Efectele Practicării Educaţiei Fizice Şi Sportului Asupra Sistemului Neuroendocrin [PDF]

Zitiervorschau

Efectele activităţii motrice asupra sistemului endocrin Efortul fizic determină reacţii neuroumorale din partea întregului organism, începând cu sistemul nervos somatic, coordonator al motricităţii voluntare şi involuntare şi continuând cu funcţiile vegetative şi endocrino-metabolice (ce asigură substratul energetic al contracţiei musculare); reacţiile endocrino-metabolice sunt comandate şi coordonate de sistemul nervos vegetativ. Efectele efortului fizic asupra sistemului endocrin. În toate reacţiile de adaptare la necesităţile impuse de o anumită solicitare, alături de sistemul nervos intervin şi glande endocrine care, asigură controlul funcţiilor metabolice. Reacţia organismului la solicitarea fizică propriu-zisă, atât din partea sitemului nervos cât şi din partea glandelor endocrine poate avea o manifestare inhibitorie sau stimulatorie. Majoritatea cercetătorilor confirmă o creştere a concentraţiei hormonilor în sânge în timpul efortului cât şi imediat după efort.

Sistemul simpatico-adrenal. Concentraţile plasmatice ale catecolaminelor cresc în timpul efortului în funcţie de durata şi de intensitatea acestuia. Creşteri ale hormonilor medulosuprarenalieni au fost evidenţiate, de numeroşi cercetători, chiar înainte de efort. Explicaţia acestor creşteri este solicitarea sistemului de reacţie cortico-subcortical, cu participarea hipotalamusului posterior ce antrenează o secreţie de mediatori la nivelul terminaţiilor simpatice adrenergice şi o secreţia crescută de adrenalină la nivelul medulosuprarenalelor; ca urmare se produce o exacerbare metabolică cu producere de energie necesare menţinerii homeostaziei . În toate situaţiile care se bazează pe o activitate predominant simpatică (în care se înscrie şi efortul fizic) se constată creşterea eliminării catecolaminelor pe cale urinară. Cercetările lui Gr. Benetato au demonstrat că după un efort fizic de 900 kgm/min. depus timp de 25 de minute, eliminarea urinară a catecolaminelor creşte cu peste 400%. Stările de încordare neuropsihică din timpul efortului fizic, amplifică mai mult secreţia de adrenalină. Anxietatea (neliniştea) şi stările emoţionale excesive, provoacă îndeosebi secreţia de noradrenalină; aşa se explică randamentul scăzut la concursurile mondiale sau olimpice (deci de o mare răspundere) a unor sportivi foarte bine pregătiţi, dar care din cauza emoţiilor excesive au o secreţie crescută de noradrenalină, care provoacă reducerea debitului circulator din muşchi, ceea ce influenţează negativ performanţele lor.

Sistemul hipofizo-corticosuprarenal. Variaţiile cortizolului în eforturile moderate sunt nesemnificative, în timp ce după un efort epuizant, nivelul cortizolului este mult amplificat. Explicaţia dată de mai mulţi autori ce au demonstrat creşterea secreţiei de cortizol în urma efortului fizic, ar fi efectul său neoglucogenetic la nivelul ficatului, el putând deci determina o creştere considerabilă a glucozei disponibile în timpul efortului. Cortizolul ca şi ceilalţi hormoni glucocorticoizi, prin efectul lor hiperglicemiant, lipolitic cât şi prin acţiunea lor antiinflamatorie, joacă un rol deosebit în protecţia organismului împotriva stressului (solicitare excesivă). Acest rol de protecţie se manifestă prin mărirea rezistenţei organismului la diferiţii factori stressanţi (efort fizic, infecţii, toxine microbiene, excesul de frig sau de căldură, emoţii puternice etc.). Solicitarea excesivă, din partea agenţilor stressanţi mai sus amintiţi, provoacă în primul moment o descărcare de adrenalină din medulosuprarenală care determină la rândul ei creşterea secreţiei de ACTH, care va stimula secreţia de hormoni corticoizi (în special cortizolul). Antrenamentul de lungă durată determină o hipertrofie a corticosuprarenalei (dar şi asupra tiroidei, medulosuprareanalei şi adenohipofizei) şi, deci implicit şi o hiperfuncţie; concomitent este aplificată sensibilitatea organismului pentru factorii hormonali, la subiecţii antrenaţi. Funcţionarea aparatelor şi sistemelor organice, condiţionează viaţa şi sănătatea fiecărui individ. În ceea ce priveşte creşterea, sarcina principală este îndeplinită de funcţiile metabolice, care antrenează în efortul lor constructiv şi funcţiile digestive, respiratorii şi circulatorii. Dezvoltarea este condiţiona de adaptarea şi perfecţionarea tuturor acestor funcţiuni la necesităţile vieţii biologice şi sociale. Rolul coordonator al acestor fenomene variate este îndeplinit de sistemele nervos şi endocrin. O importanţă deosebită se recunoaşte factorilor endocrini care au o mare influenţă asupra creşterii în înălţime şi greutate, asupra dezvoltării aparatului genital şi caracterelor sexuale secundare (pilozitate, voce, sâni, etc.), asupra tipului şi gradului de evoluţie somatică şi organică. Analiza rolului pe care îl au hormonii în procesul evolutiv al organismului, ne conduce spre mecanismele superioare de stimulare şi reglare a creşterii şi dezvoltării, aflate sub conducerea sistemului nervos central şi a celui vegetativ; ca atare, se poate afirma că sistemul endocrin declanşează acţiuni pe care le dirijează sistemul neurovegetativ. Toate activităţile motrice dezvoltă aparatul locomotor, iar - prin aceasta - sunt angajate în activitate respiraţia, circulaţia, schimburile nutritive şi procesele de regenerare, sistemele de reglare neuroendocrine; exercitarea lor desăvârşeşte structura funcţională a ţesuturilor, stimulează creşterea şi dezvoltarea şi duce la o bună integrare a elementelor care alcătuiesc organismul.

Mai multe studii arată că exerciţiile fizice prezintă o influenţă asupra conţinutului de lipide de la nivel hepatic şi asupra adaptării metabolismului hepatic la exerciţiul fizic regulat. Această adaptare este supusă unui control minuţios din partea parametrilor endocrini, în special raportul insulină / glucagon, iar stresul promovat de exerciţiu este cunoscut că modulează concentraţiile plasmatice ale acestor hormoni, care ar putea fi implicaţi în reglarea căilor de control ale transcriptiei genice hepatice. Glucagonul şi balanţa insulinică reprezintă o contribuţie importantă la creşterea oxidării hepatice a lipidelor, în timpul exerciţiului. Ca răspuns la exerciţiul de intensitate moderată, secreţia de glucagon şi insulină din pancreas, în general, creşte, respectiv, scade. În timpul activităţii fizice de durată scurtă, a fost detectată o interacţiune importantă între ficat, muşchi, ţesut adipos, astfel încât să se asigure niveluri adecvate de glucoză în sânge, acizi graşi liberi şi, în consecinţă, niveluri de ATP corespunzătoare pentru muşchiul care se contractă. În plus, este bine cunoscut faptul că, în timpul exerciţiilor fizice nivelul de insulină este scăzut, permiţând mobilizarea substraturilor de combustibil pentru contracţia musculaturii scheletice. Cele mai multe investigaţii referitoare la reglarea hepatică în timpul exerciţiului fizic au fost efectuate pentru intensităţi moderate, cu toate că la intensităţi mai mari, mecanismele de reglare pot fi destul de diferite. În primul rând, prima şi principala diferenţă este că, în timpul exerciţiului de intensitate mare (aproximativ 100% din VO2max), nivelul catecolaminelor poate creşte de 10 - 15 ori, în timp ce nivelul glucagonului arterial poate să crească, să rămână la fel sau chiar să scadă. În al doilea rând, nivelul seric de glucoză adesea creşte, în cazul exerciţiului de mare intensitate şi acest lucru poate preveni scăderea sau chiar să ducă la o creştere a nivelului de insulină, suprimându-se efectele glucagonului, dar fără afectarea funcţiei catecolaminelor. Exerciţiul fizic şi rezistenţa la insulină Rezistenţa la insulină, adică scăderea ratei de metabolizare a glucozei dată de concentraţia de insulină, poate fi prezentă la persoanele obeze, la cele care suferă de diabet zaharat şi, de asemenea, poate apărea odată cu înaintarea în vârstă. Mecanismele dezvoltării rezistenţei la insulină sunt multifactoriale şi implică alterări ale căii de metabolizare a insulinei, precum şi a acizilor graşi. Vârsta este asociată cu o creştere în greutate şi a masei adipoase.

Nu numai obezitatea abdominală este asociată cu hiperinsulinemie, ci şi cea viscerală s-a observat că ar fi corelată de asemenea cu rezistenţa insulinică. Odată cu înaintarea în vârstă, cu ajutorul dietei şi exerciţiului fizic se poate întârzia apariţia rezistenţei la insulină. Reducerea în greutate şi exerciţiul aerob duc la scăderea obezităţii totale şi abdominale. Unele studii au raportat că limitarea în greutate creşte sensibilitatea la insulină şi îmbunătăţeşte toleranţa la glucoză. În plus, rezistenţa la insulină observată la persoanele în vârstă poate fi modificată prin exerciţiul fizic. Studii longitudinale au indicat îmbunătăţiri semnificative în metabolismul glucidic cu ajutorul exerciţiului aerobic, la persoane de vârste mijlocii şi mai înaintate, de ambele sexe. Mai mult, îmbunătăţirile sensibilităţii la insulină cu exerciţiul de rezistenţă sunt similare ca amploare cu cele obţinute prin exerciţiu aerobic. Recent, au fost publicate rezultatele Programului de Prevenţie a Diabetului, un trial multicentric care a examinat efectele a trei intervenţii – dieta şi exerciţiul intensiv, metformina, respectiv placebo – pe pacienţi cu risc crescut de diabet şi scăderea toleranţei la glucoză. Concluzia acestui trial a fost că intervenţia modificării stilului de viaţă a fost semnificativ mai eficientă decât metformina în scăderea ratei de progresie spre DZ tip II, pe o perioada de supravegherele clinică de 2,8 ani. Subiecţii au avut un program de exerciţii echivalent cu cel puţin 150 minute pe săptămână similare cu mersul în pas vioi, constatându-se la aceştia o scădere semnificativă în greutate şi îmbunătăţirea toleranţei la glucoză. Efectele exerciţiului fizic pot fi utilizate de persoanele care suferă de DZ tip II, pentru a reduce nivelul glicemiei. Acest efect poate acţiona în tandem cu cel al terapiei farmacologice standard, pentru a îmbunătăţi glicemia, la aceşti pacienţi. Subiecţii care au combinat exerciţiul moderat cu administrarea anterioară de glibenclamidă au obţinut o scădere ulterioară a nivelului glicemiei.

Universitatea de Stat de Madicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”

REFERAT La educaţia fizică Tema: Efectele activităţii motrice asupra sistemului endocrin.  Stimularea activităţii glandei tiroide, hipofizei, pancreasului endocrin

Realizat de: Panuş Galina S1504

Chişinău, 2016