Argumentare Sofisme [PDF]

Zitiervorschau

Capitolul III Argumentarea ca practică logico-discursivă 1. Ce este argumentarea ? Logica investighează raţionamentul din perspectiva statică, încercând să arate structura formală a întemeierii. Ea nu se interesează dacă aceste structuri formale sunt utilizate sau nu în situaţii concrete. Argumentarea exprimă latura dinamică a raţionamentului. Ea urmăreşte să pună în valoare diferite forme de raţionament care ar putea contribui la dovedirea (întemeierea) unei propoziţii în practica discursivă. Argumentarea este, am putea spune, logica în acţiune, logica utilizată în situaţiile în care omul intră în relaţie cu semenii pentru a-i convinge. Argumentarea este o organizare de propoziţii cu ajutorul raţionamentelor în vederea întemeierii altei propoziţii pentru a convinge interlocutorul cu privire la adevărul sau falsitatea ei. Propoziţia astfel întemeiată se numeşte teza argumentării. Amplitudinea argumentării poate fi diferită: de la un singur raţionament în măsură să dovedească o teză până la o încrengătură de raţionamente care îndeplinesc acelaşi scop. Fragmentul: „Să nu ne înfuriem împotriva oamenilor văzându-le asprimea, nerecunoştinţa, nedreptatea, trufia, iubirea faţă de ei înşişi şi uitarea faţă de alţii; aşa sunt ei făcuţi, aşa e firea lor; e ca şi când n-ai suporta faptul că piatra cade, şi flacăra se-nalţă”1, este întruchiparea unei argumentări care reuneşte mai multe raţionamente pentru a dovedi teza autorului („Să nu ne înfuriem împotriva oamenilor văzându-le asprimea...”). Argumentarea este prezentă peste tot: o regăsim într-o pagină de jurnal, într-o dezbatere de televiziune, în răspunsul elevului la lecţii, în discursul politicianului. Indiferent de amplitudinea sau de domeniul în care se manifestă, argumentarea este orientată către celălalt2. Ea are un anumit destinatar căruia i se adresează şi pe care urmăreşte să-l convingă: argumentarea din jurnal urmăreşte să convingă cititorii, cea din dezbaterea televizată se adresează telespectatorilor, elevul argumentează ca să-l convingă pe profesor (eventual pe colegi), politicianul face acelaşi lucru pentru a-i convinge pe alegători. Această caracteristică a argumentării de a fi un act discursiv orientat către interlocutor exprimă şi diferenţa dintre argumentare şi raţionament: ambele întemeiază o teză, dar, în timp ce raţionamentul întemeiază teza pentru a dovedi caracterul ei adevărat, argumentarea întemeiază teza pentru a-i arăta interlocutorului că ea este adevărată. 2. Dimensiunile argumentării

La Bruyère, Caracterele, II, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. 38. Chaïm Perelman, Lucie Olbrechts-Tyteca, La nouvelle rhétorique. Traité de l'argumentation, P.U.F., Paris, 1958, p. 23. 1 2

Să ne imaginăm o situaţie care, fireşte, se întâlneşte destul de des. Politicianul propune în Parlament un proiect de lege. Vine la tribună şi aduce argumente în sprijinul aprobării acestui proiect: arată motivele pentru care legea e necesară, domeniile unde se va aplica, rezultatele pozitive pe care le poate avea aplicarea ei. Politicianul coboară de la tribună cu încrederea că ceilalţi sunt de acord cu el. Îi ia locul, imediat, reprezentantul opoziţiei. Referindu-se la acelaşi proiect de lege, el aduce dovezi din care rezultă că legea propusă nu trebuie aprobată: găseşte deficienţe în elaborarea ei, sesizează că legea face discriminări între diferite categorii de cetăţeni, observă că aplicarea ei poate duce la degradarea unor sectoare ale vieţii economico-sociale. Cei doi argumentează una şi aceeaşi teză (proiectul de lege propus spre aprobare), numai că unul aduce argumente în favoarea tezei, iar celălalt împotriva ei. Primul se află pe poziţia susţinerii tezei, în timp ce al doilea se află pe poziţia respingerii tezei. La fel se întâmplă în multe alte situaţii: în dezbaterile televizate, în polemicile literare, în situaţiile de acuzare şi apărare din tribunale, în procesele literare pe care uneori profesorul de literatură le utilizează ca metodă didactică. Putem concluziona că argumentarea, ca act de întemeiere a unei teze cu ajutorul raţionamentelor, are două dimensiuni: susţinerea tezei şi respingerea tezei. Să reţinem următorul fragment din Creangă: „– Ţine, frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ţi se cuvin. Şi mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi şi tot ca ale tale de mari, după cum ştii. - Cum aşa? zise celălalt cu despreţ: pentru ce numai doi lei şi nu doi şi jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia?”3. Primul dintre drumeţi susţine şi argumentează o teză („Trebuie să primeşti de la străin doi lei.”), în timp ce al doilea respinge teza interlocutorului şi argumentează o teză opusă („Trebuie să primesc de la străin doi lei şi jumătate.”). Dacă un interlocutor susţine teza argumentării iar altul o respinge, argumentarea are un caracter polemic. Această intenţie polemică poate să nu se manifeste în fapt. Să presupunem că profesorul argumentează în faţa elevului o teză. Acesta din urmă nu respinge teza argumentată. Intenţia polemică nu se manifestă. Dacă elevul aduce argumente împotriva tezei, atunci caracterul polemic îşi face simţită prezenţa. Dacă toţi ar fi de acord cu argumentele aduse de politician în sprijinul proiectului de lege, atunci intenţia polemică nu s-ar materializa. De cele mai multe ori, argumentarea se desfăşoară ca o confruntare de argumente favorabile (susţineri) şi argumente defavorabile (respingeri). În funcţie de forţa de întemeiere a acestor argumente, teza va fi acceptată sau nu. Această Ion Creangă, Cinci pâni în: Amintiri, poveşti, povestiri, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1977, p. 332. 3

confruntare dintre argumentele susţinerii şi argumentele respingerii unei teze este un cadru dintre cele mai favorabile pentru descoperirea adevărului. Dacă manifestarea normală a unei argumentări angajează, pe de o parte, argumente care susţin o teză şi, pe de altă parte, argumente care resping teza, înseamnă că nu orice propoziţie poate îndeplini rolul de teză într-o argumentare, ci numai acelea care pot fi susţinute sau respinse fără ca prin aceasta să cădem în contradicţie. Propoziţia: Napoleon a învins la Austerlitz, nu poate fi respinsă, fiindcă ea este o propoziţie adevărată. Nu se poate declanşa o argumentare care să aibă ca teză propoziţia dată, fiindcă ea nu e respinsă de interlocutori (fiind asumată ca adevărată). Propoziţia: Napoleon a învins la Trafalgar, nu poate nici ea să îndeplinească rolul de teză a argumentării, deoarece ea este o propoziţie falsă (motiv pentru care nu e susţinută de interlocutori). Dacă, de exemplu, propoziţia „Napoleon a învins la Austerlitz.” ar fi susţinută, în calitate de teză a argumentării, de un interlocutor, iar altul ar respinge această teză, ar însemna că acesta din urmă susţine teza „Napoleon nu a învins la Austerlitz”. Prin aceasta argumentarea ar conţine o contradicţie: sunt admise ca adevărate propoziţiile „Napoleon a învins la Austerlitz.” şi „Napoleon nu a învins la Austerlitz”. În schimb, propoziţia: Virtutea poate fi cunoscută, poate constitui fără nici o reţinere o teză a argumentării, fiindcă pot fi aduse destule argumente atât pentru susţinerea acestei propoziţii, cât şi pentru respingerea ei, fără ca mintea noastră să resimtă vreo contradicţie în actul argumentării. Ca regulă, pot fi asumate drept teze ale argumentării propoziţiile care nu sunt determinate, o dată pentru totdeauna, fie ca adevărate, fie ca false4. Aristotel le numeşte propoziţii dialectice. 3. Indicatorii argumentării în practica discursivă Argumentarea este actul de întemeiere a unei teze cu ajutorul raţionamentelor pentru un anumit interlocutor. Acesta din urmă ia cunoştinţă de argumentarea care i se propune prin intermediul limbajului natural. Receptorul înţelege şi acceptă premisele care susţin teza şi, dacă acestea constituie pentru el argumente puternice, atunci va considera teza argumentării ca adevărată. Cum ne dăm seama, în situaţii concrete de dovedire a unor teze, că avem de-a face cu o argumentare şi nu cu alte forme de discurs, precum descrierea sau explicaţia? Prin identificarea anumitor cuvinte utilizate în limbajul curent care au rolul de a semnala interlocutorului relaţia de întemeiere. Astfel de cuvinte poartă numele de indicatori ai argumentării 5.

Platon, Cratylos în: Opere, vol. III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pp. 251-252. 4

Să ne imaginăm că un elev, într-o situaţie de încălcare a regulamentului şcolar, face următoarea afirmaţie în faţa dirigintelui: Am întârziat la prima oră fiindcă tramvaiul s-a blocat la Universitate. Elevul urmăreşte să întemeieze propoziţia „Am întârziat la prima oră”. În acest scop, aduce ca argument propoziţia „Tramvaiul s-a blocat la Universitate”. Cine ne indică, la nivelul limbajului, faptul că propoziţia „Tramvaiul s-a blocat la Universitate.” este temeiul pentru care propoziţia „Am întârziat la prima oră.” este adevărată? Evident, cuvântul fiindcă. El arată că între blocarea tramvaiului şi întârzierea la prima oră există o relaţie de determinare (primul fapt îl determină pe cel de-al doilea). El este un indicator al argumentării. În general, când întâlnim cuvântul fiindcă într-un text, într-o discuţie, într-o emisiune de televiziune, suntem în mare parte siguri că avem de-a face cu o argumentare. La fel se comportă cuvinte precum deoarece („Nu am fost la film deoarece a doua zi aveam teză.”), din cauză că („Nu merg la disciplinele facultative din cauză că programul este foarte încărcat.”), întrucât („Am cumpărat operele lui Rebreanu întrucât se cer la bacalaureat.”). Analizând exemplul anterior, vom observa că teza („Am întârziat la prima oră.”) precedă propoziţia cu rol de temei („Tramvaiul s-a blocat la Universitate.”). Denumim această relaţie de întemeiere argumentare regresivă. Să dăm o nouă formulare argumentării anterioare, de exemplu: Tramvaiul s-a blocat la Universitate, deci am întârziat la prima oră. De această dată, temeiul („Tramvaiul s-a blocat la Universitate.”) precedă teza argumentării („Am întârziat la prima oră.”). Ne dăm seama de acest lucru din prezenţa cuvântului deci. El ne avertizează discret că faptul întârzierii este urmarea firească a faptului blocării tramvaiului. Deci propoziţiile care exprimă acest lucru se întemeiază în ordinea arătată. Aici deci îndeplineşte aceeaşi funcţie de indicator al argumentării. Deoarece argumentarea se desfăşoară de la temei la teză, o vom numi argumentare progresivă. Acelaşi rol de indicatori ai argumentării progresive este îndeplinit şi de alte cuvinte ale limbajului natural: prin urmare („Ai săvârşit fapte urâte, prin urmare suportă blamul colegilor.”), aşadar („Nu ne-ai scris, aşadar nu am putut să-ţi răspundem.”), în consecinţă („Ai distrus mobilierul, în consecinţă îl vei plăti.”). Indicatorii argumentării sunt semnele exterioare, aspectele perceptibile ale unei relaţii de întemeiere. Ele încearcă să pună în evidenţă cât mai fidel posibil ceea ce se întâmplă cu ideile noastre atunci când argumentăm. Ideile se susţin sau se resping reciproc, pot fi indiferente una faţă de alta şi acest fapt este exprimat prin intermediul indicatorilor argumentării. Din „perceperea” acestor Vezi Trudy Govier, A Practical Study of Argument, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California, 1985, pp. 1-8; Jerry Cederblom, Davis W. Paulsen, Critical Reasoning. Understanding and Critizing Arguments and Theories, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California, 1991, pp. 1334 5

indicatori putem să ne dăm seama destul de uşor dacă avem de-a face cu o argumentare, dacă argumentarea este progresivă ori regresivă. Dar limbajul nu este întotdeauna expresia fidelă a ceea ce se întâmplă în gândire. De aici, posibilitatea erorilor de determinare: uneori putem descoperi prezenţa unui indicator al argumentării de forma „fiindcă”, dar care să nu exprime, din punct de vedere logic, o argumentare. Alteori, indicatorul argumentării lipseşte, dar secvenţa discursivă este o argumentare, ca în următorul fragment: „Dar legea ni-i deşartă şi străină Când viaţa-n noi cu greu se mai anină, Iar datina şi mila sunt deşarte Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte”6, unde textul are, de fapt, următoarea înfăţişare: „Legea e deşartă şi străină fiindcă viaţa în noi cu greu se mai anină...”. De aceea, identificarea argumentării se face şi prin sesizarea indicatorului lingvistic, dar şi printr-un proces de analiză logică a întemeierii. 4. Structura logică a argumentării Analizele pe care le-am încercat pornind de la exemple semnificative de argumentare au anticipat unele elemente ale actului de argumentare. Orice argumentare urmăreşte să arate interlocutorului că o propoziţie este adevărată şi trebuie considerată ca atare. Această propoziţie pentru care se aduc dovezi fie în vederea susţinerii adevărului ei, fie în vederea susţinerii falsităţii ei poartă numele de teza argumentării. Dovedirea caracterului adevărat sau fals al tezei argumentării se face prin aducerea ca probă a uneia sau mai multor propoziţii pe care interlocutorul le consideră deja adevărate. Aceste din urmă propoziţii constituie temeiul argumentării. Ele se mai numesc, simplu, argumente. Întrebarea care se pune în acest punct este următoarea: De ce consideră acela care argumentează că trecerea de la adevărul temeiului la adevărul tezei este necesară? Mai mult, de ce are pretenţia ca şi interlocutorul să accepte acest lucru? Aici nu este o chestiune de voinţă, ci una de determinare raţională: trebuie să existe o fundamentare logică a trecerii de la adevărul temeiului la adevărul tezei. Dacă nu există, înseamnă că, raţional, trecerea nu este posibilă. În aceste condiţii, temeiul invocat este, de fapt, un fals temei al argumentării. Argumentarea nu se manifestă în această calitate dacă nu este prezent şi cel de-al treilea element, fundamentul argumentării. De regulă, fundamentul argumentării este o lege, o normă, o propoziţie care generalizează şi în care temeiul argumentării se încadrează. Să pornim de la următoarea argumentare regăsită într-un manual: „Stejarul creşte atât în pădurile de la câmpie, cât şi în cele de la deal din ţara noastră. (...) Acest arbore mare are rădăcini groase care pătrund adânc în pământ, aşa încât stejarul rămâne neclintit în 6

Nicolae Labiş, Moartea căprioarei, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1983, p. 111

bătaia vântului puternic”7. Fragmentul urmăreşte să întemeieze propoziţia „Stejarul rămâne neclintit în bătaia vântului puternic”. Această propoziţie este teza argumentării. Ce dovezi se aduc? Faptul de a avea rădăcini groase şi adânc înfipte în pământ. Propoziţia „Acest arbore mare are rădăcini groase şi adânc înfipte în pământ.” este temeiul argumentării. Trecerea de la această din urmă propoziţie la cea dintâi are ca fundament o generalizare a experienţei practice a omului, concretizată în propoziţia „Toţi arborii cu rădăcini groase şi adânc înfipte în pământ rezistă în bătaia vântului puternic”. Ultima propoziţie constituie fundamentul argumentării. Schematic, argumentarea dată arată astfel: Stejarul rămâne neclintit în (fiindcă) Stejarul are rădăcini groase bătaia vântului puternic şi adânc înfipte în pământ (teza argumentării) (temeiul argumentării), (deoarece) Toţi arborii cu rădăcini groase şi adânc înfipte în pământ rezistă vântului puternic (fundamentul argumentării). În argumentarea exemplificată nu apare în mod explicit propoziţia care îndeplineşte rolul de fundament al argumentării. În prezentarea structurii argumentării, propoziţia respectivă este prezentă. Care este explicaţia acestei omisiuni? Faptul că, în general, rolul de fundament al argumentării este îndeplinit de legi, norme, generalizări bine cunoscute şi acceptate ca adevărate inclusiv de interlocutor. Un principiu elementar al argumentării, care ţine mai mult de conduita practică decât de exigenţele logicii, ne atrage atenţia că e bine să aducem numai atâtea dovezi câte sunt absolut necesare pentru a convinge interlocutorul de adevărul sau falsitatea tezei. Este motivul pentru care sunt lăsate deoparte adevărurile general acceptate. Într-o argumentare, teza este unică, dar temeiurile pot fi mai multe. Dacă sunt mai multe teze, evident avem mai multe argumentări diferite. Exemplul următor ne arată că o teză este susţinută de mai multe temeiuri: „Din aceste patru figuri silogistice, prima se detaşează de celelalte prin caracterul ei de structură silogistică fundamentală. Mai întâi, prima figură silogistică este şi singura în care pot fi demonstrate drept concluzii toate tipurile de propoziţii categorice. În al doilea rând, numai în figura întâi termenul mediu are funcţia de gen pentru termenul minor şi specie pentru termenul major (...). În sfârşit, figura întâi este singura care apare ca o expresie directă a legilor logice care asigură validitatea raţionamentelor silogistice”8, cu următoarea aşezare care evidenţiază mai bine relaţiile de întemeiere: Figura întâi se detaşează prin caracterul (fiindcă)

Elena Constantinescu şi alţii, Limba română, clasa a II-a, EDP, Bucureşti, 1990, p. 205 7

8

Petre Bieltz, Logica, clasa a X-a, EDP, Bucureşti, 1991, p. 60

(a)

Este singura figură în care pot fi ei de figură fundamentală demonstrate drept concluzii toate (teza argumentării) tipurile de propoziţii categorice; (b) Este singura figură în care termenul mediu este gen pentru cel minor specie pentru cel major; (c) Este singura figură care apare ca o expresie a legilor logice care asigură validitatea silogismelor (temeiurile argumentării) (deoarece) Orice figură silogistică ce respectă aceste cerinţe este considerată drept o figură fundamentală (fundamentul argumentării). Această structură logică a argumentării o numim structura Toulmin (după numele cercetătorului englez care a fundamentato)9. Asupra utilizării şi funcţiilor ei vom reveni în capitolul destinat tehnicilor de argumentare. 3.5. Finalităţile argumentării Argumentarea este un act de întemeiere realizat cu un anumit scop: acela de a-l determina pe interlocutor să accepte ca adevărată teza în virtutea probelor ce se aduc. Atunci când argumentarea reuşeşte acest lucru se spune, de obicei, că ea a asigurat convingerea interlocutorului. Putem defini convingerea drept acceptarea de către interlocutor a unei teze pe baza temeiurilor de ordin raţional care o susţin în virtutea legăturilor de determinare logică care există între temeiuri şi teză. Convingerea este rezultatul unor proceduri, reguli şi principii de ordin logic, dar ea însăşi nu este o instanţă de ordin logic. Avem aici unul dintre momentele în care, pe parcursul argumentării, intervin elemente de ordin psihologic. Este o dovadă care susţine afirmaţia, făcută încă în debutul consideraţiilor noastre, conform căreia argumentarea nu este şi nu se poate reduce la logica pură. Convingerea este o atitudine a interlocutorului în legătură cu caracterul adevărat sau fals al tezei argumentării. Această atitudine poate fi de acceptare sau de respingere. Ea exprimă opinia faţă de teză. O dată instituită, ea acţionează cu o forţă deosebită, orientând şi influenţând sentimente sau acţiuni. Accept ca adevărată propoziţia „Stejarul rămâne neclintit în bătaia vântului puternic”. Temeiul acestei acceptări se concretizează în propoziţia „Stejarul are rădăcini groase şi adânc înfipte în pământ”. Consider această din urmă propoziţie drept temei al primeia datorită relaţiilor de determinare logică dintre ele, evidenţiate de propoziţia „Toţi arborii cu rădăcini groase şi adânc înfipte în pământ rezistă vântului puternic”. Întreg acest demers se supune unei legi logice elementare: ceea ce se afirmă despre toţi (toţi arborii, în cazul nostru) se afirmă şi despre fiecare în parte (despre stejar, în cazul nostru). Acceptarea primei propoziţii ca adevărată s-a făcut în baza unei convingeri. În general Stephen Toulmin, The Uses of Argument, Cambridge University Press, 1958, pp. 94-145. 9

vorbind, temeiurile unei argumentări care are ca rezultat o convingere sunt sau ar trebui să fie dovezi pentru toţi sau măcar pentru majoritatea interlocutorilor. Există destule situaţii când temeiurile unei argumentări sunt recunoscute drept dovezi doar de cel care argumentează sau de un număr restrâns de interlocutori. În astfel de cazuri, rezultatele argumentării, cu tot efortul depus, nu se vor mai concretiza în convingeri. Propoziţia: Valea Bistriţei este foarte interesantă, poate fi argumentată în baza următoarelor temeiuri: (a) Are fenomene carstice foarte atractive. (b) Are o privelişte şi un aer curat care dau un tonus pozitiv. (c) Îmbie în permanenţă la mişcare şi drumeţii. Propoziţia (a) poate fi un argument solid pentru un geolog, propoziţia (b) pentru acela căruia medicul i-a recomandat recrearea la munte, propoziţia (c) pentru iubitorul de sport. Este însă puţin probabil ca ele să fie considerate argumente de către toţi interlocutorii sau de majoritatea lor. Se vor găsi destui care să le conteste această calitate. De ce, totuşi, sunt utilizate astfel de temeiuri? Pentru că, în general, printr-o argumentare nu avem ambiţia de a convinge pe toată lumea! Orice succes, chiar şi asupra unui interlocutor, nu e de neglijat. În argumentarea polemică asistăm la o confruntare de convingeri. Fiecare urmăreşte să-şi convingă interlocutorul să adere la teza pe care el o susţine. Interlocutorul face la fel, aducând dovezi împotriva tezei propuse şi în favoarea tezei opuse. Evident, câştigă în urma argumentării acela care are argumente mai puternice şi a căror legătură cu teza este mai evidentă. Există posibilitatea ca această confruntare să fie de durată. Ca orice luptă, şi această bătălie argumentativă merită dusă până la capăt căci satisfacţia succesului răsplăteşte toate eforturile! 6. Domeniile argumentării Poate că nu exagerăm prea mult dacă afirmăm că argumentarea se manifestă peste tot acolo unde doi oameni pun în comun prin intermediul discursurilor opiniile şi judecăţile lor. În orice domeniu, fiecare urmăreşte să-l convingă pe celălalt de justeţea unei acţiuni, de necesitatea unei atitudini, de nocivitatea unor relaţii, de beneficiile unui sentiment sau de imperfecţiunile unei stări de lucruri. Toate acestea se realizează prin angajarea unor propoziţii în raţionamente care întemeiază, deci prin argumentare. Există unele domenii în care actul argumentării pare a fi unul dintre cele mai eficiente mijloace de manifestare a omului. Argumentarea este prezentă în domeniul ştiinţei. În psihologie, în fizică, în biologie, scopul cercetării este acela de a întemeia anumite propoziţii care exprimă relaţii între fenomenele acestor domenii. Respectiva întemeiere se face cu ajutorul argumentării. În unele ştiinţe, argumentarea utilizează cu precădere raţionamente deductive (matematică, logică), în alte domenii ea se foloseşte în

special de raţionamente inductive (psihologie, biologie). Există ştiinţe (matematica, de exemplu) în care întemeierea propoziţiilor se realizează exclusiv prin proceduri raţionale, fără nici o influenţă de alt ordin. Procedura utilizată în acest scop este demonstraţia. Regăsim din plin argumentarea în domeniul politic. Actorii vieţii politice susţin opţiuni diferite privind aspecte ale vieţii sociale. Multe dintre ele vin în contradicţie unele cu altele. În măsura în care fiecare parte aduce argumente în favoarea opiniei sale, argumentarea este polemică. Domeniul politic excelează prin polemicile pe care le întreţine. Să urmărim un exemplu dintr-un discurs al unui politician care a fost şi un excelent orator: „De ani de zile am propăvăduit războiul: l-am propăvăduit cu credinţa adâncă că aceasta este datoria de onoare a neamului nostru. Din toată activitatea mea politică – de 32 de ani sunt în Parlament – pot să pun foc la tot, afară de aceşti doi ani, în care am sentimentul că am slujit din toate puterile interesele naţiunii mele. (...) Când e vorba de lupta între două civilizaţiuni, între două lumi : între lumea dreptăţii şi lumea forţei, nimeni nu poate să rămână neutru. Poţi să fii pasiv, neutru nu. Neutru ar fi să rămâi în afară de urmările războiului, pe tine să nu te atingă rezultatele războiului. Repet, nimeni, în Europa cel puţin, nu poate fi neutru. Pasiv ? Da, dacă vrei să primeşti să se hotărască despre tine, fără tine. Or, niciodată n-am visat pentru neamul meu rolul pasivităţii: să hotărască alţii despre el, fără voinţa lui, fără jertfa lui şi fără braţul lui”10. Polemicile politice au constituit întotdeauna subiectul ironiei opiniei publice: „Dar iată soseşte un băiat cu gazetele. Lumea i le smulge. Iau şi eu două : una guvernamentală şi una opozantă. Sunt om care iubesc adevărul şi fiindcă-l iubesc ştiu să-l caut. De mult miam făcut reţeta cu care, în materie politică, îl poţi obţine aproape exact. De exemplu, gazeta opoziţiei zice : «...la această întrunire a noastră, alergaseră peste 6000 de cetăţeni, tot ce are Capitala mai distins ca profesiuni libere, comercianţi, proprietari s.c.l...». Gazeta guvernului zice : «...la această întrunire a lor, de-abia se putuseră aduna în silă vreo 300 de destrăbălaţi, derbedei, haimanale...». Atunci, zic eu, au fost la acea întrunire 3000 şi ceva de oameni, fel de fel, şi mai aşa şi mai aşa”11. În relaţiile politice dintre state sau dintre partide, negocierile sunt semnul evident al deschiderilor spre dialog, iar argumentarea îşi face loc pentru a soluţiona în mod paşnic conflicte de opinii. Încă din Antichitate, argumentarea a fost asociată cu domeniul juridic. Multe dintre discursurile lui Demostene sau ale lui Cicero sunt pledoarii în faţa acelora care urmau să judece. Cele două dimensiuni ale argumentării, susţinerea şi respingerea, iau denumiri specifice în Tache Ionescu, Cuvântare rostită în Camera Deputaţilor în: V. Goia, Oratori şi elocinţă românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, pp. 213-214. 11 I.L. Caragiale, Atmosferă încărcată în: Momente şi schiţe, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1972, pp. 96-97. 10

domeniul juridic: acuzarea şi apărarea. Acuzarea susţine teza vinovăţiei, în timp ce apărarea o respinge. Din confruntarea argumentelor va rezulta sentinţa pronunţată. Exemplul dat la începutul discuţiilor noastre dintr-un discurs al lui Cicero este o bună ilustrare a manifestării argumentării în domeniul juridic. Argumentarea este utilizată pe scară largă în domeniul educaţiei. Elevul îşi însuşeşte cunoştinţe, îşi formează deprinderi, asumă comportamente numai dacă găseşte temeiuri pentru fiecare dintre ele. Instrumentul pe care educatorul îl are la îndemână este argumentarea. Dacă ea se desfăşoară atât pe latura susţinerii, cât şi pe cea a respingerii, atunci elevul va putea cântări mai bine argumentele şi va putea face o alegere pe baza cunoaşterii adecvate a opţiunilor şi temeiurilor lor. Argumentarea este tot mai prezentă în ultimul timp în domeniul economic. Afacerile sunt din ce în ce mai mult un spaţiu al negocierilor. Relaţiile de afaceri sunt astăzi relaţii de comunicare publică în care fiecare parte îşi prezintă argumentele pentru a câştiga încrederea partenerului. Câştigă acela care o face mai bine şi care devine mai convingător în raport cu ceilalţi. Capitolul IV Conţinutul argumentării: Argumente şi propoziţii argumentative 1. Tipuri de argumente utilizate în practica discursivă Atunci când cineva intră într-o relaţie de argumentare cu o altă persoană, preocuparea lui principală este aceea de a aduce argumente (probe) în vederea susţinerii sau respingerii unei teze în legătură cu care se poartă discuţia critică. Fără îndoială că oricât de meşteşugite ar fi frazele sale, oricât de multe raţionamente ar utiliza, dacă argumentele nu sunt suficient de puternice în raport cu teza susţinută sau respinsă, atunci punctul său de vedere nu va putea să se impună şi interlocutorului. Constatăm că argumentele constituie unul dintre ingredientele cele mai importante ale unei argumentări. Ele alcătuiesc conţinutul argumentării. Există mai multe tipuri de argumente : argumente bazate pe fapte, argumente bazate pe exemple, argumente bazate pe autoritate. 1.1. Argumente bazate pe fapte. În numeroase situaţii de argumentare, aducem ca dovezi în sprijinul afirmaţiilor noastre diferite fapte. Când acuzarea cere pedeapsa maximă pentru un inculpat, ea îşi bazează cerea pe faptele săvârşite de individ, când opoziţia parlamentară acuză guvernul de corupţie, ea aduce în atenţie faptele unor membri ai guvernului, când profesorul-diriginte argumentează în faţa elevului său măsura scăderii notei la purtare, el aduce în sprijinul deciziei sale diferite fapte săvârşite de elev. Ce este un fapt ? Deşi discuţiile în legătură cu răspunsul la această întrebare sunt dintre cele mai diversificate, totuşi am putea aproxima, fără a intra în

detalii, că faptul poate fi asociat cu un decupaj al realităţii care poate fi adus la cunoştinţa unui terţ în vederea unui scop bine determinat: îmbogăţirea cunoştinţelor (descrii faptele lui Napoleon pentru ca elevul să aibă cunoştinţe în legătură cu aceste evenimente istorice), săvârşirea unei acţiuni (prezinţi copilului faptele bune ale colegului său pentru ca să facă şi el astfel de fapte), schimbarea unei atitudini (prezinţi elevului faptele de ajutor reciproc dintre doi colegi ai săi pentru ca el să-şi schimbe atitudinea de însingurat în clasă), determinarea unor sentimente (descrii faptele lui Ştefan cel Mare pentru a determina la elevi sentimentul de preţuire a istoriei neamului). Într-o relaţie de argumentare, faptele sunt aduse în atenţie pentru a convinge interlocutorul cu privire la adevărul sau falsitatea unei teze supusă discuţiei critice. Ele sunt utilizate adesea în argumentarea ştiinţifică: “Într-o capsulă se pun oxid de mercur şi bucăţele de cupru, apoi se încălzeşte amestecul la flacăra unui bec de gaz. Se observă apariţia picăturilor de mercur (...). Activitate independentă: Într-un pahar cu soluţie de sulfat de cupru se introduce un cui de fier. Se observă că pe cui se depune cupru metalic, iar soluţia se decolorează ” (1). Faptele descrise şi observate (apariţia picăturilor de mercur, depunerea cuprului metalic pe cui, decolorarea soluţiei de sulfat de cupru) constituie probe pentru susţinerea ca adevărată a tezei : “Metalele pot reacţiona cu nemetale, cu apă, cu acizi şi cu compuşi ai altor metale mai puţin active, formându-se o mare diversitate de substanţe”. Faptele sunt aduse ca probe în multe domenii ale argumentării: ştiinţă, istorie, filosofie, drept, literatură, politică, relaţii internaţionale etc. Pentru ca faptele să aibă relevanţă într-o argumentare, indiferent de domeniul în care ea se produce, utilizarea lor trebuie să respecte anumite reguli de eficienţă: (a) utilizarea faptelor într-o argumentare trebuie să ţină seama de natura auditoriului (interlocutorului) (unele fapte au o influenţă mai mare în raport cu anumite categorii de auditoriu, în timp ce altele sunt relevante pentru alte categorii de auditoriu: de exemplu, mulţimile reacţionează favorabil la faptele cotidiene); (b) faptele aduse ca probe într-o argumentare trebuie să se coroboreze între ele (ele nu trebuie să se stânjenească argumentativ, adică nu trebuie să aibă acţiune contradictorie din punctul de vedere al argumentării: de exemplu, un fapt să susţină teza, iar altul să o respingă: în acest caz, argumentarea nu e coerentă); (c) faptele invocate drept argumente trebuie să fie relevante (relevanţa are, aici, cel puţin două accepţiuni : un fapt este relevant dacă are o legătură de condiţionare cu teza şi, pe de altă parte, un fapt este relevant dacă este important şi interesant pentru interlocutorul în faţa căruia se argumentează ; altfel, el rămâne irelevant, iar argumentarea are puţine şanse de reuşită). 1.2. Argumente bazate pe exemple

Prezenţa cvasiuniversală a exemplelor în cadrul unei argumentări este în afara oricărei îndoieli. Exemplul poate fi asociat drept faptul singular care este pus să îndeplinească, pentru un auditoriu oarecare, rolul unei reguli. Între argumentarea prin intermediul faptelor şi argumentarea prin intermediul exemplelor există o strânsă interdependenţă : de multe ori exemplele sunt selectate din rândul faptelor. Sfera exemplelor este însă mult mai extinsă : ele pot fi aduse din domeniul valorilor, al atitudinilor, acţiunilor etc. Şi exemplele sunt invocate - ca mijloace de argumentare probabil în toate domeniile. Iată o secvenţă semnificativă dintr-un text literar: “La locul de întâlnire al celor ce ştiu tot - sala de mese de la Piedmont - ştiutorii se găseau în diverse stadii de întrebuinţare şi se aplecau unul spre altul, ca şi cum aflaseră în hrană legătura dintre sufletele lor. Şedeau doi câte doi, din loc în loc câte patru sau cinci, şi ici colo câte un solitar, îngândurat sau contemplativ peste fumul unui trabuc, iar printre mese se strecurau sprinten chelnerii supli şi ageri, cu feţe care nu semănau cu propriile lor chipuri, preocupaţi fiind să ţină minte totul. Lordul Saxenden şi Jean, într-un colţ de lângă capătul sălii, consumaseră un homar, băuseră o jumătate de sticlă de vin alb de Rin, şi nu discutaseră despre nimic special” (2). Care este rolul argumentativ al exemplelor? În multe cazuri, exemplele sunt aduse în discuţie ca puncte de plecare ale generalizărilor: “Faptul că adevărul legii este, prin esenţă, realitate devine iar pentru această conştiinţă care rămâne la observaţie o opoziţie faţă de concept şi faţă de ce e universal în sine; adică ceva în felul legii sale nu este pentru conştiinţă o esenţă a raţiunii; conştiinţa crede că obţine aici ceva străin. Numai că ea contrazice această părere a sa prin fapta în care ea însăşi nu ca universalitatea ei în sensul că toate lucrurile sensibile, singulare, ar fi trebuit să-i arate apariţia legii spre a putea afirma adevărul acesteia. Că pietrele cad când sunt ridicate de la pământ şi lăsate libere, pentru aceasta nu se cere ca încercarea să fi fost făcută cu toate pietrele “ (3). Există destule situaţii de argumentare în care exemplele constituie suportul unor ilustrări convingătoare: “Am anunţat, lapidar, acum o săptămână că fostul director al Sucursalei Credit Bank din Târgovişte - Voicu Marin - a fost arestat. Surprinzător a fost impactul pe care l-a avut această acţiune a Poliţiei şi Procuraturii asupra datornicilor băncii: debitorii care de ani de zile nu mai rambursaseră din datorii nici măcar un leu, animaţi, chipurile, de intenţii bune, au dat buzna la bancă să-şi achite restanţele. Într-o săptămână, sucursala târgovişteană a încasat în numerar sume care depăşesc încasările cumulate pe ultimele şase luni. De unde se poate trage concluzia că atunci când instituţiile abilitate - Poliţia, Procuratura şi Justiţia - sunt intransigente, FRICA BATE CONŞTIINŢA“ (4). Se pot determina criterii de eficienţă argumentativă şi în legătură cu utilizarea exemplelor: (a) exemplele trebuie îmbinate cu

alte tipuri de argumente (exemplul nu poate fi, în nici o circumstanţă argumentativă, el singur, factorul decisiv care să asigure convingerea interlocutorului în legătură cu adevărul sau falsitatea unei teze, deoarece el este doar acela care confirmă teza într-un singur caz, ceea ce nu e suficient pentru convingere); (b) pentru a fi convingătoare, exemplele trebuie să aibă, în exerciţiul argumentativ, o forţă mult mai mare decât generalizarea la care sunt puse să contribuie (cu cât exemplul este mai puternic în sprijinirea tezei cu atât şansa ca el să determine obţinerea unui rezultat dezirabil este mai mare; oricum, este o inabilitate argumentativă ca, punând în joc un exemplu comun, să avem pretenţia unor rezultate grozave în argumentare); (c) rămân valabile, şi în cazul exemplelor, o serie de exigenţe evidenţiate la argumentele bazate pe fapte (adaptarea la auditoriu, coroborarea, autenticitatea, relevanţa). 1.3. Argumente bazate pe autoritate Ce este autoritatea ? Dacă avem o problemă de sănătate, mergem numaidecât la medic pentru a ne prescrie un tratament, dacă suntem angajaţi într-un proces, apelăm la serviciile şi sfaturile unui avocat, dacă propriul copil, ajuns la o vârstă critică, are probleme de adaptare şi integrare în grup, atunci ne gândim să apelăm la sfaturile unui psiholog. În toate situaţiile descrise, comportamentul nostru este determinat de faptul că persoanele la ale căror servicii apelăm sunt considerate autorităţi în domeniile respective (sănătate, relaţii juridice, relaţii interumane). La fel se întâmplă, de multe ori, şi în situaţii de argumentare: când suntem puşi să argumentăm o idee, un comportament asumat, o acţiune săvârşită, răspunsul nostru se concretizează în enunţuri de genul “Mia prescris medicul vitamina C”, “Mi-a spus d-l diriginte că nu e bine să fii un însingurat”, “Am auzit la televizor pe analistul politic X care a afirmat că...” etc. În toate aceste situaţii, ca şi în altele asemănătoare, argumentele utilizate se bazează pe autoritate. În general, autoritatea este înţeleasă ca fiind o persoană cu o competenţă recunoscută într-un domeniu al cunoaşterii omeneşti. Pentru argumentare, termenul are un înţeles mult mai larg : pot fi recunoscute ca autorităţi (şi, prin urmare, utilizate în practica discursivă drept argumente) şi entităţi, altele decât fiinţa umană : valori, credinţe, legi etc. Dacă însă reţinem că autoritatea este o persoană, atunci, pentru ca ea să fie, cu adevărat, ceea ce pretinde a fi (adică autoritate), trebuie să fie îndeplinite simultan două condiţii : să aibă competenţă în domeniul argumentării (dacă o persoană nu are competenţă în domeniul care ne interesează, atunci nu există nici un temei pentru a apela la cunoştinţele ei în acest domeniu) şi competenţa să fie recunoscută de interlocutor (dacă o competenţă, chiar reală, nu este recunoscută, atunci, pentru cel care nu recunoaşte competenţa, ea nu există ca atare şi nu este utilizată în argumentare). Secvenţa discursivă: “Domnul Bowen afirmă pe bună dreptate că în nici un loc de pe lume amintirea antichităţii clasice nu

s-a menţinut atât de vie şi de pură ca pe insula Itaca. Îndată după epoca marelui ei erou mitologic, insula s-a pierdut din amintire pentru un interval de timp de aproape trei mii de ani. (...). După Strabo (...), leucadienii aveau obiceiul ca în fiecare an, de sărbătoarea lui Apollo, să azvârle în mare de pe această stâncă un răufăcător, ca sacrificiu de ispăşire pentru toate fărădelegile poporului. Se legau de el pene şi păsări vii, ca să-i uşureze căderea, iar jos se ţineau pregătite bărci pescăreşti înşirate una lângă alta, ca să-l salveze, de se va putea ” (5), pune la dispoziţie o argumentare bazată pe autoritate (se invocă autoritatea istoricului grec Strabo pentru a susţine anumite obiceiuri ale locuitorilor Greciei antice). Fiecare domeniu posibil al argumentării are autorităţile sale recunoscute, care pot deveni oricând, într-o dispută în aceste domenii, obiect al argumentului autorităţii. Machiavelli, Talleyrand, Churchill sunt consideraţi autorităţi în domeniul politic, Einstein, Bohr, Planck sunt consideraţi autorităţi în domeniul ştiinţelor fizico-chimice, Aristotel, Descartes, Kant sunt invocaţi adesea drept autorităţi în domeniul gândirii filosofice. Fiecare dintre aceste autorităţi întruchipează ideea de perfecţiune în domeniul în care s-au manifestat, un model de urmat pentru toţi aceia care s-au dedicat domeniului în cauză. Chiar şi numai invocarea numelui unor astfel de autorităţi în domenii diferite determină grade de convingere şi adeziune din partea auditoriului. A utiliza un argument bazat pe autoritate înseamnă a considera enunţurile cuiva drept argumente (temeiuri, probe) care pot justifica, prin ele însele şi prin faptul că sunt cunoscute, susţinerea sau respingerea unei teze. Din acest motiv, apelul la argumentele bazate pe autoritate este pus în legătură cu necesitatea întemeieri credinţelor noastre. Întrebarea care se pune este următoarea: În ce măsură poate fi raţional justificat să întemeiem o parte dintre credinţele noastre în baza apelului la autoritate? Discuţiile sunt, în acest punct, destul de controversate şi, nu o dată, apelul la autoritate a fost trecut în categoria sofismelor argumentării şi tratat ca atare. Cine se poate constitui în obiect al autorităţii ? Putem invoca, într-o argumentare, autoritatea persoanei. Situaţii, domenii sau împrejurări diferite fac ca o persoană să aibă o influenţă atât de mare, încât numai invocarea ei constituie mobilul pentru asumpţia unei idei, schimbarea unui comportament sau declanşarea unei acţiuni: “Sufletul omenesc este îndeobşte aşa de greoi la îndeplinirea datoriei, încât chiar un filosof de austeritatea lui Kant a făcut din datorie legea altei lumi, decât aceea pământeană, unde imperativul etic e stăvilit atât de puternic de interese personale şi calcule egoiste. Maiorescu a arătat totuşi o admirabilă sprinteneală la îndeplinirea celor mai severe datorii, executându-şi dârza linie etică, nici cu stângăcia şovăielii, nici cu scrâşnirea efortului, ba parcă mai degrabă cu graţia unui zbor. Omul acesta simţea că orice alunecare poate lesne să se prelungească într-un lanţ de alunecări, şi a fost unul din puţinii oameni care părea pătruns de ideea acestui vers al lui Corneille: «Un pas hors du devoir nous peut mener bien loin»” (6),

secvenţă discursivă în care numele lui Kant, ca şi acela al lui Corneille, sunt aduse în atenţie pentru a susţine teza privind activitatea culturală a lui Maiorescu. Alteori recurgem la autoritatea valorii. Valorile, proprii fiecărui domeniu al cunoaşterii în parte, constituie punctele nodale ale unui spaţiu al cunoaşterii. Instituite printr-un consens comunitar (orice creaţie este valoare dacă e recunoscută ca atare de cât mai mulţi membrii ai comunităţii), făcând faţă testului timpului (o creaţie este valoare dacă timpul a consfinţit-o ca atare), valorile sunt invocate adesea drept argumente în susţinerea sau respingerea unei teze: “Indiferent de dogmele pe care religia sau morala unei epoci ni le recomandă, suntem cu toţii animaţi de dorinţa de a face bine. Dorim cu toţii să fim mai buni. Cine nu simte această nevoie, omeneşte vorbind, este anormal : este un început de patologie” (7), secvenţă în care ideea de bine este utilizată ca argument al autorităţii bazat pe o valoare. 2. Natura propoziţiilor argumentative 2.1. Enunţuri, judecăţi, propoziţii : identificări, distincţii, controverse Problema raporturilor dintre semnificaţiile celor trei termeni (enunţ, judecată, propoziţie) este una dintre cele mai complicate cu care se confruntă investigaţiile din domenii diferite : gramatică, semiotică, logică, filosofia limbajului etc. Nu este locul aici să intrăm în aceste controverse. Vom proceda însă la precizarea înţelesului termenilor în cauză din punctul de vedere al utilizării lor în practica argumentativă, aşa cum este ea înţeleasă în contextul analizelor de faţă. Enunţul este, pentru teoria şi practica argumentării, o modalitate de vehiculare a unui conţinut de gând (a unui înţeles) pentru un anumit interlocutor (cu excepţia dialogului interior în care enunţul poate vehicula un conţinut de gând chiar pentru locutorul care l-a pus în circulaţie ; acest caz este şi rămâne irelevant pentru argumentare, care presupune, în cvasimajoritatea cazurilor, o deschidere spre altul). Această modalitate de vehiculare se concretizează în semne (care pot fi diferite: lingvistice, gestuale etc.) şi reguli de funcţionare a lor (care trebuie cunoscute de toţi aceia care participă la relaţia dialogică de argumentare). Ansamblul de semne: “Adevărul că este mai Mihai decât inteligent Maria este” nu constituie un enunţ, deoarece, încălcând regulile de funcţionare a semnelor în limba română, nu transmite un conţinut de gând, un înţeles. Ansamblul aceloraşi semne, ordonate într-un alt mod: “Adevărul este că Mihai este mai inteligent decât Maria”, este, pentru acela care cunoaşte limba română, un enunţ, deoarece el transmite un conţinut de gând, un înţeles. Determinarea conceptului de judecată introduce în scenă elementul central al unei argumentări: locutorul (interlocutorul). Enunţul putea fi analizat din punctul de vedere al modului în care

semnele utilizate respectă regulile de funcţionare a limbii ale căror constituenţi sunt, făcând abstracţie de locutor. Judecata nu mai poate fi neutră, deoarece ea exprimă, pentru argumentare, situaţia de afirmare sau negare a unui enunţ (conţinut de gând). Judecata exprimă atitudinea locutorului (interlocutorului) în raport cu valoarea de adevăr pe care o acordă unui enunţ al argumentării. Cel care a pus în circulaţie enunţul : “Adevărul este că Mihai este mai inteligent decât Maria” îi acordă, aspectul e uşor de sesizat, valoarea adevărat, în timp ce, dacă interlocutorul său pune în circulaţie enunţul: “Nu cred că Mihai este mai inteligent decât Maria”, conchidem că el acordă enunţului “Mihai este mai inteligent decât Maria” valoarea fals. În ambele cazuri, avem de-a face cu judecăţile proprii participanţilor la relaţia argumentativă privind enunţul “Mihai este mai inteligent decât Maria” din perspectiva valorii sale de adevăr. Este cât se poate de clar că, atunci când pun în circulaţie enunţuri cu rol argumentativ, interlocutorii le investesc, de fiecare dată, şi cu o anumită valoare de adevăr. Că această valoare de adevăr este sau nu este cea reală, lucrul se va dovedi pe parcursul argumentării prin confruntarea cu alte enunţuri. Oricum, cel puţin în faza iniţială, fiecare crede că enunţul pe care l-a pus în circulaţie în lupta argumentativă are valoarea de adevăr pe care el i-a acordat-o. De aici se desprinde o concluzie importantă : conţinutul argumentării este constituit din judecăţi cu privire la fapte, exemple, autorităţi etc. Judecăţile sunt, deci, enunţuri care au doar pretenţia de adevăr, pretenţie exprimată de cei care le-au pus în circulaţie. Am subliniat că judecata este un conţinut de gând afirmat sau negat. Implicit, se presupune că, atunci când cineva afirmă un enunţ, el îl consideră adevărat, iar când îl neagă, îl consideră fals. Totuşi, interesează nu numai cum este considerat un enunţ de către cel care l-a pus în circulaţie, ci şi cum este enunţul în realitate din punctul de vedere al valorii sale de adevăr. Cel care îl pune în circulaţie se poate înşela adesea, or argumentarea trebuie să stabilească, pe cât posibil, valoarea de adevăr reală a unui enunţ. Interesează adică starea de concordanţă dintre informaţiile puse la dispoziţie printr-un enunţ şi realitatea la care se referă enunţul. A raporta un conţinut de gând la realitatea pe care el o reprezintă înseamnă a determina valoarea de adevăr a enunţului. În această situaţie, nu mai este vorba de valoarea individuală de adevăr pe care un locutor o acordă unui enunţ (judecata sa în legătură cu enunţul), ci, pe cât este posibil, de valoarea de adevăr în sine a enunţului, care nu depinde de considerente individuale. O judecată pentru care se stabileşte valoarea de adevăr în virtutea raportării conţinutului ei de gând la realitatea pe care o exprimă poartă numele de propoziţie. De aici rezultă o consecinţă importantă pentru orice situaţie de argumentare : dacă teza argumentării începe actul argumentativ prin a fi o judecată (un enunţ considerat adevărat doar de acela care îl pune în circulaţie), ea trebuie să-l sfârşească prin a fi o propoziţie (un

enunţ considerat adevărat sau fals de toţi participanţii la relaţia de argumentare în urma confruntării cu realitatea exprimată de acest enunţ). În fond, disputa critică dintre interlocutori într-o situaţie de argumentare are în vedere faptul că fiecare produce anumite judecăţi (conţinuturi de gând pe care le afirmă ca adevărate), unele dintre ele fiind în contradicţie cu cele ale celorlalţi interlocutori. Cum, într-un act raţional de întemeiere, nu este posibil ca două contradictorii să fie împreună adevărate, una sau alta dintre judecăţile exprimate este adevărată sau falsă. Dovezile (probele) au menirea de a arăta, dincolo de subiectivitate, care judecată este adevărată şi care este falsă. Delimitarea celor trei concepte fundamentale ale conţinutului argumentării (enunţ, judecată, propoziţie) pune o problemă cardinală pentru orice demers argumentativ: Ce utilizăm, în esenţă, într-un act de argumentare : enunţuri, judecăţi sau propoziţii ? Posibilitatea argumentării este dată de utilizarea enunţurilor (trebuie să vehiculăm un conţinut de gând, pentru ca, interlocutorii neavând aceeaşi atitudine alethică faţă de el, să se poată declanşa susţinerea şi respingerea). Realitatea argumentării este dată de utilizarea judecăţilor (disputa critică nu începe decât atunci când fiecare interlocutor acordă o valoare de adevăr unui enunţ şi această valoare de adevăr este diferită de cea a interlocutorilor săi). Finalitatea argumentării este dată de obţinerea propoziţiilor (într-o argumentare, teza supusă dezbaterii trebuie, mai devreme sau mai târziu, să fie dovedită drept adevărată sau falsă, indiferent de ceea ce crede unul sau altul dintre participanţii la relaţia dialogică). 2.2. Propoziţie şi atitudine propoziţională În general vorbind, judecăţile puse în circulaţie de un locutor poartă cu sine şi o anumită atitudine a locutorului faţă de judecata pusă în circulaţie. Aceste atitudini sunt foarte diferite : atitudini modale (exprimă credinţa locutorului că adevărul judecăţii emise ţine de o anumită modalitate: necesar, posibil, imposibil, contingent), atitudini epistemice (exprimă credinţa locutorului că adevărul judecăţii ţine de o anumită modalitate epistemică : verificat, falsifiat). Numim atitudine propoziţională (termenul este utilizat de Russell şi Quine) această etichetă pusă în legătură cu conţinutul unei judecăţi. Ne interesează, pentru cadrul de analiză al argumentării, atitudinile opinabile faţă de conţinutul unei judecăţi, numite adesea şi modalităţi opinabile. Conceptul de modalitate opinabilă a fost analizat, în literatura dedicată argumentării, pe dimensiunea raportului dintre o propoziţie a argumentării şi atitudinea locutorului faţă de ea. Au fost delimitate patru modalităţi opinabile : convingerea (asumarea de către un subiect oarecare a susţinerii sau respingerii unei propoziţii cu o forţă puternică), consideraţia (o părere şi o atitudine decise faţă de susţinerea sau respingerea unei propoziţii, dar cu o mare deschidere la contraargumentele interlocutorului în legătură cu aceeaşi propoziţie), părerea nedecisă (atitudinea

subiectului se află la egală distanţă atât în raport cu susţinerea, cât şi în raport cu respingerea propoziţiei), contestarea (o atitudine de respingere a unei atitudini decise). Dacă ne oprim la situaţia modalităţii opinabile convingere, ca atitudine a unui locutor faţă de o propoziţie oarecare, detaşând-o de sensul prea larg acordat în unele încercări asupra argumentării4, atunci ea poate fi ataşată unei propoziţii date, exprimând astfel atitudinea opinabilă faţă de propoziţie. Avem de-a face cu următoarea propoziţie modalizată opinabil: Sunt convins că Picasso a influenţat pictura secolului XX, alcătuită dintr-un modus (“convins”) şi un dictum (“Picasso a influenţat pictura secolului XX”). Păstrând atât modus-ul cât şi dictum-ul şi aplicându-le succesiv operaţile afirmaţiei şi negaţiei, vom obţine completarea tetradei propoziţiilor opinabile în modalitatea convingere ; (a) Sunt convins că Picasso a influenţat pictura secolului XX. = C(p) (b) Sunt convins că Picasso nu a influenţat pictura secolului XX. = C(p) (c) Nu sunt convins că Picasso a influenţat pictura secolului XX. = -C(p) (d) Nu sunt convins că Picasso nu a influenţat pictura secolului XX. = -C(-p) unde se observă cu uşurinţă aplicarea afirmaţiei şi a negaţiei atât la nivelul modus-ului cât şi la nivelul dictum-ului. O inspectare chiar şi sumară a acestei tetrade de propoziţii opinabile ne duce la concluzia că între ele se instalează anumite relaţii de condiţionare alethică. Dacă este adevărată propoziţia opinabilă C(p) (“Sunt convins că Picasso a influenţat pictura secolului XX”), atunci propoziţia opinabilă C(-p) (“Sunt convins că Picasso nu a influenţat pictura secolului XX”) este falsă. Dacă această din urmă propoziţie opinabilă este adevărată, atunci prima este falsă. Prin urmare, între cele două propoziţii opinabile, C(p) şi C(-p), se instituie următoarele relaţii de condiţionare alethică : (A)C(p) › (F)C(-p) (A)C(-p) › (F)C(p) Rezultă de aici că aceste două propoziţii opinabile nu pot fi adevărate împreună, ceea ce înseamnă că un locutor nu-şi poate asuma drept convingere şi o propoziţie şi negaţia ei. Cele două propoziţii pot fi însă false împreună, fiindcă locutorul poate să nu susţină prin convingere nici una dintre cele două propoziţii, ci poate să le susţină printr-o altă modalitate opinabilă (consideraţie, contestare sau părere nedecisă). Suntem aici în prezenţa principiului noncontradicţiei şi a relaţiei de contrarietate care-l însoţeşte : C(p) (contrarietate) C(-p) Relaţia de contrarietate este suficientă pentru a arăta că aceste patru propoziţii modalizate opinabil în modalitatea convingere determină o structură de pătrat logic (8): C(p) C(-p) -C(-p) -C(p)

După cum a demonstrat Florea Ţuţugan (9), oricare două contrarii sunt suficiente pentru a determina un “pătrat Boethius”. Petre Botezatu a demonstrat o teoremă mai tare: oricare dintre relaţiile de opoziţie slabă (subalternare, contrarietate, subcontrarietate) este suficientă pentru a determina un “pătrat Boethius” care exprimă, cum e cunoscut din analiza logică, relaţia de contrarietate (între Cp şi C-p), relaţiile de subalternare (între Cp şi -Cp şi, respectiv, C-p şi -Cp), relaţia de subcontrarietate (între -C-p şi -Cp), relaţiile de contradicţie (între Cp şi -Cp şi, respectiv, C-p şi -C-p). Aceleaşi relaţii se pot stabili şi în legătură cu celelalte modalităţi opinabile. E de reţinut, pentru analiza practică a argumentării, că fiecare propoziţie propusă ca un argument intră în jocul argumentativ cu o asemenea modalitate opinabilă care i se ataşează de către cel care o emite şi care exprimă atitudinea sa opinabilă faţă de propoziţia ca atare. Argumentarea este, între altele, şi o confruntare între modalităţile opinabile ale diferiţilor interlocutori în legătură cu judecăţile puse în circulaţie pe parcursul relaţiei dialogice. 4.2.3. Natura dictum-ului în propoziţiile de opinie Direct sau indirect, explicit sau implicit, argumentarea este şi rămâne o construcţie în care elementul central pare a fi propoziţia opinabilă. Cum despre modus-ul unei astfel de propoziţii am discutat până acum, ne rămâne să analizăm ce poate sta în postura de dictum al propoziţiei opinabile. Ne asumăm, în această privinţă, modelul triadic al dialogicii intenţionale, propus de Gilbert Dispaux (10) cu scopul de a realiza o analiză a dialogicii tranzacţionale prin prima categoriei de intenţionalitate comunicativă. Încercarea lui Dispaux este mai amplă şi plină de nuanţe şi sublinieri. Dincolo de toate acestea, ideea este că în orice comunicare există o intenţie comunicativă bine determinată. Aceste intenţii comunicative se pot grupa în trei categorii: (a) intenţia de a comunica o observaţie (am observat ceva şi vrem să comunicăm şi interlocutorului observaţiile noastre, pornind de la presupoziţia că el însuşi nu a făcut astfel de observaţii); (b) intenţia de a comunica o evaluare (am făcut o evaluare a unei situaţii şi vrem s-o comunicăm şi interlocutorului, care, sigur, nu este în posesia ei); (c) a comunica o prescripţie (suntem în posesia unui sfat, a unui ordin pe care îl aducem la cunoştinţa interlocutorului). În raport cu criteriul pus în joc (intenţionalitatea comunicativă), Dispaux distinge trei categorii de judecăţi care alcătuiesc corpusul unei dialogici tranzacţionale intenţionale: judecăţi de observaţie, judecăţi de valoare şi judecăţi de prescripţie. Judecăţile de observaţie sunt, în general vorbind, judecăţi descriptive. Prin intermediul lor o anumită realitate este adusă la cunoştinţa interlocutorului: fapte, situaţii, valori, relaţii sunt cunoscute de către interlocutori prin intermediul descripţiilor. În general, judecăţile de observaţie urmăresc cel puţin două finalităţi : fie să aducă la cunoştinţa interlocutorului o realitate pe

care acesta din urmă nu a cunoscut-o în mod direct, fie să readucă în atenţia interlocutorului o realitate pe care acesta din urmă a cunoscut-o cândva, dar pe care locutorul vrea s-o facă prezentă în momentul derulării relaţiei dialogice. Secvenţa discursivă: “Măcelul este mult mai redus, însă consecinţele pentru beligeranţi sunt mult mai grave. Am văzut ţări mari cu armate puternice, pierzându-şi orice existenţă normală în câteva săptămâni. Am văzut cum Republica Franceză şi vestita armată franceză au fost înfrânte şi silite la o capitulare totală” (11), este o descriere a situaţiei militare pe care Churchill o aduce la cunoştinţa Camerei Comunelor la 20 August 1940. Secvenţa discursivă: “Vă amintiţi, în mod sigur, închiderile de bănci, cozile în faţa brutăriilor, salariile de mizerie. Vă amintiţi sechestrările de locuinţe şi de ferme şi falimentele comerciale. N-aţi uitat « oraşele în stil Hoover» şi tineretul ţării confruntat cu un viitor fără speranţă şi fără muncă, porţile închise ale uzinelor, ale minelor, ale fabricilor, fermele abandonate şi căzute în ruină, căile ferate paralizate, antrepozitele golite de mărfuri. Nu aţi uitat tristeţea disperată în care a căzut o întreagă naţiune - şi totala incapacitate a guvernului nostru federal” (12), este o descripţie prin care Roosevelt aduce în atenţia unei adunări electorale fapte şi evenimente pe care americanii le-au trăit, dar pe care oratorul vrea să le facă din nou prezente în conştiinţa auditoriului. Judecăţile de valoare sunt judecăţi cu semnificaţie “situată”, adică judecăţi care exprimă atitudinea subiectului faţă de conţinutul judicativ vehiculat. Ele se pun în circulaţie cu scopul de a arăta interlocutorului care este poziţia preopinentului său în legătură cu o anumită problemă. Enunţul: Atitudinea lui Socrate la proces a fost una de mare demnitate, pus în circulaţie de cineva, exprimă o judecată de valoare a acestuia din urmă, deoarece ea este rezultatul unei ierarhizări a individului despre care se vorbeşte prin prisma criteriului care identifică un concept precum cel de “demnitate”. Secvenţa discursivă: “Vântul de generozitate universală a prilejuit, cum era natural, şi mari exagerări. Mila, compătimirea şi dragostea pentru ţărănime au creat o imagine falsă a ţăranului, o idealizare ieftină şi dulceagă, departe de realitate. Pe măsură ce interesul pentru ţăran creştea, s-a ajuns să nu se mai poată vorbi despre el decât în termeni hiperbolici. Iar când sufragiul universal a oferit un buletin de vot ţăranului analfabet şi nemâncat, oropsitul de ieri s-a pomenit deodată tiran prin procură. Pentru că toate mişcările în favoarea ţărănimii au fost infestate de retorism, au rămas simple intenţii fără rezultate practice” (13), are ca intenţie comunicaţională o evaluare, concretizată în judecăţile de valoare diferite care populează acest text şi pot fi identificate cu destulă uşurinţă. Judecăţile de prescripţie sunt, în general vorbind, rezultatul observaţiilor şi al evaluărilor. Ele au ca intenţie, atunci când sunt comunicate, să determine la receptor o acţiune, un comportament, o atitudine. De exemplu, în textul care urmează, marea majoritate a judecăţilor care-l compun sunt judecăţi de prescripţie: “O, fraţii mei,

nobleţea voastră să privească nu înapoia voastră, ci mult departe, înainte ! Căci alungaţi veţi fi din toate ţările părinţilor şi celor vechi ai voştri. De-aceea ţările copiilor voştri să le iubiţi, iar dragostea aceasta vă va fi vouă, ca o nobleţe nouă - ţări încă nedescoperite, pe marea cea mai depărtată. Aceste ţări le caute, fără întârziere, pânzele navei voastre! Va trebui să răscumpăraţi, prin fiii voştri, faptul că sunteţi copiii părinţilor ce i-aţi avut; astfel veţi răscumpăra întreg trecutul” (14), care pot fi determinate prin analiza textului. Putem să tragem concluzia că dictum-ul unei propoziţii opinabile se poate concretiza, atunci când o astfel de propoziţie intră în conţinutul argumentării, în cele trei tipuri de judecăţi determinate după criteriul intenţiei comunicative: judecăţi de observaţie, judecăţi de valoare şi judecăţi de prescripţie. Putem să ataşăm o modalitate opinabilă unei judecăţi de observaţie (“Consider că drumul până la Constanţa este destul de lung”), după cum putem s-o ataşăm unei judecăţi de valoare (“Sunt convins că drumul până la Constanţa este obositor şi stresant”) sau unei judecăţi prescriptive (“Consider că trebuie să te odihneşti bine înainte de a pleca spre Constanţa”). Note Bibliografice 1. Luminiţa Vlădescu, Olga Petrescu, Ileana Cosma, Chimie, manual pentru clasa a IX-a, E.D.P., Bucureşti, 1998, p. 96 2. John Galsworthy, În aşteptare, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p. 227 3. G.W.F.Hegel, Fenomenologia spiritului, Editura Iri, Bucureşti, 1995, p. 151 4. P.P. Negulescu, Frica bate conştiinţa, “România liberă”, 16 februarie 1938 5. Heinrich Schliemann, Pe urmele lui Homer, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, pp. 47; 54 6. Ion Petrovici, La comemorarea Junimei, cuvântare rostită la Iaşi, în ziua de 3 Mai, 1936, în : V.V.Haneş, Antologia oratorilor români, Socec & Co SAR, Bucureşti, f.a., p. 243 7. René Huyghe, în : Reflecţii şi maxime, I, E.S.E., Bucureşti, 1989, p. 206 8. T.34.3 din Ion Didilescu, Petre Botezatu, Silogistica.Teoria clasică şi interpretările moderne, E.D.P., Bucureşti, 1976, pp. 275-276 9. La théorie des rapports logiques entre les jugements de relation et entre les jugements de modalité, “Acta Logica”, I, 1958, p. 70 10. Gilbert Dispaux, La logique et le quotidien. Une analyse dialogique des mécanismes de l’argumentation, Les Editions de Minuit, Paris, 1984, pp.13-61 11. Winston Churchill, Discursuri de război, Pilot Press Ltd., London, 1945, p.45 12. Franklin D.Roosevelt, Messages de Guerre, publié par le Service Intérimaire Américain d’Information, 1945, p. 31

13. Liviu Rebreanu, Laudă ţăranului român, în : Discursuri de recepţie la Academia Română, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, pp. 282-294 ; citatul la p. 290 14. Friedrich Nietzsche, Aşa grăita Zarathustra, Editura “Edinter”, Bucureşti, 1991, p. 228 15. Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Apus de soare, în: Teatru, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 10 16. George Topârceanu, Samson şi Dalila, în: Balade vesele şi triste, Editura Albatros, Bucureşti, 1986, p. 82 17. George Coşbuc, Mama, în: Poezii, Editura Albatros, Bucureşti, 1987, pp. 90-91 18. Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1982, pp.50-51.

Capitolul VI Patologia argumentării: Sofismele 1. Ce sunt sofismele? O primă observaţie: sofismele sunt erori ale actelor de argumentare, adică sunt erori care intervin într-o relaţie dialogică de ordin discursiv cu un interlocutor, relaţie prin care încercăm să-l determinăm pe acesta din urmă – în mod raţional fireşte – să adopte o modalitate opinabilă (convingere, considerare, părere indecisă, contestare) în legătură cu adevărul unei teze pe care o supunem dezbaterii. Din acest motiv ni se pare că afirmaţia conform căreia sofismele sunt erori de logică este o neînţelegere – în cel mai fericit caz – a naturii unei situaţii de raţionare. Pentru logică numai raţionamentul şi întemeierea corecte sunt relevante, iar dacă cineva respectă regulile raţionamentului corect puse la îndemână de logică ar trebui, în mod normal, să nu facă niciodată erori ! Dacă face, atunci a ieşit din domeniul logicului pur şi a intrat în domeniul ... practicii logice unde, normal, se poate greşi. Dar practica logică unde se manifestă cel mai frecvent erorile de întemeiere este argumentarea. Anumite paralelisme pot fi ilustrative din acest punct de vedere. Sectoare întregi din matematică ne dau regulile calculului corect. Dacă cineva greşeşte la calcul, problema aceasta nu este o chestiune care aparţine acestor sectoare ale matematicii ci a celui care face calculul. Unii pot să greşească, alţii nu pe baza aceloraşi reguli valabile pentru toţi. Medicina pune la dispoziţia celui care se iniţiază în domeniu cunoştinţe şi reguli în baza cărora sunt tratate anumite boli. Dar tratamentul acordat de doi medici poate fi diferit în unul şi acelaşi caz pentru că administrarea tratamentului nu mai ţine de medicină, ci de aplicarea practică a cunoştinţelor acestui domeniu. A doua observaţie: ca eroare de argumentare, sofismul poate avea sursa în cele trei elemente care constituie contextul de manifestare a argumentării: argument, tehnică de argumentare, condiţiile argumentării. Atunci când erorile ţin de argumentele aduse, sofismele sunt determinate de faptul că interlocutorului i se propun drept temeiuri neadevăruri, propoziţii care au doar aparenţa adevărului, dar care nu sunt adevăruri în realitate. Regăsim aici critica pe care Platon o face în dialogul Phaidros (1) retoricii pentru faptul că înşeală mulţimea în convingeri pe baza confuziei pe care o introduce între adevăr şi verosimil. Când erorile ţin de tehnica de argumentare utilizată în relaţia dialogală, sofismele sunt determinate de faptul că mecanismele de întemeiere sunt incorecte (nevalide). În acest caz, argumentele pot fi propoziţii adevărate în realitate, dar ele nu sunt decât argumente aparente. Ceea ce înseamnă că, chiar adevărate fiind, legătura lor cu susţinerea sau respingerea tezei (concluziei) nu este necesară ci numai aparentă.

În sfârşit, erori în argumentare pot apărea chiar dacă argumentele sunt enunţuri adevărate iar tehnicile folosite pentru întemeierea tezei sunt corecte. În acest caz, nu sunt respectate anumite exigenţe ale desfăşurării normale a unui act argumentativ, exigenţe cu care, iniţial, au fost de acord toţi participanţii la relaţia dialogică sau care rezultă în mod indubitabil din modul de desfăşurare a unei astfel de relaţii (faptul că trebuie să asculţi şi argumentul părţii adverse într-o argumentare dialogală este un precept fără de care nu se poate desfăşura o argumentare). Evident, s-a lărgit în mod substanţial plaja de selecţie a sofismelor, ceea ce dă, în opinia noastră, o viziune mai amplă asupra acestor tipuri de erori de argumentare. În mod cert, aceste trei categorii de sofisme, identificate după criteriul domeniului în care ele îşi au originea, nu sunt identice din punct de vedere al unei ierarhii valorice. De exemplu, sofismele de argument şi sofismele de tehnică de argumentare pot fi considerate sofisme intrinsei, deoarece ele ţin de structura internă a unui act de argumentare, în timp de sofismele de condiţie pot fi considerate sofisme extrinseci, fiindcă ele sunt exterioare actului de argumentare propriu-zis. Totuşi, chiar dacă astfel de ierarhizări se pot face, fiecare categorie de sofisme împiedică – atunci când este prezentă în actul argumentării – desfăşurarea normală a unui astfel de proces, respectiv deteriorează natura întemeierii tezei şi facilitează – atunci când reuşeşte – obţinerea de convingere pe căi imorale din punctul de vedere al raţionalităţii. A treia observaţie: cum sugerează foarte bine şi textul platonician invocat, trebuie să existe o anumită asemănare între ceea ce e adevărat, ceea ce e corect, ceea ce e normal şi aparenţă. Iar această asemănare vizează din nou cele trei surse ale erorilor: argumentul, tehnica şi condiţiile. Argumentele aparent adevărate trebuie să se asemene cu cele adevărate, tehnicile aparent corecte trebuie să se asemene cu cele corecte în realitate, respectarea aparentă a condiţiilor trebuie să aibă o legătură cu respectarea reală. Altfel, posibilitatea ca interlocutorul să ia drept adevărat un argument fals, corectă o tehnică aparent corectă, o respectare aparentă a condiţiilor argumentării drept o respectare reală se reduc până la anulare. Adresându-i-se în mod imaginar lui Tisias, Socrate face următoarea afirmaţie: “Ascultă, Tisias, mai înainte ca tu să-ţi faci apariţia, noi tocmai afirmam că verosimilul acesta pătrunde în mintea mulţimii tocmai din pricina asemănării lui cu adevărul” (Platon, Phaidros, 273d). Chestiunea ţine aici de ceva asupra căruia a atras atenţia încă Aristotel în Topica: este foarte dificil să identifici şi să stabileşti diferenţele între lucrurile asemănătoare sau să identifici şi să stabileşti asemănările dintre lucrurile foarte diferite (2). De la determinarea asemănării nu e decât un pas până la extrapolarea identităţii, iar pasul acesta e făcut cu şi mai multă uşurinţă şi repeziciune atunci când este vorba să stabileşti asemănări între

argumente, tehnici de argumentare sau condiţii ale argumentării. Asemănările lucrurilor asemănătoare se văd de către toţi, diferenţele lucrurilor diferite la fel. Mai dificilă este calea inversă. Nu este aici, în primul rând, o chestiune de raţionalitate, ci mai degrabă una ce ţine de psihologia cogniţiei umane. Or, argumentarea nu este nici ea una ce ţine numai de raţionalitate, chiar dacă nucleul ei dur se centrează pe ideea de raţionalitate. A patra observaţie: sofismul este o eroare comisă cu intenţie. Intenţia aici este una bine determinată: a determina convingerea (pentru interlocutor) şi iluzia convingerii (pentru cel care argumentează) în legătură cu adevărul sau falsitatea unei anumite teze. Dacă din punctul de vedere al receptorului nu există nici o diferenţă între argumentarea corectă şi argumentarea sofistică (pentru că el nu îşi dă seama că este dus în eroare), din punctul de vedere al dialecticianului diferenţa este esenţială: acesta din urmă este conştient că propune o falsă argumentare interlocutorului, o face în deplină cunoştinţă de cauză şi, mai mult, chiar cu conştiinţa îndeplinirii unui scop care nu îi reuşeşte pe calea normală a argumentării corecte. Este motivul pentru care, de la Platon şi până la unii dintre teoreticienii contemporani, s-a tot vorbit de o responsabilitate morală a celui care pune în mişcare argumentări sofistice. Este o manipulare aici, în accepţiunea cea mai largă al termenului, şi nu întotdeauna regăsită în sensul ei restrâns şi peiorativ cu care modernitatea asociază acest termen mai ales în domeniul discursului politic (3). Constrângerile etice ar putea interveni doar când rezultatele pentru care sunt puse în mişcare erorile sunt indezirabile. Altfel, a face binele chiar prin sofism e un...bine! Din punctul de vedere al raţionalităţii pure însă, problema erorii rămâne impardonabilă. Am putea să spunem că sofismul este o eroare intenţionată de argumentare determinată de aparenţa adevărului unui argument, de aparenţa corectitudinii unei tehnici de argumentare sau de aparenţa respectării condiţiilor de argumentare prin care se obţine convingerea interlocutorului. 2. Încercare de sistematizare a sofismelor Argumentele şi tehnicile de argumentare constituie ingredientele indispensabile desfăşurării oricărei argumentări. Ele formează structura argumentării şi au constituit obiect de investigaţie predilectă pentru aceia care s-au ocupat de problemele argumentării. Totuşi, buna desfăşurare a argumentării depinde şi de alte elemente, care par a fi de natură exterioară actului argumentativ propriu-zis, fie şi numai dacă le raportăm la argumente sau la tehnicile de argumentare. Ele constituie aşa-numitele condiţii ale argumentării. Nu putem derula o argumentare, adică nu putem aduce argumente cu ajutorul tehnicilor de argumentare dacă, spre exemplu, interlocutorii nu sunt de acord cu privire la teza argumentării (nu sunt

de acord cu faptul că ea poate face obiectul unei argumentări!). Chestiunea acordului asupra tezei nu ţine nici de domeniul argumentelor, nici de domeniul tehnicilor de argumentare (ambele sunt posterioare acordului), ea este exterioară naturii propriu-zise a argumentării, dar fără un consens în legătură cu ea nu se poate desfăşura o argumentare. Ea face parte din ceea ce numim condiţie a argumentării. Şi nu este singura condiţie a argumentării. Orice argumentare trebuie să răspundă imperativului corectitudinii. Corectitudinea argumentării este dată de îndeplinirea simultană a unor exigenţe legate de argumente, tehnicile de argumentare, condiţiile argumentării. Argumentele trebuie să fie adevărate. Aceasta înseamnă că informaţia adusă prin propoziţiatemei trebuie să fie în concordanţă cu starea de fapt la care ea se referă. Altfel, avem de-a face cu argumente false (nu aparente). Argumentul “Ionescu n-a fost în localitate când s-a săvârşit furtul”, adus în sprijinul tezei “Ionescu nu este autorul furtului”, este un argument fals dacă se dovedeşte că Ionescu a fost în localitate, în timp ce argumentul “Ionescu este un om suferind”, adus în sprijinul aceleiaşi teze, este un argument aparent, fiindcă el nu are legătură cu faptul evidenţiat în teza argumentării. Tehnica de argumentare trebuie să fie validă. Aceasta înseamnă că ea trebuie să răspundă normelor de corectitudine ale raţionamentului. Chestiunea este esenţială. Dacă argumentele aduse sunt adevărate iar tehnica de argumentare este validă, atunci putem să susţinem cu toată certitudinea că teza argumentării este adevărată. Validitatea tehnicii de argumentare asigură conservarea şi transmiterea adevărului de la argumente la teză. Cine poate arăta, într-o argumentare, că argumentele sale sunt adevărate şi că raţionamentele utilizate sunt corecte, acela dovedeşte în mod implicit că teza este adevărată. Dacă tehnica de argumentare nu este validă, este posibil ca argumentele să fie adevărate, dar, totuşi, teza să fie falsă. Condiţiile argumentării trebuie să fie asumate şi respectate de către interlocutori. Fiecare dintre participanţii la relaţia argumentativă trebuie să fie de acord cu câteva exigenţe minimale care fac posibilă argumentarea. A le pune în cauză înseamnă a relua demersul argumentativ din punctul de origine. Exigenţele privind condiţiile argumentării nu vizează norme de cognoscibilitate (adevărul, în cazul argumentelor) sau norme de raţionalitate (validitatea, în cazul tehnicilor de argumentare), ci, mai degrabă, norme de eficientizare a argumentării (când putem porni într-o argumentare, când se consideră încheiată o argumentare, cum trebuie să ne comportăm ca interlocutori pe parcursul argumentării). La fiecare dintre aceste niveluri (argumente, tehnici de argumentare, condiţii ale argumentării) se pot instala disfuncţii. Când disfuncţiile se instalează ca rezultat al intenţionalităţii celui care argumentează, suntem în prezenţa sofismelor. Se urmăreşte, pe căi nepermise, persuasiunea interlocutorului. Se urmăreşte persuasiunea

pentru că, evident, convingerea nu reuşeşte. Disfuncţiile la nivelul argumentelor, la nivelul tehnicilor de argumentare şi la nivelul condiţiilor argumentării pot fi induse pe căi diferite (4). Uneori distorsiunea se realizează prin intermediul actelor de gândire. Dai interlocutorului un raţionament care are doar aparenţa coectitudinii drept un raţionament corect, cu toate consecinţele favorabile pentru susţinerea sau respingerea tezei. Actul de gândire este, în acest caz, vehiculul erorii pusă în circulaţie în mod intenţionat pentru a câştiga (evident, necinstit!) lupta argumentativă. Alteori, actele de limbaj constituie instrument prin care îl ducem în eroare pe interlocutor. Punem în circulaţie argumente de o vaguitate evidentă, astfel încât, chiar dacă ele sunt false sau aparente, interlocutorul este pus în imposibilitatea de a determina acest lucru şi “acţionează” ca şi cum ar fi adevărate. Există, deci, două criterii după care propunem o sistematizare a sofismelor: criteriul surselor sau căilor persuasiunii şi criteriul domeniilor persuasiunii. Sistematica acestei problematici ar putea arăta astfel: Domeniile Argument Tehnicile Condiţiile persuasiunii ele de argumentării Sursele utilizate argument persuasiunii are Actele gândire

Actele limbaj

de S1

de S4

S2

S3

S5

S6

Să încercăm a face ordine în această diversitate de sofisme – din care fiecare autor subliniază câteva pe care le consideră mai importante – prin ilustrarea sofismelor care populează fiecare dintre cele şase clase determinate după criteriul domeniului persuasiunii şi criteriul sursei persuasiunii. Clasa S1 (sofismele de argument induse prin actele de gândire) cuprinde: argumentum ad baculum (argumentul forţei), argumentum ad hominem (argumentul referitor la persoană), argumentum ad populum (argumentul referitor la opinia mulţimii), argumentum ad verecundiam (argumentul referitor la autoritate), argumentum ad misericordiam (argumentul referitor la milă), argumentul referitor la popularitate (invocarea popularităţii ca probă); Clasa S2 (sofismele de tehnică argumentativă induse prin actele de gândire) cuprinde următoarele sofisme: sofismul falsei dileme, sofismul negării antecedentului, sofismul afirmării

secventului, sofismul celui de-al patrulea termen ("quaternio terminorum"), sofismul generalizării pripite, sofismul cauzei false, sofismul falsei analogii, petitio principii, sofismul concluziei irelevante, post hoc, ergo propter hoc (“după aceasta, deci din cauza aceasta”); Clasa S3 (sofismele de condiţii ale argumentării induse de actele de gândire) cuprinde: sofismele de confruntare (diferenţiate de van Eemeren şi Grootendorst în: “sofisme ale limitării punctelor de vedere”, “sofisme ale limitării persoanelor care au dreptul de a propune puncte de vedere”, “sofisme ale limitării atitudinii critice faţă de punctele de vedere afirmate”), sofismele de roluri (“sofismul prezentării tezei ca un adevăr cunoscut care nu are nevoie de a fi dovedit”, “sofismul prezentării de puncte de vedere nonfalsificabile”, “sofismul inversării dovezii”), sofisme de acord (“sofismul falsului acord asupra premiselor”, “sofismul refuzului unei premise care constituie obiect al acordului”), sofismele de închidere a unei argumentări (“sofismul retragerii tezei”, “sofismul acceptării tezei adversarului”); Clasa S4 (sofismele de argument induse prin actele de limbaj) cuprinde: echivocaţia, sofismul incoerenţei între gânduri şi cuvinte (Blackburn), sofismul determinat de accent, sofismul ambiguităţi, amfiboliai; Clasa S5 (sofismele de tehnică argumentativă induse prin actele de limbaj) cuprinde: sofismul compoziţiei, sofismul diviziunii, sofismul întrebării complexe, sofismul caricaturii sau sofismul falsei reprezentări; Clasa S6 (sofismele de condiţii ale argumentării induse prin actele de limbaj) cuprinde: ignoratio elenchi (ignorarea tezei care trebuie argumentată), sofismele punctelor de vedere (“sofismul atribuirii de puncte de vedere fictive adversarului”, “sofismul denaturării punctelor de vedere”). 3. Sofisme de argument induse de gândire (S1) O primă categorie de sofisme pe care vrem s-o ilustrăm în “deconstrucţia” argumentării este aceea a sofismelor de argument induse de gândire. Este vorba aici de utilizarea “falselor argumente” sau “argumentelor aparente” atunci când vrei să induci o anumită concluzie la cititor. Una dintre cele mai frecvente erori de acest fel este aşa-numitul argumentum ad hominem (în loc să se combată teza unui interlocutor se aduc în discuţie – prezentându-se drept probe – anumite calităţi, fapte sau relaţii ale persoanei care argumentează, acestea din urmă neavând nimic de-a face – din punct de vedere raţional, fireşte, cu teza incriminată). Fie următoarea secvenţă de discurs jurnalistic: “... Pariuri puerile şi egocentrice ale unor editorialişti care nu-şi dau seama la ce tragică diversiune participă, lăsându-se duşi de plăcerea bârfei, de creşterea importanţei personale sau de iluzia creşterii tirajelor” (5);

În conturul extins al textului cu titlul de mai sus, publicat la rubrica “Tableta de luni” a cotidianului “România liberă”, autorul aduce în atenţie imaginea României în străinătate, pe care o constată tot mai proastă, şi se întreabă în mod firesc care este cauza unei atari situaţii. Constatând – la observaţia unui “fost ambasador al unei importante ţări europene” în România – că articolele din străinătate sunt scrise pe baza articolelor din ţară, autorul vrea să ne arate că motivele acestei imagini defavorabile pe care o are România constau în principal în “moralitatea” editorialiştilor români. Or, analiza logică chiar şi sumar efectuată ne arată clar că nu există o relaţie de determinare directă între “moralitatea”, “egocentrismul”, “plăcerea bârfei”, “importanţa personală”, “tirajul cotidianelor” (care sunt calităţi sau laturi ale celor care scriu editoriale sau articole) şi imaginea falsă pe care o regăsim în gazetele din Occident la adresa României. Este o aparentă legătură de condiţionare, fiindcă calităţile persoanei nu pot determina o stare de fapt care nu depinde (sau n-ar trebui să depindă) de aceste calităţi şi aceste persoane. De fapt, aici argumentul nu este argument aşa cum se pretinde a fi ! Dacă am vrea să aducem argumente prin care să arătăm că imaginea proastă pe care România o are în Occident este nereală, atunci ar trebui să aducem în discuţie fapte, exemple, ilustraţii, analogii care contrastează semnificativ cu această imagine deplorabilă: că avem o creştere economică, că asistăm la creşterea nivelului de trai, că sunt rezolvate problemele de asistenţă socială, că sunt rezolvate problemele relaţiilor interetnice etc., etc., elemente care sunt determinante, într-adevăr, pentru imaginea pe care un stat o are în ochii celorlalţi. Dacă aceste elemente s-ar manifesta în fapt, indiferent de ce ar spune editorialiştii determinaţi de egocentrism, bârfă, tiraje, imaginea ar fi, fără îndoială, una pozitivă. Cu siguranţă şi în cazul altor state sunt editorialişti care scriu prost despre ţara lor, dar imaginea nu e denaturată pentru că “faptele” de care am vorbit sunt cele care crează în realitate această imagine. Nu e România singura ţară despre care editorialiştii scriu defavorabil, dar e una dintre cele care au o imagine destul de şifonată ! De ce? Un alt argument sofistic din această categorie este acela cunoscut sub numele de argumentul autorităţii (“argumentum ad verecundiam”). Am arătat că autoritatea funcţionează ca unul dintre tipurile de argumente cele mai uzitate în încercările de întemeiere a unei teze. De unde vine, însă, caracterul sofistic al unei argumentări bazate pe invocarea autorităţii? Evident, din utilizarea neadecvată a acestui tip de argument. John Woods şi Douglas Walton (6) consideră că există cinci condiţii de adecvare a acestui argument şi respectarea lor ar putea garanta corectitudinea argumentării bazată pe invocarea unei autorităţi: (a) autoritatea trebuie să fie interpretată corect (textul invocat al unei autorităţi trebuie să fie reprodus corect); (b) autoritatea trebuie să aibă în mod real o competenţă specifică (nu trebuie să se apeleze la false autorităţi); (c) judecata autorităţii care este invocată în argumentare trebuie să aparţină domeniului ei de

competenţă (nu trebuie să aducem în argumentare aprecieri care aparţin unor domenii în care o persoană nu este competentă); (d) trebuie să se poată dispune de o probă directă (să avem posibilitatea de a proba în mod direct afirmaţia unei autorităţi); (e) este necesară o tehnică de consens pentru a evita dezacordurile cu alte autorităţi (o autoritate este invocată dacă nu intră în contradicţie cu alte autorităţi). Secvenţa discursivă: “Argumentele specialiştilor, reprezentanţilor ministerului nu au reuşit însă să clintească din loc opiniile membrilor Camerei Deputaţilor. Aceştia doresc reforma dar nu în forma pe care o propune MEN. Anghel Stanciu, preşedintele Comisiei de Învăţământ a Camerei consideră că echipa ministerială condusă de Andrei marga este un «Mercedes fără frâne». Anghel Stanciu gândeşte descongestionarea în sensul reorganizării materiei nu a reducerii numărului de ore” (7), ne pune în faţa unei argumentări sofistice bazate pe invocarea autorităţii care nu respectă exigenţa (c) a adecvării: autoritatea care se invocă şi din care se citează nu este, în fapt, o competenţă în domeniul în care se argumentează (domeniul organizării educaţiei). Argumentum ad populum (apelul la mulţime) este definit de către Blackburn de maniera următoare: “a justifica ideea că ceva este adevărat sau corect prin simplul fapt că un mare număr de persoane afirmă acest lucru, fără a exista raţiuni temeinice de a gândi că persoanele respective nu pot să se înşele” [5: 259]. Warnick şi Inch consideră că “un sofism ad populum se produce atunci când esenţa unui argument este eludată, iar cel care argumentează face apel în schimb la o opinie populară pentru a justifica o teză” [4:133].Următorul text se încadrează în aceste exigenţe minimale: “În ultimul an, acoperirea CONNEX a crescut cu 400%. Oferim acoperire pentru 92% din populaţia României. De la Timişoara la Constanţa, de la Craiova la Iaşi, de la Satu-Mare la Bucureşti, pe platformele petroliere din Marea neagră şi în staţiile de metrou, oriunde există oameni, există CONNEX” (Vă oferim cel mai bun GSM posibil, text publicitar în: “Evenimentul zilei”, 15 iulie 1999), şi exprimă, în esenţa sa, o argumentare sofistică de tip ad populum : „Toţi oamenii se abonează la Connex, abonează-te şi tu!”. Această clasă de sofisme este relativ uşor de determinat, deoarece ea cuprinde toate erorile de raţionament ce pot interveni într-o argumentare. Un inventar al acestor erori de logică se regăseşte la Irving M.Copi (8). Ele pot fi analizate pornind de la analiza tehnicilor de argumentare. De exemplu, tehnicile deductive de argumentare bazate pe implicaţie dau naştere la două tipuri de sofisme: sofismul negării antecedentului („denying the antecedent”): p›q -p -q ca în exemplul: Dacă oamenii sunt conştiincioşi, atunci îşi plătesc la timp impozitele

Dar sportivii nu sunt conştiincioşi Deci: Sportivii nu îşi plătesc la timp impozitele cu următoarea formă argumentativă: Sportivii nu îşi plătesc la timp impozitele (fiindcă) Sportivii nu sunt conştiincioşi (deoarece) Dacă oamenii sunt conştiincioşi, îşi plătesc la timp impozitele şi sofismul afirmării secventului (“affirming the consequent”): p›q q p ca în exemplul: Dacă oamenii sunt conştiincioşi, atunci îşi plătesc la timp impozitele Sportivii nu îşi plătesc la timp impozitele Deci: Sportivii nu sunt conştiincioşi cu următoarea formă argumentativă: Sportivii nu sunt conştiincioşi (fiindcă) Sportivii nu îşi plătesc la timp impozitele (deoarece) Dacă oamenii sunt conştiincioşi, atunci îşi plătesc la timp impozitele Trudy Govier (9) leagă înţelegerea acestor tipuri de sofisme de analiza tabelului de adevăr propriu implicaţiei, de altfel metoda pe care am utilizat-o pentru determinarea tehnicilor valide de argumentare. Un cunoscut sofism al acestei categorii poartă numele de sofismul generalizării pripite (“hasty generalization”) şi vizează tehnicile inductive de argumentare. În tehnicile inductive de argumentare, concluzia, care spune mai mult decât îngăduie premisele, are un caracter probabil. Pentru acest motiv, este necesară o anumită prudenţă în trecerea de la analiza unor cazuri la extrapolarea la toate cazurile. Dacă o asemenea prudenţă nu-l însoţeşte pe acela care argumentează, atunci el se află în situaţia unei argumentări sofistice de tipul generalizării pripite. Pentru S.Morris Engel, o atare argumentare ţine de faptul că “un caz izolat sau excepţional este utilizat ca bază pentru o concluzie generală, ceea ce este nejustificat” (10). Textul care urmează: “Narcis Gaube, în vârstă de 18 ani, a primit carnet de conducere şi a devenit student la Drept. Ce a învăţat el despre justiţia românească este acum evident. Dar nu este vina lui. În urmă cu un an, ministrul Justiţiei, valeriu stoica, a fost avertizat, în timpul unei vizite la Brăila, asupra acestui caz. După cum se observă, a luat măsuri în stilul său personal. Caracteristic perioadei în care s-a format el şi majoritatea politicienilor români de ieri şi de azi! Stilul oamenilor «noi»” (11), acoperă următoarea structură de argumentare: Stilul de lucru al ministrului Justiţiei (fiindcă) Narcis Gaube a fost condamnat pentru că este de-a dreptul deplorabil omor la doi ani cu suspendare (teza argumentării) (temeiul argumentării)

(deoarece) Condamnarea în cazul Narcis Gaube este o ilustrare a modului deplorabil în care lucrează justiţia română şi şefii ei care ilustrează un sofism al generalizării pripite (Mai sunt şi alte cazuri, alături de cel invocat? Este cazul Narcis Gaube unul reprezentativ?). Sofismul falsei analogii (“false analogy”) are în atenţie posibilităţile de ocolire a corectitudinii de care dispune o argumentare care utilizează tehnica analogiei. Cum am subliniat, raţionamentul bazat pe analogie asigură extrapolarea unei concluzii de la o situaţie la alta în baza asemănărilor ce există între două situaţii, două fapte, două relaţii etc. Dacă aceste asemănări sunt numai aparente şi, totuşi, ele se utilizează pentru a întemeia o concluzie, atunci argumentarea este una falacioasă. În următorul text: “Descoperirea maşinii SRI la odorheiu Secuiesc a fost percepută mai puţin ca o situaţie ridicolă din punct de vedere profesional şi mai mult ca o ameninţare la adresa minorităţii maghiare. Ştirea a fost imediat preluată la budapesta, vezi Doamne, ca exemplu de «activitate ilegală» (Marko Bela). (...). Dacă vă aduceţi aminte, Gyorgy Frunda a prezentat la Consiliul Europei un raport prin care recomanda ca serviciile secrete să nu poată urmări minorităţile naţionale” (12) se constată cu destulă uşurinţă că acele două situaţii care se compară (prezenţa maşinii SRI la Odorheiu Secuiesc şi Raportul depus de deputatul Frunda la Consiliul Europei) nu au asemănări semnificative ca să poată sprijini o concluzie comună. Suntem în prezenţa unei argumentări bazată pe falsa analogie. Sofismul cauzei false (“false cause”) are ca origine tehnicile inductive de argumentare prin intermediul cărora se stabilesc relaţiile de cauzalitate dintre fenomene (metoda concordanţei, metoda diferenţei, metoda combinată, metoda variaţiilor concomitente, metoda reziduurilor, studiate toate la cursul de logică). Sofismul îşi face simţită prezenţa atunci când, într-o argumentare, luăm drept cauză reală un fenomen care, în realitate nu are legătură cu efectul produs. Ca în următorul exemplu: “Zicea că el, unul, mai degrabă ar privi de-o mie de ori peste umărul stâng la lună nouă, decât să pună mâna pe-o piele de şarpe. Începusem să-i dau dreptate, măcar că am fost întotdeauna de părere că trebuie să fii din cale-afară de nesocotit şi de nătâng ca să priveşti luna nouă peste umărul stâng. Moş Hank Bunker a făcut-o o dată şi s-a lăudat cu asta; dar n-au trecut nici doi ani şi, îmbătându-se moşul a căzut din turnul de strajă. Praful s-a ales de el: l-au cules de pe jos, l-au aşezat între două uşi de magazie, ca într-un sicriu, şi aşa l-au îngropat. Eu n-am fost de faţă, dar mi-a spus babacu’. În tot cazul, nenorocirea l-a lovit numai fiindcă privise luna peste umărul stâng, ca un zevzec ce era” (13), care acoperă următoarea structură argumentativă: Nenorocirea l-a lovit pe Hank Bunker (fiindcă) A privit luna nouă peste umărul stâng (teza argumentării) (temeiul argumentării) (deoarece)

Toţi cei care privesc luna nouă peste umărul stâng sunt loviţi de nenorociri (fundamentul argumentării) din care se vede cu uşurinţă că, de departe, temeiul care se propune pentru susţinerea tezei nu este şi nu poate fi cauza întâmplării puse în evidenţă de teză. Este aici, aşa cum a subliniat şi S.Morris Engel, un sofism al cauzei false. Sunt mai multe forme ale acestui sofism, din care cea mai cunoscută este cea reţinută sub numele post hoc ergo propter hoc (“după aceasta, deci din cauza aceasta”). 4. Sofisme de condiţie induse de gândire (S3) Constituie o noutate în raport cu prezentările clasice privind sofismele. Ele apar doar în sistematizarea propusă de Frans van Eemeren şi Rob Grootendorst, care legă sofismele de încercarile de soluţionare negociată a conflictelor de opinie (14). Cum am subliniat deja în discuţiile asupra sistematizării claselor de sofisme, condiţiile în care se produce argumentarea sunt, nu de puţine ori, importante pentru convingerea interlocutorului. Nerespectarea lor duce la disfuncţii în argumentare şi, în consecinţă, la apariţia unei clase de sofisme bine determinată. Introducem aici, în terminologia autorilor invocaţi mai sus, sofismele de confruntare, sofismele de roluri, sofismele puntelor de plecare (de acord) şi sofismele de închidere. Sofismele de confruntare încalcă, în opinia lui van Eemeren şi Grootendorst, dreptul oricărui participant la o relaţie dialogică argumentativă de a exprma liber puncte de vedere în legătură cu tema supusă dezbaterii sau de a critica punctele de vedere avansate de ceilalţi interlocutori. Orice dispută critică are ca regulă - tacită sau explicită - faptul că participanţii nu trebuie să împiedice exprimarea liberă a punctelor de vedere sau punerea sub semnul îndoielii a punctelor de vedere exprimate de ceilalţi participanţi. Este o regulă ce vizează condiţiile unei bune defăşurări a argumentării. Dacă ea este încălcată, atunci argumentarea este una sofistică, iar sofismul pe care ea îl ilustrează este unul de confruntare. Sofisme de confruntare se întâlnesc peste tot, deşi, adesea, ele nu au, în viziunea interlocutorului, gravitatea încălcărilor elementare de logică: în politică (dispoziţia şefului acordă puţine şanse unei autentice replici argumentate), în domeniul religios (cuvântul sacru e adesea urmat fără spirit critic), în domeniul juridic (atât acuzarea cât şi apărarea fac tot posibilul ca replica adversarului să fie cât mai ştearsă), în viaţa cotidiană (orice şef nu se simte bine când e contrazis!). Sofismele de confruntare se regăsesc chiar în discursuri celebre: “O, timpuri! O, moravuri! Senatul cunoaşte aceste lucruri, consulul le vede; Catilina totuşi trăieşte. Trăieşte? Ba mai mult, vine chiar în senat, ia parte la consfătuirea obştească, notează şi indică din ochi, spre a fi ucis, pe fiecare dintre noi (...). Cât timp va exista cineva care să îndrăznească să te apere, vei trăi şi vei trăi aşa cum trăieşti, înconjurat de gărzile mele multe şi puternice, ca să nu te poţi mişca împotriva republicii” (15).

De ce să nu se poată apăra sau să nu poată fi apărat Catilina? Fiecare individ se poate apăra şi poate fi apărat. Misiunea celor care îl acuză nu este aceea de a-l lipsi de apărare, ci de a aduce probe zdrobitoare. Există mai multe proceduri discursive care favorizează apariţia şi manifestarea sofismelor de confruntare : ameninţarea (“Vei da seama la tribunal pentru ceea ce spui!”), utilizarea unor figuri de stil (de exemplu, interogaţia retorică: “Îndrăzneşti să vorbeşti în situaţia în care te afli?”), prezentarea tezei ca un adevăr evident (“Nu încape îndoială că acuzatul e vinovat”), amplificarea excesivă a unui argument real (“Faptul că se găsea la locul crimei este o probă indubitabilă a vinovăţiei”) atenuează, fiecare în parte şi în grade diferite, atitudinea critică şi reacţia celor incriminaţi. Sofismele de roluri privesc funcţiunile diferite ale participanţilor la o relaţie dialogică de tip argumentativ: cel care propune teza trebuie să aducă probe în favoarea ei, cel care o respinge trebuie să aducă probe împotriva ei. Normalitatea unei dispute critice, din acest punct de vedere, înseamnă, după autorii invocaţi, respectarea următoarei reguli: partea care a avansat un punct de vedere trebuie să-l apere dacă cealaltă parte o cere. Regula este, în ultimă instanţă, o cerinţă de bun simţ a practicii comunicaţional-argumentative: nu avansăm puncte de vedere dacă nu avem probe pentru a le susţine! Dacă regula nu este respectată, atunci suntem în prezenţa unor sofisme de roluri, sofisme care ţin tot de condiţiile unei bune argumentări. Următoarea secvenţă discursivă exprimă, la o analiză atentă, un sofism de roluri: “O puşlama din Roma ajunge a fi, datorită unor încurcate împrejurări, pus în situaţia de a juca rolul unui general conte care-i şeful rezistenţei italiene din sudul ţării în vremea ocupaţiei germane. O anume asemănare fizică îi înlesneşte jucarea rolului de care, încetul cu încetul, se îndrăgosteşte, ca şi de mediul, atât de nou şi de surprinzător pentru el, al deţinuţilor politici, unde jertfa şi onoarea sunt lucruri comune. Deşi germanii îl foloseau numai pentru ca să afle identitatea şefului rezistenţei din nord, el nu se poate hotărî să trădeze asupra căruia este edificat încă din primele zile” (16). Şi sofismele de roluri apar pe căi dintre cele mai diferite: utilizarea unor sintagme („fără îndoială”, “e adevărat”, “în mod sigur” etc.) care să arate interlocutorului că punctul de vedere e bine şi puternic asumat, apelul la anumite autorităţi care sunt mai greu de contestat (şi pentru care nu se cer aşa de uşor dovezi), punerea în circulaţie a unor enunţuri non-falsificabile (de mare ambiguitate sau obscuritate), procedeul inversării dovezii (în loc să dovedeşti că teza pe care o susţii este adevărată ceri interlocutorului să dovedească el că teza ta e falsă!). Sofismele punctelor de plecare (de acord). Există anumite reguli elementare care trebuie respectate într-o argumentare, iar una dintre ele este şi aceea a unui minim acord asupra premiselor argumentării (tema argumentării, necesitatea probării afirmaţiilor, necesitatea unor puncte de plecare comune etc.). Or, dacă nu se

respectă regulile minimale ale acordului, suntem în faţa unor sofisme determinate de condiţiile în care se desfăşoară argumentarea. Regula propusă de van Eemeren şi Grootendorst este următoarea: nici o parte angajată în argumentare nu poate să prezinte o premisă ca acceptată dacă ea nu este ca atare şi nu poate să refuze o premisă dacă ea constituie un acord prealabil între parteneri. Există două posibilităţi de a încălca această regulă: fie prin prezentarea unei premise ca obiect al acordului în timp ce ea nu este, fie a respinge o premisă după ce ea a făcut obiectul unui acord. Secvenţa discursivă ce urmează ilustrează prima dintre opţiunile invocate: “- Sigur. Fără îndoială că în politică a-ţi asuma riscuri este pâinea de fiecare zi a politicianului. (...). Am pornit de la ideea că e necesară în România o altfel de politică şi un alt tip de relaţie între majoritate şi opoziţie...” (17), şi din ea ne dăm seama că, pentru cel care face aceste declaraţii, chestiunile pe care le afirmă sunt adevăruri ale tuturor. Or, suntem aici în faţa unui sofism al punctelor de plecare sau al acordului. Sofismele de închidere ţin de răspunsul la întrebarea: Când se consideră încheiată o argumentare? Putem să ne dăm seama de această etapă în desfăşurarea unei astfel de intervenţii discursive? Van Eemeren şi Grootendorst ne dau următoarea regulă: dacă un punct de vedere n-a fost apărat de o manieră convingătoare, atunci cel care l-a propus trebuie să-l retragă; dacă un punct de vedere a fost apărat de o manieră convingătoare, atunci preopinentul nu trebuie să-l pună la îndoială. Dacă, într-o relaţie argumentativă, o astfel de regulă nu este respectată, atunci suntem în faţa sofismelor de închidere. În această situaţie nu mai există un control asupra argumentării. 5. Sofisme de argument determinate de limbaj (S4) În această categorie de sofisme, disonanţele se datorează limbajului. Argumentul propus nu este, de fapt, argument datorită faptului că mijlocul prin intermediul căruia el este adus la cunoştinţa interlocutorului (limbajul) îl denaturează. Altfel ar fi. Dacă în clasa (S1) intrau argumentele aparente determinate de faptul că legătura lor logică cu teza nu era reală, în cazul clasei (S4) intră argumentele aparente determinate de faptul că mijlocul de transmisie le face să fie de aşa natură (în realitate ele putând fi chiar corecte). Câteva dintre ilustrările mai cunoscute pentru această clasă ar fi: sofismul ambiguităţii, sofismul echivocaţiei, amfibolia, sofismul determinat de accent, sofismul incoerenţei între gândire şi cuvinte. Sofismul ambiguităţii este denumirea generică pentru întreaga clasă a sofismelor determinate de limbaj, dar, el poate fi considerat şi ca un sofism distinct în raport cu altele din această clasă. El este determinat de faptul că interlocutorul este pus în dificultate de suprasaturaţia de sens a unor termeni sau a unor expresii utilizate în argumentare. Această scoatere la suprafaţă a mai multor sensuri îl pune pe interlocutor în situaţia de a face o alegere neinspirată. Ca

urmare, el se află într-o eroare de argumentare datorată limbajului. Ca în exemplul: “Universul scade. Este serios ameninţat în existenţa lui. Adevărata lui proprietară - un om lipsit de scrupule - simţind primejdia, se adresează unui om de valoare, unui academician, colegul nostru d.general Crăiniceanu, şi îl roagă să ia direcţia. D. general Crăiniceanu primeşte, salvează Universul” (18), unde este dificil - mai ales dacă discursul se manifestă în planul oralităţii - ca receptorul să-şi dea seama că un jurnal cu titlul “Universul” şi nu universul nostru planetar este în pericol! Pentru Howard Kahane, un astfel de sofism îşi face loc “când ambiguitatea unui cuvânt sau a unei fraze duce la o concluzie greşită” (19). Echivocaţia este un sofism determinat de faptul că unul şi acelaşi termen îşi schimbă, pe parcursul argumentării, sensul cu care el a fost investit iniţial. S.Morris Engel [21: 59] consideră că următorul raţionament este un sofism al echivocaţiei: Numai omul este raţional Nici o femeie nu este om Deci: Nici o femeie nu este raţională deoarece termenul om (“man”) apare, o dată cu sensul de “fiinţă umană”, iar a doua oară cu sensul de “bărbat”. În fapt, echivocul duce, în acest raţionament, la un nou sofism: quaternio terminorum (sofismul celui de-al patrulea termen, care încalcă o lege a silogismului: silogismul corect are trei termeni şi numai trei). Nu e greu de observat că una dintre căile cele mai la îndemână de a uza de astfel de sofisme ale echivocaţiei ţin de utilizarea figurilor retorice, mai ales în textul literar: “Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine. Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi, sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui, copacii - umbre de lemn ale vinelor tale, râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău, şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu, pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine, naşte-mă, Naşte-mă” (20). Amfibolia este un sofism ce-şi are sursa în limbaj, dar care nu ţine de semnificaţia termenilor (ca în cazul ambiguităţii sau echivocaţiei), ci de structura gramaticală în care este construită o frază sau un enunţ, construcţie ce îl pune în dificultate pe receptor. Textul: “Personajul principal din articolul de sâmbătă de pe prima pagină a «Monitorului» afirmă că a recunoscut un furt care nu s-a finalizat deoarece a fost bătut de poliţişti. De frica bătăii, chiar, el le-a indicat anchetatorilor săi şi locul unde ar fi ascuns lucrurile furate” (21) ne pune în dificultate: Cine a fost bătut de poliţişti? Furtul? Individul care a fost arestat? În aceste condiţii, argumentarea suferă în desfăşurarea ei. Amfibolia apare şi atunci când se manifestă o diferenţă de sens între anumiţi termeni şi cuvântul compus cu

ajutorul lor. Să urmărim acest fragment din Alice în ţara minunilor de Lewis Carroll: “- patriotul arhiepiscop de Canterbury găsi de cuviinţă... (povesteşte Şoricelul). - Ce zici că găsi? întrerupse Raţa. - Găsi de cuviinţă - răspunse Şoarecele, cam supărat. Doar ştiţi cu toţii ce înseamnă «a găsi de cuviinţă». - Eu ştiu ce înseamnă a găsi. Când găsesc eu ceva - zise Raţa înseamnă, de obicei, o broască sau o râmă. Da, vorba e, arhiepiscopul ce-a găsit?” (22) unde sintagma «a găsi de cuviinţă» are cu totul alt înţeles decât termenii care o compun, de unde şi discuţia de-a dreptul hilară care s-a iscat. Sofismul dezacordului între «a spune» şi «a face» apare la Blackburn sub denumirea de “sofismul incoerenţei între gesturi şi cuvinte”. De exemplu, ne atrage atenţia autorul invocat, dacă medicul care trage cu nesaţ din ţigară ne argumentează că trebuie să ne lăsăm de fumat deoarece acesta este dăunător pentru sănătate, atunci argumentarea lui nu este decât un sofism al dezacordului dintre ceea ce spune şi ceea ce face! De ce este considerat acest dezacord drept un obstacol al argumentării, mai exact o eroare de argumentare? Pentru că interlocutorul vede că, în ciuda argumentelor care pot fi reale şi puternice în sprijinul tezei, nu sunt luate în seamă şi nu sunt urmate nici chiar de cel care le pune în circulaţie! Un astfel de sofism este întâlnit în permanenţă în textele reclamelor de genul: “More - Nr. 1 în România ! Vă mulţumim pentru că aţi ales calitatea ! Dir. Cons. CEE nr. 89/622: «Tutunul dăunează grav sănătăţii»” Un asemenea sofism ni se pare adesea un lucru obişnuit, nu-i dăm importanţa cuvenită în argumentare şi, mai ales, nu-l sancţionăm ca pe o gravă eroare de argumentare. Hitler vorbind despre binefacerile păcii, Stalin propăvăduind libertatea de opinie, Talleyrand argumentând corectitudinea în politică reprezintă doar câteva dintre situaţiile discursive, reale sau imaginare, în care suntem în faţa unui sofism al dezacordului între ceea ce se spune şi ceea ce se face. În argumentarea politică, astfel de situaţii sunt aproape o regulă: “Purtătoarea de cuvânt a lui Radu Vasile a confirmat că şeful său a venit la Palatul Victoria cu intenţia de a-şi strânge lucrurile. Cu puţin timp înainte, BCCC a decis să-l suspende pe Radu Vasile din funcţiile de conducere, pe termen de doi ani, şi să-i interzică să mai candideze pentru acestea în perioada menţionată. Ion Diaconescu a explicat aseară motivele care au stat la baza deciziei de revocare a lui Vasile din funcţia de prim-ministru: s-au primit semnale din străinătate cu privire la instabilitatea politică din România; a încurajat constituirea unor grupuri concurente în partid; a menţinut o stare de nemulţumire; nestăpânirea administraţiei, Vasile neavând calităţi de bun organizator...” (23). Când ne gândim la calităţile celui care face critica şi calităţile pe care le cere de la cel pe care îl critică, vedem discrepanţa dintre vorbe şi

fapte în toată goliciunea ei! A fost crezută, la vremea ei, o asemenea argumentare de cineva? 6. Sofismele de tehnică argumentativă determinate de limbaj (S5) Este clasa acelor sofisme în care anumite tehnici de argumentare devin vulnerabile graţie limbajului utilizat. Câteva dintre sofismele acestei categorii: sofismul compoziţiei şi al diviziunii, sofismul întrebării complexe, sofismul falsei reprezentări. Sofismul compoziţiei şi al diviziunii este identificat încă de Aristotel în Respingerile sofistice (4, 166a; 20, 177a). Irving M.Copi este de părere că, într-o perspectivă modernă, un asemenea sofism nu poate fi tratat decât cu ajutorul unei logici partitive (logica relaţiei întreg-parte). În viziunea autorului invocat, acest sofism are două forme. Prima dintre ele se bazează pe o extrapolare a trăsăturilor părţilor la întreg: întregul trebuie să aibă o anumită proprietate pentru că părţile sale au acea proprietate: Automobilul este uşor fiindcă piesele din care e făcut sunt uşoare. Cea de-a doua formă a acestui sofism ţine de relaţia dintre un compus şi constituenţii săi: un compus are o anumită proprietate pentru că fiecare dintre elementele care-l compun are acea proprietate: Echipa de fotbal a României este bună fiindcă fiecare jucător al ei este bun. Următorul text pune în evidenţă o argumentare bazată pe sofismul compoziţiei şi al diviziunii: “Liderii politici şi-au petrecut toată săptămâna lucrând la programul de guvernare. Nici zile de sărbătoare n-au avut. Duminică, pe la miezul nopţii, câţiva dintre ei se aflau tot la Palatul Victoria, aruncând un ochi critic asupra variantei top secret numărul opt de program, pusă la punct în timpul zilei cu ajutorul specialiştilor din Ministerul de Finanţe” (24) unde ni se sugerează că dacă guvernul munceşte, fiecare membru al lui munceşte! Ceea ce e o concluzie pripită. Sofismul întrebării complexe este, în opinia noastră, o eroare de tehnică argumentativă determinată de limbajul utilizat pentru manipularea unei astfel de tehnici. Arta de a pune întrebări este, fireşte, o chestiune de tehnică argumentativă. Pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că întrebarea poate induce în eroare interlocutorul prin modul în care este formulată. Calea erorii este, prin urmare, limbajul. Discuţiile asupra acestui sofism sunt vechi. Interpretările moderne asupra lui (în special cele datorate lui Woods şi Walton) pornesc de la perspectivele logicii erotetice (logica întrebărilor) şi de la problema presupoziţiilor. Aqvist a subliniat că un astfel de sofism se fundează pe asumarea unei presupoziţii false (25). Woods şi Walton consideră că sofismul întrebării complexe e determinat de faptul că, încercând să răspundem la o astfel de întrebare (fiindcă orice întrebare autentică - interogaţia retorică nu este o întrebare

autentică - cere în mod imperativ un răspuns), orice răspuns am da (afirmativ sau negativ), presupoziţia rămâne una şi aceeaşi! Pornind de la exemplul mult invocat în analiza presupoziţiilor interogaţiilor: “Aţi încetat să vă mai bateţi soţia?”, Woods şi Walton consideră că următoarea schemă este intuitivă pentru a observa antinomia care generează sofismul întrebării complexe. Se observă că presupoziţia întrebării („Individul îşi bătea soţia”) e determinată atât de răspunsul afirmativ, cât şi de răspunsul negativ. Astfel de situaţii se regăsesc frecvent în argumentările cotidiene: “Am scris mai recent căci la concursul pentru postul de secretar al Consiliului local s-a prezentat doar un singur candidat şi, din cauză căci regulamentul stipulează să fie cel puţin doi candidaţi, concursul cu pricina n-o să se mai ţină. Nu ştim dacă au apărut noi candidaţi, dar se zvoneşte că ar manifesta oarece interes pentru acest post un domn de la prefectură, să-l numim generic Piftode. S-o fi plictisit omu’ de Vitanno Carridi?” (26) unde presupoziţia întrebării (“Piftode a lucrat cu Vitanno Carridi la prefectură”) este prezentă în ambele variante de răspuns. Sofismul falsei reprezentări (“straw man”) este denumit de Blackburn şi “sofismul caricaturii”: “constă în a modifica poziţia interlocutorului pentru a o face mai facilă atacului şi a lăsa să se înţeleagă că criticile noastre discreditează poziţia adversarului” [5: 235). Secvenţa discursivă: “- Nu vă place să introduceţi elemente de nervozitate, dar declaraţia dvs. este, totuşi, un astfel de element. Nu vă temeţi de o cursă? - După părerea mea, lucrurile nu sunt gratuite, ele sunt destul de grave. Am urmărit şi declaraţiile d-lui Constantinescu şi pare că şi dânsul este, într-o oarecare măsură, preocupat de ceea ce se întâmplă. S-a investit mult într-un anumit proiect, într-un anumit tip de politică externă, iar acum se vede că România se găseşte în cea mai vulnerabilă situaţie din ultimul deceniu” (27). ne aduce în atenţie un sofism al falsei reprezentări. 7. Sofismele de condiţie determinate de limbaj (S6) Un prim sofism din această categorie este cunoscutul ignoratio elenchi (“ignorarea tezei”). Acest sofism constă, cum arată şi numele, în ignorarea tezei argumentării: avem de argumentat o anumită teză, dar, în realitate, pornind de la teza dată, argumentăm cu totul altceva. Sau, dacă nu chiar altceva, în orice caz, aspecte colaterale ale tezei. Responsabil pentru o asemenea deviere este, de cele mai multe ori, limbajul folosit, care, prin ambiguitatea sau obscuritatea sa, permite trecerea, de multe ori aproape insesizabilă, de la teză la alte propoziţii. Când o asemenea procedură este utilizată cu intenţia de a-l duce în eroare pe interlocutor, atunci suntem în faţa unui sofism de tipul ignoratio elenchi. De cele mai multe ori, o subtilă trecere de la teza argumentării la altceva e determinată de polisemantismul limbajului: termeni care

aparent sunt asemănători sunt utilizaţi ca identici şi folosiţi în scopul argumentării pentru a duce în eroare adversarul. Să urmărim această secvenţă antologică din Caragiale: “Caţavencu (zâmbind asemenea) : daţi-mi voie, stimabile, un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca acele prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mişcare generală, mişcare (mângâie şi umflă cuvintele distilându-şi tonul şi accentul) ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul unui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru, de-abia ieşit din...” (28) care exprimă, până la urmă, un sofism ignoratio elenchi dus la extrem, pentru că este imposibil din textul vorbitorului să ne dăm seama care este teza argumentării sale. Putem lesne constata că asemenea sofisme populează discursurile politice, acuzarea şi apărarea în discursurile juridice, polemicile literare, disputele internaţionale etc. Iată un astfel de text: “Un entuziasm pe bază doctă este, în schimb, acela al d-lui Şerban Cioculescu, pur, total, constant, intrasigent şi religios admirator al dlui Arghezi, dulcea d-sale obsesie. La Adevărul, la Acţiunea, la Viaţa literară, la Vremea etc. d. Şerban Cioculescu nu scrie decât despre T.Arghezi, adorator suav şi tandru, iubindu-l ca pe o amantă, interpretându-l, ghicindu-l şi apărându-l (mai ales) ca o tigroaică, ori de câte ori cineva îi scarmănă idolul sau numai se uită urât. Dragostea e împărtăşită: d. Arghezi îl cheamă acasă. Îi trimite comisionari. Vrea să-i vorbească. S-au văzut ieri, nu s-au văzut azi, au să se vadă mâine” (29). Când ne aşteptam ca autorul să argumenteze teza pusă în circulaţie (“Şerban Cioculescu e un critic entuziast al lui Arghezi”), constatăm că sunt aduse în atenţie cu totul alte elemente care nu au prea multe lucruri în comun cu argumentarea tezei! E adevărat, avem aici o procedură retorică ingenioasă construită cu măiestrie pe un asemenea sofism. O altă categorie de sofisme din această clasă o constituie sofismele reprezentării punctelor de vedere (van Eemeren şi Grootendorst). Orice critică pe care o facem adversarului trebuie să aibă în vedere punctele de vedere avansate de acesta şi nu ceea ce aproximăm noi ca fiind puncte de vedere ale interlocutorului. De multe ori există o discrepanţă între credinţa noastră cu privire la punctele de vedere avansate de interlocutor şi realitatea acestora din urmă. În aceste cazuri suntem în faţa unei argumentări sofistice: atacăm puncte de vedere fictive ale adversarului! Din acest motiv, reacţia interlocutorului este, în aceste situaţii de denaturare a punctelor de vedere, prezentă: “...în cazul unui război ca acesta, când se cer unei naţiuni atâtea sacrificii, e un bine, e un folos nepreţuit ca toată lumea să fie guvernamentală; să nu mai existe împărţire între cei cu guvernul şi cei cu opoziţia. Mă întreabă d. Cuza, dar prezenţa dvoastră în guvern nu are să stânjenească opera reformelor constituţionale? D. A.C.Cuza: N-am întrebat aceasta. D. Tache Ionescu: Eu aşa am înţeles: nu are să stânjenească sau nu are să îngreuneze realizarea reformelor?” (30).

O altă cale de a ajunge în situaţia sofismelor punctelor de vedere este aceea a denaturării punctului de vedere al adversarului (prin exagerare sau prin diminuare): “Emil Constantinescu i-a oferit lui Radu Vasile, de ziua sa, o icoană, din secolul al XIX lea, pictată pe sticlă. «Nu i-am mai dăruit, ca anul trecut, o sabie, pe care am numito atunci Sabia reformei, pentru că, între timp, mi-am dat seama că trebuie să-l mai ajute şi Dumnezeu», a spus d-l Emil Constantinescu. Explicaţia avea şi un tâlc, involuntar, nu tocmai potrivit cu acea sindrofie. Ea arată cum a evoluat starea de spirit în birourile Puterii în ultimul an. Sabia reformei nu s-a dovedit o armă prea bună. În loc să taie nodul gordian al crizei, n-a făcut decât să-l încâlcească şi mai tare. Se pare că, acum, tot ce le-a rămas actualilor guvernanţi e să spună, pe la icoane «Şi ne iartă nouă greşalele noastre», fără să mai adauge, bineînţeles «Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri», pentru că, în politică, rugăciunile sunt folosite în scopuri ce n-au nimic comun cu metafizica” (31) unde descoperim o exagerare a gestului (şi, respectiv cuvintelor) lui Emil Constantinescu. Note bibliografice 1. Redăm un pasaj semnificativ din textul dialogului platonician: “Într-adevăr, în tribunale nimeni nu se interesează cât de cât de adevărul lucrurilor, ci numai de ceea ce poate convinge: acest ceva este verosimilul, singurul pe care trebuie să-l ai în vedere când îţi propui să vorbeşti potrivit regulilor artei. Ba chiar există cazuri când nu trebuie să relatezi lucrurile aşa cum s-au petrecut dacă acestea nu s-au petrecut în chip verosimil; fie că e vorba de acuzare sau de apărare, numai lucrurile verosimile trebuie aduse în discuţie. Şi, în orice împrejurare, oratorul trebuie să aibă în vedere numai verosimilul şi să nu-i pese câtuşi de puţin de adevăr. Căci verosimilul, străbătând discursul de la un cap la altul, e singurul din care se naşte o artă împlinită”. Şi o aplicaţie imediată a regulei: “El (Tisias, n.n. C.S.) a născocit, pare-se, acest exemplu meşteşugit cu atâta artă şi deopotrivă plin de adâncime. El a scis că dacă un om firav şi curajos l-a bătut pe unul voinic dar fricos şi i-a furat mantaua sau alt lucru, drept care este adus la judecată, atunci nici unul din cei doi nu are să spună adevărul. Fricosul trebuie să susţină că cel curajos n-a fost singur când l-a bătut, la care celălalt va încerca să facă dovada că de fapt erau singuri, şi va folosi argumentul acesta: «Aşa cum arăt, m-aş fi putut eu atinge de unul care arată ca el?». Iar cel bătut nu-şi va mărturisi, desigur, propria-i slăbiciune, ci va recurge la o nouă minciună, care-i va oferi părţii adverse o replică hotărâtoare” (Phaidros, 272d - 274a,b,c în: Platon, Opere, IV, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 481 - 482); 2. Aristotel, Topica, I, 16, 17, 108a, în: Aristotel, Organon, II, Editura IRI, Bucureşti, 1998, pp. 328 - 329; 3. O analiză şi o sistematizare a conceptului de manipulare, însoţite de ilustraţii semnificative, am propus în: Constantin

Sălăvăstru, Discursul puterii. Încercări de retorică aplicată, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, pp. 132 - 146; 4. Ideea acestui criteriu ne-a fost sugerată de încercarea de sistematizare a sofismelor propusă de Jerry Cederblom şi David W.Paulsen: Why Are Bad Arguments Sometimes Convincing?, in: Critical Reasoning. Understanding and Criticizing Arguments and Theories, third edition, Wadworth Publishing Company, Belmont, California, 1991, pp. 133 - 166; 5. Romulus Rusan, Diversiuni şi iluzii, “Tableta de luni”, “România liberă”, 16 martie, 1998 6. John Woods, Douglas Walton, Critigue de l’argumentation. Logique des sophismes ordinaires, tr.fr., Editions Kimé, Paris, 1992, pp. 41-46; 7. Mihaela Jitea, Ministrul Educaţiei se dă cu învăţământul peste cap, “Ziua“, 15 iului 1998 8. Irving M.Copi, Introduction to Logic, The MacMillan Company, New-York, 1953; 9. Trudy Govier, A Practical Study of Argument, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California, 1985, pp. 351-353; 10. S.Morris Engel, With Good Reason. An Introduction to Informal Fallacies, St.Martin’s Press, New-York, 1976, p. 69; 11. Dorian Stoianovici, Pentru omorârea unui copil, doi ani de închisoare cu suspendare, “România liberă”, 15 aprilie 1998 12. Cornel Nistorescu, Bulă - agent secret, “Evenimentul zilei”, 15 iulie 1999 13. Mark Twain, Aventurile lui Huckleberry Finn, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1988, p. 277 14. Frans van Eemeren, Rob Grootendorst, Communication et sophismes, in: La nouvelle dialectique, tr.fr., Editions Kimé, Paris, 1996, pp. 107-237; 15. Cicero, Catilinara I, în: Cicero, Opere alese, I, Editura Univers, Bucureşti, 1983, p. 277 16. N.Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 44 17. Oamenii aşteaptă de la politician nu să vadă cât de ascuţit este la limbă, ci soluţii pentru dificultăţile de zi cu zi, Vartan Arachelian în dialog cu Teodor Meleşcanu, “Ziua”, 15 septembrie 1999 18. Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Discursuri, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, p. 222 19. Howard Kahane, Logic and Contemporary Rhetoric. The Use of Reason in Everyday Life, second edition, Wadsworth Publishing Company, Inc., Belmont, California, 1976, p.15; 20. Nichita Stănescu, Către Galateea, în: Ordinea cuvintelor, I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 160 21. Nicolae Manoliu, Apucături staliniste sub caschetă de poliţist, “Monitorul”, 16 martie 1998 22. Citat după: Marta Petreu, Jocurile manierismului logic, E.D.P., Bucureşti, 1995, p. 29

Ion Diaconescu, Radu Vasile în frondă cu PNŢCD, “România liberă”, 15 decembrie 1999 24. Rodica Ciobanu, Trei mine în Palatul Victoria, “Adevărul”, 15 aprilie 1998 25. L.Aqvist, A new approach to the logical theory of interrogatives, “Filosofiska Studier”, Uppsala, 1965, pp. 74-75 (Cf. Woods & Walton, loc.cit., p. 141); 26. Rubrica “Puls”, “Monitorul”, 15 martie 1999 27. Ion M.Ioniţă, Primăvara '99 - Kosovo; vara '99 - Voivodina; toamna '99 - Ardealul, dialog cu Adrian Năstase, “Adevărul”, 15 iulie 1999 28. I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută, în: I.L.Caragiale, Teatru, Editura Albatros, Bucureşti, 1985, p. 104 29. Eugen Ionescu, Nu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 12 30. Tache Ionescu, Cuvântare în Camera Deputaţilor, Iaşi, 14 decembrie 1916, în: V.Goia, Oratori şi elocinţă românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 212 31. Octavian Paler, Adevăruri fără gust de şampanie, “România liberă”, 15 octombrie 1999 23.