Volum Eseuri Cantemir [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR” “DIMITRIE CANTEMIR” CHRISTIAN UNIVERSITY ,,DIMITRIE CANTEMIR- EDUCATOR AL ROMÂNILOR” CONCURS NAŢIONAL DE ESEURI 9 aprilie 2014, Bucureşti, România “DIMITRIE CANTEMIR - EDUCATOR OF THE ROMANIAN PEOPLE” NATIONAL ESSAY CONTEST April 9th, 2014 Bucharest-Romania

1

Coordonatori volum: Lect. univ. dr. Mihaela Cîrstea, - Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei Prof. Diana Hărtescu

2

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR” “DIMITRIE CANTEMIR” CHRISTIAN UNIVERSITY

,,DIMITRIE CANTEMIR- EDUCATOR AL ROMÂNILOR” CONCURS NAŢIONAL DE ESEURI 9 aprilie 2014, Bucureşti, România

“DIMITRIE CANTEMIR - EDUCATOR OF THE ROMANIAN PEOPLE” NATIONAL ESSAY CONTEST April 9th, 2014 Bucharest-Romania

3

Copyright © 2014, Editura Pro Universitaria Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Editurii Pro Universitaria Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro Universitaria

ISBN 978-606-26-0058-7

4

CUPRINS

CRONICA UNUI EVENIMENT AŞTEPTAT ................13 OPERA LUI DIMITRIE CANTEMIR – BANCHET SPIRITUAL FILOSOFIC............................................21 Dragomir Mădălina, Liceul Teoretic „George Călinescu” din București, Profesor îndrumător: Aurelia Gherghe DIMITRIE CANTEMIR – EDUCATOR AL ROMÂNILOR .......................................................... 40 Ghiţă Valentin, Liceul Teoretic „Dante Alighieri”, Profesor îndrumător: Oana Midache DIMITRIE CANTEMIR, OM AL TIMPULUI MODERN ................................................................ 56 Savonea Andrei, Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, Bucureşti, Profesor îndrumător: Iulia Pop DIMITRIE CANTEMIR – PROMOTOR AL CULTURII ROMÂNEŞTI .......................................... 73 Borloveanu Ioana-Mădălina, Liceul Teoretic „Ioan Petruș’’, Otopeni DIMITRIE CANTEMIR- SAVANTUL ROMÂN DINTRE RUSIA ŞI IMPERIUL OTOMAN ................. 85 Munteanu Mihaela-Roxana, Liceul „Ioan Petruş”, Otopeni 5

„ISTORIA IEROGLIFICĂ” SAU UNUL DINTRE PRIMELE ROMANE ALEGORICE DIN LITERATURA ROMÂNĂ .......................................... 93 Teodorescu Bianca, Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, Profesor îndrumător: Iulia Pop DIMITRIE CANTEMIR, ERUDITUL, MORALISTUL, EDUCATORUL ............................... 114 Vişan-Miu R. Tudor, Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr”, Profesor îndrumător: Dumitriţa Stoica ÎNŢELEGEREA ISTORIEI CU AJUTORUL LUI DIMITRIE CANTEMIR ŞI A OPEREI SALE „ISTORIA IEROGLIFICĂ” ..................................... 149 Ilie Maria Victoria, Roşu Diana, Colegiul Naţional „Matei Basarab”, Profesor îndrumător: Carmen Nedelcu DIMITRIE CANTEMIR – SAVANTUL ŞI EDUCATORUL ...................................................... 160 Merlan Laura, Călin Paula, Colegiul Naţional „Ion Creangă”, Profesor îndrumător: Diana Hărtescu DIMITRIE CANTEMIR - „EDUCATOR AL ROMÂNILOR” ........................................................ 176 Anghelina Simona Octavia, Colegiul Național „Octav Onicescu” București, Profesor îndrumător: Marcela Graţianu 6

DIMITRIE CANTEMIR – PRINŢUL RENAŞTERII DE RĂSĂRIT ......................................................... 189 Dîrleci Simona, Colegiul Național „Ion Creangă”, Profesor îndrumător: Diana Hărtescu COORDONATA REFLEXIVĂ A OPEREI LUI DIMITRIE CANTEMIR .......................................... 208 Vintilă-Anton Teona-Ioana, Colegiul Național „Ion Creangă”, Profesor îndrumător: Diana Hărtescu DIMITRIE CANTEMIR. O PERSONALITATE ROMÂNEASCĂ A TREI PARADIGME. ................... 222 Apreotesei I. Adrian, Colegiul Naţional de Informatică „Tudor Vianu”

7

8

Forward

THE CHRONICLE OF A MEMORABLE EVENT ......... 17 Prof. Diana Hărtescu CANTEMIR'S WORK - PHILOSOPHICAL SPIRITUAL BANQUET .............................................31 Dragomir Mădălina, Liceul Teoretic „George Călinescu” din București, Profesor îndrumător: Aurelia Gherghe DIMITRIE CANTEMIR – TEACHER OF ROMANIANS........................................................... 48 Ghiţă Valentin, Liceul Teoretic Dante Alighieri, Profesor îndrumător: Oana Midache DIMITRIE CANTEMIR, MAN OF MODERN TIME ... 65 Savonea Andrei, Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, Bucureşti, Profesor îndrumător: Iulia Pop DIMITRIE CANTEMIR – PROMOTOR OF THE ROMANIAN CULTURE ............................................ 79 Borloveanu Ioana-Mădălina, Liceul teoretic ,,Ioan Petruș’’, Otopeni DIMITRIE CANTEMIR - THE ROMANIAN SCHOLAR BETWEEN RUSSIA AND THE OTTOMAN EMPIRE ................................................ 89 Munteanu Mihaela-Roxana, Liceul “Ioan Petruș”, Otopeni 9

“THE HIEROGLYPHIC HISTORY” – ONE OF THE FIRST ALLEGORIC NOVELS IN ROMANIAN LITERATURE ........................................................ 102 Teodorescu Bianca, Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, Profesor îndrumător: Iulia Pop DIMITRIE CANTEMIR, SCHOLAR, MORALIST AND EDUCATOR .................................................... 132 Vișan-Miu R. Tudor, Colegiul Naţional “Gheorghe Lazăr” UNDERSTANDING HISTORY HELP BY DIMITRIEI CANTEMIR AND HIS CREATION ISTORIA IEROGLIFICA ......................................... 154 Ilie Maria Victoria, Roşu Diana, Colegiul Naţional “Matei Basarab” DIMITRIE CANTEMIR – THE SAVANT AND THE EDUCATOR ........................................................... 168 Merlan Laura, Călin Paula, Colegiul Naţional „Ion Creangă”, Profesor îndrumător: Diana Hărtescu DIMITRIE CANTEMIR – “EDUCATOR OF THE ROMANIANS” ....................................................... 182 Anghelina Simona Octavia, Colegiul Naţional „Octav Onicescu” Bucureşti

10

DIMITRIE CANTEMIR – THE PRINCE OF THE ORIENTAL RENAISSANCE ................................... 199 Dîrleci Simona, Colegiul Naţional „Ion Creangă THE PHILOSOPHICAL SIDE OF CANTEMIR’S WORKS .................................................................. 215 Vintilă-Anton Teona-Ioana, Colegiul Național „Ion Creangă”, Profesor îndrumător: Diana Hărtescu DIMITRIE CANTEMIR. A ROMANIAN PERSONALITY OF THREE PARADIGMS............... 232 Apreotesei I. Adrian, Colegiul Naţional de Informatică „Tudor Vianu”

11

12

CRONICA UNUI EVENIMENT AŞTEPTAT

Spiritul strălucitor cantemirian, dimensiunile uriaşe ale personalităţii sale, cu manifestări excepţionale în varii domenii: filosofie, logică, istorie, literatură, muzică, au determinat, în chip firesc, prima racordare a culturii române la cultura europeană, întâia recunoaştere, la nivel academic, a unui cărturar român. La data de 11 iulie 1714, Academia din Berlin primea în rândurile membrilor săi pe domnul moldav, consacrare care îl plasează pe cel mai bun cunoscător, în epocă, al problemelor orientale printre savanţii de renume ai secolului. Dată de neuitat pentru poporul român! De atunci, chipul cărturarului veghează de la înălţime şi invită la urcuş intelectual pe toţi cei care au cutezanţa să-şi confrunte conştiinţa şi personalitatea cu amplitudinea personalităţii sale. Degetul lui ne indică: pe aici este drumul spre lumină spirituală! La 9 aprilie 2014 - trei secole de recunoaştere academică la nivel european, Universitatea care îi poartă numele găzduieşte un eveniment aşteptat de mulţi tineri şi de profesorii lor: Concursul Naţional de eseuri, având ca temă vasta personalitate a lui Dimitrie Cantemir, adevărat educator al neamului său. Spaţiul de desfăşurare a 13

concursului este strălucitor, pe măsura evenimentului. Numărul impresionant al celor din sală grăieşte despre importanţa concursului. Ca profesor de limba română, mi-am încurajat elevii să participe la acest concurs, fiind cucerită de temă, de metodologia de desfăşurare, de calitatea intelectuală a participanţilor. După o primă etapă, în concurs au rămas 19 candidaţi de la Colegii Naţionale de elită: Sf. Sava, Gh. Lazar, Tudor Vianu, Ion Creangă, Matei Basarab. Temele eseurilor au relevat, încă de la început, anvergura pregătirii elevilor. Promovarea în etapa finală a unui anumit număr de candidaţi a fost o dovadă, în plus, de maximă seriozitate. La data când scriu aceste rânduri, este vie impresia pe care mi-a produs-o acest eveniment cultural. Memoria afectivă a păstrat proaspăt, nealterat, tot ce am simţit în acele momente, bucuria interioară că elevii noştri au fost protagoniştii unui eveniment memorabil. Organizarea a fost fără cusur. Cuvântul de deschidere, plin de căldură şi atenţie pentru participanţi, rostit de doamna prof. univ. dr. Gabriela Pohoaţă, decan al Facultăţii de Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir, organizatorul concursului, a sporit starea de bine. Nivelul intelectual la care urma să se desfăşoare evenimentul a fost impus de calitatea discursului academic de deschidere rostit de doamna rector, prof. univ. dr. Corina Adriana Dumitrescu, iniţiatorul concursului, care a determinat ca participanţii să strălucească, la rândul lor. 14

Eseurile au fost jurizate de un board ştiinţific din care au făcut parte academicienii Alexandru Surdu şi Alexandru Boboc. De asemenea, domnul academician Alexandru Boboc a fost prezent pe toată durata evenimentului, fiind implicat activ în discuţiile cu elevii. Dascăl fiind, cu preocupare pentru formarea intelectuală a elevilor mei, am fost încercată, pe durata desfăşurării concursului, de sentimente de înaltă bucurie că şcoala românească are asemenea elevi, care au dovedit forţă a ideilor, capacitate de analiză şi sinteză, cutezanţa ideilor personale, ştiinţa de a-şi promova imaginea. Răsplata pentru demersul lor a impresionat: substanţiale premii în cărţi şi bani. Strădania organizatorilor, printre care se număra şi lect. univ. dr. Mihaela Daniela Cîrstea, tânăr cadru didactic al Universităţii şi inspector de limba şi literatura română, care a făcut cunoscut acest concurs la nivelul şcolilor bucureştene, de a ne oferi posibilitatea participării la un eveniment cultural deosebit, merită toată preţuirea şi gratitudinea noastră, încântaţi că putem spune “Et in Arcadia ego!” Așteptăm nerăbdători ediţia următoare. Vom fi acolo! Prof. Diana Hărtescu

15

16

THE CHRONICLE OF A MEMORABLE EVENT

Dimitrie Cantemir’s brilliant spirit, his impressive personality - with exceptional distinctions in various fields such as philosophy, logics, history, literature and music achieved the first connection between the Romanian and the European culture. From the academic standpoint, one owes the first international recognition of a Romanian scholar to Dimitrie Cantemir. On the 11th of June 1714, the Berlin Academy admitted the Moldavian ruler among its members. This recognition places Cantemir, who was an expert in oriental culture, among the century’s most famous scholars. The date was memorable to Romanian people. Ever since, the scholar’s cultural heritage has continued to represent an intellectual challenge to all of those who had both the courage and the curiosity to discover Cantemir’s impressive and complex personality. His writings still represent a spiritual beacon to all those who seek to attain spiritual and intellectual enlightenment. On the 9th of April 2014, after three centuries of European academic acknowledgement, the University which was named after the Moldavian ruler hosted an event that the high school students and their teachers had been looking 17

forward to – a national essay competition which had the purpose of making the young generation discover Cantemir by writing essays about the Moldavian scholar and focusing on his multivalent personality. The venue was as splendid as the entire event. The utter importance of the competition was emphasized by the impressive number of participants. As a Romanian language teacher, I have encouraged my pupils to take part in the competition because I have been fascinated by its subject, the methodology and, of course, by the intellectual giftedness of the participants. There were nineteen participants left after the first phase. They came from Bucharest’s best national colleges, such as: “Saint Sava” National College, “Gheorghe Lazăr” National College, “Tudor Vianu” National College, “Ion Creangă” National College and “Matei Basarab” National College. Even from the beginning, the subjects that the participants focused on when writing their essays have revealed the amplitude of their knowledge. The fact that there was a limited number of participants taking part in the second phase was another proof of the fact that the competition was indeed competitive and thorough. As I am writing these lines I can remember the extraordinary impression it has left on me very well. Every single thing I felt that day - especially the joy for our pupils who had been the protagonists of this memorable event – has been kept alive by my emotional memory. The organizational process was perfect. The academic atmosphere was amplified by Mrs. Pohoaţă G’s, the dean of 18

Faculty of Letters from “Dimitrie Cantemir” Christian University, who made a warm opening speech. Prof. dr. Corina Adriana Dumitrescu, who is the rector of the university, the initiator of the contest, made a significant speech which eventually raised the academic level of the competition to its summit and encouraged the participants to do their best. Since I am one of the teachers who has always been dedicated to my pupils’ intellectual training, I felt nothing but sheer pride during the competition, because I realized that Romanian schools have such extraordinary students, who once more demonstrated their keen eye and originality coupled with the ability to analyze and synthesize their ideas. At the end of the competition, their skills got them books and financial rewards. The organizers’ efforts - including the contribution of a young professor of the University and Romanian language inspector, dr. Cîrstea Mihaela Daniela, who invited the high schools in Bucharest to participate at the competition – gave us the opportunity to participate at a special cultural event. They deserve our deepest gratitude and appreciation. Therefore, we are pleased to say “Et in Arcadia ego!”. We are looking forward to the next edition and we wish to state once more that we shall be delighted to attend and contribute. The Chronicler, Prof. Diana Hărtescu 19

20

OPERA LUI DIMITRIE CANTEMIR – BANCHET SPIRITUAL FILOSOFIC

Dragomir Mădălina, Liceul Teoretic „George Călinescu” din București, Profesor îndrumător: Aurelia Gherghe

Cea mai elocventă figură a scrisului vechi românesc, om al unui alt timp, considerat doar formal reprezentant al perioadei vechi, Dimitrie Cantemir angajează cultura română pe un alt drum, drumul care îmbină Renașterea cu Epoca Luminilor. Revendicat de cultura otomană, de cea rusă, dar și de cea europeană, Dimitrie Cantemir este primul român care a fost ales membru al Academiei din Berlin, în anul 1714. Considerat în literatura și cultura română și universală unul dintre cei mai erudiți umaniști, personalitate covârşitoare a secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir și-a concentrat întreaga activitate în dezvoltarea și înflorirea culturii române, este „omul universal” care a pregătit apariția iluminismului prin opere care au la bază o vastă documentație. Considerat un geniu al națiunii, Cantemir este cel mai mare umanist din perioada feudală a literaturii romane, un geniu care nu scrie cărți, ci conturează file din istorie. Dimitrie Cantemir este „întâiul om de știință român”, personalitate care se distinge printre contemporanii săi, personalitate a cărei operă face autoritatea în epoca pe care o reprezintă. Dimitrie Cantemir, „erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, un Lorenzo de Medici al nostru” (G. Călinescu, „Istoria literaturii 21

române de la origini până în prezent”), își transpune personalitatea excepțională în lucrări de temelie pentru cultura națională și universală. Dimitrie Cantemir folosește adesea temele istorice ca un romantic preocupat de originea pe care o prezintă într-un mod atât de personal, încât oglindește năzuința sa acută de a transpune idei despre societate și civilizație care întrec valoarea documentară a operelor lui Miron Costin și a stolnicului Constantin Cantacuzino. Opera cantemiriană este complexă, autorul fiind cel care surprinde probleme social-istorice ale Moldovei de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, în calitatea sa de fost domnitor și personalitate care dorește să impună străinătății imaginea poporului român ca parte integrantă a istoriei universale, prin dubla sa descendență. Operele lui Cantemir apar într-o perioadă în care înflorirea culturii era bazată, în special, pe dezvoltarea tipografiilor care produceau cărți în limbile vorbite pe teritoriul celor trei provincii române, opere care, la rândul lor, prezintă o dezvoltare semnificativă prin apariția de noi genuri și specii literare. În acest context, operele lui Cantemir datorează mult personalităților enciclopedice europene, minți care îi oferă recunoașterea meritată. Lectura operelor lui Dimitrie Cantemir devine un banchet filosofic al spiritului, banchet creat de pilde, învățături lumești și înțelepte, provocări pentru rațiune, dezamăgiri pentru sentimente, conștientizarea efortului, smerenia satisfacției, tăgăduiri asupra învierii și nemuririi, moralitate și imoralitate. „Divanul sau Gâlceava Înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul” apare în anul 1698, la Iași, într-o perioadă în care se remarcă o înflorire deosebită a culturii scrise în limba romană. „Divanul” lui Cantemir, deși nu este o operă izolată, a reprezentat un centru de interes pentru lingviștii și istoricii filosofiei care au luat în considerare stilul, lexicul, 22

ideile și teoriile formulate de autor în încercarea de a realiza o analiză lămuritoare care a pus, în final, „Divanul” „sub puternice fascicole de lumină”. Similitudinea operei cantemiriene cu modelul unei culegeri de maxime, reprezentativă pentru cultura epocii, face ca opera să fie asemeni unui roman aflat într-o îmbinare de influențe literare, istorice și filosofice. Un eseu compus după modelul dialogurilor platonicine, cele trei cărți care alcătuiesc „Divanul” au ca sursă de inspirație pasaje biblice ori lucrări ale filosofilor, poeților sau sfinților. Opera are în centrul său cea de-a doua carte în care maximele comentate vor fi centrul „dramatizării” din prima carte, iar în final, cea de-a treia carte reprezintă o expunere savantă cu rolul de a completa „gâlceava” și „predania”. Eterna controversă dintre influență și autohtonism este puternic reflectată în structura cărții lui Dimitrie Cantemir. Tensiunile de la cumpăna secolelor al XVII-lea şi XVIII-lea, o îmbinare între spiritul gândirii occidentale și dorința de a păstra un filon autohton, o varietate de curente și idei care trădează preluarea acestora din cărți sacre și texte umaniste. „Divanul” lui Cantemir, lucrare care poate fi văzută, printre altele, ca un eseu care ilustrează condiția generică a omului și reflexia morală după modelul creștin, este influențat în mod special de scrierile europene de gen similar ale scriitorilor precum Montaigne, Gracian, Burton și La Fontaine. Debutul cărții, marcat de „câteva fraze cadențate și muzicale, ce nu pot să nu vrăjească urechea noastră învățată în proză cu alte sonoruri” (Nicolae Manolescu, „Istoria critică a literaturii române”) surprinde prezentarea unor „mescioare spre a sufletului dulce gustare” pe care sunt atent așezate două pahare, paharul vieții și paharul morții, idee sugerată și de Eminescu în „Epigonii”. În „Divanul”, „personajul” central este surprins în persoana Înțeleptului. Principele - moldav 23

reprezintă figura înțeleptului devenită simbol al conștiinței reflexive și al unei bune cunoașteri a sinelui. Înțeleptul din operă, oratorul, este un iubitor al cuvântului și al filosofiei, acest lucru fiind reflectat în discursul dintre el și Lume. Este, de asemenea, un explorator al sufletului, al cărui discurs va surprinde o judecată virulentă la adresa Lumii și a poftelor ei, lucru prefigurat și în titlu. „Divanul” lui Dimitrie Cantemir poate fi privit ca o lucrare prin excelență creștină, însă nu trebuie omis faptul că lucrarea reprezintă o interferență a influențelor stoice, în care lumea este „falnică”, dar „amăgitoare și trecătoare”, dar și a influențelor neoplatonice prin temele creștine, în aprecierea Lumii ca fiind „nesățioasă”, „o lume vărsătoare de sânge şi pierzătoare de suflet”, lume pe care și Miron Costin o surprinde în „Viaţa lumii”. Lectura „intensivă”, prin oralitate, surprinde gradat invitații succesive adresate cititorului în a se înfrupta din bucate ori în a se conversa cu sine. Paharele vor reprezenta centre de interes. Cartea îmbină oralitatea cu scrisul, mentalitatea românească a epocii și contextul cultural european, fiind puternic influențată de dezvoltarea tipografiilor și de influența cuvântului rostit care cunoștea prestigiul, pe de-o parte, iar pe de altă parte, în „Divanul” se remarcă o interferență a manifestărilor culturii române și europene marcate de dezvoltări succesive și accelerate. Nefiind o operă ale cărei surse de inspirație sunt exclusiv livrești, prin experiența personală a autorului, „Divanul” recomandă stabilitatea în gândire, respectarea valorilor umane și o atenție sporită principiilor din spatele aparențelor înșelătoare, în încercarea de a se opune superficialității, neadevărului și lăcomiei în locul binelui, prin prezentarea parvenitismului ca un viciu primejdios.

24

Contrastul permanent al sufletului cu trupul, deoarece sufletul vine de la Dumnezeu, iar trupul este lumesc, măcinat de păcatul primordial, se remarcă la un nivel superior al existenței prin persoana Înțeleptului care este într-o permanentă căutare a perfecțiunii. Principele-filosof, posesorul înțelepciunii, situate deasupra științei lumești, ajunge în final să încheie un pact ideologic cu Lumea în care surprinde latura duală a lucrurilor, macrocosmosul și microcosmosul. Contrastul paroxismic dintre aparență și esență, observat printr-o metaforă a „fețelor mării”, surprinde ascunzișul dintre frumoasele chipuri ale sirenelor și virajurile vieții la care conduc, reliefând o temă de circulație în epoca barocului utilizată de Cantemir, lumea ca teatru. Așa cum Ș. Cioculescu observă la Cantemir o „superstiție a stilului ciceronian”, personajul central al „Divanului”, iubitor al oratoriei, Înțeleptul, într-un discurs cu Lumea, dorește să înlăture superficialitatea și să ducă mai departe ideea de dezirabilitate a materialului, a stăpânirii regești, în similitudine cu poemul filosofic eminescian „Luceafărul”, în tabloul al treilea, în care se conturează dorința lui Hyperion de a renunța la superioritate în favoarea unei condiții comune, de muritor, în dialogul cu Demiurgul. Valoarea spațiului celest este marcată de discrepanța vădită dintre împărăția cerului și efemeritatea condiției umane. Legăturile dintre oameni, în eseul filosofic al lui Cantemir, asociate cu raporturile dintre astrele cerești, sunt prezentate inclusiv într-o perspectivă dantescă, încă din primele pagini ale marii cărți de filosofie, o carte care devine un simbol al unei epoci. Stilul cantemirian surprinde capacitatea acestuia de a fi și astăzi o „încântare neegalată” (Nicolae Manolescu, „Istoria critică a literaturii române”), un stil versatil, care, deși nu revoluționează limba filosofiei românești, rămâne un stil care încântă după secole, trădează emoții care desfată spiritul. 25

Pe lângă oralitate, care ajunge să înlăture barierele dintre instanțe, stilul cantemirian îngrijit, lucrat cu insistență, folosindu-se cuvinte noi, pentru a-l impresiona pe cititor, ilustrează „preocuparea lui Dimitrie Cantemir de a exprima în românește orice noțiune” (Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, „Istoria Limbii române Literare”). Formele retorice și masiva prezență a oralității, prin pasajele de dialog rostit, exclamații și repetiții, ilustrează dorința de a imprima ideea generală a operei filosofice, o îmbinare de fenomene culturale, un exemplu de operă, un imbold pentru ceilalți scriitori în înfăptuirea operelor care pot lărgi orizontul culturii. Funcția delimitată a operei cantemiriene surprinde o formă a artei mai reținută, fără reprezentații ample, însă va oferi prilejul ilustrării prin motive fundamentale, a concretizării unor învățături și principii prin intermediul personajului central. „Istoria ieroglifică”, pe de alta parte, este considerată a fi prima operă literară românească, în toată puterea cuvântului. Un roman alegoric cu personaje din lumea animală, un roman istoric realist, a fost privit ca o lucrare secretă, contemporanii autorului fiind ascunși sub denumiri de păsări și patrupede. Lupta pentru putere, ilustrată prin gustul lui Cantemir pentru alegorie, este surprinsă prin măști zoomorfe care conturează o galerie de personaje interpretate ca fiind degradante și jignitoare de către contemporanii autorului, iar concepțiile vremii, prin insensibilitatea gândirii, au provocat un adevărat scandal în întreaga Europă de sud-est. Spiritul ludic, provocator, al lui Cantemir ascunde niște „jocuri de om cultivat și inteligent” (Nicolae Manolescu, „Istoria critică a literaturii române”), întreaga acțiune a operei gravitând în jurul unui conflict „mai vechi decât zidirea Babilonului” (Nicolae Manolescu, „Istoria critică a literaturii române”). Conflictul surprinde mascat alegerea unui epitrop, printr-o adunare obștească, în Împărăția animalelor. 26

Tonul discuțiilor care se nasc în jurul alegerilor amintește de „Țiganiada” lui Ioan Budai-Deleanu, epopee în care polemicile se conturează, în finalul epopeii, din incapacitatea de a decide forma de guvernământ a noului stat. Subiectul „lucrării morale-filosofice”, așa cum o numește A.D Xenopol, este destul de simplu, însă complexitatea minții autorului reușește să contureze personaje care înfăptuiesc acțiuni paralele sau convergente. Nicolae Iorga, simțind latura moral-psihologică a romanului care surprinde „superba meditație a omului” (Dan Horia Mazilu, „Recitind literatura română veche”) și firul epic istoric, categorisește opera lui Cantemir ca fiind un „roman istoric” și „carte de memorii îmbrăcată în zăbranicul glumeț al unei fantasii alegorice”. Deși poate părea o opera greoaie din cauza construcției latine a frazei și a simbolizării întâmplărilor în ieroglife, subiectul „deschis” urmărește, în realitate, conflictul fraților Constantin și Cantemir Brâncoveanu, unde Constantin Brâncoveanu, Corbul, ajută personajul himeric Struțocămila să ajungă pe tronul Țării patrupedelor pentru a obține o parte din bunurile Moldovei. Text eminamente literar, carte care ajută la cunoaștere și inițiere, primul roman cult, conturat după modelul romanelor populare medievale surprinde alegoria morală și pamfletară printr-o operă de ură şi răzbunare, „Istoria ieroglifică” oglindește teoriile filosofice despre om şi neliniştile lui. Lumea „ciudată” creată de autor surprinde personaje „mascate” - Inorogul, „proiecție a unui străvechi mit semiantropomorf „este o ființă într-o permanentă persecuție și forțat să se izoleze în locuri imposibile și anevoioase, în munți, muntele fiind simbolul alchimic, personaj care vine în atenția cititorului ca personajul principal al operei. Inorogul este un personaj pur care nu se ferește în a înfăptui acțiuni demne de laudă, într-un context nefavorabil păstrării scaunului care i se 27

cuvenea. Leul este un semn al întâietății, al patrupedului ideal și conducător dominator. Lumea barocă îmbină simbolistica Pământului, Apei și Aerului prin viețuitoare „mistice”. Vidra, rațională, logică și doritoare de dreptate este prima care ia cuvântul în disputa creată pe baza alegerii epitropului. Căprioara respinge ideile Vidrei, o logică abstractă de neînțeles, iar Struțocămila, candidatul la epitropie, viclean, un personaj hibrid, însetat de putere, aliat al Corbului alături de care complotează pentru o câștigare facilă a alegerilor din Împărăția animalelor. Cameleonul, personaj degradant, menit să prezinte neadevărul ca un adevăr incontestabil, este cel care va complota împotriva Inorogului care avea să facă o vrajă benefică pentru soția sa, frumoasa Biruința. Pamflet politic cu un puternic caracter moralizator și cu o dimensiune clasicistă care permanentizează caracterele, opera lui Cantemir redă o lume asemănătoare cu cea existentă, în care eroii cu trăsături umane pot fi încadrați în tipologii în funcție de dimensiunea morală dezvăluită. Corbul este, în acest mod, intrigantul, Inorogul este prigonitul, Cameleonul este vicleanul – personaje caricaturale caragialiene de profunzime eternă. Un adevărat „Roman de Renard” românesc însă cu scopuri polemice” (G. Călinescu, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”), construit într-un duh retoric, „loc al iluziei și al iluzionării, al aparențelor, al folosirii măștilor lăuntrice ori exterioare” (Dan Horia Mazilu, „Recitind literatura română veche”), opera surprinde dorința lui Dimitrie Cantemir de a „jongla” cu semnele și simbolurile mascate ale întâmplărilor și personalităților. „Lumea ieroglifică”, surprinsă prin interminabile secvențe rimate și ritmate, personaje bizare, o modalitate a mascării chipurilor emblematice ale politicii vremii, prezentate cititorului invitat la „teatru”, sub „masca” făpturilor, „dihăniilor” și „păsirilor”. Majoritatea personajelor lui Cantemir practică oracolul și utilizează diferite practici 28

oculte în încercarea de a interpreta visele prin exerciții divinatorii sau astrologie. Romanul lui Cantemir, îndelung apreciat în epoca Barocului, tradus și imitat, transformat apoi în scenariu dramatic, are la „bază structuri de suprafață”, sugestii și semnificații, savant așezate și „îngrijite”, toate atent observate și folosite pentru a impresiona și „minuna”. Boierimea epocii este atent ascunsă sub înfățișări ale animalelor și păsărilor puternice, în schimb țăranii, soldații, curtenii și alte personaje colective care sunt lipsite de virulența caracterului, sunt plasate în plan secund și sunt ilustrate sub „măștile” insectelor, precum albine, tăuni sau viespi. Antropologia lui Dimitrie Cantemir a fost îndelung studiată și marcată de opinii critice care au adâncit capacitatea autorului de a surprinde latura cea mai profundă a sufletului omenesc. În centrul antropologiei cantemiriene se află o imagine creionată de Înţelept care va deveni unul dintre motivele centrale ale operei filosofice – „Până nu-ți vei face trupul – vas, sufletul – aur, și lumea aceasta – foc, și nu vei fierbe astfel laolaltă sufletul cu trupul în flacăra acestei vieți, mântuire nu vei avea”. Univers în care se confruntă permanent categorii opuse – binele și răul, adevărul și minciuna, înţeleptul și lumea, pasiunea și rațiunea – spaţiul literar - filosofic cantemirian definește imoralitatea căreia încearcă să i se opună, acceptă compromisul, dar amendează răul, oferă un spectacol al deșertăciunii. Bibliografie Cantemir Dimitrie, (1974), Opere complete I (Divanul), Ediție îngrijită, Studiu introductiv și comentarii de Virgil Cândea, București, Ed. Academiei. 29

Cantemir Dimitrie, (2008), Istoria Ieroglifică, Prefață de Dan Horia Mazilu, București, Ed. Gramar. Cândea Virgil, (1979), Rațiunea dominantă. Contribuții la istoria umanismului românesc, Cluj Napoca, Ed. Dacia. Călinescu George, (2003), Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), București, Ed. Fundația regală pentru literatură și artă. Manolescu Nicolae, (2008), Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, București. Mazilu Dan, Horia, (1998), Recitind literatura română veche, vol. I, II, București, Ed. Universității din București.

30

CANTEMIR'S WORK - PHILOSOPHICAL SPIRITUAL BANQUET

Dragomir Mădălina, Liceul Teoretic „George Călinescu” din București, Profesor îndrumător: Aurelia Gherghe

The most eloquent figure of Romanian old letters, man of another time period considered only formal representative of the old Romanian culture Cantemir commit another way, the way which combines Renaissance to the Enlightenment. Claimed Ottoman culture, from the Russian, but also the European Cantemir is the first Romanian who was elected to the Academy of Berlin, in 1714. Considered in Romanian and universal literature and culture one of the most erudite humanists, personality majority of the seventeenth century and eighteenth century, Dimitrie Cantemir entire business focused in the development and flourishing of Romanian culture is the “universal man” who prepared the Enlightenment through works which are based on extensive documentation. Considered a genius of the nation's largest humanitarian Cantemir during feudal literature, a genius who write books, but outlines the history file. Dimitrie Cantemir “first Romanian scientist” personality distinguished among his contemporaries personality whose work makes authority in the era he represents. Dimitrie Cantemir, “scholar of European fame, Moldavian prince, academicean Berlin, Russian prince, Romanian historian, connoisseur of all pleasures you can give the world a 31

Lorenzo de Medici us” (G. Călinescu, “The History of Romanian Literature from origins to the present”), its exceptional personality works transpose the foundation for national and universal culture. Dimitrie Cantemir often uses historical themes that preoccupied romantic origin that presents in a way so personal that reflects the aspiration to acute to translate ideas about society and civilization that exceed documentary works of Miron Costin and Constantin Cantacuzino. Opera Cantemir is complex, the author is the one who captures the social-historical Moldova in the late seventeenth century and early seventeenth century, as the former ruler and personality that wants to impose foreign countries as part of the Romanian people image integral universal history through its dual lineage. Cantemir's works appear in a time of flourishing culture was based in particular on the development of printers producing books in the languages spoken across the three Romanian provinces, works which, in turn, presents a significant development in the emergence of new genres and literary genres. In this context, the works of Cantemir owes much to European encyclopedic personalities, minds which gives deserved recognition. Reading the works of Demetrius Cantemir philosophical spirit becomes a banquet, banquet created by parables, teachings and worldly wise reasoning challenges, disappointments for feelings, awareness effort, humility satisfaction, denials of resurrection and immortality, morality and immorality. “Divan or bickering or Giudeţul world wise soul and body” appears in 1698 in Iasi, in a period where there is a culture flourished written in Romanian. “Divan” Cantemir, although it is a work isolated, was a center of interest to linguists and historians of philosophy that took into account the style, vocabulary, ideas and theories formulated by the author in an attempt to achieve an enlightening analysis that had finally 32

“Divan” “under strong bundles of light. “Similarity work cantemiriene model of a collection of maxims, representative of the era culture makes a novel work is also found in a combination of influences literary, historical and philosophical. An essay composed dialogues platonicine model, the three books that make up the “Divan” were the inspiration biblical passages or works of philosophers, poets and saints. Opera has at its center the second book which will be the center of highs commented “dramatization” of the first book, and finally, the third book is a scholarly exposition of the role of complement “bickering” and “tradition”. The eternal controversy of influence is strongly reflected in the structure autochtony Cantemir's book. Tensions at the turn of the seventeenth century and eighteenth century, a blend of Western thinking spirit and desire to keep a local vein, a variety of current and taking ideas that betray their sacred books and texts in the humanities. “Divan” Cantemir, work that can be seen, among other things, an essay that illustrates the condition of the individual and moral reflection on the Christian model is influenced particularly European writings of similar genre writers such as Montaigne, Gracian, Burton and La Fontaine. The debut book, marked by “a few musical phrases and cadences that I can not spell our ear to the other sonoruri learned prose” (Nicolae Manolescu, “Critical History of Romanian Literature”) captures the presentation of “sweet soul mescioare to snack” which are carefully placed two glasses, glass cup life and death, an idea suggested by Eminescu “Epigones”. In the “Divan”, “character” is central surprised by Wise person. Moldavian Prince-wise figure represents became the symbol of reflexive consciousness and an awareness of the self. Work wise, the speaker is a lover of word and philosophy, and this is reflected in the discourse between him and the world. It is also an explorer of the soul, 33

whose speech will surprise virulent judgment to the world and its lusts, it foreshadowed in the title. “Divan” Dimitrie Cantemir can be regarded as a work by Christian excellence, but we should not overlook the fact that the work is an interference of Stoic influence in the world is “lofty” but “deceptive and fleeting” and Neoplatonic influences by Christian themes in assessing world as “insatiable”, “a world spilling blood and losing the soul,” Miron Costin world that a surprise “Viiaţa world.” Reading “intensive” by orality, gradually captures successive calls to the reader in a feast of food times to converse with him. The glasses will be the center of interest. The book combines orality to writing, Romanian mentality of the era and European cultural context, strongly influenced the development of printing and the influence of the spoken word who knew prestige, on the one hand, and on the other hand, the “Divan” there is an interference Romanian and European cultural manifestations marked by successive developments and accelerated. Not being an opera of which are exclusively bookish inspiration, personal experience of the author, “Divan” recommends thinking stability, respect for human values and principles behind appearances attention misleading attempt to oppose superficiality, lies, and greed instead of good, by presenting upstartism a dangerous flaw. Permanent contrast with the body the soul because the soul comes from God, and the body is worldly ground of original sin, stands at a higher level of existence by a wise person is in a constant search for perfection. Princephilosopher, possessor of wisdom, above the mundane science, eventually reaching a deal to end ideological world in which it surprise dual side of things, the macrocosm and the microcosm. Paroxysm contrast between appearance and essence, observed through a metaphor of the “big girls” surprise hiding between the beautiful faces of sirens and the 34

leading mirajurile (the changes of( life, emphasizing a theme of movement Baroque Cantemir used by the world as a theater. As Serban Cioculescu Cantemir observed a “superstition Ciceronian style,” the central character of “Divan” lover of oratory wise, in a speech to the world, seeks to overcome superficiality and to push forward the idea of the desirability of the material, the royal rule, in Eminescu's philosophical poem similar to “Star” in the third panel, which outlines his desire to waive Hyperion superiority in favor of common conditions mortal in dialogue with Demiurgul. Valoarea (the value of) celestial space is marked by obvious discrepancy the kingdom of heaven and the impermanence of the human condition. Connections between people, Cantemir's philosophical essay associated with the relationship between the stars of heaven, are presented including a Dantesque perspective from the early pages of the great books of philosophy, a book that becomes a symbol of an era. Cantemir style captures its ability to be today “unequaled delight” (Nicolae Manolescu, “Critical History of Romanian Literature”), a versatile style that although philosophy is revolutionizing Romanian language remains a style that delights after centuries, betray emotions that delight the spirit. Besides oral reaching to remove barriers between courts, Cantemir style neatly worked strongly, using new words to impress the reader, illustrating “Cantemir concern to the Romanian expresses the any notion” (Al. Rosetti B. Cazacu, Alan Onu, “History of the Romanian literary language”). Rhetorical forms and massive presence of orality, spoken passages of dialogue, exclamations and repetitions, illustrating the desire to print general idea of philosophical work, a mix of cultural phenomena, an example of work, an incentive to other writers in carrying out works which may broaden culture. Position bounded opera cantemiriene capture more conservative art form, without extensive performances, but will provide the opportunity to illustrate the fundamental 35

reasons, the realization of doctrines and principles through the central character. “Hieroglyphic History”, on the other hand, is considered to be the first literary Romanian, fledged. An allegorical novel with characters from the animal world, a realistic historical novel, was regarded as a work secret author contemporaries were hidden under the names of birds and quadrupeds. The struggle for power, illustrated by Cantemir's taste for allegory, is surprised by zoomorphic masks outlining a gallery of characters interpreted as degrading and insulting by contemporary author, and conceptions of time, the insensitivity of thought, caused a scandal across Europe southeast. Playfulness, challenging, Cantemir's hide some 'games cultured and intelligent man (Nicolae Manolescu, “Critical History of Romanian Literature”), all the action of the opera revolving around a conflict” older than the building of Babylon (Nicolae Manolescu “critical History of Romanian literature”). Conflict surprise election of a trustee masked by a civic gathering the animal kingdom. The tone of the discussions arising around election reminiscent of “Ţiganiada” Ioan Budai-Deleanu the epic debates looming, the end of the epic, the inability to decide the form of government of the new state. The subject of “moral-philosophical work,” as he calls AD Xenopol is quite simple, but the complexity of the mind of the author fails to outline characters who exert parallel or convergent action. Nicolae Iorga, sensing the moralpsychological novel that captures the “beautiful meditation of man” (Dan Horia Mazilu, “Rereading old Romanian literature”) and historical storyline, categorizes Cantemir's work as a “historical novel” and “a book wearing funny memories of an allegorical Fantasia”. Although it may seem cumbersome due to the construction work of the sentence and symbolization Latin 36

happenings in Hieroglyphic subject “open” is in reality the conflict brothers Constantine Cantemir Brancovan where Constantin Brâncoveanu Raven helps chimeric unnatural character to reach the throne of quadrupeds to get some of the goods Moldova. Text eminently literary book that helps knowledge and initiation cult first novel, popular novels shaped model captures medieval moral allegory and pamphleteer through a work of hatred and revenge, Hieroglyphic History reflects philosophical theories about man and his anxieties. World “strange” characters created by author captures “hidden” - the Unicorn, “an ancient myth semiantropomorf projection” is being permanently strengthen the persecution and forced her to isolate herself in impossible places and difficult, in the mountains, the mountain is the alchemical symbol, character that comes to the attention of the reader that the main character of the work. The unicorn is a pure character which do not forbid in praiseworthy actions in a negative context seat keeping his due. Leo is a sign of primacy, the ideal quadruped and domineering leader. World Baroque combine symbology earth, water and air by creatures “mystical”. Otter, rational, logical and right is willing to speak the dispute first created based on trustee election. Deer rejects ideas otters, abstract logic incomprehensible and unnatural, candidate trusteeship, cunning, a hybrid character, power-hungry, Raven allied with the plot for an easy winning elections animal kingdom. Chameleon, degrading character meant to present falsehood as an indisputable truth is the one that will conspire against Unicorn that would make a beneficial spell for his wife, the beautiful victory. Political pamphlet with a strong moralistic and classicist who permanentizează (permanent) font size, Cantemir's work plays a world similar to the existing one, the heroes with human traits can be divided into types depending on the moral 37

dimension disclosed. Raven is, thus, intriguing, Unicorn is a persecutor, Chameleon is cunning - caricatured characters Caragialean eternal depth. A true “Roman Renard” Romanian but polemical purposes (G. Călinescu, “History of Romanian literature from its origins to the present”) built in the spirit rhetorically, place of illusion and delusion, the appearances of use inner or outer masks (Dan Horia Mazilu, “Rereading old Romanian literature”), Cantemir's work captures the desire to juggle “with signs and symbols of hidden events and personalities.” Hieroglyphic World rhymed sequences captured by endless and rhythmic, bizarre characters, a way of masking faces weather flagship policy presented invited readers to “drama” in the “mask” creatures, “monsters” and “stepping.” Most of the characters Cantemir practice oracle and uses various occult practices trying to interpret dreams or divination exercises astrology. Cantemir's novel, long considered the Baroque era, translated and imitated, then transformed into dramatic scenario is based on “surface structures”, suggestions and meanings, scholar seated and “neat”, all carefully observed and used to impress “marvel”. Boyars era is carefully hidden under the appearance of animals and birds strong, however peasants, soldiers, courtiers and other characters are devoid of virulence collective character are placed in the background and are shown under “masks” insects such as bees, gadfly or wasps. Anthropology, Cantemir was extensively studied and characterized by critical opinions that have deepened the author's ability to capture the deepest side of the human soul. In the center is an image of anthropology cantemiriene designed under the wise will become one of the reasons the opera philosophical Cent – “Until you do your body - bowl, 38

soul - gold, this world - fire, and so will not cook soul together flame body in this life, you will have salvation.” Universe constantly facing opposite categories - good and evil, truth and falsehood, wise and world, passion and reason philosophical literary space defines immorality Cantemir trying to oppose, accept compromise, but amends evil offers a show of vanity. References Cantemir Dimitrie, (1974), Opere complete I (Divanul), Ediție îngrijită, Studiu introductiv și comentarii de Virgil Cândea, Bucureşti, Ed. Academiei. Cantemir Dimitrie, (2008), Istoria Ieroglifică, Prefață de Dan Horia Mazilu, București, Ed. Gramar. Cândea Virgil, (1979), Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Cluj Napoca, Ed. Dacia. Călinescu George, (2003), Istoria literaturii române de la origini până în present, (1941), București, Ed. Fundația regală pentru literatură și artă. Manolescu Nicolae, (2008), Istoria critică a literaturii române, București, Ed. Paralela 45. Mazilu Dan, Horia, (1998), Recitind literatura română veche, vol.I, II, București, Editura Universității din București.

39

DIMITRIE CANTEMIR – EDUCATOR AL ROMÂNILOR

Ghiţă Valentin, Liceul Teoretic „Dante Alighieri”, Profesor îndrumător: Oana Midache

Dezvoltat în jurul mișcării culturale cunoscute sub numele de Renaștere, umanismul este definit drept o concepție care punea în centrul ideologiei sale, ființa umană. În Ţările Române, umanismul își face apariția, mai întâi în Transilvania, prin lucrările lui Nicolaus Olahus și Johannes Honterus, ulterior în Moldova și Țara Românească prin operele cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce, respectiv Constantin Cantacuzino. „Până în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, literatura românească este în întregime opera clerului și poartă, în alcătuirea ei, o trăsătură adânc religioasă. Pe la jumătatea secolului al XVII-lea se petrece însă o schimbare în dezvoltarea culturii noastre. În urma prefacerilor pe care le examinăm mai jos, boierimea a ajuns într-o situație materială prosperă, care a ajutat-o să ocupe un loc proeminent în viața politică și culturală a neamului. Dar din pricina luptelor ce se dădeau în jurul tronului, ea era silită să emigreze către adăposturile de cultură din centrul și Răsăritul european, care stăteau în legătură cu Apusul. Prin aceste emigrări s-a deschis pentru cultura românească, închisă până atunci în formele strâmte și rigide ale slavonismului și ortodoxiei, o fereastră prin care a 40

năpădit aerul proaspăt al civilizației occidentale. Contactul acesta cultural s-a făcut mai intens în Constantinopol și în Polonia. Apropierea de mișcarea umanistă a Poloniei a înviorat viața literară a Moldovei, dând naștere istoriografiei naționale; în mediul cosmopolit al Constantinopolului s-au format scriitori ca Dimitrie Cantemir [...].” (Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi) Fiul al domnitorului Moldovei, Constantin Cantemir, scriitor, istoric, filosof, cunoscător a mai multe limbi străine și al culturii europene și orientale, membru al Academiei din Berlin, Dimitrie Cantemir este considerat o personalitate culturală de tip enciclopedic. Vasta sa operă este scrisă în mai multe limbi, cele mai multe în latină, pe atunci limba universală a științei. După prima lucrare, în greacă și română, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, „întâiul eseu din literatura noastră, compus după dialogurile platoniciene” (după cum afirma Alexandru Piru), urmează un eseu filosofic, Imaginea cu neputință de zugrăvit a științei sacre, în limba latină, un tratat de logică, tot în latină, și un tratat de muzică turcească. Totuşi, cele două creații literare semnificative scrise de Cantemir rămân Istoria ieroglifică și Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae). Roman de factură alegorică, structurat în 12 părți și modern prin anumite procedee narative adoptate de autor, Istoria ieroglifică înfățișează conflictul dintre două familii cu renume istoric: Cantemireştii (în Moldova) și Brâncovenii (în Țara Românească), pentru ocuparea tronului Moldovei, un conflict imaginat sub forma unei lupte date între păsări și animale timp de 17 ani.

41

Adevărată cheie de interpretare a textului, titlul rămâne unul metaforic, dezvăluind într-o maniera inedită secretele politice din acea vreme referitoare la ocuparea tronurilor. Astfel, autorul conturează tabloul unei istorii enigmatice, necunoscute ce evidenţiază conflictul prelungit dintre Cantemireşti şi Brîncoveni şi, implicit dintre Moldova și Țara Românească. Structura romanului este una complexă, dar bine organizată, Cantemir propunându-și să lase cititorului libertatea de a interpreta evenimentele prezentate pentru dezlegarea acestei istorii ascunse. Astfel, lupta pentru tronul Moldovei este imaginată ca o adunare, la care participă păsări și dobitoace, aflate într-o acerbă luptă pentru putere. După înlăturarea lui Constantin Duca de la tronul Moldovei, Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești, vrea să îl așeze în scaun pe Mihail Racoviță. Dimitrie Cantemir prezintă acest conflict printr-o alegorie, imaginând Moldova ca împărăția animalelor, monarhia Leului, iar Țara Românească sub forma împărăției păsărilor, monarhia Vulturului. Țara animalelor rămâne fără epitrop, prin înlăturarea Vidrei (Constantin Duca), iar divanul împărătesc se adună la sfat pentru a-și alege un alt conducător. La această adunare vin să participe și păsările din vecinătate, ale cărui epitrop puternic, Corbul (Constantin Brâncoveanu), dorește pe scaunul împărătesc pe Struţocamila (Mihail Racoviță), un personaj himeric, care nu există în realitate. Cu ajutorul împărăției peștilor (Imperiul Otoman), Corbul reușește să instaleze pe tronul Țării patrupedelor pe Struțocămila și-l arestează pe Inorog, un personaj fabulos ce-l întruchipează pe Dimitrie Cantemir. Deși ascuns în natura ocrotitoare, Inorogul este urmărit de păsări periculoase și trădat de Cameleon (Scarlat Ruset), iar jelania acestuia în ocnă 42

reprezintă o adevărată proză poetică, de factură populară, incluzând și un blestem cutremurător. Cu sufletul îndurerat, părăsit de toți, chiar și de propriul său frate, care se dovedește avar și nu vrea să-i plătească răscumpărarea, Inorogul invocă natura într-un blestem. Cel ce îl va ajuta pe Inorog să fie eliberat este Şoimul, mai ales că Struţocamila se dovedește un domnitor nepotrivit. Ca urmare a instabilității politice din împărăția peștilor, unde toți se subordonează zeiței Pleonexia (Lăcomia), cei doi frați Cantemir reușesc să ajungă la o înțelegere cu Corbul, care acceptă, în final, ocuparea tronului patrupedelor de către Antioh Cantemir (Filul), precum și plata unei despăgubiri oferite Inorogului, pentru toate suferințele îndurate. În această operă, Cantemir realizează o imagine istorică a epocii, politică și socială. Astfel, Imperiul Otoman devine un „templu al lăcomiei”, marii dregători fiind lipsiți de scrupule și considerând mita un drept ce li se cuvine, iar deasupra tuturor domină sultanul, care adună avuțiile jefuite de la Ţările române. Cantemir are și o poziție antiboierească, deoarece boierii erau cei care stabileau cursul politicii și determinau alegerea domnitorilor. Boierimea este reprezentată de „jigănii” sau „paseri” de prada, simbolizând astfel răutatea, egoismul şi aviditatea în strângerea averilor. Poporul este metaforizat prin „muște”, Cantemir construind astfel primul personaj colectiv, atunci când relatează răscoala din vremea lui Mihail Racoviță, cauzată de crunta exploatare la care erau supuși țărani şi a căror suferinţe îl întristează pe Cantemir. Soluția pe care Cantemir o propune cu scopul îndreptării tuturor relelor este aceea a instalării unei monarhii absolute, imaginea unui monarh luminat, care respectă legile țării, înconjurat de boieri patrioți, de „capete învățate”, înţelepţi, lipsiți de trufie şi de „albine”, care îi reprezintă pe țărani. 43

Numeroasele portrete, elementele satirice și comice, proza rimată, descrierile, jocurile de cuvinte și povestirile moralizatoare fac din Istoria ieroglifică prima operă literară din literatura noastră. Ca o recunoaștere a reputației sale europene, Dimitrie Cantemir este ales în 1714 membru al Academiei din Berlin, condusă atunci de prestigiosul filosof G.W. Leibniz, fondatorul și primul ei președinte. La solicitarea acestui for științific, Dimitrie Cantemir va publica în 1716, în limba latină, „Descrierea Moldovei”, lucrare structurată în 3 părţi şi 31 de capitole. Prima parte, cea geografică, cuprinde informații despre așezarea Moldovei, hotarele ei, condițiile climatice, principalele cursuri de apă ce o străbat, ținuturile și târgurile cele mai importante, munții și bogățiile subsolului, câmpiile și pădurile, precum și fauna acesteia. Partea politică, a doua, descrie orânduirea de stat, ceremonialul folosit pentru alegerea domnilor, obiceiurile de înscăunare a voievodului, consemnarea sau mazilirea domnilor de către sultanii turci. De asemenea, este prezentată și clasa boierească și rangurile specifice, cu îndatoririle lor, oastea moldovenească și maniera de recrutare a soldaților, ritualurile de la curțile voievodale, originea etnică a locuitorilor Moldovei, credințele populare, obiceiurile de logodnă și de nuntă, precum și riturile funerare. Capitolele dedicate celei de-a treia părți, înfățișează ritualurile creștine moldovenești și organizarea bisericească, mănăstirile din Moldova și graiul și literele ce alcătuiesc exprimarea specifică poporului nostru. Lucrarea îmbină într-o sinteză unică numeroase date și observații personale privind Moldova din trecut și cea contemporană scriitorului. Moldova, în viziunea lui Cantemir, este descrisă ca un spațiu edenic, ca o matrice a spiritualității 44

românești. Observațiile politice le completează pe cele geografice, dând o imagine amplă a societății feudale moldovenești. Cercetând tradițiile și năravurile moldovenilor, Cantemir realizează prima încercare de portret moral al poporului român. Așezând critic alături de trăsăturile pozitive pe cele negative, Cantemir descrie un neam vital și spontan, capabil să păstreze formele vechi și să caute dintr-un spirit curios, noutatea. La sfârșitul lucrării se află prima hartă a Moldovei desenată de autor. Opera care i-a asigurat lui Cantemir recunoașterea mondială este „Creșterea și descreșterea Curții otomane”, redactată pe baza multor izvoare, dar și a propriilor observații. Lucrarea urmărea un scop politic, trezirea conștiinței naționale în vederea luptei împotriva turcilor, devenind astfel prima contribuție însemnată a unui român la dezvoltarea culturii mondiale. După o lucrare despre viața tatălui său, Viața lui Constantin Cantemir și una de orientalistică Sistema religiei mahomedane, Dimitrie Cantemir își încheie activitatea cu Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor. Scrisă în limba română, lucrarea se bazează pe un număr impresionant de izvoare (aproximativ 150), printre care cel mai important fiind De neamul moldovenilor de Miron Costin. Structurata în trei cărți, opera literara Divanul își propune să abordeze o temă destul de des întâlnită în literatura universală și anume, conștiința, sufletul și trupul. Având ca personaje Înțeleptul și Lumea, Cartea I constituie esența operei prezentând ca idee fundamentală supremația spiritului prin contrastul dintre morala creștină și filosofia stoică. În viziunea Înţeleptului, bunurile pământești au un caracter iluzoriu, precar, susținând astfel folosirea zilelor omului pentru a trăi conform moralei creștine. Cea de-a doua carte reprezintă o 45

pledoarie a Înțeleptului în favoarea unei vieți morale, creștine, prin care omul trebuie să capete puterea de a rezista ispitelor și să încerce să se ridice din starea păcătoasă în care se află. De aceea, trebuie evitate frumusețea trecătoare a lumii, bogăția, desfrânarea. Lumea devine o închisoare a omului, care îl privează de fericire, Înțeleptul optând pentru o fugă din lume. Totodată, se remarcă teoria corespondenței dintre macrocosm și microcosm, cu ajutorul căreia omul (microcosmul) deține capacitatea de a transfigura elementele lumii (macrocosmul) în valori spirituale pentru perfecționarea interioară. Principala problemă a Divanului rămâne aceea a raportului dintre om şi lume; soluţia autorului nu recomandă fuga de lume, ci doar viaţa virtuoasă. Dincolo de scopul lui didactic-religios, Divanul, fiind în ansamblu o carte de morală creştină pentru credincioşii care trebuie să biruiască ispitele lumii trăind în mijlocul ei, lasă să se întrevadă dilema autorului între două atitudini de viaţă. Consider că opera lui Dimitrie Cantemir, ce cuprinde scrieri științifice, filosofice și literare, a facilitat dezvoltarea orientării laice în cultura românească. Astfel, acesta rămâne cel mai de seamă gânditor și om de știință din cultura românească veche. A fost, de asemenea, o personalitate multilaterală, care a realizat prima sinteza a culturii naționale, pregătind apariția iluminismului. Majoritatea operelor sale se bazează pe o vastă documentație, folosind izvoare străine în limbile germană, franceză, rusă, polonă, turcă. Referindu-se la locul și importanța lui Dimitrie Cantemir în cultura românească, George Călinescu afirma: Cantemir este un Lorenzo Medici al nostru, Zoe D. Bușulenga: Cantemir a fixat un tip de intelectual plurivalent. Nota originală pe care o aduce Cantemir în epoca sa este cutezanţa intelectuală. Cantemir pune bazele unor specii literare ca fabula, elegia, romanul alegoric, pamfletul politic, cultivă ironia, satira şi 46

pamfletul, motiv pentru care poate fi considerat primul scriitor satiric din literatura română. De asemenea, aduce inovaţii la nivelul limbajului, contribuind la îmbogăţirea limbii române În concluzie, se poate afirma că Dimitrie Cantemir și-a îndeplinit rolul de educator al românilor prin moștenirea culturală lăsată în urma sa, aducând astfel „în centrul atenției sale omul, cu personalitatea, geniul creator, interesele și ispitele lui... Readucându-l pe om în primul plan al gândirii, pledând pentru libertatea de afirmare a geniului uman care fusese până atunci sever dirijată de teologie, reintroducând în circulație operele literare, artistice și științifice ale Antichității, umaniștii au determinat principala direcție de cugetare a Renașterii.” (Virgil Candea, Raţiunea dominantă)

47

DIMITRIE CANTEMIR – TEACHER OF ROMANIANS

Ghiţă Valentin, Liceul Teoretic Dante Alighieri, Profesor îndrumător: Oana Midache

Developed during the renowned cultural movement known as the Renaissance, the humanism is defined as a concept that puts the human being at the core of its ideology. In the Romanian countries, the humanism can be found first in Transylvania, through the works of Nicolaus Olahus and Johannes Honterus, and eventually in Moldavia and Wallachia, through the works of chroniclers Grigore Ureche, Miron Costin and Ion Neculce, respectively Constantin Cantacuzino. “Up until the second half of the 17th century, the Romanian literature is entirely the work of clergy and bears in its composition a profound religious touch. However, around the halfway through the 17th century, there is an important change in the development of our culture. Due to the changes that are examined below, the nobility reached a prosperous material situation which helped it hold a prominent position in the political and cultural life of the people. But, because of the battles fought around the throne, the nobility was forced to emigrate to the culture shelters of the Central and Eastern Europe, which held a connection with the West. Through these emigrations, a window was open, a closed up one until then by the narrow, rigid forms of the Slavonic culture and the 48

dominant orthodoxy, through which came the fresh air of the western civilization. This cultural contact was more intensely made in Constantinople and Poland. The approach to the humanistic movement in Poland invigorated the literary life of Moldavia, giving rise to a national historiography; in the cosmopolitan environment of Constantinople, writers such as Dimitrie Cantemir were born ...”1. Son of the ruler of Moldavia, Constantin Cantemir, writer, historian, philosopher, speaking several foreign languages, connoisseur of the Oriental and European culture, member of the Academy of Berlin, Dimitrie Cantemir is considered to be a cultural personality of encyclopedic nature. His vast work is written in several languages, most of them in latin, which was back then the universal language of science. After his first work, written in Greek and Romanian, The Divan or The Wise Man's Parley with the World or The Judgement of the Soul with the Body, “the first essay of our literature, composed from platonist dialogues” (according to Alexandru Piru), follows a phylosophical essay, The Undepictable Image of Sacred Science, written in latin, a treaty about logic, also in latin, and a treaty about the Turkish music. Still, the two most significant literary creations written by Cantemir are Hieroglyphic History and Description of Moldavia (Descriptio Moldaviae). Novel of an allegorical nature, divided in 12 parts, and a modern one through the use of certain narrative procedures by the author, Historia Hieroglyphica, The Hieroglyphic History, depicts the conflict between two families of historical fame: the Cantemirs (in Moldavia) and the Brâncoveanus (in Wallachia), for the conquest of the throne of Moldavia, an

Nicolae Cartojan, The History of Old Romanian Literature, Minerva Publishing House, 1980, p. 226. 1

49

imaginary conflict illustrated by a battle between birds and animals, which lasted 17 years. True key to the text’s interpretation, the title remains a metaphorical one, revealing in a unique way the political secrets of those times concerning throne's conquests. Thus, the author captures the image of an enigmatic, unknown history which points out the prolonged conflict between the Cantemirs and the Brâncoveanus and, implicitly, between Moldavia and Wallachia. The structure of the novel is complex but well organized, Cantemir willing to allow to the reader the freedom of interpretation concerning the events as presented in order to unravel this hidden history. Thus, the battle for the throne of Moldavia is imagined as a gathering where birds and beasts take part, in a bitter strugle for power. After the removal of Constantin Duca from the throne of Moldavia, Constantin Brâncoveanu, lord of Wallachia, wants to place Mihail Racoviţă on the throne. Dimitrie Cantemir presents this conflict as an alegory, fancing Moldavia as the empire of the animals, a monarchy of the Lion, and Wallachia as the empire of the birds, a monarchy of the Eagle. The empire of the animals remains without a guardian, after the removal of the Otter (Constantin Duca), and the royal divan forms a council in order to elect a new ruler. The neighbouring birds also take part in this council, whose powerful guardian, the Raven (Constantin Brâncoveanu), wishes to place the Camel-Ostrich (Mihail Racoviţă) on the throne, a chimeric character, which doesn’t exist in reality. With the help of the empire of fishes (the Ottoman Empire), the Raven manages to place the Camel-Ostrich on the throne of the empire of the quadrupeds and to arrest the Unicorn, a fairy tale character which represents Dimitrie Cantemir. Although hidden within the protecting nature, the Unicorn is pursued by dangerous birds and betrayed by the 50

Cameleon (Scarlat Ruset), and its mourning in prison truly represents the poetic prose of a folkloric nature, also including a terrible curse. With a grieved soul, abandoned by all, even by its own brother, who turns out to be greedy and doesn’t want to pay the ransom for it, the Unicorn invokes nature by means of a curse. The one which will help to free the Unicorn is the Eagle, all this more because the Camel-Ostrich proves to be an inadequate ruler. Due to the political instability in the empire of the fishes, where everyone is a subject of the goddess Pleonixia (Gluttony), the two Cantemir brothers managed to make a deal with the Raven, who accepted, in the end the occupation of the throne by Antioh Cantemir (Son), as well as paying compensation to the Unicorn for all the hardships he had to endure. In this work, Cantemir created a historical image of his time, both political and social. Thus, the Ottoman Empire becomes a “temple of greed”, the great governors being considered unscrupulous and who view bribe as being their right, and above all rules the sultan, who gathers the stolen property of the Romanian countries. Cantemir’s position is also against the nobility, because the lords were the ones who set the course of politics and determined the election's results. The nobility is represented by “bugbears” or by “birds” of prey, thus symbolizing the wickedness, selfishness and greed of gathering fortune. The people are represented by “flies”, Cantemir thus creating his first collective character when he related the rebellion from Mihail Racoviţă’s time, caused by the terrible exploitation to which peasants were subjected and whose sufferings saddened Cantemir. The solution which Cantemir proposed in order to mend all errors is that one of installing the absolute monarchy, the image on an enlightened monarch who respects the laws of the country, surrounded by patriotic lords, by “the educated 51

heads”, by the wise, void of pride and “the bees”, which represent the peasants. Numerous portraits, comical and satirical elements, rhymed prose, descriptions, puns and moralizing stories are what make The Hieroglyphic History the first literary work of our literature. As an acknowledgement of his European reputation, Dimitrie Cantemir became in 1714 a member of the Academy of Berlin, lead at the time by prestigious phylosopher G.W. Leibniz, its founder and first president. At the request of this scientific forum, Dimitrie Cantemir published in 1716 Descriptio Moldaviæ, The Description of Moldavia in Latin, a work divided in 3 parts and 31 chapters. The first part, the geographical one, contains information about the location of Moldavia, its borders, the climate, the main rivers which cross it, the lands and the most important plains, mountains, waters and riches of the subsoil, fields, forests, its fauna, as well as the boroughs and country's chief towns alonside the times. The political part, the second part of the work, describes the state system, the procedures used to elect the lords, the customs of enthroning the voivode, the consignment or the deposition of lords by the Turkish sultans. Also, it presents the nobility class and its specific ranks with their duties, the Moldavian army and the manner of recruiting the soldiers, the rituals from the princely courts, the ethnic origin of Moldavia’s inhabitants, the folkloric beliefs, the engagement and wedding traditions, as well as the funeral rites. The chapters dedicated to the third part depict the Moldavian Christian rituals and the system of the church, the monasteries from Moldavia, as well as the sounds and the letters which are part of our people’s speech. The work binds in a unique synthesis the author's personal data and observations regarding the past of Moldavia 52

and the period contemporary to the writer. Moldavia, in Cantemir’s vision, is described as an edenic space, as a matrix of the Romanian spirituality. The political observations complete the geographical ones, forming an extensive image of the Moldavian feudal society. By analyzing the traditions and habits of Moldavians, Cantemir realized the first attempt of a moral portrait of the Romanian people. By a critically adding of the negative traits to the positive ones, Cantemir described a vital and spontaneous people, capable of keeping their old traits and of seeking novelty with a curious spirit. At the end of the work is the map of Moldavia, Cantemir being the first Romanian scholar who drew such a work. The paper which brought Cantemir a worldwide recognition is The History of the Growth and Decay of the Ottoman Empire, written with the help of many sources, but realized also on his own observations and researches. The work had a political purpose, arousing the national conscience in order to fight the Turks, thus becoming the first significant contribution of a Romanian to the development of the international culture. After a work about his father’s life, The Life of Constantin Cantemir, and an oriental structure work, The Mohammedan Religious System, Dimitrie Cantemir ends his activity with Chronicle of the durability of Romans-MoldoviansWallachians. Written in Romanian the work is based on an impressive number of sources (approx. 150), the most important one being About the Moldavian People by Miron Costin. Divided into three books, the literary paper The Divan proposes to approach a common theme in the universal literature: the conscience, the soul and the body. Having The Wise and the World as characters, Book Ist represents the essence of the work by presenting the spirit’s supremacy as a fundamental idea through the contrast between the Christian 53

morals and the stoic philosophy. In the vision of The Wise, the earthly possessions are an illusion, of a precarious nature, thus supporting the idea of living man’s days according to Christian morals. The second book represents a defense of The Wise in favor of a moral, Christian life, through which the man must gain the strength to resist temptation and to try to get out of the sinful state in which he lives. Because of that, the passing beauty of the world, wealth and immorality must be avoided. The world becomes a prison of man that deprives him of happiness, The Wise choosing to run away the world. At the same time, the theory of communication between the macrocosm and the microcosm is considered, - by means of which man (the microcosm), that it holds the ability to transform the elements of the world (the macrocosm) in spiritual values for an inner improvement. The main problem of The Divan remains the relationship between the man and the world; the writer's solution doesn’t recommend the running away the world, but only the leading of a virtuous life. Beyond its didactic-religious purpose, The Divan, being as a whole a book of Christian morals for the faithful who must overcome the temptations of the world by living in its midst, makes visible the author’s dilemma between two life attitudes. We believe that Dimitrie Cantemir's, which contains scientific, philosophical and literary writings, facilitated the development of a secular orientation in the Romanian culture. Thus, he remains the most notable thinker and scholar belonging to the Enlightenment Romanian culture. He was also a complex personality who made the first synthesis of our national culture, paving, in this way, the road for the Enlightenment movement. The greater majority of his works is founded on a vast bibliography, using many foreign sources written in German, French, Russian, Polish and Turkish languages. 54

While referring to the position and importance of Dimitrie Cantemir in the Romanian culture, George Călinescu said: Cantemir is our Lorenzo Medici; Zoe D. Buşulenga underlined that: Cantemir established a type of multivalent intelectual. The original mark that Cantemir brings in his time is the intelectual boldness. Cantemir sets the base for literary species such as the fable, the elegy, the allegoric novel and the political pamphlet, cultivates the irony, the satire and the pamphlet, for which he can be considered the first satirical writer of the Romanian literature. Also, he brings some innovations to the speech, contributing to the enrichment of the Romanian language. In conclusion, it can be said that Dimitrie Cantemir fulfilled his role as a teacher of Romanians through the cultural legacy which he left behind, thus bringing „man in the center of his attention, with his personality, creative genius, interests and temptations... By bringing man back in the foreground of thought, by pleading for the freedom of expressing the human genius which up until then it was severly controlled by theology, by reintroducing into circulation the literary, artistic and scientific works of the Antiquity, in the same manner that the humanists determined the main way of thinking of the Renaissance.”2

2

Virgil Cândea, Dominant Reason.

55

DIMITRIE CANTEMIR, OM AL TIMPULUI MODERN

Savonea Andrei, Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, Bucureşti, Profesor îndrumător: Iulia Pop

Secolul al XVII-lea reprezintă perioada de apogeu a dezvoltării literaturii române vechi, datorită realizărilor unor cărturari precum mitropoliții Varlaam, Dosoftei, cronicarii Grigore Ureche și Miron Costin în Moldova, iar în Muntenia mitropoliții Ștefan, Teodosie, Antim Ivireanul şi boierul Udriște Năsturel. Se constituie astfel în spațiul românesc un „umanism popular” (Virgil Cândea), îndreptat către întreg ansamblul românității. Este de fapt un „ecou tardiv” al umanismului european. Pe acest fond își dezvoltă activitatea culturală Dimitrie Cantemir, considerat a fi cel mai de seamă reprezentant al umanismului românesc. Modul în care putem privi contribuția lui Dimitrie Cantemir la dezvoltarea literaturii și a culturii, atât pentru români, cât și pentru lumea întreagă, în așa fel încât imaginea sa să fie una cât mai completă și corectă, este, după părerea mea, prin analizarea conținutului scrierilor lui, a felului în care au fost scrise, și, nu în ultimul rând, prin cunoașterea contextului istoric care a marcat viața domnitorului, pentru a aprecia percepția asupra scrierilor lui la momentul respectiv. Acesta este și modul în care scriitorul își ocupă locul meritat în ierarhia istoriei literare a unei națiuni, după cum spune Perpessicius, fiind condiționat de cel puțin trei factori: 56

personalitatea sa, opera sa și influența acestei opere asupra contemporanilor săi, și, implicit, asupra urmașilor. Despre personalitatea lui Dimitrie Cantemir, același Perpessicius scrie, catalogând-o drept „puternic conturată”, sprijinindu-se pe argumentul influenței operei istorice a cărturarului român asupra unor scriitori și poeți de seamă precum Voltaire, Byron, sau chiar filozofi de talia lui Montesquieu. Şi faptul că a fost ales membru al Academiei din Berlin (11 iulie 1714) este sugestiv în acest sens. Înainte de a trece la o scurtă privire asupra ideilor cuprinse de scrierile lui Dimitrie Cantemir, cred că este necesară o prezentare a aspectelor istorice legate de viața acestuia. Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673 (stil vechi) ca fiu al viitorului domn al Moldovei Constantin Cantemir (1685-1693). Primul contact cu învățătura îl primește prin retorul poliglot Ieremia Cacavelas, un călugăr cretan, de la care învață limbile greacă și slavă veche. Este trimis la Constantinopol la vârsta de cincisprezece ani, pe post de chezășie pentru tatăl său. În 1693, domnește chiar, pentru doar câteva săptămâni, la tron fiind trimis însă de către sultan fratele lui, Antioh Cantemir. În această perioadă, tânărul Dimitrie Cantemir profită de cercurile învățate din Constantinopol și acumulează o paletă largă de cunoștinţe, care vor sta la baza acelui „uomo universale” umanist. Încă de la începutul șederii lui la Constantinopol era, după cum chiar el spune, „lacom de a ști și de a învăța atât lucrurile de obște, cât și cele osebite”. Învață limba turcă, arabă, persană, italiană. Studiază „farsi”, limba turcă literară, devine un orientalist foarte documentat. Să nu uităm de înclinația lui Cantemir spre muzică – Neculce scrie că „așa știe dzice de bine în tambură, cât nici un țărigrădean nu putea dzice bine ca dânsul”. Se folosește de farmecul personal și de abilitățile de diplomat 57

pentru a lega prietenii în rândul înalților demnitari otomani. Profită de contactul cu trimișii puterilor străine pentru a afla situația externă - întreține relații cu Chateauneuf, solul lui Ludovic XIV, cu Colyer, trimisul Olandei și cu Petru Andreevici Tolstoi, solul lui Petru I cel Mare. Reședința lui Cantemir ajunsese să fie unul dintre cele mai cunoscute centre ale vieții intelectuale și mondene din Constantinopol. Din 1692 avea un palat la Ortakioi, iar după 1700 un altul pe colina Sangiakdar Jokușu, deasupra Cornului de Aur. Cu alte cuvinte, ducea un stil de viață suficient de „oriental” pentru ca turcii să se încreadă total în devotamentul său față de Semilună, cu atât mai mult, luând în calcul supunerea pe care tatăl său o arătase, dar și cele două decenii pe care Dimitrie Cantemir le petrecuse pe malurile Bosforului. Așa se explică faptul că turcii l-au ales pe Cantemir pentru tronul Moldovei într-o perioadă relativ tensionată, în care se pregăteau de un conflict militar cu Rusia şi aveau nevoie de „un supraveghetor” pentru Constantin Brâncoveanu. Dimitrie Cantemir s-a distanțat de Poartă tocmai cunoscând în profunzime „interiorul” împărăției, inclusiv „racilele adânci care o minau”, după cum arată Constantin C. Giurescu în „Istoria Românilor”. Să ne gândim doar că a fost martor la dezastrul armatei otomane de la Zenta, din 1697, când Eugeniu de Savoia a provocat o înfrângere umilitoare turcilor, demonstrând slăbiciunea lor militară. Este îndreptățit deci să spere în dobândirea independenței Moldovei, cu ajutorul Rusiei. Ocazia se ivește în 1710, când este înscăunat domn al Moldovei. Încheie cu Petru cel Mare un tratat în 17 puncte la Luck (Luțk), la 13 aprilie 1711 (stil vechi), stabilind susținerea militară pentru ruși din partea Moldovei şi primind angajamentul ţarului de a respecta vechile granițe

58

moldovenești, atribuțiile domnului și ale boierilor, domnia ereditară în neamul Cantemir și adăpostul în caz de înfrângere. Operațiile militare încep la 10 iunie 1711, prin trecerea trupelor feldmareșalului Șeremetov peste Nistru, la Soroca. Intervin însă o serie de erori strategice, dispersarea trupelor către Crimeea şi Brăila, și înaintarea pe Prut fără asigurarea rezervelor de provizii. Contactul cu trupele otomane net superioare numeric (aproximativ 200 000, cu 250 de tunuri) conduce la înfrângerea de la Stănilești din 19-21 iulie, când doar mituirea vizirului Mehmed Baltagi (informație de la Neculce) îl mută pe Țar de pe câmpul de luptă înconjurat de turci la masa tratativelor. Prin Pacea de la Vadul Hușilor, Țarul se vede obligat să predea turcilor Azovul și să dărâme câteva cetăți de la granițele Ucrainei. Își respectă însă întru totul înțelegerea cu Dimitrie Cantemir, protejându-l de turci și oferindu-i statutul de principe al Rusiei, alături de pământuri și case pentru el și moldovenii veniți cu el. Scrie în jurnalul său de front despre Dimitrie Cantemir că este „un om foarte înțelept și bun sfetnic”, arătând astfel aprecierea sa pentru român. Începe perioada șederii în Rusia, care va dura până la moartea lui Cantemir (1723). Acesta se acomodează vieții în noua societate, ocupând inclusiv locul de sfetnic personal al țarului Petru. Este perioada în care Cantemir va scrie cele mai importante opere, ce îi vor crește faima în cercurile învățate ale Europei. Astfel se încheie descrierea istorică a vieții lui Dimitrie Cantemir, din care putem extrage cele trei mari perioade, cea din Moldova, unde se pun bazele tradiționale ale educației lui Cantemir, cea a șederii la Constantinopol, în care strânge mare parte din cunoştinţele pe care le va așterne mai târziu în scris, și cea a „azilului politic” în Rusia, perioada în care se dedică scrisului. 59

Cantemir nu a dovedit neapărat talent militar, asemeni altor conducători ai perioadei sale. Putem deduce acest lucru din consecințele pe care campania din 1711 le-a avut asupra Moldovei. Este important totuși faptul că a conștientizat metoda de obținere a independenței, pe calea armelor, alături de puterea rușilor. Ceea ce este mult mai important la domnitorul și omul de cultură Dimitrie Cantemir, privind mai ales prin prisma beneficiului pentru români, este moștenirea lăsată în scrieri. P.P. Panaitescu scrie că „opera lui Cantemir se integrează în cultura noastră cu rădăcini în trecut, cu prelungiri în viitor. El nu este o minune a culturii noastre, nici un izolat. În acest chip el apare nu micșorat, ci mărit, de vreme ce întotdeauna perspectiva unei creații este mai mare când e pusă în cadrul societății și poporului din care face parte.” Prin ideile pe care le putem identifica în scrierile lui, mai cu seamă cele care se referă la români, precum ideea unității neamului, a creării unei limbi literare, a conceptului de civilizație, a susținerii dreptului de viață pentru pătura muncitoare, idei pe care le regăsim într-o formă sau alta și la predecesorii săi, putem afirma că opera lui Dimitrie Cantemir reprezintă „încoronarea” întregii epoci culturale din care face parte. Dacă apreciem literatura veche română ca având un statut important în ceea ce se poate numi întregul culturii și educației românești, atunci Dimitrie Cantemir este cu siguranță unul dintre educatorii cei mai de seamă ai poporului român. E de apreciat la Dimitrie Cantemir faptul că a gândit, a avut dorința și chiar și-a mărturisit în scris obiectivul de a aduce prin scrierile sale un serviciu neamului românesc din care făcea parte. Iată fragmentul următor din „Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor”: „Cu a pomeniților dară priiatini îndemânare și cu a Academii în învățături luminate, 60

dzic, a Berolinului poftire, căutatu-ni-au a plini pravila și învățătura lui Platon, care poroncește: Non solum nobis, sed et patriae et amicis vivendum, adecă: Nu numai pentru folosul nostru, ce și pentru a patriii ceva să slujim și pofta priiatinilor gios a lăsa să nu ne arătăm”. Face referire și la sugestiile primite din partea Academiei din Berlin pentru a scrie aceste lucrări, dar, să privim mesajul: „Nu numai pentru folosul nostru”…se dedică în acest fel istoriei naționale și folosului neamului. Nu cade nicidecum în extremă, vorbind chiar el despre pericolul falsului patriotism: „Mai iaste și altă boală, cu carea dzic precum a lucrurilor scriitori să fie pătimind, adecă dragostea slavii neamului său și, dimpotrivă, zavistiia cinstii altuia, carile, adevărat, nu puțin calea adevărului spre rătăcirea minciunii a abate pot.” Amintește, nu doar o dată, în „Hronic”, despre țelul său de a fi cât se poate de obiectiv, „precum adevăratului istoric să cuvine”: „Ce noi precum denceput am giuruit,ori plăcut,ori neplăcut ar fi, carele istoricii pentru neamul românilor scris au lăsat, pre toate cu o inimă și cu un condeiu le vom arăta”. Prin toate acestea, Cantemir pare să se dedice prin lucrările lui descoperirii istoriei adevărate a neamului, pe de o parte prin ideile și ipotezele pe care le susține (mai ales în „Hronic”, originile, formarea și continuitatea românilor), dar mai ales prin această atitudine de obiectivitate și onestitate pe care și-o impune, fapt care mă atrage cu atât mai mult asupra studiului conținuturilor lucrărilor sale și, cred, că întocmai mie, și pe mulți alții. Dimitrie Cantemir se situează pe o poziție superioară celorlalți cărturari, pentru că el nu se oprește numai la scrie o singură carte, el îmbină în scrierile sale mai multe discipline: geografie, istorie, proză, compune versuri, își pune amprenta asupra acestor scrieri prin concluzii politice și sociale, analizează muzică și chiar științe precum matematica și fizica. 61

Peste tot, dă dovadă de o continuă curiozitate creatoare prin care construiește pentru sine o „enciclopedie” de cunoştinţe, pentru ca mai apoi să o exteriorizeze, dăruind-o și celorlalți. Trecând la analiza lucrărilor lui Cantemir, observăm influența perioadelor de formare și a ideilor care îl înconjurau la momentul scrierii lor. Prima lucrare a lui Dimitrie Cantemir este „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul”, lucrare care ilustrează influența studiilor cu Ieremia Cacavelas, și a celor în cadrul Academiei Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol, filiala spirituală a Universității de la Padova. Apărută la Iași în 1698 în românește și grecește, demonstrează pentru prima oară interesul lui Dimitrie Cantemir pentru ridicarea limbii române la rang de limbă literară și științifică. Nu a folosit în acest scop limba populară, dându-și seama că aceasta nu poate să cuprindă cele mai profunde idei și concepte. A făcut un soi de compromis prin faptul că a îmbogățit graiul popular cu elemente savante, de origine străină, dar esențial este că a renunțat la utilizarea limbii clasice, în favoarea celei autohtone, fie ea adăugită cu noi elemente. Mai există un compromis și în ceea ce ține de abordarea ideilor în cadrul operei. Subiectul cărții este conflictul dintre trup și suflet, care își are bazele în Sfânta Scriptură, mai exact în epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni. Concluzia ortodoxă la această problemă o trage bizantinul Filip Solitarul (sec. XI) în „Oglinda lumii” (Dioptra), unde susține asceza și rugăciunea drept căi ale transcenderii către Absolut, prin depășirea celor lumești. Divanul abordează însă ideile vechilor greci și ale lui Seneca, încercând să împace tradiția bisericească cu stoicismul. Se creează inevitabil contradicții, care îl reprezintă pe Dimitrie Cantemir „ortodoxul prin tradiție”

62

alături de „umanistul prin cultură”. Se folosește atât de învățătura creștin-ortodoxă: „Mort să viețuiești; viu îți trebuie a muri. Deprinde-te dară, până a nu muri, a muri.” Dar și de cea inspirată din Seneca, care o contrazice pe prima: „Prea târziu este viața cea de mâine; trăiește astăzi.” Prin „cearta înțeleptului cu lumea” ironizează boierimea Moldovei, susținându-și ideile sociale de libertate de viață a păturii muncitoare asuprite. Importanța „Divanului” stă mai ales în faptul că este scris în limba română, reprezentând pentru evoluția stilului literar românesc un moment care trebuie luat în seamă. Următoarea lucrare a lui Cantemir este „Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago” (1700) (Imaginea științei sacre, care nu se poate zugrăvi). Scriere orientată asupra metafizicii, în care se distinge din nou încercarea lui Cantemir de a împăca religia cu știința, de această dată asupra teoriei cunoașterii. Susține, pe de o parte, punctul de vedere ortodox, care privește revelația divină ca unică modalitate de cunoaștere, iar, pe de altă parte, teoria filozofului flamand Jean Batista van Helmont, promotor al unei teorii atomice ce ar sta la baza existenței materiei. Originile problemei par a-și avea punctul de plecare în divergențele dintre profesorii Academiei din Constantinopol, lucru care arată încă odată atașamentul lui Cantemir pentru preocupările acelor cercuri intelectuale. Urmează „Compendiolum universae logices institutionis”, un elogiu la adresa lui van Helmont, „Tarifu ilmi musiki ala vegni maksus” („Explicarea muzicii teoretice pe scurt”) și „Istoria ieroglifică”. Cea din urmă se apropie cel mai mult, ca gen literar, de ceea ce mai târziu s-a chemat pamfletul politic și social. Este o înfățișare alegorică a societății românești de la acea vreme, marcată în special de intrigile dintre Cantemirești de o parte, Constantin Brâncoveanu și Cantacuzini, de alta. Își 63

însoțește lucrarea de două „scări tâlcuitoare”: „una a numerelor și a cuvintelor străine tâlcuitoare, în pragul volumului,și a doua a numerelor și cuvintelor ieroglificești tâlcuitoare, la finele volumului” (Perpessicius). Prin complexitatea conținutului, „Istoria ieroglifică” este „roman social, memorii și roman de aventuri – toate acestea la un loc, cu precizarea numai că modul în care toate acestea se realizează e unul perpetuu alegoric”. În cea de-a doua perioadă a activității de scriitor, Dimitrie Cantemir se axează cu precădere asupra unor subiecte de factură istorică. Acestea îl vor consacra drept mare învățat, făcându-l cunoscut în Apus. În ordine, lucrările scrise în această perioadă sunt: „Vita Constantini Cantemyrii”, „Descriptio Moldaviae”, „Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae”, „De statu politico aulae othomanicae”, „Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor”.

64

DIMITRIE CANTEMIR,- MAN OF MODERN TIME

Savonea Andrei, Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, Bucureşti, Profesor îndrumător: Iulia Pop

Seventeenth century is the height of the old Romanian literature development, because the achievements of scholars and metropolitans Barlaam Dosoftei chronicler Miron Costin Grigore Ear Moldova and Wallachia Stephen Metropolitans Theodosius, and lord Antim Udrişte button. It is thus in the Romanian a “popular humanism” (Virgil Candea), directed by Romanian spirit whole assembly. It's actually a “late echo” of European humanism. Against this background Cantemir develop cultural activity, considered to be the most prominent representative of Romanian humanism. The way we look Cantemir's contribution to the development of literature and culture, both Romanian and for the world, so that one image is as complete and correct, in my opinion, by analyzing the content his writings, the way in which they were written, and, not least, by knowing the historical context that marked the life of the prince, to appreciate the perception of his writings at the time. This is also how the writer takes its rightful place in the hierarchy of literary history of a nation, as the Perpessicius, being conditioned by at least three factors: his personality, his work and influence of this work on his contemporaries, and thus the followers.

65

Cantemir's personality, the same Perpessicius write, classifying it as “vividly” argument relying on the influence of historical work on the Romanian scholar of outstanding writers and poets such as Voltaire, Byron, or even philosophers Montesquieu's stature. And the fact that he was elected member of the Berlin Academy (July 11, 1714) is suggestive of this. Before proceeding to a brief look at the ideas contained in the writings of Dimitrie Cantemir, believe that a presentation of the historical aspects about his life. Dimitrie Cantemir was born on 26 October 1673 (Old Style) the son of Constantin Cantemir future ruler of Moldavia (1685-1693). First contact with the teaching he receives the rhetorician Dictionary Jeremiah Cacavelas a Cretan monk from learning ancient Greek and Slavic. Is sent to Constantinople at the age of fifteen, as a pledge for his father. In 1693, reigns even for just a few weeks, but the throne being sent by the sultan's brother, Antiochus Cantemir. During this period, young Dimitrie Cantemir advantage of learned circles of Constantinople and builds a wide range of knowledge that will be the basis of the “uomo universal” humanistic. Since the beginning of his stay in Constantinople was, as he himself says, “greedy to know and learn so many things in common, and the more highly.” Learn Turkish, Arabic, Persian, Italian. Study “Farsi” Turkish literary Orientalist becomes a very documented. Do not forget Cantemir's inclination towards music. He uses his charm and diplomatic skills to make friends among senior officials Ottomans. Take advantage of contact with envoys of foreign powers to find the external situation Chateauneuf relations with the soil of Louis XIV, with Colyer, Dutch envoy Peter Andreyevich Tolstoy and soil of Peter the Great. It's Cantemir had become one of the most famous centers of intellectual and mundane in Constantinople. Since 1692 66

Ortakioi have a palace and another in 1700 after the hill Sangiakdar Jokuşu above the Golden Horn. In other words, leading a lifestyle sufficiently “oriental” because Turks total trust in his devotion to the Crescent, especially taking into account the submission that his father had shown, but two decades on which Cantemir had spent on the banks of the Bosphorus. This explains the fact that Turks chose to Cantemir in Moldavia in a relatively tight, it is preparing for a military conflict with Russia and needed a “supervisor” for Constantin Brancoveanu. Cantemir distanced himself from wearing just knowing deep “inside” the kingdom, including the “evils they've been digging deep”, as shown Constantin C. Giurescu in “History of Romanians”. Just think of the disaster that has witnessed the Ottoman army at Zenta in 1697, when Eugene of Savoy led to a humiliating defeat of the Turks, demonstrating their military weakness. It is therefore justified to hope the independence of Moldavia, with Russia. The opportunity arises in 1710, when enthroned ruler of Moldavia. Peter the Great concluded a treaty with 17 points to Luck (Lutsk) on April 13, 1711 (Old Style), establishing military support from Moldova and the Russian Tsar's first commitment to respect old Moldovan borders, the duties of Mr. and boyars hereditary reign in Cantemir nation and shelter in case of defeat. Military operations beginning on June 10, 1711, by passing troop Field Marshal Şeremetov the Dniester River in Soroca. Intervene but a series of strategic errors, troops disperse the Crimea and Braila, and advance the Prut without securing supplies. Contact numerically superior Ottoman troops (about 200 000, with 250 guns) leads to defeat at Stănileşti from 19 to 21 July, when only bribery Vizier Mehmed Baltagi (information from Neculce) it moves the Tsar of battlefield surrounded by the Turks at the table. By Peace of Vad Huşi Czar is forced to surrender Azov Turks and demolish several 67

cities of Ukraine's borders. But fully respect their understanding of Dimitrie Cantemir, protecting it from the Turks and giving status of Russia, along with land and houses for himself and Moldovans come with him. Wrote in his diary front Demetrius Cantemir it is “a very wise and good counselor,” thus showing his appreciation for the Romanian. Starts during the stay in Russia, which will last until the death of Cantemir (1723). It accommodates life in the new society, including occupying the place of the personal advisor of Tsar Peter. Cantemir period that will write the most important works that will increase the fame learned circles of Europe. This completes the description of Cantemir's historical life, from which we extract the three main periods, one in Moldova, where the foundations of traditional education Cantemir, the stay in Constantinople, which collect much of the knowledge they will lay later in writing and that of “political asylum” in Russia, the period in which it committed to writing. Cantemir not necessarily proven military talent, like other rulers of his period. We can deduce this from the consequences of the 1711 campaign has had on Moldova. It is important, however, that he realized the method of independence by the sword, with the power of the Russians. What is more important to the ruler and man of culture Dimitrie Cantemir, especially considering the benefit for Romanian, is the legacy of the writings. P.P. Panaitescu writes that “Cantemir's work fits into our culture rooted in the past with future extensions. He is a wonder of our culture, no isolation. In this way it appears not diminished, but increased, since the prospect of creation is always greater when put in the company and the people of that part.” 68

Through ideas we can find in his writings, especially those related to Romanian, and unity of the idea, the creation of a literary language, the concept of civilization, to support the right to life for the working Blankets, ideas that find in one form or another and its predecessors, we can say that the work of Dimitrie Cantemir is the “crowning” of the whole cultural epochs part. If you appreciate old Romanian literature as having an important status in what can be called whole Romanian culture and education, when Dimitrie Cantemir is certainly one of the foremost educators of the Romanian people. It's appreciated that thought Cantemir had the desire and even confessed in writing to the goal of bringing his writings service that included Romanian nation. Refers to the feedback received from the Academy of Berlin to write this work, but look the message: “Not only for our benefit” ... is dedicated to this kind of national history and race use. Do not fall at all in extreme danger himself speaking false patriotism: “There are other diseases, as well as things that writers say are passionately love Slavs ADEC his people and, conversely, jealousy venerate another, who, really, is not least path of truth for error lies can divert.” Remember, not once, in “Chronicle” about his goal to be very objective, “as the true history properly” “What new and beginning I swear or pleasant or unpleasant would historians for novel lineage left, all with a heart and a good writers we will show.” Through all this, Cantemir seems to dedicate the work of discovering true history of the nation, on the one hand the ideas and assumptions that support (especially in the "Chronicle" origins, formation and continuity of the Romanians), but especially by this attitude of objectivity and honesty who requires, which attracts me more than the 69

content of its work and study, I think, just me, and many others. Dimitrie Cantemir occupies a higher position other scholars, because he does not stop only write one book, he combines his writings several disciplines: geography, history, prose, compose poetry, its mark on these writings by conclusions social and political analyzes music and even science like mathematics and physics. Everywhere demonstrates continuous creative curiosity that builds for himself a “encyclopedia” of knowledge, for then to externalize, giving it to others. Turning to the analysis of Cantemir's works, we see the influence of periods of training and ideas that surrounded him at the time of their writing. The first work of Dimitrie Cantemir “Divan or quarrel with the world or giudeţul wise soul and body” work that illustrates the influence of Jeremiah Cacavelas studies, and those in the Orthodox Patriarchate of Constantinople Academy, spiritual branch of the University of Padova. Formed in 1698 in Iaşi Romanian and Greek, demonstrating his interest first Cantemir raising the rank of Romanian literary and scientific language. Not used for this purpose popular language, realizing that it may not contain the most profound ideas and concepts. He made a sort of compromise in that popular idiom enriched scholarly elements of foreign origin, but the point is that given the use of classical language in favor of indigenous either add new elements. There is a compromise in terms of addressing the ideas in the work. Subject of the book is the conflict between body and soul, which has its basis in Scripture, specifically in the Epistle of St. Paul to the Galatians. The conclusion to this problem banging Orthodox Byzantine solitary Filip (Sec. XI) in the “mirror world” (diopter), where asceticism and prayer support as ways of transcending the Absolute, by overcoming the 70

mundane. Divan however address the ideas of the ancient Greeks and Seneca, trying to reconcile religious tradition with stoicism. It creates inevitable contradictions posed Dimitrie Cantemir “orthodox by tradition” with “humanist through culture”. It uses both the Orthodox Christian teaching: “Dead to experiences; live you must die. You learn Dara to not die, die”. But inspired by the Seneca, which contradicts the first: “Too late is tomorrow's life; lives today.” By "wise quarrel with the world" Moldavian boyars ironically, supporting social ideas of liberty and life of the oppressed working blanket. The importance of “Divan” lies mainly in the fact that it is written in Romanian, accounting for the evolution of Romanian literary style a moment that should be taken into account. The next work of Cantemir “Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago” (1700) (picture sacred science that can not paint). Writing focused on metaphysics, which again distinguishes Cantemir's attempt to reconcile religion with science, this time on the theory of knowledge. Support, on the one hand, orthodox view that the divine revelation as the only way of knowledge, and on the other hand, the theory of the Flemish philosopher Jean Batista van Helmont, promoter of atomic theory would be the basis of material existence. The origins of the problem seems to be the starting point for differences between teachers Academy in Constantinople, which once again shows his commitment to the concerns of those intellectual circles Cantemir. Follow “Compendiolum universae logices institutionis” a eulogy at his van Helmont, “That vegni Maksus Tarifu ilmi Musik” (“Brief Explanation of music theory”) and “Hieroglyphic History”. The latter is closest to that genre, what was later called social and political pamphlet. It is an allegorical appearance Romanian society at the time, marked 71

in particular by the intrigues of Cantemireştilor one hand, Constantin Brancoveanu and Cantacuzinian another. He accompanies the work of two “staircases interpreter” “one of the numbers and foreign words interpreter, the threshold volume, and two interpreters ieroglificeşti numbers and words at the end of the book” (Perpessicius). The complexity of the content, “Hieroglyphic History” is “social novel, adventure novel memoirs - all in one place, stating only that how all this is done is one perpetual allegorical”. In the second period of work as a writer, Dimitrie Cantemir focuses primarily on issues of historical invoice. These we will devote as great scholar, making it known in the West. In order works written during this period are: “Vita Constantini Cantemyrii”, “Descriptio Moldaviae” “Historia incrementorum atque decrementorum Othomanicae auditorium”, “The political status othomanicae auditorium”, “Chronicle old Romanian-Moldovan-Vlach".

72

DIMITRIE CANTEMIR – PROMOTOR AL CULTURII ROMÂNEŞTI

Borloveanu Ioana-Mădălina, Liceul Teoretic „Ioan Petruș’’, Otopeni

A avut şansa de a se naşte într-o familie nobilă. Fiul lui Constantin Vodă Cantemir şi al Anei Bantaş „femeie între femei’’ şi „foarte învăţată’’ a beneficiat de educaţie aleasă. Din dorinţa de a dezminţi mustrările Costinilor (îl considerau „dobitoc’’), Constantin Vodă a vrut să-i dea lui Dimitrie Cantemir toata ştiinţa lumii. Pentru aceasta, i-l aduce din Muntenia pe călugărul Ieremia Cacavas, om de mare doctrină. Sub îndrumarea lui, Dimitrie primeşte cunoştinţe de literatură, filosofie, limba greacă şi latină. Cunoştinţele acumulate în timpul şederii lui la Constantinopol din domeniile filosofie, teologie, geografie, istorie, muzică, folclor şi limba turcă, i-au permis să elaboreze mai multe lucrări dedicate istoriei, civilizaţiei şi culturii. Datorită apropierii de unele mari personalităţi ale culturii europene şi orientale, Dimitrie devine un om de cea mai aleasă pregătire intelectuală. Într-un studiu, Alexandru Piru îl numeşte pe Dimitrie Cantemir „creator de idei şi de ficţiune, filosof şi poet romancier înzestrat cu imaginaţie plastică şi patos critic’’. De asemenea, enumera şi calităţile care-l fac pe acesta un om multilateral, un erudit: „Personalitatea multilaterală a lui Dimitrie Cantemir, de voievod luminat, om de lume şi ascet de bibliotecă, aventurier ambiţios şi blazat, matematician, 73

arhitect, arheolog, istoric, etnograf, teolog, muzicant, pictor, poet, filosof, romancier e asemănătoare lui Lorenzo de Medicis’’. Încă din adolescenţă manifesta un mare interes faţă de istoria, cultura şi civilizaţia poporului român, în special faţă de tot ce ţinea de trecutul şi prezentul Ţării Moldovei. Printre operele sale cele mai cunoscute se numără: „Divanul’’ sau „Gâlceava înţeleptului cu lumea’’, „Istoria ieroglifică” şi „Descriptio Moldaviae’’. La îndemnul membrilor Academiei din Berlin, Dimitrie Cantemir scrie un studiu în limba latină intitulat „Descriptio antiqui et hodierni statul Moldaviae’’. Ca izvoare, pentru întocmirea scrierii sale foloseşte scrierile cronicarilor moldoveni: Miron Costin „De neamul moldovenilor’’ şi Niculae Costin „Letopiseţul ţării Moldovei până la Ieremia Movilă’’. Uneori, împrumută de la aceștia chiar și titlurile capitolelor lor, dar găsește și lacune multe, explicabile din „negrija strămoșilor, cărora le stătea la inimă să facă fapte bune mai degrabă decât să le scrie’’. Opera „Descriptio Moldaviae’’ este scrisă la începutul secolului al XVIII-lea. Cuprinde trei părți: prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, în a doua parte este înfățișată organizarea politică a țării, iar în ultima parte există informații despre graiul moldovenilor, tradiții și slovele folosite. Lucrarea este însoțită de o hartă desenată de autor în urma observării ignoranței geografilor străini, care, în hărțile lor, nu știau să delimiteze țările vecine de cele românești. Cea de-a doua parte este împărțită în nouăsprezece capitole. În capitolul al III-lea, numit „Despre obiceiurile vechi și noi la înscăunarea unui domn al Moldovei’’, este înfățișat ritualul privind înscăunarea unui domn: „cel care moștenea tronul se ştia încă de pe când trăia tatăl sau fratele său și, ca să 74

urce în scaun, nu era nevoie de altceva decât să-l vrea norodul’’. Noul domnitor, după ce plângea moartea fostului domn, era adus în biserică, unde „mitropolitul [...] îi punea pe cap o coroană de aur împodobită cu pietre scumpe [...]’’. Soția domnului rămânea în odaie până la terminarea ceremoniei „[...] dar la încoronare, fiind un lucru sfânt, ea nu era părtașă’’. După ce se înfățișa înaintea sultanului, domnitorul „înveșmântat în caflan domnesc și având pe cap o cealma’’ părăsea cetatea sultanului pe „un cal arăbesc cu frâu de aur bătut cu pietre scumpe și acoperit cu harșa cusută cu aur și argint’’. Domnitorul era însoțit de boieri și de „doi cai împărătești’’. Ajuns la domnie, noul conducător își exercita puterea asupra boierilor moldoveni după bunul lui plac: „domnitorul poate face cu boierii ce poftește, ca și cum n-ar mai avea deasupra sa pe nimeni în această lume’’. Din capitolul al X-lea, intitulat „Despre îngropăcinea domnilor’’ reiese obiceiul după care este îngropat un conducător. Acesta este îmbrăcat în „haine domnești și podoabe’’. Norodul își arată suferința umblând prin cetate cu capul gol, iar caii sunt făcuți să lăcrimeze cu zeama de ceapă. Boierii din starea întâi duc năsălia pe umeri, fiind urmați de boierii mai mici și alaiul cu muzica de oaste. Ajunși la mitropolie, „,stareții, boierii cei mai mari și cei mici și toți cei care au slujit la curtea lui sărută mâna dreaptă a mortului și crucea pe care o ține acesta în mână”. Mitropolitul este cel care aruncă peste sicriu „cel dintâi pumn de țărână”. Dacă în timpul vieții domnitorul a poruncit să fie înmormântat într-o mânăstire, atunci boierii îl îngroapă cu mare fast și prind pe peretele cel mai apropiat de mormânt, stema domnească.

75

În capitolul al XVII-lea („Despre năravurile moldovenilor”), naratorul descrie obiceiurile moldovenilor: „lucru despre care nimeni sau numai puțini străini au o imagine adevărată [...]”. Moldovenii aveau prea puține năravuri bune și mai multe năravuri rele. Erau trufași și semeți, aceste două trăsături reprezentând „muma și sora lor”. Le plăcea să petreacă în ospețe: „uneori de la al șaselea ceas al serii până la al treilea ceas după miezul nopții” și iubeau vinul. Învățătura le era urâtă, considerând că aceasta este „treaba popilor; pentru un om de rând este de ajuns dacă știe să citească și să scrie”. Deși erau foarte săraci, nu refuzau un oaspete străin venit la casa lor: „[...] nu se dau înapoi niciodată să dea mâncare și găzduire unui oaspe și-l adăpostesc fără plată timp de trei zile, împreună cu calul său. Pe străin îl primesc cu fața voioasă, ca și când le-ar fi frate sau alte rudenie”. Unii dintre ei erau credincioși: „Dumnezeu le hotărăște ziua morții, iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau să piară în război” și viteji în luptă: „să omoare sau să prindă un turc, un tătar sau un evreu socotesc că nu este păcat și cu atât mai puțin fărădelege”. Femeile erau socotite vrednice de cinste „[...] cu cât mâncau și beau mai puțin la ospețe”, dar erau ocarâte dacă părul vreuneia dintre cele măritate sau văduve era la vedere. Pe de altă parte, femeile „socotesc că a umbla cu capul gol este semn al curăției”. Hora era dansul pe care moldovenii îl jucau cel mai bine. Despre călușari se credea că au puteri vindecătoare. Oamenii bolnavi erau aduși și lungiți pe jos, iar călușarii îi călcau „de trei ori în trei zile” din cap până-n picioare. Se spune că după aceea se vindecau.

76

În capitolul al XVIII-lea sunt prezentate obiceiurile de la logodnă și nuntă. Tinerii se însoară,,la vârsta la care trebuie să se facă, după legile bisericești, cununia”. Ei consideră o rușine ca o fecioară să-l ceară pe bărbat. Pentru aceasta, flăcăul trimite la părinții tinerei niște pețitori „[...] ca să nu pățească rușinea să nu vrea părinții fetei”. La nuntă sunt aduși țiganii pentru a menține o atmosferă veselă prin „cântările din gură și din instrumente”, iar la cununie preotul, pentru a stârni râsul celor prezenți le dă celor doi miri să guste „de trei ori pâne unsă cu miere, semn al iubirii și al însoțirii veșnice [...] și înainte de a le pune bucățica în dinți, îi înșeală, făcându-i să caște gura de trei ori”. În partea a III-a, în capitolul I se precizează faptul că moldovenii, precum sciții, s-au închinat acelorași zei: Peruna (zeul tunetului), Lado (zeul veseliei), Volos (zeul dobitoacelor), Pohvist (zeul văzduhului), Kupalo (zeul secerișului). De asemenea, fiecărei întâmplări i-au atribuit câte o figură fabuloasă semnificativă. De exemplu, „Stahia” (o femeie uriașă, stăpâna caselor vechi și părăsite), „Ursitele” (două fecioare, care la nașterea unui copil hotărăsc ce va întâmpina acesta în viață), „Zburătorul” (o nălucă, un om tânăr care vine noaptea la fete mari), „Drăgaica” (nume atribuit celei mai frumoase fete din sat, aleasă atunci când se coc semănăturile), „Paparuda” (o copilă mai mică de zece ani, îmbrăcată în cămașă albă, la începutul recoltei, pentru a aduce ploaia). Cred că Dimitrie Cantemir este o figură unică în literatura română. Prin opera sa, Cantemir a încercat să le prezinte celorlalte popoare ale lumii o lucrare unică, care să cuprindă toate aspectele politice, geografice, istorice și culturale din Moldova. În această operă nu a arătat situația reală cu care se confruntau moldovenii: faptul că umblau desculți, se spălau cam rar, erau analfabeți și mânacau mămăligă în fiecare zi, ci a înfățișat un popor cu tradișii și obiceiuri proprii (hora, 77

călușarii), ceremonii legate de nuntă (cununia, cântecele țiganilor), moarte (înmormântarea domnitorilor, cântecele fanfarei), cu legende și figuri fabuloase locale (Zburătorul, Ursitele, Drăgaica), jocuri și alte credințe (țurca – dans popular, descântece, farmece). Toate acestea, adunate laolaltă, dau originalitate acestei scrieri. În concluzie, prin scrierile lui, Dimitrie Cantemir a adus neamului o glorie mai mare și mai durabilă decât cea a armelor: conștiința propriei identități naționale, conturată și edificată în operele sale. Bibliografie Călinescu G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Semne. Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei (1673-1723), http://istoria.md/ Marius Petrescu, http://www.historia.ro/,2013 IISD, http://cantemir.asm.md/,2008-2011 Panaitescu P.P., (1958), Dimitrie Cantemir – viața și opera, Ed. Academiei republicii populare române. Vidrașcu Anatol și Dan, (2003), Descrierea Moldovei, colecția „Biblioteca şcolarului’’, ediția a V-a, Ed. Litera internațional, București.

78

DIMITRIE CANTEMIR – PROMOTOR OF THE ROMANIAN CULTURE

Borloveanu Ioana-Mădălina, Liceul Teoretic ,,Ioan Petruș’’, Otopeni He was fortunate to be born into a noble family. As the son of Constantin Vodă Cantemir and Ana Bantăş, - an excellent and very learned woman, - he received a very good education. In order to invalidate Costin's rebukes (they considered him “stupid’’), Constantin Vodă wanted to offer to Dimitrie Cantemir all the world's science. For this, he brought from Muntenia the monk called Ieremia Cacavas, a man of great doctrine. Under his guidance, Dimitrie Cantemir receivesd the knowledge of literature, philosophy, Greek and Latin languages. The knowledge which he gained during his stay in Constantinopole, concerning the philosophy, theology, geography, history, music, folklore and Turkish language allowed him to develop several works about history, civilization and culture. Due to the relationships with some of the greatest personalities of the European and Eastern culture, Dimitrie became a man of the highest intellectual training. In one of his studies, Alexandru Piru calls Dimitrie Cantemir: “creator of ideas and fiction, philosopher and poet endowed with plastic imagination and critical pathos’’. He also lists the qualities that made him a great man, a scholar’’. The multifaceted personality of Dimitrie Cantemir as a great voivode, a gentleman, an austere person in a library, an ambitious and blase adventurer, a mathematician, an 79

architect, a historian, an ethnographer, a theologian, a musician, a painter, a poet, a philosopher, and a novelist who is similar to Lorenzo de Medicis’’. Since his adolescence, he was really interested within the history, the culture and civilization of the Romanian people, especially to that one related to the past and the present of Moldavia. Among his best known works we include: The Divan or The Wise Man’s Parley with the World or The Judgement of the Soul with the Body, then The Hieroglyphic History and Descriptio Moldaviæ. At the urging of some members of Academy in Berlin, Dimitrie Cantemir writes a study in Latin entitled “Descriptio antiqui et hodierni statul Moldaviæ’’. As sources for his works he uses the works of some Moldavian chroniclers like: Miron Costin's De neamul moldovenilor and Niculae Costin's Letopiseţul Țării Moldovei până la Ieremia Movilă. He sometimes borrowed from them even the titles of his chapters, but he also finded many gaps, which he explained to belong to “the lack of attention of the ancestors, who were more concerned to do great deeds rather than writing them’’. The paper Descriptio Moldaviæ was written at the beginning of the eighteenth century. It has three parts: the first part contains Moldova’s geographis description, the second one speaks about the political organization of the country and the last contains information about Moldavian speech, traditions and the kind of letters used in writting. The work has also a map drawn by the author himself after he saw the ignorance of the foreign geographers, who, in their maps, didn’t know how to separate the neighboring countries to the Romanian Principalities ones. The second part is divided into nineteen chapters. 80

In the third chapter entitled About the new and old habits at the enthronment of a ruler of Moldavia, it is presented the ceremony regarding the enthronment of a ruler: “the one who inherited the throne was known even when his father or brother were alive and to inherit the throne only the crowd had to agree’’. The new ruler, after he cried the death of the former ruler, he was brought into the church, where the metropolitan put on his head a golden crown adorned with gems. The wife of the new ruler stayed in the hall until the end of the ceremony (...), “but at the enthronment, that being a holy thing (ceremony), she didn’t take part’’. After he appeared in front of the Padishah, the new ruler “dressed in royal clothes and having on his head a turban’’, leave the Padishah's city riding “on an Arabian horse with a golden ridle graven with gems and covered with shabrack sewn with gold and silver”. The new ruler was accompanied by landowners and by “two royal horses”. Coming to the city of throne, the new ruler exercised his power over Moldavian boyars at his will: “the new ruler exercised his power over the Moldavian boyars as he wanted: “the new ruler can do what he wants with the boyars, as if he wouldn’t have above him anyone in this world’’. From the tenth chapter entitled “About the burial of rulers”, the author describes the habit of how a ruler is burried. The body of the former ruler is dressed in “royal clothes and jewels’’. The crowd shows his sorrow, walking through the city bareheaded, and the horses are stimulated to cry with onion juice. The boyars from the first state carry the dead body on their shoulders, being followed by landowners and the army procession music. Arriving at the metropolitan, the high priests, the boyars and the landowners and all those who served at the former prince's court and kiss the right hand of the dead and the cross which this one held in his hand. “The priest is the one who 81

throws over the coffin the first handful of dust’’, as the tradition of the country's religion asked to hand down. If, during his life, the ruler ordered to be burried in a monastery, then the landowners burry him with great funeral ceremony, and order to be engraved, on the closest wall of the grave the prince's emblem. In the seventeeth chapter About the Moldavian habits, the narrator describes the habits of the Moldavians: “things about which no one or only a few foreigners have a real image(...)’’. The Moldavians had very few good habits and many bad habits. They were proud and arrogant, these two features representing them very well. They liked to have feasts, “sometimes from six o’clock in the evening up to three o’clock after midnight” and they loved wine. They hated learning, considering that this was the parsons' job; for a merchant it is enough if he knows to read and write’’. Even if they were poor, they didn’t refuse a foreign guest who came into their house; they never refuse to offer food and shelter to a guest and they offer him a free shelter for three days, together with his horse. They meet the foreign with a happy face as if he would be a brother or a relative of them. Some of them were faithful: “God decide for them the day of their death, and before it no one can die or perish in the war”, and valiant in fight “to die or to catch a Turk, Tatar or Jew they think it is not a sin and even lawlessness. The women were considered worthy of honor’’, as hostess they have the right to eat and drink at feasts’’, but they were reproached if the hair of a married woman or a widow could be seen, not covered as the tradition requested. On the other hand, women “consider that having something which covers on their head is a sign of cleanliness”. The Romanian round dance was the dance which Moldavians loved and danced the best. About Căluşarii dance 82

it was believed that they had healing powers. The sick people were brought and put on the ground, and căluşarii stepped on them “three times in three days” on the whole body. It was said that after this they were cured. In the eighteenth chapter the customs about the engagement and wedding were presented. The young people got married “at the age they have to do it, after getting the wedding, according with the religious laws.’’ They consider a shame that a virgin ask the man to marry her. For this, the young man sends to the parents of the girl some suitors “so as not to suffer the shame that the girl’s parents don’t want him’’. At the wedding, the gipsies are brought to maintain the cheerful atmosphere singing with their voices or helped by instruments’’, and the priest, in order to make people laugh, he gives the wedded pair to taste “three times bread smeared with honey, the sign of love and of eternal accompanying (...) and before putting it between their teeth, he cheats them, stimulating them to open their mouth three times’’. In the third part, in the first chapter it is said that Moldavians, like Scythians, worshiped the same gods: Peruna (the god of the thunder), Lado (the god of the joy), Volos (the god of the beasts), Pohvist (the god of the air), Kupalo (the god of the harvest). Also, to each event they attributed one significant fabulous figure. For example Stahia (a huge woman, who is imagined as the owner of the old and abandoned houses), Ursitele (two virgins who are present at the birth of a child and decide which will be the future of this child during his life), Zburătorul (a ghost, a flying young man who comes at night and visits the virgins), Drăgaica (the name given to the most beautiful girl in the village, chosen when the crops ripen), Paparuda (a little girl of ten years old dressed in a white dress, who dances at the beginning of the harvest dry season, in order to bring the rain). 83

We think that Dimitrie Cantemir is a unique figure in the Romanian literature. Through his masterpiece, Cantemir tried to present to the world's readers a unique work, which contain all political, geographical, historical and cultural aspects in Moldavia. In this work, he didn’t show the real situation faced by Moldavians: the fact that they walked barefoot, washed a bit rare, they were illiterate and they ate polenta every day, but he portrayed the people with their traditions and customs (The Romanian round dance, Căluşarii), and also with some of the ceremonies regarding the wedding (the wedding, the songs of the gipsies), the death (the burial of the rulers, the band songs), with their legends and fabulous local figures (Zburătorul, Ursitele, Drăgaica), their other kind of dances and another beliefs (the Turk, the folk dance, the incantations and spell-works). All these, put together, give a special originality to this work. In conclusion, through his work, Dimitrie Cantemir brought to the Romanian nation a bigger and more durable glory than that one of guns: the awareness of their national identity outlined and was built in his papers. References Călinescu G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Semne Publishing House. Panaitescu P.P., (1958), Dimitrie Cantemir – viața și opera, Academia Republicii Populare Române Publishing House. Vidrașcu Anatol and Dan, (2003), Descrierea Moldovei, 5, Litera International Publishing House, Bucharest. Online bibliography: Marius Petrescu http://www.historia.ro/, 2013 Http://cantemir.asm.md/,2008-2011 http://istoria.md/ 84

DIMITRIE CANTEMIR- SAVANTUL ROMÂN DINTRE RUSIA ŞI IMPERIUL OTOMAN

Munteanu Mihaela-Roxana, Liceul „Ioan Petruş”, Otopeni

În „Istoria literaturii române” a lui George Ivaşcu, opera lui Dimitrie Cantemir este privită ca fiind „cutezanţa intelectuală, încrederea sublimă în puterile sale, care nu este infatuare şi prezumţie, ci conştiinţa interioară a geniului ce împlinindu-se pe sine are certitudinea împlinirii prin sine a unui destin intelectual colectiv”, astfel fiindu-i recunoscută măreţia operei şi elogiată personalitatea complexă. „Savantul de renume european”, Dimitrie Cantemir, a reuşit să întrunească în propria fiinţă caracteristicile unui excepţional istoric, filosof, scriitor, geograf, cărturar, compozitor, etnolog, lingvist, om politic, muzicolog, etnograf, fiind o persoana multilaterală, un erudit şi reprezentând idealul umanist. Astfel, operele sale literare sunt rezultate ale mişcării umaniste, opere în care Dimitrie Cantemir îşi manifestă admiraţia pentru valorile antichităţii greco-latine, lucru evidenţiat şi de către Virgil Cândea în tratatul „Despre raţiunea dominantă”, prima operă filozofică publicată în limba română (1688). Analizând „cea dintâi operă filosofică scrisă de un român şi tipărită în limba română”, „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul”, istoricul Virgil Cândea menţionează: „Pentru gândirea românească, noutatea lucrării constă în faptul că autorul nu soluţionează problema apelând exclusiv la textele şi autorii 85

creştini tradiţionali: Stoicii, Plutarh, Cicero, Epictet şi Seneca, iar dintre gânditorii mai noi, Erasm şi Andrea Wissowatius erau invocaţi de tânărul învăţat”, fapt prin care Dimitrie Cantemir „îşi vădea […] erudiţia şi lărgimea de orizont cultural”. În cei peste douăzeci de ani pe care Cantemir i-a petrecut la Constantinopol, în marea boierime musulmană, a aflat atât gloria, cât şi vicisitudinile din spatele măreţului Imperiu Otoman, fiind „primul cugetător politic român şi unul din primii europeni care întrevăd declinul ireversibil al puterii otomane”. Speculând acest lucru, scrie, în timpul şederii sale în Rusia lui Petru cel Mare, „Istoria Imperiului Otoman”, sperând ca astfel să creeze „o opinie publică favorabilă intervenţiei creştine în Moldova şi eliberării românilor de sub jugul otoman”. După publicarea sa în limbile: engleză, franceză şi germană, această operă devine „un oracol căruia i se adresează toţi cei dornici să se iniţieze în realitatea otomană”, după cum bine spunea Hommer; „nu numai oamenii de ştiinţă o consultă, ci şi scriitorii celebri: Voltaire (în celebrul „Essai sur les moeurs…”, unde-l citează de doua ori pe Cantemir), Byron (în „Don Juan”), Victor Hugo”. De asemenea, Dimitrie Cantemir sau „Kantemiroglu” (fiul lui Cantemir), aşa cum a fost el numit de sultanul Ahmed al III-lea, „figurează printre clasicii muzicii turceşti”, compunând un tratat despre muzica osmană şi inventează un nou sistem de notaţie, „încât devine o personalitate a epocii”, având preocupări universale. „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul” este o operă în care se evidenţiază „tema filosofică străveche a raporturilor dintre suflet şi corp în perspectiva severă a moralei creştine”, ea constituind „cea dintâi opera etică originală produsă de cultura noastră”. Vorbind despre această carte, Virgil Cândea spunea: „Citarea, uneori recomandarea operelor unora «dintre păgâni nu 86

nevrednici» [...] fac din Cantemir un autor modern pentru vremea lui”, fapt care, în raport cu Umanismul, demonstrează libertatea, demnitatea şi perfecţiunea fiinţei umane. Această lucrare ilustrează antiteza om-univers, suflet-corp, mai exact, atitudinea omului faţă de ceea ce-l înconjoară, faţă de lume, exprimată prin „relaţia dintre macrocosm şi microcosm”, reliefând în acest fel „aptitudinile de gânditor ale domnului român”. Aceasta carte „rămâne expresia unei personalităţi bine conturate, pulsând în imagini, ca şi în stilul bizar, dar care pentru el (Cantemir) a devenit un alt mijloc de individualizare”: „O, lume, dară eu ştiu precum şi alţii mulţi ca mine încă şi mai puternici decât mine, au fost; dară până la sfârșit ce s-au făcut? [...] Unde e Xerxis şi Artaxersis, aceştia carii în loc de Dumnezeu să socotea şi mai puternici decât toţi oamenii lumii [...].” „Descrierea Moldovei” este prima sa operă elaborată după 1771, anul în care s-a stabilit în Rusia. Aceasta „e o monografie geografică, istorică, instituţională, administrativă, etnografică şi culturală a ţării sale [...], constituind prin amănunţimea planului, armonia expunerii şi acuitatea observaţiei ştiinţifice, un monument al disciplinei”. „Descrierea Moldovei” este „o operă de erudiţie, orizonturi şi compoziţie fără precedent în cultura română”, unde îşi fac loc idei fundamentale ca: latinitatea limbii, tagmele bisericii, religia şi obiceiurile moldovenilor: „(poporul moldovean) şi-a păstrat întreagă şi nevătămată rânduiala sa politică şi bisericească”, „ei (moldovenii) nu socotesc nimic mai de ocară decât să se vadă părul unei femei măritate sau al unei văduve”. „Istoria ieroglifică”, o altă capodoperă literară a lui Cantemir, este un pamflet adresat adversarilor săi politici, aceasta fiind „un catarsis al amărăciunilor şi al veninului acumulat de omul politic contrariat în aspiraţiile sale”, arătându-se prin aceasta personalitatea multilaterală a lui Cantemir, care poate crea o adevărată comoară literară şi prin 87

criticarea oamenilor politici pe care-i consideră necinstiţi. Ca de exemplu, Mihai Racoviţă, protejatul opozantului său politic, Constantin Brâncoveanu, este asociat cu o „Struţocămilă”, reproşându-i astfel, neghiobia şi prostia: „Dumneaiei, Struţocămila, [...] să naşte şi trăieşte, tuturor ştiut ieste. [...] Că de s-ar fi născut în părţile crivăţului şi să fie trăit în părţile austrului, căldura soarelui, umedzala crierilor i-ar fi mai uscat[...]”. Un lucru interesant la această operă este că „după ce te familiarizezi cu stilul atât de neobişnuit la prima vedere, ajungi să vezi legătura indisolubilă dintre structura bizară a frazei şi umorul pe care-l degajă, astfel încât « tradusă » întrun limbaj cu o sintaxă normală, modernă, proza satirică a lui Cantemir îşi pierde mai tot farmecul”, aşa cum spunea criticul George Ivaşcu. Aşadar, Dimitrie Cantemir este „«cununa» umanismului românesc”, dovada că „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Bibliografie Cantemir, Dimitrie, (1974), Opere complete I (Divanul), Ediţie îngrijită, Studiu introductiv şi comentarii de Virgil Cândea, Bucureşti, Ed. Academiei. Cantemir, Dimitrie, (2001), Descrierea Moldovei, Bucureşti, Ed. Litera Internaţional. Cantemir, Dimitrie, (2008), Istoria Ieroglifică, Prefaţă de Dan Horia Mazilu, Bucureşti, Ed. Gramar. Cândea, Virgil, (1979), Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Cluj Napoca, Ed. Dacia. Ivaşcu, George, (1969), Istoria literaturii române, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

88

DIMITRIE CANTEMIR - THE ROMANIAN SCHOLAR BETWEEN RUSSIA AND THE OTTOMAN EMPIRE Munteanu Mihaela-Roxana, Liceul “Ioan Petruș”, Otopeni In “The History of the Romanian Literature” by George Ivaşcu, Dimitrie Cantemir’s creation is seen like “the intellectual boldness, the sublime confidence in his own force which isn’t vanity or presumption, but the inner conscience of the genius who has the certitude of self achievement, because he can develop an intellectual collective destiny”. Thus, the grandeur of his creation is recognized and his complex personality is eulogized. “The famous European scholar”, Dimitrie Cantemir, managed to assemble, in his own essence, the qualities of an extraordinary historian, philosopher, writer, scholar, composer, ethnologist, linguist, politician, musicologist, ethnographer, himself being a versatile person, a scholar who represents the humanists' dream. In this way, his work is the result of the humanistic movement and though all these creations, Dimitrie Cantemir shows his admiration for the values of the Greek and Latin antiquity. This thing is underlined by Virgil Cândea in the treaty About the Dominant Judgement, the first philosophical writing published in Romanian language in 1688. Analysing “the first philosophical work written by a Romanian author and printed in Romania”, The Divan or The Wise Man Parley with the World or The Judgement of Soul with the Body, Virgil Cândea, the historian, mentioned: “For Romanian thinking, the novelty of this work 89

is that the author didn't solve the problem just asking for the texts and the traditional Christian writers such as: Stroici, Plutarch, Epictetus and Seneca and from the new thinkers, Erasmus and Andrea Wissowatius, were invoked by the young scholar.” In this way, Dimitrie Cantemir “highlights (…) his erudition and his grand c Within 20 years spent at Constantinople, in the grand Muslim nobility, Cantemir became acquainted with the glory and the vicissitudes behind the imposing Ottoman Empire, being “the first political Romanian thinker and one of the first Europeans who anticipated the irreversible decline of the Ottoman force”. Speculating in this matter, wrote during his stay in Russia of Peter the Great “The History of Ottoman Empire”. In this way, he hoped to create “a favourable public opinion for the Christian intervention in Moldavia and for Romanians’ liberation under the Ottoman yoke”. After having published it in English, French and German, his writing became “an oracle to whom all those willing induct themselves into the Ottoman reality”, because: “not only the scientists must consult it, but also famous writers such as: Voltaire (in his famous writing, “Essay about Habits…”, in which he quotes Cantemir twice), Byron (in “Don Juan”), Victor Hugo”, a.s.o. Moreover, Dimitrie Cantemir or Kantemiroglu (Cantemir’s son), the way how he is was named by the Sultan Ahmed III, “is a part of the classical Turkish composers” because Cantemir wrote a treaty about the Ottoman music and he invented a new notation system “so that he became a personality of his epoch”. “The Divan or The Wise Man's Parley with the World or The Judgement of the Soul with the Body” is a creation which underlines “the ancient philosophical theme of the connections between the soul and the body in severe perspective of the Christian moral”. It is “the first original ethical writing created by our culture”. Talking about his writing, Virgil Cândea said: 90

“The quotation, sometimes, the recommendation of the creations of (…) turn Cantemir into a modern writer then one of his time” who, in report with the Humanism, demonstrates the freedom, the dignity and the perfection of the human being. This creation illustrates the antitheses man-universe, soul-body, more exactly, the attitude of people concerning all around them, concerning the world concentrated within the expression of a “connection between macrocosm and microcosm”, highlighting in this way “the abilities of a great thinker, of a wise Romanian ruler”. This writing “remains the expression of a very well-shaped personality, rich in images, as also in his bizarre style which became another way of his individuality”: “Oh, people, I know others just like me and even stronger than me were, but, finally, what did they do? (…) Where is Xerxes and Artaxerxes, those one who, without God, they thought about themselves that they were stronger than all people in the world (…)”. Descriptio Moldaviæ, The Description of Moldavia is the first writing drawn up between 1714-1716 when he lived in Russia. This “is a geographical, historical, institutional, administrative, etnographical and cultural monograph of his country (…), forming a monument of discipline due to its detailed plan, its harmonious exposure and its accurate scientific observation”. The Description of Moldavia is “an erudite writing and a unprecedented creation in the Romanian culture”, debating fundamental ideas, such as: the Latin content of his language, the confraternity of the church, the religion and habits of Moldavians: “the Moldavian people kept safely his political and religious order”, “they (the Moldavians) consider there is nothing more shameful than to see a married or a widow woman’s hair”. “The Hieroglyphic History”, another literary masterpiece of Dimitrie Cantemir, is a pamphlet towards his political opponents, being “a catharsis of the anguish and of the venom acquired by 91

the politician vexed in his aspirations”. Thus, the versatile personality of Cantemir is set up and it so he can create a true literary treasure criticizing the politicians about whom he consider that they were dishonest. For examples, Mihai Racoviţă, the protégé of his political opponent, Constantin Brâncoveanu, is associated with a mixture between an ostrich and a camel, showing his foolish and stupidity: “Her Highness (“Struţocămila”) is born and live, known to everybody. (…) If it had been born in the northeastern’s area and had lived in the south-western wind’s area, the sun’s heat, the brain’s moisture would have dried then (…)”. What is interesting about this writing is that “after you get acquainted with his so unusual style, at the first sight, you will get to see the indissoluble connection between the bizarre structure of the sentence and the humor which it emits so, the satirical Cantemir’s prose loses its charm if it is “translated” in a language with a normal, modern structure”, how said the reviewer George Ivaşcu. Therefore, Dimitrie Cantemir is the summit, the peak of the Romanian humanism, the proof that “the man is the measure of all things”. References Cantemir, Dimitrie, (1974), Opere complete I (Divanul), Ediţie îngrijită, Studiu introductiv şi comentarii de Virgil Cândea, Bucureşti, Ed. Academiei. Cantemir, Dimitrie, (2001), Descrierea Moldovei, Bucureşti, Ed. Litera Internaţional. Cantemir, Dimitrie, (2008), Istoria Ieroglifică, Prefaţă de Dan Horia Mazilu, Bucureşti, Ed. Gramar. Cândea, Virgil, (1979), Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Cluj Napoca, Ed. Dacia. Ivaşcu, George, (1969), Istoria literaturii române, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti. 92

„ISTORIA IEROGLIFICĂ” SAU UNUL DINTRE PRIMELE ROMANE ALEGORICE DIN LITERATURA ROMÂNĂ

Teodorescu Bianca, Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, Profesor îndrumător: Iulia Pop

Într-o comunitate în care accesul la cultură nu era asigurat întotdeauna nici măcar liderilor sau persoanelor cu o oarecare influenţă în mediul social, Dimitrie Cantemir, mezin al unei familii de seamă, se naşte la 26 octombrie 1673, iar soarta sa este imediat hotărâtă - pentru a evita o etichetare asemănătoare cu a acestuia (Costinii îl numeau „dobitoc”), tatăl sau pune un mare accent pe educarea constantă a tânărului încă din primii ani. Astfel, preotul Ieremia Cacavela este adus din Muntenia şi aşa începe iniţierea viitorului succesor la tron în tainele filozofiei şi ale literaturii, alături de limbile stranie care circulau la acel moment, greaca şi latina. În jurul anului 1688 este trimis în locul fratelui sau, Antioh, la Constantinopol, fiind sub conducere turcească, însă nu-şi întrerupe în niciun fel studiile, se întoarce la moartea tatălui şi preia conducerea ţării, având un curs al vieţii inedit care îi permite să îşi lărgească necontenit orizonturile, acaparând majoritatea domeniilor de învăţătură propuse şi construinduşi întreaga manifestare politică inspirat de modelele din exterior. Trăieşte atât în mediul învăţaţilor turci, pentru ca mai apoi să se reorienteze spre latura creştină a lumii medievale, devenind de asemenea prieten cu fanarioţii şi, în mod evident, 93

cu orice mare profesor şi cunoscător al vreuneia dintre ştiinţele vechi sau moderne. Cu toate că rămâne departe de politică pentru un deceniu, se hotărăşte să revină la cârma ţării, intuind decăderea Imperiului Otoman şi îndreptându-se spre ţarul Petru cel Mare. Pe finalul vieţii, acesta se integrează complet în viaţă culturală europeană, îşi începe marile opere, este chemat de către Academia de la Berlin în 1714 şi ales membru, pentru ca, revenind în principat, istovit de către boală (diabet), se retrage la moşia sa şi moare în 1723, lăsând în urmă ceea ce putem denumi una dintre cele mai vaste izvoare istorice şi nu numai din perioada veche. Cu toate că s-au împlinit peste 300 de ani de când marele iluminist Dimitrie Cantemir a realizat-o, opera lui rămâne un reper important în dezvoltarea ulterioară a literaturii, definindu-se ca o primă formă de manifestare a ficţionalului sau, mai bine spus, o cale mai evoluată de enunţare unor întâmplări la care autorul a fost, într-o măsură, contemporan. Cunoscută mai întâi de englezi şi apărută oficial în spaţiul românesc în secolul al XIX-lea, „Istoria ieoglifică” Hieroglyphica (propter occultata nomina, ita dicta) quibus continetur historia domestică idiomate moldavo (Hieroglificele (numite astfel pentru că numele au fost ascunse), care cuprinde istoria faptelor particulare, în limba moldavă) este, în termeni largi, o scriere alegorică ce studiază, prin intermediul faţadelor animaliere, polemica intensă dintre cele două elemente antagonice cu rol definitoriu în viaţă politică a Moldovei, respectiv Ţării Româneşti în secolul al XVII-lea, mai exact, cele două familii boiereşti, Cantemireştii şi Brâncovenii. Lupta pentru putere capătă astfel o valenţă cu totul nouă, fiind adusă la o formă simplificată, însă întregită de o gama variată de simboluri specifice înclinaţiilor autorului, care, apropiat de mişcarea umanistă ce are loc în Polonia, animă viaţă literară a Moldovei, dând naştere unor opere semnificative, între care un loc aparte îl ocupă „Descriptio Moldavie”, de altfel prima 94

monografie în adevăratul sens al cuvântului cunoscută până la acest moment. Întreaga lucrare este construită sub taina animalieră pentru ca, la final, autorul să anexeze o „scară” unde dezvăluie numele istoric reale. Cititorul se confruntă aşadar cu nemulţumirile autorului manifestate sub formă judecăţilor morale care inundă toată opera, fiind forma rudimentară a procedeului ce va defini, în următoarele secole, această atitudine scriitoricească - mai simplu, ironia. În acest sens, formarea sa în mediul cosmopolit al Constantinopolului îl împinge pe autor să creeze o opera de acest gen, separând cele două mari puteri boiereşti în două ţări - cea a dobitoacelor, sau a patrupedelor (sub numele de „Ţara Leului”) şi cea a păsărilor („Ţara Vulturului”). Cartea este structurată în douăsprezece subcapitole şi este caracterizată de mai multe nuclee narative. Prima parte ilustrează adunarea comună a boierilor moldoveni şi munteni (boierimea este reprezentată prin categoria animalelor „rumpătoare”, iar o altă clasă a boierilor, cei mai de jos, animalele de vânat), realizată cu scopul de a alege un succesor după destituirea din funcţie a lui Constantin Duca, domnitorul Moldovei. Constantin Brâncoveanu, domnul muntean, îşi impune candidatul, pe Mihai Racoviţă (Struţocămilă interesant aici procedeul de alăturare a doi termeni aparţinând celor două ţări, atât pentru a sugera trădarea, cât şi pentru a ilustra, prin intermediul sonorităţii comice, prostia îngâmfată, alias simplul instrument politic al vremii; deşi moldovean de origine, Racoviţă este o unealtă a lui Brâncoveanu, Corbul, în dorinţa sa de obţinere a puterii, adică un hibrid de proastă calitate; Lupul lămureşte la rândul său: „[...] jiganiia aceasta dobitoc cu patru picioare nu ieste, pasire zburătoare nu ieste, Cămilănu ieste, Struţ aplos nu ieste, de aier nu ieste, de apă nu ieste. De unde iarăși dzicem că cea adevărată a ei hotărâre aceasta poate fi: Strutocamila ieste traghelaful firii - căci ieste la filosofi altul, al chitelii-, carile dintr-îmbe monarhiile ieste, și 95

ieste și nu ieste. Ieste, dzic, căci adevărat între lucrurile firii ciudă ca aceasta să află [...]”). Cantemireştii ripostează (printre ei, hatmanul Lupu Bogdan), ambele părţi susţin discursuri şi se hotărăşte definitiv că Vidra, Constantin Duca, nu va fi niciodată reprimit în funcţie („Au nu tu odânăoară prin fundul mării prinblându-te și spre vânarea peștelui și purindu-te, eu din faţa apei te oglindiiam? Ce poate fi căsau nechemată ai vinit la locul ce nu ţi s-au cădzut, sau, de te-au chemat cineva prin greșala neștiinţii aceasta s-au făcut. Căci Câinele Mării și Vidra cu jigăniile uscatului ce treabă sau ce amestec potavea ? Au doară vii să dzici că din fire așe iești tocmită, ca de pre uscat fiind, putere să aibi prin multă vreme în apă,fără a aierului trebuinţă a te zăbăvi săpoi?”). Intervin clasele sociale dezavantajate, care îşi susţin, la rândul lor, punctul de vedere. Adunarea zâmbeşte şi sunt evidenţiate, după cum menţionează şi G. Călinescu, gradaţiile comice, dublate de răsturnături de epitete. Naratorul introduce, la scurt timp, o nouă serie de personaje, între care se remarcă Ilie Tifescu, din Moldova, şi Constantin Stolnicul Cantacuzino, iar în partea a doua a operei Brâncoveanu câştigă o bună parte din opinia publică prezentă prin daruri, promisiuni şi chiar anumite ameninţări, astfel că, în final, Racoviţă este ales domn. Partea a treia îi ilustrează pe aceeaşi boieri moldoveni şi munteni, aflaţi acum în drum spre Adrianopol, pentru a dobândi recunoaşterea noului domn de către Poartă. Se adresează, în prima fază, Camilopardului, adică lui Alexandru Mavrocordat, figură de mare interes a vremii care putea influenţa puternic decizia otomanilor (Împărăţia Peştilor). Pe cale alegorică, naratorul înfăţişează în această parte lăcomia de care turcii dau dovadă şi care este, de altfel, definitorie în cadrul alegerilor pe care aceştia le fac sub autoritatea de forţă conducătoare a Principatelor. Înţelesul de bază al acestui portret este atent subliniat - se face referire la efemeritatea întregului Imperiu, care-şi va găsi curând sfârşitul tocmai datorită modului corupt de exercitare a puterii. Boierii 96

sunt astfel nevoiţi să îl plătească pe Mavrocordat şi, indirect, pe demnitarii turci, obţinându-se confirmarea funcţiei lui Racoviţă şi având loc o audiere, unde se remarcă Marco-baizade, un pretendent la tron, care enunţă chiar că este un descendent al lui Matei Basarab. Partea a patra, ultima de altfel, ilustrează răscoala otomană de la 1703, în cadrul căreia sultanul este detronat, iar întreaga mişcare întârzie întoarcerea în ţară a lui Racoviţă şi îi oferă lui Antioh Cantemir oportunitatea de a-şi obţine domnia, soldată însă cu un eşec. Racoviţă ajunge în ţară şi îşi exercită atribuţiile, devenind unealtă de baza a marilor boieri care secătuiesc de orice resurse ţăranii simpli, într-un întreg manifest al corupţiei la nivel înalt - se poate observa aici capacitatea autorului de a sublinia un fapt des întâlnit, mai exact atribuirea puterii politice, arbitrar, unei marionete, „capului fără crieri”. Cantemir încearcă să restabilească dreptatea, însă riposta duşmanilor îi anihilează şansele, pentru ca, în final, ţărănimea (muştele) să organizeze o răscoală de mari proporţii (le mănâncă bucatele în timpul unui festin Corbul şi Struţocămilă îl bănuiesc pe Inorog şi uneltesc cu Împăratul Peştilor contra lui; Cameleonul îl prinde pe Inorog şi1 predă Crocodililor, adică demnitarilor turci corupţi); se restabileşte astfel, parţial, balanţa, în numele dreptăţii care învinge în orice circumstanţe. După cum menţionează încă de la început - „de betejirea inimilor foarte ferindu-ne, dezvăluind, le acoperim, şi acoperindu-le, le dezvăluim” - procesul alegoriei este voit reversibil şi, involuntar, oferă cea mai clară descriere a personajelor atât timp cât recunoaşterea acestora în ciuda noii „forme” se face în mod corect. Esenţa caracterului, adică principala componentă a portretului moral, poate fi astfel analizată fără nicio barieră, fără a sfida deci vreun canon, tocmai datorită transformării entităţii istorice în personaj literar. La aceasta se adaugă şi intervenţia naratorului, povestitor pseudo-obiectiv care îşi manifestă uneori dispreţul şi 97

dezacordul, trădându-şi poziţia iniţială faţă de acţiune: „O, Doamne și toţi cereștii, lucru ca acesta cum și în ce chip a-l suferi aţi putut? Unde ieste cumpăna ceriului cu care trageţi și aședzaţi fundul pământului? O, dreptate sfântă, pune-ti îndreptariul și vedzi strâmbe și cârjobelucrurile norocului, ghibul, gâtul, flocospieptul, botioase genunchele, cătălige picioarele, dinţoasă fălcile, ciute urechile, puchinoși ochii, suciţi mușchii, întinsevinele, lăboase copitele Cămilei, cusuleget trupul, cu albă pieliţa, cu negri și mângâioși ochii, cu supţiri degeţelele, cu roșioare unghișoarele, cu molcelușe vinișoarele, cu iscusit mijlocelul și curătungior grămăgiorul Helgii, ce potrivire, ce asămănare și ce alăturare are?” Naratorul se folosește, de asemenea, de procedee compoziționale precum tehnica amânuntului descriptiv în momentul în care realizează peisajul dominat de către Nil, într-o parte a operei în care Cămila (prescurtare - Mihai Racoviţă) trebuie să meargă la sultan să capete firmanul, având o călătorie fabuloasă într-un tablou exotic: „cu vârvurile munţilor de-a tocma câmpul despre apus în lat și în lung să întindea, prin mijlocul a căruia apa Nilului, din izvoarăle de unde ieșiia, spre bălţile ce-l sprejiniia lin și frumos curea. Iară pre șesurile câmpului aceluia, și preo parte și pre altă parte de apă, atâta câmpul cu otavă înverdziia, cât ochilor preste tot, tot o tablă de zmaragd meree afi să părea, în carile tot chipul de flori din fire răzsărite, ca cum cu mâna în grădină, pre rând și pre socoteală, ar fi sădite, cuvios să împrăștiia, și când zepfirul,vântul despre apus, aburiia, tot feliul de bună și dulce mirosală de pre flori scorniia [...]” Procedeele stilistice se remarcă în mod evident simbolului şi alegoriei li se adaugă, la scurt timp, existenţa unui fir epic atent structurat, a unei construcţii a textului care are grijă să dezvăluie cantitatea perfectă de informaţie la momentul oportun, integrarea acesteia într-o sferă spaţială şi 98

temporală bine definită, formarea rudimentară a momentelor subiectului, punându-se accent pe punctul culminant, variaţia modalităţilor de compunere a întregii opere, existând în mod evident o trecere clară de la naraţiune la descriere şamd. Dovezile îşi spun cuvântul şi enunţă faptul că opera este net superioară clasicelor letopiseţe, anale, sau, în genere, orice modalitate de enunţare a istoriei până în punctul respectiv. „Istoria ieroglifică” poate fi considerată un roman, sau cel puţin o formă simplificată a romanului, care abundă în dovezi ale condeiului. Călinescu îl compară de altfel pe Cantemir cu Ion Creangă - „are limbuţia lui Creangă în debitarea zicătorilor populare”, adăugând că există „o nespus de inteligentă tratare cultă a metaforei ţărăneşti, premergând lui Eminescu”. Cantemir posedă un amplu talent, are simţul oratoriei, iar o parte din scrierile lui au o ritmicitate, o cadenţă specific populară: „Eu m-am vechit, m-am veștedzit și ca florile de brumă m-am ovilit. Soarele m-au lovit, căldura m-au pălit, vânturile m-au negrit, drumurile m-au ostenit, dzilele m-au vechit, aii m-au îmbătrânit, nopţile m-au schimosit și, decât toate mai cumplit, norocul m-au urisit i din draostele tale m-au izonit[...]”. Fiecare frază are, în sine, melodia proprie. În multitudinea de figuri animaliere, autorul ţine să se remarce, luând faţă Inorogului, personaj excepţional, fabulos, simbolul omului superior, neînțeles de societatea mediocră, dorit şi deci urmărit, ademenit, reuşind să obţină protecţia doar în ascunzătoarea din vârful muntelui, inaccesibilă oricărui duşman. El este vânat de către ceata animalieră, stârnită de către Corb (Brâncoveanu). Situarea Inorogului pe cel mai înalt nivel în cadrul romanului îi permite lui Cantemir să se elibereze de orice presiune socială de care suferă în viaţă reală, unde se poate face observată o anumită frustrare în raport cu viaţa socială şi politică din acea perioada. Implicarea şi deci afectivitatea contribuie la formarea, într-un anume sens, a unor inserţii de natură memorialistică, o subiectivitate 99

ridicată în unele episoade care susţine natură specială a întregii opere - cu toate că include experienţă personală, legătura cu realitatea este puternic mascată atât de cadrul fabulos, cât mai ales de cursul acţiunilor desemnat de către personaje. Astfel, deşi cititorul se confruntă cu o „denaturare” a planului real, care în cele mai multe dintre cazuri apare sub echivalenţa denigrării statutului social al oricărui personaj, Inorogul-Cantemir este mult superior celorlalţi participanţi la acţiune, în comparaţie cu raporturile dintre adevăratul Dimitrie Cantemir şi autohtonul, contemporanul. Acesta este, de altfel, paradoxul operei, înfăţişând puterea creatoare a cuvântului că forţă revelatoare, care are puterea să evolueze, să metamorfozeze în sens pozitiv orice formă de viaţă şi nu numai. Inorogul nu-şi găseşte un competitor îndeajuns de abil încât să încerce măcar să-i egaleze forţă fizică şi/sau intelectuală (acesta antrenează Soarele, Calea Lactee, Galateea). Drama lui stă sub semnul diferenţei clare a componentei morale dintre el şi majoritatea personajelor participante la acţiune, iar destinul său are, într-un sens, un înţeles tragic - „Toate puterile i s-au curmat, toţi prietinii l-au lăsat, în lantuje nedezlegate l-au legat, toată greutatea nepriietinului în opreala Inorogului au statut. Iară de acmu, în ceriu să zboare, n-a scapă, o mie de capete de ar avea, iarbă n-a mai mânca.” Cu toate acestea, conexiunea sa indestructibilă cu natura îi permite să dezlănţuie o serie de forţe nebănuite, la care competitorii lui nu au acces şi care depăşesc cu mult sfera conceptuală a realităţii palpabile, cunoscute. Inspirându-se, după cum şi recunoaşte, din „Aethiopica lui Heliodor sau Teagen şi Haricleea” (N. Cartojan - „Istoria literaturii române vechi”), Dimitrie Cantemir reuşeşte, prin intermediul operei sale, într-o atentă manieră barocă, să aducă în planul literaturii române vechi o lucrare eterogenă conţinând elemente diverse, de la influenţe religioase la 100

pamflet, de la comic de limbaj la simbol, de la experienţă personală la puterea desăvârșită a imaginaţiei, de la personaje inspirate din realitate şi mascate de alegorie la întâmplări care îşi găsesc uşor un omolog, de la tehnici narative la încercări compoziţionale noi, de la fraze lungi, cu topica latinească la un ritm, paradoxal, relativ antrenant al romanului. În acest sens, contribuţia autorului este evidentă şi invită, la scurt timp, alţi autori să îşi manifeste talentul scriitoricesc pe acest teren compoziţional nou, neutru, pentru ca, în final, literatură română să dobândească structura pe care o cunoaştem noi, în prezent. Cantemir este un iluminist în adevăratul sens al cuvântului, profitând de evoluţia societăţii contemporane occidentale pentru a introduce în mediul autohton modelele străine, a revoluţiona stilul românesc şi a impune un set nou de valori. În aceasta constă, de fapt, condeiul şi nivelul ridicat al intelectualităţii autorului, o cultură întinsă pe mai multe domenii şi atent structurată astfel că, de-a lungul vieţii, Cantemir realizează o întreagă gamă de lucrări care şi-au lăsat amprenta asupra istoriografiei româneşti. Reproducerea leită a faptelor istorice este combătută, aşadar, de manifestul imaginativ, care apare ca atributul de baza al inteligenţei unui autor deschis către „nou”. De adăugat aici ar fi încheierea capitolului adresat operei „Istoria ieroglifică” realizată de către Călinescu, enunţ care înglobează întregul spirit al marelui cărturar: „Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mînuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier, cântăreț în tambură ţărigrădean, academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, [...] Lorenzo de Medici al nostru.”

101

“THE HIEROGLYPHIC HISTORY” – ONE OF THE FIRST ALLEGORIC NOVELS IN ROMANIAN LITERATURE

Teodorescu Bianca, Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, Profesor îndrumător: Iulia Pop

Dimitrie Cantemir was born on October 26, 1973 in a community where the access to culture wasn’t always ensured even for the leaders or for people with influence among their peers. He was the last born in his well-established family and, to avoid the same branding (the Costin family called him a “moron”) his father decided to give to his education the utmost importance from the very beginning. In this respect, Ieremia Cacavela the priest is summoned from Muntenia and thus began the future successor to the throne’s initiation into the secrets of philosophy, literature along with Greek and Latin which were the foreign languages most in-use at the time. Around the year 1688, he is sent to Constantinople (which was under Turkish rule) to replace his brother Antioh. However, this did not hamper his studies in any way and he returned upon his father’s death to become the ruler of the country. His unusual life allowed him to constantly widen his cultural horizon, to accrue knowledge in a plethora of diverse fields which in turn, led to him constructing his political ethos based on foreign role models. He lived surrounded by Turkish scholars and later on in life he focused his efforts on the Christian side of the medieval world, befriending the 102

Phanariotes and of course, any great teacher of any of the old or new sciences. Towards the end of his life he is fully integrated in European cultural life, he starts begins his great works, he is summoned to the Berlin Academy in 1714 where he is elected member and after he returns to the principality, weary from disease (diabetes), he retires to his estate and dies in 1723 leaving behind what could be considered one of the vastest historical sources from his time. Even though 300 years have passed since the great age of Enlightenment scholar Dimitrie Cantemir created it, the above mentioned body of work remains an important cornerstone in the subsequent development of literature, distinguishing itself as an early form of fiction or, to put it better, a more evolved way of describing events that were contemporary with the author. Initially known in England and appearing officially in the Romanian cultural environment in the 19th century, “Istoria ieoglifica” - Hieroglyphica (propter occultata nomina, ita dicta) quibus continetur historia domestică idiomate moldavo, meaning: Hieroglyphs (thusly called because the names have been obscured), which encompasses the history of particular facts, in the Moldavian language, is in broad terms and allegorical piece of written work which studies, through the animal symbolism, the intense polemic between the two antagonizing elements that had a definitive role in Moldovian and Wallachian (Țara Românească) political life during the 17th century – the two boyar families Cantemir and Brâncoveanu. The struggle for power takes on a new guise, being simplified but having added a whole range of symbols specific to the author, which was in tune with the humanist movement in Poland, lives up the Moldavian literary life, giving rise to a significant body of work between which a special place is held by “Descriptio Moldaviæ”, which is actually the first monograph in the true sense of the word. The whole body of work is done 103

using animal symbolism only for the author to annex a table at the end where he reveals the real life counterparts. The reader is thus confronted with the author's dissatisfactions manifested as moral judgments which are abundant throughout the whole text, this being a rudimentary form of what will, during the next centuries, be defined as irony. To that effect, his early education in the cosmopolitan environment of Constantinople, spurs the author on to create a body of work of this kind, separating the two great boyar powers in two countries, the four-legged country (the Lion’s country) and the bird country (the Eagle’s country). The book is split into twelve sub-chapters and is characterized by several narrative nuclei. The first part illustrates the gathering of Moldovan and Muntenian boyars (the boyar nobility is represented by the “rompătoare” animals and the lower nobility is represented by hunting animals), with the purpose of choosing an heir after Constantin Duca the ruller of Moldova was deposed. Constantin Brâncoveanu, the Muntenian leader sends forth his candidate, Mihai Racoviţă (Struţocămila which is roughly translated to ostrich-camel. It is interesting to note the way the two terms belong to the two countries were used to suggest the treason but also through the sheer silliness of the combination of the two terms, to suggest the fact that the candidate is rather stupid and merely a political instrument of Brâncoveanu who is represented by a raven and is used in a power grab but is in actual fact just an inadequate hybrid; the wolf makes this obvious with the following: “[...] jiganiia aceasta dobitoc cu patru picioare nu ieste, pasire zburătoare nu ieste, Cămilă nu ieste, Struţ aplos nu ieste, de aier nu ieste, de apă nu ieste. De unde iarăşi dzicem că cea adevărată a ei hotărâre aceasta poate fi: Struţocămila ieste traghelaful firii - căci ieste la filosofi altul, al chitelii-, carile dintr-îmbe monarhiile ieste, şi ieste şi nu ieste. Ieste, dzic, căciadevărat între lucrurile firii ciudă ca aceasta să 104

află [...]” – neither a four legged beast nor a flying bird the ostrich-camel is. Thus we say again that the only taken decision can be that the ostrichcamel is the deer-goat (from Greek tragelaphos) of nature. It is between the two kingdoms and yet it belongs to neither. I say that it is in spite of nature that it exists at all.). The Cantemir family replied (among them the hatman Lupu Bogdan), both sides make speeches and it is decided that the otter Constantin Duca, shall never be reinstated (“Au nu tu odânăoară prin fundul mării prinblându-te şi spre vânarea peştelui şi purindu-te, eu din faţa apei te oglindiiam? Ce poate fi căsau nechemată ai vinit la locul ce nu ţi s-au cădzut, sau, de te-au chemat cineva prin greşala neştiinţii aceasta s-au făcut. Căci Câinele Mării şi Vidra cu jigăniile uscatului ce treabă sau ce amestec pot avea? Au doară vii să dzici că din fire aşe ieşti tocmită, ca de pre uscat fiind, putere să aibi prin multă vreme în apă, fără a aierului trebuinţă a te zăbăvi săpoi?” – Weren’t you that not long ago was on the bottom of the sea hunting fish and I would look at you through the water? What else could have happened but you to have been called where you didn’t belong or were summoned by ignorace. Because the dog of the sea and the otter have nothing in common with the beasts of land. You can only say that you were made that way and that being on land you have power through spending much time in water without the need of air). The educated classes intervene and submit their point of view on the matter. The assembly smiles and, as G. Călinescu points out, the comical degrees are evident, doubled by epithets. The narrator then introduces new characters, of which Ilie Tifescu from Moldova and Constantin Stolnicul Cantacuzino stand out and, in the second part of the text, Brâncoveanu wins the public favor by a series of gifts, promises and outright threats, thus in the end Racoviţă is elected Prince ruler. 105

The third part of the text shows us the same Moldavian and Wallachian boyars in their way to Adrianopole to gain recognition for their new ruler from the High Porte. Initially they speak to the camel-leopard, which is in fact Alexandru Mavrocordat, a very interesting character of the time that held considerable sway over the ottoman decision (which was the Empire of Fish). Allegorically, the narrator illustrates Turkish greed which is definitive in regard to the choices they made as ruling force over the principalities. The main idea of this portrayal is carefully outlined – the ephemeral nature of the Empire is made clear and the reason put forth for this, is the corrupt way in which the Empire exercises its power. The boyars are forced to bribe Mavrocordat and, indirectly the Turkish dignitaries, thus obtaining confirmation for the newly elected ruler and a hearing where Marco-baizade a candidate for the throne, stands out as he even states that he is a descendent of Matei Basarab. The fourth and final part, depicts the ottoman uprising of 1703 because of which the Sultan is deposed and which also delays the return of Racoviţă and gives Antioch Cantemir the opportunity to make a bid for the throne however this attempt ends in failure. Racoviţă returns to the country and exercises his prerogatives and in the process becomes a mere tool for the great boyars which drain the peasantry of all resources in a display of high level corruption – one can clearly see the author’s ability to underline a common occurrence which is the arbitrary acquisition of power by a political puppet, “capului fără crieri” – brainless. Cantemir makes a bid to re-establish justice but the counter his adversaries throw at him anihilates any chance of that, in the end the peasantry (the flies) organise a massive uprising (they eat their food during a feast – the crow and the ostrich-camel suspect the unicorn and conspires with the Fish Emperor against him, the camelon aprihends the unicord and 106

runs him over to the crocodiles which are the corrupt turkish dignitaries) and thusly they achieve partial balance for justice which triumphs under any circumstances. As is mentioned from the very begining “de betejirea inimilor foarte ferindu-ne, dezvăluind, le acoperim, şi acoperindu-le, le dezvăluim” – to keep our hearts safe, we uncover covering and we cover uncovering – the allegoric process is willingly reversable and involuntary and offers the best description of character as long as they are correctly identified. The esence of character, which is the main component of a moral portrait, can thus be analized without any barriers, without offending any canons specifically because the historical entity is transformed into a character. The author’s pseudo-objective interventions sometimes betray his contempt and dissent towards the action portrayed: “O, Doamne şi toţi cereştii, lucru ca acesta cum şi în ce chip a-l suferi aţi putut? Unde ieste cumpăna ceriului cu care trageţi şi aşedzaţi fundul pământului? O, dreptate sfântă, pune-ti îndreptariul şi vedzi strâmbe şi cârjobelucrurile norocului, ghibul, gâtul, flocospieptul, boţioase genunchele, cătăligepicioarele, dinţoasă fălcile, ciute urechile, puchinoşi ochii, suciţi muşchii, întinsevinele, lăboase copitele Cămilei, cusuleget trupul, cu albă pieliţa, cu negri şi mângâioşi ochii, cu supţiri degeţelele, cu roşioare unghişoarele, cu molceluşe vinişoarele, cu iscusit mijlocelul şi curătungior grămăgiorul Helgii, ce potrivire,ce asămănare şi ce alăturare are?” – Oh God and all the heavens how could you endure such a thing? Where is heaven’s careful consideration under which you set all things on earth? Oh holy justice, use your compass and see the crooked luck, the wooly neck, the chest, the knees, the ugly feet, the toothy jaws, the raised ears, the beedy eyes, the twisted muscles, the strung veins and ungainly hooves of the Camel and what do they have in common with the frail body, 107

the white skin, the dark and comforting eyes, the thin fingers, red nails, the delicate veins, the tiny waste of Helga?. The narrator also uses compositional procedures like the descriptive detail technique when he portrays the Nile landscape when the Camel (Mihai Racoviţă) has to cross when going to the sultan to receive the firman, which turns out to be a fabulous journey through an exotic land: “cu vârvurile munţilor de-a tocma câmpul despre apus în lat şi în lung să întindea, prin mijlocul a căruia apa Nilului, din izvoarăle de unde ieşiia, spre bălţile ce-l sprejiniia lin şi frumos curea. Iară pre şesurile câmpului aceluia, şi preo parte şi pre altă parte de apă, atâta câmpul cu otavă înverdziia, cât ochilor preste tot, tot o tablă de zmaragd meree afi să părea, în carile tot chipul de flori dinfire răzsărite, ca cum cu mâna în grădină, pre rând şi pre so coteală, ar fi sădite, cuvios să împrăştiia, şi când zepfirul, vântul despre apus, aburiia, tot feliul de bună şi dulce mirosală de pre flori scorniia [...]” – with mountain tops across, the field towards the twilight through the middle of which the Nile’s waters flowed like a belt from the spings whence it came, towards the lakes that cradeled it gently and beautifully. And towards the plain’s lowlands the water made everything green as far as the eyes could see and it looked like a sea of emerald in which all tipes of flowers sprung up as if they had been carefully planted and when the Zephyr blew from the west one could smell all kinds of flower perfums. The stylistic techniques are evident – a carefully structured epic narrative to the symbolism and allegory and a careful textual construction which always reveals the perfect amount of information and the right time and integrating everything in a well-defined spacio-temporal sphere, the rudimentary forming of plot points, accentuating the climax, the variation of ways of composing the entire work and the obvious clear transition from narration to description etc. The overwhelming evidence leads one to categorically state that the 108

present body of work is superior to all contemporary works (the so called letopiseţe, historical annals) or in general any other way of describing history up to that point. “The Hieroglyphic History” can be considered to be a novel or at the very least a simplified early version of the novel that is abundant in written testimony. Călinescu compares Cantemir to Ion Creangă – “he has Creangă’s verbosity when it comes to reciting folk sayings” also adding that there is an “incredibly intelligent way in which he handles the peasant metaphor preceding Eminescu”. Cantemir has considerable talent and is a gifted orator and a part of his work have a specific folkloric rhythm: “Eu m-am vechit, m-am veştedzit şi ca florile de brumă m-am ovilit. Soarele m-au lovit, căldura m-au pălit, vânturile m-au negrit, drumurile m-au ostenit, dzilele m-au vechit, aii m-au îmbătrânit, nopţile m-au schimosit şi, decât toate mai cumplit, norocul m-au urisit i din draostele tale m-au izonit[...]”- I have become old, I have withered along with the flowers of frost. The sun and the heat struck me, the winds blackened me, the roads made me tired, the days and years made me old, the nights made me shrivel, and the worst of all, luck has willed me out of your love. Among the multitude of animal characters, the author makes a special effort to point out the unicorn, exceptional individual, fabulous, symbolic of a higher human, misunderstood by the mediocre society, wanted and sought after, that manages to find protection only in his hide-out on top of the mountain which is inaccessible to any enemy. He is hunted by the animal mob spurred on by the raven (Brâncoveanu). Establishing the unicorn on the highest level allows Cantemir to dispense with any social pressures that affect his real life, where a certain frustration can be observed in regards to the social and political realities of the time. Involvement and affection contribute in forming certain 109

passages of personal and evocative nature and betray a high degree of subjectivity in areas that uphold the special nature of the entire work – even though it includes personal experience, any links to reality are masked by the fantastic backdrop as well as the course of action that the characters take. Thus, even though the reader is confronted with a “hijacking” of the real plan, which in most cases appears as a simple denigration of the social status of any character, Cantemir the unicorn is vastly superior to the other participants in the plot, in comparison to the interactions between the real Dimitrie Cantemir and the autochthonous and contemporary. This is in fact the work’s paradox, revealing the creative force of the written word which has the power to evolve and metamorphosize in a positive sense any form of life and not only that. The unicorn can’t find a worthy adversary that could match his intellectual and physical strength (he sets in motion the sun, the Milky Way and Galateea). His Drama resides under the mark of clear difference between his and all the other’s moral component and his destiny has in a sense a tragic outcome: “Toate puterile i s-au curmat, toţi prietinii l-au lăsat, în lantuje nedezlegate l-au legat, toată greutatea nepriietinului în opreala Inorogului au statut. Iară de acmu, în ceriu să zboare, n-a scapă, o mie de capete de ar avea, iarbă n-a mai mânca.” – All his powers waned, all his friends abandoned him, he was shackled in unbreakable chains, all of enmity’s hardships fell on him. And now, he couldn’t escape even if he could fly and he couldn’t eat if he had a thousand heads. Despite all of this, his unbreakable bond with nature allows him to unleash unsuspected forces to which his adversaries do not have access and that far exceed the conceptual sphere of the palpable and known reality. Drawing inspiration, by his own admission from Heliodor’s Aethiopica or Teagen and Haricleea (N. Cartojan – “Istoria literaturii române vechi”), Dimitrie Cantemir 110

manages, through the medium of his work, in a careful baroque manner to bring to the forefront of old Romanian literature a heterogeneous body of work, containing diverse elements, ranging from linguistic and symbolism humor, from personal experience to the power of imagination, from characters inspired by real individuals and masked by allegory to events that have an obvious counterpart, from narrative techniques to compositional innovations, from long phrases of Latin construction to a paradoxical and relatively engaging rhythm of the novel. To that effect, the author’s contribution is evident and shortly spurs other authors to manifest their writing talent in the same neutral compositional tone. His influence on Romanian literature led to what we know today. Cantemir belongs to the age of enlightenment in the true sense of the word, who took advantage of the evolution of western contemporary society to introduce foreign role models to the autochthonous scene, to revolutionize the Romanian style and to impose a new set of values. This is the true worth of the author’s intellect, throughout his life he created a vast array of works that have made their mark on Romanian historiography. The faithful reproduction of historical facts is disputed by the manifestations of imaginations, which appears as the main attribute for the author’s openness to the “new”. Worth mentioning here the final words from G. Călinescu’s chapter pertaining the body of work “The Hieroglyphic History” which encompasses the great man of letter’s entire ethos: Enlightened voivode, ambitious and jaded, man of the world and library ascetic, intriguing and solitary, ruler of men and misanthrope, fond of his Moldavia, after which he yearns and adventurous, tambour player, inhabitant of Ţarigrad, academician of Berlin, Russian prince, Romanian chronicler, familiar with all the pleasures in the world, […] our Lorenzo de Medici”. 111

It is a laborious work of art, with hermetic hieroglyphs which the author attempts to explain in a glossary. This writing is very difficult to be classified as a literary genre, to all appearances being a pamphlet-novel which combines the narrative, the fable and the fairytale. His entire creation dubs Dimitrie Cantemir “The 18th century man”, the one who, long before the particularities of a people of mixed Roman and Dacian descent were ascertained, brings irrefutable history-based arguments concerning the Romanian presence, the origins of the Romanian people, and thus rounding off the idea of Roman origin uttered by his predecessors, the foundation myth. A profoundly gifted spirit, symbolically entwining the Romanian people’s historic-cultural side with the mythicalarchaic one, he tries with all means available to prove that the Southeastern European space, and particularly his country, is an integral part of Europe, infused with European essence and at the same time, a source of it. As an encyclopedic spirit, Cantemir commands respect through his advanced thinking, his enormously valuable opus, written in a scholastic style which grants it an exclusive place in the history of the Romanian culture. In his Pages on the Romanian Soul, Constantin Noica said that “studying Cantemir means re-constructing the shape of the scientific Europe at the beginning of the 18th century.” He also added: “Cantemir will define Romanian thought and, in turn, it will pledge for Cantemir.” His encounters with the East and the West were beneficial in the sense that they allowed the Romanian culture to identify itself within the two great cultures. Thus he managed to become a spearhead of Romanian culture, an “educator of the Romanians”, bringing them universality, with love, passion, devotion, wisdom, work. 112

Cantemir is the first to feel, in front of the Universe, history and the future that he is the voice of all Romanians, upon him is the glory of having first shaped the idea of unity, when he wrote “Chronicle of the Romanians-Moldovians-Wallachians”. Although he spent a lot of time away from his native lands, the scholar was profoundly knowledgeable of the Romanian language, the Romanian culture of his time and before. His greatest achievement was, undoubtedly, the unique way in which he turned the Romanian people’s face to the future. The one who now rests in Iaşi, inside the Trei Ierarhi Church, was the one whose work captured the Romanian people, our culture, our history, his ideas and writings being the most obvious document about the self-consciousness of the Romanian people country-wide. Cantemir’s genius made him understand that, beyond the shared heritage of the universal culture, thorough apperception and the study of its “cultural message” had to be placed in a template of our national culture. Prior to becoming universal, any spirit is first national, insomuch as, once universal, the same spirit always returns to its origins and each time it does so to become complete again. Nicolae Iorga wisely concluded in his work “History of Romanian Literature”: “Thus, the son of the Moldavian prince lived in an environment which permitted him and him only in this entire era in both the East and the West to possess knowledge of all literatures and cultural forms from Greek and Latin antiquity to Oriental, Turkish, Arab and Persian culture. Nevertheless, his spirit is not crushed under this rich knowledge; he was able to carry it on his shoulders: a soldier laden with heavy weapons, he was still capable of an assault on any target and so, his Moldavian singular spirit, his unquenchable vigour engendered in him the confidence to approach and the strength to conquer all topics.” 113

DIMITRIE CANTEMIR, ERUDITUL, MORALISTUL, EDUCATORUL Vişan-Miu R. Tudor, Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr”, Profesor îndrumător: Dumitriţa Stoica

Dimitrie Cantemir poate fi considerat „cea mai strălucitoare şi mai uimitoare personalitate a culturii române medievale” (Ion Verdeş), având o fascinant de bogată activitate în foarte multe domenii culturale (istorie, geografie, filosofie, etnografie, muzică etc.), la care a adus numeroase contribuţii deosebit de importante: este autorul primei lucrări filosofice româneşti – „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul” (1698); a elaborat cea mai bună hartă geografică a Moldovei – până în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea - în „Descriptio Moldaviae” (1716); este „primul mare intelectual român de tip european specialist în probleme orientale” (Nicolae Iorga), a elaborat primul sistem de notație muzicală al muzicii otomane etc. „Un erudit de faimă europeană1 [....], un fel de Lorenzo de Medici al nostru” (George Călinescu), Dimitrie Cantemir a fost domnitor al Moldovei (1710-1711), primul român membru al Academiei de Științe din Berlin (1714) şi consilier intim al ţarului, apoi – din 1721 - împăratului Rusiei, Piotr Alexievici Romanov (1682Despre erudiţia lui Cantemir aminteşte, printre alţii, ambasadorul Poloniei la Iaşi, Rafael Leszczyński, care, în 1699, îl descrie astfel: un „bărbat erudit în limba latină şi cu educaţie aleasă, ca şi cum ar fi fost educat în Polonia”, cu care se poate discuta „despre datoriile prieteniei” – apud Virgil Cândea, (1979), Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Cluj Napoca, Ed. Dacia, pp.280-281, citând (în nota 137) din P.P. Panaitescu, (1930), „Călători poloni în Ţările Române”, p.115. 1

114

1725), fiind investit de acesta drept Principe Serenissim al Rusiei (1711). Din nenumăratele sale merite, unul important (mai puţin evident) este unul lingvistic, Cantemir având un rol important în structurarea limbii române. Deşi stilul său este greoi datorită topicii inversate, cercetătorul Dragoş Moldovanu arată că dislocările din text sunt „actualizări sintactice ale funcţiei unui procedeu retoric greco-latin (numit hiperbat în greceşte şi verbi transgressio în limba latină), realizate în condiţii analoge cu adaptările din celelalte literaturi care au suferit influenţa retoricii clasice”2. Astfel, limba literară folosită de Cantemir, departe de a fi „neromânească” ori „schimonisită”, prezintă „toate graţiile unei fraze de cărturar” (George Călinescu) şi poate fi considerată un moment de tranziţie între „cuvântul domol, evocator” al cronicarului Ion Neculce din „Letopiseţul Ţării Moldovei”, şi „învolburatele experienţe lingvistice” suferite de limba română în epocile literare viitoare - în special cea romantică. În prezenta lucrare voi analiza trei texte fundamentale ale operei lui Dimitrie Cantemir, urmărind cu precădere statutul de „educator al poporului” pe care Dimitrie Cantemir şi-l obţine prin scrierea şi publicarea acestor lucrări:  „Divanul...”3 (1698/1699) este considerată „prima operă filosofică românească” (Sexil Puşcariu)4. Dragoş Moldovanu, Influenţe ale manierismului greco-latin în sintaxa lui Dimitrie Cantemir: hiperbatul, în culegerea „Studii de limbă literară şi filologie”, vol. I, Bucureşti, 1969 (pp.25-50), pp.46-48, apud Virgil Cândea, „Studiu introductiv” - „IV. «Divanul» - operă literară” (pp.58-69), p.62, în Cantemir, Dimitrie, (1974), Opere complete I, „ediţie îngrijită, studiu introductiv şi comentarii de Virgil Cândea”, Bucureşti, Ed. Academiei. 3 Menţionez că, pe lângă ediţia recomandată în bibliografie (din 1974, mai jos citată), am avut la dispoziţie şi ediţia din 1969, Ed. pentru Literatură, 2

115

Cartea, o confruntare Înţelept-Suflet-Microcosm şi LumeTrup-Macrocosm, este compusă din trei părţi: 1. un dialog între lume şi înţelept (teza sau gâlceava); 2. un comentariu al înţeleptului (antiteza sau dovedirea asupra lumii); 3. o conciliere între „suflet şi trup” (sinteza sau legătura păcii), în mare parte o traducere adaptată conform doctrinei autorului a cărţii teologului Andrea Wissowatius, „Stimuli virtutum, fraena peccatorum, ut et alia eiusdem generis opuscula posthuma” (Amsterdam, 1682). Căutând să afle motivul pentru care Dimitrie Cantemir a scris această carte, a cărei alcătuire „poate părea ciudată” în raport cu formaţia sa culturală, acad. Virgil Cândea consideră că „Divanul” se datorează dorinţei de afirmare a autorului, un „om al culturii sud-est europene din pragul înnoirii sale”, care, adresându-se cititorilor de-acasă, dorea să-şi ateste calităţile – în română şi greacă (cartea este bilingvă): „un domn creştin, cu respectul tradiţiilor ideologice dominante în societatea vremii, iscusit în arta scrisului, erudit – de la Biblie la Sfinţii Părinţi, până la clasicii greci şi romani sau înţelepţii orientali”, ştiind că „această cultură are o funcţie socială şi politică”, care l-ar fi putut ajuta pentru o eventuală accedere la domnie. În acest sens, „Divanul” avea avantajul de a fi „o scriere originală în domeniul eticii”, care „oferea îndoitul avantaj al noutăţii şi al neutralităţii”5.

„ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Virgil Cândea”, care, în paralel cu textul original, oferă şi traducerea versiunii greceşti, într-un „text limpede şi modern”, care poate ajuta la o mai bună înţelegere a celui vechi. 4 Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române, Cluj, 1929, p.170 – apud „Istoria ieroglifică”, 1983, Ed. Minerva, vol. I, p.V. 5 Virgil Cândea, „Studiu introductiv” - „II. Geneza «Divanului»” (pp.2446), „1. Scopul autorului” (pp.23-26), în Cantemir, Dimitrie, (1974), Opere

116

După cum observă acelaşi Virgil Cândea, o semnificativă parte din text a fost inspirat din alte lucrări, însă, indiferent de acest fapt, „opera însăşi reprezintă în forma sa ultimă o creaţie exclusivă a lui Cantemir”, care a cules „după bunul plac” idei din lucrările a diverşi autori („păgâni, catolici, musulmani, eretici”), conforme cu propria sa doctrină: „Este atitudinea obişnuită a gânditorului umanist, bucuros că ideile sale găsiseră la alţi autori o exprimare fericită, pe care o adoptă fără rezerve”. „Citatele sunt concomitent argumente de autoritate, ornamente literare şi dovadă de erudiţie”6. „Divanul” este „prima scriere românească în care probleme precum inexistenţa sufletului, a nemuririi sau a învierii să fi fost puse atât de explicit” (acad. Virgil Cândea), cu precădere prin intermediul Lumii: de pildă, citând din Eclesiastul: „cine au văzdut duhul omului suindu-să în sus sau a dobitocului coborându-să în gios” (Ecl, 3, 20-21), Lumea, sceptică şi încrezătoare doar în dovezile concrete, îi spune Înţeleptului că „în zadar osteninţă şi în deşert nădédje tragi. Că macar pe aceasta socotéşte: de vréme ce cineva în mine fiind şi cu ale méle bunuri slujindu-să şi bine n-au văzduit ieşind din mine (adecă după moarte), ce bine va să mai găsască sau ce fericire va să-l mai tîlniască (s.m.)?”. Totuşi, prin Înţelept, câştigătorul confruntării, se optează pentru credinţa în creştinism – sens în care capitolul 22 din Cartea a II-a este un fel de mărturisire de credinţă: „Isus Hristos Dumnădzău şi mîntuitoriu, nedéjdea şi scutirea noastră fu, carele mai denainte prin svinţii săi proroci s-au arătat. Pînă mai pre urmă dară, céle scrise prin proroci a să plini vrémea sosind, singur s-au arătat, de ficiorescul pîntece nescărăndivindu-să, din Maria Ficioara şi din Duhul Sfînt omenesc trup luînd şi întrupîndu-să, pătimind şi răstignindu-să complete I, „ediţie îngrijită, studiu introductiv şi comentarii de Virgil Cândea”, Bucureşti, Ed. Academiei. 6 Virgil Cândea, loc.cit. „4. Elaborarea” (pp.36-39).

117

şi a treia dzi înviind [...], pre tot omenescul nărod, au din morţi sculat”. Deşi soluţia Înţeleptului „recomandă atitudinea clasică a moralei creştine [...] a raţiunii «întregi şi drepte», bine orientată doctrinar”, opusă soluţiei hedoniste a Lumii şi „domânind pasiunile prin care (aceasta) caută să robească pe om”, Cantemir optează, asemenea lui Wissowatius, pentru vieţuirea virtuoasă ci nu, precum autorii ortodocşi canonici, pentru viaţa ascetică: „Înţelepciunea iaste substanţie, adecă postanovie, adecă suptstare a tot lucrul cu cinste a face sau după cinstitele pravile a trăi (s.m.); iaste driaptă şi orânduită a sufletului întăritură; [...] iaste a omenescului suflet sănătate şi acéia (adecă sănătatea sufletului) cu mult mai vârtoasă decât a trupului” (Cartea a III-a, cap.6). Considerând că „socotiala dreaptă şi îndreagă pe greşitoarea poftă să o stăpânească” (Cartea a III-a, Pentru legătura păcii, Pontul I: „Cunoaşte-te pre tine”), Cantemir se încrede în „capacitatea raţiunii de a domina pasiunile” (Virgil Cândea)7. Virtutea (înţelepciunea) nu este valoroasă doar prin sine, ci „a înţelepciunii, a bunătăţii răsplătirea, cea prea de sus prafericita viaţă vécinică iaste (s.m.)”. Autorul rămâne „în limitele unei ortodoxii formale [...] dar despărţită de idealurile eshatologice ale doctrinei tradiţionale”. Crezând în „compatibilitatea dintre ortodoxie şi o anumită filosofie exterioară a ei”, autorul prezintă o poziţie laicizantă, „asemenea umaniştilor apuseni cu două veacuri mai devreme”8. Titlurile capitolelor transmit mesaje etico-morale de natură creştină, precum criticile împotriva „poftelor lumeşti” (păcatelor): „4. Cu a lumii frumséţe nu te amăgi”, deoarece Virgil Cândea, Raţiunea dominantă...., p.183 Virgil Cândea, Opere complete I, loc.cit., „III. Divanul – Scriere filosofică şi etică” (pp.46-58). 7

8

118

„15. Dragostea frumséţelor multe stricăciuni aduce”; „59. Poftele lumeşti ca sirenele, pre om adormindu-l, îl iniacă”; „81, Poftele lumeşti, adecă păcatele, viaţa scurtează”; „68. Spurcatele pofte înmulţindu-să, până nu pre urmă în prăpastea oceanii te liapădă”; „43.... Bine iaste păcatul a nu-l face; iară făcându-l, nu-l tăgădui, ce-l îndată mărturiséşte”; îndemnuri de a munci - „73. Nu celor léneşi, ce celor ostenitori daruri le dă” -, de a întoarce binele – „44.... În dar ai luat, în dar să dai”; de a fi modest – „78. Când lumea te laudă [...] singur pre tine te ispitéşte; nice cu aceasta să te mîndreşti”; de asumare a statului biblic al omului de «încunurare a creaţiei dumnezeieşti» - „71. Nu rob, ce stăpân lumii Dumnădzău ţi-au lăsat; pentru aceasta tu pe dânsa, iară nu ea pe tine să te stăpânească” -, de încredere în lumea spirituală - „68. Nu célea ce trupul véde, ce célea ce sufletul privéşte, acelora nedejdiuiaşte” etc.; În cuprinsul cărţii, autorul face o critică a lăcomiei: „30. Lacomul toţi săraci a fi poftéşte”: „neagiungîndu-i ţarinile, poftéşte sate; nesăturîndu-să de sate, poftéşte tîrguri; neîndestulîndu-să cu tîrgurile, poftéşte cetăţi şi alalte”. Pentru că lăcomia este rea, Înţeleptul, citând un pasaj din evanghelii – „precum iaste cămilii greu prin urechile acului a întra, încă mai cu greu bogatului în [îm]părăţiia ceriului” (Evanghelia după Matei, 19:24) -, recomandă „sărac să fii”. În Cartea a III-a, autorul oferă cititorilor un îndemn de cercetare a Bibliei: „38. Svinta Scriptură de cetit. Cuvîntul lui Dumnădzău [...] cu dragoste şi cu toată nevoinţa citéşte şi procitéşte sau răscitéşte”. În acest sens îi invită şi că cerceteze Psalmul 1, sh. 2, „unde dzice: «Şi în legea lui să va învăţa dzua şi noaptea»”. Totodată, îndeamnă şi la alte lecturi: „39. Alalţi scriitori încă de citit prelesne iaste şi foloséşte. După svintele slove, ca printr-o plimbare a minţii înnoire, şi alte cărticéle a citi nu strică, carile ca nişte sufleteşti însănătoşire şi alcătuire doftorii sunt”, sub sfatul apostolului Pavel din Prima Epistolă 119

către Tesaloniceni: „Toate de ispitit şi de cercetat, carile sunt bune, acélea de ţinut” (Thesal., Cartea 1 gl.5, sh.21) - adică „încercându-le pe toate, luaţi ce e bun”. În mod concret, recomandă (folosesc titlul lor modern – n.m.), din antici („din păgîni nu nevrédnici”): „De Officiis”, Cicero; câteva lucrări ale lui Seneca; „Moralele” lui Epictet; „Sfătuirea către Demonicos”, Isocrate; şi, din teologi medievali („dintre creştini nu puţintei”), „Imitarea lui Hristos” (De Imitatione Christi), Thomas à Kempis; „Despre ostaşul creştin” (Enchiridion militis Christiani), Erasmus din Rotterdam; şi „Morala creştină” (Ethica christiana), de Johannes Crellius Francus. La finalul cărţii, autorul preia din cartea lui Wissowatius, „Stimuli virtutum”, „Cele zece porunci ale stoicilor”, pe care în mod implicit le recomandă cititorilor: „1. Lui Dumnădzău şi firii urmadză şi lor supus să fii. 2. Fă fiecui bine precît poţi şi nemărui să strici. 3. Aşea te poartă cătră altul precum ai vrea ca şi altul cătră tine să să poarte. 4. Toată nevoia, asupriala carea ţi să face, suffere cu răbdare şi îngăduinţe. 5. Toate céle împotrivă spre bine le socotéşte [...]; 6. Slujeşté-te cu céle bune şi lucrurile carile într-acest pămînt îţi sint date, ca cum ţ-ar fi cu împrumut date, şi de la dînsele cu dragoste te lipséşte cînd iarăşi de la Dumnădzău să cer înnapoi. 7. Aşadze-ţi acea prea de sus a ta fericire în voe lină, carea să nu-ţi fie într-ascunsul inimii ştiutoare de rău. 8. Fii mai cu de-adins în fapte înţelept decît în cuvinte. 9. Gîndéşte pururea de moarte, dar de dînsa să nu te temi. 10. Odihnéşte-te şi îndestulit fii în dumădzăiasca orînduială, socotind ia a fi preadriaptă, preaînţeliaptă şi noaă prealesne şi macar de ni s-ar părea noaă prea aspră”. Citarea şi chiar recomandarea operele unor „păgîni nu nevrednici” şi „ale stoicilor porunci zece” – ci nu doar a autorilor creştini tradiţionali - fac din Cantemir, după cum observă acad. Virgil Cândea, „un autor modern pentru vremea lui (s.m.). Fără să fi depăşit graniţele gândirii 120

religioase, el ştia să preţuiască, în afara ei, autoritatea filosofilor laici ai antichităţii şi ai Renaşterii [...]”9.  „Istoria Ieroglifică” (1705)10, roman medieval cu cheie, este „prima operă literară românească în deplinul înţeles al cuvântului” (N. Manolescu), şi totodată „întâia scriere care cuprinde memorii, cu descrierea amplă a întregii societăţi contemporane” (Sextil Puşcariu)11. Ieroglifele – adică acele «chipuri de pasiri, de dobitoace şi de alte jigănii şi lighioi cu carile vechii în loc de slove să slujiia» (el.) - oferă operei un „caracter de generalitate”12. După cum Virgil Cândea, Raţiunea dominantă...., p.173 Menţionez că am avut la dispoziţie nu ediţia indicată de organizatorii concursului (Ed. Gramar, 2008, prefaţă de Dan Horia Maziliu), ci ediţia din 1983 de la Ed. Minerva, „ediţie îngrijită, note şi glosar de Ion Verdeş şi P.P. Panaitescu; prefaţă şi tabel cronologic de Alexandru Duţu” (n.m. V.M.T.). 11 Sextil Puşcariu, loc.cit. 12 Ieroglifele reprezintă mai ales personaje, dar şi spaţii geografice sau concepte. Majoritatea lor sunt tălmăcite în „cheia” operei. Dintre spaţiile geografice, Moldova apare drept leu («mai tare şi mai vrăjmaşă decât toate jigăniile câte pre faţa pământului»), asociată cu pământul, Ţara Românească drept vultur («tuturor zburătoarelor împărat»), asociată cu aerul, iar Imperiul Otoman apare drept împărăţia peştilor, asociată domeniului acvatic. Dintre personaje, enumăr cele mai cunoscute (astăzi): inorogul – Dimitrie Cantemir; filul (elefantul) – Antioh Cantemir; corbul – domnitorul muntean Constantin Brâncoveanu (1688-1714); struţocămila – Mihai Racoviţă, domnitor în Moldova (1703-1705, 1707-1709, 1716-1726) şi Ţara Românească (1730-1731, 1741-1744); brehnacea (acvilă de munte) – stolnicul Constantin Cantacuzino; bălăbanul şi uliul – domnitorii munteni Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Ştefan Cantacuzino, „paharnicul” (17141716); vidra – domnitorul moldovean Constantin Duca (1693-1695; 17001703); leopardul (pardosul) –Iordache Ruset-Roznovanu, caimacam al Moldovei (1807) etc. Alţi Cantacuzini sunt Ilie (mâţa sălbatică), Toma postelnicul (şoim), Mihai spătarul (cucuzon), Răducanu (coruiul), iar alţi Ruseteşti sunt Scarlat (cameleonul) şi Monalache (veveriţa). Sunt reprezentate şi personaje colective: patrupedele (jiganii) sunt moldovenii, iar zburătoarele (paserile) muntenii; câini – „capuchehaie şi subalternii 9

10

121

observa criticul literar George Călinescu, „metoda de a travesti observaţia asupra oamenilor în figuraţia zoologică e de o tradiţie străveche şi durabilă”13. Totuşi, opera lui Cantemir nu este o istorie secretă, după cum consideră criticul literar Nicolae Manolescu: „S-a spus despre (Istoria ieroglifică) că este o istorie secretă, uitându-se că a fost tipărită îndată ce a fost redactată, în 1705, aşadar în timpul vieţii autorului şi înainte ca el să fie, a doua oară, domn în Moldova, şi, mai ales că, chiar şi fără «scara» de la urmă furnizată de însuşi Cantemir, contemporanii puteau prea lesne recunoaşte personajele reale ascunse sub măştile de păsări şi de animale. Dacă oamenii de pe atunci ar fi avut sensibilitatea noastră, opera ar fi trebuit să provoace un uriaş scandal în întreaga Europă sud-estică. N-avem însă ştire despre aşa ceva. [...] mi se pare mai normal să acceptăm că nu din raţiuni esoterice şi-a scris Cantemir povestea, ci din raţiuni ludice. Toate cifrurile, numerice sau de alt fel, nu sunt la el decât nişte jocuri de om cultivat şi inteligent. Nu lipseşte, desigur, intenţia pamfletară”14. Acţiunea operei este complicată, fiind legată de confruntarea politică dintre domnitorul muntean Constantin Brâncoveanu (1688-1714), corbul, aliat cu domnitorul Moldovei Mihai Racoviţă (prima domnie: 1703-1705), struţocămila, şi fraţii Cantemir, Dimitrie (inorogul) şi Antioh lor”; ogari – „călăraşi” (curieri); cotei (câini mai mici) – „iscoade”; căprioara – familia Caragea; muşte – slugi boiereşti; viespi - mercenari. Prin ieroglife sunt simbolizate şi concepte precum cinstea numelui (finicul), „luarea domnii, adaogerea puterii” (coarne a boului), „agonisita dreaptă” (hrana), „binele şi desfătările lumii” (focul), „puterea de a face bine şi rău” (apa vie şi apa moartă). 13 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, 1982, Bucureşti, p.38 14 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Ed. Minerva, 1990, volumul I, p.77

122

(filul), cu propriile lor pretenţii la domnie15, ca fii ai fostului domnitor moldovean Constantin Cantemir (1685-1693), monocheroleopardalisul. Conflictul se încheie cu împăcarea temporară dintre corb şi inorog şi plata unei despăgubiri din partea primului, acest lucru fiind considerat o victorie de către Cantemir în epilogul romanului: „Corbul, în doaă monarhiii să stăpânească vrând, supt cea pre an dare mai-micului său s-au legat”. Totuşi, naraţiunea nu este elementul central al romanului: „Cantemir nu îşi propusese să rememoreze, spre beneficiul posterităţii, lupta meschină pentru un dram de putere purtată de minţi obtuze, aşa cum nu valorificase «tezaurul ţărănesc» de lirism şi înţelepciune în întretăierea sufocantă a unor dialoguri încărcate de sofistică; autorul reconsiderase o tradiţie de gândire şi sensibilitate (s.m.), preschimbând chipuri de contemporani, şi schiţase o comedie umană care nu putea fi «judecată» prin raportare la comedia lui Balzac.” (Alexandru Duţu, „Istoria ieroglifică...”, 1983, vol. I, p. VI). Opera este „o coliziune care a angajat principii, argumente, idei acceptate şi gândiri înnoitoare” (Alex. Duţu). Pe parcursul lucrării, autorul a semănat 760 de „sentenţii, putea-le-am dzice, cuvinte alese” (care „împodobesc frumos lucrarea”) în toată cartea şi le-a înscris între paranteze. „Dacă cititorul doreşte să urmărească numai argumentele şi 15 Dimitrie Cantemir a fost domn al Moldovei două luni după moartea tatălui (martie – aprilie 1693), însă nu a fost confirmat de Înalta Poartă, în locul său suindu-se pe tron Constantin Duca (1693-1695; 1700-1703), vidra. Antioh a devenit domn al Moldovei după ce mazilirea lui Duca (1695-1700), care a revenit, însă, mazilit din nou, a fost înlocuit prin decizia adunării de la Adrianopol cu Mihai Racoviţă (1703-1705), struţocămila. Eventual, Antioh obţine mazilirea lui Racoviţă şi obţine tronul Moldovei (1705-1707). În schimb, Dimitrie avea pretenţii (nerealizate) de a accede la tronul Ţării Româneşti, în locul lui Brâncoveanu. Eventual, a devenit domnul Moldovei în 1710-1711.

123

evenimentele nu are decât să sară peste paranteze; dacă va dori mai mult, o operă în care fraza frumoasă să se îmbine cu gândirea frumoasă, nu va renunţa la paranteze. Cititorul e liber să aleagă [....]” (Alex. Duţu, vol. cit, p.IX). „Sentenţiile” au un rol educativ16, de popularizare a unor idei precum critica împotriva lăcomiei („lăcomia nici în hotărele gheometriceşti să opreşte...”) sau împotriva dorinţei de a obţine putere („Eu sunt un lucru mare şi voiu să fiu şi mai mare”, afirmă struţocămila Mihai Racoviţă), unele fiind însă de o mare profunzime: de exemplu – în apărarea „Vidrei” (Constantin Duca) sunt folosite principii de drept: „pedepsitului nu trebuie a i să adaoge pedeapsa” (principiul non bis in idem: o faptă nu poate fi pedepsită de două ori) şi „(este) împotriva a legii tuturor legilor, cu o mărturie numai sentenţiia vinovatului cea de pedeapsă a să da” (nu se poate da o pedeapsă pe baza depoziţiei unui singur martor); de geometrie: „carile sunt tot într-un chip cătră altul al triilea, tot într-un chip sunt între sine” (două mărimi egale cu a treia sunt egale între ele); de filosofie: „doaă fire într-un ipohimen neputând sta” (două naturi diferite nu pot avea o substanţă comună); de logică: „simperasma trebuie să urmege protaselor” (concluzia urmează premiselor). O idee deosebit de importantă este faptul că nu poate exista constrângere pentru libertatea gândirii şi voinţei: „că spre închisoarea şi legarea trupului un lanţuh şi o vartă destule sunt, iară spre strânsoarea sufletului şi spre opreala voii slobode nici mii de mii de lanţuri, nici Valoarea educativă a maximelor a fost observată de omul politic şi scriitorul Winston Churchill: „Este un lucru bun pentru un om needucat să citească cărţi cu citate. [....]. Întipărite în memorie, aceste citate invită la reflecţii şi îndeamnă la aprofundarea lecturii.” (“It is a good thing for an uneducated man to read books of quotations [...]. The quotations, when engraved upon the memory, give you good thoughts. They also make you anxious to read the authors and look for more”, în My Early Life: A Roving Commission, 1930, ch.9. Education at Bangalore). 16

124

dzăci de mii de închisori pot ceva face”. Pe scurt: „sufletul filosof asupreală nu are”17. Acordarea „importanţei ultime” pentru spirit, în pofida greutăţilor trupeşti, este mai ales o teză a moralei creştine, pe care şi Dimitrie Cantemir o preia: „ce duhul, cât de sărac şi slobod, decât împăratul de poftă robit mai bogat ieste, şi robul drept decât tiranul strâmb mai tare ieste, că cela în trup, iară cesta în suflet biruieşte”. Autorul pledează pentru respectarea unei ordini transcedentale drepte („poruncile dumnezeieşti”) decât a stăpânirii imanente nedrepte: „voia dumnădzăiască decât porunca stăpânească cu multul mai straşnică a fi trebuie să cunoaştem”. Pentru că împrumută termeni străini, autorul simte nevoia să le tălmăcească: „pentru ca de împrumutarea cuvintelor streine cei mai nedeprinşi lovind, vreare-aş ca aşe a le înţălege şi în dialectul strein să să deprindză” (vol. cit, p.6). Astfel, într-o „scară a numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare”, Cantemir oferă definiţii simple pentru termeni împrumutaţi cu precădere din latină şi elină - dar şi din alte limbi (ex: turca, araba) - precum argument (lat: «dovadă, cuvânt, voroavă doveditoare»), dialog (el: «voroavă carea ieste tocmită ca întrebare şi răspundere»), ironic (el: «cuvânt cu care lăudăm pe cel de hulă şi hulin pe cel lăudat în şagă»), comedie (el: «figuri, voroave carile scornesc râsul şi închipuiesc istoriiile adevărate»), sentenţie (lat: «sfatul cel mai de pe urmă. Cuvânt carile într-alt chip nu se mai pot muta, ales»). Interesantă în mod special este definirea conceptului de democraţie - «stâpânire în carea cap ales nu ieste, ce toată ţara poate intra la sfat» (el.), în spiritul atenian originar, foarte

17 O idee similară poate fi găsită la Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.): „chiar dacă corpul (înţeleptului) este strâns ţinut în frâu, peste sufletul său totuşi nu se pot arunca deloc lanţuri” („cuius etiamsi corpus constringatur, animo tamen vincula inici nulla possint”, în „De finibus bonorum et malorum”, Liber Tertius, 76).

125

diferit de conceptul modern (democraţie reprezentativă)18. Un sens diferit are şi cuvântul temperament - «aşedzământul, stâmpărarea firii, întregimea sănătăţii» (lat.). Textul educă simţul estetic al cititorilor, prin pasaje de mare valoare poetică – precum cel care descrie răsăritul soarelui şi revărsatul zorilor: „făclia cea de aur în sfeşnicul de diamant şi lumina cea de obşte în casele şi mesele tuturor să pune”; sau apusul: „părintele planetelor şi ochiul lumii radzele supt ipoghei îşi sloboade şi lumina supt pământ şi ascunde”. În mod poetic sunt aduse şi critici: „cu parahul răutăţii vinul vicleşului bea”. Opera are şi intenţii politice „cifrate”, precum o posibilă unire a Ţării Româneşti şi a Moldovei, descrisă în discursul Papagaiei (învăţatul Ion Comnen): „Cine dară în lume [...] se va afla, carile să socotească sau să grăiască că cel împotrivă de supt braţul Leului va putea scăpa, sau cel supt aripile Vulturului aciuiat că în primejdie va intra? [...] Aceştea dară, într-acesta chip unindu-să şi alcătuindu-să, cinstea, slava şi odihna [...] cei din ciuburele încă cu fulgi puişori şi cei De remarcat că, totuşi, în cuprinsul textului, autorul foloseşte termenul cu un înţeles mai apropiat sensului: (1) „puterea monarhiii noastre lângă noi să orpim şi pe dimocratiia voastră epitrop monarhiii noastre să punem”. După cum ne lămureşte o interpretare critică, afirmaţia „este unul din principiile de bază ale gândirii politice cantemirene privind colaborarea dintre domn, care trebuie să exprime autoritatea politică nediscutată şi nelimitată («puterea monarhiii») şi sfatul boieresc (numit de scriitor «dimocraţiie»), având doar atribuţia de povăţuitor, de consilier (aşa ar trebui înţeleasă aici noţiunea de «epitrop» (vol.cit, p.40 – nota 2); (2) „unii către alţii veşti pentru adunarea de obşte a dimocratiii a trimite începură”: „Deşi, la «scară», Cantemir înţelege prin democraţie stăpânirea în carea cap ales nu ieste, ce toată ţara poate intra la sfat, deci un sfat republican, aici termenul desemnează adunarea de la Arnăut-chioi, care era democratică întrucât exprima o largă reprezentare a straturilor sociale din cele două ţări româneşti” (vol.cit, p.41 – nota 2). De asemenea, autorul evidenţiază diverse concepte democratice: „alegerea a multora ieste mai adevărată şi mai întărită decât a unuia sau a doi”. 18

126

încă supt ţâţele maică-sa sugători a giudeca vor putea. Şi statul cel mai fericit decât toată fericirea precum ca râul să va pogorî şi ca puhoiul va năbuşi [...]”.  „Descriptio Antiqui et Hodierni Status Moldavie” sau „Descrierea Stării de Odinioară şi de Astăzi a Moldovei”19 (1716) Scrisă, conform opiniilor majoritare exprimate în lucrările de specialitate, la propunerea Academiei din Berlin20, „Descriptio Moldavie”, „una dintre cărţile fundamentale ale spiritualităţii şi civilizaţiei româneşti multiseculare” a fost, începând din secolul XVIII, „antrenată în circuitul de valori ale ştiinţei şi culturii europene”, devenind o operă reprezentativă nu doar a culturii româneşti ci şi a celei europene, mai ales drept una dintre proeminentele lucrări ştiinţifice cu conţinut descriptiv-geografic (enciclopedice) din prima jumătate a secolului al XVIII-lea (cf. Eşanu Valentina şi Andrei, „Studiu introductiv” la Descrierea Moldovei, I.C.R., vol. II, 2007, „Considerente generale”, pp.5-7). Menţionez că am avut la dispoziţie nu ediţia indicată de organizatorii concursului (Ed. Litera Internaţional, 2001, Bucureşti), ci o ediţie mai recentă publicată de Institutul Cultural Român: 2 volume (2006, 2007), „ediţie critică întocmită de Dan Sluşanschi”, cu o versiune bilingvă a textului: originalul latin (vol. I) şi o traducere modernă în limba română (vol. I, II). Am dat citatele din operă în limba latină din respect faţă de original (n.m. V.M.T.). 20 Conform unei teorii acreditate de Gerard Şerbănesco, autorul tratatului Istoria universală a francmasoneriei, primirea lui Dimitrie Cantemir în Academia Berlineză şi cererea de a scrie o istorie a Moldovei a avut o legătură şi cu apartenenţa sa francmasonică în loja „Ritului Scoţian Antic şi Acceptat”, Cantemir fiind istoric considerat, „primul francmason român” (cf. Michel Barrat, Venerabilul Marii Loje din Franţa) - apud „Francmasonul Dimitrie Cantemir şi obiceiurile moldovenilor din Secolul Luminilor”, Marius Petrescu, revista Historia, www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/francmasonul-dimitriecantemir-obiceiurile-moldovenilor-secolul-luminil. 19

127

Prin structura ei concisă, „Descrierea Moldovei” are un înalt grad de accesibilitate. Deşi scrisă cu normele unui savant, lucrarea include şi aspecte ce ţin de tradiţia locului, pe care autorul le povesteşte dinăuntrul lor – precum, de exemplu, originea numelui de Moldova: „Ibi, posteaquam, per aliot saecula, locorum difficultate defensi, suis legibus regibusque vixissent, tandem, circa annum Domini < >, cum premi se animadverterent incolarum multitudine, Regis Bogdani filius Dragosz, cum 300 saltem hominibus, venantis specie, montium trasitum Ortum versus tendare constituit. Hoc in itinere casu invenit bovem sylvestrem, Moldavis ’Dzimbru’ dictum, et, dum eum persequitur, ad montium radices descendit. Porro, cum catula quaedam venatica – quam prae caeteris diligebat - ’Molda’ dicta, fortius ferae instaret, aestuans haec in profluentem se proiicit et telis ibidem interficitur: canis vero, quae in ipsis aquis quasiverat fugientem, rapidis fluvoili undis absorbetur. In huius memoriam, fluvium ’Moldavam’ Dragosz primum apellavit (s.m.), loco, ubi haec acciderant, suae gentis nomen, ’Roman’ indit, bovis vero sylvestris caput novi Principatus insigne esse voluit” (Pars I, Capvt I. De antiquis ed hodiernis Moldavie nominibus)21. De asemenea, prezintă „După ce au trăit acolo, cu legile şi regii lor, vreme de câteva veacuri, apăraţi de greutatea locurilor, pînă la urmă, pe la anul Domnului < >, cum îşi dădeau seama că-i înghesuieşte mulţimea locuitorilor, Dragoş, fiul Regelui lor, Bogdan, cu doar 300 de oameni, s-a hotărît să încerce trecerea munţilor către Răsărit, sub chip de vînător. Pe calea asta a lui a dat, din întîmplare, peste un bou sălbatic, numit de Moldoveni ’Dzimbru’, şi, câtă vreme îl urmăreşte, ajunge să coboare la poalele munţilor. Apoi, cum o capaucă de vânătoare – la care ţinea mai presus de ceilalţi câini – pe nume ’Molda’, se aţinea mai aprig după fiară, aceasta, înfierbântată, se aruncă într-un râu şi este ucisă acolo cu suliţele: dar căţeaua, care se ţinuse după cea care fugea, chiar şi ape, este înghiţită de repezile unde ale râuşorului. În amintirea ei, Dragoş a dat, în prima dată, râului numele de ’Moldova’ (s.m.), locului unde se petrecuseră acestea i-a dat numele 21

128

genealogia lui Dragoş, socotit de el întemeietor al Moldovei, după tradiţia locului: „licet eius genealogiam nostri Annales non deducant, e regia tamen veterum Moldavie stirpe, patre Bogdano, Ioannis filio, a quo Principes omnes semper ’Ioannes’ suis in titulis scribi solent ortum fuisse constans apud nos est traditio (s.m.)” (Pars II, Capvt II. De electione Principum Moldaviae)22. Totuşi, scrisă în limba latină şi adresată europenilor, lucrarea respectă normele ştiinţifice ale obiectivităţii, autorul urmărind adevărul chiar şi atunci când este neconvenabil pentru imaginea propriului popor – apreciind totodată utilitatea sincerităţii: „Moldavorum mores descripturis – rem alias vel nemini, vel paucis exterorum cognitam – amor patriae instat iubetque eam gentem laudibus effere, in qua nati sumus, eiusque terrae colons commendare, quae nobis originem dedit. At obsisti, vicissim, veritas studium prohibetque ea predicare, quac reprehendenda recta ratio suaderet (s.m.): consultius fore patriae, ut eius incolis ea, quibus scaterent, vitia ingenue ob oculos ponerentur, quam ut blanda adulatione solertique excusatione deciperentur, ut crederent recte a se agi quae totus, elegantioribus imbutus moribus, orbis terrarum vituperat” (Pars II, Capvt XVII. De Moldavorum moribus)23. neamului său, ’Roman’, iar capul boului sălbatic a vroit să fie însemnul noului său Principat” (Partea I. Cap. I. Despre numele vechi şi de astăzi ale Moldovei) – trad. Dan Sluşanschi. 22 „cu toate că Annalele noastre nu-i scot genealogia, la noi tradiţia stornică (s.m.) este totuşi cea că s-a născut din stirpea regească a vechilor cârmuitori ai Moldovei, tată fiindu-i Bogdan, fiul lui Ioan, după care toţi Principii obişnuiesc neîncetat să-şi spună, în titlurile lor, ’Ioan’ [...]” (Partea a II-a, Cap. II. Despre alegerea Principilor Moldovei) – trad. Dan Sluşanschi. 23 „Având noi de gând a descrie obiceiurile moldovenilor – un lucru, de altfel, ori nimănui cunoscut, ori puţinora dintre străini – dragostea de

129

Astfel, dintre însuşirile moldovenilor, enumeră: au prea multe vicii, prea puţine virtuţi (cu excepţia credinţei ortodoxe şi a ospitalităţii); îngâmfaţi şi trufaşi, glumeţi şi veseli; nu au suflet cumpătat („moderationem animi nullam noverunt”); nu sunt iubitori de carte etc. Totuşi, în unele consideraţii este mai degrabă subiectiv, precum în aprecierea faţă de vinul de Cotnar: „at omnibus Europaeis vinis, nec ipso Tocaiensi exceptio, praestantius et nobilius esse affirmare ausim” („aş cuteza să afirm că este mai presus şi mai nobil decât toate vinurile din Europa, fără a-l lăsa laoparte nici pe cel de Tocai / Tokay”), însă „ignotum hoc est exteris, quod perdat vim suam, dum sine decenti cura in doliis vel mari, vel terra vehitur” („El le este necunoscut străinilor, pentru că îşi pierde puterea, câtă vreme este cărat, fie pe mare, fie pe uscat, fără grija cuvenită, în butoaie”). De asemenea, autorul priveşte unele aspecte ale ţării dintr-o perspectivă „de afară”, precum prezenţa (sau absenţa) apelor termale, acidulate şi minerale din Moldova: „Thermas, acidulas et minerales aquas aut non habet, aut non detexit Moldavia” („Ape termale, acidulate şi minerale Moldova fie că nu are, fie că nu le-a descoperit încă”). Lucrarea oferă şi o viziune de ansamblu asupra istoriei Moldovei. De exemplu, despre teritoriu afirmă: „Occasum versus, hodie multo amplior est, quam olim fuit Moldavia” („Către Apus, Moldova este astăzi mai întinsă decât a fost patrie stăruie şi-mi porunceşte să înalţ cu laudă neamul din care ne-am născut, şi să-i vorbesc de bine pe locuitorii ţării, de unde ni-i obârşia. Dar ei, la rându-i, i se împotriveşte năzuinţa către adevăr, care ne împiedică să le susţinem drept bune pe cele pe care dreapta judecată ne-ar îndemna să le mustrăm (s.m.): căci mai cu rost fi-va pentru patria noastră să li se pună locuitorilor ei sub ochi, cu nevinovăţie, viciile care colcăie pe la ei, decât să fie înşelaţi, cu blândă linguşire şi îndemânatică dezvinovăţire, astfel încât să creadă că bine le fac pe toate cele pe care întregul întins al lumii, cel crescut în moravuri mai alese, le mustră cu asprime” (Partea a II-a, Cap. XVII. Despre moravurile moldovenilor) – trad. Dan Sluşanschi.

130

odinioară”). Totuşi, în est, a pierdut o parte din teritoriu: „Tota Moldavia tribus olim absolvebatur partibus – Inferiore, Superiore et Bassarabia, in quibus universim provinciae minores numerabantur viginti tres. Posteaquam vero, sequentibus temporibus, Turcarum tyrannide oppressa esset Bassarabia24, [...], novendecim tantum regiones, neque hae integrae, hodiernis Principibus remanserunt” („Odinioară, Moldova toată era alcătuită din trei părţi – cea de Jos, cea de Sus şi Basarabia, înlăuntrul cărora, laolaltă, se numărau douăzeci şi trei de ţinuturi mai mici. Dar după ce, în vremurile următoare, Basarabia a fost asuprită sub tirania turcilor [...], Principiilor de astăzi le-au mai rămas doar nouăsprezece ţinuturi, nici acestea întregi”). Un subtext al cărţii ţine de contextul în care a fost scrisă: Ţara Moldovei, „aflată de mai multă vreme sub stăpânire otomană [...] trecea printr-un cumplit declin economic” – autorul scoțând în evidenţă „urmările nefaste ale dominaţiei turceşti în Moldova, precum şi necesitatea imperioasă de a elibera ţara de sub stăpânirea otomană” (cf. Eşanu Valentina şi Andrei, loc.cit). De exemplu, la finalul capitolului despre alegerea Principiilor Moldovei (Partea a II-a, Cap. II), îi acuză indirect pe turci că au făcut să „cadă în desuetudine” dreptul de succesiune „mereu bine păzit” câtă vreme Moldova a fost liberă, „de la Dragoş, care a reîntemeiat Moldova, şi până la Ştefan cel Mare”.

24 Ca o notă istorică, menţionez că Basarabia din vremea lui Cantemir (1716) nu este aceeaşi cu Basarabia de astăzi: prima Basarabie includea pe atunci doar Bugeacul, Cetatea Albă (Akkierman), Chilia şi Ismail, conceptul desemnând partea de Moldovă „răpită de otomani”; a doua Basarabie desemnează întregul teritoriu dintre Nistru şi Prut, „răpit de ruşi” după războiul ruso-turc din 1806-1812 (n.m.V.M.T.).

131

DIMITRIE CANTEMIR, SCHOLAR, MORALIST AND EDUCATOR

Vișan-Miu R. Tudor, Colegiul Naţional “Gheorghe Lazăr”

Dimitrie Cantemir can be considered “the most brilliant and amazing personality of the Romanian medieval culture” (Ion Verdeş), having a fascinating rich activity in various cultural domains, such as history, geography, philosophy, etnography, music etc., where he brought contributions of great importance: he is the author of the first philosophical Romanian text – The Divan or The Wise Man's Parley with the World or The Judgement of the Soul with the Body” (1698); he made the best geographical map of Moldavia – until the last decades of the XVIIIth century – in Descriptio Moldaviæ (1716); he is the “first great Romanian intellectual of European formation, specialist in Oriental problems” (Nicolae Iorga), he created the first system of musical notation of the Ottoman music etc. “A scholar of European fame1 [...], our Lorenzo of Medici” (George Călinescu), Dimitrie Cantemir was ruler of Moldavia (1710-1711), the first Romanian member About Cantemir’s vast knowledge speaks, between others, the Poland’s ambassador at Jassy, Rafael Leszczyński, who, in 1699, describes him as “a man with knowledge of Latin and a very special education, like he would have been educated in Poland”, with whom he may discuss about the “duties of friendship” – apud. Virgil Cândea, (1979), Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Cluj Napoca, Dacia Publishing House, pages 280-281, quoting (foot note 137) from P.P. Panaitescu, (1930), Polish travelers in the Romanian countries, p.115. 1

132

of the Berlin Academy of Science (1714) and the private counselor of the tsar Peter the Great then – and who, starting from 1721 became the emperor of Russia, Piotr Alexievici Romanov (1682-1725), being invested by him as Serenissime Prince of Russia (1711). From his great merits, an important one (less obvious) is that one of lingistic nature, Cantemir having an important rol in the structuring of the Romanian language. Although his style is stodgy because of the inversed topic, researcher Dragoş Moldavianu showed that the dislocations in the test are “syntactic adaptations of the functions of a Greek-Latin rhetorical method (hiperbat – in Greek; very transgressio – in Latin), conducted in analogous conditions to adjustments in other literatures that have undergone the influence of the classical rhetoric”2. Thereby, the literary language used by Cantemir, far from being “un-Romanian” or “ugly”, has “all the graces of a scholar’s phrase” (George Călinescu) and can be considered a moment of transition between the “mild, evocative word” of the chronicler Ion Neculce in Annals of the Moldavian Country, to the “whirling linguistic experiences” of the Romanian language in the future literary periods – especially the romantic one. In this study we will analyse three fundamental texts of Dimitrie Cantemir’s work, following especially his statute as “educator of the people”, which Cantemir obtained by writing and publishing these books.

Dragoş Moldavianu, Influenţe ale manierismului greco-latin în sintaxa lui Dimitrie Cantemir: hiperbatul, in the collection „Studies of Literary language and philology”, vol. I, Bucharest, 1969 (pages 25-50), pages 46-48, apud Virgil Cândea, „Introduction” - „IV. «Divanul» - literary work” (pages 58-69), p.62, in Dimitrie Cantemir, (1974), Opere complete I, „edition ordered, introduction and notes by Virgil Cândea”, Bucharest, Academiei Publishing House. 2

133

 “The Divan...”3 (1698/1699) is considered the „first Romanian philosophical book” (Sextil Puşcariu)4. The book, a confrontation between the Wise-SoulMicrocosm and World-Body-Macrocosm, has three parts: 1. a dialog between the world and the wise (thesis or quarrel); 2. a commentary of the wise (antithesis or victory in the argument against the world); 3. a conciliation between soul and body (synthesis or bond of peace), mostly a translation adapted according to the author’s doctrine of the theologian Andrea Wissowatius’s book, “Stimuli virtutum, fræna peccatorum, ut et alia eiusdem generis opuscula posthuma” (Amsterdam, 1682). Searching for the reason because of which Dimitrie Cantemir wrote this book, whose creation “can seem odd” in relation with his cultural formation, Virgil Cândea considers that “the Divan” was written due to the author’s wish to affirm himself, a “man of South-Eastern European culture at the treshold of his renewal”. He, addresing to the readers from home, wanted to show his qualities – knowledge in Romanian and Greek (the book is bilingual): “a Christian ruler, with respect for the dominant ideological traditions from his times, talented in writing, scholar – connoisseur of the Bible and the Holy Parent’s writings, of the Greek and Roman classics and of Oriental wisemen”, knew that “his culture had a social and politician function” that could help him for an eventual We note that, besides the recommended bibliography (from 1974, quoted below), we also used the edition of 1969, printed by the Publishing House for Literature, “edition ordered and introduction by Virgil Cândea”, which, alongisde the original text, also offers a translation of the Greek version, in a “clear and modern style”, which can help in the understanding of the old one. 4 Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române, Cluj, 1929, p.170 – apud “Istoria ieroglifică”, 1983, Minerva Publishing, vol.I, p.V. 3

134

accession to the throne. In this regard, “the Divan” had the advantage of being “an original writing in the domain of etics”, which “gave the advantage of originality and neutrality”5. As Virgil Cândea noticed, an important part of the text was inspired from other works, but, despite this fact, “the book in its last form represents Cantemir’s exclusive creation”, who collected ideas from various authors (pagans, catholics, muslims, heretics) according to his own doctrine: “It’s the attitude of the Humanist thinker, happy in his ideas which found a better expression at other authors, which he adopts with no limitations”. “The quotes are arguments of authority, literary ornaments and a proof of vast knowledge”6. “The Divan” is the “first Romanian text in which subjects like the inexistence of the soul, of immortality or ressurection was put so explicitly” (Virgil Cândea), especially through the World: for example, quoting the Ecclesiastes: “who knows if the human spirit rises upward and if the spirit of the animal goes down into the earth?” (Ecl, 3, 21), the World, sceptical, believing only in the concrete evidence, tells the Wise that “your effort is useless and your faith is in vain. At least think this: since someone in me being and serving with my properties didn’t or hasn't a good coming from me (after death), what good will he be to find or happyness will he be to meet (m.e.)?”. Still, through the Wise, the winner of the confrontation, the author chooses the faith in Christianity – chapter 22 of the Second Book being like a testimony of this belief: “Jesus Christ God and Saviour, our faith and absolution was, who before through His holy 5 Virgil Cândea, “Introduction” – “II. Creation of «the Divan»” (pages 24-46), “1. Purpose of the writer” (pages 23-26), în Cantemir, Dimitrie, (1974), Opere complete I, “edition ordered, introduction and comments by Virgil Cândea”, Bucharest, Academiei Publishing House. 6 Virgil Cândea, loc.cit. “4. Making of” (pages 36-39).

135

prophets (prophets) showed. Near the end, those written by the prophets to be fulfilled when the time come, He showed Himself, the maiden womb of Virgin Mary not staining, and from Holy Spirit human body taking and entering it, suffering and crucifying and in the third day reviving [....], from the whole crowd the dead rising”. Despite the Wise Man’s solution, he, the writer, ”recommends the classical attitude of the Christian morality [...] of «whole and fair» judgement, with the right doctrine”, opposed to the hedonist solution of the World and „the domination of passions through which (she) seeks to ensvlave man”. Cantemir preffers, as Wissowatius, the virtuous living and not, like the canonical Ortodhox authors, the ascetical life: “Wisdom is substance [...], namely living fairly and just (m.e.); it’s fair and ordained the soul’s reinforcement; [...] it’s also healthy for the soul and also more virtuous than that of the body.” (Book 3, chapter 6). Considering that „fair and full judgment can control the erroneous lust” (Book IV, For the bond of peace, Advice 1: “Know yourself”), Cantemir belives in the mind’s capacity to dominate the passions (Virgil Cândea)7. The Virtue (wisdom) isn’t a value by itself, but “wisdom’s and kindness’ reward, the everhappy afterlife is (m.e.)”. The author remains “in the limits of a formal Orthodoxy [...] but separated from the eschatological ideals of the traditional doctrine”. Believing in the “compatibility between Orthodoxy and a philosophical branch exterior to it”, the author has a secularizing position, „as the western humanists two centuries earlier”8. The titles of the chapters give ethical and moral messages of Christian nature, like the criticism against the “human lusts” (sins): “4. With the world’s beauty don’t deceive yourself”, Virgil Cândea, Raţiunea dominantă...., p.183 Virgil Cândea, Opere complete I, loc.cit., “III. The Divan – pshilosophical and ethical work”, (pages 46-58). 7

8

136

because “15. Loving the beauties brings many damages”; “59. World lusts are like sirens: dropping the man asleep, they drown him”; “81. World lusts, other said sins, shorten life”, “68. The wrong lusts getting more numerous, in the abyss of the ocean they make you fall”; “... 43. Good is the sin not to make; and making it, don’t deny it, but confess it immediatly”; incentives to work – “73. Not to the lazy, but to the hard workers gifts are brought”, to turn back the good – “44... In gift you took, in gift you give”; - to be modest – “78. When people praise you [...] they temp you alone; don’t be proud for this”; to assume man’s biblical statute as «culmination of the divine creation»: “71. Not slave, but master of the world that God let you; for this you must master it, not let it master you”, to have faith in the spiritual world: “68. Not what the body sees, but what the soul sees, in those have faith” etc. The author criticizes the greed: “30. The greed one all to be poor wishes”: “not having enought land, he wishes villages; not having enought villages, he wishes trade-towns; not having enought tradetowns, he wishes citadels and other”. Because the greed is bad, the Wise, quoting a passage from the gospels – “it is easier for a camel to go through the eye of a needle, than for a rich man to enter the kingdom of God” (Matthew, 19:24) -, recommends: “be poor”. In the 3rd Book, the author offers the readers an impulse to study the Bible: “38. The Holy Bible is to be read. God’s word [...] with love and all necessity read, again and again”. On this matter he invites them to look at Psalm 1, 2: “where it says: «In his law day and night be learned».” At the same time, he recommends other books: “39. Other authors to read is easy and useful. After the Holy Bible, for a novelty of mind, to read other books isn’t bad, being as medicines for the health of the soul”, following the apostle Paul’s advice from the First Epistle to the Thessalonians: “testing them all; hold on to what is good” (1 Thesal, 5:21). He recommends the books of 137

antic authors (“not unworthy pagans”): De Officiis, Cicero; some of Seneca’s works; Epictet’s Morals; Isocrates' Counsel to Demonicos; and from the Medieval theologians: De Imitatione Christi, by Thomas à Kempis; Enchiridion militis Christiani, by Erasmus of Rotterdam; Ethica christiana, by Johannes Cornellius Francus. At the end of the book, the author quotes from Wissowatius’s “Stimuli virtutum” the 10 commandments of the stoics: “1. Be obedient to God and nature; 2. Do to everyone good and no damage to anyone. 3. Behave with another like you want him to behave with you. 4. All wrongings, suffer with calm and patience. 5. All those against think them as for good [...]. 6. Use the good and the things which in this land are given to you, like they would be borrowed to you, and with love at them rennounce when God takes them back. 7. Put our joy in calm wish, which is not to be hidden in your heart as for evil. 8. Be wiser in acts than in words. 9. Always think about death, but don’t fear it. 10. Rest and satiated be in God’s laws, thinking it as being too fair, too wise and for us too easy even if we see it as too heavy.” Quoting and use even the recommendation of the “not unworthy pagans” and “the stoic’s 10 commandments” – not only the traditional Christian authors – made Cantemir, as Virgil Cândea notices, “an author modern for his time (m.e.). Without exceeding the borders of religious faith, he knew to value, outside it, the authority of the secular psilosophers of Antiquity and Renaissance [...]”9.  “The Hierogliphic History” (1705)10, Medieval novel with key, is the “first Romanian literary work in the full sense Virgil Cândea, Raţiunea dominantă...., p.173 We note that we used not the edition indicated by the organizers of the contest (Gramar Publishing, 2008, foreword by Dan Horia Maziliu), but the 1983 edition of Minerva Publishing, “edition ordered, notes and glossary 9

10

138

of the term” (N. Manolescu) and also “the first book containing memories, with an ample description of the whole society” (Sextil Puşcariu)11. The hierogliphs – which mean “faces of birds, animals and other creatures which the ancients used to write, above words” (from Greek) – offer to the book a “character of generality”12. As literary criticist George Călinescu noticesd, “the method of disguising observation on people through zoological figures is

by Ion Verdeş and P.P. Panaitescu; foreword and chronological table by Alexandru Duţu” (m.n. V.M.T.). 11 Sextil Puşcariu, loc.cit. 12 Hierogliphs represent mostly characters, but also geographical spaces and concepts. Most are identified in the “key” of the book. Of the geographical spaces, Moldavia appears as a lion (“stronger and more hostile than all creatures in the world”), associated with land, Wallachia as an eagle (“emperor of all fliers”), associated with air, and the Ottoman Empire as the empire of fishes, associated to the aquatical domain. Among the characters, we enumerate the best known (today): the unicorn – Dimitrie Cantemir; the elephant – Antioh Cantemir; the raven – the Wallachian ruler Constantin Brâncoveanu (1688-1714); the ostrichcamel – Mihai Racoviţă, ruler in Moldavia (1703-1705, 1707-1709, 1716-1726) and Wallachia (1730-1731, 1741-1744); the mountain eagle – the high steward (stolnic) Constantin Cantacuzino; the bălăban and the pigeon hawk – the Wallachian rulers Şerban Cantacuzino (1678-1688) and Ştefan Cantacuzino, “cupbearer” (1714-1716); the otter – the Moldavian ruler Constantin Duca (1693-1695; 1700-1703); the leopard –Iordache Ruset-Roznovanu, etc. Other Cantacuzinos are Ilie (the wild cat), Toma postelnicul (the hawk), Mihai spătarul (cucuzon), Răducanu (coruia), and other Ruseteşti are Scarlat (the chameleon) and Monalache (the squirrel). Collective characters are also figured: the terrestrial animals are Moldavians, the flyers are the Wallachians; the dogs – the capuchehaie; the hounds – the messagers; the small dogs – the “spies”; the deer – Caragea's family; the flies – the Boyars’ servants; the wasps – the mercenaries. Through hierogliphs are symbolized concepts such as the name’s honor (palm), “taking power” (bull’s horns), “fair economies” (food), “the good and lusts of the world” (fire), “power to make good and bad” (water of live and dead water).

139

an old and lasting tradition”13. Hovever, Cantemir’s work isn’t a secret history, as literary criticist Nicolae Manolescu considers: “It was said about (the Hierogliphic History) that it’s a secret history, being forgotten that it was printed immediatly after it was finished, in 1705, so in the author’s life and before he became, the second time, ruler of Moldavia, and especially because, even without the “key” given by Cantemir himself, his contemporaries could easily recognise the real characters hidden before the masks of birds and animals. If the people of that time had our sensibilities, the book should have provoked a huge scandal in the whole south-eastern Europe. We don’t have knowledge of such thing. [...] I find it normal to accept that not out of esoterical reasons did Cantemir wrote his story, but ludical ones. All keys, made of numbers or of other natures, aren’t at him more than games made by a cultivated and intelligent man. He doesn’t lack, of course, the pamphlet intention”14.. The book’s plot is pretty complicated, being tied to the political confrontation between the Wallachian ruler Constantin Brâncoveanu (1688-1714), as the raven, allied with the Moldavian ruler Mihai Racoviţă (first reign: 1703-1705), the ostrichcamel, and Cantemir's brothers, Dimitrie (the unicorn) and Antioh (the elephant), with their own claims for the throne15, as sons of former Moldavian ruler Constantin 13 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Minerva Publishing, 1982, Bucharest, p.38. 14 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Minerva Publishing House, 1990, volume I, p.77. 15 Dimitrie Cantemir ruled Moldavia two months after his father’s death (March – April 1693), but he wasn’t confirmed by the Ottoman Gate, he being replaced by Constantin Duca (1693-1695; 1700-1703), otter. Antioh became ruler of Moldavia after Duca was deposed of his rule (1695-1700), but who came back in a short time, being replaced by the decision of the Adrianopol assembly with Mihai Racoviţă (1703-1705), the ostrichcamel. Eventually, Antioh obtained the dispossession of Racoviţă and obtained the

140

Cantemir (1685-1693), the monocheroleopardalis. The conflict closes with the temporary peace between the raven and the unicorn and the payment of a compensation from the first, this being considered a victory by Cantemir in the novel’s epilogue: “The Raven, ruling in two monarchies, to his smaller opponent he lost”. Nevertheless, the plot isn’t the main element of the novel. “Cantemir didn’t try to recall, for posterity, the trivial fight for a touch of power carried by obtuse minds, in the same way he didn’t valorify the “rustic jewels” for poetry and wisdom in the suffocating crossroads of sophiststicated dialogues; the author reconsidered an entire tradition of thought and sensibility (m.e.), transforming the phaces of his contemporaries, and realising a human comedy that cannot be «judged» by reportering to Balzac’s comedies.” (Alexandru Duţu, “Hierogliphical history...”, 1983, vol.I, p.VI). The book is a collision that hired principles, arguments, accepted ideas and renewing thinking. Throughtout the book, the author inserted 760 psilosophical thoughts that enrich the text, each written between paranthesis. “If the reader wishes to follow only the arguments and the events he can skip the paranthesis; but if he wishes more, a book in which the pretty word is combined with beautiful thinking, he won’t. He is free to choose [....]” (Alex. Duţu, vol.cit, p.IX). The thoughts have an educative role16, to popularize ideas like criticism against greed („greed throne of Moldavia (1705-1707). On the other hand, Dimitrie had (unrealised) pretentions to become ruler of Wallachia instead of Brâncoveanu. Eventually, he became ruler of Moldavia in 1710-1711. 16 The educative value of quotes was noticed by politician and writer Winston Churchill: “It is a good thing for an uneducated man to read books of quotations [...]. The quotations, when engraved upon the memory, give you good thoughts. They also make you anxious to read the authors and look for more”, in My Early Life: A Roving Commission, 1930, ch.9. Education at Bangalore.

141

not even in geometrical boundaries doesn’t stop”) or against the wish to obtain power (“I am a big thing and I want to become bigger”, said the ostrichcamel Mihai Racoviţă), some being of great depth: for example – in the “Otter’s” defense (Constantin Duca) are used some law principles: like non bis in idem: a crime must not be punished twice, a punishment cannot be given upon the deposition of a single witness; of geometry: two sizes equal to the third are equal between them; of philosophy: two different natures cannot have a common substance; of logic: conclusion cames after premises. A very important idea is the fact that it cannot exist any kind of constraint against the freedom of thinking and the will: “jailing and bonding of the body with chains are enough, while for the bonding of the soul and stopping of free will not even thousands of thousands chains, not even tens of thousands prisons can do it”. Short said: “the philosophical soul cannot be opressed”17. According to the “last importance” of the soul, despite the physical difficulties, this is a thesis of Christian morality, which Cantemir takes: “the soul, no matter how poor or free, is richer than that of the emperor enslaved by his lust for richness, and the fair slave stronger is, because that in body, but he in soul wins”. The author supports the idea of a fair transcedental order (God’s commandments) above the unfair wordly rule: „God’s will above the master’s will to be more superior must we know.” Because he uses foreign words, the author seems to have the need to define them: “so that the foreign words the ignorants doesn't understand and from the foreign language enter into ours” (vol.cit, p.6). This way, in the “key of numbers 17 A similar idea can be found at Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.): “even if the (wiseman’s) body is enchained, his soul cannot be enchained” (“cuius etiamsi corpus constringatur, animo tamen vincula inici nulla possint”, in De finibus bonorum et malorum, Liber Tertius, 76.

142

and foreign words”, Cantemir offers simple definition for terms borrowed from Latin and Greek – but also from other languages (eg. Turk, Arabian) – like argument (Lat.: “proof”), dialog (Greek: “discussion as question and answer”), ironic (Greek: “word through which he praise the unworthy and profane the praised”), comedy (Greek.: “figures that make people laught through real histories”), thought (Lat.: “the last advice”). Especially interesting is the definition of democracy – “rule in which the elected leader isn’t, the whole country being able to advice” (Greek), in the Athenian originary spirit, different from the modern concept (representative democracy)18. A different term has the word temper – “calm, full health” (Lat.). The text educates the estethic sense of the readers, through passages of great poetical value – like that in which it’s described the sunrise: “the golden flame in a diamond pot and the natural light in the houses and of everyone’s tables appears”; or the sunset: “the father of planets and the world’s eye frees his rays under earth and hides.” Criticism is also It is necessary to be noticed that, throughtout the book, the author uses the term in a context closer to its meaning: (1) “we must replace the monarchical power with the power of democracy over the monarchy”. As a critical interpretation explains, this sentence expresses “one of the fundamental principles of Cantemir’s political thought regarding the collaboration betwen the ruler, who must express the unlimited and unchallenged political authority («monarchical power») and the council of boyars (called by the author «democracy»), having only advisory attributions” (quot.vol., p.40 – note 2); (2) “to send each other news regarding the communal gathering of the democracy they started”: “Despite that, in the “key”, Cantemir understands by democracy the rule in which there isn’t an elected leader, and the whole country can participate at the council, a republican council, here the term designates the gathering of Arnăut-chioi, which was democratical because it expressed a large representation of the social layers from the two Romanian countries” (quot.vol., p.41 – note 2). Also, the author expreses various democratical notions: “election by many is more legitimate than that by one or two”. 18

143

brought in a poetical way: “he drinks with the glass of evil the wine of mischief.” The text also has “secret” political intentions, like an eventual union of Wallachia with Moldova, described in Papagaia’s speech (teacher Ion Comnen): “He who in the world [...] will be found, to think or speak that he against the Lion will escape, or under the Eagle’s wings, under danger he will enter? [...] These, uniting, the honor, glory and rest [...] chicks with flakes and children still sucking their mother’s tits can judge. And the happiest status above al happyness like the river will flow and the torrent will supress [...]”.  “Descriptio Antiqui et Hodierni Status Moldavie” or “Description of the Old and Present Status of Moldavia”19 (1716)  Written, according to the most interesting opinions expressed in specialized works, at the proposal of the Berlin Academy20, “Descriptio Moldavie”, “one of the fundamental books of the Romanian spirituality and civilization”, was, We note that we used not the edition indicated by the organisers of the contest (Litera Internaţional Publishing, 2001, Bucharest), but a more recent edition published by the Romanian Cultural Institute: 2 volumes (2006, 2007), “critical edition by Dan Sluşanschi”, with a bilingual version of the text: the original in Latin (vol. I) and a modern translation into Romanian (vol. I, II). We gave the quotes in Latin due to respect for the original (m.n. V.M.T.). 20 According to a theory embraced by Gerard Şerbănesco, author of the treaty Universal history of freemasonry, the acceptation of Dimitrie Cantemir into the Academy of Berlin and the comission to write a history of Moldavia was related to his francmasonic membership in the “Ancient and Accepted Scotian Rite” lodge, Cantemir being historically considered “the first Romanian freemason” (cf.Michel Barrat, Venerable of the French Grand Lodge) - apud “Freemason Dimitrie Cantemir and the habits of the Moldavians in the Century of Lights”, Marius Petrescu, Historia magazine, www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/francmasonul-dimitriecantemir-obiceiurile-moldovenilor-secolul-luminil. 19

144

starting from the XVIIIth century, “accepted between the European scientiffic and cultural values”, becoming a representative book not only for the Romanian culture but also for the European culture, especially as one of the most proeminent scientiffical text with geographical-descriptive (enciclopedical) text from the first half of the XVIIIth century (cf. Eşanu Valentina and Andrei, “Introduction” for Descrierea Moldovei, I.C.R., vol. II, 2007, “General considerations”, pp.5-7).  For its compact structure, Description of Moldavia has a great degree of accesibility. Although written with scientiffic standards, the book contains aspects related to local tradition, which the author relates “from inside” – like, for example, the origin of the name Moldavia: “Ibi, posteaquam, per aliot saecula, locorum difficultate defensi, suis legibus regibusque vixissent, tandem, circa annum Domini < >, cum premi se animadverterent incolarum multitudine, Regis Bogdani filius Dragosz, cum 300 saltem hominibus, venantis specie, montium trasitum Ortum versus tendare constituit. Hoc in itinere casu invenit bovem sylvestrem, Moldavis ’Dzimbru’ dictum, et, dum eum persequitur, ad montium radices descendit. Porro, cum catula quaedam venatica – quam prae caeteris diligebat - ’Molda’ dicta, fortius ferae instaret, aestuans haec in profluentem se proiicit et telis ibidem interficitur: canis vero, quae in ipsis aquis quasiverat fugientem, rapidis fluvoili undis absorbetur. In huius memoriam, fluvium ’Moldavam’ Dragosz primum apellavit (s.m.), loco, ubi haec acciderant, suae gentis nomen, ’Roman’ indit, bovis vero sylvestris caput novi Principatus insigne esse voluit” (Pars I, Capvt I. De antiquis ed hodiernis Moldavie nominibus)21. Also, he shows the genealogy “After they lived there for centuries, with their laws and kings, protected by geography, in the end, in Anno Domini < >, realising that their territory is overpopulated, Dragoş, son of their King, Bogdan, with only 21

145

of Dragoş, considered founder of the Moldavian state, according to tradition: “licet eius genealogiam nostri Annales non deducant, e regia tamen veterum Moldavie stirpe, patre Bogdano, Ioannis filio, a quo Principes omnes semper ’Ioannes’ suis in titulis scribi solent ortum fuisse constans apud nos est traditio (s.m.)” (Pars II, Capvt II. De electione Principum Moldaviae)22.  Still, written into Latin and addressed to Europeans, the book follows the scientiffic standards of objectivity, the author looking for the truth even when it’s less convinient for the image of his own people – in the same time respecting the value of honesty: “Moldavorum mores descripturis – rem alias vel nemini, vel paucis exterorum cognitam – amor patriae instat iubetque eam gentem laudibus effere, in qua nati sumus, eiusque terrae colons commendare, quae nobis originem dedit. At obsisti, vicissim, veritas studium prohibetque ea predicare, quac reprehendenda recta ratio suaderet (s.m.): consultius fore patriae, ut eius incolis ea, quibus scaterent, vitia ingenue ob oculos ponerentur, quam ut blanda 300 men, decided to trespass the mountains to the east, as a hunter. On his road, he fell upon a wild bull, called by the Moldavians ’dzimbru’ and, chasing it, descended at the base of the mountains. Then, a hunting she-dog – who he loved most – called ’Molda’, chased the creature most fiercely, until when, throwing itself in the river, the creature is killed by spears; but the she-dog, who chased it even into the waters, is swalled by the fast waters of the river. In her memory, Dragoş called the river ’Moldavia’ (m.s.), to the place where these things happened and gave it the name of his family, ’Roman’, and the head of his bull became the sign of his new Kingdom” (Part I. Cap. I. On the old and present name of Moldavia) – own translation. 22 “despite our annals don’t show his genealogy, and ours old tradition (m.s.) is that he was of Royal descent from the old rulers of Moldavia, his father being Bogdan, son of Ioan, after who Princes call themselves, in their titles, ’Ioan’ [...]” (Part II, Cap. II. On the election of the Moldavian Princes) – own translation.

146

adulatione solertique excusatione deciperentur, ut crederent recte a se agi quae totus, elegantioribus imbutus moribus, orbis terrarum vituperat” (Pars II, Capvt XVII. De Moldavorum moribus)23. In this way, founded on the characteristics of the Moldavians, he enumerates: too many vices, too few virtues (with the exception of Orthodox faith and hospitality”); proud and arrogant, humorous and happy; they don’t have a measured spirit (“moderationem animi nullam noverunt”); they don’t love reading etc. Still, in some considerations he is more subjective, like in that of his appreciation towards the Cotnari wine: “at omnibus Europaeis vinis, nec ipso Tocaiensi exceptio, praestantius et nobilius esse affirmare ausim” (“I dare to say its the most superior and noble wines from Europe, not excepting even that of Tokay”), but “ignotum hoc est exteris, quod perdat vim suam, dum sine decenti cura in doliis vel mari, vel terra vehitur” (“It is not known to foreigners because it loses its flavour when it is shipped on sea or land, without care, in barrels”). Also, the author has in some matters a perspective “from abroad”, like the presence (or absence) of thermal, accidulated or mineral waters in Moldavia: “Thermas, acidulas et minerales aquas aut non habet, aut non detexit Moldavia” (“Thermal, accidulated and mineral waters Moldavia either doesn’t have, either it didn’t discovered them yet”).

23 “Wanting to write about the habits of the Moldavians – something not known by the foreigners or known to the foreigners – the love for the country obliges and commands me to glorify my people and talk good about the natives from where I come. But to this is opposed the love of truth, which stops me from seeing as good those which fair judgement makes us rebuke them (m.s.): for more useful for our country is to show their inhabitants, without guilt, the vices they have, than to be deceived with mild flattery and skillful exculptation, in the manner they would think it is good what they do all those that, in the whole world, he who is grown in more civilised standards, condemns” (Part II, Cap. XVII. On the habits of the Moldavians) – own translation.

147

 The book gives a general perspective upon the history of Moldavia. For example, regarding the territory it says: “Occasum versus, hodie multo amplior est, quam olim fuit Moldavia” (“Towards the east, Moldavia is vaster than it was in the past”). Still, in the east, it lost some of its territory: “Tota Moldavia tribus olim absolvebatur partibus – Inferiore, Superiore et Bassarabia, in quibus universim provinciae minores numerabantur viginti tres. Posteaquam vero, sequentibus temporibus, Turcarum tyrannide oppressa esset Bassarabia24, [...], novendecim tantum regiones, neque hae integrae, hodiernis Principibus remanserunt” (“Once, Moldavia had three parts – the Lower, the Higher and Bessarabia, having together 23 smaller lands. But after Bessarabia fell into the Turkish tyranny [...], the Princes of today were left with only 19 lands, even those not whole”). The subtext of the book is related to the historical context: Moldavia, “falling under the Ottoman occupation [...] suffered a severe economical decline” – the author putting into evidence “the nefarious consequences of the Turkish dommination in Moldavia, as well as the urgent necessity to release the country out of Ottoman occupation” (cf. Eşanu Valentina şi Andrei, loc.cit). For example, at the end of the chapter regarding the election of the Moldavian princes (Pater II, Cap.II), he indirectly accused the Turks that they made the “always well-kept” - right of succesion used when Moldavia was free, “from Dragoş, who refounded Moldavia, to Stephen the Great” – fall into disuse.

24 As a historical note, we observe that the Bessarabia from Cantemir’s period (1716) isn’t the same as today’s Bessarabia: the first included only the “Bugeac”: Akkierman, Chilia and Ismail, the notion signifying the Moldavia “captured by the Ottomans”; the second designated the entire territory between the Dnister and Prut, “captured by the Russians” after the RussoTurkish war of 1806-1812 (m.n.V.M.T.).

148

ÎNŢELEGEREA ISTORIEI CU AJUTORUL LUI DIMITRIE CANTEMIR ŞI A OPEREI SALE „ISTORIA IEROGLIFICĂ”

Ilie Maria Victoria, Roşu Diana, Colegiul Naţional „Matei Basarab”, Profesor îndrumător: Carmen Nedelcu „Cantemir e scriitor, creator, aducând idei și combinații. Figura lui umbrită azi, e a unui om superior, voievod luminat, ambițios și blazat, inteligent și solitar, mânuitor de oameni și mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjește și aventurier, cântăreț în tambură, academician berlinez, prinț rus, cronicar roman, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru.” (George Călinescu) Acest citat, care îl descrie pe Dimitrie Cantemir, cuprinde complexitatea lui și imensitatea bogăției personalității acestuia. Este cel mai important umanist al culturii române, spirit enciclopedic, care reflectă frumusețea poporului român în literatură și care aduce o altă lumină asupra țării noastre. A fost domn al Moldovei (1693 și 1710-1711) pentru o perioadă scurtă, iar în ultimii ani ai vieții s-a retras la curtea prietenului său, țarul Petru cel Mare. Domeniile culturale care l-au interesat în mod deosebit au fost literatura, istoria, filosofia, logica, muzica, etnografia, având o gândire complexă și deschisă. „Istoria ieroglifică” trădează complexitatea minții autorului, ce a învățat la școlile grecești și care a trăit în mediul musulmano-grecesc, cât și unicitatea personajelor romanului. 149

Pentru Cantemir era o alegorie politică transcrisă cu mijloace artistice. Critica literară are două opinii referitoare la aceasta carte. Unii consideră că este primul roman românesc (primul roman alegoric), iar alții sunt de părere că este o fabulă de mari proporții. Aceste două idei diferite reies din acțiunea și personajele cărții, având ca temă conflictul politic între Țara Româneasca și Moldova, mai exact între boierii și domnitorii celor două provincii românești și ca personaje, persoane din lumea reală transpuse ca animale: pasări (cei din Țara Românească) și animale (cei din Moldova). Titlul romanului ne apare ca o antifrază, formă clasică a ironiei. Cantemir folosește alegoria cu un scop defensiv, pentru a putea vorbi liber, în voie despre evenimente și personalități contemporane. El voia să lase un document asupra evenimentelor istorice, să-și justifice demersul și să explice motivele pentru care nu se putea pronunța mai clar, fără primejdii. Nota plasată în fața primului capitol: „Istoria ieroglifică/în doaăsprădzece părți împărțită, /așijderea cu 760 de sentenții frumos împodobită,/la începătură cu scară a numerelor dezvălitoare./ Iară la sfârșit cu a numerelor streine/tâlcuitoare,/ Alcătuită de/dimitriu/ cantemir” (Marcu, Mădălina, Pamfletul politic- ,,Istoria Ieroglifică” - Dimitrie Cantemir, Colecţia nr.17 Limbă şi Comunicare, p. 14) reprezintă numele întreg al operei. În carte, Cantemir dezbate probleme de conducere a statului, făcând indirect o demonstraţie a calităților ideale ale domnitorului luminat. El a crezut, în sens umanist, că valorile spirituale hotărăsc mersul istoriei. „Istoria Ieroglifică este o proză în care istoria adevărată pierde în câștigul literaturii.” (Marcu, Mădălina, Pamfletul politic- ,,Istoria Ieroglifică”Dimitrie Cantemir, Colecţia nr.17 Limbă şi Comunicare, p. 13). Cartea este un labirint plin de metafore, descrieri și comparații tipice pentru Dimitrie Cantemir, având un text codat ce poate trece neobservat cititorilor neexperimentați, având ironie, 150

sarcasm, alegorie, întâmplări comice ce ascund diferite înțelesuri. Aceasta este demonstrată de comentariul lui Călinescu: „Cronicarii au farmec lingvistic și dar de povestire, Cantemir e scriitor” (Marcu, Mădălina, Pamfletul politic„Istoria Ieroglifică” -Dimitrie Cantemir, Colecţia nr.17 Limbă şi Comunicare, p. 11). Personajele cărții sunt transpuse sub formă de chip animalic, având drept scop crearea unei imagini cât mai potrivită firii fiecărui tip de caracter. Aceste personaje reprezintă esența fiecărei personalități, nu numai ale vremii respective și persoanelor politice ce se aflau în conflict, ci și personalităților din ziua de azi ce pot intra ușor în granițele descrierilor cărții. Cartea are la sfârșit un fel de dicționar în care explică anumiți termeni (puii-feciorii; tulee – bani, lei; cap alb bătrân; penele, aripile, fulgii-banii, avuția; unul dintre Corbiunul dintre domnii munteni; dobitoc platonicesc-omul) precizează care personaje participă la acțiune, de exemplu: Mâța Sălbatecă este Ilie Cantacuzino; Constantin Brâncoveanu este numit Corbul; Mihai Racoviță este numit Cămilă; Mihai-Vodă este Struțocămila; Epitrop Vulturului este domnul Țării Românești; Radu Golescu este Eretele ș.a.m.d. (Ivan, Vasilica, Ivan, Ioan, Istoria Ieroglifică şi Ţiganiada sau TabăraŢiganilor pe înţelesul tuturor, Ed. Niculescu, p. 119-123). Dimitrie Cantemir se autodescrie ca fiind un „inorog” creând astfel imaginea de superioritate față de ceilalți. Cu toată multitudinea animalelor, Cantemir nu a fost mulțumit, considerând că anumite tipuri de personalități nu pot fi caracterizate doar într-o singură specie de animal creând alte tipuri de animale, de exemplu Mihai-Vodă este numit Struțocămilă, Alexandru Mavrocordul este Camilopardalul ș.a. Pe lângă personajele cărții, se observă și alte comparații, de exemplu: căpușe pline cu sânge - pungi cu bani; căcăreaza Cămilei - banii pe care îi strânge Mihai-Vodă; zidirea Babilonului – începerea neînțelegerilor; eufratul - lăcomia fără 151

limite ș.a. Personajele „Istoriei Ieroglifice” dau o frumusețe aparte cărții creând în jurul acesteia, pe lângă teoriile filozofice ce se pot observa din faptele personajelor și din vorbele acestora, o aură ce descrie subtil situația din vremea respectivă. Animalele alese de Cantemir ajută la crearea unei mai bune imagini asupra sufletului fiecăruia, unele animale ale căror suflet tânjește după libertate și corectitudine. În carte apare un patruped ce își arată nemulțumirea față de „nesupunerea sufletului”, protestând plin de convingere și supărare împotriva constrângerii. Cu ajutorul personajului Vulpea, autorul reușește să creeze o imagine cât mai bună asupra autenticității întâmplărilor narate. Aceasta „jură pe coada e” având un aer ironic și privind cu superioritate considerându-se mai presus de ceilalți și spunând că „ce cu ochii am privit, aceia cu gura vă povestesc”. Prin această poveste a Vulpii, autorul îi acordă cititorului un răgaz de a considera vorbele Vulpii adevărate sau false, însă animalul, sub stimulul ascultătorilor promte, narează și o a doua poveste ce dorește să transmită o teorie filozofică despre „înțelepciunea din capul Lupului”. Autorul creează personajelor sale starea de vis, un vis ce reflectă propriile dorințe, cum ar fi în visul Cameleonului unde acesta îl visează pe Inorog mai presus de el fiind astfel, chinuit de superioritatea acestuia: „[...] prin câteva a nopții ceasuri Inorogul cu Șoimul voroava făcând, Cameleonul [...] la lăcașul său ducându-sa prin marea relelor socotele înotand [...] în valurile vicleșugurilor tăvălindu-sa [...] în somn fără somn îl chinuia.” Episodul cu visul devine un punct de reper în roman, datorită povestirii ce sugerează efortul acesteia dându-i cât mai multă putere și dorința de a fi mai presus de ceilalți, însă visul devine și un simbol prin care se exprimă răutatea și spiritul malefic al Cameleonului, acela de a-și dori să îl știe pe Inorog mai jos decât el. Personajul sugerează, prin comportament, dar 152

și prin înfățișare, o persoană cu mai multe fețe și o persoană ce își urmărește interesele și propriile scopuri (cameleonul este un animal ce își poate schimba culoare pielii după cum dorește pentru a-l ajuta să se ascundă de prădători). În paginile cărții vom găsi, pe lângă o lectură profundă și plină de înțelesuri, o lectură plăcută și o vorbire interioară care personajele o induc. Această vorbire se reflectă, în primul rând, prin personajele animale, ce oglindesc sufletul persoanelor din istoria Moldovei, iar prin acțiunea lor se reflectă fapte inspirate din adevăr. Cantemir a scris astfel, istoria sub influența greacă, dar și prin gândul de a se putea exprima liber și a putea să scrie adevărul fără să aibă dificultăți din partea poporului moldovean. „Istoria Ieroglifică”, scrisă într-o limbă grea, cu fraze lungi și cu topica limbii latine, creează prima operă literară adevărată, iar pe Dimitrie Cantemir ca fiind primul nostru scriitor adevărat în literatura română. Această carte prezintă adevărul despre Moldova și despre cele mai dorite lucruri, însă, cu toate că a fost scris într-un mod în care să poată exprima într-un mod cât mai subtil adevărul și pentru a induce cititorului ideea subînțeleasă a adevărului, cartea reflectă, pe lângă istoria și adevărul zilelor noastre, și tristețea de a ști că oamenii sunt conduși de aceeași putere și dorința stăpânită de o foamete continuă, o foame pentru putere. Cantemir ne-a dăruit o carte unde adevărul este cel ce iese mereu la suprafață, strecurându-se pe lângă viciile oamenilor, dorințele negre ale acestora și falsitatea lucrurilor, o carte unde putem să înțelegem mai bine firea omului și a realiza adevărata față ce se ascunde sub masca pe care timpul o creează asupra noastră, o mască ce are rolul uneori de a proteja puritatea ce se află dedesubtul ei, dar și pentru a ascunde răutatea ce ne stăpânește mintea.

153

UNDERSTANDING HISTORY HELP BY DIMITRIEI CANTEMIR AND HIS CREATION ISTORIA IEROGLIFICA

Ilie Maria Victoria, Roşu Diana, Colegiul Naţional “Matei Basarab”

“Cantemir is a writer, a creator who brought new ideas and combinations. His figure, shaded today, is one of a superior man, enlightened voivode, ambitious and jaded, intelligent and solitary, redeemer of men and misanthrope, hankering for his beloved Moldavia and an adventurer, a tanbur singer, an academic from Berlin, a Russian prince, a Romanian historian, versant with every pleasure of this world, Dimitrie Cantemir is our Lorenzo de Medici.” (George Călinescu). This quote that describes Dimitrie Cantemir, renders his complexity and the immensity of his rich personality. He is the most important humanist of the Romanian culture, an encyclopaedically spirit, who has reflected in literature the beauty of the Romanian people and gave another view upon our country. He was the Prince of Moldavia (1693; 1710-1711) for a brief period of time, living the years left of his life at the courtyard of his friend, the tsar Peter the Great. From all cultural domains the ones which interested him the most were literature, history, philosophy, logic, music, ethnography, the scholar having a complex mind.

154

“Istoria ieroglifica” shows not only the complex mind of the author, who studied in Greek schools and has lived in the Arabian-Greek environment but also the unique characters of the novel. For Cantemir this was a politic apologue transcribed by means of figures of style. Literary critique has two opinions about this book. Some consider it to be the first Romanian novel (the first allegoric novel), and others think that it is a very important fable. These two ideas came from the action and the characters of the book, having as a theme the political conflict between Moldavia and Wallachia, more precisely between the boyars and lords of these two Romanian provinces and has for the characters people from the real world imagined as animals: birds (those from Wallachia) and animals (those from Moldavia). The novel’s title is an anti-phrase, a classic form of irony. Cantemir uses the allegory with a defensive purpose, to speak freely, about the occurrences and the contemporary personalities. His wish was to leave a document about the historical facts, that justifies his actions and to explain the reasons for that he could not be more precise, without trouble. The note before the first chapter: “Istoria ieroglifica / divided in twelve parts / similar with 760 of epigrams beautifully constructed / at the beginning of a scale of revealing numbers. / And at the end with the unknown numbers / interpreted. / Made by /Dimitriu/Cantemir” (Marcu, Mădălina, Pamfletul politic-,,Istoria Ieroglifică”Dimitrie Cantemir, Colecţia nr.17 Limbă şi Comunicare, pagina 14) represents the entire name of the creation. In this book, Cantemir debates the problems of leading the state, making indirectly a demonstration of ideal qualities of the enlightened regnant. In an humanist meaning he thought that the spiritual values decide the history. “Istoria ieroglifica is a prose in which the real history loses its literature gain.” “Dimitrie Cantemir, Colecţia nr.17 Limbă şi Comunicare, pagina 13). Books are a labyrinth full of metaphores, 155

descriptions and comparisons which contains the obvious style of Cantemir, having an encoded text which can't be unnoticed by untrained readers, irony, sarcasm, allegory, funny occurrences which hide different meanings. This is proved by Călinescu’s commentary: “Historians have linguistic charm and a gift for narrating, Cantemir is a writer. (Marcu, Mădălina, Pamfletul politic-,,Istoria Ieroglifică” -Dimitrie Cantemir, Colecţia nr.17 Limbă şi Comunicare, p.11). The characters of the book are narrated as animals, having the purpose of creating a suitable image of every type of spirit. These characters represent the essence of every personality, not only the ones from that certain period and the politic members who were in conflict, but the personalities of nowadays who may easily enter in the margins of descriptions of these books. The book has at its end a kind of dictionary in which certain terms are explained ((puii-feciorii (sons); tuleebani, lei (money); cap alb-batrân (old man); penele, aripile, fulgii-banii, avuţia (money, wealth, inheritance); unul din Corbi- unul din domnii munteni/ one of the Wallachian Princes; dobitoc platonicesc-omul (the man)) he specifies which characters are involved in the action, for example: Mâţa Sălbatecă (the Wild Cat) is Ilie Cantacuzino; Constantin Brâncoveanu is the raven Corbul; Mihai Racoviţă is named the camel / Camilă; Mihai-Vodă is the ostrichcamel Struţocămila; Epitrop Vulturul is the Prince of Wallachia; Radu Golescu is the hawk a.s.o.. (Ivan, Vasilica, Ivan, Ioan, Istoria ieroglifică şi Țiganiada sau Tabăra-Țiganilor pe înţelesul tuturor, Niculescu Publishing House, pag 119-123). Dimitrie Cantemir describes himself as an: “unicorn” creating an image of superiority. With all those numerous animals, Cantemir wasn’t satisfied, considering that some types of personalities can’t be characterized by only one breed, and he created other species of animals, for example Mihai-Vodă is named “Struţocamilă” ostrichcamel, Alexandru Mavrocord is “Camilopardalul”. 156

Besides the characters from the book some other comparisons can be noticed, for example: căpuşe pline cu sânge/ticks full of blood - pungi cu bani (bags of money); căcăreaza Cămilei/the Camel's shit - banii pe care îi strânge Mihai-Vodă (the money which Mihai Vodă saves); zidirea Babilonului – începerea neînţelegerilor/beginning of missunderstandings; the Eufrat - lăcomia fără limite / the unbounded greed. The characters of “Istoria ieroglifica” have an impact on making the book more interesting, creating an aura besides the philosophic theories which can be noticed from what characters say and act, an aura which describes discreetly the situation from that certain date. The animals that Cantemir created help to bring into life an improved image of everyone’s soul, some animals have a soul which craves for freedom and justice. In the book it is described a tetrapodous that claims his complaint for “insubordination of the soul”, complaining full of belief and anger against compulsion. By the character “Fox” the author succeeds to create the best image which sustains the authenticity of the narrated events. He “swears on the tail of the character”, ironically and being superior above all saying that “what have I seen with my eyes, with my mouth I am telling”. By this narration of the “Fox” the author gives to the reader a moment to consider what the Fox says, true or false, but the animal leaded by the stimulation of the listeners promises a second story that wishes to transmit a philosophic theory about the “wisdom from the head of the Wolf”. The author creates for his characters the state of dreaming, a dream that reflects their own wishes, just like the dream of the Chameleon when he dreams about the Unicorn being above him, struggled by its superiority: “by several nightwatch the unicorn with falcon quarrel making[…]from its slot by going to the great evil sea swimming[..]in waves of deceit [..]sleep without sleep he struggled”. 157

The episode with the dream becomes a very important and reliable point in the novel, because of the narration which suggests its effort, assigning him with strength and will to be above the other ones, but the dream becomes also a symbol which expresses the malice and the malefic spirit of the Chameleon, that of knowing the Unicorn inferior. The character expresses not only through his behavior but also through his appearance as a double-faced person who follows his own purposes and interests (the Chameleon is an animal that can change the color of its skin in order to help himself hide from predatories). Reading the book at certain pages we will find besides a profound lection full of meaning, a pleasant lection and an interior voice which the characters induce. This kind of voice is rendered by the characters, which reflect the soul of people from the history of Moldavia, and the action is rendered by real facts. Cantemir wrote this way, a history under Greek influence but also through the fact that he can express himself freely by writing the truth without having other difficulties from the people of Moldavia. “Istoria ieroglifica” was written in a difficult language, with long phrases based on the Latin language topic, created this book as the first literary paper, and made Dimitrie Cantemir as our first real writer in the Romanian literature. This book represents the truth about Moldavia and about the most wanted things, but although it was written to express all in a subtle way, to express the truth and to induce to the reader the idea of the truth, so, the book reflects besides history and reality in our days, the sadness knowing the fact that people are led by the same power and will be controlled by a continuous fight for power. Cantemir left us a book where the truth is the one that always comes out to the surface, hiding throughout man’s vicious, negative wishes and the deceitfulness of things, a book 158

in which we can understand better the mankind and to realize the true face that hides under the mask that time creates on ourselves, a mask that sometimes has the role to protect the purity from beneath but also for hiding the hatred that possesses our mind. References Ivan Vasile şi Ivan Ioan, Istoria ieroglifică şi Ţiganiada sau Tabăra-Ţiganilor pe înţelesul tuturor, Niculescu Publishing House. Marcu Mădălina, „Pamfletul Politic „Istoria ieroglific”Dimitrie Cantemi”, Else Publishing House.

159

DIMITRIE CANTEMIR – SAVANTUL ŞI EDUCATORUL Merlan Laura, Călin Paula, Colegiul Naţional „Ion Creangă”, Profesor îndrumător: Diana Hărtescu “Printre toţi scriitorii noştri din trecut, figura lui Dimitrie Cantemir se impune cu atât mai mult, cu cât surprindem în ea pe adevăratul erudit, doritor de a cerceta şi studia faptele pe baza unui mai mare şi mai bogat număr de cunoştinţe. Stăpân pe o cultură tot atât de vastă ca oricare învăţat din Apus, numele lui trecu dincolo de hotarele Moldovei, făcându-se cunoscut în lumea scriitorilor din Occident. Importanţa şi valoarea scrierilor sale ajunse să fie recunoscute de toţi, iar publicarea câtorva din ele scoase mai bine în evidenţă erudiţiunea autorului. Începând de la 1714, când Cantemir fu numit membru al Academiei din Berlin, numele şi meritele lui literare sunt amintite în mai multe scrieri apărute în secolul trecut.” (Ovid Densusianu)

Scriitor valoros, încă din primele opere se dovedeşte un adevărat umanist. Prima lucrare îi este tipărită în anul 1698 cu numele de „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul”. Această primă lucrare denotă atât preocuparea sa pentru fenomenul religiei, cât şi înclinaţia către filosofie. Odată scrisă, lucrarea îşi înscrie autorul drept 160

întemeietor al filosofiei româneşti. Deşi într-o măsură mai mică, se remarcă şi viitoarele înclinaţii ale gânditorului social politic. Spre deosebire de predecesorii săi istoriografi, Cantemir face în opera sa o violentă critică boierimii, care va culmina în operele sale de maturitate. Lucrare de tinereţe, „Divanul” prezintă elemente raţionaliste și de critică socială, ce prefigurează personalitatea de mai târziu a scriitorului. În anul 1700, termină „Sacrosanctae scientia indepingibilis imago” („Imaginea ştiinţei sacre care nu se poate descrie”). Orientarea generală a lucrării este mistic-religioasă, punând în discuţie problemele filosofice ale vremii sale cum ar fi: teoria cunoaşterii, teoria originii materiei sau problema timpului. Prima dată scrisă în limba latină, creaţia sa va fi tradusă şi în romană sub titlul de „Metafizică” (1928). Această lucrare ne descoperă latura patriotică a lui Cantemir; apărând ortodoxia în faţa religiei catolice, el afirmă drepturile la independenţa politică. Lucrarea surprinde superioritatea sa faţă de contemporani, prin nivelul de informare puţin obişnuit şi prin tentativele de explicaţii abordate. Astfel, plecând de la premisa bisericii că adevărata cunoştinţă a lucrurilor este revelaţia, de natura mistică, autorul se bazează pe concepţiile unor filosofi care au introdus serioase elemente raţionaliste, pe fundament religios. De exemplu, în încercarea sa sublimă de a da o explicaţie plauzibilă problemei originii universului, Cantemir recurge la învăţătura unui alchimist și medic flamand, și anume Ioan Baptist van Helmont, discipol al lui Paracelsius. Abordând o corelaţie specială între ştiinţă şi religie, scriitorul acceptă punctul de vedere religios asupra creaţiei, însă consideră că natura are o evoluţie independentă. De asemenea, se poate spune că aceasta este cartea de filosofie prevestită de „Divanul”, cuprinzând 800 de pagini la care Cantemir a lucrat cu conştiinţa unui om de ştiinţă. Din altă perspectivă, dorinţa de a da un manual clar, 161

destinat studiului, îl îndeamnă pe Cantemir să scrie în jurul anului 1701 lucrarea în limba latină intitulată „Compendiolum universae logices institutores”. La noi, apare în 1883, sub numele „Logica”, în „Operele principelui Dimitrie Cantemir". Prin organizarea, sistematizarea și coeziunea materialului, aceasta are caracterul unui manual de învăţământ. Eruditul acceptă o logică naturală, aceea a gândirii de fiecare zi, urmând principiile lui Aristotel. Având înclinări în domenii vaste, talentul principelui moldovean se remarcă şi în muzică. La cererea elevilor lui, elaborează manualul „Tarifu ilmi musiki ala veghi kus” („Explicarea muzicii teoretice pe scurt”), singura lucrare scrisă în limba turcă, tradusă în română sub denumirea „Tratatul de muzică turcească”. Motivul acestei scrieri este inexistenţa la momentul respectiv a unui sistem unitar de notare a semnelor muzicale, fapt ce împiedica studiul muzicii orientale. Talentat, Cantemir ajunge să îşi depăşească maeştri, remarcându-se ca priceput cântăreţ de tambură, după cum afirmă Neculce și Nicolae Costin. Astfel, el şi-a câştigat faima şi prin compunerea unor cântece, unele dintre ele devenind celebre și ajungând în repertoriul lăutăresc. Cu această operă în domeniul muzical, se încheie prima perioadă a creaţiei lui Dimitrie Cantemir, perioadă ce ne îngăduie să observăm evoluţia acestui savant remarcabil. Fondul său original de idei, spiritual ştiinţific, înclinat mai ales spre cercetări în domeniul istoriei, dezvăluie treptat formarea unei personalităţi remarcabile. În anul 1705, scrie primul roman alegoric al literaturii române, „adevărat Roman de Renard românesc, însă cu scopuri polemice” (G. Călinescu). „Istoria ieroglifică” reprezintă o istorie secretă a rivalităţii dintre Cantemireşti şi Brâncoveneşti, înfăţişându-l pe Cantemir drept „primul nostru scriitor social de nuanţă progresistă”. Romanul reflectă, pe de-o parte, ura împotriva boierimii, alături de simpatia faţă de ţărani, iar pe de 162

altă parte, atitudinea sa faţă de asuprirea turcească şi intuiţia decăderii Porţii. Scriitorul nu-şi propune să trateze evenimentele ca un istoric, ci ca un literat; acţiunea este bine condusă şi fluentă. Cititorul care s-a familiarizat cu limbajul savant elaborat parcurge „Istoria ieroglifică” într-un mod plăcut. De asemenea, până la această scriere, Cantemir îşi dovedise predilecţia pentru lucrările filosofice, însă „Istoria ieroglifică” marchează o apropiere de raţionalism, fără a se desprinde de concepţia teologică. Astfel, savantul se situează pe o poziţie avansată, apropiată de cea a marilor gânditori ai timpului, considerând că misiunea filosofului este aceea de a explica fenomenele, căutând în ele ordinea necesară. Ceea ce face din „Istoria ieroglifică” o operă remarcabilă este concepţia social-politică a lui Dimitrie Cantemir, maturizată prin studierea sistematică a istoriei și prin propria experienţă. Conştient că prin scrierile cronicarilor nu se făcuseră decât paşi timizi în crearea unei limbi literare, el îşi propune să contribuie nu numai la închegarea unui stil al literaturii beletristice, dar să creeze şi un limbaj ştiinţific şi filosofic. Împrumuturile le face din limbile universale ale timpului, respectiv greaca și latina, dar şi din slavonă și turcă; termenii împrumutaţi trebuie asimilaţi în limbă, integraţi spiritului acesteia. După ce a reuşit să câştige titlul de domnitor al Moldovei pentru fratele său, Antioh Cantemir, devine el însuşi domn, între anii 1710 – 1711. Idealul lui Dimitrie Cantemir este înlăturarea oligarhiei boiereşti. Pe plan extern, acesta este reprezentat de lupta împotriva dominaţiei otomane. Astfel, alege să se alieze cu Rusia, având în vedere că este singura ţară vecină ce poate ajuta Moldova. În acest scop, încheie tratatul de la Luţk, cu Petru I, ţarul Rusiei, tratat ce prevede înlăturarea jugului otoman. Cu toate acestea, în urma înfrângerii de la Stănileşti, Cantemir părăseşte Moldova, stabilindu-se în Rusia. 163

La 11 iunie 1714, este ales membru al Academiei din Berlin, devenind primul român care devine membru al unui for ştiinţific de mare importanţă din străinătate. La cererea exclusivă a Academiei, scrie „Descriptio Moldaviae”, Lucrare antropologică, reprezintă o frescă socială, politică şi economică a Moldovei. Începutul este dedicat argumentării descendenţei acestui popor din cel daco-roman. Portretul moral al românilor este realizat din lumini şi umbre, bazat pe contraste, porniri impulsive şi excese. Necesitatea obiectivităţii pe care Cantemir o resimte în cursul scrierii acestei opere ne este mărturisită prin cuvintele eruditului: „...dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, sa lăudăm neamul din care ne-am născut şi să înfăţişăm pe locuitorii ţării din care ne tragem, iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osândit.” Pe lângă expunerea caracteristicilor locuitorilor din zona Moldovei, în „Descrierea Moldovei” apar şi informaţii precum datele referitoare la sistemul cârmuirii, organizarea statului, cultură şi obiceiuri. De asemenea, Cantemir cuprinde în paginile cărţii sale şi descrieri ale plaiurilor moldovene neasemuit de frumoase. Toate aceste aspecte sunt prezentate în trei părţi. Partea dintâi este cea geografică. Aici sunt descrise ţinuturile, târgurile, munţii, pădurile şi câmpiile Moldovei. Totodată, aceste tablouri amintesc şi de bogăţiile ţării. Următoarea parte este cea politică. Prezintă referiri la forma de stat, clasele sociale, venituri şi legi, relaţiile internaţionale cu Poarta. În ultima parte sunt date informaţii despre religia, cultura şi limba moldovenilor. Cea mai importantă parte este aceea în care sunt descrise moravurile moldovenilor, dar şi aspecte sociale ce ţin de aceştia. Interesul acordat elementelor populare (precum dansurile populare, obiceiurile şi tradiţiile) denotă o înţelegere în profunzime a importanţei folclorului pentru specificul poporului. 164

Opera lui Cantemir surprinde, nu doar prin farmecul scrierii și prin multitudinea de informaţii ce pot alcătui un tablou exact, dar şi prin prima cartografiere a Moldovei. În ciuda deficienţelor, capătă o imensă valoare documentară. Alături de harta Constantinopolului, susţine calitatea lui Cantemir de a fi un bun geograf. „Descrierea Moldovei” are o mare importanţă literaturii noastre, întrucât a fost prima sa carte ce ne-a încadrat în circuitul european, făcându-ne cunoscuţi opiniei publice. Cam în acelaşi timp cu redactarea lucrării „Descriptio Moldaviae”, scrie şi „Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman”, operă ce îi dezvăluie latura de expert în „chestiunea orientală”. Documentaţia pentru redactarea acestei istorii este reprezentată de experienţa sa cu Imperiul Otoman. Datorită relaţiilor sale cu marii cărturari turci şi observarea poporului cu mare atenţie, reuşeşte să îi ghicească slăbiciunile şi să aibă viziunea declinului său. Documentele pe care s-a bazat au fost doar o parte din toate cele întocmite în Constantinopol. Din biblioteca imperială reuşise să obţină portretele sultanilor, pe care le copiase, însă odată cu părăsirea Moldovei, ele intraseră în posesia lui Ioan Mavrocordat, succesorul lui Alexandru Mavrocordat. Din acest motiv, o parte din informaţii sunt reconstituite cu ajutorul propriei memorii, care, în ciuda câtorva infidelităţi, poate explica anumite caracteristici pe care Cantemir le vede în oamenii Imperiului Otoman. Este prima dată când cineva priveşte din această perspectivă, pentru că, faţă de alţi istorici care analizează fenomenul oriental din afară, eruditul are la bază propria experienţă, dar şi preţuirea istoriografiei turceşti. În această privinţă, el afirmă: „Mai bucuros mă alătur la scriitorii turci, ca unii care sunt şi mai bine informaţi şi mai exacţi.” Istoria sa cuprinde realităţile Imperiului Otoman începând cu 1300, de la Osman sultanul, până în anul 1711, anul în care Cantemir şi-a pierdut tronul. Sunt prezentate şi explicate etapele 165

de creştere şi descreştere politică. Autorul consideră că partea de evoluţie se termină în anul 1683, odată cu asediul Vienei, cu toate că de fapt, se încheiase încă din 1672, fapt semnalat de altfel de Cantemir, care expune declinul politic şi militar începând cu acel an: „De la anul Hagirei 611 (1214) până la 1083 (1672) aceasta a fost cea din urmă victorie care a adus ceva de folos statului, sau prin câştigarea unor cetăţi, sau prin anexarea unor provincii la vechile confinii ale imperiului.” Între 1716 - 1718, scrie „Întâia biografie istorică românească”, care este totodată şi „prima monografie modernă, ca spirit şi metodă, a unei domnii” (George Ivaşcu). Astfel, el pledează pentru dreptul de moştenitor al tatălui său, argumentându-l cu date exacte, concrete. În paginile cărţii, se observă tendinţa lui Cantemir de a-şi idolatriza tatăl. Unicitatea operei se observă în stilul impecabil de narator, stil ce nu mai este întâlnit nicăieri în totalitatea creaţiilor lui. Scrisă sub forma memoriilor sale, este de remarcat distingerea de tipul de lucrare ce conţine doar informaţia seacă. Spre deosebire de alte studii, transmite o căldura sufletească mai ales prin anumite scene de familie. Altă carte scrisă tot în această perioadă poartă numele de „Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor”. Cantemir conturează prin această scriere ideea că neînţelegerile dintre cele două familii au reprezentat unul dintre factorii ce au favorizat întărirea jugului otoman. În anul 1717, din nou la cererea Academiei din Berlin, Cantemir scrie o lucrare de 96 de pagini în limba latină. Inedita „Historia moldo-vlahică” are rolul de a demonstra romanitatea poporului roman, precum şi unitatea de popor şi limbă, continuitatea pe teritoriul vechii Dacii. La 1722, ia parte la o expediţie în Caucaz, alături de Petru I. Tot din porunca acestuia, tipăreşte „Sistema religiei mahomedane”, operă ce cuprinde o descriere a civilizaţiei musulmane din diverse puncte de vedere (religie, organizare a 166

învăţământului, creaţie artistică, filosofie, justiţie, viaţă populară, medicină). Titlul lucrării sugerează concepţia autorului în care religia are un sens mult mai larg. Ultima lucrare a lui Dimitrie Cantemir este „Hronicul Vechimei a româno-moldo-vlahilor”. Aceasta este socotită „un adevărat testament politic adresat norodului moldovean”, scris din dragostea faţă de patrie. Susţinând ideea cronicărească, merge pe teoria descendenţei latine a poporului, realizând o istorie pe baza scrierilor cronicarilor români. La data de 21 august 1723, moare la moşia ce-i purta numele. În această zi se stinge cel mai învăţat principe al vechii istorii a poporului nostru, lăsând în urmă amintirea unui scriitor desăvârşit, a unui geograf, muzician și istoric învăţat, a unei personalităţi uriaşe ce va dăinui în istorie. Bibliografie (1979), Dicţionar literar român de la origine până la 1900, Ed. Academiei Române. (1969), Istoria limbii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică. Cantemir Dimitrie, (1974), Opere Complete (Divanul), Ediţie îngrijită, Studiu introductiv şi comentarii de Virgil Cândea, Bucureşti, Ed. Academiei. Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, Bucureşti, Ed. Litera. Măciucă, Constantin, (1962), Dimitrie Cantemir, Bucureşti, Ed. Tineretului.

167

DIMITRIE CANTEMIR – THE SAVANT AND THE EDUCATOR

Merlan Laura, Călin Paula, Colegiul Naţional „Ion Creangă”, Profesor îndrumător: Diana Hărtescu

“Among all of our past writers, the image of Dimitrie Cantemir asserts even more, as we intercept within it the true erudite, eager to research and study the facts, based on larger and bolder knowledge. Master of a culture as wide as of any other lettered from the West, his name passed beyond the borders of Moldova, placing itself into the world of the writers from the Occident. The importance and value of his writings become recognized by everyone, and the publication of some of them underlined the wisdom of the author. Starting in 1714, when Cantemir was chosen as member of the Academy from Berlin, his name and his literary merits are reminded in several writings published in the last century.” (Ovid Densuşianu)

Valuable author, Cantemir proves to be a true humanist even from his early writings. His first book is published in 1698, under the name “Divanul” [The Divan] or “Gâlceava înţeleptului cu lumea” The Wise Man's Parley with the World or “Giudeţul sufletului cu trupul” The Judgement of the Soul 168

with the Body. This first paper denotes not only his concern for religion, but also his interest in philosophy. Once written, the text aligns its author as the founder of the Romanian philosophy. Although not so obvious, the opinions of a future social-politic thinker can be also distinguished. Unlike his predecessors, Cantemir brings a violent criticism to the aristocrats, ideas which will culminate in his following writings. The early work, “Divanul” presents the rationalist elements and the social critique, which foreshadow the upcoming personality of the writer. In 1700, he finishes “Sacrosanctæ scientia indepingibilis imago” [The image of the sacred science which cannot be described]. The general direction of this work is a mysticalreligious one, challenging the philosophical ideas of his time, such as: the theory of knowledge, the theory of origins, matter of and time. Written for the first time in Latin, the text will be translated into Romanian as “Metafizică” [Metaphysics] in 1928. This paper shows the patriotic side of Cantemir; defending the Orthodoxy against the Catholicism, he claims the rights to a political independence. This text shows his superiority over the other people living in his time, based on his unusual wisdom and on the tentative of explanations that he approaches. Hence, starting from the premise – which belongs to the church – that the true knowledge of matters is the revelation – of the mystical nature –, the author rests upon the conceptions of great philosophers who brought in important rational elements, on religious fundament. For example, in his transcendent attempt to explain the origins of the Universe, Cantemir turns to the theory of a Fleming medic and alchemist, named Ioan Baptist van Helmont, who was a disciple of Paracelsius. Approaching a special connection between science and religion, the author adopts the religious point of view concerning the creation, but he considers that the nature has an independent evolution 169

itself. Furthermore, this can be described as the book promised by “Divanul”, adding in 800 pages on which Cantemir worked at with the consciousness of a science man. From another perspective, the desire to give a clear textbook, intended for study, prompts Cantemir to write, around the year 1701, the paper in Latin entitled Compendiolum universæ logices institutores”. On our land, it is released in 1883, under the name “Logica” [The Logic], included in Operele principelui Dimitrie Canemir [The work of Prince Dimitrie Cantemir]. Through the organization, systematization and cohesion of the material, the work resembles with a school book. The erudite accepts a natural logic, that of every-day thinking, following the principles of Aristotel. Having propensities in broad areas, the Moldavian prince’s talent stands out in music as well. At his pupils’ request, he elaborates the textbook: Kitab-i-musiki (“The brief explanation of theoretical music”), the only work written in Turkish, translated in Romanian under the name “Tratatul de muzică turcească” [Treatise on Turkish music]. The reason for writing this paper is the inexistence, at that time, of a unitary system of writing the musical symbols, fact that hindered the study of oriental music. Talented, Cantemir manages to surpass his masters, standing out as a very skilled tambour player, as Neculce and Nicolae Costin claim. Thus, he also earned his fame through the composition of several songs, some of them even becoming famous and being included in the fiddlers’ repertory. With this piece of work into the music field, the first cycle – which allows us notice the evolution of the remarcable savant – of Dimitrie Cantemir’s creation ends. His original background of ideas, spiritual scientific, inclined to research in the hystory field, gradually reveals the shaping of a remarcable personality. 170

In 1705, he writes the first alegoric novel of the Romanian literature, „a true Romanian Renard Novel” (G. Călinescu). “Istoria ieroglifică” [The hieroglyphic history] represents a secret history of the rivalry between the Cantemir family and the Brâncoveanu family, revealing Cantemir as “our first social writer of progressive orientation”. On the one hand, the novel reflects the hatred against the aristocrats, but also the sympathy for the peasantry, and on the other hand, the author’s attitude against the Ottoman oppression and the intuition of the Ottoman Empire’s decline. The writer doesn’t unfold the events as a historian, but as a man of letters; the action is well led and fluent. The reader that is familiarized with the elaborate scholarly speech will read “Istoria ieroglifică” in a pleasant way. Even until this creation, Cantemir had already proven his predilection for the philosophic works, but “Istoria ieroglifică” marks an approach from the rationalism, without getting rid of the religious conception. Thus, the savant situates himself on an advanced position, close to the one of the greatest thinkers of his time, deeming that the philosopher’s mission is to explain phenomens, trying to discover a neccesar order within them. What makes “Istoria ieroglifică” a remarkable work is Dimitrie Cantemir’s social-political conception, matured through the systematic study of history and through his own experience. Realizing that the writings of the chroniclers were only timid steps in creating a literary language, he is determined to contribute not only in contouring a belletristic literature style, but also in creating a scientific and philosophic language. The new words are borrowed from the universal languages of the time, Greek and Latin, but also from Slavonic and Turkish; these terms must be assimilated into the language, integrated in its spirit. After succeeding in winning the title of Prince of Moldova for his brother, Antioh Cantemir, he becomes himself Prince 171

between 1710-1711. Dimitrie Cantemir’s ideal is the elimination of the manorial oligarchy. Externally, this ideal is represented by the fight against Ottoman supremacy. Therefore, he decided to form an alliance with Russia, considering the fact that it is the only neighboring country that can help Moldova. For this, he signs the Lutk treaty with Petru I the Great, tsar of Russia, treaty which stipulated the annihilation of the Ottoman yoke. Nevertheless, after the defeat at Stănileşti, Cantemir leaves Moldavia and settles in Russia. On the 11st of June, 1714, he is elected as a member of the Academy from Berlin, becoming the first Romanian to be chosen as a part of an important foreign scientific forum. At the demand of this Academy, Cantemir writes Descriptio Moldaviæ. Anthropological paper, it represents a social, political and economical fresco of Moldova. The beginning is dedicated to the succession of these people from the Dacians. The picture of Romanian people is created from lights and shadows, based on contrasts, impulsive weakness and transgressions. Considering the manner in which the paper is written, the author states: “…the love which we hold for our homeland impels us, on the one hand, to praise our lineage and to depict the habitants of our land, but on the other hand, the love for truth forbids us to praise those things that we should, in fact, convict”. Besides the disquisition on the social characteristics, “Descrierea Moldovei” [The Description of Moldavia] also contains information referring to the organisation of the state, government matters, culture and traditions. Moreover, Cantemir marks out in the pages of his book beautiful descriptions of the Moldavian landscapes. All these aspects are structured in three parts. The geographical part is the first. Here, the author describes the lands, markets, mountains, forests and plains of Moldavia. At the same time, these landscapes remind the reader of the beauty and luxury of the country. Next is the political part. It 172

presents aspects concerning the form of the state, the social hierarchy, laws, incomings and the international relationship with the Ottoman Empire. The last section provides information related to the Moldavian religion, culture and language. Here, the most interesting are the aspects describing the habits of the people, but also some social elements. The attention given to the popular matters – such as traditional dances, unwritten laws – indicates the deep understanding for the importance of folklore. Cantemir’s work astonishes not only by the charm of writing and the multitude of information – which is able to recreate a precise scene –, but also by containing the first map drawing of Moldavia. Despite the deficiencies, it gains a great documentary value. Along with the map of Constantinople, this sustains the quality of Cantemir as a valuable geographer. Around the same time when he wrote “Descriptio Moldaviae”, he also wrote “Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman”, The History of the Growth and Decay of the Ottoman Empire, work which shows his experience in the Oriental matters. The information regarding this historical work is represented by his experience living in Orient. Thanks to his relations to popular Turkish scholars and the closewatching of the people, he manages to guess their weaknesses and see their decline. The documents on which he based off his writing were only a part from Constantinople. From the imperial library he managed to see the Padishahs’ portraits, which he hand-copied, but when he left Moldova, they became the possession of Ioan Mavrocordat, the successor of Alexandru Mavrocordat. Because of that, part of the information is reconstituted from his own memory. With insignificant infidelities, these elements can explain certain traits which Cantemir saw in the people of the Ottoman Empire. It is the first time when someone can see from this perspective, because, different from other historians analyzing 173

this movement from the outside, the Moldavian erudite can base his writings on his personal experience, but also on the precious Turkish historical writings. His historical writings contain the realities of the Ottoman Empire beginning of 13th century, from Padishah Osman, until 1711, the year when Cantemir lost his power as Prince ruler of Moldavia. The ups and downs of the political power are explained in steps. The author considers that part of the evolution stops in 1683, by the time of the Wien siege, even though it had finished in 1672. Between 1716 and 1718 he wrote “the first Romanian historical biography”, which is also “the first modern monograph, through spirit and method, of a government” (according to George Ivaşcu). Thus, he pleads for the inheritance right his father has, reasoning with exact and concrete data. In the pages of this book, Cantemir shows his tendency to idolize his father. The uniqueness of the work can be observed in his flawless narrating style, which can’t be seen in other works of his. Written under the form of memoire, it is to be noted the distinction from the type of works which contains only dull information. Different from other studies, it sends off warmth, especially when portraying family moments. Another one of his works is entitled “Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor” [The events of the Cantacuzino and Brancoveanu families]. Cantemir contours in this writing the misunderstandings these families have went through and which favored the stronger hold of the Ottoman ruling. In the year 1717, again by the request of the Berlin Academy, Cantemir wrote a 97 page long Latin work. The new and exciting “Historia moldo-vlahica” plays a role in the explanation of Romanian people's continuity on Dacian land, but also the uniqueness of the land and language. In 1722, he took part in a Caucas expedition, with Peter I the Great. By the will of the latter one, he wrote “Sistema religiei 174

mahomedane” [The system of the Muslim religion], work containing a description of the Muslim civilization from different standpoints (religious, educational, artistic, philosophic, lawful, everyday life, medical). The title of the work shows the author’s concept, through which this religion is much broader in meaning. The last work of Dimitrie Cantemir was “Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” [The Chronicle of the durability of Romans-Moldovians-Wallachians]. This is considered to be “a real political testament which addresses to the Moldavian people”, written for his love for the people. Supporting the scholarly idea, of the people’s Latin lineage, he realized a historical work based off on the previous scholars. On the 21st of august 1723, he dies at the estate that will take his name. That day sees the end the most knowledgeable prince of the old Romanian history, leaving behind the memory of a complete writer, a geographer, musician and historian, and of a huge personality which will last throughout history. References (1979), Dicţionar literar român de la origine până la 1900, Ed. Academiei Române. (1969), Istoria limbii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică. Cantemir Dimitrie, (1974), Opere Complete (Divanul), Ediţie îngrijită, Studiu introductiv şi comentarii de Virgil Cândea, Bucureşti, Ed. Academiei. Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, Bucureşti, Ed. Litera. Măciucă, Constantin, (1962), Dimitrie Cantemir, Bucureşti, Ed. Tineretului.

175

DIMITRIE CANTEMIR - „EDUCATOR AL ROMÂNILOR”

Anghelina Simona Octavia, Colegiul Național „Octav Onicescu” București, Profesor îndrumător: Marcela Graţianu

Constantin Noica nota, în lucrarea sa „Jurnal filosofic”, „Cultura noastră începe cu Dimitrie Cantemir”. Opera sa, literară, filosofică, ştiinţifică şi muzicografică echivalează cu aceea a unei întregi societăţi literare şi ştiinţifice. Spiritul aceluia care a fost Dimitrie Cantemir a reprezentat temelia formării atât a umanismului, cât și a iluminismului, influențat în mod copleșitor de opera Antichității grecești și romane. Cantemir, „prințul-filosof”, „Omul-Academie”, şi-a desăvârşit condiţia de homo universalis, atât de dragă şi inaccesibilă sau greu accesibilă, în viziunea clasicilor culturii antice, iar după dobândirea acestui „statut spiritual”, a aşezat la locul cuvenit, prin operele sale, rațiunea, deschizând, practic, calea iluminismului. 176

Acea rațiune superioară, unic „vehicul spiritual”, era creată pentru a pătrunde în lumea celor trei mari taine: cunoaşterea de sine, cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaşterea Lumii. Marele cărturar, considerat „primul european din Orient”, a reușit să urce atât de sus pe scara geniului uman, având la fundamentul evoluției sale întreaga cultură a umanității, fiind stăpânit de devotament și dragoste pentru știință, dăruindu-se studiului tuturor limbilor culturii universale, în scopul descifrării acesteia în toată originalitatea sa. Fără a avea o domnie suficient de lungă, care să îi permită să-și pună în practică ideile novatoare, Dimitrie Cantemir rămâne una dintre cele mai ilustre personalităţi ale istoriei şi culturii noastre, cea dintâi şi cea mai pregnantă figură cu adevărat universală, generată de spiritualitatea românească, om politic, diplomat, om de litere, enciclopedist, etnograf, geograf, lingvist poliglot, muzicolog, figură remarcabilă nu numai la noi, ci și în întreaga Europă. Personalitate complexă, Cantemir, după o implicare profundă în politică și diplomație, se îndepărtează de aceste domenii, însă retragerea lui în lumea cărţilor nu trebuie privită ca o înfrângere, ca o abdicare a lui în faţa realităţii adverse. El a continuat să lupte pentru cauza poporului nostru prin toată opera sa, prin tot ceea ce a scris. Cărțile sale pot părea astăzi destul de greu de înțeles, scrise fiind într-o limbă greoaie... aceasta este aparența. Tratatele lui științifice, încercările literare, întreaga sa operă reprezintă piatra fundamentală a Școlii Ardelene, aducând argumente solide în susținerea caracterului latin al limbii române, în susținerea apartenenței limbii și poporului român la familia romanică. Cu siguranță, România de astăzi, întreagă, unitară şi independentă, a putut fi clădită în bună măsură şi graţie strădaniei marelui cărturar şi om politic care a fost Dimitrie Cantemir, pasiunii lui pentru cunoaștere, zestrei culturale pe care 177

a dăruit-o poporului român, de-a lungul scurtei sale existențe. Marele gânditor a realizat, prin intermediul operei sale, educaţia şi culturalizarea propriului popor, pentru că în opera sa îşi dau întâlnire umanismul şi iluminismul, sinteza valorilor tradiţiei anunţând aproape expres tema cultului libertăţii, ştiinţei şi luminării. „Sufletul odihnă nu poate afla până nu găsește adevărul, carile îl cearcă oricât de departe și oricât de cu trudă i-ar fi a-l nimeri.” Aceasta era deviza sa, a unui mare cărturar umanist, deschis către lume și progres, unul dintre cei mai erudiți umaniști, una dintre puținele personalități multilaterale ale culturii noastre, primul mare nume, urmat de I.H. Rădulescu, B.P. Hașdeu, N. Iorga, G. Călinescu. Valențele personalității sale sunt multiple și aproape imposibil de demarcat: savant și istoric, muzicolog și literat, cercetător al limbii și al folclorului, filosof și pătrunzător în sistemul religiilor. A dorit, cu o nemărginită pasiune, să pătrundă în marile taine ale lucrurilor, ale lumii, ale întregului Univers, impunându-se prin credința în cercetare, prin știință. Apoi s-a axat pe filosofie, subliniind superioritatea vieții spirituale asupra celei biologice, în creația sa „Divanul” sau „Gâlceava înțeleptului”. Contribuția sa majoră este, cu siguranță, cea din domeniul istoric. În lucrarea „Hronicul vechimei a româno-moldovlahilor”, Cantemir pune în discuție îndelung disputata temă a originii și continuității tuturor românilor în teritoriu, afirmând că sunt moșii și strămoșii noștri, ai românilor. Domnitor moldovean, Dimitrie Cantemir realizează prima operă monografică asupra Moldovei, „Descriptio Moldaviae”, structurată în trei mari părți: geografia țării și prima propunere de hartă, organizarea administrativă și politică și o ultimă parte ce conține detalii interesante despre tradiții, limbă, religie. Cu mare dragoste de țară, cărturarul pune iarăși în discuție problema latinității limbii române, realizează o 178

descriere amplă și documentată în plan geografic și politic, cercetează cu pertinență etnografia și folclorul. El dorește cu adevărat să arate străinătății imaginea unui popor eroic, a unei țări frumoase și bogate, deși relatările sunt subiective. Lucrarea sa prezintă atât cusururi, cât și calități ale moldovenilor, atât umbre, cât și lumini... îndrăzneți, semeți, veseli, petrecăreți, oșteni pricepuți și curajoși ce mânuiesc paloșul cu multă îndemânare, dar și leneși și nu prea iubitori de carte. Este prezentată într-o lumină deosebită vestita ospitalitate a acestui popor sărac, ce oferă cu mare drag, din puținul lui, mâncare și găzduire oaspeților, fără a cere nimic în schimb. Tirania turcească, jugul otoman ce îngenunchează Moldova, sărăcia țăranilor moldoveni, în ciuda bogăției pământului și a recoltelor, sunt prezentate cu realism. Cantemir descrie, cu dragoste și lux de amănunte, neasemuitele bogății ale plaiurilor moldovenești, ogoarele, pădurile, luncile, apele, ce fac din Moldova un tărâm de vis, o țară de basm. Se îmbină elementele vizuale, cromatice și auditive în imagini artistice plastice ce descriu minunățiile Ceahlăului, muntele mitologic. Dezvoltând ideile cronicarilor noștri, în „Descriptio Moldaviae” Cantemir pune accentul pe originea latină a poporului și a limbii române. Opera literară a marelui cărturar este reprezentată în mod special de „Istoria ieroglifică”, în viziunea multor cercetători cel dintâi roman românesc de realitate istorică, chiar socialfilosofic, patriotic, o lucrare alegorică, o fabulă de mari proporții, înfățișând o întreagă epocă sub semnul luptei dintre inorog și corb. Acțiunea operei este simplistă, reprezentând lupta familiilor Cantemir și Brâncoveanu. Autorul pătrunde chiar și în realitatea politică a Imperiului Otoman, vizând o posibilă descreștere a acestuia. Este o lucrare greoaie, cu hieroglife greu de înțeles, pe care 179

cărturarul încearcă să le explice într-un glosar. Opera aceasta este foarte dificil de clasificat ca gen literar, apărând ca un roman-pamflet în care se îmbină narațiunea, fabula, basmul. Întreaga sa scriere îl numește pe Dimitrie Cantemir drept „Omul secolului al XVIII-lea”, cel care, cu mult timp înaintea enunțării particularităților unui popor de descendență mixtă, daco-romană, aduce argumente de netăgăduit, bazate pe date istorice certe, în ceea ce privește prezența românească, originea poporului român, finalizând ideea de romanitate a predecesorilor săi, mitul întemeierii. Spirit deosebit de înzestrat, ce îmbină simbolic latura istoric-culturală și cea mitic-arhaică a poporului român, încearcă cu toate mijloacele să demonstreze că spațiul sud-est european, îndeosebi țara sa, este parte integrantă a Europei, pătrunsă de spiritul european, sursă a acestuia. Spirit enciclopedic, Cantemir impune prin ideile sale progresiste, prin lucrările sale de o valoare inestimabilă, scrise în stil erudit, ce îi conferă un loc special în istoria culturii române. Constantin Noica, în lucrarea sa „Pagini despre sufletul românesc”, spunea că „a studia pe Dimitrie Cantemir înseamnă a reface starea Europei ştiinţifice de la începutul secolului al XVIIIlea”. Tot el completa: „Cantemir va defini gândirea românească şi aceasta va avea să garanteze pentru Cantemir”. Întâlnirile sale cu Orientul și Occidentul au fost benefice în sensul identificării culturii neamului românesc în interiorul celor două mari culturi. A reușit să devină astfel un începător al culturii române, un „educator al românilor”, aducând universalitatea românilor, cu dragoste, pasiune, dăruire, înțelepciune, trudă. Cantemir este primul care se simte în fața Universului, a istoriei și a viitorului purtătorul de cuvânt al tuturor românilor, lui revenindu-i gloria de a fi făurit prima idee de unitate, când a scris „Hronicul româno-moldo-vlahilor”. Chiar 180

dacă a stat multă vreme departe de locurile natale, cărturarul era un profund cunoscător al limbii române, al culturii romanești din timpul său și de dinaintea sa. Cea mai mare reușită a sa a fost, cu siguranță, felul unic în care a întors poporul român cu fața către viitor. Cel care acum se odihnește în Iași, la Trei Ierarhi, a fost cel care a surprins în opera sa poporul român, cultura acestuia, istoria noastră, ideile și scrierile lui fiind documentul cel mai evident despre conștiința de sine a neamului românesc de pretutindeni. Cantemir a înţeles, în genialitatea sa, că, dincolo de patrimoniul comun al culturii universale, înţelegerea deplină, învăţarea „mesajului cultural” al acesteia trebuiau aşezate într-o matcă a culturii naţionale. Înainte de a deveni universal, orice spirit este naţional, după cum, odată devenit universal, acelaşi spirit se reîntoarce la origini mereu şi de fiecare dată pentru a se reîmplini. Nicolae Iorga concluziona cu profunzime în lucrarea sa „Istoria literaturii române”: „Astfel, fiul de Domn moldovean a trăit într-un mediu care i-a îngăduit lui şi numai lui în toată această epocă, în Răsărit şi Apus, să aibă cunoştinţa tuturor literaturilor şi tuturor formelor de cultură de la Antichitatea greacă şi latină până la cultura orientală, turcească, arabă, persană. Şi totuşi, de această bogată informaţie, spiritul său nu se lasă strivit; el a putut-o purta pe umeri: soldat împovărat cu arme grele, era capabil însă a merge la asalt, pentru orişice ţintă şi atunci, din spiritul lui moldovenesc, plin de originalitate, din vigoarea aceasta pe care nimic nu o putea înăbuşi, a rezultat încrederea cu care el a atacat şi puterea cu care a biruit toate subiectele”.

181

DIMITRIE CANTEMIR – “EDUCATOR OF THE ROMANIANS”

Anghelina Simona Octavia, Colegiul Naţional „Octav Onicescu” Bucureşti

Constantin Noica wrote in his “Philosophical Journal” that “Our culture starts with Dimitrie Cantemir.” His works of literature, philosophy, science and musicography equal that one of an entire literary and scientific society. The spirit of the man who was Dimitrie Cantemir represented the foundation of both Humanism and the Enlightenment, being overwhelmingly influenced by the culture of Greek and Roman antiquity. Cantemir, “the philosopher prince”, the “Academy-man”, accomplished his condition as homo universalis, which was so cherished and also unattainable or rarely attainable in the mindset of the classics of ancient culture, and having reached this “spiritual status”, he put reason in its rightful place through his paper, practically opening up the path for the Enlightenment. That higher reason, that unique “spiritual vehicle”, was created in order to allow to the world to discover and 182

understand the three great mysteries: the knowledge of the self, the knowledge of God, the knowledge of the World. The great scholar, considered as “the first European in the Orient”, succeeded in climbing so high on the ladder of human genius by grounding his evolution in the entire culture of humanity, being endowed with devotion and love for science and being able to dedicate himself to the study of some of the languages of the universal culture with a view to deciphering them in their entire originality. Without a reign long enough to allow him to put his innovative ideas into practice, Dimitrie Cantemir still remains one of the most illustrious public figures of our culture and history, the first and the most distinguished of our truly universal personalities, generated by the Romanian spirituality, politician, diplomat, man of letters, encyclopædist, ethnographer, geographer, multilingual philologist, musicographer, a remarkable character not only for us, but for the whole Europe. Complex personality, Cantemir retires from politics and diplomacy after an intense involvement in these areas, but, however, his retirement in the world of books must not be regarded as a defeat or an abdication in the face of the adverse reality. He continued to fight the cause of our people through his entire work, through everything he wrote. Today his books may be difficult to be understood, being written in a graceless language ... but this is only an appearance. His scientific treatises, his literary attempts, his entire body of work represents the corner stone of the Transylvanian School movement, conveying strong arguments in supporting both the Latin makeup of the Romanian language and also the idea that the Romanian language and people belong to the Romance family. 183

The nowadays Romania, as a whole, unified and independent country was definitely built, in a great measure, owing to the endeavors of the great scholar and statesman Dimitrie Cantemir, by his thirst for knowledge and the cultural heritage he handed to the Romanian people in his short life. Through his work, the great thinker accomplished the education and illumination of his people, as Humanism and Enlightenment we meet in his creation, the synthesis of traditional values anticipating, almost intently, the faith in freedom, science and enlightenment as a cultural theme. “The soul cannot find rest until it discovers the truth, which entices him from afar and, no matter the travail, it is finally found.” This was his dictum, the slogan of a great humanist scholar, who embraced the world and the progress, one of the most erudite humanists, one of the few multilateral personalities of our culture, our first great name, later to be followed by I.H. Rădulescu, B.P. Haşdeu, N. Iorga, G. Călinescu. The facets of his personality are manifold and almost impossible to delimitate: scientist and historian, musicologist and man of letters, a student of languages and folklore, philosopher and explorer of religious systems. He desired passionately to penetrate the great mysteries of things, of the world, of the entire Universe, establishing his name through his belief in research, through his knowledge. Later he focused on philosophy, emphasising the superiority of the spiritual over the biological life, in his creation “Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea” (The Divan or The Wise Man's Parley with the World or The Judgement of the Soul with the Body). His major contribution is, undoubtedly, in history. In his “Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” (Chronicle of the durability of Romans-Moldovians-Wallachians), Cantemir considers the extensively debated topic of the origins 184

and continuity of all Romans over this land, stating that they are our ancestors. As a Moldavian ruler, Dimitrie Cantemir writes the first monographic work of Moldavia, “Descriptio Moldaviæ”, structured in three parts: the country’s geography and its first proposed map, the administrative and political organisation and a final part containing interesting details about traditions, language and religion. With a great love for his country, the scholar considers again the problem regarding the Latin character of the Romanian language, makes an ample and well-documented geographic and political description and aptly investigates the ethnography and the folklore. He truly desires to show foreigners the image of a heroic people and a beautiful, rich country although the accounts may be subjective. His work presents both the Moldavians’ faults and qualities, both shadows and lights... daring, temerarious, joyful, convivial, knowledgeable brave soldiers who master the sword, but at the same time lazy and not particularly partial to books. A special light is thrown upon the famous hospitability of this poor people, who fondly offer their guests food and shelter from the little they have, without asking for anything in return. The Turkish tyranny, the Ottoman shackles which brought Moldova to her knees, the poverty of the Moldavian peasants defying the richness of the land and the harvests are all presented convincingly. Cantemir describes lovingly and minutely the incomparable riches of the Moldavian country, the fields, forests, meadows, waters that all mingle to make Moldavia a dream land, a fairytale realm. The visual elements combine with the chromatic and auditory ones in creating pictorial artistic images describing the wonders of the Ceahlău, the mythical mountain. 185

Elaborated upon the ideas articulated by our chroniclers, Cantemir's “Descriptio Moldaviae” underlines the Latin origins of the Romanian people and language. The literary creation of the great scholar is best represented by “Istoria ieroglifică” (The Hieroglyphic History), which is, in many researchers’ view, the first Romanian novel depicting the social realities, a sociophilosophic, patriotic, and allegoric novel, a wide-scale fable, illustrating an entire era situated under the sign of the fight between the unicorn and the raven. The plot is simple, representing the clash of the Cantemir and Brâncoveanu families. The author even probes into the politics of the Ottoman Empire, envisaging its possible decline. It is a laborious work of art, with hermetic hieroglyphs which the author attempts to explain in a glossary. This writing is very difficult to be classified as a literary genre, to all appearances being a pamphlet-novel which combines the narrative, the fable and the fairytale. His entire creation dubs Dimitrie Cantemir “The 18th century man”, the one who, long before the particularities of a people of mixed Roman and Dacian descent were ascertained, brings irrefutable history-based arguments concerning the Romanian presence, the origins of the Romanian people, and thus rounding off the idea of Roman origin uttered by his predecessors, the foundation myth. A profoundly gifted spirit, symbolically entwining the Romanian people’s historic-cultural side with the mythicalarchaic one, he tries with all means available to prove that the Southeastern European space, and particularly his country, is an integral part of Europe, infused with European essence and at the same time, a source of it. As an encyclopedic spirit, Cantemir commands respect through his advanced thinking, his enormously valuable opus, 186

written in a scholastic style which grants it an exclusive place in the history of the Romanian culture. In his Pages on the Romanian Soul, Constantin Noica said that “studying Cantemir means re-constructing the shape of the scientific Europe at the beginning of the 18th century.” He also added: “Cantemir will define Romanian thought and, in turn, it will pledge for Cantemir.” His encounters with the East and the West were beneficial in the sense that they allowed the Romanian culture to identify itself within the two great cultures. Thus he managed to become a spearhead of Romanian culture, an “educator of the Romanians”, bringing them universality, with love, passion, devotion, wisdom, work. Cantemir is the first to feel, in front of the Universe, history and the future that he is the voice of all Romanians, upon him is the glory of having first shaped the idea of unity, when he wrote “Chronicle of the Romanians-Moldovians-Wallachians”. Although he spent a lot of time away from his native lands, the scholar was profoundly knowledgeable of the Romanian language, the Romanian culture of his time and before. His greatest achievement was, undoubtedly, the unique way in which he turned the Romanian people’s face to the future. The one who now rests in Iaşi, inside the Trei Ierarhi Church, was the one whose work captured the Romanian people, our culture, our history, his ideas and writings being the most obvious document about the self-consciousness of the Romanian people country-wide. Cantemir’s genius made him understand that, beyond the shared heritage of the universal culture, thorough apperception and the study of its “cultural message” had to be placed in a template of our national culture. Prior to becoming universal, any spirit is first national, insomuch as, once universal, the same spirit always returns to its origins and each time it does so to become complete again. 187

Nicolae Iorga wisely concluded in his work “History of Romanian Literature”: “Thus, the son of the Moldavian prince lived in an environment which permitted him and him only in this entire era in both the East and the West to possess knowledge of all literatures and cultural forms from Greek and Latin antiquity to Oriental, Turkish, Arab and Persian culture. Nevertheless, his spirit is not crushed under this rich knowledge; he was able to carry it on his shoulders: a soldier laden with heavy weapons, he was still capable of an assault on any target and so, his Moldavian singular spirit, his unquenchable vigour engendered in him the confidence to approach and the strength to conquer all topics.”

188

DIMITRIE CANTEMIR – PRINŢUL RENAŞTERII DE RĂSĂRIT

Dîrleci Simona, Colegiul Național „Ion Creangă”, Profesor îndrumător: Diana Hărtescu

Personalitate ferventă și genuină, Dimitrie Cantemir domină țările române în secolul al XVIII-lea, instaurându-și eternitatea prin memoria colectivă a generațiilor de după. Despre acesta s-au scris, ineluctabil, polemici diverse, întrucât însuși Cantemir a reprezentat un labirint de mistere, greu de înțeles, adeseori indescifrabil pentru contemporanii săi – dar și pentru oamenii de cultură din zilele de astăzi. Cu toate acestea, moștenirea acestuia îl plasează drept un adevărat prinț al culturii umaniste, și nu doar al acestui domeniu, ci al sublimei Renașteri Răsăritene, pe care el o va reprezenta în mod excelent. Pentru a-l plasa în umanismul Renașterii este necesară o explicație a acestui fenomen. Umanismul este descris ca fiind un curent cultural din secolul al XIV – XVI-lea, a cărui chintesență se leagă de ideologia burgheză. Apărut mai întâi în Italia, el se răspândește ulterior în Franța, Germania, Țările de Jos, Polonia. Pune accent pe domenii precum istoria, geografie, etică, filologie, desăvârșindu-se prin literatură. Curent laic, el se opune dogmei ecleziastice, luându-se drept model creațiile antichității greco-române, considerate ca făcând parte dintr-o cultură „păgână”. De aici și termenul de Renaștere, care determină o trimitere la reînviere, pasăre Phoenix, renaștere, dar și reconstruire. 189

Preceptul spiritual al lui Cantemir este legat de țara sa natală și de toate aspectele vernaculare acesteia, lucru observat în numeroasele lucrări pe care le deține. Dimitrie a început să scrie ca autor de cărți filozofice cu caracter religios și a atins paroxismul odată cu opere științifice. Bineînțeles, în activitatea deosebită a acestuia trebuie remarcată creșterea ascendentă, evoluția de la un punct de plecare până la desăvârșirea lui. În această metamorfozare care se rezumă la douăzeci și cinci de ani – între prima și ultima lui scriere – este ușor de urmărit o linie dreaptă. Lucrările sunt astfel exhaustive - el scrie despre istorie, geografie, compune versuri, dar și proză; se remarcă o sinteză metafizică, trage concluzii politice și sociale din trecut și prezent; își îndreaptă atenția spre muzică, matematică, astronomie și fizică. Crestomația să este asemenea unui armilar, unde Pământul este constituit de efuziunea către poporul sau, iar cercurile concentrice reprezintă câte o scriere. Acest prinț al Renașterii de Răsărit a scris un număr consistent de opere în limba latină, care era graiul universal al științei –dorind să se adreseze persoanelor cu un nivel cultural mai ridicat.. Totuși, prima scriere, denumită „Divanul sau Gâlceavă înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul”, cât și ultima, cunoscută sub numele de „Hronicul romîno-moldo-vlahilor”, sunt scrise în limba română, demonstrând naționalismul savantului de talie europeană, care cunoștea un număr impresionant de limbi europene și orientale – franceza, germana, polona, turca, araba, persana – în care se putea exprima. Cu toate acestea, el a ales una singură, încă vag construită și nu pe deplin maturizată: limba română, în care sau născut ascendenții săi, limba în care va gândi, cugeta, medita, scrie și revitaliza literatura. Iubirea pentru popor este peremtorie, lucru care se remarca foarte bine în ultima sa creație, în care abordează tema originii românilor. Ce mai trebuie reținut la această operă este multitudinea de material 190

informativ care a fost valorificat în crearea ei și ideea de a prezenta istoria poporului român din toate provinciile sale, și nu doar exacerbând o regiune specifică. Dimitrie Cantemir își găsește echivalentul în cultura europeană prin persoana lui Leonardo da Vinci, amândoi exemple ideale pentru „homo universalis”. Pe de o parte, italianul funambulesc va excela în epistemologie și domeniu artistic. Pe de altă parte, moldoveanul enciclopedic abordează, pe lângă știință și artă, domenii precum muzica, lingvistica și etnografia. Remanența evoluării acestora este cunoscută până în zilele noastre, spiritualitatea lor uranica fiind veșnică. Departe că ambii să fie caracterizați de acribie emfatică, munca lui Cantemir se remarcă printr-o diversitate de teme abordate, întocmai ca modelul sau. De asemenea, domnitorul Moldovei va scrie, în primii ani în care se va afla ostatic la Poarta Otomană pentru a-și desăvârși studiile, un tratat despre muzica turcă, intitulat „Kitab-i-musiki” – Cartea muzicii – în care va împleti elemente laice și ecleziastice. Succesul acestei lucrări este imediat, rezultatul fiind eternizarea în istoria muzicii otomane a scriitorului român și acordarea acestuia numele de „Cantemiroglu”. Pare a fi marcat de maxima „Aut Caesar, aut nihil”, întrucât acesta nu acceptă mai puțin decât măreție sempiternă. Se impune, se remarcă, se face auzit, este cunoscut, este apreciat, este lăudat – cuvintele, în dimensiunea lor microscopică față de adevărata personalitate, nu sunt suficiente – în orice domeniu atins. Toate vor purta, fără nicio excepție, amprenta spirituală și eterică a acestui bărbat. O altă operă care îl apropie pe Cantemir de cultură europeană este „Descriptio Moldaviae”, lucrare fundamentală pentru istoria literaturii române și o capodoperă pentru numeroșii exegeți. Fiind cea mai cunoscută dintre operele sale, a fost redactată în limba latină și publicată în anul 1716, la cererea Academiei din Berlin. Numele complet este „Descriptio 191

antiqui et hodierni status Moldaviae”, iar abia în anul 1825 a fost publicată în limba română. Lucrarea este împărțită în trei părți, cuprinzând o descriere geografică, economică și bisericească, adăugându-se tot aici elemente despre învățătura moldovenească. Ceea ce se remarcă este apariția, pentru prima data, a descrierii obiceiurilor de la nunți și înmormântări, enumerarea tuturor figurilor fabuloase din tradiția populară – paparudele, drăgaică, zânele, zburătorii – legendele locale – cum ar fi cea a Ceahlăului. Pentru istorici, „Descriptio Moldaviae” reprezintă cea mai prețuită operă a lui Cantemir, de o valoare incomensurabilă și în zilele noastre. Se remarcă ideile politice ale scriitorului, în care se amintește de luptele împotriva jugului otoman, efortul pentru formarea în Moldova a unui stat autoritar domnesc care să înlocuiască formula statului nobilar. O altă motivație pentru celebritatea operei o constituie multitudinea de informații zugrăvite în aceasta, abordând subiecte de istorie, geografie, etnografie, științele naturii, arheologie, folcloristică și chiar psihologie socială. Moldova lui Cantemir este descrisă ca un „spaţiu edenic, ca o matrice a spiritualității românești”: „Nu se poate află nicăieri în vreo altă țara cât Moldova de mică tot atâtea ape și natură împodobită de asemenea locuri minunate ca aici”, iar cartea pare a fi scrisă sub influența unei hierofanii. O afirmație asemănătoare va fi reluată și de către Mihail Kogălniceanu, care va spune, peste ani, că „N-aș schimbă săraca Moldova nici pentru întâiul tron din lume”, demonstrând valabilitatea și generalitatea abordării operei. Astfel, Cantemir – deși particularizează prin prisma propriei spiritualități – are o viziune permanentă, care se va păstra în legătura infrangibilă dintre timp și spațiu. Având o pregătire desăvârșită, acesta nu doar că reîmprospătează cultura română printr-o serie de lucrări cu caracter ştiinţific – printre care se remarcă „Compendiolum 192

universae logices institutionis” – Prescurtare a sistemului logicii generale – ci îi aduce o ofrandă supremă prin cel dintâi român al literaturii române, „Istoria ieroglifică”, în care sunt prezentate, sub o cheie alegorică simplă, evenimente politice contemporane cu autorul. El trece printr-un proces de zeificare persoane adevărate, iar în acest fel Constantin Brâncoveanu devine „Corbul”; Mihail Racoviţă – „Struţo-cămilă”, Toma Cantacuzino – „Şoim”, Duca vodă este „Vidra”, iar Cantemir însuşi se numeşte „Inorog”. După cum a remarcat şi Ovidiu Moceanu, „Istoria ieroglifică este, prin excelenţă, cartea naşterii personajului ca element fundamental într-o construcţie narativă”. Opera este şi o carte de cugetare socială şi politică. Bărbatul nu subminează faptele reale, căci sunt denunţaţi boierii şi toate viciile regimului nobiliar, cu o vehemenţă care nu se mai întâlneşte nicăieri în literatură veche. Autorul este pentru un absolutism luminat, care să frâneze atotputernicia feudalilor. De aceea, răscoala populară (muştele care atacă pe cei adunaţi la banchet) este justificată. Arhetipul operei „Istoria ieroglifică” îl plasează pe Cantemir în sfera umaniștilor din Răsărit. Așa cum detaliază și Elvira Sorohan în „Cantemir în cartea hierogligică”, rădăcinile acestei opere alimentează „eflorescența luxuriantă a romanului”. În întreg mapamondul metafora prin intermediul alegoriei este pentru prima dată cunoscută în opera „Fiziologul”, tipărită inițial în Alexandria Egiptului, prin secolul al II-lea. De la acest prim punct se vor adaugă „Bestiarii” – varianta occidentală a primei menționate – „Panciatantra” – operă arhaică ce cuprinde povestiri indice în ramă – clasicul elen „Lupta broaștelor cu şoarecii”, „Povestea patrupedelor”, aparținând secolului al XIV-lea, „Iconologia” lui Cesare Ripa, „Povestea păsărilor” din secolul al XVIII-lea, iar lista poate continua. Cantemir se raportează la unele dintre acestea, racordând tema sa la viziunea universală care a fost până în acel moment. El intuiește funcția fundamentală a 193

alegoriei că fiind o formă de supraviețuire din punct de vedere mintal, o percepe ca pe o digresiune labirintică, ascunsă deseori în perifraza, inversiune – cum ar fi „cămila păsărită și pasăre cămilită” – ambiguitate și ironie. Provocând metamorfoze și inducând o stare cathartică, alegoria reprezintă „o alchimie spirituală”, după cum precizează Elvira Sorohan, în care tendința pamfletară, fondul de idei, eterogenitatea simbolurilor, impunerea unei lecturi mitice plasează opera într-o apartenență atât de oscilantă între Evul Mediu și Renaștere. Încadrarea lui Cantemir în spaţiul de civilizaţie de Răsărit prin „Istoria ieroglifică” este motivată și prin caracterul egiptean al lucrării, sugerat prin însuşi titlul acesteia. Trebuie remarcat faptul că hermenautica spaţiului de civilizaţie a Egiptului antic nu se poate reprezenta decât prin simboluri şi alegorii. Se remarcă o opera mai veche, „Lingua aegiptiaca restituta”, în care autorul, Athanasius Kircher, oferă un dicţionar de profil enciclopedic, având trei coloane distinctive: una egipteană, alta latină, iar cealaltă – arabă. Din întreg studiu se remarcă secţiunea a II-a, întitulată „Scala magna” în care se prezintă „Animalia ferocia seu rapacia” – „Animale violente şi viclene” – dintre care se evidenţiază „Leo, Elephas, Monoceros, Pardos, Lupus, Vulpes”, iar apoi se continuă cu animale „Non rapacia”: „Camelopardalis, Unicornu, Camelus”. Astfel, se poate observa în mod peremptoriu asemănare romanului cu opera de talie universală. Irefutabil, începutul operei lui Cantemir se aseamănă cu cea a lui Kircher. Se prezintă personajele atât principale, cât şi cele secundare, toate prezentate simbolic cu ajutorul animalelor. „Armata” condusă de către Leu – Moldova – este reprezentată de către „jigăniile în patru picioare clătitoare”, în timp ce Vulturul – Ţara Românească – are alături „pre cele prin aer cu pene şi cu aripi zburătoare ca la un sfat îndată le chemară şi în clipală 194

le adunară”. După această primă aşezare începe descrierea minuţioasă a tuturor: „denaintea Leului” stă „Pardosul, Ursul, Lupul, Hulpea, Cialul, Mâța Sălbatecă şi altele că acestea, cările de vărsarea sîngelui nevinovat să bucură”, în timp ce „înaintea Vulturului” stau „păsirile cările sau în clonţ, sau în unghii lange otrăvite, aducătoare de râne netămăduite au, precum ieşte Brehnacea, Şoimul, Uleul, Cucunozul, Coruiul, Haratul, Balabanul, Blendaul şi altele asemenea acestora”. De asemenea, se mai remarcă încă un fapt: amândouă lucrările conţin o parte explicativă, în care sunt expuse inechivoc evenimentele şi personajele prezentate. În egiptomanie se găseşte o scară pentru cititori – „De terminis philosophicis” – în care este precizată o terminologie filozofică, asemănătoare celei din opera lui Cantemir, „Scară a numerelor şi cuvintelor ieroglificești tâlcuitoare”, în care se precizează, spre exemplu: „Uleul – Ştefan paharnicul, Cucunoz – Mihai spătar (…) Rămasul bărbatului cu trântitură muierilor – Ieşte poveste, că, vrând două muieri să să trântească dzicea, oricarea s-a birui să facă voia bărbatului. Bărbatul îndată a să găti începând, iele dzicea: «Ce te găteşti?» El răspunsa: «Ori așe, ori așe, eu tot voi să dobândesc». Pilda această va să să ințăleagă că oricum lucrul s-ar tâmplă, tot pe voie ieşte să fie”. Odată cu el, taumaturgia prinde un contur real, puterea mistică nu este dată, însă, de forţele supranaturale existente în opera să – cu precădere în „Istoria ierogligica” – ci de revitalizarea literaturii, care până în acel moment era dominată de către cronicile istorice. De asemenea, este de menționat a doua lucrare a lui Cantemir din epoca sa de formație, cunoscută în limba latină sub numele de „Sacrosanctae scrientiae indepingibilis imago” – Imaginea științei sacre, care nu se poate zugrăvi – titlu care cuprinde – în mod deloc contingent – un paradox. Știinţa sacră este reprezentată de către teologie - ea nu se poate 195

zugrăvi, având un caracter abstract, inaccesibil mundanului, dar care este susceptibilă de a fi înțeleasă printr-o imagine alegorică. Scrierea este dedicată fostului său profesor grec, Cacavela, fiind concepută în două volume și redactată în anul 1700 – când autorul avea douăzeci și șapte de ani – în spațiul de cultură al Constantinopolului. Ea va rămâne, totuși, neterminată, și cuprinde tratarea unor probleme de metafizică şi de etică. Creația lui Cantemir îşi are originea în dogma bisericească, dar are alături și principalele probleme ale filosofiei laice discutate pe vremea sa. Ca și în cealaltă scriere, expunerea este una alegorică: revelația constituie o oglindă, creatorul este un bătrân etc. A doua parte este bazată pe „Filozofia fizică”, scriitorul reproducând, într-un anumit procent, ideile date de către Jean B. van Helmon, care propusese o teorie atomică. Următoarele părți cuprind dezvoltarea, evoluția creației, problema timpului, liberul arbitru și predestinația. Această operă este prima scriere metafizică din istoria literaturii românești, putând fi pusă alături de scrierile lui Kant, spre exemplu, dar, desigur, la un alt nivel specific poporului din care provine moldoveanul. În mod peremtoriu, despre cea mai proeminentă personalitate a Moldovei apar multe divergențe şi polemici în legătură cu plurivalenţa şi caracterul enciclopedic avut de către acesta, fapt demonstrat prin întrebarea Adrianei Babeţi, care îşi pune problema vieţii acestuia astfel: „Un Cantemir medieval? Un umanist de tip renascentist? Un Cantemir baroc? Contemporan Luminilor? Sau chiar…anticipând preromantismul?”. Aşadar, unul dintre aspectele gândirii sale este constituit de către elasticitatea şi mobilitatea cu care el reuşeşte să spargă bariera cronotopului obişnuit. Începând cu sociogonia şi ajungând în contemporalitate, diacronica literară s-a bucurat de un melanj funambulesc format din sunete eterice ale conştiinţei universale, idiomuri cu sens încă 196

nedecelat, reminiscenţe susceptibile de a fasona şi astăzi structuri spirituale tinere, toate acestea materializate în omul Dimitrie Cantemir. Câte oare s-au afirmat de la nașterea sa și până în zilele de astăzi despre el? Mai ales, cât de acurate sunt și cât de mult se apropie de adevărata gândire a acestuia? Răspunsul este indicibil; nimeni nu poate cunoaște, în detaliu, reala concepție despre univers a acestuia. Când cineva se apropie de o latura a lui, va avea în scurt timp șocul să descopere o alta, nu doar complementară, ci, chiar, aparținând metoniei. Atât gnoseologia, cât și epistemologia îi cer apartenență, el fiind aproape de latura divină a omului prin prezența exhaustivă caracteristică ființei supreme. Intangibile, cunoștințele lui par a fi matusalemice, fără capăt, cu limite vagi precizate și conturate slab. Astfel, bărbatul aparține unui alt domeniu, inaccesibil. Se dematerializează de lumea înconjurătoare și se adăpostește într-un turn de fildeș. Reprezentând un model pentru generațiile viitoare, el nu va putea fi niciodată egalat, nu doar din perspectiva temelor abordate în decursul vieții, ci şi realizându-se o referire la cadrul perioadei istorice în care se află. Cronicile lui Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce nu pot fi comparate. Istoria este depășită prin literatură, prin amprenta subiectivă pregnantă și dominantă, stropul de fantezie uranică, dar, mai ales, prin revitalizarea concepției despre lume și viață. Abordarea lucrărilor sale este inovatoare, iar cadrul generațiilor de după acesta prezintă amprenta specifică personalității sale. Dimensiunea multilaterală a acestuia îl plasează ireversibil în istorie, drept care, cuvintele lui Leonardo da Vinci, „Io continuerò” – Voi dăinui – sunt susceptibile de a se apropia de un postulat sempitern în ceea ce îl privește pe Dimitrie Cantemir.

197

Bibliografie Academia Republicii Populare Române, (1964), Istoria literaturii române, București. Cantemir Dimitrie, (1974), Opere complete, București, Ed. Academiei. Cantemir Dimitrie, (2001), Descrierea Moldovei, București, Ed. Litera Internațional. Cantemir Dimitrie, (2008), Istoria ieroglifică, București, Ed. Gramar. Cândea Virgil, (1979), Raţiunea dominantă. Contribuții la istoria umanismului românesc, Cluj-Napoca, Ed. Dacia. Institutul de lingvistică, istorie literară și folclor al Universității I. Cuza, (1979), Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Iași. Sorohan Elvira, (1978), Cantemir în cartea hieroglifelor, București, Ed. Minerva. Vaida Petru, (1972) Dimitrie Cantemir și umanismul, București, Ed. Minerva.

198

DIMITRIE CANTEMIR – THE PRINCE OF THE ORIENTAL RENAISSANCE

Dîrleci Simona, Colegiul Naţional „Ion Creangă

Dimitrie Cantemir rules over the Romanian lands in the eighteenth century, being a fervent and genuine personality and establishing his cultural immortality through the cultural treasure he left to the future generations, who considered him to be like a mysterious labyrinth, difficult or maybe not meant to be understood not only by his contemporaries, but also by the scholars nowadays. However, the cultural inheritance he left proclaims him not only as a veritable prince of the humanist culture, but also of the amazing Oriental Renaissance, of which he is a key representative. In order for him to be placed in the Eastern humanism, an explanation of this phenomenon is required. Humanism is defined as a cultural and intellectual movement related to the bourgeois ideology, which took place between the fourteenth and the sixteenth centuries. It first appeared in Italy and was subsequently spread in France, Germany, Netherlands and Poland. It focuses on a variety of fields such as history, geography, ethics, philology and literature. Being a secular movement, it opposed to the ecclesiastic doctrine, taking the writings of the Greek and Roman antiquity, which were considered as being part of the pagan culture, as a model. This is where the word Renaissance comes from – referring to revival, but also to reconstruction. 199

Dimitrie Cantemir’s spiritual concept is related to his homeland and all its vernacular aspects, which can be noticed in his writings. He started writing as a philosophy books author, sometimes enunciating, or just mentioning religious notions, and he reached his cultural apex through his scientific writings. Obviously, the evolution of the scholar is easily noticeable in this metamorphosis which lasted 25 years – between his first and his last writing. His work is encyclopedic – he writes about history, geography; he writes poems, but also prose, metaphysical synthesis. He takes past and present political and social conclusions, then focuses on fields such as math, physics, astronomy and music. His chrestomathy is like an armillary, where the Earth is kept alive by the effusion to its people, and each of the concentric circles represents a writing. The Prince of the Oriental Renaissance wrote an impressive number of books in Latin, which was the universal language of science at that time – in order to be understood by people who had a higher cultural level. However, his first book “The Divan or The Wise Man's Parley with the World or The Judgment of the Soul with the Body” and the last one, named “The Chronicle of the durability of Romans–Moldavians– Wallachians” (1719-1722) were written in Romanian, making the proof of the European scholar’s nationalism, especially because he could speak French, German, Polish, Arabic, Persian and Turkish fluently, yet he chose to write his work in Romanian, which was not ready to face the cultural society at that time. The love he shows for his country’s people is undeniable and can be noticed in his last writing, which refers to the origin of the Romanians. The idea of approaching such an interesting subject by putting various information of all that is related to it in one piece of writing is one of the reasons why his works should be considered one of the most important Romanian historical documents. 200

Dimitrie Cantemir is similar to Leonardo Da Vinci in the European cultural society, both of them being perfect examples for what is known as homo universalis. On the one hand, the Italian scholar would exceed in epistemology and arts field. On the other hand, the encyclopedic Moldavian scholar would approach not only fields like science and arts, but also linguistics and ethnography. The reminiscence of their evolution is known even in this day and age, making the proof of the immortality of their deep spirituality. Apart from being described as declamatory accuracy, Cantemir’s work distinguishes through the variety of the subjects he approaches, exactly like Leonardo Da Vinci. Also, finding himself in the Ottoman Empire as a hostage, he starts writing a treaty of Turkish music, named “Kitab-i-musiki”, which means “The Music Book”, where laic and ecclesiastic elements which were put together. The book becomes very famous a short time after it was written and was named “Cantemiroglu”. He seems to be guided by the dictum Aut Caesar, aut nihil, because he doesn’t accept less than eternal greatness. He imposes, distinguishes, makes himself heard; he is known, appreciated and praised. The words, microscopic as they are compared to the real personality, are not enough – no matter the field. All of them will have the spiritual and the ethereal sign of this man. Another writing which approaches Cantemir to the European culture is “Descriptio Moldaviæ”, being fundamental for the history of the Romanian literature and considered to be a masterpiece by lots of exegetes. It was written in Latin and published in 1716 at the request of Berlin Academy. Its complete name is “Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviæ” and was published in Romanian in the year 1825. It is divided into three parts, including a geographical, economical and religious description and social and cultural facts. The information about the wedding and funeral practices those days, the legends and their fictional characters, such as the Paparuda, Drăgaica or 201

the fairies first appeared in this book. For the historians, “Descriptio Moldaviæ” is Dimitrie Cantemir’s most important and valuable writing. In his political principles, the author reminds of the fights against the Ottoman domination, the effort that was put into forming a royal authoritarian system, which could replace the noble country system. Another reason for this book’s popularity is the variety of the information that can be found in it, approaching fields such as history, geography, ethnography, natural sciences, architecture, folklore and even social psychology. Moldavia, as it appears in Cantemir’s book, is described as a sublime territory1, and the book seems to have been influenced by hierophany. Although Cantemir customized the things he wrote because of his own spiritual concepts, he had a permanent point of view, which survived throughout the years. Having a strong knowledge on various fields, not only that he purifies the Romanian culture by a series of scientific writings such as “Compendiolum universae logices institutionis”, but it also brings to it a homage through the very first novel of the Romanian literature, The Hieroglyphic History2, in which there are mentioned the political events which took place in the author’s life's time, by using a simple allegorical code. He takes his characters through a deification process – this way, Constantin Brâncoveanu becomes the Raven, Mihail Racoviţă, the Ostrich-camel, Toma Cantacuzino, the Hawk, and Cantemir calls himself The Dimitrie Cantemir in “Descriptio Moldaviae”: “There is no place as small as Moldavia where you can find so many waters and the nature decorated with such beautiful places like here”. Mihail Kogalniceanu would eventually make a similar statement: “I wouldn’t change the poor Moldavia, not even for the strongest throne in the world”. 2 According to the fact that Ovidiu Moceanu also noticed, “The Hieroglyphic History is, indubitably, the book of the creation of the character as the main element in a narrative construction”. 1

202

Unicorn. It is also a book of political and social thinking. The author doesn’t undermine the real facts – the boyars and all the vices of the noble system are vehemently denounced. He supports the idea of the enlightened absolutism, which is meant to stop the almightiness of the feudal remains. This is why the uprising of the flies which attack the people from the banquet is justified. The archetype of the Hieroglyphic History places Cantemir among the scholars of the Renaissance3. The metaphor through allegory first appeared in The Physiologist, originally printed in Alexandria, Egypt in the second century. Thenceforward there will appear The Bestiaries – the oriental version of the first one mentioned, Panchatantra – an archaic writing which contains frame stories – the classical Hellenic The battle of frogs and mice, The Story of Quatruped – belonging to the fourteenth century, The Iconology, written by Cesare Ripa, The story of the birds from the eighteenth century and so on. Cantemir refers to one of these, connecting the topic to the universal contemporary vision. He anticipates the fundamental function of the allegory as a way of a mental survival; he perceives it as a labyrinthine digression, sometimes hidden in periphrases, inversions, such as camel bird and bird camel – ambiguity and irony4. The placement of Dimitrie Cantemir in the Oriental culture because of the Hieroglyphic History is also motivated by the Egyptian nature of the writing, suggested by the title itself. Also, there is another thing to be mentioned – the According to Elvira Sorohan in “Cantemir in the hieroglyphic book”, the roots of this writing feed the luxuriant efflorescence of the novel. 4 Inducing metamorphosis and a cathartic atmosphere, the allegory can be defined as a spiritual alchemy, according to Elvira Sorohan’s statement, in which the pamphleteer tendency, the fund of ideas, the heterogeneity of the symbols and the mythical nature of the writing place it in such an oscillating position between the Middle Age and the Renaissance. 3

203

hermeneutics of the ancient Egyptian civilization can only consist of symbols and allegories. There is an older work, Lingua aegyptiaca restituta, in which Athanasius Kircher, the author, provides an encyclopedic dictionary, which contains three distinct columns – an Egyptian, a Latin and an Arabic one. From the entire work there can be distinguished the second section, entitled Scala magna, in which there are presented Animalia ferocia seu rapacia – Violent and sly animals, where the most important is Leo, Elephas, Monoceros, Pardos, Lupus, Vulpes and then “Non rapacia”: “Camelopardalis, Unicorn, Camelus”. Therefore, we can undeniably notice the resemblance between Cantemir’s novel and the universal works. It is obvious that Cantemir’s novel’s beginning is similar to the Kircher’s. Not only the main characters, but all of them are described and symbolically represented by various animals. The Army, led by the Lion – Moldavia – is represented by the quadrupeds, while the Eagle – Wallachia is supported by the ones in the air which have feathers and flying wings, which were called for the council and have immediately gathered5. Then, the authors starts describing them thoroughly6. There is also another thing to be mentioned – both writings contain an explanatory part, where the events and the characters are presented unequivocally. Starting with him, the thaumaturgy takes a real shape. However, the mystical power is not determined by the supernatural forces in his writings – especially in the Hieroglyphic History - but of the revival of the literature which had been dominated until then by the historical chronicles. Dimitrie Cantemir, The Hieroglyphic History. Dimitrie Cantemir in “The Hieroglyphic History”: “In front of the Lion there are: the Leopard, the Bear, the Wolf, the Fox, the Horse, the Wild Cat, who enjoy seeing the blood of the innocent people, while in front of the Eagle there are the birds which hold poison under their nails”. 5

6

204

Dimitrie Cantemir’s second writing of his formation era, known as “Sacrosanctæ sacrientiæ indepingibilis imago” The image of the sacred science, which cannot be painted should also be mentioned. Its title contains a paradox. The sacred science refers to theology – it is abstract and cannot be painted. It is not approachable to the world but it is more likely to be understood when using an allegoric code. This writing was dedicated to the author’s Greek former teacher, Ieremia Cacavela, and was written in two volumes in 1700, when Cantemir was twenty-seven years old, in the cultural society of Constantinople. It refers to subjects such as metaphysics and ethics and was left incomplete. Cantemir’s work was inspired by the religious dogma but it also approaches the contemporary laic philosophy matters. As a resemblance to the other work, the narration is allegorical – the revelation is a mirror, the creator is an old man and so on. The second part is based on the Physical Philosophy, in which the writer reproduces some of Jean B. van Helmon’s ideas, who had came with the idea of an atomic theory. The next parts include the development, the evolution of the creation, the matter of time, the free will and predestination. This work is the first metaphysical writing in the history of the Romanian literature and could be easily compared to Kant’s writings, for example, but obviously at the level of the population from where the Moldavian scholar comes. There are lots of polemics related to the encyclopedic personality of Dimitrie Cantemir7. Therefore, one of the aspects of his mentality is represented by the elasticity and mobility he uses in order to break the barrier of the usual chronotope. 7 For example, Adriana Babeţi questions it as in the following words: A medieval Cantemir? A Renaissance humanist? A Baroque Cantemir? Contemporary to the Enlightenment? Or even… anticipating the preromanticism?.

205

The question is – how many of the things that have been said about him are really accurate and how much do they approach to his true mentality? It seems like the answer is not meant to be found yet – when one gets close to one of his sides, they will eventually be amazed to discover another one, a lot different from the first one. His level of knowledge is intangible and seems to have no limits. In conclusion, Dimitrie Cantemir belongs to an inaccessible area, being dematerialized from the world. He is an example for the next generations and will never be equaled, not only because of the variety of subjects he approached, but also because of the historical period in which he lived. History is overcome by literature, the subjectivism, fantasy and especially by the revival of the concept about the world and life; his approach is innovative. His multilateral dimension gives him a certain place in history, so Leonardo da Vinci’s words - Io continuero are most likely to describe Dimitrie Cantemir’s immortality. References Cantemir Dimitrie, (1974), Complete writings, Bucharest, Academiei Publishing House. Cantemir Dimitrie, (2008), Hieroglyphic History, Bucharest, Gramar Publishing House. Cantemir Dimitrie, (2001), Description of Moldavia Bucharest, Litera Internaţional Publishing House. Cândea Virgil, (1979), The Dominant Reason. Contributions to the history of the Romanian humanism, ClujNapoca, Dacia Publishing House. Sorohan Elvira, (1978), Cantemir in the book of the hieroglyphs, Bucharest, Minerva Publishing House. Vaida Petru, (1972), Dimitrie Cantemir and the humanism, Bucharest, Minerva Publishing House. 206

The Academy of the Popular Republic of Romania, (1964), The history of the Romanian literature, Bucharest. (1979), The linguistics, literature history and folklore institute of the I. Cuza University, The dictionary of the Romanian literature from the origins to 1900, Iaşi.

207

COORDONATA REFLEXIVĂ A OPEREI LUI DIMITRIE CANTEMIR

Vintilă-Anton Teona-Ioana, Colegiul Național „Ion Creangă”, Profesor îndrumător: Diana Hărtescu „Cantemir traversează literatura română și universală urmat de cortegiul hieroglifelor revitalizate cu seva istorică a unei țări aflate mereu în cumpăna schimbărilor.” (Sorohan Elvira)

Europa renascentistă este marcată de mai multe curente ideologice, care ajută la propulsarea gândirii critice pe o nouă treaptă. Fiind o perioadă de tranziție, antemergătoare primelor creații literare complexe (lucrările lui Shakespeare, Divina Comedia a lui Dante) și premergătoare revoluțiilor care vor schimba cursul omenirii, setul de gândiri din această perioadă va contribui la instituirea unui grup de intelectuali cu viziune progresistă. Renascentismul este curentul de gândire ce pune în centrul universului omul, axându-se pe dezvoltarea lui pe toate planurile. Intelectual, omul are parte atât de intriga din literatură, cât și de formarea unor noi teorii în politică și știință, care vor conduce înspre un cu totul alt mod de gândire. În Țările Române, gândirea intelectuală se află la începuturi. Printre cei care au contribuit la dezvoltarea acesteia concomitent cu cea europeană se află Dimitrie Cantemir, personalitatea marcantă a acestei perioade. Acest erudit al 208

Moldovei ajunge să fie un important punct de reper în literatura românească datorită impactului produs de scrierea sa. Este trimis la Constantinopol, capitala Imperiului Otoman, ca ostatic, în locul fratelui său mai mare, Antioh. Acolo își face studiile și își demonstrează gândirea profundă prin redactarea unor lucrări cu teme tot mai diferite, largi și complexe. Una din primele sale lucrări este Cartea ştiinţei muzicii, ce sistematizează muzica otomană laică și religioasă, dar include și unele opere de origine moldovenească, precum și creații proprii. Una dintre cele mai importante scrieri cantemiriene este Istoria ieroglifică, lucrare autobiografică alegorică ce reprezintă încadrarea în societatea acelei perioade, autorul fiind întruchipat de Inorog. Descrierea sub o formă alegorică a situației socio-politice a perioadei relevă în Cantemir un creator literar de finețe, care găsește modalitatea de a se exprima liber în legătură mediul în care trăiește, fără a-și face dușmani. Fiecare animal întruchipează câte un atribut, care devine definitoriu pentru personalitatea sa. Ca urmare, Inorogul, însuși Cantemir, este figura suprapământeană care coboară în mijlocul poporului pentru a-i ajuta și a le da o lecție. Corbul, principalul dușman al Inorogului, este reprezentarea lui Constantin Brâncoveanu, membru al familiei Cantacuzino, cu care Cantemir se află în conflict. Cele de mai sus aduc aminte de ideile exprimate de englezul George Orwell în a sa Fermă a animalelor „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”. Mergând pe ideea sugerată de doamna Elvira Sorohan, conform căreia Istoria ieroglifică este un roman „psihologic al luptei pentru adevăr și putere”, devine evident faptul că Dimitrie Cantemir, personaj cu importanță pe scena politică a Moldovei secolului XV, își asumă, sau dorește asumarea unei influențe, fiind deranjat de faptul că nu are susținerea necesară. Pe lângă acestea, faptul că i se pun bețe în roate, 209

venite de la Corb și susținătorii săi (în realitate personajele reprezentând familia Cantacuzino); acestea îl provoacă pe autor să își folosească umorul și metaforele pentru a-și exprima în scris neplăcerile. Scrierea cifrată „a naturii, a lumii, a istoriei, a chipului omenesc…sinonimă cu ceea ce este scrierea hieroglifică” (E.R. Curtius, Literatura europeană și evul mediul latin) reprezintă nu numai modalitatea prin care autorul își poate expune liber părerile și sentimentele –așa cum am mai menționat deja -dar este și în concordanță cu dezvoltarea literaturii de acest gen în Europa. De la Swift la Montesquieu, de la Budai-Deleanu la Erasmus din Rotterdam, Voltaire, Chaucer și chiar Platon, influențele și asemănările lui Cantemir cu diferiți alți autori sunt uneori evidente, alteori se relevă motive comune. Începând cu Heliodor, care este primul reper în scrierea alegorică cu care Cantemir intră în contact, și ajungând până la Erasmus, cu Elogiul nebuniei, devine evident faptul că românul Cantemir nu numai că a avut de unde să se inspire, dar s-a și conformat perioadei, introducând în literatura română prima creație de acest gen. Lucrări asemănătoare, care au personaje animale reprezentând sfera politică a perioadei o reprezintă Parlamentul bufnițelor (G. Chaucer) și Fiziologul, lucrarea anonimă egipteană. O asemănare pe care cercetătorii cantemirieni o fac constant este între Țiganiada lui Budai-Deleanu și Istoria ieroglifică. Asemănările nu sunt foarte mari, dar suficient încât să fie evidente. Una dintre ele este aceea că ambii autori au fost inițiatori și deschizători de drumuri în anumite domenii literare. Budai-Deleanu redactează o epopee, prima și singura finisată din limba română, care vorbește despre diferențe sociale, conducere, luptă și iubire în Transilvania secolului XV. Asemenea lui, Cantemir scrie primul roman, care are în comun cu epopeea motivul revoltei sociale. Personajul colectiv se 210

revoltă împotriva asupririi, dorindu-și, în mod cert, un mod de viață mai bun. Este impresionant de studiat cum cei doi autori au făcut cercetări adânci despre istoria limbii românești, dar în același timp dând dovadă și de o adevărată gândire universală. Cu certitudine cel mai personal text al lui Cantemir, Istoria ieroglifică, relevă frustrările și suferințele acestui prinț, care, deși nu se află la conducere, tot mai păstrează o notă pozitivă, cu care se și încheie textul – izbânda Inorogului. Umanismul lui Cantemir se relevă nu numai prin lucrările sale, dar și prin modul său de gândire și acțiunile sale. Devenit un confident al sultanului Ahmed al III-lea, moldoveanul se folosește de informațiile din interior pentru a redacta lucrare Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman, considerată lucrare de referință pentru înțelegerea gândirii turcești, dar și a istoriei politice a Porții. Cantemir rămâne în continuare fidel țării sale de origine, adunând informații și încercând să ajungă la puterea Moldovei. În același timp, încearcă să găsească o modalitate de a elibera teritoriul de la sud de Dunăre de sub dominația otomană. I se oferă oportunitatea de a conduce Moldova, dar încheie un tratat cu țarul Petru cel Mare, acțiune care va conduce la exilul familiei Cantemir în Rusia. Acolo este locul unde acest filosof își redactează cele mai importante lucrări, printre care și Descriptio Moldaviae, cerută de Academia din Berlin. În aceasta se regăsește istoria ținutului, descrierea lui tehnică, alături de o hartă, dar și o descriere a limbii locale. Specific umanismului românesc, Dimitrie Cantemir scrie despre originea limbii și poporului român. De seamă pe această temă este Hronicul de vechime a româno-moldovlahilor, lucrare ce susține continuitatea dacică pe teritoriul actualei Românii. Această lucrare vastă se pare că a avut în jur de 150 de alte lucrări de referință și a fost redactată inițial în limba latină, manuscris pierdut într-un naufragiu. Varianta în

211

limba română a rămas și ea neterminată dar importanța ei rămâne validă până în ziua de astăzi. Un alt domeniu literar deschis de acest cărturar moldovean este cel al biografiilor, în acest sens el redactând Vita Constantini Cantemyri, o altă cerere a Academiei din Berlin. Este important de menționat faptul că Dimitrie Cantemir este primul membru român al Academiei, un alt element care îi demonstrează universalitatea și importanța. Cărturarul este cunoscător al multor limbi, atât europene, atât occidentale cât și orientale, redactează preponderent în limba latină și română, dar și în alte limbi. Divanul este redactat în limba greacă, Cartea științei muzicii este redactată în turcă, Sistema religiei mahomedane în rusă. Lucrarea care arată cel mai clar gândirea și spiritul larg al lui Cantemir este Divanul sau Gâlceava Înțeleptului cu Lumea. Aceasta, structurată sub forma unor dialoguri, abordează teme diverse, de la natură, la natura omului și spirit. Prima „carte” este reprezentată de dialogul propriu-zis al Înțeleptului cu personajul Lumea. Lumea, adică pământul, este cea mai mare creație a lui Dumnezeu și mama tuturor oamenilor. Înțeleptul, reprezentând omenirea, cu istoria sa, îi pune întrebări Lumii, aceasta devenind din ce în ce mai dezamăgită și nemulțumită de acesta. Lumea, acest personaj de o deosebită importanță, care a fost de față la desfășurarea istoriei, este pusă față în față cu un om care o subapreciază. Înțeleptul ajunge să îi ceară Lumii avere, pe care aceasta i-o oferă, numai că omul își arată nesăbuința, cerându-i din ce în ce mai mult, ajungând de la bani și terenuri la putere politică. Acest moment din lucrare arată nu numai dezvoltarea omului de-a lungul timpului, ci și pe cea a țăranului român. Opera în integralitatea ei este o adunare de idei transpuse cu talentul caracteristic cantemirian, redactată similar Utopiei lui Tomas Morus. Cele două lucrări abordează, pe lângă tema 212

principală (la Cantemir spiritualitatea în totalitatea ei, la Morus descrierea insulei Utopia), o serie de teme care nu numai că definesc problemele existențiale ale perioadei, dar prezintă și un deosebit spirit critic al celor doi. Structura similară –scrisorile de la început, care pregătesc cititorul pentru conținutul lucrării propriu-zise, structurate în mai multe „cărți” – este interesant de remarcat la ambii intelectuali. Lucrarea conține o serie de întrebări retorice pe care autorul încearcă să le explice, de obicei folosindu-se de lucrări religioase creștine. Cu toate că în Divan predomină explicațiile de acest gen, gândirea autorului s-a dezvoltat de-a lungul timpului cu ajutorul unei serii de scrieri de origine arabă și indiană. Coranul, Paciatantra, Kalilah și Dimnah, acestea au fost toate lucrări care l-au ajutat pe Cantemir să se orienteze într-o cultură nouă, unde gândirea era complet diferită față de cea est-europeană. Cunoașterea profundă a istoriei lumii și a miturilor au fost un alt mod în care prințul moldovean a reușit să își formeze o cultură largă, care în cele din urmă l-au ajutat la redactarea unor serii de lucrări care să ducă literatura românească la un nivel mai înalt, apropiat de cel european. Nu numai lucrările mai sus menționate arată faptul că prințul moldovean este un bun cunoscător al filosofiei religioase orientale, ci și faptul că a elaborat o lucrare despre religia musulmană (Sistema religiei mahomedane), cu toate că răspândirea acesteia nu a fost atât de mare, datorită redactării ei în limba rusă. Este important de reținut elementul retoricii cantemiriene, prezente în Divanul sau Gâlceava Înțeleptului cu Lumea – element subliniat până și de Ieremia Cacavela, învățătorul cu care Dimitrie Cantemir studiase pe când se afla încă pe teritoriul românesc, într-o scrisoare prezentată în începutul Divanului. Sintetizat, Cantemir reprezintă un punct de referință atât în literatura românească, cât și cea universală, fiind o 213

personalitate complexă, completă, care nu poate fi evitată. Datorită lui s-au dezvoltat mai multe genuri literare, teritoriul românesc ajungând la un nivel mult mai înalt pe plan literar. Dimitrie Cantemir este, totuși, mai mult decât un filosof și un cartograf. Dimitrie Cantemir este mai mult decât un filosof într-o anumită perioadă a evoluției gândirii românești. El anunță, prin dimensiunile sale renascentiste, apariția următoarei epoci: cea a luminilor. Bibliografie Budai-Deleanu Ioan, (1965), Țiganiada, Ed. Tineretului. Cantemir Dimitrie, (1983), Istoria Ieroglifică, Ed. Minerva. Cantemir Dimitrie, (1987), Opere complete, sub îngrijirea lui Virgil Cândea, Ed. Academiei Republicii Socialiste România. Cantemir Dimitrie, (1990), Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea, Ed. Minerva. Drăgoi Gabriela, (1979), Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Ed. Academiei Republicii Socialiste România. Morus Tomas, (1997), Utopia, Wordsworth Editions Limited. Sorohan Elvira, (1978), Cantemir în cartea hieroglifelor, Ed. Minerva. Verdeș Ion, (1977), Texte comentate - Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică, Ed. Albatros.

214

THE PHILOSOPHICAL SIDE OF CANTEMIR’S WORKS

Vintilă-Anton Teona-Ioana, Colegiul Național „Ion Creangă”, Profesor îndrumător: Diana Hărtescu

Renaissance Europe is marked by many ideological currents that help propel critical thinking to a new level. Being, as it is, a transitional period, previous to all literary complex creation (the works of Shakespeare, Dante's Divine Comedy etc.) and previous to all the revolutions that will make a change in the course of humanity, the wise minds of this period will contribute to the establishment of a group of intellectuals with progressive vision. Renaissance is the current which puts the man at the centre of the universe, focusing on his development on all areas. Intellectually speaking, the man gets not only the intrigue from literature, but he also forms new political and scientific theories that will lead towards a different way of thinking. In the Romanian countries, intellectual thinking was at its beginnings. Among those who contributed to the development of our nation’s thinking was Dimitrie Cantemir, whose personality marked this period. The Moldavian erudite becomes an important landmark in Romanian literature due to the impact of his writing. He was sent to Constantinople, the capital of the Ottoman Empire as a hostage, instead of his older brother, Antioch. He there studies and demonstrates his deep thinking by writing papers on increasingly different and 215

complex topics. One of his first works is Cartea stiintei muzicii [The science of music]; book that systemizes the Ottoman religious music but also includes some works of Moldovan origin and even some of his own creations. One of Cantemir’s most important writings is the Hieroglyphic History, allegorical and autobiographical work that depicts the society of that period, the author being represented by the Unicorn. The description created in a sociopolitical allegory of the period reveals within Cantemir a literary finesse as he finds a way to express himself freely about the environment in which he lives, without making any enemies. Each animal embodies one attribute that becomes the very definition of its personality. As a result, the Unicorn, as Cantemir, is the surreal, descending figure among the people, meant to help and give them lessons. While the Raven, the main enemy of the Unicorn, is the representation of Constantin Brancoveanu, member of the Cantacuzino family and who is in permanent conflict with Cantemir. The ideas already mentioned are expressed in Orwell's Animal farm: “All animals are equal, but some animals are more equal than others.” According to the idea suggested by Mrs. Elvira Sorohan that the Hieroglyphic History is a novel of “the psychological fight for truth and power”, it becomes obvious the fact that Dimitrie Cantemir, important character on the political scene of the 15th century, assumes, or wishes to, a certain power. The Raven and his supporters (in reality the characters representing the Cantacuzino family) go out of their way to stop him; elements which push the author to use his humor and metaphors to write down his displeasures. The ciphered writing “of nature, of the world, of history, of human nature…synonymous to what hieroglyphic writing is” (E.R. Curtius, European literature and the Latin middle ages) represents not only the way through which the author can 216

freely express his thoughts and feelings –like we already mentioned –but is in correlation to the European development of this type of literature. From Swift to Montesquieu, from Budai-Deleanu to Erasmus of Rotterdam, Voltaire, Chaucer and even Plato, the influences and similarities of Cantemir with different other authors are sometimes obvious, sometimes with common grounds. Starting with Heliodor, who was the first author Cantemir took contact with, regarding this specific type of literature, and leading up to Erasmus, with his Praise of Folly, it becomes obvious that Cantemir not only had the inspiration, but also introduced in the Romanian literature the first creation of this type. Similar works, containing animal characters representing the political sphere of the era, are represented by Chaucer’s Parlement of Fouls and The Physiologist, an anonymous Egyptian writing. A similarity that the researchers specialized in Cantemir always point out, is between Budai-Deleanu’s Tiganiada [About the Gypsies] and the Hieroglyphic History. Their similarities aren’t exceptionally big, but enough to be obvious. One of them is that the authors were both initiators and path breakers in certain literary fields. Budai-Deleanu wrote an epopee, the first and only completed in Romanian, which discusses social differences, leadership, love and fight in Transylvania of the 15th century. Like him, Cantemir wrote the first novel, which has in common with the epic poem the topic of social uprising. The collective character wishes, certainly, a better life, for which it creates an uprising. It is impressive to study the way the two authors have conducted bedrock research about the history of Romanian language, but at the same time proving a universal way of thinking. Certainly Cantemir’s most personal text, Hieroglyphic History reveals the frustrations and sufferings of this prince who, although not in a position of power, still keeps a positive 217

note, in which the text ends –the victory of the Unicorn. Cantemir’s humanism is revealed not only through his works, but also through his way of thinking and his actions. As the padishah’s Ahmed III confident, the Moldavian uses the information from the inside to write Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman [The ups and downs of the Ottoman Empire], considered to be a reference work for the understanding of the Turkish way of thinking, but also of the Ottoman’s political history. Cantemir remains faithful to his native country, gathering information and come to the lead of Moldavia. At the same time he tries to liberate the territory southern of the Danube from Ottoman domination. He is offered the opportunity to lead Moldavia, but signs an agreement with Peter the Great, action which will lead to the exile of the Cantemir family in Russia. That is the place where his most important works, including Descriptio Moldaviae, requested by the Academy of Berlin, will be written. In the book can be found a history of the land, its technical description, right next to a map, but also a description of the local language. Specific to the Romanian humanism, Dimitrie Cantemir writes about the origins of the language and Romanian people. Conclusive on this topic is Hronicul de vechime a romanomoldo-vlahilor [The chronicle of the Moldavians leading back to the Vlachs], work which supports the continuity of Dacians on Romanian land. It seems that this vast work has had about 150 reference works and was initially written in Latin, but the manuscript was lost in a shipwreck. The Romanian version was not finished, but it is still of importance to the day. Another literary field opened by this Moldavian scholar is the one of biographies. For this he wrote Vita Constantini Cantemyri, another request of the Berlin Academy. It is important to mention the fact that he was the first Romanian invited to be a member of the Berlin Academy, another element proving his importance and universality. The scholar 218

is a polyglot, being able to speak both European and Eastern languages, but he mostly wrote in Romanian and Latin. The Divan was written in Greek, The science of music in Turkish and Sistema religiei mahomedane [The system of Muslim religion] in Russian. The work that shows his spirit and thinking the clearest is Divanul sau Glceava Inteleptului cu Lumea [The Divan or the fight of the Wise man with the World]. Structured as a set of dialogues, it discusses different topics, from nature, to human nature and spirit. The first “book” is represented by the actual dialogue between the Wise man and the World. The character called World is God's biggest creation, and the mother of all people. The Wise man, representing humanity with its history, asks the World many questions, the latter one becoming increasingly disappointed and saddened by him. The World, this outstandingly important character, who partook in the development of the history, is faced with a man who under appreciates it. The Wise man end up asking from the world wealth, but he shows his recklessness by asking even more, in the end requesting for even more, money and political power. This does not only show the development of the humanity throughout history, but also the one of the Romanian peasant. His integral work is a collection of ideas, transposed in the usual Cantemir manner, written similarly to Moore’s Utopia. The two works, besides the main theme (for Cantemir is spirituality in its unity, for Moore is the description of the Utopia island), a series of topics that not only define the existential problems of the era, but present a critical spirit in the two authors. The similar structures –the letters in the beginning, which prepare the reader for the actual content, structured in multiple “books” –is interesting to be noted in both authors. The work contains a series of rhetorical questions that the author tries to answer, usually making use of Christian 219

writings. Although in The Divan these types of explanations are norm, the author's thinking wad developed through a series of writings of Arabic and Indian origins. The Qur’an, Panchatantra and Kalila wa Dimna were all writings which helped Cantemir become acquainted with a new culture, where the way of thinking way completely different from the EastEuropean one. The profound knowledge of history and myths were another way through which the Moldavian prince managed to gather a vast knowledge, this element helping him in the writing of a series of works that took the Romanian literature to a higher, European level. Not only do the already mentioned works show the fact that the Moldavian prince is knowledgeable about Oriental religious philosophy, but also the fact that he elaborated a work on the Muslim religion (The system of Muslim religion), although it wasn't of a big importance, giving its language, Russian. It is important to note Cantemir's rhetoric, present in The Divan –element mentioned even by Ieremia Cacavela, his teacher from back when he still lived on Romanian land. As a conclusion, Cantemir represents a reference point in the Romanian literature, but also the universal one, being a complex and complete personality which cannot be avoided. Many literary genres have developed thanks to him, the Romanian territory reaching a higher literary level. He is, though, more than a philosopher and historian. Dimitrie Cantemir is more than a philosopher is the development of the Romanian way of thinking. He represents the transition to a new and bigger age: the one of the enlightment. References Budai-Deleanu Ioan, (1965), Țiganiada, Editura Tineretului. Dimitrie Cantemir, (1983), Istoria Ieroglifică, Editura Minerva, 220

Dimitrie Cantemir, (1987), Opere complete, sub îngrijirea lui Virgil Cândea, Editura Academiei Republicii Socialiste România. Dimitrie Cantemir, (1990), Divanul sau Gâlceava Înțeleptului cu Lumea, Editura Minerva. Drăgoi Gabriela, (1979), Dicționarul literaturii române de la origini pânã la 1900, Editura Academiei Republicii Socialiste România. Morus Tomas, (1997), Utopia, Wordsworth Editions Limited. Sorohan Elvira, (1978), Cantemir în cartea hieroglifelor, Editura Minerva. Verdeș Ion, (1977), Texte comentate- Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglificã, Editura Albatros.

221

DIMITRIE CANTEMIR. O PERSONALITATE ROMÂNEASCĂ A TREI PARADIGME.

Apreotesei I. Adrian, Colegiul Naţional de Informatică „Tudor Vianu”

Dedicăm, din câte îmi este înțeles, aceste rânduri aniversării a 300 de ani de la alegerea lui Dimitrie Cantemir ca membru al Academiei din Berlin. O aceeași cifră, aceea de 300 de ani, se împlinea acum mai bine de patru ani, atunci când, în incinta Parlamentului European, cărturarul român și, totodată, unul european, era omagiat la împlinirea a trei secole de la urcarea sa pe tronul Țării Moldovei.1 Cred în aducerea în contemporan a personalității lui Cantemir, așa cum cred și în prezentul ca o continuare firească a trecutului, în cunoașterea istoriei ca pe o parte din identitatea noastră, a umanității în sensul cel mai larg, nu ca pe o paradigmă, pe o înlănțuire de clișee, învățate silnic în școli. Odată cu aceasta, cred că, în mod inevitabil, redescoperim un personaj de o actualitate neprevăzută. Să ne fie permis, așadar, ca în întâmpinarea temei ce urmează, să împărtășim câteva crâmpeie zilele lui Cantemir, atât de frumos rememorate la sfârșitul traducerii englezești –

Dabija, Nicolae, Dimitrie Cantemir, La Parlamentul European. Dimitrie Cantemir, La Parlamentul European, Cotidianul, 09 decembrie 2010. Web. 27 martie 2014. 1

222

The History Of The Growth And Decay Of The Othman Empire: „Dimitrie era de o înălțime medie, mai degrabă uscățiv decât gras. Avea o înfățișare agreabilă, și obișnuia să vorbească cu afabilitate, blândețe și grijă. Obiceiul său consta în a se trezi la cinci dimineața și, fumând dintr-o pipă alături de o cafea, făcută în maniera cea turcească, se retrăgea pentru studiile sale până la masa, care avea loc în mod constant la amiază. Prânzea în general un singur fel, preferatul său fiind puiul cu măcriș. La mese ar fi băut vinul întotdeauna cu apă. [...] Dormea sumar după masă, pentru ca restul zilei să și-o petreacă studiind și, aceasta, până la ora șapte. Atunci își vedea familia și, cinând la zece, se culca la douăsprezece.”2 Cu ocazia „Zilelor culturii ruse. Din Rusia – cu sufletul deschis”, care au avut loc în perioada noiembrie - decembrie 2012, eveniment în cadrul căruia a avut loc și gestul donării către Academia Română a primelor 25 de volume din „Integrala Manuscriselor Dimitrie Cantemir”, acad. Dan Berindei afirma că personalitatea remarcabilă a lui Dimitrie Cantemir a îmbogăţit, prin opera sa, trei culturi: cultura română, cultura turcă şi cultura rusă.

În original, "Demetrius was a middle-size, rather lean than fat. He had an agreeable countenance, and always spoke with affability, mildness and caution. His custom was to rise at five in the morning, and, smoking a pipe of tobacco over a dish of coffee after the Turkish manner, he retired to his study till dinner, which was constantly at noon. He generally dined upon one dish, his favourite dish being small chicked with forrel. At his meals he always drank water with his wine. [...] He slept a little after dinner, and the rest of the day was spend in his study till seven in the evening. Then he saw his family, and supping at ten, went to bed at twelve." (Dimitrie Cantemir (Voivode of Moldavia); Nicolas Tindal (traducător). The history of the growth and decay of the Othman empire .... J.J., and P. Knapton; 1734, p. 459. 2

223

Dar ce-ar fi să mergem mai departe de atât, în a afirma că, dacă, sincronic, opera lui Dimitrie Cantemir ar fi traversat aceste trei culturi, diacronicește vorbind, s-ar putea spune că Dimitrie Cantemir a fost, totodată, un om al Bizanțului, unul al Renașterii, al Umanismului, și unul al Luminilor? Așadar, o biografie în portrete... În capitolul despre religia moldovenilor, parte a „Descrierii Moldovei”, Cantemir începe prin a pune în baza „lenevirii strămoșilor noștri” trecutul incert al eresului moldovenilor. În explicarea adoptării religiei creștine, pe care acesta o leagă de vremea domniei lui Constantin cel Mare, Dimitrie Cantemir aduce o mărturie pe care o găsesc foarte ilustrativă, referitoare la reticența sinceră a românilor în fața ereziilor de orice fel. O erezie sau un eretic, spune Cantemir, nu s-au arătat vreodată în Moldova și cu atât mai puțin s-ar fi putut răspândi. Și aceasta, pentru că simplitatea Evangheliei și învățătura sfinților părinți bisericești ar fi fost îndestulătoare pentru mântuirea sufletului și fără școală. Către sfârșitul capitolului, vorbind despre eres, zice că, altminteri, norodul – și la noi în Moldova, ca și în alte țări pe care știința nu le-a luminat încă – este foarte plecat spre eres și încă nu s-a curățat desăvârșit de necurăția cea veche, încât se mai închină și acuma în poezii și cântece, la nunți, îngropăciuni și alte întâmplări știute, la câțiva zei necunoscuți și care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor. Fără a mă avânta în explicarea premiselor gândirii intelectuale est-europene, care ar cere, probabil, instrumentele unei adevărate teorii sociale, văd în aceasta, în primul rând, 224

mărturia sorginții bizantine, căreia spațiul românesc se subscria la acel moment – în expresia lui Nicolae Iorga: Bizanțul de după Bizanţ. Acest aspect l-aș rezuma, însă, unui raport dintre tradiție și desacralizare, pentru că se cere ca desacralizarea să se rezume măsurii epoci și, deci, nu putem accepta o atitudine iluministă avant la lettre. Direcția, dimensiunea sunt altele, dar originea, așa cum se vede, este aceeași. Afirmă Virgil Cândea, într-o conferință intitulată „Despre tradiție și desacralizare”, în acest sens, că adevărul, în gândirea tradiționalistă, are o natură divină prin excelență – adevărul s-ar manifesta la origini, iar actualizarea lui ar avea loc prin revelații, inaccesibile fiecărei generații. Raportat la sine, individul trăia responsabilitatea – față de ceea ce este dat, față de tradiție, de datină, de predanie, de legea cea de moșie – de a transmite aceste adevăruri mai departe, nealterate, în evitarea unei inevitabile maladive regresii și, o doua responsabilitate, din care derivă raționamentul primei dintre acestea, și anume, aceea de a nu interveni asupra adevărului: în expresia lui Virgil Cândea, „de a nu interveni în acest depozit sacru primit de la Dumnezeu”.3 Acestea cred că sunt premisele și natura educației timpurii a personalității lui Dimitrie Cantemir, acesta este spațiul cultural căruia își datorează originea. Acesta este Omul Bizantin. Înainte de a discuta despre Omul Renașterii, voi aminti un ultim dialog între Cantemir și Saadi Efendi, matematician și, totodată, mentor al celui dintâi. Cantemir remarcă, aici, o Cândea, Virgil, Academicianul Virgil Cândea - Despre tradiţie și desacralizare. Doxologia, 14 iulie 2011. Web. 27 martie 2014. 3

225

dependență formală față de concepțiile și prescripțiile religioase ale Islamului a intelectualului musulman, în acest caz, turc, aflat într-un conflict moral foarte asemănător, probabil, cu acel al intelectualului sud-est european. De la Cândea citire, pp. 317-318: „Trebuie să mărturisesc că nu toți turcii au o credință atât de implicită; există printre ei unii mai luminați decât alții care nu cred tot ce se citește în Alcoran, dar își reţin sentimentele și nu îndrăznesc să se declare pe față. Aș da ca pildă potrivnică pe prea învățatul turc Saadi Efendi căruia îi sunt exclusiv dator pentru tot ce știu. Mi-am luat libertatea într-o zi să-l întreb cum se făcea că un mare matematician ca el, cunoscător al principiilor lui Democrit, putea crede că Mahomet ar fi rupt o constelație ca luna și ar fi primit în mânecă o jumătate căzută din cer. Mi-a răspuns că în ordinea naturii aceasta era cu neputință și chiar siluia principiile, dar că această minune fiind scrisă în Alcoran ca o realitate, el renunță la rațiune și se supune credinței. Pentru că, adăugă el, Dumnezeu poate face orice vrea.” Pentru încă o dată să ne oprim la Omul Bizantin, pentru a discuta mărturii ale dimensiunii românești, ca logos al operei lui Cantemir... Potrivit unui studiu al lui Ion C. Chițimia, în care acesta subliniază ponderea importantă a folclorului în substanța literaturii române vechi – pentru care este interesant că găsește, mai departe, chiar o continuitate care ar traversa opera lui Cantemir, dar și aceea a lui Eminescu, Blaga sau Ion Barbu –, mai mult decât atât, D. Cantemir ar fi fost un excelent cunoscător al culturii populare românești, iar, aici, mărturie stau evocările de ordin etnografic din Descriptio Moldaviae. 226

Mai departe, acesta observă reminiscențe ale poeziei de sorginte folclorică, fie ca rezultat al inserării, fie al modelării, în romanul de tip alegoric Istoria ieroglifică. (CHIŢIMIA, p. 442-444). Este vorba aici de imagini deosebit de plastice, care aduc cu expresivitatea descântecelor populare; să dăm citire plânsul Inorogului, în reconstituirea lui Ion C. Chițimia (CHIŢIMIA, p. 443): „Munți crăpați, Copaci vă despicați, Pietri vă fărâmați [...] Grădinile pălească-se, Vestejească-se; Nu-nflorească Nu-nverzească [...] Pe stăpânul lor, Suspinând, Tânguind, Ne-ncetat să pomenească [...]” iar, în continuare: „Potop de holbură, Întunerec de negură Vântul să aducă. Soarele zimții să-și răteze, Luna, siindu-se, Să se rușineze. Stelele nu scânteieze, Nici Galatea să lumineze.”

227

Mai departe, același Chițimia identifică, în tânguirea Cameleonului, ceea ce pare să reproducă un descântec de „scrisă”, așa cum este el cunoscut în literatura de specialitate: „Eu m-am vehcit, [M-am vechit], M-am veștejit Și ca florile de brumă m-am ovilit. Soarele m-au lovit, Căldura m-au pălit, Vânturile m-au negrit, Drumurile m-au ostenit [...], Norocul m-au urgisit Și din dragostele tale m-au izgonit.” Deși poate aflat asincron, Dimitrie Cantemir a rămas în istoria culturii românești, ca un ilustru reprezentant al umanismului nostru. Virgil Cândea afirmă, în acest caz, că în perioada predecesoare aceleia în care Cantemir își redactează operele în neolatină, la curtea lui Petru cel Mare, Cantemir trebuie să fi cunoscut cel puțin două mesaje umaniste: cel european și cel persan. Aceasta pentru că, cronologic vorbind, nu s-ar putea spune că umanismul este un privilegiu al culturii europene. (CÂNDEA, pp. 20-21) Aflat la Constantinopol, acesta trebuie să se fi aflat în contact atât cu cărturarii europeni de la ambasadele franceză sau olandeză, cât și cu dascălii greci, prin Marea Școală a Patriarhiei. Mai mult, relațiile sale cu intelectualii turci nu ar trebui subestimate, potrivit lui V. Cândea. O mărturie a acestei deschideri culturale constă în Divanul, prima operă a acestuia: sunt citați autori creștini, autori greci, autori latini sau persani. (ibidem) 228

Mai departe, în discutarea motivului Cantemir - umanist și om al Luminilor, să ne rezumăm la un motiv recurent al oricărui spirit învățat al neamului românesc: romanitatea și conștiința romanității românilor. Adolf Armbruster, în a sa Romanitatea românilor. Istoria unei idei, îl identifică pe Dimitrie Cantemir ca fiind tipul umanistului medieval român: „exponent al clasei dominante, reprezentant al unei puternice și bine conturate orientări politice, erudit de seamă cu o pregătire științifică de nivel european, istoric în primul rând”. Tot acesta, continuă prin a face o distincție clară în jurul personalității lui D. Cantemir:...dacă până la Dimitrie Cantemir, lumea savantă românească apela la producția științifică externă pentru argumentarea și demonstrarea științifică a originii romane a românilor, destinate deopotrivă cititorilor români, începând cu Dimitrie Cantemir, acest raport se inversează: lumea savantă europeană apelează la savanți români pentru a afla argumentarea și dovezile romanității. O caracteristică a studiilor sale este reprezentată și de o concepție unitară asupra etnogenezei românești, o concepție care depune mărturie de erudiția umanistă a acestuia: descendența pur romană, stăruința neîntreruptă a românomoldo-vlahilor în „Țara Românească”, adică în Dacia romană și unitatea acestora în spațiul carpato-danubian. În acest caz, este poate surprinzătoare, aici, și manifestul conștiinței unei românități balcanice, așa cum apare aceasta în capitolul despre graiul moldovenilor - Descriptio Moldaviae: „Și cu mult mai prost vorbesc Cuțovlahii, care locuiesc în Rumele pe hotarul Macedoniei, căci ei își amestecă limba 229

foarte ciudat cu cea gre-cească și albaneză, amestecând în cuvintele Românești uneori câte un vers întreg grecesc și alteori câte unul arnăuțesc, și ei înțeleg între sine destul de bine limba aceasta încurcată; iară un Grec, sau Albanit, sau Moldovean nu este puternic să înțeleagă nimic; însă când ar fi câte trei aceștia la un loc și auzind vre un Coţovlah vorbind, ar putea să înțeleagă ceeace zice el, când își vor tălmăci fiecarele versul limbei sale unul la altul.” În cele din urmă, cronologic vorbind, Dimitrie Cantemir a aparținut Secolului Luminilor, cel care a adus lumii un model de libertate inedit paradigmelor culturale ale epocii, dar s-a suprapus, în același timp, și cu tiranie, despotism, războaie și multă suferință. Dacă ne gândim la țările române, „trădările” repetate ale domnilor români, în mod particular: ale lui Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu, i-au determinat pe turci să instaureze modelul fanariot, care, în ciuda accentuării dependenței otomane, a rămas atașat de idealurile românești și europene. Iar atunci când luăm în calcul raporturile dintre Dimitrie Cantemir și Voltaire, sau influența istoriei otomane a lui Cantemir față opera lui Edward Gibon, a vorbi despre un Cantemir iluminist devine nimic altceva decât un truism. În concluzie, faptul că Dimitrie Cantemir și-a dedicat întreaga erudiție demonstrării caracterul latin al poporului român și, prin aceasta, noblețea și legitimitatea acestui popor, nu poate fi decât onorant pentru românitatea de oricând și, pentru noi, cei de astăzi, o veritabilă invitație la cultură, la cunoaștere și, în cele din urmă, la educație: „Dimitrie Cantemir, un educator al românilor”. Cu alte cuvinte, ne aflăm în fața lui Dimitrie Cantemir, domn al Țării Moldovei și personalitate românească de valență europeană.

230

Bibliografie Berza Mihai, (1985), Pentru o istorie a vechii culturi româneşti: culegere de studii / Bucureşti: Ed. Eminescu. Cândea Virgil, (1979), Raţiunea dominantă: Contribuţii la istoria umanismului românesc / Cluj-Napoca: Dacia. Cândea Virgil, (1987), Opere complete. Volumul 8, tomul 2: Sistemul sau întocmirea religiei Muhammedane / Bucureşti: Ed. Academiei Republicii Socialiste România. Chițimia Ion C., (1972), Probleme de bază ale literaturii române vechi / București: Ed. Academiei Republicii Socialiste România. Iorga Nicolae, (1972), Bizanţ după Bizanţ / Bucureşti: Ed. Enciclopedică Română.

231

DIMITRIE CANTEMIR. A ROMANIAN PERSONALITY OF THREE PARADIGMS

Apreotesei I. Adrian, Colegiul Naţional de Informatică „Tudor Vianu”

We dedicate, - in our opinion, - these lines to the celebration of 300 years since the election of Dimitrie Cantemir as a member of the Berlin Academy. It happens that the same period of time, that of 300 years, was also celebrated four years ago, when, on the premises of the European Parliament, the accession to the Moldovan throne of the Romanian scholar, and, nevertheless, the European scholar, Dimitrie Cantemir, was commemorated.1 We believe that, in bringing the personality of Cantemir to our contemporary century, - and, to the same extent, - we believe in the present as a natural continuation of the past as his contemporary epoch, in an understanding of the history as a part of our identity, that this is a part of the human condition, as opposed to the sterile succession of clichés, the paradigms forcibly taughted in schools. Hence, we believe in the rediscovery of a character of unexpected relevance to the present. So, we understand to share, therefore, a few words on Cantemir’s usual schedule, written so in a sensitive way at the end of the English translation of his work, The History of the Growth and Decay of the Ottoman Empire:

Dabija, Nicolae, Dimitrie Cantemir, At The European Parliament, Cotidianul, 09 decembrie 2010. Web. 27th of March 2014. 1

232

“Demetrius was a middle-size (mai bine: middle-sized man), rather sturdy than fat. He had an agreeable countenance, and always spoke with affability, mildness and caution. His custom was to rise at five in the morning, and, smoking a pipe of tobacco over a dish of coffee after the Turkish manner, he retired to his study till dinner, which was constantly at noon. He generally dined upon one dish, his favourite dish being small chicken with sorrel. At his meals he always drank water with his wine. [...] He slept a little after dinner, and the rest of the day was spend in his study till seven in the evening. Then he saw his family, and supping at ten, went to bed at twelve.”2 (Dimitrie Cantemir (Voivode of Moldavia); Nicolas Tindal (translator). The History of the Growth and Decay of the Ottoman Empire .... J.J., and P. Knapton; 1734, p. 459. In a talk at the “Days of Russian Culture. From Russia – with an open heart”3 event, which have taken place during November-December 2012, celebration during which it was done the donation of the first 25 volumes of the „Integrala Manuscriselor Dimitrie Cantemir”4 towards the Romanian Academy, occasion with which the Academician Dan Berindei stated that the remarkable personality of Dimitrie Cantemir had enriched, through his work, three cultures: the Romanian culture, the Turkish culture and the Russian one. What if would we go even further, so to affirm that, if, synchronically speaking, Dimitrie Cantemir’s works have developed across three cultures, diachronically speaking, we may say that Dimitrie Cantemir has been, at the same time, a

2 Dimitrie Cantemir, Voivode of Moldavia; Nicolas Tindal, translator. The History of the Growth and Decay of the Ottoman Empire ... J. J., and P. Knapton; 1734, p. 459 3 Zilele culturii ruse. Din Rusia – cu sufletul deschis. 4 The Complete Series of Dimitrie Cantemir Manuscripts.

233

Byzantine Man, a Renaissance Man, and an Enlightenment Man? A biography in portraits… In his chapter on the religion of the Moldavians, part of Descriptio Moldaviæ, Cantemir begins by explaining the uncertain past of the Moldavian eres, the “indolence of the ancestors”. While explaining the adoption of the Christian faith, among Wallachians and Moldavians, which links them to the reign of Constantine the Great, Dimitrie Cantemir brings a proof which we it find very illustrative, with regard to the sincere reticence of Wallachians and Moldavians towards heresies of any kind. An heresy or an heretic, Cantemir says, has never been heard of in Moldavia, and even less likely, would have been able to disseminate. That is, because the simplicity of the Gospel and the teachings of the church's fathers has been enough for the redemption of the spirit without further education. Towards the end of the chapter, while writing about eres, Cantemir holds that, the people – here in Moldavia, just as in other lands where Science didn't bring already the enlightened – is very prone to the eres, and didn't, yet, completely quit the older uncleanness, hence the worshiping through poetry and songs, during weddings, burials and other such moments, to unknown gods, which ought to be remnants of the old Dacian idols. It is not our intention to dash into explaining the premises of the East-European intellectual thought, which would probably require the instruments of an actual social theory, but this is what we understand as being, in the first place, as a testimony of Byzantine origin, to which the Wallachian and Moldavian space subscribed at that moment – in the expression of Nicolae Iorga: the Byzantium [that came] after 234

the Byzantium (Bizanţul de după Bizanţ). We would summarize this aspect as a relationship between tradition and desacralization. In a conference entitled Despre tradiţie şi desacralizare (On Tradition and Desacralization), Virgil Cândea holds that the truth, in the traditionalist thought, has, by excellence, a divine nature – truth, hence, it would be manifested only at the origins, and its actualization would only take place through revelations, but inaccessible to each human generation. As for the individual, one would live under the responsibility – with regard to what “has been given”, by tradition – in order to further transmit these truths to the next generations, unaltered, in order to avoid an inevitable truely morbid regression, and, under a second responsibility: do not intervene on the truth, in Virgil Cândea's words: “not to intervene into this sacred chest, received from God”5. With regard to the exercise of a Wallachian and Moldavian dimension, as a logos of Cantemir's works, we would like to mention Ion C. Chiţimia's study, in which he underlines on the important share of folklore in the substance of the old Wallachian and Moldavian literature – within which it is interesting that he finds, more over, much than a continuity, that would go through a multitude of authors, ranging from Cantemir's works, towards the Romanian writers Eminescu, Blaga, or even Ion Barbu –, and, - even more than that, Dimitrie Cantemir, as Chiţimia claims, has been an excellent connoisseur of the Romanian traditional, peasant culture, and that he backs with the ethnographic references from his Descriptio Moldaviae. Other such occurrences are to be found, either as a result of insertion, or adaptation, in the allegorical novel Istoria ieroglifică (CHIŢIMIA, p. 442-444).

5

“de a nu interveni în acest depozit sacru primit de la Dumnezeu”

235

Although, probably, situated somewhat, asynchronously, Dimitrie Cantemir has been recognized by the history of the Romanian culture, as a gifted representative of the Renaissance Humanism. Virgil Cândea argues, in this case, that, in the period before that, when Cantemir was working on his Neo-Latin papers, the Romanian scholar ought to expose at least two Humanist messages: the European one, and the Persian one. That can be explained by the fact that, chronologically speaking, it cannot be affirmed that the Humanism is an exclusive privilege of the European culture. (CÂNDEA, pp. 20-21) While living at Constantinople, it can be assumed that he has been in contact with the European scholars from both the French and Dutch Embassies, and with the Greek ones, by the means of the Great School of the Patriarchate. Even more, his relations with the Turkish intellectuals should not be underestimated, V. Cândea says. An argument towards this conclusion is that of the cultural openness that the “Divanul” expresses, within Cantemir's first work: both Christian, Greek, Latin, and Persian authors are cited. (ibidem) Moreover, in discussing the subject about Cantemir - a humanist and a man of enlightenment, we will resume to a recurrent motif of any Romanian educated erudite: the Romanity of Romanians, and the conscience of Romanity among Romanians. Adolf Armbruster, in his Romanitatea românilor. Istoria unei idei (“The Romanity of the Romanians. The History of an Idea”), identifies Dimitrie Cantemir as being the type of the Romanian Enlightenment's humanist: “exponent of the dominant class, representative of a powerful and well outlined political orientation, a remarcable scholar with a scientifical education of an European level, and a historian of the first level”. 236

The same author continues by making a clear distinction around D. Cantemir's personality: ...if, till Dimitrie Cantemir, the Romanian scholarly world would have used the foreign scientifical written testimonies, when backing their argumentation and scientifical demonstration of the Roman origin of the Romanians, then, beginning with Dimitrie Cantemir, this ratio converses: the European scholars get to seek for the Romanian scholars to learn the arguments and the evidence of Romance. A characteristic of his studies is represented by a unitary understanding of the Romanian ethnogenesis, a concept that proves, among the others, his humanist erudition: a pure Roman descent, the continuity of the “roman-moldo-vlachs” in the “Romanian Land”, that is, the Roman Dacia, - and their unity within the Carpathian-Danubian space. Ultimately, but not lastly, chronologically speaking, Dimitrie Cantemir belonged to the Age of Enlightenment, the age that brought to the world a model of liberty unknown, - till then, - to the cultural paradigms of the epoch, but which has overlapped with tyranny, with despotism, wars and a lot of suffering. If we think of the Romanian polities and politics, the repeated “betrayals” of the Romanian Princes, in particular: those of Dimitrie Cantemir and Constantin Brâncoveanu's, which have determined the Turks to bring on the two Romanian Principalities the Phanariot model. Later, having in mind the connections between Dimitrie Cantemir’s works and Voltaire's, or, we can also say, the influence of Cantemir's Ottoman History to Edward Gibbon's, only to speak about Cantemir and Enlightenment, it isn’t, by any means, exceptional or ill-timed. In conclusion, the fact that Dimitrie Cantemir had dedicated his entire erudition in order to demonstrate the Latin character of the Romanian people and language, and, by 237

this, the nobleness and legitimity of it, it can't be but obliging for Romanians of whensoever, and, for those of us living on this territory today, a great invitation to culture, to knowledge, and, nevertheless, to education, because can be perceived: “Dimitrie Cantemir as an educator of Romanians”. That is to be said, we still find ourselves in front of Dimitrie Cantemir, the Prince of Moldavia and a Romanian personality within European dimensions. References Cândea Virgil, (1979), Raţiunea dominantă: Contribuţii la istoria umanismului românesc / Cluj-Napoca, Dacia. Berza Mihai, (1985), Pentru o istorie a vechii culturi româneşti: culegere de studii / Bucureşti, Editura Eminescu. Iorga Nicolae, (1972), Bizanţ după Bizanţ / Bucureşti, Editura Enciclopedică Română. Cândea Virgil, (1987), Opere complete. Volumul 8, tomul 2: Sistemul sau întocmirea religiei Muhammedane / Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România. Chiţimia Ion C., (1972), Probleme de bază ale literaturii române vechi / Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România.

238