Dreptul de Uz Si Dreptul de Abitatie [PDF]

Zitiervorschau

CUPRINS: Introducere............................................................................................................3 CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL DE UZ ŞI DREPTUL DE ABITAŢIE 1. Evoluţia istorică a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie.............................9 2. Noţiunea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie.........................................14 3. Caracterele juridice ale dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie...................20 4. Obiectul dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie..........................................23 5.Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie – drepturi de uzufruct restrînse şi parţiale. ............................................................................................................................27

CAPITOLUL II MODALITĂŢILE DECONSTITUIRE A DREPTULUI DE UZ ŞI A DREPTULUI DE ABITAŢIE 1. Modalităţile de constituire a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie............29 2. Constituirea prin lege a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie...................32 3.Constituirea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie prin acte juridice..........35

CAPITOLUL III EXERCITAREA ŞI STINGEREA DREPTULUI DE UZ ŞI A DREPTULUI DE ABITAŢIE 1. Aspecte generale cu privire la conţinutul dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie..................................................................................................................48 1.1. Drepturile uzuarului şi a titularului dreptului de abitaţie..............................51

1

1.2. Obligaţiile uzuarului şi a titularului dreptului de abitaţie..............................60 1.3. Drepturile şi obligaţiile nudului proprietar....................................................69 2. Stingerea şi efectele juridice ale dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie..................................................................................................................76 2.1. Modalităţile de stingere a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie..............76 2.2. Efectele stingerii dreptului de uz şi abitaţie..................................................82 Concluzii şi propuneri de lege ferenda..............................................................85 Bibliografie.........................................................................................................90 Anexe..................................................................................................................91

2

Introducere Perioada de tranziţie a Republicii Moldova la economia de piaţă, a generat mari schimbări în toate sferele vieţii sociale: crearea noilor unităţi economice, modificarea organelor statale, adoptarea unui nou Cod Civil. Odată cu procesul de restructurare,s-au produs schimbări esenţiale şi în societate prin încercarea de a pune interesele omului pe aceeaşi balanţă cu cele ale statului şi prin acordarea unei mai mari importanţe drepturilor omului,inclusiv celor reale. Însă spre regret, Codul Civil al R.M. nu reglementează în totalitate şi în profunzime unele instituţii ale sale, cum ar fi spre exemplu dreptul de uz şi dreptul de abitaţie. Un accent important al societăţii este proprietatea în noile ei forme recunoscute şi ocrotite atît prin legea fundamentală, cît şi prin alte legi speciale. Proprietate este acel fapt real, constant şi universal în toate ţările şi în toate timpurile. Cu cît omul se dezvoltă şi păşeşte pe cale progresului, cu atît există tendinţa de a deveni proprietar şi de a munci în continuu spre a-şi atinge scopul. Astfel, dreptul de proprietate a fost întotdeauna unul dintre cel mai important pilon al societăţii constituind cel mai vechi şi cel mai desăvîrşit drept real încă de la romani. Interpreţii dreptului roman defineau proprietatea astfel: Dominium est utendi, fruendi, abutendi re sua, qatenus iuris ratio patitur - adică, „proprietatea este dreptul de a se folosi, de a culege fructele şi de a dispune de lucrul său atît cît permite raţiunea de drept”1. Legislaţia în vigoare permite, însă disocierea acestor atribute, creînd noi drepturi reale aparţinînd diferitelor categorii de titulari. Se ajunge, astfel, la naşterea unor drepturi concurente asupra aceluiaşi bun, respectiv dreptul de proprietate şi un alt drept real. Însă, în această situaţie, ambele drepturi reale sunt limitate, în sensul că dispoziţia rămîne la nudul proprietar, iar celelalte două atribute aparţin titularului celuilalt drept real. 2 Din cele expuse, rezultă că 1 2

Anghel Ion. “Dreptul Roman” Bucureşti. Edit. Lumina Lex, 2000. p.124 Adam Ioan. “Drept civil. Drepturi reale”. Bucureşti. Edit. All beck, 2002. p. 250

3

drepturile reale formate prin dezmembrarea atributelor de proprietate, se numesc dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.3 Alături de dreptul de proprietate, legislaţia Republicii Moldova, recunoaşte şi reglementează ca alte drepturi reale principale (art. 377-453 C.C.): dreptul de uzufruct, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie. În lucrarea de faţă vom studia, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie, prin încercarea de a interpreta cadrul legal naţional în vigoare şi de a analiza o serie de concepte teoretico-doctrinale în domeniu respectiv. Actualitatea temei pe care ne-am propus-o spre investigaţie reiese din faptul că dreptul de uz şi dreptul de abitaţie reprezintă o novaţie în legislaţia civilă, întrucît pentru prima dată dezmembrămintele dreptului de proprietate au fost reglementate odată cu adoptarea noului Cod Civil în iunie 2003. În ceea ce priveşte dreptul de uz şi dreptul de abitaţie noul Cod Civil le reglementează foarte vag, stipulînd că uzului şi abitaţiei se aplică în modul corespunzător dispoziţiile privitoare la uzufruct. Astfel că în teza respectivă ne-am propus a studia şi analiza aprofundat mecanismul de utilizare a acestor două instituţii în societate şi respectiv a căuta situaţiile în care se aplică dispoziţiile ce reglementează dreptul de uzufruct. În condiţiile actuale de dezvoltare a societăţii, importanţa dreptului de uz şi a celui de abitaţie creşte substanţial, datorită consolidării dreptului de proprietate privată. Cercetînd aceste două instituţii, prin prisma legislaţiei Republicii Moldova, putem constata cu certitudine că acestea reprezintă în esenţă, un garant al drepturilor şi intereselor nudului proprietar şi al uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie. Dreptul de uz contribuie în mod substanţial la folosirea raţională şi eficientă a bunurilor neconsumptibile, iar dreptul de abitaţie - a spaţiului locativ, de aceea este binevenit faptul că aceste instituţii au fost preluate din legislaţiile altor state şi reflectate în sistemul civil al Republicii Moldova. Scopul prezentei lucrări constă în cercetarea şi elucidarea prevederilor referitoare la uz şi abitaţie din Republica Moldova precum şi din alte state: 3

Florescu Dumitru C. “ Dreptul de proprietate”, Edit. Universităţii „Titu Maiorescu”. Bucureşti 2002, p.703.

4

România, Franţa, Rusia, etc. ce vor demonstra într-un final

necesitatea

reglementării detaliate a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie, nefiind necesare dispoziţiile privitoare la uzufruct. În baza acestei cercetări amănunţite vor fi puse sub un unghi de lumină trăsăturile specifice doar uzului şi abitaţiei, ce vor permite, delimitarea acestor două instituţii de alte drepturi reale, în special de dreptul uzufruct. Obiectivele lucrării au contribuit la efectuarea unui studiu amplu asupra principalelor momente ce ţin de elucidarea instituţiei juridice a dreptului de uz şi a celui de abitaţie, ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Astfel pentru realizarea scopului studiului efectuat ne-am propus următoarele obiective: 1.elucidarea

conceptului

instituţiei

juridice

a

uzului

şi

abitaţiei,

ca

dezmembrăminte ale dreptului de proprietate şi ca drepturi restrînse şi parţiale ale dreptului de uzufruct; 2. cercetarea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie prin prisma evoluţiei istorice pînă în prezent; 3. distingerea trăsăturilor şi caracteristicilor specifice doar dreptului de uz şi celui de abitaţie în comparaţie cu dreptul de uzufruct; 4. analizarea modalităţilor de constituire, exercitare şi stingere a uzului şi abitaţiei prin elucidarea impedimentelor cu care se confruntă titularii acestor drepturi, datorită lacunelor existente în sistemul civil în această direcţie; 5. formularea concluziilor şi elaborarea propunerilor de lege ferenda în baza celor analizate în conţinutul lucrării referitor la oportunitatea reglementării mai amănunţit a acestor instituţii . Aceste obiective vin să structureze întreaga lucrare, însă înainte de a analiza structura tezei vom enunţa metodele utilizate la realizarea acestui studiu. Suportul metodologic şi ştiinţific al lucrării. La elucidarea subiectului propus a fost utilizat un areal complex de metode ştiinţifice: 5

1.Metoda istorică, ce a determinat identificarea apariţiei dreptului de uz şi a celui de abitaţie în dreptul roman şi relevarea evoluţiei istorice de-a lungul secolelor a acestor două instituţii; 2.Metoda logică, ce a stat la baza studiului şi a sintezei care a rezultat, cu argumentarea concluziilor şi propunerilor de lege ferenda; 3.Metoda comparativă, ce a contribuit la evidenţierea trăsăturilor comune cu dreptul de proprietate şi dreptul de uzufruct şi a particularităţilor specifice doar uzului şi abitaţiei, extinderea orizontului istoric şi ştiinţific; 4.Metoda cantitativă a facilitat sistematizarea şi reliefarea legislaţiei şi a informaţiei juridice ştiinţifice, privind aceste drepturi reale, pe baza cărora au fost formulate concluzii şi iniţiative de lege ferenda de perfectare a cadrului normativ existent; 5.Metoda transcendentală, a servit la elaborarea formei şi conţinutului prezentului studiu; 6.Metoda intuiţionistă a fost utilizată la prelucrarea tuturor datelor empirice, la evidenţierea scopului şi realizarea obiectivelor tezei. Noutatea ştiinţifică a acestei lucrări constă în efectuarea studiului complex asupra esenţei dreptului de uz şi a celui de abitaţie la nivel monografic, prin prisma reglementărilor întîlnite în sistemul civil. Studiind reglementările acestor instituţii, în legislaţiile altor state s-a observat faptul că legislaţia civilă a R.M. În acest domeniu comportă şi careva inexactităţi omise la adoptarea noului Cod Civil al statului nostru. Însă, desigur că inexactităţi cu referire la ceea ce ţine de uz şi abitaţie au fost depistate şi în prevederile Codului Familiei şi a Codului cu privire la Locuinţă, momente elucidate corespunzător în conţinutul tezei. Valoarea teoretică a prezentei lucrări constă în faptul că pentru prima dată este făcută încercare de a studia amplu instituţia dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie, întrucît este foarte vag şi laconic reglementată în sistemul civil al R.M. În baza unei analize comparative, prin prisma legislaţiei R.M. cît şi prin prisma 6

legislaţiei altor state s-a elucidat eficacitatea şi ineficienţa reglementărilor din domeniul respectiv, prin creionarea inexactităţilor depistate în acest sens. Importanţa practică a acestei cercetări constă în faptul că concluziile şi propunerile de lege ferenda, formulate în această teză, se pot folosi la elaborarea cercetărilor ştiinţifice de teorie generală şi de ramură a problemelor ale dreptului civil, dreptului familiei etc, în general la perfectarea legislaţiei şi pentru pregătirea literaturii ştiinţifice de specialitate şi la elaborarea metodicii noi în sistemul civil. De asemenea în conţinutul lucrării de faţă se găsesc şi propuneri de lege ferenda, ce pe viitor pot fi luate în consideraţie la dezbaterile legislative referitor la o mai bună reglementare a acestor drepturi reale. Structura şi concepţia tezei se bazează pe lucrările celor mai reprezentativi promotori ai teoriilor clasice privind drepturile reale. Bazele conceptuale ale acestor instituţii au fost puse în special în reflecţiile de valoare ale savanţilor notorii români ale căror lucrări sunt apreciate în viziunea modernă, cum ar fi: I.Adam, D.Florescu, V.Stoica, I.Filipescu L.Pop, M.Cosmovici, E.Chelaru, E.Lupan, Gh.Luţescu, J.Manoliu, E.Safta-Romano, C.Stătescu, C.Bârsan, U.Mattei etc. Diverse aspecte ale teoriei şi practicii drepturilor reale, în special şi ale dreptului de uz şi abitaţie, sunt tratate şi de către savanţii din Republica Moldova ca S.Baieşu, N.Roşca, V.Volcinschi, E.Cojocari, L.Dandara, V.Gîsca

a căror

cercetări sunt puse chiar şi la baza elaborării Codului civil nou al Republicii Moldova şi a altor acte legislative. Structura lucrării. Astfel teza constă din trei capitole, fiecare capitol la rândul său este structurat în paragrafe, iar la finalul lucrării se găsesc elucidate concluziile de rigoare şi propunerile de lege ferenda ce au fost depistate şi formulate pe parcursul realizării studiului în cauză. Introducerea conţine o expunere a obiectivelor, sarcinilor şi scopului, a bazei metodologico-ştiinţifice şi o descriere structurală a prezentei lucrări. Capitol I se intitulează „Consideraţii generale cu privire la dreptul de uz şi la dreptul de abitaţie” în cadrul căruia am încercat să determinăm aspectele teoretice şi abordări 7

doctrinare ale dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie, în special ne-am axat pe: definirea acestor drepturi, evoluţia istorică, caracterele juridice, relevarea specificului obiectului, în dependenţă de dreptul ce s-a constituit şi conceptul de uzufruct, întrucît dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi restrînse şi parţiale ale acestuia. Capitolul II reflectă modalităţile de constituire a dreptului de uz şi a celui de abitaţie atît prin lege cît şi prin acte juridice, relevînd şi unele aspecte comparative cu legislaţia României şi Franţei. Capitolul III „ Exercitarea şi stingerea dreptului de uz şi a celui de abitaţie” conţine abordări atît legislative, cît şi doctrinare referitoare la drepturile şi obligaţiile uzuarului, titularului dreptului de abitaţie şi nudului proprietar, precum şi la modalităţile de stingere şi efectele generate de încetarea acestor drepturi. Concluziile finale conţin tezele esenţiale care rezultă din întreaga lucrare şi propunerile de lege ferenda pe care le-am elaborat în urma studiului efectuat. Considerăm că scopurile propuse la începutul studiului au fost atinse.

Capitolul I: CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL DE UZ ŞI DREPTUL DE ABITAŢIE 8

1. Evoluţia istorică a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie îşi trag originea din dreptul roman, ce acorda titularului dreptului său posibilitatea de a folosi un lucru ce aparţinea altei persoane şi se numeau, pe atunci, şi se mai numesc şi în prezent în unele ţări (Canada, Ucraina, Rusia) servituţi personale.4 Dreptul roman a cunoscut două categorii mari de servituţi: servituţi prediale şi servituţi personale. Servituţile pot fi constituite fie în folosul unui fond – servituţi prediale sau reale, fie în folosul unei persoane – servituţi personale.5 Denumirea de servitute predială provine de la cuvîntul

predium ( moşie,

latifundie, fond, teren de pămînt), graţie faptului că se referă la terenuri sau alte bunuri imobile legate în mod durabil de acestea. În perioada cea mai veche, a dreptului roman servituţile prediale erau singura categorie de drepturi reale asupra bunurilor altuia,

relaţiile din cadrul lor se reglementau doar prin normele

sistemului ius civile. Denumirea de servituţi

personale

provine de la

caracterul personal al

acestora, ele fiind inalienabile, adică aparţinînd unor persoane concrete, avînd termenul limitat în durata vieţii titularului, iar în calitate de obiect - atît lucruri mobile, cît şi imobile. De menţionat că servituţile personale s-au păstrat în ţările Europei continentale inclusiv pe teritoriul ţării noastre şi în dreptul medieval, purtînd amprenta timpului de atunci. De exemplu, în Codul Caragea 6 esenţa servituţilor se exprima prin robirea lucrurilor7, iar în Codul Calimach8 – prin şerbirea lucrurilor. Deci, servituţile personale sunt: - usus - dreptul de a se folosi de bunul altuia; - habitatio – dreptul de a locui într-o casă;

4

Novitcovo,I. Pereterscovo. Rimscoie ceastnoie pravo. Moscva, Spark 2001, p.170 Val Popa Vasile „Drept privat roman”. Ed . All Beck, Bucureşti 2004 p.215 6 Codul Caragea 1818, Bucureşti. Edit. Academiei Republicii Populare Române, 1955. Partea a II-a „Pentru lucruri”, Cap.2 „ Pentru robirea lucrurilor”; 7 Aramă Elena. „Istoria dreptului românesc”. Chişinău. Ed. Reclama, 1995. p.97 8 Rădulescu Andrei. Ş.A.”Codul Calimach”. Bucureşti, Ed. Academiei Republicii Populare Român, 1958. p.63 5

9

- operae – serviciile aduse de un sclav sau animal altei persoane decît stăpînului său; - usufructus – dreptul de a folosi un lucru şi de ai însuşi fructele produse de el. Din cele expuse mai sus, putem spune, că dreptul de uz şi dreptul de abitaţie fac parte din servituţile personale ce îşi au originea în dreptul privat roman. Usus sau dreptul de uz este o servitute personală care constă în dreptul de a folosi lucrul şi de ai culege roadele în limita nevoilor personale9. În jurisprudenţa romană, uzul era mai restrîns: uzuarul avea dreptul de a uza de lucru, dar nu putea să perceapă nici o porţiune din fructe (Dig. II, 7,8). De aceea romanii îl numeau nudus usus sau usus sine fructu. Deci, conform Instituţiilor lui Iustinian: „Usu, (uzul simpla folosinţă a lucrului) se constituie în mod obişnuit şi se stinge prin aceleaşi moduri prin care se constituie şi uzufructul. Uzufructul se poate constitui nu numai asupra terenurilor şi asupra unor clădiri, dar şi asupra sclavilor, animalelor şi asupra altor lucruri, cu excepţia celor care se consumă prin folosinţă, deoarece acestea nu sunt, în conformitate cu dreptul civil sau natural, susceptibile de a constitui obiectul unui uzufruct. În numărul acestora intră vinul, uleiul, grîul, hainele. Un regim asemenea îl are banul care se consumă prin folosinţă, trecînd din mîna în mînă. Uzufructul se stinge prin moartea uzufructuarului, prin cele doua feluri de capitis deminutio- maxima şi media prin nefolosinţă şi datorită unei condiţii10 sau a unui termen. De asemenea, uzufructul se stinge daca este cedat de către uzufructuar titularului dreptului de proprietate sau daca uzufructuarul dobîndeşte dreptul de proprietate, fapt cunoscut sub denumirea de consolidare. 1.Usu este însă un drept mai restrîns decît uzufructul. În adevăr, persoana care are simplul uz al unui teren se înţelege că are numai dreptul de a se folosi,în limitele nevoilor zilnice, de zarzavaturile, fructele, florile, fînul, paiele şi lemnele (acelui teren), dar nu poate sălăşlui pe acel teren, decît numai în măsura în 9 10

Este vorba de un proces fictiv prin care o terţă persoană numita adsertor libertatis cheamă în judecată pe stăpînul sclavului, pretinzînd că acesta din urma – pe care-l atinge cu o nuia- este om liber. Stăpînul de convenienţăcu terţa persoană, achiesează la reclamaţia acestuia, iar sclavul devine liber.

10

care nu supără pe proprietar şi nu împiedică munca celor care cultivă ogorul. Totodată nu poate vinde, închiria sau conceda gratuit altei persoane dreptul său, în timp ce uzufructuarul poate face toate acestea. 2. De asemenea, cel ce are uzul unei case, se înţelege că are dreptul de a o locui, dar nu poate transfera acest drept altuia, i-ar legea i-a îngăduit cu greu să-şi poată primi oaspeţii în ea şi s-o locuiască împreuna cu soţia, cu copiii, cu dezrobiţii săi, cu alte persoane libere, de care se foloseşte ca de nişte sclavi; dacă însă uzul unei case aparţine soţiei, acesteia îi este îngăduit s-o locuiască cu bărbatul ei. 3. Persoana care are uzul asupra unui sclav se poate folosi, de asemenea, în egală măsură de munca, cît şi de ajutorul lui, dar nu-i este îngăduit să transfere altuia acest drept al său. Aceeaşi regulă se aplica animalelor de povară. 4. Dacă însă a fost lăsat printr-un testament uzul unei turme de oi, uzuarul nu are dreptul nici la lapte, nici la miei şi nici la lîna, deoarece acestea nu sînt fructe. Neîndoios că el poate să se folosească de turmă pentru a îngrăşa ogorul.”11 Dreptul pretorian a impus beneficiarului o cautio usuario (garanţie a uzului) pentru a asigura proprietarul în ceea ce priveşte întreţinerea lucrului şi restituirea lui12. Cu aceeaşi caracteristică, dreptul de uz a trecut în mare parte şi în dreptul modern, de exemplu: cel ce are uzul unui loc, adică al unui fond, nu poate pretinde mai multe fructe, din acest loc decît se cuvine pentru trebuinţele sale şi ale familie sale. Dacă lucrul produce fructe mai multe decît cele necesare nevoilor uzuarului şi ale familiei sale uzuarul nu are nici un drept asupra prisosului ce întrece aceste nevoi. Se decide chiar, că dacă lucrul produce numai un anumit fel de fructe, de exemplu, în cazul unei vii care nu produce decît struguri sau vin, prisosul de fructe ce întrece nevoile uzuarului în struguri şi vin nu ar putea fi vîndute de către uzuar nici măcar pentru a cumpăra, cu preţul obişnuit, alte lucruri de care are nevoie şi pe care fondul nu le produce13.

11

Instituţiile lui Iustinian. Bucureşti, Edit. Lumina Lex. 2002, p.178. Val Pop Vasile “Drept Privat Roman”. Bucureşti.Edit. Allbeck, 2004, p.220 13 Aubry et Rau, ed.5, vol.2, pg 747. Demolombe, vol.10, n. 772; Planiol , vol.1, n.2872. 12

11

De asemenea, ar fi necesar să menţionăm şi despre aşa-zise-le drepturi de uz speciale – dreptul de vînătoare şi cel de pescuit, cu caracter real şi viager, însă de cele mai multe ori ele constituie simple închirieri, adică drepturi de creanţă. La fel de natură specială este uzul pădurilor, ce conform Codului lui Napoleon, se va regla prin legi speciale. În Franţa se întîlnesc anumite concesii făcute asupra pădurilor, făcute în favoarea satelor, care s-au perpetuat în evul mediu. Astăzi în Franţa, aceste concesii, sunt reglementate de Codul Forestier, şi au pierdut caracterul de adevărate drepturi de uz, prin faptul că nu sunt constituite atît în favoarea unor persoane, cît şi în favoarea unor comune, considerate în ansamblul lor material, iar pe de altă parte nu sunt viagere, ci perpetue. Dacă ar fi să aruncăm o privire în trecut, am descoperi că, înseşi acele Regulamente Organice reglementează dreptul locuitorilor de a lua lemne din pădure, ceea ce denotă încă o dată utilitatea acestui drept. Un alt drept ce face parte din cadrul servituţilor personale este dreptul de abitaţie (habitatio), ce în esenţă nu este altceva decît un drept de uz stabilit asupra unei case de locuit. În dreptul roman din vremea lui Iustinian, abitaţia conferea titularului ei, dreptul de a închiria casa, iar nu numai de a locui în ea. „Dacă dreptul de abitaţie a fost constituit printr-un legat sau prin alt mod, nu avem de a face cu un uz şi nici cu un uzufruct, ci cu un drept propriu. Din nevoi practice, am îngăduit printr-o Constituţie a noastră în conformitate cu opinia lui Marcellus, că cei ce au un drept de habitatione, pot nu numai să locuiască în casă, dar să şi o închirieze altora”. Codul lui Napoleon, dimpotrivă dispune în art. 634 că dreptul de abitaţie nu poate fi închiriat, nici cedat, şi suprimă astfel particularitatea pe care abitaţia o prezenta în Dreptul roman, asimilînd-o cu o simpla varietate de uz. Prin urmare, spre deosebire de uzul obişnuit, abitaţia conferă titularului său dreptul de a închiria partea din casă ce nu-i este necesară. Titularul dreptului nu ar putea însă închiria casa în întregime. 12

Din anul 1944 pînă la începutul anilor ´90, legislaţia civilă a Republicii Moldova nu a cunoscut şi nu a reglementat expres nici una din formele servituţilor ca instituţie juridică, fapt datorat instituirii asupra acestui teritoriu a regimului socialist, care avea drept principiu de bază instituirea proprietăţii de stat asupra pămîntului.14 Cu toate acestea, relaţii similare uzului ce apăreau între stat şi ţărani erau reglementate de unele acte legislative. Astfel, Codul Funciar 15 a RSS Moldoveneşti, în unul din articolele sale stipula că pămînturile cu destinaţie agricolă se dau în folosinţă fără termen, inclusiv cetăţenilor, pentru organizarea gospodăriei personale, fără aplicarea muncii salariate. Evoluţia istorică a dreptului de uz şi a celui de abitaţie s-a concretizat în cele din urmă, prin includerea în cadrul Codului Civil a art. 424-427, legiuitorul , astfel,

readucînd

reglementările

privind

dreptul

de

proprietate

şi

dezmembrămintele acestuia nu numai în conformitate cu cele recepţionate din dreptul privat roman şi aplicate pe teritoriul statului nostru pînă în anul 1940, reconstituindu-le, totodată, cu cele mai reuşite reglementări din statele contemporane ce cunosc şi reglementează acest drept real.

1.

Noţiunea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie

14

Dandara Liliana „Uzufructul – dezmembrămînt al dreptului de proprietate”, Autoreferatul. Tezei de doctor. Chişinău, 2007. 15 Codul Funciar al RSS Moldoveneşti. Edit. Cartea Moldoveneasă. Chişinău. 1970

13

Articolul 424 C.C. al R.M. prevede că uzul este dreptul real asupra bunului altuia, în virtutea căruia uzuarul poate folosi bunul şi culege fructele lui necesare pentru nevoile proprii şi ale familiei sale. Esenţial pentru dreptul de uz este faptul că folosinţa uzuarului se reduce numai la fructele utile necesităţii lui personale şi pentru satisfacerea cerinţelor tuturor membrilor de familie a acestuia.16 În doctrină sunt aduse mai multe definiţii dreptului de uz. Astfel în opinia unor autori, în temeiul dreptului de uz, titularul este îndreptăţit să uzeze bunul ce constituie obiectul dreptului său şi să-şi însuşească, după caz, o parte din fructele sau veniturile bunului, însă numai atît, cît este necesar pentru acoperirea nevoilor lui şi ale familiei sale.17 În opinia profesorului Volcinschi, dreptul de uz poate fi definit ca instituţie juridică, ca raport juridic, şi ca drept subiectiv.18 Ca instituţie juridică (sau în sens obiectiv), dreptul de uz este un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale privind posedarea şi folosirea de către o persoană (uzuar) a unui bun străin cu dreptul de a culege de la el fructele în limitele necesităţii consumului propriu şi al familiei sale, fiind obligat de a păstra substanţa bunului. Ca raport juridic, uzul reprezintă o legătură juridică apărută în baza legii sau a unui act juridic dintre o persoană (proprietar) şi o altă persoană (uzuar) în vederea posedării şi folosirii bunului cu dreptul de a culege de la el fructe în limitele necesităţii personale ale uzuarului şi ale familiei sale. Ca drept subiectiv (sau în sens subiectiv), dreptul de uz este un drept subiectiv real asupra unui bun neconsumptibil de a-l poseda, a-l folosi şi a culege fructe de la el în limitele necesităţilor consumului propriu şi al familiei sale. dreptul de uz este un drept subiectiv absolut, inalienabil, cu titlu gratuit sau oneros, al cărui termen limită este durata vieţii uzuarului, dacă în actul de constituire nu este prevăzut 16

Dandara Liliana. „Caracterele specifice ale uzului şi abitaţiei ca varietăţi principale ale dreptului de uzufruct”.// „Revista Naţională de Drept”,2005, nr. 11, p.44 17 Florescu, Dumitru. Dreptul de proprietate si alte drepturi reale principale. Bucureşti, Editura „Universităţii Independente „Titu Maiorescu”, 2002.- p. 376; 18 Volcinschi Victor. „Dreptul de uzufruct, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie”. Analele ştiinţifice. Ştiinţe juridice, 2005, nr.8, p.159-163.

14

altfel. În cazurile cînd obiect al uzului este un imobil, dreptul subiectiv de uz devine opozabil terţilor de la data înregistrării lui în Registrul bunurilor imobile. Ion Dogaru şi Sevastia Cercel concretizează că dreptul de uz este un drept real în virtutea căruia se poate folosi de lucru şi-i culege fructele, dar numai pentru nevoile sale personale şi ale familiei sale.19 Codul Civil al României prevede în art.571 că dreptul de uz are un caracter strict personal fiind că titularul nu poate ceda emolumentul dreptul altei persoane. Eugen Chelaru s-a pronunţat asupra faptului că dreptul de uz este acel drept real, dezmembrămînt al dreptului de proprietate, ce conferă titularului său, denumit uzuar, posibilitatea de a se folosi de un lucru mobil sau imobil şi de a-i culege fructele, dar numai pentru satisfacerea nevoilor lui şi ale familiei sale.20 În legătură cu dreptul de uz al membrilor familiei uzuarului este necesară interpretarea noţiunii de familie pentru a arăta ce persoane sunt membri de familie. Din literatura juridică vedem că, în temeiul dispoziţiilor Codului Familiei prin familie se desemnează toate persoanele care au obligaţii de întreţinere reciprocă, fiind în relaţii de căsătorie, rudenie, afinitate, sau în alte relaţii asimilate de lege celor de familie.21 În aceeaşi sursă se menţionează că mai multe acte normative ( Codul cu privire la locuinţe,

Codul Fiscal, etc.) arată direct sau indirect,

persoanele care ar putea fi incluse în familie, menţionîndu-se în mod expres: soţul, copiii necăsătoriţi, părinţii, etc. În baza celor menţionate, se poate afirma că membri de familie a uzuarului sunt: soţul, copiii lui, inclusiv cei adoptivi, alţi descendenţi sau ascendenţi întreţinuţi de acesta. Pentru necesităţile altor persoane, uzuarul poate folosi şi culege fructele bunului care fac obiectul dreptului său. Sintetizînd toate cele expuse mai – sus, am putea deduce ca dreptul de uz este acel drept real ce se constituie în baza legii sau în baza unui act juridic dintre proprietar şi uzuar asupra unui bun neconsumptibil, în vederea posedării şi folosirii

Dogaru,Ion.Cercel,Sevastia„Teoria generală a drepturilor reale”Bucureşti,Edit.„AllBeck”2003, p.210 ; Chelaru,Eugeniu. Curs de drept civil. Drepturile reale principale. Bucureşti, Editura „All Beck”, 2000,p.168; 21 Cebotari Valentina. Dreptul Familiei, Chişinău, Edit. USM, 2008, p.10. 19

20

15

acestuia cu dreptul de a-i culege fructele în limitele necesităţii personale sau ale familiei sale. Dreptul de abitaţie este un drept real principal de uz, al cărui obiect este locuinţa. Codul civil al R.M. prevede în art. 424 că dreptul de abitaţie este un drept real de uz, în temeiul căruia titularul are dreptul de a folosi o locuinţă sau o parte din ea, ce aparţine unei alte persoane, pentru a satisface nevoile sale de locuit, precum şi ale membrilor familiei sale. Fiind un drept real de folosinţă. Abitaţia este un drept de uz, avînd ca obiect o casă de locuit sau un apartament. Dreptului de abitaţie i se aplică aceleaşi reguli ca şi dreptului de folosinţă, deci el este insesizabil, nu este susceptibil de a fi grevat cu sarcini (ipotecat) şi nu poate fi închiriat, dar se deosebeşte prin aceea că subiectele abitaţiei pot fi doar persoane fizice şi familia acestora, iar obiectul – casa de locuit.22 În legislaţia altor ţări, dreptul de abitaţie se reglementează diferit, iar în literatura de specialitate se aduc mai multe definiţii acestui drept. Astfel, după E. Safta – Romano, dreptul de abitaţie poate fi definit ca fiind acel drept real imobiliar care are ca obiect o casă de locuit şi permite titularului său să posede şi să folosească locuinţa respectivă, proprietatea altei persoane, în scopul satisfacerii nevoilor sale de locuit şi ale familiei sale23. Unii autori consideră că acest dezmembrămînt al dreptului de proprietate este întîlnit mai frecvent la oameni în vîrstă şi s-a considerat că are caracter umanitar 24, iar la noi se întîlneşte, de exemplu atunci, cînd defunctul a lăsat prin testament casa de locuit unui copil, iar soţul supravieţuitor continuă să locuiască împreună cu acesta, deoarece nu dispune de un alt spaţiu locativ sau în cazul închirierii, etc. În opinia profesorului Volcinschi, dreptul de abitaţie la fel, poate fi definit în cele trei sensuri:instituţie juridică, raport juridic, drept subiectiv.

22

Cojocari, Eugenia. Dandara,Liliana. Dezmembrămintele dreptului de proprietate. Chişinău, Editura UCCM, 2005, p. 139; 23 Safta – Romano Eugeniu. Dreptul de proprietate privată şi publică în România. Iaşi. 1293. P.277. 24 Tino Nicolae. Sugestii pentru o nouă reglementare a dreptului de abitaţie. Revista Română de drept, nr. 3-47, p.45

16

Ca instituţie juridică, dreptul de abitaţie este un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale privind asigurarea posibilităţii unei persoane ( a titularului dreptului de abitaţie) de a locui în casa sau în anumite încăperi ale casei altei persoane (a proprietarului casei) împreună cu soţul şi copiii săi. Ca raport juridic, dreptul de abitaţie este o legătură juridică apărută în baza legii sau a unui act juridic dintre două persoane care îi asigură titularului dreptului subiectiv de abitaţie posibilitatea de a locui în casa sau în anumite încăperi ale casei ce aparţine altei persoane cu drept de proprietate privată. Ca drept subiectiv, dreptul de abitaţie este un drept real al unei persoane (al titularului) de a locui în casa sau anumite încăperi ale altei persoane. Eugen Chelaru concretizează faptul că dreptul de abitaţie, este un simplu drept de uz ce are ca obiect un imobil cu destinaţie de locuinţă, în baza căruia titularul are dreptul de a poseda şi a folosi imobilul altei persoane pentru satisfacerea nevoilor de locuit şi ale familiei sale.25 Merită atenţie faptul că în definiţia legală a abitaţiei titularului dreptului de abitaţie, i se asigură posibilitatea de a locui „… împreună cu soţul şi copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copiii la data la care s-a constituit abitaţia” (art.424, alin. (2), C.Civ.). Sintagma „împreună cu soţul şi copii săi” nu îmbrăţişează în întregime noţiunea de familie din Codul Familiei. Considerăm că practica va completa pe viitor această lacună, înlocuind-o prin sintagma „împreună cu familia sa” sau „împreună cu membrii familiei sale”. dacă sintagme de la alin.2 art.424 C.Civ. s-ar aplica în practică aşa cum este ea formulată, titularul dreptului de abitaţie nu ar putea să-i primească pe părinţii săi inapţi de muncă, de care el trebuie să aibă grijă, să trăiască împreună cu el, ci ar trebui să la găsească alt spaţiu locativ. Aşadar, în definiţia legală a dreptului de uz noţiunea de familie este redată mai corect, decît în cea de abitaţie. Considerăm că jurisprudenţa va da interpretare extinctivă sintagmei

25

Chelaru,Eugeniu. Curs de drept civil. Drepturile reale principale. Bucureşti, Editura „All Beck”, 2000. – p.168

17

„împreună cu soţul şi copiii săi”, dîndu-i sensul de familie, iar apoi şi legiuitorul va pune lucrurile la locul necesar.26 Deci, putem spune că, prin dreptul de abitaţie se înţelege acel drept real, ce se constituie în baza unui act juridic sau în baza legii, între proprietarul unei case de locuit şi titularul dreptului de abitaţie, ce permite ultimului posibilitatea de a locui în casă sau în anumite încăperi ale ei, ce aparţine primului, împreună cu membrii familiei sale. În baza celor expuse anterior, se poate deduce distincţia între dreptul de uz şi dreptul de abitaţie. Deosebirea rezidă în aceea că dreptul de uz poate avea ca obiect orice bun mobil sau imobil, în timp ce dreptul de abitaţie nu poate avea ca obiect decît un bun imobil, respectiv o casă de locuit. Deoarece dreptul de uz şi dreptul de abitaţie, ca dezmembrămînte al dreptului de proprietate privată sunt noţiuni noi pentru Republica Moldova, ar fi necesar să fie reglementate mai detaliat, concretizîndu-se termenele; totodată să fie reglementat, în dependenţă de diferite categorii ale spaţiului locativ, dreptul diferiţilor membri de familie, etc. deşi în Codul Civil se face o trimitere la regulile generale ale dreptului de uzufruct, totuşi sunt necesare unele noi precizări specifice doar acestor drepturi. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie prezintă în acelaşi timp avantaje şi dezavantaje economice. Avantajul acestor drepturi, constă în faptul că sunt un mijloc comod pentru proprietar de a conserva şi exercita prin altul posesia şi folosinţa asupra bunului. Pentru proprietarul uzului sau proprietarul abitaţiei este un mijloc de a obţine venituri fără ca dreptul de proprietate asupra lucrului să iasă din patrimoniul său. Datorită caracterului temporar, proprietarul este sigur că întrun anumit moment dreptul său de proprietate se va completa devenind din nou deplin. Referindu-ne la dezavantajele economice potenţiale ale uzului şi abitaţiei, în literatura franceză, s-a demonstrat că,titularul, avînd un drept temporar, adeseori 26

Volcinschi Victor. „Dreptul de uzufruct, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie”. Analele ştiinţifice USM . Ştiinţe juridice, 2005, nr.8, p.159-163.

18

are tendinţa de a abuza de dreptul său, folosindu-se de un bun în aşa fel, încît să sustragă din el maximul de foloase. Aceste abuzuri, se întîlnesc spre sfîrşitul uzului şi abitaţiei, cel mai des la uzul bunurilor materiale, mai rar la uzul şi abitaţia locuinţelor. Pe de altă parte, nudul proprietar al bunului respectiv, într-o asemenea ipoteză, redevenind proprietar deplin, se poate dezinteresa de bunul său refuzînd să suporte cheltuielile necesare, cum ar fi reparaţiile capitale. Aceasta ducînd, în cele din urmă la degradarea sau chiar dispariţia bunului şi, pe cale de consecinţă, la o pierdere economică pentru proprietar şi chiar pentru societate. 27Deci,din cele expuse putem să deducem că, uzul şi abitaţia au inconvenientul de a reduce dreptul proprietarului la o valoare practică mai mică. Însă legiuitorul a contribuit la reducerea acestei situaţii prin limitarea drepturilor în timp – pînă la moartea titularului. În aşa fel, micşorarea drepturilor proprietarului este numai temporară, aşa încît dreptul nudului proprietarului păstrează întotdeauna o oarecare valoare actuală.28

3.Caracterele juridice ale dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie Pentru a evidenţia un drept de altul este necesar de a-i compara caracterele juridice. Dat fiind faptul, că dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt derivate al dreptului de proprietate, acestea dispun de caractere comune cu dreptul de 27

Pop Liviu. “Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale”. Bucureşti. Edit. Lumina Lex, 2001, p.183. Hamangiu,C. Rosetti-Bălănescu, I. Băicoianu. „Tratat de drept civil român” , vol. II, Bucureşti, Edit. All Beck 2002, p.256 28

19

proprietate, însă totodată, în calitate de drept real de sine stătător comportă caractere specifice doar lor29. În această ordine de idei, urmează a fi analizate caracterele juridice ale dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie, elucidîndu-se atît cele comune, pe care le au în comun cu dreptul de proprietate, cît şi cele specifice doar lor. 1. Caractere juridice comune: a. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi reale, deoarece presupun o legătură indirectă între titular şi bun, motiv pentru care şi legiuitorul le-a inclus în titlul IV, „Alte drepturi reale”, din cartea a II-a, „Drepturi reale” a Codului Civil. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi reale cu existenţă autonomă şi se exercita ca şi dreptul de proprietate, însă fără a afecta substanţa şi fără a-i hotărî soarta juridică . b. dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi exclusive,deoarece uzuarul şi abitantul, fiind titulari ai unui drept real, pot să-l exercite nestingherit de terţele persoane, adică este opozabil tuturor (erga omnes), inclusiv nudului proprietar, pentru a fi considerată o posesie continuă şi netulburată.30 c. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sun prescriptibile, deoarece Codul Civil le reglementează ca derivate al dreptului de proprietate, fiind posibilă aplicarea lor domeniului privat al proprietăţii publice a statului astfel, fiind aplicabile normele privind prescripţia extinctivă. d. Uzul poate fi atît mobiliar, cît şi imobiliar, deoarece poate fi stabilit atît asupra unui bun corporal mobil, cît şi asupra unui imobil. Dacă are ca obiect bunuri corporale, uzul conferă titularului său cele două atribute specifice drepturilor reale: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă 31, cu menţiunea că aceste prerogative aparţin, în sens procesual,

tuturor drepturilor reale, iar

prerogativa preferinţei aparţine, în acelaşi sens procesual, tuturor drepturilor 29

Dandara Liliana.” Uzufructul - dezmembrămînt al dreptului de proprietate”. Autoreferatul tezei de doctor.Chişinău, 2007 30 Ungureanu O. „Drepturile Reale. Curs practic. Bucureşti. Ed. Rosetti, 2001, p.124; 31 Luţescu Gheorghe. “Teoria Generală a drepturilor reale”. Bucureşti, Imprimeria Văcăreşti 1947. p.484;

20

patrimoniale.32 Obiectele date în uz pot fi bunuri corporale, dar şi incorporale, principala condiţie este ca ele sa fie de natură neconsumptibilă şi să fie în circuitul civil. e. Din punct de vedere al întinderii, dreptul de uz şi de abitaţie poate fi universal, cu titlu universal, şi cu titlu particular. 2. Caractere specifice dreptului de uz şi dreptului de abitaţie: a. dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi temporare prin esenţa lor. Uzul şi abitaţia constituite în favoarea unei persoane fizice pot dura cel mult pînă la decesul acesteia,iar cel constituit în favoarea unei persoane juridice va dura pînă la lichidarea ei, dar nu mai mult de treizeci de ani. Actul juridic prin care se constituie un drept de uz şi de abitaţie perpetuu şi transmisibil pentru cauză de moarte este lovit de nulitate absolută. b. dreptul de uz şi de abitaţie sunt drepturi cu caracter intuitu personae, incesibile33. Aceste drepturi nu pot fi cesionate terţilor ori înstrăinate în alt mod, nici gajate, sau ipotecate. Această interdicţie nu exclude ca uzuarul să folosească bunul ce face obiectul uzului sau abitaţiei, prin transmitere în locaţiune sau arendă. Acest caracter este confirmat însăşi de art. 405 ce se referă la uzufruct, potrivit căruia creditorul uzufructuarului poate urmări drepturile acestuia, altele decît cele de uzufruct (fructele, veniturile). c. uzul şi abitaţia se constituie asupra bunurilor neconsumptibile. Legiuitorul admiţînd în cele din urmă, cu titlu de excepţie, ca uzul şi abitaţia să se extindă asupra unor bunuri consumptibile, ce sunt părţi componente ale unui patrimoniu dat în uz sau abitaţie. d. dreptul de uz şi dreptul de abitaţie au un caracter aleatoriu, întrucît nu se ştie durata de timp, iar legea prevede că indiferent de durata pentru care a fost constituit, drepturile se vor stinge la data decesului uzuarului şi abitantului, chiar dacă decesul intervine înnainte de trecerea perioadei stabilite.34 32

Bîrsan Corneliu. ”Dret civil Drepturi reale principale, Bucureşti, Ed. All Beck, 2001. p. 485 Valeriu Stoica. „Drept civil. Drepturi reale principale”, Bucureşti, 2004, p. 476; 34 Adam Ioan “Drept civil Drepturile reale”,Bucureşti, Ed. All Beck ,2002. p.195; 33

21

e. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi de folosinţă, deoarece uzuarul şi abitantul deţin dreptul de a întrebuinţa lucrul şi de ai culege fructele, beneficiind de avantajele economice ale dreptului de proprietate, adică avînd emolumentul rei.35 La fel, cu referire la caracterele juridice, ar fi cazul să menţionăm elementele comune, cît şi diferenţele care particularizează dreptul de uz şi dreptul de abitaţie. Astfel, asemănările între dreptul de uz şi cel de abitaţie sunt următoarele: a)ambele sunt varietăţi ale dreptului de uzufruct; b)titularii ambelor drepturi au posesia şi folosinţa bunului, culegînd fructele doar pentru necesităţile familiei; c)au un caracter strict personal. Titularul dreptului de uz nu poate ceda sau închiria dreptul său, în timp ce titularul dreptului de abitaţie, prin excepţie poate închiria parţial imobilul în care locuieşte, cînd suprafaţa acestuia depăşeşte necesităţile de locuit ale familiei sale; d)au un caracter inalienabil, întrucît titularul nu numai că poate ceda sau închiria dreptul său, dar nu-l poate nici greva; e)au un caracter insesizabil, astfel că dreptul de uz şi de abitaţie nu pot fi urmărite silit de către creditori. 4. Obiectul dreptului de uz şi al dreptului de abitaţie Ca orice drept real, dreptul de uz şi cel de abitaţie au în calitate de obiecte lucruri sau bunuri care se află în circuitul civil, cu excepţia celor din domeniul public al statului şi al unităţilor teritorial-administrative. Conform art.258, C. Civ., termenul bun, include orice element al activului patrimonial al persoanei, adică atît lucrurile şi animalele, cît şi drepturile cu privire la acestea. Astfel, termenul bun include atît lucrurile, cît şi drepturile patrimoniale

35

Filipescu Ion. Drept civil Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale. Bucureşti, Ed. ACTAMI, 1998. p.238

22

care pot fi reale şi patrimoniale.36 Deci, prin bunuri se înţeleg, toate lucrurile utile omului pentru satisfacerea nevoilor sale materiale şi culturale, susceptibile de apropiere sub forma unor drepturi patrimoniale. Legiuitorul şi doctrina mai multor state, cum ar fi : România, Rusia, inclusiv şi R.M. au cuprins în categoria bunurilor fenomenele sau obiectele care nu au o formă materială, dar datorită utilităţii acordate de oameni pot fi utilizate în aceeaşi măsură ca şi lucrurile37 cum ar fi, onoarea demnitatea, marca de firma, invenţiile, ideile şi informaţiile, valorile mobiliare, un drept sau o activitate umană. În legătură cu această clasificare, autorii citaţi, susţin pe bună dreptate că dreptul de proprietate poate fi constituit numai asupra bunurilor materiale, adică asupra lucrurilor, dovadă fiind materializarea puterii posesorului asupra obiectului prin intermediul posesiei. În opinia unor autori ruşi, obiecte ale dreptului de proprietate se consideră doar bunurile materiale limitate în spaţiu şi determinate individual. 38Însă această părere nu este recunoscută unanim. Astfel, alţi autori cum ar fi M.I. Braghinschi, L.G. Efremova consideră că poate fi obiect al dreptului de proprietate valoarea acţiunilor şi alte valori mobiliare, valoarea conturilor bancare, etc., legislaţia rusă reglementînd dreptul de proprietate asupra întreprinderilor ca o totalitate de bunuri incluzînd aici şi dreptul de revendicare. Acest fapt se explică, prin tendinţa obiectivă de a lărgi cercul obiectelor dreptului de proprietate. Aşadar, în calitate de obiect al dreptului de uz poate fi orice bun, aflat în circuitul civil, asupra căruia se poate constitui un dreptul de uz. Întrucît, uzuarul are obligaţia de a conserva substanţa bunului, se poate trage concluzia că, de regulă, obiect al dreptului de uz îl pot constitui doar bunurile neconsumptibile. Însă,uzul poate cuprinde alături de bunurile neconsumptibile, şi bunuri consumptibile (care se consumă prin primul act de uz) de care poate 36

Comentariul Codului Civil al R.M., vol. I, Baieş Sergiu, art.285, Chişinău. Tipografia Centrală, 2006, p.560; Mattei Ugo, Baieş Sergiu, Roşca Nicolaie. Principiile Fundamentale ale Dreptului de proprietate. Chişinău, Edit. ARC, 2000, p. 346 38 Grajdanskii codex Rosii. Problemi. Teoria. Practica. Sbornic pameati. S.A. Hohlova. Moskva, 1998. P.231. 37

23

dispune, avînd însă obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare. Legiuitorul permite în art.427, C.Civ. că dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică în modul corespunzător uzului şi abitaţiei. Şi astfel, expresia legală, din art. 396, alin.3 arată că „obiect al uzufructului poate fi orice bun neconsumptibil care se află în circuitul civil, mobil sau imobil, corporal sau incorporal, inclusiv un patrimoniu sau o parte din el.” Deci, din cele expuse mai sus, putem deduce că dreptul de uz se poate constitui asupra oricăror bunuri corporale, indiferent de natura lor imobilă sau mobilă. Obiect al acestui drept poate fi şi un bun complex sau o universalitate de bunuri. Dacă se constituie asupra unui imobil, naşterea, modificarea sau stingerea este condiţionată de înscrierea în Registrul de imobile. Dacă se constituie asupra unui bun complex, asupra unei universalităţi de bunuri sau asupra unui patrimoniu, uzuarul împreună cu nudul proprietar vor fi obligaţi să facă un inventar, dacă ei nu au convenit ca inventarul să fie afectat de către un terţ. Din prevederile Codului Civil, art. 424, alin. (2) putem deduce cu exactitate obiectul asupra căruia se poate constitui dreptul de abitaţie -

un imobil cu

destinaţie locativă, o casă de locuit sau o parte din ea, ce aparţine cu drept de proprietate altei persoane pentru a satisface nevoile sale de locuit, precum şi ale membrilor familiei sale. Conform Codului cu privire la locuinţe, se consideră imobil cu regim juridic de locuinţă casele de locuit şi încăperile locative predestinate locuirii permanente a persoanelor, precum şi încăperile predestinate locuirii în cămine, (art.7).39 Deci,fiind un drept real de uz, abitaţia este un drept de uz avînd ca obiect o casă de locuit sau un apartament. Dreptului de abitaţie i se aplică aceleaşi reguli ca şi dreptului de uz, deci, el este insesizabil, nu este susceptibil de a fi grevat cu sarcini 39

Codul cu privire la locuinţe al Republicii Moldova. Legea Republicii Moldova nr. 2178-X din 03.06.1983 // Veştile Sovietului Suprem al RSSM, 1983, nr.6.

24

şi nu poate fi închiriat, dar se deosebeşte prin aceea că subiectele abitaţiei pot fi doar persoane fizice şi familia acestora, iar obiectul este casa de locuit (apartamentul). În Codul Civil al R.M., dreptul de abitaţie se reglementează prin art. 424. Însă, dacă ţinem cont de prevederile art. 427 C.C., care dispune că dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică în mod corespunzător şi abitaţiei, atunci, putem considera că, în conformitate cu art.396, aceluiaşi cod, obiect al uzufructului poate fi orice spaţiu locativ aflat în proprietate privată sau în proprietatea statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale din domeniul privat şi pus în circuitul civil. În acest context ar fi indicat a menţiona şi faptul că într-o oarecare măsură, abitaţia comportă anumite elemente comune cu locaţiunea, care este un drept de creanţă, o obligaţie în virtutea căruia proprietarul este obligat să asigure locatarului libera folosinţă a lucrului, locatarul fiind un simplu detentor care are împotriva proprietarului o creanţă. Iar abitaţia este doar un drept real, de a folosi şi de a trăi în locuinţa altei persoane şi nu un drept de creanţă împotriva proprietarului. Din faptul că locaţiunea este un drept de creanţă, iar abitaţia drept real, derivă o serie de consecinţe, ce iau forma unor deosebiri: - Locaţiunea este generatoare de obligaţii, proprietarul este obligat faţă de locatar să-i predea lucrul în stare bună la intrarea în folosinţă, şi să menţină lucrul în aşa stare încît locatarul să-l poată folosi,proprietarul făcînd reparaţiile necesare în cursul locaţiunii. Proprietarul are deci, obligaţii active, el este obligat să procure folosinţa lucrului, în timp ce în cazul abitaţiei proprietarul nu are nici o obligaţie faţă de titularul dreptului de abitaţie, el trebuie sa lase pe abitant să folosească locuinţa conform necesităţilor lui şi a familiei sale, şi cu rezerva unor convenţii contrare, proprietarul nu este obligat să predea locuinţa în stare bună, titularul primind-o aşa cum este, iar în cursul abitaţiei, proprietarul nefiind obligat la careva reparaţii. Aceste obligaţii revenind într-o oarecare măsură abitantului;

25

- Locatarul fiind ţinut printr-un raport de obligaţiune, nu se poate sustrage obligaţiilor sale prin abandonarea lucrului. Abitantul, fiind ţinut doar propter rem, se poate sustrage oricărei obligaţii, abandonînd lucrul şi folosinţa sa; - Abitantul poate trage orice foloase din bunul primit, dacă actul de constituire nu prevede altfel, locatarul însă nu are dreptul să schimbe forma bunului, nici să-l folosească în alt scop decît la destinaţie; - abitaţia e cu titlu gratuit, dacă titlul oneros nu este stipulat expres în actul de constituire, dar locaţiunea este permanent cu titlul oneros; - abitaţia se stinge prin moartea sau lichidarea abitantului, iar drepturile şi obligaţiile locatarului se transmite moştenitorilor părţilor, atît în mod activ, cît şi în mod pasiv.

5. Dreptul de uz şi Dreptul de abitaţie - drepturi de uzufruct restrînse şi parţiale Conform art. 395 alin.(1) Cod Civil al R.M. „uzufructul este dreptul unei persoane (uzufructuar) de a folosi pentru o perioadă determinată sau determinabilă bunul altei persoane (nudul proprietar), de a culege fructele întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a poseda bunul şi nu de a-l înstrăina. Legislaţia civilă a Republicii Moldova reglementează dreptul de uz şi de abitaţie ca fiind drepturi reale de uzufruct restrînse şi parţiale ce dau titularului 26

dreptul de a uza şi de a se bucura de lucru numai pentru necesităţile sale personale.40 Astfel, într-o opinie41, au fost considerate „miniaturi ale uzufructului”, „varietate de uzufruct” sau, mai recent „uzufructuri restrînse”.42 Ca şi la uzufruct, titularii drepturilor de uz şi abitaţie sunt beneficiari a două atribute ale dreptului de proprietate, respectiv posesia şi folosinţa. Exercitarea celor două drepturi are loc potrivit regulilor instituite de lege pentru uzufruct, însă cu unele particularităţi. Ele se particularizează prin aceea că titularul lor se bucură de atributele posesiei şi folosinţei bunului, numai pentru nevoile lui şi ale familiei sale. Ceea ce distinge aceste drepturi de uzufruct propriu-zise este caracterul lor personal. Titularul lor nu poate ceda emolumentul acestor drepturi, iar creditorii să nu pot să le sechestreze. De aceea, unii autori s-au întrebat dacă aceste drepturi merită să figureze printre drepturile patrimoniale, ştiut fiind faptul că este de natura dreptului patrimonial de a fi în circuitul civil. După cum observăm, aceste drepturi comportă împreună anumite elemente comune, cum ar fi: 1 . Uzufructul, uzul şi abitaţia fac parte din servituţile personale constituite asupra bunurilor altor persoane cu drept de proprietate, adică toate trei sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate; 2.Atît uzufructul, cît şi uzul şi abitaţia pot fi constituite prin lege sau prin act juridic; 3.Termenul maxim al tuturor acestor drepturi este durata vieţii titularului; 4.Uzufructul, similar uzului şi abitaţiei are caracter inalienabil, graţie cărui fapt nu poate fi transmis prin succesiune; 5.Dreptul de uz, dreptul de abitaţie la fel ca dreptul de uzufruct, sunt drepturi subiective de a poseda bunul şi de a culege fructe de la el; 6.Conform regulii generale, obiect al acestor drepturi poate fi doar un bun neconsumptibil; 40

Hamangiu,C. Rosetti-Bălănescu, I. Băicoian. „Tratat de drept civil român”, Vol.II. Bucureşti, Edit. All Beck, 2002, p.256 41 Cantacuzino Matei. “Elementele Dreptului civil”. Bucureşti. Edit. All Educational. 1998 p. 169 42 Stătescu,C.Bîrsan,C. “Drept Civil. Teoria generală a drepturilor reale”.Bucureşti, Edit.“Universitatea din Bucureşti” 1989, p.264

27

Din aceste considerente, Codul Civil prevede că dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică în modul corespunzător uzului şi abitaţiei. În acelaşi timp, uzufructul se distinge prin anumite caractere de dreptul de uz şi de dreptul de abitaţie. Astfel: 1.Subiect al dreptului de uzufruct poate fi atît o persoană fizică cît şi o persoană juridică, pe cînd subiect al dreptului de uz şi a celui de abitaţie poate fi doar o persoană fizică, (art. 424, alin. (1), (2) Cod Civil); 2.Uzufructuarul are dreptul să culeagă toate fructele şi beneficiile de la obiectul dreptului de uzufruct (art.395 alin. (1), şi 401C.C.), pe cînd uzuarul şi abitantul au drept să culeagă fructele şi beneficiile doar în limitele consumului propriu şi al familiei sale (art.424, alin. (1) C.C.); 3.Uzuarul şi abitantul, comparativ cu uzufructuarul suportă cheltuielile de întreţinere a obiectului proporţional părţii de care se foloseşte (art. 425, alin.(2) C.C.);

Capitolul II: MODALITĂŢILE DE CONSTITUIRE A DREPTULUI DE UZ ŞI A DREPTULUI DE ABITAŢIE 1.Modalităţile de constituire a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie Codul civil al Republicii Moldova stipulează în art.424, alin.(3): „ uzul şi abitaţia se constituie în temeiul unui act juridic, ori al legii, dispoziţiile privind Registrul Bunurilor Imobile, fiind aplicabile pentru bunurile imobile”. Fiind manifestări particulare ale dreptului de uzufruct, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt supuse regulilor din materia uzufructului atît în ceea ce priveşte 28

constituirea, cît şi exercitarea şi stingerea lor. Această afirmaţie este confirmată de către art.427 Cod Civil al R.M.: „Dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică în modul corespunzător uzului şi abitaţiei”. Însă, dacă comparăm conţinutul art. 396, alin.(1) cu al art.424, alin.(3), atunci constatăm că ultimul prevede constituirea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie doar în baza legii sau a actului juridic. Iar art.396 C.C. mai prevede că uzufructul poate fi constituit , în cazurile prevăzute de lege şi în baza unei hotărîri judecătoreşti. La prima vedere, aceasta ar fi o divergenţă care ne-ar impune să procedăm ca în cazul cînd avem de ales între legea generală (lex generalis) şi legea specială (lex specialis), prioritate avînd cea specială. Prin urmare, la baza constituirii dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie ar trebui să stea doar legea şi actul juridic. Art. 427 C.C. face doar legătura dintre art. 396, alin.(1) şi art. 424, alin. (3) C.C. ne rămîne să căutăm doar „cazurile prevăzute de lege” care, în condiţiile legislaţiei noastre astăzi în vigoare, nu este facil a le găsi în mod direct43. Cercetătorii români au evidenţiat două căi principale de constituire a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie pe cale de înstrăinare şi pe cale de retenţie.44Pe cale de înstrăinare, se va constitui în modul următor: proprietarul lucrului creează asupra lucrului său un drept de uz sau de abitaţie în favoarea unei a treia persoane; el înstrăinează deci parţial lucrul, dezmembrînd, din proprietatea deplină, dreptul de folosinţă şi cel de uz. Prin acest mod de constituire se transferă folosinţa lucrului, nuda proprietate rămînînd în aceleaşi mîini. Această cale poate fi corelată cu modul de stabilire directă a uzului sau abitaţiei existent în legislaţia Republicii Moldova. Pe cale de retenţie, proprietarul lucrului înstrăinează nuda proprietate a lucrului său, însă reţine pentru sine uzul sau abitaţia, adică folosinţa lucrului sau locuinţei, transformîndu-se din proprietar plin în simplu uzuar sau titular al dreptului de abitaţie. În cazul respectiv, se transferă nuda proprietate, folosinţa rămînînd în aceleaşi mîini. Situaţia dată este un mod de stabilire indirect a uzului sau abitaţiei, deoarece, aici obiectul direct şi 43 44

Volcinschi Victor, op. cit. p. 175 Chelaru Eugen. „Curs de drept civil. Drepturi reale principale.Bucureşti.Edit.All Beck,2000 p. 156

29

principal al contractului este înstrăinarea nudei proprietăţi, iar stabilirea uzului sau abitaţiei este o consecinţă indirectă a acestei înstrăinări parţiale. Constituirea pe cale de înstrăinare este mult mai frecvent utilizată decît constituirea pe cale de retenţie. Dacă ar fi să ţinem cont de doctrina română, atunci am putea spune că pentru a constitui un drept de uz sau un drept de abitaţie pe cale de înstrăinare sau retenţie va fi necesar prezenţa unui act translativ, cu precizarea că în situaţia respectivă nu vom fi în prezenţa unei transmiteri depline a proprietăţii, ci doar la o parte a ei. Principalele acte translative sunt contractul constitutiv al dreptului de uz sau al dreptului de abitaţie şi testamentul. Uzul şi abitaţia mai pot fi constituite şi prin înserarea unei clauze constitutive în contractele de donaţie, contractele de schimb sau partaj. Reieşind din esenţa acestor contracte, unele chiar le-am putea considera ca fiind contracte constitutive ale uzului şi abitaţiei, cum ar fi: contractul de înstrăinare cu condiţia întreţinerii pe viaţă (art.839, alin.(1), C.C.), contractul de societate constitutiv al unei societăţi pe acţiuni ( art.33, alin. (2), pct. d), e), art.42, alin. (2), pct. c), Legea R.M. cu privire la societăţile pe acţiuni45). Practica demonstrează că de cele mai dese ori dreptul de uz şi dreptul de abitaţie se poate constitui prin testament (art.1449,1487,C.C.), dar poate fi constituit şi printr-un act încheiat între vii special consacrat constituirii acestora sau conţine o clauză constitutivă de uz sau abitaţie. Modalităţile de constituire a dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie prin testament, contract constitutiv şi contract de donaţie, prin înserarea unei clauze de uz sau abitaţie sunt mai efective, reieşind din faptul că constituirea este cu titlu gratuit , nefiind necesară determinarea anticipată a valorii dreptului de uz sau a celui de abitaţie. Fiind că determinarea valorii acestora, poate constitui un obstacol

45

Legea Republicii Moldova cu privire la societăţile pe acţiuni. Legea Republicii Moldova nr. 1134-XIII din 2 aprilie 1997.Monitorul Oficial, 12 iunie 1997,nr.38-39,p. I,art. 332;

30

moral, constituirea uzului sau abitaţiei prin donaţie se întîlneşte rar,de cele mai dese ori sub forma unei donaţii mutuale între soţi.46 Deci, după constituirea dezmembrămîntului, nudul proprietar îşi păstrează doar prerogativa de abusus, rămasă de la deplinul drept de proprietate. Aşadar, se poate deduce că, că pentru a transmite un drept este necesar de a fi titularul acelui drept. În cazul dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie, constituitorul de dezmembrămînt va fi proprietarul bunului, doar el va fi în drept de a hotărî soarta bunului, doar dacă va întruni condiţia legală – capacitatea juridică, în special capacitate de exerciţiu deplină. În afară de capacitatea de a-l înstrăina , bunul trebuie sa fie licit, moral, fără vicii, posibil în circuitul civil. Un moment important de care trebuie să se ţină cont la constituirea uzului sau abitaţiei este termenul de constituire, ce conform stipulaţiilor legale cu privire la uzufruct art.397, alin.(1) C.C. se poate institui pînă la decesul persoanei fizice sau pînă la lichidarea persoanei juridice, dacă un termen mai scurt nu este stabilit prin lege sau prin act juridic; termenul stabilit pentru constituirea uzului şi abitaţiei pentru persoane fizice fiind un termen viager. Iar uzul sau abitaţia constituită în favoarea unei persoane juridice nu poate depăşi termenul de 30 de ani (art. 397, alin.(2) C.C.), fiind un termen strict determinat. Orice act juridic prin care se constituie un drept de uz sau abitaţie perpetuu şi transmisibil pentru cauză de moarte sau lichidare va fi lovit de nulitate absolută. 2.Constituirea prin lege a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie Reieşind din prevederile art. 424, alin. (3), dreptul de uz , precum şi dreptul de abitaţie poate fi constituit în temeiul legii, însă nu sunt prevăzute expres cazurile legale de instituire a acestor drepturi. Constituirea prin lege, se realizează, atunci, cînd prin intermediul prevederilor legale, expres se instituie, dreptul de folosinţă, 46

Hamangiu C. Rosetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „ Tratat de drept civil român” vol. II, Bucureşti. Edit. All Beck, 2002.p.198

31

numindu-se uz legal sau abitaţie legală. Iniţial uzul legal sau abitaţia legală au fost considerate cele mai eficiente tehnici în repartizarea bunurilor unei familii între generaţiile succesive.47 Suntem în prezenţa uzului legal sau a abitaţiei legale în cazul bunurilor membrilor familiei (soţi, părinţi, copiii), succesiunii legale, proprietăţii comune, etc. În dreptul Republicii Moldova pot fi întîlnite următoarele drepturi de uz sau abitaţie legale48: - Dreptul de uz sau abitaţie legal al părinţilor, asupra averii copiilor minori, rezultînd din art. 21, 22 C.C. şi art. 57, Codul Familiei al Republicii Moldova. Astfel art.57, alin (3) C. Familiei prevede că copilul nu are drept de proprietate asupra bunurilor părinţilor, iar părinţii asupra bunurilor copiilor, excepţie făcînd dreptul la moştenire şi dreptul la întreţinere. Părinţii şi copiii care locuiesc împreună posedă şi folosesc bunurile din proprietatea comună în devălmăşie. În aceeaşi ordine de idei,vom vorbi şi despre uzul sau abitaţia legală a copiilor prevăzut în articolul menţionat mai-sus, conform căruia copiii au dreptul de folosinţă asupra bunurilor părinţilor. Opiniile în această privinţă sunt diverse, se susţine că dreptul de uz, precum şi dreptul de abitaţie al părinţilor şi al soţilor nu sunt adevărate drepturi de uz sau drepturi de abitaţie, ci doar nişte drepturi de creanţă asupra prisosului din venituri, rămase după întreţinerea copiilor şi satisfacerea sarcinilor căsătoriei.49Considerăm aceste drepturi ca fiind reale, întrucît apar în temeiul prevederilor legale. Specific la constituirea prin lege a dreptului de abitaţie, este faptul că apare la copiii în spaţiul locativ al părinţilor, după cum găsim prevăzut în art. 51, alin (1) Codul Familiei sau, în Codul cu privire la Locuinţe art. 130: „ membrii familiei proprietarului casei, instalaţi de el în casa ce îi aparţine, sunt în drept de a se folosi, ca şi el, de încăperile casei, dacă în timpul instalării nu s-a convenit altfel. Aceştia 47

ChelaruEugeniu„Curs de drept civil.Drepturile reale principale” Bucureşti.Edit.AllBeck2000 p.160 Dandara Liliana. “Aspecte privind constituirea dreptului de uzufruct conform Codului Civil al Republicii Moldova”// “Revista Naţională de Drept” nr. 10, 2005, p. 59 49 Cantacuzino Matei. „Elementele dreptului Civil”. Bucureşti. Edit. All Educational,1998, p. 161-162 48

32

sunt în drept sa-şi instaleze copiii minori în încăperea acordată de proprietar, instalarea unor alţi membri de familie se permite doar cu consimţămîntul proprietarului. Dreptul de folosire a încăperii se menţine pentru aceste persoane şi în cazul încetării raporturilor familiale cu proprietarul casei”.50 Codul cu privire la Locuinţe mai prevede şi faptul: „orice persoană care a locuit cu voinţa locatarului şi a membrilor familiei sale într-un spaţiu locativ mai mult de 6 luni, obţine dreptul la abitaţie în acest spaţiu”. Acestora li se recunoaşte un drept legal de abitaţie asupra locuinţei ce a aparţinut soţului decedat în anumite condiţii: a)locuinţa să fie de stat; b)soţul supravieţuitor să nu aibă o locuinţă proprie; c)durata acestui drept este pînă la ieşirea din indiviziune şi, în orice caz, cel puţin 6 luni din momentul abitaţiei. - Un alt mod de constituire a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie reprezintă şi folosinţa bunului proprietate comună pe cote-părţi. Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul cu condiţia de a nu schimba destinaţia bunului şi de a nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari. Modul în care se va folosi bunul proprietate comună se va stabili cu acordul comun al tuturor coproprietarilor,iar în caz de litigiu prin hotărîre judecătorească, respectînd principiul echităţii a intereselor urmărite de coproprietari. Codul Civil reglementează şi modul de folosire a fructelor bunurilor aflate în proprietate comună pe cote-părţi. Astfel, fructele produse de bunul aflat în coproprietate, revin fiecărui coproprietar proporţional cotei sale părţi deţinute, dacă nu au convenit altfel. Coproprietarul ce a suportat singur cheltuielile de producere sau de culegere a fructelor are dreptul la compensarea acestor cheltuieli de către coproprietari proporţional cotei-părţi deţinute.

50

Codul Republicii Moldova cu privire la Locuinţe. Legea Republicii Moldova, nr. 2718-X, din 03.06.1983. Veştile Sovietului Suprem al RSSM, 1983, nr.6, art. 130.

33

- Uzul legal sau abitaţia legală al văduvei sărace, de asemenea constituie o nuanţă în cadrul discutat, care în prezent perpetuă chiar şi în legislaţiile unor state cum ar fi: România, Franţa, etc.51 Codul Civil al R.M. nu conţine o prevedere expresă în acest sens, dar indirect considerăm că se realizează prin prevederile art. 1500 C.C ce stipulează soţia ca moştenitoare de gradul I asupra unei părţi din averea soţului decedat, precum şi prin rezerva succesorală vacantă (art.1505, C.C). Legislaţia României prevede încă un mod de dobîndire a dreptului de uz şi anume uzul bărbatului asupra dotei soţiei sale , în regimul dotal. La acest aspect, se poate observa că uzul bărbatului asupra dotei este un uz legal, numai în aparenţă. De fapt, el este un uz convenţional reglementat de lege prin reguli pur interpretative ; într-adevăr el rezultă din adoptarea regimului dotal de către soţi printr-o convenţie matrimonială. În această ordine de idei, am putea concluziona că aceste drepturi de uz sau abitaţie legale ar putea fi considerate speciale. În acest sens, chiar doctrinarul Cantacuzino M. afirmă că uzul sau abitaţia copiilor,părinţilor sau soţilor nu sunt adevărate drepturi de uz sau de abitaţie, ci mai mult drepturi de creanţă asupra prisosului din venituri, rămas după întreţinerea copiilor sau după satisfacerea sarcinilor căsătoriei.52 3.Constituirea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie prin acte juridice De cele mai multe ori dreptul de uz sau dreptul de abitaţie se constituie prin voinţa omului, îmbrăcînd

forma unui act juridic unilateral – testament, sau

bilateral – contract. Persoana competentă de a constitui un drept de uz sau un drept de abitaţie poate fi doar proprietarul bunului. După cum prevede şi art. 424, alin.(3), dreptul de uz şi dreptul de abitaţie poate fi constituit şi în temeiul actelor juridice, adică pe cale de convenţie sau testament.. 51

Florescu Dumitru. „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale”. Bucureşti. Edit. Universităţii Independente „Titu Maiorescu, 2002, p.376 52 Cantacuzino Matei. „Elementele dreptului Civil”. Bucureşti. Edit. All Educational,1998, p. 161-162

34

Art. 195, C.C. prevede că actul juridic presupune o manifestare a voinţei persoanelor fizice sau juridice îndreptată spre naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile. După cum observăm, constituirea uzului sau abitaţiei prin acte juridice se egalează în doctrină cu dobîndirea dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie prin voinţa omului. Deci, prin voinţa omului, se va realiza prin convenţii şi testament. După cum a fost menţionat anterior, dobîndirea acestor drepturi poate avea loc atît direct, prin transmiterea atributului de posesie şi a celui de folosinţă uzuarului sau abitantului, de către proprietarul bunului, păstrîndu-şi doar nuda proprietate, cît şi indirect, atunci cînd proprietarul înstrăinează proprietatea sa asupra bunului altei persoane, el păstrîndu-şi doar uzul sau abitaţia, transformîndu-se din proprietar în uzuar sau în titularul unui drept de abitaţie. Manifestarea voinţei, indiferent de modul de constituire a uzului sau abitaţiei, se va exprima printr-un act constitutiv şi translativ. Actul translativ se va elabora sub forma acelor contracte ce au ca efect transmiterea proprietăţii, cu o singură deosebire că în situaţia respectivă se va transfera doar dreptul de uz sau dreptul de abitaţie. În această ordine de idei, putem deduce că, dreptul de uz sau dreptul de abitaţie se poate constitui prin orice act de voinţă translativ de drepturi, fie acte între vii – inter vivos, fie pentru o cauză de moarte – propter mortem, în mod oneros sau gratuit; cel ce transmite va fi obligatoriu, proprietarul bunului dispunînd de capacitatea de a înstrăina bunul. Actele juridice, pentru a fi considerate ca temeiuri de constituire a dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie, în primul rînd vor trebui să corespundă condiţiilor de valabilitate prevăzute în capitolele 1,2 şi 3 din Cartea Întîi Cod Civil. Din prevederile art.424, alin.(3), deducem faptul că în situaţia în care vom fi în prezenţa unui uz sau abitaţie a cărui obiect este un bun imobil se vor aplica dispoziţiile înregistrării de stat în conformitate cu art. 289, 290 C.C. şi ale art. 4 şi 5 din Legea Cadastrului Bunurilor Imobile 53. După cum 53

Legea Republicii Moldova cu privire la cadastrul bunurilor imobile. Legea Republicii Moldova nr. 1543-XIII din 25.02.1998.Monitorul Oficial, 25.02.1998, nr.44-46, art. 4-5;

35

cunoaştem, actele juridice pot fi atît cu titlu gratuit, cît şi cu titlu oneros. Din cele cu titlu gratuit, în practică mai des, se întîlnesc testamentele şi contractele cu titlu gratuit, cum ar fi contractul gratuit de uz sau contractul gratuit de abitaţie, precum şi contractele ce au înserate în conţinutul lor clauze de constituire a uzului sau abitaţiei. Printre contractele cu titlu oneros putem enumera: contractele de vînzare – cumpărare sau contractele de schimb. Un alt mod de constituire a uzului sau abitaţiei, poate fi şi pe termen sau cu condiţia de a respecta anumite cerinţe. 54 Important este că la constituirea uzului sau abitaţiei mai trebuie să se ţină cont şi de faptul dacă persoanele în favoarea cărora se constituie uzul sau abitaţia există la momentul respectiv şi de faptul că proprietarul poate limita uzul sau abitaţia prin excluderea unor folosinţe, mai exact grevat.55

A.Constituirea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie prin contract Contractul constitutiv al dreptului de uz sau a celui de abitaţie reprezintă un act juridic între vii – inter vivos special consacrat constituirii acestor drepturi şi poate fi atît cu titlu gratuit, cît şi cu titlu oneros. Contractul poate să fie unul de sine stătător, precum şi o clauză înserată într-un act de constituire a unei societăţi comerciale. După cum a fost menţionat anterior, dreptul de uz, precum şi cel de abitaţie poate fi constituit pe două căi: a) directă - pe cale de înstrăinare, proprietarul înstrăinînd usus şi fructus în favoarea uzuarului sau a titularului dreptului de abitaţie, rămînîdu-i doar nuda proprietate; b) indirectă – pe cale de reţinere, proprietarul păstrînd doar uzul sau abitaţia bunului său, cedînd nuda proprietate uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie, cum ar fi: o vînzare sau o donaţie. Se consideră că este o cale indirectă, întrucît scopul principal şi 54 55

UngureanuO.„Drepturile reale.Curs practic.(practica judiciară)”.Bucureşti.Edit.Rosetti,2001 p.123; Urs I. Ilie-Todica C. „Drepturile reale” (doctrină, practică, aplicaţii). Bucureşti. Edit. Oscar Print, 2003. p.255.

36

direct al contractului este înstrăinarea nudei proprietăţi, iar stabilirea uzului sau abitaţiei, nu este altceva decît o consecinţă indirectă a acestei înstrăinări parţiale. La încheierea contractului de constituire a dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie, se vor aplica aceleaşi reguli ca şi la înstrăinarea bunurilor care fac obiectul uzului sau a abitaţiei. Contractul de constituire56 a dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie: a) sub semnătură privată, după modul de formare, iar, în cazurile stabilite de lege, poate fi şi în formă autentică. În cazul în care uzul se constituie asupra unui teren, pentru încheierea lui valabilă se cere forma autentică, iar pentru naşterea dreptului de uz, contractul trebuie înscris în Registrul bunurilor imobile; b) sinalagmatic, (bilateral), după conţinut, dacă a fost încheiat cu titlu oneros şi dacă pentru acordarea acestui drept se plăteşte recompensă; poate fi şi unilateral dacă uzul sau abitaţia se acordă cu titlu gratuit; c) atît cu titlu oneros, cît şi cu titlu gratuit, după scopul urmărit de părţi: - dacă este cu titlu oneros, contractul de constituire a uzului sau abitaţiei se încadrează în categoria contractelor comutative, deoarece existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractante sunt certe, pot fi apreciate chiar la momentul încheierii contractului şi nu depind de hazard; - dacă este cu titlu gratuit, contractul intră în categoria contractelor liberalităţilor, deoarece proprietarul rămînînd cu nuda proprietate a bunului, transmite dreptul de posesiune şi de folosinţă uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie, care profită de fructele bunului; d)constitutiv de drepturi reale, după efectele produse, şi anume dreptul real de uz sau de abitaţie; e) cu executare succesivă, după modul de executare, deoarece uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie îşi va exercita dreptul întreaga perioadă pentru care a fost constituit,

56

BAIEŞ, SERGIU, BAIEŞU, AUREL, CEBOTARI, VALENTINA. CREŢU, ION, VOLCINSCHI, VICTOR. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generala a obligaţiilor. Chişinău, Editura „Cartier Juridic”, 2005. – p.202;

37

iar nudul proprietar va fi obligat să tolereze şi să nu împiedice exercitarea uzului sau abitaţiei. f) numit, dacă este sau nu nominalizat în legislaţia civilă, deoarece are o denumire prevăzută de lege. Cuprinsul57 unui contract de constituire a dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie: Un contract de constituire a uzului sa abitaţiei, ca orice contract civil, trebuie să cuprindă anumite clauze obligatorii. Clauze obligatorii sunt acele clauze care se referă la: - Identitatea nudului proprietar şi a uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie; - Identificarea bunului care face obiectul uzului sau abitaţiei; în cazul abitaţiei, datorită faptului ca se constituie asupra unui imobilul, sunt necesare extrasul din Registrul bunurilor imobile şi titlu de proprietate; - Termenul pentru care se constituie uzul sau abitaţia , dacă se constituie pentru o anumită perioadă; - Titlu gratuit sau oneros al uzului sau abitaţiei; dacă contractul este cu titlu oneros, se indică mărimea recompensei şi regularitatea plăţii ei; - Persoana care va îndeplini formalităţile de înregistrare a uzului sau abitaţiei, după caz; - Alte date pe care părţile le consideră importante dacă nu contravin normelor imperative ale legii.58 Persoanele între care se nasc raporturi de constituire a dreptului de uz sunt: uzuarul şi nudul proprietar, iar a dreptului de abitaţie: titularul dreptului de abitaţie în a cărui favoare s-a constituit abitaţia şi nu dispune de spaţiu locativ şi la fel, nudul proprietar, ce deţine dreptul de dispoziţie asupra locuinţei. Dat fiind faptul că aceste drepturi comportă un caracter strict personal, titular al dreptului de uz, precum şi a celui de abitaţie poate fi doar o persoană fizică ce urmează a avea capacitate juridică deplină, iar nudul proprietar trebuie să deţină calitatea de proprietar a bunului şi capacitatea juridică deplină. 57

BAIEŞ SERGIU, BAIEŞU AUREL, CEBOTARI VALENTINA, CREŢU ION, VOLCINSCHI VICTOR. op. cit. p. 203 BAIEŞ, SERGIU. BAIEŞU, AURELIU. CEBOTARI, VALENTINA. CREŢU, ION, VOLCINSCHI, VICTOR. op. cit. p. 203

58

38

Contractul constitutiv de uz sau abitaţie şi contractul de donaţie ca acte juridice între vii şi cu titlu gratuit se întrebuinţează frecvent la transferarea posesiei şi folosinţei unei terţe persoane concomitent cu transferul dreptului de abusus unei alte persoane, însă proprietarul poate alege calea de retenţie donînd nuda proprietate altei persoane, iar uzul sau abitaţia păstrîndu-l pentru sine. Spre exemplu, în cazul dreptului de abitaţie, părinţii au donat copilului său minor un apartament, ei însă neavînd un alt apartament locuiesc împreună cu acesta. În aşa caz, pentru părinţi apare doar dreptul de abitaţie. Sau: orice apartament procurat de părinţi (cu excepţia celor privatizate) aparţin copiilor doar cu drept de abitaţie. Altfel spus, în cazul donaţiei unui imobil fiului de către tatăl său, cu rezervarea de către ultimul a dreptului de abitaţie asupra acelui imobil şi cu sarcina de întreţinere, tatăl nu va avea dreptul de a cere ulterior evacuarea fiului donatar, pe motiv că prin actul de donaţie nu i s-a dat dreptul de folosinţă a imobilului, dacă din cuprinsul acestuia, rezultă că părţile s-au înţeles să conlocuiască, în vederea prestării obligaţiei de întreţinere. Rezerva dreptului de abitaţie se va întinde asupra contravalorii folosinţei locuinţei de către donatar.59 Totuşi, există cîteodată un obstacol moral la determinarea valorii bunului comparativ cu actele oneroase unde acest obstacol este valoarea materială. Donînd bunul, donatorul ia în seamă mărimea sacrificiului făcut, de aceea se practică de a înstrăina unei rude sau sub forma unei donaţii mutuale între soţi. În Franţa, aceste donaţii între soţi erau frecvente pînă la legea din 9 martie 1891, devenind mai rare de la această dată, fiind că legea respectivă, a acordat de drept soţului supravieţuitor un uz sau abitaţie asupra averii celuilalt soţ. Art. 684 al Codului Civil Român acordă văduvei sărace o porţiune în uzufruct din averea bărbatului predecedat, cînd există descendenţi

şi o porţiune în plină proprietate cînd nu există decît ascendenţi sau

colaterali. De aceea la români, donaţiile de uzufruct între soţi se întîlnesc numai în cazul cînd femeia vrea să lase pe bărbat uzufructuar sau cînd bărbatul vrea să dea femeii o porţiune în uzufruct mai mare decît cea fixată de lege, sau în sfîrşit, cînd femeia, nefiind săracă, nu ar putea beneficia de uzufructul legal al art. 684, acestea putînd fi corelate la

59

Ciutacu Florin. „Codul Civil Român” (Adnotat). Bucureşti. Edit. Sigma, 2001. p.236

39

fel dreptului de uz sau dreptului de abitaţie. . Dar chiar în aceste cazuri, astfel de donaţii între vii sunt rare, în genere constituirea de uzufruct se face pe cale de testament. Dacă ar fi să corelăm prevederile art.112, alin.(2) C.C. şi prevederile art. 41, alin.(4) al Legii cu privire la societăţile pe acţiuni, atunci un alt contract de constituire a dreptului de uz poate fi considerat şi contractul prin care se constituie o societate comercială, cînd ca aport social sunt transmise bunuri, în special din proprietatea publică. Art. 114, alin. (2), C.C. stipulează că bunurile se consideră a fi transmise, ca aport la capitalul social, cu titlu de proprietate, dacă actul de constituire nu prevede altfel. Aportul în natură se consideră acel făcut în bunuri corporale(mobile şi imobile) şi cele incorporale. Ca exemplu, obiectul aportului în natură pot fi bunurile corporale sub formă de terenuri, construcţii, mijloace de transport, tehnică de calcul, diverse utilaje şi mijloace de producţie. Prin bunurile incorporale care pot fi transmise în capitalul social sunt mărcile de producţie şi comerţ, desenele şi modele industriale, secrete de producţie, valori mobiliare, drepturi de folosinţă a lucrurilor corporale (uz), tehnologii precum şi alte drepturi patrimoniale. Aport în natură este considerat şi aportul în muncă şi în servicii care-l pot să-l aducă asociaţii societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită, însă acest tip de aport nu majorează partea asociatului din capitalul social. Bunurile care se transmit ca aport trebuie să fie utile, adică să fie posibile de a fi utilizate în procesul de activitate a societăţii. Numai bunurile care vor putea fi utilizate în activitate de întreprinzător face societatea eficientă şi pot aduce asociaţilor beneficii. O condiţie importantă pentru bunurile corporale aduse ca aport la capitalul social este că acestea să fie în circuitul civil. Se consideră în circuitul civil toate bunurile a căror circuit nu este interzis. Nu sunt în circuit bunurile proprietate publică indicate în art.127 din Constituţie, precum şi obiectele care deşi, pot satisface anumite nevoi, dar datorită calităţilor lor deosebite este inuman şi amoral de a le include în circuitul civil. De fapt, prin Legea nr. 1134/1997 cu privire la societăţile pe acţiuni se stabileşte că bunurile proprietate publică pot fi transmise în capitalul social cu drept de folosinţă60. 60

Legea Republicii Moldova cu privire la societăţile pe acţiuni. Legea Republicii Moldova nr. 1134-XIII din 2 aprilie 1997.Monitorul Oficial, 12 iunie 1997, nr.38-39;

40

Bunurile transmise în folosinţă au un regim juridic deosebit. Valoarea acestor bunuri nu intră în capitalul social. În capitalul social va intra numai valoarea dreptului de folosinţă. În calitate de indiciu la evoluarea dreptului de folosinţă a unui bun poate fi luată mărimea arendei pe care ar plăti-o în prealabil societatea pentru utilizarea unui asemenea bun. Această mărime prezumabilă este valoarea dreptului de folosinţă care se include în activul societăţii şi ca aport la capitalul social. În limita acestui aport asociatului i se acordă o parte socială, cu care acesta va vota la adunările asociaţilor şi va putea pretinde la o parte din beneficiul repartizat. Articolul respectiv, fiind completat de art. 41, alin. (4) al Legii cu privire la societăţile pe acţiuni, precum că obiectele proprietăţii publice ce nu sunt supuse privatizării pot fi transmise societăţii în calitate de aport social, numai cu drept de folosinţă.61 Astfel, putem deduce că în cazul în care capitalul social al unei societăţi pe acţiuni include şi aporturi în natură sub forma obiectelor din domeniul public al proprietăţii publice, contractul de constituire a societăţii pe acţiuni respective, este un contract constitutiv al dreptului de uz. Contracte constitutive ale dreptului de uz sau ale dreptului de abitaţie pot fi încheiate de diverse persoane zi de zi, cele mai des întîlnite fiind în contractele de vînzarecumpărare (cu rezerva dreptului de uz sau abitaţie). Contractul de vînzare-cumpărare poate conţine pe lîngă clauzele general acceptate ( de predare a bunului, de plată a preţului, de luare în primire a bunului cumpărat, de suportare a cheltuielilor vînzării, de garanţie împotriva evicţiunii şi viciile lucrului), unele clauze care au caracterul de a asigura vînzătorului preţul obţinut în urma vînzării şi alte beneficii în contraprestaţie. În acest sens, contractul de vînzare-cumpărare poate conţine şi clauza uzului viager sau a abitaţiei viagere, drept reglementată. Prevedere expresă în acest sens, găsim în art. 517568, Codul Civil Român. Pentru constituirea uzului sau abitaţiei, contractele translative ca înstrăinarea bunului cu rezerva dreptului de uz sau abitaţie şi schimbul sunt mai rar utilizate, căci sunt acte oneroase, adică au inconvenientul de a presupune sau un preţ sau o determinare de 61

Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova, vol. I, Roşca Nicolae, art.114, Chişinău. Tipografia Centrală, 2006. p.185.

41

contraechivalent a bunurilor ce au fost schimbate. În practică, este dificil de a stabili valoarea sau preţul uzului sau abitaţiei, în special la cel viager, care se întîlneşte mai des. Uzul sau abitaţia cu titlu oneros, constituit pe durata vieţii uzuarului sau abitantului, are un caracter aleatoriu, ceea ce creează imposibilitatea de a fixa un preţ ce depinde de durata de timp necunoscută.62 Actul autentic de înstrăinare cu condiţia întreţinerii pe viaţă cu clauză de uz sau abitaţie viageră în favoarea vînzătorului conţine, în realitate, două contracte, pe de o parte convenţia de uz sau abitaţie, iar pe de altă parte, contractul de vînzare-cumpărare.63 Contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă la fel poate fi considerat ca fiind unul constitutiv de uz sau abitaţie, în cazul în care beneficiarul îşi rezervă dreptul viager de a locui în imobilul său, înserînd clauza privind imobilul în care va locui în contract. În literatura de specialitate64, ca şi în practica judiciară

s-a admis posibilitatea

stabilirii dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie şi prin partaj. În practica judiciară română, s-a decis că dreptul uz sau dreptul de abitaţie poate apărea numai în cazul unui partaj voluntar , acesta nu poate rezulta dintr-un partaj judiciar. Pe această cale părţile sau mai bine zis coproprietarii ajung la un consens prin care o parte devine nud proprietar, iar cealaltă, cu plata unei eventuale sulte, se alege cu calitatea de uzuar sau de titular al dreptului de abitaţie. În acest sens, se au în vedere soţii ce au înaintat acţiunea de divorţ vor putea rezolva partajul, în mod voluntar, în folosul acelui soţ care va avea la îngrijire copilul minor, acordîndu-i posibilitatea de a se folosi de un patrimoniu mai larg. Adică, un soţ va deveni un uzuar sau abitant, sau din contra va deveni un nud proprietar, iar celălalt părinte va beneficia de uz sau abitaţie. Totuşi în ambele cazuri se vor lua hotărîri în funcţie de doleanţele părţilor şi nicidecum judecătorul nu va putea denatura cuprinsul clar al actului, ci doar să dea apreciere fondului cauzei, în scopul evitării erorilor de 62

Hamangiu C. Rosetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „ Tratat de drept civil român” vol. II, Bucureşti. Edit. All Beck, 2002.p.198. 63 Voicu M., Popoaca M. “ Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale. Tratat de Jurisprudenţă” 1991-2002. Bucureşti 2002.p. 245. 64 Hamangiu C. Rosetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „ Tratat de drept civil român” vol. II, Bucureşti. Edit. All Beck, 2002.p.129

42

natura dreptului. Prin suveranitatea de care dispune, judecătorul va putea interpreta voinţa părţilor privind întinderea dată uzului sau abitaţiei.65Instanţa judecătorească nu poate dispune, în afara voinţei părţilor decît de drepturile reale existente fără a putea dezmembra însuşi dreptul de proprietate.66 Prin partaj, uzul sau abitaţia se constituie, deobicei, în probleme succesorale, cînd, în concurenţă sunt copiii şi părinţii sau ascendenţii, toţi în plină proprietate . În asemenea cazuri, copiii convin uneori cu părinţii sau ascendenţii, ca la partajul succesiunii părinţii să renunţe la deplina proprietate a părţii lor, iar în schimb copiii să le constituie un uz sau o abitaţie asupra unei porţiuni din moştenire mai mare decît ceea ce le revenea în plină proprietate. Această convenţie prezintă beneficii duble, cum ar fi: părinţii sau ascendenţii dobîndesc un venit mai mare decît cel ce l-ar fi obţinut pe baza dreptului succesoral, în schimb, copiii devin nuzi proprietari asupra întregii porţiuni dată ascendenţilor în uz sau abitaţie, aşa încît aceştia nu vor putea înstrăina sau cheltui capitalul care va reveni în mod cert copiilor la moartea ascendenţilor. Uzuarul sau abitantul, însă nu vor putea formula acţiune de partaj împotriva nudului proprietar, dacă are constituit un asemenea drept asupra unei părţi din moştenire, ei nefiind în indiviziune.67 Ceea ce putem remarca, în principiu, în legătură cu uzul sau abitaţia convenţională, este faptul că între titularii acestor drepturi şi nudul proprietar există în general un conflict de interese. Acest conflict rezultă din tendinţa uzuarului de a obţine cît mai multe avantaje prin exerciţiul drepturilor sale, în timp ce nudul proprietar va urmări păstrarea în cele mai bune condiţii a bunului asupra căruia s-a constituit uzul sau abitaţia, cu atît mai mult cu cît este lipsit un anumit timp – uneori destul de lung – de usus şi fructus. B.Constituirea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie prin testament Modul cel mai frecvent întîlnit în practică, de stabilire a dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie este - testamentul - un act juridic solemn, unilateral, revocabil şi personal prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale din viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele. Acest mod de stabilire a uzului sau 65

Ibidem p. 199 Adam Ioan. „Drept Civil. Drepturile reale”. Bucureşti. Edit. All Beck, 2002.p.526 67 Chelaru Eugeniu. „ Curs de drept civil . Drepturile reale principale” Bucureşti. Edit. All Beck 2000. p.161 66

43

abitaţiei prezintă avantajul că fără a-i lipsi pe moştenitori de succesiune – aceştia, dobîndind nuda proprietate – se constituie în favoarea unei persoane un drept de uz sau abitaţie. Uzul sau abitaţia constituită prin testament se poate realiza prin următoarele forme: - directă, atunci cînd testatorul instituie un legatar al uzului sau abitaţiei, nuda proprietate rămînînd în mîinile moştenitorilor; - indirectă, atunci cînd testatorul instituie prin testament nuda proprietate legatarului, moştenitorilor legali li se transmite uzul sau abitaţia; - o altă formă este că proprietarul dispune de uz sau abitaţie prin legat, în favoarea altei persoane. Legatul de uz sau abitaţie are avantajul de a asigura un venit beneficiarului, fără a-i lipsi pe moştenitorii legitimi în mod definitiv de bunurile date în uz sau de locuinţa dată în abitaţie, deoarece moştenitorii sunt nuzi proprietari, care vor deveni proprietari deplini la moartea uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie.68 Dreptul de uz sau dreptul de abitaţie constituit prin testament este la fel ca cel constituit convenţional, căci este şi el o voinţă exprimată şi i se aplică aceleaşi reguli, cu aceleaşi efecte ca şi cînd ar fi format prin rentă viageră. Dar uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie are asupra rentei marele avantaj de a da însuşi beneficiarului de drept folosinţa bunurilor, în loc de a-l lăsa expres la neglijenţa sau insolvabilitatea moştenitorilor. Datorită faptului că testamentul poate cuprinde, în afară de legate şi alte dispoziţii de ultimă voinţă ale testatorului, cum ar fi: sarcini impuse legatarilor, revocarea totală sau parţială a unui testament întocmit anterior, dispoziţii referitoare la ritualul funerar, desemnarea unui executor testamentar, etc., cu un conţinut variat, el nu mai poate fi considerat un act juridic omogen, ci o formă juridică, un tipar cu caracter general, în care se îmbracă o pluralitate de acte juridice independente, producătoare de efecte deosebite, la date diferite. Adică dispoziţia testamentară este modul cel mai folosit pentru constituirea dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie, deoarece testatorul va putea 68

Urs I. Ilie - Todica C. „Drepturile reale” (Doctrină, aplicaţii, practică), Bucureşti. Edit. „ Oscar Print, 2003. p.127

44

în acest mod, să gratifice şi o persoană străină, fără a prejudicia şi interesele moştenitorilor legali, care, la moartea uzuarului sau a abitantului, vor dobîndi proprietatea deplină asupra bunului sau asupra locuinţei, care a constituit obiectul dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie lăsat de defunct. Dreptul de uz, după cum a fost menţionat mai-sus, poate fi constituit asupra unuia sau mai multor bunuri individual determinate, asupra unui întreg patrimoniu privit în universalitatea lui sau asupra unei fracţiuni din universalitatea patrimoniului. Totuşi, atît uzul universal cît şi cel cu titlu universal poate fi stabilit prin legat testamentar. Legatul uzului, indiferent, dacă are ca obiect întreaga moştenire, o fracţiune din ea, unul sau mai multe bunuri determinate individual, este întotdeauna legat cu titlu particular. În schimb, legatul nudei proprietăţi care are ca obiect întreaga succesiune este legat universal, iar cel al nudei proprietăţi care are ca obiect o fracţiune de moştenire este „legat cu titlu universal”.69 Prin testament dreptul de abitaţie,apare în cazul în care testatorul a stipulat o clauză sub formă de legat. Conform art.1488 C.C., legatul are dreptul la folosirea locuinţei. Astfel, testatorul este în drept să pună în sarcina moştenitorului căruia i-a testat casa, apartamentul sau orice altă locuinţă obligaţia de a transmite unei sau mai multor persoane dreptul de folosinţă viageră sau pentru o anumită perioadă asupra încăperii de locuit sau a unei anumite porţiuni din ea. La cesiunea ulterioară a dreptului de proprietate asupra încăperii de locuit, dreptul de folosinţă rămîne în vigoare. Dar legiuitorul stabileşte aici şi cîteva restricţii, cum ar fi: art. 1449 C.C. prevede inalienabilitatea dreptului de folosinţă asupra încăperii de locuit. Dreptul de folosinţă asupra încăperii de locuit, nu se înstrăinează şi nu trece la moştenitorii legatarului. Dreptul de folosinţă asupra încăperii de locuit nu este un temei pentru membrii familiei legatarului de a locui în ea, dacă testamentul nu prevede altfel. Dreptul de abitaţie al legatului nu se va stinge şi în cazul înstrăinării de către moştenitor unui terţ a obiectului grevat cu acest drept, moştenitorul dispunînd de 69

Florescu Dumitru. „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale”. Bucureşti. Edit. Universităţii Independente „ Titu Maiorescu”. 2002, p. 375.

45

dreptul de a înstrăina imobilul, cu menţiunea dreptului de abitaţie a legatarului.Cert este faptul că, testamentul va fi temei de constituire a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie , doar în cazul în care testatorul va stipula o clauză sub formă de legat. Dreptul de abitaţie în România este recunoscut în favoarea soţului supravieţuitor numai asupra casei de locuit care face parte din masa succesorală, dar fără caracter succesoral. Pentru aceasta sunt prevăzute anumite condiţii: ca soţul supravieţuitor să fi locuit la data deschiderii succesiunii în această casă; să nu aibă o altă locuinţă proprie; să nu facă parte din succesori. 70 Nu are relevanţă dacă, locuinţa este proprietatea exclusivă a defunctului sau este proprietatea comună cu soţul supravieţuitor. Este însă necesar ca soţul supravieţuitor să fi locuit efectiv în acea locuinţă la data deschiderii succesiunii, dovedind astfel că are nevoie de ea. Dacă însă prin moştenire soţul supravieţuitor ar deveni proprietarul exclusiv al locuinţei nu va mai exista un drept de abitaţie, pentru că proprietarul nu poate avea un dezmembrămînt asupra propriului său drept de proprietate. Prin urmare, dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor va exista numai dacă acesta vine în concurs la succesiune cu alţi moştenitori. Dreptul de abitaţie este temporar întrucît durează pînă la ieşirea din indiviziune, dar cel puţin un an după deschiderea succesiunii. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor va înceta dacă acesta se va recăsători înainte de ieşirea din indiviziune.71 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „ Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei la examinarea cauzelor despre succesiune” în cazul în care testatorul a instituit prin legat un drept de abitaţie sau de uz asupra bunurilor imobile testate altui moştenitor, dispoziţia testamentară menţionată trebuie să fie inclusă în certificatul de moştenitor, iar dreptul de uz sau abitaţie asupra imobilului urmează a fi înregistrat în Registrul bunurilor imobile în conformitate cu prevederile art. 424, alin. (3) C.C.

70

Florescu Dumitru. „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale”. Bucureşti. Edit. „Universităţii Independente „Titu Maioresu”, 2002, p.403. 71 Dogaru I. Cercel S. „ Teoria Generală a Drepturilor Reale” Bucureşti. Edit. All Beck, 2003, p.212.

46

Capitolul III EXERCITAREA ŞI STINGEREA DREPTULUI DE UZ ŞI A DREPTULUI DE ABITAŢIE 1.Aspecte generale cu privire la conţinutul dreptului de uz şi dreptului de abitaţie Originea şi finalitatea dreptului de uz, a dreptului de abitaţie şi a dreptului de nudă proprietate explică de ce, pe lîngă drepturile şi obligaţiile care se înfăţişează ca o simplă manifestare a prerogativelor ce formează conţinutul juridic al acestora şi a obligaţiei generale negative, corelative oricărui drept real principal, există drepturi şi obligaţii specifice raporturilor juridice obligaţionale. De regulă, aceste raporturi juridice obligaţionale sunt legate fie de naşterea, fie de încetarea dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie. În mod excepţional, ele se pot naşte şi pe durata existenţei dreptului de uz sau abitaţie, mai ales din fapte juridice în sens restrîns, fără a fi exclusă posibilitatea naşterii unor raporturi obligaţionale între nudul proprietar şi uzuar sau titularul dreptului de abitaţie pe termenul unor acte juridice.72 Încă în dreptul roman, uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie era constrîns să promită cu garanţia unei cauţiuni că va exercita dreptul său ca un bun părinte de 72

Dandara Liliana.” Uzufructul-dezmembrămînt al dreptului de proprietate”. Autoreferatul tezei de doctor.Chişinău, 2007;

47

familie şi că va restitui bunul la încetarea uzului sau abitaţiei. Ulterior, aceste obligaţii au dobîndit o consacrare legală, soluţie păstrată şi în unele sisteme moderne de drept.73 În mod complementar, nudul proprietar este ţinut de anumite obligaţii. Un alt argument ar fi că, în actele juridice de conservare pe care le încheie uzuarul sau abitantul îl reprezintă pe nudul proprietar, iar în cazul uzului sau abitaţiei dobîndite prin voinţa omului, actul juridic de constituire poate să prevadă şi alte drepturi şi obligaţii între părţi diferite faţă de cele reglementate în legislaţie, iar aplicarea legii civile va avea un caracter subsidiar. Dreptul de uz se exercită similar dreptului de uzufruct, în baza normelor ce reglementează acest drept (art.427, C.C.). De menţionat şi caracterul strict personal al dreptului de uz, deoarece spre deosebire de uzufruct, titularul său nu poate ceda emolumentul dreptului altei persoane.74Conform prevederilor art.425, alin.(1) dreptul de uz nu poate fi cedat, iar bunurile care fac obiectul acestuia nu pot fi închiriate sau arendate. De aici, putem vedea că dreptul uzuarului nu poate fi urmărit de către creditorii săi şi că aceştia nu vor putea exercita uzul în numele său, nici nu vor putea ataca renunţarea uzuarului la uz. Bineînţeles, uzuarul nu va putea ipoteca dreptul său. Uzuarul nu poate pretinde la alte fructe decît cele care se cuvin pentru nevoile proprii şi ale familiei sale, dacă actul de constituire nu prevede altfel. Legislaţia franceză, prevede că, dacă lucrul produce mai multe fructe decît sunt necesare uzuarului şi familiei sale, uzuarul nu are nici un drept asupra lor. Se decide chiar, că, dacă lucrul produce numai un volum de fructe, de exemplu, în cazul unei vii care nu produce decît struguri, prisosul de fructe ce întrece nevoile uzuarului şi ale familiei sale în struguri şi vin nu poate fi vîndut de către uzuar, nici pentru a

73

Tino N. „Sugestii pentru o nouă reglementare a dreptului de abitaţie”// „Revista română de drept”1974, nr.5, p. 192. 74 Dogaru Ion,Cercel S. „Teoria generală a drepturilor reale”. Bucureşti. Edit. All Beck. 1993, p. 210.

48

cumpărat, cu preţul obişnuit, lucruri de care are nevoie şi pe care fondul nu le produce.75 Normele dreptului de uzufruct se răsfrîng şi asupra obligaţiilor uzuarului, şi asupra drepturilor şi obligaţiilor nudului proprietar. Uzuarul are aceleaşi obligaţii ca şi uzufructuarul. Astfel, înainte de a intra în folosinţă, el trebuie să facă inventarul bunurilor, să se folosească de lucruri potrivit destinaţiei şi, ca un bun proprietar, să vegheze la conservarea substanţei acestora. Pe toată durata dreptului de uz , titularul este ţinut să facă orice reparaţie, să suporte cheltuielile de cultură sau întreţinere proporţional părţii de care se foloseşte, să plătească impozitele şi taxele, precum şi să suporte orice alte sarcini privitoare la bun. Iar în cazul în care dreptul uzuarului se aplică doar asupra unei părţi din bun, acesta are dreptul să folosească facilităţile destinate uzului comun. În literatura de specialitate se duc discuţii referitor la faptul dacă uzuarul are dreptul să ceară să-i fie pus în posesie lucrul, ce constituie obiect al uzului. Consider corectă părerea autorilor care susţin că uzuarul are întotdeauna dreptul de a cere să fie pus în posesia lucrului, deoarece acesta este dator să suporte cheltuielile de cultură şi pentru reparaţiile de cultură şi pentru reparaţiile de întreţinere, ceea ce presupune că are posesia lucrului. În conformitate

cu art. 425, C.C., exercitarea dreptului de abitaţie este

guvernat de aceleaşi dispoziţii ca şi dreptul de uz şi uzufruct. Astfel, dreptul de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul care face obiectul acestui drept nu poate fi închiriat. Titularul dreptului de abitaţie suportă cheltuielile de cultură şi întreţinere proporţional părţii de care se foloseşte. Dacă apartamentul sau casa de locuit dispune de anumite facilităţi, atunci, în conformitate cu art.426 C.C. se stabileşte dreptul de folosire a facilităţilor comune. Titularul dreptului de abitaţie,al cărui drept poartă numai asupra unei părţi din bun are dreptul să folosească facilităţile destinate uzului comun.

75

Planoil Marco. Ripert Georges. „ Traite de droit civile francais”. Tome III. Paris. Edit. „ Pichon”. 1925, p.343

49

În această ordine de idei, putem face concretizarea că prezentarea drepturilor şi obligaţiilor uzuarului, ale titularului dreptului de abitaţie şi ale nudului proprietar trebuie să diferenţieze drepturile şi obligaţiile care sunt o simplă manifestare a celor două drepturi, respectiv uzul , abitaţia şi nuda proprietate, de cele care intră în conţinutul unor raporturi juridice obligaţionale. În practica judiciară din România s-a pus problema dacă nudul proprietar poate să solicite justiţiei evacuarea titularului dreptului de abitaţie din imobil, pe considerentul că face imposibilă convieţuirea imposibilă. Răspunsul a fost negativ. S-a considerat că atîta timp cît pîrîtul nu are calitatea de chiriaş, fiind titularul unui drept real de abitaţie, acţiunea prin care se cere evacuarea este inadmisibilă. 76 La noi, Codul cu privire la Locuinţe (art.7), prevede o altă reglementare, după care practica judiciară rezolvă pozitiv astfel de cazuri. 1.1.Drepturile uzuarului şi ale titularului dreptului de abitaţie Regulile

determinate de lege relativ la drepturile şi obligaţiile uzuarului sau

titularului dreptului de abitaţie sunt interpretative, întrucît părţile sunt libere să le modifice în actul constitutiv. Prin urmare, drepturile şi obligaţiile pe care le vom studia în continuare se aplică în cazul în care părţile nu au convenit asupra unor reguli diferite în actul constitutiv. Uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie foloseşte bunul uzului sau imobilul abitaţiei întocmai ca şi proprietarul, potrivit destinaţiei economice a bunului şi fără ca aceasta să aducă atingere dreptului de proprietate al nudului proprietar. Legea prevede drepturi şi obligaţii specifice uzului sau abitaţiei, atît pentru uzuar sau abitant cît şi pentru nudul proprietar. Drepturile uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie se exercită similar dreptului de uzufruct, în baza normelor ce reglementează acest drept(art.427,C.C.).

76

Tribunalul Hunedoara, dec. civ. nr.27/1984//”Revista Română de Drept”, 1984, nr.8, p.61

50

În esenţă uzuarul are dreptul de a obţine posesia lucrului care face obiectul uzului şi dreptul de a-l folosi şi de a-i culege fructele necesare nevoilor lui şi a familiei sale, cu obligaţia de a conserva substanţa bunului. Din cele expuse mai-sus, putem evidenţia drepturile titularului dreptului de uz şi a celui de abitaţie, care sunt principale şi accesorii, respectiv aceste drepturi sunt în funcţie de două perioade de timp: pînă la intrarea în folosinţa bunurilor asupra cărora s-a constituit uzul sau abitaţia şi după intrarea în folosinţa bunurilor pînă la încetarea uzului. A) Pînă la intrarea în folosinţă: 1.Dreptul de a obţine posesia bunului şi de a o exercita paşnic şi nestingherit. Acesta este un drept necesar uzuarului, fără de care acesta, spre deosebire de proprietar, nu poate folosi bunul sau locuinţa. Din articolele Codului Civil putem deduce că de esenţa uzului sau abitaţiei ţine faptul că aceştia au dreptul să folosească bunul în măsura în care este necesar nevoilor sale proprii şi ale familiei sale. Pentru a stabili dreptul său şi pentru a obţine predarea bunurilor, cînd aceasta nu-i este dat de bunăvoie, uzuarul sau abitantul are întotdeauna o acţiune reală împotriva posesorului bunurilor care refuză predarea lor sau contestă dreptul uzuarului sau abitantului, oricare ar fi calitate acelui posesor: nud proprietar sau terţ, constituitor al uzului sau abitaţiei sau moştenitor al acestuia. Această acţiune este una petitorie, care joacă pentru uz sau abitaţie rolul pe care-l joacă acţiunea în revendicare pentru proprietate şi se numeşte în doctrina română acţiune confesorie de uz sau abitaţie, pe cînd în legislaţia Republicii Moldova nu este prevăzut expres o asemenea acţiune; art.308-309 reglementînd acţiunea de reintegrare şi acţiunea în complîngere care pot fi intentate după intrarea în posesiune. 77 Pe lîngă aşa-zisa acţiune reală, ce aparţine oricărui titular fără distincţie, oricare ar fi cauza uzului sau abitaţiei: lege, act juridic-contract, testament, unii titulari 77

Adam Ioan „Drept civil. Drepturile Reale” Vol. II. Bucureşti. Edit All Beck, 2002, p.201

51

mai pot avea şi o acţiune personală pentru a obţine intrarea în folosinţă, adică predarea bunurilor. Acţiunea personală aparţine uzuarilor sau titularilor dreptului de abitaţie al căror drept a fost constituit prin convenţie sau testament, în cazul respectiv suntem în prezenţa unui drept de creanţă. Dacă uzul sau abitaţia a fost constituit prin convenţie, acel ce l-a constituit este personal obligat faţă de titular, pe baza contractului, să-i predea folosinţa lucrurilor. Iar dacă uzul sau abitaţia au fost constituite prin testament, aceeaşi obligaţie o au moştenitorii persoanei decedate faţă de legatarul uzului sau abitaţiei. Nu este exclus ca în contractul de constituire a acestor drepturi să fie înserate şi alte drepturi de creanţă în favoarea uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie, în funcţie de voinţa părţilor şi scopul urmărit de acestea. B) În cursul uzului sau abitaţiei: Conform regulii generale, uzuarul poate folosi bunul şi culege fructele lui necesare pentru nevoile proprii şi ale familiei sale. Iar titularul dreptului de abitaţie, are dreptul să locuiască în locuinţa unei alte persoane împreună cu soţul şi copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copiii la data la care s-a constituit.

Astfel, art. 424, alin.(1)-(2)

determină drepturile uzuarului şi ale

titularului dreptului de abitaţie: usus şi fructus. 1)Dreptul de folosinţă. Uzuarul sa va folosi de bun sau titularul dreptului de abitaţie se va folosi de locuinţă – obiect al dreptului de proprietate întocmai ca proprietarul. A se folosi de un lucru înseamnă a se servi de acel lucru şi a-l exploata pentru folosul şi necesităţile personale, luînd în considerare natura şi destinaţia lui. Titularul poate folosi bunul şi în activitatea sa profesională sau de întreprinzător. Deşi, legiuitorul prevede expres că folosinţa uzuarului sau abitantului este ca şi folosinţa proprietarului, între ele existînd totuşi o diferenţă. Proprietarul poate uza de bunul său în mod nesocotit, sleindu-i productivitatea şi

52

substanţa, schimbîndu-i destinaţia şi chiar distrugîndu-l.78 Uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie poate folosi bunul cu îndeplinirea obligaţiei de a-i conserva substanţa (art.395, C.C.) şi de a-i păstra destinaţia (art.411, C.C.), ţinînd cont de limitele stabilite în actul de constituire, care exclud (art. 395, alin.(2), C.C.) sau includ anumite folosinţe (art. 426, C.C.). Altfel spus, exercitarea dreptului său este limitată la o folosinţă grijulie, ca a unui bun proprietar. Folosinţa de către uzuar sau abitant nu exclude scăderea valorii bunului, însă ca urmare a uzurii lui normale 79, uzuarul sau abitantul avînd obligaţia ca la expirarea termenului, să-l restituie nudului proprietar în starea în care se află (art. 409, C.C.). Astfel, comparînd dreptul de folosinţă al proprietarului bunului şi dreptul de folosinţă al titularului dreptului de uz sau dreptului de abitaţie, observăm că ultimii au un drept de folosinţă mult mai redus decît cel al proprietarului bunului. Dar dacă a folosi bunurile ca însuşi proprietarul, este pentru uzuar un drept, este în acelaşi timp şi o limitare80 a exerciţiului acestui drept, în sensul că uzuarul sau abitantul nu poate avea un drept mai larg decît proprietarul, nu poate schimba destinaţia bunului dat în uz sau abitaţie şi nu îl poate distruge, cum poate proprietarul. Acest aspect, de fapt, este discutat pe larg în literatura de specialitate şi argumentul viabil este nuanţat în dependenţă de concepţia împărtăşită în legătură cu înţelegerea limitei pe care o are uzuarul sau abitantul în exercitarea prerogativelor sale – de a conserva substanţa bunului. Potrivit concepţiei materiale, conservarea substanţei înseamnă conservarea materiei din care este format bunul şi a formei sale constitutive.81În această concepţie, schimbarea destinaţiei bunului este posibilă. Şi, dimpotrivă, în concepţia funcţională, conservarea substanţei bunului implică şi păstrarea destinaţiei acestuia stabilită de proprietar.82 Ambele concepţii sunt susceptibile de a fi supuse criticii, întrucît absolutizează o soluţie Hamangiu,C.Rossetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „Tratat de drept civil român”. Vol. II, Bucureşti, Editura „All Beck”, 2002 p.202 79 Stoica Valeriu.„Drept civil. Drepturile reale principale”Vol.I. Bucureşti.Edit.Humanitas.2004. p.488 80 Florescu Dumitru. „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale”. Bucureşti. Edit. „Universităţii Independente „Titu Maioresu”, 2002, p.403. 81 Lupulescu Dumitru. „Dreptul de proprietate personală”.Bucureşti. Edit. Ştiinţifică 2000. p.539-540 82 Atias Gh. „Droit civile. Les biens. Troisieme Edition. Paris. Edit. „Litec”. 1993. p. 188 78

53

sau alta. Cea de-a treia concepţie, fără a se exclude posibilitatea schimbării destinaţiei de către uzuar sau abitant, această posibilitate totuşi se răsfrînge în situaţia în care se asigură o creştere a valorii bunului sau cel puţin nu se prejudiciază în nici un fel interesele proprietarului.83 Dreptul de folosinţă al uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie se extinde şi asupra accesoriilor bunului dat în uz sau abitaţie, precum şi asupra a tot ce se uneşte sau se încorporează în aceasta. Dreptul de uz sau de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul care face obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau arendat. Astfel, din cele expuse anterior, putem deduce mai multe variante ale dreptului de folosinţă al uzuarului sau abitantului , şi anume: - poate fi asimilat dreptului de folosinţă al proprietarului, dar acest drept este însoţit de obligaţia de a-i conserva substanţa; - poate fi mult mai redus decît dreptul proprietarului , deoarece proprietarul poate exclude anumite folosinţe. 2)Dreptul de folosire a facilităţilor comune – drept special conferit de legiuitor titularilor acestor drepturi. Uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie al cărui drept poartă numai asupra unei părţi din bun are dreptul să folosească facilităţile destinate uzului comun. Din conţinutul articolului 426, C.C. rezultă că uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie, al cărui drept se extinde doar asupra unei cote-părţi din obiectul acestor drepturi, are dreptul să folosească facilităţile destinate uzului comun. De exemplu, dacă dreptul de abitaţie se extinde asupra unor anumite odăi din apartamentul altei persoane, titularul are dreptul să se folosească de ascensor, de baia din apartament, aragaz, veceu etc. 3) Dreptul la fructe – drept specific ce poate fi exercitat doar de către titularul dreptului de uz, cu menţiunea că va putea pretinde doar la fructele necesare lui şi familiei sale. Dacă lucrul produce mai multe fructe decît acelea ce sunt necesare

83

Ibidem, p.185-189

54

nevoilor uzuarului şi ale familiei sale, uzuarul nu are nici un drept asupra prisosului ce întrece aceste nevoi. Deci prin fructe, se înţelege tot ceea ce produce un lucru, în mod periodic şi fără ca substanţa bunului să scadă. Conform art. 299, C.C. „fruct al lucrului este venitul, aportul şi produsele pe care le dă acest lucru”. Prin producte, spre deosebire de fructe,se înţeleg produsele lucrului care nu se reproduc în mod periodic sau se reproduc numai foarte încet, şi a căror culegere sau întrebuinţare scade substanţa lucrului. Astfel, sunt produsele minelor şi carierelor, pădurile bătrîne. Majoritatea lucrurilor sunt frugifere, adică au însuşirea de a produce fructe. Iar deoarece şi „lucrurile” şi „drepturile” reprezintă nişte bunuri, produsele bunului sunt:a)fructul b)venitul, c)produsele.84 În opinia profesorul Luţescu Gheorghe, prin fruct se înţelege orice venit, spor sau produs al unui lucru, venit sau beneficiu dobîndit în urma folosirii dreptului, precum şi venitul şi beneficiul pe care obiectul uzului le asigură prin intermediul raporturilor juridice.85 Fructele, după cum ştim, se împart în naturale şi civile. Legea distinge şi o a treia categorie, fructele industriale. Fructele naturale sunt produsele periodice, directe ale unui bun obţinute cu sau fără intervenţia umană. Deci, fructele naturale propriu-zise, sunt acelea pe care pămîntul le produce de la sine, fără nici o intervenţie a culturii şi muncii omului; astfel sunt fructele din livezi, iarba cîmpului, etc. Iar fructele industriale, sunt produsele periodice ale pămîntului obţinute prin cultura şi munca omului; astfel sunt cerealele. În realitate, din punct de vedere al consecinţelor juridice şi practice, nu există nici o deosebire între fructele naturale şi cele industriale. Vom asimila deci, fructele industriale cu cele naturale propriu-zise şi le vom îngloba denumirea generică şi unică de fructe naturale. Sunt fructe naturale şi produsele animalelor, 84

Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova, vol. I, Baieş Sergiu,art.299, Chişinău. Tipografia Centrală, 2006. p.572 85 Lutescu Georghe. “Teoria Generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale.” Bucureşti , Imprimeria Văcăreşti. p. 512

55

cum ar fi: lîna, laptele, etc. Fructele civile sunt veniturile în bani produse prin exploatarea bunurilor, adică prin cedarea folosinţei lor sau prin existenţa unei rente; sunt deci fructe civile: chiriile, arenzile, venitul rentelor, dobînzile creanţelor. Dreptul uzuarului asupra fructelor apare din momentul constituirii uzului şi se stinge la data expirării termenului sau apariţiei unui alt termen de stingere a acestuia. Iar în proprietatea uzuarului ele trec la data culegerii lor. În cazul în care la data constituirii uzului, fructele naturale fac parte din obiectul uzului, acestea se consideră ale uzuarului, dacă actul de constituire. Iar în cazul în care la data stingerii dreptului de uz, obiect al uzului fiind fructele naturale neculese, acestea vor fi ale uzuarului, numai dacă actul de constituire nu prevede altfel. Astfel, în caz de uz convenţional, uzuarul are dreptul la fructe din ziua cînd s-a încheiat convenţia, exceptînd cazul cînd părţile au convenit să întîrzie efectul convenţiei, prin fixarea unui termen suspensiv. Conform legislaţiei, în caz de uz testamentar, această regulă suferă o limitare. Astfel, legatarul are dreptul de a cere, în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii, executarea legatului, dacă testamentul nu prevede altfel (art.1492, C.C.). prin urmare, în caz de uz testamentar, deşi uzufructul se deschide la moartea testatorului, fructele legatului lăsat în uz nu se cuvin, totuşi, uzuarului, cel puţin după regula generală, în decurs de 6 luni de la data deschiderii succesiunii. În privinţa felului cum se dobîndesc fructele, există o deosebire, în dependenţă de uz, între fructele naturale şi cele civile. Fructele naturale se dobîndesc prin percepere, prin culegerea lor. Astfel, atît timp, cît atîrnă de ramuri sau se ţin de rădăcini, ele nu aparţin uzuarului, acesta va deveni proprietarul lor din momentul în care le va culege (art.401, C.C.) . dacă în momentul deschiderii uzului, există fructe neculese de proprietar, aceste fructe vor aparţine uzuarului, care le va culege şi nu nudului proprietar , deşi ultimul le-a semănat şi a cheltuit pentru a le obţine. Şi invers, dacă în momentul stingerii uzului, există fructe neculese de uzuar, ele vor aparţine nudului proprietar, care le 56

va culege. Mai mult de atît, cel care culege fructele în condiţiile respective, nu va fi obligat să plătească celeilalte părţi nici o despăgubire, dacă a efectuat careva cheltuieli.86 Deci, după cum observăm, este discutabil faptul dacă partea din fructe şi venituri, la care are dreptul uzuarul, trebuie preluată din produsul net, adică din produsul ce rămîne după ce s-au scăzut cheltuielile de întreţinere, sau din produsul brut. Soluţia este în armonie cu legislaţia în vigoare, care pune în sarcina uzuarului cheltuielile de reparaţie şi contribuţiile. În ceea ce priveşte productele, se susţine că, în principiu, uzuarul nu are dreptul de a se folosi de ele, deoarece, dacă ar face-o, al ar slei substanţa bunului, ceea ce intră în contradicţie cu obligaţia lui de a conserva substanţa lucrului. 87 Totuşi, această regulă prezintă careva excepţii, în care prin voinţa proprietarului, anumite elemente, care de regulă, considerate produse, îşi schimbă semnificaţia juridică şi devin fructe, fiind asimilate fructele periodice şi cu veniturile regulate. 88 Putem exemplifica prin următoarele produse: produsele minelor, carierelor, etc. Pe baza celor expuse, putem face concluzia că, art.401 al C.C. prevede doar regimul juridic al fructelor pe care le însuşeşte uzuarul, noţiunea de fructe şi categoriile acestora fiind expuse în art.299, C.C. Ar fi mult mai raţional şi mai practic ca aceste lucruri să fie analizate amănunţit de către normele instituţiei juridice a dreptului de uz, aşa cum găsim reflectat în Codul Civil al României, Franţei. 4)Dreptul titularului abitaţiei de a ocupa şi folosi locuinţa împreună cu familia sa. Conform art. 424, alin. (2), dreptul de abitaţie este un drept real în temeiul căruia titularul acestui drept poate folosi ca locuinţă, o casă ce aparţine altei persoane, pentru satisfacerea trebuinţelor lui de locuit şi ale familiei sale. Dreptul de a folosi casa ca locuinţă, se extinde şi asupra membrilor de familie ai titularului 86

Colin Ambroise. Capitant H. „Droit Civile Francais”. Traducere de I. Modola, D. Giugiu. Bucureşti. Edit. Imperia Centrală, 1940, p.803 Hamangiu,C.Rossetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „Tratat de drept civil român”. Vol. II, Bucureşti, Editura „All Beck”, 2002 p.207 88 Lupulescu Dumitru. „Dreptul de proprietate personală”. Bucureşti.Edit Ştiinţifică. 2000, p.511-512 87

57

dreptului de abitaţie. Cu alte cuvinte, dreptul de abitaţie este uzufructul sau mai bine zis, dreptul de uz restrîns la folosinţa unei case ca locuinţă pentru satisfacerea nevoilor titularului şi nevoilor sale. O cerinţă pentru titularul dreptului de abitaţie este că pentru a ocupa locuinţa respectivă, el nu trebuie să dispună de spaţiul locativ. Un alt aspect, se referă conform Codului cu privire la Locuinţe, că orice persoană, care a locuit cu voinţa locatarului şi a membrilor familiei sale într-un spaţiu locativ de stat mai mult de 6 luni, obţine dreptul la abitaţie în acest spaţiu. Acestora li se recunoaşte un drept legal de abitaţie asupra locuinţei ce a aparţinut soţului decedat, în anumite condiţii: locuinţa respectivă să fie de stat; soţul supravieţuitor să nu aibă o locuinţă proprie; durata acestui drept este pînă la ieşirea din indiviziune şi, în orice caz, cel puţin de 6 luni din momentul de abitaţie. Copiii, de asemenea beneficiază de dreptul de abitaţie în spaţiul locativ al părinţilor. În cazul respectiv, se cere menţiunea că copiii pot fi pînă la 18 ani, copiii majori inapţi pentru muncă, şi după caz, copiii majori declaraţi incapabili. Acest raţionament reiese din prevederile art. 51 Codul Familiei al R.M. ce prevede că odată cu atingerea majoratului persoanele nu se mai consideră copiii, precum şi din prevederile art. 75, acelaşi Cod, conform căruia, părinţii au obligaţia de a întreţine copiii majori inapţi pentru muncă ce necesită sprijin material. 5)Dreptul titularului dreptului de abitaţie de a închiria porţiunea din casa de locuit ce depăşeşte nevoile de locuit ale sale şi familiei sale. Codul Civil interzice de a ceda dreptul de abitaţie, iar bunul-obiect al dreptului de abitaţie nu poate fi închiriat. Totuşi, în practica judiciară s-a decis că titularul dreptului de proprietate asupra casei nu se poate opune la închirierea de către titularul dreptului de abitaţie a părţii din casă ce-i prisoseşte. 6)Dreptul de a renunţa la uz. După cum prevede Codul Civil şi după cum vom analiza în continuare, uzul se poate stinge şi în urma renunţării uzuarului la dreptul său.

58

7)Dreptul la acţiune. Pentru apărarea dreptului său, uzuarul sau abitantul are exerciţiul următoarelor acţiuni în justiţie89: 1. o acţiune petitorie, numită confesorie, prin care poate cere recunoaşterea dreptului său; 2. o acţiune personală care îşi are izvorul în convenţia părţilor şi pe care o poate intenta contra constituitorului şi moştenitorilor acestuia, pentru a obţine posesiunea bunului dat în uz sau în abitaţie; 3. acţiunile posesorii, contra persoanei ce i-ar aduce o tulburare în posesiunea sa (nudul proprietar, terţii, moştenitorii), această acţiune o putem atribui la acţiunea de reintegrare şi acţiunea în complîngere. 4.dacă folosinţa sa s-ar găsi în indiviziune cu alte coindivizari, uzuarul are dreptul să ceară partajul; 5.o acţiune în hotărnicie, atunci cînd vrea să stabilească precis limitele fondului asupra căruia se extinde dreptul său. 1.2.Obligaţiile uzuarului şi ale titularului dreptului de abitaţie Legislaţia Republicii Moldova stabileşte uzuarului şi titularului dreptului de abitaţie un şir de obligaţii, a căror scop final este asigurarea unei bune întreţineri a bunului, care formează obiectul uzului sau abitaţiei şi asigurarea restituirii uzului sau abitaţiei la încetarea propriu-zisă a acestor drepturi90. Ca şi în cazul drepturilor uzuarului şi ale titularului dreptului de abitaţie, putem distinge obligaţii ce apar înainte de intrarea în exerciţiul dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie, obligaţii ce apar în timpul exercitării uzului sau abitaţiei şi obligaţii ce apar la încetarea exercitării acestor drepturi. A) Înainte de intrarea în exerciţiul dreptului de uz sau dreptului de abitaţie:

89

Cojocari Eugenia. Cuşnir Marcel. Ciobanu Carolina. Cojocari Vitalie. „ Drept civil. Drepturi reale” Chişinău. UCCM. 2003, p.133. 90 Filipescu I. Filipescu A. „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale”. Bucureşti. Edit. Actami, 2000, p. 329

59

-Obligaţia de primire a bunului şi de întocmire a inventarului 91. Uzuarul sau abitantul, înainte de a intra în folosinţa bunului trebuie să primească bunul, numai în starea în care se află la momentul transmiterii; el nu poate cere spre deosebire de chiriaş, ca nudul proprietar să-i predea lucrurile în stare bună, cu excepţia cazului, cînd acel ce a constituit dreptul s-a obligat în mod expres i le dea în stare bună (art.399, alin.(1) C.C.) Altfel spus, proprietarul nu are obligaţia de predare a bunului ce are anumite foloase, el doar lasă bunul în starea în care se află în acel moment.92 Pentru a determina starea bunului dat în folosinţă, este necesar ca la transmiterea lui să se facă un inventar. Sau mai exact, după cum prevede legislaţia română – întocmirea unui inventar pentru bunurile mobile şi a unei constatări a stării bunurilor imobile supuse acestor drepturi. În conformitate cu art. 399 C.C., uzuarul sau abitantul vor prelua bunurile în starea în care se află. Prin procedura de inventariere se vor constata bunurile, calităţile, cantitatea acestora , se va întocmi un act de inventariere - o listă unde se vor indica toate datele despre starea fizică a bunurilor şi se vor indica bunurile ce vor fi restituite la expirarea uzului sau abitaţiei, sau ce despăgubiri sunt datorate de uzuar sau abitant pentru lucrurile pierdute sau stricate. Inventarul ar fi recomandat mai mult pentru bunurile mobile, întrucît existenţa bunurile imobile este totdeauna evidentă şi incontestabilă, şi deci uşor de stabilit. De aceea, în cazul dreptului de abitaţie a cărui obiect este un imobil, o încăpere de locuit, ar fi mai indicat de a fi întocmit un proces-verbal sau o constatare a stării materiale în care ele se află la intrarea sa în folosinţă, spre a determina în acest mod în ce stare locuinţa trebuie restituită la expirarea abitaţiei, şi a putea constata dacă a suferit sau nu degradări în cursul abitaţiei93. În cazurile când obiectul uzului sau abitaţiei constituie o universalitate de bunuri, uzuarul şi nudul proprietar sunt obligaţi să-şi acorde asistenţa reciprocă în 91 92

Gîsca Veronica. „Drepturile Reale”. Chişinău, Edit. „Tipografia Centrală”,2010, p. 186 Pop Liviu„Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale”Bucureşti.Edit.LuminaLex,200, p.192

Hamangiu,C.Rossetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „Tratat de drept civil român”. Vol. II, Bucureşti, Editura „All Beck”, 2002 p.207 93

60

vederea întocmirii

inventarului. Această obligaţie

survine după principiul

general de conduită a părţilor la exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor prevăzut în art.9 al prezentului Cod. Inventarul este actul prin care se constată cantitatea şi natura bunurilor mobile supuse uzului sau abitaţiei şi trebuie să conţină:- menţiunea despre data întocmirii; - Semnătura ambelor părţi; - Autentificarea semnăturii, dacă una din părţi o cere. Alături de posibilitatea oferită părţilor de a întocmi singure inventarierea prevăzută în alin.(2), art. 399, este oferit şi dreptul fiecăreia din părţi să ceară, ca inventarierea să fie efectuată de către un organ competent, adică de o companie de audit sau de expertiză merceologică (după caz).Partea care cere întocmirea inventarului sau autentificarea semnăturii va suporta cheltuielile aferente.94 În doctrină se analizează şi faptul dacă nudul proprietar poate scuti pe uzuar sau pe titularul dreptului de abitaţie de a face inventar asupra bunurilor transmise. Majoritatea doctrinarilor cum ar fi: Colin et Capitant 95, Planiol, Nacu, etc. se pronunţă în acest sens, iar unii autori: Laurent, Alexandresco contestă totuşi validitatea unei asemenea scutiri, sub motiv că obligaţia de a face inventarul este de ordine publică. Dacă ne-am referi la efectele scutirii de a face inventarul, atunci am observa că aceasta ar echivala cu recunoaşterea unui drept uzuarului sau abitantului de a nu restitui obiectele supuse uzului sau locuinţa ca obiect al abitaţiei, sau cel puţin de ale restitui în mod în stare mai proastă decît aceea în care le-a primit. În literatura de specialitate96 se duc discuţii referitor la sancţiunile care ar putea fi aplicate în cazul neefectuării de către uzuar sau abitant a inventarului. O sancţiune ce ar putea fi aplicată este dreptul nudului proprietar de a refuza predarea bunurilor. O a doua sancţiune, ar fi după unii autori( Filipescu Ion), că în lipsa 94

Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova, vol.I,Volcinschi Victor, art.399, alin.(2),Chişinău. Tipografia Centrală, 2006. p.714 95 COLIN, AMBROISE. CAPITANT, H. Droit civil francais. Traducere de I.Modola, D.Giugiu Modola, Bucureşti, Editura „Imperia Centrala”, 1940. – p. 814; Hamangiu,C.Rossetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „Tratat de drept civil român”. Vol. II, Bucureşti, Editura „All Beck”, 2002 p.221 96

61

inventarului, la încetarea uzului sau abitaţiei, prin derogare de la dreptul comun în materie de probă, „nudul proprietar” poate dovedi existenţa şi starea obiectelor ce pretinde a se fi predat uzuarului sau abitantului şi pe care acesta trebuie să le restituie prin orice mijloace de probă, inclusiv prin martori şi prezumţii simple. În cazul dreptului de abitaţie în materia aplicării sancţiunilor, în cazul în care nu a fost efectuat inventarului şi nu s-a constatat starea încăperii – obiect al abitaţiei, se prezumă, pînă la proba contrarie că, lucrul a fost primit în bună stare, aşa încît titularul dreptului de abitaţie trebuie să-l restituie în stare bună. Dar, în situaţia respectivă există contra argumentul că dat fiind faptul că nudul proprietar predă abitantului, locuinţa în starea în care este, tot el, va fi ţinut în a demonstra că încăperea a fost predată în stare bună, dacă va pretinde ca bunul să-i fie restituit în aceleaşi condiţii. Legislaţia română, (art.541, C.C), în comparaţie cu cea a Republicii Moldova impune încă o obligaţie pînă la intrarea în folosinţa bunului, şi anume obligaţia de a găsi şi da o cauţiune că titularul dreptului se va folosi ca un bun părinte de familie. Prin cauţiune, înţelegîndu-se persoana care se obligă alături de uzuar sau abitant, să răspundă cu propriile sale bunuri în caz de insolvabilitate a titularului dreptului de uz sau abitaţie.97Însă dacă am analiza mai aprofundat, atunci am constata că o asemenea obligaţie ar complica constituirea acestor drepturi, căci ar fi dificil de a găsi persoana competentă şi disponibilă în a garanta, fără careva remuneraţii, pentru cineva. Deci, cu referire la cele expuse anterior, se impune concluzia că legislaţia Republicii Moldova ar trebui ajustată la tendinţele celei româneşti, franceze în materia actului de constatare îndeplinit în cazul bunurilor imobile, în cea a sancţiunilor ce ar putea fi aplicate în cazul neefectuării actului de inventariere şi în materia obligaţiei de a găsi şi a da o cauţiune. B)În timpul exercitării dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie:

97

Dogaru Ion. Cercel S.”Teoria generală a drepturilor reale”.Bucureşti. Edit. All Beck. 2003, p.201

62

În timpul exercitării acestor drepturi, uzuarul şi abitantul au o serie de obligaţii, deşi ei sunt titularii dreptului real şi nu al unui drept de creanţă împotriva nudului proprietar, cărora să le corespundă o serie de obligaţii faţă de ultimul. Existenţa acestor obligaţii, care nu sunt de natură contractuală, ci rezultă din dispoziţiile legii, au ca antecedent în dreptul roman stipulaţia obţinută de pretor din partea uzuarului şi abitantului la intrarea acestora în dreptul de uz şi în dreptul de abitaţie.98 Analizînd exercitarea dreptului de uz şi a celui de abitaţie, se desprinde obligaţia cu caracter general , impusă acestor titulari de a nu distruge şi de a nu înstrăina bunul respectiv, adică sunt obligaţi de a întreprinde acte ce au ca finalitate conservarea

substanţei bunului.

Acest aspect este în primul rînd, o cerinţă

esenţială şi constitutivă a acestor drepturi. Din această cerinţă esenţială generală derivă o serie de obligaţii particulare uzuarului şi titularului dreptului de abitaţie, cum ar fi: 1) Obligaţia de a se folosi de bun ca un proprietar, fără a degrada sau distruge substanţa lui, şi de a se conforma modului de folosire stabilit de către nudul proprietar şi de obiceiul locului. Un proprietar se va folosi de bunul său, totdeauna în aşa fel, încît să nu-i distrugă

şi să nu-i sleiască substanţa. Deci, dacă

proprietarul, nu va acţiona contrar dispoziţiilor legale, el poate folosi bunul său aşa cum consideră necesar, inclusiv cu neglijenţă, fără a răspunde juridic. Dar, uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie sunt obligaţi să se folosească de lucru ca un bun proprietar, astfel încît să-i conserve substanţa sau, după cum spuneau şi clasicii „ să dea lucrului toate îngrijirile pe care le-ar da un proprietar… şi să se folosească numai în aşa măsură încît lucrul să rămînă în stare bună”

99

De aici, se impun

precizările: - titularii acestor drepturi nu trebuie să deterioreze bunurile ;astfel, cînd este vorba de uzul constituit asupra terenurilor, uzuarul este obligat să respecte 98

Florescu Dumitru. „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale”Bucureşti. Edit. Universităţii Independente „Titu Maiorescu”, 2002, p. 385. 99 BAIEŞ SERGIU,BAIEŞUAUREL,CEBOTARI VALENTINA,CREŢU ION,VOLCINSCHI VICTOR. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generala a obligaţiilor. Chişinău, Editura „Cartier Juridic”, 2005. – p.208;

63

obligaţiile prevăzute în Codul Funciar al R.M., art.29, să nu forţeze pămîntul pentru a obţine recolte prea mari compromiţînd prin aceasta fertilitatea şi recoltele viitoare, căci acesta ar fi fapta unui proprietar neprevăzător, care nu respectă interesul unei bune exploatări economice. Cînd este vorba de obiecte mobile, el trebuie să se ferească de a le strica printr-o folosinţă fără grijă; - uzuarul şi abitantul trebuie să întreţină lucrul, deoarece un bun proprietar întreţine întotdeauna bunul; aceasta se completează şi de obligaţia de a restitui bunul în starea în care l-a primit, ceea ce nu-i va fi posibil dacă nu a întreţinut lucrul în cursul uzului sau abitaţiei. Grija faţă de bun, se va extinde atît asupra stării materiale, cît şi asupra celei juridice. Materia şi funcţia lucrului se păstrează prin folosirea raţională, prin aplicarea de tehnologii şi mijloace ce ar permite a întrebuinţa avantajele bunului cît mai eficient. 2) Obligaţia de păstrare a destinaţiei bunului dată de către proprietar: Întrucît titularii acestor drepturi trebuie să păstreze substanţa lucrului pentru a o restitui la încetarea drepturilor, ei nu pot aduce nici o schimbare bunului, îndreptăţit în acest sens fiind doar nudul proprietar. Uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie sunt obligaţi să folosească bunul păstrîndui destinaţia dată de nudul proprietar. Schimbarea destinaţiei bunului este un drept al proprietarului100. Această concluzie se impune şi din prevederile Codului Civil al R.M.; un exemplu elocvent în acest sens ar putea fi, în cazul dreptului de abitaţie al cărui obiect este un spaţiu locativ, titularul dreptului nu va putea să amplaseze spaţii comerciale sau industriale, dacă actul de constituire nu prevede altfel. În cazul dreptului de uz am putea exemplifica prin exercitarea dreptului asupra pădurilor şi arborilor, care în acelaşi timp prezintă şi o limitare, uzuarul trebuie să respecte ordinea tăierii, în conformitate cu regulile stabilite de proprietar. La fel şi în cazul dreptului de uz asupra carierelor, uzuarul le poate exploata, decît dacă, proprietarul începuse exploatarea lor, şi în cazul dat va trebui să le exploateze în 100

BAIEŞ SERGIU,BAIEŞU,AUREL,CEBOTARI VALENTINA.CREŢU ION,VOLCINSCHI VICTOR. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generala a obligaţiilor. Chişinău, Editura „Cartier Juridic”, 2005. – p.209;

64

modul stabilit de proprietar. În baza celor expuse, putem rezuma obligaţia dată, prin următoarea formulă: uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie trebuie să respecte destinaţia dată lucrurilor de nudul proprietar, precum şi modul său de folosinţă cu următoarea restricţie – dacă proprietarul nu se folosea de bunuri ca un bun proprietar, titularii acestor dreptului nu-l pot imita, căci ei sunt totdeauna obligaţi să se folosească ca un bun proprietar101. 3) Obligaţia de informare - uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie trebuie să informeze imediat nudul proprietar că bunul a suferit careva deteriorări, s-a defectat, s-a distrus, sau că sunt necesare lucrări de reparare ori de îmbunătăţire a bunului sau că trebuie luate măsuri de prevenire a unor pericole iminente care ar duce la degradare sau distrugere, că trebuie efectuate reparaţii mari. Titularii de asemenea, vor trebui să se opună oricăror tentative de deposedare din partea terţilor şi să informeze neîntîrziat nudul proprietar despre intenţiile terţilor da a contesta dreptul de proprietate, în caz contrar, ei vor rămîne răspunzători pentru toate daunele ce ar putea rezulta pentru proprietar.102 4) Obligaţia de a efectua acte conservatorii referitor la bunurile supuse acestor drepturi103: Prin acte conservatorii se înţeleg acele măsuri ce se iau pentru a evita pierderea unui drept. Uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie fiind obligaţi de a păstra lucrul în substanţa sa, uneori sunt obligaţi, în concursul unor împrejurări, de a efectua careva acte conservatorii. Într-adevăr, titularii acestor drepturi, folosindu-se singuri de lucru, cîteodată sunt

în măsura să cunoască tulburările şi pericolele care

ameninţă proprietatea şi sunt deci, cei mai competenţi de a lua măsuri de apărare. Însă această obligaţie nu incumbă, titularilor rolul activ în apărarea proprietăţii. Obligaţia respectivă se mărgineşte doar la obligaţia de a denunţa proprietarului orice uzurpare făcută de un terţ asupra fondului, pentru ca astfel proprietarul să se Hamangiu,C.Rossetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „Tratat de drept civil român”. Vol. II, Bucureşti, Editura „All Beck”, 2002 p.231 102 Cosmovici Paul Mircea.„Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii”.Bucureşti,Edit.All Beck,1998, p.129 103 Adam Ioan. “Drept civil. Drepturile reale”. Bucureşti. Edit. All Beck, 2002, p.525 101

65

poată apăra. Dacă uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie nu denunţă proprietarului tulburările, el se face vinovat de neglijenţă şi va deveni răspunzător pentru toate daunele suferite de către proprietar, din această cauză ca şi cum stricăciunile şi pierderile ar fi opera sa proprie. Cînd uzuarul sau abitantul, ia însuşi măsuri conservatorii, el lucrează nu numai în folosul său, ci şi în folosul nudului proprietar. În această situaţie, am putea afirma că titularii dreptului de uz şi a celui de abitaţie, reprezintă, pînă la un punct, pe nudul proprietar, şi ar putea fi consideraţi ca mandatari taciţi al acestuia. 5) Obligaţia suportări cheltuielilor de cultură sau de întreţinere proporţional părţii de care se foloseşte. Titularul dreptului de uz şi al celui de abitaţie este ţinut să suporte cheltuielile de cultură sau de întreţinere proporţional părţii obiectului de care se foloseşte. Din aceasta rezultă că dacă uzul sau abitaţia este instituită integral asupra unui bun, atunci titularul acestor drepturi este obligat să suporte toate cheltuielile ce ţin de întreţinerea şi bunăstarea obiectului. Dacă aceste drepturi sunt instituite asupra unei cote-părţi din obiectul respectiv, titularii suportă cheltuielile indicate în raport direct proporţional cu cota – parte asupra căreia se extind aceste drepturi. Prin suportarea cheltuielilor de cultură sau întreţinere se are în vedere efectuarea reparaţiilor bunului dat în uz sau abitaţie, puse în sarcina titularilor acestor drepturi, cum ar fi: reparaţiile de întreţinere, reparaţiile mari. Uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie este obligat să efectueze reparaţiile de întreţinere a bunului, precum şi reparaţiile mari, dacă ele se datorează neefectuării reparaţiilor de întreţinere. Legiuitorul nu a distins reparaţiile de întreţinere de cele mari sau capitale. Prin reparaţii capitale se subînţeleg reparaţiile curente efectuate periodic, care permit menţinerea bunului în stare normală pentru folosinţă şi exploatare, care nu implică modificarea substanţei lui. Reparaţiile mari, sunt în fapt aceleaşi reparaţii capitale104, care presupun restabilirea zidurilor, acoperişului,etc. Uzuarul şi abitantul nu sunt obligaţi să facă reparaţii mari şi pe întreaga suprafaţă a 104

Baieş,Sergiu. Roşca,Nicolae. „Drept civil. Drepturile reale principale”.. Chişinău,Edit. Tipografia Centrală, 2005, p.235.

66

bunului,dar au obligaţia de a-l preveni pe nudul proprietar, acestea căzînd în sarcina ultimului. Titularii acestor drepturi nu sunt obligaţi să reconstruiască bunul care s-a distrus din cauza vechimii sau a unui caz fortuit. Uzuarul sau abitantul care nu efectuează reparaţiile de cultură, comite un abuz de folosinţă şi îşi angajează răspunderea faţă de nudul proprietar. Dacă reparaţiile mari au devenit necesare, datorită faptului că nu au fost efectuate cele de întreţinere, titularii dreptului de uz şi a celui de abitaţie vor avea obligaţia efectuării şi acestor reparaţii, consecinţă a culpei lor. Dar, în această ordine de idei se cere a fi menţionat, că toate cheltuielile de efectuare a reparaţiilor vor fi efectuate doar proporţional cotei părţi de care se folosesc titularii în cauză. Uzuarul şi abitantul pot fi scutiţi de suportarea cheltuielilor de cultură, dacă acest fapt a fost prevăzut în actul de constituire şi vor cădea în sarcina nudului proprietar. De asemenea titularii se pot elibera de această obligaţie renunţînd la exercitarea dreptului de uz şi respectiv la cel de abitaţie, deoarece din momentul încetării uzului sau abitaţiei, vor înceta şi obligaţiile titularilor, chiar dacă bunul nu a fost predat imediat nudului proprietar.105 C. La încetarea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie, apar următoarele obligaţii: 1) Obligaţia de restituire a bunului, obiect al dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie. Restituirea bunului este o obligaţie ce comportă o natură specială, întrucît apare ca o manifestare indirectă a obligaţiei generale negative corespunzătoare dreptului de proprietate. Uzuarul sau titularul dreptului de uz au obligaţia de a restitui lucrul şi accesoriile sale în natură, în starea în care lucrul se afla la constituirea acestor drepturi. Inevitabil, însă bunul obiect al dreptului de uz sau a celui de abitaţie, prin folosinţă, dar prin o folosinţă normală, este posibil să sufere o deteriorare, situaţie în care bunul se restituie în această stare. În cazul cînd uzul are ca obiect bunuri ce se degradează rapid prin întrebuinţare, ele vor fi restituite în starea în care se află la sfîrşitul uzului. Uzuarul sau abitantul va fi îndatorat să 105

Lupulescu Dumitru „Dreptul de proprietate personală”Bucureşti. Edit. Ştiinţifică, 2000, p. 539- 540.

67

plătească despăgubiri, numai dacă deteriorarea bunului s-a produs din culpa sa sau a dolului, precum şi în situaţia în care bunul obiect al uzului sau abitaţiei, a pierit din culpa exclusivă a sa, situaţie în care va trebui să plătească contravaloarea întregului bun şi daune-interese. Dacă, însă bunul a pierit dintr-un caz fortuit, titularii acestor drepturi nu vor răspunde şi ca atare, nu îi mai incumbă obligaţia de restituire, riscul pieirii fortuite a bunului urmînd a fi suportat de către nudul proprietar. 2) Obligaţia de a despăgubi nudul proprietar, în cazul pieirii sau deteriorării bunului din culpa uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie. Obligaţia respectivă rezultă nemijlocit din prevederile Codului Civil cu privire la dreptul de uzufruct, ce obligă uzufructuarul de a se comporta faţă de bun ca şi proprietarul, cu obligaţia de a conserva substanţa. Dacă totuşi uzuarul sau abitantul nu s-a purtat ca un bun proprietar şi a adus prejudicii materiale bunului, el este obligat prin lege să achite mărimea daunelor aduse, rezultate fie prin deteriorare, degradare, fie din distrugerea totală a bunului. Titularii drepturilor vor fi ţinuţi să plătească careva daune-interese pentru neîndeplinirea obligaţiei de informare la timp despre uzurparea sau contestarea proprietăţii, ei vor fi eliberaţi de răspundere doar în cazul pierii fortuite a bunului, proba lipsei culpei, fiind în sarcina uzuarului sau titularului abitaţiei. Un alt argument în acest sens ar fi că uzuarul sau abitantul nu vor răspunde pentru daunele ce nu provin din fapta lor.

1.3.Drepturile şi obligaţiile nudului proprietar Nudul proprietar este persoana care cedează dreptul de folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie, avînd doar dreptul la nuda proprietate.106 Pe întreaga perioadă a acestor drepturi, proprietarul bunului nu dispune de posesia şi folosinţa bunului, ci doar de nuda proprietate. Deşi nud,

106

Gîsca Veronica. „Drepturile Reale”. Edit. „Tipografia Centrală”. Chişinău, 2010, p. 183;

68

dreptul de proprietate se exercită presupunînd existenţa atributelor „trunchiate” 107. Pe durata uzului sau abitaţiei nudul proprietar, neavînd decît una din prerogativele dreptului de proprietate, şi anume de abusus, înseamnă că el are dreptul de a dispune de lucru, cu condiţia de a respecta atributele ce aparţin uzuarului sau abitantului. Deci, proprietarul poate înstrăina bunul, sau mai-bine zis nuda proprietate a lucrului, precum şi poate constitui un drept real asupra bunului; însă aceste înstrăinări sau constituiri de drepturi nu se pot face decît cu respectarea folosinţei uzuarului sau abitantului, întrucît nudul proprietar nu poate atinge uzul sau abitaţia prin înstrăinarea parţială sau totală a lucrului, în afară de cazul unei renunţări a titularului asupra dreptului său. A. Drepturile nudului proprietar: Constituirea uzului sau abitaţiei lasă în mîinile nudului proprietar acele drepturi, care sunt manifestări ale atributului dispoziţiei. Reieşind din faptul că drepturile nudului proprietar sunt o manifestare a prerogativelor care intră în conţinutul juridic al dreptului de proprietate, Codul Civil al R.M. recunoaşte acestuia următoarele drepturi: 1) Dreptul de a poseda bunul ce face obiectul uzului sau abitaţiei. Pe durata dreptului de uz sau abitaţie, dreptul de proprietate este dezmembrat prin golirea de o bună parte a atributelor din conţinutul său juridic. Proprietarul rămînînd cu nuda proprietate, neavînd uzul şi folosinţa atît timp cît cît durează drepturile de uz sau abitaţie.

În această situaţie, nudul proprietar păstrează

prerogativa apropierii şi stăpînirii bunului, dar numai în calitate de nud proprietar, astfel acesta are dreptul de a poseda bunul ce face obiectul uzului sau abitaţiei ca un posesor mijlocit. 2) Dreptul de dispoziţie - principalul atribut al dreptului de proprietate ce nu trece la uzuar sau titularul dreptului de abitaţie, ci se păstrează la nudul proprietar 107

BAIEŞ SERGIU,BAIEŞU AUREL, CEBOTARI VALENTINA.CREŢU ION,VOLCINSCHI VICTOR. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generala a obligaţiilor. Chişinău, Editura „Cartier Juridic”,2005. p.209;

69

şi trebuie să fie exercitat astfel încît să nu aducă atingere dreptului titularului dreptului de uz sau celui de abitaţie. Nudul proprietar este în drept să înstrăineze bunul prin acte între vii (vînzare-cumpărare, schimb, donaţie, etc.), precum şi pentru cauză de moarte, poate să-l greveze cu sarcini. După cum observăm, dreptul de dispoziţie oferă nudului proprietar avantajul de a înstrăina proprietatea grevată sau de a constitui un drept real asupra bunului, cu respectarea posesiei şi folosinţei titularilor dreptului de uz sau abitaţie, în limita legii. În situaţia în care, nud proprietar devine o altă persoană, regula inopozabilităţii aplicîndu-se pe deplin, va intra în posesia bunului, doar după stingerea dreptului. Deci, dispoziţia în concepţia unor autori, poate fi interpretată atît sub aspect juridic, cît şi sub aspect material. Dispoziţia juridică va fi exercitată de proprietar cu privire la nuda proprietate, fără a aduce atingere în nici un fel uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie. Dispoziţia materială, deşi rămîne la nudul proprietar, este limitată prin constituirea dreptului de uz sau abitaţie. Practic, nudul proprietar, poate să culeagă produsele bunului, în cazul uzului, dar fără a împiedica exercitarea acestuia. El nu mai poate distruge sau transforma bunul, pentru că o astfel de dispoziţie materială ar ştirbi 108 folosinţa la care are dreptul uzuarul sau abitantul. Deşi, nudul proprietar nu are folosinţa bunului, acesta din urmă, îi mai poate obţine anumite beneficii în cursul uzului sau abitaţiei, şi anume, acele beneficii restrînse ce nu intră în sfera folosinţei uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie. 3) Dreptul asupra comorii. După cum cunoaştem uzuarul nu are nici un drept asupra produselor ce nu au caracterul de fructe şi care nu sunt asimilate cu fructele, precum nici asupra tezaurului. Asupra acestora nudul proprietar îşi păstrează dreptul său. Însă, doctrina recunoaşte că şi aici, dreptul său este îngrădit în anumite circumstanţe. Astfel el va avea dreptul la jumătate din comoara găsită pe fondul 108

Dandara Liliana. „Uzufructul - dezmembrămînt al dreptului de proprietate”. Autoreferatul tezei de doctor. Chişinău 2007.

70

său. În ceea ce priveşte însă pădurile înalte şi produsul carierelor, dreptul său este cu totul redus, deoarece, el nu poate, în cursul uzului să exploateze o pădure înaltă sau să deschidă o carieră, fiindcă prin aceasta el al tulbura folosinţa uzuarului. 4) Dreptul la reparaţiile mari. Nudul proprietar va avea întotdeauna dreptul de a face reparaţii mari, fără drept de despăgubire din partea uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie, pentru lipsă de folosinţă. Proprietarul bunului va face reparaţii pentru a putea aduce schimbări stării bunului, după voinţa sa. Dar reparaţia pe care o va realiza nudul proprietar trebuie să fie de aşa natură încît să nu împiedice exerciţiul de mai departe a dreptului, ci să sporească valoarea bunului şi conservarea acestuia109. 5) Dreptul de a fi informat despre starea bunului. Titularul dreptului de uz şi cel al dreptului de abitaţie au obligaţia de a informa nudul proprietar despre tot ce se întîmplă cu bunul pe parcursul exercitării acestor drepturi. Proprietarul atît timp cît deţine doar prerogativa de abusus, are dreptul de a fi informat de titularii respectivi despre felul în care sunt exercitate celelalte două atribute. Proprietarul va fi informat despre starea bunului, despre faptul dacă bunul necesită sau nu reparaţii mari sau capitale de îmbunătăţire, dacă există careva contestaţii din partea terţilor, etc. în caz contrar titularul vor fi obligaţi să plătească dauneinterese. 6) Dreptul la acţiuni de apărare. Nudul proprietar, pe lîngă drepturile enumerate are şi dreptul la acţiuni în apărare a nudei proprietăţi. Astfel, el va putea exercita acţiunea în revendicare, acţiunea în partaj, acţiunea în contestare a unei servituţi. 110 Cînd acţiunea interesează exclusiv nuda proprietate, uzuarul sau abitantul nu trebuie inclus în cauză, după cum nudul proprietar nu trebuie inclus în cauză, cînd o acţiune interesează exclusiv folosinţa. Nudul proprietar va recurge la acţiunea în revendicare ori de cîte ori terţii vor contesta nuda proprietate. Pe cale indirectă, nudul proprietar îşi va apăra dreptul său şi prin acţiuni contractuale sau delictuale. 109

Lupulescu Dumitru. „Dreptul de proprietate personală”. Bucureşti. Edit. Ştiinţifică, 2000,p.552 Florescu Dumitru. „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale” Bucureşti. Edit. Universităţii Independente „Titu Maiorescu”, 2002, p.389 110

71

Acţiunile posesorii, vor putea fi utilizate de nudul proprietar doar împotriva terţilor, întrucît el păstrează nu numai o parte din posesia ca element de drept, ci şi posesia ca stare de fapt corespunzătoare nudei proprietăţi. Cu privire la acest drept se cere a fi menţionat discuţiile ce se poartă în doctrină cu referire la acţiunile pe care le-ar putea avea nudul proprietar împotriva uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie. Dat fiind faptul că titularii în cauză au un şir de obligaţii, în caz de neexecutare se pune întrebarea dacă nudul proprietar poate iniţia careva acţiuni de apărare pe parcursul exercitării acestor drepturi. Chestiunea este importantă, fiind că dacă nudul proprietar, ar trebui să aştepte stingerea drepturilor pentru a putea exercita careva măsuri împotriva titularilor, adesea măsurile ar veni prea tîrziu, căci aceştia din urmă ar reuşi să distrugă bunul în totalitate, acţiunea proprietarului după stingerea dreptului ar fi zadarnică. Astfel, soluţia va fi următoarea: în caz de abuz de folosinţă din partea uzuarului sau abitantului, nudul proprietar va avea dreptul de a cere instanţei judecătoreşti stingerea uzului sau abitaţiei înainte de termen. 7) Dreptul de a cere stingerea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie. După cum a fost expus mai-sus, nudul proprietar va avea dreptul de a cere stingerea sau încetarea uzului sau abitaţiei, în cazul în care uzuarul sau abitantul abuzează de folosinţa bunului, îi aduce stricăciuni ori îl lasă să degradeze. B. Obligaţiile nudului proprietar: Nudul proprietar şi uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie au fiecare un drept corelativ cu dreptul celuilalt, deşi ambele drepturi se exercită asupra aceluiaşi bun. De aceea, nudul proprietar nu se află în legături juridice personale cu uzuarul sau abitantul, cum se află un locator cu un locatar, doi coasociaţi sau doi coproprietari. Nuda proprietate este diferită, prin natura ei juridică şi separată de uz sau abitaţie. Deci, nudul proprietar are următoarele obligaţii:

72

- Obligaţia de a preda bunul. Mai întîi, nudul proprietar este obligat să predea bunul uzuarului sau încăperea de locuit titularului dreptului de abitaţie în condiţiile ce au fost analizate mai-sus. - Obligaţia de a se abţine de la orice act ce ar tulbura folosinţa uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie. Uzul sau abitaţia odată ce a fost constituit şi bunul transmis, nudul proprietar nu mai are alte obligaţii decît una generală şi negativă: de a se abţine de la orice acte sau fapte prin care s-ar împiedica sau s-ar tulbura exerciţiul liber şi deplin al dreptului de uz sau abitaţie. Nu vor fi considerate acte care împiedică sau tulbură exerciţiul uzului sau abitaţiei reparaţiile sau chiar reconstrucţia bunului de către nudul proprietar sau de o altă persoană, numită de acesta. Adică, nudul proprietar este obligat să se abţină de la orice act juridic şi faptă prin care ar împiedica sau ar tulbura uzul sau abitaţia în exerciţiul liber şi deplin, să despăgubească titularii acestor drepturi în cazul în care, prin fapta sa, a micşorat valoarea uzului sau abitaţiei. În cazul dreptului de abitaţie, dacă locuinţa sau încăperea necesită reparaţii, proprietarul este îndreptăţit să le facă, iar titularul dreptului de abitaţie trebuie să le suporte.111 - Obligaţia de a garanta împotriva evicţiunii, dacă obligaţia de garanţie rezultă din natura dreptului de uz sau a celui de abitaţie, sau în cazul în care nudul proprietar şi-a asumat în mod expres această obligaţie, în actul de constituire. În cazul dreptului de uz şi a celui de abitaţie, obligaţia de garanţie va fi respectată doar cînd este stipulată în actul constitutiv, devenind astfel o obligaţie personală suplimentară adăugată constituirii acestor drepturi112. - Obligaţia de despăgubire în situaţia în care, nudul proprietar prin fapta sa a făcut să se reducă valoarea uzului sau abitaţiei. Cu alte cuvinte, dacă valoarea uzului sau abitaţiei se micşorează, proprietarul va restitui veniturile ce le-ar fi avut, dacă nu ar fi avut loc tulburarea în cauză. Vom fi în prezenţa rambursării despăgubirilor şi în situaţia în care reparaţiile mari sau cele capitale au fost 111

Lupulescu Dumitru. „Dreptul de proprietate personală” , Op. cit. p.552

Hamangiu,C.Rossetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „Tratat de drept civil român”. Vol. II, Bucureşti, Editura „All Beck”, 2002 p.241 112

73

efectuate din contul uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie, precum şi în cazul în care actul de inventariere a fost efectuat la cererea nudului proprietar, şi au fost suportate anumite cheltuieli de către titularii respectivi. - Obligaţia de restituire a sumelor plătite în avans de uzuar sau titularul dreptului de abitaţie sau cheltuielile de reparaţii mari. Suntem în prezenţa unei astfel de obligaţii, atunci cînd, uzuarul sau abitantul cu titlu universal plăteşte datoriile aferente patrimoniului sau părţii de patrimoniu grevate cu uz. Nudul proprietar va trebui să ramburseze sumele avansate, suportate în astfel de circumstanţe fără nici o dobîndă la stingerea uzului sau abitaţiei. Însă în ceea ce priveşte reparaţiile mari, în doctrină se discută despre faptul dacă acestea reprezintă o sarcină a nudului proprietar în cursul acestor drepturi sau o obligaţie. În baza celor analizate am putea susţine că, cheltuielile prevăzute pentru reparaţiile mari, ramîn în sarcina nudului proprietar, în sensul că dacă doreşte poate să le facă, dar dacă nu doreşte sau nu are posibilitate să le facă, nu va putea fi obligat de titularii dreptului constituit să le facă.113 În final, se impune concluzia cu privire la faptul că dacă nudul proprietar nu prezintă faţă de uzuar sau abitant nici o obligaţie pozitivă în cursul uzului sau abitaţiei, nu exclude obligaţiile primului faţă de ultimul la sfîrşitul acestor drepturi, cînd se fac calculele de lichidare , şi cînd nudul proprietar poate fi ţinut de anumite rambursări, restituiri către uzuar sau abitant, pentru unele cheltuieli făcute de acesta.

2.Stingerea şi efectele juridice ale dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie

113

Ibidem p.296.

74

2.1 Modalităţile de stingere a dreptului de uz şi a celui de abitaţie Reieşind din caracterele dreptului de uz şi a celui de abitaţie observăm că, printre ele se regăseşte şi caracterul temporar, ceea ce denotă faptul că aceste drepturi se constituie doar pe o anumită perioadă, existînd anumite cauze ce duc la stingerea lor. Deci, potrivit prevederilor art. 427, C.C., temeiurile de stingere a dreptului de uz şi a celui de abitaţie sunt analogice cu cele ale dreptului de uzufruct. Prin urmare, în privinţa stingerii dreptului de uz şi a celui de abitaţie trebuie să ne adresăm prevederilor de la art. 397, 420, 421 şi 422 cu excepţia prevederilor ce se referă la persoana juridică. Ca consecinţă, cauzele de stingere a dreptului de uz şi a celui de abitaţie sunt următoarele: -

Moartea uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie – cauza generală sau

naturală de stingere a acestor drepturi, întrucît, majoritatea drepturilor de uz şi de abitaţie sunt stabilite pentru durata vieţii uzuarului sau abitantului. Dar şi în situaţia în care aceste drepturi sunt constituite pe o anumită perioadă, se vor stinge înainte de expirarea termenului, dacă titularii respectivi vor deceda pe parcursul exercitării dreptului de uz sau a celui de abitaţie. Stingerea uzului sau abitaţiei prin decesul uzuarului sau abitantului constituie un caracter esenţial al acestor drepturi, ce-i dă într-un final caracterul de servitute personală şi de netransmisibilitate la moştenitori. Mai mult chiar de atît: stingerea uzului sau abitaţiei prin moarte este o regulă de ordine publică, aşa încît o clauză ce ar stabili un uz sau abitaţie ce nu se stinge prin moartea titularului respectiv, declarînd, de exemplu că uzufructul este transmisibil moştenitorilor uzuarului sau abitantului, este lovită de o nulitate absolută. În acest sens, stipulările art. 397, alin. (4), C.C. prevăd că orice act juridic prin care se constituie un uzufruct perpetuu şi transmisibil pentru cauză de moarte este lovit de nulitate absolută. Fiind drepturi inalienabile, uzul şi abitaţia pot exista atît timp cît există persoana în a cărei favoare s-a constituit. Dacă uzuarul sau abitantul persoană fizică, a decedat, uzul sau abitaţia se consideră stins, iar clauza prin care s-ar stipula 75

trecerea acestor drepturi către moştenitori va fi nulă de drept. Totuşi, unii autori se pronunţă şi asupra constituirii dreptului de uz şi a celui de abitaţie în favoarea mai multor uzuari sau titulari ai dreptului de abitaţie succesivi. La moartea primului uzuar sau abitant, dreptul va trece asupra următorului beneficiar desemnat şi aşa mai departe, pînă la moartea ultimului114. Ca exemplu, se stipulează că uzul sau abitaţia se constituie în favoarea lui Primus, iar după moartea acestuia va trece asupra lui Secundus. Condiţia fiind, ca la data constituirii uzului sau abitaţiei să existe toţi uzuarii sau titularii dreptului de abitaţie, cel puţin să fie conceput ultimul din ei.115O astfel de constituire se consideră a fi valabilă şi nu încalcă regula stingerii uzului sau abitaţiei, prin moarte, fiind că se consideră că uzul sau abitaţia ar putea fi constituite, de la început, în mod exclusiv şi direct în favoarea ultimului beneficiar. Din alt punct de vedere, beneficiarul subsidiar deţine el însuşi în mod direct uzul sau abitaţia direct de la cel ce l-a constituit , iar nu de la beneficiarul precedent, prin cesiune sau moştenire, iar regula conform căreia uzul şi abitaţia sunt drepturi personale şi netransmisibile nu este încalcată. - Expirarea termenului. Din stipulaţiile Codului Civil, deducem că uzul sau abitaţia se poate stinge şi la expirarea termenului pentru care s-a constituit, dacă nu a intervenit o altă cauză de stingere. Termenul de constituire poate fi unul determinat sau determinabil . Vom fi în prezenţa unui termen determinat, atunci cînd în actul de constituire se prevede un anumit număr de ani sau o anumită dată concretă. Iar în prezenţa termenului determinabil, ne vom afla în situaţia în care termenul dat depinde de anumite evenimente ce vor surveni în viitor. Deci putem concretiza următoarele: uzuarul sau abitantul se va bucura de dreptul său pînă la expirarea termenului stabilit de lege sau de actul de constituire. Termenul fix este o dată concretă la care dreptul de uz sau abitaţie va înceta. În cazul în care data respectivă este omisă, în actul de constituire se vor indica condiţiile de care ţine ea, întrucît aceste drepturi nu pot fi perpetue. Printre acestea putem enumera: 114 115

Chelaru Eugeniu.„Curs de drept civil. Drepturile reale principale”Bucureşti. Edit. All Beck,2000 p. 166 Pop Liviu. „Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale”. Bucureşti. Edit. Lumina Lex, 2001, p. 195

76

naşterea, moartea, căsătoria, divorţul. Legislaţia permite constituirea acestor drepturi pe o perioadă nedeterminată, însă termenul maxim va fi moartea uzuarului sau abitantului, chiar dacă a survenit anterior termenului stabilit de părţi.116 - Anularea actului prin care nudul proprietar a dobîndit dreptul de proprietate. Din prevederile art.420, C.C. deducem că uzul sau abitaţia va înceta în cazul în care, prin hotărîre judecătorească, a fost anulat actul juridic prin care nudul proprietar a dobîndit dreptul de proprietate. Astfel, dacă actul juridic prin care s-a dobîndit dreptul de proprietate, s-a constatat prin instanţă că este nelegitim, proprietarul va pierde automat dreptul său asupra lucrului. Ca urmare, el nu va mai dispune, poseda şi folosi bunul fără just titlu şi evident că şi alte acte juridice încheiate după pierderea dreptului de proprietate vor fi desfiinţate. Astfel, uzul şi abitaţia se vor stinge ca urmare a unor astfel condiţii. Actul de constituire va fi declarat nul şi în cazul în care, a fost încheiat cu nerespectarea capacităţii juridice civile a nudului proprietar. - Renunţarea uzuarului sau abitantului la dreptul său. Legiuitorul a stipulat expres, dreptul uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie de a renunţa la dreptul său, ce poate fi exercitat chiar şi în cazul în care nudul proprietar se opune. Titularii acestor drepturi, cu condiţia de a avea capacitatea necesară pentru a dispune de dreptul său, pot oricînd renunţa la uz sau abitaţie. Renunţarea poate fi unilaterală, fără o convenţie prealabilă cu nudul proprietar şi convenţională, adică să fie făcută sub formă de contract între titular şi nudul proprietar. Renunţarea unilaterală, poate fi făcută în orice formă. Ea poate fi chiar şi tacită, rezultînd din circumstanţele cauzei, cu condiţia ca intenţia de a renunţa să rezulte în acest caz, în mod neîndoielnic din circumstanţe. Renunţarea convenţională, poate de asemenea să fie făcută în diferite forme, îmbrăcînd astfel aspectul diferitelor convenţii. Ea poate fi un act cu titlu oneros, 116

Liliana Dandara. „Uzufructul – dezmembrămînt al dreptului de proprietate”. Autoreferatul tezei de doctor. Chişinău, 2007

77

ceea ce se întîmplă, cînd uzuarul sau abitantul renunţă numai în schimbul unor sume de bani sau beneficiu oarecare, sub formă de vînzare, schimb, etc. Renunţarea mai poate fi făcută cu titlu de tranzacţie, pentru a termina sau evita un proces, caz în care se vor observa regulile relative la tranzacţie, caz în care va fi necesar un act scris. De asemenea, renunţarea poate fi şi cu titlu gratuit, echivalînd în acest caz cu o donaţie făcută de uzuar sau abitant. Însă renunţarea cu titlu gratuit nu poate fi supusă la regulile de formă ale donaţiilor, aşa încît va putea fi făcută prin act sub semnătură privată, şi nu numai prin act autentic, deoarece aici nu vom fi în prezenţa unei transferări de drepturi, ci în prezenţa stingerii acestor drepturi, asemănătoare cu remiterea gratuită a unei datorii.117 Renunţarea la dreptul de abitaţie, nu este opozabilă terţilor, decît dacă, a fost transcrisă în Registrul Bunurilor Imobile. - Prin voinţa părţilor. Uzul sau abitaţia poate fi stins dacă nudul proprietar, şi uzuarul convin în această privinţă, după cum a fost analizat mai-sus. Legislaţia civilă prevede că uzul sau abitaţia asupra unui drept poate fi stins prin stingerea dreptului, dar numai cu acordul uzuarului sau abitantului. - La cererea nudului proprietar. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie poate înceta la cererea nudului proprietar atunci cînd uzuarul sau abitantul abuzează de folosinţa bunului, îi aduce stricăciuni sau îl lasă să degradeze118. Dacă titularul nu cade de acord cu nudul proprietar, acesta îl poate acţiona în justiţie, demonstrînd abuzul de folosinţă. În doctrină se duc discuţii referitor la momentul în care se poate vorbi despre abuzul de folosinţă. Astfel, conform legislaţiei române, se consideră abuz de folosinţă,putînd atrage stingerea, atunci cînd uzuarul sau abitantul aduce stricăciuni fondului sau cînd îl lasă să degradeze din lipsă de întreţinere. Însă, considerăm că încetarea acestor drepturi ca urmare a abuzului de folosinţă, poate fi pronunţată ori de cîte ori, titularii acestor drepturi vor încălca în Hamangiu,C.Rossetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „Tratat de drept civil român”. Vol. II, Bucureşti, Editura „All Beck”, 2002 p.249. 118 BAIEŞ SERGIU,BAIEŞU AUREL,CEBOTARI VALENTINA,CREŢU ION, VOLCINSCHI VICTOR. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generala a obligaţiilor. Chişinău, Editura „Cartier Juridic”, 2005. – p.212 117

78

mod grav, obligaţiile de care sunt legaţi prin faptul că periclitează conservarea lucrului sau nu se folosesc cu diligenţa unui bun proprietar. Nu este nevoie ca uzuarul sau abitantul să comită, abuzurile cu intenţie de fraudă, neglijenţa sau incapacitatea sunt suficiente. - Întrunirea în aceeaşi persoană a calităţii de proprietar şi uzuar sau abitant. În cazul în care dreptul de proprietate şi dreptul de uz sau abitaţie se reunesc în persoana aceluiaşi titular, uzul sau abitaţia se stinge. În doctrină o astfel de situaţie se numeşte consolidare.

Cînd uzuarul sau abitantul, dobîndeşte proprietatea

bunului, uzul sau abitaţia vor înceta să existe ca drept separat, ca o dezmembrare, căci nimeni nu poate avea o servitute asupra propriului său bun; uzul sau abitaţia se reuneşte cu nuda proprietate, şi dispare fiind absorbită în deplina proprietate. Consolidarea, după cum se observă, se poate realiza numai în persoana uzuarului sau a titularului dreptului de abitaţie, deoarece el poate dobîndi nuda proprietate atît prin acte între vii, cît şi pentru cauză de moarte. Fiind inalienabil, dreptul de uz sau dreptul de abitaţie nu poate trece de la un titular la altul. Pot fi menţionate de fapt şi cazuri în care nudul proprietar moşteneşte uzuarul sau abitantul, însă nu dobîndeşte dreptul de uz sau dreptul de abitaţie, iar acestea din urmă se sting. În orice caz, cînd uzul sau abitaţia se stinge prin consolidare, fără intervenţia unei alte cauze de stingere, consolidarea este mai mult o piedică pentru continuarea exercitării acestor drepturi, decît un real mod de stingere. - Distrugerea bunului.

Uzul sau abitaţia sunt drepturi reale, avînd drept

obiect un bun. Prin urmare, cînd bunul se va distruge, aceste drepturi se vor stinge prin lipsă de obiect. Drepturile respective se vor stinge, în cazul în care bunul a fost distrus în întregime într-un caz fortuit. Dacă bunul este distrus în parte uzul sau abitaţia va continua în partea rămasă. În cazul în care bunul distrus a fost asigurat, uzul sau abitaţia va continua asupra indemnizaţiei de asigurare, dacă aceasta nu este folosită pentru repararea bunului. Dacă numai nuda proprietate a fost asigurată, atunci titularii acestor drepturi nu au nici un drept asupra indemnizaţiei şi drepturile vor fi stinse. 79

Dacă pieirea bunului este totală, uzul sau abitaţia se va stinge în întregime şi uzuarul sau abitantul nu va mai avea nici un drept, nici chiar asupra rămăşiţelor rămase. Astfel în cazul abitaţiei, a cărui obiect, după cum ştim, este o locuinţă, în individualitatea ei, cînd aceasta se va distruge cu totul prin caz fortuit sau se va dărîma cu totul din cauza vechimii, titularul dreptului de abitaţie, nu va mai avea nici un drept asupra pămîntului pe care se află locuinţa şi nici asupra materialelor rămase. Alt exemplu, în cazul dreptului de uz, este atunci cînd o turmă piere cu totul din cauza unei boli sau prin caz fortuit, uzuarul nu mai are drept nici măcar asupra pieilor animalelor moarte, el trebuie să restituie aceste piei sau valoarea lor proprietarului. În cazul dreptului de abitaţie, se cere menţiunea că nu trebuie să confundăm desfiinţarea locuinţei cu exproprierea pentru cauză de utilitate publică. În caz de expropriere, locuinţa nu va pieri, dar va fi înlocuită prin indemnizaţia de expropriere, iar abitaţia se va transfera de pe lucru pe indemnizaţie, căci indemnizaţia reprezintă şi înlocuieşte lucrul şi abitantul are dreptul la despăgubiri pentru lipsă de folosinţă.119 2.2. Efectele stingerii dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie încetează, după cum am analizat mai sus, la data stingerii sale, astfel că titularii acestor drepturi trebuie să suporte efectele ce se produc în legătură cu momentul dat. Efectul imediat şi cel mai important al stingerii dreptului de uz şi a celui de abitaţie este reunirea dreptului de folosinţă al uzuarului sau abitantului la nuda proprietate, astfel că deplina proprietate, dezmembrată pînă atunci, se reconstituie avînd ca titular pe nudul proprietar. Afirmaţia dată comportă careva excepţii120 în cazul încetării acestor drepturi prin consolidare în persoana uzuarului sau titularului dreptului de abitaţie, sau a unui terţ, cînd reconstituirea Hamangiu,C.Rossetti-Bălănescu I. Băicoianu AL. „Tratat de drept civil român”. Vol. II, Bucureşti, Editura „All Beck”, 2002 p.246. 120 Florescu Dumitru. „Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale”. Bucureşti. Edit. Universităţii Independente „Titu Maiorescu”, 2002, p.398. 119

80

dreptului de deplină proprietate se face în persoana acestor titulari, în cazul pieirii totale a lucrului fără culpa uzuarului sau abitantului. La stingerea uzului sau abitaţiei, titularul este obligat să restituie nudului proprietar lucrul care a făcut obiectul dreptului de uz sau a dreptului de abitaţie. Restituirea, în principiu trebuie efectuată imediat, pentru că o dată cu stingerea uzului sau abitaţiei, trebuie încetată orice folosinţă a uzuarului sau abitantului. Cunoaştem că, fructele naturale neculese, în momentul stingerii aparţin nudului proprietar, fără drept pentru uzuar sau moştenitorii săi de a le mai culege după stingerea uzului, sau de a fi despăgubiţi. În anumite cazuri, prin excepţie, stingerea dreptului de uz şi a celui de abitaţie nu dă loc la nici o restituire. Astfel, nu are loc nici o restituire, cînd uzufructul se stinge prin consolidare, adică cînd uzuarul sau abitantul devine proprietar deplin. Tot astfel, uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie este scutit de orice restituire, în caz de desfiinţare totală a bunului, cu două condiţii: 1) ca dispariţia bunului să nu fie imputabilă uzuarului sau abitantului, căci dacă lucrul a dispărut din culpa sa, el este obligat să plătească daune-interese; 2) ca lucrul desfiinţat să fie un lucru cert şi neconsumptibil, căci dispariţia lucrurilor consumptibile şi a genurilor nu eliberează pe uzuar sau abitant, care trebuie să restituie bunuri în genere, echivalente cu cele primite sau preţul lor. Pentru a fi eliberat de orice restituire uzuarul sau abitantul va trebui să probeze dispariţia bunului prin caz fortuit, adică fără culpa sa, conform unei reguli generale.

De exemplu, în cazul unui incendiu, nefiind ca atare

considerat un caz fortuit prin el însuşi, uzuarul sau abitantul pentru a fi scutit de restituire, va trebui să stabilească şi să probeze nu numai faptul incendiului, dar şi faptul că incendiul nu se datorează neglijenţei sau culpei sale. De asemenea, în cazul pierderii unui animal prin caz fortuit, fără culpa uzuarului, acesta nu va fi obligat în restituirea animalului prin procurarea altuia sau la plata preţului său proprietarului. În cazul în care uzuarul sau abitantul refuză restituirea bunului, nudul proprietar are la îndemînă acţiunea în revendicare. El are de asemenea o acţiune personală, 81

născută din uz sau abitaţie, ce poate fi introdusă numai împotriva uzuarului sau abitantului şi moştenitorilor acestora. Deci, cu alte cuvinte, pentru a fi eliberat de obligaţia de restituire, sau de despăgubire, pentru dispariţia totală a bunului obiect al uzului sau abitaţiei, uzuarul trebuie să dovedească pieirea acestuia datorită cazului fortuit, adică fără vina sa. Uzuarul sau abitantul are obligaţia de a restitui bunurile nudului proprietar „în starea corespunzătoare”. În cazul în care bunul se uzează, ca urmare a utilizării, uzuarul sau abitantul este obligat să le restituie în starea în care se află la data stingerii acestor drepturi, cu condiţia că s-a folosit de ele ca un bun proprietar. Aceste dispoziţii se aplică faţă de toate bunurile corporale, deoarece ele în principiu se uzează prin utilizare. Dacă se constată că uzura sau degradarea bunurilor se datorează neglijenţei uzuarului sau abitantului, acesta va fi ţinut la plata despăgubirilor. Constatarea stării corespunzătoare a bunului la momentul restituirii trebuie să se facă în temeiul actului de inventariere a bunurilor mobile la momentul predării bunului sau în cazul imobilelor, al actului de constatare a stării bunului. În cazul dreptului de abitaţie, este necesar a menţiona că, dat fiind faptul că se constituie asupra unei locuinţe sau încăperi de locuit, stingerea lui se va consemna în Registrul Bunurilor Imobile. În legătură cu acest fapt, actul de constatare a stingerii dreptului de abitaţie (certificatul de deces, actul prin care titularul dreptului de abitaţie a renunţat la dreptul său, contractul de stingere a abitaţiei, hotărîrea instanţei, etc.) va fi prezentat Oficiului Cadastral Teritorial. La rîndul său, nudul proprietar, poate fi obligat să restituie uzuarului sau abitantului, la sfîrşitul uzului sau abitaţiei, sumele de bani pe care acesta le-a plătit pentru el, precum şi unele cheltuieli făcute de uzuar sau abitant asupra lucrului şi care se aflau în sarcina proprietarului. Uzuarul sau abitantul nu poate însă, la încetarea uzului sau abitaţiei, să ceară vreo despăgubire pentru îmbunătăţirile ce ar pretinde că le-a făcut, chiar dacă prin el ar fi sporit valoarea bunului.

82

Concluzii şi propuneri de lege ferenda Sintetizînd toate cele expuse în lucrarea de faţă, putem deduce următoarele concluzii: - Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt unanim clasate printre drepturile reale principale ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Ele se particularizează prin aceea că titularii lor se bucură de atributele posesiei şi folosinţei bunului numai pentru nevoile lui şi ale familiei sale. Adică, dreptul de uz limiteză dreptul uzuarului la folosirea bunului şi a fructelor acestuia pentru necesităţile familiei. Acest drept se limitează şi în materie de subiecte. Astfel, 83

titulari ai dreptului de uz sunt doar persoanele fizice şi membrii familiilor acestora. Iar, dreptul de abitaţie limitează dreptul de folosinţă şi după obiect şi după subiecte. Astfel, ca obiect al abitaţiei poate fi doar casa de locuit, iar ca subiecte – doar persoanele fizice şi membrii familiei acestora. -Dreptul uz şi dreptul de abitaţie, sunt evidenţiate în Legislaţia civilă a Republicii Moldova ca două varietăţi principale ale dreptului de uzufruct : adică uzufructuri cu prerogative limitate. Ceea ce distinge aceste drepturi de uzufructul propriu-zis este caracterul lor strict personal. Titularul lor nu poate ceda (vinde, dona sau închiria) emolumentul acestor drepturi, iar creditorii săi nu pot să le sechestreze. Deci, fiind manifestări particulare ale dreptului de uzufruct, dreptul de uz şi dreptul de abitaţie au acelaşi regim juridic ca şi dreptul de uzufruct, ceea ce înseamnă că vor fi supuse regulilor din materia uzufructului atît în ceea ce priveşte constituirea, cît şi exercitarea şi stingerea lor. Această afirmaţie este confirmată de către art.427 Cod Civil al R.M.: „Dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică în modul corespunzător uzului şi abitaţiei”. - La fel, în această ordine de idei ar fi cazul să menţionăm şi elementele comune şi diferenţele ce particularizează dreptul de uz şi cel de abitaţie. Astfel, asemănările între dreptul de uz şi dreptul de abitaţie se referă la faptul că: ambele sunt varietăţi ale dreptului de uzufruct; titularii ambelor drepturi au posesia şi folosinţa bunului, culegînd fructele doar pentru necesităţile familiei; au un caracter strict personal, titularul dreptului de uz nu poate ceda sau închiria dreptul său, în timp ce titularul dreptului de abitaţie, prin excepţie poate închiria parţial imobilul în care locuieşte, cînd suprafaţa acestuia depăşeşte necesităţile de locuit ale familiei sale; au un caracter inalienabil, întrucît titularul nu numai că nu poate ceda sau închiria dreptul său, dar nu-l poate nici greva; au un caracter insesizabil, astfel că dreptul de uz şi de abitaţie nu pot fi urmărite silit de către creditori. Iar distincţia între dreptul de uz şi cel de abitaţie rezidă în aceea că dreptul de uz poate avea orice bun mobil sau imobil, în timp ce dreptul de abitaţie nu poate avea ca obiect decît un bun imobil, respectiv o casă de locuit. 84

- Referitor la modalităţile de constiuire a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie prin lege şi prin acte juridice se impune concluzia că în principiu între titularii acestor drepturi şi nudul proprietar există un conflict de interese. Acest conflic rezultă din tendinţa uzuarului de a obţine cît mai multe avantaje prin exerciţiul drepturilor sale, în timp ce nudul proprietar va urmări păstrarea în cele mai bune condiţii a bunului asupra căruia s-a constituit uzul sau abitaţia cu atît mai mult cît este lipsit de un anumit timp – uneori destul de lung – de usus şi fructus. - Întorcîndu-ne la conţinutul raporturilor juridice născute între nudul proprietar şi titularul unui drept de uz sau abitaţie, amintim că atît uzuarul cît şi abitatorul, au aceleaşi obligaţii ca şi uzufructuarul, pe timpul existenţei dreptului lor. În primul rînd ei trebuie să-şi exercite dreptul potrivit destinaţiei bunului şi cu diligenţa unui bun gospodar. Trebuie să facă inventarul bunurilor mobile şi să constate starea celor imobile. Dacă uzuarul are dreptul la fructele necesare nevoilor lui şi familiei sale ori titularul unui drept de abitaţie ocupă o încăpere de locuit, vor fi obligaţi să plătescă cheltuielile necesare pentru producerea şi culegerea fructelor, pentru întreţinerea casei şi toate sarcinile aferente proporţional cu partea deţinută. În momentul stingerii drepturilor lor au aceleaşi obligaţii ca şi uzufructuarul. - Din cele expuse mai-sus, putem prezenta şi avantajele şi dezavantajele economice pe care le pot comporta dreptul de uz şi dreptul de abitaţie. Astfel, avantajul acestor drepturi, constă în faptul că sunt un mijloc comod pentru proprietar de a conserva şi exercita prin altul posesia şi folosinţa asupra bunului. Pentru proprietarul uzului sau proprietarul abitaţiei este un mijloc de a obţine venituri fără ca dreptul de proprietate asupra lucrului să iasă din patrimoniul său. Datorită caracterului temporar, proprietarul este sigur că într-un anumit moment dreptul său de proprietate se va completa devenind din nou deplin. Referindu-ne la dezavantajele economice potenţiale ale uzului şi abitaţiei, în literatura franceză, s-a demonstrat că,titularul, avînd un drept temporar, adeseori are tendinţa de a abuza de dreptul său, folosindu-se de un bun în aşa fel, încît să sustragă din el maximul de foloase. Aceste abuzuri, se întîlnesc spre sfîrşitul uzului şi abitaţiei, cel mai des 85

la uzul bunurilor materiale, mai rar la abitaţia locuinţelor. Pe de altă parte, nudul proprietar al bunului respectiv, într-o asemenea ipoteză, redevenind proprietar deplin, se poate dezinteresa de bunul său refuzînd să suporte cheltuielile necesare, cum ar fi reparaţiile capitale. Aceasta ducînd, în cele din urmă la degradarea sau chiar dispariţia bunului şi, pe cale de consecinţă, la o pierdere economică pentru proprietar şi chiar pentru societate. Deci, putem să deducem că, uzul şi abitaţia au inconvenientul de a reduce dreptul proprietarului la o valoare practică mai mică. Însă legiuitorul a contribuit la reducerea acestei situaţii prin limitarea drepturilor în timp – pînă la moartea titularului. În aşa fel, micşorarea drepturilor proprietarului este numai temporară, aşa încît dreptul nudului proprietarului păstrează întotdeauna o oarecare valoare actuală. Propunerile de lege ferenda şi necesitatea unor completări în materia dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie sunt impuse de schimbările din societate, de noile relaţii în ceea ce priveşte proprietatea şi de legiferarea acestor drepturi în Republica Moldova, deoarece nu numai C.C. conţine norme referitoare la aceste drepturi reale, ci şi alte acte legale: Codul familiei, Codul cu privire la locuinţe etc. Asfel, am veni în întîmpinare cu unele propuneri şi recomandări, după cum urmează: - După cum s-a observat, Codul Civil cuprinde, cu privire la dreptul de uz şi la dreptul de abitaţie o reglementare sumară, considerînd că ambele drepturi sunt varietăţi ale dreptului de uzufruct, cu observaţia că titularul obţine dreptul de a folosi şi de a culege fructele lucrului pentru nevoile sale proprii şi ale familiei sale. Din considerentul că aceste două drepturi sunt independente faţă de dreptul de uzufruct, considerăm că ar fi eficient ca dreptul de uz şi dreptul de abitaţie să fie reglementate amănunţit întrucît în comparaţie cu dreptul de uzufruct comportă şi unele elemente proprii, ce le disting de uzufruct. - Dat fiind faptul că dreptul de uz şi dreptul de abitaţie ca dezmembrăminte al dreptului de proprietate privată sunt noţiuni noi pentru Republica Moldova, ar fi necesar să fie reglementate mai detaliat, concretizîndu-se termenele, forma 86

spaţiului locativ în cazul dreptului de abitaţie, dreptul diferiţilor membri ai familiei, etc. Deşi în Codul Civil se face o trimitere la regulile generale ale dreptului de uzufruct, totuşi sunt necesare unele precizări specifice doar acestor drepturi. - Deasemenea, după cum a fost redat şi în lucrare, considerăm oportun că legislaţia Republicii Moldova, să fie ajustată la tendinţele celei româneşti, franceze în materia actului de constatare îndeplinit în cazul bunurilor imobile, în cea a sancţiunilor ce ar putea fi aplicate în cazul neefectuării actului de inventariere şi în materia obligaţiei de a găsi şi a da o cauţiune. - Merită atenţie şi faptul că în definiţia legală a abitaţiei titularului dreptului de abitaţie i se asigură posibilitatea de a locui doar: „... împreună cu soţul şi copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copiii la data la care s-a constituit abitaţia” (art.424, alin.(2)C.C). Sintagma „împreună cu soţul şi copiii săi” nu îmbrăţişează în întregime noţiunea de familie din Codul Familiei. Considerăm că practica va completa pe viitor această lacună, înlocuind-o prin sintagma „împreună cu familia sa” sau „împreună cu membrii familiei sale”. Dacă sintagma de la art.424, ali.(2) s.-ar aplica în practică aşa cum este ea formulată, titularul dreptului de abitaţie nu ar putea să-i primească pe părinţii săi inapţi, de care el trebuie să aibă grijă, să trăiască împreună cu el, ci ar trebui să le găsească un alt spaţiu locativ. Aşadar, în definiţia legală a dreptului de uz, noţiunea de familie este redată mai corect, decît în cea de abirtaţie. Considerăm că jurisprudenţa va da interpretare extensivă sintagmei „împreună cu soţul şi copiii săi”, dîndu-i sensul de familie, iar apoi şi legiuitorul va pune lucrurile la locul cuvenit.

87

Bibliografie: Acte normative: 1. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994, Monitorul Oficial al R.M., nr.1, din 12.08.1994; 2. Codul Calimach,1 octombrie 1817. Bucureşti. Edit. Academiei Republicii Populare Române, 1958. Cap.7 „Pentru şerbirea lucrurilor (servitute)”; 3. Codul Caragea 1818, Bucureşti. Edit. Academiei Republicii Populare Române, 1955. Partea a II-a „Pentru lucruri”, Cap.2 „ Pentru robirea lucrurilor”; 4. Codul civil al României. Bucureşti. Editura „All”, 1997. p. 790 (abrogat); 5. Codul Civil al Republicii Moldova . Legea Republicii Moldova, nr. 1107-XV din 06.06.2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86/661 din 22.06.2002; 6. Codul Civil adoptat la 26 decembrie 1964 (în vigoare pînă la 31 decembrie 2002) abrogat în legătură cu intrarea în vigoare a Codului Civil din 6 iunie 2002; 7. Codul Familiei al Republicii Moldova. Legea Republicii Moldova, nr. 1316XIV din 26.10.2000. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 47-48/210 din 26.04.2001; 88

8. Codul Funciar al RSS Moldoveneşti. Edit. Cartea Moldoveneasă. Chişinău. 1970. p.154, (abrogat) ; 9. Codul Funciar al Republicii Moldova din 25.12.1991. Legea Republicii Moldova, nr. 828-XII din 28.12.1991, republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.107 din 04.09.2001; 10.Codul Republicii Moldova cu privire la Locuinţe. Legea Republicii Moldova, nr. 2718-X, din 03.06.1983. Veştile Sovietului Suprem al RSSM, 1983, nr.6; 11.Codul Silvic al Republicii Moldova. Legea Republicii Moldova, nr.887/1996, art.33-41, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 4-5, 1997 12.Codul Subsolului al Republicii Moldova. Legea Republicii Moldova, nr.1511/1993. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 11/1993 13.Grajdanskii codex Rosiiscoi Federatii.Moskva; Spark, 1996, art 216, p.94-95; 14.Grajdanskii codex Ucraini. Haritonov E.O. Saniahmetov; Haricov , 2004. – c. 365-366; 15.Code civile du Quebec, DACFO, Montreal, 1995.- p.1308; 16.Legea privind Codul Civil Român, adoptat la 25.06.2009, (codul civil român); 17.Legea Republicii Moldova cu privire la cadastrul bunurilor imobile. Legea Republicii Moldova nr. 1543-XIII din 25.02.1998.Monitorul Oficial, 25.02.1998, nr.44-46 (cu modificările şi completările ulterioare); 18.Legea Republicii Moldova cu privire la proprietate. Legea Republicii Moldova nr. 136-XIII din 22.01.1991.Monitorul Oficial, nr.1/1991; 19.Legea Republicii Moldova cu privire la societăţile pe acţiuni. Legea Republicii Moldova nr. 1134-XIII din 2 aprilie 1997.Monitorul Oficial, 12 iunie 1997, nr.38-39, p. I, art. 332; 20.Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova, vol. I, Chişinău. Tipografia Centrală, 2006. p.185; 21.Comentariul Codului Civil al Republicii Moldova, vol. II, Chişinău. Tipografia Centrală, 2006. p.816; Literatura de specialitate, monografii: 1. ADAM, IOAN. Drept civil. Drepturilor reale. Bucureşti, Editura ALL BECK, 2002. – p.195; 2. ARAMĂ, ELENA. Istoria dreptului românesc. Chişinău, Editura „Reclama”, 1995. – p.97; 3. BAIEŞ, SERGIU. BAIEŞU, AURELIU. CEBOTARI, VALENTINA. CREŢU, ION, VOLCINSCHI, VICTOR. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generala a obligaţiilor. Chişinău, Editura „Cartier Juridic”, 2005. – p.202; 4. BAIEŞ SERGIU, ROŞCA NICOLAE. „Drept civil. Ediţie revăzută. Ed. a III-a. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică.” Chişinău 2007. Edit. „Tipografia Centrală”. 5. BÂRSAN, CORNELIU. Drept civil. Drepturile reale principale, Bucureşti, Editura „ALL BECK”, 2001. – p.485; 89

6. CANTACUZINO, MATEI. Elementele dreptului civil. Bucureşti, Editura „ALL Educational”, 1998. - p. 161-162; 7. CEBOTARI, VALENTINA. Dreptul familiei, Chişinău, Editura USM, 2004. – p. 10; 8. CHELARU, EUGENIU. Curs de drept civil. Drepturile reale principale. Bucureşti, Editura „All Beck”, 2000. – p.160; 9. CHIBAC GHEORGHE, AUREL BĂIEŞU, ALEXADRU ROTARI. OLEG EFRIM. „Drept civil. Contracte şi succesiuni”. Ediţa a III-a, revăzută şi completată. Edit. Cartier, 2010. 10. CIUTACU, FLORIN.Codul civil român (Adnotat). Bucureşti, Editura Sigma,2001.- p.236; 11. COJOCARI, EUGENIA. CUŞNIR, MARCEL. CIOBANU, CAROLINA, COJOCARI, VITALIE. Drept civil. Drepturile reale (Note de curs). Chişinău, Edit. „Tipografia Centrală” 2003. - p.136; 12. COJOCARI, EUGENIA. DANDARA, LILIANA. Dezmembrămintele dreptului de proprietate. Chişinău, Editura UCCM, 2005, p.70; 13. COSMOVICI, PAUL MIRCEA. Dreptul civil, Drepturi reale. Obligaţii. Bucureşti, Editura „ALL Beck”, 1998. - p.132; 14. DOGARU, ION. CERCEL, SEVASTIA. Teoria generală a drepturilor reale. Bucureşti, Editura „All Beck”, 2003. - p.209; 15. DREPT MOLDOVEAN. Proiectul codului civil. Chişinău, Edit.Cartier Juridic, 2002, p.141-142; 16. DANDARA LILIANA. „Uzufructul - dezmembrămînt al dreptului de proprietate”. Autoreferatul tezei de doctor. Chişinău 2007, p. 19; 17. FILIPESCU, ION., FILIPESCU, A. Dreptul civil. Dreptul de proprietate si alte drepturi reale, Ediţie revăzută si completată, Bucureşti, Editura „ACTAMI”, Bucureşti, 2000. - p. 238; 18. FLORESCU, DUMITRU. Dreptul de proprietate si alte drepturi reale principale. Bucureşti, Editura „Universităţii Independente „Titu Maiorescu”, 2002.p. 376; 19. GÎSCA VERONICA. „ Drepturile Reale”. Chişinău, Edit. Tipografia centrală. 2010, p. 186; 20. HAMANGIU, C. ROSETTI-BĂLĂNESCU, I. BĂICOIANU, AL. Tratat de drept civil român. Vol. I, Bucureşti, Editura „All Beck”, 1996. – p.634; 22. HAMANGIU, C. ROSETTI-BĂLĂNESCU, I. BĂICOIANU, AL. Tratat de drept civil român. Vol. II, Bucureşti, Editura „All Beck”, 2002. - p. 256; 23.Instituţiile lui Iustinian. Text latin si traducere in limba româna cu note de studiu introductiv de Vladimir Hanga. Bucureşti, Editura „Lumina Lex”, 2002. p.338; 23.JORA. C. Drept civil. Curs de drepturi reale. Bucureşti, Editura “Lumina Lex”, 2005. - p. 150; 24.LUPAN, ERNEST. POPESCU, DAN.MARGA, AMALIA. Drept civil român. Subiectele dreptului civil. Cluj-Napoca, Editura „Argonaut”, 1996. - p. 148; 90

25.LUPULESCU, DUMITRU. Dreptul de proprietate personală. Bucureşti, Editura ştiinţifică, 2000. – p. 539-540; 26.LUŢESCU, GEORGE. Teoria generala a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale. Bucureşti, Imprimeria Văcăreşti, 1974. – p.484; 27.LUŢESCU, GHEORGHE. Teoria generală a drepturilor reale. Bucureşti, 1974. – 378 p. 28.MATTEI, UGO, BAIEŞ, SERGIU. ROŞCA, NICOLAE. Principiile fundamentale ale dreptului de proprietate. Chişinău, Editura ARC, 2000. p.346; 29.POP, LIVIU. Dreptul de proprietate si dezmembrămintele sale. Bucureşti, Editura „Lumina Lex”, 2001. – p. 192 ; 30.SAFTA-ROMANO, EUGENIU. Dreptul de proprietate publică si privată în România. Iaşi, Editura „Graphix”, 1993. – p.277; 31.STĂTESU, C. BÎRSAN, C. Drept Civil. Teoria generală a drepturilor reale. Bucureşti. Editura “Universitatea din Bucureşti” 1989, p.264 32.STOICA, VALERIU. Drept civil. Drepturile reale principale. Vol. I. Bucureşti, Editura „Humanitas”, 2004. – p. 488; 33.URS, I. ILIE-TODICA, C. Drepturile reale.(Doctrină,Aplicaţii,Practică). Bucureşti, Editura „Oscar Print”, 2003. - p. 255; 34.VAL POP VASILE. Drept privat roman. Bucureşti, Editura All Beck, 2004.p.220; 35.VOICU, M., POPOACA, M. Dreptul de proprietate si alte drepturi reale. Tratat de jurisprudenţă 1991-2002. Bucureşti, 2002. – p.245.

Literatura de specialitate în limba rusă: 1. Богачева Т.В., Глушкова Л.И., Гришаев С.П., Маслаев А.И., Отнюкова Г.А., Порова С.Н., Свит Ю.П., Сосипатрова Н.Е., Шишанова М.Я., Эрбелевский А.М., (авторский коллектив). Под редакцией канд. наук доцента С.Б. Пришаева. Гражданское право. Москва. Юристь. 2000, с. 130; 2. Борисов А.Б. Комментарий к гражданскому кодексу Российской Федераций. Части первой, второй, третьей. С постатейными материалами, 2-е издание переработанное и дополненное – Москва, Книжный мир, 2003; 3. Гутников О.Б. Недействительные сделки в гражданском праве. Теория и практика оспаривания. 3-е издание, исправленное и дополненное – Москва, 2007; 4. Кибак Г.А., Кирияк А.И. Гражданское право. Краткий курс лекций, законодательство – Cardidact, 1998; 5. Мушинский В.О. Гражданское право – Москва, Форум–ИНФРА – М, 2003; 6. Рожкова М.А. Руководитель авторского коллектива и 91

отвественый редактор. Исследовательский центр частного права. Сделки: проблемы теорий и практики. Сборник статей. – Статут, 2008; 6. Исследовательский центр частного права при Президенте Российской Федераций, институт частного права. Серия «Гражданский кодекс в действий: практика и проблемы». Гражданский кодекс Российской Федераций. С постатейным приложением материалов судебной практике. 3-е издание. Составитель Мурзин Д.В. – изд. Норма, Москва 2003. Literatura de specialitate în limba franceză: 1. ATIAS, GH. Droit civil. Les biens. Troisieme Edition. Paris, Ed. „Litec”, 1993. - p. 188; 2. CARBONNIER, JEAN. Les biens et les obligations. Paris, Ed. „Les Presses Universitaires de France”,1992. – p. 680; 3. CARBONNIER, JEAN. Droit civil. Vol.3. Paris, 1992. – p. 426; 4. COLIN, AMBROISE. CAPITANT, H. Droit civil francais. Traducere de I.Modola, D.Giugiu Modola, Bucureşti, Editura „Imperia Centrala”, 1940.p.803; 5. DALLOZ. Code civil, Quatre-vingt quatrieme edition, Jurisprudence Generale. Paris, Dalloz, 1984-1985. - 482 p. 50; 6. PLANOIL,MARCO. RIPERT, GEORGES. Traite de droit civil francais. Tome III. Paris, Ed. „Pichon”, 1925. – 523 p. Practică judiciară: 1. ANTOHI, L. Uzufructul. // „Ghidul judecătorului in materie civila si comerciala a Republicii Moldova”, 2004, nr.4 , p.17-20; 2. Culegere de practică judiciară a colegiului civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie (2005-2006), caz Decizia Colegiului Civil şi de Contencios Administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 23 august 2006, pronunţată în dosarul nr. 2ra-1592/06; 3. Culegere de practică judiciară a colegiului civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie (2005-2006), caz Decizia Colegiului Civil şi de Contencios Administrativ Lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 15 martie 2006, pronunţată în dosarul nr. 2ra-397/06; 4. Ghidul judecătorului in materie civila si comerciala a Republicii Moldova. Ediţie revizuită şi completată. Chişinău, 2008; 5. Manualul judecătorului la examinarea pricinilor civile. Editura „Cartier juridic”, Chişinău, 2007. –p. 1016; 92

6. UNGUREANU, O. Drepturile reale. Curs practic.(Practica judiciara). Bucureşti, Editura „Rosetti”, 2001. –p. 130; 7. URS, I. ILIE-TODICA, C. Drepturile reale (Doctrina, Aplicaţii. Practica). Bucureşti, Editura „Oscar Print”, 2003. – p.256; Publicaţii periodice: 1. BOCŞAN, MIRCEA-DAN. Natura juridică a legatului de uzufruct al întregii moşteniri. // „Dreptul”, 2001, nr.5, p.76-81; 2. CHILOM, T. Paralela între instituţia dreptului de uzufruct şi instituţia dreptului de uz. // „Revista de Ştiinţe juridice”, 1998, nr.11-12, p.25-29; 3. DANDARA LILIANA. Aspecte privind particularităţile constituirii dreptului de uzufruct conform Codului Civil al Republicii Moldova// „Revista Naţională de Drept”,2005, nr. 10, p.58-61; 4. DANDARA LILIANA. Caracterele specifice ale uzului şi abitaţiei ca varietăţi principale ale dreptului de uzufruct.// „Revista Naţională de Drept”,2005, nr. 11, p.44-48; 5. DANDARA LILIANA. Valenţe privind definirea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia.// „Revista Naţională de Drept”,2006, nr. 1, p.6267; 6. DANDARA LILIANA. Oportunitatea reglementării dreptului de uzufruct în legislaţia Republicii Moldova ca drept real.// „Legea şi Viaţa”,2006, nr.8, p.5255; 7. DOGARU, ION. CERCEL S. Unele consideraţii privind exercitarea dreptului de proprietate în limitele determinate de lege. // „ Revista de Ştiinţe Juridice”,2002, nr.26(4), Universitatea din Craiova, 2002, p. 9-15; 8. MANOLIU, JULIETA. MACOVEI, ION. Aspecte în legătură cu regimul juridic al dezmembrămintelor dreptului de proprietate. // V.J. secţia a III-a st. juridice, tom. XXVI, Bucureşti, 1980, p.86-95; 9. MANESCU, DUMITRU VIOREL. Uzufructul, dezmembrămînt al dreptului de proprietate. // ”Dreptul”, 2001, nr.11, p. 50-61; 10.STOICA, VALERIU. Dreptul de uzufruct. // „Curier judiciar”, 2004, nr.9, p.79128; 11. STOICA, VALERIU. Drepturile reale si drepturile de creanţă. // „Curier judiciar”, 2003, nr.12, p.76-88; 12. TINO, N. Sugestii pentru o noua reglementare a dreptului de abitaţie. // „Revista română de drept”, 1974, nr.5, p. 45-53; 13.VOLCINSCHI, VICTOR. Dreptul de uzufruct, dreptul de uz si dreptul de abitaţie. // „Analele ştiinţifice. Ştiinţe juridice”, 2005, nr.8, p.159 -163. 14.VOLCINSCHI VICTOR. Recepţionarea unor principii, instituţii şi norme juridice din dreptul privat roman în noul Cod Civil al Republicii Moldova.//Revista Naţională de Drept. Ediţie specială. Conferinţa internaţională ştiinţifico- practică „Educaţie şi cercetare într-un stat bazat pe 93

drept”. 2009, nr. 10-12;

Adrese electronice: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

http//:www.bnrm.md; http//:www.dejure.md; http//:www.gov.md; http//:www.google.md; http//:www.hamangiu.ro; http//:www.justice.md; http//:www.law-moldova.com:

Anexe Judecătoria Ciocana Str. M. Spătaru 14 Reclamant: Popescu Alexandru dom: str. Ginta Latină 26,ap.109 Pîrît: Certan Nicolae dom: str. Ginta Latină 26,ap.109

CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ privind evacuarea titularului dreptului de abitaţie În fapt, la data de 3 ianuarie 2007, prin contractul încheiat între subsemnatul Popescu Alexandru, în calitate de nud proprietar, şi pîrîtul Certan Nicolae, în calitate de titular al dreptului de abitaţie, i-a transmis ultimului în abitaţie bunul imobil, identificat prin nr. cadastral 10346, amplasat pe str. Ginta Latină 26, ap 109. 94

Potrivit contractului, termenul locaţiunii l-a constituit perioada de 3 ani, fiind determinată încăperea în care va locui pîrîtul din apartamentul de pe str. Ginta Latină 26, ap.109. Totodată, în temeiul contractului, pîrîtul s-a obligat ca pe parcursul exercitării drepturilor sale să locuiască în încăpere ca un bun proprietar, să păstreze destinaţia încăperii, dată de proprietar, să efectueze acte conservatorii faţă de încăpere şi faţă de bunurile aflate în ea, să suporte cheltuielile de cultură sau de întreţinere proporţional părţii de care se foloseşte şi la încetarea dreptului de abitaţie să elibereze încăperea şi să despăgubească nudul proprietar, în cazul deteriorării din culpa sa, a încăperii şi bunurilor aflate în ea. Pe parcursul executării contractului, titularul dreptului de abitaţie nu şi-a executat obligaţiile corespunzător, fapt prin care a fost încălcat grav contractul încheiat, iar solicitarea invocată pîrîtului de a elibera încăperea de locuit nu s-a soldat cu succes. În temeiul art. 688, C.C., obligaţiile trebuie să fie executate în modul corespunzător şi în termenul stabilit şi prevăzut de contractul încheiat, iar în corespundere cu prevederile art. 512, C.C., creditorul este în drept să pretindă de la debitor executarea prestaţiilor, iar debitorul este ţinut să o execute. Totodată, conform prevederilor Codului Civil, abitaţia încetează la expirarea termenului contractului, iar după încetarea raporturilor contractuale, titularul dreptului de abitaţie este obligat să elibereze încăperea, obligaţii imperative neexecutate pînă în prezent. De asemenea, perioada ce depăşeşte termenul abitaţiei, a expirat la 3 ianuarie 2010, pînă la momentul depunerii prezentei acţiuni constituie 90 zile. În drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art. 424, 425, 426, 427 Cod Civil., art. 5,6,28,55,166,167, Cod de procedură civilă. Urmare celor expuse, cer 1. admiterea acţiunii; 2. a dispune evacuarea titularului dreptului de abitaţie din încăperea situată pe str. Ginta Latină 27, ap. 109 şi restituirea bunului în proprietatea mea; 3. încasarea din contul pîrîtului a prejudiciilor morale cauzate mie şi a cheltuielilor de judecată pe care le voi suporta în acest proces. La cerere anexez: - copiile cererii de chemare în judecată şi a înscrisurilor; - copia contractului de constituire a dreptului de abitaţie din 3 ianuarie 2007; - dovada de plata a taxei de stat; - procura ce legalizează împuternicirile reprezentantului.

95

Reclamant Popescu Alexandru Reprezentantul reclamantului Şuiu Dina Data

10 aprilie 2014 Semnătura _____________

96