Dreptul de Autor [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” , GALAȚI FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

REFERAT LA DISCIPLINA : DREPTUL PROPRIETĂȚII INDIVIDUALE

TEMA : DREPTUL DE AUTOR Coordonator științific : Lect. dr. BLEOANCĂ ALEXANDRU Lect. dr. NICULESCU LILIANA Studentă: BORDIANU VALERIA ANUL IV, GRUPA I, DREPT

2021

CUPRINS 1. Dreptul de autor-noțiune și natură juridică…………………………...pag. 3 1.1.Noțiunea dreptului de autor………………………………….....pag. 3-5 1.2.Natura juridică a dreptului de autor………………………….....pag. 5-6 2. Clasificarea și structura obiectelor dreptului de autor…………………pag. 7 3. Subiectele dreptului de autor…………………………………………..pag. 8 3.1. Principiul adevăratului creator al operei……………………….pag. 8 3.2. Pluralitate de autori………………………………………….....pag. 9-10 4. Apărarea dreptului de autor……………………………………………pag. 10 4.1. Noțiuni generale………………………………………….........pag.10-12 4.2. Apărarea în ordine civilă……………………………………...pag. 12-13 4.3. Apărarea în ordine administrativă………….………………....pag. 14 4.4. Apărarea în ordine penală …………………………………….pag. 14 5. Concluzii……………………………………………………………….pag. 15 6. Bibliografie…………………………………………………………….pag. 16

2

CAPITOLUL I DREPTUL DE AUTOR – NOȚIUNE ŞI NATURĂ JURIDICĂ 1.1. Noțiunea dreptului de autor Ca instituție juridică, dreptul de autor reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile sociale ce se nasc din crearea, publicarea şi valorificarea operelor literare, artistice sau ştiințifice. Dreptul subiectiv de autor se defineşte prin posibilitatea recunoscută autorului de a dispune de opera sa aşa cum doreşte, bucurându-se în acelaşi timp de toate prerogativele, atât cele de ordin patrimonial cât şi cele de ordin moral prin folosirea mijloacelor legale şi evident, în limitele legii. Prin urmare, dreptul subiectiv de autor reprezintă ansamblul prerogativelor/posibilităților aflate în strânsă legătură cu operele create, de care se bucură autorii, prerogative care cumulează atât drepturi patrimoniale cât şi drepturi morale, iar instituția dreptului de autor reprezintă instrumentul prin care se asigură protecția autorilor şi a creațiilor lor. Analizînd aceste definiţii am putea evidenţia cîteva criterii determinative ale operei: 1. Opera este un produs al stării sufleteşti a autorului; 2. Forma obiectivă de exprimare – (orice formă de exprimare posibilă de a fi percepută de organele de simţ ale omului); 3. Opera este orientată, de regulă, pentru a fi folosită de societate. Dreptul de autor asupra operei nu are puncte de tangenţă cu dreptul de proprietate asupra obiectului material prin care se exprimă opera, de aceia trasmiterea dreptului de proprietate asupra unui obiect material sau dreptului de posedare a obiectului material în care este exprimată opera nu presupune transmiterea dreptului de autor asupra operei ca obiect nematerial. De aici conchidem că opera nu este un obiect ci un produs al activităţii creatoare exprimată într-o formă obiectivă. Nu toate operele sunt protejate de normele dreptului de autor, ci doar acelea care conţin semne caracteristice stabilite de lege. 3

Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, indică acele semne distinctive ce caracterizează opera protejată de normele dreptului de autor şi anume: “dreptul de autor protejează operele creaţiei intelectuale în domeniul literaturii, artei şi ştiinţei exprimate într-o anumită formă obiectivă ce permite a le reproduce atît publicate şi nepublicate indiferent de forma, destinaţia şi valoarea fiecărei opere, precum şi de procedeul de reproducere a ei.” Prin termenul “literatură” înţelegem operele scrise ce se referă la unul din genurile literare. Termenul “artă” presupune un anumit nivel de măiestrie dintr-un domeniu de arhitectură, sculptură, muzică, pictură, dans şi etc. Termenul “ştiinţă” include o analiză şi sistematizare a cunoştinţelor obiective despre realitatea înconjurătoare. Opera rezultat al creaţiei intelectuale devine obiect al dreptului de autor din momentul ce a obţinut o formă obiectivă de exprimare, posibilă de a fi percepută de organele de simţ ale omului. De aceea, “pentru ca un rezultat al creaţiei intelectuale să obţină însemnătate socială şi statut de obiect al dreptului de autor, el trebuie să fie exprimat într-o formă: scrisă (manuscris, dactilografie, note muzicale), orală (rostire publică, interpretare publică), de imagine (desen, schiţă, tablou, plan, desen tehnic, video sau fotocadru), volumetrico-spaţială (sculptură, model, machetă, construcţie)”. Dreptul de autor se bazează pe două premise fundamentale, pe care le regăsim consemnate în Declarația universală a drepturilor omului (art.27) 1; pe de o parte dreptul oricărei persoane de a participa şi de a se bucura în mod liber de cuceririle culturale ale societății, de progresul ştiințific, iar pe de altă parte dreptul oricărei persoane/autor la ocrotirea intereselor materiale şi morale ce decurg din creația sa ştiințifică, literară sau artistică. Aceste premise justifică existența celor două principii ce s-au conturat în această materie, constituind baza întregii construcții instituționale a dreptului de autor şi anume: - autorul este stăpânul operei sale şi în această calitate are dreptul la remunerația cuvenită din folosirea creației sale; - accesul societății la operele create. Aceste principii sunt în strânsă interdependență, motiv pentru care reglementările în materia dreptului de autor sunt subordonate scopului realizării unui echilibru cât mai just între acestea. Potrivit art.27 din DeclaraŃia universală a drepturilor omului, adoptată prin RezoluŃia Adunării Generale a O.N.U. 217A (III) din 10 decembrie 1948: “ (1)Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaŃa culturală a colectivităŃii, de a se bucura de arte şi de a participa la progresul ştiinŃific şi la binefacerile lui. (2) Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinŃifică, literară sau artistică al cărei autor este.” 1

4

Astfel, răspunzând acestor exigențe, pe de o parte, legea recunoaşte autorilor un drept exclusiv de exploatare a operelor lor pe o durată limitată, menit să asigure autorului şi familiei acestuia un venit necesar traiului. După expirarea termenului de protecție, opera intră în domeniul public putând fi exploatată, necondiționat de oricine. Pe de altă parte, dreptul exclusiv al autorului cunoaşte unele limitări impuse de interese generale, cum ar fi de exemplu, împrumutul realizat prin biblioteci publice în scop educativ sau cultural, situație în care folosirea operei nu mai necesită consimțământul autorului ei şi nici nu mai este obligatorie plata vreunei remunerații în favoarea autorului

1.2.Natura juridică a dreptului de autor Pornind de la caracterul complex al dreptului de autor, în sensul că prin conținutul acestuia desemnăm atât drepturi patrimoniale cât şi drepturi morale, stabilirea naturii juridice a dreptului de autor a constituit obiectul unor îndelungate controverse, reflectate în conturarea, cu privire la acest aspect a mai multor teorii. Într-o primă opinie, dreptul de autor a fost asimilat dreptului de proprietate, întrucât creația intelectuală “comportă o apreciere exclusivă şi opozabilă tuturor, deci un fel de proprietate”. Rațiunea acestei opțiuni îşi află izvorul în considerarea de către adepții săi, că între dreptul exclusiv de exploatare recunoscut autorului şi dreptul de proprietate asupra bunurilor materiale există mari asemănări, “creația intelectuală fiind considerată cea mai personală, mai legitimă, mai incontestabilă şi mai sacră dintre toate proprietățile”2.

Opinia se reflectă şi în jurisprudența de atunci. Astfel prin motivarea cu privire la natura juridică a dreptului de autor, a unei decizii din 17 martie 1887 a Tribunalului Viorel Roş, Dragoş Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile conexe” , ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.35 ; 2

5

Ilfov, secția a II-a3, instanța apreciază că dreptul de autor întruneşte atributele unui veritabil drept de proprietate, astfel încât în speță devin aplicabile dispozițiile art.480 C.civ., în condițiile în care, la acea vreme era în vigoare Legea presei, care nu cuprindea reglementări exprese cu privire la acest aspect. Într-o altă opinie, plecându-se de la faptul că drepturile recunoscute autorilor tind la formarea unei clientele care îi asigură titularului anumite avantaje raportate la concurență, dreptul de autor este asimilat dreptului de clientelă. În această opinie, împărtăşită şi dezvoltată de mari autori din Franța prin dreptul de autor asimilat celui de clientelă, se asigură titularului său exclusivitatea reproducerii creației sale. Această teorie se reflectă şi în jurisprudența vremii. Astfel, într-o decizie a Tribunalului Seine din 14 februarie 1931, se susținea că deşi dreptul de autor diferă de proprietate prin natura şi obiectul său, reprezintă totuşi o parte importantă a patrimoniului, motiv pentru care devine incidentă legea țării unde a fost opera reprezentată şi nu legea națională, atrasă în conflictul de legi de dreptul moral al recunoaşterii calității de autor. Dreptul de autor a fost asimilat şi unui drept asupra unor bunuri imateriale, plecânduse de la ideea că opera fiind o creație a spiritului nu are o existență materială. În această opinie, protecția drepturilor de autor reprezintă o recompensă pentru un serviciu social. Creațiile spirituale aparțin umanității şi din acest motiv, protecția este limitată în timp. Teoriile până aici analizate sunt criticabile sub aspectul neluării în considerare a complexității naturii juridice a dreptului de autor reflectată în aceea că prin conținutul său dreptul de autor se exprimă atât prin drepturi de natură patrimonială cât şi prin drepturi morale. Deşi sesizată, această dualitate, orientează inițial cercetarea în direcții ce exced caracterul precumpănitor moral al drepturilor de autor. Şi când spunem acest lucru avem în vedere preponderența, sub aspectul importanței lor în materia dreptului de autor, a drepturilor morale, în sensul că creația intelectuală este o reflectare a spiritului uman şi prin aceasta, indisolubil legată de personalitatea autorului ei.

CAPITOLUL II

3

Idem, op.cit. p.43-44;

6

CLASIFICAREA ȘI STRUCTURA OBIECTELOR DREPTULUI DE AUTOR Dreptul de autor se extinde asupra operelor literare, artistice şi ştiinţifice exprimate în mai multe forme:       

scrisă (manuscris, text dactilografiat, partitură etc.); orală (interpretare publică etc.); imprimare audio sau video (mecanică, magnetică, digitală, optică etc.); de imagine (desen, schiţă, pictură, plan, fotocadru etc.); tridimensională (sculptură, model, machetă, construcţie etc.);

Conform Legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe, obiecte ale dreptului de autor sunt:            

opere literare (povestiri, eseuri, poezii, romane); programele pentru calculator care se protejează ca şi operele literare; operele ştiinţifice; operele dramatice şi dramatico-muzicale, scenariile, proiectele de scenarii, libretele, sinopsisul filmului; operele muzicale cu sau fără text; operele coregrafice şi pantomimele; operele audio vizuale; opere de pictură, sculptură, grafică şi alte opere de artă plastică; operele de arhitectură, urbanistică şi de artă horticolă; operele de artă aplicată; operele fotografice şi operele obţinute printr-un procedeu analog fotografiei; hărţile, planşele, schiţele şi lucrările tridimensionale din domeniul geografiei, topografiei, arhitecturii şi din alte domenii ale ştiinţei;

Legea nu limitează numărul obiectelor dreptului de autor, ci stabileşte că obiecte pot fi şi alte opere care presupunem că ar putea fi create în viitor (adică noi forme de exprimare obiectivă) şi, care, evident, trebuie să corespundă tuturor semnelor unei opere de artă, literatură şi ştiinţă.

CAPITOLUL III 7

SUBIECTELE DREPTULUI DE AUTOR 1.1. Principiul adevăratului creator al operei Art. 3 alin. (1) al Legii privind dreptul de autor stipuleaza că este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera. Doar persoana fizică poate avea calitatea de autor al operei, fiind singura susceptibilă de a avea o asemenea activitate. În ciuda acestui fapt, Legea privind dreptul de autor prevede în art. 3 alin. (2) că în cazuri expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecția acordată autorului persoanele juridice și persoanele fizice altele decât autorul. Avand în vedere cele menționate mai sus, va trebui să distingem între subiectele originare ale dreptului de autor și cele derivate. Subiectul primar este autorul nemijlocit, creator al operei, în timp ce subiect derivat este acea persoana care, datorită unor împrejurari a dobândit unele prerogative ale dreptului de autor. Revenind la persoana juridică, ca subiect excepțional al dreptului de autor, trebuie să subliniem că aceasta nu va beneficia niciodată de toate prerogativele pe care le comportă dreptul de autor. Aceasta deoarece dreptul de autor al persoanei juridice nu poate deriva din creația operei, deoarece din faptul creării unei opere nu rezultă decât calitatea de autor al celui care a creat-o. Dreptul de autor al persoanei juridice poate doar deriva din drepturile de autor ale persoanelor fizice care au creat opera, însă pentru aceasta trebuie să prezumăm că aceste persoane au consimțit, în prealabil, în favoarea persoanei juridice, cesiuni parțiale ale prerogativelor care le revin în calitate de autori. Trebuie însă subliniat că aceste cesiuni sunt admise de lege doar în ceea ce privește prerogativele patrimoniale, ele nefiind posibile în ceea ce privește prerogativele personale nepatrimoniale,dat fiind caracterul acestora de a fi intim legate de persoana autorului. Uneori, numele autorului unei opere nu este cunoscut, caz în care avem de-a face cu o operă anonimă. Alteori, în virtutea faptului ca autorul are dreptul de a-și afirma paternitatea operei, dar nu și obligația de a o face, acesta poate decide ca opera să apară sub pseudonim.

1.2. Pluralitatea de autori 8

Operele nu constituie întotdeauna rezultatul activității creatoare a unui singur autor. Mai ales în cazul operelor științifice ne aflăm adeseori în fața unei pluralități de autori și a unei opere unice comune. În cazul pluralității de autori trebuie să distingem între opera comună și opera colectivă. Este opera comună, opera creată de mai mulți coautori; în colaborare. Bazându-se pe o activitate creatoare comună, opera comună este prin definiție o operă unitară.Dreptul de autor asupra operei comune aparține coautorilor acesteia, iar în lipsa unei convenții contrare, coautorii nu pot utiliza opera decât de comun acord. Un eventual refuz al consimțământului din partea oricăruia dintre coautori trebuie să aibă o justificare temeinică. În situația în care contribuția fiecărui autor este distincția, aceasta poate fi utilizată în mod separat, cu condiția să nu se prejudicieze utilizarea operei comune sau drepturile celorlalți coautori. Este opera colectivă, opera în care contribuțiile personale ale coautorilor formează un tot, fără a fi însă posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create. Astfel, operele colective sunt întotdeauna opere complexe din punctul de vedere al obiectului, reunind elemente de natură diferită (spre exemplu: scenariul, regia, compoziția muzicală etc.). O altă trăsătură esențială a operelor colective o constituie faptul că persoanele care participă la elaborarea acestei opere sunt fiecare în parte, subiectul distinct al unui drept de autor asupra unui obiect determinat, și anume fiecare din operele de natură diferită formând opera complexă pe care o reprezintă opera colectivă (autorul scenariului asupra scenariului, autorul compozitiei muzicale asupra acesteia din urmă etc.) Conform legii, în lipsa unei convenții contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparține persoanei fizice sau juridice din inițiativa, sub responsabilitatea căreia a fost creată.Referindu-ne acum la raporturile dintre coautori, regula fundamentală este aceea ca, în cazul operelor ce apar ca rezultat al unor colaborări, dreptul de autor aparține în comun, coautorilor. Remunerația se cuvine coautorilor în proporțiile pe care aceștia le-au convenit. În lipsa unei convenții, remunerația se împarte proporțional cu părțile de contribuție ale acestora sau în mod egal, dacă acestea nu se pot stabili. 9

În cazul unei opere indivizibile, coautorii nu vor putea să-și exercite prerogativele care alcătuiesc dreptul de autor, atât cele personale patrimoniale, cât și cele nepatrimoniale, decât de comun acord. Refuzul consimțământului din partea oricăruia dintre coautori trebuie să fie temeinic justificat. Când opera este divizibilă, iar contribuția fiecărui autor este susceptibilă de a fi valorificată separat, fiecare dintre aceștia iși va putea exercita drepturile personale nepatrimoniale asupra părții sale condiționat fiind de a nu aduce atingere intereselor celorlalți.

CAPITOLUL IV APĂRAREA DREPTULUI DE AUTOR 1.Noţiuni generale. Printre garanţiile sociale şi juridice,un loc deosebit în apărarea drepturilor de autor şi drepturilor conexe ocupă apărarea efectuată prin intermediu instanţelor de judecată.Orce persoană are drept de acces la instanţele de judecată şi dreptul de a obţine o apărare juridică calificată a drepturilor sale. În literatura de specialitate „apărarea drepturilor de autor cuprinde o totalitate de măsuri, îndreptate spre restabilirea sau recunoaşterea dreptului de autor sau apărarea intereselor posesorilor de aceste drepturi în cazul lezării sau contestării lor”. Dreptul la apărare, în viziunea noastră, este investirea unei persoane cu drepturi,care iar permite să aplice norme juridice pentru a restabili drepturile lezate sau contestate. Subiecţii dreptului la apărare sunt titularii dreptului de autor. În cazul publicării operei sub un pseudonim sau anonim,drepturile încălcate pot fi apărate de editura ce a publicat opera,de organizaţiile de administrare pe principiile colective a drepturilor patrimoniale sau de orce titulor al drepturilor de autor şi drepturilor conexe. Contravenient este considerat orce persoană fizică sau juridică care a efectuat acţiuni ce contravin normelor de drept stabilite în legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe precum şi a legislaţiei în vigoare ce reglementează acest gen de relaţii.

10

În literatura juridică sunt exemplificate 2 forme de apărare:jurizdicţională şi nejurizdicţională. Apărarea jurizdicţională este activitatea organelor împuternicite de stat pentru a efectua drepturile violate sau contestate. Forma nejurizdicţională reprezintă nişte acţiuni efectuate de  subiecţii dreptului de autor şi drepturilor conexe îndreptate la soluţionarea independentă a litigiilor apărute,fără a apela la organele investite cu acest drept. Drept exempu poate servi refuzul autorului de a efectua careva modificări în operă,nesancţionate de contractul încheiat. Forme de apărare a drepturilor civile: recunoaşterea acestor drepturi; restabilirea situaţiei existente până la încălcarea acestui drept,şi curmarea acţiunilor care încalcă acest drept;decernarea spre executarea obligaţiilor în natură; încetarea sau modificarea relaţiilor de drept; încasarea de la persoana ce a încălcat dreptul a pagubilor comise,iar în cazurile comise de lege sau contract,despăgubiri sub formă de amendă şi a altor modalităţi prevăzute de lege. Titularul dreptului de autor şi drepturilor conexe este în drept să ceară de la persoana care lia violat drepturile,următoarele: a)recunoaşterea drepturilor sale; b)restabilirea situaţiei existente până la  violarea dreptului şi încetarea acţiunii care crează pericolul violării drepturilor; c)recuperarea perderilor,inclusiv a câştigului nerealizat; d)perceperea venitului realizat de persoana care a violat drepturile de autor prin folosirea lor ilicită. Persoana culpabilă de violarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe poartă răspundere în conformitate cu legislaţia civilă,administrativă şi penală. Pentru violarea drepturilor personale(morale) autorul are dreptul să ceară prin judecată de la persoana care li-a violat: a. introducerea rectificărilor cuvenite în operă şi publicarea în presă sau într-un alt mod despre restabilirea drepturilor violate; b. interzicerea publicării operei sau îndeplinirea cerinţei de a înceta difuzarea ei şi confiscarea exemplarelor publicate;

11

c. recuperarea materială a prejudiciului moral în conformitate cu legislaţia în vigoare (art.38 al Legii privind drepturile de autor şi drepturile conexe). 2.Apărarea în ordine civilă. a)recunoaştera drepturilor de autor şi celor conexe Se consideră încălcare cazul,când în calitate de autor este indicată persoana ce a adus un aport tehnic,financiar şi nu creativ. La judecarea litigiilor privind copaternitatea,instanţele judecătoreşti urmează să verifice dacă persoanele ce pretind la dreptul de coautor au luat parte la crearea operei şi să constate care a fost aportul intelectual creativ adus la opera creată în colaborare, deoarece conform prevederilor art.11 al Legii,copaternitatea a două sau mai multe persoane asupra unei opere apare în cazul în care fiecare din ele,prin înţelegere reciprocă,a contribuit la creaţia respectivă. b)repunerea în situaţia existentă până la lezarea drepturilor Titularul dreptului de autor şi drepturilor conexe este în drept să ceară restabilirea situaţiei existente până la violarea drepturilor sale doar în cazurile când dreptul încălcat poate fi restabilit, adică autorul este în drept să ceară de la editură înlăturarea modificărilor survenite în operă nepublicată,efectuată fără acordul autorului.Este practic imposibil restabilirea dreptului de autor în cazurile când opera este publicată şi a devenit cunoscută publicului cu modificările neacceptate de autor.În situaţia dată judecata este în drept să interzică contravenientului publicarea de mai departe a operei sau săl oblige să efectueze un anunţ despre comiterea încălcărilor şi reabilitarea autorului,interesele căruia au fost încălcate.

c) curmarea acţiunilor ce lezează drepturile sau crează pericol de lezare a acestora Pentru a preântâmpina şi leza curmarea drepturilor de autor şi drepturilor conexe instanţele de judecată sunt în drept a efectua următoarele acţiuni:

12





până la examinarea cauzei în fond judecătorul este în drept să interzică reclamantului sau persoanei asupra căria sunt aduse suficiente probe pentru a presupune că ea este violatorul drepturilor de autor şi drepturilor conexe, să efectueze următoarele acţiuni:confecţionarea,vânzarea,reproducerea,darea în chirie... judecătorul este în drept să pronunţe hotărârea privind sechestrarea şi confiscarea tuturor exemplarelor operelor presupuse că sunt contrafăcute.

În cazul când organul de cercetare prealabilă dispune de probe privin violarea drepturilor de autor şi drepturilor conexe,este obligat să întreprindă măsurile cuvenite pentru a depista şi sechestra: 1. 2. 3.

exemplarele de operă şi fonograme care se presupune că sunt contrafăcute; materialele şi echipamentele destinate  pentru confecţionarea şi producerea acestira; conturile şi alte documente care pot servi drept dovezi ale acţiunilor săvârşite cu încălcarea prezentei legi(art.38(9)al L.privind drepturile de autor şi drepturile conexe).

Organele vamale sunt în drept să reţină exemplarele operelor sau fonogramelor lor,dacă acestea sunt introduse sau scoase din ţară fără licenţă. Art.38 p.”c-e” al L. privind drepturile de autor şi drepturile conexe stabileşte 3 moduri de reparare a prejudiciului cauzat  pentru lezarea drepturilor patrimoniale,recuperarea perderilor,perceperea venitului nerealizat, şi achitarea unei compensaţii.Una din cele mai răspândite sancţiuni este  recuperarea perderilor. În primul rând,titularul dreptului de autor şi drepturilor conexe este în drept să perceapă tot venitul realizat în urma violării dreptului de aurot şi drepturilor conexe.Acesta poate fi exprimat în sume băneşti. Al doilea mod de recuperare a pierderilor este achitarea unei compensaţii.Această compensaţie se estimează în salarii minimale,mărimea căreea va corespunde cu cea existentă la momentul violării dreptului.

13

3.Apărarea în ordine administrativă. Persoanele ce au violat dreptul de autor şi drepturile conexe pot suporta şi o răspundere administrativă. Conform Codului cu privire la contravenţiile administrative”folosirea produselor muncii intelectuale,inclusiv a produselor muncii intelectuale a autorilor străini,fără a încheia contract cu autorii sau succesorii lui de drepturi,încălcarea condiţiilor de folosire a produselor muncii intelectuale,inclusiv asupra operei literare de artă sau ştiinţifice, folosirea lor în orce alt mod ilicit,precum şi constrângerea la copaternitate-atrag după sine aplicarea unei amenzi”. Distrugerea din neglijenţă a originalului operei de artă plastică, sculptură, a manuscrisului sau a variantei difinitive a originalului operei audiovizuale de asemenea atrage după sine aplicarea unei amenzi.

4.Apărarea în ordine penală. Codul penal prevede pedepsă în formă de amendă pentru folosirea operelor literare,de artă sau ştiinţifice inclusiv a operelor autorilor străini fără a încheia contract cu autorul sau cu succesorii lui în drepturi, încălcarea stipulaţiilor legii şi a contractului de folosire a acestei opere, însuşirea paternităţii asupra unei opere străine,folosirea lor în oarecare mod ilicit,precum şi constrângerea la copaternitate,dacă aceste acţiuni au fost săvârşite după aplicarea unor sancţiuni administrative sau dacă a fost cauzată o daună de proporţii mari,precum şi distrugerea intenţionată a originalului operei de artă plastică,sculptură,a manuscrisului sau a variantei definitive a originalului operei audiovizuale. Obiecte ale infracţiunii sunt: folosirea operelor dreptului de autor fără încheierea unui contract cu autorul sau cu succesorii lui, însuşirea paternităţii unei opere străine,precum şi constrângerea la copaternitate. Componenţa de infracţiuni are un caracter material. Infracţiunea este săvârşită doar dacă a fost cauzată o daună de proporţii mari. Dauna de proporţii mari poate fi atât morală cât şi materială. Partea subiectivă o constitue intenţia directă. Subiect este persoana ce a atins vârsta de 16 ani. Legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe art.38(12) prevede şi răspunderea penală sub formă de privaţiune de libertate pentru persoanele vinovate de violarea  premeditată a drepturilor a drepturilor de autor şi drepturilor conexe. 14

CONCLUZII Dorinţa oamenilor de a pretinde drepturi de proprietate pare a fi o chestuine ce ţine inclusiv de natura umană. Inclusiv dreptul de proprietate intelectuală la un nivel individual este o revendicare ce poate aparţine fiecăruia dintre noi, încă de la cele mai mici vârste, la un nivel desigur incipient prin protestele copilului atunci când este imitat de un alt copil sau de un adult. Dreptul de proprietate intelectuală, definit în literatura de specialitate anglosaxonă ca „Intellectual Property” se poate afirma ca fiind un drept de proprietate asupra ideilor. Desigur, aceasta este o definiţie care nu este consacrată ca atare, modelităţile de definire a acestei ramuri de drept fiind totuşi mult mai complexe. Doctrina internaţională din acest domeniu face referire la proprietatea intelectuală ca la „produsele creativităţii şi minţii umane protejate prin lege”. Alţi autori dezvoltă şi apreciază că avem de-a face cu „un drept intangibil, legal recunoscut, de proprietate asupra produselor intelectului anumitor persoane”. Alte definiţii, se referă la acest drept ca fiind un drept asupra produselor intelectului uman, care au valoare comercială şi primesc protecţie legală. O definiţie cât mai completă este cea care stabileşte dreptul de proprietate intelectuală ca fiind „ramura de drept cuprinzând ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile juridice privind protecţia creaţiei intelectuale în domeniul industrial, ştiinţific, literar şi artistic, precum şi semnele distinctive ale activităţii de comerţ”. Toate aceste definiţii, subliniază însă, într-un fel sau altul că acest drept este unul strâns legat de activitatea creatoare, umană. Ramura de drept a proprietăţii intelectuale include atât normele juridice privitoare la valorificarea socială a acestei activităţi creatoare specifice oamenilor, cât şi cele care 3 privesc apărarea cu mijloace juridice a drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale ale creatorilor.

15

BIBLIOGRAFIE 1. Ioan Macovei, „Dreptul proprietăţii intelectuale”, Bucureşti, 2006; 2. Nicoleta-Rodica Dominte, „Dicţionar de dreptul proprietăţii intelectuale”, Bucureşti, 2009; 3. V. Drobyazko, R. Drobyazko. Bazele de proprietate intelectuală: - K.: Inter Yurinkom, 2004 - 512 p. 4. Victor Ursa, „Drepturile de autor şi protecţia lor juridică în România”, ClujNapoca, 1999; 5. Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, actualizată (2006).

16