Valentin BURLACU Formarea Si Evolutia RASSM [PDF]

Zitiervorschau

Valentin BURLACU

Formarea și evoluția RASS Moldoveneşti (1924-1940)

Chișinău • 2021

Lucrarea a fost elaborată în cadrul Agenției pentru Știință și Memorie Militară și recomandată spre publicare la ședința Consiliului științific al Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan” a Ministerului Educației, Culturii și Cercetării, proces verbal nr. 3 din 5 februarie 2021.

Referenți științifici: Gheorghe Cojocaru, doctor habilitat în istorie Vitalie Ciobanu, doctor în istorie Ion Valer Xenofontov, doctor în istorie

Procesare computerizată: Andrei Dorgan

Dedic această lucrare nepotului Leo Dorado – Burlacu

CUPRINS Abrevieri 8 Introducere 9 Actualitatea temei 9 Istoriografia problemei 11 CAPITOLUL I

Formarea RASSM în componența RSS Ucrainene 1. Contextul politic intern și extern 2. Memoriul şi obiectivele formării Republicii Moldovenești – cap de pod în planurile expansioniste ale regimului stalinist 3. Procesul de formare a Republicii Moldovenești: scopuri, etape, realizări 4. Semnificaţia istorică a RASSM – entitate politică artificială 5. Europa – circumspectă faţă de crearea RASSM 6. Organizarea administrativă. Populaţia. Problema capitalei Problema capitalei 7. Crearea organelor de partid şi de stat. Regimul politic. Simbolurile de stat Simbolurile de stat ale RASSM

93 93

CAPITOLUL II

100 107 131 143 146 154 157 169

CAPITOLUL III

172 172 183 198 208 219 236 243

RASSM – laborator de experimentare a tehnologiilor privind tezele sovieto-cominterniste ale moldovenismului 1. „Moldovenismul” sovietic si politica etnoculturală 2. Tentative de fundamentare a conceptului de „naţiune moldovenească” 3. Problema limbii materne şi a grafiei 4. Politica lingvistică. Instituționalizarea „limbii moldovenești” 5. Dimensiunea practică a politicii bolşevice de „moldovenizare” 6. „Indigenizarea” și statutul cadrelor băștinașe 7. Introducerea și ostracizarea grafiei latine Evoluţia social – economică 1. Etatizarea economiei. Industria 2. Colectivizarea forţată a gospodăriilor ţărăneşti 3. Foametea organizată 4. Refugierea transnistrenilor în Basarabia. Masacrele de la Nistru 5. Atitudinea autorităţilor române 6. „Memoriul românilor transnistreni înaintat Ligii Naţiunilor” 7. Evoluţia orânduirii colhoznice

257 257 272 292 309 313 317 320

CAPITOLUL IV

Împilarea spirituală și culturală 1. Propaganda antireligioasă și lichidarea instituțiilor de cult 2. Şcoala de cultură generală instituție centrală a regimului în educarea „omului nou” 3. Învăţământul mediu de specialitate şi superior 4. Alfabetizarea populaţiei. Mesajul propagandistic 5. Procesul literar. Metode și teme de creație 6. Presa de partid. Socializarea politică 7. Artele și cultura de masă 8. Ştiinţa. Funcția identitară și de legitimare a regimului politic CAPITOLUL V

Represiunile staliniste 1. Lupta împotriva naţionalismului „mic burghez” şi „național moldovenesc” de la începutul anilor 30 2. Represiunile politice din RASSM în contextul Marii Terori din URSS 3. Mecanismul şi desfăşurarea 4. „Operaţiunea chiaburească” 6. Reprezentanţi ai altor grupuri etnice, victime ale Marii Terori 7. Epurarea cadrelor de conducere și a intelectualității 8. Repesiuni pe motive lingvistice Soarta RASSM. De la RASSM la RSSM Concluzii Surse foto Bibliografie Summary

329 329

337 346 350 354 363 366 372

386

386 395 400 406 410 412 424 429 430 437 438 460

Listă de abrevieri: AOSP RM – Arhiva Organizaților Social Politice din Republica Moldova Biroul CR de partid – Biroul comitetului raional de partid Biroul politic al CC al PC (b) din toată Uniunea – Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) din toată Uniunea Biroului politic al PC (b) R – Biroul Politic al Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia Biroului Politic al PCU – Biroul Politic al Partidului Comunist din Ucraina CC al PC (b) din toată Uniunea – Comitetul Central al Partidului Comunist (bolșevic) din toată Uniunea CC al PC (b) U – Comitetul Central al Partidului Comunist (bolșevic) din Ucraina CCP – Consiliul Comisarilor Poporului CEC – Comitetul Executiv Central CEN – Comisia economiei naționale CMR de partid – Comitetul Moldovenesc Regional de partid CȘM – Comitetul Științific Moldovenesc IMCŞ – Institutul Moldovenesc de Cercetări Științifice NKVD – Comisariatul Norodnic pentru Afacerile Interne NPE – Noua Politică Economică PC (b) U – Partidul Comunist (bolșevic) din Ucraina PCR – Partidul Comunist din România RASSM – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească RMN – Republica Moldovenească Nistreană RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească RSSU – Republica Sovietică Socialistă Ucraineană SCN – Sovietul Comisarilor Norodnici SMT – Stație de Mașini și Tractoare URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

8

Actualitatea temei

Introducere

Regimul bolșevic nu a recunoscut dreptul firesc al populaţiei româneşti din Basarabia de a se uni cu România. După eşuarea tratativelor sovieto-române de la Viena, din martie-aprilie 1924, în problema Basarabiei şi a diversiunii bolşevice de la Tatarbunar, din septembrie 1924, autorităţile comuniste au hotărât să creeze o republică autonomă moldovenească în teritoriul din stânga Nistrului. Drept motiv al creării acestei republici era prezentată grija puterii sovietice faţă de dezvoltarea naţională a diferitelor minorităţi etnice din Uniunea Sovietică, inclusiv a celei „moldovenești”, dar adevăratul obiectiv era, de fapt, cel de ordin politic şi ideologic. Prin crearea acestei republici se urmărea scopul de a „crea” un „popor moldovenesc”, diferit de cel român; de a provoca o stare de tensiune şi instabilitate politică la hotarul de est al României; de a pregăti terenul pentru o exportare a revoluției comuniste în România şi în alte ţări din Balcani şi de a justifica o ulterioară reanexare a Basarabiei. Sub aspect istoriografic, opiniile cu privire la formarea RASSM în cadrul RSS Ucrainene la 12 octombrie 1924, sunt foarte divergente. Semnificația şi relevanţa RASSM pentru istoria naţională sunt, în schimb, incontestabile. Începând cu anul 1924, când era creată RASS Moldovenească, regimul totalitar comunist a urmărit să toarne după tiparele sovietice o „naţiune moldovenească” teritorială, cu propriul său aparat de stat şi elite conducătoare. Acest fapt a fost rezultatul unei interacţiuni între obiectivele politicii externe sovietice, anumite forme de identitate indigenă existentă în raioanele din stânga Nistrului, precum şi anumite aspirații ale elitelor politice şi culturale locale, generate de sistemul sovietic. După cum s-a văzut, RASSM a fost de la început un „cap de pod” al intereselor sovietice în regiune şi un laborator de experimentare a tehnologiilor de impunere a conceptelor Moscovei privind tezele moldovenismului, care viza edificarea unei „naţiuni moldoveneşti” aparte, în scopul readucerii Basarabiei în componenţa URSS. Or, politica identitară din RASSM, promovată la nivel de stat, a avut la bază „moldovenismul” primitiv, o construcţie ideologică şi politică artificială, ce a avut ca idee fixă cultivarea unei distinctivităţi politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească din stânga Prutului şi cea din restul României. Moştenirea identitară a Uniunii Sovietice a fost una specială după felul în care a influenţat evoluţia statelor rezultate din dezintegrarea sa. Obţinând independenţa în urma imploziei URSS, Republica Moldova este angrenată şi ea în procesul de construcţie identitară. În plus, este evident că problemele cu care se confruntă la etapa actuală Republica Moldova privind separatismul transnistrean şi determinarea statutului raioanelor de pe malul stâng al Nistrului, nu pot fi înţelese fără a fi analizate obiectiv din perspectiva întemeierii republicii autonome moldoveneşti în 1924, precum şi a consecinţelor pe care le-a avut acest act. În acest context se poate afirma cu certitudine că originile conflictului transnistrean şi începuturile îndepărtării celor două maluri ale Nistrului au fost puse odată cu formarea RASSM. Raioanele din stânga Nistrului au rămas un teritoriu în care experimentul iniţiat de bolşevici nu a încetat nici astăzi, iar tezele concepute atunci sunt reactivate cu o nouă în9

verșunare de anumite forțe politice. Nu întâmplător, circumstanţele referitoare la procesul de formare şi evoluţie a RASSM, sub toate aspectele, suscită în ultimul timp un interes sporit nu numai din partea opiniei publice din republică, dar şi din alte state. Astfel, actualitatea temei întrunește toate condiţiile indispensabile unei cercetări academice complexe. În primul rând, problema este relevantă şi „spinoasă” din punct de vedere politic în contextul dezintegrării URSS și declanșării separatismului transnistrean în anii 1989 – 1992, când teritoriile moldoveneşti din stânga Nistrului au devenit din nou pentru cercurile pro imperiale de la Moscova un „cap de pod”, în scopul menţinerii efective şi permanente a Republicii Moldova în zona de influenţă a Federaţiei Ruse. Mai mult decât atât, de la proclamarea independenţei Republicii Moldova în 1991, tot mai multe ziare şi reviste din Moscova, Sankt-Petersburg, Tiraspol, Dubăsari, Rîbniţa, Bender, precum şi publicaţii ştiinţifice din Federaţia Rusă contestă suveranitatea Republicii Moldova asupra raioanelor de est şi integritatea teritorială a acesteia, pregătind premisele pentru realizarea celei de a patra dezmembrări a Moldovei. În acest scop numeroşi autori şi oameni politici, reprezentanţi ai cercurilor imperial-şovine ale Rusiei şi Transnistriei, fără vreo argumentare ştiinţifică afirmă frecvent şi fără temei, precum că, partea stângă a Nistrului este „de când lumea pământ rusesc”, sau că teritoriile Basarabiei şi Transnistriei ar fi fost „leagănul” unor triburi slave. Prin urmare, se impune ca acest eveniment istoric instrumentat politic să fie cercetat, într-o manieră cât mai responsabilă şi obiectivă. În al doilea rând, problema formării „statalității sovietice moldovenești” este de o extremă importanţă teoretico-ştiinţifică, deoarece acest proces nu a reprezentat un caz particular, cu caracter local, integrându-se de la un eveniment la altul în alte tendinţe și contexte mai largi, vizând atât politica externă a României și relațiile bilaterale sovieto-române, cu privire la aşa-zisa „problemă basarabeană” (Conferinţa de la Viena (martie-aprilie) și rebeliunea de la Tatarbunar (septembrie) din anul 1924), cât şi politica națională a regimului bolșevic, cu structura federală a Uniunii Sovietice. Analiza rolului atribuit RASSM în politica URSS faţă de România, în perioada interbelică, trebuie să pornească de la situaţia apărută în relaţiile sovieto-române la sfârşitul primului război mondial, după izbucnirea revoluţiei bolşevice din octombrie 1917, şi diversele încercări premergătoare realizării acestei creaţii artificiale în octombrie 1924. De asemenea, întemeierea RASS Moldoveneşti constituie un caz exemplar de realizare a politicii naționale a regimului bolșevic în procesul mai larg „de strângere – adunare a pământurilor ruseşti” sub lozinca formării unui stat federal sovietic. Prin urmare, cercetările trebuie să țină cont de dilema comuniştilor sovietici din 1917 – 1918 cu privire la numeroasele mişcări naţionale de pe teritoriul fostului Imperiu Rus. Pentru a-i învinge pe naţionalişti şi pentru a putea trece mai târziu la represalii violente împotriva acestora, a fost construită o structură federală constituită din republici unionale, republici autonome, regiuni şi raioane naţionale. Acest proces se înscrie, la rândul său, în cadrul problematicii europene generale privind dezintegrarea celor trei imperii şi formarea de noi state pe baza autodeterminării naţionale de după Primul Război Mondial şi Revoluţia Rusă. Din această perspectivă, se poate privi întemeierea RASSM ca una din numeroasele republici sovietice noi de la începutul anilor 1920, (inclusiv Bielorusă şi Carelo-Fină cu un scop expansionist comun, trasat de Moscova), precum şi intenţiile urmărite cu înfiinţarea acestei entități statale, 10

de a-i convinge pe moldovenii / românii de dincolo de Nistru de avantajele oferite de regimul sovietic. Formarea RASSM denotă însă, pe de altă parte, şi elemente particulare, prin prezenţa unui stat naţional de aceeaşi etnie dincolo de graniţa sovietică şi personificat de activitatea comuniştilor basarabeni și români, care se impusese cu Memoriul din 4 februarie 1924 pentru crearea unui stat sovietic moldovenesc în stânga Nistrului. De aceea, este necesar de a înţelege interdependenţa dintre obiectivele conducerii sovietice prin crearea acestei entităţi în întregul proces de federalizare şi motivele specifice ale personalităţilor istorice din cadrul grupului de iniţiativă în cazul RASSM. Astfel, bolșevicii basarabeni intenționau să creeze o republică sovietică socialistă unională, care urma să servească drept far de atracție pentru populația teritoriului dintre Nistru și Prut. La rândul lor, comuniștii emigranți români, însuflețiți de ideea revoluției proletare mondiale, erau preocupați de sovietizarea României și reunirea în cadrul ei a teritoriilor din stânga Nistrului, locuite majoritar de populație românofonă. În al treilea rând, în mare parte, problema creării RASSM nu poate fi concepută fără argumentarea vechimii şi ponderii neamului românesc în această regiune, începând de la colonizarea malului stâng în epoca modernă, anexarea acestor teritorii şi a Basarabiei de Rusia ţaristă, evenimentele istorice care au precedat întemeierea republicii, și, în mod special, momentele politice cruciale din „apropiata” istorie românească precum: mişcarea naţională din 1917 de pe ambele maluri ale Nistrului, Unirea Basarabiei cu România în 1918 şi reîntregirea teritoriilor naţionale într-un stat unitar român. Este de remarcat că procesele care au urmat după 1924 pe parcursul existenţei acestei entităţi, în complexitatea lor: obiectivele formării, componenţa naţională şi organizarea administrativă, regimul politic, politica etnoculturală, tentativele de formare a unei „naţiuni moldoveneşti” distincte, industrializarea şi colectivizarea forţată, foametea organizată, represiunile politice au vizat în mod direct şi teritoriul din dreapta Nistrului şi vor avea consecinţe nefaste pentru Basarabia. În acest context, este necesară alegerea dimensiunii potrivite, adică a cadrului istoric în care trebuie interpretată formarea entităţii autonome moldoveneşti, indispensabilă pentru evoluția evenimentelor şi înţelegerea dramei din anii 1939 – 1940. De fapt, întemeierea RASSM a constituit o parte din strategia lui Stalin de deznaţionalizare a românilor moldoveni, oferindu-i-se posibilitatea de a lega subiectul de anexarea Basarabiei de către Rusia în 1812, iar ulterior şi de înfiinţarea RSS Moldoveneşti în 1940 în urma Pactului Molotov-Ribbentrop. Astfel, consecințele acestui act au fost la fel de durabile, pe cât de lungi şi dramatice pentru evoluţia ulterioară a evenimentelor din RSSM după 1940.

Istoriografia problemei

Evoluţiile politico-sociale, culturale, economice şi militar-strategice ale republicii autonome moldoveneşti din stânga Nistrului au reprezentat un obiect constant de studiu şi dezbateri pentru istoriografie, încă din momentul înfiinţării acesteia. Bibliografia problemei distinge între o paradigmă românească şi una îngust moldovenistă, aflate de-a lungul timpului într-un raport de maximă tensiune. Dacă prima integrează, în mod firesc, moldovenii de la est de Prut şi Nistru unui trunchi comun al tuturor românilor, cea de-a doua, tinde să dea o expresie distorsionată originii şi profilului lor etnolingvistic, să-i decupeze şi să-i singularizeze din peisajul general românesc. Astfel, formarea acestei republicii ca fapt istoric şi ca o problemă 11

a fost analizată, comentată şi apreciată din diverse aspecte, pornind de la variatele viziuni, interese şi poziţii ale celor implicaţi în acest proces. După 1991, pentru istoricii din stânga Prutului, angajaţi în procesul de reevaluare a trecutului, drept test de maturitate şi promovare a servit remarca profesorului din Iaşi, V. Spinei, care la începutul anilor 1990 avertiza: „Pericolul de a riposta la practicile îndelungate de trucare insolentă a trecutului, ce a umilit demnitatea naţională, prin exagerări opuse ca viziune şi interese pândeşte şi istoriografia nouă din Republica Moldova”1. În acest context, pentru o apreciere obiectivă a evenimentelor şi fenomenelor din perioada constituirii şi existenţei RASSM este firesc să examinăm toate aceste puncte de vedere, în primul rând, ale protagoniştilor ideologiei comuniste şi ai istoriografiei sovietice. În broşurile şi articolele editate în RASSM şi la Moscova de M. N. Bociacer2, I. E. Borisiuk şi P. V. Mamaev3, L. N. Alexandri4, S. S. Bantke5, K. Galaida6, S. Timov7, A. Aur8, V. Dembo9, G. Geliburd10, S. P. Perţovici, N. E. Stopakevici11, culegeri de articole12, lucrările, discursurile liderilor de partid şi de stat ai republicii moldoveneşti şi celei unionale ucrainene, documentele de partid şi de stat ale republicii autonome, în stil informativ-propagandistic exagerat, specific epocii, fără o analiză ştiinţifică profundă, bazată pe surse documentare solide, se realizează o descriere a vieţii social-economice, politice şi culturale a regiunii transnistrene de la momentul formării republicii autonome. Sunt reproduse şi analizate date statistice curente referitoare la construcţia statală, numărul populaţiei, situaţia din gospodăria sătească în ajunul şi după colectivizarea compactă a gospodăriilor ţărăneşti, realizările în domeniul construcţiei colhoznice, dezvoltării industriei, învăţământului şi alte ramuri ale culturii ş. a.13 În ansamblu, conţin şi un anumit material factologic despre

V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV. Chişinău, Universitas, 1992, p. 31.



M. N. Bociacer, Moldavia. M.-L., 1926.



I. E. Borisiuk, P. V. Mamaev, Sovetscaia Moldavia. Tiraspoli, 1938.



L. N. Alexandri, Bessarabia i bessarabskii vopros. M., 1924.

1 2 3

4

S. S. Bantke, Bessarabskaia molodioji pod sapogom rumînskogo jandarma. Balta, 1928; Idem, 10 let boribî protiv rumînskih boiar. M.L., 1928.

5



K. Galaida, Ukradennaia strana. M, 1928.

6



S. Timov, Po tu storonu Dnestra. M., 1932.



A. Aur, Boiarskoie iarmo. Balta, 1929.

7 8



V. Dembo, Sovetscaia Moldavia i bessarabskii vopros. M., 1925.

9

G. Geliburd, Rabota i bît za 10 let. Tiraspoli, 1934 (în l. ucr.); Idem, Tehnicina rekonstrukţia narodnogo gospodarstva MASSR za 10 rokiv. Tiraspili, 1934.

10



11

S. P. Perţovici, N. E. Stopakevici, Radianska Moldavia na șleahah do soțializmu. Tiraspoli, 1931.

Sovetscaia Moldavia (1924 – 1939 gg.). Sbornik statei. Tiraspoli, 1939.

12



13

F. Krestianişin, Starea gospodăriilor colective în Moldova. Balta, 1928; Idem, Reconstrucţia socialistă a gospodăriei săteşti din Moldova. În: „Moldova literară”, 1931, nr. 3; Idem, Pe drumul reconstrucţiei socialiste a gospodăriei săteşti din Moldova. Tiraspol, 1932; Idem, RASSM în zidirea socialistă. Tiraspol-Balta, Editura de Stat a Moldovei, 1932; H. Bogopolski, Om preface RASSM într-o republică de colectivizare în masă. Tiraspol, 1929; I. Zborovski, Energia comsomolului în colectivizarea Moldovei. Tiraspol, 1930; I. S. Placinda, Pentru întărirea organizatorică-gospodărească a colectivelor. Tiraspol, 1934; G. I. Bulat, 10 let MASSR. Tiraspoli-Balta, 1934; Idem, Raport al conferinţei IX regionale de Partid despre munca CR PC (b) din Moldova. Tiraspol-Balta, Editura de Stat a Moldovei, 1934; G. Starîi, Despre congresul specialiştilor agrari din Moldova. Tiraspol-Balta, 1935; U. Sirko, Pro uspihi ta nedodilki kolhospnogo budivniţtva. Tiraspili, 1939; K. V. Benzari, V boribe za gheneralinuiu liniu partii. Tiraspoli, 1931 (în l. ucr.); L. Obuşnîii, Slavnoe desiatiletie boribî i pobed bolişevikov Moldavii. Tiraspoli, 1934 (în l. ucr.); V. Holostenko, 3 goda naţionalinogo stroitelistva v MASSR i 10 let naţionalinogo ugnetenia Bessarabii. Balta 1928; M. Vasîlenco, Practica realizărilor şi zădăşile de rând a Sfaturilor. Tiraspol, 1931; S. Soloviova, Moldavscaia sovetscaia literatura. Tiraspoli, 1934; I. Terehov, Sostoianie nizovogo sovapparata v Moldavii. În: „Vlasti Sovetov”, 1925, nr. 41; Idem, Sovetskii apparat v Moldavscoi ASSR. În: „Vlasti Sovetov”, 1928, nr. 37; M. Baluh, Tretii siezd Sovietov Tiraspoliscogo raiona AMSSR. În: „Vlasti Sovetov”, 1927, nr. 16; Idem, Vsemoldavskii siezd Sovietov. În: „Vlasti Sovetov”, 1927, nr. 17, 18; Idem, Cu ce vine URSS către animea Octeabrului a 15-a, şi RASSM în veţuirea de 8 ani. Tirişpolea-Balta, Editura de Stat a Moldovii, 1932; I. Grecul, Mejdu dvumea siezdami. În: „Octombrie”, 1935, nr. 2; G. I. Petrovskii, Sovetscaia Moldavia v boribe za soţializm.

12

aceste procese de bază ale vieţii sociale din RASSM, care pot fi utilizate în studierea problemei formării şi evoluţiei RASSM. Istoricul occidental, W. P. Van Meurs, apreciind, însă aceste broşuri şi articole, remarcă: „Scrierile acestor românofobi reprezentau tirade sălbatice împotriva cuceririi româneşti a Basarabiei şi contra „oprimării sângeroase a muncitorilor basarabeni de către burghezie şi moşieri”14. Unul dintre autori, în aşteptarea „neuitatei zile a reunirii poporului moldovenesc” nu ascundea care au fost scopurile reale ale formării entităţii autonome moldoveneşti: „Cine a spus „A” va trebui să zică şi „B”. E o veche lege a logicii. Şi dacă istoria a spus A MSSR (prima abreviere a RASSM în l. rusă – n. n.), atunci, indubitabil, istoria va zice şi B SSR – Republica Sovietică Socialistă Basarabeană (abrevierea în l. rusă – n. n.). Dar istoria nu se va opri la aceasta. Alfabetul are multe litere şi istoria va ajunge până la RSSR, până la o Românie sovietică. Cauza eliberării Basarabiei a fost pusă pe roate cu pricepere din acel moment, când a fost creată RSSM Autonomă”15. Acelaşi istoric-propagandist, recunoscând că formarea RASSM avea menirea să permanentizeze la nivel internaţional „problema basarabeană”, afirma că RASSM nu era altceva decât „Basarabia în miniatură”16. În aprecierea lui V. M. Senkevici, „Formarea RASSM a servit drept pârghie puternică în procesul de înflorire a economiei şi culturii, lichidare a inegalităţii reale”17. El considera lichidarea neştiinţei de carte ca „o cotitură radicală” în ridicarea nivelului cultural al poporului moldovenesc. Autorul articolului descrie extinderea reţelei de instituţii cultural-educative, dezvoltarea presei periodice, pregătirea cadrelor pentru economia naţională, formarea intelectualităţii sovietice naţionale, rolul partidului comunist în construcţia culturală din republică. În condiţiile când scrierea istoriei „poporului moldovenesc”, urmărită cu tenacitate de regimul stalinist, s-a dovedit dificilă din cauza neidentificării documentelor şi a lipsei lucrărilor istorice necesare, nu fusese elaborată „o concepţie sovietică coerentă” privind etnogeneza „poporului moldovenesc”, predilecţie s-a acordat istoriei contemporane a Basarabiei şi RASSM, mişcării ilegaliste, revoluţiei din octombrie, războiului civil, „ocupaţiei româneşti a Basarabiei”. Cu atât mai mult că autorii, dar şi conducătorii politici ai repu-

Harikov, 1932; N. Scrîpnik, Kuliturnoe stroitelistvo Moldavii-na bolee vîsokii uroveni. În: „Octombrie”, 1932, nr. 8; K. N. Derjavin, Literaturnoe stroitelistvo v soţialisticescoi Moldavii. În: „Trudî instituta slavianovedenia” AN SSSR, 1932, t. 1; I. V. Ocinski, Problemele ştiinţei în RASSM în planul al doilea de 5 ani. În: „Octombrie XV. Almanah politico-literar”. Tiraspol, Editura de Stat a Moldovei, 1932; A. I. Bihman, Teoria Marxo-Leninistă şi edificarea naţională culturală. În: „Octombrie XV”. Tiraspol, Editura de Stat a Moldovei, 1932; S. Lehtţer, Teatrul moldovenesc şi dramaturgia moldovenească. În: Primul teatru moldovenesc de stat. Tiraspol, Editura de Stat a Moldovei, 1934; S. V. Dimitriu, Darea di samî a cârmii RASSM sezdului a V a Sfaturilor. Tirişpolea, 1931; Hotărârili săsîii a IV-a a CÎŢului RASSM di chemarea a 5-a. Tirişpolea-Balta, 1932; Al doilea s’ezd moldovenesc al soiuzelor profesionale. 27-31 ianuarie 1926. Ediţia SSPM; Conferenţîia a VI-a partiinicî din Moldova. Tirişpolea, 1930; Sesia a doua a Sovietului Suprem a Republişii Avtonome Sovietişe Soţialiste Moldoveneşti. 10 avgust 1939. Tiraspol-Balta, Editura de Stat a Moldovei, 1940; Hotărîrili Săsîii a IV-a a CÎŢului RASSM di chemarea a 5-a. Tirişpolea-Balta, Editura di Stat a Moldovii, 1932; Conferenţîia a VI-a partiinicî din Moldova. Docladu t. Ilin dispri lucrul Comobului şî rezoliuţîili conferenţîii. Tirişpolea, Editura de Stat a Moldovii, 1930; Materialurili şerşetării organizaţîii partiinişi din Moldova. Tirişpolea, Editura di Stat a Moldovii, 1930; Rezoluliuţîia întăritî di biurou comobului moldovnesc pi ntrebarea dispri zîdirea naţîonalo-culturnicî. Tirişpolea, Editura Statnicî a Moldovii. 1931; Hotărîrili plenumului a II-lea întorlocat a Comobului PC (b) şî CCO. Tirişpolea, Moldpeciati, 1930; Culegerea de hotărâri şi ordine despre latinizarea şi lichidarea analfabetismului în anul de învăţământ 1934-35. Tiraspol, Editura de Stat a Moldovei, 1934; IX. Conferinţă regională de partid din Moldova. Tiraspol, Editpartmold, 1934; Despre învăţarea în masă a scrisului latinizat. Tirişpolea, Ediţia CSN RASSM, 1933; I. O. Borisiuk, P. V. Mamaev, Radianska Moldavia. 1938; P. P. Postîșev, Reci na iubileinoi sessii ȚIK Sovetov Moldavii, 11 okiabrea 1934 g. Tiraspoli, Gosizdat Moldavii, 1934.ş. a.

W. P. Van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. Chişinău, Editura Arc, 1996, p. 183.

14

V. Dembo, op. cit., p. 40.

15

Ibidem.

16

V. M. Senkevici, Naţionalino-kuliturnoe stroitelistvo. În: Sovetscaia Moldavia, op. cit., p. 234.

17

13

blicii au fost participanţi activi la aceste evenimente18, chiar dacă majoritatea absolută dintre ei au fost represați în anii 1937 – 1938. Era imperios necesar, după cum se accentua în documentele de partid, de o serioasă critică ştiinţifică a tezelor istoriografiei „reacţionare-şoviniste burgheze româneşti”, care nega dreptul „poporului moldovenesc la autodeterminare, la crearea şi dezvoltarea statalităţii sale socialiste”. În mod special erau vizaţi „istoricii români burghezi” N. Iorga, I. Nistor, O. Ghibu şi în unison cu ei, naţionaliştii burghezi moldoveni D. Bogos, P. Cazacu, I. Pelivan, Pan. Halippa, Şt. Ciobanu, care „justificând ocuparea ilegală a Basarabiei de România regală, ignorau sau falsificau trecutul, istoria contemporană, cultura poporului moldovenesc”. Acestora li se imputa versiunea „antiştiinţifică”, conform căreia moldovenii de pe ambele maluri ale Nistrului sunt români, că masele truditoarea moldovene nu au participat alături de muncitorii, soldaţii, ţăranii ruşi şi ucraineni la lupta pentru instaurarea Puterii Sovietice, că ocuparea Basarabiei în 1918 nu ar fi fost un act de agresiune, ci un rezultat „legitim” al hotărârii Sfatului Ţării, care în mod eronat este redat ca un organ al suveranităţii poporului. Pentru a combate aceste teze, la comanda Comitetului Moldovenesc Regional de partid, istoricii din republică au trasat drept direcţii de cercetare trecutul poporului moldovenesc, istoria mişcării muncitoreşti şi ţărăneşti din ţinut, participarea oamenilor muncii din Moldova în pregătirea şi desfăşurarea revoluţiei din octombrie, în războiul civil, generalizarea experienţei construcţiei socialiste în RASSM”19. În ansamblu, mişcarea revoluţionară din ţinut era apreciată ca parte componentă a procesului revoluţionar din toată Rusia. La sfârşitul anilor’20 a fost pregătită lucrarea „Transformarea revoluţiei burghezo-democratice în revoluţie proletară pe teritoriul Moldovei din stânga Nistrului”. Au urmat trei broşuri ale lui N. A. Narţov, în care autorul a încercat să ilustreze rolul decisiv al influenţei revoluţiei socialiste asupra proceselor de creare şi evoluţie a RASSM20. Importanţa istorică a Marelui Octombrie asupra destinelor „poporului moldovenesc” este dezvăluită în lucrarea secretarului CMR de partid M. A. Baluh „Cu ce vine URSS la aniversarea a 15-a şi RASSM la aniversarea a 8-a a lui Octombrie”21. În 1933, la Tiraspol, apare, sub redacţia lui Em. Bagrov, culegerea de documente şi materiale „Intervenţia română în Basarabia”. Dedicată luptei revoluţionare din 1917 – 1918 pentru puterea sovietică în ţinut, culegerea conţinea şi o succintă incursiune în istoria veche a Basarabiei. Încercând să demonstreze că teritoriul dintre Nistru şi Prut nu a aparţinut niciodată României, autorii culegerii au apelat la argumente „inexacte”, fără vreo referire la sursele istorice, precum „slaba autoritate” a domnitorului Ştefan cel Mare asupra acestui teritoriu, apariţia chestiunii basarabene în 1856, când sudul Basarabiei a fost retrocedat Principatului Moldovei22. Scopul preconceput al acestei culegeri era de a demonstra falsitatea pretenţiilor istorice româneşti asupra Basarabiei. Întreaga argumentaţie fiind tipic îmbibată de ideologie

18

A se vedea: E. Negru, Politica etnoculturală în Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească (1924 – 1940). Chişinău , Editura Prut Internaţional, 2003, pp. 101-102.

A se vedea: D. I. Antoniuk, Dinamizm kuliturnogo stroitelistva v Sovetskoi Moldavii. Kișinev, Cartea Moldovenească, 1984, p. 96.

19



20

N. Narţov, Lupta pentru Octombrie. Balta, 1930; Idem, Istoria proletarskoi revoliuţii i obrazovanie MASSR. Tiraspoli, 1934; Idem, În flacăra războiului civil s-a născut Moldova Sovietică. Tiraspol-Balta, Editura de Stat a Moldovei, 1935.

D. I. Antoniuk, op. cit., p. 97.

21

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 94.

22

14

comunistă dogmatică. Unirea Basarabiei cu România este calificată ca o „intrigă burghezo – moşierească”23. Pe paginile publicaţiilor, pretinse istorice, a fost rezervat un spaţiu vast „eroismului luptătorilor revoluţionari, care-şi riscase şi jertfise vieţile pentru eliberarea poporului moldovenesc”. Crearea acestei tradiţii revoluţionare urmărea să cultive un sentiment de mândrie şi identitate moldovenească în rândurile populaţiei basarabene şi să întărească solidaritatea şi simpatia faţă de popoarele Uniunii Sovietice. Majoritatea broşurilor şi articolelor apărute pe această tematică relatau în mod special despre lupta maselor populare pentru Puterea Sovietică pe parcursul războiului civil şi a intervenţiei străine, „ocuparea Basarabiei”, tinzând în acelaşi timp „să demaşte opusurile falsificatoare ale istoriografiei reacţionare” româneşti. Lucrările respective abordau preponderent următoarea problematică: a) „chestiunea basarabeană ca urmare a ocupării Basarabiei de România regală”, tratată prin prisma combaterii argumentelor „neîntemeiate ale istoriografiei burgheze româneşti”; b) „ilegalitatea actului de anexare a Basarabiei de România regală” şi „lupta eroică neîncetată a oamenilor muncii împotriva ocupanţilor pentru reunirea cu Patria Sovietică”, demascarea „rolului contrarevoluţionar, trădător al căpeteniilor Sfatului Ţării”; c) „jugul politic, social şi naţional în ţinutul ocupat”, „consolidarea înapoierii culturale a populaţiei basarabene”, analiza în plan comparativ-istoric, a situaţiei din Basarabia, decăderea producţiei industriale şi agricole, a culturii, creşterea şomajului şi a sărăciei, lipsa drepturilor politice în ţinutul subjugat, în contrast cu succesele înregistrate în construcţia socialistă din RASSM”24. În acest context, la sfârşitul anilor’20 – 30 au apărut o serie de publicaţii care descriau, pe baza exemplului RASSM, „realizările” construcţiei socialiste în industrie, agricultură, cultură. Lupta revoluţionară împotriva intervenţiei străine şi „ocupaţia românească” au fost pe larg vehiculate în anii ’20 – ’30, în RASSM, pentru a socializa populaţia într-un mod nou şi pentru a-i crea o identitate comunistă – „naţiunea moldovenească”. Antiromânismul şi demonizarea României au devenit un atribut indispensabil al noului discurs istoriografic. Ştafeta acestei campanii propagandistice de denigrare a României, de falsificare a realităţilor legate de situaţia Basarabiei în cadrul statului unitar român, pe de o parte, şi de lustruire a situaţiei din stânga Nistrului, pe de altă parte, a fost preluată de „Societatea basarabenilor”, o organizaţie de tip kominternist, fondată ,în 1925, la Moscova din rândurile presupuşilor emigranţi politici basarabeni în URSS, ce şi-a propus drept obiectiv apropiat „eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupanţilor români” şi „reunirea ei cu Uniunea Sovietică” pe calea „răsturnării boierimii române”, „sovietizarea Basarabiei” şi „unirea” ei cu „RASS Moldovenească”, iar în perspectivă, „răsturnarea dominaţiei boierilor şi capitaliştilor în întreaga Românie” şi „prin revoluţia din România, spre sovietizarea Balcanilor”25. Pe paginile revistei „Krasnaia Bessarabia” („Basarabia Roşie”) (coperta acestei reviste înfăţişa Basarabia ca o femeie în lanţuri), editată din 1926 şi până în 1938 de această societate, din număr în număr s-a urmărit cu tenacitate realizarea obiectivelor propuse. Tematica şi conţinuturile articolelor abundă în expresii de genul „confiscării de la ţăranii basarabeni a cuceririlor Puterii Sovietice instaurate în ţinut la începutul anului 1918”, a A se vedea: Intervenţia română în Basarabia. Culegeri de materiale şi documente (1917 – 1918), ed. E. Bagrov. Tiraspol, Editura de Stat a Moldovei, 1933, vol. 1, p. 14-20.

23

A se vedea: D. I. Antoniuk, op. cit., pp. 98-99.

24

A. Petrencu, România în planul operativ de război al URSS din mai 1941. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1994, nr. 3-4, p. 81.

25

15

„degradării” situaţiei economice şi financiare a gospodăriilor ţărăneşti ca urmare a aplicării reformei agrare din 1918 – 1921 în Basarabia, a „exploatării crunte” a populaţiei rurale din Basarabia de către „boierii şi moşierii români”, a foametei permanente ce bântuia mediul rural basarabean, a emigrării în masă a ţăranilor basarabeni, cum că „ţărănimea basarabeană a fost coborâtă pe ultima treaptă a sărăciei”, „fenomenul pustiirii satului basarabean”, „refugiaţii basarabeni de peste Nistru”, „răfuielile ocupanţilor cu populaţia dezarmată a Basarabiei”, asasinarea basarabenilor „de călăii români cu sutele şi miile” şi, drept consecinţă „Basarabia oferea priveliştea unui vulcan, capabil în orice clipă să reverse lava-i incandescentă peste capetele asupritorilor săi”26. Articolele acestor autori erau redactate într-un limbaj specific comunist şi aveau drept scop de a spori agitaţia politică şi a crea o tradiţie istorică alternativă pentru „poporul moldovenesc”. Pentru ei lupta de clasă era un motiv suficient de a pretinde Basarabia şi a o „reuni” cu Patria Sovietică. „Ocupaţia” românească a Basarabiei era descrisă ca cea mai neagră pagină din istoria ţinutului, ce adusese „stagnare economică”, „oprimare socială”, un regim de „teroare sângeros”. În contrast cu destinul moldovenilor din Basarabia, „căzuţi în jugul burgheziei şi moşierilor români”, pentru a atrage simpatiile ţăranilor şi muncitorilor basarabeni faţă de „patria socialismului” şi a trezi spiritul lor revoluţionar, erau publicate informaţii de peste Nistru, din URSS şi RASS Moldovenească, conform cărora, moldovenii din stânga Nistrului, rămaşi în componenţa Rusiei Sovietice, în corespundere cu politica naţională leninistă şi „aspiraţiile populaţiei moldoveneşti” au creat republica autonomă în componenţa RSS Ucrainene, se bucură de toate roadele orânduirii noi, sovietice şi înregistrează succese grandioase în construcţia socialistă, în dezvoltarea industriei, agriculturii, culturii, ştiinţei, se produce „înflorirea Republicii Autonome Moldoveneşti în familia frăţească a popoarelor URSS”. După cum se pretindea, într-un mod profetic, de editorialul gazetei guberniale din Odesa „Izvestia”, anticipând evenimentele, chiar a doua zi după proclamarea RASSM: „ştirea formării republicii autonome va acţiona mai puternic decât tunurile boierilor, decât baionetele şi cravaşele jandarmilor [...]. Nicăieri contrastul acesta nu este atât de izbitor ca aici, de ambele maluri ale Nistrului, unde pe de o parte triumfează călăii şi bubuie tunurile, care trag asupra satelor şi judeţelor paşnice, iar pe de alta-grija şi ajutorul frăţesc, 26

V. Holostenko, 3-ia godovşcina MASSR. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1927, nr. 8-9; M. Vakulin, Bessarabţî-komunarî. În: „Krassnaia Bessarabia”, 1929, nr. 6; L. Brînza, MASSR v osveşcenii siguranţî. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1932, nr. 8-9; I. V. Ocinschii, Soţialisticescoie stroitelistvo i rabota naucinogo komiteta v Moldavii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1932, nr. 6; Idem, Na grani dvuh piatiletok. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1932, nr. 6; M. A. Baluh, Vîdvijenţî (na rukovodiaşciiu rabotu riadovîh aktivistov). În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 8-9; Idem, Desiati let rabotî Gosizdata Moldavii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1935, nr. 6; B. Lehtman, Klassovaia boriba na naucinom fronte. În „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 8-9; A. Manuilenko, Politotdelî MASSR v boribe za bolişevistskie kolhozî. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1933, nr. 12; F. G. Cârlig, Novaia volna kollectivizaţii v MASSR. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 8-9; E. P. Voronovici, Deseati let stroitelistva AMSSR. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 8; Idem, Na rubeje dvuh mirov. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1936, nr. 12; G. I. Starîi, Bessarabia i MASSR. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1928, nr. 1; Idem, Govorit Sovetscaia Moldavia. (Uspehi narodnogo hoziaistva i kuliturî). În: „Krasnaia Bessarabia”, 1932, nr. 11; A. Grinştein, Uroki okupaţii i naţionalinîi vopros. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1926, nr. 2; P. Chior, Naţionalinîi vopros v Moldavii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1928, nr. 3; Idem, Naţionalinaia po forme, soţialisticeskaia po soderjaniu. Pobeda sovetskoi kuliturî v Moldavii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1929, nr. 9, 10; M. Diaciuk, Dve sistemî-dva mira. Hoziaistvennoie stroitelistvo v Bessarabii i v AMSSR. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1931,nr. 3; M. V. Serghievski, Protiv orientaţii na faşistskuiu Rumîniu. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1932, nr. 2.; B. Lehtman, Klassovaia boriba na naucinom fronte. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr 9; Nicoleanu, Pobeda latinizaţii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 8-9; M. Bocearer, Pervîe şaghi moldavscoi gazetî. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 5; L. Banita, Kuzniţa moldavscoi intellighenţii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1929, nr. 6; I. Ermakov, Rastet i krepnet soţialisticescaia kulitura (v MASSR). În: „Krasnaia Bessarabia”, 1931, nr. 5-6; I. Şeftolovici, MASSR budet respublikoi sploşnoi gramotnosti. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1932, nr. 3; N. Golub, K novîm pobedam v razvitii kulturî Moldavii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 2; Kuliturnoie stroitelistvo MASSR za 13 let. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1937, nr. 2, 10-11; ş. a.

16

Așezări moldovenești la est de Nistru, sec. XIX. Sursă: Arhiva cartografică a Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan” a Ministerului Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova; Arhiva cartografică a Editurii „Civitas”

17

entuziasmul şi elanul creator, îndreptate spre unicul şi măreţul scop-victoria muncii”27. În anii 1939 – 1940, au fost publicate broşuri şi articole cu caracter propagandistic, care urmau să asigure „ştiinţific” argumente despre „anexarea Basarabiei la 1918 de România burghezo-moşierească” şi pregătirea ideologică a anexării Basarabiei la URSS28. Apreciată în ansamblu, istoriografia din RASSM, ca şi întreaga istoriografie sovietică, era dominată de ideologia şi tematica comunistă. Partea cea mai mare a publicaţiilor revenea amintirilor despre eroii revoluţionari şi mărturiilor referitoare la evenimentele din anii 1917 – 1920, drept justificare a caracterului ilegal al „anexării” Basarabiei de către România şi lipsirii întregului „popor moldovenesc” de dreptul la autodeterminare, precum şi a reflectării succeselor „grandioase” obţinute de moldovenii din RASSM în dezvoltarea economică şi culturală. Toată propaganda şi istoriografia aceasta, complet străină de realitatea istorică, a lucrat mai întâi la motivarea pretenţiilor cotropitoare ale URSS asupra Basarabiei, iar după 1940, a încercat să îndreptăţească actul cotropirii29. Se considera, de asemenea, că această tradiţie alternativă era suficientă pentru a contracara propaganda românească din Basarabia şi pentru a face ideologia comunistă mai puternică decât ideologia naţionalistă românească în rândurile populaţiei din Basarabia30. În acelaşi timp, în perioada interbelică, o serie de istorici şi publicişti români, precum N. Iorga31, V. Netea32, I. I. Nistor33, V. Harea34, N. Florin35, N. Drăganu36, M. Andreescu37, N. P. Vaidomir38, E. Diaconescu39, N. P. Popp40, A. Boldur41, Şt. Bulat42, N. P. Smochină,43 G. Popa-Lisseanu44 ş. a. au depus eforturi susţinute pentru a interpreta obiectiv istoria românilor din stânga Nistrului, rămaşi sub regimul bolşevic. În lucrările publicate pe această Formarea RSS Moldoveneşt şi crearea Partidului Cmunist al Moldovei. Culegere de documente şi materiale, doc. 53. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1986, p. 109.

27

28

D. Dragnev, Etapele evoluţiei ş tiinţelor socio-umanistice din Moldova (1946 – 2016). Î n : Probleme actuale ale istoriei ştiinţei, resp. ed.: Ion Valer Xenofontov. Chişinău, Biblioteca Ştiinţifică (Institut) „Andrei Lupan”, 2017, pp. 9–10.

29

I. Ţurcanu, Istoriografia din Moldova Sovietică între ştiinţă şi propagandă. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1994, nr. 3-4, p. 8.

30

W. P. Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. Chişinău, Editura Arc, 1996, pp. 189-190.

31

N. Iorga, Românii de peste Nistru. Iaşi, 1918; Idem, Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei. Bucureşti, 1940.

32

V. Netea, Transnistria. Bucureşti, 1941.

33

I. I. Nistor, Vechimea aşezărilor româneşti dincolo de Nistru. Bucureşti, 1939; Idem, Istoria românilor din Transnistria. Bucureşti, Editura Eminescu, 1995; Idem, Românii Transnistreni. Cernăuţi, Codrii Cosminului, 1925. Reprodus în „Basarabia”, 1990, nr. 10.

34

V. Harea, Românii de peste Nistru. Bucureşti, 1934; Idem, Panslavismul, bolşevismul şi România. În: „Revista fundaţiilor regale’’. VIII, 1941, nr. 8-9.

35

N. Florin, Românii de peste Nistru. În: „Tribuna românilor de peste hotare”, 1924, nr. 2.

36

N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticii. Bucureşti, 1933.

37

M. Andreescu, Bolşevismul şi Europa. Bucureşti, 1943.

38

N. P. Vaidomir, Drepturi româneşti în Transnistria. Mediaş, 1942.

39

E. Diaconescu, Românii din răsărit-Transnistria. Iaşi, 1942; Idem, Problema originii şi limbii românilor din răsărit. Reprodus în: „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”. Chișinău, 1993, nr. 2.

40

N. P. Popp, Românii Transnistreni şi Republica Moldovenească. Giurgiu, 1935.

41

A. Boldur, Românii şi strămoşii lor în istoria Transnistriei. Iaşi, 1943.

42

Şt. Bulat, Problema naţională în Ucraina Sovietică. În: „Tribuna românilor transnistreni”, 1927; Idem, Congresul de la Tiraspol, 17 – 18 decembrie 1917. În: „Tribuna românilor transnistreni”, 1927, nr. 3; Idem, Activitatea Comitetului Moldovenesc după Congresul de la Tiraspol. În: „Tribuna românilor transnistreni”, 1926, nr. 5;

43

N. P. Smochină, Republica Moldovenească a Sovietelor. Iaşi, 1935; Idem, Institutul de Cercetări Ştiinţifice din Republica Moldovenească. În „Însemnări ieşene”. III, vol. V, 1938, nr. 3; Idem, Românii de peste Nistru. Bucureşti, 1941; Idem, Les Moldaves de Russie Sovietique depuis son origine jusqu’a nos jours. În: „Moldova Nouă’’, 1935, nr. 1; Idem, Din amarul românilor transnistreni. Masacrele de la Nistru. Bucureşti, „Moldova Nouă”, nr. 1-3, 1941.

44

G. Popa-Lisseanu, Basarabia. Privire istorică. Bucureşti, 1924.

18

tematică este demonstrată vechimea aşezării pe teritoriul dat şi românitatea moldovenilor transnistreni, unitatea naţională cu restul neamului românesc, descrisă participarea lor la mişcarea naţională din anii 1917-1918. I. Nistor, urmărind procesul strămutării românilor, din diferite motive, în stânga Nistrului, peste hotarele politice ale statului lor naţional şi stabilindu-se într-un spaţiu geografic nestăpânit de structuri administrativ-teritoriale politice stabile, convieţuind cu reprezentanţii altor popoare, şi-au păstrat conştiinţa naţională şi sentimentul apartenenţei la statalitatea lor istorică. „Regiunile transnistrene, scrie el, sunt des presărate cu aşezări româneşti. Îndeosebi malul stâng al Nistrului de la Movilău la vale până la Ovidiopol în faţa Cetăţii Albe, este cuprins de aşezări moldoveneşti, care prin însuşi numele lor, arată originea românească a descălicătorilor. Românii trăiesc în Movilău, Iampol, Raşcov, Dubăsari, Chetroasa, Ocniţa, Ţigănăuca, Sărăţica, Botuşeni, Doibani, Mahala, Tiraspol, Strâmba, Găvănos, Caragaci, Slobozia, Grădiniţa, Iasca, Moldovanca, Grigoriopol, Scurta ş. a. În faţa acestei constatări Nistru nu mai poate fi privit şi din punct de vedere etnografic ca fluviu de hotar. Dimpotrivă, având în vedere populaţia românească, care hălăduieşte de veacuri pe ambele maluri ale acestui impozant fluviu, Nistru poate fi considerat drept râu românesc”45. Ardeleanul O. Ghibu, participant şi cronicar al Adunării naţionale a moldovenilor de la Tiraspol, din 17 – 18 decembrie 1917, caracterizând condiţiile deşteptării naţionale a moldovenilor de peste Nistru, consemna: „Libertatea deplină pe care a adus-o Revoluţia rusă pe seama tuturor naţionalităţilor din Rusia”. El cu multă pasiune a descris aspiraţiile moldovenilor de peste Nistru: „Cu câtă iubire şi cu câtă duioşie trebuie să căutăm la aceşti fraţi ai noştri, cari de sute de ani locuiesc pe malul stâng al râului, de unde s-au întins departe până dincolo de Elizavetgrad. Ei au trăit totdeauna ca neam deosebit, dar niciodată n-au fost sub stăpânirea politică românească şi n-au fost înrâuriţi de politica naţională [...]. Şi totuşi ei nu s-au pierdut şi la cea dintâi adiere a curentului naţional ei se deşteaptă ca dintr-un somn adânc şi-şi cer dreptul la viaţă, în rând cu noi ceilalţi [...]. Revoluţia rusă a venit să desăvârşească marea lucrare a redeşteptării lor naţionale, dându-le putinţa să-şi aşeze viaţa pe temelii naţionale după plac, neîmpiedicaţi de nimeni. În sfârşit neamul nostru s-a deşteptat la viaţă şi la conştiinţă naţională şi de acum înainte nu mai este putere pe lume, care să ne ţie în întuneric şi robie”46. În 1923, transnistreanul Şt. Bulat, participant activ la acele evenimente, aprecia aportul lui O. Ghibu în procesul de renaştere naţională a românilor transnistreni, evidenţiind: „D-stră sunteţi primul, care aţi venit la bordeiele noastre, după veacuri de despărţire şi ne-aţi întrebat: Cum trăim şi ce nevoi mai avem. După ce aţi adus la cunoştinţa publică răspunsul nostru, prin cărticica „Deşteptarea românilor de peste Nistru”, acel sprijin moral ce ni l-aţi dat şi cu care suntem asiguraţi şi pe viitor, e o forţă ce nu va lăsa să cădem ispitelor diferite”47. Comentând evenimentele din 1917, de la Chişinău şi de la Tiraspol, publicistul V. Harea scria: „Congresul ostaşilor moldoveni din Basarabia, care a proclamat în Octombrie 1917 autonomia acestei provincii, a avut o însemnătate covârşitoare şi pentru românii transnistreni prin faptul că a dat un puternic imbold mişcării lor naţionale...Înstrăinarea completă îi ameninţa pe românii transnistreni, dacă revoluţia rusească, pe lângă alte urmări bune pentru români, n-ar fi avut şi urmarea, că a trezit din toropeală această frântu45

I. Nistor, Românii transnistreni, op. cit., p. 40.

46



47

Şt. Bulat, Scrisoare către Onisifor Ghibu. Chişinău, 18.XII.1923. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6, p. 33.

O. Ghibu, Deşteptarea moldovenilor de peste Nistru. Chişinău, 1918, p. 4; A se vedea şi: Idem, Se trezesc din somnul lor îndelungat moldovenii de dincolo de Nistru. În: Pe baricadele vieţii. Chişinău, 1992, pp. 467-489.

19

ră a neamului nostru”48. El descrie interesul deosebit, manifestat de participanţii la Congresul moldovenilor de la Tiraspol, referitor la destinul lor: „N-au fost uitate la Congres nici chestiunile politice. S-a pus chestiunea unirii cu Basarabia, care până azi şi-a păstrat la moldovenii transnistreni vechiul şi adevăratul nume „Moldova”. Răspunsul a fost că să ne soiudinim (unim) cu fraţii noştri din Moldova! Oamenii de la ţară, se adresează delegaţii satelor către Sfatul Ţării, sunt trimişi cu această vorbă, să fim cu Dumneavoastră împreună. Cu aiasta ne aşteaptă pe noi la sate”49. Meditând asupra destinului populaţiei băştinaşe din stânga Nistrului rămasă sub regimul bolşevic, V. Harea insista, că nu trebuie lăsaţi „fără sprijin acei, care rostesc dulcele grai moldovenesc şi la care nu s-a stins conştiinţa că sunt moldoveni”50. În acelaşi context, transnistreanul N. Smochină scria, că în decembrie 1917 moldovenii de pe malul stâng al Nistrului au demonstrat o regăsire a conştiinţei naţionale prin solicitarea de drepturi naţionale şi culturale, care includeau grafia latină, şcoli naţionale şi folosirea limbii române în şcoli, administraţie şi biserică51.

Congresul moldovenilor, Tiraspol, 17-18 decembrie 1917. Sursă: Arhiva foto a Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan” a Ministerului Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

De asemenea, în lucrările publicate în perioada interbelică în România, sunt evidenţiate obiectivele expansioniste ale formării RASSM, este contestat caracterul pretins democratic, naţional al statalităţii moldoveneşti şi demonstrat că republica a fost creată la voinţa Moscovei, populaţia moldovenească de aici, fiind practic înlăturată de la acest proces, iar majoritatea cadrelor în structurile de partid şi de stat au fost alogene, a avut loc un proces de dezţărănire, înfometare, împilare spirituală a românilor transnistreni, care fug cu miile din „raiul” bolşevic. Actul formării RASSM a fost interpretat nu altfel, decât un procedeu de propagandă făţişă, îndreptată direct V. Harea, op. cit., pp. 27, 29.

48

Ibidem, p. 30.

49

Ibidem, p. 18.

50

N. P. Smochină, Republica Moldovenească, op. cit., p. 12-15.

51

20

împotriva României. Tendinţa guvernului sovietic de a face uz de exemplul Republicii Moldoveneşti în interesele propagandei sale în străinătate a fost apreciată drept „uneltire făţarnică a Sovietelor”. Caracterul politic al acestui act, mai ales în contextul nereuşitei tentativei sovietice de a impune delegaţiei române, la Conferinţa de la Viena din martie 1924, ideea organizării unui plebiscit, a fost remarcat de istoricul basarabean A. Boldur. Fără a cunoaşte conţinutul faimosului „Memoriu” din 4 februarie 1924, el scria: „după nereuşita de la Viena, Sovietele se hotărăsc a organiza un fel de „Piemont” sovietic pentru Basarabia, o iredentă basarabeană, un punct de atracţie, pe partea stângă a Nistrului: republică autonomă moldovenească socialistă sovietică în cuprinsul Ucrainei Sovietice. Această republică prezintă o fâşie de pământ de-a lungul Nistrului, având o formă de triunghi cu baza la Nistru. Ea avea o întindere de 210 kilometri lungime şi de 95 kilometri lăţime, în total o suprafaţă de 7.516 kilometri pătraţi”52. Cu referinţă la soarta acestei republici şi realizarea dezideratelor propuse, A. Boldur constata: „Politica sovietică nu şi-a atins scopul dorit. Pusă sub ordinele unor evrei şi ruşi, această republică nu numai că nu putea să atragă pe moldovenii din Basarabia, dar îi influenţa în sens contrar, creând o adevărată republică pentru tot ce este sovietic şi comunist. Pentru Româna ea avea şi o altă însemnătate: înfiinţarea acestei republici conţinea în mod indirect o recunoaştere sovietică a caracterului moldovenesc şi românesc al Basarabiei”53. Această realitate, în contextul relaţiilor sovieto-române cu privire la „problema basarabeană” şi actul din 12 octombrie 1924, a fost remarcată şi de G. Popa-Lisseanu, care aprecia: „însuşi faptul că Rusia Sovietică a găsit cu cale să înfiinţeze dincolo de Nistru, în Ucraina, o republică moldovenească pentru cele câteva sute de mii de români, este o dovadă că chiar bolşevicii recunosc, indirect, că Basarabia este ţară românească, locuită de români”54. Reflectând procesul de formare a RASSM, istoricul I. Nistor, pe urmele evenimentelor recent produse scria: „Teritoriul transnistrean face parte din RSS Ucraineană. Desprinderea părţilor moldoveneşti din Ucraina nu se putea face fără asentimentul Consiliului Comisarilor Poporului din Harkov. Dându-şi seama de aceasta, Comisariatul Afacerilor Străine din Moscova dădu instrucţiuni misiunii sovietice la Berlin să aducă de la sovietele studenţeşti din străinătate cât mai multe petiţii colective prin care să ceară concursul Comitetului Executiv Ucrainean pentru înfiinţarea Republicii Moldoveneşti. Intervenţiile acestea fură încoronate cu succes la sfârşitul lui septembrie (1924)”. În continuare, I. Nistor apreciază importanţa acestui fenomen: „RASSM era fără îndoială un eveniment de însemnătate istorică pentru românii transnistreni. Cei 400.000 moldoveni, dornici de învăţătură în limba maternă, îşi dobândiseră autonomia politică şi naţională. Din nefericire, noua republică nu cuprindea pe toţi moldovenii răspândiţi între Nistru şi Bug. Graniţele de răsărit ale republicii nu atingeau Bugul. Pe lângă limba oficială moldovenească se întrebuinţa cu egală îndreptăţire şi limba rusă şi ucraineană”. Cât priveşte obiectivele reale ale creării RASSM, I. Nistor conchide: „Cu totul altele erau scopurile urmărite de vechii revoluţionari prin înfiin52

A. Boldur, Istoria Basarabiei. Ediţia a doua. Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1992, p. 515.

53

Ibidem, p. 516.

54

G. Popa-Lisseanu, Basarabia, op. cit., p. 61.

21

ţarea Republicii Moldoveneşti. Din lista guvernului Republicii Moldoveneşti vedem că din cei şapte membri care constituiau acest guvern, numai doi erau moldoveni, iar din ceilalţi cinci unul era bulgar, iar patru ruşi”. Pentru a-şi argumenta această concluzie, el apelează la documentele epocii: „După mărturisirea lui Medvedev, secretar al Comitetului Executiv Central Ucrainean, „stăruinţa pentru crearea Republicii Moldoveneşti este un fel de protest contra politicii teroriste şi apăsătoare a României faţă de populaţia basarabeană”. El mai susţinea că prin crearea unui stat separat şi independent care să asigure pe deplin dezvoltarea culturală şi naţională a moldovenilor „se va arăta basarabenilor că cine anume este apărătorul lor adevărat”. În formaţiune statală, naţiunea moldovenească va fi în stare să crească repede şi să producă „o mare influenţă culturală şi politică asupra Basarabiei”55. De altfel, în lucrarea lui Alexis Nour „Între Nistru şi Bug”, cu referinţă la componenţa naţională a acestui teritoriu la începutul sec. XX, autorul scrie: „Înaintea venirii ruşilor stepele acestea erau sub stăpânirea tătarilor şi nu erau udate decât de sânge român. Astăzi în această regiune locuiesc 2 mln. 500 mii de populaţie, din care 1 milion români”56. Publicistul A. Smochină, fiul lui Nichita P. Smochină, promotor al deşteptării românilor transnistreni în anii 1917 – 1918 (refugiat apoi în România), scria despre opiniile tatălui său cu privire la crearea RASSM: „În spatele RASSM se află colosul Imperiului Rus, care nu recunoaşte alipirea Basarabiei la România şi care ameninţă întreaga omenire prin comunism”. După cum recunoştea el: „Înfiinţarea Republicii Moldoveneşti de peste Nistru a fost privită cu mirare şi indignare de către opinia publică din România. Ea a fost considerată ca ceva artificial, îndreptat împotriva României spre a putea atrage Basarabia. Nu se ştia bine de existenţa unui număr mare de români, locuitori ai acestei regiuni. Astfel că primii care au recunoscut oficial numărul majoritar de români pe acel pământ au fost sovieticii, chiar dacă altul a fost scopul lor”57. Este de remarcat că, N. Smochină a fost unul dintre cei mai prolifici autori de publicaţii şi apărători ai cauzei românilor transnistreni. El a întocmit studii de referinţă, pe care le-a publicat în diferite reviste din România: „Anuarul arhivei de folclor”, „Buletinul legislaţiei agrare”, „Cele trei Crişuri”, „Curentul”, „Democraţia”, „Însemnări ieşene”, „Neamul românesc”, „Ramuri”, „Revista fundaţiilor regale”, „Viaţa românească” ş. a. Cu sprijinul lui N. Iorga, N. Smochină este trimis la Paris pentru a-şi completa studiile. În Franţa desfăşoară o rodnică activitate pentru cunoaşterea şi propagarea problemei românilor din cuprinsul Uniunii Sovietice. A publicat materiale în periodicele din Paris şi a ţinut conferinţe publice, prin care susţinea cauza românească. El a luat atitudine împotriva persecuţiilor staliniste ale românilor din URSS, a ţinut conferinţe publice împotriva masacrelor românilor transnistreni de la Nistru. De asemenea, a vizitat Italia, Germania, Elveţia, Belgia pentru a aduce la cunoştinţa publică de acolo suferinţele transnistrenilor, unde la fel a publicat informaţii şi a ţinut conferinţe publice. Revenit în România, a început seria conferinţelor publice pe tematica transnistreană58. I. Nistor, Istoria românilor. Vol II. Bucureşti, 2003. Cit. după „Magazin istoric”, octombrie 2004, pp. 7-9.

55

A. Nour, Între Nistru şi Bug. În: „Basarabia’’, 1992, nr. 1, p. 83.

56

A. Smochină, Nichita P. Smochină. În: „Cugetul”, Chişinău, 1992, nr. 5-6, p. 47.

57

A se vedea: A. Smochină, Nichita P. Smochină, op. cit., pp. 48-49.

58

22

Un bun cunoscător al realităţilor din RASSM a fost publicistul şi scriitorul român cu vederi de stânga Panait Istrati, care a vizitat republica în 1930. El a avut convorbiri cu diferite personalităţi din conducerea ei, inclusiv cu E. Arbure, iar în drum spre URSS a călătorit în tren cu C. Rakovski, care fusese rechemat în ţară din străinătate în calitatea sa de ambasador. Ceea ce văzu-se nu l-a făcut câtuşi de puţin entuziasmat. Toate acestea l-au îndemnat pe P. Istrati să scrie renumita carte „Spovedania unui învins”. De asemenea, au fost editate reviste pentru românii transnistreni şi publicul din ţară, în care erau prezentate informaţii veridice despre situaţia din RASSM şi trecutul acestor teritorii59. Astfel, grupul de români transnistreni în frunte cu N. Smochină, refugiaţi în România, au înfiinţat, în 1927, la Chişinău revista „Tribuna românilor transnistreni”. Revista conţinea articole pe tematică politică, literară, socială. Cuvântul introductiv, aparţinând lui Pan. Halippa, semnala între altele: „Chiar dacă însemnătatea grupului românilor transnistreni pentru statul şi neamul nostru este de nediscutat, problema acestor fraţi ai noştri a fost şi este atât de puţin cunoscută şi este aşa de rar atinsă în presa românească, încât nu se ştie aproape nimic nici din trecutul românilor transnistreni, nici din viaţa lor de azi, cu organizaţia politică, culturală, socială şi economică pe care o au, cu năzuinţele şi idealurile ce-i frământă”. În această revistă publicau materiale intelectualii transnistreni, care evocau amintiri din trecutul lor de luptă naţională. Se urmărea şi prezentarea folclorului românesc din cuprinsul acestei zone, aflate în componenţa Uniunii Sovietice60. În anul 1935, N. Smochină mai fondează şi revista „Moldova Nouă”, organul Asociaţiei culturale a românilor transnistreni. Scopul revistei îl trasează în „Cuvânt înainte”: „Principiile puse la baza ei sunt: obiectivitatea, adevărul ştiinţific, ideea naţională şi culturală generală cu privire la locuitorii acelui stat moldovenesc, precum şi cu privire la moldovenii din întreaga Uniune a Rusiei Federative Socialiste Sovietice”. În această revistă el a publicat o mare parte din materialele sale despre românii transnistreni61. Un alt organ de presă care a reflectat cauza naţională a românilor transnistreni a fost ziarul „România Nouă”. Ştefan Bulat, unul din reprezentanţii de vază ai mişcării naţionale a românilor transnistreni din acea perioadă, într-un articol scris în 1926 şi intitulat „România Nouă şi românii de peste Nistru” descria condiţiile şi rolul ziarului „Ardealul” în deşteptarea naţională a românilor transnistreni în anii 1917 – 1918: „Uitaţi de oameni şi de Dumnezeu, românii de peste Nistru zac de secole întregi sub jugul ţarismului rus. Revoluţia le ridică osânda şi instinctul conservării naţionale izbucni din sufletele lor, luând forma unei mişcări pentru refacerea vieţii conform cerinţelor firii lor româneşti. Dar valurile revoluţiei, plecând de la Moscova, au ajuns pe întinderea transnistreană cu o forţă grozavă şi, lovindu-se de Nistru, s-au revărsat iarăşi furios peste această provincie românească, zdruncinând clădirea sfântă a neamului nostru. Nădejdea se îndreaptă: idealul strălucitor se prăbuşea în negura din care apăruse şi curajul muncitorilor scădea. Era nevoie de un sprijin şi îndemn al energiilor ce descreşteau şi o mângâiere duioasă a unui suflet compătimitor ar fi fost binevenit în acele momente grele pentru viaţa transnistrenilor. 59

„Tribuna românilor transnistreni”. Chişinău. 1927 – 1940; „Transnistria. Tribuna românilor de peste Nistru şi Bug”. Cluj. 1934 – 1944; „Moldova Nouă. Revistă trimestrială. Organul Asociaţiei Culturale a Transnistrenilor”, 1935-1941.

60

A. Smochină, Nichita P. Smochină, op. cit., p. 47.

61

Ibidem, p. 49.

23

În acest context, scrie Șt. Bulat, ziarul „Ardealul” din Basarabia a fost acel, care a auzit vocea plângătoare a fraţilor de peste Nistru şi a dat semnalul de alarmă. Acest jurnal, la sfârşitul anului 1917, în coloanele sale a descris dorul românilor de peste Nistru şi zbuciumul lor pentru a realiza idealul. Acest fapt a fost cel mai bun ajutor frăţesc pentru răsăritul românesc. În anul 1918 „Ardealul” se transformă în „România Nouă”. La acest act iau parte şi reprezentanţii românilor de peste Nistru, în număr de şapte persoane, care sunt primiţi în rândurile lucrătorilor acestui ziar şi primesc asigurarea că organul va servi cauza naţională a transnistrenilor. Aici s-a tipărit prima poezie românească a unui tânăr de peste Nistru, scrisă în limba poporului de acolo. Apoi „România Nouă” a fost bucherită în zeci de exemplare pe malul stâng al Nistrului, de către acei români transnistreni care cunoşteau franceza sau latina şi de către unii norocoşi, care au avut fericirea să înveţe carte românească, fiind în armata rusă pe frontul român. Săltau cititorii de bucurie, când găseau printre rândurile acestui ziar scris ceva despre românii de peste Nistru”, iar „Închiderea ziarului „România Nouă” la sfârşitul anului 1918 a fost stingerea unei stele îndrumătoare pentru transnistreni şi idealul lor naţional a rămas să zacă în uitare”62. Cu ocazia reapariţiei ziarului „România Nouă”, în 1926, Şt. Bulat avea să remarce: „În iunie a. c. se aprinde din nou făclia „României Nouă” în Basarabia şi problema transnistreană capătă iarăşi lumină suficientă pentru a putea pătrunde în conştiinţa românească, iar acei, care au plâns-o atâta vreme, se bucură, văzând creşterea posibilităţii realizării idealului dorit. Pe paginile acestui ziar refugiaţii transnistreni îşi varsă durerile şi îşi descarcă necazurile uşurându-şi prin aceasta sufletele lor. Istoria românilor de peste Nistru va şti să aducă pe paginile sale, mulţumirile cuvenite acestei făclii, venite să lumineze malul stâng al Nistrului”63. Problemele legate de istoria românilor transnistreni au fost pe larg valorificate şi în paginile revistei „Viaţa Basarabiei”, editată la Chişinău, în anii 1932 – 1944, sub redacţia lui Pan. Halippa64. De remarcat, că majoritatea materialelor şi studiilor din compartimentul dedicat problemelor de istorie se evidenţiază prin ţinuta lor ştiinţifică, bogăţia de informaţii şi prin diversitatea lor tematică şi aspectuală. Concludent în acest sens este studiul critic „Cu privire la istoria Transnistriei” de Al. Boldur, în care autorul face o amplă analiză a lucrărilor apărute la tema dată în deceniul trei al secolului XX. Printre autorii studiilor recenzate figurează I. Nistor, Constantin C. Giurescu, N. Smochină, A. Sava, I. Dumitraşcu, Pan. Halippa, D. Strungaru, N. Macovei, O. Ghibu, I. Zaftur, E. Diaconescu, P. Ilin, N. Vaidomir, Gh. Bezviconi etc.65. Studiul a iniţiat o polemică aprinsă la care au participat şi unii din autorii vizaţi. Este preţioasă şi contribuţia altor cercetători în studierea istoriei Transnistriei, ale căror lucrări au fost publicate pe paginile revistei „Viaţa Basarabiei”: Gh. Bezviconi66, Şt. Bulat, „România Nouă” şi românii de peste Nistru. Reprodus în: „Cugetul’’, 1992, nr. 5-6, p. 33.

62

Ibidem.

63

A se vedea: I. Şpac, Probleme de istorie la „Viaţa Basarabiei”. În: „Cugetul”, 1993, nr. 3-4, pp. 61-69.

64

Al. Boldur, Cu privire la istoria Transnistriei. Studiu critic (pe seama lucrărilor apărute în ultimii 7-8 ani, semnate de istoricieni de seamă: I. Nistor, C. C. Giurescu, N. Smochină, A. Sava, I. Dumitraşcu, Pan. Halippa, D. Strungaru, N. Macovei, O. Ghibu, I. Zaftur, E. Diaconescu, P. Ilin, N. Vaidomir, Gh. Bezviconi ş. a. În „Viaţa Basarabiei”, 1943, nr. 2, pp. 7-24; Idem, Răspuns dlui E. Diaconescu cu privire la istoria Transnistriei. În: „Viaţa Basarabiei”, 1932, nr. 11-12, pp. 79-84.

65

Gh. Bezviconi, Pământ fără nume...Pământ românesc. În: „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr. 2-3, pp. 1-13.

66

24

Gh. Năstase67, Ev. Negovschi68, Gh. Raşcu69, N. Smochină70, Şt. Balan71, Şt. Bulat72, Em. Diaconescu73, I. Dumitraşcu74, M. Florin (pseudonimul lui N. Smochină)75, N. Smochină76, A. Florin77, E. Gane78, O. Ghibu79, S. Grosu80, Pan. Halippa81, V. I. Ignătescu82, H. Ionescu83, N. I. Litinschi84, A. Niculescu85, D. Timonu86, I. Ursu87, N. P. Vaidomir88, precum şi o serie de articole şi materiale nesemnate89. Este evident, că reacţia istoriografiei sovietice la istoriografia românească a fost negativă, fiind catalogată drept „burgheză”, „cu un pronunţat caracter antirusesc şi antisovietic” 90. Contrar faptelor istorice, istoricii sovietici au încercat chiar să combată aşa-zisa „istoriografie burgheză” referitoare la acest proces. Astfel, N. Mohov, B. Kolker, V. Ţaranov, în articolul „Falsificarea istoriei Moldovei în istoriografia burgheză contemporană”, declară: „Repetând, însă, teza veche a cercurilor oligarhice ale României regale, autorii burghezi afirmă, că crearea RASSM n-a fost în corespundere cu necesităţile interne ale populaţiei moldoveneşti din partea de răsărit a regiunii Nistrului, că RASSM a fost „o republică 67

Gh. Năstase, Românii şi ucrainenii în lumea operei lui Hruşevschi M. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr.1, pp. 9-32.

68

Ev. Negovschi, Românii şi urmaşii lor în Rusia şi Ucraina (Ştiri referitoare la istoria românilor în Rusia şi Ucraina culese din literatura istorică rusă). În: „Viaţa Basarabiei”, 1937, nr. 3-4, pp. 51-56; Idem, Românii şi urmaşii lor în Rusia şi Ucraina. III: Emigraţia românilor în Rusia în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea. În: „Viaţa Basarabiei”, 1937, nr. 5-6, pp. 69-84; nr. 11, pp. 43-56; nr. 12, pp. 85-99.

69

Gh. Raşcu, Nistru, râu românesc. În: „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr. 6-7, pp. 131-134.

70

N. Smochină, Autodeterminarea în concepţia sovietică. În: „Viaţa Basarabiei”, 1940, nr. 7-8, pp. 82-85.

71

Şt. Balan, Relaţiile antebelice şi postbelice dintre românii transnistreni şi basarabeni. În: „Viaţa Basarabiei”, 1933, nr. 8, pp. 25-30.

72

Şt. Bulat, Din viaţa românilor transnistreni. În „Viaţa Basarabiei”, 1932, nr. 1, pp. 35-39.

73

Em. Diaconescu, Românii din răsărit-Transnistria, (răspuns recenziei dlui Al. Boldur). În: „Viaţa Basarabiei”, 1943, nr. 7-8, pp. 59-66.

74

I. Dumitraşcu, România şi românii transnistreni. În: „Viaţa Basarabiei”, 1932, nr. 4, pp. 67-69; Idem, Un popor care piere: moldovenii de peste Nistru. În: „Viaţa Basarabiei”, 1934, nr. 5, pp.49-56.

75



M. Florin, (pseudonimul lui N. Smochină), Republica Moldovenească transnistreană şi „Basarabia Roşie”. În: „Viaţa Basarabiei”, 1933, nr. 9, pp. 58-60; Idem, Sovietele, emigraţia şi Republica Moldovenească. Contribuţii asupra politicii actuale. În: „Viaţa Basarabiei”, 1934, nr. 2, pp. 49-57; nr. 3, pp. 45-50; nr. 4, pp. 17-26; nr. 6, pp. 41-54; nr. 7-8, pp. 69-78; Idem, Situaţia din Republica Moldovenească. În: „Viaţa Basarabiei”, 1934, nr. 5, pp. 33-48.

76



N. Smochină, Cultura naţională în Republica Moldovenească a sovietelor. În: „Viaţa Basarabiei”, 1936, nr. 5-6, pp. 32-38; Idem, Basarabia şi Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1938, nr. 4-5, pp. 55-64; Idem, Românii de peste Nistru. În: „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr. 6-7, pp. 93-101.

77

A. Florin, Viaţa creştină în Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 8-9, pp. 127-128.

78

E. Gane, Literatura contemporană din Moldova Socialistă. În: „Viaţa Basarabiei”, 1933, nr. 1, pp. 62-64.

79

O. Ghibu, Cu gândul la românii de peste Nistru. În: „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr. 5, pp. 1-16.

80

S. Grosu, Literatura transnistreană. În: „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr. 9-10, pp. 107-109.

81

Pan. Halippa, Note din Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 1, pp. 54-56; Idem, Abecedar româno-rus pentru Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1943, nr. 2, p. 64.

82

V. I. Ignătescu, Transnistreanul Mihail Proca: Amintiri din vremea războiului pentru întregirea neamului. În: „Viaţa Basarabiei”, 1932, nr. 11, pp. 27-28.

83

H. Ionescu, Poetul şi prozatorul transnistrean în lumina adevărului literar. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 5-6, pp. 150-152.

84

N. I. Litinschi, Cu gândul la Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 8-9, pp. 107-109.

85



86

D. Timonu, Refugiaţii transnistreni. În: „Viaţa Basarabiei”, 1944, nr. 5-7, pp. 47-48.

87

I. Ursu, Soarta limbii moldoveneşti în Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr.12, pp. 9-11.

88

N. P. Vaidomir, Temeiurile dreptăţii româneşti în Transnistria. În: „Viaţa Basarabiei”, 1943, nr. 5, pp. 1-19.

89



Manifestare culturală la Tiraspol. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 7, pp. 98-100; Notă (Cu privire la articolul „Sovietele, emigraţia şi Republica Moldovenească” de M. Florin). În: „Viaţa Basarabiei”, 1934, nr. 2, p 59; Protestul românilor transnistreni înaintat Ligii Naţiunilor. În: „Viaţa Basarabiei”, 1932, nr. 3, pp. 59-62; Un sat transnistrean (Ţîbulăuca). În: „Viaţa Basarabiei”, 1944, nr. 1-2, pp. 91-93; Cântece şi literatură românească la radio Tiraspol. În: „Viaţa Basarabiei”, 1938, nr. 1-2, pp. 118-119; Expansiunea românească spre răsărit. În: „Viaţa Basarabiei”, 1941, nr. 6-7, pp. 142-144.

90



Ia. S. Grosul, N. A. Mohov, Istoriceskaia nauka Moldavskoi SSR. Moskva, Nauka, 1970, p. 35.

A. Niculescu, Biserica transnistreană. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 2-3, pp. 88-90; Idem, Din Transnistria. Biserica. În: „Viaţa Basarabiei”, 1942, nr. 4, pp. 82-84.

25

sovietică artificială”, formată, chipurile pentru „a o pune pe România într-o situaţia dificilă”91. Aceşti autori, însă, nu amintesc nimic despre scopurile urmărite prin formarea republicii moldoveneşti, expuse în mod explicit de semnatarii „Memoriului” din 4 februarie 1924, care denotă caracterul expansionist al acestui act. Pentru a-i combate pe „istoricii burghezi”, ei înşişi, denaturând şi inversând evenimentele scriu: „Falentatea acestor afirmaţii este vădită. Pe baza unor cercetări fundamentale istoricii sovietici au demonstrat în mod convingător, că crearea RASS Moldoveneşti a constituit un proces firesc, ce decurgea din politica naţională a Statului Sovietic, că la acest act istoric au participat cele mai largi mase de oameni ai muncii din Moldova. Despre aceasta ne mărturisesc şi numeroasele documente publicate de cercetătorii sovietici”92. În perioada postbelică, procesul de formare şi evoluţie a RASSM a fost transformat de istoriografia sovietică într-un veritabil poligon pentru dezbateri pe diverse probleme şi aspecte dintre cele mai sofisticate. Fenomenele legate de istoria ţinutului din stânga Nistrului în perioada anilor 1917 – 1940 au fost examinate, în ansamblu, în corespundere cu periodizarea evoluţiei societăţii sovietice. Conform acestei periodizări, prima etapă a început la sfârşitul anului 1917 – începutul anului 1918, când în ţinut ar fi biruit revoluţia socialistă şi instaurată puterea sovietică. Ea cuprinde anii războiului civil şi a intervenţiei străine şi se încheie în 1920, odată cu consolidarea definitivă în regiune a puterii sovietice sub forma comitetelor revoluţionare. Cea de-a doua etapă începe din primăvara anului 1920 şi se încheie în 1924, caracterizându-se prin refacerea economiei şi primii paşi pe făgaşul construcţiei socialiste, concomitent cu realizarea Noii Politici Economice. Odată cu formarea RASSM, la 12 octombrie 1924, începe următoarea etapă în construcţia sovietică din această entitate statală, care se caracterizează prin atragerea amplă a oamenilor muncii în conducerea treburilor de stat, realizarea colectivizării compacte a agriculturii, industrializării socialiste şi a revoluţiei culturale. În condiţiile „biruinţei depline a socialismului în URSS”, după adoptarea Constituţiei unionale în 1936 şi a Constituţiei RASSM, în 1938, începe cea de-a patra etapă a istoriei republicii autonome, care se încheie în iunie – august 194093, adică odată cu reanexarea Basarabiei de către URSS şi formarea RSS Moldoveneşti la 2 august 1940. Din start, crearea republicii autonome moldoveneşti a fost tratată ca o realizare în practică a „politicii naţionale leniniste a Partidului Comunist”, traducere în viaţă a dreptului popoarelor la autodeterminare, a biruinţei „politicii leniniste a prieteniei popoarelor şi a internaţionalismului proletar”94, ca o „etapă istorică pe calea formării RSS Moldoveneşti”95. N. Mohov, B. Kolker, V. Ţaranov, Falsificarea istoriei Moldovei în istoriografia burgheză contemporană. În: Împotriva falsificatorilor burghezi ai istoriei şi culturii poporului moldovenesc. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1974, pp. 40-41.

91

Ibidem.

92

A se vedea: A. T. Roman, Uciastie trudiaşcihsea Moldavscoi ASSR v deiatelinosti Sovetov (1924 – 1940). Kişinev, Ştiinţa,

93

1981, pp. 6-8.

A se vedea: G. M. Korniţov, Boriba Kommunisticeskoi partii Sovetscogo Soiuza za sozdanie naţionalinoi gosudarstvennosti moldavscogo naroda. (1924 – 1940). În: „Ucennîie zapiski Kişinevscogo pedinstituta. Seria gumanitarnîh nauk”, 1955, t. 4; S. Ia. Afteniuk, Leninscaia naţionalinaia poltica Kommunisticescoi partii i obrazovanie sovetscoi gosudarsvennosti moldavscogo naroda. Kişinev, 1971; Idem, Moldavscaia SSR v edinom stroiu respublik Sovetskogo Soiuza. Kişinev, 1972; A. M. Liseţkii, E. M. Floca, Leninscaia naţionalinaia politica KPSS v deistvii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1974; V. I. Karpenko, M. F. Piskarev, S. V. Ţaranov, Torjestvo leninscoi naţionalinoi politiki partii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1968.

94

A se vedea: F. S. Omeliciuc, Razvitie soţialisticescoi kuliturî v Moldavscoi ASSR. Kişinev, Şcoala Sovietică, 1950.

95

26

În acest context, se afirma că „formarea în 1924 a RASS Moldoveneşti în componenţa RSS Ucrainene a constituit o verigă logică în realizarea de către Partidul Comunist a politicii naţionale leniniste. Ea a însemnat realizarea aspiraţiilor istorice ale poporului moldovenesc, care tindea spre autodeterminare de stat naţională”96, iar „proclamarea RASSM a fost pregătită de întreaga mişcare revoluţionară a clasei muncitoare şi ţărănimii truditoare a ţinutului. Poporul moldovenesc a creat statul său sovietic naţional datorită internaţionalismului proletar, ajutorului dezinteresat din partea poporului rus, ucrainean şi altor popoare ale Patriei noastre”97 şi a avut ca scop „crearea industriei, pregătirea cadrelor naţionale, editarea literaturii în limba moldovenească, dezvoltarea învăţământului în limba maternă precum şi a altora”98. Drept subiect principial de discuţie, ce angajează istoricii într-o dezbatere amplă, devin originile „statalităţii sovietice moldoveneşti”99. Discuţiile se axau, în primul rând, pe următoarele coordonate: termenul când a demarat şi când s-a încheiat acest proces (1917 – 1924 – 1940), sub ce formă s-a realizat (republică autonomă sau unională), care au fost premisele şi cine iniţiatorii100. O disensiune în istoriografia sovietică, care s-a iscat din start, ţine de aceea referitoare la momentul constituirii entităţii statale sovietice moldoveneşti101. Unii istorici, de regulă, cei preocupaţi de istoria raioanelor din stânga Nistrului şi apariţia statalităţii sovietice moldoveneşti, consideră drept început anul 1924, când a luat fiinţă Republica Autonomă Sovietică Moldovenească. După părerea lor, la momentul biruinţei revoluţiei din octombrie, „poporul moldovenesc” s-a dovedit „incapabil” de a-şi crea statalitatea sovietică şi numai graţie măsurilor întreprinse de Partidul comunist şi Guvernul sovietic ar fi fost desfăşurată activitatea corespunzătoare pentru crearea condiţiilor politice şi economice necesare, în rezultatul căreia către 1924 poporul moldovenesc „s-a copt” pentru formarea statalităţii sovietice naţionale proprii102. În lucrările acestor istorici se pot găsi afirmaţii precum că, în 1924, prin crearea RASS Moldoveneşti pe teritoriul Ucrainei, moldovenii pentru prima oară în întreaga lor istorie au avut posibilitatea să creeze o organizaţie statală socialistă naţională103, că formarea Republicii Autonome Moldoveneşti în anul 1924 trebuie considerată ca un act care „a marcat începutul dezvoltării organizării statale sovietice moldoveneşti”, „primul pas istoric pe calea formării statului moldovenesc sovietic”104. Alţi istorici, precum A. Surilov, pornind de la afirmaţia că puterea sovietică a fost instaurată în Basarabia în iunie 1940, Împotriva falsificatorilor burghezi ai istoriei şi culturii poporului moldovenesc. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1974, p. 40.

96

A. Grecul, Rasţvet moldavscoi soţialisticescoi naţii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1974, p. 49; N. A. Mohov, K. V. Stratievschi, Roli russcogo i ukrainscogo narodov v istoriceskih sudibah Moldavii. Kişinev, 1963; C. F. Iliaşenco, În familia popoarelor frăţeşti. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1972; Idem, Moldavscaia Sovetscaia Soţialisticescaia Respublika. M., Izd.-vo politiceskoi literaturî, 1972.

97

98

S. Ia. Afteniuc, Leninscaia naţionalinaia poltica, op. cit., p. 240.

99

A. M. Lazarev, Obrazovanie Moldavscoi SSR. Kişinev, 1949; Idem, Vossoiedinenie moldavscogo naroda v edinoie sovetscoie gosudarstvo. Kişinev, 1965; Idem, Moldavscaia sovetscaia gosudarstvennosti i bessarabskii vopros. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1974.

100

A. V. Repida, Obrazovanie Moldavscoi ASSR. Kişinev, 1974; Idem, Formarea RSS Moldoveneşti. Chişinău, 1977.

101

G. K. Fiodorov, K voprosu o nacialinom etape formirovania moldavscoi sovetscoi gosudartvennosti. În: „Straniţî istorii Sovetscoi Moldavii”. Kişinev, Ştiinţa, 1973, p. 44-58.

102

A se vedea: A. M. Lazarev, Moldavscaia sovetscaia gosudarstvennosti i bessarabskii vopros. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1974, p. 587; N. Juravliov, Pervîi Vsemoldavskii sezd Sovetov. În: „Kommunist Moldavii”, 1965, nr. 4, p. 66.

103

A. Repida, K voprosu obrazovania Moldavscoi ASSR. În: „Uc. zapiski Kişinevcogo Gospedinstituta, T II, seria gumanitarnîh nauk”. Kişinev, 1954, p. 10.

I. Leonov, Znamenatelinaia data v jizni moldavscogo naroda. În: „Uc. zapiski Kişinevscogo Gosuniversiteta, T. II, gumanitarnîe nauki”. Kişinev, 1950, pp. 7-8.

104

27

scriu că „acel grad de maturitate, care a permis oamenilor muncii moldoveni să pună problema creării statului lor naţional, a dezvoltării relaţiilor economice şi social-politice în Moldova din stânga Nistrului, a fost atins doar spre sfârşitul lui 1923 – începutul lui 1924”105. În lucrarea lui C. F. Iliaşenco, un paragraf special este consacrat formării RASSM în componenţa RSS Ucrainene şi creării organizaţiei de partid republicane. Autorul subliniază, că ziua formării statului sovietic al poporului moldovenesc este 12 octombrie 1924, când a fost proclamată RASSM şi „de actul acesta istoric e legată înfăptuirea în practică a construcţiei de stat, economice şi culturale a poporului moldovenesc”106. Consensul general asupra acestei interpretări consta în faptul că toate organele şi simbolurile vieţii politice, inclusiv Constituţia şi steagul se instituiseră atunci. În acelaşi timp, un alt grup de istorici încercau să caute originile statalităţii sovietice moldoveneşti, ceva mai înainte, în anul 1919 sau chiar la sfârşitul anului 1917 – începutul anului 1918. Astfel, istoricul S. Ia. Afteniuk argumenta că dorinţa „poporului moldovenesc” de a avea un stat sovietic naţional datează cu mult mai devreme, când puterea sovietică se instaurase în Basarabia, în ianuarie 1918. El mai considera că acel Comitet Revoluţionar pentru Apărarea Basarabiei, creat să lupte împotriva intervenţiei românilor, a fost primul organ al puterii populare107. Într-o altă lucrare, acelaşi autor afirmă, că odată cu biruinţa puterii sovietice în Moldova, la sfârşitul lui decembrie 1917 – începutul lui ianuarie 1918, au fost puse bazele organizării de stat sovietice moldoveneşti, iar proclamarea Republicii autonome în octombrie 1924 a reprezentat doar un pas înainte în direcţia formării statului naţional moldovenesc. Într-un capitol aparte este analizat rolul partidului comunist în pregătirea şi formarea RASS Moldoveneşti în componenţa Ucrainei Sovietice ca una dintre etapele cele mai importante ale constituirii vieţii de stat sovietice moldoveneşti. Formarea RASSM este apreciată ca un eveniment de cotitură pe calea înnoirii revoluţionare a republicii108. Combătând teza lui I. Leonov, după care primul pas pentru formarea statului sovietic moldovenesc trebuie pus în legătură cu anul 1924, şi subliniind că „această teză a găsit un răsunet şi la alţi istorici”109, S. Afteniuk susţine că recunoaşterea valabilităţii acestei teze „duce la subestimarea importanţei Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie şi a victoriei puterii sovietice în Moldova, în ce priveşte naşterea organizării statale sovietice moldoveneşti”, iar „începutul organizării statale sovietice moldoveneşti, primii ei paşi nu se referă la anul 1924, după cum afirmă I. Leonov, ci la sfârşitul lui 1917 – începutul lui 1918”110. Istoricii, preocupaţi de problema creării partidului comunist al Moldovei vedeau o continuitate între Comitetul Revoluţionar şi organismele de stat create pe malul stâng al Nistrului în primăvara anului 1919, când regiunea a fost eliberată şi Armata Roşie se pregătea să „elibereze” şi Basarabia. Atunci, la sfârşitul lunii aprilie începutul lui mai, a A. Surilov, Istoria gosudarstva i prava Moldavscoi SSR (1917 – 1959). Kişinev, Cartea Moldovenească, 1963, p. 71.

105

C. F. Iliaşenco, În familia popoarelor frăţeşti. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1972, p. 105.

106

S. Ia. Afteniuk, K voprosu o sozdanii sovetscoi gosudarstvennosti moldavscogo naroda. În: „Izvestia Moldavscogo Filiala AN SSSR”, 1959, nr. 2, pp. 55-65.

107

Idem, Leninscaia naţionalinaia poltica Kommunisticescoi partii i obrazovanie sovetscoi gosudarsvennosti moldavscogo naroda. Kişinev, 1971; Idem, Reunirea poporului moldovenesc şi încheierea procesului de creare a organizării de stat sovietice naţionale. În: Din istoria mişcării revoluţionare şi a construcţiei socialiste în Moldova. Culegere de articole. Chişinău, Ştiinţa, 1961, p. 8.

108

Idem, Leninscaia naţionalinaia poltica, op. cit., p. 27.

109

Ibidem, p. 28.

110

28

fost creat un Guvern Provizoriu al Muncitorilor şi Ţăranilor şi s-a proclamat o Republică Unională Basarabeană, care ar fi constituit un pas important către statalitatea sovietică moldovenească formată în 1924, proces ce avea să se încheie în 1940111. Această idee a fost susţinută la început şi de istoricul A. M. Lazarev112. Ulterior, A. M. Lazarev într-o altă lucrare, dedicată special formării statalităţii sovietice moldoveneşti113, constata că orânduirea sovietică de stat a moldovenilor a luat naştere la sfârşitul anului 1917 – începutul anului 1918, odată „cu biruinţa Marelui Octombrie şi instaurarea puterii sovietice în ţinut”, adică în Basarabia, având la bază Sovietele de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor114. În opinia lui, primii paşi în chestiunea creării statalităţii sovietice a poporului moldovenesc se referă la sfârşitul lunii decembrie 1917 – începutul lui ianuarie 1918, când la Chişinău şi în toată Moldova a biruit Puterea sovietică115, iar sovietele guberniale, judeţene, de voloste şi săteşti de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor din Basarabia şi din stânga Nistrului „odată cu instaurarea Puterii sovietice au început să exercite funcţiile puterii statale”, astfel „poporul moldovenesc creând organele puterii locale – baza statalităţii sale naţionale sovietice”. Însă, după cum afirmă el, „incursiunea intervenţioniştilor a zădărnicit încheierea procesului de formare a statalităţii sovietice naţionale moldoveneşti şi proclamarea ei oficială la începutul anului 1918”116. Criticând prima versiune, referitoare la începuturile statalităţii sovietice moldoveneşti în anul 1924, A. M. Lazarev considera că erau ignorate două etape importante în desfăşurarea acestui proces: „a) instaurarea puterii sovietice în toată Moldova la sfârşitul lunii decembrie 1917-începutul lunii ianuarie 1918; b) formarea RSS Basarabene în mai 1919. În al doilea rând, este ignorat un fapt incontestabil, precum că RSS Basarabeană prin prerogativele sale poate fi considerată republică unională. În al treilea rând, este trecut cu vederea faptul, că republica autonomă ca formă a statalităţii sovietice naţionale a poporului moldovenesc nu a fost una iniţială, ci următoarea, provizorie”117. De asemenea, acelaşi istoric afirma, că RASSM a fost, de fapt, succesoarea RSS Basarabene, proclamată în 1919118. Explicaţiile lui A. M. Lazarev, ţineau de faptul, că RSS Basarabeană, proclamată la sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai 1919, ar fi reunit nu numai teritoriul propriu-zis al Basarabiei, adică spaţiul dintre Nistru şi Prut, dar şi Moldova din stânga Nistrului, de unde Armata Roşie la acel moment deja izgonise forţele intervenţioniste şi fusese restabilită Puterea sovietică, iar oraşul principal al regiunii – Tiraspol – a devenit capitala temporară a tinerii republici. Astfel, se concluziona că, deoarece în componenţa RSS Basarabene intra întregul teritoriu al Moldovei, ea poate fi numită cu toată certitudinea nu numai Basarabeană, cum era juridic denumită, dar de asemenea şi RSS Moldovenească119. Se pretindea, de asemenea, că Comitetul Revoluţionar Provizoriu Ocerki istorii Kommunisticescoi partii Moldavii. Izd. 2-e, ispr. i dop. Kişinev, 1968, p. 241-271; S. Ia. Afteniuk, Reunirea poporului moldovenesc, op. cit., pp. 7-30.

111

A. M. Lazarev, Vossoedinenie moldavscogo naroda, op. cit., pp. 60-61.

112

Idem, Moldavscaia sovetscaia gosudarstvennosti, op. cit.

113

A se vedea: A. Grecul, Rasţvet moldavscoi soţialisticescoi naţii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1974, pp. 29-30.

114

A. M. Lazarev, Moldavscaia sovietscaia gosudarstvennosti, op. cit., p. 551.

115

A. V. Surilov, Istoria gosudarstva i prava Moldavscoi SSR (1917 – 1959), op. cit., p. 35; A. M. Lazarev, Moldavscaia sovietscaia gosudarstvennosti, op. cit., pp. 551-552.

116

A. M. Lazarev, Moldavscaia sovietscaia gosudarstvennosti, op. cit., p. 28.

117

Ibidem, p. 564.

118

Ibidem, pp. 556-557.

119

29

al Basarabiei şi Republica Unională Basarabeană ar fi întreţinut relaţii externe cu un stat suveran – Rusia Sovietică, planificaseră măsuri politice şi social-economice, printre care şi o reformă agrară. A. M. Lazarev stabilea ziua de 5 mai 1919 ca prima proclamare oficială a statalităţii sovietice moldoveneşti şi critica istoricii care considerau anul 1924 sau 1940 ca punct de început al acestui proces. În acelaşi context, se insista că formarea imediat după „Marea revoluţie socialistă din Octombrie, în perioada războiului civil a Republicii Sovietice Socialiste Basarabene (adică Moldoveneşti) reflectă desfăşurarea concomitentă a două procese: 1) naşterea statalităţii sovietice a poporului moldovenesc; 2) restabilirea statalităţii naţionale a poporului moldovenesc în ansamblu”120. În virtutea „ocupării vremelnice” a Basarabiei, după cum mai afirmă A. M. Lazarev, construcţia socialistă în Moldova se limita la partea stângă a Nistrului, deşi prerogativele juridice ale RASSM se extindeau asupra întregii Moldove, inclusiv asupra teritoriului dintre Nistru şi Prut. Mai mult, istoricul – „academician”, concluzionează, că formarea RASSM, în 1924, a constituit nu prima, ci etapa următoare în procesul îndelungat de statornicire a statalităţii sovietice naţionale moldoveneşti121. Referindu-se la autointitulata Republică Sovietică Basarabeană, S. Afteniuk scrie că, în mai 1919, prin proclamarea ei „s-a reînceput construcţia Statului Sovietic Moldovenesc”, „dar ocupaţia Moldovei de pe malul stâng de către armatele lui Denikin a întrerupt vremelnic procesul de creare şi dezvoltare a Statului Sovietic Moldovenesc”122. Istoricul G. K. Fiodorov a încercat să medieze dezbaterile cu privire la începuturile statalităţii sovietice moldoveneşti. Argumentarea sa se baza pe faptul că diversitatea de opinii nu se referă la evenimentele istorice propriu-zise, ci la desemnarea arbitrară a instituirii statalităţii moldoveneşti. El susţinea, că istoricii, care insistă asupra anului 1924 erau prea legaţi de această dată prin criteriile formale pe care le invocau, în vreme ce istoricii care pledează pentru sfârşitul anului 1917-începutul lui 1918, în opinia lui, nu făceau o distincţie clară între stat şi alte organisme social-politice. Speculând cu definiţiile de „statalitate”, preluate din lucrările lui K. Marx şi V. I. Lenin, acesta conchidea, că instaurarea puterii sovietice în 1918 trebuie considerată „începutul” constituirii statului în componentele iniţiale ale „bazei” statalităţii, realizată în Republica Unională Basarabeană şi „baza în întregime reală”, dezvoltată, în Republica Autonomă Moldovenească123. Motivul pentru care în istoriografia sovietică nu se întâlnesc observaţii critice împotriva afirmaţiilor autorilor care susţin, că începutul organizării statale sovietice moldoveneşti se plasează spre sfârşitul lui 1917 – începutul lui 1918, este determinat prin faptul că o asemenea contestare ar fi însemnat negarea tezei că „puterea sovietică a fost instaurată în Moldova în perioada indicată”, ceea ce, la rândul său, ar fi exclus orice teză privind legitatea includerii Basarabiei în componenţa Uniunii Sovietice, în anul 1940, teză revendicată de către toţi istoricii sovietici, prin afirmaţiile lor, care pretind că această încorporare a dus la „reunificarea poporului moldovenesc”. Ibidem, p. 569.

120

Ibidem, p. 565.

121

S. Ia. Afteniuk, Reunirea poporului moldovenesc, op. cit., p. 9.

122

A se vedea: G. K. Fiodorov, K voprosu o nacialinom etape formirovania moldavscoi sovetscoi gosudartvennosti. În: „Straniţî istorii Sovetscoi Moldavii”. Kişinev, Ştiinţa, 1973, pp. 44-58.

123

30

Astfel se explică situaţia, că acei autori sovietici care, iniţial, au pledat pentru anul 1924, ca dată a începutului statalităţii socialiste moldoveneşti, în scrierile lor ulterioare vor accepta punctul de vedere ce plasează acest eveniment la sfârşitul anului 1917 – începutul lui 1918124. De fapt, prin aceasta se ignora formarea Republicii Democratice Moldoveneşti la 2 decembrie 1917. Referindu-se la aceste dezbateri, W. P. Meurs remarcă: „În ambele cazuri, principalele motivaţii ale istoricilor nu par să fi fost adevărul istoric sau valoare ştiinţifică, ci o problemă de elan propriu al istoriografiei, în interiorul unui complicat set de limite politice”125. Aspectele juridice ale procesului de formare şi dezvoltare statală şi constituţională a RASS Moldoveneşti sunt examinate într-o serie de lucrări scrise de jurişti126. Situaţia din raioanele din stânga Nistrului, lupta pentru consolidarea puterii sovietice în perioada premergătoare şi după crearea republicii autonome este cercetată de istoricul Z. M. Ivanova127. Statornicirea noului sistem politic, al organelor de stat de tip sovietic în raioanele din stânga Nistrului pe parcursul existenţei RASSM este descrisă în lucrarea lui A. T. Roman. Autorul, în spiritul epocii, a încercat să demonstreze că prin crearea şi consolidarea sovietelor s-a statornicit baza politică pentru statalitatea socialistă a „poporului moldovenesc”, s-au creat premise pentru participarea oamenilor muncii în construcţia naţional-statală, creşterea activismului lor politic în toate sferele vieţii sociale, antrenarea maselor în conducerea treburilor de stat128, or se ştie bine că întreaga putere politică a fost monopolizată de partidul bolşevic, sovietele servind doar decor al suveranităţii poporului. Istoricii moldoveni, urmând preceptele ideologice impuse, au fost preocupaţi de problema creării şi activitatea organizaţiei regionale de partid129, rolul ei în dezvoltarea industriei130, procesul de colectivizare a agriculturii131 şi consolidarea colhozurilor132, întrecerii socialiste şi creşterii activismului maselor populare în agricultură, industrie şi 124

A se vedea, de exemplu, : A. V. Repida, Formarea RSS Moldoveneşti. Chişinău, 1977.

125

W. P. Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. Chişinău, Editura Arc, 1996, p. 311.

126

B. V. Vilenskii, K istorii razrabotki i priniatia Konstituţii Moldavscoi Avtonomnoi Sovetscoi Soţialisticescoi Respubliki 1925 g. În: Ucenîie zapiski Saratovskogo Iuridiceskogo Instituta. Vîp. IV, 1956; A. Surilov, Istoria gosudarstva i prava Moldavscoi SSR (1917 – 1959). Kişinev, Cartea Moldovenească, 1963; A. V. Surilov, I. P. Stratulat, O naţionalino-gosudarstvennom samoopredelenii moldavscogo naroda. Protiv falisificaţii sovremennoi burjuaznoi istoriografii sovetscogo naţionalino-gosudarstvennogo stroitelistva. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1972; A. A. Karlov, Moldavscaia SSR-suverennoie sovetscoie gosudarstvo v sostave SSSR. Kiev, Naukova dumka, 1968; V. M. Ivanov, G. I. Costachi, Konstituţionnoie razvitie Moldavscoi SSR. Kişinev, 1979.

127

Z. M. Ivanova, Revkomî v boribe za uprocenie Sovetscoi vlasti v levoberejnîh raionah Moldavii v 1919 – pervoi polovine 1921 g. Kişinev, 1963; Idem, Levoberejnîe raionî Moldavii v 1918 – 1924 gg. Istoriceskii ocerk. Kişinev, 1979; Idem, Komnezamî Moldavscoi ASSR. 1920-1933. Kişinev, 1970.

128

A se vedea: A. T. Roman, Uciastie trudiahşcihia Moldavscoi ASSR v deiatelinosti sovietov (1924 – 1940). Kişinev, Ştiinţa”, 1981.

129

G. V. Siniţa, Deiatelinosti partiinîh organizaţii levoberejnîh raionov Modavii v period vosstanovlenia narodnogo hoziaistva (1921 – 1925 gg.). Kişinev, 1963; N. M. Iliaş, Rost i regulirovanie sostava Moldavscoi oblastnoi partiinoi organizaţii v period pervoi piatiletki (1928 – 1932 gg.). Kişinev, 1963.; E. S. Lazo, Boriba partiinoi organizaţii Moldavii za organizaţionnoie i ideino-politiceskoie ukreplenie svoih riadov (1924 – 1940). Kişinev, 1967; Idem, Moldavscaia partiinaia organizaţia v godî stroitelistva soţializma (1924 – 1940). Kişinev, 1981; N. K. Bibileişvili, P. L. Râbalco, Slavnîi puti Kommunisticescoi partii Moldavii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1974.

Z. G. Romanova, Deiatelinosti Kommunisticescoi partii Moldavii po razvitiiu promîşlennosti respubliki (1924 – 1965 gg.). Kişinev, 1970.

130

131

L. A. Asipov, Moldavscaia oblastnaia partiinaia organizaţia v boribe za provedenie kollektivizaţii seliscogo hoziaistva (1929 – 1932 gg.). Kişinev, 1963.

132

E. S. Smolievski, Boriba modavscoi oblastnoi partiinoi organizaţii za politiceskoie i organizaţionno-hoziaistvennoe ukreplenie colhozov MASSR (1933 – 1937 gg.). Kişinev, 1963.

31

alte sfere ale vieţii sociale133, rolul organizaţiei comsomoliste134. Cu referinţă la crearea Partidului Comunist al Moldovei, A. Lazarev afirmă, ca din punct de vedere juridic, el s-a constituit din două părţi organice: „1. Organizaţia comunistă regională basarabeană din ilegalitate, creată în februarie 1919 la prima sa conferinţă ca organizaţie regională a PC (b) din Rusia”, care „În legătură cu prelungirea ocupării Basarabiei, în conformitate cu hotărârea Cominternului şi cu acordul PC (b) R, în 1922, provizoriu a intrat în componenţa partidului comunist român; 2. organizaţia regională de partid din RASSM, creată la 15 octombrie 1924 şi s-a constituit organizatoric la prima conferinţă regională de partid pan moldovenească în oraşul Balta, la 18 – 21 decembrie 1924, ca unul din detaşamentele PC (b) din Ucraina”135. În concordanţă cu teza sa, dar contrazicând faptele reale petrecute136, A. Lazarev susţine că prin alegerea la I congres al PC al Moldovei din 6 – 8 februarie 1941, a Comitetului Central şi a Comisiei centrale de revizie „a fost încheiată formalitatea organizatorică de transformare a celor două organizaţii regionale moldoveneşti de partid în Partidul Comunist (al bolşevicilor) din Moldova”137. O altă problemă, strâns legată de constituirea statalităţii sovietice moldoveneşti, abordată de istoriografia moldovenească, ţine de formarea naţiunii socialiste moldoveneşti. Într-o primă tentativă de abordare, A. Grecul, consemna că în urma „biruinţei socialismului [...] şi înfăptuirii revoluţiei culturale în RASSM, s-a format o nouă naţie, socialistă”138. În acest context, istoricul A. Grecul, în prima sa lucrare dedicată acestei probleme, a formulat ideea despre formarea naţiunii socialiste moldoveneşti concomitent cu constituirea şi evoluţia RASSM în anii 1924 – 1940139, dezvăluind însemnătatea organizării de stat sovietice naţionale moldoveneşti „ca o condiţie primordială pentru formarea naţiei socialiste moldoveneşti”140. Această idee va fi susţinută de D. T. Ursul, care considera, că naţiunea socialistă moldovenească s-a format definitiv în procesul de creare şi evoluţie a RASSM141. De asemenea, şi autorii volumului de istorie a PCM, editat în anul 1968, scriau că „populaţia care locuia pe teritoriul RASSM, în perioada construcţiei socialiste şi a victoriei socialismului, s-a format ca naţiune socialistă moldovenească”142. Însă, o astfel de perspectivă crea pericolul interpretării diferenţiate a acestui proces, din moment ce în acea perioadă Basarabia era parte a României, prin urmare, moldovenii de aici ar fi rămas în afara acestui act. Mai mult, tocmai prin aceasta, indirect, se recunoştea că populaţia republicii autonome, formată după cum se afirma, ca naţiune socialistă moldovenească, a fost scindată, în 1940, la formarea RSSM, în afara limitelor căreia au rămas majoritatea raioanelor republicii autonome. K. N. Djesmedjian, Dezvoltarea întrecerii socialiste în Moldova. Activitatea Partidului Comunist al Moldovei în vederea dezvoltării activismului în muncă al maselor (1924 – 1975). Chişinău, 1977; Idem, Iz istorii razvitia soţialisticescogo sorevnovania v Moldavii (1924 – 1940 gg.). Kişinev, 1974.

133

M. Terentii, Komsomolul RASS Moldoveneşti în perioada construrii bazei socialismului (1926 – 1932). Chişinău, 1968; C. V. Stratievschi, Uciastie komsomola Moldavii v soţialisticescom stroitelistve v dovoennîie godî. Kişinev, 1959.

134

A. M. Lazarev, Moldavscaia sovietscaia gosudarstvennosti, op. cit., p. 597.

135

În lucrarea sa M. Bruhis demonstrează inconsistenţa tezei lui A. Lazarev, argumentând, de exemplu, că în februarie 1919, nu a avut loc aşa-zisa conferinţă regională de partid ş. a. m. d. A se vedea: M. Bruhis, op. cit., pp. 323-329.

136

A. Lazarev, op. cit., p. 606.

137

A. Grecul, Formirovanie i razvitie moldavscoi soţialisticescoi naţii. Kişinev, 1955, p. 98.

138

Ibidem.

139

A. Grecul, Rasţvet moldavscoi soţialisticescoi naţii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1974.

140

D. T. Ursul, Înflorirea şi apropierea naţiilor sovietice. Chişinău, 1971, p. 55.

141

Ocerki istorii Kommunisticescoi partii Moldavii, izd. 2-e, ispr. i dop. Kişinev, 1968, p. 376.

142

32

Tentativa de a remedia această situaţie a fost întreprinsă de A. M. Lazarev, care, tot atunci, în 1968, într-o lucrare colectivă scria cu rezerve, că „după Marea Revoluţie socialistă din Octombrie în Moldova din stânga Nistrului a început procesul de transformare a naţiunii burgheze moldoveneşti, în socialistă”143. Astfel, va fi propus un alt punct de vedere, promovat de acelaşi istoric, care susţinea că „numai eliberarea Basarabiei, restabilirea unităţii naţionale, reunirea poporului moldovenesc au deschis orizonturi largi şi au creat toate condiţiile necesare pentru continuarea acestui proces [...] şi încheierea formării poporului moldovenesc într-o naţie socialistă unică”. Aceste presupuse argumente ale lui A. Lazarev şi-au găsit reflectare în lucrarea din 1974144, care constituie piatra de temelie a identităţii sovietice moldoveneşti. Ulterior, A. Grecul, revizuindu-şi opiniile, în polemica cu D. T. Ursul, concluziona, că în condiţiile republicii autonome, naţiunea socialistă moldovenească n-a reuşit definitiv să se formeze, deoarece, în primul rând, ea „nu avea comunitatea vieţii economice”, în al doilea rând, în RASSM locuia partea cea mai mică a populaţiei moldoveneşti, şi, în al treilea rând, moldovenii constituiau numai o treime din populaţia RASSM, şi „acest număr de oameni, aflându-se într-un mediu eterogen, nu putea să formeze un organism social nou-naţiunea socialistă” 145. De asemenea, A. Grecul afirma, că după „ocuparea temporară a Basarabiei de către România boierească” procesul transformărilor socialiste a continuat în Moldova din stânga Nistrului146. Astfel că, „în perioada construirii socialismului (industrializarea socialistă, colectivizarea agriculturii, revoluţia culturală) în RASS Moldovenească începe să se formeze şi naţia socialistă moldovenească. Ea se caracteriza prin comunitatea stabilă de teritoriu, viaţă economică (cu clasă muncitoare provenită din populaţia băştinaşă), limbă, cultură, unele particularităţi psihice şi prin conştiinţa apartenenţei etnice”, însă „în legătură cu faptul că majoritatea moldovenilor trăiau în Basarabia, ocupată pe atunci de România regală, procesul formării întregului popor moldovenesc într-o naţie socialistă nu s-a încheiat”147. Un alt istoric, V. S. Klobuţkii susţinea, că „pe teritoriul republicii autonome locuia doar a zecea parte din populaţia moldovenească, care a păstrat cele mai bune tradiţii ale poporului său. Pe baza industrializării socialiste, colectivizării agriculturii, ca urmare a revoluţiei culturale aici se desfăşura procesul de transformare a naţiunii burgheze moldoveneşti în naţiune socialistă” 148. Acesta, acceptând în ansamblu argumentele lui A. V. Grecul, le considera, în acelaşi timp, inexacte. „Nu este adevărat că pe teritoriul RASSM nu exista comunitatea vieţii economice. Aici s-a realizat industrializarea socialistă, colectivizarea gospodăriei săteşti, revoluţia culturală, s-a format clasa muncitoare naţională, a crescut ţărănimea colhoznică, s-au statornicit relaţii strânse cu popoarele sovietice frăţeşti. Aceste realizări socialiste au fost consfinţite în Constituţia RASSM din 1938. În aceste condiţii pe teritoriul republicii autonome nu putea să nu se formeze o comunitate socialistă stabilă atât în viaţa economică, cât şi în cea culturală a poporului moldovenesc. Numărul populaţiei, 143

Istoria MSSR, izd. 2-e, t. 2. Kişinev, 1968, p. 231.

144

A. M. Lazarev, Moldavscaia sovietscaia gosudarstvennosti, op. cit., p. 28.

145

A. V. Grecul, Rasţvet moldavscoi soţialisticescoi naţii, op. cit., pp. 86-87.

146

Ibidem, p. 9.

147

Ibidem, pp. 51-54.

148

V. S. Klobuţkii, Roli peciati MASSR v formirovanii moldavscoi soţialisticescoi naţii. 1924 – 1940. Kişinev, 1976, p. 4.

33

de asemenea nu joacă rolul decisiv în formarea naţiilor socialiste”. El considera, „drept principala cauză că în perioada existenţei RASSM nu s-a format definitiv naţia socialistă moldovenească, condiţiile sociale specifice în care s-a pomenit Moldova în legătură cu ocuparea Basarabiei”149. Astfel, că numai „după reunirea Basarabiei cu Patria socialistă (1940) procesul de consolidare a naţiei socialiste moldoveneşti se desfăşura rapid şi s-a încheiat cu succes la mijlocul anilor 50”150. Ulterior, N. A. Mohov, unul din cei mai importanţi istorici şi etnografi oficiali ai RSSM, a încercat să explice evoluţia moldovenilor de la poporaţie la naţiune socialistă şi să evidenţieze punctele nodale şi etapele în care moldovenii şi românii, în ciuda originilor lor comune în Dacia romană, ar fi început să se separe şi să evolueze individual. El evidenţiază şase stadii în acest proces: mai întâi, triburile de traci şi iliri în mileniile II – I î. e. n. Apoi, în secolele I şi al III-lea era noastră, când a avut loc romanizarea ca urmare a cuceririi Daciei de către romani şi stabilirea coloniştilor vorbitori de limbă latină. În al treilea rând, în secolele al IV-lea – al VI-lea ca urmare a contopirii populaţiei romanizate cu slavii de sud şi formarea valahilor. În al patrulea rând, o dată cu dezvoltarea societăţii feudale, începând cu secolul al IX-lea, va avea loc asimilarea reciprocă între slavii de est şi valahi, şi, drept urmare, formarea poporului moldovenesc. În al cincilea rând, o naţiune burgheză moldovenească s-a dezvoltat din grupul etnic moldovean între sf. sec. XVIII şi începutul secolului al XX-lea în teritoriul situat pe ambele maluri ale Nistrului. În sfârşit, ultima, perioada de formare a unei naţiuni socialiste moldoveneşti a început o dată cu Revoluţia din Octombrie, a continuat în RASSM, ca o etapă de tranziţie, şi a fost încheiată o dată cu sfârşitul colectivizării în 1950 în raioanele din dreapta Nistrului151. Toate aceste afirmații ale istoricilor sovietici nu reprezintă altceva decât niște aberații, menite să justifice existența separată a „poporului moldovenesc”, distinct de poporul român. În tendinţa de a justifica crearea unei entităţi statale în stânga Nistrului, zonă, care nici măcar nu s-a denumit vreodată Moldova, istoriografia sovietică a depus eforturi susţinute în vederea identificării unor premise ale desfăşurării acestui proces, dar în absenţa acestora, a recurs la inventarea lor. După cum este demonstrat în mod argumentat în istoriografia naţională, moldovenii, pe aceste teritorii, nu au avut niciodată organizaţii proprii social-politice şi instituţii iluminist-culturale, de ştiinţă şi cultură naţională, de literatură şi presă proprie moldovenească. Românii transnistreni, ca şi cei din Basarabia, practic au fost lipsiţi de posibilitatea de a avea relaţii culturale sau politice cu conaţionalii lor din Vechiul Regat sau din monarhia austro-ungară. În satele moldoveneşti din stânga Nistrului nu a existat nici o scoală în limba maternă, serviciul divin în biserici se desfăşura doar in limba rusă, iar populaţia românească în marea sa majoritate, comparativ cu reprezentanţii altor etnii, era cea mai analfabetă. Autorităţile ţariste au promovat o politică atroce de colonizare şi rusificare a teritoriului din stânga Nistrului. În consecinţă, ponderea populaţiei româneşti din teritoriul dintre Nistru şi Bug s-a diminuat dramatic, iar multe sate moldoveneşti mai izolate sau îndepărtate de Nistru, treptat s-au rusificat ori s-au ucrainizat152. Ibidem, p. 5.

149

Ibidem, pp. 5-6.

150

N. A. Mohov, Ocerki formirovania moldavscogo naroda. Kişinev, 1987, pp. 6-7.

151

C. Ungureanu, Populaţia Transnistriei (1926 – 1989). În: „Destin Românesc”, 2003, nr. 3-4, pp. 115-116.

152

34

De asemenea, pe parcursul perioadei ţariste, satele din stânga Nistrului nu au fost cuprinse într-o singură unitate administrativ-teritoriala, ci au fost incluse în două gubernii diferite, râul Iagorlîc constituind în continuare linia de hotar. După câteva modificări administrativ-teritoriale de la începutul secolului al XX-lea, teritoriul de la sud de Iagorlîc a fost cuprins în componenta guberniei Herson, iar cel de la nord de acest râu – în gubernia Podolia. În pofida acestei politici imperiale de deznaţionalizare, populația româneasca din satele de lângă Nistru a reuşit să-şi păstreze limba, tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti. Datorită aşezării compacte, a vecinătăţii şi a relaţiilor permanente cu Basarabia, populaţia românească din satele de lângă Nistru şi-a păstrat conştiinţa naţională, iar în multe localităţi chiar s-a constatat un proces de asimilare a altor minorităţi etnice153. Astfel, în mare parte, problema identificării unor premise în procesul de formare a RASSM, nu poate fi concepută fără argumentarea vechimii neamului românesc în raioanele din stânga Nistrului. Polemici persistă relativ şi la faptul dacă raioanele moldoveneşti din stânga Nistrului pot fi considerate părţi componente ale Moldovei istorice. Aceste teritorii transnistrene, din care s-a format, în 1924, republica autonomă Moldovenească, niciodată nu s-au denumit Moldova sau parte a acesteia. Doar în condiţiile deşteptării naţionale, moldovenii transnistreni şi-au manifestat dorinţa să convieţuiască, alături de confraţii lor din dreapta Nistrului, în cadrul unei formaţiuni statale independente de Ucraina sau Rusia. Or, ţăranii transnistreni, întruniţi, la 17 decembrie 1917, la Tiraspol, astfel îşi exprimau doleanţele lor politice: „Să ne unim cu fraţii noştri din Moldova (Basarabia). Oamenii de la ţară ne-au trimis cu această vorbă, să fim cu Dumneavoastră împreună. Cu aceasta ne aşteaptă pe noi la sate”154. În literatura şi istoriografia sovietică denumirea „Moldova“ se utilizează, după caz, adeseori, în mod ambiguu, pentru a desemna: a) teritoriul cuprins între Carpaţi şi Nistru; b) teritoriul dintre Prut şi Nistru, adică al Basarabiei; c) raioanele transnistrene din care s-a format în 1924 Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească; d) teritoriul Republicii Autonome Moldoveneşti şi al Basarabiei; e) teritoriul parţial al Basarabiei ( fără judeţele Hotin, Akerman şi Ismail) şi parţial al RASS Moldoveneşti,fără raioanele care odată cu crearea Republicii Unionale Moldoveneşti, în august 1940, au revenit în componenţa Ucrainei), adică teritoriul RSS Moldoveneşti creată la 2 august 1940155. Aşa cum remarcă M. Bruhis, multesemnificaţia termenului „Moldova” în publicaţiile sovietice – este un indiciu, nu atât că ar fi imprecise, ci că este neadecvat în toate cazurile menţionate, cu excepţia teritoriului dintre Carpaţi şi Nistru. Teritoriile transnistrene din sânul cărora, în 1924, a fost formată Republica Autonomă Moldovenească, niciodată, în nici un izvor, începând cu cele mai vechi timpuri şi până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când drept rezultat al războiului ruso-turc din 1787 – 1791, au fost încorporate la Rusia, şi mai târziu, până în anul 1924, nu s-au numit Moldova ori parte a Moldovei, Nistrul servindu-i drept hotar răsăritean. Ori de câte ori este vorba despre acest teritoriu, el apare în documente ca parte componentă a Ucrainei. Această afirmaţie se referă la toate documentele, în egală măsură, indiferent dacă ele provin din surse sovietice sau româneşti din perioada dată156. Ibidem, p. 116.

153

O. Ghibu, Deşteptarea moldovenilor de peste Nistru. Chişinău, 1991, p. 73.

154

A se vedea: M. Bruhis, Rusia, România şi Basarabia: (1812, 1918, 1924, 1940). Chişinău, Universitas, 1992, pp. 151-152.

155

Ibidem, pp. 152-153.

156

35

După cum se afirmă în istoriografia sovietică, aceasta se explică prin faptul că moldovenii au apărut pe stânga Nistrului ca emigranţi din voievodatul Moldovei, adică de pe malul drept al fluviului, în special începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea. O populare de o cât de mică importanţă a acestui teritoriu de către moldoveni, anterior acestui secol, nu s-a observat. Conform studiilor efectuate se constată că până la sfârşitul secolului al XVII-lea, pe teritoriul viitorului judeţ Tiraspol rătăceau tătarii şi existau numai sate tătăreşti157. Popularea acestui teritoriu cu alte neamuri, inclusiv moldoveni, a început în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, iar o bună parte dintre localităţi au apărut, cel mai devreme, in anii 50 – 60 ai aceluiaşi secol158. Astfel, e absolut injust să se denumească Moldova raioanele din stânga Nistrului în lucrările elaborate privind vremurile de mult trecute. Totuşi, mai târziu, după eşuarea conferinţei de la Viena, referitoare la Basarabia, şi nereuşita de a forma o Republică Moldovenească în spaţiul dintre Nistru şi Prut, în cadrul altor condiţii istorice concrete, Moscova a hotărât să creeze „Republica Moldovenească“ pe stânga Nistrului, profitând de ocazia că acolo locuiau un anumit număr de urmaşi ai moldovenilor, care emigraseră din voievodatul Moldovei, în special începând de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. În acest context, drept factori incontestabili în formarea RASS Moldoveneşti, devin pentru istoricii moldoveni, revoluţia bolşevică, formarea statului sovietic în 1922 şi realizarea în practică de către partidul bolşevic a politicii naţionale leniniste. Astfel, conform acestor precepte, istoricul A. Grecul scrie „în chestia formării RASS Moldoveneşti şi formării naţiunii socialiste moldoveneşti un rol important l-a jucat crearea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. URSS a servit drept exemplu al organizării puterii politice, comunităţii naţionale a oamenilor sovietici”159. Un alt istoric, C. Stratievschi cu referinţă la acest eveniment specifică: „Formarea URSS a jucat un rol de nepreţuit în soarta poporului moldovenesc. Lui i se asigura deplina libertate, dreptul la autodeterminare şi formarea statalităţii naţionale proprii. Însă acesta a fost împiedicat de ocuparea Basarabiei de către România boierească”160. În acelaşi spirit se pronunţă şi C. F. Iliaşenco, care afirmă: „Crearea Statului Sovietic naţional Moldovenesc a devenit cu putinţă numai după biruinţa Marii Revoluţii socialiste din Octombrie, după lichidarea puterii burgheziei şi a moşierilor şi după stabilirea dictaturii proletariatului în ţara noastră. El a fost creat şi s-a consolidat sub conducerea Partidului Comunist şi cu ajutorul popoarelor rus şi ucrainean şi al altor noroade frăţeşti ale Uniunii Sovietice în lupta împotriva duşmanilor interni şi externi; el a devenit un mijloc puternic de lichidare a înapoierii seculare şi de transformare a Moldovei într-o republică cu o economie şi cultură socialistă înalt dezvoltate”161. Examinând premisele şi procesul formării Uniunii RSS, el insistă asupra „importanţei colosale” a acestui eveniment „de semnificaţie istorică mondială în destinul tuturor popoarelor Ţării Sovietelor, inclusiv al celui moldovenesc”162. V. Kabuzan, Narodonaselenie Bessarabscoi oblasti i levoberejnîh raionov Pridnestrovia. Kişinev, Ştiinţa, 1974, p. 13.

157

Ibidem.

158

A. Grecul, op. cit., p. 38.

159

C. Stratievschi, Obrazovanie SSSR-istoriceskoe sobîtie v sudibah moldavscogo naroda. În: Ravnaia sredi ravnîh. Sb. statei. Kişinev, Ştiinţa, p. 12.

160

S. Ia. Afteniuk, Reunirea poporului moldovenesc, op. cit., p. 7.

161

C. F. Iliaşenco, Leninscaia naţionalinaia poltica, op. cit., p. 105.

162

36

În opinia altui istoric, după formarea URSS, în a doua jumătate a lunii aprilie 1923, a avut loc congresul XII al PC (b) din R., care a discutat problema naţională şi, anume „în această perioadă sub conducerea nemijlocită a CC al PC (b) din R., cu ajutorul comuniştilor ucraineni se desfăşura o vastă activitate în vederea realizării în viaţă a principiilor politicii naţionale leniniste în Moldova din stânga Nistrului. Comitetul gubernial de partid Odesa remarca „trezirea conştiinţei naţionale în rândurile oamenilor muncii moldoveni” şi recomanda insistent secţiilor sale să „ţină cont de toate resursele în domeniul agitaţiei scrise şi orale” pentru intensificarea activităţii în rândurile moldovenilor în limba lor maternă” 163. Conform acestei interpretări, executând indicaţiile organelor de partid, „cu ajutorul comuniştilor care cunoşteau limba moldovenească, în Transnistria se desfăşura activitatea de iluminare politică. În limba moldovenească a început predarea în unele şcoli, cercuri de lichidare a analfabetismului, se desfăşura activitatea de secretariat în unele soviete săteşti. […]. Lucrul politico-partinic în rândurile oamenilor muncii moldoveni în limba lor maternă a contribuit la faptul, că la ei se trezea interesul faţă de viaţa politică, de participare în activitatea organizaţiilor de partid, de stat şi obşteşti; a început mişcarea pentru crearea statalităţii naţionale”164. De altfel, această muncă a început, aşa cum se pretinde, încă în toiul războiului civil prin intermediul presei, or, „scopul principal al activităţii organizatorice, de agitaţie şi propagandă al ziarelor judeţene din stânga Nistrului în anii 1919 – 1920, a fost ridicarea activismului social şi antrenarea în munca conştientă a muncitorilor şi ţăranilor. Aceasta a condus la trezirea conştiinţei lor naţionale şi desfăşurarea, în 1924, a mişcării ample în favoarea formării Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti165. În acelaşi context, chiar dacă posibilităţile de culturalizare din acea perioadă de instabilitate politică, în condiţiile lipsei de cadre naţionale şi de resurse materiale necesare – abecedare, manuale, literatură didactică şi metodică, presă periodică în limba română erau minime, istoricul V. Stati afirmă: „activitatea de culturalizare a moldovenilor de la est de Nistru, desfăşurată de organele obşteşti în anii 1917 – 1922, a avut darul de a reanima şi consolida conştiinţa naţională şi statală a moldovenilor transnistreni, deşteptându-le şi fortificându-le memoria istorică, sentimentul comunităţii culturale lingvistice şi psihologice cu fraţii lor din dreapta Nistrului” şi, „de acum dorinţa ardentă de a reveni la izvoarele spiritualităţii moldoveneşti au reînviat demnitatea naţională a moldovenilor din stânga Nistrului, năzuinţa lor de unire cu fraţii din dreapta acestui râu moldovenesc”166. Şi mai categoric în această privinţă este A. M. Lazarev, care, pornind de la „principiile leniniste”, consideră că premisele necesare pentru formarea statalităţii sovietice naţionale a popoarelor asuprite în trecut, inclusiv al celui moldovenesc, ar fi fost create de însăşi „Marea revoluţie socialistă din Octombrie, care a lichidat dominaţia burgheziei şi a moşierilor, a instaurat în ţara noastră dictatura proletară”167. De asemenea, formarea RASSM este interpretată ca un rezultat al mişcării reprezentanţilor tuturor naţiunilor şi naţionalităţilor din Transnistria. Ea a fost pregătită 163

V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 17.

164

Ibidem, pp. 17-18.

165

Ibidem, p. 77.

166

V. Stati, Moldovenii la răsărit de Nistru. Chişinău, Poligraf service, 1995, p. 211.

167

A. M. Lazarev, op. cit., pp. 591-592.

37

de partid şi a cuprins practic întreaga populaţie a regiunii168, iar această mişcare „s-a desfăşurat nu numai în Transnistria, dar şi pe cuprinsul întregii ţări. În cadrul adunărilor şi mitingurilor oamenii muncii cereau reunirea Basarabiei cu Patria Sovietică”169. Pe de altă parte, contrazicând aceste realităţi, A. V. Surilov considera, că până în 1924 nu au fost create premisele necesare pentru crearea republicii moldoveneşti în stânga Nistrului deoarece se punea problema creării unei republici sovietice moldoveneşti care ar fi inclus, în primul rând, Basarabia, iar în localităţile moldoveneşti din această regiune „aproape că nu exista industrie, cadre ale proletariatului naţional, şcoli moldoveneşti, nu se edita literatură în limba moldovenească, nu exista minimul necesar de persoane de naţionalitate băştinaşă, pregătite pentru a munci în aparatul de stat”.170. De aceeaşi părere este şi S. Ia. Afteniuk, conform căreia către 1924 situaţia în raioanele din stânga Nistrului nu a înregistrat schimbări cardinale: „În primii trei ani de la eliberarea Moldovei din stânga Nistrului de albgardişti până la formarea RASSM în domeniul creării industriei, pregătirii cadrelor naţionale, editării literaturii în limba moldovenească aproape că nu au avut loc schimbări. Cât priveşte şcolile moldoveneşti, numărul lor s-a micşorat de la 54 în 1920 până la 11 în 1924. (Din cauza lipsei de manuale în limba moldovenească şi a lipsei de învăţători, care ar fi posedat această limbă, şcolile moldoveneşti erau trecute la limba de predare rusă ori ucraineană). Formarea RASSM anume acest scop şi urmărea: rezolvarea cu succes a problemelor indicate, precum şi ale altora”. Mai mult, după cum se pretinde, unirea raioanelor moldoveneşti din această regiune într-o republică sovietică nu s-a realizat imediat după izgonirea intervenţioniştilor în virtutea unor cauze specifice, precum prelungirea ocupaţiei de către România a Basarabiei şi a luptei cu banditismul171. Absenţa premiselor spirituale este confirmată şi de criticul literar S. Cibotaru, care constată că „Până la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie pe fostul teritoriu al RASSM nu era nici un scriitor profesionist, nu apărea nici o gazetă, nici o revistă în limba naţională, iar mai mult de 80 la sută din populaţia acestui ţinut era analfabetă. Atare stare cerea un suport temeinic atât material cât şi spiritual”172. În acelaşi timp, V. S. Klobuţkii era de părerea că la început formarea statalităţii sovietice în Moldova a fost împiedicată de războiul civil, iar ulterior de prelungirea ocupării Basarabiei. În acest context, Guvernul sovietic ar fi depus eforturi pentru soluţionarea paşnică a problemei basarabene, fapt ce ar fi dat posibilitatea de a uni întreaga naţiune moldovenească într-un stat sovietic unic. Însă refuzul guvernului român de a organiza un plebiscit în Basarabia a condus la tergiversarea soluţionării acestei probleme173. Aceste afirmaţii se bazau pe declaraţiile reprezentantului CCP al Ucrainei, V. P. Zatonski, care în cadrul Sesiunii a IV-a a Comitetului executiv gubernial Odesa, din A. Grecul, op. cit., p. 46.

168

Ibidem, p. 47.

169

A. Surilov, Istoria gosudarstva i prava Moldavscoi SSR, op. cit., p. 37.

170

S. Ia. Afteniuk, op. cit., pp. 240-241.

171

S. Cibotaru, Cântăreţi ai primelor cincinale. Chişinău, 1974, p. 3.

172

V. S. Klobuţkii, op. cit., pp. 82-83.

173

38

27 septembrie 1924, în discursul său, motivând tergiversarea procesului de formare a statalităţii moldoveneşti, pe lângă faptul recunoscut de el că „populaţia moldovenească s-a deznaţionalizat”, a mai adăugat, că în primii ani de după biruinţa Revoluţiei din Octombrie crearea RSS Moldoveneşti a fost zădărnicită de intervenţia străină, războiul civil, de banditismul culăcesc, de ruină şi foamete174, astfel că în această perioadă nu au existat condiţii de a acorda o atenţie sporită populaţiei moldoveneşti din stânga Nistrului175. În pofida acestor realităţi, între timp, după cum se pretinde, în Basarabia a luat amploare mişcarea împotriva intervenţioniştilor. În aceste condiţii pe teritoriul din stânga Nistrului a început mişcarea pentru formarea republicii sovietice176. Pe aceste coordonate, în totală contrazicere cu propriile afirmaţii, V. S. Klobuţkii concluzionează, enunţând drept premise pentru formarea RASSM apariţia după 1924 a primelor semne ale atitudinii noi faţă de muncă, intensificarea activismului politic şi de muncă, participarea cointeresată a populaţiei în transformările sociale ale ţinutului, deşteptarea conştiinţei naţionale a oamenilor muncii moldoveni din aceste raioane, conştientizarea de către ei a necesităţii formării statalităţii sovietice naţionale proprii. Cu alte cuvinte, în aceste raioane ale Moldovei au început să se dezvolte tendinţele specifice socialismului spre dezvoltarea naţională liberă şi de apropiere a naţiilor177. De asemenea, el în mod exagerat apreciază rolul muncii de agitaţie şi propagandă, al presei în organizarea naţional-statală a moldovenilor din stânga Nistrului, afirmând că „Nu trebuie să trezească îndoieli, că activitatea presei partinico-sovietice, în special a gazetei „Plugarul Roş”, a exercitat o anumită influenţă asupra caracterului proceselor naţionale în Moldova”178. Într-un mod similar se pronunţă şi D. Coval, care afirmă că tema dreptului moldovenilor la autodeterminare „este, de fapt, ţinta tuturor numerelor gazetei „Plugarul Roş” din lunile august-octombrie 1924 [...]. Gazeta lămureşte populaţiei importanţa creării RASSM pentru prosperarea economică şi culturală a ţinutului, indicând perspectivele poporului moldovenesc în familia frăţească a URSS”179. Aceste afirmaţii sunt combătute chiar de colegul lor de breaslă V. Stati, care evidenţiază: „Avem convingerea că şi concluzia lui V. Klobuţkii, precum că „se dezvolta şi presa naţională, care contribuia la rezolvarea problemei naţionale”, nu este suficient de fondată. Presa naţională moldovenească-până în 1925 putea fi vorba doar de gazeta „Plugarul Roş”- nu putea contribui în mod eficient, în tot cazul, până la formarea RASSM, la rezolvarea problemei naţionale măcar din cauza, că ea apărea foarte rar şi într-un număr mic de exemplare. Primul număr al gazetei, se ştie, a apărut la 1 mai 1924. Al doilea număr a apărut abia la 1 iunie a aceluiaşi an”180. În susţinerea concluziei formulate, V. Stati aduce şi alte argumente: „din 15 titluri de publicaţii periodice, care apăreau în anii 1917 – 1924 în raioanele din stânga Nistrului, care ulterior au intrat RASSM, doar una se tipărea în limba moldovenească – „Plugarul Roş” şi, doar gazetele din Balta şi Tiraspol, care în anii A. V. Repida, Formarea RSS Moldoveneşti. Chişinău, 1977, p. 152.

174

S. Ia. Afteniuk, op. cit., pp. 240-241.

175

V. S. Klobuţkii, op. cit., pp. 82-83.

176

Ibidem, p. 83.

177

Ibidem, pp. 78-79.

178

D. Coval, Letopiseţ al făuririlor. Chişinău, 1984, p. 11.

179

V. Stati, op. cit., p. 216.

180

39

1920 – 1923 apăreau în limbile rusă şi ucraineană, de mai publicau sporadic unele materiale în limba moldovenească”181. De asemenea, cât priveşte gazeta „Plugarul Roş”, istoricul afirmă, că „nu putea participa în măsura cuvenită la rezolvarea multiplelor sarcini de ordin naţional, fiindcă era singura publicaţie în limba moldovenească printre multe altele de limbă rusă şi ucraineană, dar şi din cauza că o bună parte din potenţialii ei cititori era analfabetă [...]. În al doilea număr se spunea, că ţăranii analfabeţi „literalmente atacau pe învăţători cu rugămintea să le mai citească odată ce scria gazeta”. Mai mult decât atât, „gazeta nu putea contribui fructuos la iniţierea cititorilor săi la fondul naţional de cultură şi deci la soluţionarea echitabilă a problemelor interetnice, fiindcă era ruptă de tradiţiile lingvistice ale întregului popor moldovenesc, de moştenirea clasică”182. Astfel, din întreaga polemică a istoricilor moldoveni cu privire la acest subiect, reiese că, în realitate, n-a existat nici o premisă indispensabilă procesului de formarea a entităţii statale sovietice în raioanele din stânga Nistrului. Şi, de fapt, premisele de ordin politic, economic, social, spiritual ale formării RASSM ar fi fost create într-un interval scurt de timp, care se încadrează cronologic de la lansarea proiectului la începutul lunii februarie până la proclamarea acesteia, la 12 octombrie 1924. În acest context, afirmaţiile lui V. Stati sunt concludente: „analiza corectă a faptelor demonstrează: ideea creării pe baza localităţilor moldoveneşti din stânga Nistrului a unei noi unităţi administrative naţionale a devenit generală la mijlocul anilor ’ 20. Primele documente, ce denotă năzuinţa unor personalităţi politice şi de ştiinţă de a crea o republică moldovenească în spaţiul geografic est-nistrean datează cu februarie 1924. Atunci unsprezece persoane au adresat organelor centrale ale puterii o scrisoare, în care se argumenta posibilitatea formării unei republici moldoveneşti. Încercările în această direcţie au continuat pe parcursul anului183. Însă, aşa cum se recunoaşte: „abia la 21 august 1924 – cu o lună jumătate până la formarea RASSM – gazeta „Plugarul Roş”184 „publică prima informaţie despre manifestaţiile oamenilor muncii pentru crearea Republicii moldoveneşti”185. Referindu-se la aspectele etnopolitice ale premiselor formării autonomiei moldoveneşti, V. Stati concluzionează: „analiza faptelor şi evenimentelor, ce s-au perindat de la sfârşitul lui august până la început de octombrie 1924 ne arată, că manifestaţiile de masă în favoarea RASSM s-au produs într-un ritm susţinut. Astfel într-un termen – record, nemaipomenit de redus, de exprimare a voinţei populare – în numai doar vreo 50 de zile a fost fondată o nouă autonomie, care avea să se menţină pe harta politică a URSS doar 16 ani”186. Or, se ştie bine, că economia încă nu se restabilise, populaţia moldovenească, în virtutea trecutului său istoric, era lipsită de conştiinţă naţională, nu existau cadre şi intelectualitate naţională etc. Aceste realităţi erau recunoscute în repetate rânduri, cu diferite ocazii, chiar de organele diriguitoare de partid şi sovietice din republica autonomă. Ibidem, pp. 215-216.

181

Ibidem, pp. 216-217.

182

Ibidem., p. 218.

183

Ibidem.

184

V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 78.

185

V. Stati, op. cit., p. 219.

186

40

În procesul de formare a RASSM nu s-au luat în considerare sau au fost ignorate situaţia etnopolitică şi relaţiile interetnice din acest teritoriu, corelaţia dintre interesele naţionale ale reprezentanţilor etniilor conlocuitoare, gradul lor de dezvoltare social-economică, politică şi culturală, diapazonul de funcţionare a limbilor lor. Un alt argument în favoarea caracterului forţat al formării RASSM şi că nu au existat premise economice, îl reprezintă faptul că pe parcursul existenţei sale republica autonomă a supravieţuit graţie dotaţiilor din bugetul ucrainean, care numai în primii cinci ani au constituit peste 50 % din bugetul autonomiei, precum şi altor alocaţii din bugetul unional, realitate recunoscută indirect de istoricii moldoveni. Acest fenomen a fost apreciat, însă, drept „ajutor frăţesc”187. După cum constată A. Grecul, numai odată cu „Eliberarea Basarabiei în anul 1940, reunirea ei cu Patria Sovietică şi formarea RSS Moldoveneşti s-a încheiat procesul de autodeterminare naţională şi de stat al poporului moldovenesc”188. Din acest punct de vedere, Republica Autonomă Moldovenească nu a fost altceva decât o formă de organizare statală artificial creată în Ucraina, urmărindu-se anumite scopuri. Este semnificativ că, istoriografia sovietică, referindu-se continuu la „scrisoarea” prin care Grupul de iniţiativă pentru crearea Republicii Moldoveneşti s-a adresat, la începutul lui februarie 1924, în CC al PC (b) din toată Uniunea, cu tenacitate nu aminteşte nimic despre conţinutul „Memoriului” şi nu prezintă nicăieri extrase din această scrisoare, unde sunt dezvăluite scopurile reale ale formării Republicii Moldoveneşti, iar cât priveşte hotărârea Biroului politic al CC al PC (b) din toată Uniunea, majoritatea absolută a istoricilor omit pasajul cu privire la caracterul politic al acestei decizii. Aşa cum scrie V. Klobuţkii „CC al PC (b) din Rusia urmărea cu atenţie situaţia din Moldova. La 29 iulie 1924 Biroul Politic a examinat chestiunea „Despre RSS Moldovenească”. S-a recunoscut necesară „delimitarea populaţiei moldoveneşti în republică autonomă în componenţa RSS Ucrainene”189. În interpretarea lui A. Grecul, la 29 iulie 1924, Biroul politic al CC al PC (b) din toată Uniunea examinând chestiunea „Despre RSS Moldovenească” a decis: a considera necesar de a delimita populaţia moldovenească într-o republică autonomă în componenţa RSS Ucrainene”190. De asemenea, în acelaşi spirit, se mai declară că „ţinând cont de tendinţa înflăcărată a poporului moldovenesc la autodeterminare, Biroul politic al CC al PC (b) din toată Uniunea la 29 iulie 1924 a adoptat decizia „Despre RSS Moldovenească”. Fără a se specifica argumentul politic, care este rupt din context, se aminteşte doar că s-a considerat „necesar de a delimita populaţia moldovenească într-o unitate specială Republica Autonomă în componenţa RSS Ucrainene”191. Doar istoricul A. Repida citează decizia din 29 iulie 1924 şi reproduce „în primul rând, din considerente politice” 192. Totuşi, chiar dacă, în acest context, crearea RASSM n-a fost catalogată de istoriografia sovietică ca şi „cap de pod” al URSS în lupta pentru reanexarea Basarabiei, exportare A se vedea: C. Stratievschi, Obrazovanie SSSR-istoriceskoe sobîtie, op. cit., pp. 15-16.

187

A. Grecul, op. cit., p. 58.

188

V. S. Klobuţkii, op. cit., pp. 22-23.

189

A. Grecul, op. cit., p. 46.

190

A. T. Roman, op. cit., p. 22.

191

A. V. Repida, op. cit., p. 142.

192

41

a comunismului rus spre Balcani, în vederea creării unei republici socialiste mondiale, cum declarau autorii „Memoriului”- în lucrările istoricilor se desprind anumite scopuri ale formării RASSM, ea fiind privită ca „începutul eliberării Basarabiei” şi chiar o metodă eficientă de sovietizare a României193. Din perspectivă expansionistă, extindere a revoluţiei proletare peste Nistru, formarea RASSM este tratată, indirect, şi de alţi istorici moldoveni. După părerea lui A. V. Repida, formarea RASSM a influenţat foarte puternic mai ales asupra luptei de eliberare din Basarabia194. Conform aprecierilor lui C. Stratievschi: „Formarea RASSM şi succesele ei în construcţia socialistă însufleţea muncitorii şi ţăranii din Basarabia în lupta contra ocupanţilor”195. În opinia lui A. V. Grecul „pentru moldoveni, înrobiţi de boierii români, RASSM servea drept exemplu însufleţitor şi stimulent puternic în lupta de eliberare. Fiecare pas făcut de ea pe calea dezvoltării politice, economice şi culturale servea drept lovitură puternică faţă de ocupanţi, care tot mai mult apropia ziua reunirii poporului moldovenesc într-un stat sovietic unic”196. Pentru alţi cercetători, odată cu formarea RASSM la 12 octombrie 1924, lozincile luptei maselor muncitoare din Basarabia pentru restabilirea Puterii Sovietice şi reunirea cu Patria Sovietică „capătă o formă mai concretă, revendicând reunirea cu RASSM în componenţa URSS”197, că „truditorii Moldovei de pe ambele maluri ale Nistrului vedeau în acest fapt începutul organizării de stat sovietice naţionale a întregului popor moldovenesc, leagănul viitoarei Republici Sovietice Socialiste Unionale Moldoveneşti”, iar „formarea RASS Moldoveneşti şi succesele căpătate în construcţia economiei şi culturii ei au avut o mare înrâurire asupra dezvoltării mişcării revoluţionare în Basarabia şi au devenit una din premisele formării RSS Moldoveneşti”198. Dovadă că procesul constituirii republicii autonome pe teritoriul din stânga Nistrului, denumit ad-hoc „Moldova”, realiza tendinţa Moscovei de a crea o ameninţare permanentă împotriva României se poate găsi şi la A. M. Lazarev. Astfel, acest istoric, asigurând cititorul că republica creată în 1924 avea „o influenţă revoluţionară nu numai asupra basarabenilor ci şi asupra maselor de oameni ai muncii din România“, îşi susţine teza prin citarea hotărârii congresului al X-lea al PC(b) din Rusia, în care se precizează, că „existenţa republicilor sovietice, chiar şi a celor mai puţin însemnate ca dimensiuni, constituie o ameninţare de moarte dată imperialismului”199. El mai afirmă, că „în anii negri ai ocupaţiei româno-boiereşti succesele minunate înregistrate de oamenii muncii din RASS Moldovenească în construcţia economică şi culturală inspirau fraţii şi surorile lor de sânge din Basarabia la lupta împotriva cotropitorilor, pentru reunirea cu Uniunea Sovietică”200. Un subiect, care, la prima vedere, nu trebuia să suscite discuţii controversate în istoriografia sovietică, ţine de forma în care s-a realizat această entitate statală: republică autonomă sau unională şi care au fost motivele. Or se ştie foarte bine, că autorii „Memoriului” au A se vedea: Iulian Fruntaşu, O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812 – 2002). Chişinău, Editura Cartier, 2002, p. 147.

193

A. V. Repida, op. cit., p. 209.

194

C. Stratievschi, Obrazovanie SSSR – istoriceskoe sobîtie, op. cit., p. 14.

195

A. Grecul, op. cit., p. 50.

196

197

C. F. Iliaşenco, op. cit., p. 111.

S. Ia. Afteniuk, Reunirea poporului moldovenesc, op. cit., p. 12.

198

A. M. Lazarev, Moldavscaia sovietscaia gosudarstvennosti,op. cit., pp. 564-565.

199

A. M. Lazarev, op. cit., p. 487.

200

42

optat pentru ideea creării unei republici unionale în componenţa URSS, contestată vehement de conducerea ucraineană care admitea, cu rezerve, doar soviete săteşti sau raioane naţionale şi, numai în cazuri excepţionale, accepta formarea circumscripţiilor naţionale. Conducerea stalinistă s-a pronunţat definitiv în această chestiune la 29 iulie 1924, când a stabilit definitiv drept formă a statalităţii moldoveneşti-republica autonomă. Într-o primă versiune, conform unor aprecieri, republica autonomă s-a dovedit atunci „cea mai bună formă a statalităţii naţionale a poporului moldovenesc”201. În dezacord cu această opinie, A. Lazarev scrie, că „afirmaţia, precum că drept formă iniţială a statalităţii sovietice a moldovenilor a fost republica autonomă, este combătută, mai întâi de toate, de formarea în mai 1919 a RSS Basarabene, care după statutul său se găsea la nivelul unei republici unionale, adică cu o treaptă mai superioară decât cea autonomă. Părerea că republica autonomă a constituit, chipurile forma cea mai acceptabilă, potrivită de manifestare iniţială a statalităţii sovietice a poporului moldovenesc în virtutea nivelului său jos de dezvoltare economică şi culturală, de asemenea, nu poate fi acceptată”202. A. V. Repida, referindu-se la acest subiect, afirmă, că formarea republicii autonome „în situaţia concret – istorică de atunci, când raioanele din dreapta Nistrului continuau să fie ocupate de România regală”, „a determinat forma organizării sovietice de stat în Moldova pentru etapa respectivă”203. El îşi argumentează această afirmaţie prin faptul, că „în URSS republicile şi regiunile naţionale erau create, luându-se în consideraţie toţi factorii naţionali, economici, culturali. La rezolvarea chestiunii autodeterminării se ţinea cont şi de factorul demografic. Numai o naţie care trăieşte compact poate beneficia de dreptul la autodeterminare statală. Dar în practica construcţiei naţional-statale din URSS au avut loc cazuri când o naţie, care a dat denumire republicii nu constituia majoritatea. Factorul care determină alegerea unei forme statale sau alteia de către naţie nu se reduce doar la numărul reprezentanţilor acesteia [...]. De aceea numărul populaţiei nu trebuie privit ca un factor hotărâtor pentru autodeterminarea naţiei şi alegerea formei organizării ei de stat [...]. Un rol mare în rezolvarea problemei autodeterminării poporului moldovenesc l-a jucat factorul de politică externă. Intervenţia statelor imperialiste împotriva Ţării Sovietelor, ocupaţia vremelnică a Basarabiei de către România regală au împiedicat desfăşurarea procesului de formare a RSS Moldoveneşti în 1918 şi în decursul anilor posteriori. Aceleaşi împrejurări au influenţat asupra alegerii formei RSS Moldoveneşti: republică unională sau autonomă. Avându-se în vedere că în perioada aceea o mare parte a teritoriului Moldovei era temporar ocupată, chestiunea a fost rezolvată în direcţia republicii autonome. Constituirea unei anumite forme de organizare de stat naţională nici de cum nu înseamnă, că poporul care a creat-o nu are dreptul s-o modifice204. De aceeaşi părere este şi un alt istoric, care scrie, că „până în 1924 nu a fost pusă chestiunea despre formarea Republicii Sovietice Moldoveneşti numai în limitele teritoriilor din stânga Nistrului, deoarece se desfăşura lupta pentru eliberarea imediată a Basarabiei şi unirea într-un stat naţional a tuturor teritoriilor moldoveneşti205. A. V. Surilov, op. cit., p. 51.

201

A. M. Lazarev, op. cit., pp. 591-592.

202

A. V. Repida, op. cit., p. 142.

203

Ibidem, pp. 142-143.

204

V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 83.

205

43

Această opinia este susţinută şi de A. Lazarev, care declară, că „naşterea în 1924 a Republicii autonome moldoveneşti nu a fost o consecinţă a înapoierii economice şi culturale a poporului moldovenesc, ci a ocupării temporare a Basarabiei de către România regală. Anume în virtutea acestei circumstanţe o parte a poporului moldovenesc a creat RASS Moldovenească, ce a reprezentat o formă provizorie, de tranziţie a statalităţii sovietice moldoveneşti”206. El mai afirmă, că asupra alegerii formei de statalitate naţională sovietică sub formă de republică sau regiune naţională au influenţat cei mai diverşi factori, în primul rând numărul populaţiei etnice omogene din regiune, nivelul ei de dezvoltare economică, socială şi culturală207. În acelaşi context, A. M. Lazarev scoate în evidenţă, că nici într-o rezoluţie, adoptată în ianuarie-martie 1924, la adunările şi mitingurile ale basarabenilor emigranţi şi populaţiei moldoveneşti din stânga Nistrului în apărarea oamenilor muncii din Basarabia ocupată, nu se vorbea despre formarea republicii autonome, ci peste tot locul era vorba despre RSS Moldovenească. În acest spirit se pronunţa şi presa sovietică, care exprima dispoziţiile maselor208. Astfel, în martie 1924, ziarul „Pravda” scria: „Noi putem aştepta, noi nu avem mult de aşteptat o aşa îmbinare a relaţiilor internaţionale, când boierii români nu vor fi în stare să oprească transformarea Basarabiei în Republică Sovietică Moldovenească şi reunirea cu Uniunea noastră”209. După cum declară acelaşi istoric, chestiunea despre formarea republicii autonome Moldoveneşti a fost pusă numai atunci, când România regală a refuzat să organizeze plebiscitul în Basarabia, fapt care a condus la întreruperea conferinţei de la Viena. Apariţia ideii despre formarea republicii autonome, adică autodeterminarea numai acelei părţi a naţiunii moldoveneşti, care locuia pe malul stâng al Nistrului, a fost, astfel, determinată de prelungirea ocupării Basarabiei, refuzul oligarhiei române la soluţionarea echitabilă a problemei basarabene210. În consecinţă, conchide A. Lazarev: „anume în virtutea acestei situaţii istorice determinate, care pentru un timp excludea posibilitatea autodeterminării naţional-statale pentru întreaga naţiune moldovenească, poporul moldovenesc în 1924 s-a pomenit în faţa necesităţii de a crea republica autonomă, care corespundea condiţiilor concrete ale Moldovei din stânga Nistrului”211. În perioada de „restructurare” a istoriografiei sovietice moldoveneşti, istoricul C. Stratievschi a lansat o nouă versiune a interpretării acestei probleme. Comentând hotărârea Comisiei Centrale administrativ-teritoriale ucrainene în care se argumenta imposibilitatea creării unei republici moldoveneşti prin lipsa potenţialului economic, a unei infrastructuri adecvate, configuraţia specifică a teritoriului populat de moldoveni, dar şi a informaţiilor confuze cu privire la numărul moldovenilor din stânga Nistrului, istoricul concluziona: „luându-se în consideraţie toate aspectele, s-a hotărât să se formeze o republică autonomă”212. Pe aceeaşi notă, contrar afirmaţiilor lui A. Repida despre faptul că „numărul popula A. M. Lazarev, op. cit., p. 591.

206

Ibidem, p. 540.

207

Ibidem, p. 564.

208

„Pravda”, 20 marta 1924.

209

A. M. Lazarev, op. cit., p. 564.

210

Ibidem.

211

C. Stratievschi, Componenţa naţională a RASSM. În: „Tribuna”, 1988, nr. 23, p. 40.

212

44

ţiei nu trebuie privit ca un factor hotărâtor pentru autodeterminarea naţiei şi alegerea formei organizării ei de stat”, el argumenta: „Desigur, pentru formarea unei Republici Autonome era necesar şi un teritoriu mai mare şi o populaţie mai mare, în comparaţie cu, să zicem, o regiune autonomă sau un district naţional autonom. De aceea în componenţa republicii au fost incluse şi raioane, unde precumpănea evident populaţia ucraineană”213. Caracteristic pentru istoriografia sovietică este că, României, care ar fi ocupat Basarabia, i se atribuie, în mod aberant, principala vină, nu numai pentru tergiversarea formării republicii moldoveneşti, dar şi că a fost formată o republică autonomă şi nu una unională. De altfel, problema a fost decisă la 29 iulie 1924, când Biroul Politic al CC al PC (b) din toată Uniunea a stabilit drept formă de statalitate moldovenească – republica autonomă. Evident a fost un compromis dintre conducerea de la Harkov şi cea de la Kremlin. A contat şi poziţia lui M. V. Frunze, care din anumite considerente, a pledat pentru o republică autonomă. Într-un mod specific, istoricii din RSSM au încercat să explice şi componenţa naţională a populaţiei republicii. În pofida scopurilor urmărite de autorităţile ucrainene, care doreau ca moldovenii să nu constituie majoritatea populaţiei, argumentate indirect de V. Ia. Ciubari, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al RSS Ucrainene, chiar în ziua proclamării RASSM la 12 octombrie 1924, prin necesitatea ca „toate raioanele, majoritatea populaţiei cărora sunt ruşi şi ucraineni”, dar „care sunt legate între ele economic să intre pe deplin în componenţa acestei republici autonome”, pentru a asigura „o dezvoltare economică şi culturală normală”214, faptul că moldovenii constituiau în republica nou – creată, circa 1/3 din populaţie, nu contravenea, după cum afirmă istoricii din RSS Moldovenească, principiilor de constituire a republicilor sovietice naţionale, „deoarece la alegerea de către naţiune a formei sale de stat nu se pun restricţii privitor la numărul populaţiei”215. În acelaşi context, A. Grecul afirmă: „În corespundere cu numărul populaţiei, nivelul ei de dezvoltare economică, socială şi culturală din aceste raioane a fost aleasă o formă nouă de statalitate-autonomia sovietică”216, iar istoricul C. Stratievschi constată: „Desigur, pentru formarea unei Republici Autonome era necesar şi un teritoriu mai mare şi o populaţie mai mare, în comparaţie cu, să zicem, o regiune autonomă sau un district naţional autonom. De aceea în componenţa republicii au fost incluse şi raioane, unde precumpănea evident populaţia ucraineană”217. Pentru istoricul A. Repida, includerea în componenţa republicii „temporar o serie de raioane, în care majoritatea o alcătuiau ucrainenii, a fost una din manifestările de prietenie a poporului frate ucrainean în scopul de a ajuta Moldovei Sovietice să-şi întărească potenţialul economic”218. În realitate, și în cazul stabilirii componenței naționale a populației RASSM, s-au urmărit obiective expansioniste, reliefate explicit chiar de promotorii acestui proiect. E. Bagrov, director al Comisiei de Istorie a Partidului de pe lângă CMR de partid, în memoriul „Despre neajunsurile în construcţia naţional-culturală din Moldova”, trimis în 213

Ibidem.

214

Formarea RSS Moldoveneşti şi crearea Partidului Comunist al Moldovei. Culegere de documente şi materiale. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1986, doc. 46, pp. 96-97.

215

A. Repida, op. cit., p. 95.

216

A. Grecul, op. cit., pp. 38-39.

217

C. Stratievsci, Componenţa naţională, op. cit., p. 40.

218

A. Repida, op. cit., p. 165.

45

1933 CC al PC (b) din Ucraina, analizând impactul politicii etnoculturale promovate de regimul stalinist, în primii ani de existenţă a RASSM, pentru adjudecarea rolului de „catalizator” şi de „centru al atracţiei politice” pentru Basarabia, remarca: „organizarea Republicii Moldoveneşti era foarte strâns legată de sarcina înaintării noastre revoluţionare spre vest şi sud-vest – Basarabia, România, Balcani. Numai în lumina acestui scop a fost raţional ca pe acest mic teritoriu cu o populaţie moldovenească absolut minoritară (30 – 34 %) şi plus la aceasta puternic asimilată de către ucraineni să fie organizată o republică naţională moldovenească cu toate instituţiile ei masive şi scumpe219. O interpretare aparte în istoriografia sovietică ţine de „grupul de iniţiativă” şi „iniţiatorii” formării RASSM. În acest context, s-a încercat să se vehiculeze şi să se acrediteze ideea, că acest proces a fost o emanaţie a maselor populare moldoveneşti din regiune, care a fost susţinută imediat de autorităţile locale şi centrale. Astfel, unii dintre istorici, amintesc doar despre „scrisoarea” grupului G. I. Kotovski, în care „în numele maselor populare din Moldova” au cerut formarea RSS Moldoveneşti220, fără a se dezvălui conţinutul propriu-zis, obiectivele acestui act. Acest mod de interpretare este caracteristic şi pentru alte lucrări ale istoricilor sovietici. Astfel, A. Grecul scrie, că „la începutul lunii februarie 1924, G. I. Kotovski, P. D. Tkacenko şi alţi comunişti moldoveni, exprimând tendinţele maselor, au intervenit pe lângă CC al PC (b) din toată Uniunea şi CC al PC (b) din Ucraina cu propunerea de a crea RASS Moldovenească”221 şi, că „bileţelul lui G. I. Kotovski şi altor iniţiatori pentru organizarea RASS Moldoveneşti a fost examinat la Biroul Politic al PC(b) din Ucraina în martie 1924”222. Între timp, acest bileţel a fost „semnat de un grup de comunişti”, în care nu era nici un moldovean băştinaş din raioanele din stânga Nistrului. El este susţinut de S. Afteniuk şi V. Klobuţkii, care afirmă, că „la începutul lui februarie 1924 G. I. Kotovski împreună cu un grup de comunişti moldoveni au expediat la adresa CC al PC (b) R o scrisoare, în care au expus doleanţele poporului moldovenesc de a uni raioanele moldoveneşti din stânga Nistrului în Republică Sovietică Socialistă Moldovenească”223. Nici în ediţia întâi, nici în a doua a Studiilor de istorie a partidului comunist al Moldovei, nu se indică cine, în afară de Kotovski şi Tkacenko, a semnat acest bileţel224. Cu altă ocazie, referindu-se la componenţa grupului de iniţiativă, A. Grecul recunoaşte următoarele: „La Moscova a luat fiinţă „grupul de iniţiativă”, în care au intrat comuniştii români I. Dic, A. Bădulescu, T. Cioran, A. Nicolau şi alţii”, însă, în opinia lui, „urmând cursul ideologilor burghezi români, acest grup considera, că naţiune moldovenească şi limbă moldovenească nu există, că există numai naţiune română. Ei cereau: „În Moldova la conducere trebuie să fie numai românii, deoarece numai ei vor putea să ducă după sine pe moldoveni”225. E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine în RASSM. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1999, nr. 3-4, p. 35.

219

A. T. Roman, op. cit., p. 18.

220

A. Grecul, op. cit., p. 46.

221

S. Afteniuk, A. Zavtur, Recenzie la cartea lui A. Grecul „Rasţvet moldavscoi soţialisticescoi naţii”. În: „Comunistul Moldovei”,1975, nr. 1, pp. 94-95.

222

S. Ia. Afteniuk, op. cit., p. 247; V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 18.

223

A se vedea: Ocerki istorii Kommunisticescoi Partii Moldavii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1964, p. 116; Ocerki istorii Kommunisticescoi Partii Moldavii (izd. ispravlennoe i dopolnennoe). Kişinev, Cartea Moldovenească, 1968, p. 119.

224

A. Grecul, op. cit., p. 48.

225

46

Conform altei interpretări, emigranţii politici români A. Bădulescu, I. Dic, T. Cioran, A. Nicolau şi alţii, se considerau „singurii conducători ai mişcării pentru constituirea republicii” şi „au început să formeze guvernul ei”226. Cât priveşte iniţiatorii formării RASSM, prezentarea faptelor a variat. Unii istorici moldoveni preferau să înfăţişeze acest proces ca o mişcare spontană a populaţiei locale care pretindea propria ei republică naţională, în concordanţă cu politica naţională leninistă. De asemenea, în documentele timpului, discursurile conducătorilor de partid şi de stat de diferit rang, se pot găsi afirmaţii, precum că formarea republicii moldoveneşti a fost opera oamenilor muncii moldoveni din regiune. Astfel, în Hotărârea Sesiunii a III-a a Comitetului Executiv Central din toată Ucraina „Cu privire la formarea RASSM”, în mod denaturat se declara că „la sute de adunări şi mitinguri moldovenii şi-au exprimat hotărârea fermă de a-şi organiza viaţa naţională, culturală şi economică şi de a obţine unirea lor naţională în comunitatea strânsă cu toate popoarele care formează Uniunea RSS, pe baza generală a Republicii Sovietice Socialiste”227. A. Buţenko, secretar al CEC din toată Ucraina, într-un articol „Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească”, publicat la 18 octombrie 1924, scria că hotărârea cu privire la formarea RASSM „a fost rezultatul solicitărilor muncitorilor şi ţăranilor din raioanele de pe malul Nistrului”228. La Congresul I al Sovietelor din toată Moldova (aprilie 1925), G. Starîi afirma, că „RASSM a fost creată pe baza dorinţei maselor şi atunci când delegaţii din adâncurile satelor moldoveneşti s-au adresat CEC din toată Ucraina, organele centrale au decis realizarea în practică a acestei iniţiative”, „care s-au condus de voinţa poporului moldovenesc”, propunând „ Comitetului Revoluţionar s-o traducă în viaţă”229. Rezoluţia în chestiunea naţională a Comisiei Basarabene a plenarei a V-a lărgite a Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste (aprilie 1925), aprecia: „Formarea RSSM, ca republică autonomă în cadrul Ucrainei Sovietice, este o expresie a aspiraţiilor naţionale ale poporului moldovenesc”230. În cadrul conferinţei a II-a a organizaţiei regionale de partid (noiembrie 1925), liderul acesteia, I. Badeev, insista asupra „entuziasmului nemaivăzut din partea maselor moldoveneşti”, care a contribuit la depăşirea greutăţilor ce stăteau în faţa creării Republicii Moldoveneşti, precum şi ajutorul comuniştilor basarabeni, trecuţi prin şcoala mişcării ilegale, care au depus eforturi maximale231. Potrivit istoricilor moldoveni, care au preluat integral acest mod de interpretare, eroii revoluţionari M. Frunze, Gr. Kotovski şi P. Tkacenko au insistat la Moscova, susţinând dorinţele populaţiei locale. Unele studii fac un pas mai departe, pretinzând că de fapt o serie de adunări locale spontane, desfăşurate în regiune, i-au determinat pe cei trei eroi revoluţionari să intre în acţiune. În prima ediţie a Istoriei RSS Moldoveneşti, decizia Kremlinului de a crea Republica Moldovenească era descrisă ca un rezultat al sprijinului oferit 226

Ocerki istorii Kommunisticescoi Partii Moldavii (ed. 1968), op. cit., p. 121.

227

Gh. Cojocaru, Cominternul şi originile „moldovenismului”, Studiu şi documente. Chişinău, Editura Civitas, 2009, doc. 46, p. 173.

228

Ibidem, doc. 49, p. 178.

229

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, Politica de moldovenizare în RASS Moldovenească. Culegerea de documente şi materiale. Chişinău, Civitas, 2004, doc. 4, pp. 37, 36; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 91, p. 291; Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 98, p. 171.

230

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 95, p. 297.

231

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 7, p .41.

47

doar de Kotovski232. Ediţia a doua prezenta ceea ce devenise deja versiunea standard, cu Kotovski, Frunze, Tkacenko, transmiţând liderilor de la Kremlin dorinţele poporului233. În acelaşi context, autorii Studiilor de istorie a partidului, în prima ediţie afirmă, că „G. I. Kotovski, în ianuarie 1924, a discutat cu M. V. Frunze problema intensificării mişcării oamenilor muncii moldoveni pentru organizarea unei republicii unionale”234, formulare modificată de autorii Studiilor în ediţia a doua, precum că „în 1923, G. I. Kotovski l-a informat pe M. V. Frunze despre tendinţa generală a oamenilor muncii moldoveni privind organizarea unei republici sovietice autonome”235. Acest gen de interpretări se regăsesc şi în alte lucrări ale istoricilor moldoveni, care plasează evenimentele şi discuţiile, într-un caz în ianuarie 1924, iar în altul – în 1923. Astfel, în interpretarea lui S. Afteniuk „creştea tendinţa oamenilor muncii moldoveni pentru unificarea organelor sovietice naţionale ale puterii şi conducerii într-o singură unitate autonomă generală. Despre toate acestea i-a vorbit, în particular, G. I. Kotovski lui M. V. Frunze, în 1923”236. De asemenea, şi în lucrarea lui A. Repida, dedicată special problemei formării RASS Moldoveneşti, amintirea despre discuţia dintre Kotovski şi Frunze, reprezintă unica dovadă „a tendinţei generale a maselor populare din Moldova privind crearea unei republici sovietice proprii” în perioada cercetată237. Cu altă ocazie, lista susţinătorilor se extinde, afirmându-se că „activiştii de vază ai Partidului Comunist şi Statului Sovietic M. V. Frunze, G. I. Petrovski, V. Ia. Ciubari, V. P. Zatonski, eroul legendar al războiului civil G. I. Kotovski, participanţii la mişcarea ilegalistă basarabeană G. I. Starîi, P. Tkacenko şi alţii au susţinut activ această mişcare”238. Este de presupus că M. Frunze şi Gr. Kotovski s-au implicat în această problemă nu din motivul că ar fi simţit ceva pentru moldoveni, dar din dorinţa de a căpăta o legitimitate, de a se considera reprezentanţii unui anumit teritoriu şi a unei anumite populaţii. În aprecierea altor istorici „mişcarea pentru formarea statalităţii sovietice moldoveneşti s-a intensificat în mod special după adoptarea la 6 martie 1924 a hotărârii Secretariatului comitetului regional Odesa al PC (b) din Ucraina despre crearea secţiei moldoveneşti în cadrul comitetului”239. Or se ştie că organele de partid şi de stat ucrainene, din varii motive, s-au opus până în ultimul moment formării republicii moldoveneşti. Realităţile, însă, sunt de altă natură. După cum se ştie, raioanele care au intrat în componenţa RASSM, au făcut parte, până în octombrie 1924, din componenţa guberniilor Odesa şi Podolia ale Ucrainei. Cu toate că puterea sovietică s-a instaurat aici definitiv la sfârşitul lui februarie 1920240, nicăieri, în nici o sursă, până în anul 1924, nu sunt informaţii despre tendinţa „poporului moldovenesc” din Moldova din stânga Nistrului de a avea un stat naţional propriu. Explicaţia rezidă în faptul că, în primul rând, moldovenii înşişi, care populau aceste raioane, niciodată nu s-au gândit să creeze o republică autonomă şi, în al doilea rând, că ei nu reprezentau o forţă din partea căreia ar fi putut să vină Istoria Moldavscoi SSR, ed. I, vol. 2. Kişinev, 1954, pp. 112-123.

232

Istoria Moldavscoi SSR, ed. II, vol. 2. Kişinev, 1968, pp. 118-126.

233

Ocerki, ed. 1964, op. cit., p. 116.

234

Ocerki, ed. 1968, op. cit., pp. 118-119.

235

S. Ia. Afteniuk, Leninscaia naţionalinaia politica, op. cit., pp. 246-247.

236

A se vedea: A. V. Repida, Obrazovanie Moldavscoi ASSR.. Kişinev, Ştiinţa, 1974, p. 90.

237

V. S. Klobuţkii, op. cit., pp. 17-18.

238

A. T. Roman, op. cit., p. 19.

239

Po puti Oktiabrea. Sb. dok. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1972, p. 8; Ocerki istorii, izd. 1964, op. cit., p. 100.

240

48

iniţiativa formării republicii. De asemenea, ei nu au denumit niciodată teritoriul pe care locuiau nici Moldova, nici Moldova din stânga Nistrului, deoarece ştiau perfect că strămoşii lor, nu prea îndepărtaţi, au emigrat aici de dincolo de Nistru, că acolo anume este Moldova, patria lor istorică241. Dovezi şi argumente că iniţiativa organizării Republicii Autonome Moldoveneşti nu aparţinuse populaţiei moldoveneşti din stânga Nistrului pot fi găsite la aceiaşi lideri de partid şi de stat din viitoarea republică moldovenească, informaţiile organelor de partid. În scrisoarea secretarului comitetului gubernial Odesa al PC (b) U, F. Korniuşin, către secretarul CC al PC (b) U, Gr. Petrovski, din 22 august 1924, ultimul era informat despre activitatea desfăşurată cu privire la formare Republicii Moldoveneşti, în strictă conformitate cu directivele organelor de partid ucrainene. El recunoştea, că în timpul vizitelor sale în „unele raioane de lângă Nistru cu scopul instruirii lucrătorilor de partid, se punea sarcina ca toată activitatea de pregătire preliminară să poarte un caracter strict al mişcării de jos, din partea nemijlocită a ţăranilor”. De asemenea, se constata că „printre lucrătorii activi de partid moldoveni se remarcă o stare sufletească pesimistă, indiferentă şi depresivă. Pe scurt-nu există o părere unanimă şi un avânt în opera de organizare a republicii”242. Erau enumerate şi o serie de dificultăţi legate de activitatea de agitaţie în favoarea formării republicii, precum: panglica îngustă pe care se întinde populaţia moldovenească de-a lungul Nistrului; intersectarea acestei linii cu localităţi ruseşti, ucraineşti, bulgare şi germane; prezenţa oraşelor /Grigoriopol, Tiraspol, Dubăsari/ cu o populaţie mic-burgheză predominant evreiască; populaţia amestecată în unele localităţi; izolarea unor sate moldoveneşti din districtul Balta de panglica de-a lungul Nistrului de către satele germane, ucraineşti şi ruseşti; lipsa unei industrii anume şi a unor organisme independente economice; lipsa cu desăvârşire a forţelor culturale moldoveneşti; pătura subţire a comuniştilor moldoveni şi slaba cunoaştere a limbii în care vorbeşte populaţia moldovenească243. În aceste condiţii, nu este întâmplător faptul, că în şedinţa Comisiei Organizatorice pentru formare Republicii Moldoveneşti, din aceeaşi zi, se constata cu privire la rezultatele campaniei de agitaţie în raioanele Tiraspol şi Dubăsari, că „în general, se observă o atitudine pasivă din partea populaţiei moldoveneşti, dar fără elemente de ostilitate”. Această atitudine era pusă, în special, pe nivelul cultural redus al populaţiei. Se exprima încrederea că „odată cu intensificarea agitaţiei, piedici din partea populaţiei moldoveneşti nu vor fi”. De asemenea, se mai recunoştea că „se observă o rezistenţă pasivă din partea comuniştilor de jos ne moldoveni”. În schimb, „cu entuziasm” şi „cu multă bunăvoinţă” întâmpină ideea formării republicii intelectualitatea moldovenească, „basarabenii şi, în special, moldovenii – basarabeni”244. Pentru intensificarea activităţii de agitaţie se stabilea drept sarcină încheierea acestei campanii în termen de şapte zile, în acest scop fiind aprobată şi o instrucţiune specială pentru agitatorii-voiajori245. În cadrul Conferinţei I-regională de partid (decembrie 1924) I. Badeev recunoştea: A se vedea: M. Bruhis, op. cit., p. 157.

241

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 31, pp. 141-143.

242

Ibidem, pp. 144-145.

243

Ibidem, doc. 32, pp. 145-146.

244

Ibidem, p. 147.

245

49

„În timpul vizitelor noastre de agitaţie ţăranii aveau îndoieli. Se auzeau note de neîncredere şi spaimă din partea populaţiei ucrainene”. Ţăranii moldoveni, la rândul lor, vedeau duşmanul lor „în persoana boierilor români. Ei se temeau că, în urma formării RASSM, va veni duşmanul lor de clasă-boierimea română. Ei nu înţelegeau la început cuvântul „autonomie”. Credeau că odată cu declararea autonomiei Ucraina Sovietică se va debarasa de ei. Numai în urma agitaţiei noastre, ţărănimea a înţeles importanţa şi necesitatea vitală a Republicii. Au fost cazuri de neîncredere faţă de tovarăşii care vorbesc limba română”. Tot atunci, Gr. Starîi, adresându-se celor care au fost implicaţi în această activitate, remarca: „ştiţi nu mai rău ca mine că printre moldoveni nu a fost o mare mişcare naţională’’246. De altfel, ca şi în multe alte cazuri, şi de astă dată tezele şi conceptele elaborate cu greu de către istoricii din Moldova Sovietică sunt combătute de opiniile „imprudente” ale colegilor lor. Astfel, istoricul A. M. Lazarev prin următoarea precizare: „Este cazul să se amintească faptul că în nici una dintre rezoluţiile adoptate în ianuarie – martie 1924, la adunările şi mitingurile pentru apărarea oamenilor muncii din Basarabia ocupată, nu s-a vorbit despre constituirea republicii autonome, ci peste tot era vorba despre RSS Moldovenească, susţinută prin trimiterea la organul central de presă al partidului comunist al Uniunii Sovietice. „In martie 1924, ziarul „Pravda” scria: „boierii români nu vor fi în stare să împiedice transformarea Basarabiei în republică sovietică moldovenească..”, cât şi recunoscând că, pe de o parte, „Problema creării Republicii Autonome Moldoveneşti s-a pus numai după ce România regală a refuzat efectuarea plebiscitului în Basarabia…”, iar pe de alta că „printre principalii iniţiatori vizând crearea RSS Moldoveneşti au fost M. V. Frunze, G. I Kotovski, P. D. Tkacenko”247, demonstrează nu numai inconsistenţa tezei colegilor săi precum că în raioanele din stânga Nistrului, pe teritoriul Ucrainei, încă din 1923, creştea: „tendinţa oamenilor muncii moldoveni de a reuni organele puterii şi conducerii lor naţionale sovietice într-o singură unitate generală autonomă”, „mişcarea pentru constituirea RSS Moldoveneşti”248, ci dă a la iveală toate dedesubturile politicii care a dus la apariţia Republicii Autonome Moldoveneşti pe teritoriul Ucrainei. Dacă s-ar considera numai faptele reale, şi nu orice declaraţii, care nu corespund acestor adevăruri, atunci ideea creării RASS Moldoveneşti nu a apărut în sânul populaţiei moldoveneşti din raioanele de pe malul stâng al Nistrului. Ideea creării republicii moldoveneşti începe să se realizeze la incitaţia comuniştilor care au plecat din Basarabia după instaurarea aici a autorităţilor româneşti. Ei au fost iniţiatorii şi instigatorii acestei acţiuni politice, dirijaţi, desigur, de conducerea bolşevică de la Moscova, care pentru acest motiv s-au adresat în scris către CC al PC (b) din toată Uniunea la începutul lui februarie 1924. Această acţiune s-a întreprins în ajunul Conferinţei ruso-române în problema basarabeană, ceea ce constituie o dovadă în plus că ea făcea parte din planul general de măsuri pe care trebuia să le întreprindă conducerea URSS pentru a influenţa guvernul român. Aceasta, împreună cu comuniştii români emigranţi politici A. Bădulescu, I. Dic, T. Cioran, A. Nicolau şi alţii, au alcătuit o comisie de iniţiativă pentru constituirea republicii moldoveneşti, care trebuia să fie înfiinţată în Basarabia249. Ibidem, doc. 64, pp. 205, 206.

246

A. M. Lazarev, Moldavscaia sovetscaia gosudarstvennosti, op. cit., p. 564.

247

A. Grecul, op. cit.,p. 46.

248

I. Ţurcanu, O carte instructivă şi mult aşteptată. În: „Patrimoniu”, Chişinău, 1990, nr. 3, p. 143.

249

50

Din acest motiv, nu este întâmplător nici faptul că, în planul de mai sus s-a găsit loc si pentru emigranţii politici români, care doreau să exporte revoluţia bolşevică în România. Despre faptul că iniţiatorii au fost emigranţii din dreapta Nistrului, recunoaşte indirect şi S. Afteniuk, care scrie, că „RASS Moldovenească a fost înfiinţată prin eforturile comune ale muncitorilor şi ţăranilor din Moldova de pe malul stâng şi ai multor fii de truditori, care au venit încoace din Moldova de pe malul drept al Nistrului, ocupată de boierii români” 250. Conducătorii URSS au utilizat toate mijloacele pe care le-au avut la dispoziţie şi, la început, nu-şi puneau problema cine va crea republica proiectată: comuniştii basarabeni sau români. Doar mai târziu, când problema organizării Republicii Autonome Moldoveneşti pe teritoriul Ucrainei a trecut în stadiul realizării sale practice, Moscova a hotărât că este mai convenabil ca în conducerea acestei republici să nu fie emigranţi politici români ci basarabeni, şi a dizolvat comisia de iniţiativă. Acest fapt, prin sine însuşi, trădează paternitatea iniţiativei constituirii Republicii Moldoveneşti (denumirea comisiei, desigur oficială, este o dovadă în acest sens). Astfel, Republica Autonomă Moldovenească din raioanele de pe malul răsăritean al Nistrului a apărut drept rezultat al unei acţiuni politice îndreptate împotriva României. În această acţiune iniţiativa a aparţinut bolşevicilor basarabeni şi comuniştilor români, care, după includerea Basarabiei în componenţa României în 1918, se aflau pe teritoriul Rusiei Sovietice şi nu reprezentau interesele populaţiei moldoveneşti din aceste raioane. Tocmai pentru că scopul urmărit era reanexarea Basarabiei şi sovietizarea României, si nu pentru că aşa ar fi cerut moldovenii din stânga Nistrului, Republica Autonomă a fost denumită Moldovenească. În perioada premergătoare conferinţei sovieto-române de la Viena, în problema basarabeană (conferinţă care a avut loc între 27 martie şi 2 aprilie 1924), se purtau discuţii în vederea creării unei asemenea republici nu pe stânga, ci pe dreapta Nistrului, adică în Basarabia. Drept dovadă sunt documentele vremii. Aşa, de exemplu, la 2 martie 1924, la mitingul emigranţilor politici basarabeni, care a avut la Moscova, s-a adoptat o rezoluţie în care se spunea: „Noi cerem crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi reunirea ei cu URSS“251. Aproximativ peste două săptămâni, la 14 martie 1924, participanţii la mitingul originarilor din Basarabia, care de asemenea, s-a ţinut la Moscova, au elaborat o declaraţie care a fost înmânată conducătorului delegaţiei sovietice la conferinţa de la Viena. În al şaptelea punct al acestei declaraţii era inclusă cererea: „crearea republicii muncitoreşti-ţărăneşti Basarabia şi reunirea ei cu URSS”, după care urmau imediat lozincile de încheiere a declaraţiei: „Jos cu ocupanţii! Trăiască Republica Socialistă Sovietică Moldovenească”. Sau în cadrul altui miting din acelaşi oraş: „Trăiască Basarabia Sovietică reunită cu popoarele Ucrainei Sovietice!”252. E absolut limpede că participanţii la aceste mitinguri acţionau pentru crearea republicii exclusiv pe teritoriul Basarabiei. Pentru acest motiv au introdus în textele rezoluţiilor cererea de reunire a ei cu URSS. Şi, în sfârşit, literalmente, cu câteva zile înaintea începerii conferinţei de la Viena, la 21 martie 1924, adunarea basarabenilor din oraşul Harkov, capitala Ucrainei, a adoptat un 250

S. Ia. Afteniuk, Reunirea poporului moldovenesc, op. cit., p. 12.

251

Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 10, pp. 100-102.

252

Ibidem, pp. 101-102.

51

mesaj în care se spunea :„Noi cerem cu fermitate crearea republicii muncitoreşti – ţărăneşti sovietice Moldoveneşti“253. Evident, dacă aceşti „refugiaţi basarabeni”, cum se autointitulează ei înşişi în mesajul de mai sus, ar fi avut în vedere teritoriul situat pe malul stâng al Nistrului, şi nu Basarabia, n-ar fi revendicat, ci ar fi rugat să se aprobe crearea republicii. Aceste fapte demonstrează că printre oamenii muncii moldoveni din raioanele situate pe stânga Nistrului o mişcare sau tendinţă nu numai că nu s-a intensificat şi nu creştea la începutul anului 1924, cu atât mai puţin în 1923, ci pur şi simplu, nu a existat. Ea a existat şi s-a amplificat în acea perioadă nu printre oamenii muncii moldoveni, ci printre emigranţii basarabeni şi români, care, datorită împrejurărilor cunoscute dincolo de limitele Basarabiei, au ajuns pe teritoriul din stânga Nistrului. Marea lor majoritate era formată din ne moldoveni, din reprezentanţii altor naţionalităţi, printre care, în special, băştinaşii din guberniile din interiorul Rusiei, care ajunseseră în Basarabia în anii primului război mondial. De asemenea, este necesar să se sublinieze că basarabenii amintiţi, iniţial, după cum s-a arătat, scontau să creeze republica Moldovenească pe teritoriul Basarabiei, şi nicidecum pe teritoriul din stânga Nistrului. Această idee a pornit de la sovietici abia după ce s-au spulberat complet toate tentativele lor de a reanexa Basarabia şi a crea acolo o formaţiune statală moldovenească. În cadrul altor condiţii istorice concrete, conducerea bolşevică a decis să formeze Republica Moldovenească în stânga Nistrului, profitând de ocazia că acolo locuiau un număr relativ mare de moldoveni. După eşuarea conferinţei de la Viena privitoare la Basarabia, întâmpinând opoziţia hotărâtă a României, susţinută de puterile apusene, în menţinerea drepturilor sale istorice asupra Basarabiei, Moscova a hotărât să creeze republica moldovenească pe stânga Nistrului şi să recurgă la realizarea iniţiativei grupului de comunişti basarabeni şi români sub altă formă, şi la 29 iulie 1924, Biroul Politic al CC al PC(b) din toată Uniunea a dat indicaţia corespunzătoare CC al PC(b) din Ucraina. Crearea pe teritoriul URSS a unei republici moldoveneşti nu urmărea expres grija faţă de populaţia moldovenească din stânga Nistrului, ci scopul ca drept urmare a creării unei astfel de formaţiuni statale să se poată vorbi despre legăturile ei cu Basarabia şi ca atare se va putea pretinde şi lansa drept lozincă permanentă reunirea acesteia cu RASSM254. Însăşi ideea creării republicii autonome şi realizarea ei practică demonstrează că factorul hotărâtor al apariţiei ei erau scopurile urmărite de Moscova în problema basarabeană, şi nu grija faţă de populaţia moldovenească din zona de răsărit a Nistrului. Apariţia Republicii Autonome Moldoveneşti după eşuarea Conferinţei de la Viena privind Basarabia serveşte drept dovadă a veracităţii afirmaţiilor de mai sus. Pe lângă toate acestea, documentele demonstrează nu numai că iniţiativa constituirii republicii, după cum s-a arătat, nu venea din partea populaţiei moldoveneşti, dar şi că această populaţie, efectiv, nici nu a participat la actul constituirii. Pentru acest motiv istoricul A. Repida, este silit să recunoască situaţia reală că nu reprezentanţii împuterniciţi ai populaţiei moldoveneşti, ci „Biroul Politic al CC al PC (b) din Rusia, prin Decretul cu privire la RSS Moldovenească, din 29 iulie 1924, după care sesiunea a III-a a celei de a VIII-a legislatură M. Bruhis, op. cit., pp. 99-100.

253

I. Ţurcanu, op. cit., pp. 143-144.

254

52

a CEC din Ucraina, din 12 octombrie 1924, au luat hotărâri în vederea constituirii Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti în componenţa RSS Ucrainene”255. Din această cauză, luând cuvântul din partea guvernului său la Congresul IX al Sovietelor din toată Ucraina, în mai 1925, comisarul poporului pentru justiţie din RSS Ucraineană a considerat firesc să declare: „Noi, guvernul Ucrainei, am constituit Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească”256. Inversând faptele şi schimbând accentele, S. Afteniuk recunoaşte această realitate: „Năzuinţa truditorilor spre crearea Statului lor sovietic Moldovenesc şi-a găsit exprimarea în rezoluţiile mitingurilor şi ale adunărilor truditorilor de pe malul stâng, în hotărârile organelor sovietice şi celor de partid” din URSS şi RSSU, care au susţinut propunerile despre înfiinţarea RASS Moldoveneşti257. De asemenea, în amintirile sale, S. M. Budionnîi, un fruntaş militar bolşevic, scria: „Consider de datoria mea să amintesc oamenilor muncii din Moldova, că iniţiatorii formării unei republici a poporului moldovenesc au fost: Grigorii Ivanovici Kotovski şi Mihail Vasilievici Frunze, eminenţi conducători de oşti sovietici, eroi ai războiului civil, leninişti devotaţi”258. Apreciind rolul lui G. Kotovski în acest proces, S. Budionnîi afirma: „Fiind un patriot înflăcărat al poporului moldovenesc, pe G. I. Kotovski nu-l părăsea gândul creării unei Republici Moldoveneşti libere şi independente pe teritoriul de pe malul stâng al Nistrului, unde au fugit mulţi basarabeni de pe malul drept al Nistrului”. Această doleanţă el ar fi expus-o în anul 1923 lui M. Frunze şi S. Budionnîi, apreciind că „numai Republica Moldovenească va da poporului nostru posibilitatea să învingă mizeria şi, cu ajutorul proletariatului rus, să construiască o viaţă nouă, luminoasă”259. Actualmente, este demonstrat că prin constituirea Moldovei sovietice, Moscova urmărea anumite scopuri politice în problema basarabeană. Nu grija ei pentru soarta populaţiei moldoveneşti din răsăritul Nistrului era factorul determinant în crearea acestei unităţi politico-administrative pe teritoriul Ucrainei. În acest sens pledează şi multe alte documente, care demonstrează că nici un fel de adunări şi demonstraţii cu adevărat spontane n-au avut loc. Doar adunări regizate de autorităţile locale s-au desfăşurat în lunile august-septembrie 1924, după ce decizia de formare a Republicii autonome fusese adoptată de organele unionale şi impusă spre executare forurilor ucrainene. Astfel, după adoptarea de către CC al PC (b) din Rusia şi CC al PC (b) din Ucraina a documentelor corespunzătoare privind constituirea Republicii Autonome Moldoveneşti pe teritoriul Ucrainei, au început să apară în presă ştiri privind „voinţa” populaţiei moldoveneşti din stânga Nistrului. Este caracteristic faptul că între adoptarea acestor documente şi apariţia ştirilor în presă despre „voinţa” acestei populaţii a fost necesar ca Biroul Politic al CC al PC(b) din Ucraina să sancţioneze în august 1924, „planul desfăşurat al măsurilor privind formarea RSS Moldoveneşti”, prin care „se prevedea lămurirea zilnică în rândurile oamenilor muncii despre însemnătatea autonomiei sovietice în scopul lichidării rămânerii în urmă economice a poporului moldovenesc”260. A. Repida, op. cit., p. 110.

255

M. Bruhis, op. cit., p. 167.

256

S. Ia. Afteniuk, Reunirea poporului moldovenesc, op. cit., p. 10.

257

Formarea RSS Moldoveneşti şi crearea Partidului Comunist al Moldovei, op. cit., doc. 8, p. 61.

258

Ibidem, pp. 61-62.

259

A. Repida, op. cit., p. 96.

260

53

În urma acestei „acţiuni de lămurire” au început adunări, mitinguri, organizate şi inspirate de sus, în cadrul cărora se adoptau rezoluţii corespunzătoare, adresate organelor de partid şi sovietice cu doleanţa populaţiei moldoveneşti de pe teritoriul din stânga Nistrului de constituire a Republicii Autonome Moldoveneşti în componenţa Ucrainei. După cum recunosc chiar istoricii moldoveni, la 21 august 1924, în gazeta „Plugarul Roş” a fost publicată prima informaţie despre manifestările populaţiei „pentru formarea republicii moldoveneşti”261. Primele rezoluţii ale adunărilor sătenilor, publicate în presă, trebuiau, în conformitate cu indicaţiile organelor de partid, să servească drept „experienţă” în „munca de viitor”262. Deja la 27 august 1924, la doar câteva zile după începerea campaniei de agitaţie, A. Grinştein, desemnat drept responsabil principal pentru organizarea republicii, scria într-un articol despre rezultatele acestei activităţi: „Ultimele gazete au adus un şir de telegrame şi rezoluţii ale sătenilor moldoveni de lângă Nistru, în care ultimii îşi exprimă dorinţa să se separe într-o republică autonomă sovietică socialistă. Faptul acesta nu este întâmplător-el este o reflectare vie a politicii noastre naţionale orientate spre deşteptarea culturală a naţionalităţilor înapoiate din Uniunea Sovietică”263. Însăşi faptul că ştirile în presă despre o asemenea „voinţă” a populaţiei moldoveneşti şi-au făcut apariţia numai după ce au fost luate hotărâri concrete ale organelor puterii de partid şi de stat este o dovadă în plus că, în această problemă, iniţiativa nu pleca de la populaţia moldovenească. Pe această cale, Moscova încerca să evite greşelile din perioada 1917 – 1919 privind populaţia moldovenească a Basarabiei. În acest scop era necesară crearea, pe teritoriul URSS, a unei formaţiuni statale, la apariţia căreia să se poată vorbi despre legăturile ei cu Basarabia (care, pe parcursul multor secole, a fost parte componentă a voievodatului Moldovei) şi ca atare se va putea pretinde şi lansa drept lozincă permanentă „reunirea” acesteia cu RASS Moldovenească. În opinia lui M. Bruhis, dacă separarea de Ucraina, în 1924, a teritoriului şi a populaţiei, care au primit denumirile de RASS Moldovenească şi respectiv poporul moldovenesc al Moldovei malului stâng, ar fi fost în realitate un rezultat al unui legitim proces istoric şi nu un act politic menit să creeze o sperietoare pentru vecinul din sud-vestul URSS, căruia, permanent, trebuiau să i se amintească pretenţiile Uniunii Sovietice, asupra Basarabiei, ori în acest caz se impun de la sine două concluzii. În primul rând, că Rusia anexând în 1812 ţinutul Basarabiei, nu a unificat populaţia moldovenească din imperiu, ci a scindat-o, deoarece teritoriul pe care locuiau moldovenii din raioanele situate pe malul stâng al Nistrului nu a fost inclus în ţinutul nou creat, ci intra în alte unităţi administrativ-teritoriale (Kameneţ-Podolsk, Cherson şi alte gubernii). În al doilea rând, că în 1940, la crearea RSS Moldoveneşti, Uniunea Sovietică a scizionat pe moldovenii, care locuiau pe teritoriul din stânga Nistrului, neincluzând în componenţa acestei republici mai mult de jumătate din raioanele RASS Moldoveneşti, adică ale republicii autonome264. V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 78.

261

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 31, p. 145.

262

Ibidem, doc. 35, p. 154.

263

A se vedea: M. Bruhis, op. cit., p. 155; A. Lazarev, Vossoedinenie moldavscogo naroda, op. cit., p. 63.

264

54

Chiar faptul că, în 1940, la organizarea republicii unionale au rămas în afara graniţelor ei mai mult de jumătate din raioanele republicii autonome, inclusiv Balta, prima ei capitală, reprezintă o dovadă grăitoare că cel puţin aceste raioane nu au fost incluse, în 1924, în republica nou creată în urma unui proces istoric firesc – ci pentru alte motive. Nu este întâmplător faptul că, atunci când este vorba despre organizarea republicii unionale în 1940, această problemă n-a găsit interpretarea cuvenită in textul lucrărilor istoricilor sovietici. De cele mai multe ori, fie că-i este rezervat un spaţiu la subsol, fie evitată, trecându-se sub tăcere265. Procesele social-economice demarate în RASSM, au fost examinate de istoriografia sovietică ca o realizare în practică a planului leninist de construire a socialismului266, prin prisma teoriei staliniste despre înteţirea luptei de clasă pe măsura construcţiei socialiste, fiind astfel justificate metodele represive, faţă de anumite clase şi pături sociale, forţarea ritmurilor în desfăşurarea acestor procese. Astfel, inevitabilitatea colectivizării gospodăriilor individuale ţărăneşti era argumentată prin necesitatea obiectivă de trecere a acestora pe făgaşul gospodăriilor colective267. Conform acestor precepte, organele de partid şi cele sovietice aveau grijă de traducerea în viaţă a planului cooperatist elaborat de V. I. Lenin, care indica unicul drum just de izbăvire a oamenilor muncii de la sate de mizerie şi de încadrare a acestora în construcţia socialismului. El considera, că după biruinţa revoluţiei proletare cooperarea producţiei ţărăneşti, alături de industrializare şi revoluţia culturală, devine o sarcină importantă, a cărei rezolvare asigură făurirea societăţii socialiste. Conţinutul economic al transformărilor socialiste ale agriculturii a fost definit de V. I. Lenin astfel: „să obţii...ca o agricultură fărâmiţată să devină o agricultură obştească şi să ia, pe scara întregului stat, forma de mare producţie, în condiţiile căreia produsele muncii să treacă în folosinţa egală şi echitabilă a întregului norod muncitor, în cadrul obligativităţii egale şi generale a muncii”268. Totodată, liderul bolşevic a subliniat sensul profund al transformării socialiste a agriculturii, necesitatea de a schimba astfel viaţa satului ca să nu rămână loc pentru culaci, ca să nu mai poată exista specula, ca munca tovărăşească comună să devină pentru sat regulă generală269. O preocupare importantă a istoriografiei moldoveneşti a fost lustruirea procesului de reconstrucţie a economiei socialiste, a gospodăriei săteşti, colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti şi lichidarea „culăcimii” ca şi clasă, depăşirea greutăţilor şi a erorilor comise, ajutorului acordat din partea clasei muncitoare în consolidarea orânduirii colhoznice, ridicarea nivelului de trai al ţărănimii colhoznice. Istoricii sovietici moldoveni, executând comanda oficială, au fost antrenaţi în dispute sterile referitoare la rolul conducător al organizaţiei regionale de partid în lupta pentru colectivizare270, rolul comsomolului în acest proces. 265

A. Lazarev, op. cit., p. 6.

266

S. Ţaranov, 30 let Moldavscoi SSR. Kişinev, 1949; M. Sîtnic, V. Ţaranov, Osuşcestvlenie leninskih idei soţialisticescogo stroitelistva v Moldavii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1970; Prin cooperaţie-spre comunism. Chişinău, 1973; C. V. Stratievschi, Soţialisticescaia rekonstrukţia i razvitie promîşlennosti i seliscogo hoziaistva MASSR (1926 – 1937). Kişinev, Ştiinţa, 1974; Velikii Oktiabri v sudibah moldavscogo naroda. Sbornik. Kişinev, 1968; I. F. Petrovscaia, Osuşcestvlenie leninskih idei elektrificaţii v Moldavscoi SSR. Kişinev, 1970.

267

S. Ia. Afteniuk, C. V. Stratievschi, V. I. Ţaranov, Osuşcestvlenie leninscogo cooperativnogo plana v Moldavscoi derevne. Kişinev, 1963.

268

V. I. Lenin, Opere complete, vol. 37, p. 194.

269

Idem, Opere complete, vol. 38, p. 29; A se vedea: A. V. Repida, Formarea RSSM, op. cit., pp. 91-92.

270

D. E. Şemiakov, Partiinaia organizaţia Moldavii v boribe za zaverşenie kollectivizaţii seliscogo hoziaistva i organizaţionno-hoziaistvennoie ukreplenie colhozov respubliki vo vtoroi piatiletke (1933 – 1937). În: „Ucen. Zap. Kişinevsk. Ped. In-ta”, 1954, t. 2; L. A. Asipov,

55

Pentru a reflecta caracterul „obiectiv” şi „justeţea” politicii de colectivizare au fost inventate şi cercetate diverse aspecte, precum: pregătirea pretinselor premise ale colectivizării agriculturii (materiale, de cadre, pregătirea psihologică a ţăranilor individuali), etapele şi ritmurile colectivizării, termenul când s-a început şi când s-a încheiat colectivizarea compactă, procesele sociale de la sate în ajunul colectivizării, formele de realizare a cooperării, dezvoltarea formelor simple ale cooperaţiei la sate, rolul sovhozurilor (gospodăriilor de stat) în pregătirea colectivizării, nivelul bazei tehnico-materiale în ajunul colectivizării, rolul şi ajutorul clasei muncitoare acordat ţărănimii în acest proces, categoriile de ţărani care au constituit forţa motrice a colectivizării, acceptarea „benevolă” de către majoritatea ţăranilor a formelor colective de muncă în agricultură, „legităţile” şi „particularităţile” procesului de colectivizare în raioanele din stânga Nistrului etc. Au fost evidenţiate şi recunoscute, în concordanţă cu hotărârile partidului bolşevic din epocă, doar unele excese comise în acest proces, precum forţarea ritmurilor colectivizării, aplicarea unor metode de constrângere faţă de ţărănimea săracă şi mijlocaşă, denaturarea cursului partidului bolşevic, catalogate drept „devieri de stânga” sau „de dreapta”, fără a se pune accentul anume, pe formele şi acţiunile represive aplicate de regim pentru a-i constrânge pe ţărani să accepte politica promovată de autorităţile staliniste la sate. Rezistenţa ţărănimii, manifestată sub diferite forme (refuzul de a intra în colhozuri sau ieşirea ulterioară din gospodăriile colective, de a îndeplini planurile colectărilor de produse agricole, unele acte teroriste comise faţă de activiştii locali, care excelau în promovarea colectivizării), faţă de procesul de colectivizare forţată, abuzuri comise de autorităţile bolşevice, a fost calificată drept sabotare a politicii partidului, înăsprire a luptei de clasă şi justificată astfel teoria lui Stalin despre necesitatea „lichidării culăcimii (chiaburimii) ca clasă” prin nimicirea fizică sau deportări271. Caracteristice în acest sens sunt aprecieri de genul: „Construcţia colhoznică decurgea în condiţii de luptă de clasă ascuţită. Culăcimea şi alte elemente contrarevoluţionare se stăruiau prin orice mijloace să discrediteze mişcarea colhoznică, să submineze ataşamentul ţărănimii faţă de ideea colectivizării. Ele foloseau astfel de forme de luptă împotriva mişcării colhoznice, ca asasinarea activiştilor, incendierea averii, pătrunderea în colhozuri cu scopul de a le dezorganiza dinăuntru ş. a. Afară de aceasta era practicată pe larg înjghebarea unor colhozuri fictive culăceşti, după firma cărora chiaburii încercau să-şi menţină surplusurile de pământ, de animale de muncă şi de inventar, să se folosească de drepturile şi înlesnirile pe care Guvernul Sovietic le acorda colhozurilor şi colhoznicilor. Dar manevrele culacilor au fost repede descoperite, iar colhozurile fictive au fost lichidate. Astfel, în decursul anului 1922 în judeţul Tiraspol au fost lichidate 21 de colhozuri fictive’’272. În contradicţie flagrantă cu realităţile, au fost elogiate realizările înregistrate de gosMoldavscaia oblastnaia partiinaia organizaţia v boribe za provedenie collectivizaţii seliscogo hoziaistva (1929 – 1932). Kişinev, 1963; E. S. Smolievskii. Boriba moldavscoi oblastnoi partiinoi organizaţii za politicescoie i organizaţionno-hoziaistvennogo ukreplenia colhozov Moldavscoi ASSR (1933 – 1937 gg.). Kişinev, 1963.

A se vedea: T. A. Karpenko, Perehod k politike licvidaţii kulacestva kak classa na osnove sploşnoi collectivizaţii v Moldavscoi ASSR. În: „Uc. Zap. Kişinevsk. Ped. In-ta, 1955. Seria gumanit. nauk, t. IV; Z. M. Ivanova, Komnezamî Moldavscoi ASSR (1920 – 1930). Kişinev, 1970; M. C. Sîtnic, Kollectivizaţia seliscogo hoziaistva i formirovanie klassa colhoznogo krestianstva v Moldavii. Kişinev, Ştiinţa, 1976; A. V. Repida, Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit.; C. V. Stratievschi, Soţialisticescaia rekonstrukţia, op. cit. ş. a.

271

C. Stratievschi, Ei au fost primii. În: „Comunistul Moldovei”, 1969, nr. 6, p. 26; A. V. Repida, op. cit., p. 92.

272

56

podăriile colective după încheierea procesului de colectivizare273, ridicarea continuă a nivelului material şi cultural al colhoznicilor, transformarea structurii sociale a ţărănimii274, dezvoltarea industriei275. În aceste lucrări, în spirit specific istoriografiei oficiale, este cercetat procesul reconstrucţiei socialiste, dezvoltarea industriei şi agriculturii din RASS Moldovenească în anii 1924 – 1940. Se conţin date şi concluzii generale referitoare la pretinsele schimbări radicale economice şi sociale ce s-au produs în republică în urma stabilirii relaţiilor de producţie socialiste. Sunt oglindite pe larg procesele de lărgire şi de înzestrare tehnică a întreprinderilor meşteşugăreşti, existente în timpul acela, de transformare a acestora în fabrici şi uzine, de construire a unor noi obiecte industriale, de creare a noi ramuri ale industriei, de dezvoltare a clasei muncitoare, de ridicare a nivelului ei tehnic şi cultural. Este analizat procesul colectivizării compacte şi lichidării „culăcimii ca clasă”, consolidării organizatorice, economice şi politice a colhozurilor, sporirea avuţiei lor obşteşti, dezvoltarea spiritului activ al colhoznicilor în muncă şi pe tărâm obştesc. Transformările din RASSM sunt cercetate în legătură cu cele din întreaga ţară, sunt reliefaţi factorii comuni, ce uneau popoarele înfrăţite ale Uniunii Sovietice în lupta lor pentru socialism, interesele şi căile comune, iar în consecinţă şi legităţile comune. Totodată au fost scoase în evidenţă şi o serie de particularităţi, de aspecte specifice. Este subliniat ajutorul „enorm”, acordat „norodului moldovenesc” de toate popoarele prietene din URSS, în mod deosebit de către marele popor rus şi poporul ucrainean, în opera de construire a socialismului. Ajutorul acesta, după cum se afirmă, a fost dezinteresat şi multilateral şi a jucat un rol hotărâtor în toate transformările pe calea biruinţei socialismului. În acelaşi mod au fost falsificate aspectele vieţii culturale care au demarat în RASSM, încadrate în contextul realizării revoluţiei culturale ca parte componentă a planului leninist de construire a socialismului276, favorizată de traducerea în practică a politicii naţionale a partidului comunist şi constituirii statalităţii sovietice moldoveneşti, ca premise indispensabile pentru făurirea unei noi culturi „naţională ca formă şi socialistă prin conţinut” a poporului moldovenesc. Astfel, se afirmă în mod declarativ că, „odată cu formarea statalităţii socialiste naţionale moldoveneşti se creau premisele obiective pentru accelerarea proceselor revoluţiei cultu273

V. Kabanov, Stanovlenie i razvitie colhoznogo stroia v Moldavscoi SSR. În: „Voprosî istorii”, 1972, nr. 6; Stanovlenie i razvitie colhoznogo stroia v Moldavscoi SSR. Kişinev, 1971; Seliscoie hoziaistvo i krestianstvo Sovetscoi Moldavii. Kişinev, 1970; Istoria kollectivizaţii seliscogo hoziaistva i ukreplenia colhozov Moldavii. Kişinev, 1967.

274

G. S. Entelis, Preobrazovanie soţialino-klassovoi structurî seliscogo naselenia. Kişinev, 1974; Istoria narodnogo hoziaistva

Moldavscoi SSR (1917 – 1958). Kişinev, 1974; C. V. Stratievschi, Succesele RASS Moldoveneşti în construcţia economică şi culturlă în ajunul reunirii poporului moldovenesc. În: Din istoria mişcării revoluţionare, op. cit., pp. 177-198.

275

F. Fedotova, Ot rucinogo truda k maşinnoi industrii. Kişinev, 1955; N. A. Şcelokov, Razvitie promîşlennosti Moldavscoi SSR. Kişinev, 1963; M. M. Ursul, Conservnaia promîşlennosti Moldavscoi SSR. Kişinev, 1962; I. S. Șkorupeev, Pişcevaia promîşlennosti Moldavii. Kişinev, 1966; A. V. Silkin, Legkaia industria Moldavii. Kişinev, 1968; B. A. Ţugalevici, M. P. Koroli, Razvitie konservnoi promîșlennosti Moldavii za godî Sovetscoi vlasti. Kişinev, 1967; A. Gudâm, Dinamicinosti ekonomiki Moldavscoi ASSR. Kişinev, 1969; Industria RSSM în plin avânt. Chişinău, 1973; L. Repida, P. Râbalco, Slăvita clasă muncitoare. Chişinău, 1973; V. I. Ţaranov, Po puti industrializaţii (Osuşcestvlenie soţialisticescoi industrializaţii i dalineişee razvitie promîşlennosti Moldavscoi SSR). Kişinev, 1975; C. V. Stratievschi, Soţialisticescaia rekonstrukţia i razvitie promîşlennosti i seliscogo hoziaistva MASSR (1926 – 1937 gg.). Kişinev, Ştiinţa, 1974; T. Golenko, A. Gudîm, C. Cozub, Industrialinaia postupi Sovetscoi Moldavii. Kişinev, 1980; ş. a.

F. S. Omeliciuc, Razvitie soţialisticescoi kuliturî v Moldavscoi ASSR. Kişinev, Şcoala Sovietică, 1950; D. E. Şemiakov, Ia. S. Iaţenko, Kuliturnaia revoliuţia v Sovetscoi Moldavii (1924 – 1967 gg.). Kişinev, 1969; Idem, Razvitie kuliturî i nauki v Moldavscoi SSR za 50 let. Kişinev, 1974; D. I. Antoniuk, Ştiinţa şi cultura Moldovei Sovietice. Chişinău, 1974; Idem, Dinamizm kuliturnogo stroitelistva v Sovetscoi Moldavii. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1984; Kuliturnoe stroitelistvo v Sovetscoi Moldavii. Kişinev, 1974; Z. M. Ivanova, Kuliturnoe stroitelistvo v levoberejnoi Moldavii v pervîe godî Sovetscoi vlasti (koneţ 1917 – oktiabri 1924 g.). Kişinev, 1984; F. L. Kruliţkii, Radioveşcianie Sovetscoi Moldavii (Straniţî istorii. 1928 – 1941 gg.). Kişinev, 1979; ş.a.

276

57

rale în Moldova. În republică s-a statornicit sistemul de partid şi de stat de conducere a construcţiei culturale, care, sprijinindu-se pe ajutorul şi colaborarea popoarelor ţării noastre, a asigurat realizarea transformărilor radicale în viaţa spirituală a populaţiei republicii. Activitatea cultural de masă şi ideinico-politică, educaţia comunistă a contribuit la formarea ideologiei socialiste a oamenilor muncii, ridicarea nivelului lor ideinico-politic, dezvoltarea capacităţilor creatoare şi intereselor profesionale. Ea a jucat un rol enorm în educarea militaro-patriotică şi internaţională a oamenilor muncii, formarea înaltelor sentimente de datorie cetăţenească, urii faţă de duşmanii socialismului, solidarităţii cu oamenii muncii din Basarabia în lupta lor pentru eliberarea şi reunirea ei cu Patria Sovietică”277. Partidului Comunist i se atribuie rolul hotărâtor în ridicarea nivelului de studii al oamenilor muncii, pe care „îi educa în spiritul patriotismului socialist şi al internaţionalismului proletar, le dezvolta conştiinţa de clasă şi cea naţională. Drept urmare, au luat naştere literatura şi arta sovietică moldovenească, care se dezvoltau cu succes, se forma intelectualitatea de creaţie”. În „limba moldovenească” „erau traduse opere ale clasicilor marxism-leninismului, ale scriitorilor ruşi, ucraineni, bieloruşi”. Toate acestea ar fi jucat „un rol mare în crearea culturii, naţională prin formă şi socialistă prin conţinut, a tuturor naţiilor, în întărirea prieteniei dintre popoarele ţării noastre”278. Contrar realităţilor, se pretinde că în RASSM s-a format intelectualitatea naţională, crescută din rândurile muncitorilor şi ţăranilor. A apărut şi s-a dezvoltat literatura sovietică şi cultura artistică. În conştiinţa maselor a biruit ideologia marxist-leninistă. A avut loc democratizarea vieţii spirituale a societăţii. S-a format cultura moldovenească naţională socialistă – parte componentă a culturii popoarelor URSS. Succesele revoluţiei culturale au contribuit la creşterea activismului social-politic şi de muncă al oamenilor muncii, educării patriotismului sovietic şi internaţionalismului proletar, prieteniei frăţeşti cu toate popoarele ţării. Realizările revoluţiei culturale în RASSM au devenit o bază trainică pentru înfăptuirea revoluţiei culturale în raioanele din dreapta Nistrului după eliberarea lor în 1940 de sub ocupaţia burghezo-românească”279. Au fost elaborate monografii, studii, articole în care sunt tratate de pe poziţii oficiale, anumite aspecte, domenii ale culturii cum ar fi lichidarea analfabetismului 280, pregătirea cadrelor281, învăţământul 282, ştiinţa 283, literatura 284, artele 285, instituţiile Stroitelistvo soţialisticescoi kulturî v Moldavii 1917 – 1960 gg. Kişinev, Ştiinţa, 1987, p. 93.

277

A. V. Repida, op. cit., p. 202.

278

Stroitelistvo soţialisticescoi kuliturî, op. cit., pp. 93-94.

279

I. Ia. Gumeniuc, Iz istorii deiatelinosti Kommunisticeskoi partii po licvidaţii negramotnosti v Moldavscoi ASSR (1924 – 1932 gg.). În: Iz istorii boribî KPSS za pobedu soţializma i kommunizma. M., 1979.

280

V. M. Mireniuk, Podgotovka cadrov srednei i vîsşei kvalifikaţiiv Moldavscoi ASSR (1926 – 1940 gg.). În: Kuliturnoie stroitelistvo v Sovetscoi Moldavii. Kişinev, 1974.

281

D. Aksionov, Lupta bolşevicilor pentru înfăptuirea învăţământului deobşte în RSS Moldovenească. Chişinău, 1951; T. A. Craciun, Ocerki istorii narodnogo obrazovania v Moldavscoi SSR. Kişinev, 1950; Idem, Din istoria învăţământului norodnic în RSS Moldoveneşti. Chişinău, 1951; Idem, Ocerki po istorii razvitia şcolî i pedagoghicescoi mîsli v Moldavii. Kişinev, 1969; O. G. Andrus, Ocerki istorii şcol Bessarabii i Moldavscoi SSR pervoi polovinî XX veka. Kişinev, 1951.

282

O. Iu. Tarasov, Ocerki istorii organizaţii nauki v Sovetscoi Moldavii (1924 – 1961 gg.). Kişinev, 1980; A. Zavtur, Stanovlenie i razvitie istoriko-partiinoi nauki v Moldavii. În: „Kommunist Moldavii”, 1975, nr. 3.

283

S. S. Cibotaru, Formirovanie soţialisticescogo realizma v moldavscoi literature. 1917 – 1941. M., 1974; Idem, Cântăreţi ai primelor cincinale. Chişinău, 1974; Idem, Scriitorul şi timpul. Chişinău, 1979; M. Dolgan, Poezia sovietică moldovenească din anii 20 – 30. Chişinău,1979; I. P. Racul, Articole şi studii literare. Chişinău, 1969; Ocerki istorii moldavscoi literaturî. M., 1963; Literatura sovietică moldovenească. (Ocercuri). Chişinău, 1955; H. G. Corbu, Letopiseţ al timpului. Chişinău, 1982.

284

D. Prilepov, Moldavskii teatr. M., 1967; Iskusstvo Moldavii. Kişinev, 1967; V. Gherlac, D. Prilepov, Moldavskii gosudarstvennîi muzîcalino-dramaticeskii teatr im. A. S. Puşkina. Kişinev, 1960; M. Livşiţ, L. Cezza, Izobrazitelinoie iskusstvo Moldavii. Ocerki. Kişinev,

285

58

cultural-educative 286, presa 287 ş. a. Cu privire la ultimul aspect, au fost chiar iniţiate discuţii sterile referitoare la anul când a apărut şi care trebuie considerat primul „ziar sovietic moldovenesc” sau „ziar moldovenesc”. Referitor la acest subiect, unii considerau ziua de 1 mai 1924, când a fost editat primul număr al ziarului „Plugarul Roş”288, calificat „primul ziar sovietic în limba moldovenească”289, apreciat de unii şi „primul ziar naţional moldovenesc”290, contestat prin afirmaţiile că apariţia presei în Moldova, datează încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea291. Se aminteşte, în acest context, de ziarul „Izvestia Kişinevscogo Soveta rabocih i soldatskih deputatov”, apărut în anul 1917, considerat „pe bună dreptate primul ziar sovietic în Moldova”292, de presa din fantomatica Republică Sovietică Socialistă Basarabeană, proclamată de bolşevici în 1919, ziarul „Bessarabskaia pravda”293, şi, de presa bolşevică editată clandestin sau adusă în Basarabia după Marea Unire, „Bessarabskii kommunist”, „Bolşevicul basarabean” ş. a.294, evident, ignorându-se ziarele cu adevărat naţionale, apărute în perioada primei revoluţii ruse şi cele care au urmat, inclusiv „Cuvânt Moldovenesc” ş. a. În mod unilateral şi denaturat sunt interpretate politica oficială, scopurile urmărite de regimul stalinist în aşa domenii fundamentale ale culturii naţionale, precum problema limbii, grafiei, moştenirii literare şi culturale. Astfel, este recunoscut că dezvoltarea literaturii, ca „şi creşterea întregii culturi a poporului moldovenesc”, în anii’20 – 30, în mare parte, era reţinută de lipsa limbii contemporane literare „moldoveneşti unitare”. Elaborarea ei era încetinită, întâi de toate, de interpretarea eronată a surselor şi căilor de îmbogăţire a „limbii literare moldoveneşti”. Explicaţia este, însă că „aici s-a resimţit influenţa negativă a două curente naţionaliste, în aceeaşi măsură ostile culturii sovietice. Reprezentanţii primului curent-românizatorii – tindeau de a transpune pe baza sovietică limba română franţuzită de salon. La rândul lor, „originaliştii” erau de părerea, precum că limba moldovenească trebuie să se îmbogăţească numai pe baza resurselor proprii, să nu admită împrumuturi din alte limbi. Cu acest scop ei inventau cuvinte „originale”, care ulterior le introduceau forţat în fondul de cuvinte, în limba literară295. De asemenea, se mai afirmă că „în anii’20 – 30 o mare daună dezvoltării limbii literare moldoveneşti a constituit-o nu numai introducerea artificială a grafiei latine, dar 1958; Ocerki istorii izobrazitelinîh iskusstv Moldavii. Kişinev, 1967; M. Manuilov, Samodeiatelinoie iskusstvo Sovetscoi Moldavii. Kişinev, 1960; A. Beilina, Puti razvitia sovetskoi muzîcalinoi kuliturî. Kişinev, 1974; D. Goliţov, M. Livşiţ, L. Toma, Hudojniki Moldavii. Kiev, 1974; L. Ceza, L. Mirskaia, Velikie mastera iscusstv. Kişinev, 1961.

286

N. G. Mîndrescu, Deiatelinosti Moldavscoi oblastnoi partiinoi organizaţii po rukovodstvu kuliturno-prosvetitelinîmi ucirejdeniami MASSR (1924 – 1940). Avtoref. dis.....kand. istor. nauk. Kişinev, 1978.

287

V. S. Klobuţkii, Roli peciati MASSR v formiravanii moldavscoi soţialisticescoi naţii. Kişinev, 1976; A. A. Ciubaşenco, Vsesoiuznaia peciati o sozdanii Moldavscoi ASSR. În: „Kommunist Moldavii”, 1974, nr. 9; D. Coval, Letopiseţ al făurarilor. Chişinău, 1984.

288

Letopiseţul republicii (culegere de documente, schiţe, amintiri şi alte materiale despre istoria ziarului „Moldova Socialis-

tă” (1924 – 1974). Chişinău, 1974, pp. 6, 7; Polveka gazetnoi strokoi. Kişinev, 1975; Peciati Moldavscoi SSR. Statisticekie materialî (1925 – 1960). Kişinev, 1962.

289

Ocerki istorii Kommunisticeskoi partii Moldavii. Kişinev, 1968, p. 120; Istoria Moldavscoi SSR, t. 2. Kişinev, 1968, p. 144.

290

A. Novac, I. Bardaş, Peciati MSSR. Kişinev, 1968, p. 13.

291

D. V. Coval, File din istoria presei moldoveneşti. Chişinău, 1972.

292

V. S. Klobuţkii, Gazete ce chemau la luptă. Chişinău, 1971, pp. 3-4.

293

Ibidem, p. 20.

294

V. S. Klobuţkii, Bolişevitskaia peciati Bessarabii (1918 – 1921 gg.). Kişinev, 1967, pp. 55-108.

295

I. Racul, Articole şi studii literare. Chişinău, 1969, p. 11.

59

şi ignorarea de către o bună parte a intelectualităţii RASS Moldoveneşti, în primul rând a majorităţii scriitorilor, a moştenirii literaturii clasice a poporului moldovenesc. Aflându-se sub influenţa concepţiilor nihiliste ale „proletcultiştilor”, unii scriitori din RASSM, în special Lehtţer şi alţii, afirmau, că poporul moldovenesc (adică ţăranii şi muncitorii moldoveni) n-a avut în trecut nici literatura, nici cultura sa”296. Cu toate acestea, în mod exagerat se apreciază, că „în pofida unor neajunsuri, fireşti pentru o literatură tânără în curs de dezvoltare, literatura sovietică moldovenească din această perioadă, datorită grijii partidului, a făcut un pas considerabil înainte şi împreună cu toată literatura sovietică multinaţională a înregistrat succese mari”297. În acelaşi timp, unele realizări, precum introducerea grafiei latine şi importanţa acestui fenomen ca premisă a renaşterii culturii naţionale a românilor transnistreni, chiar dacă a urmărit obiective politice, sunt apreciate exclusiv în termeni negativi. În mod intenţionat se confundă cine au fost promotorii şi cine executorii acestui proces. Istoricii sovietici, pornind de la deciziile organizaţiei regionale de partid despre interzicerea grafiei latine, adoptate în anii 1937 – 1938, declarau că introducerea grafiei latine în RASSM a fost înfăptuită de „naţionaliştii” şi „spionii moldo-români”, cu scopul de a-i româniza pe moldovenii transnistreni şi de a-i rupe de la patria sovietică. Conform aprecierilor lui A. M. Lazarev „În condiţiile RASSM de introducerea grafiei latine s-au folosit cu abilitate românofilii burghezi camuflaţi, care şi-au propus drept scop final ruperea RASS Moldoveneşti de Uniunea Sovietică şi „reunirea” ei cu „România Mare”298. În acelaşi timp, după cum scria şi V. S. Klobuţkii: „Adepţii latinizării scrisului moldovenesc afirmau că aceasta va conduce la crearea premiselor favorabile pentru răspândirea ideilor revoluţionare peste hotarele RASSM. În realitate ea a fost numai la îndemâna românofililor camuflaţi”299. De asemenea, contrar realităţilor şi scopurilor politice urmărite de regimul bolşevic, introducerea grafiei latine a fost calificată ca o „uneltire” şi o cedare în faţa „românizatorilor”, care nu a fost dictată de necesităţile obiective ale dezvoltării culturii naţionale şi a fost promovată în detrimentul intereselor economice, politice şi culturale ale „poporului moldovenesc”. Astfel, „românizatorii” sub lozinca luptei împotriva recidivelor politicii de rusificare a ţarismului au reuşit să impună în 1932 legea despre trecerea scrisului de la grafia slavă la cea latină, că „latinizarea a constituit o piedică în calea apropierii culturii poporului moldovenesc cu cultura avansată a popoarelor slave”300. În genere, introducerea grafiei latine ar fi „adus o mare daună dezvoltării culturii socialiste a poporului moldovenesc”, iar „latinizarea scrisului moldovenesc conducea la ridicarea unei bariere artificiale între masele largi ale oamenilor muncii şi organele de presă, reţinea dezvoltarea culturii, artei, crea piedici pe calea consolidării legăturilor culturale ale poporului moldovenesc cu poporul rus, ucrainean şi alte popoare. Aceasta contrazicea principiilor politicii naţionale leniniste”301. Fără elucidarea cauzelor reale ale neajunsurilor şi consecinţelor introducerii grafiei Ibidem, p. 10.

296

Ibidem, p. 30.

297

A. M. Lazarev, Moldavscaia sovietscaia gosudarstvennosti, op. cit., p. 745.

298

V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 38.

299

A. Grecul, op. cit., p. 81.

300

V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 37.

301

60

latine, precum lipsa bazei materiale, a specialiştilor, termenul scurt şi, în mod special, sabotarea acestei acţiuni din partea organelor de partid şi sovietice, dar şi a unor realizări înregistrate, se declara că latinizarea a condus la limitarea sferei de folosire a „limbii moldoveneşti”. Drept consecinţă, „în această perioadă în republică organele republicane şi raionale ale puterii de stat au trecut la limba ucraineană, s-a redus numărul moldovenilor în aparatul de stat, a tirajelor gazetelor şi a emisiunilor radio în limba maternă”302. În acelaşi context se mai afirmă, că introducerea grafiei latine: „contrar graficii, foneticii, morfologiei şi normelor literare ale limbii moldoveneşti statornicite istoriceşte” a creat o atmosferă tensionată în procesul de lichidare a analfabetismului în Moldova, frânând ridicarea nivelului de instruire a „poporului moldovenesc” şi a condus la creşterea numărului analfabeţilor, care nu cunoşteau grafia latină303. Cu altă ocazie, A. Lazarev, încercând să explice contextul istoric al introducerii grafiei latine recunoaşte, de exemplu, că cedarea în faţa „naţionaliştilor” a fost determinată de specificul politicii lingvistice, promovată în anii 20 – 30 în URSS, când o serie de popoare lipsite de alfabetul propriu, au acceptat grafia latină. La început, latinizarea scrisului a jucat un rol pozitiv, a contribuit la ridicarea ştiinţei de carte, culturii popoarelor înapoiate. Însă, în cazul popoarelor care anterior au folosit alfabetul rusesc, impunerea grafiei latine a constituit „o eroare”, „denaturare serioasă”, „de neiertat”304. Un alt argument adus de acelaşi istoric, ţine de opinia eronată a „latinizatorilor” din anii’ 30, care considerau alfabetul latin „alfabetul societăţii comuniste universale”, predestinat a fi cel de bază pentru toate popoarele „în condiţiile viitoarei biruinţe a revoluţiei mondiale”. Orice tentativă de a impune alfabetul rusesc sau a se opune introducerii grafiei latine, era calificată de aceştia drept uneltire contrarevoluţionară305. Este de remarcat că pretinsele realizări culturale din RASSM erau redate în contrast cu situaţia „sumbră”, „decăderea” şi „românizarea” culturii din Basarabia. În istoriografia sovietică procesele vieţii culturale din Basarabia interbelică au fost interpretate, în mod tradiţional, prin prisma ideologiei comuniste, a conceptului despre existenţa celor doua popoare–cel român şi „moldovenesc”. Lucrările scrise în acest spirit dezaprobă orice realizare înregistrată în domeniul cultural. Au făcut exces de zel, în acest sens, istoricii din RSS Moldovenească precum A. Lazarev, S. Brîseakin306, M. Sîtnik, T. A Crăciun307 ş. a. Activitatea administraţiei româneşti în această sferă este apreciată drept „reacţionară” şi calificată ca tentativă de „românizare” forţată a „moldovenilor”, de „întunecare” a populaţiei ţinutului. Viaţa culturală era analizată prin prisma calapoadelor propagandistice de sorginte bolşevică, antiromânească. În aceste lucrări, autorii se limitează doar la descrierea situaţiei culturii din punct de vedere politic, selectând în acest scop materiale de arhivă rupte din contextul general. În viziunea lor, instituţiile de învăţământ, artistice, culturale, presa, teatrul etc. erau utilizate în calitate de instrumente de propagandă a politicii „burghezo-naţionaliste româneşti”. Spre exemplu, în lucrarea semnată de T. A. Crăciun, într-un mod denaturat se afirmă: „Cultura naţională a popoarelor din Basarabia peste tot era persecutată şi lichidată fără A. Grecul, op. cit., p. 82.

302

Stroitelistvo soţialisticescoi kuliturî, op. cit., p. 55.

303

A. M. Lazarev, Moldavscaia sovietscaia gosudarstvennosti, op. cit., pp. 741-743.

304

Ibidem, p. 745.

305

S. K. Brîseakin., Kulitura Bessarabii. 1918 – 1940. Kişinev, 1978.

306

T. A. Craciun, Ocerki po istorii razvitia şcolî i pedagoghiceskoi mîsli v Moldavii. Kişinev, 1969.

307

61

milă. Românizarea cu forţa a atins culmea. Populaţiei i se interzicea să vorbească nu numai în limba rusă, ci şi în limba sa maternă. Toată activitatea imperialiştilor români era îndreptată la distrugerea şcolii, instituţiilor culturale, a tot ce s-a creat în Basarabia din timpul alipirii ei la Rusia”308. Un alt autor sovietic scrie: „Din primele zile de acaparare a Basarabiei, ocupanţii români şi lepădăturile naţionaliste moldo-române şi-au pus sarcina – românizarea deplină a şcolii Basarabiei şi dezrădăcinarea limbii ruse şi a culturii ruse”309. Pe acest contrast, T. Crăciun afirmă: „către aniversarea a 15-a RASSM s-a transformat într-o republică a ştiinţei de carte generale”310, chiar dacă un alt istoric declară, că deja „către 1934 Moldova a devenit o republică a ştiinţei de carte compacte”311. Unii istorici, în mod aberant scriu că „lupta de clasă” s-a desfăşurat şi în domeniul construcţiei culturale, iar „dezbinarea forţată a poporului moldovenesc în urma cotropirii Basarabiei de către România în 1918, a influenţat negativ construcţia culturii naţionale în RASSM”312. În perioada sovietică, conjunctura politică a lăsat amprente adânci în istoriografia presei şi literaturii basarabene interbelice. Astfel, s-a creat o imagine deformată asupra procesului artistic din perioada anilor 1918 – 1940, când Basarabia a fost parte integrantă a statului român. În primul rând, majoritatea publicaţiilor şi a operelor scriitorilor basarabeni au fost interzise şi date uitării. În cel mai bun caz, compartimentul „Publicistica şi literatura” era tratat la general, prin prisma postulatelor de clasă ale „tabloului dramatic al dominaţiei moşierilor şi capitaliştilor”, „creşterea spiritului revoluţionar”, „de la estetica urâtului la estetica revoltei”. În consecinţă, sunt evidenţiate şi analizate doar acele opere ale scriitorilor consideraţi progresişti, a căror preocupare primordială, după părerea autorilor, o constituia „apărarea tradiţiilor democratice şi umaniste ale culturii şi literaturii”, ignorându-se concomitent personalităţi de valoare ale vieţii publicistice şi literare din Basarabia interbelică. S-au evidenţiat în acest sens criticii literari şi istoricii din RSS Moldovenească S. Cibotaru, S. Brîseakin, M. Sîtnic, A. M. Lazarev, ş. a. care au denaturat şi falsificat într-o formă categorică realizările culturii naţionale din această perioadă313. Cu referinţă la situaţia literaturii, contrar adevărului istoric, în lucrările autorilor citaţi se declară: „În mod dezastruos s-a răsfrânt politica colonială şi de românizare a ocupanţilor asupra literaturii şi artei Basarabiei”, că „poporului moldovenesc îi era străină ideologia românismului cu miturile ei despre rolul eliberator şi misiunea civilizatoare a României regale în Basarabia ocupată”314. Procesul de formare şi evoluţie a RASSM a fost descris de pe poziţii oficiale şi în lucrări cu caracter general315. De asemenea, au fost editate culegeri de informaţii statisti Ibidem, p. 220.

308

O. G. Andrus, Ocerki po istorii razvitia şkol Bessarabii i Moldavscoi SSR pervoi polovinî XX veka. Kişinev, 1951, p. 124.

309

T. A. Craciun, Ocerki, op. cit., p. 217.

310

D. Aksionov, Lupta bolşevicilor, op. cit., p. 95.

311

A se vedea: A. Grecul, Formirovanie i razvitie moldavscoi soţialisticescoi naţii, op. cit., pp. 83-86.

312

A se vedea: Istoria literaturii moldoveneşti, Vol. 3, partea 1 (red. M. Dolgan). Chişinău, 1991; Împotriva falsificatorilor burghezi ai istoriei şi culturii poporului moldovenesc. Chişinău, 1974; Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, (Coord. V. I. Ţaranov). Chişinău, 1997; Stroitelistvo soţialisticeskoi kuliturî v Moldavii. 1917 – 1960 g.g. (red. D. I. Antoniuk). Kişinev, 1987; Istoria Moldavscoi SSR, op. cit. Kişinev, 1982; V. Klobuţkii, Gazetele ce cheamă la luptă. Chişinău, 1971; A. M. Lazarev, Moldavscaia sovetscaia gosudarsvennosti, op. cit.

313

Ibidem.

314

Ocerki istorii Kommunisticescoi partii Moldavii. Izd. 2-e, ispr. i dop. Kişinev, 1968; Ocerki istorii Kommunisticescoi partii Moldavii,

315

62

ce316, documente, selectate riguros, despre construcţia sovietică de stat în raioanele din stânga Nistrului317, formarea şi evoluţia RASSM318, crearea şi consolidarea organizaţiei de partid319, a comsomolului320 şi controlului norodnic321, colectivizarea agriculturii şi dezvoltarea orânduirii colhoznice322, actele şi normele de drept emise de organele de stat323, industrializarea şi dezvoltarea clasei muncitoare324, cultură325. Viziunea de ansamblu şi concepţiile istoriografiei sovietice moldoveneşti, „fondată pe metodologia marxist-leninistă”, inclusiv asupra problemelor legate de formarea şi evoluţia RASSM, au fost analizate şi expuse în mai multe articole326, studii de sinteză de diferită calitate ale reprezentanţilor acestei ştiinţe din RSS Moldovenească. Printre primele de acest gen, cartea istoricilor oficiali, Ia. S. Grosul şi N. A. Mohov, avea ca obiectiv de a da „o ripostă naţionaliştilor burghezi şi falsificatorilor istoriei”327, precum şi lucrări cu caracter istoriografic despre istoria agrară328. Către aniversarea a 60-a de la crearea RASS Moldoveneşti a fost editată o altă monografie colectivă, autorii căreia în baza „concepţiei marxist-leniniste” analizează, în mod special, istoriografia legăturilor şi prieteniei multiseculare dintre poporul moldovenesc şi alte popoare izd. 3-e, pererab. i dop. Kişinev, 1981; Ocerki istorii komsomola Moldavii. Kişinev, 1980; Istoria Moldavscoi SSR, izd. 2-e pererab. i dop. T. II. Kişinev, 1968; Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen do naşih dnei. Kişinev, 1982; Istoria narodnogo hoziastva Moldavscoi SSR (1917 – 1958). Kişinev, 1974.

316

Sovetscaia Moldavia za 40 let. Statisticeskii sbornik. Kişinev, 1964.

317

Sovetscoie stroitelistvo v levoberejnîh raionah Moldavii. (1921 – 1924 gg.). Sb. dok. i materialov. Kişinev, 1977.

318

25 ani ai Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Chişinău, 1949; Nacialo bolişogo puti. Sb. dokumentov i materialov k 40-letiiu obrazovania MSSR i sozdania Kompartii Moldavii. Kişinev, 1964; Lenin nam puti ozaril. Sb. dokumentov. Kişinev, 1970; Formarea RSS Moldoveneşti şi crearea Partidului Comunist al Moldovei. Culegere de documente şi materiale. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1986;

319

Rost i organizaţionnoie ukreplenie Kommunisticeskoi partii Moldavii 1924 – 1974. Sb. dokumentov i materialov. Kişinev, 1974; Letopisi vajneişih sobîtii istorii Kommunisticeskoi partii Moldavii. Kişinev, 1976.

320

Komsomol Moldavii v dokumentah i materialah (1918 – 1941 gg.). Kişinev, 1971.

321

Leninskii narodnîi kontroli v Moldavscoi SSR. Sb. dokumentov i materialov (1924 – 1969 gg.). Kişinev, 1970.

322

Soţialisticescoie pereustroistvo seliscogo hoziaistva Moldavscoi ASSR (1920 – 1937 gg.). Dokumentî i materialî. Kişinev, 1964.

323

Gosudarstvenno-pravovîe aktî Moldavscoi SSR (1924 – 1940 gg.). Kişinev, 1963.

324

Soţialisticescaia industrializaţia i razvitie rabocego klassa Sovetscoi Moldavii (1926 – 1958 gg.). Sb. dokumentov i materialov. Kişinev, 1970. Kulitura Moldavii za godî Sovetscoi vlasti. Sb. dok. v 4-h t., t. 1, Razvitie kuliturî v Moldavscoi ASSR, ciasti 1, 2. Kişinev, 1975, 1976.

325

Ia. S. Grosul, B. C. Vizer, L. E. Repida, K. V. Stratievskii, Itoghi i zadaci issledovania problem soţialisticescogo i kommunisticescogo stroitelistva v Moldavscoi SSR. În: „Istoria SSSR”, 1975, nr. 1; L. E. Repida, A. F. Voronina, Ob osveşcenii v istoriceskoi literature roli rabocego klassa v kuliturnom stroitelistve. În: Kuliturnoie stroitelistvo v Sovetscoi Moldavii. Kişinev, 1974; S. Ia. Afteniuk, Issledovanie istorii kollektivizaţii i ukreplenia kolhozov Moldavscoi SSR. În: Istoria kollektivizaţii seliskogo hoziaistva i ukreplenia kolhozov Moldavii. Materialî naucinoi sessii. Kişinev, 1967; M. K. Sîtnik, K voprosu o naciale, dinamike i zaverşenii sploşnoi kollektiizaţii krestianskih hoziaistv v Moldavscoi ASSR. În: „Ucenîe zapiski Kişinevscogo universiteta”, 1968, t. 89; Ia. S. Grosul, B. C. Vizer, V. I. Jukov ş. a., Problemî agrarnoi istorii Moldavii v sovremennoi istoriografii. În: Seliskoie hoziastvo i krestianstvo SSSR v sovremennoi sovetskoi istoriografii. Materialî XVI sessii simpoziuma po izuceniu problem agrarnoi istorii. Kişinev, 1977; V. V. Kabanov, Sovremennaia istoriografia soţialisticeskogo preobrazovania krestianskih hoziastv Pribaltiki, zapadnîh oblastei Ukrainî, Belorussii i Moldavii. În: Seliskoie hoziastvo i krestianstvo SSSR v sovremennoi sovetskoi istoriografii. Materialî XVI sessii simpoziuma po izuceniu problem agrarnoi istorii. Kişinev, 1977; M. K. Sîtnik, Osveşcenie osnovnîh problem agrarnoi istorii Sovetscoi Moldavii v sovremennoi istoriografii. În: Soţialisticeskoie i kommunisticeskoie stroitelistvo v Moldavscoi SSR. Kişinev, 1978; S. K. Brîseakin, N. B. Petrovscaia, Nekotorîe voprosî istoriografii kuliturnogo stroitelistva v Moldavscoi SSR. În: Ravnaia sredi ravnîh. Kişinev, 1970; Idem, Izucenie istorii kuliturî Sovetscoi Moldavii. În: Istoriceskaia nauka Sovetscoi Moldavii, op. cit.; V. Mireniuk, Ob istoriografii kuliturnogo stroitelistva v MASSR. În: „Kommunist Moldavii”, 1973, nr. 1; Idem, Osveşcenie v trudah sovetskih istorikov deiatelinosti oblastnoi partiinoi organizaţii po kuliturnomu stroitelistvu v MASSR (1924 – 1940). În: Voprosî istorii Kompartii Moldavii. XXIV siezd KPSS i istoriko-partiinaia nauka v Moldavii, T. 1. Kişinev, 1973; S. Ia. Afteniuk, Sostoianie i zadaci issledovania istorii razvitia soţialisticeskoi kuliturî Moldavii. În: Velikii Oktiabri i rasţvet soţialisticeskoi kuliturî Moldavii. Kişinev, 1977.

326

327

Ia. S. Grosul, N. A. Mohov,. Istoriceskaia nauka Moldavskoi SSR. Moskva, Nauka, 1970, p. 2; Ia. S. Grosul, Trudî po istorii Moldavii. Kişinev, 1982.

328

Seliskoie hoziastvo i krestianstvo SSSR v sovremennoi sovetskoi istoriografii. Kişinev, 1977.

63

ale Uniunii Sovietice, importanţei progresiste a alipirii Basarabiei şi dezvoltării ascendente a ţinutului în cadrul Rusiei, luptei pentru puterea sovietică, aspectelor principale ale construcţiei socialiste în republică329. Marcată de experienţa dureroasă a comunismului şi a sovietizării, care s-a caracterizat prin instaurarea monopolului partidului-stat asupra producţiei istorice şi limitarea definitivă a liberei expresiuni, ştiinţa istorică din RSSM, periferie a imperiului sovietic, în exces de zel a transpus directivele politice şi ideologice ale PCUS. Docilitatea istoriografiei moldoveneşti faţă de sistem s-a exprimat prin lucrări propagandistice, în care evenimentele şi faptele istorice erau transpuse şi modelate după cerinţele centrului imperial. În aprecierea istoricului Ch. King: „istoriografia sovietică era destinată justificării anexării ilegale a teritoriilor româneşti în 1940 şi inducerii unei amnezii colective printre moldoveni în legătură cu adevărata lor cultură şi identitate naţională”330. Astfel, adepţii fostei istoriografii, în ansamblu, cât şi în cazul problemelor legate de RASSM, îşi vedeau comanda şi misiunea socială în falsificarea deliberată a anexării în 1812 a Basarabiei de către Rusia ţaristă, nerecunoaşterea actului Unirii din 27 martie 1918, pentru justificarea pretenţiilor ruso/ucrainene-sovietice asupra Basarabiei din perioada interbelică şi a celor două anexări din 1940 şi 1944, a experimentului diabolic al regimului comunist în vederea rusificării Basarabiei şi nimicirii conştiinţei naţionale a românilor moldoveni, ca parte inalienabilă a entităţii româneşti. Obsesia regimului comunist pentru istoria „poporului moldovenesc” reflecta, pe de o parte, criza de legitimitate a Uniunii Sovietice asupra Basarabiei, pe de altă parte, avea drept obiectiv să argumenteze, prin elaborarea unor diversiuni cu caracter politico-ideologic şi istoric, drepturile ţariste şi sovietice asupra ţinutului dintre Nistru şi Prut. Dacă în cazul altor republici sovietice, scrierea istoriei era axată preponderent pe elogierea „relaţiilor de prietenie cu marele frate rus” sau vehicularea ideii despre neîncetata „luptă de clasă” în trecut, care a condus la biruinţa revoluţiei bolşevice, ca un început de nouă eră istorică, în RSS Moldovenească, ştiinţa istorică, pe lângă aceste direcţii, a avut ca obiectiv major fundamentarea conceptului de „popor moldovenesc”, cu un evident mesaj antiromânesc, românofob. Această teorie falsă tindea să legifereze o nouă realitate socială şi politică a „statalităţii sovietice socialiste moldoveneşti”, bazele căruia au fost puse în anii 1917 – 1924. Este arhicunoscut, că problema identităţii populaţiei băştinaşe din teritoriul de pe ambele maluri ale Nistrului există din anul 1812, însă, anume începând cu perioada interbelică, românilor moldoveni, în mod special, li s-a cultivat şi imprimat în conştiinţă nu numai imaginea utopică a societăţii „noi”, comuniste, dar şi apartenenţa la o etnitate distinctă, cea „moldovenească”, o parte componentă a „comunităţii istorice superioare – poporul sovietic”. Astfel, istoriografia sovietică cu referinţă la procesul de formare şi evoluţie a RASSM a avut ca obiectiv major să argumenteze existenţa separată a „poporului moldovenesc” prin conceptul de „stat-naţiune” şi să justifice în acest mod anexarea Basarabiei. Pentru atingerea acestui obiectiv, practic, au fost falsificate şi denaturate sau tratate în mod unilateral majoritatea aspectelor legate de acest proces. În primul rând, s-a pus accentul pe elogierea politicii naţionale a partidului bolşevic şi pretinselor realizări în Istoriceskaia nauka Sovetskoi Moldavii, (otv. red. V. I. Ţaranov). Kişinev, Ştiinţa, 1984.

329

Ch. King, Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală. Chişinău, Arc, 2002.

330

64

registrate de „poporul moldovenesc” în toate sferele vieţii sociale, în contrast cu situaţia din Basarabia românească. De asemenea, au fost eludate o serie de probleme esenţiale, precum obiectivele expansioniste ale formării RASSM, caracterul forţat al colectivizării gospodăriilor ţărăneşti, foametea groaznică, refugierea în masă a transnistrenilor peste Nistru în România. În abordarea fenomenelor legate de politica de „moldovenizare” şi „indigenizare”, introducerea grafiei latine au fost camuflate obiectivele reale, care vizau, în mod expres, reanexarea Basarabiei. O temă tabu a constituit-o represiunile de la începutul anilor 30 şi Marea Teroare din anii 1937 – 1938. Total oportunistă, sub presiunea regimului de ocupaţie, istoriografia din RSSM a devenit un instrument efectiv de modelare ideologică a societăţii. Consecinţele acestei modelări, prin „moştenire” si impactul politicii de rusificare şi de deznaţionalizare promovată de regimul comunist, din păcate, mai dăinuie şi astăzi în mentalitatea unor concetăţeni de-ai noştri, iar postulatele promovate de istoriografia sovietică sunt susţinute de un anumit gen de politicieni şi istorici-ostatici ai vechii ideologii şi servili intereselor Moscovei, adevăraţi mercenari în perpetuarea spiritului propagandistic de sorginte sovietică. Politica lui M. Gorbaciov de primenire a societăţii sovietice a favorizat o declanşare a unor mari dezbateri publice cu privire la problemele acestei societăţi şi căile de soluţionare a acestora. Într-o regiune naţională, ale cărei valori originale erau neglijate sau chiar contestate de regimul de ocupaţie, era firesc ca principalele subiecte de dezbatere să fie istoria şi limba populaţiei majoritare, a moldovenilor, mai bine zis tratarea lor corectă. În condiţiile restructurării, democratizării, pluralismului de idei şi politic, în Republica Moldova, noul demers istoriografic s-a materializat prin apariţia de numeroase studii şi lucrări de certă valoare, consacrate elucidării momentelor cruciale ale istoriei tragice a românilor basarabeni şi reafirmării adevărului istoric. „Revolta istoriografică” a savanţilor moldoveni, de la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ai secolului trecut, a fost orientată prioritar spre lichidarea „petelor albe”, abordarea temelor tabu, interzise sau ignorate până atunci în cadrul cercetărilor istoriografiei oficiale, precum anexarea ţaristă a teritoriului dintre Prut şi Nistru, unirea Basarabiei cu România, consecinţele Pactului Molotov-Ribbentrop, politica fiscală stalinistă şi foametea organizată, represiunile şi deportările, colectivizarea forţată a gospodăriilor ţărăneşti. De asemenea, pe fundalul restructurării gorbacioviste, în Republica Moldova, se întreprinde o primă tentativă în lichidarea „petelor albe”, reevaluarea şi rescrierea subiectelor legate de istoria RASSM, anterior falsificate ori eludate de istoriografia sovietică moldovenească. Eforturile istoricilor şi publiciştilor s-au axat preponderent pe elucidarea evenimentelor ce ţin de represiunile din anii 1937 – 1938, precum şi alte aspecte ale formării şi evoluţiei republicii autonome din stânga Nistrului331. Drept exemplu de depăşire a 331

M. Sîtnic, Reabilitaţia istorii. Kak otrazilisi repressii 1937 – 1938 gg. v MASSR. În: „Narodnoie obrazovanie”, 1988, nr. 44; I. Moiseev, Boli pamiati: o repressiah 1937 g. v Moldavii. În: „Narodnoie obrazovanie”, 1988, nr. 59; N. Movileanu, Jertvî stalinscogo terrora. În: „Tribuna”, 1988, nr. 11, pp. 32-36; Idem, Repressii 30 – 40 godov v Moldavii. În: „Straniţî istorii Sovetscoi Moldavii. Ucebnoie izdanie v 2-h ciastiah”. Kişinev, 1990, pp. 84-102; Idem, Sledovati pravde istorii. În: „Vosstanavlivaia pravdu istorii”. Sb. statei. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1989, pp. 5-29; N. Movileanu, A. Moraru, Condamnat la moarte. În: „Nistru”, Chişinău, 1989, nr. 2; Idem, Calvarul sau pagini inedite din viaţa lui T. Malai. În: „Nistru”, 1989, nr. 1; Idem, Destine: D.Milev. În: „Nistru”, 1989, nr. 6; L. Repida, A. Roman, E. P. Voronovici. În: „Tribuna”, 1988, nr. 11, pp. 37-40; F. Iaşcenco, „Soverşenno secretno”. În: „Tribuna”, 1988, nr. 24; C. Stratievschi, Jertvî stalinizma v MASSR v 1933 – 1937 gg. În: „Tribuna”, 1989, nr. 4; E. Floca, V te tridţatîie godî (o kommunistah respublicanscoi

65

stereotipurilor vechii istoriografii poate servi cazul aprecierii hotărârii Biroului Politic al CC al PC (b) din toată Uniunea, din 29 iulie 1924, în care se declara expres scopul creării RASSM „înainte de toate, din considerente politice”, istoricul C. Stratievschi propunând următoarea formulă de interpretare „ca o necesitate şi posibilitate de eliberare în viitor a Basarabiei şi de transformare a Republicii autonome în republică unională”332. Totuşi, chiar dacă, în cele peste două decenii de independenţă în Republica Moldova prin diverse căi s-a făcut foarte mult pentru revenirea la valorile autentice naţionale româneşti, problema autoidentificării naţionale a populaţiei băştinaşe rămâne a fi una actuală, societatea moldovenească fiind încă măcinată de contradicţii identitare. Această situaţie este determinată, atât de evoluţia anterioară a teritoriului dintre Nistru şi Prut, cât şi de perpetuarea reminiscenţelor trecutului în conştiinţa multor compatrioţi, întreţinute din anumite interese de o parte din elita politică autohtonă, precum şi de ingerinţa din exterior a factorului rusesc, pentru a menţine Republica Moldova în sfera de interese geopolitice a fostei metropole. Aceiaşi concluzie se poate formula şi în cazul evoluţiei post sovietice a istoriografiei moldoveneşti. În funcţie de modul cum interpretează trecutul, de conţinutul şi discursul identitar-naţional, în funcţie de care este influenţa politicului asupra breslei, istoricii din Republica Moldova s-au divizat în două tabere. Cea mai mare parte, istoricii „reformişti” din partida naţională, scăpaţi de cenzură, în baza documentelor epocii studiate, a memoriei colective, demistificând şi regândind trecutul, au reuşit să recupereze şi să restituie adevărul ştiinţific–identitatea românească a moldovenilor de la Est de Prut. Opusă antagonic acestui curent „proromânesc”, gruparea „moldovenistă” a adoptat în discursul istoric conceptul de „stat – naţiune”, lozinca „patriotismului moldovenesc”, care nu sunt altceva decât reanimarea la sfârşitul secolului XX – încep. sec XXI a tezei bolşevice a „moldovenismului primitiv”. Preluând resorturile ideologice ale proiectului moldovenist, această grupare este succesoarea de drept a istoriografiei sovietice moldoveneşti. O grupare specifică, în contextul disputelor legate de formarea şi evoluţia RASSM, apărută după 1991, este reprezentată de istoricii din autoproclamata RMN. Din considerente politice, şoviniste, ei tind să singularizeze istoria acestui spaţiu, decupând-o de restul neamului românesc şi s-o integreze într-un cadru istoric pan rusesc, ca un teritoriu slav străvechi, revenit pe drept Rusiei după 1791. I. În ultimele trei decenii, graţie deschiderilor produse: pluralismul de opinii, accesul la documentele secrete, reeditarea studiilor interzise de regimul comunist, în istoriografia naţională din Republica Moldova, au apărut mai multe monografii, studii, articole, culegeri de documente de certă valoare, consacrate elucidării evenimentelor cruciale ale unei contradictorii şi adeseori tragice istorii a românilor transnistreni în care este denunţată cultivarea unei identităţi moldoveneşti independente în perioada sovietică ca un exerciţiu constant de deznaţionalizare stalinistă. Analiza obiectivă și complexă a problemelor abordate, bazată pe o bogată sursă documentară inedită, a permis autorilor să caracterizeze și să evidențieze obiectivele expansioniste ale Uniunii Sovietice în acest proces, legătura directă dintre formarea RASSM partorganizaţii-jertvah stalinskih repressii). În: „Kommunist Moldavii”, 1990, nr. 3, pp. 87-93; N. Babilunga N., Prigovorennîi k zabveniu. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, Chişinău, 1990, nr.4; M. Jabokriţkii, Zapiski cekista. În: „Moldova i mir”, 1991, nr. 7-11; V. Smelîh, 1937-îi ne zakoncilsia v tridţati sedimom. În: „Moldova i mir”, 1991, nr. 10-11.

C. Stratievschi, Componenţa naţională a RASSM. În: „Tribuna”, 1988, nr. 23, p. 40.

332

66

ca proiect politic şi „problema basarabeană”, contextul istoric, iniţiatorii, etapele creării RASSM, problema identitară, evoluţia ei social-economică, instituirea organelor de partid şi de stat de tip stalinist, statutul acestei entități statale autonome în cadrul RSS Ucrainene, situaţia politică şi etnoculturală, politica bolşevică de „moldovenizare” şi „indigenizare”, organizarea administrativ-teritorială, schimbările intervenite în numărul şi componenţa naţională a populaţiei, colectivizarea forţată, deportările şi foametea organizată de la începutul anilor 1930, introducerea şi interzicerea grafiei latine, campania împotriva „naţionalismului burghez moldovenesc” de la începutul anilor’30, „Marea Teroare” din URSS în RASS Moldovenească din anii 1937 – 1938, consecinţele procesului de rusificare, deznaţionalizare şi comunizare a RASSM prin cultură, învăţământ, politica de cadre, realizat sub pretinsa şi faimoasa lozincă comunist – bolşevică a autodeterminării naţionale prin metode represive, cu finalitatea creării unei noi identităţi sociale şi naţionale, antrenarea femeilor în viaţa social-economică, politică şi culturală, politica de creare şi soarta intelectualităţii naţionale, soarta RASSM etc. O contribuţie deosebit de valoroasă la cercetarea problemelor legate de formarea și evoluția RASSM, în special a celor de ordin politic, etnocultural și identitar, precum și elaborarea tezelor moldovenismului, anularea memoriei şi identităţii naţionale a românilor din stânga Nistrului, îl aduce istoricul Gh. E. Cojocaru333. Dincolo de valoarea documentară incontestabilă, lucrările istoricului conţin şi o considerabilă contribuţie, propriu–zis academică, la clarificarea esenţei disputei identitare în care s-a împotmolit societatea actuală moldovenească. În baza documentelor din arhivele din Federaţia Rusă, Ucraina, România, se reconstituie originile fenomenului atestat în istoriografie sub numele de „moldovenism”. Se urmăreşte începutul traseului istoric al acestui fenomen controversat, sursele şi originea lui, condiţiile în care au fost puse bazele proiectului, aplicarea lui în practică, efectele, precum şi impactul asupra conştiinţei românilor de la Est de Prut. Lucrarea este însoţită de o colecţie de documente, în mare parte inedite, care au surprins în amănunte proiectul bolşevic-kominternist de făurire a unei noi limbi literare şi de clădire a unei noi „naţiuni”, plecând prioritar de la interesele de natură ideologică, (geo)politică, expansionistă334. Definind natura „moldovenismului”, consecinţele lui, cercetătorul conchide: „Prin caracterul său pretins paradigmatic „moldovenismul” îşi renegă rădăcinile identitare româneşti şi exacerbează o ideologie a exclusivismului etnocultural, rudimentar şi agresiv” şi ca „factură ideologică, el a condus prin efectele sale nocive de-a dreptul la o criză identitară, generatoare de convulsii, tensiuni, antrenând societatea într-o mişcare pe un cerc vicios, lipsită de orizont”335. În ansamblu, „moldovenismul” se rotunjea ca și fenomen al practicilor totalitare de construcție etnoculturală, menit să contribuie la fundamentarea tezei despre existența „națiunii moldovenești”, deosebită de cea română336, deoarece, odată cu formarea Republicii Moldovenești se va pretinde și existența unui „popor” aparte „moldovenesc”, purtător al acestei statalități337. Problema identității românilor din enclava autonomă Moldovenească din cadrul Ucrainei Sovietice, este examinată în detalii, 333

Gh. E. Cojocaru, Cominternul şi originile „moldovenismului”. Studiu şi documente. Chişinău, Editura Civitas, 2009; Idem, Noi documente revelatoare despre formarea RASSM. În: „Destin Românesc”, 2009, nr. 3, pp. 132-142.

334

Gh. Cojocaru, Cominternul şi originile „moldovenismului”, op. cit., pp.7-8.

335

Ibidem, p. 7.

336

A se vedea: ibidem, pp. 83, 65, 74.

337

Ibidem, p. 28.

67

prin efortul de mistificare stalinistă-kominternistă, a rădăcinilor lor istorice în baza unei „teorii” preconcepute privind existența în spațiul aferent celor două maluri ale Nistrului a unei „națiuni” moldovenești distincte de cea romană, vorbitoare a unei „limbi” moldovenești și purtătoare a unei culturi, la fel, deosebite de cea română. De asemenea, după cum se apreciază, formarea RASSM, într-o zonă care nu întrunea condițiile necesare delimitării unui asemenea tip de entitate, a fost un episod forțat exclusiv pe raționamente politice și expansioniste, să justifice pretențiile sovietice de recâștigare a Basarabiei de la România și, în același timp, să contribuie la extinderea revoluției mondiale338. În acest context, cerința refacerii unității „poporului moldovenesc” de la Nistru, divizat din cauza „burgheziei române”, în cadrul RASSM și a Țării Sovietelor, va deveni de acum încolo, un laitmotiv al propagandei comuniste și un obiectiv strategic asumat plenar339. Valoarea științifică a volumului rezidă în înlesnirea înţelegerii conceptului identitar de moldovenism şi de naţiune moldovenească, realizat sub pretinsa şi faimoasa lozincă comunist-bolşevică a autodeterminării naţionale prin metode represive, de rusificare şi deznaţionalizare cu finalitatea creării unei noi identităţi sociale şi naţionale. Formarea RASSM în contextul confruntărilor sovieto-române la negocierile de la Viena, ca modalitate de presiune asupra delegației române, este analizată într-o altă lucrare a istoricului340. Aşa cum se remarcă, pe parcursul pregătirii conferinţei de la Viena, două noi lozinci propagate în presa sovietică atrăgeau atenţia autorităţilor române: cerinţa plebiscitului în Basarabia şi cea a formării unei „republici sovietice moldoveneşti” pe malurile Nistrului. Astfel, în contextul confruntărilor la negocierile de la Viena, cerinţa subversivă a plebiscitului avansată de reprezentanţii URSS s-a dovedit a fi piatra de hotar dintre cele două delegaţii, provocând, în consecinţă, eşecul conferinţei şi întârziind, cu un deceniu, stabilirea raporturilor diplomatice bilaterale341. Şi, cealaltă lozincă, a formării unei „republici sovietice moldoveneşti” pe ambele maluri ale Nistrului, era într-o legătură directă cu pregătirile conferinţei sovieto-române, derivând din temerile unor cercuri influente din mediul comandamentului Armatei Roşii şi Cominternului precum că Basarabia ar putea fi „cedată” României. Mai mult, prin ideea decupării unei entităţi moldoveneşti cu Basarabia ca parte componentă se urmărea zădărnicirea oricăror intenţii de a se ajunge la vreo înţelegere cu România în litigiul basarabean. În consecinţă, eşecul conferinţei de la Viena dădea câştig de cauză proiectului acestei „republici”, prin care pretenţiile sovietice asupra Basarabiei româneşti erau exprimate deschis342. În lucrarea fundamentală a istoricului Gh. Cojocaru343, „problema basarabeană” şi formarea RASSM sunt abordate din perspectiva celor două dimensiuni ale temei: crearea şi destrămarea URSS. Studiul se înscrie în categoria lucrărilor de referinţă cu caracter teoretic ale istoriografiei basarabene, care propune cititorului cele mai valoroase idei selectate din bogata literatură consacrată stalinismului şi politicii naţionale a PCUS. Un aport deosebit la elucidarea originilor „moldovenismului” sovietic şi a politicilor identitare ale URSS în RASSM şi RSSM în anii 1924 şi 1991, îl reprezintă cercetările istori Ibidem, p. 27.

338

Ibidem.

339

A se vedea: Gh. Cojocaru, Disputa sovieto-română de la Viena 27 martie – 2 aprilie 1924. Chişinău, Litera, 2018.

340

Ibidem, p. 8.

341

Ibidem.

342

Idem, Tratatul de Uniune Sovietică. Chişinău, Editura Civitas, 2005.

343

68

cului O. Ţîcu. Cu referinţă la „moldovenismul” sovietic se conchide, pe bună dreptate, că acesta a fost „o politică de stat în RASSM, RSSM şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei distinctivităţi politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească din RSS Moldovenească şi cea din restul României”344. De asemenea se apreciază că „Republica Moldova este o societate creată de Uniunea Sovietică şi-i datorează politicii sovietice a naţionalităţilor instituirea fizică, statutul politic şi identitatea etnică, iar formele specifice epocii sovietice constituie unul din principalele fundamente pe care statul moldovenesc îşi construieşte noua identitate politică şi etnică”345. Originile acestei „comunităţi imaginate” moldoveneşti, distinctă de restul neamului, istoricul o vede în specificul evoluţiei Basarabiei după 1812: „Au fost, însă, timpurile Imperiului Rus, României Mari şi, în sfârşit, ale politicilor sovietice de construcţie a naţiunilor, care au produs o deplasare profundă în percepţia moldovenilor ca identitate distinctă. Istoria post-comunistă, independentă, a Republicii Moldova, este şi mai spectaculoasă în acest sens, deoarece ideea de „Moldovenism” ca distinct de „Românism” este construită şi reconstruită pentru a servi scopurilor noii statalităţi şi a beneficia de avantajul noilor oportunităţi atât pentru elite, cât şi pentru restul populaţiei”346. Această situaţie se datorează şi faptului, că „în ciuda schimbărilor profunde impuse de secolul al XX-lea asupra Basarabiei, structura sa naţională şi etnică a continuat să reflecte, în general, moştenirea Imperiului Rus: cu populaţia nativă dominând demografic şi reprezentând cea mai rurală şi mai puţin educată naţionalitate, cu prezenţa unei varietăţi largi de grupuri etnice, cu populaţia rusă sau vorbitoare de rusă dominând viaţa urbană şi elitele şi cu o populaţie nativă care, în majoritate, tinde să se identifice ca fiind mai degrabă „moldoveni” decât „români”347. Examinând problema „moldovenismului” sovietic şi politicile identitare ale URSS în RASSM şi RSSM în anii 1924 – 1991, O. Ţîcu remarcă următoarele: „Moştenirea identitară a Uniuni Sovietice este una specială după felul în care a influenţat evoluţia statelor rezultate din dezintegrarea sa. Formarea naţiunilor în statul sovietic s-a produs într-un context unic-în dorința de a depăşi naţionalismul şi diferenţele dintre naţionalităţi, acesta a fondat de fapt instituţii şi a iniţiat procese care au grăbit dezvoltarea unor naţionalităţi conştiente, laice, mobilizabile din punct de vedere politic”348. În opinia istoricului, logica şi conţinutul acestei politici, denumită convenţional „acţiune afirmativă sovietică”, au fost axate pe patru elemente naţionale: delimitarea teritoriilor naţionale, indigenizarea lingvistică, constituirea şi promovarea elitelor native, susţinerea culturii naţionale şi promovarea unui federalism pan unional. În cazul RSS Moldoveneşti a fost vorba de modelul diferit de cel vestic promovat de Uniunea Sovietică, în sensul că statul sovietic a urmărit aici edificarea unei „naţiuni” aparte, care 344

O. Ţîcu, „Moldovenismul sovietic” şi politicile identitare ale URSS în RASSM şi RSSM (1924 – 1991). În: „Fără termen de presripţie. Aspecte ale investigării crimelor comunismului în Europa”, coord.: Sergiu Musteaţă, Igor Caşu. Chişinău, Editura Cartier istoric, 2011, p. 334.

345

Idem, „Românizare”, „moldovenizare”, „transnistrizare”: modele de construcţie naţional-statală în Republica Moldova. În: „Destin Românesc”, 2012, nr. 2, p. 16.

346

Idem, Moldovenii ca „identitate imaginată” în perioada Imperiului Rus”. În: „Românii din afara graniţelor ţării”. Ed: Iulian PruteanuIsăcescu ş. a. Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008, pp. 222-223.

347

Ibidem, p. 227.

348

O. Ţîcu, „Moldovenismul” sovietic şi politicile identitare, op. cit., p. 333.

69

niciodată nu s-a perceput ca naţiune, decât, cel mult, într-un sens de corp regional în cadrul Imperiului rus, pentru a accentua „primordialismul” moldovenesc şi diferenţierea acestuia faţă de cel românesc349. Dacă urmăm logica precum că „moldovenismul” sovietic este expresia teoretizării staliniste se poate afirma cu certitudine că el a fost conceput în cabinetele puterii Ucrainei sovietice şi la Moscova, iar „etnogeneza” sa a fost asistată nemijlocit de I. Stalin, care, în 1924, a dispus formarea RASS Moldoveneşti. În acelaşi context, autorul deja menţionat concluzionează: „Formarea RASSM, într-o zonă care nu întrunea condiţiile necesare delimitării unei entităţi „moldoveneşti”, a fost o acţiune bazată exclusiv pe raţionamente politice şi expansioniste. Unul dintre aceste raţionamente era perspectiva globalistă a Cominternului, care avea nevoie de instrumentarul potrivit pentru extinderea spaţiului pretinsei revoluţii mondiale. Or, chiar dacă Principiul piedmontist nu a fost o motivaţie majoră pentru politicile sovietice de construcţie a naţiunilor, într-un caz excepțional – cel al RASS Moldoveneşti, acest principiu a fost principalul raţionament al edificării unei republici sovietice. Dat fiind că Uniunea Sovietică n-a acceptat unirea Basarabiei cu România, Moscova a exercitat o presiune enormă asupra statului român atât prin organizarea şi finanţarea unor acţiuni subversive în această provincie românească, cât şi prin specularea problemei basarabene pe arena internaţională. În 1924, crearea RASS Moldovenești, în cadrul RSS Ucrainene, avea la bază intenţia de a crea „propriul nostru Piemont”, conform declaraţiei lui V. Zatonski, membru al Comitetului Central al PC(b) din Ucraina. Așa cum se remarcă, în ciuda dimensiunilor reduse şi a caracterului etnic moldovenesc confuz, nou formata republică sovietică autonomă reprezenta un instrument politic şi propagandistic multifuncţional în mâinile autorităţilor sovietice: 1. pentru a accentua diferenţele în soluţionarea problemei naţionale de pe cele două maluri ale Nistrului şi între cele două sisteme politice-capitalist şi comunist, evident în favoarea celui sovietic; 2. pentru a păstra deschisă problema Basarabiei până la anexarea ei, o idee fixă a Moscovei de-a lungul perioadei interbelice, iar prin asta de a crea presiuni constante asupra statului român; 3. în eventualitatea unor schimbări internaţionale majore, de a folosi RASSM ca un cap de pod spre Balcani350. Într-o altă lucrare a istoricului351 este analizată politica sovietică a naționalităților și obiectivele acesteia, cum este cazul românilor din stânga Prutului începând cu anul 1924, odată cu crearea RASSM, prin construcția artificială a unei limbi și identități, urmând separarea de partea de bază a etniei, care locuia dincolo de frontiera sovietică. După cum se argumentează, logica și conținutul acestei politici, denumită convențional „acțiune afirmativă”, a fost axată pe patru elemente „naționale”: crearea teritoriilor naționale; indigenizarea lingvistică , crearea și promovarea elitelor locale; susținerea culturii naționale și promovarea unui federalism unional352. Politica imperială de modelare a identităților în cazul RASSM/RSSM, „Constructivismul” lui Homo Moldovanus pornește de la 1924, atunci când autoritățile sovietice, din raționamente ideologice și politice, au găsit de cuviință să exploateze o identitate A se vedea: op. cit., pp. 334-336.

349

Ibidem, p. 338; A se vedea şi: Idem, Politica naţională în RSSM. În: Panorama comunismului în Moldova sovietică: context, surse, interpretări/ed: L. Corobca. Iaşi, Polirom, 2019, pp. 400-415.

350

O. Ţîcu, Homo Moldovanus Sovietic. Teorii şi practici de construcţie identitară în R(A)SSM (1924 – 1989). Chişinău, Editura Arc, 2018.

351

Ibidem, pp. 181, 185.

352

70

„moldovenească” din afara acelui spațiu consacrat istoric, pentru a genera un construct diferențiat față de cel existent în Basarabia românească353. „Moldovenismul” sovietic a fost religia „oficială” a lui Homo Moldovanus. Aceasta a fost o politică de stat în RASSM, RSSM și URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei diferențe politice, etnice, istorice, culturale și lingvistice între populația românească a RSS Moldovenești și cea din restul României, o politică promovată constant în acest spațiu din 1924 până în 1989”354. Articolele şi studiul cercetătoarei E. Negru, care au ca subiect central caracterul contradictoriu al politicii etnoculturale promovată de regimul stalinist în RASSM355, întemeiate pe o vastă bază documentară inedită, au o importanţă deosebită pentru înţelegerea conceptului identitar de moldovenism şi de „naţiune moldovenească” în procesul de formare și evoluție politică, social-economică și culturală a acestei entități statale. Cercetările realizate sunt o analiză sistematică asupra modului în care, în întregul Imperiu Sovietic, sub masca principiului autodeterminării naţionale până la despărţire, în anii puterii sovietice s-a promovat prin ideologie şi teroare o politică de rusificare a popoarelor ne ruse. Prin această politică, expusă cu maximum de rigoare ştiinţifică, se dezvăluie în cazul particular al RASSM, cum a fost afectată nu numai statalitatea formal proclamată şi garantată constituţional, ci şi identitatea culturală, tradiţiile, limba, chintesenţa naţională a populaţiei băştinaşe din stânga Nistrului. Sunt analizate condiţiile în care o atare autonomie administrativ-teritorială fără trecut istoric, lipsită de temei, nerevendicată de moldovenii semianalfabeţi şi în mare parte rusificaţi sau ucrainizaţi, s-a pomenit cu instituţii de tip sovietic: organizaţie de partid bolşevică, guvern „muncitoresc-ţărănesc”, cu reprezentanţă locală, dar total subordonate instituţiilor ucrainene şi unionale. De asemenea, sunt investigate discuţiile asupra temeiurilor lingvistice şi culturale ale noii republici autonome, procesul construcţiei lingvistice, înzestrarea acestei entităţi etno-statale cu o limbă specifică, deosebită de limba română, inventată pe baza idiomurilor românofone transnistrene care trebuiau articulate cu un vocabular şi alfabet rusesc, tentativa de introducere a ei în toate sferele vieţii sociale, prin pretinsa politică de „moldovenizare” și „indigenizare” și, în acest context, consecinţele procesului de rusificare şi comunizare a RASSM prin cultură, învăţământ, politica de cadre, represiuni. În opinia cercetătoarei axa întregului proces de „construcţie naţional-culturală” în RASSM o constituie relaţia moldovenism – românism. Într-un cadru cronologic mai larg, cercetătoarea E. Negru examinează cum conducerea sovietică a promovat în mod constant o politică identitară specifică față de popoarele Ibidem, p. 374.

353

Ibidem.

354

E. Negru, Represiuni poltice în Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească la sfârşitul anilor’30. În: „Destin Românesc”, 1999, nr. 4, pp. 97-105; Idem, Campania împotriva „naţionalismului moldovenesc burghez” de la începutul anilor’30 din RASSM. În: „Destin Românesc”, 2000, nr. 1, pp. 96-101; Idem, Introducerea şi interzicerea grafiei latine în RASSM. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1999, nr. 3-4 (39-40), pp. 34-42; Idem, Politica bolşevică de „moldovenizare” în RASSM. În: „Destin Românesc”, 1999, nr. 1, pp. 106-113; Idem, Formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi evoluţia ei social-economică. În „Revista de Istorie a Moldovei”, 2010, nr. 1 (81), pp. 161-169; Idem, Decimarea elitei politice din RASSM: Cazul Gr. Starîi. În: „Destin Românesc”, 2010, nr. 2, pp. 32-39; Idem, Literatura şi presa din RASSM. În: „Cugetul”, 2001, nr. 1, pp. 24-26.; Idem, Politica etnoculturală în Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească (1924 – 1940). Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2003, 200 p.; Idem, Proiectul identitar „moldovenesc” din RASSM și deznodământul său tragic. În: Centenar Sfatul Țării, op. cit., pp. 636-647; Idem, Politica naţională şi identitară în RASSM-Radiografia unei măsluiri. În: 200 ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Ţarist. Cahul, 2012; Idem, Experimente lingvistice din RASSM (1924 – 1938). În: „Caiete de Istorie”, 2002, nr. 1; Idem, Masa rotundă Românii din URSS sub Imperiul Foamei artificiale (anii 20 – 30 ai secolului XX). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2011, nr. 3-4, pp. 236-238.

355

71

ne-ruse care avea ca finalitate impunerea unei noi culturi socialiste, reconstrucția limbilor naționale și impunerea limbii ruse, rescrierea istoriilor popoarelor din cadrul URSS, evidențierea rolului poporului rus în destinul celorlalte popoare sovietice, remodelarea conștiințelor naționale ale acestora prin apropierea și înglobarea lor într-o națiune sovietică unică – „popor sovietic”. Însă, după cum se remarcă, anume în anii 1920, pentru a câștiga încrederea popoarelor de la periferiile naționale ale URSS și pentru a se detașa de politica de oprimare a imperiului țarist, apreciat drept „închisoare a popoarelor”, bolșevicii au făcut cedări tactice, asigurându-le acestor popoare dreptul de a-și dezvolta cultura și identitatea proprie356. Volumul istoricilor A. Gribincea, M. Gribincea şi I. Şişcanu357 abordează un subiect mai puţin studiat de istorici, precum politica de moldovenizare/indigenizare în contextul proceselor social-politice complexe ale formării şi evoluţiei RASSM în perioada interbelică. Dat fiind legitimitatea îndoielnică şi caracterul artificial al formării RASSM, în condiţiile când românii constituiau mai puţin de 1/3 din populaţia entităţii, a lipsei tradiţiilor culturale naţionale în stânga Nistrului, a numărului mic de cadre moldoveneşti în structurile de partid şi de stat aşa cum constată autorii, „se cereau luate măsuri în vederea „corectării” situaţiei. Soluţia la care s-a recurs a fost una care se încadra perfect în tiparele regimului totalitar şi era în consens cu politica de indigenizare/autohtonizare, în proces de „implementare”, şi aceasta în URSS”358. Studiul respectiv cuprinde documente şi materiale inedite, cea mai mare parte a cărora sunt date publicităţii pentru prima oară. Structurate cronologic, în trei secţiuni distincte, documentele şi materialele reflectă considerentele geopolitice ale formării RASSM, situaţia social-politică la diferite etape de evoluţie ale acesteia, nivelul ştiinţei de carte, discuțiile purtate în jurul statutului „limbii moldoveneşti” şi a necesităţii moldovenizării aparatului de stat, atitudinea populaţiei simple, a funcţionarilor de stat şi a minorităţilor naţionale faţă de moldovenizare, presiunile exercitate de conducerea ucraineană centrală în problemele legate de identitatea naţională, limbă. Documentele incluse în culegere demonstrează cu lux de amănunte faptul că RASSM a fost creată, în primul rând, din considerente politice pentru a justifica pretenţiile URSS asupra Basarabiei care în anul 1918 s-a unit cu România. O serie de documente ilustrează tentativele de a crea o „limbă moldovenească” artificială, pentru a demonstra existenţa separată a „poporului moldovenesc”, abandonarea acestui curs şi introducerea grafiei latine, act realizat, însă, din considerente politice şi soarta tragică a acestui experiment. În ansamblu, volumul oferă o imagine cuprinzătoare a politicii promovate de autorităţile bolşevice în RASSM, deghizată sub o lozincă falsă, denumită generic „moldovenizare”. Lucrările de sinteză realizate de istoricul I. Caşu359 vin să umple un gol istoriografic şi oferă un tablou integru al unei represiuni obsesive, practicate de regimul sovietic, ilegitim, impus cu forţa în RASS Moldovenească şi apoi în RSSM. Autorul constată că prin Idem, Politica identitară a URSS (1917 – 1964). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2017, nr. 3, pp. 81-96.

356

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, Politica de moldovenizare în RASS Moldovenească. Culegere de documente şi materiale. Chişinău, Civitas, 2004.

357

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 3-4.

358

I. Caşu, Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească. 1924 – 1956. Chişinău, Cartier, 2014; Idem, Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924 – 1956, – Ed a 2-a. Chişinău, Cartier, 2015 (Tipogr. „Bons Offices”).-388 p; Idem, „Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944 – 1989). Chişinău, Cartdidact, 2000; Idem, Teroarea stalinistă în Moldova Sovietică (I). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2010, nr. 1.

359

72

implantarea modelului bolşevic de sorginte militarist, autoritar şi ultra centralizat s-a urmărit cu tenacitate anihilarea individului ca entitate autonomă. Primele două capitole ale cărţii360 se referă la raioanele din stânga Nistrului în perioada interbelică şi prezintă realitatea complexă a represiunilor din această regiune începând cu lovitura de stat bolşevică, accentuate din 1919, odată cu introducerea politicii comunismului de război, urmate cu foametea din 1921 – 1922, colectivizarea forţată, însoţită de deportări în masă, foametea din 1932 – 1933, culminând cu cauzele, specificul, dinamica şi consecinţele Marii Terori staliniste în RASSM, din anii 1937 – 1938. Lucrările abordează şi chestiunea rezistenţei faţă de regimul stalinist în contextul principalelor campanii de represiuni, deportări şi foamete, politica națională promovată de regimul sovietic. Referindu-se la cauzele care au determinat autoritățile staliniste să promoveze o politică națională deosebită, în favoarea popoarelor mici de la periferiile naționale, istoricul argumentează că, în perspectiva de „a câștiga adeziunea minorităților discriminate anterior” de țarism și „preocupați de a elimina acest handicap și stigmat al regimului precedent”, regimul sovietic a adoptat politica indigenizării cadrelor „conform căreia posturile de conducere la nivel local urmau a fi distribuite proporțional, potrivit criteriului etnic”. În acest sens, în decursul anilor 20 – 30, „statul sovietic a creat o serie de autonomii teritoriale, a introdus alfabete, simboluri și tradiții naționale, de multe ori inventate pentru prima dată în istorie”, inclusiv pentru „populația românofonă de pe malul stâng al Nistrului”361. Politica bolşevică de înfometare a populaţiei Imperiului sovietic în primele două decenii de existenţă, inclusiv a populaţiei RASSM, ca parte componentă a RSS Ucrainene, este o preocupare constantă a istoricului V. Guzun. Aşa cum remarcă cercetătorul, problematica este conexată cu instaurarea şi supravieţuirea regimului bolşevic, realizarea primului cincinal, industrializarea accelerată, colectivizarea forţată, represiunile în masă, problema refugiaţilor, chestiunea basarabeană şi permite înţelegerea modului în care a fost posibilă utilizarea foametei ca instrument politic. Cele câteva volume362, bazate pe documente diplomatice româneşti inedite din arhiva Ministerului de Externe, din Arhivele Naţionale etc., presa vremii din ţară şi străinătate, o bibliografie bogată, permit schiţarea unei perspective naţionale şi completarea celei regionale asupra evenimentelor. Concluzia generală a lucrărilor este că foametea din anii 1931 – 1933, produs ideologic al sistemului, a fost cauzată, în principal, de acţiunile represive, brutale ale autorităţilor staliniste centrale şi locale împotriva ţărănimii recalcitrante la procesele de sovietizare şi colectivizare a agriculturii şi a avut un caracter artificial, planificat şi organizat. Scopul suprem a fost instaurarea, consolidarea şi menţinerea regimului bolşevic. Factorii climaterici, calamităţile naturale, după cum demonstrează V. Guzun, nu au jucat un rol determinant în declanşarea foametei. Dimpotrivă, subliniind încă o dată A se vedea: I. Caşu, Duşmanul de clasă, op. cit.

360

I. Cașu, Etnicitate și politică în Moldova Sovietică. În: Basarabia. Dilema identității, ed. Fl. Solomon, A. Zub. Iași, Editura Fundația Academică „A. D. Xenopol”, 2001, p. 59.

361

V. Guzun, Marea foamete sovietică, 1926 – 1936. Baia Mare, Editura Universităţii de Nord, 2011, 380 p.; Idem, Indezirabilii: aspecte mediatice umanitare şi de securitate privind emigraţia din Uniunea Sovietică în România interbelică. Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2013; Idem, Imperiul Foamei: foametea artificială din URSS şi impactul asupra spaţiului românesc: 1921 – 1922, 1931 – 1933, 1946 – 1946. Bucureşti, Filos, 2014, 504 p; Idem (editor), Foametea, piatiletka şi ferma colectivă: documente diplomatice româneşti. 1926 – 1936. Baia Mare, Editura Universităţii de Nord, 2011; Idem (editor), Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru: documente diplomatice şi ale serviciilor române de informaţii. 1919 – 1936. Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2012.

362

73

impactul hotărâtor al factorilor subiectivi în aceste procese, sunt prezentate particularităţile politicii deliberate de înfometare. Cauzele principale ale foametei, aşa cum rezultă din cercetările efectuate, rezidă în „factorul lupta pentru pâine”, criza produselor alimentare, elaborarea primului cincinal, în care s-a pus accentul pe industrializarea accelerată şi colectivizarea forţată a agriculturii, cu efecte extrem de nocive asupra mediului rural sub aspect demografic, economic, social şi cultural. În acest context, un rol determinant l-au jucat acţiunile represive împotriva ţăranilor care se opuneau procesului de colectivizare: fixarea unor preţuri fixe derizorii la produsele alimentare şi a unor impozite exagerate în natură; campaniile de colectare a produselor alimentare, desfăşurate de echipele de rechiziţionare formate din muncitori, activişti, ţărani săraci, cu implicare armatei şi organelor GPU. Aceste campanii, soldate cu confiscarea stocurilor de produse agricole curente şi a rezervelor de pâine de la ţărani, necesare pentru supravieţuire în perioadele grele, au determinat consecinţele îngrozitoare ale foametei. Printre acestea, autorul remarcă pierderile umane, care sunt apreciate drept o „catastrofă demografică”. De asemenea, se accentuează, că foametea a fost unul din mijloacele de exterminare utilizate pentru sovietizarea populaţie, indiferent de etnie, în anii de formare şi consolidare a regimului. Iar în cazul RASSM, a servit drept model pentru politicile de asimilare a românilor transnistreni şi un instrument de fundamentare a teoriei despre „naţiunea moldovenească”. Analize consistente, bine documentate ţin de „refugiul în România” al populaţiei transnistrene. Autorul prezintă mai multe informaţii din arhivele şi presa românească despre exodul din anii 1931 – 1933, ajutorul acordat de Statul Român refugiaţilor, ştiri care au şocat şi distanţat societatea românească de modelul sovietic de guvernare, asociat cu foametea deliberată şi sărăcia extremă, cu mijloace criminale de nimicire a ţărănimii. În culegerile de documente și studiile elaborate de I. Varta, T. Varta, I. Şarov363, I. Varta, T. Varta364, M. Tașcă365, Gh. Negru, M. Tașcă366, E. Negru, Gh. Negru367 sunt analizate multilateral, în baza multiplelor documente de arhivă inedite, contextul istoric intern și extern, cauzele declanșării „Marii Terori”, motivele ideologice şi argumentarea politicii de represiuni ale regimului stalinist, particularităţile acestui fenomen în RASSM, categoriile supuse represiunilor, teroarea generalizată, pregătirea, desfășurarea și etapele represiunilor, mecanismul și operaţiunile din cadrul „Marii Terori”: „chiaburească”, „naţionale”, „română” ș. a., epurarea cadrelor și a intelectualității naționale, lupta cu biserica ortodoxă şi alte confesiuni în această perioadă, execuţiile în masă, componenţa şi activitatea „troicii speciale” din republica autonomă în date statistice, realizarea în practică a execuţiilor, consecinţele dezastruoase ale „Marii Terori”. Cercetătorul A. Memei368 abordează tematica atrocităţilor regimului comunist, pe care acoliţii stalinişti le-au aplicat, la început în RASSM, iar apoi în RSSM. Autorul exa I. Varta, T. Varta, I. Şarov, Asasinările în masă din RASSM în perioada Marii Terori. Vol. I. 1937 – 1938. Chişinău, Arc-Cartdidact, 2010.

363 364

I. Varta, T. Varta, Marea teroare din URSS şi RASS Moldovenească (1937 – 1938). În: „Fără termen de prescripţie”, op. cit., pp. 356-428.

365

M. Taşcă, editor, „Operaţiunea română” din RASS Moldovenească în Marea Teroare stalinistă. Chişinău, Editura Serebria, 2014, 943 p.

366

Gh. Negru, M. Taşcă, Represiunile politice din RASSM în anii 1937 – 1938 („Operaţiunea culăcească” şi „operaţiunea română”). În: „Fără termen de prescripţie”, op. cit., pp. 429-455.

367

E. Negru, Gh. Negru, Sistemul terorii din RASSM în anii 1937-1938. În: Reconstituiri istorice: Civilizaţie, valori, paradigme, personalităţi: In honorem academicianValeriu Pasat. Res. ed. I. Valer Xenofontov. Chişinău, Biblioteca Ştiinţifică (Institut ) „A. Lupan”, 2018, pp. 288-302.

368

A. Memei, Teroarea comunistă în RASSM (1924- 1940) şi RSSM (1944 – 1947). Mărturii documentare. Chişinău, Serebia, 2014.

74

minează o gamă largă de probleme, întrunind într-un lanţ toate crimele puse la cale și realizate în această regiune, precum: formarea RASSM şi problema Basarabiei, genocidul organizat de bolşevici împotriva populaţiei din RASSM, esenţa politicii coloniale teroriste a comuniştilor, promovată în RASSM, colectivizarea forţată şi lichidarea ţărănimii, foametea organizată de bolșevici în RASSM, genocidul etnic şi evadarea moldovenilor din „raiul” comunist în România, partidul comunist din RASSM şi cadrele lui, represiunile şi „mâncărimea” între comunişti, tragedia satului Mălăieşti, restabilirea regimului comunist în raioanele din dreapta Nistrului în martie-aprilie 1944, genocidul promovat de regimul comunist în RSSM (1944 – 1947). După cum demonstrează autorul, începând cu fondarea RASSM – o formaţiune artificială, gândită să „ţintească cu bătaie lungă” pentru a subjuga populaţia băştinaşă, autorităţile staliniste au mutilat grav conştiinţa transnistrenilor, schimbându-i alfabetul şi limba, impunând limba rusă şi colectivizând gospodăriile ţărăneşti, organizând o foamete groaznică. Cu aceeaşi atitudine criminală erau trataţi nu doar moldovenii, ci şi reprezentanţii altor etnii. Cartea este preţioasă, în acest sens, şi prin statistica pe care o întocmeşte autorul şi operează cu ea pentru a fortifica concluziile. Un capitol aparte este dedicat localităţii natale a autorului-satul Mălăieşti. Volumul de studii „Instituţiile şi nomenclatura sovietică şi de partid din RASSM şi RSSM (1924 – 1956)”369, oferă informaţii referitoare la mai multe domenii legate de formarea şi evoluţia RASSM: noţiuni instituţionale, referinţe biografice de bază privind funcţionarii care au deţinut poziţii de frunte în cadrul organelor de partid şi de stat de nivel raional şi republican, instituţii şi evoluţiile acestora (1. structurile de partid: Comitetul Revoluţionar al RASSM, Comitetul regional al PC (b) U din RASSM, Comitetul Central al Ţăranilor Nevoiaşi, Organizaţia comsomolistă din RASSM; 2. Ramura legislativă – Comitetul Executiv Central Moldovenesc şi Sovietul Suprem al RASSM; 3. Ramura executivă – Guvernul RASSM). În lucrările elaborate de E. Muraru şi I. Moiseev sunt analizate activitatea social-economică, politică şi culturală a femeilor din republica autonomă, aspectele vieții politice și culturale, politica socială a statului în domeniul ocrotirii sănătăţii, de pregătire a cadrelor şi creare a intelectualităţii, unele aspecte privind politica de moldovenizare promovate în RASSM370. Un spectru larg de probleme cum ar fi disputele în vârfurile organelor de partid unionale și ucrainene referitoare la necesitatea formării republicii Moldovenești, schimbările intervenite în numărul și componența națională a populației, relațiile naționale din republica autonomă, lupta dintre „originaliști” și „românizatori” pe problema lingvistică în anii 20 – 30, Constituțiile RASSM, contradicțiile în promovarea politicii de „ucrainizare”, preistoria conflictului transnistrean sunt analizate de O. Galuşcenco371. 369

Instituţiile şi nomenclatura sovietică şi de partid din RASSM şi RSSM (1924 – 1956); coord.: M. Tărîţă. Chişinău, Cartdidact, 2017.

370

E. Murau, Activitatea social-economică, politică şi culturală a femeilor din RASSM (1924 – 1940). Chişinău, 1997; I. Moiseev, Aspecte ale vieţii politice şi culturale din RASSM. În: „Cugetul”, nr. 5-6, pp. 66-70; E. Muraru, I. Moiseev, Politica socială a statului în domeniul ocrotirii sănătăţii promovată în RASSM în condiţiile aparatului administrativ de comandă stalinist. Realizări şi zigzaguri. În: „Anale ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”. 2000, Vol. II, pp. 144-147; Idem, Politica de cadre şi crearea intelectualităţii în RASSM în condiţiile aparatului administrativ de comandă stalinist. În: Ibidem, pp. 148-152; Idem, Locul, activitatea şi rolul femeilor în dezvoltarea învăţământului în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. În: Ibidem, 2001, Vol. II, pp. 208-211; Idem, Unele consideraţii privind politica de moldovenizare în RASS Moldovenească în condiţiile aparatului administrativ de comandă stalinist (1924 – 1940). În: „Studia universitatis Moldaviae, 2007, nr. 10, pp. 5-15.

371

O. Galuşcenco, Crearea RASSM. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1997, nr. 3-4, pp. 65-82; Idem, Moldavscaia ASSR. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2009, nr. 1 (77), pp. 89-100; Idem, Populaţia RASSM (1924 – 1940), Chişinău, 2001; Idem, Obrazovanie Moldavscoi ASSR: sovremennîi vzgliad istorika. În: „Problemî naţionalinoi strateghii”, 2014, nr. 5 (26), pp. 202-218; Idem, Iz opîta mejnaţionalinîh

75

Organizarea administrativă a RASSM și modificările intervenite în acest sens, numărul și componența populației, starea economică şi social-politică la sate de la începutul anilor’ 30, rolul campaniilor de colectare a produselor agroalimentare ca factor care a contribuit la agravarea situaţiei, fenomenul foametei din anii 1932 – 1933, cauzele care au provocat-o, atitudinea autorităților locale și centrale față de cei înfometați, consecințele dezastruoase ale acesteia, activitatea Comitetului Științific Moldovenesc, elita de partid din republica autonomă sunt analizate în studiile, articolele istoricului C. Stratievschi, publicate după 1991372. În una dintre ultimele lucrări ale autorului, dedicată special industriei RASSM373, se analizează starea şi perspectivele de dezvoltare a acestei ramuri în anii 1920 – 1940, restabilirea ei în condițiile noii politici economice, promovate de partidul bolșevic, obiectivele regimului cu privire la consolidarea industriei de stat și limitarea treptată, iar ulterior, lichidarea definitivă a sectorului privat din această ramură, prin instituționalizarea proprietății de stat și a celei cooperatiste, restabilirea, lărgirea și reutilarea vechilor întreprinderi, darea în exploatare a celor noi, problemele existente în această ramură, trecerea la dezvoltarea planică și centralizată a economiei, perspectivele și realizările în dezvoltarea industriei, în primul rând, a ramurilor de bază: alimentară și a materialelor de construcții, a cooperației meșteșugărești în anii primelor trei cincinale, sporirea volumului producției industriale și lărgirea asortimentului de mărfuri, creșterea numerică a celor angajați în diferite activități industriale și ale cooperației meșteșugărești. Un loc aparte este acordat restructurărilor operate în conducerea acestor ramuri, trecerea de la gestionarea multidepartamentală la cea ramurală, statornicirea a trei tipuri de întreprinderi industriale cu statut de subordonare unională, republican-ucraineană și locală. Autorul, fără a intra în detalii referitoare la caracterul politic al procesului de industrializare în RASSM, legate de pretențiile teritoriale ale URSS față de Basarabia, se limitează doar la constatarea faptului că din cauza frecventelor roade proaste din agricultură, dar și a statutului de zonă de frontieră a republicii, autoritățile centrale și ucrainene manifestau o „atitudine de bună voință”, acordând o „atenție deosebită” dezvoltării economiei republicii, pentru a schimba„ înfățișarea și a lichida înapoierea ei”. Concludente, de exemplu, sunt hotărârile CEC al URSS din 26 ianuarie 1926 și Sovietului Naționalităților al CEC al URSS din 15 mai 1928, care sunt citate în lucrare374.

otnoşenii v Moldavscoi ASSR. În: „Naţionalinîie otnoşenia v Respublike Moldova na sovremennom etape i puti ih optimizaţii (Materialî „kruglogo stola”)”. Kişinev, 1999, p. 53-59; Idem, Kak sozdavalasi respublika na Dnestre (k 80-letiiu MASSR). În: „Ejegodnîi istoriceskii alimanah Pridnestrovia”, 2004, nr. 8, pp. 43-54; Idem, Boriba mejdu rumânizatorami i samobîtnikami v Moldavscoi ASSR (20 – îe godî). În: Ibidem, 2002, nr. 6. Idem, Boriba mejdu rumânizatorami i samobîtnikami v Moldavscoi ASSR (30 – îe godî). În: Ibidem, 2003, nr. 7, pp.4655; Idem, O pervoi Konstituţii moldavscogo naroda. În: Vehi moldavscoi gosudarstvennosti. Sbornik tekstov Konstituţii, coord. V. Ţaranov. Kişinev, 2000; Idem, Pridnestrovskii konflikt: predistoria protivostoiania. În Anuarul Institutului de Cercetări Interetnice, vol. IV. Chișinău, 2003; Idem, K voprosu o protivoreciah v provedenii politiki ukrainizații v Moldavscoi ASSR (20 – e gg XX v.). În: Revista de Etnologie și Culturologie, vol. IX-X. Chișinău, 2011, pp. 121–124; Idem, Realizația etniceskoi politiki na levoberejie Dnestra. În: Materialele Simpozionului național de etnologie: tradiții și procese etnice. Ediția I/ Coord.: Natalia Grădinaru. Chișinău, 2020, pp. 232-239.

372

C. Stratievschi, Izmenenia v administrativno-territorialinom delenii i v sostave naselenia Moldavscoi ASSR (1924 – 1940 gg.). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1995, nr. 2 (22), pp. 24-38; Idem, Godî trudnîie, godî golodnîie (1924 – 1926 gg. v AMSSR). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2007, nr. 1 (69), pp. 3-19; Idem, Golod 1932 – 1933 g.g. v Moldavscoi ASSR. Chişinău, Editura Cetini, 2001; Idem, Golod 1932 – 1933 gg. v Moldavscoi ASSR. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1993, nr. 2 (14), pp. 40-50; Idem, Promîșlennosti Moldavscoi ASSR (1924 – 1940). Chișinău, CEP USM, 2007; Idem, Iz istorii Moldavscogo naucinogo komiteta. În: „Ejegodnîii istoriceskii alimanah Pridnestrovia”, 1998, nr. 2, pp. 90-100; Idem, Partiinaia elita Moldavscoi ASSR (1924 – 1940 gg.). În: Ibidem, 2003, nr. 7, pp. 104-108;

373

Idem, Promîşlennosti Moldavscoi ASSR (1924 – 1940). Chişinău, CEP USM, 2007. Ibidem, pp. 30-31.

374

76

Toate acestea, totuși, scot în evidență caracterul expansionist al politicii regimului bolșevic promovată prin dezvoltarea acestui domeniu. De asemenea, este propusă o nouă periodizare a dezvoltării interbelice, bazată nu pe criterii politice, ci pe cele de ordin economico-sociali. În opinia istoricului, perioada de restabilire a industriei și a economiei naționale a RASSM, în ansamblu, nu s-a încheiat în 1925, cum s-a considerat anterior, ci mai târziu, în a doua jumătate a anilor’20375. O analiză complexă a problemelor legate de formarea şi evoluţia RASSM se conţine în studiul istoricilor V. Burlacu şi Gh. Cojocaru376, precum și sinteza enciclopedică a istoricului V. Ciobanu377. Anumite aspecte ale formării și evoluției RASSM, precum obiectivele formării, statutul ei în componența RSS Ucrainene, procesul de latinizare la nivel unional şi regional, politica etnolingvistică, istoria Transnistriei în context general românesc, vechimea românilor la est de Nistru, elaborarea tezelor moldovenismului, anularea memoriei și identității naționale a românilor transnistreni, atrocitățile staliniste comise în scopul lichidării rezistenței lor, formarea și soarta intelectualității naționale, scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă, problema lingvistică și a „moldovenismului” transnistrean, românitatea Transnistriei, numărul și componența populației, problema națională și a „naționalităților conlocuitoare”, instanţele judecătoreşti si ale procuraturii în RASSM sub regimul totalitar bolşevic, viața religioasă și politica bolșevică față de biserică, activitatea unor instituții superioare de învățământ, din istoria statutului juridic al Transnistriei, simbolurile (stema, steagul, imnul) RASSM, corelația dintre formarea RASSM și originile conflictului transnistrean, dezvoltarea economică a satului moldovenesc în ajunul colectivizării ș. a. sunt abordate, respectiv, în articolele, studiile și lucrările publicate de I. Şişcanu378, N. Movileanu379, A. Moraru380, N. Enciu381, P. Parasca382, I. Conţescu383, B. Stratulat384, Gh. Negru385, I. Popa, L. Popa386, A. Petrencu387, L. 375

A se vedea: în ibidem, pp. 114-115.

376

V. Burlacu, Gh. Cojocaru, RASSM: formare şi evoluţie. În: Panorama comunismului în Moldova sovietică: context, surse, interpretări / ed: L. Corobca. Iaşi, Polirom, 2019, pp. 99-136.

377

V. Ciobanu, Teritoriile din stânga Nistrului în perioada interbelică. În: Republica Moldova: ed. encicl. / Inst. De Studii Enciclopedice; col. red.: Gh. Duca (preş.). Ediţia a doua revăzută şi adăugită. Chişinău: Institutul de Studii Enciclopedice, 2011, pp. 207-210.

378

I. Şişcanu, Formarea şi evoluţia RASSM de la 1924 la 1940. În: „Cugetul”, Chişinău, 1992, nr. 5-6; Idem, , Latinizarea în URSS: context, obiective şi acţiune, 1918 – 1940. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2011, nr. 3-4, pp. 73-82.

379

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1993, nr. 1 (13), p. 61-69; (II) Ibidem, 1993, nr. 2 (14), pp. 69-77; Idem, Problema limbii naționale și a grafiei latine în RASS Moldovenească. În „Cugetul”, nr. 2, 2001, pp. 26-31.

380

A. Moraru, Destinul unui document. În: „Cugetul”, Chişinău, 1992, nr. 5-6.

381

N. Enciu, Transnistria, breşă strategică a Uniunii Sovietice...În: „Caiete de Istorie”, 2004, nr. 12.

382

P. Parasca, Românii din Podolia în secolele XII-XV. În: „Cugetul”, 1993, nr. 3-4, pp. 9-16.

383

I. Conţescu, Localităţi moldoveneşti din Transnistria. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6, pp. 3-14.

384

B. Stratulat, Formarea RASSM: aspect politic. În: „Moldova şi lumea”, 1999, nr. 3-4.

385

Gh. Negru, Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească. Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2003.

386

I. Popa, L. Popa, Românii, Basarabia şi Transnistria. Bucureşti, 2009; Ioan C. Popa, „Totalitarismul bolşevic antiromânesc s-a născut în Tansnistria”, comunicare susţinută la Conferinţa cu tema „Sistemul comunist, între realități şi discurs istoriografic”, organizată de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Bucureşti, 12-13 iunie 2008; Idem, Mecanisme de putere ale regimului totalitar comunist în perioada bolşevismului. Impactul în Basarabia şi Transnistria. Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu. Centrul de Studii Strategice, 2011; Idem, Transnistria, şcoala de cadre. Vitali Iakovlevici Holostenko (Din Transnistria la conducerea Partidului Comunist din România). În: „Magazin istoric”, ianuarie 2008; Idem, Gheorghe Pintilie Pantiuşa. În: „Magazin istoric”, septembrie 2008. A. Petrencu, Naţionalinaia intellighenţia Moldavscoi ASSR, formirovanie i sudiba. În: „Sovetskie naţii i naţionalinaia politika v 1920 – 1950 – îie godî”. Materialî VI Mejdunarodnoi naucinoi konferenţii. Kiev, 10-12 okteabria 2013 g. M., POSSPEN, 2014, pp. 232-237.

387

77

Burmenko388, P. Negură389, T. Cotelnic390, A Stan391, I. Dron392, C. Ungureanu393, T. Puiu394, L. Prisac395, Iu. Frunză396, I. Xenofontov397, N. Fuștei398, O. Moşin, M. Bortă399, N. Dabija400, V. Ciorbă401, N. Mafteuță402, D. Grama403, S. Andrieş-Tabac404, O. Serebrean405, R. Lozinschi406, V. Ciubuc407, N. Chicuș408 ș. a. Este de remarcat faptul că istoricul A. Moraru pentru prima dată a publicat şi a analizat „Memoriul” din 4 februarie 1924409. Referindu-se la chintesenţa problemei, academicianul Al. Zub susţine argumentat că: „în cea mai mare parte a secolului trecut (sec. XX – n. n.), ideea că moldovenii sunt o naţiune istorică distinctă a servit evident intereselor politicii externe sovietice”, iar „o dată ce moldovenii locuiau un teritoriu românesc care fusese anexat în mod forţat în 1940, politica culturală sovietică făcea tot posibilul pentru a susţine achiziţiile teritoriale ulterioare celui de-al doilea război mondial”410. Etapele evoluției științelor umanistice, „instituționalizarea” științifică a istoriografiei moldovenești de sorginte sovietică în RASSM, crearea și activitatea Comitetului Științi L. Burmenco, Formirovanie intellighenţii MASSR: dostijenia i problemî v realizaţii ideologhiceskih ustanovok totalitarizma. În: „Anale ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, 2001, Vol. II, pp. 14-16; Idem, Politika totalitarnogo rejima v otnoșenii intellighenții MASSR(1924 – 1940 gg.). Teză de doctor în ștііnţe istorice. Chișinău, 2016.

388

P. Negură, Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni şi puterea sovietică în epoca stalinistă. Chişinău, Cartier, 2014.

389

T. Cotelnic, Calvarul lingvistic din anii’20 – ’30 în RASSM. În: „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1996, nr. 2; Idem, Limba română în contextul sociolingvistic din Transnistria. În: „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară’’, 1998, nr. 1.

390

A. Stan, „Moldovenismul”. Istoria unei contrafaceri. În: „Destin Românesc”, 2004, nr. 1-2, pp. 75-87; Idem, Basarabia şi Cominternul. În: „Destin Românesc’’, 2002, nr. 4, pp. 89-95.

391

I. Dron, Transnistria (Reevaluări şi contribuţii etnoistorice). În: „Destin Românesc”, 1999, nr. 1, pp. 82-96.

392

C. Ungureanu, Populaţia RASS Moldoveneşti (1924 – 1940). În „Caiete de istorie”, an. IV, nr. 1 (12), Chişinău, 2004; Idem, Populaţia Transnistriei (1926 – 1989). În: „Destin Românesc”, 2003, nr. 3-4, pp. 114-142; Idem, Populația raioanelor de est ale Republicii Moldova în 1989 și 2004 (evoluție numerică). În: „Destin Românesc”, 2012, nr. 1.

393

T. Puiu, Naţiuni şi naţionalităţi în spaţiul rus şi sovietic. În: „Limba română’’, 2000, nr. 6-12.

394

L. Prisac, Sub ocrotirea „fratelui mai mare” sau despre „naţionalităţile conlocuitoare” în R(A)SSM. În: Panorama comuismului, op. cit., pp. 416-437.

395

Iu. Frunză, Instanţele judecătoreşti si ale procuraturii în RASSM sub regimul totalitar bolşevic. (1924 – 1940). În: „Destin Românesc”, 1999, nr. 2, pp. 116-124.

396

I. Valer Xenofontov, Complexul monahal Japca: istorie şi spiritualitate. Chişinău, Lexon-Prim, 2020; Idem, Atrocităţile bolşevice comise împotriva clerului ortodox din R(A)SS Moldovenească. În: Arhivele memoriei: Recuperarea şi valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din RSSM: Memorii. Documente. Studii de caz, vol III. coord. I. Valer Xenofontov. Chişinău, Biblioteca Ştiinţifică (Institut) „Andrei Lupan”, 2019, pp. 276-298.

397

N. Fuştei, Viaţa religioasă în RSSM. În: Panorma comunismului în Moldova sovietică, op. cit., pp. 355-372; Idem, Istoria relaţiilor dintre statul sovietic şi cultele religioase pe perioade. În: Reconstituiri istorice: Civilizaţie, valori, paradigme, personalităţi: In honorem academician Valeriu Pasat. Res. ed. I. Xenofontov. Chişinău, Biblioteca Ştiinţifică (Institut ) „A. Lupan”, 2018, pp. 476-501.

398

O. Moşin, M. Bortă (editori), Vrednici ostenitori ai Bisericii. Dicţionar istorico-biografic. Ed. revăzută şi completată. Chişinău, EFP „Tipografia Centrală”, 2017.

399

N. Dabija, Bolşevicii şi biserica. În: „Literatura şi Arta”, 6 septembrie 2007.

400

V. Ciorbă, Misiunea ortodoxă română din stânga Nistrului (1941 – 1944). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2011, nr. 1-2.

401

N. Mafteuță, Activitatea Institutului Pedagogic din Tiraspol în anii 1930 – 1940. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2019, nr. 3-4, pp. 86-95.

402

D. Grama, Din istoria statutului juridic al Transnistriei. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6.

403

S. Andrieş-Tabac, Simbolurile de stat ale Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti: stema, steagul, imnul. În: Panorama comunismului în Moldova sovietică: context, surse, interpretări/ed: L. Corobca. Iaşi, Polirom, 2019, pp. 248-274.

404

O. Serebrean, Originile conflictului transnistrean. În: „Magazin istoric”, octombrie 2004.

405

R. Lozinschi, RASSM şi statalitatea noastră. În: „Jurnal de Chişinău”, nr. 323, 15 octombrie 2004.

406

V. Ciubuc, Basarabia şi Transnistria. Restanţe ale istoriei. Chişinău, Ştiinţa, 2010.

407

N. Chicuş, Economiceskoie razvitie docolhoznogo sela Modavscoi ASSR. Kişinev, 1989.

408

A. Moraru, Destinul unui document, op. cit., pp. 55-58.

409

Al. Zub, Prefaţă la versiunea românească: King Ch., Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală. Chişinău, Arc, 2002, p. XVII.

410

78

fic Moldovenesc în anii 1926 – 1940 sunt analizate de istoricii D. Dragnev411 și I. Valer Xenofontov412. Din această perspectivă, s-a considerat oportun de a trata populaţia românească din autonomie, dar și pe cea din Basarabia, ca o naţiune aparte de cea română, iar „justificările” din domeniile istoriei, ideologiei și politicii sovietice nu au prins decât contur. Profesorul B. Vizer, se pronunţă împotriva istoricilor care ignorează existenţa unor premise pentru formarea autonomiei Moldoveneşti în stânga Nistrului, „pe un pământ străin”. În acest context el insistă: „Nu se iau în consideraţie premisele istorice – vechimea românilor pe aceste pământuri; răspândirea populaţiei române (volohi), între Nistru, Bugul de Sud şi Nipru; premisele politice, determinate de politica naţională a bolşevicilor din acea perioadă”, ce prevedea crearea „structurilor politice pentru populaţia minoritară ne rusă – republici unionale, autonome, regiuni naţionale”, chiar dacă scopul principal era – „folosirea acestei politici în declanşarea revoluţiei socialiste mondiale sub egida Rusiei”413. În susţinerea argumentelor că populaţia românească a stăpânit pământuri la Est de Nistru din cele mai vechi timpuri, profesorul B. Vizer, aduce considerentele istoricului A. Boldur „că în geneza statului moldovenesc de sine stătător au adus aportul componenţele româneşti „nordice” reprezentate de bolohoveni şi brodnici – populaţie românizată. În sec. XII, până la invazia tătaro-mongolilor, în stânga Nistrului exista statul Volohovenilor”, şi, „odată cu izgonirea în sec. XIV a tătarilor-mongolilor populaţia română se extinde până la Nipru”414. Un alt argument adus de istoricul B. Vizer este că „pacea încheiată între turci şi ruşi”, la 12 septembrie 1740, se numea „Statutul pentru stabilire de către Rusia a graniţei Rusiei şi Turciei, şi a graniţei Moldovei pe râul Bug. În acei ani această imensă regiune era numită Ucraina Moldovenească”, pe teritoriul căreia Ecaterina a II-a „a avut intenţia de a crea Moldova Nouă”415. De asemenea, aşa cum se constată, „până la ocupaţia rusească din 1792 toate oraşele dintre Nistru şi Bug purtau denumiri româneşti: Balta, Nani (Ananiev), Râmniţa, Ocna, Bârzu, Sucleia (Tiraspol), Moldoveanca (Odesa), Vozia (Ociakov) ş. a. Sursele istorice dispun de amintiri ale diferitor călători care până la 1792 n-au întâlnit pe aceste pământuri altă populaţie, decât română (valahă, moldovenească)” şi tătari. Majoritatea localităţilor rurale, purtau denumiri româneşti. Până la sfârşitul sec. XVII moldovenii constituiau pe aceste pământuri majoritatea absolută sau relativă”416. Cu referinţă la rolul RASSM în destinul populaţiei băştinaşe acelaşi istoric afirmă că în pofida multor dificultăţi, această entitate „a fost un factor pozitiv în revenirea naţională a moldovenilor la identitatea lor română. Ea confirmă românitatea Transnistriei, a fost o garanţie a supravieţuirii acestei ramuri a neamului, a păstrării graiului strămoşesc, a datinilor, folclorului şi apartenenţei la neamul românesc a moldovenilor din stânga Nistrului”417. D. Dragnev, Etapele evoluţiei ş tiinţelor socio-umanistice din Moldova (1946 – 2016). Î n : Probleme actuale ale istoriei ştiinţei, resp. ed.: Ion Valer Xenofontov. Chişinău, Biblioteca Ştiinţifică (Institut) „Andrei Lupan”, 2017.

411

412

I. Valer Xenofontov, Istorie și ideologie în RASS Moldovenească (1924 – 1940). În: Declaraţia de autodeterminare de la Oradea din 12 octombrie 1918. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2018, pp. 265-275.

413

B. Vizer, I. Ivanov, Din istoria creării RASS Moldoveneşti. În: Probleme ale ştiinţelor socio-umane şi modernizării învăţământului. Volumul II, UPS „I. Creangă”, Chişinău, 2004, pp. 407-408.

414

A se vedea: A. Boldur, Istoria Basarabiei. Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1992, pp. 98-125.

415

B. Vizer, op. cit., p. 408.

416

Ibidem, p. 409.

417

Interviu cu Vizer Boris, dr. hab, prof. univ. În „Caiete de Istorie”, 2004, nr. 12, p. 28.

79

Opinii similare sunt enunţate şi de V. Ciubuc, care consideră: „Faptul că a existat o bază socială naţională pentru formarea şi organizarea RASSM a fost şi este o realitate incontestabilă. Prezenţa de veacuri pe acest teritoriu a poporului autohton – românii moldoveni – a determinat, până la urmă, decizia autorităţilor ucrainene sovietice, dar şi centrale de la Moscova să accepte formarea Republicii Autonome Moldoveneşti. Constituirea acestei unităţi politice era şi în interesele poporului autohton, deşi se ştie că în paralel regizorii politici urmăreau şi scopuri politice geostrategice”418. Mai mult, el afirmă, că „organele Puterii Sovietice Centrale de la Kiev (Harkov-n. n.) şi Moscova, chiar dacă urmăreau propriile scopuri, n-au ezitat să-i asigure noii RASSM drepturi constituţionale bine formulate. Deci RASSM, deşi a fost creată, urmărindu-se expansiunea spre Vest, totuşi n-a fost o simplă butaforie, ci o formaţiune naţională statală cu acte în regulă la toate nivelurile, fie ele şi de tip sovietic: local, ucrainean şi unional. Existenţa organului suprem legislativ – Sovietul Suprem al RASSM- şi a Constituţiei îi confereau acestei formaţiuni o pondere juridică”. Referindu-se la partea formală a acestor realităţi, fără a lua în calcul caracterul lor declarativ şi ignorarea acestora pe parcursul existenţei autonomiei moldoveneşti, autorul conchide: „situată la periferia RSS Ucrainene şi a URSS, RASS Moldovenească avea, conform Constituţiei, largi drepturi autonome, dar şi anumite drepturi constituţionale suverane. Astfel modificarea Constituţiei şi a teritoriului RASSM nu putea fi realizată fără aprobarea Sovietului Suprem al RASSM”, iar „Legea fundamentală a RASS Moldoveneşti definitiva legitimitatea statalităţii naţionale a moldovenilor din Transnistria în conformitate cu legile valabile de atunci ale regimului sovietic”419 şi, „indiferent de scopurile strategice urmărite de URSS, formarea acestei entităţi a fost bazată pe dreptul istoric şi etnic al moldovenilor”420. Deşi cu o altă ocazie, referindu-se la dreptul constituţional al RASSM la suveranitatea teritorială, drept consfinţit chiar şi de Constituţia RSS Ucrainene din 1936, al cărei art. 4 prevedea: „Teritoriul RASSM nu poate fi schimbat fără acceptul acestei republici”, D. Ciubuc recunoaşte: „De aceste drepturi constituţionale, dar şi de alte drepturi fundamentale, conducerea Moscovei nu va ţine cont atunci când va lua deciziile hotărâtoare referitoare la soarta RASSM şi a poporului ei titular”421. Într-o serie de lucrări cu caracter general un spaţiu vast este rezervat problemelor legate de formarea şi evoluţia RASSM. Sunt evidenţiate obiectivele formării statalităţii moldoveneşti în stânga Nistrului, caracterizat sistemul politic de tip bolşevic, analizată evoluţia demografică şi organizarea administrativ-teritorială, politica etnoculturală, viaţa social-economică, colectivizarea forţată, represiunile, evoluţia culturii şi alte aspecte422. Autorii lucrării colective „Istoria Basarabiei”, examinând procesul dramatic de dezmembrare a Basarabiei de către guvernul de la Moscova, după reanexarea ei de către V. Ciubuc, op. cit., p. 46.

418

Ibidem.

419

Ibidem, p. 50.

420

Ibidem, pp. 70-71.

421

D. Dragnev ş. a. Din istoria Transnistriei. Chişinău, Civitas, 2001; O istorie a regiunii transnistrene din cele mai vechi timpuri până în prezent. Compendiu. Coord.: Demir Dragnev. Chişinău, Civitas, 2007. A. Moraru, Istoria Românilor. Basarabia și Transnistria. 1812 – 1993. Chișinău, Editura Universul, 1995, pp. 282-311; V. Burlacu, Curs universitar la Istoria Contemporană a Românilor. Partea I, vol 2. Basarabia și RASSM (1918 / 1924 – 1940). Chişinău, Învăţătorul Modern, 2016, pp. 200-360; V. Ciobanu, Teritoriile din stânga Nistrului în perioada interbelică. În: Republica Moldova: ed. encicl. / Inst. De Studii Enciclopedice; col. red.: Gh. Duca (preş.). Ediţia a doua revăzută şi adăugită. Chişinău: Institutul de Studii Enciclopedice, 2011, pp. 207-210.

422

80

sovietici în 1940, scriu că la cercetarea acestui act „o primă şi foarte importantă concluzie se referă la rolul ce se atribuia încă de la început aşa-numitei RASS Moldoveneşti de peste Nistru, care se constituise în 1924 [...]. Organizată pe teritoriul dintre Nistru şi Bug, într-o zonă locuită-în chip preponderent-de către români, această formaţiune fusese cu greu tolerată de către ucraineni, care vedeau în existenţa ei un atentat la unitatea propriului stat. [...] Puţini au înţeles atunci că formarea acestui mic stat tampon era un fel de invenţie pe termen lung şi viza obiective cu bătaie îndepărtată. Autorităţile centrale, obsedate de ideea declanşării revoluţiei mondiale, mai exact de exportul de revoluţie, vedeau în RASSM un fel de cap de pod în înaintarea sistemului sovietic dincolo de Nistru. Ele erau conştiente că susceptibilităţile ucrainenilor puteau fi rănite pe moment, dar scontau într-o compensaţie de perspectivă. De aceea, încă de la declanşarea invaziei din iunie 1940, la Kremlin s-a observat un fel de frenezie ucraineană [...], un foarte influent grup ucrainean”423. Într-o altă lucrare de acest gen, autorii concluzionează că întemeierea RASSM a constituit o parte din strategia lui Stalin de deznaţionalizare a românilor, respectiv a moldovenilor, astfel oferindu-se posibilitatea de a lega subiectul de anexarea Basarabiei de către Rusia în 1812 şi de înfiinţarea RSS Moldoveneşti în 1940 în urma Pactului Molotov – Ribbentrop424. Unele aspecte istoriografice ale procesului de formare şi evoluţie a RASSM sunt analizate de istoricii D. Dragnev, P. Parasca425, V. Burlacu426. Astfel, orice nouă abordare de către istoriografia naţională a unor subiecte legate de înfiinţarea și evoluția fostei RASS Moldoveneşti reprezintă de fiecare dată o încercare temerară şi contribuie la extinderea investigațiilor. O sinteză a realizărilor istoriografiei naţionale cu privire la formarea şi evoluţia RASSM este prezentată în Raportul analitic al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova427, constituită în baza Decretului prezidenţial din 14 ianuarie 2010428 Comisia, efectuând o radiografie a politicilor și practicilor totalitare, derulate în anii 1924 – 1940 în RASS Moldovenească, a constat că „fostei RASSM i s-a rezervat un rol aparte. Formarea acestei entităţi la frontiera pe Nistru cu România trebuia să servească planurilor sovietice de anexare a Basarabiei şi, în acelaşi timp, să contribuie la extinderea spaţiului revoluţiei mondiale proletare în direcţia Balcanilor”429. Astfel, „Deşi prezentată ca o entitate de stat autonomă, RASSM a fost în realitate un „cap de pod” în planurile expansioniste sovietice, evoluând din 1924 până la 1940 spre îngustarea drastică a caracteristicilor proprii unei pretinse entităţi de stat, spre statutul unei regiuni obişnuite a Ucrainei Sovietice”. 423

Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998. Cord. I. Scurtu. Bucureşti, Semne, 1998, p. 223.

424

I. Scurtu ş. a., Istoria Românilor. Epoca contemporană, Manual pentru clasa a XII-a., Chişinău, Prut Internaţional, 2001, pp. 67-70.

425

D. Dragnev, P. Parasca, Cum a fost inventat „punctul de vedere al istoriografiei sovietice” asupra istoriei noastre naţionale. În: „Destin Românesc”, 2010, nr. 2, pp. 40-55. „Destin Românesc”, 2010, nr. 3-4, pp. 156-170.

426

V. Burlacu, Ştiinţa istorică în sistemul de propagandă din RSSM. Anii 1960 – 1980. Studiu monografic. Chişinău, Învățătorul Modern, 2014, pp. 45-48, 140-150, 200-203; Idem, Istoriografia din Republica Moldova în procesul de revenire la valorile naţionale. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2017, nr. 3 (111), iulie-septembrie, pp. 111-152.

427

Raport analitic al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova. În: „Destin Românesc”, 2010, nr.2, pp. 9-21.

428

Decret prezidenţial din 14 ianuarie 2010 „Cu privire la constituirea Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova”. În: „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, 19 ianuarie 2010, nr.5-7, p. 6.

429

Raport analitic, p. 10.

81

„Regimul totalitar bolşevic a transformat republica autonomă de peste Nistru într-un adevărat poligon pentru efectuarea celor mai oribile experimente politice, sociale, economice, culturale și identitare” [...]. Una din cele mai dezastruoase a fost „Colectivizarea forțată de la începutul anilor’30, prin aplicarea constrângerii și violenței în raporturile dintre regimul bolșevic și țărănime, prin instrumentarea unor măsuri administrative și de excomunicare împotriva țăranilor înstăriți, prin asmuțarea țăranilor săraci și mijlocași împotriva așa-numiților „culaci”, care „s-a soldat cu anularea proprietății private la sat, cu un nou război civil împotriva țăranilor, cu foametea înspăimântătoare din anii 1932 – 1933”430. În consecinţă: „Foametea cumplită, represiunile şi deportările operate de autorităţile comuniste au generat un exod masiv de populaţie – fuga peste Nistru, în România. Pentru curmarea acestui exod, care constituia o dovadă concludentă a eşecului catastrofal al politicilor promovate de autorităţile comuniste, s-a recurs la fortificarea pazei frontierei sovietice, însoţită de utilizarea armelor contra transfugilor înfometaţi”. A urmat marea epurare din anii’30 din URSS, care „a lovit din plin şi în RASSM. Mecanismul terorii în masă nu făcea distincţii între victime, nu admitea indulgenţe. Sub ghilotina aşa-numitei „troici speciale”, au căzut unii după alţii ţărani, intelectuali, muncitori, preoţi, oameni nevinovaţi care nu au avut parte nici de un proces de judecată, nici de o înmormântare creştină. Victime deveneau înşişi responsabilii din ierarhiile de partid şi administrative”. Comisia a demonstrat că „regimul totalitar comunist se face responsabil de crime culturale, împotriva spiritului şi identităţii moldovenilor de peste Nistru şi, ulterior, după 1940, a celor din Basarabia, prin impunerea unei „limbi” literare moldoveneşti contrafăcute, conform unor principii aberante de „clasă”, şi prin inventarea, în lipsa oricăror resorturi istorice şi etnoculturale, a unei „naţiuni” moldoveneşti, distincte de cea română. Regimul comunist se face vinovat de reprimarea şi mutilarea conştiinţei noastre naţionale, de suprimarea spiritului nostru liber, de orchestrarea unui război cultural, identitar, propagandistic şi informaţional în toată legea împotriva fraţilor de pe cele două maluri ale Nistrului, cu consecinţe dramatice pentru integralitatea noastră lingvistică şi etnoculturală”431. De asemenea, Comisia a efectuat o inventariere a crimelor, ororilor, atrocităţilor abuzurilor şi nedreptăţilor comise de regimul totalitar comunist între anii’20 – ’90 ai sec. XX, care include: extinderea dictaturii partidului comunist unic în zone incluse din RASSM şi misiunea de subminare şi subversiune a acestei entităţi în raport cu România şi populaţia din Basarabia, de cap de pod al revoluţiei mondiale bolşevice; instituirea unui mecanism diabolic de represiune (....) şi aplicarea terorii în masă; (...) impunerea unei ideologii a urii de clasă, (...) şi de demnitatea umană, exacerbarea propagandei anticreştine şi a xenofobiei; mutilarea spirituală a moldovenilor prin impunerea unei limbi artificiale, străine de limba română, şi a unei identităţi contrafăcute ideologic; (...) lichidarea ţărănimii ca şi clasă, prin colectivizarea forţată şi deportări”; urmată de „foametea cumplită din anii 1932 – 1933; declanşarea represiunilor împotriva aşa-numitelor „elemente antisovietice” şi naţionaliste de la mijlocul anilor’30 ai secolului trecut, deportarea şi exterminarea în masă a oamenilor prin deciziile unor instituţii extrajudiciare, ale aşa-numitelor „troici”432. Ibidem, p. 11.

430

Ibidem, p. 12.

431

Ibidem, p. 18.

432

82

II. Deşi prăbuşirea Uniunii Sovietice a spulberat miturile istorice pe care s-a sprijinit acest colos multinaţional, în cazul fostei RSSM, constituită în mare parte din teritorii româneşti răpite, pentru a preveni un eventual demers iredentist din partea statului vecin, anumite partide politice şi chiar guvernări, au continuat elaborarea unui mit istoric specific, cel legat de identitatea etniei majoritare a Republicii Moldova. După 1991, un grup restrâns de istorici de la Chişinău, autointitulaţi „statalişti”, rămași pe baricade și ostatici ai regimului pro-imperial, de factură antiromânească, au încercat să perpetueze mai mult sau mai puţin explicit concepția sovietică asupra întregii istorii a Republicii Moldova, inclusiv cea referitoare la formarea şi evoluţia RASSM433. Această interpretare ţine de proclamarea republicii autonome – în pofida dictatului de la Moscova și obiectivele urmărite privind formarea acestei entități – ca o etapă importantă în procesul secular de formare statală a Republicii Moldova de astăzi. În acest sens, anul 1924 s-ar înscrie în succesiunea istorică: 1359 (Principatul Moldovei); 1812 (anexarea Basarabiei de către Rusia, devenită după unirea Principatelor din 1859, succesoare a statalităţii moldoveneşti); 1940 (reunirea poporului moldovenesc şi formarea RSS Moldoveneşti) şi 1991 (independenţa Republicii Moldova). Spre exemplu, istoricul V. Ţaranov434 afirmă că prin proclamarea de către Sfatul Ţării, la 2 decembrie 1917, a Republicii Democratice Moldoveneşti ca membru egal al Republicii democratice federative ruse, au fost puse bazele renaşterii statalităţii moldoveneşti pe teritoriul dintre Prut și Nistru. Însă aceasta s-a realizat nu cu scopul de a ajuta poporul muncitor în obţinerea drepturilor sale naţionale, dar pentru a se desprinde de evenimentele revoluţionare din Rusia. Mai mult, odată cu votul Sfatul Ţării din 27 martie 1918 şi unirea Basarabiei cu România, această renaştere a fost pierdută. În acest context, se consideră că adevărata renaştere naţională statală moldovenească s-a realizat puţin mai târziu, în 1924, pe teritoriul din stânga Nistrului unde locuia compact populaţia moldovenească. Aceasta s-a datorat faptului, că după biruinţa revoluţiei din octombrie popoarele Ţării sovietelor au obţinut posibilităţi reale pentru a construi statele lor naţionale435. În acelaşi timp, aşa cum concluzionează V. Ţaranov, în condiţiile când cea mai mare parte a moldovenilor se aflau în Basarabia, în componenţa României regale, statalitatea naţională a poporului moldovenesc a fost renăscută nu pe teritoriul fostului Principat al Moldovei, ci în Transnistria, unde locuia o parte mai mică a naţiunii moldoveneşti. Mai mult, în procesul de pregătire, formare şi activitate a RASSM, a instituţiilor ei au participat activ, de asemenea, şi reprezentanţii Basarabiei, care vedeau prin intermediul ei apropierea statalităţii adevărate a poporului moldovenesc436. Astfel, versiunea care se revendică din continuităţi istorice de durată, cu un singur ţel final, din perspectiva lui 1924, ţine deja de domeniul trecutului și, nu a putut fi atins decât în 1991. Mai mult, chiar dacă RASS Moldovenească a făcut parte, în mod evident, din programul mai larg al întemeierii unor republici autonome pentru grupurile etnice Petre P. Moldovan, Moldovenii în istorie. Chişinău, Poligraf Service, 1993; V. E. Andruşciak et. al. Istoria Republicii Moldova. Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Chişinău, Tipografia Academiei de Ştiinţe, 1997; Istoria Respubliki Moldova. Kișinev, 2002; V. Stati, Moldovenii la răsărit de Nistru. Chișinău, 1995; Vezi: V. Stati, Istoria Moldovei. Chişinău, 2002; Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Chişinău, 2004; Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Ediţia a treia, revăzută şi completată. Asociaţia oamenilor de ştiinţă din Moldova „N. Milescu Spătarul”. Chişinău, Tipografia Centrală, 2015.

433

V. Ţaranov, Vozrojdenie i razvitie moldavscoi gosudarstvennosti. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2010, nr. 2, pp. 36-52.

434

Ibidem, pp. 36-37.

435

Ibidem, pp. 39-40.

436

83

Grupă de ilegaliști. În prim-plan P. Tkacenko, 1920. Colecția foto Ion Valer Xenofontov

în perioada dezvoltării structurii federale a noului stat ruso-sovietic, nu înseamnă că acest fapt nu a presupus un pas înainte spre Republica Moldova aşa cum este ea astăzi. Autorii celor trei ediţii ale volumului Istoria Moldovei, toate de comandă politică, de fiecare dată afirmă că „realizând politica naţională, puterea sovietică a acordat multor popoare statalitatea naţională”. Referindu-se la iniţiatorii formării RASSM, aceştia scriu: „în 1923 – 1924, oameni politici ai ţării, cei din Ucraina, basarabenii şi emigranţii din România, care locuiau în URSS, încep să discute problema formării statalităţii pentru populaţia moldovenească din stânga Nistrului”. Deşi amintesc de memoriul din 4 februarie 1924 în care era argumentată necesitatea formării Republicii Sovietice Moldoveneşti, evită să dezvăluie obiectivele formării acestei entităţi437. Atitudinea refractară a conducerii ucrainene faţă de crearea republicii este apreciată ca o ne dorinţă de „fărâmiţare a Ucrainei”. Cât priveşte cuvintele „în primul rând, din considerente politice” din hotărârea Biroului politic al PC (b) R, din 29 iulie 1924, cu privire la RSS Moldovenească, se recunoaşte că „vădesc tentativa de a influenţa soluţionarea chestiunii Basarabiei”. Mai mult decât atât, se evidenţiază că „o serie de emigranţi români chiar intenţionau să creeze Republica moldo-română”438. Formarea RASSM este apreciată ca „o etapă istorică” a poporului moldovenesc, fiind „refăcută statalitatea sa naţională”, care „a deschis perspective noi pentru dezvoltarea economică şi naţional-culturală a moldovenilor”439. În culori roze este descrisă crearea Istoria Moldovei, ed. 2015, op. cit., p. 255.

437

Ibidem, p. 256.

438

Ibidem, p. 257.

439

84

şi dezvoltarea ramurilor industriale, chiar dacă se recunoaşte că „după posibilităţi, la crearea industriei au contribuit prin sistemul de impozite sau de împrumuturi de stat, şi cetăţenii RASSM”440, iar „lărgirea întreprinderilor existente şi construcţia celor noi se făceau cu mari dificultăţi” şi, „planurile, inclusiv cincinale, nu se îndeplineau, deşi autorităţile, la unii indici, le considerau supra împlinite”441. În mod contradictoriu este apreciată atitudinea oamenilor muncii faţă de noile realităţi: „Ciocnindu-se de dificultăţi mari şi de lipsuri, însă cu gândul la un viitor echitabil, muncitorii au manifestat sentimente de patriotism şi entuziasm în muncă. Mulţi se încadrau în întrecerile pentru îndeplinirea şi supra împlinirea planurilor de producţie, obţineau indici înalţi, deveneau fruntaşi ai producţiei”. În pofida acestor afirmaţii, în continuare se dezvăluie şi adevărul: „Întrucât viaţa la construcţii şi întreprinderi era grea, salariile mici, dar şi alte cauze au condus la faptul că o parte din muncitori pierd interesul faţă de muncă, manifestă indiferenţă, trage chiulul, pleacă de la construcţii, fabrici şi uzine. Ca urmare, nu se realizau planurile, era mare fluctuaţia cadrelor. Clasa muncitoare, care era declarată forţa conducătoare a societăţii, nu se simţea stăpân în adevăratul sens”442. Într-un mod simplist, conciliant este descris procesul de colectivizare: „în politica promovată faţă de ţărănime, multe acţiuni se întreprindeau prin forţă, mai ales, intrarea în colhoz”443. Astfel, „sesizând rezistenţa unei părţi de ţărani şi susţinând teoria intensificării luptei de clasă, în măsura înaintării spre socialism, autorităţile locale, presate de sus, au început, fiecare în felul său, să exercite presiuni asupra unei părţi mai mult sau mai puţin înstărite de ţărani, înscriindu-i în clasa chiaburilor”. În consecinţă, „ele se opuneau colectivizării, făceau agitaţie împotriva creării colhozurilor, se angajau şi în acte teroriste, însă nici sărăcimea, nici mijlocaşii nu doreau să intre în colhoz imediat, precum îşi propusese statul. De aceea, autorităţile au fost nevoite să organizeze colectivizarea mai mult pe cale violentă”444, iar „metodele de forţă au încordat până la limită situaţia din sate, provocând o explozie de indignare a ţăranilor, care îşi găseşte expresie în abandonarea în masă a colhozurilor”445. Fără a evidenţia cauzele şi mecanismul desfăşurării foametei organizate de la începutul anilor’30, acest fenomen groaznic este redat în câteva rânduri: „Deosebit de grei pentru locuitorii satelor s-au dovedit a fi anii 1932 – 1933. În republică, ca şi în alte regiuni ale ţării, izbucneşte o foamete extraordinară. Autorităţile continuau colectările de cereale, neacordând ţăranilor sprijinul cuvenit. Faptul acesta a condus la pierderea a peste 20 mii de oameni, în loc să se ţină cont de interesele masei de bază a ţărănimii, presiunile continuau”446. Marea Teroare în opinia autorilor se rezumă la următoarele: „Un loc aparte în viaţa politică l-au ocupat represaliile din 1937 – 1938, care căpătaseră caracter de masă. Aveau loc arestări şi pedepsiri fără judecată. Erau arestaţi oameni nevinovaţi, inclusiv comisari ai poporului şi conducători ai comitetelor de partid, directori de uzine şi pre440

Ibidem, p. 258.

441

Ibidem, p. 259.

442

Ibidem, pp. 260-261.

443

Ibidem, p. 261.

444

Ibidem, p. 262.

445

Ibidem, p. 263.

446

Ibidem, p. 263.

85

şedinţi de colhoz, scriitori şi muncitori, militari şi colhoznici, învăţători şi medici, emigranţi etc. Drama consta în faptul că toate acestea aveau loc cu „susţinerea maselor”, la adunări şi mitinguri, prin intermediul presei”447. Şi ca o concluzie la această problemă se insistă că „reunirea poporului moldovenesc, în urma soluţionării chestiunii basarabene, a creat condiţii favorabile pentru consolidarea lui naţional-statală, a comunităţii lui politice, economice şi culturale”448. Faptul că acest grup de istorici încearcă încă să dezvolte o conştiinţă moldovenească denotă revenirea la interpretările sovietice de altă dată privitoare la istoria şi cultura Basarabiei. Astfel, că, şi după proclamarea Independenţei Republicii Moldova, ingerinţa politicului în tratarea problemelor cheie ale istoriei noastre naţionale a condus la „o permanentă refacere a trecutului” în funcţie de obiectivele politice ale partidelor care s-au perindat la guvernare, fiind reanimate sistematic tezele moldovenismului. Discursurile istorice diferite în problema Basarabiei, iniţiate între cele două tabere, sunt în realitate şi pot fi apreciate ca o confruntare specifică între „naţionalismul românesc”, care doreşte reîntoarcerea provinciei sale istorice la sânul neamului românesc şi „naţionalismul moldovenesc”, revigorat de forţele neocomuniste şi rusofile, susţinute din exterior de Federaţia Rusă pentru a menţine regiunea sub controlul ei. III. Pentru cel de-al treilea grup de istorici, din raioanele din stânga Nistrului, după 1991, experienţa formării şi existenţei RASSM reprezintă ca şi argument al proclamării Republicii Moldoveneşti Nistrene în calitate de succesoare și a dreptului acesteia la autodeterminare, care ulterior, în 1940, s-a „dizolvat” în cadrul RSSM ca o „regiune fără nume”449. Istoricii din autoproclamata RMN, evidenţiază, în mod special, statutul deosebit al Transnistriei, care, în opinia lor, este un străvechi pământ rusesc, dispune de experienţa statalităţii RASSM şi este, în acest context, moştenitoarea ei de drept. Astfel, RASSM, din momentul încorporării unor raioane în componenţa RSSM şi RSSU, în august 1940, este asemenea Basarabiei, o jertfă a Pactului Molotov-Ribbentrop. Parcursul istoric al RASSM ar reprezenta pentru nerecunoscuta enclavă transnistreană drept argument al legalităţii, exemplu pentru existenţă ca stat „suveran”, iar apariţia lui este justificată ideologic prin declanşarea conflictului militar în anii 1989 – 1992. Este recunoscut faptul că nicăieri, pe teritoriul fostei URSS, formarea entităţilor statale nu a fost însoţită de o aşa imitare a procedurilor democratice şi nicăieri scopurile acestei imitaţii nu au fost atât de legate cu ideologia revoluţiei mondiale450. Aceşti istorici au ancorat „entitatea şi identitatea transnistreană” într-un discurs istoric și politic distinct451. Începutul statului „moldovenesc transnistrean” este conside Ibidem, p. 266.

447

Ibidem, p. 275.

448

I. Blagodatskih, Pridnestrovie v poiskah „svoei” istorii. În: „Naţionalinîie istorii v sovetskom i postsovetskom gosudarstvah”. M., 1999, pp. 195-208; N. V. Babilunga, B. G. Bomeşko, P. M. Şornikov, Gosudarstvennosti Pridnestrovia: istoria i sovremennosti. Tiraspoli, Poligrafist, 2007; A. Z. Volkova, Moldavscaia Avtonomnaia Sovetscaia Soţialisticescaia Respublika: istoriceskii opît i sovremennîe oţenki. În: „Pridnestrovscaia gosudarstvennosti: istoria i sovremennosti”. Tiraspoli, Izd. PGU, 2005, pp. 84-88.

449

Istoria Pridnestrovckoi Moldavscoi respubliki. V 2-h tomah. T. 2, ciasti 1. Tiraspoli: RIO PGU, 2001; Fenomen Pridnestrovia. Tiraspoli: RIO PGU im. T. G. Şevcenko, 2000; Pridnestrovskaia gosudarstvennosti: istoria i sovremennosti. Tiraspoli: Izd. PGU, 2005; ş. a.

450

N. Babilinga (ed.), Bessarabskii vopros i obrazovanie Pridnestrovskoi Moldavskoi Respubliki. Tiraspoli, DSCU, 1993; N. Babilunga, V. Bomeșko, Pagini din istoria plaiului natal. Tiraspol, TICE, 1997; N. Babilunga, B. Bomeșko, Pridnestrovskii konflikt: istoriceskie,

451

86

rat anul 1924, când Uniunea Sovietică a creat RASSM în cadrul RSS Ucrainene. Pornind de la faptul că acest teritoriu nu a făcut parte niciodată din statul medieval moldovenesc, istoricii, implicit, regimul de la Tiraspol, resping orice conexiune cu Republica Moldova, invocând, în acest sens, chiar Declarația de Independență din 27 august 1991, care condamna raptul din 1812 și 1940 și legitimează, din acest punct de vedere, existența „statalității transnistrene”. În același timp, autoritățile RMN pretind că sunt adevărații „moștenitori” ai RASSM si ai „moldovenismului” creat în anul 1924, deși traseul istoric al formării „poporului transnistrean” este urmărit din epoca primitivă. Republica Moldova și România sunt văzute ca principalele pericole pentru independența și integritatea „poporului transnistrean”, care consideră Federația Rusă unicul garant și susținător al existenței sale. Consolidarea „poporului transnistrean” are loc în jurul contracarării „militarismului” moldovenesc, iar războiul de „independență” de pe Nistru este văzut ca element simbolic suprem al mitologiei de constituire a RMN452. Această formă embrionară de identitate, în formare în stânga Nistrului, este opusă celei din dreapta Nistrului, exact cum, pe timpuri, identitatea „moldovenească” sovietică din stânga Prutului era construită în raport cu cea din dreapta Prutului. Cu alte cuvinte, așa cum moldovenii au fost transformați în Homo Moldovanus pentru a fi diferențiați de români, la fel „poporul transnistrean” este transformat, după 1990, în ceva distinct de poporul R. Moldova453.

IV. Eforturile regimului stalinist de a construi o identitate moldovenească distinctă, obiectivele de a servi interesele politicii externe sovietice, urmărite prin formarea RASSM, caracterul ei artificial şi alte aspecte, au fost remarcate şi denunţate din start de istoricii şi publiciştii din Occident454. Valter Colarţ, în cartea „Rusia şi coloniile ei”, scrie că „formarea Moldovei Sovietice nu corespundea necesităţilor interne ale URSS, dar era dictată de împrejurările politicii externe sovietice”, iar F. Mosli insistă asupra faptului „pentru a înteţi agitaţia pentru „eliberarea” Basarabiei, Sovietele au format RASSM, pe teritoriile populate de români în partea de sud-vest ale Ucrainei”. Emigrantul român, istoricul D. Gherman opinează că moldovenii au fost multă vreme ţinta unor proiecte intense de construire a naţiunii distincte şi acest act a servit: „pentru a accentua caracterul deosebit al Basarabiei şi populaţiei ei faţă de România şi români, partea sovietică a creat încă în anii 20 ficţiunea „poporului moldovenesc” şi a „limbii moldoveneşti”. Savantul şi omul politic indian, K. P. Menon, afirmă: „Uniunea Sovietică a creat Republica Autonomă Moldovenească ca expresie a dreptului ei asupra Basarabiei”455. Conform altor autori, RASSM a fost „o republică sovietică artificială”, formată pentru „a pune pe România într-o situaţie dificilă”456. demograficeskie, politiceskie aspektî. Tiraspoli, RIO RGU, 1997; L. Galinski, Pridnestrovie v kontekste gheopoliticeskogo pereformatirovania postsovetskogo prostranstva. În: Obșcestvennaia mîsli Pridnestrovia, nr. 1, 2003; I. Grosul, N. Babilunga, B. Bomeșko, Istoria Pridnestrovskoi Moldavscoi respubliki, vol. 1-3. Tiraspoli, RIO PGU, 2000-2001; E. Guboglo, Pridnestrovskii konflikt i postkonfliktnîi sindrom. În: Ejegodnîii istoricekii alibom Pridnestrovia, nr. 5, 2001; A. Volkova, Referendumî v Pridnestrovskoi Moldavscoi Respublike (1989 – 2003). Tiraspoli, Tipar, 2005.

452

Vezi: O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., pp. 393-394.

453

Ibidem, p. 395.

454

A. Babel, La Bessarabie. Paris, 1926.

455

Cit după A. M. Lazarev, op. cit., pp. 566-567.

456

Cit. după: Împotriva falsificatorilor, op. cit., p. 41; A se vedea: S. Ia. Afteniuk, Kritika antikommunisticeskih izvraşcenii istorii Sovetscoi

87

În baza analizei istoriografiei sovietice, în primul rând al limbajului utilizat de autori, M. Bruhis, în lucrarea sa,457 acordă o atenţie deosebită semnificaţiei politice a constituirii, în 1924, a RASSM, a începuturilor statalităţii socialiste sovietice moldoveneşti şi a disensiunilor existente în rândurile istoricilor referitoare la momentul constituirii acesteia, utilizarea denumirii Moldova, vechimea moldovenilor în spaţiul est nistrean. El polemizează cu istoricii sovietici relativ la faptul dacă raioanele moldoveneşti din stânga Nistrului pot fi considerate parte componentă a Moldovei istorice, enumeră multesemnificaţia utilizării termenului Moldova în publicaţiile sovietice şi constată conţinutul lor neadecvat, cu excepţia teritoriului dintre Carpaţi şi Nistru458. De asemenea, evidenţiază lipsa informaţiilor despre tendinţa generală a moldovenilor de pe malul stâng al Nistrului de a avea un stat naţional propriu şi cauzele acestei situaţii, argumentând, că „nicăieri, în nici o sursă, până în anul 1924, nu sunt informaţii despre tendinţa „poporului moldovenesc” din Moldova din stânga Nistrului de a avea un stat naţional propriu”. El explică situaţia prin faptul că „în primul rând, moldovenii înşişi, care populau aceste raioane, niciodată nu s-au gândit să creeze o republică autonomă şi, în al doilea rând, că ei nu reprezentau o forţă din partea căreia ar fi putut să vină iniţiativa formării republicii. Moldovenii, pe aceste teritorii, nu au avut niciodată organizaţii proprii social-politice şi instituţii iluminist-culturale, de ştiinţă şi cultură naţională, de literatură moldovenească proprie. Ei nu au denumit niciodată teritoriul pe care-l locuiau nici Moldova, nici Moldova din stânga Nistrului”459. În acest context, referindu-se la iniţiatori, M. Bruhis concluzionează, că ideea despre „crearea Republicii Moldoveneşti nu a apărut în sânul populaţiei moldoveneşti din raioanele de pe stânga Nistrului, ci la incitaţia comuniştilor, care au plecat din Basarabia după instaurarea autorităţii româneşti” şi nu putea fi vorba, după cum afirmă istoricii sovietici, despre „intensificarea mişcării” maselor populare în favoarea republicii din 1923 şi „tendinţa generală” în acest sens”460. El este printre primii care demonstrează că ideea creării republicii moldoveneşti le-a venit sovieticilor după eşuarea completă a tuturor tentativelor de a reanexa Basarabia, în special după conferinţa de la Viena461, profitând de faptul că în stânga Nistrului locuiau un număr mare de moldoveni: „După eşuarea Conferinţei de la Viena în 1924, aşa cum observă autorul, guvernul sovietic a declarat că până la plebiscit va considera Basarabia ca o parte a Ucrainei şi a Uniunii Sovietice şi că, în scopul creării unei permanente ameninţări necamuflate împotriva Statului Român, a organizat pe un teritoriu care niciodată până la acel moment n-a purtat denumirea de Moldova şi, unde moldovenii nu numai că nu erau o populaţie băştinaşă, dar nici nu constituiau o populaţie majoritară, aşa-zisa Republică Autonomă Moldovenească”462. Cât priveşte caracterul şi obiectivele urmărite de regimul bolşevic se precizează că Moldavii. Kişinev, 1974; Faktî i domîslî. Protiv falsificaţii naţionalinîh otnoşenii v Sovetskom Soiuze. Kişinev, 1972.

M. Bruhis, Rusia, România şi Basarabia: (1812, 1918, 1924, 1940).Chişinău, Universitas, 1992.

457

Ibidem, pp. 151-152.

458

Ibidem, p. 157.

459

Ibidem, pp. 158-159.

460

Ibidem, pp. 161, 167

461

Ibidem, pp. 240-241.

462

88

„Republica Moldovenească nu a fost altceva decât o formă de organizare statală artificial creată” şi, „că scopul urmărit de Moscova la înfiinţarea acestei republici [...] nu a fost grija pentru poporul moldovenesc prin crearea statului lor naţional, ci intenţia de a crea o ameninţare permanentă împotriva unităţii şi integrităţii naţionale a Statului Român prin transformarea republicii într-o bază de pregătire a acţiunilor permanente de subminare pe teritoriul Basarabiei, sub lozinca unificării acesteia cu aşa-numita Republică Autonomă Moldovenească”463, „tendinţa de a răpi Basarabia de la vecinul său din sud-vest”464. Autorul constată că formarea „acestei artificiale formaţiuni statale nu constituia singura măsură a bolşevicilor, îndreptată spre destabilizarea situaţiei social-politice din Basarabia ce ar fi putut fi folosită ca motiv de a pretinde la acest teritoriu” şi enumeră în acest context alte acţiuni conexe, precum rebeliunea din Tatarbunar, inspirată din exterior „în septembrie 1924, în condiţiile în care, după eşuarea conferinţei sovieto-române în problema Basarabiei, la Viena, în martie-aprilie 1924, în Uniunea Sovietică se luau măsuri în ritm alert pentru crearea, pe stânga Nistrului, adică pe teritoriul Ucrainei, a unei ameninţări permanente împotriva Statului Român – Republica Autonomă Moldovenească”465. Chiar dacă republica autonomă a fost formată, după cum pretindeau autorităţile, în interesul populaţiei moldoveneşti, M. Bruhis demonstrează că: „în posturile cheie ale aparatului de partid şi de stat al republicii nu au fost numiţi localnici, ci cadre alese din afara limitelor sale trimise aici. În întreaga perioadă cuprinsă între 1924 şi 1940 nu a fost nici un caz ca în funcţia de prim secretar al comitetului regional din Moldova – figura politică principală din republică-să fie numit un activist local”, cei „care au ocupat succesiv acest post, nu erau nici moldoveni, nici localnici”466, astfel încât „în perioada 1924 – 1940 populaţia transnistreană nu era admisă în posturile-cheie din RASSM. Iniţial, în aceste funcţii au fost numiţi basarabeni (în special ruşi, ucraineni, evrei). Mai târziu au fost numiţi cetăţeni originari din Ucraina, care intrau în componenţa republicii autonome..., inclusiv moldoveni rusificaţi sau ucrainizaţi care nu cunoşteau nici limba şi nici cultura strămoşilor lor”467. Lucrarea lui W. P. Meurs468 se pretinde o istorie obiectivă, echilibrată a Basarabiei, bazată pe o evaluare temeinică a literaturii occidentale, româneşti şi sovietice. Deşi are ca subiect principal, „chestiunea Basarabiei” începând cu secolul al XIX-lea până în prezent, studiul oferă mai multe nivele de abordare. Ideea principală pe care o impune analiza sa este că istoricii angajaţi în această dispută, deşi au utilizat aceleaşi argumente, nu erau animaţi, în mod necesar, de aceleaşi mobiluri şi motivaţii. Disputa în „chestiunea Basarabiei” este abordată de autor prin prisma interacţiunii şi relaţiei dintre istorici şi putere în scrierea istoriei teritoriului dintre Prut şi Nistru. Un aspect important al investigaţiei ţine de raportul dintre formarea statului şi crearea naţiunii în cazul Republicii Moldoveneşti, care vizează în mod direct şi au conexiune cu formarea RASS Moldoveneşti în stânga Nistrului. Aşa cum remarcă istoricul, această relaţie 463

Ibidem, p. 260.

464

Ibidem, p. 261.

465

Ibidem, p. 221.

466

Ibidem, p. 313.

467

Ibidem, pp. 315-316.

468

W. P. Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. Chişinău, Editura Arc, 1996.

89

este lipsită de o bază lingvistică şi etnică, „deoarece atât identitatea naţională, cât şi cea statală erau creaţii artificiale”469. În acest context, sunt evidenţiate motivele ce au determinat autorităţile bolşevice să formeze Republica Autonomă Moldovenească după eşecul conferinţei de la Viena, iniţiatorii acestui proces, relaţia dintre politica sovietică a naţionalităţilor şi conceptul inventat de „naţiune socialistă moldovenească” cu propria ei moştenire culturală, limbă şi istorie, distinctă de naţiunea română, tentativele de creare a unei „noi limbi moldoveneşti” pentru a pune în lumină deosebirea faţă de limba română şi ca instrument de comunicare cu populaţia moldovenească rurală, pentru a transmite ideologia comunistă şi a o socializa. Se insistă asupra confruntării bolşevicilor cu problemele „limbii moldoveneşti”, grupările şi protagoniştii politicii lingvistice şi de „indigenizare” din autonomia moldovenească, preferinţele naţionale sau ideologice în aceste procese. Cu referinţă la obiectivele formării RASSM W. Meurs punctează: „Kremlinul a avut mai multe motive ce l-au determinat să creeze această Republică Moldovenească. După eşecul conferinţei de la Viena şi al revoltei de la Tatarbunar, liderii de la Kremlin puteau utiliza această republică pentru a provoca România”. Şi, „de fapt, crearea republicii de pe malul stâng semnifica o schimbare în politica sovietică privitoare la problema Basarabiei: iniţial, leagănul Republicii Moldoveneşti trebuia să fie Basarabia. Crearea Republicii Autonome Moldoveneşti chiar în faţa basarabenilor servea acum la menţinerea guvernului român într-o stare de nesiguranţă şi stimula revolta în Balcani şi România”470. În acelaşi timp, după cum se remarcă, „în afara considerentelor de politică externă”, „au existat motive suplimentare de creare a republicii”. În primul rând, acest fapt „corespundea liniei de relativă politică liberală în privinţa naţionalităţilor, de la începutul anilor ’20”, marcată de „crearea unui număr de alte republici autonome”. În al doilea rând, semnifica „reluarea argumentelor ţariste ale unei „naţiuni moldovene”. În sfârşit, se încadra „foarte bine cu campania Kremlinului împotriva naţionalismului ucrainean”,471 adică trebuia să reprezinte o baionetă în coastele Ucrainei pentru a anihila tendinţele centrifuge ale conducerii bolşevice ucrainene. În consecinţă, după cum afirmă el, „de fapt, înfăţişarea finală a Republicii Moldoveneşti a fost rezultatul unui joc de război între Moscova şi Kiev (Harkov – n. n.)”472. În problema tipului de republică şi a iniţiatorilor creării ei, W. Meurs constată că „propunerea iniţială fusese pentru o Republică Unională Moldovenească în loc de Republică Autonomă Moldovenească”, şi „cu toate motivele Kremlinului, mişcarea spontană pentru autodeterminarea naţională moldovenească, pe malul stâng, nu a fost cu totul artificială. Ea a fost probabil iniţiată şi condusă de unii comunişti basarabeni şi influenţi comunişti sovietici legaţi de minoritatea moldovenească de pe malul stâng”. Printre cei vizaţi sunt evidenţiaţi Cr. Rakovski, Gr. Kotovski, P. Tkacenko şi, în mod special, M. Frunze, „faimosul comandant al Armatei Roşii”473. Cu privire la impactul acestui eveniment se afirmă că „deşi mişcarea era condusă de basarabeni şi comunişti neromâni, consecinţele preliminare ale autonomiei au fost Ibidem, pp. 16-17.

469

Ibidem, p. 100.

470

A se vedea: ibidem, pp. 100, 136.

471

Ibidem, p. 100.

472

Ibidem, pp. 100-101.

473

90

pozitive pentru drepturile naţionale şi culturale ale populaţiei moldoveneşti din stânga Nistrului”474. În opinia lingvistului Klaus Heitmann, formarea RASSM trebuia să stimuleze mişcarea revoluţionară din Basarabia şi chiar să fie leagănul viitoarei Românii sovietice, şi, prin acest act „s-a recunoscut independenţa minorităţii româneşti în statul rus”475. Lucrarea lui Ch. King476 reprezintă o abordare interdisciplinară a unei probleme mai generale cum ar fi identitatea naţională şi capacitatea elitelor politice de a manipula cultura. Ch. King vede în originile efortului de a construi o identitate moldovenească distinctă nu doar rezultatul necesităţilor politicii externe sovietice expansioniste, ci mai mult ca rezultat al combinaţiei de raţionamente „dintre ţelurile politicii externe centrale, formele de identitate existente şi acţiunile aflate pe agenda elitelor politice şi culturale din interiorul republicii autonome însăşi”477. În aprecierea acestui istoric „prima entitate politică moldovenească modernă, republica autonomă înfiinţată în Ucraina în perioada interbelică, a fost creată cu scopul explicit de a sprijini eforturile sovietice de a anexa teritoriul românesc al Basarabiei, care fusese înglobat de Rusia înainte de 1918”, iar „cultivarea unei identităţi naţionale moldoveneşti, bazate pe o limbă moldovenească autohtonă, avea să fie principalul mijloc în realizarea acestui scop. Începând cu anii 1920, sovieticii susţineau că majoritatea populaţiei basarabene şi ţăranii din regiunile aflate imediat la est aveau o identitate naţională comună, care putea să se dezvolte numai în cadrul Uniunii Sovietice”478. Astfel, după cum se consideră „înfiinţarea RASSM a semnalat cristalizarea unui nou argument împotriva ocupaţiei româneşti a Basarabiei...: noţiunea că majoritatea populaţiei din Basarabia constituia un grup etno-naţional separat de cel românesc şi că înglobarea lor într-un stat românesc unitar le uzurpase dreptul la autodeterminare naţională”479. În mod special se evidenţiază tertipurile regimului bolşevic în realizarea scopurilor expansioniste: „ideea că românii şi moldovenii din Basarabia şi RASSM erau două grupuri etnoculturale complet separate, vorbind limbi diferite şi cu trăsături istorice, culturale şi chiar biologice separate va deveni un element standard al discursului sovietic în problema Basarabiei şi principala justificare pentru pretenţiile teritoriale ale Moscovei”480. După cum concluzionează Ch. King, o dată cu apariţia RASSM, în efortul de a pretinde reunirea „poporului moldovenesc”: „Uniunea Sovietică a început să-şi modifice într-un mod cu totul nou pretenţiile faţă de Basarabia, acestea bazându-se acum mai mult pe naţionalitate şi mai puţin pe dreptul internaţional”481. Este de remarcat că majoritatea absolută a savanţilor din Occident, se situează de partea adevărului istoric în „problema Basarabiei”, care a determinat şi apariţia RASSM, 474

Ibidem, p. 101.

475

A se vedea: Klaus Heitmann, Limbă şi politică în Republica Moldova. Chişinău, Editura Arc, 1998.

476

Ch. King, Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală. Chişinău, Arc, 2002.

477

Ibidem, p. 62.

478

Ibidem, p. 227.

479

Ibidem, p. 56.

480

Ibidem, p. 61.

481

Ibidem, p. 54.

91

problemă creată artificial, începând cu istoriografia şi diplomaţia ţaristă, continuată de bolşevici şi perpetuată în istoriografia şi diplomaţia sovietică, în cazul statalităţii sovietice moldoveneşti din stânga Nistrului. Regimul sovietic a promovat aici o politică internă de asimilare şi rusificare şi una externă expansionistă. În ansamblu, printr-o tratare interdisciplinară obiectivă şi multilaterală a problemei, istoricii din Occident au reuşit să zdruncine din temelii vechile mituri ale istoriografiei sovietice şi să depolitizeze, pe această cale, controversele istoriografice. Din perspectiva abordării tuturor problemelor, specialiştii occidentali au văzut în istoriografia sovietică, în primul rând, doar ca pe o simplă reflectare a politicii sovietice şi, care „nu are nici o semnificaţie”, decât una strict instituţionalizată şi manipulată utilitar cu scopul de a servi interesele Kremlinului. Ca urmare a analizei istoriografiei cu privire la tema abordată, demersul nostru e motivat nu doar cantitativ, de mulţimea publicaţiilor apărute de la formarea RASSM până în prezent, ci mai ales de persistenţa unor aspecte, idei, atitudini controversate, şi de exigenţele impuse de comunitatea europeană în regândirea şi tratarea trecutului, sub presiunea schimbărilor geopolitice, dar şi graţie realizărilor istoriografiei în context multidisciplinar şi accesului la sursele documentare. Mai mult, discursul identitar suscită un interes tot mai mare peste tot în lume, dar mai cu seamă în zonele de periferie, precum a fost şi este teritoriul actual al Republicii Moldova în cadrul Imperiului ţarist după 1812, în cadrul Regatului României după 1918, în cadrul Uniunii Sovietice după 1940. După obţinerea independenţei, în Republica Moldova, politica identitară a devenit şi mai complexă. Pe lângă faptul că problema perenă fundamentală cu privire la baza identităţii naţionale, a sensului apartenenţei la un grup etnic ce dă şi numele ţării şi a relaţiei dintre moldoveni şi români este încă un subiect de dispute divergente între elitele politice şi culturale, au început să apară şi o serie de alte probleme, mai ales referitoare la relaţiile dintre naţionalitatea titulară majoritară şi minorităţile din republică, inclusiv din raioanele din stânga Nistrului.

92

Capitolul I. Formarea RASSM în componența RSS Ucrainene 1. Contextul politic intern și extern

Pentru destinul istoric al moldovenilor de pe ambele maluri ale Nistrului, anul 1924 a fost unul crucial, în condiţiile când cei din Basarabia erau cetăţeni ai României Mari, iar cei din stânga Nistrului supuşi ai statului totalitar bolşevic – Uniunea Sovietică. Relaţiile dintre cele doua state, în pofida unor întrevederi şi contacte diplomatice, rămâneau a fi blocate şi tensionate482. Cauzele acestei situaţii erau nerecunoaşterea de către Guvernul Sovietic a Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918 şi sechestrarea tezaurului românesc de noile autorităţi bolșevice, care fusese evacuat la păstrare în Rusia în 1916, înainte de prăbuşirea Imperiului ţarist. Mai mult decât atât, URSS prin diferite mijloace militare, propagandistice, diplomatice, tindea să reanexeze Basarabia483. Răsturnarea ţarismului în februarie 1917 a creat premise reale pentru renaşterea popoarelor subjugate din periferiile naţionale ale Imperiului Rus. Entuziasmată de proclamarea drepturilor naţionalităţilor la autodeterminare, populaţia din stânga Nistrului, la fel ca şi basarabenii, se încadrează energic în mişcarea de eliberare naţională. Primele semne ale acestei deşteptări purtau un caracter pronunţat naţional. Printre factorii care au condiţionat mişcarea populaţiei moldoveneşti din regiunea nistreană, una dintre cele mai stringente devenise primejdia iminentă a ucrainizării. De asemenea, la deşteptarea conştiinţei naţionale româneşti au contribuit crearea organizaţiilor politice şi culturale pe teren, a societăţilor naţionale, editarea publicaţiilor periodice cu caracter naţional etc. O importanţă deosebită pentru românii transnistreni a avut-o activitatea multilaterală a Partidului Naţional Moldovenesc şi a societăţilor culturale ale românilor din Ucraina – „Deşteptarea” şi „Renaşterea”. Promotori ai românismului în regiunea din stânga Nistrului au fost intelectualii români (învăţători, studenţi, specialişti, funcţionari), originari de aici, care activau în instituţiile de învăţământ din Kiev şi Odesa şi organele administrative locale, pe de altă parte, românii, originari din localităţile transnistrene, mobilizaţi pe frontul român sau alte fronturi ale primului război mondial. Astfel, evenimentele revoluţionare din anul 1917 au contribuit la desfăşurarea unei puternice mişcări de redeşteptare naţională şi la românii transnistreni. Apogeul mişcării naţionale l-a constituit Congresul moldovenilor de peste Nistru, convocat la Tiraspol în zilele de 17 – 18 decembrie 1917. Hotărârile adoptate în cadrul acestui congres vizau toate aspectele vieţii social-politice şi naţionale ale românilor transnistreni484. În scurt timp, în teritoriul din stânga Nistrului au fost organizate cursuri pentru învăţători, s-au deschis mai multe şcoli cu limba română de instruire pe baza grafiei latine şi biblioteci, A se vedea: O. Ţîcu, Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică (1919 – 1939). Chişinău, Pontos, 2004; L. Pădureac, Relaţiile româno-sovietice (1917 – 1934). Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2003.

482

A se vedea: Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia (1918 – 1940). Iași, Editura Junimea, 1991.

483

A se vedea: O. Ghibu, Deşteptarea moldovenilor de peste Nistru. Chişinău, 1991, p. 73; Şt. Bulat, Congresul de la Tiraspol, 17 – 18 decembrie 1917. În: „Tribuna românilor transnistreni”, 1927, nr. 3; Idem, Activitatea Comitetului Moldovenesc după Congresul de la Tiraspol. În: „Tribuna românilor transnistreni”, 1926, nr. 5; E. Diaconescu, Românii din Răsărit-Transnistria. Iaşi, 1942; A. Roman, Deputaţii transnistreni în „Sfatul Ţării”-promotori ai renaşterii naţionale. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6; Idem, Dezvoltarea conştiinţei naţionale româneşti în Transnistria (1917 – 1918). În: „Destin Românesc”, 1994, nr. 2; E. Danu, Românii transnistreni în vâltoarea evenimentelor politice din anul 1917. În: „Destin Românesc”, 1999, nr. 1, pp. 97-105.

484

93

s-a introdus limba maternă în biserici, s-au constituit primele asociaţii şi ziare moldoveneşti485. Acest proces a fost însă de scurtă durată şi a fost întrerupt de evenimentele dramatice de la începutul anului 1918: acţiunile ostile interne ale organizaţiilor bolşevice şi externe ale intervenţioniştilor austro – germani. După Unirea Basarabiei cu România, râul Nistru a devenit practic imposibil de traversat, iar românii transnistreni, pentru prima dată pe parcursul istoriei, s-au pomenit într-o izolare totală chiar şi faţă de conaţionalii lor din dreapta Nistrului486. Totuşi, anii 1917 – 1918 nu pot reprezenta un episod semnificativ pentru dezvoltarea unei conştiinţe politice româneşti în zonele moldoveneşti transnistrene ca factor important în formarea ulterioară a RASS Moldoveneşti în 1924. În primul rând, analiza documentelor cu privire la desfăşurarea lucrărilor congresului din 17 – 18 decembrie 1917 demonstrează elocvent că dezideratul moldovenilor transnistreni de unire cu fraţii lor din dreapta Nistrului trecea ca un fir roşu prin orice cuvântare a participanţilor. O. Ghibu aprecia, în acest context, că „valoarea supremă a congresului este stăruinţa spontană depusă de ţăranii participanţi de a se declara unitatea transnistrenilor cu întreg neamul românesc şi hotărî imediat unirea lor cu Moldova”487. În al doilea rând, majoritatea absolută a promotorilor la mişcarea naţională din anii 1917 – 1918 au fost nevoiţi să se refugieze în România sau au fost marginalizaţi în activitatea ulterioară. Or, ei nu figurează printre protagoniştii acestui proces. După cum scria un participant la aceste evenimente, I. Dumitraşcu: „comunismul nu înţelegea şi nu tolera nici o altă mişcare, decât a lor. Fruntaşii moldoveni au trebuit să dispară”488. Mai mult, după intervenţia armată străină, în primăvara anului 1920, partea stângă a Nistrului este ocupată definitiv de armata roşie, determinând încheierea procesului de implantare a structurilor bolşevice, iar mişcarea naţională a moldovenilor din această regiune este suprimată şi pusă în umbră de puterea covârşitoare a mişcării naţionale ucrainene. Adevărul despre faptul că originea etnică a locuitorilor autohtoni din Transnistria este aceiaşi, ca şi în cazul autohtonilor basarabeni, a fost utilizat în repetate rânduri de către oficialităţile Uniunii Sovietice şi RSS Ucraineană atât în perioada când urma să fie formată RASSM, cât şi ulterior. Deja la congresul al X-lea al partidului (1921), în noile condiții istorice, urmând strategia de lungă durată în „problema națională”, bolșevicii, teoretic refractari ideii de a acorda factorului etnonațional o pondere însemnată, au înțeles că acest lucru constituia una din cele mai importante surse de legitimitate, mai ales din perspectiva faptului că Imperiul țarist neglijase consecvent drepturile culturale și politice ale minorităților489. Astfel, scopul central al politicii naționale sovietice era să mențină integritatea teritorială a URSS, să asigure stabilitatea internă și să întărească procesul integrării naționale a părților constitutive. De asemenea, specificul politicii naţionale din URSS consta în diseminarea unei logici de imperiu, în care urmau să fie unificate un şir de popoare, dar care în esenţă nu formau „Viaţa Basarabiei”, 1933, nr. 8, pp. 28-29; „Tribuna românilor transnistreni”, 1928, nr. 5, p. 5.

485

C. Ungureanu, Populaţia Transnistriei (1926 – 1989). În: „Destin Românesc”, 2003, nr. 3-4, p. 116.

486

O. Ghibu, Cu gândul la românii de peste Nistru. În: „Moldova Nouă”, 1941, nr. 1-3, pp. 187-190.

487

I. Dumitraşcu, Transnistreni în Rada Centrală Ucraineană. În: Basarabia şi basarabenii. Alcătuire, studii şi comentarii M. Adauge şi A. Furtună. Chişinău, 1991, p. 252.

488

I. Caşu, Etnicitate şi politică în Moldova Sovietică, op. cit., pp. 58-59.

489

94

o naţiune monolită. Acest caracter imperial al modelului de stat-naţional era recunoscut de însuşi Stalin, care percepea Uniunea drept un „conglomerat de naţiuni sovietice”. După aceeaşi logică a fost decretată şi înfiinţarea, pe parcursul anilor 1920, a unui şir de republici unionale și autonome, cărora urma să li se atribuie câte un popor titular490. Faptul că solicitarea iniţială a unei Republici Moldoveneşti a premers Conferinţei de la Viena şi revoltei de la Tatarbunar, sugerează că la Kremlin au existat motive suplimentare de creare a republicii. În cazul RASSM, sarcina principală a construcţiei de stat era să demonstreze, chiar şi formal, dezvoltarea naţional-culturală a naţiunii titulare. De altfel, aceasta se potriveşte foarte bine și cu campania Kremlinului împotriva naţionalismului ucrainean. În acel moment, Basarabia trecea după Unire, la adăpostul statului român, printr-un amplu proces de integrare plenară şi prefaceri radicale în toate aspectele vieţii social-economice, politice şi spirituale a României întregite, în cadrul unui regim parlamentar democratic şi sistem multipartinic491. Concomitent, Rusia Sovietică, după un război civil istovitor, statornicirea şi consolidarea unui regim totalitar, izolare pe arena internaţională şi cu o politică externă expansionistă, treptat, începând cu anul 1924 trecea printr-o etapă de recunoaştere pe plan internaţional de Marile Puteri. În acest context, diplomaţia sovietică preia în relaţiile cu România o atitudine din ce în ce mai dură, rezervând în arsenalul său chiar şi folosirea forţei armate, nu numai pentru a reanexa Basarabia, dar şi a exporta revoluţia proletară în plan mondial, în primul rând, în zonele apropiate. În realizarea acestor obiective, teritoriul dintre Nistru şi Prut, în calitate de provincie românească, recunoscută de Anglia, Franţa, Italia şi Japonia prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, reprezenta o trambulină sau cap de pod pe itinerarul spre România, Peninsula Balcanică şi Europa Centrală. Acest deziderat urma să fie realizat prin intermediul Internaţionalei a III-a Comuniste, creată în 1919 şi reprezenta atunci, după cum recunosc chiar şi istoricii ruşi contemporani „o parte specifică a maşinii sovietice ideologico-politice”492. Pe de altă parte, URSS se străduia să-şi ascundă intenţiile militariste revanşarde, susţinând constant că ar dori să rezolve „chestiunea Basarabiei” prin negocieri cu România. În încercarea de a se depăşi tensiunile din relaţiile bilaterale, delegaţiile române şi sovietice s-au întâlnit în mai multe rânduri: la Varşovia (1921), Genova (1922), Tiraspol (1923)493. Rezultatele acestor negocieri au fost de fiecare dată inconsistente, datorită poziţiilor diametral opuse pe care s-au situat cele două părţi. După congresul al XIII-lea al PC(b) din toată Uniunea, în mediul vârfurilor comuniste se atestă o creştere a preocupărilor de teoretizare în sfera problemei naţionale, inclusă ca una din chestiunile centrale şi pe agenda Congresului al V-lea Mondial al Cominternului. În ultima perioadă mişcarea comunistă suferise un puternic recul, datorita măsurilor antibolşevice luate în majoritatea statelor democratice, fapt ce a determinat ca situaţia generală să fie apreciată de Comintern ca „o stabilizare parţială şi 490

L. Prisac, Sub ocrotirea „fratelui mai mare”, op. cit., p. 419.

491

Vezi: S. Suveică, Basarabia în primul deceniu interbelic (1918 – 1928): modernizare prin reforme. Chişinău, Editura Pontos, 2010; I. Agrigoroaiei, Gh. Palade, Basarabia în cadrul României întregite 1918 – 1940. Chişinău, Universitas, 1993; Gh. E. Cojocaru, Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918 – 1923). Bucureşti, Editura Semne, 1997; N. Enciu, În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice. București-Brăila, Editura Academiei Române, 2018.

492

A. Ulunian, Komintern i gheopolitika: Balkanskii rubej 1919 – 1938 gg.. M., 1997, pp. 74-75. Citat după Gh. Cojocaru, Cominternul şi originile „moldovenismului”, op. cit., p. 13.

493

L. Rotari, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918 – 1924. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, pp. 220-221.

95

vremelnică a capitalismului”. Ca urmare, declanşarea unei revoluţii comuniste la nivel mondial părea tot mai îndepărtată, sarcina răsturnării capitalismului fiind apreciată o chestiune de durată, „cea mai dificilă şi complexă problemă din întreaga istorie politică”. La acel congres s-a dat un nou impuls „bolșevizării” partidelor afiliate la Comintern, ceea ce se traducea prin radicalizarea acestora şi reorganizarea lor pe baza principiului partidului leninist „de tip nou”494. În aceste condiţii, linia strategică a Internaţionalei urmărea aprinderea şi stimularea conflictelor naţionale, cu scopul de a demola, din interior, statele capitaliste. Drept instrumente de realizare a acestor obiective în practică erau rebeliunile sau insurecţiile inspirate din exterior cu ajutorul maşinăriei kominterniste, care ulterior erau apreciate de propaganda comunistă drept mişcări populare, exploatarea factorului minorităţilor naţionale, a confruntărilor sociale şi politice a diverselor categorii sociale. România ca ţară vecină Uniunii Sovietice era prima în calea infiltrării în Balcani şi de aceea situaţia din acest stat urma a fi destabilizată. De asemenea, pe agenda de lucru a ameliorării relaţiilor bilaterale sovieto-române era pregătirea pentru desfăşurarea conferinţei de la Viena, programată pentru sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie 1924. La 3 martie 1924, în cadrul şedinţei Biroului Politic al PC(b) din toată Uniunea au fost aprobate directivele delegaţiei sovietice la negocierile sovieto-române de la Viena care prevedeau: „1) Basarabia nu poate fi cedată în nici un caz României. 2) Negocierile trebuie purtate de o asemenea manieră încât Europa să vadă clar că noi vrem pace şi dorind soluţionarea paşnică a chestiunii în litigiu pe calea chestionării populaţiei însăşi. 3) Formularea chestiunii despre condiţiile plebiscitului trebuie să aibă loc într-un asemenea moment în care apariţia acestei cerinţe va fi pregătită de mersul negocierilor şi nu va putea fi interpretată drept un pretext evident pentru ruptură. 4) Delegaţia nu va purta în nici un caz discuţii despre împărţirea Basarabiei. 5) Delegaţia trebuie să se folosească de negocieri pentru a demasca politica României din anii 1917 – 1918 în raport cu Basarabia. 6) Delegaţia nu trebuie să argumenteze la negocieri cu drepturile istorice ale Rusiei asupra Basarabiei. 7) Delegaţia trebuie să folosească negocierile pentru a sublinia drepturile populaţiei bucovinene la autodeterminare”495. Astfel, aceste directive prevedeau, în primul rând, refuzul categoric al URSS de a recunoaşte drepturile României asupra Basarabiei. În cadrul acesteia, partea sovietica, camuflându-şi pretenţiile teritoriale asupra Basarabiei, va încerca să impună părţii române desfăşurarea unui plebiscit în aceasta provincie. Pentru moment, însă, partea sovietică în scopul de a exercita presiuni asupra Guvernului României a lansat, la începutul anului 1924, proiectul creării în stânga Nistrului a unei statalităţi – fantome – Republica Moldovenească, ca germene a unei republici pentru întregul „popor moldovenesc”, o parte considerabilă a căruia ar fi zăcut „sub călcâiul ocupanţilor români”. Aşa cum se remarcă, pe bună dreptate, în istoriografia naţională, pe parcursul pregătirii conferinţei de la Viena, două noi lozinci propagate în presa sovietică atrăgeau atenţia autorităţilor române: cerinţa plebiscitului în Basarabia şi cea a formării unei „republici sovietice moldoveneşti” pe malurile Nistrului. Astfel, în contextul confruntărilor la negocierile de la Viena, cerinţa subversivă a plebiscitului avansată de reprezentanţii URSS s-a dovedit a fi piatra de hotar dintre cele două delegaţii, provocând, în I. Popa, L. Popa, op. cit., pp. 54-55.

494

Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 7, pp. 98.

495

96

consecinţă, eşecul conferinţei şi întârziind, cu un deceniu, stabilirea raporturilor diplomatice bilaterale496. Şi, cealaltă lozincă, a formării unei „republici sovietice moldoveneşti” pe ambele maluri ale Nistrului, era într-o legătură directă cu pregătirile conferinţei sovieto-române, derivând din temerile unor cercuri influente din mediul comandamentului Armatei Roşii şi Cominternului precum că Basarabia ar putea fi „cedată” României. Mai mult, prin ideea decupării unei entităţi moldoveneşti cu Basarabia ca parte componentă se urmărea zădărnicirea oricăror intenţii de a se ajunge la vreo înţelegere cu România în litigiul basarabean. În consecinţă, eşecul conferinţei de la Viena dădea câştig de cauză proiectului acestei „republici”, prin care pretenţiile sovietice asupra Basarabiei româneşti erau exprimate deschis497. În ajunul deschiderii Conferinţei de la Viena, Biroul Politic de la Kremlin a pus personal în faţa lui C. Rakovski, comisar-adjunct la Externe şi ambasador în Marea Britanie, sarcina de a da publicităţii în presa sovietică câteva acte prin care să demonstreze „ocupaţia română“ a Basarabiei. Mesajul pe care Sovietele îl transmiteau astfel Bucureştiului era cât se poate de transparent: timpul cedărilor a trecut, Moscova revine în forţă în politica internaţională şi va aborda cu intransigenţă problema Basarabiei498. Paralel cu pregătirile diplomatice şi politice pentru Conferinţa de la Viena, autorităţile sovietice au orchestrat o amplă campanie de propagandă antiromânească în chestiunea Basarabiei. În marile centre ale Uniunii Sovietice, la Moscova, Leningrad, Harkov, sau în localităţile de pe malurile Nistrului aveau loc mitinguri ale emigranţilor basarabeni499, care deplângeau soarta Basarabiei „ocupată de burghezia română”, ruperea ei de la Ucraina şi Uniunea Sovietică, cerând la unison eliberarea ei, formarea RSS Moldoveneşti, în limitele Basarabiei, şi „reunirea“ acesteia cu Patria Sovietică. Astfel, în rezoluţia mitingului „basarabenilor’’ de la 2 martie 1924, care a avut loc la Moscova, se declara: „Noi cetăţeni din Basarabia..., care am fugit de sub jugul boierilor români...cerem crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi reunirea ei cu Uniunea Sovietică, care este puternicul nostru apărător, capabil să asigure întregii populaţii basarabene libertăţi reale”500. Într-o altă rezoluţie privind „Declaraţia drepturilor basarabenilor”, adoptată la mitingul emigranţilor basarabeni, din 12 martie 1924, de la Moscova, se afirma: „Şase ani de ocupare a Basarabiei de către trupele române sunt o dovadă grăitoare a faptului că populaţia ţinutului se află sub jugul străin. Ruptura Basarabiei de RSSU, de care a fost strâns legată, a aruncat ţinutul în sărăcie şi într-o criză continuă…Orice manifestare socială este reprimată…Şcolile sunt românizate…Emigraţia basarabeană de la Moscova, care exprimă interesele întregii populaţii a Basarabiei, îşi ridică vocea sa de protest împotriva ocupării în continuare a ţinutului de către trupele străine”501. În cadrul unei întâlniri, ce a avut loc la Harkov în ziua de 21 martie 1924, basarabenii scriau în adresarea lor către muncitorii şi ţăranii din Basarabia: „...Noi cerem ferm crearea Republicii Sovietice Moldoveneşti”502. 496

Gh. Cojocaru, Disputa sovieto-română de la Viena 27 martie – 2 aprilie 1924. Chişinău, Litera, 2018, p. 8.

497

Ibidem.

498

V. F. Dobrinescu, op. cit., p. 96.

499

A. M. Lazarev, Moldavscaia sovetscaia gosudarstvennosti i bessarabskii vopros, op. cit., pp. 198-200.

500

A. V. Repida, op. cit., p. 135.

501

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 10, pp. 100-101.

502

N. V. Berezneakov, I. M. Bobeiko, Ia. M. Kopanskii, U. G. Murzac, V. P. Platon, Lupta oamenilor muncii din Basarabia pentru elibera-

97

Un grup de comunişti români, emigraţi în URSS, într-o rezoluţie adoptată declarau că „se solidarizează pe deplin cu cerinţa maselor moldoveneşti de a crea Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”503. Aceste manifestaţii şi demonstraţii, inspirate de bolșevici, în diferite localităţi ale Uniunii Sovietice, erau mediatizate pe larg în presa cominternistă, ca argument al „interesului deosebit al muncitorilor şi maselor ţărăneşti în legătură cu problema basarabeană”504. În calitate de obiectiv al expansiunii sovietice, Basarabia este revendicată, ca atare, nu numai pe cale guvernamentală, ci şi prin intermediul mişcării comuniste internaţionale, sub pretextul dreptului popoarelor la autodeterminare. Pentru a influenţa opinia publică internaţională, începând cu a doua jumătate a lunii februarie 1924 şi în perioada desfăşurării conferinţei sovieto-române de la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924), la comanda liderilor de la Kremlin, prin intermediul partidelor comuniste din Occident, afiliate Cominternului, a fost declanșată o amplă campanie propagandistică în justificarea şi susţinerea pretenţiilor sovietice asupra Basarabiei. În rezoluţia pe chestiunea naţională în România şi caracterul mişcării revoluţionare din Basarabia, adoptată în această perioadă de Conferinţa a VI-a a Federaţiei Comuniste din Balcani, (organizaţie în care intrau partidele comuniste din această regiune, inclusiv Partidul Comunist Român), se vehicula teza despre pretinsa intensificare a tendinţelor naţional-revoluţionare ale ţăranilor şi muncitorilor din Basarabia, „care zac sub jugul dictaturii militare române pentru asocierea ei cu Uniunea republicilor sovietice ruse şi asigurarea pe această cale a realizări intereselor lor vitale”505. La indicaţiile Cominternului, în această campanie este angajată presa partidelor comuniste („Die Rote Fahne” – Berlin, „L’Unita” – Roma; „L’Umanite” – Paris, „Rude Pravo” – Praga, „Socialismul” – Bucureşti, ş. a.), care, preluând preceptele diplomaţiei sovietice, în mod denaturat reflectau realităţile legate de „problema Basarabiei”. În primul rând, era contestată legalitatea actului din 27 martie 1918, apreciind Unirea drept o „anexare sub aparenţa exprimării voinţei populare”, „prin presiuni exercitate din partea armatei române de ocupaţie”, „împuşcarea celor care au votat împotriva unirii”, „proteste împotriva anexării”, „represii permanente faţă de populaţia Basarabiei”506, argumentele istorice, etnice şi economice ale recunoaşterii suveranităţii României asupra Basarabiei erau calificate neîntemeiate507, ce nu întruneau principiile dreptului internaţional508. În al doilea rând, era blamată administraţia românească din Basarabia, care ar fi instaurat în ţinut „un regim de dictatură militară şi teroare a siguranţei şi oligarhiei”, „teroare de inchiziţie a dictaturii militare şi a jandarmilor faţă de populaţia ţărănească băştinaşă şi muncitorii – evrei”, „care se comportă faţă de Basarabia ca şi o colonie rea şi reunirea ei cu Patria Sovietică (anii 1918 – 1940). Chişinău, Cartea Moldovenească, 1976, p. 290.

A. V. Repida, op. cit., p. 135.

503

Mejdunarodnaia podderjca boribî trudeaşcihsea Bessarabii za vossoedinenie s Sovetscoi Rodinoi (1918 – 1940 gg.). Sbornik dokumentov i materialov. Chişinev, Cartea Moldovenească, 1970, doc. 48, p. 82.

504

Ibidem, doc. 43, p. 75.

505

Ibidem, doc. 44, p. 76.

506

Ibidem, doc. 46, p. 78.

507

Ibidem, doc. 47, p. 79.

508

98

africană”509. În consecinţă, „populaţia basarabeană respinge ocupaţia română”, impusă „contrar voinţei ei”510. Pornind de la situaţia „creată” în Basarabia, în susţinerea poziţiei delegaţiei sovietice care venea la Viena cu agenda sa, se insista asupra necesităţii acordării populaţiei din ţinut „a dreptului la autodeterminare” şi „organizarea unui plebiscit”, care ar conduce „la eliberarea Basarabiei de sub jugul român şi includerea republicii libere în componenţa măreţii Uniuni a Republicilor Sovietice”511. Era o formulă pervertită a principiului naţionalităţilor, care, prin prisma Moscovei, legitima expansiunea bolşevismului prioritar în Basarabia. În această privinţă este semnificativ un document din 9 iulie 1924. La o şedinţă a Federaţiei Comuniste Balcanice, un anume Buţureanu, comunist român, spunea: „Noi, în ţară, am strigat ca Basarabia să se autodetermine, în timp ce chestiunea se referea la aceea că Rusia Sovietică revendica alipirea Basarabiei la ea”512. În acelaşi spirit, au fost organizate în diferite oraşe din statele europene mitinguri, adunări ale „emigranţilor basarabeni”, în cadrul cărora erau adoptate la comandă rezoluţii, prin care „se protesta împotriva ocupării cu forţa a Basarabiei de către România şi dorinţa ca această regiune să se reunească cât de curând cu Patria – mamă – Rusia”513. La Viena, scria presa, împotriva disponibilităţii Guvernului Român de a relua relaţiile cu Rusia Sovietică, „dacă aceasta încetează să mai revendice Basarabia”, şeful delegaţiei sovietice, Krestinski reproducând toate argumentele clasice prin care contesta drepturile României asupra acestei provincii, reclama vehement un plebiscit pe care Bucureştiul nu-l putea accepta514. Delegaţia română, în baza mandatului dat de primul ministru I. I. C. Brătianu, a evitat să abordeze orice aspect privind o aşa-zisă dispută teritorială cu URSS, pornind de la teza că unirea hotărâtă cu șase ani în urmă de Sfatul Ţării de la Chişinău a avut un caracter plebiscitar, iar România nu are ce negocia cu Sovietele în privinţa Basarabiei. După eşecul Conferinţei de la Viena, presa cominternistă a susţinut poziţia delegaţiei sovietice, punând întreaga vină pentru întreruperea tratativelor pe reprezentanţii României, care ar fi respins „neîntemeiat” ideea plebiscitului şi astfel „a demonstrat o dată în plus că guvernul oligarhic nu doreşte să stabilească relaţii de bună vecinătate cu statul proletar rus”515. În rezoluţiile adoptate de Internaţionala Comunistă şi Federaţia Balcanică Comunistă, în prima jumătate a lunii mai 1924, partidele comuniste din regiune, erau chemate să susţină lupta comuniştilor români pentru răsturnarea „clicii sângeroase a boierilor şi bancherilor”516 din România şi „crearea unui guvern muncitoresc – ţărănesc”517. În ziua de 4 mai 1924, la Moscova a avut loc adunarea constitutivă, la care a fost adoptat proiectul Statutului Societăţii basarabenilor, proclamată lozinca „Jos mâinile Ibidem, doc. 46, pp. 78-79; doc. 48, p. 81.

509

Ibidem, doc. 48, p. 81; doc. 50, p. 83.

510

Ibidem, doc. 44, p. 76; doc. 45, p. 78; doc. 47, p. 79; doc. 48, p. 81.

511

A se vedea: A. Stan, Basarabia şi Cominternul, op. cit., p. 91.

512

Mejdunarodnaia podderjca, op. cit., doc. 45, p. 77.

513

V. F. Dobrinescu, op. cit., p. 96.

514

Mejdunarodnaia podderjca, op. cit., doc. 49, p. 83; doc. 51, p. 84; doc. 54, p. 87.

515

Ibidem, doc. 53, p. 86.

516

Ibidem, doc. 55, p. 89.

517

99

cotropitorilor români de pe Basarabia” şi a fost creat un birou organizatoric, împuternicit să convoace Congresul I al Societăţii basarabenilor518. După cum remarcă A. Stan, sensul ridicării unei populaţii minoritare la rang de etnie titulară a unei mici şi fantomatice republici autonome rezidă în faptul, că statul sovietic pierduse în 1918 Basarabia în cadrul unui proces intern de autodeterminare, pe care cu toate presiunile militare, politice şi diplomatice-precum cel din 1924 de la Viena – n-o putuse smulge de la România, fiindu-i consacrat noul statut prin tratatele de la Paris. Tergiversarea organizării unei autonomii moldoveneşti transnistrene este determinată şi de eşecul politicii sovietice de expansiune revoluţionară cel puţin în România şi Polonia, când seria provocărilor de a destabiliza Basarabia şi a o anexa se încheia cu eşecul din 1924 de la Tatarbunar519. În acelaşi context, W. P. Meurs punctează: „Kremlinul a avut mai multe motive ce l-au determinat să creeze această Republică Moldovenească. După eşecul conferinţei de la Viena şi al revoltei de la Tatarbunar, liderii de la Kremlin puteau utiliza această republică pentru a provoca România. De fapt, crearea republicii de pe malul stâng semnifica o schimbare în politica privitoare la problema Basarabiei: iniţial, leagănul Republicii Moldoveneşti trebuia să fie Basarabia. Crearea Republicii Autonome Moldoveneşti chiar în faţa basarabenilor servea acum la menţinerea guvernului român într-o stare de nesiguranţă şi stimula revolta în Balcani şi România”520. Formarea RASSM, într-o zonă care nu întrunea condiţiile necesare delimitării unei entităţi „moldoveneşti”, a fost o acţiune bazată exclusiv pe raţionamente politice şi expansioniste. Unul din aceste raţionamente era perspectiva globalistă a Cominternului, care avea nevoie de instrumentarul potrivit pentru extinderea spaţiului pretinsei revoluţii mondiale. Dat fiind că Uniunea Sovietică n-a acceptat unirea Basarabiei cu România, Moscova a exercitat o presiune enormă asupra statului român atât prin organizarea şi finanţarea unor acţiuni subversive în această provincie românească, cât şi prin specularea problemei basarabene pe arena internaţională. De asemenea, formarea RASSM putea fi justificată şi din perspectiva mişcării revoluţionare din Balcani, pentru care autonomia Moldovenească trebuia să fie „un model” al construcţiei şi convieţuirii paşnice „a naţionalităţilor care trăiesc amestecate”. Astfel, în ciuda dimensiunilor reduse şi a caracterului etnic moldovenesc confuz, nou-formata republică sovietică autonomă reprezenta un instrument politic şi propagandistic multifuncţional în mâinile autorităţilor bolşevice: pentru a accentua diferenţele în soluţionarea problemei naţionale de pe cele două maluri ale Nistrului şi între cele două sisteme politice-capitalist şi comunist; pentru a păstra deschisă problema Basarabiei până la anexarea ei, iar prin asta de a crea presiuni constante asupra statului român; în eventualitatea unor schimbări internaţionale majore, de a folosi RASSM ca un cap de pod spre Balcani.

2. Memoriul şi obiectivele formării Republicii Moldovenești – cap de pod în planurile expansioniste ale regimului stalinist

Cu ocazia pregătirilor pentru conferinţa sovieto-română de la Viena, pentru a face presiuni asupra României, la 4 februarie 1924, la Moscova, urmând indicaţiile liderilor bolşevici de la Kremlin, un grup de emigranţi comunişti din România şi bolşevici din A. V. Repida, op. cit., pp. 215-216.

518

A. Stan, op. cit., p. 79.

519

W. P. Meurs, op. cit., p. 100.

520

100

Basarabia, din care făceau parte G. Kotovski, I. Dic Dicescu, P. Tkacenko, A. Nicolau ş. a. au redactat un Memoriu privind necesitatea creării în stânga Nistrului a unei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti. În cadrul discuţiei pe marginea acestei probleme, raportorul – comunistul român I. Dicescu Dic, a făcut o introducere în chestiunea Basarabiei, opinând că există două puncte de vedere asupra acestei chestiuni: primul al lui C. Rakovski, fost preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului din RSS Ucraineană şi la acel moment Comisar-adjunct al Afacerilor Străine al URSS şi cel de-al doilea – al lui M. M. Litvinov, comisar al poporului pentru Afacerile Străine al URSS. Conform explicaţiilor raportorului: „Esenţa primului punct de vedere se reduce la următoarele: timpul cedărilor URSS în sfera politicii externe a expirat. Basarabia nu trebuie cedată României. La viitoarele negocieri cu România sunt posibile următoarele cazuri: să se ceară României să se conformeze acordului încheiat în 1918 între Averescu şi Rakovski, prin care România s-a angajat să evacueze Basarabia pe parcursul a 2 luni; dacă România nu va accepta-să se insiste asupra desfăşurării referendumului cu scopul autodeterminării şi, în cele din urmă, împărţirii Basarabiei în două părţi între Rusia şi România. Punctul de vedere a lui Litvinov presupune că dacă România va merge la cedări, trebuie să-i cedăm Basarabia”521. În continuarea raportului, I. Dic a pledat pentru poziţia lui Rakovski, motivând cu următoarele argumente: „deoarece onoarea burgheziei române este legată de destinul Basarabiei şi cedarea ultimei URSS va însemna capitularea politică a burgheziei române. Totodată, formarea unei regiuni autonome în Transnistria va sublinia o dată în plus grija URSS faţă de naţionalităţi”. Mai mult decât atât, în opinia lui „Această regiune va prezenta un obiect de atracţie. Iată de ce iniţiativa noastră are o mare importanţă morală, impunând populaţia basarabeana să-şi îndrepte privirea în partea noastră. Autodeterminarea Basarabiei în legătură cu aceasta va îndemna să procedeze în acelaşi fel Bucovina şi Transilvania”522. În cadrul discuţiilor a mai fost expusă temerea precum că după crearea acestei entităţi, România ar putea pretinde asupra ei. Un alt participant la discuţie, G. I. Kotovski a insistat asupra urgentării procesului de colonizare a regiunii cu refugiaţi basarabeni, asigurarea cu cele necesare a ostaşilor roşii demobilizaţi, necesitatea desfăşurării unor cercetări etnografice a Transnistriei cu scopul de a determina numărul populaţiei moldoveneşti şi amplasarea ei în regiune, precum şi necesitatea desfăşurării unei campanii de popularizare a ideii formării unei regiuni autonome. S-a făcut referinţă în cadrul discuţiilor şi la exemplul Bielorusiei, care ar atrage de partea sa simpatiile populaţiei bieloruse din Polonia, insistându-se asupra „marelui rol pe care îl va juca regiunea autonomă” în cazul populaţiei basarabene523. O altă problemă asupra căreia s-a convenit, a fost cea cu privire la tipul de entitate: regiune sau republică. În mod special, un alt semnatar al Memoriului, S. Timov, a insistat şi a propus să se pledeze anume pentru o Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, care „va pretinde la reunirea cu teritoriul de peste Nistru”. Conform opiniei lui: „Extinderea acestei republici asupra teritoriului basarabean, care se mărgineşte cu Dobrogea, Bucovina şi Galiţia, se poate dovedi un factor revoluţionarizator în întregii Balcani şi, parţial, în Europa Centrală”. În cele din urmă, s-a propus crearea unei co Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 1, pp. 87-88.

521

Ibidem, p. 88.

522

Ibidem, pp. 88-89.

523

101

misii în scopul redactării unui apel către CC al PC(b) din toată Uniunea, pornind atât din punctul de vedere al intereselor etnografice, culturale şi economice ale populaţiei moldoveneşti, cât şi din punctul de vedere al perspectivelor revoluţionare internaţionale524. Astfel, extinderea revoluţiei mondiale dincolo de Nistru era, în concepţia autorilor proiectului, cărora nu le scăpau, totuşi, nici nevoile de redeşteptare naţional-culturală si dezvoltării social-economice a populaţiei moldoveneşti locale, însăşi raţiunea de creare a Republicii Moldoveneşti. După cum se observă din conţinutul discuţiilor, urgenţa proiectului era pusă în dependenţă de rezultatele viitoarelor negocieri sovieto-române proiectate pentru conferinţa bilaterală de la Viena, de la care se aştepta, fără nici un temei, că România va accepta renunţarea sovieticilor la Basarabia, în schimbul tezaurului sechestrat de bolşevici. Documentul final al discuţiilor, redactat în „Memoriul cu privire la necesitatea formării Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti” semnat, la 4 februarie 1924, de cei zece comunişti români şi basarabeni în frunte cu G. Kotovski, I. Dic, P. Tkacenko este considerat în istoriografia naţională drept „punctul de plecare” în procesul de creare a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti pe malul stâng al Nistrului în componenţa RSS Ucrainene525. De menţionat că în grupul de iniţiativă nu era nici un moldovean băştinaş din raioanele din stânga Nistrului. Este evident şi faptul că fiecare din cele două grupuri de semnatari urmărea anumite interese specifice. Bolşevicii basarabeni (Gr. Kotovski, P. Tkacenko, S. Tinkelman), românofobi făţişi, adepţi ai Rusiei Sovietice, râvneau la „desprinderea Basarabiei de România” şi crearea unei Republici Unionale Moldoveneşti în componenţa URSS. La rândul lor, comuniştii români prin optica cominternistă, visau la exportul revoluţiei şi sovietizarea României, prin crearea unui stat român socialist unitar, care ar include Basarabia şi chiar Transnistria. De asemenea, din grupul de iniţiativă şi printre semnatarii „Memoriului” nu se regăsesc Gr. Starîi, care ulterior a participat activ la procesul de formare şi mai apoi a fost unul din liderii de prim rang din republică, precum şi I. Badeev, un alt viitor demnitar pe linie de partid. Această explicaţie o putem desprinde din destăinuirile lui F. Korniuşin, care recunoştea că „ei au desfăşurat o activitate extrem de energică pe linia Zakordotului (Secţia Externă de pe lângă CC al PC (b) U – o structură de spionaj şi de subminare a autorităţilor române din Basarabia, care a funcţionat în prima jumătate a anilor’20 – n. n.) şi sunt bine cunoscuţi românilor”. În mod analog se poate deduce şi absenţa altui activist, I. Krivorukov, „fost preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului basarabean”, „structură formată prin decizia Biroului Politic al CC al PC (b) U din mai 1919, pentru a o aduce pe vârful baionetelor Armatei Roşii la putere în Basarabia”526. Probabil, din aceste motive, prezenţa lor ar fi deconspirat mai uşor obiectivele reale ale formării republicii şi ar fi trezit suspiciuni motivate din partea autorităţilor române în cazul dacă lista ar fi devenit, în anumite condiţii, cunoscută. Mai mult decât atât, există informaţii şi declaraţii despre faptul că G. Starîi s-a opus iniţial ideii formării Republicii Moldoveneşti. În cadrul Conferinţei a V-a a organizaţiei Ibidem, pp. 89-90.

524

A se vedea: A. Moraru, Destinul unui document. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6, pp. 55-56.

525

A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 31, p. 144.

526

102

regionale Moldoveneşti a PC (b) U, unul din liderii ucraineni Zatonski amintea: „Eu am participat la conferinţa de acu 4 ani a CC al PC (b) R, când abia se organiza republica moldovenească. Acolo am prezentat raportul asupra Republicii Moldoveneşti şi Starîi – coraportul. Şi Starîi s-a pronunţat împotriva organizării republicii moldoveneşti...Era tov. Kotovski, Starîi şi încă cineva. Tov. Starîi se opunea din toate forţele...El se opunea, dar s-a subordonat. Şi cu toate acestea, a rămas la părerea sa”527. Basarabean fiind, Starîi nu era, în general, împotriva unei „republici moldoveneşti”. Însă, el era adeptul unei atare republici în limitele Basarabiei, care trebuia „eliberată” de sub „jugul ocupanţilor români”, şi, nu în spaţiul transnistrean. Sugestive în acest context, sunt declaraţiile lui P. Chior-Ianachi în cadrul aceleiaşi conferinţe de partid cu referinţă la această poziţie a lui G. Starîi. El susţinea că „de la începutul organizării RASSM Starîi a ocupat o poziţie anume. El era împotriva organizării RASSM, deoarece nu credea că ea poate fi o rezolvare internă a chestiunii naţionale. El a declarat public aceasta şi a sosit aici, numai subordonându-se voinţei partidului”. Şi în continuare: „Dacă impulsul, semnalul va veni nu dinspre Est, dar dinspre Vest, de la Bucureşti va veni semnalul, este clar că omul care crede în aceasta va avea alte opinii asupra RASSM”. În mod similar era explicată şi poziţia lui Starîi în problema grafiei: „Atunci când s-a pus problema grafiei, tov. Starîi s-a pronunţat pentru grafia latină, deoarece acesta era argumentul principal că semnalul se va da nu de aici, ci din Basarabia”528. Astfel se explică şi faptul, că în alt context, cu ocazia stabilirii viitoarei capitale a republicii, Starîi declara că cel mai potrivit oraş ar fi Chişinăul. De altfel, după cum se pretinde în istoriografia sovietică, ideea formării RASSM ar fi fost lansată de G. I. Kotovski încă în anul 1923 şi discutată în cadrul unei întrevederi cu M. V. Frunze şi S. M. Budionnîi. „Numai Republica Moldovenească va da poporului nostru posibilitatea să învingă mizeria şi, cu ajutorul proletariatului rus, să construiască o viaţă nouă, luminoasă! – spunea Kotovski entuziasmat. – Vreau să scriu despre aceasta într-o scrisoare Comitetului Central, visez să stau de vorbă personal cu Vladimir Ilici Lenin. Sunt profund convins, că Lenin va înţelege aspiraţiile moldovenilor şi ne va susţine” – îşi amintea mai târziu S. M. Budionnîi529. Există şi o altă versiune referitoare la o intenţie mai timpurie de formare a republicii, aparţinând comuniştilor români, care visau prin intermediul ei să exporte revoluţia proletară şi în România. Astfel, comunistul român G. Florian, în noiembrie 1924, scria în gazeta românească de perete „Făclia”: „Încă acu trei ani comuniştii din România, reuniţi la una din conferinţe, au discutat despre formarea Republicii Moldoveneşti. Atunci, însă, această propunere a fost catalogată drept o nebunie. Au trebuit să treacă 3 ani pentru ca această idee să poată apare din nou...Se ştie că la început comuniştii basarabeni au crezut că Republica Moldovenească este doar o glumă în închipuirea emigraţiei comuniste din România”530. De asemenea, potrivit afirmaţiilor lui I. Dic-Dicescu, propunerea cu privire la organizarea RSS Moldoveneşti a fost lansată în luna iulie a anului 1921, în cadrul primei conferinţe a secţiilor comuniste româneşti din întreaga Rusie531. Ibidem, doc. 157, pp. 467-468.

527

Ibidem, p. 472.

528

Formarea RSS Moldoveneşti şi crearea Partidului Comunist al Moldovei. Culegere de documente şi materiale. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1986, doc. 8, p. 60.

529

A se vedea: E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 147-150.

530

A. Moraru, op. cit., p. 53.

531

103

Or, se ştie foarte bine că realizarea revoluţiei bolşevice în România, încă din decembrie 1917, a constituit scopul comandoului condus de S. Roşal, ulterior al Rumcerodului, Colegiului rus-român, ghidat de C. Rakovski etc. Comuniştii români i-au dat asigurări lui Lenin că revoluţia va izbucni în curând în România. Însă aceasta nu reuşeşte să facă progrese nici în România şi nici în Basarabia, unde populaţia majoritară nu se simțea atrasă de programul bolşevic532. În „Memoriul” propriu-zis, se face un scurt istoric al destinului Basarabiei după anexarea acesteia la Imperiul Rus, în 1812, şi, în mod special, în timpul revoluţiei ruseşti din anul 1917, care a condus la destrămarea imperiului multinaţional. Autorii documentului în mod intenţionat falsifică realităţile istorice şi condiţiile în care armata română a intrat în Basarabia la începutul anului 1918, caracterizând acest act drept o invazie, şi, la îndemnul şi susţinerea Antantei, „sub motivul luării sub pază a surselor de aprovizionare a armatei, au ocupat-o”. În condiţiile, când Rusia Sovietică era angajată în negocierile anevoioase cu Germania, la Brest-Litovsk, România ar fi reuşit cu ajutorul „Sfatului Ţării” să smulgă Basarabia533. În continuare, în culori apocaliptice este caracterizată situaţia din Basarabia, după cei şase ani, în sensul dramatizării destinului istoric al basarabenilor în cadrul României întregite: „Guvernul României a instituit un regim de românizare forţată a ţinutului şi de asuprire naţională: un regim de teroare albă însoţit de torturi medievale, fărădelegi şi jafuri. Sub pretextul luptei cu bolşevismul în Basarabia au fost împuşcaţi sute, mii de muncitori, ţărani şi intelectuali. Chiar şi elementele burgheze ale acestei provincii, care vedeau în trecut în persoana românilor nişte izbăvitori „de urgiile bolşevice”, sunt revoltate de administraţia română. Anul trecut deputaţii şi senatorii din parlamentul român / inclusiv acelaşi Inculeţ / s-au referit la urgiile care au loc în provincia de peste Nistru. Din vorbele lor se vede că până şi burghezia locală ar prefera regimul sovietic celui românesc. Şi, într-adevăr, în baza informaţiilor şi observaţiilor personale şi impresiilor din discuţiile cu refugiaţii se poate afirma cu siguranţă că, în afara elitei marilor moşieri, nu există nici un element în mijlocul populaţiei rurale şi orăşeneşti, care nu ar tinde să obţină eliberarea de sub ocupaţia română şi alipirea la URSS”534. Urmează descrierea aşa-zisului regim de teroare instaurat în noua provincie românească: „În scopul luptei cu mişcarea muncitorească şi comunistă, precum şi cu manifestările de nemulţumire din ţinut, guvernul român a întărit poliţia, jandarmeria şi a declarat starea de asediu. Ţinutului i-a fost atribuit un statut special, şi cu începere de la 15 octombrie 1922, a fost instituit postul de general-guvernator al Basarabiei. În postul de general-guvernator, subordonat nemijlocit Consiliului de Miniştri, a fost numit generalul călău Popovici, care dispunea de împuterniciri nelimitate. Astfel, Basarabia, de la republică şi revoluţie socială, a decăzut până la provincie, supusă despotismului unui cârmuitor absolut”535. Conform aprecierilor semnatarilor „E de la sine înţeles că acest mod de administrare a Basarabiei doar adânceşte ura populaţiei faţă de vechiul regat românesc şi credem că e în interesul URSS şi ale revoluţiei socialiste să se facă tot posibilul pentru a utiliza aceste stări A sevedea: V. Burlacu, Unirea Basarabiei cu Româniam şi recunoaşterea ei internaţională. Bucureşti, Editura Academiei Române; Brăila, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2019, pp. 211-216.

532

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 3, p. 92.

533

A. Moraru, op. cit., p. 56.

534

Gh. Cojocaru, op. cit., pp. 92-93.

535

104

de spirit”. În opinia autorilor „Memoriului”, un alt motiv sau argument în favoarea creării republicii ar fi factorul demografic, precum și necesitatea transpunerii în viață a „politicii naționale sovietice” deoarece, după cum afirmă ei „Pe malul stâng al Nistrului, în fostele gubernii Herson şi Kameneţ-Podolsk trăiesc, în mase compacte nu mai puţin de 500 – 800 mii de moldoveni, iar conform afirmaţiilor românilor – până la 2 milioane de moldoveni care îşi duc modul lor specific naţional de trai şi care vorbesc un dialect românesc – limba moldovenească. Această populaţie ocupă nu mai puţin de 16 mii verste pătrate. Deoarece este situată în apropierea frontierei, ea, din considerente de ordin pur militar, se bucură de un tratament deosebit în ceea ce priveşte modul de organizare a vieţii economice. Dacă mai adăugam la aceasta interesele culturale specifice ale populaţiei moldoveneşti, apoi pornind de la factorul etnografic, în baza politicii naţionale sovietice, ar putea fi formată o entitate autonomă social-politică moldovenească în frontierele RSSU sau în cadrul URSS”. Luând în consideraţie aceste condiţii, autorii documentului concluzionează, că cea mai oportună: „După părerea noastră, o astfel de entitate ar putea fi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”536. În opinia comuniştilor basarabeni şi români, formarea unei astfel de republici trebuia să genereze o serie întreagă de consecinţe de ordin intern / din punctul de vedere al intereselor nemijlocite ale URSS / şi internaţional. În primul rând, „organizarea populaţiei moldoveneşti într-o entitate politico-administrativă va contribui la creşterea nivelului economic şi cultural al populaţiei. Din punctul de vedere al URSS, consolidarea acesteia din urmă este cu atât mai necesară, cu cât e probabilă eventualitatea, mai devreme sau mai târziu, a apariţiei conflictelor militare, în timpul cărora este necesar un spate al frontului bine asigurat, lipsit de stări de nemulţumire”. Este evident că viitoarei republici i se rezerva un rol aparte în planurile expansioniste ale URSS, nu numai pe termen scurt, ci şi pe durată lungă. Astfel, în al doilea rând, conform aceloraşi semnatari „Republica Moldovenească va putea juca acelaşi rol de factor propagandistic, pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Carelă faţă de Finlanda. Ea va focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi va crea pretexte evidente pentru pretenţiile alipirii Basarabiei la Republica Moldovenească. Din acest punct de vedere, devine imperioasă necesitatea de a se forma anume o republică socialistă şi nu o regiune autonomă în cadrul RSSU. Unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale Nistrului va servi URSS drept breşă strategică faţă de Balcani / prin Dobrogea / şi faţă de Europa Centrală / prin Bucovina şi Galiţia, / pe care URSS le va putea folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice”537. Deci, autorii memoriului nu ascundeau scopurile expansioniste ale formării Republicii Moldoveneşti. O modalitate de soluţionare a problemei Basarabiei, conform autorilor „Memoriului”, ar fi tranzacţia „Basarabia – tezaur”, argumentându-se că în condiţiile dificultăţilor economice cu care se confruntă România, guvernul acesteia ar putea accepta cedarea Basarabiei pe obţinerea tezaurului: „Acum când situaţia politică a URSS s-a schimbat în mod radical şi în viitor se va schimba şi mai mult ca oricând şi în mai bine, întoarcerea Basarabiei este agreabilă. O parte din burghezia română de acum înclină în acest sens, sperând să obţină în schimbul Basarabiei tezaurul de aur al României, care se află la Moscova, pentru a evita cu ajutorul lui eşecul definitiv economic şi financiar. Un asemenea rezultat al negocierilor sovieto-române e mult mai posibil, dacă ţinem cont de slăbirea unităţii 536

A. Moraru, op. cit., p. 56.

537

Gh. Cojocaru, op. cit., p. 93.

105

în rândurile Alianţei Mici, pe de o parte, şi de importanţa alianţei româno-polone, drept consecinţă a acordului franco – ceh, pe de altă parte”538. La rândul său, desprinderea Basarabiei de România va avea o serie de consecinţe de ordin internaţional, care erau formulate în felul următor: „1) În primul rând, acest fapt va clătina „unitatea României Mari” naţional-sudate şi va lovi în autoritatea morală a burgheziei care bravează până în prezent cu realizarea idealului naţional-românesc. 2) Acest fapt va servi drept un impuls suplimentar tendinţei provinciilor noi alăturate / României / spre autodeterminarea lor naţională. Iar organizarea / de stat / a minorităţilor naţionale / a bulgarilor, găgăuzilor, / care vor trăi în limitele viitoarei Republici Moldoveneşti, va servi drept exemplu pentru minorităţile naţionale care populează vechiul Regat român. 3) Viitoarea reformă agrară din Basarabia trebuie să producă o influenţă incomparabil de mare asupra mişcării ţărăneşti din România însăşi, fără a mai vorbi despre importanţa apropierii frontierelor Uniunii Sovietice, care /apropiere /, la rândul ei, va exercita la fel o influenţă asupra mişcării comuniste şi muncitoreşti din România însăşi. 4) Extinderea Puterii Sovietice asupra teritoriului Basarabiei are o însemnătate cu atât mai mare, cu cât aceasta se mărginește la Nord şi Est cu Bucovina şi Galiţia, populaţia ucraineană a cărora este completamente de partea RSSU şi a URSS, iar la sud – cu Dobrogea, populată de bulgari”539. Se aprecia că toate aceste fapte, luate la un loc, vor exercita, fără îndoială, o puternică influenţă asupra zonelor din jur, și, într-o conjunctură internaţională corespunzătoare, vor reuşi să revoluţioneze situaţia din întreaga peninsulă Balcanică. Pornind de la considerentele expuse, semnatarii documentului concluzionau: „noi propunem să formăm Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Urgentarea soluţionării acestei probleme este dictată, după părerea noastră, de necesitatea reluării negocierilor româno-ruse (proiectate la Viena – n. n.), pe de o parte, şi, pe de altă parte, în cazul rezolvării pozitive a problemei formulate de noi, de necesitatea derulării campaniilor de agitaţie la faţa locului până la începutul lucrărilor agricole, când inevitabil tensiunea vieţii politice va scădea temporar. Această urgentare mai este dictată şi de alte împrejurări: de necesitatea amplasării şi colonizării refugiaţilor basarabeni şi a ostaşilor roşii demobilizaţi, din numărul moldovenilor care nimeresc uşor în mrejele propagandei antisovietice”540. În acest context se cerea ca problema abordată să fie soluţionată urgent, incluzând-o pe ordinea de zi a şedinţei apropiate a Biroului Politic al CC al PC (b) din toată Rusia. Astfel, ideea formării RSSM, expusă de grupul de iniţiativă, se prezenta conducerii superioare de partid bolșevice într-o lumină cât se poate de favorabilă – ea, susţinea concomitent, tendinţa imperială de „adunare a pământurilor” şi perspectiva desfăşurării revoluţiei mondiale. M. Frunze, comandantul forţelor armate ale Ucrainei şi Crimeii, membru al CC al PC(b) din Rusia şi al Biroului Politic al CC al PC(b) din Ucraina, ca expert principal în chestiunea Română, fiind originar din partea stângă a Nistrului, era la curent încă din toamna anului 1923 cu intenţiile emigranţilor români de la Moscova şi avea o atitudine favorabilă faţă de acestea. Prin rezoluţia sa din, 6 februarie 1924, pe marginea „Memoriului”: „Chestiunea respectivă încă nu a fost examinată la CC al PC (b) din toată Uniunea. Personal sunt A. Moraru, op. cit., p. 57.

538

Gh. Cojocaru, op. cit., p. 94.

539

A. Moraru, op. cit., pp. 57-58.

540

106

pentru, cu condiţia ca Republica Moldovenească să fie inclusă în cadrul RSSU”541. El a recomandat formarea Republicii Moldoveneşti, însă, nu direct în cadrul URSS, ci în cadrul Ucrainei Sovietice, astfel fiind respinsă, practic, din capul locului, posibilitatea formării şi includerii viitoarei republici, probabil, cu statut de republică unională, în cadrul Uniunii Sovietice. Rezoluţia lui Frunze ţinea cont de realităţile sociale, şi de sensibilităţile conducerii ucrainene de la Harkov, capitala de atunci a Ucrainei, urmărind să determine prin înglobarea viitoarei republici în cadrul RSSU o reacţie pozitivă din partea liderilor ucraineni faţă de demersul Grupului de iniţiativă de la Moscova. O copie a memoriului a fost adresată forurilor superioare din Ucraina542, care la 8 februarie au hotărât ca Memoriul să fie expediat tuturor membrilor Biroului Politic al CC al PC (b) U. La 18 februarie, acest organ de partid, examinând chestiunea „Cu privire la Republica Sovietică Moldovenească”, n-a luat nici o decizie și a fost amânată până la întoarcerea lui M. V. Frunze de la Moscova543.

3. Procesul de formare a Republicii Moldovenești: scopuri, etape, realizări

În mediul vârfurilor de partid de la Moscova şi Harkov nu exista o unitate de opinii pe marginea proiectului unei Republici Moldoveneşti în stânga Nistrului, acest subiect generând discuţii fierbinţi în contradictoriu544, în primul rând, pentru luarea unei decizii politice. La Moscova, în conducerea de partid, s-au conturat două tabere: adepții (M. V. Frunze, I. Stalin, L. B. Kamenev, C. Rakovski ș. a.) și adversarii (K. E. Voroșilov, G. V. Cicerin, A. P. Smirnov, M. I. Kalinin, V. M. Molotov ș. a.), balanța înclinând în favoarea celor dintâi. În acest context, se afirmă, că ideea creării statalității moldovenești pe teritoriul Ucrainei „a fost realizată în condiții deosebit de favorabile ale politicii unionale interne și externe de la mijlocul anilor`20”, iar „o nouă repartizare a forțelor în conducerea supremă a URSS după moartea lui V. I. Lenin a constituit ultima picătură, ce a favorizat crearea RASS Moldovenești în anul 1924, și nu mai devreme”545. Procesul de formare a Republicii Moldoveneşti pe malul stâng al Nistrului se desfăşura în condiţiile unei luptei aprigi între diferite organe de partid şi de stat din URSS şi RSS Ucraineană, trecând, în funcţie de evoluţia situaţiei internaţionale, a relaţiilor româno-sovietice, a impactului diversiunilor şi acţiunilor subversive inspirate de sovietici în Basarabia prin intermediul structurilor kominterniste pentru a o reanexa la URSS şi a atitudinii autorităţilor bolşevice de la Moscova şi Harkov, prin mai multe etape distincte. Ca primă reacție a autorităților unionale, la 14 februarie 1924, locțiitorul Președintelui Comisarului Poporului pentru naționalitățile din RSFSR, G. Broida scria Biroului Politic al CC al PC (b) R: „Susținând proiectul privind organizarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești consider: 1. E necesară formarea ei în hotarele RSSU. 2. A crea pe lângă CEC al Uniunii o comisie cu participarea reprezentanților RSSU pentru precizarea frontierelor și elaborarea proiectului de decret”546. În cele din urmă, împrejurările legate de apropierea Conferinței de la Viena şi necesi541

Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 4, p. 96.; A se vedea şi A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 1, pp. 28-32.

542

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1993, nr. 1, p. 61.

543

O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 67.

544

Vezi: O istorie a regiunii Transnistrene din cele mai vechi timpuri până în prezent. Compendiu. Chişinău, Editura Civitas, 2007, p. 265.

545

O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 80.

546

Ibidem, p. 67.

107

tatea de a exercita presiuni asupra „atrocităţilor” române, au determinat conducerea de la Kremlin să accepte ideea creării unei republici moldoveneşti. După lungi discuţii controversate asupra „Memoriului”, la nivelul Biroului Politic al CC al PC (b) din toată Uniunea, conducerea de la Kremlin a susţinut ideea creării unei republici moldoveneşti, încredinţând efectuarea măsurilor concrete pentru aceasta conducerii de partid din Ucraina Sovietică547. La început conducerea ucraineană a luat o atitudine negativă faţă de ideea creării Republicii Moldoveneşti şi a căzut de acord doar în ceea ce priveşte organizarea sovietelor naţionale moldoveneşti (săteşti, raionale şi, în cazuri excepţionale, regionale). Liderii ucraineni îşi motivau poziţia, într-un fel, prin insuficienţa numerică a populaţiei moldoveneşti şi lipsa unei infrastructuri adecvate pentru o astfel de entitate statală. La 3 martie 1924, comisarul sovietic de externe, Gh. V. Cicerin, într-o scrisoare către secretarul CC al PC (b) din toată Uniunea, V. M. Molotov, atenţiona: „Chestiunea necesită o pregătire minuțioasă. Formarea RSSM este în momentul dat prematură, deoarece va genera tendinţele expansioniste ale şovinismului românesc. Descoperirea unui asemenea număr de moldoveni, adică, români, în teritoriul ucrainean, va fortifica poziţia românilor în disputa în chestiunea Basarabiei”. De aceea el propunea: „Chestiunea să fie amânată și examinată la fața locului”548. Cicerin spunea lucrurilor pe nume – moldovenii sunt români, semn că vârfurile sovietice cunoşteau adevărul despre identitatea acestora. Temerea aceasta era încercată şi de unii lideri ucraineni care cu greu agreau o republică moldovenească în frontiera lor cu statul român. Aşa cum s-a văzut, Stalin a ştiut însă să speculeze această situație într-un mod care să ameninţe atât România cu revendicări teritoriale, cât şi Ucraina unională, privită cu suspiciune nu numai pentru naţionalismul ei vădit şi antirusesc. S-a născut astfel o republică moldovenească sovietică nu printr-o mişcare pornită de jos, ci printr-un decret de sus, prin uneltiri ale unor străini şi prin pervertirea a însuşi principiului autodeterminării. Căci nu toţi moldovenii dintre Nistru şi Bug erau plasaţi în această autonomie, ci doar o mică parte a lor”549. Totuşi, după o perioadă de incertitudine, presiuni exercitate din partea Moscovei, dar şi în contextul pregătirii pentru conferința de la Viena, în problema Basarabiei, conducerea ucraineană a fost nevoită să se conformeze directivelor impuse de liderii bolşevici şi a hotărât să-şi concentreze eforturile anume asupra aspectului etnic al problemei. În aceste condiţii, la 7 martie 1924, Biroul Politic al CC al PC (b) din Ucraina, a examinat chestiunea „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti” (raportori G. Kotovski ş. a.). Cei prezenți au fost informați în problema dată de către președintele CCP al RSSU, membru al Biroului Politic al CC al PC (b) U, V. I. Ciubari. În cadrul discuțiilor, majoritatea s-a pronunțat pentru crearea pe teritoriul Ucrainei a unei autonomii moldovenești, dar regionale. În hotărârea adoptată se stabilea: „Se consideră oportună din punct de vedere politic delimitarea în cadrul RSSU a regiunii autonome moldoveneşti, se însărcinează CPAI să examineze chestiunea din perspectiva realizării ei practice (cu privire la frontiere, compoziţie, relaţiile reciproce între moldoveni şi coloniile germane şi bulgare intermitente etc.). Să se solicite CC al PC (b)R să nu ia o hotărâre definitivă până la o a doua examinare de către noi A. V. Repida, Formarea RSS Moldoveneşti. Chişinău, 1977, p. 137.

547

B. G. Bomeşko, Obrazovanie Modavscoi ASSR (Istoki pridnestrovscoi problemî). În: „Ejegodnik Istoriceskii Alimanah Pridnestrovia”. Tiraspoli, nr. 2, 1998, p. 17; O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 67.

548

A. Stan, op. cit., pp. 78-79.

549

108

a acestei chestiuni. Propunerea tov. Skrîpnik despre includerea regiunii autonome Moldoveneşti în cadrul RSFSR, este respinsă”550. De asemenea, organele afacerilor interne din Ucraina au fost însărcinate să stabilească numărul real al populației moldoveneşti, amplasarea şi gradul de densitate al ei în scopul proiectării frontierelor viitoarei autonomii551. Trebuie reţinut, aşadar că, încă de la început, prin actul de naştere, RASSM era concepută drept „factor politic-propagandistic” pentru a crea pretexte în vederea reanexării Basarabiei, „breşă strategică a URSS faţă de Balcani” şi „cap de pod” al intereselor politice şi militare ruseşti în regiune. Aceste obiective, precise şi exprimate cu claritate, afirmate şi însuşite la nivelul cel mai înalt de conducerea sovieto – bolşevică de la Moscova, vor constitui jaloanele unei politici de lungă durată, provocatoare şi agresivă împotriva intereselor României – ca stat, ca popor, ca regim politic, ca identitate etnică şi culturală – cu reverberaţii revanşarde şi anexioniste la scară regională. În pofida clarităţii obiectivelor urmărite, decizia de înfiinţare a unei republici moldoveneşti în stânga Nistrului s-a luat cu dificultate. În primul rând, existau numeroase ezitări legate de statutul viitoarei formaţiuni statale: republică unională în componenţa URSS, republică autonomă în componenţa Ucrainei sovietice sau doar simplă regiune autonomă, aşa cum susţineau liderii ucraineni? Ştirile care apăreau periodic în presa rusă şi ucraineană, în perioada premergătoare oficializării fantomaticei republici, alimentau o stare de confuzie, fiind adeseori contradictorii, inclusiv în ceea ce priveşte localizarea capitalei (se vehiculau localitățile Ananiev, Birzula, Balta). Aceasta ilustra, în fapt, indecizia care domnea în cercurile politice conducătoare de la Moscova şi Harkov552. Astfel, la 20 martie 1924, Biroul Politic al CC al PC (b) R, examinând chestiunea „Cu privire la RSS Moldovenească”, pregătită de G. V. Cicerin şi C. G. Rakovski a decis: „1. A lua act de hotărârea Biroului Politic al PCU din 7.03.24, amânând soluționarea chestiunii și cerând Biroului Politic al PCU să solicite hotărârea în cauză și documentele de care dispune Secretarul CC I. Stalin”. Această hotărâre, după cum se consideră, a fost influențată nu doar de solicitarea conducerii Ucrainei de a amâna pentru un timp soluționarea definitivă a problemei, ci și de faptul că informația respectivă a fost prezentată în cadrul ședinței de persoane care aveau diferite puncte de vedere asupra perspectivei problemei basarabene – G. V. Cicerin, comisarul poporului al afacerilor externe și C. G. Rakovski, reprezentantul plenipotențiar al URSS în Marea Britanie553. Eşecul Conferinţei de la Viena a avut un impact negativ asupra opticii conducerii sovietice de la Harkov faţă de demersul despre necesitatea formării Republicii Moldoveneşti, care şi-a revizuit imediat atitudinea anterioară faţă de proiectul acestei entităţi. După cum se punctează: „Faptul că autorităţile supreme de partid ucrainene şi-au revizuit atitudinea anterioară faţă de proiectul entităţii Moldoveneşti imediat după eşecul Conferinţei sovieto-române de la Viena ar putea sugera că de la această întâlnire se aştepta că Guvernul Român va accepta o împărţire a Basarabiei contra restituirii tezaurului sechestrat la Moscova. Partea restituită a Basarabiei urma să fie ataşată teritoriului cu populaţie moldovenească din stânga Nistrului şi astfel să fie formată o entitate Moldovenească în cadrul Ucrainei. Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 9, pp. 99-100; O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., pp. 67-68.

550

A. V. Repida, Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., p. 91; S. Ia. Afteniuk, op. cit., pp. 247-248.

551

I. Popa, L. Popa, România, Basarabia şi Transnistria. Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2009, pp. 53-54.

552

A se vedea: Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 1, pp. 87-88; O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 69.

553

109

Deopotrivă, eşecul conferinţei a dat peste cap aceste aşteptări şi, pentru moment, proiectul respectiv şi-a pierdut din actualitate”554. De asemenea, autorităţile ucrainene vedeau în noua Republică Moldovenească, care urma să fie construită pe teritoriul dintre Bug şi Nistru, o ameninţare la propriul stat. Iată de ce, iniţial, guvernul şi organele de partid ucrainene susţineau doar ideea organizării sovietelor naţionale moldoveneşti (săteşti, raionale şi în cazuri extreme regionale) şi nu a unei republici555. Exista temerea că moldovenii ar putea să cuprindă cu influenţa lor întreaga arie din stânga Nistrului, ceea ce le-ar prejudeca interesele teritoriale ucrainene. În consecinţă, acestea au argumentat tergiversarea soluţionării problemei prin vehicularea situaţiei despre lipsa informaţiilor cu caracter demografic şi teritorial. În cadrul şedinţei Biroului Politic al CC al PC(b)U din 18 aprilie 1924 s-a hotărât: „Din cauza lipsei datelor (etnografice şi teritoriale), formarea RSS Moldoveneşti este inoportună. Să se propună CPAI să continue studierea chestiunii privind posibilitatea formării unor unităţi administrative în care predomină populaţia moldovenească, antrenând în această activitate Comisia minorităților naționale de pe lângă CEC U”556. În realizarea acestei decizii au fost antrenate: Comisia pentru minorităţile naţionale de pe lângă Comitetul Executiv Central din Ucraina, Comisia Constituţională şi Comisia Centrală Teritorial – Administrativă. Astfel, pentru conducerea ucraineană un motiv al tergiversării creării unei entităţi moldoveneşti era vehicularea situaţiei despre lipsa informaţiilor cu caracter demografic. În situaţia creată şi-a asumat iniţiativa şi G. I. Kotovski, care a creat o comisie specială din ostaşi şi comandanţi ai corpului 2 de cavalerie şi a început să adune informaţii statistice de la faţa locului (din localitate în localitate, din casă în casă). Informaţiile cu privire la numărul moldovenilor colectate de aceste comisii erau contradictorii şi variau. Astfel, cele două comisii oficiale, ale organelor legislative şi executive centrale ucrainene, au indicat cifra de circa 147.410 de persoane, pe când comisia Kotovski – peste 283.398 de moldoveni numai în guberniile Odesa şi Podolia, adică cu 136 mii diferență. Mai mult chiar, comisia CEC al Ucrainei în raportul său a motivat imposibilitatea creării unei republici prin lipsa potenţialului industrial şi economic, a căilor de transport şi de comunicaţie necesare delimitării unei entităţi administrative aparte, a reliefului deluros. De asemenea, s-a invocat că teritoriul, în parametrii căruia moldovenii formează o zonă mai mult sau mai puţin compactă, se situează, în temei în preajma Nistrului, o fâşie de 10 – 25 verste în lăţime şi de 250 verste în lungime, fapt ce nu ar dea posibilitatea de a organiza conducerea eficientă dintr-un singur centru administrativ al teritoriului indicat, iar populaţia acestui areal la număr abia de corespunde unei jumătăţi din populaţia unui obişnuit district ucrainean. În consecinţă, reieşind din datele disponibile, comisia a recomandat crearea doar a unor raioane şi soviete săteşti moldoveneşti cu populaţie majoritară moldovenească557. Cercetând informaţiile cu privire la numărul moldovenilor din stânga Nistrului, în baza datelor oferite de G. Kotovski, fapt ce crea o confuzie în această privinţă, comisia a concluzionat: „Hotărârea cu privire la organizarea Republicii Moldoveneşti sau a regiu Gh. Cojocaru, op. cit., p. 19.

554

E. Negru, Formarea RASSM, op. cit., p. 162.

555

Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 13, pp. 103-104.

556

Kulitura Moldavii za godî Sovetscoi vlasti. Sbornik dokumentov v 4-h tomah, T. 1, ciasti pervaia. Kișinev, 1975, pp. 72-73, 76.

557

110

nii, a guberniei, a districtului sau a raionului trebuie să fie amânată până la momentul, când vor fi adunate datele exacte în privinţa aceasta”558. La scurt timp, Comitetul gubernial Odesa al PC (b) U, la 29 aprilie 1924, a emis circulara „Cu privire la munca desfăşurată în rândurile oamenilor muncii moldoveni”, adresată comitetelor districtuale de partid în care se recunoştea că „Până în prezent munca desfăşurată în limba moldovenească este organizată slab. Munca aceasta, însă, importantă ca mijloc de ridicare a nivelului de cultură al oamenilor muncii moldoveni şi atragerea acestora la viaţa şi construcţia activă sovietică şi economică, devine deosebit de importantă în lumina evenimentelor internaţionale curente, în legătură cu zădărnicirea Conferinţei de la Viena şi refuzul României de a organiza un plebiscit în problema basarabeană”. De aceea comitetelor districtuale li s-a cerut: „unde există grupuri însemnate de oameni ai muncii moldoveni …să acorde o atenţie mare organizării muncii moldoveneşti”, de asemenea „să-i atragă pe toţi comuniştii moldoveni care cunosc traiul, cultura şi condiţiile de viaţă ale oamenilor muncii moldoveni şi să-i folosească în munca de partid, sovietică şi de culturalizare în rândurile moldovenilor”559. Pentru realizarea acestei decizii, Secretariatul Comitetului de partid gubernial Odesa şi, ulterior Plenara acestui organ, a hotărât crearea unei Secţii moldoveneşti care să se ocupe cu problemele renaşterii naţional-culturale ale populaţiei moldoveneşti din regiune şi „să ia la evidenţă pe linia militară toţi comuniştii – moldoveni şi cunoscătorii limbii moldoveneşti, pentru ca la conferinţele de partid din timpul apropiat în raioanele cu o populaţie moldovenească considerabilă, în comitetele raionale să fie aleşi lucrători moldoveni”560. Comisia Centrală Teritorial – Administrativă de la Harkov, a cerut, la 3 mai 1924, Comitetului gubernial Odesa al PC (b) din Ucraina să determine toate localităţile în care locuieşte numai populaţie moldovenească şi cele în care ea constituia majoritatea, să prezinte o descriere cât mai completă a traiului şi stării economice din centrele examinate, să prezinte o concluzie argumentată asupra posibilităţii de a delimita unităţi teritorial-administrative moldoveneşti. Printre măsurile întreprinse a fost editarea unui ziar în „limba moldovenească”-„Plugarul Roş”. Un alt eveniment l-a constituit crearea secţiei moldoveneşti de pe lângă Comitetul gubernial Odesa, la 16 mai 1924561. Însă acest organ din start a fost marginalizat în procesul de creare a republicii moldoveneşti şi s-a axat în activitate doar pe direcţiile cultural-educativă, naţională, economică cum ar fi: promovarea cadrelor naţionale la faţa locului, lichidarea neştiinţei de carte, culturalizarea populaţiei, editarea literaturii în „limba moldovenească”, folosirea limbii materne, propagarea ideologiei comuniste, realizarea sarcinilor social-economice şi politice promovate de partidul bolşevic, „rezolvarea” problemelor legate de limba moldovenească şi a alfabetului ei, organizarea secţiilor respective în organele locale de partid şi sovietice, antrenarea populaţiei moldoveneşti în construcţia cooperatistă, în comitetele ţăranilor nevoiași, în comitetele de ajutor reciproc, munca în rândurile femeilor. Informaţiile despre activitatea acestei secţii este sugestivă562, în ele nu se raporta nimic despre acțiuni care vizau crearea republicii moldoveneşti. În realitate, „opera” de creare a Republicii Moldoveneşti era dirijată şi realizată de la Moscova și Harkov. C. Stratievschi, Componenţa naţională, op. cit., p. 40.

558

Kulitura Moldavii, op. cit., pp. 104-105.

559

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 14, pp. 67-68.

560

Kulitura Moldavii, op. cit., pp. 70, 67; Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 14, pp. 67-68.

561

Kulitura Moldavii, op. cit., pp. 68-69, 70-71, 73-74.

562

111

Astfel, în aceasta fază, politica autorităţilor ucrainene s-a axat pe identificarea unor soluţii secundare şi urmărea, în primul rând, atragerea mai pe larg a moldovenilor la munca de partid şi sovietică, o oarecare înviorare culturală şi naţională a moldovenilor din cadrul Ucrainei, însă, fără a-i acorda un statut aparte administrativ sau teritorial acestei regiuni. De aceea, tot în acest context, la 23 iunie 1924, s-a hotărât crearea comisiei literare pentru editarea şi traducerea literaturii în „limba moldovenească” în componenţa Buciuşcanu, Starîi, Rumeanţev, Krivorukov şi Roşu, precum şi extinderea Secţiilor moldoveneşti563. Atitudinea refractară, obstrucţionistă a liderilor ucraineni faţă de proiectul Republicii Moldoveneşti era dictată şi de ne dorinţa „de a crea un nou precedent, după Republica Crimeea, care putea genera apariţia în serie a altor pretenţii de delimitare teritorial-naţională, cu efecte contrare nevoii de întărire a Ucrainei ca entitate unitară, strict ierarhizată şi centralizată. Apoi, în Ucraina de atunci era în curs de derulare o politică fermă de ucrainizare care părea să nu lase loc altor procese similare de culturalizare naţională”, că exista şi „temerea ca aceasta să nu devină un fel de pârghie de presiune în mâinile Moscovei în raport cu Harkovul. Şi, nu în ultimul rând, nu era clar pentru moment cum se va proiecta delimitarea acestei entităţi moldoveneşti asupra relaţiilor cu Statul Român de peste Nistru, ce efecte şi consecinţe va produce”564. Pe de altă parte, după cum remarcă istoricul V. Meurs, „Faptul că solicitarea iniţială a unei Republici Moldoveneşti a premers Conferinţei de la Viena şi revoltei de la Tatarbunar sugerează că la Kremlin au existat motive suplimentare de creare a republicii. Crearea ei de fapt a coincis cu crearea unui număr de alte republici unionale şi autonome. (Între martie şi octombrie 1924, au fost create Republica Autonomă Turkmenă, Republica Autonomă Uzbekă, Republica Unională Tadjikă şi Republica Autonomă a Germanilor de pe Volga)”. Mai mult: „aceasta se potriveşte foarte bine cu campania Kremlinului împotriva naţionalismului ucrainean. De fapt, înfăţişarea finală a Republicii Moldoveneşti a fost rezultatul unui joc de război între Moscova şi Kiev (Harkov – n. n.)”565. Mai târziu, în cadrul Conferinţei I regionale de partid, din decembrie 1924, I. I. Badeev, pe atunci secretarul biroului organizatoric de partid, încerca să explice această atitudine a conducerii ucrainene prin temerea că formarea RASSM poate conduce la separatism, la slăbirea prieteniei seculare între poporul moldovenesc şi cel ucrainean, la înteţirea naţionalismului, care ar contribui la crearea condiţiilor favorabile pentru acapararea de boierii români şi a Moldovei din partea stângă a Nistrului566. De asemenea, această stare o recunoştea şi I. Dic, care la începutul anului 1925, scria, că „unii tovarăşi ucraineni se tem că formarea RASSM poate deveni un atu pentru întărirea prezenţei române în Basarabia şi chiar pentru pretenţiile ei la anexarea ulterioară a Moldovei Sovietice”, dar numai în condiţiile când „politica noastră pozitivă în Moldova Sovietică se poate transforma, într-o anumită conjunctură de forţe, în una negativă”567. În pofida rezistenţei conducerii ucrainene, în vara anului 1924, anumite interese politice au determinat conducerea bolşevică de vârf să-şi schimbe atitudinea în problema Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 17, p. 71.

563

Gh. Cojocaru, op. cit., pp. 18-19.

564

V. P. V. Meurs, op. cit., p. 100.

565

Nacialo bolişogo puti. Sbornik documentov i materialov k 40-letiiu obrazovania Moldavscoi ASSR i sozdania Kompartii Moldavii. Kişinev, 1964, p. 87.

566

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 69, p. 216.

567

112

statalităţii românilor transnistreni, soluţionarea căreia nu mai putea fi tergiversată. Nu se urmărea însă scopul emancipării naţionale şi culturale a acestora, ci totul se făcea din interese şi calcule politice. Participarea URSS la Conferinţa de la Viena a avut la bază, mai degrabă, scopuri propagandistice decât un interes real de a ajunge la o stare de pace cu România. Documentele de arhivă dovedesc duplicitatea poziţiei URSS, în condiţiile în care demersurile pentru înfiinţarea unei enclave statale moldoveneşti în stânga Nistrului fuseseră demarate înainte de participarea reprezentanţilor săi la Viena. Eşecul Conferinţei de la Viena şi, implicit, al tentativelor Moscovei de a organiza un referendum în Basarabia, a impulsionat activităţile ilegale sovietice pentru declanşarea unei mişcări revoluţionare în dreapta Nistrului, care să se extindă apoi în restul României. Cum România declarase în cadrul Conferinţei româno-sovietice de la Viena un refuz categoric şi definitiv pretenţiilor sovietice asupra Basarabiei, liderii bolşevici şiau dat seama că e timpul şi trebuie să se recurgă la alte mijloace de presiune, şi între acestea, cea mai eficace s-a dovedit a fi crearea unei republici moldoveneşti în coasta României, cum tot din aceleaşi motive crease republica Bielorusă în coasta Poloniei, sau republica Carelo-Fină – în coasta Finlandei. La 24 iulie 1924 Biroul Politic al CC PC (b) R a examinat din nou chestiunea „Cu privire la RSS Moldovenească” și a decis: „A amâna chestiunea până la următoarea ședință la care să fie neapărat invitat tov. Frunze”568. Între timp, ca reacţie la poziţia negativă a autorităţilor ucrainene faţă de proiectul formării Republicii Moldoveneşti, Grupul de iniţiativă a apelat energic la ajutorul lui M. Frunze. El a făcut, la 25 iulie 1924, un demers personal în această chestiune lui I. Stalin, Secretarul General al PC (b) din toată Uniunea în care scria: „Consider greşită ultima hotărâre a CC al PC (b) U. Am avut de nenumărate ori prilejul să mă aflu prin părţile Nistrului şi să constat că la Nord de Tiraspol se întinde o întreagă zonă în care precumpăneşte populaţia moldovenească. Ca centru administrativ, ar putea fi stabilit oraşul Tiraspol. În sfârşit, argumenta el, ar trebui să se ţină cont de aspectul internaţional al momentului dat. Formarea, fie chiar şi a unei mici republici sau regiuni moldoveneşti, va constitui în mâinile noastre un puternic instrument de înrâurire asupra stării de spirit a maselor muncitoreşti – ţărăneşti din Basarabia, în sensul sporirii speranţelor că ele se vor izbăvi de sub jugul român. Propun să discutăm încă o dată această chestiune. P. S. După datele de care dispun, populaţia moldovenească din părţile Nistrului este foarte interesată de această chestiune şi aşteaptă rezolvarea ei pozitivă”569. Biroul Politic al CC al PC (b) din toată Uniunea s-a pronunţat definitiv în această chestiune, la 29 iulie 1924, când, după discuţii controversate a rapoartelor prezentate de G. V. Cicerin, M. V. Frunze și C. G. Rakovski570, a adoptat decizia „Cu privire la RSS Moldovenească” în care se specifica: „a) A considera necesar, în primul rând, din considerente politice, delimitarea populaţiei moldoveneşti într-o Republică Autonomă specială în componenţa RSS Ucrainene şi a propune CC al PC din Ucraina să dea directive respective organelor sovietice ucrainene. b) A recomanda CC al PC din Ucraina să facă peste o lună o comunicare Biroului Politic al PC din Rusia despre mersul lucrărilor în vederea organizării Republicii 568

O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 69.

569

I. Bodiul, Pe calea renaşterii şi înfloririi. Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1978, pp. 28-29. Istoria Partidului Comunist al Moldovei. Studii. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1982, pp. 144-146.

570

N. Movileanu, Formarea RASSM. Zigzaguri şi impasuri în realizarea experimentului de edificare a socialismului. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1993, nr. 1, p. 63; O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 70.

113

Autonome Moldoveneşti. c) A da tov. Frunze însărcinarea să controleze înfăptuirea cât mai rapidă a acestei chestiuni”571. Faptul că s-a decis formarea anume a unei republici autonome în componenţa Ucrainei demonstrează existenţa unei variante de compromis în cadrul controverselor dintre diferitele grupări politice din CC al PC (b) din toată Uniunea şi cele din Ucraina. Din această decizie se desprind câteva concluzii. În primul rând, se punea punct discuţiilor în problema necesităţii creării unei republici moldoveneşti. În al doilea rând, se dezvăluia scopul principal al creării acestei republici: „din considerente politice”. În al treilea rând, se determina tipul şi statutul viitoarei republici: „republică autonomă” în „componenţa RSS Ucrainene”. În sfârşit, de atunci încolo, centrul decizional asupra soluţionării problemei se transferă la Harkov, capitala vremelnică a Ucrainei. Evident, conducerea bolşevică ucraineană a realizat respectiva chestiune aşa cum o concepea, în interesele ei. Prin urmare, decuparea unei republici a moldovenilor nistreni se înscria în scenariul mai amplu al împrăştierii şi dincolo de Nistru a flăcărilor obsedantei revoluţii mondiale. Caracterul, totuşi, declarat „moldovenesc” al acesteia, şi nu „ucrainesc”, urma să servească drept un artefact naţional şi ideologic pentru atragerea simpatiilor populaţiei române şi a celei minoritare din Basarabia. Acest obiectiv îşi va găsi în scurt timp expresia în lozinca eliberării şi unirii Basarabiei cu RASSM. Accentul pe motivaţia prioritar politică privind formarea Republicii Moldoveneşti era şi o constatare a faptului că malul stâng al Nistrului nu întrunea condiţiile necesare derulării acestui proiect, însă ele puteau fi compensate prin anexarea Basarabiei572. Este de remarcat faptul că pentru a impulsiona procesul de formare a Republicii Moldoveneşti, sub conducerea lui I. Dic, un grup de 25 de studenţi ai Sectorului Român de la Universitatea Comunistă a Minorităţilor Naţionale din Vest a lucrat în localităţile Transnistriei şi a colectat un bogat material privitor la situaţia populaţiei moldoveneşti din Ucraina573. Cu începere din luna august 1924, demarează etapa decisivă a realizării organizatorico-practice a ideii despre crearea RASS Moldoveneşti. Conducerea ucraineană a adoptat deciziile respective în zilele de 8 şi 12 august 1924. La 12 august 1924, Biroul Politic al PC (b) din Ucraina a aprobat un plan amplu de măsuri în vederea constituirii RASSM, care prevedea o activitate de lămurire în rândurile maselor a necesităţii economice, politice şi culturale de formare a autonomiei moldoveneşti, antrenarea populaţiei în construcţia socialistă. De asemenea, luând în considerare faptul că majoritatea populaţiei moldoveneşti de pe malul stâng al Nistrului făcea parte din gubernia Odesa, s-a decis formarea în cadrul acestui comitet gubernial de partid a unei comisii care să se preocupe de crearea RASSM, stabilirea prealabilă a hotarelor și elaborarea altor acte legate de formarea republicii574. S-a stabilit în acelaşi context, organizarea şi desfăşurarea unor manifestări propagandistice pentru acreditarea ideii că iniţiativa şi rodul aparţine populaţiei locale, care solicită „crearea unui stat autonom cu scopul de a lichida înapoierea economică şi politică a populaţiei moldoveneşti de pe malul stâng al Nistrului”, imitându-se astfel adevărate proceduri democratice. I. Bodiul, op. cit, pp. 28-29; Istoria Partidului Comunist, op. cit., pp. 144-146.; Nacialo bolişogo puti, op. cit., p. 33.

571

Vezi: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., p. 23.

572

Ibidem, doc. 40, pp. 161-162.

573

A. V. Repida, op. cit., p. 144.

574

114

Deja a doua zi, G. I. Petrovski, preşedintele Comitetului Executiv Central din Ucraina a adresat o scrisoare Comitetului gubernial Odesa al PC (b) din Ucraina în legătură cu desfăşurarea muncii organizatorice în vederea formării RASSM, prin care anunţa, „CC al PCR ne-a dat indicații privitoare la formarea Republicii Autonome Moldovenești”575. În calitate de împuternicit al organelor de partid şi sovietice republicane în gubernia Odesa a fost desemnat Grinştein, cu toate instrucţiunile, planurile şi unele perspective privitoare la organizarea Republicii Moldoveneşti şi căruia trebuia să i se acorde tot concursul necesar. În scrisoare demnitarul ucrainean cerea: „să ne apucăm imediat de rezolvarea organizării Republicii Moldoveneşti...tov. Grinştein a primit directivele în privinţa coordonării muncii cu comitetul gubernial. E necesar ca pe linie de partid Comitetul gubernial Odesa să întreţină cu Republica Moldovenească legături organizatorice care consideraţi Dumneavoastră”576. Sosit la Odesa, cu împuterniciri speciale, la 15 august 1924, Grinştein, un românofob inveterat, fost conducător de facto al ilegalității comuniste din Basarabia (președinte al Biroului comunist din Basarabia), formează Comisia Organizatorică de pe lângă Comitetul gubernial în componenţa: preşedinte A. Grinştein, secretar S. Bubnovski, membri Gr. Starîi, I. Badeev, B. Borisov ş. a. emigranţi basarabeni, stabiliţi în stânga Nistrului după Unirea Basarabiei cu România, care trebuia să determine graniţele viitoarei republici şi desfăşurarea unei campanii publice, de masă în favoarea formării de „jos” a acesteia. Astfel, conducerea Ucrainei a manifestat o prudenţă deosebită în selectarea membrilor comisiei, încredinţând lucrul de organizare a republicii nu celor care au elaborat „Memoriul”, ci unor persoane (Grinștein, Badeev, Starîi) responsabile de acțiuni de spionaj și de subminare a autorităților române din Basarabia, precum și de relaţiile cu străinătatea din cadrul secţiei CC al PC (b) din Ucraina577, așa – zisul Zakordot578. În planul de măsuri al Comisiei au fost schiţate sarcinile imediate: deplasarea lui Starîi şi Badeev în raionul Tiraspol pentru efectuarea campaniei respective de agitaţie, organizarea adunărilor, întrunirilor în câteva soviete săteşti, în cadrul cărora să se ţină rapoarte pe tema politicii naţionale a Puterii Sovietice şi adoptarea rezoluţiilor respective579. Peste o săptămână, comisia organizatorică de pe lângă Comitetul gubernial Odesa al PC (b) din Ucraina adoptă decizia „Cu privire la crearea subcomisiilor, funcţiile şi componenţa lor”, în conformitate cu care se crea subcomisia administrativ-teritorială sub preşedinţia lui Grinştein, având drept sarcini concentrarea şi prelucrarea materialului referitor la hotare şi împărţirea administrativă, stabilirea hotarului şi a centrului, examinarea economiei, finanţelor, comerţului, cooperaţiei ş. a. ale raionului, culegerea informaţilor despre căile de comunicaţii din raion, despre comunicaţiile telegrafice şi telefonice, datele etnografice. O altă subcomisie creată – de agitaţie, sub preşedinţia lui Badeev şi în calitate de membri Starîi ş. a. avea ca obiective desfăşurarea agitaţiei scrise şi orale, studierea componenţei organizaţiilor de partid şi evidenţa tuturor forţelor de partid. Întreaga activitate de agitaţie a subcomisiei urma să se desfăşoare prin intermediul Secţiei moldoveneşti a comitetului gubernial. În calitate de preşedinte al Secţiei moldoveneşti a fost propus Badeev580. O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 70.

575

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 21, p. 74.

576

E. Negru, Formarea RASSM, op. cit., p. 162; Idem, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 637.

577

A se vedea: O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., pp. 71-72, 75.

578

Ibidem, p. 72.

579

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 33, p. 82; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 32, p. 146.

580

115

Pentru a explica eventualele nereușite în procesul de formarea a Republicii Moldovenești, în scrisoarea secretarului comitetului gubernial Odesa al PC (b) U, F. Korniuşin, către secretarul CC al PC (b) U, Gr. Petrovski, din 22 august 1924, ultimul era informat despre activitatea desfăşurată în acest sens. Erau enumerate şi o serie de dificultăţi legate de activitatea de agitaţie în favoarea formării republicii, precum: panglica îngustă pe care se întinde populaţia moldovenească de-a lungul Nistrului; intersectarea acestei linii cu localităţi ruseşti, ucraineşti, bulgare şi germane; prezenţa oraşelor / Grigoriopol, Tiraspol, Dubăsari/ cu o populaţie mic-burgheză predominant evreiască; populaţia amestecată în unele localităţi; izolarea unor sate moldoveneşti din districtul Balta de panglica de-a lungul Nistrului de către satele germane, ucraineşti şi ruseşti; lipsa unei industrii anume şi a unor organisme independente economice; lipsa cu desăvârşire a forţelor culturale moldoveneşti; pătura subţire a comuniştilor moldoveni şi slaba cunoaştere a limbii în care vorbeşte populaţia moldovenească, nivelul scăzut de cultură al populației moldovenești581. După crearea, la scurt timp, a subcomisiilor specializate, derulează în rândurile populaţiei campania de agitaţie în favoarea creării „de jos” a Republicii Autonome Moldoveneşti, pregătirea informaţiilor referitoare la componenţa populaţiei, stabilirea hotarului şi a centrului, împărţirea administrativă, starea economiei şi a infrastructurii etc. Este evident, că Secţia moldovenească a fost exclusă din acţiunile decizionale principale referitoare la viitoarea Republică Moldovenească, sarcina ei de bază reducându-se la agitaţia în rândurile populaţiei moldoveneşti şi evidenţa cadrelor de partid. În acest context, referindu-se la activitatea şi componenţa Comisiei organizatorice condusă de Grinştein, Ion Dicescu-Dic, unul din semnatarii „Memoriului”, într-o scrisoare adresată CC al PC (b) din Rusia, se indigna, că tocmai grupul care plănuise formarea Republicii Moldoveneşti, fusese exclus de la acest proces. În scrisoare se subliniau meritele comuniştilor români în adoptarea deciziei privind formarea Republicii Moldoveneşti. În numele grupului de iniţiativă, I. Dic s-a pronunţat împotriva desemnării lui A. Grinştein în fruntea Comitetului de organizare582. Candidatura lui A. Grinștein era contestată de comunistul român din următoarele considerente că: „este cu desăvârșire compromis în România și Basarabia prin cunoscuta instituție Zakordot, care a adus prejudicii grave partidelor comuniste frățești bulgar și român, mișcării revoluționar-comuniste din Basarabia și care, din această cauză, au fost lichidate în condiții bine cunoscute”. De asemenea, „tânăr membru de partid, a avut întotdeauna o atitudine dușmănoasă față de tovarășii români și cei moldoveni, pe care i-a împiedicat nu o singură dată să promoveze ideea creării RSSM. De aceea considerăm că este inadmisibil să i se încredințeze conducerea acestui lucru”. A. Grinștein era învinuit că „în activitatea sa de creare a RSSM a început deja să realizeze spiritul și metodele de tristă pomină ale faimosului Zakordot, înconjurându-se fără nici un discernământ de persoane lipsite totalmente de răspundere pentru lucrul ce-l fac. Îi avem în vedere pe membrii comitetului instituit de către tovarășul Grinștein [...] colaboratori din cadrul Zakordot-ului”583. El preciza, că pentru a se obţine „un efect maximal în Basarabia şi România” prin proclamarea acestei republici, se impunea a fi promovat la cârmă „un tovarăş român sau ba Ibidem, pp. 144-145; O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 73.

581

E. Negru, Formarea RASSM, op. cit., p. 163.

582

O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., pp. 74-75.

583

116

sarabean”. Acest grup de protestatari cu pretenţii conducătoare a trimis la Harkov o listă cu numele celor care trebuiau promovaţi la conducerea noii republici584. Pentru acest fapt, comuniştii români din grupul de iniţiativă erau învinuiţi de liderii ucraineni că ar pune semnul egalităţii între români şi moldoveni. Ei respingeau protestul sub motivul că moldovenii, deşi „o ramură a rasei romanice”, erau o naţiune distinctă posedând dreptul la autodeterminare. Se reproba faptul că „tovarăşii români” continuau să pună semnul egalităţii între români şi moldoveni, cu toate că unii basarabeni îi contraziceau585. La 20 august 1924, biroul Comitetului gubernial Odesa al PC (b) din Ucraina a examinat acţiunile „grupului Dic”, alcătuit din studenţi şi cadre didactice de la secţia moldo-română a Universităţii popoarelor din Occident, care era învinuit că se opune Comisiei organizatorice, organelor de partid şi sovietice locale, le defăimau, încerca să impună componenţa viitorului guvern al republicii, orienta poporul moldovenesc spre cultura română586. În hotărârea adoptată se menționa „că toate acțiunile de constituire a RSSM trebuie să se afle sub egida Comisiei organizaționale, în speță aceasta se referă la grupul de studenți moldoveni de la Universitatea Comunistă a Popoarelor Apusene, aflate sub conducerea tov. Dic, și care își desfășoară activitatea în sfera culturală și de luminare a raioanelor moldovenești”. Declarațiile lui Dic referitoare la Comisia organizațională au fost considerate nefondate. El era atenționat „în legătură cu inadmisibilitatea dezorganizării Comisiei”587. De asemenea, I. Dic a fost obligat „să nu difuzeze informația cu privire la activitatea Comisiei organizaționale, deoarece activitatea acestei comisii are un caracter strict conspirativ și nu figurează în mod oficial”. Se confirma „că activitatea Comisiei organizaționale este de natură internă și că cerințele de creare a RSSM trebuie să vină din partea maselor țărănești de jos”588. În aceste condiţii, Grupul Român de Iniţiativă a adresat, la 22 septembrie 1924, o notă CC al PC (b) R şi CC al PC (b) U, în care reamintea scopul formării RASSM reieşind „atât din punctul de vedere al URSS în chestiunea Basarabiei, cât şi din interesele mişcării comuniste din Basarabia şi România”. Membrii grupului dezaprobau măsurile întreprinse de conducerea Ucrainei care vizau statutul viitoarei republici, capitala, limba oficială şi alfabetul care trebuia luat ca bază, considerându-le drept „păguboase” şi care „sunt în măsură să schimbe principiile ideologice de care ne-am condus”589. În opinia lor, Republica Moldovenească „trebuie să aibă scop nu numai compromiterea dominaţiei burgheziei române în Basarabia, dar şi să urmărească acelaşi scop referitor şi la restul României”. Iată de ce, era oportun ca „în declaraţia cu privire la formarea Republicii Moldoveneşti trebuie să fie enumerată nu numai partea stângă a Nistrului, dar şi întreg teritoriul fostei gubernii a Basarabiei, aflat sub ocupaţia provizorie a României”, iar „acest act intern legislativ va confirma toate Declaraţiile de până acum ale Guvernului Sovietic în chestiunea Basarabiei şi va compromite şi mai mult dominaţia română în această provincie”. Astfel, era anticipat amendamentul lui G. Cicerin din 25 septembrie referitoare la ho584

A se vedea lista în: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 50, pp. 179-183.

585

E. Negru, Politica etnoculturală op. cit., p. 20.

586

A. V. Repida, op. cit., p. 145.

587

O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 75.

588

Ibidem.

589

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 40, p. 162.

117

tarele Republicii Moldoveneşti. Referitor la statutul viitoarei republici, în funcţie de evoluţia situaţiei internaţionale şi a relaţiilor sovieto-române, autorii notei examinau două perspective. În primul caz, dacă noua republică ar fi inclus teritoriile de pe ambele maluri ale Nistrului, ea trebuia „să facă parte din RSSU”. În cel de-al doilea caz, dacă Republica Moldovenească n-ar fi inclus Basarabia, urma „să adere nemijlocit la Uniune ca membru cu drepturi egale, pentru a dobândi astfel o situaţie internaţională mai solidă”. Ultima perspectivă va fi respinsă de secretarul CC al PC (b) U, pe motivul amplasării geografice şi a lipsei „legăturilor cu Centru”590. Pentru comuniştii români, chestiunea Republicii Moldoveneşti era nu numai o chestiune politică, dar şi economică, deoarece, după cum considerau ei „numai consolidarea economică a Republicii o va putea transforma într-un centru politic atractiv pentru masele ţărăneşti din România, în special, din Basarabia”. În acest scop erau identificate şi mijloacele, care, aşa cum considerau ei „puteau fi luate, conform decretului Consiliului Comisarilor Poporului din ianuarie 1918, din tezaurul românesc, asupra căruia moldovenii, ca parte a poporului român, au dreptul”591. Badeev, într-o corespondenţă strict secretă, din 27 septembrie 1924, adresată conducerii de vârf a republicii ucrainene, scria despre intențiile comuniștilor români, că „nouă ne-a fost prezentată...lista nominală a cadrelor de conducere din RASSM, înaintată de către grupa tovarăşilor români şi basarabeni de la Moscova”, iar „...sus-numita listă, reprezintă pentru noi ceva cu totul neaşteptat şi incontestabil se va răsfrânge asupra lucrului nostru” 592. Invocând ideea că emigranţii români au un alt punct de vedere, referitor la istoria şi cultura „poporului moldovenesc”, propunea ca în grupul de conducere al viitoarei entităţi moldoveneşti să fie înaintaţi „tovarăşi basarabeni legaţi de mişcarea revoluţionară basarabeană şi care au experienţă în lucrul sovietic” 593. În cadrul ședinței Biroului CC al PC (b) din Ucraina din 15 decembrie 1924, acțiunile și cererile comuniștilor emigranți români au fost calificate de către N. Scrîpnik, comisar al justiției din Ucraina, președinte al Camerei Naționalităților a CEC din toată Uniunea, drept manifestări imperialiste, fiind învinuiți că ar fi „agenți ai ideologiei burgheze românești [...] care țin să asuprească poporul moldovenesc și chiar să determine din timp soluționarea problemei cu privire la alipirea actualei Moldovei Sovietice la viitoarea Românie Sovietică”594. Biroul Politic al CC al PC (b) din Ucraina a condamnat „comportarea nepartinică a „grupului de iniţiativă”, adresându-se CC al PC (b) din toată Uniunea cu rugămintea de a-l dizolva, considerând „că prezenţa a două grupuri poate dăuna muncii, motiv pentru care consideră necesar ca munca de conducere în Republica Moldovenească să rămână în responsabilitatea grupului care activează acolo în prezent”595. În consecinţă, mai târziu, organul respectiv, a decis dizolvarea „grupului de iniţiativă”596. De asemenea, pentru a minimaliza acțiunile și influența comuniștilor români asupra procesului de formare și evoluție a RASSM și a da curs Ibidem, pp. 162-163.

590

Ibidem, pp. 164-165.

591

E. Negru, Formarea RASSM, op. cit., p. 163.

592

Vezi: O istorie a regiunii, op. cit., p. 267.

593

E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 638.

594

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 61, p. 199.

595

A. V. Repida, op. cit., p. 146; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 72, p. 229.

596

118

politicii de „moldovenizare”, sectorul român al Universității Minorităților Naționale din Vest a fost divizat și reorganizat în sector moldovenesc și român597. Partidul bolşevic ucrainean respingea ideea extensiunii românismului peste Nistru nu numai prin limbă, ci şi prin reprezentanţi politici. Chiar şi basarabenii nu puteau fi acceptaţi într-o atare postură decât dacă fuseseră legaţi direct de mişcarea revoluţionară bolşevică şi de „experienţă în lucru sovietic”. În cazul în care s-ar abdica de la acest ultim principiu, o conducere pestriţă de transnistreni, basarabeni şi români ar „paraliza întregul lucru”. În situaţia creată, conducerea de la Kremlin a preferat să se sprijine nu pe imigranţii români, consideraţi ambiţioşi, ci pe cadrele sale verificate. În acelaşi timp, conducerea ucraineană se debarasa de comuniştii români şi planurile lor de „românizare” în autonomie. În al doilea rând, pentru autorităţile de la Harkov, se simplifica controlul politic real asupra procesului de creare a Republicii Moldoveneşti, deoarece imigranţii români, ignorând părerea CC al PC (b) din Ucraina, preferau să se adreseze pentru soluţionarea oricărei probleme, direct la Moscova şi să folosească pârghiile Cominternului. Desigur, mai atractivă pentru conducerea ucraineană era poziţia oponenţilor lor – basarabenii, cu programul lor de moldovenizare şi planul mai realist de „înapoiere” a Basarabiei. În plus, mulţi din bolşevicii basarabeni aveau experienţa lucrului în organele de partid şi sovietice din Ucraina şi mişcarea ilegalistă din Basarabia. Planul acţiunilor concrete pentru înfiinţarea republicii moldoveneşti aprobat de Biroul Politic al partidului comunist din Ucraina în august 1924, stabilea şi organizarea şi desfăşurarea unor manifestări propagandistice pentru acreditarea ideii că iniţiativa aparţine populaţiei locale, care solicită „crearea unui stat autonom cu scopul de a lichida înapoierea economică şi politică a populaţiei moldoveneşti de pe malul stâng al Nistrului”. Într-o hotărârea a secretariatului gubernial de partid Odesa se sublinia, în acest context, „După pronunțarea hotărârilor la adunările țăranilor moldoveni și la adunările comuniștilor moldoveni privind separarea Republicii Moldovenești, a desfășura o campanie publicitară în vederea punerii în lumină a chestiunii date.[...] A propune comitetelor din districtele Odesa și Balta să dea o directivă secretă comitetelor de partid raionale și fracțiilor comitetelor executive privind orice susținere, în special, în domeniul de agitație și propagandă, efectuate de către Comisia organizatorică”598. În perioada ce a urmat cu ajutorul propagandiştilor trimişi la faţa locului au fost inspirate şi organizate numeroase mitinguri şi adunări prin care se exprima dorinţa populaţiei locale „de creare a republicii moldoveneşti pe teritoriul Ucrainei”599. Ca urmare a campaniei dirijate de organele de partid, în scurt timp, pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a lunii august şi primei jumătăţi a lunii septembrie 1924, în majoritatea localităţilor din stânga Nistrului cu populaţie moldovenească, au fost organizate conform unui scenariu regizat, adunări, mitinguri în cadrul cărora au fost prezentate rapoarte despre „politica naţională a partidului bolşevic” şi adoptate rezoluţii în favoarea creării republicii moldoveneşti600. Astfel, într-o notă informativă „Despre formarea RASSM”, din septembrie 1924 se con597

E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 640.

598

O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., pp. 73-74.

599

L. Rotari, op. cit.,pp. 267-268.

600

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 23-32, pp. 75-81; doc. 34-35, pp. 83-84; doc. 37-38, pp. 86-87; doc. 39, pp. 88-89.

119

stata că „la sfârşitul lunii august în gazetele ucraineşti au apărut o serie de notiţe despre aceea că în ultimele zile în satele situate de-a lungul Nistrului au avut loc un şir de adunări ţărăneşti, la care s-a discutat cu multă însufleţire chestiunea formării din unele părţi ale districtelor Odesa şi Balta a RSSM, în cadrul RSSU şi URSS”. În continuare, se informa că „ţăranii din Slobozia şi dintr-un şir de alte sate ale Transnistriei cu populaţie predominant moldovenească, în număr de câteva mii de oameni, au adoptat rezoluţii în care îşi îndreaptă vocile către toţi moldovenii, arătând că în teritoriul URSS toate naţiunile se pot conduce în conformitate cu aspiraţiile şi interesele lor naţionale”. În aceste rezoluţii se exprima încrederea că „singura cale spre o viaţă fericită a poporului moldovenesc, spre creşterea economiei şi evoluţia culturii lui are ca punct de plecare formarea RSSM”601. Modul de organizare a manifestaţiilor şi conţinuturile rezoluţiilor adoptate denotă faptul că nu era o „mişcare stihinică” a maselor populare în favoarea creării republicii moldoveneşti, aşa cum încerca să acrediteze istoriografia sovietică, ci de o acţiune bine dirijată de „sus”. Rezoluţiile adoptate în cadrul acestor întruniri erau redactate conform unor calapoade oficiale având ca laitmotiv: „traiul greu în timpul regimului ţarist”, „politica naţională înţeleaptă a partidului bolşevic”, „condamnarea ocupanţilor româno-burghezi care au ocupat Basarabia”. În acelaşi timp, era firesc, ca populaţia moldovenească să-şi exprima speranţa că în viitoarea republică vor avea parte de drepturi naţionale, limbă maternă, cadre locale, trai îmbelşugat. Caracteristică în acest sens este hotărârea adunării generale a locuitorilor satului Coşniţa, raionul Dubăsari, din 17 august 1924, în care se declara: „Noi, muncitorii şi ţăranii din satul Coşniţa, după ce am ascultat referatul despre politica naţională a Puterii Sovietice, am hotărât unanim să declarăm, în auzul lumii întregi, că Puterea Sovietică e cea mai dreaptă putere din toate câte au existat pe pământ, întrucât până la biruinţa Revoluţiei din Octombrie noi eram vânduţi boierilor, care ne exploatau ca nişte robi. Marea Revoluţie din Octombrie ne-a eliberat din robie, ne-a dat dreptul să vorbim în limba maternă, să avem şcoli în limba maternă ş. a. m. d. Rugăm organele sovietice supreme să ne împlinească dorinţa de a crea RASS Moldovenească”602. De asemenea, propaganda bolşevică ucraineană a lucrat în direcţia creării unei imagini negative a României care, chipurile intenţionează să ocupe raioanele din stânga Nistrului, cultivării românofobiei, încât, moldovenii se temeau să se identifice cine sunt sub aspect național. Acest fapt a fost recunoscut chiar de liderii bolşevici ucraineni şi moldoveni. Astfel, în discursul lui V. P. Zatonski, reprezentantul CC al PC (b) din Ucraina şi al guvernului RSS Ucrainene la sesiunea a IV-a a Comitetului executiv gubernial Odesa, din 27 septembrie 1924, se afirma: că populaţia moldovenească din stânga Nistrului „parţial s-a deznaţionalizat, a acceptat cultura ucraineană sau rusă”. „Ei (moldovenii – n. n.) erau de acord să se numească cum vreţi, numai ca să nu nimerească sub stăpânirea boierilor români urâţi de moarte. Ei înşişi vorbeau foarte puţin despre sine, ridicau foarte rar chestiuni referitoare la cultura naţională”603. Acelaşi lucru îl recunoştea şi I. I. Badeev, secretarul Biroului Organizatoric Moldovenesc de partid, în raportul prezentat la I Conferinţă de partid, care a avut loc între 18-21 decembrie 1924: „În timpul raidurilor noastre de agitaţie ţăranii şovăiau...se temeau că Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 43, p. 168.

601

A. V. Repida, op. cit., p. 147.

602

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 43, p. 92; Nacialo bolişogo puti, op. cit., p. 44.

603

120

din cauza formării RSS Moldoveneşti vor veni duşmanii lor de clasă-boierii români”604. Şi, G. I. Starîi, Preşedintele Comitetului revoluţionar al RASSM menţiona: „...moldovenii înşişi în multe cazuri au declarat că sunt ucraineni”605, că aceştia „roşind la faţă, adeseori nu au vrut să-şi recunoască originile. Acestea sunt urmările politicii guvernului ţarist”606. La congresul I pan-moldovenesc al Sovietelor din RASSM (aprilie 1925), A. Şumski, comisar al poporului al Luminării Culturale al RSS Ucrainene, reitera aceste afirmaţii: „Când Guvernul ucrainean a auzit de voinţa poporului moldovenesc, care populează o parte din RSSU, de a-şi construi statul său independent, viaţa sa şi să dispună de drepturile sale, din multe locuri am fost ironizaţi, întrucât în unele raioane moldoveneşti mulţi moldoveni recunoşteau cu ruşine că sunt moldoveni”, deoarece fusese deznaţionalizaţi. De asemenea, mai afirma el, „când construiam Republica Moldovenească, mulţi nu se hotărau la pasul acesta, având totodată, în vedere că România, care afirmă că moldovenii sunt români, va atenta la un teritoriu şi mai mare”607. În procesul de creare a RASSM la comanda partidului este antrenată presa locală, ucraineană şi unională, care publică cu regularitate materiale şi informaţii în care se reflectă procesul de creare a republicii608. Ziarul „Plugarul Roş” a publicat 60 de rezoluţii ale adunărilor populaţiei din regiune, organizate în favoarea formării republicii moldoveneşti609. Oficiosul „Pravda” menţiona, că mişcarea întregului popor pentru crearea RASSM a cuprins „aproape toate localităţile de pe malul stâng al Nistrului”, că reprezentanţii satelor moldoveneşti prezintă comitetelor raionale de partid rezoluţiile adoptate şi, din partea a zeci de mii de moldoveni, roagă să fie susţinută în faţa organelor centrale ale Uniunii RSS cererea de a se forma RASSM. „Entuziasmul populaţiei moldoveneşti e de nedescris. Până nu demult oropsită şi asuprită fără milă în condiţiile ţarismului, populaţia moldovenească a demonstrat, cât de mut a progresat din punct de vedere politic. În nici un raion moldovenesc nu există sat, în care să nu aibă loc întruniri şi să nu fie adoptate rezoluţii în favoarea creării Republicii Moldoveneşti. Multe întruniri săteşti trimit mesaje de salut CEC din URSS, CEC din Ucraina, CC al PC (b) din Rusia, CC al PC (b) din Ucraina şi Internaţionalei Comuniste”610. Conform datelor statistice ale Comitetului gubernial Odesa, în perioada iulie – octombrie 1924, au avut loc 68 de întruniri şi mitinguri în satele şi 4 adunări în oraşele din stânga Nistrului, la care s-a cerut formarea Republicii Moldoveneşti611. Astfel, propagandiştii şi agitatorii trimişi la faţa locului şi-au îndeplinit misiunea: masele fiind implicate în procesul de creare a noii republici, acreditându-se ideea că aceasta a fost rodul creaţiei populare, a maselor moldoveneşti. În realitate, înșiși locuitorii de pe malul stâng al Nistrului n-au luat parte la acest proces, deciziile fiind luate de organele de partid unionale și ucrainene. 604

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 87, p. 150.

605

Ibidem, doc. 88, p. 152.

606

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 91, p. 291.

607

Ibidem, doc. 90, pp. 287-288.

608

A se vedea: Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 28, pp. 78-79; doc. 34, p. 83; doc. 36, pp. 85-86; doc. 38, pp. 87-88; doc. 50, p. 104; doc. 53, p. 108; doc. 67, pp. 122-123; A se vedea şi: A. A. Ciubaşenco, Vsesoiuznaia peciati o sozdanii Moldavscoi ASSR. În: „Kommunist Moldavii”, 1974, nr. 9; A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 43, pp.168-169.

V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 79.

609

„Pravda”, 1924, 26 avgusta; A. V. Repida, op. cit., p. 148.

610

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., p. 75.

611

121

De asemenea, se mai pretinde, că la crearea RASSM au participat şi 300 mii de cetăţeni din Basarabia612, care ar fi fost nevoiţi să-şi părăsească ţinutul natal din cauza „teroarei sângeroase a ocupanţilor burghezo-moşiereşti români”, participând activ la crearea statalităţii sovietice moldoveneşti. În continuare, cum această mişcare „stihinică” de „jos” a populaţiei moldoveneşti în favoarea creării unei republici ia amploare şi cuprinde toate localităţile din stânga Nistrului, se trece la următoarea etapă a scenariului – „aprobarea” acesteia de organele de partid şi de stat locale, ori cum recunoştea ulterior I. I. Badeev, liderul comuniştilor moldoveni, „trebuia, ca mişcarea stihinică a moldovenilor în problema naţională să fie pusă sub conducerea organizaţiei de partid”613. Materialele de la faţa locului, „doleanţele populaţiei moldoveneşti” sunt examinate, generalizate în cadrul plenarelor organelor de partid şi şedinţelor comitetelor executive districtuale, raionale şi expediate organelor ierarhic superioare cu scopul „să se rezolve cât mai curând chestiunea formării RASSM”614. Plenara unificată şi lărgită a Comitetului de partid Tiraspol şi comitetul executiv a hotărât să intervină în sprijinul „dorinţei” oamenilor muncii şi să trimită Comitetului gubernial de partid şi Comitetului executiv gubernial Odesa toate rezoluţiile adoptate cu privire la formarea Republicii Moldoveneşti615. De asemenea, Plenara lărgită a Comitetului executiv districtual Balta, discutând cererea delegaţiei ţăranilor din satele moldoveneşti, a hotărât să facă un demers în favoarea dorinţei moldovenilor şi să roage organele centrale ale puterii de stat să rezolve cât mai repede problema formării republicii. Plenara şi-a exprimat încrederea că „formarea RSSM va constitui un imbold puternic pentru dezvoltarea culturală a populaţiei moldoveneşti, va uni şi mai strâns ţărănimea moldovenească cu oamenii muncii din RSS Ucraineană şi din întreaga Uniune”. Într-o telegramă adresată CEC din Ucraina comitetul executiv districtual a indicat, că cererea delegaţiei moldoveneşti exprimă năzuinţele întregii populaţii moldoveneşti din districtul Balta616. În atare condiţii, la mijlocul lunii septembrie 1924, Prezidiul Comitetului Executiv Central al Ucrainei a hotărât să includă chestiunea creării RASS Moldoveneşti în ordinea de zi a Sesiunii a III-a a CEC din Ucraina de legislatura a opta. V. Ia. Ciubari, preşedintele Sovietului Comisarilor Norodnici al RSS Ucrainene, într-o declaraţie vizând subiectul, asigura „că muncitorii şi ţăranii din Ucraina vor contribui prin toate mijloacele la dezvoltarea economică, politică şi culturală a Moldovei”617. Între timp, la 12 – 17 septembrie 1924, suferă eşec o nouă tentativă a sovieticilor de a reocupa Basarabia, rebeliunea de la Tatarbunar, desfăşurată după un plan de operaţii aprobat în prealabil de Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste, fidelă crezului bolşevic potrivit căruia „din scânteie va izbucni flacăra”. După ce insurgenţii au pus stăpânire pe localitatea Tatarbunar, la 16 septembrie 1924, în cadrul unui miting, Basarabia a fost proclamată Republică Sovietică Moldove Lenin nam puti ozaril, op. cit., p. 290.

612

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 87, p. 149.

613

Ibidem, doc. 40, p. 89, etc.

614

„Pravda”, 1924, 26 avgusta.

615

A. V. Repida, op. cit., pp. 148-149.

616

A. V. Surilov, N. P. Stratulat, O naţionalinom-gosudarstvennom samoopredelenii moldavscogo naroda. Kișinev, 1967, p. 81.

617

122

nească şi s-a cerut reunirea ei cu Uniunea RSS618. Atacurile armate ale unor grupuri bolşevice extrem de violente au surprins în prima fază organele de ordine române, care au fost nevoite să apeleze la marinarii flotei de pe Dunăre pentru a pune capăt rebeliunii. Acest fapt, fără îndoială, va accelera procesul de creare a Republicii Moldoveneşti. Odată spulberat visul unei mişcări mari revoluţionare care să extindă puterea Sovietelor în Basarabia şi să schimbe ordinea constituţională în România, intrarea în scenă a unei republici moldoveneşti în stânga Nistrului avea undă verde619. Astfel, la 19 septembrie 1924, Biroul Politic al CC al PC (b) din Ucraina a adoptat o hotărâre specială „Cu privire la crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti”, în care se determinau măsurile organizatorice, se delimita teritoriul şi se stabileau hotarele provizorii ale noii republici, raionarea internă, centrul administrativ la Birzula, structura guvernului, starea financiară – bugetul, se stabilea „dezvoltarea limbii literare moldoveneşti pe baza limbii populare a ţăranilor din stânga Nistrului şi se legifera utilizarea grafiei ruse”, începutul activității Comitetului Revoluționar al RASSM620. Potrivit proiectelor de documente, noua republică autonomă urma să fie condusă de un Comitet Executiv Central şi subordonată total RSS Ucrainene. Biroul Politic al CC al PC din toată Uniunea, în şedinţa din 25 septembrie 1924, în decizia adoptată „Cu privire la RSS Moldovenească” (raportori Zatonski, Starîi, Grinștein, Dic) a aprobat propunerea conducerii de partid ucrainene din 19 septembrie ce viza formarea RSSAM621. Însă, la propunerea lui G. V. Cicerin, comisarul poporului al URSS pentru afacerile externe, a fost introdusă o precizare importantă. Astfel, în timp ce hotărârea conducerii de partid ucrainene prevedea crearea RASSM în hotarele RSS Ucrainene, conducerea de la Kremlin a considerat necesar ca „în actul formării RASSM trebuie indicat faptul că frontiera ei de vest este frontiera de stat a URSS”622, adică pe Prut şi Dunăre, incluzând şi Basarabia, care aparţinea României623. În corespundere cu poziţia sovietică, care nu a recunoscut Unirea Basarabiei cu România din 1918, frontiera de stat a URSS pe această porţiune de vest trecea pe râurile Prut şi Dunăre. Astfel, Republica Moldovenească apărea alcătuită ca şi cum din două părţi. Pe de o parte, teritoriul din stânga Nistrului, în componenţa RSS Ucrainene, pe de altă parte, teritoriul Basarabiei, preponderent ca mărime al teritoriului şi din punct de vedere numeric al populaţiei, care era parte componentă a statului român. Era un alt argument în favoarea adevărului despre caracterul expansionist al politicii externe al URSS şi al scopurilor creării RASSM. Totuşi, pentru a evita apariţia unor inconveniente diplomatice în chestiunea Basarabiei, formula preferată de Biroul Politic nu făcea referire deschisă şi directă la Basarabia, limitându-se să sugereze aceasta prin trimiterea la linia frontierei de stat sovietice, care, este de presupus, trecea pe râul Prut şi Dunăre. Există informaţii, precum că decizia definitivă cu privire la formarea RASSM, din cauza divergenţelor existente în rândurile membrilor Biroului Politic, urma să fie luată în cadrul Plenarei CC al PC (b) din toată Uniunea, programată pentru 23 octombrie 618

N. V. Berezneakov, I. M. Bobeiko ş. a., op. cit., p. 340.

619

L. Popa, I. Popa, op. cit., pp. 52-53.

620

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 42, p. 90; O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., pp. 76-77.

621

O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 77.

622

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 42, pp. 90-91; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 41, p. 166.

623

Vezi: I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 55.

123

1924624, dar după cum se afirmă, nu se cunoaşte „discutarea ulterioară a acestei probleme la vreuna din Plenarele CC al partidului bolşevicilor”625. Se ştie doar că în cadrul aceleiaşi şedinţe, din 25 septembrie 1924, Biroul Politic a mai decis: „În conformitate cu rugămintea tov. Kalinin, Smirnov şi Voroşilov, să fie chestionaţi prin telegraf toţi membrii CC al PC (b) R cu privire la amânarea hotărârii definitive despre formarea Republicii Moldoveneşti la Plenara CC al PC (b) R”626. Evenimentele au luat, însă, altă turnură. De aceea, următorul pas în crearea RASS Moldoveneşti l-a constituit Sesiunea a IV-a a Comitetului executiv gubernial Odessa, din 27 septembrie 1924, care a definitivat aspectul organizatoric al procesului de formare al statalităţii autonome moldoveneşti. În cadrul lucrărilor a participat în calitate de reprezentant al CC al PC (b) din Ucraina şi al guvernului RSS Ucrainene, V. P. Zatonski, comisar norodnic al învăţământului. De asemenea, la Sesiune a participat o delegaţie a oamenilor muncii moldoveni din stânga Nistrului627, care, în numele „poporului moldovenesc” a dat citire unei declaraţii, blamând autorităţile române: „Boierii români ne-au despărţit de fraţii noştri din Basarabia, îi chinuiesc şi varsă sângele lor, îi aruncă în Nistru, când cer pământ şi libertate”628. Evident, în spiritul obiectivelor bolşevice, era o aluzie la necesitatea „eliberării fraţilor de sub jugul asupritor”. De asemenea, în declaraţie, speculându-se pe doleanţele poporului, mişcarea amplă în acest sens, era prezentată drept argument al necesității formării RASS Moldoveneşti: „În ultimele luni, în rândurile poporului moldovenesc, s-a început o mişcare amplă pentru autonomie. Această mişcare s-a răspândit prin toate satele din raioanele de pe malul Nistrului, care, la întrunirile lor adoptau rezoluţii ce exprimau dorinţa de autonomie pentru moldoveni”. În Declaraţie, fără a se cunoaşte că problema formării republicii fusese deja „soluţionată”, de jure, de organele de partid şi sovietice unionale şi ucrainene, era exprimată doleanţa de a susţine în cadrul CEC din Ucraina, formarea republicii: „În numele ţărănimii moldoveneşti rugăm să aduceţi la cunoştinţa CEC din Ucraina nevoile noastre şi să transmiteţi rugămintea noastră de a fi creată RASSM. Sperăm că peste o lună, când muncitorii şi ţăranii din măreaţa URSS vor sărbători aniversarea Revoluţiei din Octombrie, noi, moldovenii, sărbătorind împreună cu ei, vom putea ca în această zi să marcăm şi sărbătoarea noastră proprie-autonomia poporului moldovenesc”629. Erau nişte iluzii deşarte, precum că poporul participă la făurirea istoriei şi decide destinul său. În discursul ţinut la sesiune, demnitarul ucrainean a recunoscut „că în primii ani ai revoluţiei nu s-a dat destulă atenţie populaţiei moldoveneşti din raioanele de pe malul Nistrului”, deşi cum recunoştea în continuare „însăşi populaţia s-a deznaţionalizat, a acceptat cultura ucraineană şi rusă”630. De asemenea, Zatonski nu a ratat şansa să evidenţieze care erau scopurile reale ale creării acestei republici şi, anume, reanexarea Basarabiei: „România regală, care a cotropit în mod ilegal Basarabia, asupreşte toate celelalte naţii, inclusiv cea moldovenească, care nu vrea să se afle sub stăpânirea regelui român şi năzuieşte să formeze un stat O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., pp. 77-78.

624

I. Şişcanu, Formarea și evoluția RASSM, op. cit., p. 62.

625

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 41, p. 166.

626

Ibidem, doc. 43, p. 168.

627

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 42, p. 91.

628

Ibidem.

629

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 43, pp. 91-92.

630

124

sovietic de sine stătător” şi, în continuare, „Noi nu ne temem de cei care au cotropit Basarabia. Noi nu am recunoscut cotropirea Basarabiei nu pentru că Basarabia a aparţinut cândva Imperiului rus, ci pentru că populaţia basarabeană, suntem convinşi de acest lucru, dacă i s-ar da dreptul la plebiscit, ar fi votat pentru unire cu Uniunea Sovietică. Noi nu ne temem să organizăm Republica Moldovenească de această parte a Nistrului şi suntem încredinţaţi că nu acei îi vor atrage pe moldovenii noştri la ei, ci, dimpotrivă, Republica Autonomă Moldovenească va atrage şi mai mult la ea pe oamenii muncii”. Zatonski îşi încheia discursul înflăcărat cu următoarele: „Noi nu renunţăm la Basarabia şi, organizând în raioanele de pe malul Nistrului RASS Moldovenească, deocamdată mică, credem, că graniţa ei de vest este graniţa de stat a Uniunii RSS”631, iar problema unde va trece, în definitiv, frontiera aceasta, va fi rezolvată prin voinţa populaţiei moldoveneşti după eliberarea Basarabiei632. Este, de fapt, ceea ce au realizat bolșevicii ucraineni, în august 1940, în procesul de formare a RSSM, prin dezmembrarea teritoriului dintre Prut și Nistru. La sesiune, în încheierea dezbaterilor asupra chestiunii organizării de stat a „poporului moldovenesc” a vorbit F. Ivanov, preşedinte al comitetului executiv gubernial Odesa: „Eu cred, că voi exprima părerea generală, spunând că plenara sprijină unanim frumoasele sentimente şi dorinţe ale oamenilor muncii moldoveni...de a se delimita într-o republică autonomă socialistă”633. Aceste declaraţii ale demnitarilor ucraineni urmau să pună în umbră atitudinea refractară de până atunci a conducerii bolşevice din RSS Ucraineană faţă de cea mai numeroasă minoritate naţională ce locuia în partea stângă a Nistrului. Acest fapt este recunoscut indirect şi de istoricii sovietici care constată că până în 1924 „În scopul creării unor condiţii prielnice pentru dezvoltarea minorităţilor naţionale pe teritoriul Ucrainei au fost organizate 12 raioane naţionale, dintre care 7 nemţeşti, 3 bulgăreşti, unul polonez şi unul evreiesc”634. Este evident că în acea perioadă minoritatea moldovenească, din anumite considerente, a fost omisă din acel program. În rezoluţia adoptată, sesiunea a susţinut „rugăminţile” populaţiei moldoveneşti de a forma Republica Moldovenească: „Având în vedere cererea populaţiei moldoveneşti de a forma Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, sesia a IV-a a Comitetului executiv gubernial, pe baza Constituţiei Sovietice şi a politicii naţionale a guvernului muncitoresc-ţărănesc, hotărăşte: A sprijini în faţa Comitetului Executiv Central din Ucraina cererea populaţiei moldoveneşti de a forma Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”635. Astfel, către sfârşitul lunii septembrie 1924, se încheie faza finală în procesul soluţionării chestiunilor de bază privind crearea noii republici. Sovietul Comisarilor Norodnici al RSS Ucrainene, în şedinţa din 11 octombrie 1924, examinând raportul prezentat de reprezentantul Comitetului executiv gubernial Odesa a înaintat spre aprobarea sesiei CEC din Ucraina propunerea de a forma RASS Moldovenească în componenţa RSS Ucrainene636. Sesia a III-a a CEC din Ucraina de legislatura a opta şi-a ţinut lucrările la Harkov, între 631

Ibidem, p. 92-93; A se vedea şi Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 42, pp. 166-167.

632

S. Ia. Afteniuk, Leninscaia naţionalinaia politika, op. cit., p. 257.

633

Ibidem, pp. 256-257.

634

Istoria naţionalino-gosudarstvennogo stroitelistva v SSSR, tom 1. Moskva, 1968, p. 419.

635

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 44, pp. 93-94.

636

Ibidem, doc. 47, p. 100.

125

8-12 octombrie 1924. În cadrul acestei sesii, la 8 octombrie, o delegaţie moldovenească, din care făceau parte Starîi, Badeev, Chior-Ianachi, Pascari, Chimburean, Şeitanov, Corjevan (reprezentând respectiv raioanele moldoveneşti Ananiev, Rîbniţa, Birzula, Grigoriopol, Podolsk, Dubăsari, Tiraspol) prin vocea lui Chior-Ianachi a prezentat „Declaraţia ţăranilor moldoveni”, în care era argumentată rugămintea de a crea un organism de stat, cu o „conducere moldovenească – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească-sau o altă formă organizatorică”637. În această „Declaraţie” se afirma că „Principiul fundamental al Marii Revoluţii din Octombrie – dreptul popoarelor la autodeterminare – este astăzi steaua călăuzitoare a măreţei formări a URSS...Pe baza lui şi pe baza relaţiilor frăţeşti dintre poporul moldovenesc, cel ucrainean şi toate celelalte popoare ale Uniunii..., noi ne prezentăm astăzi în faţa parlamentului revoluţionar al muncitorilor şi ţăranilor din Ucraina Sovietică, în faţa CEC din Ucraina şi adresăm lui rugămintea de a ne ajuta în lucrul nostru cu scopul dezvoltării economice, politice şi culturale a poporului moldovenesc. Poporul moldovenesc este unul dintre cele mai înapoiate popoare din Uniune. Pentru luminarea lui, avem nevoie de crearea unei vetre moldoveneşti, la care ne va fi mai uşor să ne luminăm în cea mai înţeleasă limbă pentru noi. După părerea noastră, o astfel de vatră poate fi numai organismul de stat cu o conducere moldovenească – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească – sau o altă formă organizatorică”638. Astfel, în baza principiului de autodeterminare a popoarelor, moldovenii au ajuns, aproape în genunchi, să cerşească o formă de statalitate despre care încă nu ştiau sub ce formă li se va oferi. În „Declaraţie” era exprimată încrederea că „fraţii noştri din Basarabia, despărţiţi de noi cu forţa armelor boierimii române...văzând Republica Sovietică Moldovenească organizată, vor înţelege ce poate face un popor eliberat de sub jugul capitalului”639. În discursul lui V. Ia. Ciubari, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al RSS Ucrainene, prezentat la 12 octombrie 1924, în mod distorsionat erau prezentate realităţile demografice ale noii entităţi: „Dumneavoastră vedeţi aici, pe hartă graniţele acestui ţinut în care populaţia moldovenească constituie în medie 58 % din numărul total de locuitori, adică reprezintă prin sine majoritatea absolută a populaţiei”. Această afirmaţie inducea în eroare pe cei prezenţi, deoarece luând în calcul cifrele indicate în raport (58 % din 400 mii), în republica autonomă ar fi trebuit să locuiască 232 mii de moldoveni. Însă, recensămintele ulterioare aveau să demonstreze că oricum ar fi fost croită teritorial entitatea autonomă, moldovenii nu puteau constitui 58 %. Astfel, se proiecta o republică în care populaţia titulară să nu constituie majoritatea. Mai mult chiar, raportorul indirect, justifica o eventuală predominare a ucrainenilor în această unitate administrativă, afirmând următoarele: „Când examinam problema aceasta am întâmpinat o dificultate de ordin administrativ: trebuia să rezolvăm dilema: face, oare, să determinăm graniţele noului ţinut ca în ele să nu nimerească nici un sat şi raion, majoritatea populaţiei cărora sunt ruşi şi ucraineni. Noi am ajuns la concluzia că şi aceste raioane şi sate trebuie să intre în noua republică autonomă moldovenească, reieşind din consideraţia că trebuie să dăm poporului moldovenesc, oamenilor muncii moldoveni posibilitatea singuri să stabilească astfel de graniţe unităţii lor administra Ibidem, doc. 45, pp. 94-95.

637

Ibidem.

638

A. V. Repida, op. cit., p. 154.

639

126

tive care să le ofere posibilitatea să-şi asigure o dezvoltare economică şi culturală normală; noi am ajuns la concluzia că toate raioanele care sunt legate între ele economic să intre pe deplin în componenţa acestei republici autonome”. Urmând această logică, s-a acţionat în același mod şi în cazul când a fost stabilită prima capitală a republicii – oraşul Balta, în care nu numai în localitatea respectivă, dar şi în raionul respectiv, ucrainenii constituiau majoritatea absolută a populaţiei. Liderul ucrainean, Ciubari, în mod denaturat a prezentat şi procesul de formare a noii republici: „Noi ne-am determinat politica cu privire la norodul moldovenesc, pornind de la cunoscuta linie proletară în politica naţională (că naţiilor mici, care pot să alcătuiască din masele lor compacte unităţi mai mari decât raioane şi ţinuturi, să li se acorde posibilitatea să-şi formeze unităţi naţional-administrative cu mai multă independenţă). Dar numai conducerea Ucrainei a promovat această linie. Şi masele de oameni ai muncii din Moldova, cunoscând această linie proletară în politica naţională, singure s-au interesat de problema lor şi singure şi-au pus întrebarea în privinţa viitoarei lor conduceri administrative, silindu-se s-o dobândească cât mai repede”. El mai afirma că muncitorii singuri, la sute şi mii de mitinguri, adunări, conferinţe şi congrese, au pus problema aceasta şi au rezolvat-o în spiritul în care, de obicei, se rezolvă problemele naţionale pe întreg teritoriul URSS640. Or, este bine cunoscut, cât de refractari au fost şi câtă rezistenţă au opus liderii ucraineni anume acestui proces, iar mişcarea populaţiei moldoveneşti a demarat numai atunci când i s-a oferit„undă verde” din partea organelor de partid unionale, într-un context internaţional şi cu scopuri politice bine definite. De altfel, Ciubari, nu ascundea faptul că autonomia moldovenească va contribui la dezvoltarea multilaterală a Moldovei Sovietice şi va juca un rol propagandistic pentru oamenii muncii din Basarabia în lupta lor pentru reunirea cu Patria Sovietică. „Oamenii muncii din Moldova pun această problemă nu ca să se despartă de Uniunea Sovietică, nu ca un semn de nemulţumire de sistemul sovietic. Ei o pun aşa cum o pune toată Uniunea Sovietică: libertatea naţiilor, autodeterminarea naţiilor, unirea lor în unităţi de sinestătătoare, crearea unor forme de conducere care să le poată asigura cea mai rapidă şi cea mai reuşită dezvoltare culturală şi economică, care să asigure cea mai mare coeziune şi unitate proletară a acestei naţii cu alte naţii”. Mai mult decât atât, se recunoaşte că „Pentru sătenii moldoveni şi muncitorii moldoveni problema aceasta capătă un caracter acut în legătură cu exploatarea deosebit de cruntă a ţăranilor moldoveni şi ucraineni de către boierii români pe teritoriul Basarabiei, ocupate de dincolo de Nistru”. În mod intenţionat se denaturează componenţa naţională a Basarabiei, punându-se semnul egalităţii între populaţia moldovenească şi ucraineană, tertip care îşi va găsi materializare şi în nota sovietică ultimativă din 26 iunie 1940. De asemenea, în spiritul aceleiaşi optici, oratorul continua: „Sătenii moldoveni din Ucraina Sovietică...consideră cu cât îşi vor organiza mai repede republica lor aici, cu atât mai multă nădejde vor însufleţi pe sătenii de peste Nistru că şi pentru ei soarele luminează de la răsărit, că şi ei pot să meargă pe calea pildei fraţilor moldoveni care trăiesc aici, pe partea aceasta a Nistrului,...să se scuture de jugul boierilor şi moşierilor”. Însă, aşa cum se desprinde în continuare din raport, „jugul boierilor români” urma să fie înlocuit cu jugul sovietic, republica servind o formă de integrare a moldovenilor în cadrul imperiului sovietic pentru totdeauna. Astfel, se accentua: „Noi trebuie să în Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 46, pp. 96-97.

640

127

deplinim dorinţa maselor muncitoare ale Moldovei de a-şi forma republica lor autonomă în cadrul Ucrainei Sovietice Socialiste şi de a-şi lega în felul acesta interesele de interesele muncitorilor şi ale ţăranilor din Ucraina şi de interesele oamenilor muncii din întreaga Uniune”. În încheiere, V. Ciubari a exprimat speranţa, în spiritul „revoluţiei mondiale”, care nu necesită comentarii „Noi ştim, că muncitorii moldoveni vor repurta pe calea aceasta succese remarcabile pe tărâmul dezvoltării culturii lor. Noi ştim, că oamenii muncii, cu ajutorul învăţăturii comuniste, vor crea pe malul Nistrului, un bastion de nădejde pentru dezvoltarea de mai departe a orânduirii socialiste în toată lumea”641. În acelaşi spirit a vorbit la încheierea sesiei, la 12 octombrie, şi G. I. Petrovski, preşedintele Prezidiului CEC din Ucraina. El a recunoscut că „Probabil, am comis o greşeală, tărăgănând întrucâtva organizarea Republicii Moldoveneşti şi oprind astfel pentru un timp unirea acestui popor într-un tot unitar. La mitingul de ieri al moldovenilor a fost adoptată o rezoluţie, care pune în faţa noastră sarcina de a accelera rezolvarea acestei probleme. Probabil, rezoluţia dată este legată de dezvoltarea revoluţiei mondiale, e posibil, spun eu, că a trecut ceva mai departe de necesitatea pe care noi o considerăm urgentă. În orice caz, însă, mi se pare, că a fost creată o bază puternică acestei sarcini, în urma cărui fapt ea a căpătat o importanţă europeană”642. După aceste discuţii şi discursuri oficiale tradiţionale, la 12 octombrie 1924, CEC al Ucrainei a adoptat hotărârea „Cu privire la crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti”643. În partea introductivă a hotărârii, în spirit bolşevic, se afirma că „revoluţia proletară..., a pus...baze trainice pentru eliberarea naţională a tuturor popoarelor asuprite”, că „formarea URSS a perfectat convieţuirea paşnică şi prietenească a tuturor muncitorilor şi ţăranilor eliberaţi de sub puterea capitalului, a deschis posibilităţi dezvoltării culturale a fiecăruia din popoarele care locuiesc pe teritoriul republicilor sovietice. Puterea Sovietică îşi pune sarcina de a acorda tot sprijinul şi ajutorul frăţesc dezvoltării culturale şi economice a fiecăruia care locuiesc pe teritoriul Republicii Sovietice, de a contribui la înfăptuirea aspiraţiilor lor naţionale”. Referindu-se la „populaţia moldovenească”, oprimată de către moşieri în condiţiile ţarismului, se pretindea precum că ea „a căpătat pentru întâia oară în condiţiile Puterii Sovietice posibilitatea de a deveni conştientă de interesele sale şi de a înfăptui unirea sa”. Contrar realităţilor istorice, se afirma că „cea mai mare parte a poporului moldovenesc a fost aruncată cu forţa sub puterea burgheziei române, care a cotropit şi ocupat Basarabia. O mare parte din poporul moldovenesc este acum asuprită crunt de boierii români” şi, „numai muncitorii şi ţăranii moldoveni, care trăiesc în condiţii libere ale Republicii Sovietice, au primit din partea Puterii Sovietice o armă sigură şi de nădejde pentru creşterea lor economică şi dezvoltarea naţională”. Tergiversarea soluţionării problemei cu privire la formarea republicii moldoveneşti era motivată şi argumentată nu de ne dorinţa, suspiciunea şi temerea conducerii ucrainene, ci de „intervenţia îndelungată a imperialiştilor străini şi acţiunile sângeroase ale bandiţilor cumpăraţi cu aurul capitaliştilor care au frânat dezvoltarea populaţiei moldoveneşti” şi acum, „după victoria muncitorilor şi ţăranilor pe toate fronturile interne şi externe, după formarea URSS, şi moldovenii au căpătat posibilitatea de a-şi înfăptui aspiraţiile lor naţionale”. Ibidem, pp. 98-99.

641

Ibidem, doc. 48, p. 101.

642

III sessia Vseukrainscogo Ţentralinogo Ispolinitelinogo Komiteta 8-go sozîva. Harikov, 1924, pp. 221-222.

643

128

Harta RASSM cu distingerea teritoriului Basarabiei ,,ocupat” de România. Reproducere după originalul din colecţia Mihai Gribincea. Aula cu Hărţi a Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii de Stat din Moldova.

129

În hotărâre se argumentau motivele şi principiile care au stat la baza creării republicii: „La sute de adunări şi mitinguri moldovenii şi-au exprimat hotărârea fermă de a-şi organiza viaţa naţională, culturală şi economică, şi de a obţine unirea lor naţională în comunitatea strânsă cu toate popoarele care formează URSS, pe baza generală a Republicii Sovietice Socialiste. Având în vedere voinţa ferm exprimată a muncitorilor şi ţăranilor din Moldova Sovietică şi pornind de la principiile de nestrămutat ale Constituţiei URSS, Sesia a III-a a Comitetului Executiv Central din Ucraina de legislatura a VIII-a a hotărât: 1. A forma în componenţa Republicii Socialiste Ucrainene Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească”644. Astfel, în documentele cu privire la crearea RASSM nu se aminteşte nimic despre dreptul istoric şi etnic al moldovenilor din stânga Nistrului la autodeterminare, la statalitatea sa, deşi, chiar în preambul se constata existenţa unui „popor moldovenesc”. Totuşi, crearea republicii autonome a însemnat indirect recunoaşterea „de facto” a acestor drepturi. De asemenea, în hotărâre se determinau hotarele viitoarei republici, care încă o dată caracterizează obiectivele expansioniste urmărite prin acest act: „2. Frontierele Republicii Moldoveneşti urmează să fie: a) la nord – vest – prin graniţa de nord – vest a satelor Gruşca, raionul Veliko-Kosniţa, districtul Tulcinsk gubernia Podolia, urmând apoi pe graniţa: raionului Camenca, districtul Tulcinsk, gubernia Podolia, lăsând la o parte satele Bolgani şi târguşorul Zagnitovo, urmând mai departe în direcţia satelor Pisarevka, Petrovka, raionul Krutîie, districtul Balta, gubernia Odessa, urmând apoi direcţia staţiei Borsci şi a satelor Ghidirim, Pasiţela, Osipovka; b) la est – prin graniţa răsăriteană a satului Mihailovka, în direcţia oraşului Ananiev, satelor Valea-Hoţului, Antonovka, Elenovka, Novo-Alexandrovka, Sloboda-Plaika, Grădeniţa, a oraşului Tiraspol, cătunul Slobozia, apoi pe limanul Cuciurgan, prin lacul Ploskoie, în direcţia satului Troiţkoie; c) la vest şi sud – vest – prin graniţa de stat a Uniunii RSS”645. Aceasta însemna că din punct de vedere politic, în componenţa RASS Moldovenească era inclusă şi Basarabia. Astfel, disputele referitoare la modul şi scopul de organizare a Republicii Moldoveneşti erau încheiate la 12 octombrie 1924 – dată ce marchează actul de naştere al acestei entităţi etno-statale. Prin cuvintele lui N. A. Scrîpnik, comisar norodnic al justiţiei RSS Ucrainene, rostite la un miting, din 26 octombrie 1924 „considerăm drept frontieră nu Nistrul, ci Prutul. Las’ să ţină capitaliştii deocamdată în mâinile lor Basarabia. Aceasta este o chestiune de facto, şi nu de drept. Pe harta noastră Basarabia este marcată cu o linie roşie, căci Basarabia trebuie să devină o parte inseparabilă a RASS Moldoveneşti”, se declara românismului un război în numele bolşevismului şi sovietismului, o primă victorie împotriva acestuia fiind proclamarea moldovenismului drept principalul lui inamic”646. Basarabia devenea, din acest punct de vedere, o iredentă a RASSM, hotarul oficial al acesteia din urmă fiind fixat pe linia râului Prut. În partea a doua a hotărârii din 12 octombrie 1924, se conţineau chestiunile ce trebuiau a fi soluţionate în viitorul apropiat: stabilirea definitivă a hotarelor, organizarea de stat, a organelor puterii de stat, relaţiile dintre RASSM şi RSSU ş. a.: „3. A da Comisiei mixte, înfiinţate de Prezidiul Comitetului Executiv Central din Ucraina din reprezentanţi ai RASS Moldoveneşti şi ai comitetelor executive guberniale Odesa şi Podolia, însărcinarea Formarea RSS Moldoveneşti,op. cit., doc. 49, pp. 102-103.

644

Ibidem, p. 103; A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 44, pp. 170-171.

645

A. Stan, op. cit., p. 78.

646

130

să determine precis graniţele RASS Moldoveneşti, urmând să le prezinte spre aprobare definitivă Prezidiului Comitetului Executiv Central din Ucraina; 4. Stabilirea provizorie a bazelor organizării de stat şi a relaţiilor reciproce constituţionale dintre RASSM şi RSS Ucraineană se pune pe seama Prezidiului CEC din Ucraina, împuternicind pe acesta din urmă, ca după elaborarea acestor baze să le prezinte spre aprobare definitivă Congresului general al Sovietelor din Ucraina. 5. Pentru organizarea organelor puterii de stat pe teritoriul RASSM şi pentru convocarea Congresului general al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii din Moldova să fie creat un Comitet revoluţionar provizoriu, căruia i se dă toată deplinătatea puterii de stat pe teritoriul RASSM până la convocarea Congresului I al Sovietelor. Confirmarea membrilor Comitetului Revoluţionar Provizoriu se pune pe seama Prezidiului Comitetului Executiv Central din Ucraina”647. Reţinem din aceste aliniate faptul că şi în continuare rolul decizional hotărâtor îl vor juca organele de partid şi de stat ucrainene, ceea ce îşi va pune amprenta asupra statutului viitoarei republici. Oricum, hotărârea din 12 octombrie 1924, doar legifera crearea RASSM, urma o activitate complexă şi anevoioasă de stabilire definitivă a hotarelor, determinării principiilor şi a structurilor organelor de partid şi de stat, a atribuţiilor acestora etc., care se vor realiza, evident, sub controlul conducerii ucrainene, în detrimentul populaţiei moldoveneşti. Astfel, odată ce proiectul creării unei republici moldoveneşti a trecut toate etapele, la 12 octombrie 1924, sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central din Ucraina a adoptat decizia despre formarea RASS Moldoveneşti, în care chiar în preambul se constata existenţa unui popor moldovenesc. Conducerea bolşevică îşi argumenta astfel şi pretenţiile teritoriale şi, concomitent, dreptul de a dispune de soarta acestui popor. La nouă luni de la lansare, proiectul Republicii Moldoveneşti în forma de autonomie lua naștere în cadrul Ucrainei Sovietice. Însă, ironia soartei, aşa s-a întâmplat, că autorii „Memoriului” nu vor fi antrenaţi în opera de edificare a proiectului propus. Chiar dacă, realmente RASSM a fost creată de „sus”, în anumite scopuri politice, totuși, formarea ei era în concordanță cu interesele cultural-politice ale românilor transnistreni.

4. Semnificaţia istorică a RASSM – entitate politică artificială

În documentele vremii, decizii, rezoluții, articole, adresări, scrisori, telegrame, discursurile, declaraţiile protagoniştilor şi actorilor actului de formare al RASSM sunt evidenţiate nu numai aspectele naţionale, economice, culturale ale acestui proces, dar sunt dezvăluite şi scopurile politice, expansioniste ale actului din 12 octombrie 1924, privite dintr-o perspectivă de reanexare a Basarabiei şi a exportului revoluţiei mondiale648. O citire atentă, chiar a documentelor și a lucrărilor istoricilor publicate în perioada sovietică, dezvăluie scopurile creării RASSM. Astfel, în scrisoarea de salut a secţiei Asociaţiei basarabenilor din Moscova, din 16 octombrie 1924, în legătură cu formarea RASS Moldoveneşti se aprecia că „Autonomia teritorial-naţională a moldovenilor va da un imbold puternic dezvoltării culturale şi economice rapide a RSSM”, iar „RSSM pentru oamenii muncii din Basarabia va fi o speranţă Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 49, pp. 103-104; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 46, pp. 172-173.

647

A se vedea: Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 55, pp. 109-110; doc. 57, pp. 111-112; doc. 67, p. 123; doc. 82, p. 143; doc. 88, pp. 152-153; doc. 103, pp. 180-181; doc. 106, p.186; „Izvestia”, organul comitetului gubernial de partid Odesa, 19 februarie 1925.

648

131

şi un far luminos în năzuinţele lor naţionale în opoziţie cu întunericul beznă atât de sângeros al teroarei sumbre sub jugul României”649. În articolul lui A. Buţenko, secretar al CEC din Ucraina, „Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească”, publicat în ziarul „Pravda”, la 18 octombrie 1924, descriindu-se teritoriul care a intrat în componenţa republicii recent create, se sublinia că „aceasta este numai o parte din teritoriul populat de moldoveni. În momentul de faţă o parte considerabilă a muncitorilor şi ţăranilor moldoveni se află încă sub jugul boierilor români care au ocupat Basarabia...În prezent muncitorii şi ţăranii ucraineni, CEC din Ucraina al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii au confirmat că Basarabia este o parte din teritoriul RASSM. La Conferinţa de la Viena, din martie 1924, precum şi în timpul tratativelor dintre Uniunea RSS şi România, noi am declarat, declarăm şi vom insista că Basarabia este o parte din teritoriul Uniunii RSS şi are o cultură comună cu poporul moldovenesc, care în prezent îşi orânduieşte liber viaţa în cadrul RSS Ucrainene”. Acest demnitar, pe un ton speculativ, în mod fariseic, mai scria: „Organizând o Moldovă autonomă, noi totuşi suntem departe de năzuinţele imperialiste...Politica noastră iubitoare de pace a fost demonstrată de multe ori şi o demonstrăm şi acum întregii lumi”650. În cadrul şedinţei solemne de deschidere a lucrărilor Comitetului Revoluţionar din Moldova, de la 9 noiembrie 1924, G. I. Kotovski, comandantul corpului II cavalerie, reprezentând Armata Roşie, a încheiat discursul de salut cu fraza: „RASS Moldovenească este leagănul Moldovei Roşii. Trăiască RASS Moldovenească!”651. Şi mai răspicat s-a pronunţat acesta în telegrama de salut adresată de corpul II de cavalerie al Armatei Roşii Conferinţei I regionale de partid din Moldova, la 17 decembrie 1924: „astăzi împreună cu Dumneavoastră, transmit un salut frăţesc basarabenilor – fraţi asupriţi, care gem sub cizma jandarmilor români, precum şi maselor de oameni ai muncii ale tuturor celorlalte ţări. Corpul declară, că atunci când momentul istoric va cere eliberarea prin forţa armelor a fraţilor noştri asupriţi – oameni ai muncii basarabeni – ostaşii corpului vor fi alături de voi. În mişcarea noastră înainte noi vom face un scurt popas şi vom adăpa caii noştri în apele Prutului”652. În rezoluţia adoptată în cadrul şedinţei festive a Comitetului Revoluţionar al RASSM, cu participarea reprezentanţilor organizaţiilor de partid, comsomoliste, sindicale şi militare, din 12 decembrie 1924, se exprima încrederea, că „proletariatul şi ţărănimea moldovenească, o mare parte a cărora geme sub jugul boierimii româneşti, treziţi acum la viaţă de fraţii lor ucraineni (prin ajutorul pe care ni l-au acordat la formarea RASSM) vor avea în faţa lor în lupta grea pentru eliberarea de sub ocupanţii români exemplul luptei eroice a maselor de oameni ai muncii din Ucraina”653. În hotărârea Conferinţei de partid din raionul Balta, din 13 decembrie 1924, „Asupra raportului cu privire la politica naţională şi formarea RASS Moldoveneşti” se specifica următoarele: „conferinţa raională de partid nu poate să treacă sub tăcere cotropirea cu forţa de către boierii români a oamenilor muncii din Basarabia, care în ceea ce priveşte componența naţională sunt trup din trupul RASS Moldoveneşti”654. Într-o formă sarcastică, a vorbit, cu referinţă la acest aspect, G. I. Starîi, preşedintele Ibidem, doc. 55, pp. 109-110; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 48, p. 178.

649

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 57, pp. 111-112.

650

Ibidem, doc. 67, p. 123.

651

Ibidem, doc. 83, p. 145; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 62, p. 201.

652

Ibidem., doc. 60, p. 198.

653

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 82, p. 143; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 52, p. 186.

654

132

Comitetului Revoluţionar al RASSM, în cadrul Conferinţei regionale de partid, din decembrie 1924: „Trecând la problema centrului republican, trebuie să spunem, că mai multă comoditate în ce priveşte organizarea muncii şi posibilitatea creării aparatului, fără vre-o reţinere însemnată în lucru prezenta Balta, care a şi fost aleasă ca centru provizoriu. Dar cel mai comod centru în toate privinţele este, fără îndoială, oraşul Chişinău”655. Şi în continuare „Cu acest lucru nu este de acord numai guvernul boierilor români, care vede în aceasta un amestec în treburile sale interne şi care nu vrea să înţeleagă, că acolo unde e vorba de Chişinău sau de Basarabia aceasta nu este o chestiune internă a lor, ci o chestiune internă a noastră”656. Cam aceeaşi idee a expus, tot atunci, şi reprezentantul Comitetului gubernial Odesa „trebuie să ţinem minte, că acolo pe celălalt mal al Nistrului, la Chişinău, sunt clădiri mai bune...”657. În scopul cultivării antiromânismului în rândurile maselor populare, la nivelul întregii republici autonome se organizau campanii propagandistice de amploare. Într-o circulară strict secretă a secretarului CMR de partid, I. I. Badeev, din 22 ianuarie 1925, adresată comitetelor raionale de partid din republica autonomă se amintea, că „la 25 ianuarie se împlinesc şapte ani de la ocuparea Basarabiei de către România”. În acest context se considera necesară „desfăşurarea în această zi a unei campanii largi de protest”. Documentul stabilea ca acţiunea „să se desfăşoare sub lozinca: „Jos mâinile boierimii româneşti de pe Basarabia muncitorească-ţărănească”. Organizaţiile de partid erau obligate ca „în această zi în centrele raionale şi în sate să se organizeze mitinguri, demonstraţii de protest, la care să fie atrase cele mai largi mase muncitoreşti-ţărăneşti ale Republicii noastre”. Mai mult, se cerea ca „toate adunările, mitingurile etc. să adopte rezoluţii de protest. În gazetele de perete să se publice articole despre ocuparea Basarabiei”, iar „în localităţile unde sunt basarabeni, să se formeze secţiuni ale Societăţii basarabenilor”. Se preconiza ca toate aceste materiale să fie expediate Comitetului regional pentru a fi publicate într-o broşură aparte658. Ziarul „Izvestia”, organul comitetului gubernial de partid Odesa, într-o informaţie din 19 februarie 1925, despre desfăşurarea Congresului I al sindicatelor din Moldova relata următoarele: „Când t. Stroev salută congresul în numele Comitetului Revoluţionar al RASSM relevând importanţa lui politică, dreptul moldovenilor la întreaga Basarabie, şi urează, ca următorul congres să fie convocat de acum la Chişinău, aplauzele furtunoase ale delegaţilor vorbesc despre sentimentele de care este pătrunsă întreaga populaţie muncitorească şi ţărănească a RASSM”, iar în discursurile altor delegaţi răsună lozinci de felul „drapelul să fluture de asupra Chişinăului roşu, steaua roşie sovietică să servească drept far celor asupriţi, basarabenilor terorizaţi”. Congresul întâi al Societăţii basarabenilor (9 – 12 aprilie 1925), la care se pretinde că ar fi participat reprezentanţii oamenilor muncii de toate naţionalităţile din Basarabia, a declarat: „Crearea RASSM nu numai că a demonstrat întregii lumi esenţa şi caracterul politicii sovietice faţă de dezvoltarea liberă a tuturor ...naţionalităţilor, ci a trasat căile juste de rezolvare a problemei basarabene”. În mesajul de salut, trimis Comitetului Revoluţionar Provizoriu al RASSM, congresul a urat republicii succese în dezvoltarea economiei şi 655

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 88, p. 152.

656

Ibidem, pp. 152-153.

657

Ibidem.

658

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 73, p. 230.

133

culturii, exprimându-şi convingerea: „Chişinăul trebuie să fie şi va fi în curând capitala RASSM”. Într-un mod similar s-au exprimat ostaşii şi comandanţii diviziei basarabene de cavalerie a Armatei Roşii într-o telegramă de salut către congresul Sovietelor din RASSM: „Dorim ca RASSM să le lumineze ca o stea călăuzitoare oamenilor muncii din Basarabia, care gem sub jugul boierilor”659. Guvernul RSS Ucrainene, în mesajul adresat congresului I al Sovietelor din toată Moldova (aprilie 1925), accentua că formarea RASSM este rodul politicii naţionale juste promovate de Puterea Sovietică şi că ea va exercita o mare influenţă revoluţionarizatoare asupra popoarelor din România şi din Balcani660. În rezoluţia Congresului I general al Sovietelor din Moldova asupra raportului guvernului RSS Ucrainene se accentua următoarele: „4. Congresul atrage în deosebi atenţia guvernului Ucrainei asupra necesităţii de a promova neabătut şi de acum înainte o linie fermă în problema basarabeană. Oamenii muncii din Basarabia trebuie să obţină deplina posibilitate de a-şi exprima voinţa pentru reunire cu Moldova Sovietică”. Şi mai explicit s-a pronunţat acest for în documentul final „Manifestul Congresului I general al Sovietelor din Moldova de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii „Către noroadele Moldovei”, adoptat la 23 aprilie 1925: „Înşişi faptul existenţei Moldovei Sovietice va deştepta şi va întări voinţa de luptă şi libertate în partea înrobită a republicii noastre-în Basarabia de peste Nistru...Popoarele RASSM şi congresul Sovietelor-stăpânul republicii-aud aceste gemete. Noi declarăm fraţilor noştri basarabeni: vă auzim, luptaţi, încordaţi-vă toate puterile. Când va bate ceasul eliberării voastre, vom fi împreună cu întreaga Uniune Sovietică alături de voi. Să ştie burghezia română că nu va scăpa de răzbunarea poporului basarabean răsculat. Noroade din Moldova! Prin restabilirea economiei noastre, prin ridicarea productivităţii muncii, prin îmbunătăţirea învăţământului public noi mărim năzuinţa spre luptă a maselor asuprite din Basarabia. RASS Moldovenească trebuie să devină şi va deveni farul şi făclia pentru basarabenii care luptă, ea va dovedi muncitorilor şi ţăranilor din Basarabia, că numai în lupta organizată poate fi creată Basarabia Sovietică”. Şi în continuare „Să demonstrăm oamenilor muncii asupriţi din România şi Basarabia, că trebuie şi pot să trăiască altfel, să trăiască fără popi, fără capitalişti şi jandarmi. Să dovedim prin munca noastră întregii lumi, că alianţa oamenilor muncii de toate naţionalităţile este chezăşia victoriei şi dezvoltării societăţii socialiste luminoase...Trăiască Basarabia Sovietică eliberată, reunită cu RASS Moldovenească”661. Acelaşi laitmotiv îl găsim şi într-o altă adresare a Comitetului Regional din Moldova al PC (b) din Ucraina, din 19 aprilie 1925, în care se arată că: „opera, pe care am început-o de dezrobire a oamenilor muncii de toate naţionalităţile încă nu s-a terminat. Astăzi, în ziua deschiderii Congresului I general al Sovietelor din Moldova, de cealaltă parte a Nistrului masele de oameni ai muncii încă se chinui sub cravaşa română şi luptă pentru eliberare. Oamenii muncii din Basarabia urmăresc activitatea noastră, tind spre noi, se stăruie să se unească cu noi în Republica unită Moldovenească a Sovietelor. Astăzi, prin munca noastră, trebuie să arătăm, că n-am uitat de ei, că vom continua munca pe care am început-o sub conducerea lui Ilici şi că vom merge şi de acum înainte urmând poruncile A. V. Repida, op. cit., pp. 160-161.

659

Ibidem, p. 179.

660

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 103, p. 180-181; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 93, p. 295.

661

134

lui, pe calea eliberării oamenilor muncii din întreaga lume. Trăiască, deci, Partidul Comunist şi Revoluţia mondială”662. Masele populare sunt impuse să accepte acest mod de interpretare şi percepţie a evenimentelor istorice, o retorică revoluţionară. Astfel, ţăranii satului Ghidirim, raionul Rîbniţa, în număr de 2500 de persoane, salutând Congresul I general al Sovietelor din Moldova cer: „Basarabia, asuprită în prezent de boierii români, trebuie eliberată, ca frontiera Uniunii Sovietice cu România să treacă nu pe Nistru, ci pe Prut, iar capitala RASSM să fie Chişinăul. Trăiască Congresul al doilea al Sovietelor la Chişinău!”663. În acelaşi timp, ţăranii din satul Ploti, raionul Krutîie îşi exprimau speranţa că „ţăranii din Basarabia vor scutura în curând lanţurile robiei şi se vor uni cu noi pentru eliberarea oamenilor muncii din întreaga lume”664. Cu bolşevicii din stânga Nistrului se solidarizează comuniştii basarabeni. Într-o foaie volantă a Comitetului Regional din Basarabia al PC din România, lansată cu ocazia formării RASSM şi deschiderea Congresului I general al Sovietelor din Moldova se cheamă la luptă: „căci fără lupta muncitorilor şi ţăranilor, în frunte cu Partidul Comunist, nu e chip de scăpat de jugul moşierilor şi capitaliştilor...Să strângem rândurile noastre sub steagul Partidului nostru Comunist şi atunci vom reuşi mai uşor şi mai degrabă să ne unim cu fraţii noştri de peste Nistru...Trăiască Basarabia slobozită şi unită cu RASSM! Trăiască Chişinăul – capitala roşie a Republicii întregite Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti!”.665. Cererea „eliberării” Basarabiei şi „unirii” ei cu RASSM în componenţa URSS, inspirată şi dirijată de Moscova, a fost vehiculată pe parcursul întregii perioade 1924 – 1940 în diverse foi volante ale organizaţiei comuniste din Basarabia şi organizaţiilor afiliate ei, adresate oamenilor muncii666. Bolşevicii basarabeni îşi fundamentează chemările pentru unificarea Basarabiei cu republica autonomă de peste Nistru prin aceea că moldovenii trebuie să ducă lupta pentru această unificare, deoarece „acolo în RASSM muncitorii şi ţăranii au căpătat posibilitatea să-şi organizeze viaţa lor naţională muncitorească” şi că „moldovenii de peste Nistru duc o viaţă fericită sub puterea sovietică la fel ca şi toate celelalte naţionalităţi”667. În perioada respectivă regimul bolşevic nu avea suficiente forţe pentru a „soluţiona” problema Basarabiei prin metode specifice marilor puteri expansioniste, din care cauză se limita la aţâţarea populaţiei basarabene la acţiuni ostile autorităţilor române, prin agentura lor, care susţinea elementele alogene în lupta lor subversivă în ţinut, lansând lozinci despre unirea Basarabiei cu RASSM, implicit cu Uniunea Sovietică. În acest context, liderii sovietici, imediat după crearea RASSM – fapt continuu subliniat de către istoricii partidului comunist al Moldovei – au declarat că „Basarabia trebuie să devină parte inseparabilă a RASSM”668. Acest mesaj este impus PCR şi organizaţiei regionale basarabene a partidului comu662

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 106, p. 186.

663

Ibidem, doc. 107, p. 187.

664

Ibidem, doc. 108, p. 187.

665

Ibidem, doc. 104, pp. 182-183; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 89, p. 287.

666

Listovki Kommunisticescogo podpolia Bessarabii, 1918 – 1940 gg. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1960, pp. 91, 113-115, 118, 128, 131-133, 142-143, 150-152, 289-290, 323-324, 449-450,

667

Listovki Kommunisticescogo podpolia Bessarabii, op. cit., doc. 40, p. 90.

668

Dokumentî vneşnei politiki SSSR, t. I. M., 1957, doc. 72, 128; t. II. M., 1958, doc. 97, 99, 253, 256,264; t. III. M., 1959, doc. 38, 79, 113, 134, 155, 165, 221, 263, 289; t. IV. M., 1966, doc. 299; t. V. M., 1963, doc. 113; t. 6. M., 1962, doc. 113; ş. a.

135

nist, devenită din 1922 parte a PCR. Delegaţia română din cadrul Internaţionalei Comuniste s-a pronunţat, în aprilie 1925, pentru lozinca de luptă „Unirea Basarabiei cu RASSM”, iar grupul comunist român din cadrul comitetului Moscova al PC (b) R, într-o telegramă saluta prima şedinţă festivă a Comitetului Revoluţionar Moldovenesc şi îşi exprima convingerea, că „înfiinţarea RASSM şi lupta pentru eliberarea Basarabiei deschide calea către România Sovietică. Trăiască RASSM! Trăiască România Sovietică”669. Într-o proclamaţie comună a CC al PCR şi a CR de partid din Basarabia era exprimată năzuinţa muncitorilor, ţăranilor muncitori şi a intelectualităţii progresiste din ţinut de a răsturna cât mai repede puterea moşierilor şi a capitaliştilor, de a se elibera de sub jugul ocupaţiei boierilor români. Şi atunci „Basarabia liberă se va uni cu fraţii ei de pe malul celălalt al Nistrului-cu RASSM, iar prin ea – cu marea Uniune Sovietică”. Gazeta „Rote Fane”, organ al PC din Austria, scria, că „poporul basarabean asuprit îşi îndreaptă privirile spre Republica Moldovenească, văzând o nouă sursă de bărbăţie în avântul ei economic şi cultural”670. Gazeta „Înainte”, organ al Blocului muncitoresc-ţărănesc din România, scria în articolul de fond din 26 ianuarie 1930: „Muncitorii şi ţăranii din Basarabia duc lupta sub lozinca „Basarabia Sovietică – unită cu RASSM...proletariatul şi ţărănimea din toată România... se declară solidari cu lupta maselor truditoare din Basarabia şi susţin cu toate puterile lor această luptă”. „Apărătorul Proletar”, organ lunar al Comitetului Central de Ajutorare de pe lângă Sindicatele Unitare, într-unul din articolele redacţionale chema „masele largi la luptă....pentru apărarea URSS, pentru Basarabia Sovietică, unită cu Republica Moldovenească Socialistă Sovietică”671. PCR s-a situat pe poziţii cominterniste faţă de RASSM. Congresul al IV-lea al PCR, din iunie 1928, care a avut loc la Harkov, a salutat formarea RASSM şi a apreciat acest eveniment ca exemplu de rezolvare justă a problemei naţionale pe baza dreptului naţiilor la autodeterminare. Congresul s-a pronunţat împotriva adevărului despre comunitatea şi unitatea naţională a moldovenilor şi românilor, declarând că populaţia moldovenească se consideră şi într-adevăr este o naţie de sine stătătoare şi luptă împreună cu celelalte naţii din Basarabia împotriva asupririi naţionale şi de clasă a burgheziei române. „Partidul nostru e obligat să sprijine prin toate măsurile lupta maselor muncitoare din Basarabia pentru a se uni cu RASSM (Moldova Sovietică)”, se spunea în rezoluţia congresului PCR672. În unele cazuri se face abstracţie de la o intervenţie armată pentru „eliberarea” Basarabiei, dar nu se renunţă la lozinca revoluţiei mondiale. Astfel, în declaraţia Comitetului Revoluţionar al RASSM „Către muncitori şi ţărani”, din 9 noiembrie 1924, se declara următoarele: „Fie ca existenţa RASSM să le servească drept stea călăuzitoare în lupta pe care o duc pentru eliberarea lor: nu prin amestec armat din afară, ci prin asalt revoluţionar dinăuntru oamenii muncii din Basarabia îşi vor cuceri libertatea. În ora eliberării, care va fi opera propriilor lor mâini, ei vor primi un sprijin frăţesc din partea oamenilor muncii din RASSM şi posibilitatea reunirii depline cu fraţii lor de pe malul stâng al Nistrului...Trăiască eliberarea Basarabiei de sub jugul boierilor români! Trăiască revoluţia mondială!”673. Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 87, pp. 283-284.

669

A. V. Repida, op. cit., p. 204.

670

Ibidem, pp. 209-210.

671

Mejdunarodnaia podderjca, op. cit., doc. 184, p. 244; Documente din istoria Partidului Comunist din România. 1923 – 1928, vol. II. Bucureşti, 1952, p. 564.

672

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 69, pp. 128-129.

673

136

Într-un alt document al organizaţiei republicane de partid, Tezele privind „Bilanţul moldovenizării”, din 4 septembrie 1926, se sublinia „marea însemnătate a organizării Republicii Moldoveneşti pentru moldovenii de pe cealaltă parte a Nistrului, care sunt parte inseparabilă a Republicii noastre, dar care se mai află încă sub jugul ocupaţiei române; pentru ei existenţa Republicii Sovietice Socialiste Libere este acel far spre care ei aspiră pentru a avea posibilitatea de a-şi construi viaţa fără moşieri şi capitalişti”674. Începând cu decada a doua a anilor 20, în legătură cu scăderea valului revoluţionar în plan mondial, în documentele timpului, oficial se renunţă la sloganul militar-revoluţionar al „revoluţiei mondiale”, şi, implicit, al forţei, în „soluţionarea problemei basarabene”, accentul transferându-se pe factorul intern, al declanşării mişcării revoluţionare al maselor populare din Basarabia pentru „eliberarea socială şi naţională”. Astfel, în salutul Sovietului Comisarilor Poporului al RSS Ucrainene, din 19 aprilie 1925, adresat Congresului I al Sovietelor din RASSM se declara că „noi renunţăm la eliberarea armată a Basarabiei, fiind convinşi că fraţii, care gem sub jugul boierilor români, se vor elibera singuri. Din partea noastră, însă, ei vor primi ajutor la momentul oportun. Deocamdată promovăm o politică de pace, dar suntem întotdeauna gata să ne apărăm de năvălirea capitalului...Guvernul din Ucraina şi populaţia sunt convinşi, că moldovenii vor auzi chemarea de peste Nistru şi îi va ajuta cu cinste în lupta pentru eliberarea de sub jugul capitalului”675. Un mesaj similar se conţine şi în discursul lui Şumski, membru al guvernului Ucrainei, rostit la acelaşi congres. El amintea că atunci când a demarat procesul de formare a RASSM, mulţi îşi exprimau temerea despre eventualele atentate ale României asupra acestui teritoriu, considerându-i pe moldoveni drept români. Cât priveşte Republica Moldovenească, „ea este chemată să joace rolul de avanpost al revoluţiei în Europa” şi, „moldovenii, auzind vocea de peste Nistru se vor ridica la lupta împotriva capitalului”676. Tot atunci, G. Starîi, preşedintele Comitetului Revoluţionar al RASSM, declara: „România a hotărât, că formarea RASSM nu este o chestiune internă, ci externă a Puterii Sovietice şi a făcut gălăgie”, însă „noi suntem pentru pace şi toate vorbele despre pregătirile noastre militare sunt o minciună”677. În documentele Congresului de constituire al Societăţii basarabenilor, se menţiona: „Noi, pribegi din diferite locuri ale Basarabiei, reprezentanţi ai maselor muncitoare...de toate naţionalităţile, declarăm solemn, că nu prin „Protocolul de la Paris” va fi rezolvată problema basarabeană, nu prin uneltirile ţărilor imperialiste. Problema basarabeană va fi rezolvată numai prin voinţa maselor muncitoare din Basarabia, care...îşi vor pronunţa verdictul aspru asupra României burghezo-moşiereşti şi cu sprijinul fierbinte al oamenilor muncii din URSS şi din întreaga lume vor scutura jugul ocupanţilor români”. Congresul, de asemenea, a declarat, că RASSM este un sprijin trainic al oamenilor muncii din Basarabia în lupta lor contra ocupanţilor678. O atitudine distinctă în privinţa rolului pe care trebuia să-l joace în plan extern republica nou-creată, a avut-o C. Rakovski, comisarul adjunct al Afacerilor Străine al URSS. Într-o scrisoare, din 14 februarie 1925, adresată membrilor Colegiului Comisariatului Poporului al Afacerilor Străine al URSS cu privire la oportunitatea convocării congresului Societăţii Ba Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 135, p. 397.

674

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 105, p. 185; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 90, p. 288.

675

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 3, pp. 34-35.

676

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 98, p. 170.

677

A. V. Repida, op. cit., p. 216.

678

137

sarabenilor, pentru a înlătura acuzaţia că sovieticii sunt „difuzorii unui oarecare imperialism roşu”, el propunea, pe de o parte, să se potolească „zelul tovarăşilor care doresc să facă din Republica Moldovenească o bază de muncă nu numai în Basarabia, dar şi în România însăşi”, propunând, fără a anticipa viitorul, ca „acum să se decidă ferm că noua Republică Moldovenească trebuie să servească ca un cap de pod exclusiv pentru munca în Basarabia”. Pe de altă parte, diplomatul sovietic considera necesar „să vorbim cât mai puţin despre Basarabia, numai în cazurile necesare, şi, dimpotrivă, să-i impunem pe basarabeni (emigraţi în URSS – n. n.) să vorbească despre ei înşişi cât mai mult posibil”679. În acest context, poziţia expansionistă directă în legătură cu formarea RASSM ca şi „cap de pod” pentru reanexarea Basarabiei şi extinderea revoluţiei proletare în alte regiuni, treptat începe să fie temperată. În cadrul Conferinţei a II-a a CMR de partid din luna noiembrie 1925, liderul acestuia, Badeev, remarca următoarele: „este adevărat că o oarecare neînţelegere s-a manifestat din partea unor tovarăşi care credeau că Republica Moldovenească se formează exclusiv pentru cucerirea Basarabiei”, recunoscând că „în această chestiune noi am întrecut puţin măsura şi doar către congresul sovietelor din Moldova, în lunile aprilie – mai am coborât un pic tonul şi ne-am apucat serios de alte chestiuni. Bineînţeles, eliberarea Basarabiei de sub jugul boierilor români este un lucru bun, dar, totuşi, în ziua de astăzi noi nu putem să ne ocupăm exclusiv de această chestiune, de această sarcină. Lozinca „Pentru Basarabia” trebuie să fie pe larg propagată în teritoriul nostru, dar noi nu putem în prezent să desfăşurăm munca noastră sub această lozincă”680. Pe marginea dezbaterilor asupra raportului lui Badeev, comunistul român, Dobrogeanu-Gherea accentua: „din raportul tov. Badeev rezultă că CMR a înţeles pe deplin acel rol şi acea însemnătate pe care trebuie s-o aibă Republica Moldovenească în opera de transferare a revoluţiei peste hotare [...]. Republica Moldovenească trebuie să joace un rol uriaş în cauza victoriei asupra burgheziei române”681. Este semnificativ şi faptul că, în cadrul şedinţei Biroului CMR de partid, din 23 februarie 1926, se punea în faţa fracţiunii RASSM din CEC din toată Ucraina sarcina de a scoate harta Basarabiei de pe stema republicii autonome şi să fie înlocuită cu secera şi ciocanul682. În 1925, M. V. Frunze declara: „Pot să asigur cârmuitorii români, că nu frica faţă de ostaşii regali şi armamentul lor groaznic, ci numai tendinţa noastră profundă spre pace le permite boierilor români să-şi bată joc de masele truditoare înrobite ale Basarabiei şi Bucovinei. Noi suntem ferm convinşi, că păstrarea păcii şi faptul realizărilor noastre paşnice vor conduce la soluţionarea unui şir de probleme, inclusiv cea a Basarabiei”683. G. Dimitrov, unul din conducătorii Cominternului, într-un articol publicat în revista „Internaţionala Comunistă”, în luna mai 1925, sublinia că existenţa Republicii Sovietice Moldoveneşti va constitui un nou stimulent în intensificarea „mişcării basarabene”684. Un alt lider comunist bulgar, B. Colarov, luând cuvântul în ziua de 5 februarie 1930, la Moscova, în cadrul unui miting, în legătură cu „12 ani de ocupaţie a Basarabiei”, a declarat, Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 78, p. 242.

679

Ibidem, doc. 106, p. 319.

680

Ibidem, p. 323.

681

Ibidem, doc. 121, p. 367.

682

A. Grecul, Rasţvet moldavscoi, op. cit., p. 37.

683

Mejdunarodnaia podderjca, op. cit., doc. 74, p. 109.

684

138

că „proletariatul internaţional, împreună cu masele muncitoreşti-ţărăneşti din Basarabia, protestează împotriva cotropitorilor români, scandând împreună cu ele: „Trăiască Basarabia Sovietică! Trăiască URSS! Trăiască reunirea Basarabiei cu Uniunea Sovietică!”685. Jurnalistul şi unul din liderii comunişti francezi, Gabriel Peri declara, că „Moldova liberă este ţelul spre care tind oamenii muncii din Basarabia”686. Astfel, entitatea autonomă transnistreană a fost formal concepută ca un embrion de stat moldovenesc, un pivot în jurul căruia să graviteze speranţele de mai bine ale Basarabiei, momind locuitorii acesteia cu o statalitate distinctă, redobândită în anii revoluţiei democratice, dar jertfită pe altarul unităţii naţionale cu România. Se sconta ca în noile condiţii ale „stabilizării relative a capitalismului” pe calea contagiunilor bolşevice, Moscova va redobândi Basarabia687. În lumina acestui scop strategic, Republica Moldovenească se cuvenea ca oficial să dobândească o formă specifică de expansiune – să reprezinte „un far luminos” „stea călăuzitoare” pentru populaţia Basarabiei. Concludentă în acest sens este cuvântarea comisarului norodnic al învăţământului din RASSM, P. I. Chior-Ianachi, în cadrul congresului al V-lea al Sovietelor din URSS (mai 1929): „Noi, reprezentanţii RASSM, în Constituţia căreia hotarul nostru este stabilit pe Prut şi Dunăre, ştim, unde sunt îndreptate privirile muncitorilor şi ţăranilor basarabeni. Şi lozinca noastră este: „Trăiască Basarabia Roşie, trăiască Basarabia Sovietică, care va intra în componenţa familiei unite a popoarelor URSS”688. În rezoluţia Congresului al II-lea internaţional antiimperialist, care a avut loc la Frankfurt-pe Main, între 20 şi 31 iulie 1929, se menţiona: „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească liberă reprezintă şi din punct de vedere geografic, şi economic un tot întreg cu Basarabia şi serveşte drept far luminos pentru muncitorii şi ţăranii basarabeni în lupta lor de eliberare naţională”689. La cinci ani de la formarea republicii, Prezidiul Sovietului Naționalităților al CEC din toată Uniunea, analizând realizările înregistrate, evidenția, că „ organizarea ei a jucat un rol important în viața Moldovei, asigurând oamenilor muncii posibilitatea să-și dezvolte pe larg cultura națională, care mulți ani la rând s-a aflat sub jugul moșierilor și capitaliștilor”. În același timp se accentua că „existența Republicii Autonome Moldovenești tot mai mult atrage atenția maselor largi ale oamenilor muncii din Basarabia, înrobiți de boierii români, dar care constituie o parte inseparabilă a republicii Moldovenești”690. Astfel, la 12 octombrie 1924 a fost formată RASS Moldovenească, ca parte a RSS Ucrainene, unul dintre cei patru membri fondatori ai URSS, fapt care trebuia să reflecte realizările sovietice în problema construcţiei naţionale, precum şi pretenţiile teritoriale ale Uniunii Sovietice asupra spaţiului românesc dintre Nistru şi Prut691. Este de remarcat și faptul, că după fondarea URSS în 1922, în contextul construcţiei naţional-statale a noii entităţi, s-a început un proces de formare nu numai a republicilor unionale, precum RSS Turkmenă şi RSS Uzbecă, în 1924, dar şi a unor republici autonome, regiuni autonome şi districte naţionale. În anii 1920 – 1923 au Ibidem, doc. 212, p. 272.

685

Ibidem, doc. 232, p. 295.

686

A. Stan, op. cit., p. 83.

687

„Krasnaia Bessarabia”, 1929, nr. 5, p. 6; A. M. Lazarev, op. cit., p. 565.

688

Mejdunarodnaia podderjca, op. cit. doc. 202, p. 264.

689

Deiatelinisti Soveta Naționalinostei i ego Prezidiuma. Pod redakției B. Kulibeșerova. Izdanie ȚIK Soiuza SSR. Moskva, 1929, p. 30.

690

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., pp. 27-29.

691

139

fost formate Republicile Autonome Sovietice Socialiste Başkiră, Daghestană, Carelă, Bureat-Mongolă, Tătară692. În ansamblu, cât priveşte susţinerea internaţională a luptei oamenilor muncii din Basarabia pentru reunirea cu Patria Sovietică, istoriografia sovietică moldovenească a încercat să dezvăluie nu numai caracterul ei de masă şi permanent, dar şi să o aprecieze ca formă de susţinere a Uniunii Sovietice din partea clasei muncitoare şi a comunităţii progresiste mondiale. Acestui gen de activitate este dedicată chiar, o monografie specială a istoricului din RSS Moldovenească Ia. M. Kopanski693, în care pe un ton extrem de polemic, prin prezentarea tendenţioasă a surselor istorice şi selectarea doar a pasajelor convenabile, este descrisă istoria creării şi activităţii Societăţii basarabenilor din Uniunea Sovietică şi uniunilor basarabenilor emigranţi din Franţa, Cehoslovacia, Austria, Germania şi alte state. Este „reflectată participarea Societăţii şi uniunilor în lupta pentru reunirea Basarabiei cu Patria socialistă, este evidenţiat rolul lor în desfăşurarea solidarităţii internaţionale cu Basarabia militantă, contribuţia la educarea internaţionalistă a oamenilor sovietici”. Se mai pretinde că, Societatea a organizat numeroase manifestări în apărarea maselor muncitoare din Basarabia, îi îndemna pe muncitori, ţărani, intelectualitatea progresistă din toate ţările lumii să sprijine lupta dreaptă a maselor muncitoare pentru restabilirea Puterii Sovietice în Basarabia694. Secţiuni ale acestei organizaţii au fost organizate în marile centre ale URSS şi în toate raioanele RASSM695. Or, această organizaţie de tip kominternist, fondată în 1924 – 1925, la Moscova, din rândurile presupuşilor emigranţi politici basarabeni în URSS, ce şi-a propus drept obiectiv apropiat „eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupanţilor români” şi „reunirea ei cu Uniunea Sovietică” pe calea „răsturnării boierimii române”, „sovietizarea Basarabiei” şi „unirea” ei cu „RASS Moldovenească”, iar în perspectivă, „răsturnarea dominaţiei boierilor şi capitaliştilor în întreaga Românie” şi „prin revoluţia din România, spre sovietizarea Balcanilor”, a desfăşurat o vastă campanie propagandistică de denigrare a României, de falsificare a realităţilor legate de situaţia Basarabiei în cadrul statului unitar român. Pe paginile revistei „Basarabia Roşie”, editată din 1926 şi până în 1938 de această societate, din număr în număr s-a urmărit cu tenacitate realizarea obiectivelor propuse. Tematica şi conţinuturile articolelor abundă în expresii de genul „confiscării de la ţăranii basarabeni a cuceririlor Puterii Sovietice instaurate în ţinut la începutul anului 1918”şi „jefuirii lor ca urmare a realizării reformei agrare”, a „degradării” situaţiei economice şi financiare a gospodăriilor ţărăneşti ca urmare a aplicării reformei agrare din 1918 – 1921 în Basarabia, a „exploatării crunte” a populaţiei rurale din Basarabia de către „boierii şi moşierii români”, a foametei permanente ce bântuia mediul rural basarabean, a emigrării în masă a ţăranilor basarabeni, cum că „ţărănimea basarabeană a fost coborâtă pe ultima treaptă a sărăciei”, „fenomenul pustiirii satului basarabean”, „refugiaţii basarabeni de peste Nistru”, „răfuielile ocupanţilor cu populaţia dezarmată a Basarabiei”, asasinarea basarabenilor „de călăii români cu sutele şi miile” şi că drept A. V. Repida, op. cit., pp. 132-133.

692

Ia. M. Kopanskii, Obşcestvo bessarabţev v SSSR i soiuzî bessarabskih emigrantov (1924 – 1940). Kişinev, Editura Ştiinţa, 1978.

693

A. V. Repida, op. cit., p. 217.

694

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 75, p. 236.

695

140

consecinţă „Basarabia oferea priveliştea unui vulcan, capabil în orice clipă să reverse lava-i incandescentă peste capetele asupritorilor săi”. Pe acest contrast, pentru a atrage simpatiile ţăranilor basarabeni faţă de „patria socialismului”, erau publicate informaţii de peste Nistru, din URSS şi RASS Moldovenească, care demonstrau „înflorirea” acolo „a drepturilor ţăranilor, a grijii publice faţă de ţărănime şi sfera rurală în ansamblu, a dezvoltării culturii rurale şi a spiritului civic în mediul ţăranilor”696. Într-un fel, făcând bilanţul acestei activităţi propagandistice, după anexarea Basarabiei, S. Zelenciuc, secretarul al doilea al CMR de partid, scria la 3 august 1940, în articolul său din ziarul „Pravda”: „În componenţa republicii au intrat, pe de o parte, RASS Moldovenească, ce s-a transformat în anii puterii sovietice, sub conducerea partidului comunist, într-o ţară înfloritoare, iar pe de altă parte, Basarabia-un ţinut sărac, istovit, după ce a stat 22 de ani sub jugul robiei capitaliste”. Comentariile acestor afirmaţii tendenţioase sunt de prisos, atât din punct de vedere ideologic, cât şi din punct de vedere al realităţilor cu privire la stabilirea hotarelor RSS Moldoveneşti, proclamată la 2 august 1940. În problema identitară Societatea basarabenilor susţinea, că „moldovenii care mai mult de o sută de ani s-au aflat sub influenţa culturii ruse, cu toate că au o origine înrudită cu românii / provin de la un trunchi naţional comun / , şi-au format limba lor, care se deosebeşte considerabil de limba românilor / dezvoltată sub influenţa culturii franceze / , au particularităţile lor de trai şi de gospodărire”697. În ansamblu, analiza rolului atribuit RASSM în politica URSS faţă de România, în perioada interbelică, trebuie să pornească de la situaţia apărută în relaţiile sovieto-române la sfârşitul primului război mondial, după izbucnirea revoluţiei bolşevice din octombrie 1917, şi diversele încercări premergătoare realizării acestei creaţii artificiale în octombrie 1924. După cum s-a văzut, RASSM a fost de la început un „cap de pod” al intereselor sovietice în regiune şi un laborator de experimentare a tehnologiilor de impunere a conceptelor Moscovei privind tezele moldovenismului, în scopul readucerii Basarabiei sub influenţa sa. În istoriografia naţională „moldovenismul” sovietic este caracterizat ca o expresie a teoretizării staliniste care a fost conceput în cabinetele puterii Ucrainei sovietice şi la Moscova, iar „etnogeneza” sa a fost asistată nemijlocit de I. Stalin, care, în 1924, a dispus formarea RASS Moldoveneşti. În acest context, istoricul O. Ţîcu concluzionează, că formarea RASSM, într-o zonă care nu întrunea condiţiile necesare delimitării unei entităţi „moldoveneşti”, a fost o acţiune bazată exclusiv pe raţionamente politice şi expansioniste. Unul dintre aceste raţionamente era perspectiva globalistă a Cominternului, care avea nevoie de instrumentarul potrivit pentru extinderea spaţiului pretinsei revoluţii mondiale. Or, chiar dacă Principiul piedmontist nu a fost o motivaţie majoră pentru politicile sovietice de construcţie a naţiunilor, într-un caz excepțional – cel al RASS Moldoveneşti, acest principiu a fost principalul raţionament al edificării unei republici sovietice. Dat fiind că Uniunea Sovietică n-a acceptat unirea Basarabiei cu România, Moscova a exercitat o presiune enormă asupra statului român atât prin organizarea şi finanţarea unor acţiuni subversive în această provincie românească, cât şi prin specularea proble Vezi: N. Enciu, Populaţia rurală a Basarabiei interbelice în istoriografia sovietică. În: „Destin Românesc”, 2000, nr. 1, p. 68-69; A. Dolinik, Bessarabia pod vlastiu rumînskih okkupantov (1918 – 1940). Moskva, 1945; V. Malinskii, Agrarnaia „reforma” 1918 – 1924 gg. v Bessarabii. Kişinev, 1949.

696

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 115, p. 343.

697

141

mei basarabene pe arena internaţională. În 1924, crearea RASS Moldoveneşti, în cadrul RSS Ucrainene, avea la bază intenţia de a crea „propriul nostru Piemont”, conform declaraţiei lui V. Zatonski, membru al Comitetului Central al PC(b) din Ucraina698. În ciuda dimensiunilor reduse şi a caracterului etnic moldovenesc confuz, nou formata republică sovietică autonomă reprezenta un instrument politic şi propagandistic multifuncţional în mâinile autorităţilor sovietice: pentru a accentua diferenţele în soluţionarea problemei naţionale de pe cele două maluri ale Nistrului şi între cele două sisteme politice – capitalist şi comunist, evident în favoarea celui sovietic; pentru a păstra deschisă problema Basarabiei până la anexarea ei, o idee fixă a Moscovei de-a lungul perioadei interbelice, iar prin asta de a crea presiuni constante asupra statului român; în eventualitatea unor schimbări internaţionale majore, de a folosi RASSM ca un cap de pod spre Balcani699. Stalin însuşi, care în anii anteriori manifestaseră un interes special pentru Basarabia şi chiar coordonase activităţile ilegale bolşevice în zona Nistrului, declara, la 24 noiembrie 1924: „Ideea rezolvării chestiunii Basarabiei prin forţa armatelor, oprind în acelaşi timp orice activitate împotriva Poloniei, cred că este cea mai bună metodă care să dea rezultat în politica de „strângere” a Rusiei. Dacă Basarabia va fi sub aspect propagandistic pregătită pentru unire cu RASSM şi dacă va realiza efortul necesar, ocuparea acestei provincii de către Armata Roşie poate fi făcută destul de repede”700. Analizând caracterul noii republici, istoricul Gh. Cojocaru apreciază: „Strict istoric, se poate spune că autonomia Moldovenească a văzut lumina zilei printr-o naştere artificială. Legitimitatea formării RASSM reprezintă „un fapt îndoielnic”701, dacă ţinem cont de faptul că „românii constituiau doar 31,5% din numărul total al populaţiei RASSM, iar până în 1924 pe teritoriul care a fost inclus în RASSM n-a existat nici o şcoală românească, n-a apărut nici un ziar românesc, limba bisericii şi a administraţiei a fost rusa ori ucraineana, numărul moldovenilor în structurile de stat şi organizaţiile de partid şi comsomoliste ale RASSM era foarte mic”702. În plus, ea va apare „pe un teritoriu căruia cu greu i s-ar putea adjudeca apartenenţa la spaţiul fostului stat feudal moldovenesc, unit în 1859 cu Muntenia şi formând statul român modern”703. Si, deşi, prezentată ca o entitate de stat autonomă, RASSM era, în realitate, „un cap de pod în planurile expansioniste ale URSS în Europa”, care „a evoluat din 1924 până în 1940 în direcţia limitării treptate a caracteristicilor proprii unei formaţiuni statale, devenind o regiune a Ucrainei”704. De asemenea, cum se mai remarcă: „Principala semnificaţie a RASSM era aceea de a furniza un tampon politic împotriva viitoarelor influenţe româneşti asupra moldovenilor, aşa cum politica culturală românească faţă de masele de basarabeni servea scop politic similar al Bucureştiului”705. O. Ţîcu, „Moldovenismul” sovietic şi politicile identitare ale URSS în RASSM şi RSSM (1924 – 1991). În: Fără termen de prescripţie. Aspecte ale investigării crimelor comunismului în Europa, Coordonatori S. Musteaţă, I. Caşu. Chişinău, Editura Cartier istoric, 2011, p. 338; Idem, Homo Moldovanus, op. cit., p. 213.

698

Gh. Cjocaru, Cominternul, op. cit., p. 28.

699

A se vedea: L. Rotari, op. cit., p. 270; Basarabia şi basarabenii, op. cit., p. 291.

700

Gh. Cjocaru, Cominternul, op. cit., p. 28.

701

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 3.

702

Gh. Negru, Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească. Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2000, p. 15.

703

I. Şişcanu, Formarea şi evoluţia RASSM de la 1924 la 1940. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6, p. 65.

704

Ch. King, Moldovenii, op. cit., p.63.

705

142

În Raportul analitic al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului totalitar comunist în Republica Moldova, prezentat la 31 mai 2010, se efectuează o apreciere multilaterală a esenţei regimului totalitar comunist şi a politicii promovate de acesta, inclusiv în RASS Moldovenească. Astfel, sunt evidenţiate, în primul rând, obiectivele creării acestei entităţi politice: „În pornirea dictaturii bolşevice de a întemeia o lume nouă, bazată pe criterii de clasă şi pe ura de clasă, fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti i s-a rezervat un rol aparte. Formarea acestei entităţi la frontiera pe Nistru cu România trebuia să servească planurilor sovietice de anexare a Basarabiei şi, în acelaşi timp, să contribuie la extinderea spaţiului revoluţiei mondiale proletare în direcţia Balcanilor. O serie de mărturii documentare din cele mai diverse probează cu toată claritatea atitudinea ostilă şi agresivă a regimului bolşevic şi a Internaţionalei a III-a Comuniste faţă de Basarabia românească, intenţia exportului de revoluţie pe orice căi posibile. Deşi prezentată ca o entitate de stat autonomă, RASS Moldovenească a fost în realitate un „cap de pod „în planurile expansioniste sovietice evoluând din 1924 până în 1940 spre îngustarea drastică a caracteristicilor proprii unei pretinse entităţi de stat, spre statutul unei regiuni obişnuite a Ucrainei Sovietice”706.

5. Europa – circumspectă faţă de crearea RASSM

Încercările puterii bolşevice de a înfiinţa o enclavă cu pretenții de statalitate, pentru românii / moldovenii de peste Nistru, erau urmărite cu atenție de cercurile politice şi de presă europeană, însăși declaraţiile oficialilor sovietici trezeau permanent suspiciune şi neîncredere în legătură cu scopurile reale urmărite prin această iniţiativă ambalată în termeni propagandistici extrem de generoşi. Deşi la vremea respectivă documentele strict confidenţiale, care stăteau la baza hotărârilor Moscovei şi Harkovului, nu erau cunoscute, analizele efectuate în diverse state europene devoalau public tenta subversivă a acţiunilor URSS având ca ţintă expresă România şi statele vecine. G. Starîi, la sfârşitul lunii decembrie 1924, sintetizând opiniile existente în mediul european, în tentativa sa de a justifica că „organizarea Republicii Moldoveneşti decurge din întreaga politică naţională a Partidului Comunist şi a Puterii Sovietice”, constata: „părerea generală, care exista în străinătate, a fost că formarea RASSM este un bluf pentru camuflarea ofensivei noastre imediate asupra Occidentului”707. Presa engleză („The Times”), de exemplu, semnala, în august 1924, că Moscova a elaborat noi planuri privind Basarabia care, „pe lângă aţâţarea directă la răscoale pe teritoriul românesc prin agitatori comunişti, mai prevăd şi crearea unei Republici Sovietice Moldoveneşti pe malul Nistrului, care va urma să servească drept centru de agitaţiune şi ca exemplu atractiv pentru Basarabia Românească”. Un alt ziar „Pester Lloyd”, scria în septembrie 1924 că „prin crearea acestui stat în miniatură, conducătorii sovietici par a voi să creeze României o sursă de noi neplăceri”. Prestigiosul ziar italian „Corriere de la Sera”, la 22 septembrie 1924, reliefa: „Republica Moldovenească este destinată să devină un stat de rudenie şi un punct de atracţie pentru Basarabia. Ea tinde în mod vădit să zdruncine poziţia României în Basarabia”. Acelaşi ziar mai consemna: „faptul că Rusia găseşte necesară şi posibilă o republică mol706

Raport analitic al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova. În: „Destin Românesc”, 2010, nr.2, pp. 10-11.

707

Formarea RASS Moldoveneşti, op. cit., doc.88, p. 153.

143

dovenească dincolo de Nistru, dovedeşte cu atât mai mult moldovenismul Basarabiei şi deci românismul ei incontestabil”708. Presa poloneză comenta pe larg noua ameninţare pe care Rusia bolșevică o flutura în direcţia României, accentuând asupra scopurilor oculte urmărite: „Întreaga inteligenţă rusă bolşevică …va fi detaşată la lucru în noua Republică Moldovenească de către centrala partidului comunist din Moscova”, în timp ce „denumirea republicii Moldoveneşti şi limba moldovenească” (care nu va juca, de fapt, niciun rol de stat în noua republică creată) urma să constituie „un magnet puternic faţă de Moldovenii basarabeni”. Presa germană sublinia, la rândul său, rolul de „iredentă” conferit noii republici comuniste vecină, care se va bucura probabil de un regim privilegiat din partea Rusiei” cu scopul bine lămurit de a exercita o putere de atracţie asupra populaţiei înrudite din Basarabia”709. Ziarul „Vossische Zeitung”, din 26 octombrie 1924, scria: „Republica Moldovenească”, mică pentru moment, urmează la timpul său să se unească cu Basarabia şi să formeze o mare republică sovietică în cadrul Uniunii Sovietice. Acesta este înţelesul noii Republici Moldoveneşti”. Despre scopurile urmărite de autorităţile bolşevice prin crearea RASSM s-a exprimat şi profesorul Yung, expert al delegaţiei tred-unioanelor engleze, care, fiind în vizită la Odesa, a trecut prin Balta şi alte câteva raioane ale RASSM. Într-o conversaţie cu corespondentul Agenţiei radiotelegrafice din Ucraina despre impresiile călătoriei sale, el a declarat că „RASSM, fără îndoială, e de importanţă vitală. Formarea ei şi, totodată, dezvoltarea pe care o primeşte cultura şi limba moldovenească vor produce o impresie puternică asupra populaţiei moldoveneşti a Basarabiei”710. Ziarul bulgar „Democraticeski Sgdar”, din 9 decembrie 1924, nu avea dubii că înfiinţarea Republicii Moldoveneşti şi modul în care aceasta fusese concepută semnificau „o provocare directă la adresa României”. Într-un mod asemănător, comenta şi ziarul finlandez „Uusi Suomi”: „Proclamarea Republicii Moldoveneşti se înfăţişează ca un nou atac al Sovietelor împotriva României, făcută cu scopul de a revoluţiona populaţia basarabeană”. Presa română, la rândul ei, chiar din primele zile ale formării RASSM, relatând despre limba folosită, politica de cadre promovată în această entitate, componenţa Comitetului Revoluţionar Moldovenesc, reliefa „despre uneltirile „evreieşti” şi „străine” împotriva României”, recunoscând că proclamarea RASSM „este primul act al dramei, adică, începutul luptei între fraţi, începutul războiului civil în România, deocamdată, într-o formă ascunsă”711. În alte cazuri, RASSM era caracterizată ca „o asociaţie a emigranţilor basarabeni cu centrul la Balta”712. Liderii politici români, deşi informaţi în legătură cu activităţile subversive întreprinse necontenit de sovietici peste Nistru după unirea Basarabiei cu România, au reacţionat cu prudenţă, în primele declaraţii lăsând să prevaleze tonul diplomatic şi, implicit, o anumită preocupare pentru menajarea relaţiilor cu uriaşul vecin de la Est, care se manifesta tot mai furios şi ameninţător713. După cum informa corespondentul „Poşta” de la Viena, la 20 septembrie 1924: „Toată presa română comentează cu atenţie formarea viitoare a Republicii Sovietice Moldove I. I. Nistor, Istoria Românilor din Transnistria, op. cit., pp. 68-69.

708

Ibidem, p. 22.

709

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 84, p. 145.

710

A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 69, pp. 226, 221.

711

A se vedea: A. Lazarev, Moldavscaia sovetskaia gosudarstvennosti, op. cit., p. 566.

712

I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 57.

713

144

neşti în limitele RSSU. Presa guvernamentală şi cea a marelui capital se străduie să minimalizeze impresia produsă în România de ştirea despre formarea RSS Moldoveneşti”714. Vintilă Brătianu, ministru de finanţe şi membru marcant al Partidului Naţional Liberal din România, declara într-un interviu acordat ziarului francez „Le Temps”, în septembrie 1924: „România este fericită de a vedea guvernul sovietic recunoscând astăzi în chip concret că la răsăritul Nistrului trăieşte încă o populaţie de 400.000 de români, ceea ce permite marelui Imperiu rusesc să creeze chiar un nou stat, o adevărată republică moldovenească, adică românească, şi aceasta după ce guvernul rus contestase acest caracter românesc Basarabiei, provincie situată totuşi la vest de Nistru, adică într-o regiune şi mai omogenă încă, deoarece face corp cu masa compactă a poporului român. Aceasta este confirmarea cea mai evidentă a întinderii rasei noastre în aceste regiuni. Aceasta dovedeşte încă o dată înţelepciunea politicii româneşti, care, deşi cunoaşte despre existenţa a 400.000 dintre conaţionalii săi în regiunea ce se întinde dincolo de Nistru, până la răsărit de Herson, n-a avut totuşi niciodată veleitatea de a voi să înglobeze această populaţie în frontierele sale politice, precum au declarat-o de altfel delegaţii români la diferitele conferinţe internaţionale şi, în special, la Conferinţa păcii întrunită la Versailles”715. Politicianul român mergea mai departe chiar, afirmând că înfiinţarea unui „stat român” între Rusia şi România va permite dezvoltarea unei „vieţi naţionale româneşti” în URSS, fapt ce „nu va putea decât să înlesnească relaţiile între statul rus şi ţara mea-România, care şi-a realizat revendicările sale naţionale complete, este ţara cea mai interesată în menţinerea păcii”716. La 13 noiembrie 1924, primul ministru român, Ion I. C. Brătianu sublinia, la rândul său, semnificaţia politică a recunoaşterii de către sovietici a existenţei unei populaţii româneşti în stânga Nistrului: „Noi, românii, nu ne putem îngrijora, ci din contra ne putem bucura că un stat vecin a recunoscut că în revendicările noastre teritoriale, nu am mers atât de departe, cât s-ar fi cuvenit. Vijeliile societăţii, ca şi acelea ale atmosferei, sunt trecătoare. Timpurile normale vor reveni şi este un fapt preţios, care s-a creat pentru dezvoltarea statului şi a neamului nostru, recunoaşterea acestui adevăr prin înfiinţarea unui stat moldovenesc la fruntariile noastre de Est”717. Parlamentarii, ca şi ziariștii români, erau însă, mai puţin precauţi în afirmaţii, accentuând asupra caracterului diversionist al creaţiei staliniste din stânga Nistrului. Daniel Ciugureanu, de pildă, fost ministru de stat pentru Basarabia, sublinia în şedinţa Adunării Deputaţilor din 25 noiembrie 1924: „această republică moldovenească nu poate avea nimic naţional moldovenesc. Ea nu este decât o bază de operaţiuni pentru Rusia Sovietică în contra României…Ca dovadă că este aşa, este faptul că în guvernul acestei republici nu intră moldovenii de peste Nistru, ci cei mai mari duşmani ai noştri, care au fugit din Basarabia, între care faimosul Ţîganko care a lucrat la Paris în contra noastră, un lucrător rus din Basarabia, Krivorukov”718. Analizând la doar câteva săptămâni de la oficializare, informaţiile disponibile, în special din mass-media, cu privire la republica moldovenească bolşevică transnistrea714

A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 43, p. 169.

715

Augustin Deac, Din istoria Ucrainei. „Ţara de margine”. Bucureşti, Editura Europa Nova, 2001, p. 258.

716

Ibidem, pp. 68-69.

717

G. Popa-Lisseanu, Basarabia. Privire istorică. Bucureşti, 1924, p. 61.

718

L. Rotari, op. cit., pp. 271-272.

145

nă, istoricul Ion I. Nistor, membru al Academiei Române, ajungea la o concluzie care îşi va dovedi pe deplin validitatea în anii următori: „Astfel făurită, noua Republică Moldovenească nu poate fi considerată decât ca mijloc de propagandă contra României, ca un centru de atracţiune pentru Basarabia, ca un mijloc de presiune morală continuă asupra acestei provincii şi a Bucovinei, ca un cuib, în fine, de agitaţie şi de atentate în care va căuta să întărâte 400.000 de Moldoveni împotriva României”. După aproape 15 ani, în martie 1939, vorbind în cadrul unei şedinţe a Academiei Române despre „vechimea aşezărilor româneşti dincolo Nistru”, acesta sublinia: „oricare ar fi fost scopurile ce s-au urmărit cu înfiinţarea acestei republici, fiinţa ei constituie totuşi cea mai puternică dovadă pentru existenţa elementului românesc dincolo de Nistru, existenţă recunoscută oficial de URSS”719. Publicistul francez L. Romier, care a vizitat Basarabia, în 1930, scria: „Masa moldovenească a ajuns la Nistru la o epocă foarte îndepărtată în trecut. Ea s-a răspândit de-a lungul fluviului pe care chiar la trecut la sud de Rezina pentru a se împrăştia în Ucraina-ceia ce a inspirat sovietelor ideea paradoxală de a crea o republică moldovenească pe malul stâng, pe teritoriul Ucrainei”720. Formarea RASSM a provocat o rezonanţă internaţională atât de mare, încât Ministerul Afacerilor Străine al României, cu scopul de a evita complicaţiile, în mod expres a creat o secţie specială de propagandă pentru străinătate „pentru a lămuri Europei punctul de vedere român asupra Basarabiei”721. De asemenea, pentru a tempera spiritele care declarau că formarea RASSM va spori poftele expansioniste ale statului român, acelaşi minister, într-un comunicat din 15 noiembrie 1924, atenţiona că politica românească este prea raţională pentru ca să se lase momită de asemenea pretenţii722.

6. Organizarea administrativă. Populaţia. Problema capitalei

Studierea acestor probleme are o importanţă majoră pentru cercetarea istoriei republicii autonome, deoarece organizarea administrativă, numărul şi componenţa populaţiei au influenţat decisiv dinamica evenimentelor istorice care au demarat în anii 1924 – 1940, în cuprinsul acestei entităţi statale. Din punct de vedere administrativ-teritorial, în momentul creării, potrivit examinării prealabile, în componenţa RASS Moldoveneşti au fost incluse următoarele districte şi raioane: unele părţi din raioanele Veliko-Koșniţa şi Camenca din districtul Tulcin, gubernia Podolia; raioanele Rîbniţa, Birzula, Ananiev, Alexeevka, Stavrov şi unele părţi din raioanele Krutîie, Balta şi Valea Hoţului din districtul Balta, gubernia Odesa; raioanele Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol şi Slobozia din districtul Odesa, gubernia Odesa723. O comisie mixtă compusă din reprezentanţii RASSM şi a comitetelor regionale Odesa şi Podolsk urma să stabilească definitiv frontierele noii republici. La 21 noiembrie 1924, Biroul Politic al CC al PC (b) U a luat decizia despre transmiterea în componenţa RASSM a districtului Balta, cu populaţie preponderent ucraineană (97 %), iar capitala temporară a fost transferată din Tiraspol la Balta. Ion I. Nistor, op. cit., p. 23, 18; A se vedea şi I. Popa, L. Popa, op. cit., pp. 57-60.

719

Cit. după: Eugen I. Melic, Principiul naţionalităţilor şi întregirea României. Chişinău, 1991, p. 105.

720

A se vedea: V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 83.

721

A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 69, p. 220.

722

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 57, p. 112.

723

146

Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (1924–1940). Sursă: Arhiva cartografică a Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan” a Ministerului Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova; Arhiva cartografică a Editurii „Civitas”

147

După care, la 26 noiembrie 1924, CEC şi SCN al Ucrainei au adoptat hotărârea „Despre desfiinţarea districtului Balta din gubernia Odesa şi transmiterea oraşului Balta şi a unei părţi a raionului Balta în componenţa RASSM”724. La finele anului 1924, întreaga republică cuprindea 12 raioane cu o suprafaţă de 746.327 desetine şi o populaţie de 516.751 oameni, care locuiau în cinci oraşe, 393 localităţi unite în 164 soviete săteşti. Oraşele RASSM erau: Balta, Ananiev, Rîbniţa, Birzula, Tiraspol725. Pe parcursul anilor 30, ca urmare a schimbărilor survenite şi a regulamentelor adoptate de organele de resort, în RASSM erau recunoscute drept oraşe 5 localităţi: Tiraspol, Balta, Kotovsk, Rîbniţa, Ananiev şi 5 localităţi de tip orăşenesc: Dubăsari, Codîma, Slobodka, Camenca, Grigoriopol726. Iniţial, cele 12 raioane ale RASSM erau: Balta, Alexeevka, Birzula, Rîbniţa, Stavrov, Ananiev, Krutîi, Valea Hoţului, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia727. În baza hotărârii CEC din Ucraina şi SCN al RSS Ucrainene din 13 martie 1925, raioanele Stavrov şi Valea Hoţului au fost desfiinţate, raionul Alexeevka cu centrul administrativ în orăşelul Ocna a căpătat o nouă denumire – Ocna-Roşie. De asemenea, la RASSM a fost trecut raionul Camenca din districtul Tulcin. Astfel, conform noii configurări, RASSM includea 11 raioane728. În 1929, centrul raional Krutîi, din motive de infrastructură, a fost transferat în localitatea Kodîma, respectiv s-a schimbat şi denumirea raionului729, iar la 31 decembrie 1934, în legătură cu schimbarea denumirii oraşului Birzula în Kotovsk, raionul a început să se numească Kotovsk730. După încheierea procesului de divizare pe raioane a republicii, a fost întocmită prima hartă a RASSM, care includea majoritatea localităţilor. Pe raioane acestea erau repartizate în felul următor: Ananiev – 43 localităţi, Balta – 45, Birzula – 84, Grigoriopol – 27, Dubăsari – 38, Camenca – 23, Krutîi – 28, Ocna-Roşie – 66, Rîbniţa – 52, Slobozia – 7, Tiraspol – 35. În total 448 localităţi731. Teritoriul republicii constituia 7578,1 km pătraţi732. În cartea „Moldavsika Avtonomna Soţialisticina Radianska Respublika” sunt prezentate alte date referitoare la divizarea administrativă a localităţilor rurale. Conform acesteia, în republică erau 768 localităţi, dintre care 278 aveau numai câte o gospodărie, iar în medie, la o localitate rurală reveneau câte 134 de gospodării. În ansamblu, localităţile rurale erau grupate în 211 soviete săteşti733. Ca urmare a unor regrupări de localităţi, numărul sovietelor săteşti a suferit unele modificări neesenţiale, în 1926 înregistrându-se 213, la care în 1929 s-au adăugat altele 7, iar către 1 iunie 1940 numărul lor ajungând la 222734. La 1 ianuarie 1926, în cele cinci oraşe ale republicii locuiau: Ananiev – 18.109 persoane, Balta – 17.961, Tiraspol – 14.847, Birzula – 9.276, Rîbniţa – 6.425. Populaţia urbană Nacialo bolişogo puti. Chişinev, 1964, p. 79.

724

I. Şişcanu, Formarea şi evoluţia RASSM, op. cit., p. 62; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 207, p. 208.

725

C. Stratievschi, Izmenenia v administrativno-teritorialinom delenii i v sostave naselenia Moldavscoi ASSR. În: „Revistă de Istorie a Moldovei”, 1995, nr. 2 (22), pp. 34-35.

726

AOSP a RM, f. 52, inv. 1, dos. 87, f. 1; A. V. Repida, op. cit., p. 164.

727

A. V. Repida, op. cit., p. 164; C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 26.

728

C. Stratievschi, op. cit., p. 33.

729

Ibidem, p. 34.

730

Ibidem, pp. 26-27.

731

Ibidem, p. 29.

732

Moldavsika Avtonomna Soţialisticina Radianska Respublika. Harikov, 1926, p. 12.

733

Narodne gospodarstvo URSR. Kiev, 1940, p. 172; C. Stratievschi, op. cit., p. 33.

734

148

era reprezentată predominant de etnicii ruşi, evrei şi ucraineni. Moldovenii constituiau doar 3,1 %735. Conform recensământului din 1926, cele 851 localităţi ale republicii erau încadrate în 216 soviete orăşeneşti, de orăşel şi săteşti, dintre care 85 moldoveneşti736. Prin adoptarea, la 29 septembrie 1926, a hotărârii CEC a Ucrainei „Cu privire la reglementarea frontierelor de Stat a RASSM”, teritoriul republicii s-a mărit cu circa 2 mii km p. faţă de suprafaţa iniţială. Pe parcursul anilor’ 30, în contextul reorganizărilor administrativ-teritoriale, demarate în plan unional, au fost operate alte modificări în structura administrativ-teritorială a RASSM. Conform deciziei Prezidiului CEC din toată Ucraina, în 1935, pe lângă cele 11 raioane existente, au mai fost formate încă 3: Pesceanka, Valea Hoţului şi Cerneansk, pe baza micșorării raioanelor Balta, Ananiev, Kotovsk și Ocna Roșie737. Ca urmare a extinderii teritoriale, în componenţa RASSM, au fost încadrate, cu preponderenţă, localităţi cu populaţie ucraineană. Astfel, în aşa localităţi ca Şerbi figurau 4 moldoveni şi 3492 ucraineni, în Kodîma – 4 moldoveni şi 3209 ucraineni, Budei – 5 moldoveni şi 4506 ucraineni etc.738 Teritoriul RASSM, conform recensământului din 17 decembrie 1926, însuma 8429,2 km pătraţi. Cel mai mare raion ca suprafaţă era Balta – 1171,9 km pătraţi, urmat de Ocna Roşie – 962,8, Ananiev – 859,3, Birzula – 845,5, Tiraspol – 841,9. Cel mai mic era raionul Slobozia – 508,1 km p.739. După reorganizarea administrativă din 1935 şi formarea a trei raioane noi, s-au produs modificări şi în suprafaţa raioanelor. Conform informaţiilor de la 17 februarie 1940, suprafaţa raioanelor constituia: Ananiev – 497 km2, Balta – 725 (conform altor informaţii – 772,31), Valea Hoţului – 439, Grigoriopol – 684, Dubăsari – 560, Camenca – 519, Codîma – 689, Kotovsk – 774, Ocna Roşie – 500, Pesceansk – 440, Rîbniţa – 820, Slobozia – 468, Tiraspol – 868,7, Cerneansk – 451740. Deşi în componenţa RASSM a fost inclusă cea mai mare parte a satelor moldoveneşti din stânga Nistrului, totuşi, autorităţile ucrainene au urmărit cu tenacitate ca populaţia românească să nu constituie majoritatea. În pofida afirmaţiilor din discursul lui V. Ia. Ciubari, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al RSS Ucrainene, prezentat la 12 octombrie 1924, în cadrul sesiunii a III-a a CEC din Ucraina, care distorsionând realităţile demografice ale noii entităţi, vroia să convingă „vedeţi aici, pe hartă graniţele acestui ţinut în care populaţia moldovenească constituie în medie 58 % din numărul total de locuitori, adică reprezintă prin sine majoritatea absolută a populaţiei”. Mai mult chiar, raportorul indirect, justifica o eventuală predominare a ucrainenilor în această unitate administrativă, afirmând următoarele: „Când examinam problema aceasta am întâmpinat o dificultate de ordin administrativ: trebuia să rezolvăm dilema: face, oare, să determinăm graniţele noului ţinut ca în ele să nu nimerească nici un sat şi raion, majoritatea populaţiei cărora sunt ruşi şi ucraineni. Noi am ajuns la concluzia că şi aceste raioane şi sate trebuie să intre în noua republică autonomă 735

Moldavsika Avtonomna Soţialisticina Radianska Respublika, op. cit., p. 2.

736

Vsesoiuznaia perepisi naselenia 17 decabrea 1926 g. Vîpusk III. Naselenie SSSR. Etniceskii sostav naselenia soiuznîh respublic. M., 1927, p. 25.

737

O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., pp. 267-268; C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., pp.15-16.

738

O. Galuşcenco, Populaţia RASSM (1924 – 1940). Chişinău, 2001, p. 12.

739

C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 30; Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 173.

740

C. Stratievschi, op. cit., p. 34.

149

moldovenească, reieşind din consideraţia că trebuie să dăm poporului moldovenesc, oamenilor muncii moldoveni posibilitatea singuri să stabilească astfel de graniţe unităţilor administrative care să le ofere posibilitatea să-şi asigure o dezvoltare economică şi culturală normală; noi am ajuns la concluzia că toate raioanele care sunt legate între ele economic să intre pe deplin în componenţa acestei republici autonome741. Astfel, chiar de la început, se proiecta o republică în care populaţia titulară să nu constituie majoritatea. Acest fapt, la două luni de la formarea republicii, a fost remarcat de Gr. Starîi: „Multe din satele moldoveneşti, incluse în teritoriul acordat nouă conform principiului etnografic, nu vor intra, ca atare, în cadrul Republicii. S-a dovedit că, potrivit datelor statistice ale organelor noastre, ele figurează ca ucraineşti, deoarece înşişi moldovenii de acolo s-au declarat adeseori ca ucraineni. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu alte sate care, după statistica noastră sunt moldoveneşti”742. Chiar dacă după formarea RASSM s-au înregistrat mai multe cereri din partea populaţiei moldoveneşti a regiunii Odesa de a fi incluse în componenţa republicii autonome, iar unele localităţi cu populaţie ucraineană au manifestat dorinţa de a ieşi din componenţa ei, a existat doar un singur caz când o localitate din regiunea Odesa – satul Golma, a fost transferată în componenţa RASSM. Respectiv, a crescut şi suprafaţa republicii, care către iunie 1940 constituia 8493,31 km2, conform altor informaţii – 8457 km2743. După alte surse au mai existat şi alte transferuri. În 1926, ziarul „Plugarul Roş” informa despre hotărârea CEC din URSS şi SCN din Ucraina despre trecerea în componenţa RASSM (r-nul Camenca) a satelor Bolgani şi Grabarovka din raionul Pesceanka şi satul Nijneia Slobodka din r-nul Kosniţki, reg. Tulicin, precum şi a satelor Ivanovo-Bogdanovka, Şaiki, Mitroliubovka, Andrieaşevka Nouă şi Veche din regiunea Odesa744. Iniţial populaţia RASSM, conform datelor oficiale, era de circa 419 mii de oameni, ponderea moldovenilor constituind 34,2 la sută, ucrainenii – 50,4 %, ruşii – 5,7 %, evreii – 4,8 %, alte naţionalităţi – 4,9 %745. Conform altor informaţii, după transferarea raionului Balta în componența RASSM, populaţia republicii la începutul anului 1925 număra 538.151 oameni, inclusiv 184.919 moldoveni (34,34 %), 227.223 ucraineni (42,2 %), 56.208 ruşi (10,3 %), 49.941 evrei (9,2 %), 10979 germani (2,4 %), 5282 bulgari, 2826 polonezi746. De asemenea, Biroul de statistică din RASSM prezenta pentru luna septembrie 1925 următoarea componenţă naţională a republicii: moldoveni – 31,6 %, ucraineni – 49,6 %, ruși – 6,71 %, germani – 1,75 %, evrei – 7,97 %, polonezi – 0,8 %, bulgari – 1,11 %, cehi – 0,05 %, alţii – 0,27 %747. Cu toate, că moldovenii constituiau în republica nou-creată, conform unor surse, 34,2% faţă de totalul populaţiei748, iar după alte surse numai 30,1%749, sau chiar 28,53% Formarea RSS Moldovneşti, op. cit., doc. 46, pp. 96-97.

741

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 64, p. 207.

742

C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., pp. 32-33.

743

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 52.

744

A. V. Repida, op. cit., p. 165.

745

Naţionalinîi sostav Sovetscoi Ukrainî. Harikov, 1925, pp. 62-63.

746

C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 29.

747

A. V. Repida, op. cit., p. 165.

748

D. Ursul, op. cit., p.117.

749

150

în 1940750, situaţia dată nu contravenea, după cum afirmă istoricii din RSS Moldovenească, principiilor de constituire a republicilor sovietice naţionale, deoarece la alegerea de către naţiune a formei sale de stat nu se pun restricţii privitor la numărul populaţiei751. Ponderea moldovenilor s-a diminuat şi mai mult ca urmare a delimitărilor teritoriale ulterioare şi includerii în componenţa republicii a raionului Balta, în care, în 1926 locuiau, fără centrul raional, doar 1.895 (2,5%) moldoveni faţă de 70.830 (94,4%) ucraineni. Şi alegerea oraşului Balta drept prima capitală a RASSM nu a constituit un lucru întâmplător. În 1926, în această localitate, situată în extremitatea nord-estică a noii republici autonome, locuiau doar 369 (1,6%) moldoveni, faţă de 9.116 (39,6 %) evrei, 8.826 (38,3%) ucraineni şi 4.182 (18,2%) ruşi. Prin această alegere comuniştii ucraineni doreau să se asigure că în RASSM se va promova, în principal, ucrainizarea şi nu moldovenizarea populaţiei752. Formarea Republicii Moldoveneşti este unul din cazurile tipice de soluţionare sovietică a problemei naţionale pe principiul divide et impera. Această republică cuprindea doar o parte, fie şi cea mai mare, din populaţia românofonă. Autorităţile ucrainene, înglobând localităţi cu populaţie majoritară ucraineană, au lăsat, în schimb, în afara graniţelor RASSM o parte din totalul moldovenilor care trăiau între Nistru şi Bug. Astfel, conform recensământului din 1926, în Uniunea Sovietică locuiau atunci 283,5 mii moldoveni, inclusiv 257,8 mii pe teritoriul Ucrainei, dintre care numai 66,87 %, sau 172,3 mii erau cuprinşi între hotarele RASSM753. În republica autonomă n-a fost inclusă o zonă românofonă importantă precum gubernia Odesa. Conform aceluiaşi recensământ, populaţia RASSM constituia circa 572, 3 mii de oameni, cu 153 mii mai mult faţă de 1924. În ansamblu, componenţa naţională a autonomiei era următoarea: moldoveni: 172.419 (30,1 %), ucraineni: 277.515 (48,49 %), ruşi: 48.868 (8,54 %), evrei: 48.564 (8,48 %), germani: 10.739 (1,87), bulgari, polonezi ş. a. etnii – 1,87 %. Ca urmare a extinderii teritoriului RASSM numărul moldovenilor s-a redus în 1926 faţă de 1924 de la 34,2 % la 30,1 %754. Pe raioane, în ordine descrescândă, populaţia era repartizată în felul următor: Balta – 75.061 locuitori, Tiraspol – 64.750, Ananiev – 62.289, Birzula – 57.823, Kruteansk – 50.913, Rîbniţa – 47.731, Dubăsari – 42.609, Ocna Roşie – 41.249, Camenca – 39.169, Slobozia – 37.617, Grigoriopol – 30.094755. Din cele 11 raioane ale RASSM (Ananiev, Balta, Birzula, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Kruteansk, Ocna Roşie, Rîbniţa, Slobozia şi Tiraspol), moldovenii erau concentraţi, în principal, în raioanele Ananiev (33,7 %), Birzula (32,03 %), Grigoriopol (45,67 %), Dubăsari (67,02 %), Camenca (38,43 %), Rîbniţa (35,68 %), Slobozia (64,7 %)756. Cel mai mic număr de moldoveni se înregistra în raioanele Balta – 2,52 %, Ocna Roşie – 15,69 %, Kruteansk – 16,87 %, Tiraspol – 26,01 %757. 750

A. Grecul, Rasţvet, op. cit., p. 104.

751

A. Repida, op. cit., p. 95.

752

C. Ungureanu, Populalţia, op. cit., p. 116.

753

O. Galuşcenco, Naselenie Modavscoi ASSR (1924 – 1940). Chişinău, Tipografia Academiei de Ştiințe, 2001, p. 21; Vsesoiuznaia perepisi naselenia 17 decabrea 1926 g. Vîpusk III. Naselenie SSSR. Etniceskii sostav naselenia soiuznîh respublic. M., 1927, p. 38.

754

O. Galuşcenco, Naselenie Moldavscoi ASSR, op. cit., p. 21; O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 268.

755

C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 32.

756

O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 268.

757

C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 32.

151

Majoritatea populaţiei republicii o constituia ţărănimea. Din 572,3 mii locuitori ai republicii, circa 490 mii, sau mai mult de 80 % erau ţărani758. Între anii 1926 – 1927 au existat discuţii aprinse privind necesitatea corectării hotarelor RASSM, astfel ca moldovenii să constituie în cadrul acestei republici o majoritate relativă759. Această poziţie era susţinută de mai mulţi activişti de partid în frunte cu I. I. Badeev, secretarul Comitetului de partid regional, dar mai ales de P. I. Chior-Ianachi, redactorul – şef al ziarului „Plugarul Roşu”. Aceste doleanţe ale comuniştilor moldoveni, însă, nu s-au realizat, mai ales din cauza opoziţiei hotărâte a preşedintelui Consiliului Comisarilor Poporului al RASSM, G. I. Starîi, care era adeptul extinderii în continuare a teritoriului republicii760. Astfel, referindu-se la necesitatea includerii raionului Balta în componenţa RASSM, el argumenta: „la determinarea graniţelor au fost luate în vedere şi condiţiile economice. Într-un timp se credea, că Balta nu trebuie inclusă în componenţa republicii, dar părerea aceasta s-a schimbat”761. Deşi în publicaţiile oficiale, la 1 ianuarie 1935, populaţia RASSM era cea înregistrată la nivelul începutului anului 1933 – 615,5 mii, în statisticile sovietice secrete, la nivelul anului 1934, figura o altă cifră, mai aproape de realitate – 547,9 mii persoane. Diferenţa de 67,6 mii persoane dintre statistica oficială şi secretă poate fi acceptată ca preţ minim al colectivizării şi foametei – „pierderi directe şi indirecte ale populaţiei Autonomiei moldoveneşti, incluzând persoanele care au părăsit teritoriul acesteia şi copiii care nu s-au născut din cauza nivelului de trai extrem de scăzut762. Conform unei informaţii, de la 1 octombrie 1936, din 580.140 locuitori ai republicii, moldovenii numărau 184.046 persoane, ucrainenii – 265.193, ruşii – 56.592, alte etnii – 74.309763. Recensământul unional din 6 ianuarie 1937, care a urmat celui din 1926, a infirmat prognozele oficiale demografice. Motivele fiind consecinţele politicii de colectivizare forţată şi industrializare accelerată, foametea organizată şi represiunile de la începutul anilor’30. Rezultatele înregistrate au fost declarate eronate. În consecinţă, la 23 septembrie 1937, Biroul Politic al CC al PC (b) din toată Uniunea a aprobat efectuarea unui nou recensământ, la 17 ianuarie 1939. Potrivit recensământului unional din anul 1937, care face comparaţie cu cel din 1926 cu privire la evoluţiile demografice, la 6 ianuarie 1937, în autonomia moldovenească locuiau 569.534 persoane (100,3 %) faţă de 567.599 persoane la 17 decembrie 1926764, înregistrând o creștere cu totul nesemnificativă. Cât privește populația moldovenească, aceasta s-a redus în perioada respectivă cu 20 la sută765. Conform recensământului unional al populaţiei, din 17 ianuarie 1939, în RASSM se atestă o populaţie de 599,2 mii persoane: dintre care 171 mii moldoveni (28,54 %), 303,1 Vsesoiuznaia perepisi naselenia 17 decabrea 1926 g. Vîpusk III. Naselenie SSSR. Etniceskii sostav naselenia soiuznîh respublik. M., 1927, p. 38.

758

A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 134, p. 396; doc. 139, pp. 406, 407; doc. 140, p.413.

759

O. Galușcenco, Naselenie Moldavscoi ASSR, op. cit., p. 21.

760

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 98, p. 171.

761

O. Galuşcenco, op. cit., pp. 23-24.

762

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 123, p. 258.

763

V. Guzun, op. cit., p. 215.

764

E. Negru, Masă rotundă. Românii din URSS, op. cit., p. 237.

765

152

mii ucraineni (50,71 %), 61,3 mii ruşi (10,23 %), 37 mii evrei (6,18 %), 12 mii germani (1,99 %), 7,4 mii (1,23 %) alte etnii766. Astfel, în ansamblu, timp de peste un deceniu, numărul populaţiei republicii a înregistrat o sporire nesemnificativă, de la 572, 3 mii în 1926, la 599,2 mii în 1939, adică cu doar circa 27 mii de persoane. În acelaşi timp, se înregistrează o scădere nu numai a ponderii moldovenilor în componenţa populaţiei republicii, de la 30,1 % în 1926, la 28,54 % în 1939, sau cu circa 6 % mai puţin ca în 1924, dar ce e mai grav, şi în cifre absolute, de la 172,4 mii în 1926 la 171 mii în 1939. În cele 14 raioane ponderea moldovenilor era reprezentată în felul următor: Tiraspol 18.784 (34,6 %), Ananiev 10.022 (29,3 %), Balta 1702 (3,1 %), Grigoriopol 17.738 (48 %), Valea Hoţului 6217 (28,4 %), Dubăsari 27.526 (65,9 %), Camenca 14.298 (35,4 %), Kodîma (Kruteansk) 7358 (15,0 %), Pescianka 126 (0,5 %), Kotovsk (Birzula) 17.115 (28,5 %), Rîbniţa 17.251 (32,2 %), Ocna Roşie 1766 (7,6 %), Cerneansk 3518 (19,0 %), Slobozia 23.887 (59,5 %)767. Cele mai mari oraşe ale republicii în 1939 erau Tiraspol cu 43.676 locuitori, Balta – 18.255, Kotovsk – 17.033, Rîbniţa – 11.489768. În acelaşi timp, pe parcursul unui deceniu, pe fondul reducerii populaţiei româneşti din republică, a crescut numărul ucrainenilor (de la 48,44 la 50,7 %), ruşilor (de la 8,54 la 10,2 %) şi bulgarilor769. Pierderile umane au fost foarte mari raportate până şi la statistica oficială, ceea ce a reprezentat o „adevărată catastrofă demografică”. Acest fenomen a fost un rezultat al reorganizărilor administrativ-teritoriale, operate după crearea RASSM, prin includerea localităţilor cu populaţie preponderent ucraineană, foametei, deportărilor, represiunilor, refugierilor peste Nistru, strămutărilor „benevole” ale populaţiei moldoveneşti şi imigrării populaţiei alolingve în republică. Astfel, sub motivul suprapopulării şi al lipsei acute de pământ, autorităţile au recurs la strămutări organizate de populaţie în diferite regiuni ale RSS Ucrainene şi o serie de regiuni ale RSFS Ruse. Conform unor proiecte, către începutul anului 1926 urmau a fi strămutate 24.241 de gospodării. În 10 luni ale anului 1926 / 27 au fost strămutate 2562 de gospodării. Din luna martie 1927 până în luna mai 1929, după cum se menţiona în materialele congresului IV al Sovietelor din toată Moldova, au fost strămutate în diferite regiuni ale Ucrainei 759 de gospodării cu 3.618 de membri, iar în Povolgia, Siberia, Ural, Orientul Depărtat alte 1202 familii cu 6.399 de membri770. Pierderi considerabile de populaţie a cauzat foametea din anii 1932 – 1933, în urma căreia au murit peste 20 mii de oameni771. În timpul foametei o parte din ţărani au părăsit republica şi s-au stabilit în oraşele din Ucraina şi Federaţia Rusă772. De asemenea, ca urmare a refugierilor masive ale transnistrenilor peste Nistru, conform informaţiilor presei româneşti, la începutul lunii martie 1932, în Basarabia se numărau peste 20 mii de moldoveni transnistreni773. O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 268; A. Grecul, op. cit., pp. 86, 104.

766

E. Negru, Formarea RASSM, op. cit., p. 165.

767

C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 35.

768

O. Galuşcenco, op. cit., p. 35; V. Guzun, op. cit., p. 215; C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 36.

769

C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 35.

770

Idem, Golod 1932 – 1933 gg. V Moldavscoi ASSR. În: „Revistă de Istorie a Moldovei”, 1993, nr. 2 (14), p. 48.

771

C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 35.

772

Crestomaţie la Istoria Românilor. 1917 – 1992. Chişinău, 1993, p. 113.

773

153

Aşa-zisele şantiere industriale de „şoc” comsomoliste au fost acele surse care atrăgeau forţele cele mai productive ale republicii. Astfel, numai în anii 1930 – 1931, din RASSM au plecat pe „fronturile industriale” la construcţia Dneprogres-ului – 500 tineri, Dneprostali – 200, din Donbas – 750. În acelaşi timp, sub motivul insuficienţei de cadre, în RASSM, numai la începutul anilor 1930, au fost repartizate 367 de persoane din diferite republici şi regiuni ale Uniunii Sovietice774. Autonomia moldovenească a fost şi o sursă de alimentare directă nu doar pentru urbanizarea şi pentru industrializarea din alte regiuni, ci şi pentru asigurarea cu forţă de muncă gratuită a regiunilor extreme ale URSS, în cazul persoanelor deportate. Ca urmare a analizei politicilor promovate de regimul stalinist în diferite sfere (imigrări, emigrări, strămutări de populație, colectivizare, foamete, exodul transnistrenilor peste Nistru, deportări, represiuni), putem concluziona că RASS Moldovenească, în care la momentul formării, moldovenii constituiau doar circa 1/3 din populaţie, pe parcursul existenţei, cu trecerea timpului, a devenit o entitate statală şi mai puţin „moldovenească”.

Problema capitalei

Un aspect aparte în procesul de formare a RASSM l-a constituit stabilirea reședinței noii entități, care, de asemenea, a suscitat discuții controversate. În demersul lui M. Frunze către I. Stalin, din 25 iulie 1924, ca centru administrativ, se propunea de a fi stabilit oraşul Tiraspol775. Ulterior, această chestiune a fost abordată în repetate rânduri atunci, când se discutau problemele organizatorice ale procesului de formare a republicii. Astfel, la 19 septembrie 1924, Biroul Politic al CC al PC (b) din Ucraina în hotărârea adoptată „Cu privire la crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti”, indica drept centru administrativ târgușorul Birzula776. Drept raționament, care avantaja această decizie, a servit faptul că Birzula, era un centru economic şi muncitoresc legat nemijlocit prin calea ferată cu Odesa. Cu această părere nu a fost de acord Grupul Român de Iniţiativă. În nota acestui grup, adresată CC al PC (b) R şi CC PC (b) U, la 22 septembrie 1924, această poziţie era argumentată prin următoarele: „Birzula nu este potrivită pentru statutul de capitală din simplul motiv că populaţia ei nu este moldovenească, iar criza locativă şi starea gospodăriei comunale nu va permite desfăşurarea în timpul apropiat a instituţiilor guvernamentale”. Drept alternativă membrii grupului propuneau oraşul Ananiev, care în opinia lor, de asemenea, este un centru economic, fostă reşedinţă de judeţ, „criza locativă nu există, iar starea gospodăriei comunale este destul de satisfăcătoare” şi ceea ce era mai important „o parte considerabilă a populaţiei acestui oraş este moldovenească”. Unicul dezavantaj era aşezarea oraşului la o distanţă de 18 km de calea ferată, care, însă, putea fi înlăturat prin utilizarea surselor care ar fi fost destinate pentru amenajarea Birzulei777. AOSP a RM, F. 49, inv. 1173, f. 31.

774

I. Bodiul, Pe calea renaşterii şi înfloririi. Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1978, pp. 28-29. Istoria Partidului Comunist al Moldovei. Studii. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1982, pp. 144-146.

775

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., p. 90; O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., pp. 76-77.

776

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 40, p. 163.

777

154

Secvență de pe str. 25 Octombrie, Tiraspol, anii 1930. Colecția foto Ion Valer Xenofontov

În hotărârea Biroului CC al PC (b) U din 15 octombrie 1924778 şi CEC din Ucraina „Cu privire la formarea Comitetului Revoluţionar al RASS Moldoveneşti” din 29 octombrie 1924, se stabilea: „Ca reşedinţă provizorie a guvernului Republicii Moldoveneşti se întăreşte oraşul Tiraspol”779. Anume la Tiraspol, la 4 noiembrie 1924, a avut loc prima şedinţă de lucru a Comitetului regional al PC (b) U din RASSM780, iar deja, la câteva zile, prima şedinţă solemnă a Comitetului Revoluționar Provizoriu al RASSM a avut loc la 9 noiembrie 1924 în Birzula781. La 21 noiembrie 1924, a urmat o altă hotărâre a Biroului Politic al CC al PC (b) U, prin care raionul Balta era transmis în componenţa RASSM782, respectiv și capitala. Astfel, încât la 2 decembrie 1924, Biroul organizaţiei de partid din RASSM va prezida la Balta783. Istoricul moldovean, A. V. Repida, într-un stil propriu istoriografiei sovietice, aduce următoarele explicații acestui deznodământ, precum că Biroul Organizatoric de partid şi Comitetul Provizoriu al RASSM s-au văzut într-o situaţie dificilă la alegerea capitalei republicii. Cel mai mare centru administrativ al Moldovei, Chişinăul, era încă ocupat de imperialiştii români. Oraşele din raioanele din stânga Nistrului ale Moldovei nu aveau clădiri necesare pentru amplasarea organelor guvernamentale şi a organelor de partid Ibidem, doc. 47, p. 176.

778

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 59, pp. 114-115.

779

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 51, p. 184.

780

A. V. Repida, op. cit., pp. 167-169; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 87, p. 284; Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 208.

781

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 55, p. 189.

782

A se vedea: Ibidem, doc. 57, p. 190.

783

155

ale republicii. Acestea s-au adresat CC al PC (b) din Ucraina şi guvernului RSS Ucrainene cu rugămintea de a ceda RASSM oraşul Balta, centru districtual din gubernia Odesa, care dispunea de condiţii minime pentru scopul sus amintit. CEC şi SCN din Ucraina au satisfăcut rugămintea aceasta. Printr-o hotărâre comună din 26 noiembrie 1924 ele au desfiinţat districtul Balta din gubernia Odesa şi au remis componenţei RASSM oraşul Balta şi raionul Balta784. Deşi, autorităţile ucrainene au stabilit capitala la Balta, disputele cu privire la această problemă au continuat în cadrul Conferinţei I-a a regionalei de partid (18 – 21 decembrie 1924). Secretarul Biroului Organizatoric de partid, I. Badeev recunoştea că „târguşoarele noastre ca Balta, Ananiev, nu sunt centre economice. Centru nostru economic este Birzula”, din care considerente „din punct de vedere economic nu este raţional, ca centrul să fie la Balta”. El insista „să se dea comitetului regional directive în acest sens”785. Gr. Starîi, adept al extinderii teritoriului republicii, care era de părerea că „vom fi nevoiţi să rupem unele părţi ale districtelor Krutîe şi Balta”, tot atunci, în acest context, explica: „drept un argument destul de solid pentru mutarea centrului de la Tiraspol la Balta a servit faptul că Tiraspolul e situat pe Nistru şi din această cauză nu este prea indicat pentru muncă. Mai multe comodităţi în această privinţă, precum şi în privinţa preluării aparatului din mers, fără perturbări serioase, ne oferă Balta care a şi fost aleasă ca centru provizoriu. Dar cel mai comod centru în toate privinţele, fără îndoială, e Chişinăul”786. În ultimă instanţă, rezoluţia Conferinţei stabilea: „Având în vedere că centrul de atracţie al republicii este Birzula, precum şi faptul că Birzula este singurul centru muncitoresc din republică, conferinţa dă comitetului regional să ia toate măsurile pentru a pregăti transferarea cât mai rapidă a centrului din Balta la Birzula”787. Din rațiuni strategice, un motiv pentru care s-a optat pentru Balta și nu în favoarea oraşului Tiraspol, era amplasarea acestuia chiar la frontiera URSS cu lumea capitalistă788. Probabil, prin stabilirea capitalei la Tiraspol, unii sperau la o reanexare apropiată a Basarabiei, când însă această aventură a fost abandonată, s-a optat pentru o altă soluţie. Prin urmare, temporar, administraţia regională a fost fixată la Balta, în anticiparea „eliberării adevăratei capitale”, orașul Chișinău. În contextul unor intenţii ale CMR de partid, din septembrie 1926, de a retroceda raionul Balta Ucrainei, drept capitală s-a considerat „ca singura localitate potrivită, ca şi centru economic, este Birzula”. Transferarea capitalei la Tiraspol era considerată inoportună „deoarece majoritatea raioanelor moldoveneşti nu sunt legate economic cu Tiraspolul”789. S-a adoptat chiar şi hotărârea „despre necesitatea transferării centrului administrativ de la Balta la Birzula”790. Comuniştii moldoveni, însă, au reuşit doar transferarea, în anul 1929, a capitalei RASSM de la Balta la Tiraspol ca un avertisment pentru apropiata „eliberare” a Basarabiei. A. V. Repida, op. cit., p. 164.

784

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 87, p. 151.

785

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 64, p. 207; Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 88, pp. 152-153.

786

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 90, p. 158.

787

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 21.

788

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 134, p. 396.

789

Ibidem, doc. 136, p. 402.

790

156

7. Crearea organelor de partid şi de stat. Regimul politic. Simbolurile de stat

Imediat, la câteva zile după formarea RASSM, a fost mai întâi creat Biroul organizatoric de partid al Republicii Moldoveneşti. Prin decizia biroului CC al PC (b) din Ucraina, din 15 octombrie 1924, „Probleme ale Republicii Moldoveneşti”, în organul respectiv au fost incluse 7 persoane: I. Badeev, C. Raievici, Gr. Starîi, A. Stroev, V. Holostenko, I. Krivorukov, Korniuşin. Secretar a fost desemnat A. Stroev791. La 18 noiembrie 1924, în şedinţa Biroului Organizatoric al CC al PC (b) U s-a recomandat formarea Comitetului Regional din 25 membri şi 7 membri supleanţi. Tot atunci, A. Grinştein a fost desemnat ca împuternicit al RASSM pe lângă Guvernul RSSU792, care a fost de fapt conducător ideologic al tuturor acțiunilor întreprinse în republică, atât pe linie de partid, cât și a organelor sovietice. Și, după cum recunoștea mai târziu Gr. Starîi, „Adesea rezolva de unul singur problemele. Întrucât era prietenul secretarului comitetului regional al partidului din Moldova, Badeev, în toate acțiunile sale nu întâlnea nici un fel de împotriviri”793. Procesul de creare a Comitetului regional de partid s-a încheiat la conferinţa de partid din toată Moldova, care a avut loc între 18 – 21 decembrie 1924, când a fost ales Biroul şi Comitetul Moldovenesc Regional (CMR) de partid în frunte cu primul secretar I. I. Badeev. La conferinţă au participat 139 de delegaţi cu vot hotărâtor şi 21 cu vot consultativ794, care au ales CMR de partid în componenţa a 29 de membri şi a 9 candidaţi795. Este de reţinut faptul, că iniţial, conform hotărârii organelor de partid ucrainene, convocarea conferinţei urma să aibă loc la 7 decembrie, însă din cauza disputelor cu membrii Grupului Român de Iniţiativă cu privire la componenţa nominală a organelor de conducere din republică, a fost amânată796. În raportul prezentat conferinţei, I. Badeev, referindu-se la componenţa teritorială a membrilor de partid, remarca „organizaţia din Moldova a primit în rândurile ei şi tovarăşi veniţi de peste Nistru, tovarăşi care au trecut o şcoală bună de luptă împotriva boierilor români. Aceste două părţi trebuie, prin muncă comună, unită, să se completeze una pe alta”797. Tot atunci a început crearea organelor centrale provizorii de stat ale noii republici. Astfel, la 14 octombrie 1924, la Consfătuirea de pe lângă secţia organizatorică a CEC din Ucraina au fost iniţiate primele discuţii referitoare la crearea Comitetului Revoluţionar al RASSM, componenţa lui numerică şi nominală, reşedinţa acestuia, munca organizatorică în vederea redactării proiectului Constituţiei RASSM, desfăşurarea adunărilor săteşti, convocării congreselor raionale ale Sovietelor ş. a.798. Componenţa nominală a Comitetului a fost stabilită în şedinţa Biroului CC al PC (b) U din 15 octombrie 1924799, iar Crearea Comitetului Revoluţionar al RASSM a avut loc la 29 octombrie 1924. În hotărârea CEC din Ucraina „Cu privire la formarea Comitetului Revoluţionar al RASSM” se stabilea: „Potrivit hotărârii Sesiei a III-a a CEC din Ucraina de legislatura a opta cu privire la formarea RASSM, CEC din Ucraina hotărăşte: 1. Până la convocarea 791

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 54, p. 109; A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 47, p. 175.

792

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 53, pp. 187-188.

793

O. Galuşcenco, Crearea RASSM, op. cit., p. 71.

794

A. V. Repida, op. cit., p. 170.

795

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., p. 146.

796

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 58, pp. 192-193.

797

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 85, p. 147.

798

Ibidem, doc. 59, p. 114.

799

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 47, p. 175.

157

Congresului I al Sovietelor să fie format un Comitet Revoluţionar, din care să facă parte tov. G. I. Starîi – preşedinte şi membri – t. t. A. Stroev, I. Krivorukov, G. Buciuşcanu, I. Badeev, E. Arbure şi A. Ivanov, căruia să-i fie transmise toate drepturile puterii de stat din RASSM în graniţele teritoriului prevăzut prin hotărârea Sesiei a III-a de legislatura a VIII-a”800. În acest context, Grupul de iniţiativă al românilor şi basarabenilor pentru formarea RSSM a propus deja, la 28 octombrie 1924, o listă a candidaţilor, din comunişti basarabeni şi români, la funcţii responsabile în RASSM801, care, însă, cu mici excepţii, nu va fi luată în calcul. Motivul invocat de I. Badeev, liderul comuniştilor din RASSM, a fost acela că „tovarăşii români se situează pe un alt punct de vedere, şi anume că moldovenii sunt o parte a poporului român, iar economia Basarabiei este strâns legată de România”. El considera necesar doar promovarea basarabenilor „legaţi cu mişcarea revoluţionară basarabeană, numele cărora sunt cunoscute muncitorilor şi ţăranilor basarabeni-şi care au în acelaşi timp experienţa muncii sovietice”802. De asemenea, în baza acestei decizii, pentru repartizarea bunurilor, predării organelor de administraţie pe teritoriul RASSM au fost create comisii pe baze de paritate, din care urmau să facă parte câte doi reprezentanţi ai Comitetului Executiv gubernial Odesa şi ai Comitetului Revoluţionar al RASSM. Ca reşedinţă provizorie a guvernului Republicii Moldoveneşti a fost stabilită oraşul Tiraspol803. Prima şedinţă solemnă a Comitetului Revoluţionar Provizoriu al RASSM a avut loc în ziua de 9 noiembrie 1924 la Birzula. La şedinţele următoare, Comitetul Revoluţionar a examinat chestiuni organizatorice. În a doua jumătate a lunii noiembrie pe lângă Comitetul Revoluţionar au fost create 16 secţii: pentru economie naţională, muncă, afacerile interne şi direcţia politică de stat, pentru agricultură, învăţământ, probleme militare, finanţe, planificare de stat, statistică, ocrotirea sănătăţii, pentru comitetele de săraci şi altele. Pe baza acestora au fost formate mai târziu comisariatele norodnice corespunzătoare ale RASSM804. La sfârşitul lunii ianuarie 1925 din componenţa comitetului revoluţionar făceau parte doi evrei, patru moldoveni, un rus şi un ucrainean805. Reprezentanţi ai Comitetului Revoluţionar Provizoriu al RASSM. De la stânga la dreapta: G.I. Kotovski, G.I. Buciuşcanu, G.I. Starâi, I.N. Krivorukov, A.I. Stroev, I.I. Badeev, 1924. Sursă: Arhiva Centrală a Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. RASSM. Cota arhivistică: н/6029

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 59, p. 114.

800

A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 50, pp. 179-183.

801

Ibidem, doc. 58, p. 192.

802

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 59, p. 114.

803

A. V. Repida, op. cit., pp. 167-169; Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 208.

804

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 74, p. 235.

805

158

La 20 noiembrie 1924, SCN al Ucrainei a adoptat decizia „Despre principiile structurii Constituţiei RASSM” în care erau stabilite modalităţile de formare ale organelor legislative şi executive şi mecanismul lor de activitate806. Este sugestiv faptul că reprezentanţii republicii autonome au fost lipsiţi de posibilitatea de a participa la acest proces, deoarece cu elaborarea Constituţiei RASSM a fost însărcinat Comisariatul norodnic pentru justiţie al RSS Ucrainene în conformitate cu legislaţia ucraineană. Abaterile de la această legislaţie puteau fi admise numai cu autorizaţia CEC din Ucraina807. Trecerea formală a întregii puteri de stat pe teritoriul RASSM în subordinea Comitetului Revoluţionar s-a realizat la 1 decembrie 1924808. Procesul de creare a organelor legislative: Comitetul Executiv Central (CEC) şi executive: Consiliul Comisarilor Poporului (CCP) al RASSM s-a încheiat la Congresul I al Sovietelor din toată Moldova, desfăşurat în aprilie 1925. În locul Comitetului Revoluţionar Provizoriu a fost ales Comitetul Executiv Central al Sovietelor din RASSM. Preşedinte al Prezidiului CEC a fost ales Gr. Starîi, secretar S. M. Bubnovski, iar preşedinte al CCP A. I. Stroev809. Este de remarcat faptul că atât organele sovietice (legislative şi executive), cât şi organizaţia de partid din RASSM, aveau un statut caracteristic structurilor de partid şi sovietice de nivelul unei simple regiuni a RSS Ucrainene. Doar aparatul administrativ, numeric trebuia să fie mai mare decât cel al unei regiuni, date fiind sarcinile specifice ce stăteau în faţa republicii810. Din aceste considerente, dar și din cauza lipsei unei infrastructuri economice viabile, numai în primii 5 ani de existență, dotațiile unionale și ucrainene au constituit 52 % din bugetul republicii autonome moldovenești811. În condiţiile reale de apariţie pe teritoriul din stânga Nistrului a Republicii Autonome Moldoveneşti, nu este de mirare că dintre 9 membri ai Biroului regional de partid din Moldova ales în decembrie 1924, 7 erau basarabeni, inclusiv I. I. Badeev, secretarul comitetului regional, adică persoana numărul 1 din nou – creata republică. Dacă la cele de mai sus se ia în calcul că şi preşedintele CEC al RASS Moldoveneşti G. I. Starîi, şi secretarul acestui comitet S. M. Rubinovski, şi preşedintele CCP A. I. Stroev, şi majoritatea membrilor guvernului – comisarii poporului (G. I. Buciușcanu, K. V. Galițki, I. N. Krivorukov, E. Z. Arbure-Rali) – erau basarabeni, va apare limpede, încă o dată, adevăratul iniţiator şi inspirator pentru crearea republicii autonome, precum şi scopurile politice ale existenţei acestei formaţiuni statale. Ulterior, până la executarea lor ca „duşmani ai poporului”, în1937, în fruntea CEC al RASSM, timp de peste un deceniu s-a aflat E. P. Voronovici, iar a CCP un timp îndelungat Gr. Starîi. Între 19 – 23 aprilie 1925, la Balta şi-a ţinut lucrările I congres al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor din „toată Moldova”. Printre cei 272 de deputaţi erau 68 de muncitori, 132 de ţărani, 54 slujbaşi şi 18 reprezentanţi ai Armatei Roşii. Sub aspect naţional 116 o constituiau moldovenii, 83 ucrainenii, 37 ruşii, 36 reprezentanţii altor naţionalităţi. Este de reţinut că 56 % din numărul total al delegaţilor îl constituiau comuniştii812. 806

Nacialo bolişogo puti, op. cit., pp. 76-78.

807

A se vedea: Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 78, pp. 137-139. Ibidem, doc. 69, p. 125.

808

A. T. Roman, Uciastie, op. cit., p. 44; A. V. Repida, op. cit., p. 161.

809

I. Şişcanu, Formarea, op. cit., p. 60.

810

Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen do naşih dnei. Kişinev, 1982, p. 291.

811

A. V. Repida, op. cit., p. 178.

812

159

După cum se afirmă în istoriografia sovietică moldovenească „la lucrările acestui congres a participat un grup numeros de reprezentanţi ai muncitorilor şi ţăranilor din Basarabia vremelnic ocupată. În felul acesta s-a manifestat unitatea oamenilor muncii din ambele părţi ale Moldovei”813. De asemenea, delegaţii la congres au adoptat o adresare prin care „au rugat Guvernul Sovietic să promoveze şi în viitor ferma politică în problema basarabeană, să lupte pentru eliberarea cât mai grabnică a oamenilor muncii din dreapta Nistrului de sub jugul burghezo-moşieresc român”814. Congresul I general al Sovietelor din Moldova, în mod formal, după ce SCN al RSS Ucrainene şi Prezidiul CEC din Ucraina au aprobat, respectiv la 2 aprilie815 şi 8 aprilie 1925816 proiectul de Constituţie al RASSM, a adoptat Constituţia RASSM. În hotărârea congresului se afirma: „Îndeplinind voinţa oamenilor muncii din întreaga Moldovă de a fi create forme libere ale uniunii lor naţional-statale în componenţa RSS Ucrainene pe baza unirii lor benevole şi prieteneşti şi, prin intermediul ei, pe baza unirii cu toţi oamenii muncii din cadrul Uniunii RSS, conştient de comunitatea măreţilor sarcini istorice, care în clipa aceasta plină de răspundere stau în faţa proletariatului, Congresul I al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii din Moldova a hotărât: a aproba următoarea Constituţie a RASS Moldoveneşti şi a o prezenta spre confirmare definitivă celui mai apropiat congres general al Sovietelor din Ucraina de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii”817. Constituţia RASSM, adoptată la acest congres, din punct de vedere juridic consfinţea statalitatea sovietică naţională a „poporului moldovenesc”. În „Manifestul către popoarele din Moldova” se declara: „În numele muncitorilor şi ţăranilor revoluţionari din Moldova anunţăm: astăzi alesul nostru – Congresul I general al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii din Moldova încheie opera de creare a Moldovei Sovietice Roşii, începută la sesia Comitetului Executiv Central din Ucraina”818. Conform Constituţiei RASSM, din aprilie 1925, puterea legislativă era exercitată de către Congresul general al sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi ţăranilor din RASSM, care era convocat o dată în an de Comitetul Executiv Central (CEC), iar cele extraordinare – la propunerea Prezidiului CEC sau la cerinţa Sovietelor din localitățile în care trăia cel puţin o treime din populaţia RASSM. În perioada dintre congrese, puterea legislativă era exercitată de către CEC, compus din membri şi membri supleanţi şi Prezidiul său. În cazul primei componenţe din aprilie 1925 au fost aleşi 65 membri şi 25 membri supleanţi. În rândul acestora se regăseau şefii tuturor instituţiilor importante din RASSM, conducerea de partid şi de stat de nivel republican şi nivel raional şi în mod formal reprezentanţi ai muncitorilor, ţăranilor şi militarilor. A funcţionat în RASSM din aprilie 1925 până în iunie 1938819, când s-a trecut la o altă formă de organizare instituţională. După primul congres al Sovietelor, la prima şedinţă a CEC, din 23 aprilie 1925, a fost aleasă componenţa Prezidiului CEC: Starîi – preşedinte, Bubnovski – secretar, membri – Badeev, Ibidem.

813

Ibidem, p. 180.

814

Formarea RSSM, op. cit., doc. 96, p. 168.

815

Ibidem, doc. 97, p. 169.

816

A se vedea: A. A. Karlov, op. cit.; A. V. Repida, op. cit., p. 182; Formarea RSSM, op. cit., doc. 102, p. 179.

817

Istoria RSS Moldoveneşti, vol. II. Chişinău, 1970; A. V. Repida, op. cit., pp. 184-185.

818

A se vedea componenţa: Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 226-237.

819

160

Bogopolski, Buciuşcanu, Chior-Ianachi şi Bejan (ţăran din s. Pârliţa, r-nul Balta)820. Din componenţa CEC din RASSM de legislatura întâia (1925) făceau parte: moldoveni – 30 %, ruşi – 24, ucraineni – 23, alte naţionalităţi – 23 %821. Puterea executivă era exercitată de Guvernul RASSM – Sfatul (Sovietul) Comisarilor Norodului (SCN), ales de CEC al RASSM. Structura şi componenţa guvernului pe parcursul existenţei republicii au înregistrat anumite modificări822. Primul guvern desemnat la 27 aprilie 1925, în baza cap. III, art. 23 al Constituţiei RASSM, era constituit din preşedinte şi comisarii poporului în număr de 11, pe următoarele domenii: de Interne, Justiţie, Comerţ Intern, Educaţie, Asigurare Socială, Finanţe, Agriculturii, Inspecţia Muncitorească – Ţărănească, Muncii ş. a. Comisariatele puteau fi comasate sau create altele în baza hotărârii CEC al RASSM. Pe lângă guvern erau înfiinţate Direcţia Statistică şi Direcţia Politică, şefii cărora aveau dreptul de vot consultativ. Comisarul pentru Justiţie şi Procurorul RASSM erau aleşi de CEC al RASSM cu acordul Comisariatului Norodnic pentru Justiţie din URSS. Patru Comisariate (Comerţul Intern, Muncii, IMŢ, Finanţe) şi Sovietul Economiei Poporului erau considerate părţi ale comisariatelor unionale de profil, însă în limitele respectării formale ale autonomiei RASSM823. Congresul al IX-lea general al Sovietelor din Ucraina, care a avut loc în luna mai 1925, a introdus în Constituţia RSS Ucrainene modificările respective în legătură cu formarea RASSM. În raportul comisarului norodnic al justiţiei, N. A. Skrîpnik, se menţiona: „Noi ne străduim să acordăm fiecărei naţionalităţi posibilităţi de dezvoltare amplă pe baza autodeterminării fiecărei naţii. Când poporul moldovenesc şi-a manifestat dorinţa de a forma o republică autonomă în unire cu RSS Ucraineană, noi am consimţit şi am creat RASSM. Prin aceasta am afirmat o dată în plus că recunoaştem dreptul fiecărui popor la autodeterminare, inclusiv la despărţire”824. Formarea RASSM şi-a găsit reflectare în articolul 4 din Constituţia RSS Ucrainene: „Tinzând să creeze o unitate liberă şi benevolă, prin urmare o unitate deplină şi trainică a oamenilor muncii de toate naţionalităţile, ce populează RSS Ucraineană, şi recunoscând în întregime dreptul tuturor naţiilor la autodeterminare, inclusiv la despărţire, RSS Ucraineană, acceptând voinţa ferm exprimată a poporului moldovenesc de a-şi crea existenţa de stat în componenţa RSS Ucrainene, se uneşte cu el pe baza formării RASS Moldoveneşti, guvernate în baza unei Constituţii aparte, confirmate definitiv de Congresul general al Sovietelor din Ucraina, după aprobarea ei de Congresul general al Sovietelor din Moldova”. Articolul 17 al Constituţiei RSS Ucrainene a legalizat reprezentanţa permanentă a RASSM pe lângă guvernul RSS Ucrainene, reprezentanţă ce se bucură de vot consultativ în toate organele centrale ale RSS Ucrainene”825. Pe parcursul anilor 1925 – 1938 au fost convocate şapte Congrese ale Sovietelor din RASSM (1925, 1926, 1927, 1929, 1931, 1933, 1938)826. La 6 ianuarie 1938, Congresul VII Extraordinar al Sovietelor din RASSM a adoptat pro Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 41.

820

A. V. Repida, op. cit., p. 195.

821

A se vedea structura şi componenţa: Insituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 241-244.

822

Insituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 87-88; 241-242.

823

A. A. Karlov, op. cit., pp. 35-36.

824

A. V. Repida, op. cit., p. 186.

825

A se vedea: Insituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 169.

826

161

iectul noii Constituţii al RASSM, inspirat din Constituţia URSS din 1936 şi a RSSU din ianuarie 1937. Din 1938, conform noii Constituţii a RASSM, baza politică a republicii ca „stat socialist al muncitorilor şi ţăranilor”, o constituiau sovietele oamenilor muncii, create şi consolidate „în rezultatul răsturnării puterii moşierilor și capitaliştilor”, „eliberării poporului moldovenesc de sub jugul naţional al ţarismului şi burgheziei imperialiste ruse şi zdrobirii contrarevoluţiei naţionaliste”827, iar organul legislativ suprem, conform capitolului V, art. 54 din Constituţia RSSU, va deveni Sovietul Suprem al RASSM. Conform art. 55 acesta se alegea de cetăţenii republicii pe termen de 4 ani, după normele de reprezentare, stabilite prin Constituţia RASSM. În art. 56 se specifica faptul că Sovietul Suprem era organul unic legiuitor al RASSM828. Sovietul Comisarilor Norodului, în calitate de organ executiv, desemnat de Sovietul Suprem al RASSM era constituit din preşedinte şi doi locţiitori ai acestuia, şeful Comisiei de Planificare de Stat, comisarii Industriei Alimentare, Agriculturii, Finanţelor, Comerţului Intern, Afacerilor Interne, Justiţiei, Protecţiei Sănătăţii, Educaţiei, Industriei Locale, Gospodăriei Comunale, Asistenţei Sociale, şeful Direcţiei Transport, împuternicitul Comitetului pentru Aprovizionări şi şeful Direcţiei pentru probleme de Arhitectură829. Comisariatele se subordonau atât Sovietului Comisarilor Norodnici din RASSM, cât şi comisariatelor unionale de profil. Astfel, faţă de Constituţia din 1925, comisariatele republicane nu mai aveau de jure un oarecare grad de autonomie. În 1938 preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem a fost ales T. A. Constantinov, iar preşedinte al CCP a fost desemnat G. E. Streşnîi. Din 5 iunie 1940, ca urmare a unor remanieri de cadre, preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem a fost ales F. G. Brovko, preşedinte al CCP fiind desemnat T. A. Constantinov830. Ei vor deţine aceste funcţii și după reanexarea Basarabiei la URSS şi formarea RSSM în 1940. În realitate, elementul principal al sistemului politic bolşevic din RASSM îl constituia Comitetul Moldovenesc Regional de partid, supervizat de organele superioare de partid de la Moscova şi Harkov (Kiev). Prin intermediul lui, organele centrale ale PC (b) din toată Uniunea şi din Ucraina, realizau controlul asupra tuturor sferelor vieţii social-economice, politice şi culturale din autonomia moldovenească. Acestui comitet i se subordonau toate instituţiile economice, administrative şi de stat din RASSM. Forul superior de partid în cadrul căruia erau elaborate direcţiile principale ale vieţii sociale din RASSM era Conferinţa regională de partid, iar în intervalul dintre ele-plenarele ordinare. Din 1924 până în 1940 au fost convocate 13 conferinţe, în cadrul cărora au fost adoptate cele mai importante hotărâri de ordin politic, economic şi cultural care vizau problemele republicii. Conducătorii organelor legislative şi executive, ai instituţiilor centrale şi raionale, erau, de regulă, şi membri ai biroului Comitetului regional831 sau ai birourilor comitetelor raionale de partid şi făceau parte din nomenclatura superioară de partid. Alegerile în sovietele de toate nivelele erau dirijate de organele respective de partid, care desemnau şi candidaţii în deputaţi, iar votarea se efectua în lipsa alternativei. În Konstituţia (Osnovnoi zakon) Moldavscoi Avtonomnoi Sovietskoi Soţialisticeskoi Respubliki. Tiraspol, 1938, pp. 3-4; A. T. Roman, Uciastie trudiaşcihia Modavscoi ASSR, op. cit., pp. 123-124.

827

Insituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 170; A se vedea componenţa în: ibidem, pp. 238-240.

828

Insituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 88; 244.

829

A. T. Roman, op. cit., p. 132.

830

A se vedea componenţa: Insituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 215-221.

831

162

acest context, se cerea ca în perioada campaniilor preelectorale să se dea dovadă „de un spirit activ excepţional şi atenţia maximală a întregii organizaţii de partid în ansamblu şi a activului în deosebi” şi să se dea „dovadă de o atenţie deosebită la alcătuirea listelor viitoarelor soviete săteşti”, ţinându-se cont „cu atenţie de schimbările care pot fi incluse la adunările Comitetelor ţăranilor nevoiaşi de către muncitorii agricoli şi de alte părţi ale populaţiei mijlocaşe”832. Cu altă ocazie în faţa organizaţiilor de partid se punea sarcina „să urmărească cu stricteţe desfăşurarea viitoarelor alegeri în republică, înaintând în Sovietele săteşti, în comitetele executive raionale şi pentru congresul republican al Sovietelor pe cei mai buni activişti de la sate”833. În asemenea condiţii, în componenţa sovietelor, în calitate de deputaţi, predominau membrii de partid şi comsomoliştii834. Concludentă în acest context, este componenţa Sovietului Suprem al RASSM de prima legislatură, ales în iunie 1938, din 101 de deputaţi, 75 (74,26 %) erau comunişti, 10 comsomolişti (9,9 %) şi doar 16 (15,84 %) erau fără de partid835. Astfel, sovietele au reprezentat doar un decor al suveranităţii poporului. Partidul bolşevic a dirijat întreaga activitate a acestor organe, exercitând puterea reală în RASSM. Este de remarcat faptul, că pentru a-şi asigura victoria în campaniile electorale pe baza legislaţiei unionale, mai multe categorii de persoane, dintre cele mai active, pe criterii de clasă au fost lipsite de dreptul de vot. De exemplu, în anii 1925 – 1925, la alegerile în sovietele locale din RASSM au fost lipsiţi de dreptul de vot opt categorii de persoane: întreprinzătorii pentru munca năimită în favoare lor; proprietarii de prăvălii şi intermediarii; alte persoane care aveau venituri şi surse de existenţă prin exploatarea muncii străine; slujitorii cultelor religioase; foştii agenţi ai poliţiei; bolnavii psihic; condamnaţii; alţii. Este de reţinut, că primele categorii constituiau 90 % din cei lipsiţi de dreptul de vot. În alegerile locale următoare, din anii 1926 – 1927, au fost lipsiţi de dreptul de vot şase categorii: exploatatorii din respectivul moment; cei care au fost exploatatori; slujitorii cultelor religioase; contrarevoluţionarii; condamnaţii; persoanele întreţinute. În total 10.766 de persoane. La alegerile din 1928 – 1929, de dreptul de vot au fost lipsite 11 categorii de persoane: persoanele care foloseau şi au folosit munca nămită; persoanele care trăiau şi cele care s-au întreţinut din bani şi alte surse care nu proveneau din munca lor; proprietarii de prăvălii şi intermediarii; slujitorii şi foştii slujitori ai cultelor religioase; foştii poliţişti şi agenţi ai poliţiei; condamnaţii; bolnavii psihic; membrii familiilor celor lipsiţi de dreptul de vot. Aceste categorii cuprindeau 13.113 de persoane836. Pe măsura lichidării aşa-zişilor exploatatori, restricţiile pe criterii de clasă vor fi anulate. Formal, RASSM era reprezentată în Sovietul Suprem al RSS Ucrainene (ales în iunie 1938) prin intermediul a 6 deputaţi, iar în cele două camere ale Sovietului Suprem al URSS (ales în decembrie 1937) prin 13 deputaţi837, conform altor informaţii prin 14 (2 în Sovietul Uniunii şi 12 în Sovietul Naţionalităţilor)838. Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 93, pp. 162-163.

832

Ibidem, doc. 90, p. 157.

833

A se vedea: A. T. Roman, Uciastie trudiaşcihia Modavscoi ASSR, op. cit.,pp. 59, 129.

834

A se vedea: ibidem., p. 127.

835

Insituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 67.

836

Pervaia sessia Verhovnogo Soveta Modavscoi ASSR. Tiraspol, 1938, p. 150; A se vedea: A. T. Roman, op. cit., pp. 126, 122.

837

Insituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 237-238.

838

163

Numărul reprezentanţilor „etniei titulare” în structurile superioare de partid şi sovietice era redus şi nu corespundea componenţei naţionale a republicii. În anii 1925 – 1926, printre cei 29 membri ai Comitetului Moldovenesc Regional de partid se numărau 12 ruşi, 9 ucraineni, 4 evrei, 2 alte naţionalităţi şi doar 2 moldoveni. Totuşi, 15 dintre ei erau cunoscători ai „limbii moldoveneşti”. Componenţa naţională a celor 9 membri supleanţi era următoarea: 3 ruşi, 3 ucraineni, 2 evrei, un moldovean. Din 12 secretari ai comitetelor raionale de partid 5 erau ruşi, 3 ucraineni, 4 moldoveni, inclusiv cunoscători ai „limbii moldoveneşti” – 6839. Această situaţie va fi caracteristică pe tot parcursul anilor’30. Pe toată durata existenţei RASSM în calitate de primi secretari ai Comitetului Moldovenesc Regional de partid n-a fost promovat nici un reprezentant al populaţiei băştinaşe. Printre cei numiţi şi trimişi în această funcţie de către CC al PC (b) din Ucraina au fost I. Badeev, H. B. Bogopolski, V. Holostenko, I. Ilin, I. Sirko, Z. Siderski, V. Todres, V. Borisov etc.840. Nebăştinaş a fost şi ultimul prim-secretar al CMR de partid, P. G. Borodin, ales în martie 1940, după Conferinţa a XIII-a regională de partid841. Este de remarcat faptul că decizia cu privire la desemnarea sau revocarea acestor înalți demnitari de partid din republica autonomă aparținea organelor ierarhic superioare de la Harkov (Kiev) sau Moscova. Motivele pentru astfel de situații erau dintre cele mai diferite. Spre exemplu, din cauza divergențelor existente între I. Badeev, secretarul CMR de partid și Gr. Starîi, președintele SCN din RASSM, care s-au manifestat chiar din momentul formării republicii în problema construcției național-culturale842, iar ulterior și referitoare la perspectivele dezvoltării social-economice a republicii843, în decembrie 1928, după Conferința a V-a a organizației regionale de partid, la decizia autorităților de la Harkov, Starîi și Badeev vor fi rechemați din RASSM. Secretar al CMR de partid a fost desemnat H. B. Bogopolskii, care până atunci ocupase funcția de președinte al Sovietului uniunilor profesionale din RASSM, iar în calitate de președinte al SCN – S. V. Dimitriu, care fusese trimis în același an în republică în calitate de locțiitor al președintelui SCN844. În anii 1930 – 1933, drept capete de acuzare și motive pentru demitere au servit eșecurile în campaniile de colectare a cerealelor, procesul de colectivizare, liderii de partid din republica autonomă fiind învinuiți de devieri „de stânga” (încălcarea principiului benevol) sau devieri „de dreapta” în promovarea cursului partidului (lipsa intransigenței în lupta cu chiaburii sau chiar indulgența față de ei). Astfel, în februarie 1930, numai la un an de la numirea în funcție, a fost demis secretarul CRM de partid H. B. Bogopolskii. Comisia trimisă de la Harkov constatase că organele locale n-au întreprins măsurile necesare pentru desfășurarea colectivizării compacte, au recurs la forțarea artificială a acestui proces, aplicând măsuri represive, care, în ultima instanță, au condus la ieșirea în masă a țăranilor din colhozuri. De asemenea, conducerea republicii era învinuită că nu au fost îndeplinite planurile în dome Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 97, p. 304.

839

O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 273.

840

I. Moiseev, Aspecte ale vieţii politice şi culturale din RASSM. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6, pp. 67-68.

841

A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 32, p. 148; doc. 33, pp. 149-152; doc. 34, pp. 152-154; doc. 36, p. 156; doc. 145, p. 419.

842

A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 157, pp. 467-472.

843

C. Stratievschi, Promîşlennosti Moldavscoi ASSR, op. cit., p. 48.

844

164

niul industriei. În aprilie 1930, în calitate de secretar al CMR de partid este trimis de la Harkov, I. M. Ilin845, confirmat formal în această funcție de plenara ordinară a CMR de partid, care, de asemenea, nu va îndreptăți speranțele organelor ierarhic superioare în soluţionarea problemelor identificate (realizarea planului de colectări, a procesului de colectivizare, depăşirea foametei) și a fost schimbat, la scurt timp, în octombrie 1931, cu I. S. Placinda. În februarie 1932, după discutarea situației din RASSM în cadrul ședinței Biroului Politic al CC al PC (b) din Ucraina, a fost eliberat din funcție și S. V. Dimitriu, președintele SCN al RASSM. La începutul lunii aprilie același an, în funcția respectivă a fost readus Gr. Starîi, iar în iulie, în locul lui I. S. Placinda a fost numit în calitate de secretar al CMR de partid I. N. Sirko846. Situația din republică cu privire la foamete, însă nu se va schimba în curând. Drept rezultat, în iunie 1933, Sirko va fi înlocuit cu O. G. Bulat, de naționalitate armean, un protejat de-a liderului de la Kremlin A. Mikoian847. În următorii patru ani, 1934 – 1938, vor fi desemnați în calitate de primi secretar ai CMR de partid Siderski, Todres, Borisov, care de asemenea, vor fi destituiţi şi vor cădea victime ale represiunilor sub diferite motive. La momentul convocării Conferinţei a I-a a organizaţiei de partid din toată Moldova (decembrie 1924) în RASS Moldovenească se numărau 16 celule de partid ale întreprinderilor industriale şi de transport şi 30 celule de partid săteşti, care întruneau 682 de comunişti – 413 membri şi 269 candidaţi. În primele patru luni ale anului 1925 în partid au fost primite 302 persoane, iar la 1 octombrie acelaşi an în republică se numărau deja 75 celule de partid care reuneau 1299 de comunişti848. Sub aspect naţional, conform informaţiilor de la sfârşitul lunii decembrie 1924, în organizaţia republicană de partid se numărau doar 43 moldoveni şi 63 vorbitori de „limbă moldovenească’’849. În anii 1929 – 1931 în partid s-au înscris 4133 de persoane, iar în aprilie 1932 organizaţia regională de partid număra în rândurile sale 5323 membri. Aceasta se completa, în principal, din contul muncitorilor şi ţăranilor săraci și nevoiași. Numai în 1931, organizaţia republicană de partid a admis în rândurile sale 1029 de persoane, dintre care muncitori – 57 %, ţărani – 42 %, slujbaşi – 1 %850. La sate în 1933 activau 2365 comunişti851. Au urmat perioadele de curăţire a rândurilor partidului, care erau însoţite de stoparea temporară a recrutării de noi membri852. În a doua jumătate a anului 1934 în RASSM a decurs campania ordinară de „curăţire” a rândurilor partidului. După care, la 27 februarie 1935, CMR de partid i-a fost adresată o scrisoare „strict secretă” în care se comunica: „Pentru a nu permite pătrunderea repetată...a duşmanilor partidului pe frontul cultural, CC al PC (b) U alcătuieşte lista persoanelor care nu pot fi admise în activitatea pe frontul cultural fără consimţământul A se vedea: ibidem., pp. 51-52.

845

A se vedea: ibidem, p. 61.

846

A se vedea: ibidem, p. 99.

847

V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 56.

848

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 65, p. 208.

849

Ocerki istorii Kommunisticescoi partii Moldavii, op. cit., pp. 150-151, 142.

850

C V. Stratievschi, Soţialisticescaia rekonstrukţia, op. cit., p. 275.

851

A se vedea: Insituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 60.

852

165

CC al PC (b) U în fiecare caz particular. Pentru alcătuirea acestei liste este necesar ca în termen de cinci zile CMR de partid să alcătuiască lista tuturor celor excluşi din rândurile partidului şi organizaţiei comsomoliste, precum şi a celor fără de partid, destituiţi de organele de partid...din frontul cultural”853. Către 1 ianuarie 1936 în RASSM au rămas înregistraţi 2177 comunişti şi 1248 candidaţi în membri de partid, din 2893 membri şi 2875 candidaţi în membri existenţi conform informaţiilor de la 1 ianuarie 1933. De la 1 ianuarie 1934 până la 10 aprilie 1937 din rândurile partidului au fost excluse 2153 de persoane854. În perioada Marii Terori, ca urmare a denunţurilor, calomniilor, învinuirilor politice o bună parte din membrii de partid devin victime ale represiunilor staliniste. În consecinţă, rândurile organizaţiei de partid din RASSM s-a redus considerabil, de la 5715 în 1933, la 3097 în 1938855. A urmat o campanie de recrutare a noilor membri de partid. Numai în 8 luni ale anului 1939 (1 aprilie – 1 decembrie) în organizaţia regională de partid au fost primiţi 2371 de persoane856. Sub aspectul componenței sociale, organizaţia regională de partid în ianuarie 1925 era constituită din 57,77 % muncitori, 31,96 % ţărani, 10,27 % reprezentanţii altor categorii sociale. Din punct de vedere al componenţei naţionale, moldovenii constituiau 6,3 %, ucrainenii – 31,67 %, ruşii – 41,64 %, evreii – 15,70, 1,91 % reprezentanţii altor naţionalităţi857. Această situaţie a fost caracteristică şi pentru anii următori. Astfel, la data creării RASSM în organizația de partid a republicii erau doar 9 moldoveni, la 1 decembrie 1925-56, la 1 august 1926-190, iar la 1 iulie 1927 – 270 moldoveni. În organizaţia comsomolistă din RASSM la 1 ianuarie 1926 erau 114 moldoveni, la 1 iulie 1926 – 663 şi la 1 octombrie 1927 – 847 tineri moldoveni858. În 1925, printre cei 11 secretari ai comitetelor raionale de partid figurau 7 ruşi, 2 ucraineni şi 2 moldoveni. Din totalul de 59 de funcţionari ai nomenclaturii CMR de partid, se numărau 19 ruşi, 18 ucraineni, 16 evrei şi doar 6 moldoveni. Şi în structura comisariatelor numărul moldovenilor era inferior celorlalte etnii. Astfel, în 1926, din cei 377 funcţionari ai comisariatelor, ucrainenii alcătuiau 40,7 % (154 persoane), evreii – 32,3 % (122 persoane), ruşii – 13,3 % (59 persoane), moldovenii – 4,7 % (18 persoane)859. Organele de partid din republică nu încetau, însă, să raporteze despre „succesele” moldovenizării şi promovarea cadrelor moldoveneşti în structurile de partid şi de stat. Într-un Memoriu al CMR de partid, adresat BP al CC al PC (b) U, la 15 iunie 1927, se anunţa că, din 99 membri ai CEC de legislatura a 3-a 26 sunt moldoveni. Comisari ai poporului – 9 moldoveni şi cunoscători ai limbii moldoveneşti din 11, din 249 lucrători AOSP a RM, F. 49, inv. 1, dos. 2832, f. 65.

853

E. V. Floca, V te tridţatîie godî (o kommunistah respublicanscoi partorganizaţii – jertvah stalinskih represii). În: „Kommunist Moldavii”, 1990, nr. 3, p. 89.

854

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei, (II), op. cit., p. 76.

855

V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 61.

856

AOSP a RM, F. 49, inv. 1, dos. 13, f. 49; A. Grecul, Rasţvet, op. cit., p. 57.

857

IV-a Oblastnaia Conferenţia Moldavscoi Organizaţii KP (b) U (10 – 16 noiabrea 1927 goda). Stenograficeskii otcet. Balta, 1928, pp. 308-309; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 3; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 135, p. 399.

858

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 56-57.

859

166

în Comitetele Executive Raionale – 97 sunt moldoveni, preşedinţi ai Comitetelor Executive Raionale – 9 moldoveni din 11. Componenţa sovietelor săteşti: din 5213 membri ai sovietelor săteşti – 1088 sunt moldoveni (aproximativ 22 %), preşedinţi ai sovietelor săteşti – 99 moldoveni din 213860. În anii următori această situaţie n-a suportat schimbări esenţiale. De exemplu, în 1936, din 64 lucrători ai aparatului Comisariatul Poporului pentru finanţe, erau doar 5 moldoveni şi 7 persoane care posedau la nivelul comunicării „limba moldovenească”, în aparatul Comisariatului Poporului pentru agricultură, din 86 lucrători erau numai 7 moldoveni861. Chiar şi în aparatul Comisariatului Poporului pentru învăţământul public, din 39 lucrători erau 13 moldoveni şi alţi 16 cunoscători ai „limbii moldoveneşti”862. O situaţie similară era şi în rândurile deputaţilor din sovietele de diferite nivele863. Excepţie au făcut doar structurile de nivelul local sau raional, unde moldovenii, în condiţiile politicii de „moldovenizare” şi „indigenizare”, au ajuns să deţină funcţii de răspundere în organele de partid şi sovietice. În urma represiunilor numărul moldovenilor în structurile de partid şi de stat s-a redus considerabil. Grupul restrâns de moldoveni încăpuţi în această elită bolşevică erau înstrăinaţi de neam şi rusificaţi în spirit, încât nici ei nu alcătuiau un element suficient pe care să se bizui această autonomie sovietică cu pretenţie de a se considera moldovenească. Parte componentă a sistemului politic din RASSM, care serveau drept „curea de transmisie” dintre partid şi popor, caracteristică regimului bolşevic, în ansamblu, a fost comsomolul (ULCT din RASSM, constituit în ianuarie 1925, secretar – P. I. Chior-Ianachi)864, sindicatele (constituite în februarie 1925, preşedinte – H. B. Bogopolskii)865, Comitetele ţăranilor nevoiaşi, sfaturile femeilor, alte organizaţii obşteşti. Create şi dirijate de partid chiar din primele luni de existenţă a republicii, treptat în rândurile lor au fost înregimentaţi zeci de mii de membri din diferite categorii sociale şi profesionale. Prin intermediul acestora, tineretul, oamenii muncii, erau mobilizaţi la realizarea sarcinilor economice şi politice trasate de forurile diriguitoare ale partidului (colectivizare, industrializare, revoluţia culturală, educarea comunistă a maselor), contribuind din plin la implantarea „noii societăţi”. La 10 ani de la crearea RASSM, în organizaţia comsomolistă republicană, care şi-a trasat drept scop „ajutorul partidului la realizarea şi efectuarea practică în viaţă a politicii naţionale şi, în legătură cu aceasta, ridicarea spiritului activ general al organizaţiei”866, erau înregistraţi 11.026 de tineri aşa – numiţi proletari şi colhoznici. Din numărul lor total moldovenii constituiau 30 %. În perioada 1924 – 1934, circa 2000 din persoanele care au fost membri în comsomol au ajuns membri de partid867. În 1931, sindicatele din republică numărau 24.000 membri, dintre care moldoveni – 2562 sau 11,1 %868. 860

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 146, pp. 423-424.

861

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 125, p. 260; doc. 126, p. 261.

862

Ibidem, doc. 128, p. 264.

863

: A se vedea: A. T. Roman, Uciastie trudiaşcihia Modavscoi ASSR, op. cit., pp. 40, 42, 52.

864

A se vedea: Komsomol Moldavii v dokumentah i materialah (1918 – 1941 gg.). Kişinev, Cartea Moldovenească, 1971, pp. 55-58.

865

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 95, pp. 167-168.

866

Ibidem, p. 55.

867

G. I. Bulat, 10 ani ai RASSM, op. cit., p. 10; Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 53.

868

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 41, p. 117.

167

Organizație Comsomolistă. Tiraspol, 1923. Sursă: Arhiva Centrală a Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. RASSM. Cota arhivistică: н/3090

În baza prevederilor Constituţiei RASSM, din aprilie 1925, organele de stat din această republică aveau dreptul de a stabili structura administrativ-teritorială (art. 39), stema şi drapelul autonomiei moldoveneşti (art. 48), care trebuiau să fie aprobate de organele de conducere ale Ucrainei869. Teritoriul RASSM nu putea fi înstrăinat fără voinţa poporului acestei entităţi. Treptat, însă, aceste drepturi vor fi limitate sau, chiar anulate. Constituţia RSS Ucrainene din 1937, stabilea că nu numai frontierele RASSM, ci şi diviziunea teritorial-administrativă raională a acesteia, ţineau de competenţa exclusivă a organelor supreme de stat ucrainene870. Astfel, Constituţia RASSM din ianuarie 1938, nu mai includea aceste drepturi, ele trecând în competenţa exclusivă a organelor legislative ale RSS Ucrainene. Conform art. 111 „Stema de stat a RASSM este stema de stat a RSSU”, iar art. 112 stipula „Drapelul de stat al RASSM este drapelul de stat al RSSU”871. Către 1940, RASSM era în realitate o simplă regiune a Ucrainei cu o autonomie limitată, formală. Se pregătea astfel anexarea Basarabiei şi dezmembrarea ei teritorială. Acest fapt va fi demonstrat în procesul de creare a RSSM, în august 1940, desfăşurat fără participarea populaţiei şi prin dezmembrarea teritorială nu numai a Basarabiei dar şi a RASSM. I. Şişcanu, Formarea, op. cit., pp. 62, 63.

869

Ibidem, p. 63.

870

Ibidem, pp. 64-65.

871

168

Simbolurile de stat ale RASSM

Odată cu formarea republicii autonome în stânga Nistrului a fost abordată şi problema simbolurilor ei. La 22 decembrie 1924, Biroul CMR de partid a examinat chestiunea „Cu privire la Constituţia RASSM”. Comisia creată în acest scop, condusă de V. I. Frolov, reprezentantul Comisariatului Poporului pentru Justiţie al RSS Ucrainene, a elaborat proiectul Constituţiei, inclusiv proiectele stemei şi steagului RASSM872. Chestiunea a fost discutată în cadrul acestui organ şi la 20 februarie 1925873. În proiectul Constituţiei, discutat la I Congres al Sovietelor deputaţilor muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii din toată Moldova (aprilie 1925) era fixat un articol special, nr 42, „Cu privire la stema şi steagul RASSM”874. Constituţia RASSM, aprobată la Congres şi confirmată apoi de Congresul Sovietelor din toată Ucraina pe 10 mai 1925, în capitolul VII, articolul 48 proclama: „RASS Moldovenească are stema şi steagul său de stat, stabilite de CEC Moldovenesc şi confirmate de CEC din toată Ucraina”. Este de remarcat că la acel moment, descrierea şi imaginea lor încă nu fusese elaborate şi aprobate. Pe 4 septembrie 1925, în şedinţa Prezidiului CEC al RASSM a fost adoptată hotărârea cu privirea la organizarea concursului pentru elaborarea stemei şi steagului şi creată o comisie în acest scop875. Deja pe 21 septembrie, în şedinţa Prezidiului Mic al CEC al RASSM, după examinarea chestiunii cu privire la proiectul stemei de stat şi a drapelului RASSM s-a hotărât de a introduce o serie de amendamente care vizau conţinuturile şi amplasarea elementelor constituante: a) în proiectul stemei – inscripţiile „RSS Ucraineană” în limba rusă şi „Proletari din toate ţările, uniţi-vă !” în limbile „moldovenească”, ucraineană şi rusă; precum şi elementele – snopii cu spice, steaua, panglica, ştiuletele de porumb, frunzele şi viţa de vie. Harta RASSM, reprodusă pe stemă, includea teritoriile din stânga şi dreapta Nistrului, fără a fi specificată Basarabia. Partea de pe malul stâng urma să fie colorată în culoare roşie, iar malul drept în culoare neagră, trasându-se pe această parte diagonale de culoarea părţii stângi. Literele de-a lungul teritoriului să fie plasate astfel, încât pe malul drept să se afle RAS, iar pe malul stâng SM; b) proiectul drapelului includea următoarele elemente: secera şi ciocanul, ştiuletele, spicul şi inscripţia „RASSM”876. În şedinţa CEC din 19 octombrie 1925 aceste proiecte au fost adoptate. Urma ca proiectele propuse să fie aprobate de forurile ucrainene. Acest proces, însă, s-a tergiversat. Cele mai controversate discuţii a suscitat plasarea în stemă a hărţii RASSM, care cuprindea şi teritoriul Basarabiei877. Din anumite motive, în şedinţa Biroului CMR de partid, din 23 februarie 1926, s-a hotărât de a scoate din stemă, în genere, harta RASSM şi în locul ei se fie amplasat simbolul secerii şi ciocanului878. Ulterior, totuşi, în şedinţa aceluiaşi organ de partid, din 2 noiembrie 1926, s-a discutat din nou chestiunea despre stema şi drapelul RASSM, fiind 872

S. Andrieş-Tabac, op. cit., p. 249.

873

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 81, p. 245.

874

A. Moraru, I. Şişcanu, Tricolor – simvol Moldavscogo gosudarstva. În: Simvol gosudarstvennosti. Alc. M. Adauge. Kişinev, Cartea Moldovenească, 1990, pp. 57-58.

875

S. Andrieş-Tabac, op. cit., p. 250.

876

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 101, pp. 313-314.

877

S. Andrieş-Tabac, op. cit., p. 251.

878

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 121, p. 367.

169

adoptată următoarea hotărâre: „Având în vedere că, potrivit hotărârii CEC din toată Ucraina, graniţa RASSM trece pe râul Prut, să se pună în faţa CC problema păstrării hărţii Basarabiei pe stema RASSM”879. Preocupaţi de tărăgănarea soluţionării chestiunii cu privire la stemă şi drapel, membrii Biroului CMR de partid, prin intermediul unei scrisori redactată de Raevici, secretarul acestui comitet, informa, la 11 iulie 1927, secretariatul CC al PC (b) din Ucraina: „Noi existăm deja de 3 ani, dar stemă şi drapel nu avem. Cauza tărăgănării acestei chestiuni este să lăsam sau nu harta Basarabiei pe stema Moldovei. Noi insistăm categoric asupra păstrării pe stemă a hărţii Basarabiei şi aceasta este de înţeles,...indiscutabil, din punct de vedere politic, este just şi oportun. Basarabia este partea ocupată a Republicii noastre”880. Această poziţie va fi reconfirmată în scrisoarea, din 21 iulie 1927, a Reprezentantului permanent al RASSM pe lângă guvernul RSSU, Malcikov, către secretarul CEC din toată Ucraina, A, Buţenko prin care raporta că proiectul stemei şi drapelului RASSM, prezentat de către CEC al RASSM spre aprobare Prezidiului CEC din toată Ucraina, potrivit art. 48 al Constituţiei RASSM reprezintă stema de stat a Republicii, după tipul elementelor republicilor unionale şi autonome, însă „Vinieta conţine harta RASSM reunită cu Basarabia...Ideea stemei – RASSM reunită cu Basarabia – este conformă acelor momente politice, din care Partidul Comunist şi Puterea Sovietică au reieşit la formarea Republicii Moldoveneşti”, şi, „această idee acum reflectă cel mai bine atitudinea noastră faţă de Basarabia”, care se reduce la aceea, că „RASSM în hotarele actuale este de neconceput. Ea poate şi trebuie să fie unită cu Basarabia”881. Proiectele stemei şi drapelului RASSM au fost discutate la şedinţa, din 22 iulie 1927, a Biroului CC al PC (b) din Ucraina, şi cu posibilele amendamente urmau a fi trimise CEC din toată Ucraina spre aprobare882. Însă propunerile conducerii republicii autonome nu au fost susţinute, bolşevicii ucraineni insistând pe neacceptarea în stemă a hărţii RASSM cu Basarabia. După cum afirmă unii istorici, deşi liderii RASSM au ridicat problema simbolurilor şi în continuare, ea nu a fost deloc soluţionată883. Se pare că, astfel, conducerea ucraineană nu dorea ca în eventualitatea reanexării Basarabiei şi a formării, în primul rând, pe baza ei a unei republicii unionale, în componenţa acesteia să fie incluse şi teritoriile din stânga Nistrului. După adoptarea noii Constituţii a RSSU, la 31 ianuarie 1937, imaginile ajustate ale stemei şi drapelului acestei republici, au stat la baza noilor simboluri ale RASSM. Noua Constituţie a RASSM, adoptată la 6 ianuarie 1938, conţinea un capitol special (al X-lea) „Gherbul, flagul, capitala” („Stema, drapelul, capitala” – n. n.). Conform art. 111 „Stema de stat a RASSM este stema de stat a RSSU”, iar art. 112 stipula „Drapelul de stat al RASSM este drapelul de stat al RSSU”. Singura deosebire consta în faptul că atât primul simbol, cât şi cel de-al doilea conţineau suplimentar, jos la inscripţia „RSSU”, şi inscripţia „RASSM” în limbile ucraineană şi „moldovenească”884. Ibidem, doc. 142, p. 416.

879

Ibidem, doc. 147, p. 429.

880

S. Andrieş-Tabac, op. cit., pp. 251-252.

881

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 149, p. 432.

882

A se vedea: O. S. Galuşcenco, O pervoi Konstituţii moldavscogo naroda. În: Vehi moldavscoi gosudarstvennosti. Sbornik tekstov Konstituţii, coord. V. Ţaranov. Chişinev, 2000, p. 57 ş. a.

883

A se vedea: S. Andrieş-Tabac, op. cit., pp. 254-255; I. Şişcanu, op. cit., pp. 64-65.

884

170

Stema Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (1924–1940) în componența Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Circa 1927–1929. Sursă: Arhiva Centrală a Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. RASSM. Cota arhivistică: 13271

885

A se vedea: O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., pp. 374-375.

171

Astfel, prin formarea RASSM, regimul stalinist a încercat să creeze o „națiune moldovenească”, cu toate atributele indispensabile, cu un teritoriu strict delimitat, cu propriul ei aparat de stat și cu elite conducătoare, o „limbă moldovenească” distinctă, o cultură etnolingvistică fără naționalism politic, ca unică manifestare a naționalismului „sănătos” ce se încadra în logica „primordialismului” moldovenesc de tip sovietic, simbolurile inventate ale unui stat suveran, cu drapel și stemă, deși fără suveranitate reală sau drept de expresie politică”885.

CAPITOLUL II. RASSM – laborator de experimentare a tehnologiilor privind tezele sovieto-cominterniste ale moldovenismului 1. „Moldovenismul” sovietic si politica etnoculturală

Politica naţională bolşevică din primii ani, în timpul căreia noul regim, a încercat să oprească şi să vindece efectele pe termen lung ale politicii ţariste de rusificare a populaţiei ne ruse din imperiu, căutând să le asigure un anumit grad de autonomie culturală, cu acceptarea şi promovarea lor în sistemul federal al puterii, dar prin păstrarea puterii monolitice a partidului comunist. Era şi un efort de contracarare a şovinismului rusesc prin asigurarea unui loc bine definit al culturilor şi limbilor ne ruse în nou formata uniune. În sus-numitele unităţi administrative, limbile locale urmau a fi introduse în administraţia de stat, în justiţie, în învăţământ şi în mass-media. Guvernul central va promova ideea unor culturi locale „socialiste în conţinut şi naţionale prin formă”. Din acest motiv, culturile naţionale trebuiau să fie remodelate pentru a se conforma proiectelor partidului comunist de creare a societăţii sovietice ca un tot, în condiţiile în care naţionalităţile urmau să participe în mod activ la acest proces, conducerea acestora urmând să fie asigurată de lideri locali în limbile naţionale. Astfel, problema naţionalităţilor se împletea organic cu problema participării culturale şi politice a intelectualităţii ne ruse la viaţa republicilor naţionale. Sistemul federal oferea un statut superior naţionalităţilor titulare ale republicilor unionale şi un statut inferior naţionalităţilor titulare ale republicilor, regiunilor şi districtelor autonome. Deja la congresul al X-lea al partidului (1921), în noile condiții istorice, urmând strategia de lungă durată în „problema națională”, bolșevicii, teoretic refractari ideii de a acorda factorului etnonațional o pondere însemnată, au înțeles că acest lucru constituia una din cele mai importante surse de legitimitate, mai ales din perspectiva faptului că Imperiul țarist neglijase consecvent drepturile culturale și politice ale minorităților886. Politica sovietică a naționalităților a fost definitiv formulată la Congresul al XII-lea al PC (b) din toată Uniunea din aprilie 1923 și la Conferința privind „Politica Naționalităților” din iunie 1923. Rezoluțiile celor două organe de conducere ale partidului, împreună cu luările de cuvânt ale lui Stalin în susținerea lor au devenit directive bolșevice standard pentru politica naționalităților și au fost valabile de-a lungul perioadei staliniste, dar și mai târziu. Conform acestor prevederi, statul sovietic urma să susțină la maximum acele „forme” ale națiunii care nu contraveneau statului unitar central. Aceasta însemna suportul pentru următoarele forme naționale: 1. Teritoriile naționale; 2. Limbile naționale și elitele, numite curând politici de indigenizare („korenizația”), în conformitate cu care în fiecare teritoriu național, limba naționalității titulare devenea limbă oficială, iar crearea și promovarea elitelor naționale în funcțiile de conducere ale partidului, guvernului, economiei, culturii și educației devenea o axiomă; 3. Cultura națională, care presupunea promovarea sistematică a identității naționale și a simbolurilor identității naționale: folclorul, muzeele, opera, teatrul, scriitorii autohtoni, portul, bucă A se vedea: I. Cașu, Etnicitate și politică în Moldova Sovietică, op. cit., pp. 58-59.

886

172

tăria etc.887, adică crearea unei culturi națională prin formă și socialistă prin conținut; 4. Federalismul, având la bază Tratatul cu privire la formarea URSS, semnat la 30 decembrie 1922, care consfințea o nouă denumire a imperiului – „stat unional”, iar fostele teritorii naționale deveneau „republici unionale”. Potrivit lui Gh. Cojocaru, liderii sovietici au inventat un nou tip de „contract social” pentru a valida legitimitatea istorică a regimului bolșevic888. În ansamblu, aşa cum se remarcă, imediat după instaurarea puterii sovietice, bolşevicii s-au străduit să convingă naţionalităţile ne-ruse că ei erau campionii eliberării popoarelor şi că au o atitudine total diferită faţă de „problema naţională” în comparaţie cu fostul regim, mai ales că Imperiul Rus avuseră faima de „închisoare a popoarelor”, după expresia consacrată de Lenin889. În acelaşi timp, specificul politicii naţionale din URSS consta în diseminarea unei logici de imperiu, în care urmau să fie unificate un şir de popoare, dar care în esenţă nu formau o naţiune monolită. Acest caracter imperial al modelului de stat-naţional era recunoscut indirect de însuşi Stalin, care percepea Uniunea drept un „conglomerat de naţiuni sovietice”. După aceeaşi logică a fost decretată şi înfiinţarea, în 1924, a unui şir de republici autonome, cărora urma să li se atribuie câte un popor titular890. Astfel, scopul central al politicii naționale sovietice era să mențină integritatea teritorială a URSS, să asigure stabilitatea internă și să întărească procesul integrării naționale a părților constitutive. Politica sovietică a naționalităților a fost însă extrem de inconsecventă, tinzând spre „indigenizare” și „înflorire” a naționalităților, dar promovând dezideratele ideologice ale „ștergerii”, „apropierii” și „fuziunii” acestora891. De asemenea, după cum se remarcă, în cazul teritoriilor naţionale aflate la periferiile hotarelor sovietice, „conţinutul politicii culturale a constat în anumite momente în insistenţa asupra diferenţelor dintre populaţia locală şi populaţiile înrudite aflate de cealaltă parte a graniţei internaţionale şi în alte momente a încercat să submineze legăturile elementare de limbă şi cultură dintre cele două. Ţelul era însă în mare parte acelaşi: efortul de a folosi politica naţională şi de construire a naţiunii ca instrumente ale politicii externe, contracarând astfel, pretenţiile naţionaliştilor burghezi din statele vecine cu propriile lor mijloace”892. Totuși, în pofida politicii de „egalitarism cultural” din anii 1920 – 1930, autoritățile bolșevice au promovat în RASSM, comparativ cu alte republici sovietice, o politică etnoculturală distinctă, determinată, în primul rând, de obiectivele politicii expansioniste de extindere a revoluției proletare și de sovietizare a teritoriilor de peste Nistru, pentru a asigura o bază politico-culturală de implantare a așa-zisei națiuni „sovietice moldovenești” din RASSM în Basarabia893. Puterea de emancipare a revoluţiei bolşevice urma să le ofere un viitor mai luminos moldovenilor şi trebuia folosită pentru a crea o cultură independentă, sovietică şi auten O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 178

887

Ibidem, p. 179.

888

I. Caşu, „Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944 – 1989). Chişinău, Cartdidact, 2000, p. 40.

889

L. Prisac, Sub ocrotirea „fratelui mai mare” sau despre „naţionalităţile conlocuitoare” în R(A)SSM. În: Panorama comuismului, op. cit., p. 419.

890

O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 180.

891

Ch. King, Moldovenii, op. cit., pp. 53-53.

892

E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 636.

893

173

tic moldovenească pentru a-i ridica pe moldoveni, consideraţi unul din cele mai înapoiate popoare ale fostului imperiu, la nivelul deja obţinut de alte popoare ale Uniunii Sovietice. În cazul RASSM, sarcina principală a construcţiei de stat era să demonstreze, chiar şi formal, dezvoltarea naţional-culturală a naţiunii titulare. Din start, regimul sovietic a încercat să reprezinte republica drept naţională după numărul şi reprezentativitatea naţiunii titulare. Aceasta presupunea creşterea numărului persoanelor de etnie moldovenească în instituţiile de partid şi de stat, introducerea „limbii moldoveneşti” în toate sferele vieţii sociale, deschiderea de şcoli şi promovarea limbii autohtonilor în educaţie, editarea şi răspândirea tipăriturilor în limba naţională, acordarea unei atenţii speciale rolului femeilor în republică, mai ales a celor analfabete, răspândirea ideilor revoluţionare şi antrenarea activă a populaţiei la construirea socialismului prin programe de educaţie politică în limba băştinaşilor. În același timp, politica etnolingvistică promovată de regim excludea din start naționalismul politic și admitea doar naționalismul „sănătos” în variantă sovietică de sorginte moldovenistă, pentru a-l justifica în scopuri expansioniste față de România. Problema privind obiectivele dezvoltării lingvistice a populaţiei moldoveneşti din stânga Nistrului s-a aflat în centrul autorităţilor bolşevice încă până la crearea RASSM. Deja la sfârşitul lunii august 1924, A. Grinştein, care era conducătorul ideologic al Comitetului de organizare al RASSM, într-un articol publicat în ziarul „Odesskie izvestia” și intitulat „La hotarele republicii noastre”, fundamenta teoria celor două popoare şi limbi diferite, roman şi moldovenesc şi, respectiv româna şi moldoveneasca, plecând de la modelul dezvoltării etnolingvistice a ruşilor şi ucrainenilor894. El, recunoscând că „moldovenii sunt una din cele mai înapoiate naţionalităţi din partea europeană a Uniunii noastre”, schiţa obiectivele politicii naţionale ce urmau a fi realizate în viitoarea republică: „Ea va ridica nivelul de cultură al sătenilor moldoveni şi-i va apropia şi mai mult pe oamenii muncii moldoveni de oamenii muncii din Ucraina şi din toată Uniunea. Săteanul moldovean va învăţa să priceapă mai bine esenţa puterii sovietice atunci când, delimitat în cadrul unei republici autonome, el, acolo, în limba sa şi în conformitate cu particularităţile sale de trai, va începe să-şi construiască viaţa sa socială”. Şi, toate acestea, pentru ca „să servească statelor burgheze şi, în primul rând, vecinilor noştri cei mai apropiaţi drept o lecţie ilustrativă vie cum trebuie rezolvată, din punct de vedere săteano-muncitoresc, complicata problemă naţională”895. În aceste condiţii specifice, proiectul Republicii Moldoveneşti a adus în prim planul preocupărilor legate de esenţa traducerii lui în viaţă, problema identităţii naţionale (etnoculturale) şi lingvistice a acestei entităţi, aspecte care nu au fost, practic, abordate, decât expeditiv, în „Memoriul” din 4 februarie 1924. Problema identitară a reliefat diferenţe ireconciabile de poziţii. În istoriografia problemei această chestiune a fost interpretată prin paradigma confruntării dintre două curente-dintre aşa-numiţii „românizatori” şi „autohtonişti”, primii pledând pentru o limbă şi o cultură românească, cei de-ai doilea – pentru edificarea unei limbi neaoşe locale şi a unei etnii moldoveneşti, diferite de cea română896. O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 274.

894

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 35, pp. 155-156.

895

Ibidem, p. 29.

896

174

În acest context, dezbaterile privind vectorul politicii etnoculturale în RASSM s-au desfășurat sub semnul a două tendințe diametral opuse: una „moldovenistă”, promovată de majoritatea liderilor locali și susținută de conducerea de la Harkov și Moscova, care urmărea deznaționalizarea populației românofone din stânga Nistrului, și alta „românizatoare”, reprezentată de comuniștii emigranți români și unele elite locale, care pledau pentru dezvoltarea limbii și culturii moldovenești în strânsă legătură cu limba și cultura română897. De asemenea, s-a accentuat că prin politicile etnoculturale iniţiate şi promovate în RASSM se urmărea „justificarea unei identităţi deosebite de cea română”, cu scopul de a masca pretenţiile teritoriale sovietice faţă de statul român. Disputa dintre „românizatori” şi „autohtonişti” avea, înainte de toate, drept miză supremă identitatea şi însuşi destinul istoric şi cultural al românilor de la Nistru şi nu a fost numai una locală898. Ea s-a desfășurat la cele mai înalte nivele politice, implicând importanţi factori responsabili de la Harkov şi Moscova, precum şi vârfurile Cominternului şi conducerea PC din România. Deciziile luate vor marca dramatic evoluţiile din RASSM şi, ulterior, din Basarabia, traumând limba, gândirea şi spiritualitatea românească din acest spaţiu, producând efecte nocive şi recidive degradante care poluează spaţiul public899. După proclamarea RASS Moldoveneşti, regimul stalinist va pretinde şi existența unui „popor” moldovenesc distinct, ca şi purtător al acestei recente statalităţi, divizat de malurile Nistrului, chiar dacă era lucru știut și recunoscut că majoritatea moldovenilor locuiau dincolo de râul Prut. Într-o epocă, în care pentru dictatura proletariatului nimic nu mai era imposibil, faptul că „raportul dintre crearea statului şi crearea naţiunii era chiar mai complex, deoarece atât identitatea naţională, cât şi cea statală erau creaţii artificiale” 900. nu părea că deranjează, dimpotrivă. Pentru a-şi atinge scopul, la scurt timp după înfiinţarea RASSM, autorităţile sovietice au demarat o politică de culturalizare în stil moldovenist. În general, în vederea fundamentării „etniei moldoveneşti” inventate, şcoala etnografică sovietică s-a axat prioritar pe etnogeneza şi lingvistică a acesteia. Stabilirea etnogenezei a presupus demonstrarea existenţei „etniei moldoveneşti” de foarte mult timp în contextul unor anumite etape de dezvoltare prevăzute de teoria marxistă vulgarizată. În ceea ce priveşte lingvistica, aceasta prevedea mai puţin reliefarea funcţiilor efective ale limbii, cât codificarea, încadrarea în forme şi clasificarea acesteia după un criteriu ideologic sau chiar strict administrativ-limbă vorbită, scrisă, literară901. Însă, dând curs acestei entităţi artificiale, în realitate, autorităţile sovietice au generat apariţia unei noi minorităţi naţionale, din moment ce ponderea moldovenilor în regiune, potrivit recensămintelor sovietice nu depăşea 1/3 din populaţie. În pofida acestui fapt, moldovenilor li s-a atribuit titulatura de „naţionalitate de bază a RASSM”. Oferirea unui statut administrativ special moldovenilor în componenţa RSSU nu reprezenta altceva decât un gambit al politicii expansioniste staliniste902. E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 638.

897

Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 130.

898

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., p. 29.

899

W. P. V. Meurs, op. cit., p. 16.

900

L. Prisac, op. cit., p. 420.

901

Ibidem, pp. 419-420.

902

175

Astfel, în rezoluţia Conferinţei I-a a regionalei de partid (decembrie 1924), pornind de la considerentele „că organizarea Republicii trebuie să demonstreze muncitorilor şi ţăranilor atât din Republică, cât şi din acea parte a Republicii care se mai află sub ocupaţia boierilor români, – în ce mod poate fi dezvoltată economia naţională sub puterea sovietică”, se trasa drept sarcină prioritară pentru Comitetul Regional „să urmeze toate măsurile puterii sovietice îndreptate spre dezvoltarea economică şi culturală a Republicii noastre”, „promovarea fermă în Republică a politicii naţionale a partidului”903. De asemenea, politica etnoculturală care urma a fi promovată în RASSM a avut din start, ca jalon fix, teoria moldovenistă despre existenţa a două popoare est – romanice – moldovenii şi românii. În acest context, la începutul lunii decembrie 1924, liderul bolşevicilor moldoveni, I. Badeev declara: „Noi considerăm că moldovenii sunt o ramură a rasei romane şi au dreptul la autodeterminare naţională. În timp ce cultura română s-a dezvoltat istoriceşte sub influenţa celei franceze/aceasta s-a reflectat în cel mai elocvent mod asupra literaturii, vieţii cotidiene, construcţiei de stat etc. a poporului român/, dezvoltarea naţională moldovenească a mers pe linia influenţei culturii slave iar ulterior ruse, fapt care, de asemenea, s-a reflectat asupra întregului mod de viaţă a moldovenilor”904. Biroul CC al PC (b) din Ucraina, în şedinţa din 15 decembrie 1924, constatând existenţa a două grupări printre lucrătorii moldoveni „unul care acum se află, în temei la Moscova şi care formează aşa-numitul grup de iniţiativă, cu orientare spre cultura română, şi altul-nucleul de bază al comitetului Regional şi al comitetului Revoluţionar al Republicii Moldoveneşti, cu orientare spre cultura popular-moldovenească”905, a preferat să se sprijine pe cel de-al doilea. În condiţiile când politica culturală sovietică s-a concentrat asupra cultivării unei identităţi moldoveneşti distincte, au existat, desigur, iniţial în primul deceniu, dezbateri deschise cu privire la acţiunile concrete şi perspectivele în dezvoltarea culturală moldovenească. Deja în toiul disputelor dintre I. Badeev şi I. Dic de la începutul anului 1925, liderul organizaţiei de partid din republica autonomă, I. Badeev afirma „noi stabilim linia construcţiei culturale în RASSM, ţinând cont de condiţiile luptei de clasă şi de importanţa colosală a mişcării naţionale din Basarabia, din Basarabia ţărănească”906. În contrast cu I. Dic, el reafirma „Toţi ştiu, atât duşmanii noştri, cât şi prietenii noştri şi, în special, masele muncitoare din Basarabia, că formarea RASSM este, înainte de toate, un act politic internaţional. Şi ce ne sfătuiţi? Să mergem pe urmele imperialiştilor români în construcţia culturală din RASSM, să le băgăm limba română pe gât maselor moldoveneşti din Ucraina şi Basarabia? Cum va interpreta ţăranul moldovean românizarea forţată...Pentru noi,...limba nu este ceva sfânt, ci o armă necesară organizării unităţii maselor muncitoare. Noi luăm limba în care vorbesc şi pe care o cunosc masele populare, în ciuda „barbarismelor” ei (expresia tov. Dic)”907. Mai mult decât atât, pentru I. Badeev, RASSM „trebuie să fie un model, un factor viu al construcţiei paşnice a naţionalităţilor care trăiesc amestecate şi, dacă vorbim şi scriem în această limbă în care vorbesc ţăranii-moldoveni din Basarabia şi Ucraina, fie ca această lim Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 66, pp. 209-210.

903

Ibidem, doc. 58, p. 192.

904

Ibidem, doc. 61, p. 199.

905

Ibidem, doc. 74, p. 234.

906

Ibidem, p. 233.

907

176

bă să fie „barbară” pentru urechea fină a tov. Dic şi a părtaşilor lui din sectorul Român, dar pentru moldoveni această limbă „barbară” sună ca un grai matern şi pe înţeles”908. La rândul său, I. Dic, în memoriul din 8 ianuarie 1925, intitulat „Cu privire la construcția culturală în Moldova Sovietică. Contra devierii de rusificare sub drapelul sovietic”, adresat conducerii de vârf de la Harkov și Moscova și a Internaționalei Comuniste, protesta împotriva propunerii de a crea o nouă cultură moldovenească. El se întreba retoric: „despre care cultură nouă poate fi vorba în Moldova Sovietică, unde toţi moldovenii sunt ţărani şi-şi întemeiază mica lor producţie pe cele mai primitive metode ale reproducerii primare?”. Se cerea imperios „să luăm cultura românească şi s-o sovietizăm, să-i injectăm spiritul comunist, sovietic şi revoluţionar şi astfel s-o facem corespunzătoare necesităţilor culturale ale Moldovei Sovietice”. Să se imite „aceeaşi muncă nobilă pe care tovarăşii ruşi şi ucraineni au făcut-o cu cultura şi literatura lor naţională”909. Să nu se dezrădăcineze deci românofonia transnistrenilor în numele bolşevismului şi sovietismului, ci, dimpotrivă, pe formele ei arhaice să se altoiască limba şi cultura românească. Căci identitatea moldovenilor transnistreni nu trebuie despărţită de matca istorică românească, întocmai cum ruşii şi ucrainenii nu-şi renegă moştenirea lingvistică şi culturală. „Noi suntem obligați să folosim în stare finită această comoară spirituală, sublinia I. Dic, moștenitori ai căruia am devenit”. Animat de teoria utopică a „revoluției proletare mondiale”, autorul memoriului accentua că „problema construcției culturale în Moldova Sovietică este mai întâi o problemă politică a mișcării revoluționare mondiale [...] de soluționarea corectă a căreia va depinde consolidarea influenței sovietice în România” sau „compromiterea ideilor sovietice în masele largi din cealaltă parte a Nistrului și mai departe”910. Divergenţele, însă au continuat să persiste. În cadrul şedinţei de lucru a Comitetului „celor trei” al Biroului celulei PC (b) R a Universităţii Comuniste a Minorităţilor din Vest, de la 12 februarie 1925, se remarca „În baza materialelor adunate s-a constatat că între comuniştii români şi basarabeni există divergenţe acute în privinţa politicii din RSS Moldovenească. În timp ce primii neagă existenţa unei naţiuni şi a unei limbi moldoveneşti distincte de cea română, insistă asupra orientării întregii munci culturale din RSSM spre limba română şi asupra introducerii alfabetului latin, după cum şi asupra formării aparatului sovietic şi de partid cu lucrători români, cel de-al doilea insistă că moldovenii sunt o naţiune aparte de cea română, cu o limbă aparte, considerând necesar să se ţină cursul spre dezvoltarea unei culturi moldoveneşti, în baza grafiei chirilice / caracterelor ruseşti /. Polemica în jurul acestei chestiuni a căpătat în cercurile respective o acuitate excepţională, care s-a amplificat îndeosebi în legătură cu aceea că CC al PC (b) U, după cum se vede, s-a situat pe poziţia a doua, moldovenească. Acum adversarii acestei poziţii vor să transfere chestiunea aceasta la CC al PC (b) R”911. Bolșevicii ucraineni, în persoana lui N. Skrîpnik, membru al CC al PC (b) din Ucraina, au reușit să-și impună poziția în cadrul Internaționalei Comuniste cu privire la problema apartenenței identitare a populației băștinașe din Basarabia și RASSM. Rezoluţia în chestiunea naţională a Comisiei Basarabene a plenarei a V-a lărgite a Comitetului 908

Ibidem, pp. 234-235.

909

Ibidem, doc. 69, p. 227.

910

E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 638.

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 76, p. 238.

911

177

Executiv al Internaţionalei Comuniste (aprilie 1925) stabilea: „Partidul comunist din România trebuie să sprijine prin toate mijloacele aspiraţiile naţionale ale moldovenilor care se consideră un popor aparte de cel român şi limba lor aparte distinctă de limba română”, iar tendinţa burgheziei române de a nega „dreptul naţiunii moldoveneşti la însăşi existenţa sa, trebuie să întâmpine cea mai energică critică şi ripostă”. În rezoluţie era condamnată şi poziţia unor lideri ai partidelor comuniste din România şi Moldova sovietică, precum şi a unor emigranţi români şi basarabeni din Rusia Sovietică care considerau că trebuie luat „cursul spre românizarea poporului moldovenesc”. Acest curs era apreciat „drept deviere burgheză” şi obliga partidul comunist din România „să acorde cea mai energică susţinere aspiraţiilor naţionale ale poporului moldovenesc”912. Tot atunci, rezoluţia Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste în chestiunea Basarabiei stabilea drept obiectiv pentru partidele comuniste: „Politica naţională a URSS, în particular formarea RASSM, trebuie să fie exploatată în munca de agitaţie cotidiană în chestiunea naţională din Basarabia”913. În tezele adoptate, în octombrie 1926, de plenara a V-a a CMR de partid „Bilanţul şi perspectivele moldovenizării”, se accentua: „Formarea RASSM, fiind unul din momentele aprofundării muncii partidului comunist şi puterii sovietice în sfera politicii naţionale, a avut la bază necesitatea de a crea cele mai favorabile condiţii pentru dezvoltarea culturală şi atragerea naţionalităţii moldoveneşti la construcţia activă a socialismului în marea Uniune Sovietică”. Mai mult decât atât, după cum se aprecia: „Fiind unul dintre cele mai înapoiate naţionalităţi din cadrul URSS, odată cu formarea RASSM poporului moldovenesc de pe această parte a Nistrului i s-a dat, astfel, un puternic imbold spre renaşterea sa naţional-culturală şi economică”914. Realizarea acestei sarcini s-a lovit, însă, chiar de la început de probleme majore. Încă în 1925, într-un document al CMR de partid se constatau principalele neajunsuri ce împiedicau promovarea politicii naţionale: „În primul rând, numărul mic de comunişti moldoveni...2) numărul infim al intelectualităţii moldoveneşti”915. De asemenea, o altă problemă o constituia componența națională pestriță a populației republicii, fapt remarcat chiar de organele legislative centrale ale Uniunii Sovietice, prin necesitatea de a desfășura activitatea la nivel local în limbile minorităților naționale conlocuitoare916. Analiza rolului atribuit RASSM în politica URSS faţă de România, în perioada interbelică, trebuie să pornească de la situaţia apărută în relaţiile sovieto-române la sfârşitul primului război mondial, după izbucnirea revoluţiei bolşevice din octombrie 1917, şi diversele încercări premergătoare realizării acestei creaţii artificiale în octombrie 1924. După cum s-a văzut, RASSM a fost de la început un „cap de pod” al intereselor sovietice în regiune şi un laborator de experimentare a tehnologiilor de impunere a conceptelor Moscovei privind tezele moldovenismului, în scopul readucerii Basarabiei sub influenţa sa. Astfel, într-o scrisoare adresată Secretariatului CC al PC (b) din Ucraina, la 11 iulie 1927, Raevici, secretarul CMR de partid îşi exprima încrederea, că „Republica Moldovenească, ca o cale de rezolvare justă a problemei naţionale, trebuie să fie acea punte care Ibidem, doc. 95, p. 297.

912

Ibidem, doc. 96, p. 302.

913

Ibidem, doc. 140, p. 410.

914

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 44-45.

915

Deiatelinisti Soveta Naționalinostei i ego Prezidiuma. Pod redakției B. Kulibeșerova. Izdanie ȚIK Soiuza SSR. Moskva, 1929, p. 27.

916

178

va uşura şi va accelera unirea noastră cu partea ocupată a Moldovei – Basarabia”917. La Conferinţa a IV-a CMR de partid (10 – 16 noiembrie 1927) V. I. Holostenko, secretar al CMR, preocupat de perspectiva reanexări Basarabiei de către URSS, sublinia: „ocupându-ne de construcţia naţională aici, pe teritoriul actual al Republicii Moldoveneşti, în nici un caz nu trebuie uitate perspectivele pe care le avem în Basarabia, deoarece frontiera noastră este Prutul, nu Nistrul. De aceea, toată activitatea noastră în această sferă trebuie să fie construită astfel ca să nu ne izolăm în teritoriul pe care îl avem acum, ci să ţinem minte tot timpul că lucrul privind construcţia culturală în viitor se va desfăşura de asemenea şi în rândul moldovenilor (şi a altor naţionalităţi) ce populează Basarabia”. În rezoluţia Conferinţei asupra raportului lui Holostenko „Cu privire la bilanţul şi perspectivele politicii naţionale” se sublinia „încă o dată că promovarea justă şi cu succes a construcţiei naţionale în RASSM este un stimulent pentru continuarea şi amplificarea luptei muncitorilor şi ţăranilor din Basarabia-o parte inseparabilă a Moldovei Sovietice împotriva oligarhiei române pentru eliberarea sa de sub jugul capitalist şi un exemplu maselor oamenilor muncii basarabeni cum pot să-şi construiască viaţa sub dictatura proletariatului, fără moşieri şi capitalişti”918. Se admitea că frontierele moldovenismului trebuiau aruncate şi peste Nistru, în primul rând în Basarabia. Infuzia de românism în limbă şi cultură nu trebuia temută, căci moldovenii transnistreni vor ajunge cu experimentul lor la Chişinău. În acest context, „intelectualității de creație” în proces de formare în republica autonomă, i se atribuia drept sarcină primordială, elaborarea unui sistem de valori, centrat pe „moștenirea culturală a poporului moldovenesc” și o presupusă limbă literară distinctă – „limba moldovenească”, care să legitimeze existența și a unei etnități distincte – „poporul moldovenesc”. Astfel, în aceeaşi rezoluţie, pornind de la realităţile existente, de creştere a tinerii intelectualităţi moldoveneşti, se stabilea drept obiectiv prioritar antrenarea ei „în opera accelerării construcţiei naţionale, colectării tuturor valorilor culturale şi de trai ale poporului moldovenesc, în sfârşit, la dezvoltarea limbii moldoveneşti, literaturii, poeziei, teatrului şi la creşterea nivelului cultural al maselor de oameni ai muncii moldoveni”. În acest context se considera oportun „Atragerea la muncă a intelectualităţii moldoveneşti care deja există, puţină la număr, şi sprijinirea prin toate măsurile a creşterii şi dezvoltării noii intelectualităţi din rândurile argăţimii moldoveneşti şi grupurile sărace şi mijlocii de la sate-este unul din momentele cele mai importante ale promovării politicii naţionale”919. Era un principiu de bază al realizării „revoluției culturale” ca parte componentă a planului leninist de construire a socialismului. Astfel, unul dintre instrumentele principale în construcția unui „om nou”, așa cum prevedea Lenin, a fost „revoluția culturală” sovietică, care presupunea un „salt gigantic de la înapoierea culturală a majorității populației țării la o înaltă alfabetizare generală și crearea unei noi intelighenții numeroase, populare și socialiste”. Logica stalinistă a revoluției culturale era crearea unei noi intelighenții, care „nu a cunoscut jugul exploatării, care ura exploatatorii și era gata să servească popoarele URSS cu încredere și adevăr”920. 917

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 147, p. 430.

918

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 152, p. 445; E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., pp. 640-641.

919

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 152, p. 448.

920

I. Stalin, Voprosî leninizma, ediția a 9-a. Moskva, Gosudarstvennoe Izdatelisvo Politiceskoii Literaturî, 1952, p. 628; O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 190.

179

În optica liderilor bolşevici locali, de rezolvarea problemei naţionale în limitele RASSM era indisolubil legată evoluţia „chestiunii basarabene”. În acest context, P. Chior-Ianachi îndemna în cadrul Conferinţei a V-a a CMR de partid (decembrie 1928): „să facem o mare repetiţie, să instruim cadrele lucrătorilor moldoveni pentru ca ulterior să trecem în Basarabia”921. Şi mai răspicat, tot atunci, s-a pronunţat în acest sens Zatonski, reprezentantul Ucrainei: „aici (în RASSM – n. n.) e vorba nu numai de problema naţională, nu numai de problema limbii, dar şi de chestiunea externă, de chestiunea influenţei asupra Basarabiei”922. Principiile şi conceptele de construcţie etnoculturală moldovenească în limitele strâmte transnistrene urmau a fi concretizate în creaţii specifice. Se impuneau, printre altele, să se facă un inventar al lexicului, să se redacteze normele ortografice, să se elaboreze o gramatică, să se fixeze sursele de dezvoltare a limbii, cu atât mai mult cu cât la primele cercetări se observa că însuşi graiul popular transnistrean, luat drept etalon, nu era total acceptabil. De aici nevoia de a introduce în lexic un şir întreg de cuvinte şi expresii legate de structurile comuniste şi sovietice pe cale de dezvoltare. În acest context, după cum se remarcă, prioritatea bolşevicilor, ca urmare a creării în 1924 a Republicii Autonome Moldoveneşti, era să stabilească o limbă ca instrument de comunicare cu populaţia moldovenească rurală. Pentru a transmite ideologia comunistă poporului şi pentru a-i socializa pe aceşti ţărani, ridicarea nivelului cultural al populaţiei era considerată la fel de necesară ca o temelie în opera de creare a omului nou sovietic. Astfel, scopurile iniţial funcţionaliste şi ideologice au trecut înaintea considerentelor naţionale923. Construcţia naţional-culturală însemna introducerea în toate instituţiile a limbii specifice a populaţiei titulare de stat. În această regiune însă dominau limbile rusă şi ucraineană, înţelese de marea majoritate a populaţiei. Era nevoie, prin urmare, ca această entitate etno-statală să fie înzestrată cu o limbă specifică. De asemenea, într-un termen scurt trebuia lichidată neştiinţa de carte a populaţiei moldoveneşti şi să fie create instituţii culturale care ar demonstra realizările ştiinţei şi culturii naţionale. Toate acestea puteau fi realizate doar prin aportul intelectualităţii, care era puţin numeroasă şi rusificată. În pofida acestor realități, odată cursul politic trasat, I. Ilin, secretarul CMR de partid în cadrul conferinţei a VI-a (mai 1931), analizând primele „realizări” în acest domeniu, raporta în stil stalinist indiscutabil, dar controversat al definirii noțiunii de cultură: în Moldova sovietică se creează cultura proletară şi „înflorirea culturii naţionale în formă şi socialistă prin conţinut reprezintă un factor puternic în revoluţionalizarea Moldovei de pe malul drept”924. De altfel, despre „biruinţa culturii sovietice în Moldova, naţională în formă şi socialistă prin conţinut” scria încă în 1929 P. Chior-Ianachi925. Cu titluri triumfaliste despre pretinsele succese înregistrate de „poporul moldovenesc” în dezvoltarea culturii erau publicate articole sub genericul „forjeria intelectua Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 157, p. 472.

921

Ibidem, p. 469.

922

W. P. Meurs, op. cit., p. 153.

923

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 39, p. 111.

924

P. Chior, Naţionalinaia po forme, soţialisticeskaia po soderjaniu. Pobeda sovetskoi kuliturî v Moldavii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1929, nr. 9, 10.

925

180

lităţii moldoveneşti”926, „se dezvoltă şi se consolidează cultura socialistă în RASSM”927, „RASSM va fi o republică a ştiinţei de carte generale”928, „spre noi victorii în dezvoltarea culturii Moldovei”929, „construcţia culturală în RASSM pe parcursul a 13 ani”930, „construcţia naţional-culturală”931, „literatura şi arta”932 etc. Evoluţia situaţiei internaţionale a avut un impact important asupra politicii etnoculturale din RASSM. Această politică se va modifica la începutul anilor ’30, când valul revoluţionar în Europa s-a diminuat, iar perspectiva reanexării Basarabiei cu forţa de la statul român s-a îndepărtat. În aceste condiţii, pentru a apropia cele două maluri ale Nistrului, factorul politico-propagandistic al politicii etnoculturale promovate în RASSM s-a accentuat, între anii 1932 – 1937, când s-a operat, cu acordul personal al lui Stalin, trecerea de la grafia chirilică la cea latină. Politica de „românizare” a fost promovată din două considerente majore: mai întâi, pentru a pregăti spioni sovietici pentru România care să cunoască limba literară românească933; în al doilea rând, politica lingvistică din deceniul precedent „a săpat o prăpastie foarte adâncă între RASSM şi Basarabia încă românească, două regiuni a căror unire a constituit un obiectiv permanent al politicii sovietice”934. Pe de altă parte, existenţa RASSM nu constituia un caz ieşit din comun, o strategie similară, legată atât de agenda politicii interne, cât şi de cea externă, fiind detectabilă în ceea ce priveşte RASS Carelă, creată în 1920, şi RASS Buriato-Mongolă, creată în 1923935. Analizând impactul politicii etnoculturale promovate de regimul stalinist, în primii ani de existenţă a RASSM, pentru adjudecarea rolului de „catalizator” şi de „centru al atracţiei politice” pentru Basarabia, E. Bagrov, director al Comisiei de Istorie a Partidului de pe lângă CMR de partid, în memoriul „Despre neajunsurile în construcţia naţional-culturală din Moldova”, trimis în 1933 CC al PC (b) din Ucraina, remarca: „organizarea Republicii Moldoveneşti era foarte strâns legată de sarcina înaintării noastre revoluţionare spre vest şi sud-vest – Basarabia, România, Balcani. Numai în lumina acestui scop a fost raţional ca pe acest mic teritoriu cu o populaţie moldovenească absolut minoritară (30 – 34 %) şi plus la aceasta puternic asimilată de către ucraineni să fie organizată o republică naţională moldovenească cu toate instituţiile ei masive şi scumpe...Anume de aceea că partea cea mai mare a populaţiei moldoveneşti se află peste Nistru...a fost necesar şi util să fie creată republica sovietică naţională, pentru ca masele care erau încă asuprite să aibă în faţa lor un exemplu concret de soluţionare a problemelor lor sociale şi naţionale”. Astfel, continua Bagrov, „Republica Socialistă Moldovenească trebuia să devină pentru ele un centru de atracţie politică. Acest fapt obliga conducerea de partid să nu scape din câmpul 926

L. Banita, Kuzniţa moldavscoi intellighenţii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1929, nr. 6.

927

I. Ermakov, Rastet i krepnet soţialisticescaia kulitura (v MASSR). În: „Krasnaia Bessarabia”, 1931, nr. 5-6.

I. Şeftolovici, MASSR budet respublikoi sploşnoi gramotnosti. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1932, nr. 3.

928

N. Golub, K novîm pobedam v razvitii kulturî Moldavii. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1934, nr. 2.

929

Kuliturnoie stroitelistvo MASSR za 13 let. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1937, nr. 2, 10-11.

930

V. M. Senkevici, Naţionalino-kuliturnoe stroitelistvo. În: Sovetscaia Moldavia (1924 – 1939 gg.). Sbornik statei. Tiraspoli, 1939.

931

I. M. Berşadskii, Literatura i iskusstvo. În: Sovetscaia Moldavia (1924 – 1939 gg.), op. cit.

932

C. Stratievschi, Cuvântare la Palatul Naţional din Chişinău, 12 octombrie 2004, festivitate organizată de PCRM cu ocazia a 80 de ani de la proclamarea RASSM.

933

Klaus Heitmann, Limbă şi politică în Republica Moldova. Chişinău, Editura Arc, 1998, p. 79.

934

A se vedea: I. Caşu, Teroarea stalinistă în Moldova Sovietică (I). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2010, nr. 1, p. 118.

935

181

ei de vedere ceea ce se întâmpla peste Nistru, să fie la curent cu evenimentele, să coordoneze într-o anumită măsură lucrul practic de aici cu sarcinile de eliberare revoluţionară a maselor subjugate încă, să stimuleze energia revoluţionară a lor, căpătând succese în construcţia economică şi naţional-culturală. Aici se interesau insistent de ceea ce se petrece peste Nistru, presa relata despre viaţa de acolo, existau contacte cu PC Român, dar aproximativ din 1930, de toate acestea s-a uitat complet, legăturile s-au întrerupt şi s-au făcut auzite deja vorbe despre aceea că noi, chipurile, în genere nu trebuie să ne interesăm de aceasta. În acelaşi timp, tot lucrul practic din Moldova începe să abunde alături de denaturările în politica naţională, de exagerări grosolane la sate, în baza cărora se află anume neînţelegerea rolului politic al republicii...S-a ajuns până acolo că populaţia a început să fugă peste Nistru”936. După cum constată Charles King, regimul sovietic a promovat faţă de moldoveni în perioada interbelică o politică etnoculturală oarecum inconsecventă şi incoerentă937, care s-a caracterizat prin schimbări frecvente938. În general, politicile lingvistice și culturale nu urmăreau o logică sau un obiectiv propriu, ci variau în funcție de evoluția politicii interne și externe la nivel central și de raportul de forțe între grupurile de interese concurente la nivel unional, regional și local939. Anihilarea identităţii etnice şi culturale, falsificarea limbii şi a istoriei românilor transnistreni este domeniul în care atitudinea antiromânească a totalitarismului bolşevic s-a manifestat din plin, iar perfidia şi ura distrugătoare împotriva românilor şi a tot ce este românesc a atins cote greu de imaginat. Ca atare, pe tot parcursul existenţei viaţa cultural-politică a acestei zone transnistrene se caracterizează printr-o luptă acerbă contra românismului. Represiunile politice din anii 1937 – 1938, care au fost însoțite și de o teroare antiintelectuală, au anulat chiar și acele realizări iluzorii ale așa-zisei „revoluții culturale” din RASSM, prin nimicirea fizică masivă a elitei intelectuale și artistice, crescute „din rândurile argăţimii moldoveneşti şi grupurile sărace şi mijlocii de la sate”. Așa cum se remarcă, promovarea politicii naționale a fost ambiguă și extrem de contradictorie, cu două fațete, aversul constituindu-l o politică „pozitivă”, constructivă, promovată în sensul valorilor acțiunii afirmative, cum a fost, de exemplu, indigenizarea, iar reversul-o politică dură, distructivă, care reprezenta esența scopurilor bolșevice, prin supervizarea instituțiilor locale și practicarea represiunilor împotriva devierilor „naționaliste”, demascarea „dușmanilor”, arestarea, deportarea și nimicirea lor940. De asemenea, în sfera „culturii naționale”, promovarea politicii sovietice a naționalităților, pornind de la cea mai adecvată traducere a noțiunii staliniste de „cultură națională” care ar fi „identitatea națională”, a însemnat „promovarea agresivă a identității naționale concomitent cu dezrădăcinarea crezurilor naționale distincte și a practicilor sociale uzuale. Cu alte cuvinte, politica sovietică a promovat sistemic și sistematic identitățile naționale nu numai prin oferirea teritoriilor naționale, în frunte cu elitele naționale, dar și prin susținerea ipocrită a simbolurilor identității naționale: folclorul și portul național, muzeele, teatrul și opera națională, cinematograful, poeții, evenimentele istorice și literatura”941. E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine în RASSM. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1999, nr. 3-4, p. 35.

936

A se vedea: I. Caşu, „Politica naţională”, op. cit., p. 42.

937

Ch. King, op. cit., p. 109.

938

O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 212.

939

Ibidem, p. 180.

940

Ibidem, p. 299.

941

182

În ansamblu, întreaga aşa-zisa construcţie naţional-culturală moldovenească se desfăşura în cercul politrucilor şi culturnicilor bolşevici, pe fondul unei populaţii transnistrene dominată de analfabetism şi ignoranţă. În raport cu alte etnii, ruşii şi ucrainenii, moldovenii din stânga Nistrului erau cei mai defavorizaţi. Măsurile întreprinse de susţinere a elementului românofon prin şcoli, politicile de „moldovenizare’’, „indigenizare’’, introducere a grafiei latine etc., au fost timide şi nesemnificative și au condus la eșuarea lor.

2. Tentative de fundamentare a conceptului de „naţiune moldovenească”

Se ştie, că noţiunea şi conceptul de popor moldovean ca o naţiune în sine, distinctă de naţiunea română vecină, a fost o invenţie ţaristă. După anexarea din 1812 a teritoriului dintre Nistru şi Prut, şi, în special, după ce guvernul rus nu a izbutit să prevină unirea principatelor din 1859, regimul ţarist şi-a propus să creeze o distincţie între românii din Basarabia şi compatrioţii lor rămaşi sub suzeranitate otomană. Poporul de pe malul drept al Prutului a început să fie numit „român”, iar populaţia de pe malul stâng era în general desemnată de către ruşi ca „moldoveni”. Dar, în condiţiile când Basarabia nu era o chestiune disputată în relaţiile ruso-române la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea şi, întrucât nivelul conştiinţei naţionale a populaţiei basarabene era scăzut, nevoia de a face o distincţie clară între „români” şi „moldoveni” era minimă. Din aceste considerente denumirile nu erau aplicate cu consecvenţă şi în unele documente oficiale ruseşti, si mai ales, în lucrările ştiinţifice ale autorilor ruşi, referința la locuitorii Basarabiei ca fiind „români” a continuat să apară942. Totuşi, autoritățile țariste nu au pretins niciodată că moldovenii şi vecinii lor din Principatele Române formau cumva naţiuni separate. Intenţia lor era, mai degrabă, de a pune capăt oricărei manifestări de naţionalism, dacă acesta nu era rusesc, şi de a întări în schimb loialitatea faţă de ţar şi de imperiu. După unirea Basarabiei cu România, în 1918, act nerecunoscut de Rusia Sovietică, şi crearea RASS Moldoveneşti, în 1924, pe malul stâng al Nistrului, regimul bolşevic a încercat să fundamenteze concepţia unei „naţiuni moldoveneşti”, distinctă de cea română, ca un argument principal împotriva „ocupaţiei” româneşti a ţinutului de la est de Prut, care uzurpase dreptul moldovenilor la autodeterminare naţională. S-a urmărit astfel destabilizarea situației din România și promovarea intereselor geostrategice expansioniste în această zonă. Formarea RASSM a accentuat controversa asupra problemei identităţii oferind, în mod evident, moldovenilor o patrie, chiar dacă străină idealurilor naţionale. Politicile identitare din RASSM au avut la bază „moldovenismul” de tip sovietic, o construcţie ideologică şi politică artificială. „Moldovenismul” sovietic a fost o politică de stat, care a avut ca idee fixă cultivarea unei distinctivităţi politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească din stânga Prutului şi cea din restul României. Regimul totalitar comunist, preluând practicile ţariste, a urmărit aici edificarea unei „naţiuni moldoveneşti” teritoriale aparte, cu propriul său aparat de stat şi elite conducătoare, care niciodată nu s-a perceput ca naţiune, decât, cel mult, într-un sens de corp regional în cadrul Imperiului Rus943. Din acest motiv, moldovenii transnistreni au devenit ţinta unor proiecte intense de construire a naţiunii destinate fie să-i convingă de faptul că, împreună cu cei din Basara942

Vezi: W. P. Meurs, op. cit., p. 135.

943

O. Ţîcu, Politica naţională în RSSM. În: Panorama comunismului, op. cit., p. 401.

183

bia, sunt o naţiune separată faţă de români. Deşi integrată administrativ şi politic în sistemul instituţional al României Mari, Basarabia era considerată în cadrul organizaţional al PC (b) din toată Uniunea o provincie cu o etnie distinctă. Începând cu anul 1924, când era creată RASS Moldovenească, regimul totalitar comunist a urmărit să toarne după tiparele sovietice o „naţiune moldovenească” teritorială, cu propriul său aparat de stat şi elite conducătoare. Acest fapt a fost rezultatul unei interacţiuni între obiectivele politicii externe sovietice, anumite forme de identitate indigenă existentă şi anumite aspiraţii ale elitelor politice şi culturale locale, generate de sistemul sovietic. Este evident, că în nomenclatorul identitar comunist conceptul etno – politic moldovean definea nu numai pe locuitorii republicii transnistrene, ci şi pe cei majoritari ai Basarabiei. Examinând problema „moldovenismului” sovietic şi politicile identitare ale URSS în RASSM şi RSSM în anii 1924 – 1991 istoricul O. Ţîcu remarcă următoarele: „Moştenirea identitară a Uniuni Sovietice este una specială după felul în care a influenţat evoluţia statelor rezultate din dezintegrarea sa. Formarea naţiunilor în statul sovietic s-a produs într-un context unic-în dorinţa de a depăşi naţionalismul şi diferenţele dintre naţionalităţi, acesta a fondat de fapt instituţii şi a iniţiat procese care au grăbit dezvoltarea unor naţionalităţi conştiente, laice, mobilizabile din punct de vedere politic”944. Logica şi conţinutul acestei politici, denumită convenţional „acţiune afirmativă sovietică”, au fost axate pe patru elemente naţionale: delimitarea teritoriilor naţionale, indigenizarea lingvistică, constituirea şi promovarea elitelor native, susţinerea culturii naţionale şi promovarea unui federalism pan unional. În cazul RSS Moldoveneşti a fost vorba de modelul diferit de cel vestic promovat de Uniunea Sovietică, în sensul că statul sovietic a urmărit aici edificarea unei „naţiuni” aparte, care niciodată nu s-a perceput ca naţiune, decât, cel mult, într-un sens de corp regional în cadrul Imperiului rus, pentru a accentua „primordialismul” moldovenesc şi diferenţierea acestuia faţă de cel românesc945. Documentele de arhivă permit identificarea originii ideologiei moldoveniste în persoana Cominternului şi a conducerii de vârf a fostului PCUS. Promovarea moldovenismului ca doctrină etno-politică se va accentua în mod deosebit începând cu proclamarea RASSM, scopul acelei republici – fantomă fiind inducerea unei identităţi inventate la scara întregii Basarabii. Este semnificativ că anume în preambulul hotărârii despre formarea acestei republici, din 12 octombrie 1924, se constata existenţa unui „popor moldovenesc” pe ambele maluri ale Nistrului”, cea mai mare parte „a căruia a fost aruncată cu forţa sub puterea burgheziei române care a cotropit şi ocupat Basarabia” şi, drept urmare, „Cerinţa refacerii unităţii „poporului moldovenesc” de la Nistru, divizat din cauza „burgheziei române”, în cadrul RASSM şi Ţării Sovietelor va deveni de acum încolo un laitmotiv al propagandei comuniste şi un obiectiv strategic asumat plenar”946. Formarea RASSM, într-o zonă care nu întrunea condiţiile necesare delimitării unui asemenea tip de entitate, a fost un epizod forţat exclusiv de raţionamente politice şi expansioniste: să justifice pretenţiile sovietice de recâştigare a Basarabiei de la România, şi O. Ţîcu, „Moldovenismul” sovietic, op. cit., p. 333.

944

Vezi: ibidem, pp. 334-336.

945

Vezi: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., p. 27.

946

184

„în acelaşi timp să contribuie la extinderea revoluţiei mondiale947. Istoricul W. P. Meurs mai punctează, că: „În afara considerentelor de politică externă, crearea acestei republici corespundea liniei de relativă politică sovietică liberală în privinţa naţionalităţilor, de la începutul anilor’20 ai sec. al XX-lea”948. Această raţiune este susţinută şi de istoricul Gh. E. Cojocaru, care afirmă, că „odată cu înfiriparea Republicii sovietice Moldoveneşti, părinţii ei fondatori vor pretinde şi existenţa unui „popor” aparte moldovenesc, ca şi purtător al acestei recente statalităţi, divizat de malurile Nistrului”949. În condiţiile, când situaţia internaţională s-a schimbat la sfârşitul anilor’20, iar valul revoluţionar a atins cota de jos în Europa, perspectiva smulgerii Basarabiei de la statul român s-a diminuat. Implicit, obiectivele sovietice temporar vor rămâne nerealizate şi liderii stalinişti s-au străduit din greu acum să promoveze o conştiinţă naţională moldovenească şi o justificare temeinică a „mitului naţiunii moldoveneşti”. Astfel că, autorităţile de la Kremlin „de fapt „au creat” o naţiune moldovenească, cu propria ei moştenire culturală, limbă şi istorie’’950. De asemenea, în istoriografia naţională, ca urmare a cercetării acestui obiectiv, s-a subliniat că prin politicile etnoculturale iniţiate şi promovate în RASSM se urmărea „justificarea unei identităţi moldoveneşti deosebite de cea română”, cu scopul de a masca pretenţiile teritoriale sovietice faţă de Statul Român951. Așa cum este demonstrat, linia „moldovenistă” a fost în mare parte opera comuniștilor ucraineni, care au operat în mai multe direcții pentru impunerea acestui punct de vedere. În primul rând, purtătorii mesajului de „două popoare și două limbi diferite” erau membrii Comisiei pentru instituirea RASSM, anume A. Grinștein și I. Badeev, desemnați de conducerea bolșevică de la Harkov. Pe de altă parte, elita comunistă ucraineană s-a solidarizat împotriva PC din România, având drept scop impunerea punctului de vedere privind „existența poporului moldovenesc diferit de cel român”. Cei mai aprigi apărători ai acestui punct de vedere vor fi M. Skrîpnic și N. Zatonski, care vor pleda cauza „moldovenismului” atât în eșaloanele superioare de putere ale URSS, cât și în cadrul Cominternului. Anume presiunile venite din partea Cominternului, la sugestia comuniștilor ucraineni, vor inclina definitiv balanța acestei dispute dintre comuniștii români și cei ucraineni în favoarea celor din urmă952. De la bun început, falsitatea acestei „teorii” a fost demascată de militanţii comunişti români, aflaţi în emigraţie la Moscova, ea a fost respinsă între anii 1924 – 1928 şi de Partidul Comunist din România, care au dat dovadă de o adevărată bătălie cu oponenţii lor în apărarea adevărului despre esenţa identitară a moldovenilor de pe malurile Nistrului. De asemenea, după cum remarcă istoricul A. Stan, politica de constituire a unei identităţi comuniste distincte în Basarabia viza planuri anexioniste sovietice clar definite. Cei care le formulau erau comuniştii ucraineni, o asemenea tendinţă vădindu-se nu numai prin grupurile de comando trimise dincolo de Nistru, din centrul de la Odesa, pentru destabilizarea administraţiei româneşti din Basarabia. Comuniştii ucraineni, pentru a-şi justifica anexiunea dorită, susţineau că Basarabia este un fel de Macedonie, adică un mo947

Vezi: Ibidem.

948

Meurs W. P., op. cit., p. 136.

949

Gh. Cojocaru, op. cit., p. 28.

950

Vezi: Meurs W. P., op. cit., p. 137.

951

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 130.

952

O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., pp. 197-198.

185

zaic multinaţional. De aici revendicarea lor de despărţire a Basarabiei de România şi de încorporare a ei la Ucraina953. Conceptul de „naţiune moldovenească” a fost lansat în premieră de unul din conducătorii de vârf ai RSS Ucrainene, V. P. Zatonski, în discursul rostit la sesiunea a IV-a a Comitetului Executiv gubernial Odesa, din 27 septembrie 1924, şi consacrat, în special, delimitării populaţiei moldoveneşti de lângă Nistru în cadrul unei Republici autonome. El vedea în aşa-zisa „mişcare” a moldovenilor în favoarea unei republici aparte o mişcare „pentru renaşterea naţiunii moldoveneşti”, spre autodeterminare. În opinia sa, „naţiunea moldovenească” popula ambele maluri ale Nistrului, şi aceasta, în condiţiile în care, malul stâng al Nistrului, nu a făcut parte nici odată din Principatul Moldovei, fiind o „naţiune” divizată, din cauza „ocupaţiei” române. Pentru a sublinia specificitatea noii „naţiuni” în raport cu naţiunea română, el insinua asuprirea naţională a moldovenilor din Basarabia de către burghezia şi moşierii români şi ataşamentul lor faţă de Uniunea Sovietică: „România regală, ocupând ilegal Basarabia, asupreşte toate celelalte naţiuni, inclusiv, cea moldovenească, care nu vrea să rămână sub puterea regelui român, dar tinde spre formarea unui stat Sovietic independent”954. La câteva zile de la proclamarea RASSM, în Adresarea secţiei Moscova şi a Biroului de organizare a congresului pan-unional al Societăţii Basarabenilor către Prezidiul CEC din toată Ucraina se afirma că „sesiunea reprezentanţilor oamenilor muncii din RSSU şi URSS va realiza voinţa naţiunii moldoveneşti şi va contribui la bunăstarea economică a RSSM”955. În acest context, istoricul Gh. E. Cojocaru are perfectă dreptate, când afirmă, că „lansarea conceptului de „naţiune moldovenească divizată, fără nici o tangenţă cu realitatea şi împotriva evoluţiilor etnoculturale ale moldovenilor, era o probă că autorităţile sovietice ucrainene încercau să descopere o nouă paradigmă cu ajutorul căreia să justifice nu numai apariţia autonomiei Moldoveneşti pe malul Nistrului, ci şi să camufleze pretenţiile lor asupra malului basarabean al bătrânului fluviu. Printr-o pretinsă unitate a „naţiunii moldoveneşti” despărţită de malurile Nistrului se urmărea dinamitarea unităţii Statului Român şi a naţiunii Române şi refacerea vechilor frontiere imperiale”956. Polemica identitară a reizbucnit în contextul disputelor dintre I. Dic, liderul Grupului de Iniţiativă Româno-Basarabean de la Moscova şi I. O. Badeev, numit de Biroul Politic al PC (b) din Ucraina în fruntea Comitetului Regional Moldovenesc al PC(b) U, poziţia cărora în chestiunea limbii, grafiei, culturii naţionale, precum şi în chestiunea abordării de ansamblu a rolului şi perspectivelor RASS Moldoveneşti erau, în mare parte, diametral opuse. Chestiunea cheie, însă o constituia, corelaţia dintre noţiunile „român” şi „moldovean”. Astfel, dacă Badeev considera moldovenii „o ramură a rasei romane”, înrudiţi cu românii, dar existând ca popor separat, care s-a dezvoltat de-a lungul timpului „pe linia influenţei culturii slave iar ulterior ruse”, fapt care s-a reflectat asupra întregului lor „mod de viaţă” cu propriile sale tradiţii, aspiraţii, conştiinţă a identităţii, Dic, la rândul său, îi considera pe moldovenii de pe ambele maluri ale Nistrului drept parte componentă a Vezi: A. Stan, Basarabia şi Cominternul, op. cit., p. 93.

953

Vezi: Gh. Cojocaru, op. cit., p. 37; doc. 42, pp. 166-167.

954

Ibidem, doc. 48, p. 177.

955

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., pp. 37-38.

956

186

poporului român957, susţinând, chiar în baza surselor ruseşti, că „moldovenii din Transnistria şi din Ucraina aparţin aceluiaşi popor care trăieşte sub acelaşi nume în Basarabia, în Moldova românească (dintre Prut şi Carpaţi) şi în Bucovina de Sud”958. Recunoscând un adevăr istoric incontestabil, acestuia nu-i scapă însă tenta politică, perspectiva revoluţionară, „considerându-i pe moldoveni drept un singur popor cu poporul României, vrem să batem burghezia română cu propria ei armă”, dar pentru aceasta „noi trebuie să demonstrăm că sistemul sovietic asigură mai bine decât burghezia interesele naţionale”959. În acest spirit el concluzionează: „Noi vrem să continuăm lupta noastră cu România nu pe linia luptei între două naţionalităţi, dar pe linia luptei între două sisteme politice”960. Dic nu confunda statul cu națiunea, recunoscând că România există sub acest nume de la 1861 şi că această denumire a Statului Român „este o denumire politică, teritorială, dar nu etnografică”, fiind pe deplin conştient de faptul că poporul român s-a format cu mult înaintea Statului Român961. Poziţia sa în problemele de ordin identitar, lingvistic şi al construcţiei naţional-culturale, I. Dic o fundamenta printr-o serie de argumente de sorginte bolşevică. Astfel, în opinia lui, impunerea şi promovarea liniei oponenţilor săi, va conduce la exploatarea de către burghezia română a prejudecăţilor „poporului referitoare la Rusia Sovietică, insinuând că, indiferent de regimul politic, Rusia a rămas aceeaşi Rusie, cu tendinţele ei de rusificare, duşmanul de secole al poporului român”. Din aceste considerente, explica I. Dic, „comuniştii români nu vor putea exploata în lupta lor faptul formării RASSM...şi asta doar numai pentru că tovarăşii ucraineni refuză să-şi îndeplinească datoria de comunişti ai naţiunii asupritoare”. De asemenea, preocupat de perspectivele anexării Basarabiei, el recunoştea, că „sub ocupaţia română Basarabia, ...totuşi se românizează” şi, „dacă vom accepta tezele oponenţilor noştri, după reunirea ei cu Moldova Sovietică, moldovenii Basarabiei se vor dovedi mai culţi, mai dezvoltaţi şi în loc ca actuala Moldovă Sovietică să aibă preponderenţă în acest organism, dimpotrivă, moldovenii basarabeni vor exercita o presiune asupra noastră prin numărul şi calitatea lor”962. La rândul său, I. Badeev îşi va fundamenta argumentele referitoare la „naţiunea moldovenească” în Memoriul adresat secretarului CC al PC(b) R, V. M. Molotov, la 27 ianuarie 1925, ca răspuns la memoriul lui I. O. Dic „Cu privire la construcţia culturală în Moldova Sovietică. Împotriva devierii rusificatoare sub drapelul sovietic”, din 8 ianuarie 1925. Principalele „argumente istorice” ale lui Badeev pentru a-şi justifica teza precum că „moldovenii nu sunt români şi românii nu sunt moldoveni” ţin de unele realităţi interpretate tendenţios şi unilateral. Pentru Badeev, crearea unei naţiuni moldoveneşti ar fi trebuit să fie o întreprindere simplă. Teritoriile moldoveneşti din est, atât înainte, cât şi după anexarea Basarabiei, erau populate mai ales de ţărani analfabeţi, cu prea puţine legături cu oraşele cosmopolite. Ei fuseseră separaţi politic de cel mai apropiat grup coetnic – românii – în ultimele două secole şi fuseseră absenţi în toate momentele istorice importante Vezi: Ibidem, pp. 39-40.

957

Ibidem, doc. 69, p. 217.

958

Ibidem, pp. 218-219.

959

Ibidem, p. 220.

960

Vezi; Ibidem, p. 46.

961

Ibidem, doc. 69, p. 221.

962

187

pentru formarea conştiinţei naţionale româneşti. De asemenea, ei fuseseră subiecţii unei politici acerbe de rusificare în Imperiul ţarist. Astfel, conform aprecierilor sale, „moldovenii din Basarabia şi Ucraina au fost rupţi de la România cu 120 – 130 de ani în urmă”, când „nu erau o naţiune, în sensul actual burghez al cuvântului”, şi, că „procesul de formare a naţiunii române începe atunci când Basarabia era deja smulsă” şi încorporată Imperiului Rus, încât „moldovenii din Basarabia şi Ucraina nu au luat parte la procesul de formare a naţiunii române”. El va continua într-o manieră tipic marxistă, ajustată la obiectivele ideologice de moment: „Modul capitalist de producţie şi societatea burgheză la aceste poporaţii s-au cristalizat atunci când ele trăiau între frontiere de stat diferite”, şi, ca urmare a dezbinării „Burghezia română tânără şi boierii au prelucrat timp de decenii de o manieră naţională românească cultura occidentală, în special, cea franceză” în timp ce „moldovenii din Basarabia şi din Ucraina au trecut prin procesul de fărâmiţare burgheză a feudalismului şi de afirmare a culturii burgheze exclusiv sub influenţa Rusiei şi a Ucrainei”. În general, vorbind despre consecinţele anexării Basarabiei şi impactul politicii coloniale, Badeev afirmă şi spune adevărul: „Cu toate sforţările ţarismului, moldovenii din Basarabia şi din Ucraina nu au fost asimilaţi”, dar concluzia o face în funcţie de interesele politice „ci s-au remarcat ca o naţionalitate aparte cu limba sa care se deosebeşte de limba română, cu o cultură a sa”. Mai mult chiar, aşa cum remarcă el: „este semnificativ faptul că moldovenii basarabeni, au asimilat o parte din ucrainenii care locuiau amestecaţi printre ei” şi, drept urmare: „convieţuind paşnic cu populaţia ucraineană din jur, absorbind o parte a ucrainenilor, moldovenii din Basarabia şi Ucraina au transformat în maniera lor cultura ucraineană, astfel, îndepărtându-se tot mai mult prin limbă, cultură şi chiar prin individualitatea lor de rădăcina românească comună”963. Teza centrală a lui Badeev, precum că moldovenii din stânga Prutului nu sunt români pentru că la momentul unirii Principatelor şi formării statului român modern ei erau în afara României a fost combătută la moment, chiar de I. Dic în Memoriul său. E şi firesc, ca populaţia moldovenească din Basarabia, în virtutea izolării forţate, nu numai teritorial-politice, ci şi spirituale, nu a putut lua parte direct la încheierea procesului de formare a naţiunii române, început încă la sfârşitul sec. al XVIII-lea. Totuși, în pofida politicii ţariste de rusificare limba, cultura şi conştiinţa naţională românească vor persista şi evolua, chiar dacă într-o formă embrionară964. Astfel, după 1812 Prutul a început să-i separe tot mai mult pe basarabeni de vecinii lor de la vest. Basarabenii nu fuseseră prezenţi în momentele definitorii ale apariţiei conştiinţei naţionale româneşti în rândurile elitelor politice din Valahia şi Moldova. Ei fuseseră absenţi de la toate momentele istorice importante: revoluţia din 1821 îndreptată împotriva otomanilor, revoluţia de la 1848 – 1849, în cadrul căreia au fost lansate dezideratele de modernitate şi unitate naţională, standardizarea şi latinizarea limbii şi alfabetului românesc în anii 1840 şi 1850, crearea unui stat românesc unitar în 1859, crearea unei case dinastice româneşti în 1866 şi 1881 şi cucerirea independenţei faţă de Înalta Poartă în 1878965. Pe de altă parte, după cum afirmă istoricul Gh. E. Cojocaru „această populaţie nu va fi atrasă, decât periferic, la procesele de modernizare a Imperiului Rus” şi că „înaintea Vezi: Ibidem, p. 50; doc. 74, pp. 231-232.

963

Vezi mai pe larg Gh. Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia. Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2000.

964

Ch. King, Moldovenii, op. cit., p. 49.

965

188

naţiunii române a existat poporul român care a dat naştere Statului şi naţiunii Române moderne şi a păstrat vie ideea de unitate naţională şi că românitatea moldovenilor este mult mai veche decât Statul Român modern, încât şi la 1812, şi înainte sau după acest an dramatic, moldovenii de la Est de Prut au fost şi au rămas parte a poporului român”, nevoit fiind să se autoconserveze „drept reacţie la politicile de deznaţionalizare şi rusificare”966. În pofida politicii de asimilare şi de înăbuşire a sentimentelor naţionale, promovată de ţarism timp de peste un secol, crearea unei elite locale loiale regimului, conştiinţa ţăranului basarabean cu privire la identitatea sa naţională a rămas virtual neschimbată de la anexarea provinciei de către Rusia în 1812. El şi-a păstrat portul caracteristic, tradiţiile şi limba pe toată durata stăpânirii ruseşti. Totuşi, în tentativa de a definitiva şi a contura trăsăturile „naţiunii moldoveneşti” liderul bolşevic din Autonomia Moldovenească, în premieră, pune la temelia existenţei ei un criteriu inventat ad-hoc şi anume, o presupusă „mişcare naţională” a ţărănimii moldoveneşti basarabene împotriva „românizării” promovată de autorităţile române, şi, în genere, împotriva „jugului naţional”967. Eforturile lui Badeev de a fundamenta existenţa „naţiunii moldoveneşti”, vor fi susţinute de un alt lider al bolşevicilor ucraineni, Skrîpnik. Astfel, în cadrul şedinţei Comisiei Basarabene a Plenarei a V-a lărgite a Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste, din 3 aprilie 1925, Badeev şi-a centrat discursul pe subiectul identitar, afirmând că „naţiunea română s-a constituit atunci când Basarabia trăia sub puterea ţarului rus. Procesul de formare a naţiunii române, în sine, nu a coincis cu procesul de formare a poporului moldovenesc, în sine. Aici e abia trecerea de la orânduirea feudală”968. Prin ultima afirmaţie, Badeev nu numai că se contrazice, când declară existenţa „naţiunii moldoveneşti”, dar combate şi teoria marxistă, care nu poate să admită formarea şi existenţa unei naţiuni în plin feudalism. De asemenea, el pune la îndoială caracterul „progresist” al „alipirii” Basarabiei la Rusia, atât de mult vehiculat de propaganda ţaristă şi istoriografia oficială, odată ce nivelul de dezvoltare din ţinut era inferior celui de peste Prut. În continuare, liderul de partid de la Balta, recomandă „să-i recunoaştem pe moldovenii din Basarabia drept un popor care trebuie să trăiască chiar în afara României sovietice”, adică în componenţa URSS. El mai „observă”, în mod artificial, că drept urmare a exploatării la care este supusă întreaga populaţie a ţinutului”, în Basarabia se întâmplă exact ceea la ce nu se aştepta oligarhia română şi dacă până astăzi ţăranii Basarabiei nu se simţeau ei înşişi drept o naţiune, atunci în ultimul timp din partea lor se observă tendinţa de a lua forma ca popor”969. În acest context, el mai inventează un argument în favoarea teoriei sale a „naţiunii”, cel al „luptei de clasă” şi „emancipării naţionale”, afirmând că „un şir întreg de răscoale la care a luat parte populaţia moldovenească…vorbesc despre aceea că în Basarabia în masele ţărăneşti se formează noţiunea despre o naţiune aparte…”970. Evident, în cazul răscoalelor, sunt nişte invenţii ori exagerări. Astfel, atitudinea ambivalentă a basarabenilor faţă de autorităţile române, natura Gh. Cojocaru, op. cit., p. 51.

966

Ibidem, doc. 74, p. 234.

967

Ibidem, doc. 84, p. 252.

968

Ibidem.

969

Ibidem.

970

189

etnică eterogenă a populaţiei provinciei, lucru ştiut, situaţia ei economică şi socială în cadrul României Mari, vor fi speculate cu abilitate de promotorii moldovenismului. Principalul susţinător al lui Badeev, Skrîpnik, a încercat să demonstreze că „populaţia Basarabiei nu doreşte alipirea la România şi că se simte nu ca parte a poporului român, dar ca moldoveni”. În continuare, el afirmă că „românii şi moldovenii-acestea sunt două popoare apropiate, totodată, poporul moldovenesc era din ţărani, slab dezvoltat, limba lor este la fel slab dezvoltată”971. Pornind de la aceasta, el trasează obiectivele luptei revoluţionare: „Sarcina noastră: dacă avem o naţiune distinctă, avem un popor asuprit care se consideră drept un popor asuprit, să-l folosim în scopuri revoluţionare şi să exploatăm contradicţiile naţionale existente ca un mijloc de luptă”972. Ca reprezentant al Ucrainei, Skrîpnik, din motive expansioniste, vedea două naţiuni în Basarabia, restul populaţiilor fiind considerate „minorităţi naţionale”: „în Basarabia sunt două naţionalităţi, în afară de minorităţi, în marea ei majoritate populaţia (e formată din) ucraineni şi moldoveni”973. Întrucât, după cum se pretindea, provincia era locuită în majoritate de moldoveni şi ucraineni, de aici amestecul constant şi permanent al PC (b) din Ucraina în diriguirea mişcării comuniste basarabene, pe care o controla prin bani şi unităţi de comando teroriste descinse periodic dincolo de Nistru, scopul fiind destabilizarea administraţiei româneşti în Basarabia şi, pe o asemenea cale, crearea unei stări de nemulţumire împotriva ei. Reprezentantul CC al PC (b) U mai invoca drept criteriu principal al existenţei „naţiunii moldoveneşti” modul în care se autoidentifică ţărănimea din Basarabia, concluzia sa fiind univocă: „Ţăranii se identifică pe sine înşişi ca o naţiune aparte şi resimt nu numai jugul social şi politic, dar şi cel naţional”974. Criteriul autoidentificării pe care-l invocă Skrîpnik nu este lipsit de valoare. În diferite momente, numele de „moldoveni” a fost folosit de românii de pe ambele maluri ale Prutului. Chiar vechile cronici româneşti se refereau la „moldoveni”, cu toate că o făceau clar într-un sens geografic şi nu etnic.975 Şi mişcarea naţională din Basarabia din perioada ţaristă se desfăşura sub lozinci „moldoveneşti”, iar faptul că ţăranii basarabeni se numeau „moldoveni”, o făceau nu în sensul de „naţiune”, ci mai curând, se autoidentificau ca o parte a poporului moldovenesc, de la care au fost desprinşi ca urmare a anexării Basarabiei la Rusia în 1812976. În contextul creării şi consolidării conceptului noii entităţi „moldoveneşti”, cu diferite ocazii s-au pronunţat în problema „naţiunii moldoveneşti” atât arhitecţii acestui proiect, cât şi personalităţi politice notorii din Comintern, implicate în exportul revoluţiei proletare în plan mondial. De asemenea, la început, în anii 1924 – 1928, reprezentanţii partidului comunist din România în Comintern, aflați în emigrație la Moscova, au încercat să conteste falsitatea teoriei despre existenţa unui „popor moldovenesc” deosebit şi să se opună tendinţei de surpare a influenţei lui în spaţiul pruto-nistrean. Însă, sub presiunea Moscovei, în a cărei Ibidem, p. 247.

971

Ibidem, pp. 257-258.

972

Ibidem, p. 263.

973

Ibidem, p. 56.

974

Vezi: W. P. Meurs, op. cit., p. 135.

975

Vezi: Dicţionar de istorie. Ediţia a II-a revăzută şi adaptată. Chişinău, Editura Civitas, 2007, pp. 261-265.

976

190

slujbă plătită se aflau, au trebuit să cedeze. În această dispută Cominternul şi-a arogat rolul de arbitru suprem, înclinând în cele din urmă balanţa în favoarea „teoriei” diversioniste cu privire la naţiunea moldovenească, distinctă de cea română. La întrebarea lui Bella Kun, comunist ungur şi unul din liderii Internaţionalei a III-a, dacă există o „naţiune moldovenească” în Basarabia, şi Bădulescu, şi Tkacenko (lideri comunişti din România şi Basarabia) au dat un răspuns negativ, arătând că nu există „popor moldovenesc asuprit”, ci doar „ţărani basarabeni asupriţi”977. Cu acest punct de vedere s-a solidarizat Ecaterina Rally-Arbure care a afirmat, că „în privinţa limbii şi în privinţa naţionalităţii, poporul moldovenesc, în opinia noastră, prea puţin se deosebeşte de poporul român, pentru ca el să fie recunoscut [din punct de vedere] ştiinţific drept o naţionalitate distinctă. Istoriceşte este dificil de demonstrat aceasta”978. Adeptă a politicii de reanexare a Basarabiei la Uniunea Sovietică, totuși, ea recunoaște, că „a existat poporul moldovenesc în teritoriul actual al României […]. A existat și limba moldovenească, care a avut literatura sa cu alfabetul slavei vechi. Din acest alfabet ulterior s-a dezvoltat limba literară română. Limba română se deosebește puțin de limba moldovenească. Chestiunea de substanță nu rezidă în limbă. Nu putem spune că exploatarea Basarabiei înseamnă exploatarea moldovenilor ca națiune. Noi recunoaștem mișcarea din Basarabia pentru alipirea la RASSM și pentru eliberarea de sub jugul imperialismului român ca o mișcare națională a Basarabiei, în ansamblu, și nu ca o mișcare națională a poporului moldovenesc”979. Ulterior, ca urmare a presiunilor exercitate din partea lui Skrîpnik, P. Tkacenko îşi va schimba optica declarând: „Cu privire la moldoveni ca o naţiune distinctă va trebui să nu fiu de acord cu tov. Bădulescu, mişcarea printre moldoveni există şi nu trebuie să ne convingeţi că moldovenii nu reprezintă o naţiune aparte. Trebuie să privim la aceasta nu din perspectiva limbii, dar din perspectiva esenţei revoluţionare, trebuie să cultivăm această mişcare prin toate măsurile, dacă ea se află în stare embrionară”980. Pentru liderul comuniştilor bulgari şi viitorul conducător al Cominternului, Gh. Dimitrov, chestiunea dacă „există naţiunea moldovenească – aceasta nu este o chestiune de geografie, nici academică, aceasta este o chestiune politică, o chestiune a luptei revoluţionare. Noi ştim: există naţiunea moldovenească, cu toate aceasta, o parte a moldovenilor din România Veche s-a românizat. Naţiunea moldovenească există şi moldovenii au dreptul la autodeterminare naţională, la unitate naţională, la republica lor independentă”981. Într-un alt context, dar cu referinţă tot la identitatea moldovenilor, dacă ei sunt sau nu români, Gh. Dimitrov, pe un ton liberal, avea să afirme: „Eu consider că nu sunt, dar să hotărască ei înşişi cine sunt ei. Partidul, după mine, trebuie să-i considere pe moldovenii basarabeni aceiaşi ca şi moldovenii din republica Moldovenească”982. În încheierea dezbaterilor, Comisia a cerut PC din România acceptarea rezoluției prin care să susțină „mișcarea național-revoluționară a moldovenilor din Basarabia, care se consideră un popor aparte cu o limbă aparte”983. 977

Gh. Cjocaru, op. cit., p. 57, doc. 84, p. 258.

978

Ibidem, p. 259.

979

Ibidem.

980

Ibidem, doc. 85, p. 275.

981

Ibidem, p. 273.

982

Ibidem, doc. 119, p. 363.

983

O: Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 202.

191

Totuşi, în rândurile comuniştilor români în continuare, chiar dacă slabe, s-au auzit unele voci care denunţau teoria celor „două popoare” şi planurile ucrainene de anexare a Basarabiei, sub pretextul deformării şi vicierii principiului naţionalităţilor. Printre puţinii care au obiectat şi au contestat „teoria existenţei naţiunii moldoveneşti” au fost reprezentanţii Partidului Comunist din România, după I. Dic, un alt comunist român A. Bădulescu, şi el semnatar al Memoriului cu privire la necesitatea creării RSS Moldoveneşti din 4 februarie 1924. În polemica cu Scrîpnik, el a declarat: „Naţiunea moldovenească nu există, nu există nici mişcarea naţional-revoluţionară şi noi nu putem susţine ceea ce nu există”984. Ulterior, într-o scrisoare de protest, din 8 aprilie 1925, față de rezoluția Cominternului în problema Basarabiei și RASSM, A. Bădulescu a dezavuat și mai mult ideea „națiunii moldovenești și a limbii moldovenești”. El considera că declarațiile cum că „limba moldovenească este o limbă distinctă” și „moldovenii sunt un popor distinct”, care nu au nimic în comun cu românii, nu sunt adevărate. „În comisie, declara Bădulescu, eu am fost singurul român, chiar singurul „moldovean”, și eu declar că sunt mai bine informat despre această chestiune și nu trebuie să mă mai informeze cineva din afară despre aceasta”. Comunistul român ataca frontal pe Dimitrov și Scrîpnik, afirmând că „dacă reieșim din aceea că limba moldovenească este o limbă distinctă, atunci mă văd nevoit să declar că aceasta reprezintă o încercare de deznaționalizare totală și reală a moldovenilor, deoarece actuala limbă moldovenească are 75 % cuvinte rusești și nu poate exista ca o limbă distinctă”985. De asemenea, L. Pătrăşcanu (Mironov), intelectual de stânga şi activist de frunte al PC din România, la congresul al IV-lea al acestei formaţiuni care a avut loc la Harkov, între 28 iunie-8 iulie 1928, a subliniat că: „moldovenii nu reprezintă o naţiune aparte, şi din punct de vedere geografic şi istoric, moldovenii sunt aceiaşi români ca şi românii din Moldova”986. În acest context, dezbaterile dintre comuniștii ucraineni și români asupra problemei limbii și identității în Basarabia și RASSM, au continuat și la acest congres, chiar dacă linia „moldovenistă” învinsese de jure, odată cu adoptarea legilor de „moldovenizare” adoptate în 1926, în RASSM. La acest congres, PC din România, puternic epurat și reformat, prin infiltrarea elementelor alogene, a fost obligat să accepte lozinca fundamentală a „autodeterminării tuturor naționalităților până la despărțire de statul român”, completată cu cerințe plebiscitare specifice Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei, Dobrogei și Banatului. În privința Basarabiei, congresul prelua tezele lui Badeev și Scrîpnik privind existența „națiunii moldovenești”, respingând argumentele anterioare ale emigrației române. Ideea centrală a rezoluției era că „moldovenii se identifică drept o națiune distinctă și că această națiune luptă împreună cu celelalte naționalități ale Basarabiei împotriva burgheziei române pentru unirea cu RASSM”987. Prin această decizie, Cominternul tranşa problema identitară a RASSM, care devenea poligonul de implementare a „moldovenismului sovietic” şi, totodată, proiecta această diferenţă lingvistică şi naţională asupra Basarabiei988. Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 85, p. 274.

984

Ibidem, doc. 87, pp. 283-284.

985

Ibidem, doc. 155, p. 463.

986

Ibidem, p. 82.

987

O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., pp. 203-204.

988

192

Intrat în ilegalitate începând din aprilie 1924, PCR a devenit treptat un simplu megafon al Moscovei în interpretarea evenimentelor epocale, care au condus la desăvârşirea procesului de unitate naţională, început cu Basarabia. În acest sens este caracteristică aşa-numita „platformă”a PCR privind problema naţională, din 1 noiembrie 1931, în care se preciza: România, alături de Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia erau „state imperialiste” vasale ale puterilor occidentale. Întocmai ca acestea din urmă, România îşi atinsese „propriile tendinţe imperialiste sub patronajul imperialiştilor europeni”, cotropind Basarabia, Bucovina, Banatul şi Dobrogea. În acest mod au fost supuşi „unei nemaiauzite înrobiri naţionale opt milioane de unguri, germani, ruşi, ucraineni, moldoveni, bulgari, turci ş. a.”. Regimul instaurat de Bucureşti în Basarabia şi celelalte provincii cotropite avea la bază „un întreg sistem de jaf şi exploatare semicolonială, de înfeudare a maselor populare”. Drept consecinţă – semnala aceeaşi „platformă” – răscoale în masă nu numai în Basarabia, ci şi în Dobrogea, de-a lungul multor ani989. Era o viziune apocaliptică asupra României, specifică propagandei comuniste cu privire la inevitabilitatea şi iminenţa prăbuşirii capitalismului. Astfel, de la mijlocul anilor’20 ai sec. al XX-lea, în contextul politicii expansioniste sovietice şi, odată cu demararea procesului de creare a unei Republici Moldoveneşti, în laboratoarele bolşevice şi kominterniste a luat naştere „mitul naţiunii moldoveneşti”. Cât nu e de paradoxal, dar cei mai cointeresaţi în acest proiect au fost liderii ucraineni, care în disputa viitoarei apartenenţe a Basarabiei, pentru a o desprinde de România, devenită, eventual, în urma unei revoluţii proletare o republică sovietică, au renăscut şi vehiculat teoria existenţei „naţiunii moldoveneşti” şi dreptul ei la autodeterminare în perspectiva reunirii ei (de pe ambele maluri ale Nistrului) şi alipirea la Ucraina Sovietică. Concludente în acest sens sunt destăinuirile şi observaţiile lui I. Dic pe marginea broşurii lui C. Rakovski, comisar adjunct al afacerilor străine al URSS, „România şi Basarabia”, ediţia 1925: „După ce au cauzat mişcării noastre atâtea dezastre în Basarabia; după ce s-au opus acordării drepturilor exclusive de activitate în Basarabia Partidului Comunist din România; după ce au sprijinit separatiştii; după ce ei nu numai că nu au făcut nimic pentru moldovenii din Ucraina \ vezi discursul tov. Zinoviev la congresul al XIII-lea al PC (b) R \, dar s-au opus formării acestei republici; după formarea acestei republici ei (tovarăşii ucraineni – n. n.) ne-au fericit cu două descoperiri: 1) descoperirea existenţei moldovenilor în lume şi 2) cu teoria celor două naţiuni”990. În acest context, este semnificativ și faptul că, deși sugerau ideea diferenței dintre moldoveni și români și pledau pentru „dreptul Basarabiei la autodeterminare până la secesiune”, comuniștii ucraineni erau în același timp susținătorii unei idei pan-ucrainene, de unitate a tuturor ucrainenilor din statele vecine RSS Ucrainene. Astfel, în rezoluția Congresului al V-lea Mondial al Internaționalei Comuniste intitulată „Problemele naționale ale Europei Centrale și ale Balcanilor” se prevedea, la capitolul „Chestiunea ucraineană”, necesitatea „proclamării de către partidele comuniste din Polonia, Cehoslovacia și România a lozincii unirii regiunilor ucrainene, rupte în bucăți de imperialism, în cadrul unei republici sovietice muncitorești – țărănești”991. 989

Copilăria comunismului românesc în arhiva Cominternului. Coord. Alina Tudor-Pavelescu. Bucureşti, 2001, pp. 279-280; A. Stan, Basarabia şi Cominternul, op. cit., p. 91.

990

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 126, p. 387.

991

Ibidem, doc. 22, p. 127; O: Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., pp. 200-201.

193

Părinte-fondator al „naţiunii moldoveneşti” este considerat N. A. Skrîpnik, comisar al poporului al Justiţiei şi Procuror General al RSS Ucrainene şi unul din conducătorii Internaţionalei Comuniste, chiar dacă declarase oficial că: „naţiunile nu se creează, nici o hotărâre a Internaţionalei Comuniste şi a partidului comunist nu poate crea naţiuni”992. Sintetizând, totuşi, „aportul” acestuia la fundamentarea existenţei „naţiunii moldoveneşti”, în studiul sau, Gh. E. Cojocaru notează: „Naţiunea” moldovenească, în lectura comisarului bolşevic, se definea, aşa dar, prin limba sa moldovenească, sentimentul autoidentificării de sine şi printr-o pretinsă mişcare „naţional-revoluţionară” moldovenească de emancipare din Basarabia. Deşi puţine la număr pentru o naţiune…restul vor fi confecţionate pe parcurs”. „Teoria” lui Skrîpnik va mai pune la originea „naţiunii” moldoveneşti un criteriu nemaiîntâlnit în lume-frica faţă de vecinul din imediata apropiere, „teama de burghezia română”. Şi tot această „naţiune” trebuia să ţină piept unor eventuale pretenţii româneşti faţă de stânga Nistrului. Paradoxal „naţiunea” moldovenească se năştea dintr-o reacţie de frică şi ostilitate faţă de Statul Român a unor tovarăşi cu imaginaţie, momentul ofensivei, însă, nu a fost neglijat, el va fi concretizat prin pretenţiile faţă de Basarabia993. Pentru prima dată, într-un document politic public ucrainean, existenţa „naţiunii moldoveneşti” a fost enunţată în Rezoluţia Congresului al IX-lea al PC (b) din Ucraina asupra raportului CC al PC (b) R şi al CC al PC (b) U, din decembrie 1925, în care se specifica precum că „formarea RASSM, care a dat un impuls puternic deşteptării politice şi culturale a uneia dintre cele mai înapoiate naţiuni din Ucraina-celei moldoveneşti”994. În anii care au urmat, liderii sovietici locali şi ucraineni s-au străduit să promoveze prin diverse mijloace o conştiinţă naţională moldovenească pentru a-şi justifica „teoria”, „creând”, de fapt, în laboratoare, o „naţiune moldovenească”, cu propria ei limbă, istorie şi moştenire culturală. Ideea despre existenţa „naţiunii moldoveneşti” este impusă și îmbrăţişată de anumite categorii sociale din RASSM. Primul Congres general al învăţătorilor din Moldova (13 – 16 decembrie 1924) a menţionat unanim în rezoluţia adoptată: „Considerând crearea RASSM un act măreţ, ce asigură naţiei moldoveneşti promovarea politicii de autodeterminare naţională...Congresul învăţătorilor îşi exprimă hotărârea fermă ca în strânsă legătură cu Partidul Comunist şi sub conducerea lui să-şi depună toate eforturile pentru renaşterea economică şi culturală a naţiei moldoveneşti”995. Despre existenţa „naţiunii moldoveneşti”, care „începe să renască în RASSM”, a afirmat G. I. Starîi, la Congresul I al sovietelor din aprilie 1925996. În Tezele CMR de partid „Bilanţul moldovenizării”, din 4 septembrie 1926, şi a plenarei a V-a, din octombrie 1926, se aprecia, că formarea RASSM „a avut la bază necesitatea de a crea cele mai favorabile condiţii pentru dezvoltarea culturală şi atragerea naţionalităţii moldoveneşti la construcţia activă a socialismului”. Drept consecinţă „fiind unul din cele mai înapoiate naţionalităţi din cadrul URSS, odată cu formarea RASSM poporului moldovenesc de pe această parte a Nistrului i s-a dat, astfel, un puternic imbold spre renaşterea Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 84, p. 262.

992

Vezi: Ibidem, pp. 65, 74.

993

Ibidem, doc. 112, p. 339; A. Grecul, Rasţvet, op. cit., p. 49.

994

AOSP a RM, F. 49, inv. 1, dos. 47, f. 4; A. V. Repida, op. cit., p. 160.

995

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 4, p. 36; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 91, p. 291.

996

194

sa naţional-culturală şi economică”997. Astfel, retorica identităţii naţionale va fi legată de alte teme importante ale modernizării, precum urbanizarea şi industrializarea, colectivizarea agriculturii, realizarea revoluţiei culturale. În cadrul Conferinţei a IV a CMR de partid (noiembrie 1927), V. Ia. Holostenko, unul din secretarii acestei organizaţii, preluând argumentele lui Badeev, afirma: „Poporul moldovenesc care populează RASS Moldovenească şi Basarabia, nu reprezintă acelaşi popor românesc, care este în România. Aceasta este una din ramurile uneia şi aceleaşi poporaţii. Însă poporaţia moldovenească timp îndelungat s-a dezvoltat în alte condiţii economice, istorice şi de trai, decât poporaţia românească. Aceasta a condus la apariţia deosebirilor în limbă şi modul de trai al moldovenilor şi românilor”. El făcea o paralelă similară cu ucrainenii şi ruşii, care sunt înrudiţi, dar sunt popoare diferite, concluzionând, că „moldovenii sunt un popor aparte, care s-a dezvoltat de-a lungul secolelor în condiţii deosebite şi în prezent nu are nimic comun cu poporul român”998. Speculând pe această izolare naţională, determinată de vitregiile istoriei, liderii din RASSM s-au străduit să construiască o identitate moldovenească distinctă bazată pe cultura ţărănească arhaizată. Folosind caracteristicile culturale şi lingvistice rurale care s-au conservat în conştiinţa moldovenilor de-a lungul deceniilor şi codificându-le într-un standard naţional cultural nou, activiştii de partid sperau să-i îndepărteze pe moldovenii de pe ambele maluri ale Nistrului de România „burgheză” şi să-i aducă în cadrul unei republici sovietice moldoveneşti lărgite. Aşa cum se remarcă, elitele politice şi culturale din republica autonomă au lăudat iniţial natura „simplă” a vieţii rurale moldoveneşti. Ridicând această cultură populară necomplicată şi „democratică” la nivelul de standard naţional, partidul încerca să construiască o naţiune moldovenească distinctă ca modalitate de a separa Basarabia de România999. La începutul anilor’30, odată cu trecerea la grafia latină, văzută ca o posibilitate de a folosi RASSM în interesele propagandistice împotriva Basarabiei și României şi transformarea lor într-un stat socialist, linia oficială a autorităţilor sovietice cu privire la identitatea moldovenească a suportat modificări radicale. Ceea ce începuse în anii 1920 ca un proiect original de construire a identităţii a fost abandonat. În mod formal, din perspective expansioniste şi ale apropiatei „eliberări” a Basarabiei, a fost denunţată propria linie cu privire la diferenţele dintre moldoveni şi români ca fiind o ficţiune creată de „madanişti”, „burghezo-naţionalişti”, nedemnă de zelul modernizării manifestat de statul sovietic, care a creat bariere artificiale influenţei revoluţionare a culturii socialiste din Moldova sovietică, ce se dezvolta pe malul stâng al Nistrului în Basarabia1000. Totuşi, retorica legată de acest proiect – discursul diferenţelor naţionale – s-a menţinut. Astfel, trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul rus la cel latin trebuia nu numai să „menţină comunitatea limbii oamenilor muncii moldoveni ce locuiesc pe ambele maluri ale Nistrului” şi „să-şi dezvolte cultura”, dar şi să consolideze influenţa revoluţionară a RASSM asupra maselor de oameni ai muncii din Basarabia şi România”1001. De altfel, o dată cu enunțarea tezei privind posibilitatea construirii socialismului în Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 135, p. 397; doc. 140, p. 410.

997

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 23, p. 68; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 150, p. 434.

998

Ch. King, op. cit., p. 228.

999

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 90, pp. 209-210.

1000

T. Cotelnic, op. cit., p. 82; I. Moiseev, Aspecte, op. cit., p. 68.

1001

195

tr-o singură țară și revizuirea lozincii despre exportul revoluției, RASSM i se va atribui rolul de cap de pod exclusiv în Basarabia1002. Într-un patos revoluţionar, se evidenţia că o dată cu trecerea la alfabetul latin şi unificarea limbii populaţiei de pe ambele maluri ale Nistrului: „problema influenţei politice a RASSM asupra desfăşurării luptei revoluţionare în Basarabia şi România trebuie să devină cea mai actuală. Moldova Sovietică trebuie să devină un cap de pod al comunismului şi să contribuie activ la ruperea lanţului imperialismului în una din verigile lui cele mai vulnerabile”1003. Organele de partid, în stil propagandistic şi politico-cultural, apreciau latinizarea scrisului moldovenesc ca „o etapă nouă în dezvoltarea culturii moldoveneşti socialistă prin conţinut şi naţională după formă, care se desfăşoară în interesul revoluţiei proletare de pe ambele maluri ale Nistrului”1004. Din aceste considerente s-a considerat „întru totul oportună şi raţională trecerea RASSM la alfabetul latin”, iar „în activitatea ulterioară de construcţie naţional-culturală a porni de la necesitatea îmbogăţirii limbii moldoveneşti cu cuvinte general acceptate printre moldovenii din Vechea Moldovă şi Basarabia”1005, precizându-se suplimentar, ca „limba moldovenească” să se îmbogăţească „pe baza terminologiei literare care o folosesc muncitorii şi ţăranii României şi moldovenii de peste Nistru”1006. Latinizarea scrisului ca manifestare a moldo-românismului, formulat pe baza unor aprecieri chiar ale lui Stalin, era o formă de apropiere dintre „poporul moldovenesc” – se înţelege transnistrean – şi cel românesc, urmând ca pe o asemenea cale să survină o influenţă reciprocă. Însuşi Stalin susţinea că „limba moldovenească nu este o limbă ca atare, ci doar unul din dialectele moldo-române”. În consecinţă, cele două culturi nu trebuie separate, ci apropiate. Cu atât mai mult cu cât timpul lucrează pentru comunism, încât nu era exclus ca Republica Moldovenească şi România să devină cândva un stat sovietic unic, „iar întărirea relaţiilor culturale va apropia aceste timpuri”1007. Pentru a da credibilitate noii linii de „latinizare”, autorităţile vor accepta publicarea mai multor lucrări din panteonul literaturii române, iar diferenţele dintre limba „moldovenească” standard şi limba română, înrudită, după 1932, au ajuns treptat cu totul nesemnificative. Latinizarea ca element cultural, deşi n-a condus la rezultatele scontate, a contribuit la păstrarea identităţii româneşti a populaţii băştinaşe din Transnistria şi confirma o dată în plus apartenenţa populaţiei din stânga Nistrului de naţiunea română1008. Însă măsurile, de natură să impulsioneze şi să dezvolte viaţa literară, culturală şi naţională a românilor transnistreni, n-a durat multă vreme. Mijlocul anului 1937 a marcat o nouă turnură în politica lingvistică şi identitară a partidului, schimbându-se încă o dată tactica în această privinţă. Începea o altă linie în dezvoltarea „limbii moldoveneşti” – cursul spre rusificare, iniţiat de centru şi promovat de filologul oficial I. D. Ceban. E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 640.

1002

Idem, Introducerea şi interzicerea grafiei latine, op. cit., p. 35.

1003

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 57, p. 148.

1004

Ibidem op. cit., pp. 14-15; Ibidem, doc. 47, pp. 132-134; I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 75.

1005

A. Stan, op. cit., p. 82.

1006

Ibidem, pp. 81-82; N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), p. 70.

1007

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 18-19.

1008

196

Deşi în anul 1932, trecerea la alfabetul latin a fost realizată cu acordul Kievului şi cel al Moscovei, în anul 1937 această acţiune a fost tratată de organele de partid şi cele ale NKVD drept o măsură iniţiată de organele Siguranţei române şi realizată în practică de agenţii ei din RASSM1009. În acest context, organele de partid din RASSM au declanşat o amplă campanie de deromânizare a „limbii moldoveneşti”1010. Astfel, după cum se apreciază, proiectul identitar „moldovenesc” a fost unul ambiguu, care, pe de o parte, reclama necesitatea „moldovenizării” și „indigenizării”, iar pe de altă parte urmărea să distrugă, sub paravanul luptei împotriva „naționalismului burghez moldovenesc” sau mai târziu, a „românizatorilor”, tot ceea ce nu corespundea intereselor rusificării1011. Tentativa de inventare a „naţiunii moldoveneşti” a fost însoţită de alte politici ale regimului precum: colectivizarea forţată, deportările, foametea organizată, genocidul etnic, minciuna orchestrată în fel şi chip, la toate nivelele, pentru a înlesni impunerea unui regim străin, apoi dominaţia nomenclaturii locale au fost şi ele de natură să contribuie prin diferite strategii la realizarea acestui proiect. Consecinţele politicii de inventare şi impunere a conceptului de „naţiune moldovenească” vor fi dezastruoase atât pe termen scurt, cât şi într-o perspectivă îndelungată. Istoricul Gh. E. Cojocaru concluzionează în acest context: „Prin ridicarea sa de la „teorie” la rangul de adevărată politică şi ideologie naţională în autonomia sovietică Moldovenească, nocivă şi traumatizantă, în egală măsură, „moldovenismul” se rotunjea ca şi fenomen al practicilor totalitare de construcţie etnoculturală. În noua postură, el îşi relua cu o nouă forţă marşul său „victorios” pe terenul culturalizării proletare, exercitând de-a lungul timpului un impact devastator asupra profilului identitar etnocultural românesc de pe malurile Nistrului şi neproducând nimic consistent în loc”1012. Dacă construcţia teoretică despre „volohi” şi „poporaţia moldovenească” urmărea scopul să separe etnic şi cultural românii moldoveni de cei munteni, apoi cea referitoare la „naţiunea burgheză şi socialistă moldovenească” – să-i despartă pe românii din Basarabia şi din stânga Nistrului de ceilalţi români de peste Prut. În acest scop, savanţii sovietici au subliniat mereu particularităţile românilor basarabeni, ale „moldovenilor”, care ar fi apărut începând cu anexarea în 1812 a Basarabiei de către Rusia şi s-ar fi accentuat după unirea, din 1859, a Moldovei cu Muntenia. În opinia politicienilor din acea perioadă şi a savanţilor sovietici, în România, s-a înregistrat „românizarea” moldovenilor din Moldova de dincolo de Prut, pe fondul formelor politico-juridice occidentale adoptate după 1859 şi al dezvoltării culturii moderne şi a limbii române literare. În acelaşi timp, în Basarabia şi Transnistria, unde s-au păstrat, din cauza politicii antinaţionale a guvernului ţarist, formele culturale şi lingvistice arhaice, premoderne, supuse procesului de rusificare, moldovenii ar fi supravieţuit în calitate de unici moştenitori şi păstrători ai culturii şi limbii moldoveneşti „originale”. Astfel, arhaismul, deznaţionalizarea şi rusificarea au reprezentat, conform acestei teorii, trăsăturile definitorii ale „naţiunii moldoveneşti”. În mod paradoxal, conceptul modern de naţiune a fost transformat, de politicienii şi istoricii sovietici, într-un antipod al lui. Elaborarea conceptului „naţiunii Ibidem, p. 25.

1009

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 44; Idem, Introducerea şi interzicerea grafiei latine, op. cit., p. 40; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 19-20.

1010

E. Negru, Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 642.

1011

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., p. 83.

1012

197

moldoveneşti” a însemnat, de fapt, fabricarea „argumentelor istorice” care să justifice ocupaţia ţaristă şi pretenţiile teritoriale ale URSS asupra Basarabiei şi să „fundamenteze” teoretic politica de rusificare şi teoria „moldovenismului”. Eforturile de a construi o identitate moldovenească distinctă în condiţiile RASSM nu a fost doar un rezultat al necesităţilor politicii externe şi al expansionismului sovietic, ci mai mult un rezultat al combinaţiei dintre obiectivele politicii externe, anumite forme de identitate existente în regiune, acţiunile elitelor politice şi culturale basarabene şi transnistrene. Lansat şi pus în practică o dată cu apariţia RASSM, conceptul de „naţiune moldovenească”, amplasată pe ambele maluri ale Nistrului, va contribui la modificarea pretenţiilor teritoriale ale Uniunii Sovietice faţă de Basarabia, acestea bazându-se acum mai mult pe naţionalitate şi mai puţin pe dreptul internaţional. În acest context, diplomaţia sovietică îşi va argumenta revendicările prin necesitatea „reunirii poporului moldovenesc într-un stat sovietic naţional”, majoritatea căruia, „zace sub ocupaţia românească”.

3. Problema limbii materne şi a grafiei

Primul pas în crearea unei „naţiuni moldoveneşti” a fost stabilirea cu precizie a identităţii moldovenilor şi formalizarea elementelor culturii lor naţionale, în primul rând, limba. De la 1812, de când Basarabia a fost ruptă din trupul Moldovei, expansionismul rusesc nu încetase să sape la temelia limbii române, văzută ca un martor incomod şi dușman neînduplecat al justificării şi perpetuării raptului teritorial. Înfiinţarea RASSM a dat, cel puţin în prima etapă, o serie de speranţe etnicilor moldoveni/români privind libertatea de exprimare în limba maternă, de afirmare a graiului, a tradiţiilor şi obiceiurilor strămoșeşti. Încă din 21 august 1924, cu câteva săptămâni înainte de proclamarea oficială a RASSM, ziarul „Plugarul Roş” anunţa declanşarea unor acţiuni pentru „moldovenizarea cât mai grabnică a tuturor instituţiilor şi așezămintelor din centrele moldoveneşti”, „în 21 de sate din gubernia Odesa a şi început să se grăiască numai moldoveneşte. Toţi judecătorii, învăţătorii, preoţii şi primarii din sate sunt obligaţi să vorbească limba moldovenească”1013. La vremea respectivă, limba română nu era considerată încă, în toate sferele puterii bolșevice, un pericol pentru noua enclavă cu pretenţii de statalitate. Dimpotrivă, „în aşezămintele de cultură şi în şcoli”- preciza în continuare ziarul citat–„se va preda treptat şi limba românească, care fiind mai bogată decât limba moldovenească, nu va mai constitui o piedică la luminarea norodului moldovenesc. Cuvintele ruseşti create însă de revoluţie ca bolşevic, soviet, comisariat ş. a. vor fi întrebuinţate şi mai departe, fiind pe veci alipite de graiul moldovenesc”1014. Discuţiile pe marginea limbii „moldoveneşti” au început cu puţin timp înainte de formarea RASS Moldoveneşti. Scopul propus era crearea din nişte dialecte locale a unei limbi „literare” moldoveneşti, distinctă de limba română, şi cultivarea unei identităţi naţionale moldoveneşti, distinctă de cea română1015. Se ştie că limba este parte a conştiinţei naţionale. Stalin a considerat pe drept cuvânt I. I. Nistor, Istoria românilor din Transnistria. Bucureşti, Editura Eminescu, 1995, p. 20.

1013

I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 74.

1014

Asupra politicii identitare şi lingvistice în RASS Moldovenească a se vedea: E. Negru, Politica etnoculturală în RASSM, op. cit. Idem, Experimente lingvistice din RASSM (1924 – 1938). În: „Caiete de Istorie”, 2002, nr. 1.

1015

198

limba drept primul criteriu în definirea naţiunii. În cazul RASSM, pentru a pune în lumină deosebirile faţă de limba română, vor fi accentuate trăsăturile specifice ale „limbii moldoveneşti”. Logica creării limbii „moldoveneşti” în cadrul RASS Moldoveneşti subscria sensului general al principiului piedmontist, adică folosirea legăturilor etnice transfrontaliere pentru a influenţa politicile României, servind în acelaşi timp şi scopurile de lungă durată privind proiectarea identităţii „moldovenești”, aşa cum a arătat politica sovietică de după 1940, şi asupra Basarabiei anexate. După crearea RSS Moldoveneşti în 1940 şi, în mod special, după 1944, modelarea limbii „moldoveneşti sovietice” s-a bazat pe experienţele lingvistice din perioada RASSM1016. La nivel oficial, startul acestei dispute s-a dat odată cu fondarea unei gazete pentru moldovenii de lângă Nistru – „Plugarul Roş”, care va începe să apară cu alfabet rusesc, de la 1 mai 1924, prin decizia Comitetului gubernial Odesa al PC(b) U, atunci când redacţia (Gr. Starîi şi I. Krivorukov) s-a ciocnit cu problema limbii în care trebuia să apară gazeta pentru a putea fi înţeleasă de ţăranii moldoveni. Într-o informaţie din 4 septembrie 1924, Gr. Starîi considera că, „din cauza sărăciei limbii moldoveneşti şi necesităţii de a o îndestula cu cuvinte româneşti, nu poate să nu ţină cursul spre românizare”1017. El scria că limba populară locală nu era adecvată muncii culturale. Limba ţăranilor moldoveni era o limbă primitivă, amestecată cu împrumuturi din rusă şi ucraineană. În acest context, se recomanda folosirea limbii române şi a alfabetului latin pentru a ridica astfel nivelul cultural al ţăranilor. O parte din activiştii de partid cereau ca limba gazetei să nu se inspire din limba literară şi tradiţia scrisă română, ci să redea întocmai limba vorbită în satele moldoveneşti. Însă, dificultatea era că în stânga Nistrului nu exista nici măcar un singur grai comun pentru toate localităţile cu populaţie moldovenească. Mai mult chiar, analfabetismul printre moldoveni înregistra cote maxime1018. Divergenţele de opinii asupra priorităţilor etnoculturale în Republica Moldovenească au reizbucnit din primele zile ale activităţii Comisiei Organizatorice. În cadrul şedinţei acestei comisii, din 22 august 1924, la care au participat Starîi, Grinştein, Badeev, Bubnovski ş. a. a fost dezbătută problema privind obiectivele şi priorităţile dezvoltării etnolingvistice a moldovenilor din RASSM. Aici s-au conturat două opinii diferite în problema limbii. Prima opinie aparţinea lui G. Starîi, care considera că limba moldovenilor din stânga Nistrului trebuie să se dezvolte „pe baza grafiei latine şi a limbii române”. Starîi ţinea cont de faptul că „având în vedere caracterul foarte înapoiat al limbii moldoveneşti, lipsa cuvintelor necesare pentru exprimare, în special, în chestiuni politice, necesitatea îmbogăţirii ei cu cuvinte din alte limbi şi, considerând că limba română este în această privinţă mai apropiată decât limba rusă, având în vedere că moldovenii basarabeni au trecut la limba română-e necesar să fie trasat cursul spre introducerea cuvintelor româneşti în vorbirea moldovenească. E necesar ca în şcoală şi la tipărirea abecedarelor să fie utilizat alfabetul latin, deoarece este imposibil de redat cu litere ruseşti toate cuvintele limbii moldoveneşti”1019. O. Ţîcu, „Moldovenismul” sovietic şi politicile identitare ale URSS în RASSM şi RSSM (1924 – 1991). În: Fără termen de prescripţie. Aspecte ale investigării crimelor comunismului în Europa, Coordonatori S. Musteaţă, I. Caşu. Chişinău , Editura Cartier istoric, 2011, p. 340.

1016

1017

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 36, p. 156.

1018

Ibidem, pp. 29-30.

1019

Ibidem., doc. 32, p. 148.

199

Reprezentanţii celei de-a doua opinii, Grinştein şi Badeev, speculau, afirmând „având în vedere, că sarcina imediată constă în înfăptuirea campaniei de agitaţie privind organizarea republicii şi propagarea ei în rândul populaţiei care vorbeşte într-o limbă foarte puternic amestecată cu cea rusească, şi, teama populaţiei faţă de tot ce-i românesc, a considera necesar în timpul apropiat trasarea cursului spre o limbă simplă şi înţeleasă, bazată pe graiul popular al moldovenilor transnistreni, utilizând alfabetul rusesc şi doar treptat de purificat limba de impurităţi”1020. Pentru ei „limba moldovenească” era limba poporului, iar româna era limba „clasei conducătoare burghezo-moşiereşti”. În termenii teoriei proletcultiste, proletariatul trebuia să-şi aibă propria limbă şi cultură. Pe lângă consideraţiile sale de ordin lingvistic, Starîi, ca şi partizan al revoluţiei mondiale, care visa să transfere capitala Republicii Moldoveneşti la Chişinău, va cere să se ţină cont de faptul că în şcolile din Basarabia se predă în limba română şi că populaţia de pe malul drept al Nistrului, în ansamblul ei, trecea printr-un proces de culturalizare românească care promitea să devanseze evoluţiile culturale din stânga Nistrului şi să se impună în caz de alipire a Basarabiei la autonomia Moldovenească. Badeev, la rândul său, a urmărit să demonteze toate argumentele lui Starîi şi să acrediteze ideea existenţei unei limbi moldoveneşti distinctă de cea română1021. În raportul său, G. Starîi, după o analiză succintă a situaţiei lingvistice printre moldovenii din stânga Nistrului, a încercat să justifice necesitatea dezvoltării „limbii moldoveneşti” pe baza limbii române şi a grafiei latine, aducând o serie de argumente de ordin lingvistic şi politic. Expunându-şi punctul de vedere, el opina că „limba moldovenească nu poate fi luată drept bază pentru dezvoltarea limbii şi culturii moldovenilor transnistreni”. „Într-o limbă moldovenească, fără utilizarea împrumuturilor din altă limbă, afirma G. Starîi, este imposibil să ţi-i chiar cel mai primitiv discurs politic. Mai mult, nu ajung cuvinte nici chiar pentru uzul cotidian”. De aceea, calea cea mai rezonabilă era să se purceadă la împrumuturi din limba română, deoarece „limba moldovenească” nu poate să se dezvolte pe baza celei ruse, care îi era cu totul străină. Totodată, referindu-se la problema grafiei, el menţiona că multe din expresiile „limbii moldoveneşti” nu pot fi redate cu ajutorul literelor ruseşti. „Literele ruseşti folosite de către noi în locul celor româneşti, sublinia G. Starîi, se pronunţă incorect, pentru că ele nu pot reda sunetele moldoveneşti”. Adoptarea unui asemenea curs, în opinia aceluiaşi lider bolşevic, nu contravenea nici perspectivelor revoluţiei în Basarabia. Plecând de la necesitatea exportului revoluţiei din URSS în Basarabia şi România, G. Starîi scria: „În Basarabia copiii învaţă în grafia latină, iar copiii la noi vor învăţa în cea rusească. În cazul unirii moldovenilor din cele două părţi, pe care copii îi vom învăţa? Doar orice învăţare din nou este într-o anumită măsură schilodire”. De asemenea, G. Starîi s-a pronunţat împotriva ideii de creare a unei noi „limbi moldoveneşti”, constatând că „inventarea unei limbi constituie o sarcină dezavantajoasă, peste puterile noastre, aceasta fiind o creaţie a istoriei, economiei etc.”1022. Exponent al intereselor Ucrainei, dar şi al Rusiei bolşevice, I. Badeev s-a pronunţat pentru dezvoltarea limbii şi scrisului românilor transnistreni pe baza limbii şi grafiei ruse. Necunoaşterea de către populaţia românească din stânga Nistrului, în marea ei majoritate rurală şi analfabetă, a limbii literare româneşti a fost exploatată la maximum, E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 15; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 32, p. 148.

1020

Gh. Cojocaru, op. cit., pp. 31-32.

1021

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 15-16; A se vedea: Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 33, pp. 149-152; doc. 34, pp. 152-154.

1022

200

vehiculându-se ideea privind necunoaşterea de către moldovenii transnistreni a limbii române în general. „Limba moldovenească” era prezentată de către I. Badeev ca o limbă deosebită de cea română, arătând nedumerit de ce „cuvintele franceze românizate de intelectualitatea română trebuie impuse cu orice preț maselor populare moldovenești, care au moldovenizat aceleași cuvinte, preluând rădăcinile rusești”. Iar „trecerea la grafia latină, în opinia lui, îi va face analfabeţi”, pe moldoveni, argumentând că „limba moldovenească folosește alfabetul rusesc de 500 – 600 ani”. Mai mult, se afirma că ţăranii moldoveni „vor interpreta trecerea la grafia latină drept trecerea la românizarea pe care ei o detestă”. El cerea ca această „problemă arzătoare şi în acelaşi timp complicată” să fie examinată cât mai urgent, până la crearea comitetului regional de partid, pentru că ea ar putea cauza neînţelegeri în sânul viitoarei conduceri de partid din RASSM1023. La scurt timp după aceste discuţii, A. Grinştein, într-un articol publicat la 27 august, fără a ţine cont de faptul că moldovenii au fost supuşi unui proces intens de rusificare, susţinea că aceştia „vorbesc o limbă care are circa 70 % rădăcini romane (foarte apropiate de limba actuală română) şi până la 30 % rădăcini slave. În genere, limbile română şi moldovenească sunt apropiate ca şi, de exemplu, rusa şi ucraineana”. Totuşi, opina el: „moldovenii vorbesc o limbă aparte şi au particularităţile lor de trai”1024. Ulterior, în conducerea din RASSM se vor contura două grupări adverse în problema dezvoltării etnoculturale: cea a „românizatorilor” şi a „moldovenizatorilor”, avându-i în frunte pe cei doi principali lideri politici din republica autonomă: G. Starîi, Preşedinte al Comitetului Revoluţionar şi, ulterior, Preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului, şi I. Badeev, secretar al Comitetului Moldovenesc Regional de partid. Prima grupare, a „românizatorilor”, pleda pentru grafia latină şi limba română, pornind de la teoria bolşevică a extinderii revoluţiei mondiale, inclusiv în România. Ei nu erau străini de ideea creării unui stat sovietic românesc şi încorporării lui în cadrul URSS. „Moldovenizatorii”, pledau pentru crearea în RASSM a unei limbi şi culturi deosebite de limba şi cultura română, pentru izolarea lingvistică şi culturală a moldovenilor din această zonă. Deşi nu negau necesitatea extinderii revoluţiei în România, ei nu acceptau perspectiva constituirii unei unităţi teritorial-politice, etnolingvistice din RASSM şi Basarabia cu cea din România1025. Din grupul lui Starîi făceau parte Krivorukov, Bubnobsckii, Botev, Arbure ş. a. Din cel a lui Badeev – Galiţkii, Bogopolskii, Raevici, Holostenko, Rosinskii ş. a.1026. Disputa dintre cele două grupări va fi decisă, pentru câţiva ani, în favoarea „moldovenizatorilor” prin decizia Biroului CC al PC (b) din Ucraina referitoare la problema creării RASSM în componenţa RSSU, adoptată în cadrul şedinţei din 19 septembrie 1924, adică anterior formării acestei entităţi. Astfel, în problema limbii se stabilea „În promovarea politicii naţionale în RASSM de ţinut cursul spre dezvoltarea limbii populare moldoveneşti” şi în continuare, în mod formal, se declara „Limbile moldovenească, ucraineană şi rusă trebuie să fie egale”. Referitor la alfabet (grafie) se hotăra: „De introdus grafia rusă – chirilică”1027. E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., 16. A se vedea: Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 33, pp. 149-152; doc. 34, pp. 152-154.

1023

Gh. Cojocaru, op. cit., doc. 35, p. 155.

1024

O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 274.

1025

O. S. Galuşcenco, Boriba mejdu rumînizatorami i samobîtnikamii v Moldavscoi ASSR (20-e godî). În: „Ejegodnîi istoriceskii alimanah Pridnestrovia”, 2002, nr. 6, p. 68.

1026

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 17.

1027

201

„Dezvoltarea limbii moldoveneşti” şi utilizarea ei era argumentată prin necesitatea de „a lucra în acea limbă care vorbeşte poporul moldovenesc” şi respectiv, grafia latină „va frâna această activitate”1028. Astfel, se proclama formarea unei entităţi cu o limbă şi cultură bazate pe graiul ţăranilor transnistreni. Înfăptuirea unei atari politici era urmărită cu cerbicie din Harkov, unde Şumski, comisarul pentru învăţământ, persista în ideea ca „limba moldovenească” să se reducă la un „dialect în care vorbeşte poporul”1029. Pentru el chestiunea limbii nu era una principială, important era ca pentru propaganda comunistă să fie folosit orice dialect, „fie el al cui n-ar fi, chiar şi păsăresc”1030. Tendinţei de respingere a iniţiativei de inventare a „limbii moldoveneşti” se raliau cei mai mulţi comunişti proveniţi din România, refugiaţi în Rusia Sovietică şi stabiliţi în RASSM. Ei cereau ca graiul românofon al ţăranilor transnistreni să fie infuzat de termeni şi reguli aparţinând limbii române şi trecerea la grafia latină. Şi aceasta nu numai datorită originii comune a celor două limbi, ci şi din interese politice. O „limbă moldovenească” exclusiv a idiomurilor transnistrene era de neînţeles chiar în Basarabia, încât răspândirea materialului propagandistic bolşevic nu numai în Basarabia, ci în întreaga Românie ar fi devenit imposibilă. În nota, din 22 septembrie 1924, adresată conducerii de partid din URSS şi RSSU, membrii Grupului Român de Iniţiativă dezaprobau linia bolşevicilor ucraineni care se opuneau folosirii limbii române şi alfabetului latin, pornind de la ideea că „burghezia română va încerca să-şi extindă dominaţia şi asupra Moldovei sovietice şi pentru a împiedica o asemenea posibilitate” încercau „să creeze o limbă nouă din limba orală înţesată cu barbarisme, în care vorbeşte populaţia moldovenească din Ucraina”. Comuniştii români considerau greşită această argumentare. După părerea lor crearea unei limbi noi „nu va putea servi drept barieră pentru aventura burgheziei române”, iar „lupta nu se va da între două limbi, dar între două sisteme”. De asemenea, ei considerau pe moldoveni „ca parte a poporului român”1031. Punerea semnului egalităţii între „moldovenească” şi română suna ca o autentică erezie. Combaterea acestei poziţii se făcea prin argumentul proletcultist că, de fapt limba română invocată era una a burgheziei şi moşierimii, modernizată prin franţuzisme şi neînţeleasă de muncitori şi ţărani. Se recunoştea totuşi un fond comun de cuvinte şi de reguli lingvistice între păturile de jos ale României şi ţăranii transnistreni. Cel mult, numai limba populară sau vulgară ar fi putut constitui o sursă de comuniune cu acea „moldovenească”1032. Decizia cu privire la „cursul spre dezvoltarea limbii populare moldoveneşti” şi introducerea „grafiei ruse – chirilice” nemulţumea însă tocmai pe unii dintre comuniştii români, iniţiatorii Republicii Moldovenești, sau care activau în cadrul Internaţionalei Comuniste şi structurile de partid şi de stat ale republicii autonome (I. Dic, Al. Bădulescu, Arbure, Dobrogeanu-Gherea ş. a.). Ei porneau nu numai de la raţiunile ştiinţifice, dar şi de la cele de ordin politic, exportul revoluţiei socialiste şi perspectiva transformării României într-o republică sovietică unională. A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 23, pp. 68, 69.

1028

A. Stan, op. cit., p. 80.

1029

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 106, p. 324.

1030

Ibidem, doc. 40, pp. 163-165.

1031

A. Stan, op. cit., pp. 76-77.

1032

202

La 8 ianuarie 1925, I. Dic (alias Isidor Cantor), un exponent al acestora, protesta pe lângă conducerea moscovită şi ucraineană, printr-un memoriu intitulat „Cu privire la construcţia culturală în Moldova Sovietică, contra devierii de rusificare sub drapel sovietic”. Chiar în acest titlu se formulează un denunț categoric împotriva construcţiei unei limbi artificiale, diferită de română, pe calea rusificării sub drapel sovietic. Se afirma importanţa „nu numai în limitele Moldovei însăşi”, dar şi pentru mişcarea comunistă mondială a construcţiei culturale moldoveneşti, dar numai cu condiţia de a fi rezolvată „corect” problema naţională. El amintea „în acest sens, nu trebuie să uităm că formarea RASSM are o mare importanţă internaţională sau, ca să fim modeşti, mai mult internaţională, decât internă”. Pentru comunistul român „chestiunea construcţiei culturale în Moldova Sovietică este, înainte de toate, o chestiune politică a mişcării revoluţionare mondiale”. De aceasta din urmă depindea influenţa sau compromiterea ideilor sovietice nu numai în Basarabia şi România, ci şi în alte părţi ale Europei. Deoarece, după cum recunoştea I. Dic, „luând decizia de a forma această republică, partidul a aprobat, totodată, acele consideraţii care au stat la baza propunerilor grupului de iniţiativă”, „adică partidul a considerat că RSSM trebuie să fie o sursă de diseminare a influenţei revoluţionare în Basarabia şi România care prin amplasarea sa geografică reprezintă tinda Balcanilor şi Europei Centrale, iar prin situaţia sa actuală internă socială şi politică dificilă – un loc vulnerabil al frontului burgheziei internaţionale anti – revoluţionare şi, în acelaşi timp, în stare, în caz de o scânteie revoluţionară, să molipsească toate ţările Balcanice care suferă la fel”1033. Din această perspectivă se impunea necesitatea adoptării alfabetului latin şi a unei limbi identice cu româna, prin curăţirea „limbii moldoveneşti” de „barbarisme”, adică rusisme şi ucrainisme. Adept consecvent al introducerii treptate, în câteva etape a grafiei latine în procesul construcţiei socialiste în RASSM, I. Dic, deşi pornea în propunerea sa de la consideraţii de ordin ştiinţific, punea accentul pe cele de ordin politic. Astfel, în opinia lui, „limba moldovenească, ca limbă latină, îşi are propriile legi gramaticale şi ortografia sa”, „care nu pot fi redate prin alfabetul chirilic”. De asemenea, „în alfabetul rusesc nu există nişte sunete folosite în limba moldovenească”. Un alt argument invocat în acest sens ţinea de numărul moldovenilor şi posibilităţile poligrafice. „Având în vedere numărul mic al moldovenilor noştri, nu vom putea să-i înzestrăm cu literatura în limba maternă necesară în toate sferele cunoştinţelor şi activităţii umane şi din această cauză vom fi nevoiţi să recurgem la cărţile româneşti, tipărite cu caractere latine”1034. Se ţinea cont şi de faptul că, „Basarabia se românizează. Moldovenii, basarabenii au trecut la literele latine astfel că la reunirea acestei provincii cu Moldova Sovietică se va dovedi că marea majoritate a moldovenilor vor scrie cu caracterele latine şi numai moldovenii noştri vor scrie în alfabetul chirilic”. Adept al politicii de anexare a Basarabiei şi de revoluţionalizare a ţărilor din regiune, el aprecia că, trecerea la caracterele latine oferea la acel moment şi avantaje ideologico-propagandistice. Odată ce „noi vom tipări toate cărţile moldoveneşti cu aceste litere ceea ce ne va posibilitatea să le difuzăm în teritoriul întregii Românii”. Folosirea, însă, în continuare a alfabetului chirilic de către moldoveni „va produce printre masele largi populare din România o impresie neplăcută, deoarece în închipuirea lor „chirilica” este strâns legată de vechiul regim autocrat”. Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 69, p. 215.

1033

Ibidem, p. 223.

1034

203

În argumentările sale, I. Dic ţinea cont şi de anumite realităţi de ordin extern şi intern. Aşa, după cum afirma el, „caracterele latine sunt caracterele internaţionale ale popoarelor civilizate şi sunt purtătoare ale progresului, simplificând schimbul de valori culturale între popoare”. În acest context era remarcat faptul „că toate noile popoare ale URSS, chemate la viaţa culturală de revoluţia din Octombrie, trec la caracterele latine ca, de exemplu, turcii, kirghizii, iakuţii etc. Cât priveşte grafia chirilică, I. Dic era sigur că „moldovenii se vor familiariza cu caracterele ruseşti, întrucât considerăm că nu se va găsi printre noi un om cu mintea întreagă care să nu considere necesară predarea limbii ruse, a istoriei, literaturii etc. ca obiecte obligatorii în şcolile moldoveneşti: studierea limbii ruse pentru moldoveni este o necesitate economică”1035. Din această perspectivă era abordată şi problema lingvistică. Pentru comunistul român, „limba moldovenească este limba română sau invers, limba română este limba moldovenească, şlefuită ştiinţific şi literar”. El aducea explicaţiile de rigoare referitoare la starea limbii pe care o vorbeau la acel moment moldovenii transnistreni. Astfel, „în Moldova Sovietică moldovenii,- în virtutea acelor împrejurări istorice – ,....nu şi-au dezvoltat limba maternă, iar viaţa i-a făcut să preia pentru necesităţile lor culturale o masă de cuvinte străine de la naţionalităţile mai dezvoltate din jurul lor şi, în special, de la ruşi”. Drept consecinţă, „Astăzi limba pe care o vorbesc moldovenii sovietici musteşte de barbarisme...Aproape fiecare sat moldovenesc îşi are „limba” sa, adică, argoul său. În fapt, în uz au rămas doar câteva sute de cuvinte pur moldoveneşti, restul sunt ruseşti, ucraineşti şi chiar evreieşti”. Din această cauză, concluzionează I. Dic „o asemenea limbă nu este bună pentru dezvoltarea şi difuzarea culturii moldovenilor”. Pornind de la această realitate cea mai bună soluţie era considerată „epurarea limbii moldoveneşti”. Insistând pentru „românizarea limbii moldoveneşti”, el pornea de la următoarele consideraţii: „operaţiunea epurării este conformă avântului social al moldovenilor...şi astfel se creează premisele psihologice şi posibilităţile pentru derularea ei”; „limba română este limba scriitorilor moldoveni”; „noi trebuie să folosim acest tezaur, al cărui moştenitori suntem, în forma lui finită, după cum şi tovarăşii ucraineni şi ruşi folosesc, respectiv, tezaurule lor culturale”; „aceasta este oportun [din punct de vedere politic] ca un instrument de propagare a influenţei sovietice şi comuniste în România întreagă”; şi, odată ce această perspectivă trebuie apropiată „noi nu avem la dispoziţie nici timp şi nici forţe culturale pentru „crearea” unei limbi şi literaturi”1036. El critica primele tentative de a crea o „nouă limbă moldovenească” pa baza adaptării unor cuvinte ruseşti sau din alte limbi, pe care „moldovenii sovietici nu prea o înţeleg”. Cu altă ocazie, amendând rezoluţia cu privire la chestiunea Română (referitoare la Basarabia şi moldoveni), la 24 martie 1926, I. Dic propunea ca în loc de aliniatul, că moldovenii pe parcursul dominaţiei ţariste „au însuşit într-o măsură anume cultura rusă, au creat un dialect aparte”, să se scrie: „din cauza regimului oprimant ţarist, nu au putut să dezvolte cultura lor naţională şi au încremenit în formele morfologice ale limbii moldoveneşti din secolul al XVII-lea”1037. Un alt semnatar al Memoriului din 4 februarie, Al. Bădulescu, într-o scrisoare de protest adresată la 8 aprilie 1925, Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste, Ibidem, doc. 69, p. 224.

1035

Ibidem, p. 225.

1036

Ibidem, doc. 127, p. 388.

1037

204

cu privire la politica identitară şi lingvistică în RASSM, semnala „dacă reieşim din aceea că limba moldovenească este o limbă distinctă, atunci mă văd nevoit să declar că aceasta reprezintă o încercare de deznaţionalizare totală a moldovenilor, deoarece actuala limbă moldovenească are 75 % cuvinte ruseşti şi, respectiv, nu poate exista ca o limbă distinctă”1038. E. Arbure, în cadrul Congresului I general al Sovietelor din RASSM (aprilie 1925) susţinea: „Dacă vom reieşi din punctul de vedere al reunirii cu Basarabia, este necesar să trecem la grafia latină”1039, iar cu altă ocazie sublinia: „identitatea limbii moldoveneşti cu româna, atrăgând atenţia asupra posibilităţii unei influenţe intense a republicii Moldoveneşti asupra populaţiei muncitoare române în spiritul comunist”1040. Ca atare, în imposibilitatea inventării rapide a unei limbi noi, pe baza grafiei ruseşti, politrucii şi culturnicii bolşevici admiteau o fază de tranziţie în care moldoveneasca şi româneasca, grafia latină şi cea rusească să convieţuiască, până la momentul asimilării treptate de noi cuvinte ruseşti, menite să acopere golul celor româneşti. Căci „limba moldovenească” era destinată nu „domnilor” ci muncitorilor şi ţăranilor de pe ambele maluri ale Nistrului. Frământările acestea atestă deruta celor care lucrau pe tărâmul limbii şi culturii naţionale, încât la 13 februarie 1925, Biroul Politic al PC (b) din Ucraina, încerca o redefinire mai largă a moldovenismului cu scopul de a-l extinde şi peste Nistru. În hotărârea adoptată se confirma linia de orientare a CC al PC (b) U şi a Comitetului Regional Moldovenesc „spre limba moldovenească populară în care apare „Plugarul Roş” şi în care Guvernul Român publică foaia volantă „Vestitorul Basarabiei” pentru populaţia Basarabiei”. Cu referinţă la grafie, pe de o parte, se considera oportun „trecerea manualelor pentru şcolile de educaţie Socialistă la grafia latină, începând cu anul viitor”, pe de altă parte, „Gazeta „Plugarul Roş”, proclamaţiile, broşurile, literatura pentru lichidarea analfabetismului să se tipărească în grafia chirilică”1041. Tot atunci, la 14 februarie 1925, C. Rakovski, comisar adjunct al poporului al Afacerilor Străine al URSS, fiind la curent cu discuţiile referitoare la problema limbii şi alfabetului din RASSM, opina: „În situaţia în care în Basarabia a fost introdus acum alfabetul latin, dacă în Republica Moldovenească va fi folosit alfabetul chirilic, comitetul revoluţionar va fi lipsit de posibilitatea de a influenţa asupra ţăranilor basarabeni”. Drept compromis, el pleda pentru folosirea „pentru un timp anume a ambelor alfabete”. Soluţia era: „cei care s-au obişnuit cu „chirilica”, trebuie să fie asiguraţi cu literatură în „chirilică”, în timp ce tineretul care merge acum la şcoală trebuie să deprindă alfabetul latin”1042. Cât priveşte identitatea limbii vorbite de populaţia de pe ambele maluri ale Prutului şi importanţa acestui fapt pentru extinderea revoluţiei asupra statului român, Dobrogeanu-Gherea în cadrul conferinţei a II-a a CMR de partid (noiembrie 1925), sublinia: „Formarea Republicii Moldoveneşti, în care populaţia vorbeşte aceeaşi limbă pe care o vorbesc muncitorii şi ţăranii din România, trebuie să contribuie la întărirea acestei influenţe şi la însufleţirea oamenilor muncii din Basarabia în lupta lor pentru emancipare”1043. Ibidem, doc. 87, p. 284.

1038

Ibidem, doc. 91, p. 293.

1039

Ibidem, doc. 122, p. 368.

1040

Ibidem, doc. 77, p. 240.

1041

Ibidem, doc. 78, p. 242.

1042

Ibidem, doc. 106, p. 322.

1043

205

În anii următori, în contextul politicii de „moldovenizare”, sporadic, discuţiile pe problema lingvistică au continuat. În cadrul Plenarei a V-a lărgite a CMR de partid, din 25 septembrie 1926, discutându-se chestiunea „Bilanţul moldovenizării”, problema limbii a reapărut pe agenda de zi. Un activist, Vainberg a declarat că, „se spune că noi amestecăm cuvinte româneşti în limba moldovenească. Mai bine să amestecăm româneşti, decât ruseşti”. Un oarecare Driga, motivând că limba în care este editat ziarul „Plugarul Roş” „este înţeleasă numai de cei care cunosc limba română”, insista ca aceasta să fie scoasă „în limba moldovenească fără cuvinte româneşti”1044. Chior-Ianachi, abordând problema dezvoltării limbii prin prisma dialectelor vorbite, constata: „Limba moldovenească are mai multe dialecte, trei dintre care sunt principale în Basarabia şi la noi. În fâşia Dunăreană /Ismail, Reni/ limba e mai bogată şi e mai aproape de limba română. Apoi avem graiul Prutean şi Nistrean, asemănătoare, în principal. În interiorul RASSM avem două dialecte: primul asemănător limbii Nistreano-Basarabene / Slobozia, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca / şi celălalt dialect / Rîbniţa, Alekseevka, Krutaia/”. Pornind de la aceste realităţi el propunea: „să luăm ca bază limba Pruto-Nistreană, ca limbă a majorităţii poporului moldovenesc. Trebuie să luăm ca bază gramatica moldovenească, dar să aruncăm din ea toate formele nepopulare”. Cât priveşte limba rusă, el remarca „rolul limbii ruse este cu totul nesemnificativ. Limba rusă ne trebuie pentru legătura cu centrul”. Împotriva abordării „filologice” a problemei de către Chior-Ianachi, s-a pronunţat Badeev, declarând că, „noi trasăm linia generală: „daţi-ne o limbă pe înţelesul populaţiei” 1045. În cele din urmă, în hotărârea plenarei se stabilea: „Directiva organizaţiei noastre de partid trebuie să rămână şi în continuare: „dezvoltarea limbii populare moldoveneşti, vorbite de poporul moldovenesc”1046. Comuniştii români şi promotorii cursului spre dezvoltarea „limbii moldoveneşti” pe baza limbii române sunt obligaţi să se conforme hotărârilor organelor de partid în această chestiune. La 30 octombrie 1926, Biroul Politic al CC al PC (b) din Ucraina lua act de declaraţia lui Al. Bădulescu, că acesta „conducându-se de hotărârile CE al IC în problema Basarabiei, între CC Român şi PC (b) U nu există nici un fel de divergenţe în chestiunea limbii moldoveneşti”1047. Într-o altă şedinţă a acestui organ, din 11 decembrie 1926, se mai constata: „că între tov. Starîi, pe de o parte, şi Biroul CR şi tov. Badeev, pe de alta, nu există asemenea divergenţe principiale radicale care nu le-ar putea permite să muncească în continuare împreună şi că divergenţele existente (despre limbă etc.) au fost deja înlăturate prin hotărârile respective ale CC”1048. În rezoluţia Conferinţei a IV-a a CMR de partid (noiembrie 1927) se confirma justeţea liniei promovate în politica lingvistică odată cu adoptarea hotărârii plenarei din octombrie 1926, care „a pus capăt disputelor existente şi a dat posibilitatea de a soluţiona corect toate chestiunile legate de dezvoltarea culturală a naţionalităţii moldoveneşti”1049. Ibidem, doc. 139, p. 405.

1044

Ibidem, pp. 406-408.

1045

Ibidem, doc. 140, p. 411.

1046

Ibidem, doc. 141, p. 415.

1047

Ibidem, doc. 145, p. 419.

1048

Ibidem, doc. 152, pp. 445-446.

1049

206

Deşi confirmată poziția organizaţiei de partid, unul din activiştii culturali din republică, Bagrov, critica linia lingvistică promovată de „originalişti” şi considera că este necesar de a „căuta dezvoltarea limbii noastre culturale în România”, afirmând: „iată ţara, care a reuşit să asigure dezvoltarea limbii moldoveneşti române şi de aceea trebuie să ne orientăm la România, pentru a lua cuvintele care ne lipsesc în lexiconul nostru”1050. Această luare de poziţie a fost criticată în cadrul plenarei a IV-a a CMR de partid, din 21 – 22 mai 1931, care a examinat chestiunea cu privire la construcţia naţional-culturală în RASSM. În raportul lui Ilin, secretarul acestei organizaţii, cu referinţă la poziţia lui Bagrov, se stabilea că „la noi există cuvinte mai preţioase decât la regele Carol”, aducând drept exemple cuvinte preluate din limba rusă. El, recunoscând insuficienţa cuvintelor din lexiconul „moldovenesc”, cerea ca acestea „să fie căutate la noi, în Patria noastră socialistă”. Conform aprecierii liderului de partid din republica moldovenească, orientarea în „dezvoltarea limbii moldoveneşti la graiul din România, este greşită, este o eroare, strict politică”1051. În eforturile sale, Ilin va fi susţinut de Zatonski, unul din liderii Ucrainei, prezent la plenară. Pentru a-l combate pe Bagrov, în discursul său, el încerca să facă similitudine cu carelii, care locuiau atât în Republica Carelă din cadrul URSS, cât şi în Finlanda, afirmând, că „limba carelă, chiar dacă este înrudită cu limba finlandeză, totuşi carelii nu o cunosc şi n-o înţeleg”. Zatonski mai admitea că discuţii de acest gen au avut loc şi anterior în organizaţia de partid din republică, când această linie era promovată de Starîi şi Arbure, „însă aceştia nu au ajuns atât de departe ca şi Bagrov”1052. În continuare el recomanda drept criteriu în această chestiune „trebuie să fie creaţia populară. Dacă în masele populare un cuvânt sau altul prinde rădăcini, atunci folosiţi-l – mai puţină înţelepciune – filologilor!”. Ca şi concluzie, se cerea „mai puţină subtilitate filologică, deoarece după aceste subtilităţi se ascunde o adevărată ideologie duşmănoasă. Ce va fi atunci când România va deveni Sovietică, fapt care nu trezeşte la noi nici o îndoială, ce relaţii vor fi între cultura Moldovei şi a României, cred că această chestiune se va soluţiona mult mai simplu”1053. Mai târziu, în memoriul său din 1933, E. Bagrov, analizând consecinţele politicii de inventare a unei limbi literare „moldoveneşti”, menţiona că, aceasta a dus la izolarea noastră de masele muncitoreşti de peste Nistru, lipsindu-ne de un aşa mijloc important de influenţă politică şi culturală asupra maselor precum este limba comună”. De aceea, un asemenea curs politic a fost considerat „greşit” şi s-a cerut să „fie înlocuit cu altul”. A fost pusă problema orientării spre limba literară moldo-română, sublinia E. Bagrov, însă Comisarul Poporului pentru Învăţământ din Ucraina, tov. Skrîpnik, a respins hotărât această propunere şi cursul spre inventarea şi cultivarea unei limbi cvasipopulare, dar neînţelese, a fost întărit temeinic1054. În ansamblu, apartenenţa moldovenilor din RASSM la o cultură sau alta („moldovenească” sau română), sursele din care urmează să se îmbogăţească „limba moldovenească” erau abordate şi determinate în funcţie de obiectivele curente ale regimului stalinist. După opt ani de existenţă a RASSM, în contextul introducerii grafiei latine, A. Gribincea, M. Gribincea, I Şişcanu, op. cit.,doc. 39, p. 111.

1050

Ibidem.

1051

Ibidem, doc. 40, pp. 113-114.

1052

Ibidem, p. 115.

1053

E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine în RASSM. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1999, nr. 3-4, p. 35.

1054

207

liderii bolşevici îşi vor modifica, din raţiuni geopolitice, politica lingvistică promovată în regiunea transnistreană. Deşi atunci toţi membrii biroului politic al CMR de partid împărtăşeau şi promovau linia lingvistică a originaliştilor, ei sunt nevoiţi să se conformeze indicaţiilor venite de „sus”. Astfel, balanţa va înclina temporar în favoarea „românizatorilor’’. La scurt timp după trecerea la grafia latină, în hotărârea Biroului CMR de partid, din 3 octombrie 1932, se stabilea drept directive în problemele lingvisticii şi îmbogăţirii „limbii moldoveneşti”: asigurarea unor ritmuri de dezvoltare în aceste domenii care să corespundă celor de ridicare a nivelului de cultură al oamenilor muncii; îmbogăţirea „limbii moldoveneşti” să se desfăşoare în corespundere cu terminologia internaţională pe care o folosesc şi alte popoare în dezvoltarea limbii lor; înteţirea luptei împotriva naţionalismului local, care se orientează exclusiv spre dialectul local; la momentul dat „limba moldovenească” îmbogăţită să fie accesibilă şi uşor înţeleasă de muncitorii şi ţăranii de pe ambele maluri ale Nistrului1055. Se trasa, într-un fel, sarcina introducerii limbii literare române.

4. Politica lingvistică. Instituționalizarea „limbii moldovenești”

Din motive didactice, dar ţinând seama de o serie de trăsături caracteristice ale regimului şi evoluţiei politice din RASSM, sunt identificate trei perioade distincte în scurta istorie a acestei creaţii lingvistice bolşevice: a) 1924 – 1931, perioada creării RASSM şi a promovării „moldovenismului vulgar”, care viza dezvoltarea unei „noi limbi moldovenești” pe baza graiului local din stânga Nistrului, înțesat cu rusisme și ucrainisme; b) 1932 – iunie 1937, perioada latinizării RASSM; c) iulie 1937 – iunie 1941, perioada represiunilor politice, ori a „arestării grafiei latine”1056 şi rusificarea lingvistică. În Rusia Sovietică, politica cu privire la limbă a fost strâns legată de politica naţionalităţilor încă de la lovitura de stat bolșevică din octombrie 1917. La începutul anilor’20, printre „priorităţile” politicii guvernului bolşevic faţă de republicile sovietice nou-formate figura şi „construcţia lingvistică” ce se rezuma la „crearea” scrisului şi limbii popoarelor ne ruse. Acestea reprezentau, de fapt, mijloace tactice în realizarea obiectivului strategic de deznaţionalizare a popoarelor şi de constituire a unui puternic stat centralizat1057. Astfel, politica lingvistică era văzută ca un instrument de alfabetizare și de educație de masă, iar prin aceasta, ca modalitate de ideologizare și deznaționalizare. În cazul RASSM, politica lingvistică promovată de regimul stalinist avea drept obiectiv final separarea şi mai mult a românilor transnistreni de compatrioţii lor de peste Prut. În procesul de realizare a politicii lingvistice pe parcursul existenţei republicii autonome s-au conturat trei curente deosebite: unul româno-fil, altul româno-fob şi al treilea aşa-numit arhaic, („originalist’’ sau madanist). Reprezentanţii primului curent în frunte cu Gr. Starîi, I. A. Malai, G. I. Buciuşcanu, S. Dumitraşcu, I. I. Irimiţa, P. I. Cior şi alţii, susţineau să se adopte limba română cu alfabetul latin. În acest sens şi studenţii moldoveni de la Universitatea din Odesa au stăruit, încă din anul 1926 – 1927, prin cererile lor scrise. A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 40, p. 115. Ibidem, doc. 57, pp. 147-148.

1055

Ibidem, p. 24.

1056

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 24.

1057

208

Împotriva acestei tendinţe de afirmare a culturii naţionale româneşti s-au pronunţat cadrele şovine, alogene de partid şi de stat din conducerea republicii (I. Badeev ș. a.), care prin măsuri administrative au împiedicat dezvoltarea vieţii naţionale a moldovenilor din stânga Nistrului. Printre dânşii erau şi unii revoluţionari basarabeni, care se refugiase în URSS. Aceşti reprezentanţi susţineau teoria că românii şi moldovenii sunt două popoare cu totul deosebite, iar graiul moldovenesc ar fi o limbă cu totul independentă, deosebită de limba română. Curentul românofob cu o orientare spre rusificarea „limbii moldoveneşti” l-a avut ca reprezentant notoriu în ultima etapă de I. D. Ceban. Al treilea curent era reprezentat de L. A. Madan şi adepţii săi, sprijiniţi de lingviştii oficiali sovietici – K. N. Derjavin şi M. V. Serghievski, care au încercat să creeze o limbă artificială pentru moldovenii din Transnistria şi să înlocuiască aşa-zisele neologisme din „limba moldovenească” cu cuvinte noi, cele mai multe traduse din ruseşte sau inventate1058. În aprecierea lui Ch. King, procedeul standard în realizarea unui astfel de proiect etnolingvistic presupunea următorii pași: se identifica un dialect sau grai, care se formaliza, se preluau unele rădăcini din limba rusă și se construiau cuvinte noi, iar într-un final acest produs era ridicat la rangul de limbă literară, de obicei în grafia chirilică1059. Disputele lingvistice între cele trei curente s-au axat pe următoarele coordonate: originile limbii „moldovenești” (slavă sau latină), problema dialectului acestei limbi (transnistrean sau basarabean), subiectul grafiei (latin sau rusesc), dilema panteonului literar (românesc sau „moldovenesc”). Odată trasat, la 19 septembrie 1924, cursul politicii lingvistice în RASSM, s-a început procesul de realizare a lui. Însă dificultăţile întâmpinate se dovedeau aproape irealizabile, întrucât se pornea de la dogma politică înscrisă în însăşi documentele „constituţionale” şi ale organizaţiei bolşevice din RASSM, anume că procesul acesta se reducea la debarasarea aproape totală de caracterul românofon al „limbii moldoveneşti”. Astfel, în cadrul conferinţei I-a a CMR de partid (decembrie 1924) s-a stabilit drept sarcină imediată curăţirea şi apropierea „limbii moldoveneşti” de populaţie1060 şi „trecerea treptată la limba populară moldovenească pe înţelesul tuturor”1061. Pentru realizarea acestui obiectiv, Secretariatul CMR de partid, la 14 februarie 1925, a creat o comisie pentru „elaborarea terminologiei în limba moldovenească” în care au fost incluşi Raevici, Buciuşcanu şi Roş1062. La conferinţa a II-a a CMR de partid din noiembrie 1925, I. I. Badeev, secretar al acestui comitet, referindu-se la limba scrisă din RASSM, sublinia că aceasta „nu este curat moldovenească, în ea mai sunt încă multe cuvinte româneşti franţuzite, dar noi, treptat, o vom curăţi-o şi o vom face accesibilă celor mai largi mase ale truditorilor din RASSM”. Reafirmând necesitatea creării „limbii moldoveneşti”, acelaşi demnitar sublinia: „Într-un viitor apropiat la noi vor apare, dacă nu revoluţionari, cel puţin reformatori ai limbii şi vor crea o aşa limbă înţeleasă nu domnilor, ci muncitorilor şi ţăranilor moldoveni”1063. 1058

E. Diaconescu, Problema originii şi limbii românilor din răsărit. În: „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1993, nr. 2, pp. 95-96.

1059

Ch. King, op. cit., p. 68.

1060

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 65, p. 209.

1061

Ibidem, doc. 66, p. 209.

1062

Ibidem, doc. 79, p. 243.

1063

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 24; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 7, p. 43; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 106, p. 321.

209

Ideea inventării „limbii moldoveneşti” era susţinută cu ardoare de către emigranţii basarabeni, în majoritate ne moldoveni, care activau în RASSM şi erau grupaţi în jurul Asociaţiei Basarabenilor (fondată în mai 1924 la Moscova). În viziunea acestora, inventarea „limbii moldoveneşti” venea să servească drept „argument” în favoarea tezei că moldovenii şi românii sunt două popoare diferite, dar şi ca un pretext pentru „apărarea Basarabiei de români”. În realizarea acestui proiect erau cointeresate direct, din motive șoviniste – anexioniste şi autorităţile ucrainene. Drept suport pentru „crearea” unei noi limbi serveau ideile proletcultismului, statornicite în Rusia la mijlocul’anilor’20, care prevedea crearea unei „noi culturi proletare”. În spiritul acestei teorii, activiştii culturali din RASSM proclamă întreaga moştenire culturală din RASSM de până la revoluţie „pseudo-moldovenească”, iar limba română-o limbă de „salon a burgheziei”1064. Această politică naţional-culturală vulgarizatoare n-a permis moldovenilor de aici să însuşească şi să-şi dezvolte limba maternă în forma ei literară. În virtutea politicii promovate de autorităţi, de izolare de restul neamului românesc, românii transnistreni n-au avut acces, decât sporadic, la cultura şi literatura clasică românească, la tradiţia lingvistică. Caracterul pur politic al acţiunii de inventare a „limbii moldoveneşti” literare s-a remarcat chiar din momentul punerii ei în practică, manifestându-se prin dispute controversate. Printre „moldovenizatori” s-au conturat două tabere. Unii pledau în favoarea „limbii moldoveneşti”, corespunzătoare doar graiului moldovenilor din RASSM, alţii optau pentru o „limbă moldovenească” care să aibă la bază şi graiul moldovenilor din Basarabia. Ultimii sperau la viitoarea „unire”a moldovenilor din RASSM cu cei din Basarabia sau chiar cu cei de dincolo de Prut1065. Specific, însă, pentru toţi, era faptul că „limba moldovenească” era limba poporului lor, iar româna era limba „clasei conducătoare burghezo-feudale”. În RASSM, impunerea proiectului creării unei limbi a fost posibilă datorită mai multor factori. În primul rând, absenţa aproape totală a intelectualităţii băştinaşe, a cadrelor moldoveneşti în structura organelor de conducere din RASSM, capabile să se opună politicii de „construcţie lingvistică”. În al doilea rând, analfabetismul populaţiei româneşti semirusificate şi semiucrainizate1066. De asemenea, în această regiune în perioada ţaristă nu apăreau gazete, reviste, literatură în limba naţională, n-au existat şcoli în limba maternă, astfel încât limba literară a rămas necunoscută de populaţia românească din stânga Nistrului. Lipsiţi de toate acestea, de posibilitatea de a folosi limba maternă la întruniri publice, în instituţiile de stat, biserică, convieţuind o perioadă îndelungată într-un mediu etnic pestriţ, neomogen, moldovenii de aici pentru a comunica au însuşit un dialect specific: româno – ruso – ucrainean. Referindu-se la unul din aceste aspecte, I. Dic, într-un Memoriu adresat organelor de partid ucrainene şi unionale la începutul anului 1925 constata cu tristeţe: „cei mai mulţi moldoveni dintre cei câţiva care muncesc în prezent în Comitetul Revoluţionar Moldovenesc, începând cu comisarul poporului al luminării culturale şi cu preşedintele Comitetului Revoluţionar Moldovenesc, nu cunosc limba şi cultura moldovenească, din simplul motiv că au frecventat vechea şcoală rusească, unde s-au rusificat”1067. A se vedea: E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 25.

1064

O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 275.

1065

Gh. Negru, Lupta lingvistică în RSSM (1940 – 1988). În: „Destin Românesc”, 1996, nr. 2, p. 7.

1066

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 69, p. 226.

1067

210

A crea o limbă şi o cultură din nimic era o sarcină nu numai uriaşă, ci şi imposibilă. Realitatea aceasta nu descuraja însă pe nişte politruci bolşevici asociaţi cu diletanţi înarmaţi cu dogma leninist-stalinistă a naţionalităţii „moldoveneşti”. Teza existenţei unui „popor moldovenesc” în Basarabia şi Transnistria deosebit de poporul român, precum şi a existenţei unei „limbi moldoveneşti” deosebită de cea română a devenit o provocare irezistibilă pentru tot soiul de „savanţi”, care s-au grăbit să-şi propună producţia „ştiinţifică” unei audienţe frustrate, care era populaţia republicii, hărţuită de prea desele schimbări în politica noului regim, şi de-a dreptul derutată1068. O primă încercare de a pune în aplicare planul de creare a unei noi limbi, a fost întreprinsă de G. I. Buciuşcanu, la moment Comisar al Poporului pentru Învăţământul Public din RASSM. Gramatica „limbii moldoveneşti” pe care el a alcătuit-o în 1925, a fost respinsă, pe motiv că a utilizat normele ortografice şi terminologia românească1069. În opinia autorităţilor aceasta avea un grav neajuns, „anumi primirea di cîtri avtor dreaptascrierii tradiţionali moldoveneşti formilor şî terminologhiii, cari di fapt îs romîneşti”. Totuşi, ea a fost utilizată în şcoli până în anul 19271070. Înfruntarea moldovenismului îngust cu românismul larg era un alt motiv de dispută politică. Liderii bolşevici ai republicii autonome aveau de depăşit realităţi extrem de aspre, odată cu elaborarea primelor lucrări referitoare la limbă. În 1926, de pildă, apăreau dicţionarele rus-moldovenesc şi moldo-rus, dar ele dezamăgeau şi chiar nemulţumeau conducerea de partid. Căci limba scrisă „nu este curat moldovenească, în ea mai sunt încă multe cuvinte româneşti franţuzite”, ceea ce impunea o operaţie de „curăţire” spre a o face accesibilă „celor mai largi mase ale truditorilor din RAM”1071. Plenara a V-a, din septembrie 1926, a CMR de partid a confirmat „justeţea” cursului referitor la „dezvoltarea limbii populare moldoveneşti în care vorbeşte poporul moldovenesc”. În scopul intensificării lucrlui de inventare a noii limbi aceeaşi plenară preconizează înfiinţarea unui „centru academicesc în RASSM”. Noua instituţie, a fost fondată la sfârşitul lunii decembrie 1926, cu o secţie lingvistică, condusă de L. Madan, din care mai făceau parte I. F. Goian, A. G. Ignatovici, G. I. Buciuşcanu ş. a.1072. În rezoluţia Conferinţei a IV-a a organizaţiei regionale moldoveneşti de partid (16 noiembrie 1927) s-a accentuat din nou justeţea cursului luat spre folosirea limbii populare în care vorbeşte „poporul moldovenesc” şi a grafiei chirilice, punându-se astfel capăt discuţiilor în această problemă1073. Printre „realizările colosale în privinţa limbii” erau enunţate elaborarea gramaticii şi a unui dicţionar, limba „căruia nu diferă de limba moldovenească vorbită”1074. Deja în 1926, la indicaţia organelor de partid bolşevic, un grup de intelectuali din RASSM în frunte cu cel mai „cunoscut lingvist” al epocii, L. A. Madan, şcolit la Kiev şi promotor al moldovenismului, şi-a început activitatea de elaborare a normelor limbii moldoveneşti. El s-a remarcat printr-o teorie „originală” cu privire la formarea „limbii moldoveneşti” Ca bază a noii limbi literare a fost luat graiul popular al moldovenilor transnistreni, 1068

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 8.

1069

O istorie a regiunii transnistrene, op. cit., p. 275.

1070

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 10.

1071

A. Stan, op. cit., p. 80.

1072

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 26.

1073

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 26, p. 76.

1074

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 151, p. 438.

211

ucrainizat şi rusificat. L. A. Madan a renunţat la normele gramaticale şi ortografice ale limbii române şi a organizat veritabile campanii în satele moldoveneşti din RASSM şi Ucraina, denumite „marşuri în popor”, pentru a culege cuvinte specifice graiului moldovenesc. El a încercat să argumenteze că limba daco-romanilor latinizată în procesul de evoluţie, ca urmare a migraţiei şi influenţei altor popoare, s-a individualizat. „Limba moldovneascî, trăgîndu-şi în trecutu dipartat din mesticatura linghii dacilor (gheţîlor) cu limba norodnicî latineascî, în curgerea multor veacuri s’o schimbat sub înrîurirea linghilor a mai multor noroadi (hoţii, gunii, anţîi, bulgarii, avarii, slavenii-ulicii, ungurii, pecenejîi, polovţîi, tătarii, polecii, turcii, grecii-fanarioţi, ucrainenii, ruşîi şî alţîi), cu cari o avut atingiri norodu moldovnesc, şi s’o prifăcut într-o limbî, deosâghitî di ceilanti linghi romani şî di alti linghi a noroadelor megieşî, în cari limbî amu mulţîmea cuvintilor îi din rădăcini latineşti şî slavineşti”. În acest context se afirma: „Limba moldoveneascî, în care graeşti amu norodu moldovnesc, este limbî sînistătătoare, diosăghitî di limba romîneascî, şî sî diosăghesti şî di limba tuturor cărţîlor moldovneşti, tipăriti păn la organizarea RASSM”1075. Din punctul lui de vedere, „limba moldovenească” atinsese maturitatea doar odată cu crearea RASSM, în 1924. De asemenea, acest „moldovenist” tindea să demonstreze că între români și moldoveni existau chiar mari deosebiri antropometrice, primii având capete rotunde, predominând tipul brun, iar cei din urmă fiind cu o structură craniană alungită, în mare parte şateni1076. L. Madan considera că drept bază pentru dezvoltarea „limbii moldoveneşti” trebuie să stea „graiu cela în cari în vremea di-amu grăeşti mulţîmea moldovenilor din RASSM şi Basarabia. Că aşa grai haracteristic şî socoati graiu moldovenilor din nijlocu Basarabiii”. El „dezvoltă” acest grai şi doreşte să-l ridice la rangul de limbă cultă, dar numai „după învăţarea adîncă şi din toati părţîli a graiului giu a-ntregului norod moldovenesc, după culegirea şi clasîficarea tuturor facturilor şi ivirilor a linghii gii moldoveneşti”. La baza alcătuirii gramaticii „limbii moldoveneşti” Madan considera că trebuie să se afle „prinţîpu fonetic (rostirea) dar cu corectivuri trebuincioasî din partea prinţîpului etimologic (înţălesu) atunci, cînd aeasta sî ceri, avînd în videri îndemnărili practici, ca gramatica şi cii cît mai uşoarî şî mai înţeleasî di masîli largi”. Într-un articol publicat, la 24 noiembrie 1926, în „Plugarul Roş”, L. A. Madan declara: „Nu oamenii grăiesc după vr-o gramaticî anumitî, dar gramatica s-alcătueşti după vorba oamenilor…Gramatica pentru om, dar nu omul pentru gramaticî”, astfel ca aceasta să fie „cât mai uşoarî şi mai întaleasî di masîli largi”1077. La elaborarea „limbii moldoveneşti”, deosebită de limba română, L. Madan pornea de la ideile teoretice ale lui N. Marr despre „caracterul de clasă a limbii”, afirmând că „limba moldovenească literară” a apărut o dată cu formarea RASSM1078. Marr aprobase, de asemenea, interpretările lui Madan cu privire la „limba moldovenească” ca un amalgam neromânesc1079. Pornind de la aceste principii, „moldoveniştii” (madaniştii) au căutat să găsească echivalente „mai pi înţeles” pentru neologisme sau cuvinte prea româneşti, ajungând să „îm A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 8-9; L. A. Madan, Gramatica moldoveneascî. Partea I. Fonetica şî morfologhia. Editura de Stat a Moldovei, Tiraşpolea, Anu 1930, p. XI-XII.

1075

O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 207.

1076

A Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 9, 54.

1077

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 26.

1078

W. P. Meurs, op. cit., p. 155.

1079

212

bogăţească” fondul lexical al limbii „moldoveneşti” cu arhaisme, traduceri sau calchieri din rusă, ori invenţii. Iată doar câteva mostre de asemenea invenţii: sobranie-îngrămădire, iazâkoznanie-limboştiinţă, gosudarstvennâi-statnic, accent-loghitură, udarnâi meseaţ-lunî lojitoare, barometru-aeromăsurător, aeroplan-sângurzburător, sufragerie-mâncătorie etc. În iulie-august 1926, L. A. Madan şi-a expus „teoria” în faţa învăţătorilor din RASSM întruniţi la cursurile de vară de la Balta şi Zinovievsk. CŞM, în iulie 1927, a aprobat „proiectul gramaticii moldoveneşti” al lui Madan, iar ulterior oficializat de către G. I. Buciuşcanu, Comisarul Poporului al Învățământului din republică. Astfel, gramatica lui L. A. Madan a fost în vigoare în şcolile din RASSM mai bine de trei ani1080. Pe parcursul anilor 1926 – 1929, a fost elaborată o nouă gramatică „moldovenească” şi finalizată o reformă ortografică. Noile norme ortografice erau şi ele contrare chiar graiului popular moldovenesc: on arici, on copac, socrânio, ducându-mî ş. a. În acelaşi timp a fost inventat un nou lexic. Analiza sumară a fondului lexical al „limbii moldoveneşti” demonstrează că el, pe lângă cuvinte româneşti arhaice, conţinea în mare parte, cuvinte inventate sau traduse din ruseşte fără discernământ. Cu astfel de creaţii hilare, membrii secţiei lingvistice din cadrul Comitetului Ştiinţific Moldovenesc au alcătuit şi editat, în aceeaşi perioadă, şi un dicționar sau cuvântelnic moldovenesc-rus şi rus-moldovenesc. În 1930 s-a început şi întocmirea unui „cuvântelnic academicesc al limbii moldoveneşti”1081. Primele „realizări” în crearea şi introducerea în uz a noii „limbi moldoveneşti” le putem desprinde dintr-o corespondenţă a gazetei „Plugarul Roş” din 27 decembrie 1927: „Amu sătenii cu toţii vin în chino şi privesc feli di feli di cartini. Fişticare iesă îndistulat şi plin di bucurii. Nu apucî a sî mîntui un seans, cum în uşî năbuşăşti altî ceată di norod. Ţăranii tari îs mînţăniţi cîrmii Sovietice, cî o dat în sat chino. Din zî în zî sătenii sî tot dişteaptă şi păşesc spornic înspre cultura adevărată, depărtîndu-se di la zabobonile vechi şi di la amăgiturile pocheşti. Toati aiestea schimbări noi culturnici ...întăresc dobîndirile Octeabriului”1082. După câţiva ani scurşi de la proclamarea RASSM, se constata însă că obiectivul creării unei „noi limbi moldoveneşti” era greu de atins. P. Chior, comisar al poporului pentru învăţământ, în 1929, sublinia penuria de cadre de specialitate. În exprimarea lui stâlcit moldovenească, el constata că cei „di s-o ridicat pân la jiudicarea problemelor ştiânţăi nici...poţ să-l numeri pi dejiti”. În acest sens funcţiona o instituţie pretins academică, Comitetul ştiinţific moldovenesc, dar specialiştii din sânul acestuia erau departe de exigenţele cerute1083. Într-un elan sovietic expansionist, P. Chior-Ianachi propunea să se renunţe la teoria unei „limbi moldoveneşti” strict transnistrene. Să se aibă în vedere întregirea neamului sub steagul roşu al Republicii Moldoveneşti. Această viziune bolşevică circumscria limite mai realiste pentru moldovenism. Preciza, astfel, ca fondului lingvistic transnistrean să i se adauge un lexic basarabean. Într-o broşură editată, în februarie 1929, el a încercat, în spiritul „revoluţiei mondiale” să se opună cursului promovat de L. Madan, motivând că, acela care pledează pentru graiul moldovenilor din RASSM „nu sî gîndeşti în viitorul neamului şî a linghii moldovneşti...Acela 1080

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 9-10.

1081

D. Dragnev ş. a. Din istoria Transnistriei. Chişinău, Editura Civitas, 2001, p. 171.

1082

T. Cotelnic, op. cit., p. 82.

1083

A. Stan, op. cit., p. 79.

213

a scăpat din videri şi problema întrejirii neamului moldovinesc sub steagul roşu a RASSM, unit cu moldovenii şî di dincolo di Nistru-da poati şî di dincolo di Prut. Acela nu s-a gândit la aceea cî a vini vremea unirii moldovenilor di dincolo di Nistru cu RASSM şî atunci problema orfografiei moldovineşti dizlegaţi drept capâtî ş’o însămnătati politiceascî, lărjind înrăurirea noastrî şî pisti hotarili Prutului ş’a Dunării undi trăiesc milioani di moldoveni plugari sub steagul boiersc al României”, adăugând „alfavitu cari al alcătuim noi amu trebui sî cii aşa ca şî la moldovenii mai sus pomeniţi şî poati uşor al înţăleji ş’al potriji cu alfavitu lor latinesc”. Aceste idei, însă, nu conveneau unor lideri din RASSM. În hotărârea Biroului CMR de partid, din 15 – 16 martie 1929, se condamna „în mod categoric orientarea tov. Chior spre dialectul ţăranilor de peste Prut şi apropierea alfabetului moldovenesc de cel latin”1084. În ultimă instanţă, sub presiunea deciziilor de partid, cei care nu împărtăşeau ideile lui L. A. Madan, sunt nevoiţi să se conformeze liniei oficiale şi participă la discutarea şi aprobarea „Schimbărilor în gramatica moldovenească”. Plenara a II-a lărgită a CŞM, din 4 – 7 mai 1929, în baza recenziilor prezentate de G. I. Buciuşcanu, S. D. Dumitraşcu, I. I. Irimiţa, I. A. Malai, M. V. Serghievski, discuţiei manuscrisului cu participarea lui G. C. Gordinski, I. F. Goian, A. G. Ignatovici, P. I. Chior, D. P. Milev ş. a., a recomandat „Gramatica” lui Madan1085. Acelaşi Birou al CMR de partid, care trona în chip absolut și în domeniul lingvistic, dând directive Comitetului ştiinţific, la 15 decembrie 1929, într-o limbă stâlcită, se pronunţa asupra modului de ortografiere asupra unor „buchii” în alfabetul rusesc1086. Aplicându-se mecanic directiva privind utilizarea alfabetului rusesc, se observa incapacitatea acestuia de a reda corect sunetele din limbă. Tocmai, aceste dificultăţi în scriere erau semnalate de P. Chior, cerând schimbări pentru ca rostirea moldovenească a cuvântului să nu se confunde cu acea rusească. Totuşi, în lucrarea sa „Dispri ortografia linghii moldovineşti”, publicată în 1929, P. Chior sublinia semnificaţia acestei construcţii lingvistice: „toţi noi din Comnorlum şi Comitetu di ştiinţî ni ţinem di oiştea moldovenizării, di limba moldoveneascî”, fiind convins că „cultura şi limba românescî di az, fiind mînuiti di clasu burjuaznic, sî orienteazî spri Franţa. Deatîta az în România domneşti o limbî amesticatî (nici tu „româneascî”-nici tu „franţuzascî”), cari nu-i priceputî plugarului moldovan...Diosâghirea iasta între limba clasului domnitori şi a clasului asuprit în România-noi om pute s’o înfolosîm, dacî n’om scăpa din vederi şi aesti politiceşti, cînd oformăm noi ortografia noastrî. Alfavitu cari îl alcătuim noi amu, trebui sî şii, ca moldovenii mai sus pominiţi sî poatî uşor al înţeleji ş’al potriji cu alfavitu lor-latinesc”1087. Ieşirea de sub tipar, în anul 1930, la Tiraspol a lucrării lui L. Madan „Gramatica moldovneascî. Partea I. Fonetica şî Morfologhia” a marcat biruinţa temporară a curentului madanist în lingvistica RASSM, biruinţă datorată faptului că teoria madanistă oferea „argumente” pentru teza „două limbi, două popoare”, precum şi susţinerii din partea lingviştilor moscoviţi K. N. Derjavin şi M. Serghievski1088, care s-au evidenţiat prin atitudinea lor românofobă. E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 28.

1084

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II). În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 1993, nr. 2, p. 69.

1085

A. Stan, op. cit., pp. 79-80.

1086

P. Chior, Dispri ortografia linghii moldovineşti. Tîrg Bîzgu, 1929, p. 3, 11; Cit după: T. Cotelnic, Calvarul lingvistic din anii ’20 – ’30 în RASSM. În: „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1996, nr. 2, pp. 81-82.

1087

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 10.

1088

214

În 1927 este „fundamentată”, de către M. V. Serghievski, pentru prima dată în perioada sovietică, teoria despre limba „moldovenească” ca limbă romanică deosebită de cea românească1089. K. Derjavin, spre exemplu, considera teoria lui Madan ca fiind justă, adică „limba moldovenească” este o „limbă independentă” de cea română şi, prin urmare, şi gramatica limbii române este străină „limbii moldoveneşti”. El cerea autorităţilor persecutarea românofililor şi se pronunţa vehement împotriva limbii române „care a lichidat şcoala moldovenească în Basarabia”, „a înlocuit învăţătorii moldoveni cu funcţionari români, alungând scrisul rusesc şi introducând în loc cel latin, persecutând limba moldovenească”1090. M. V. Serghievski a vizitat RASSM, în 1928, pentru a studia „limba moldovenească” şi folclorul moldovenesc”. A luat parte activă la discuţiile, şedinţele CŞM, în cadrul cărora a fost determinat modul de scriere în „limba moldovenească”1091. A fost unul din recenzenţii „Gramaticii” lui Madan, l-a susţinut în faţa autorităţilor. El a promovat teoria cu privire la „limba moldovenească”, în diferite comunicări s-a pronunţat împotriva curentului românofil care urma să introducă în RASSM „limba şi literatura României burgheze”1092. Despre acest specialist – Serghievski, P. Chior spunea: „Ci poţ lua de la dânsu cî el singur nu ştii limba moldovineascî, da graiu basarabean care îi luat ca temelia încercărilor lingvistici, el nici atât nu-l cunoaşti, cî el singur numa începi a faci cunoştinţî cu limba moldovenească din RAM”1093. L. Madan îşi asuma onoarea și meritul de a fi autorul primei gramatici şi nu se complexa să afirme că „întîa gramaticî moldoveneascî...este documentul cel mai temeinic, cari hotărît adivireşti, cî limba moldovenească este limbî sîngurîstatornicî, deosăghitî di limba româneascî” 1094. Într-un raport din 1930, prezentat comisiei moldo-ucrainene de pe lângă Academia de Ştiinţe din Ucraina, L. Madan menţiona despre felul cum avea loc îmbogăţirea „limbii moldoveneşti” prin cuvinte noi „Noi formăm cuvinte în primul rând de la rădăcini moldoveneşti. Luăm sufixele cele mai caracteristice pe care le folosim în limba moldovenească deosebit de limba română. Apoi luăm cuvinte ruseşti şi ucraineşti sau care s-au încetăţenit la noi şi pe care le folosim ca pe ale noastre. Acceptăm şi cuvinte internaţionale. Cuvintele care-s acceptate în toate limbile-noi le introducem treptat. Depinde spre cine ne orientăm”1095. De asemenea, în „gramatica” sa, el scria că principiul cel mai important al acestei gramatici trebuie să fie scrierea „cum auzi”. Astfel, cuvântul zi pe româneşte, a devenit zî pe moldoveneşte, amiază a devenit aniazî, cine a devenit şine, şi a devenit şî, a fi a devenit hi ş. a. m. d.1096. Sub pretextul că terminologia tradiţională e burgheză şi nu reflectă „noua realitate socialistă”, ea a fost înlocuită cu cuvinte născocite, construcţii şi expresii artificiale, plăsmuite după modele ruseşti. Klaus Heitmann, Limbă şi politică în Republica Moldova. Chişinău, Editura Arc, 1998, p. 71.

1089

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 11.

1090

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 51.

1091

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 11; M. V. Serghievski, Protiv orientaţii na faşistskuiu Rumîniu. În: „Krasnaia Bessarabia”, 1932, nr. 2.

1092

A. Stan, op. cit., p. 79.

1093

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., p. 69.

1094

O istorie, op. cit., p. 275.

1095

T. Cotelnic, op. cit., p. 82.

1096

215

Madan mai încerca să „traducă” în „moldoveneşte” unele cuvintele care i se păreau prea „româneşti” sau să creeze altele. Modelul era cel rusesc: (bolesc, realnic, sobranie – îngrămădire; iazîcoznanie – limboştiinţă, prostoi – împrostit, ciuguno-liteinîi zavod – zavodu de turnat şeaun; tecuşcie dela – treghi curgătoare; udarnîi meseaţ – luna lojitoare; povtoriti – a dădăori, automobil – sîngurmergător, oxigenu acronăscător – kislorod, hidrogenul – aponăscător (vodorod), avionul – singurozburător, samovar – singuroferbător, aeromăsurător – barometru, căldumăsărător – termometru, hoabă – veac, logituri – accent, lăbuţi – ghilimele, arătărniţă – expoziţie, acrime – acid, mîneştergură – prosop, gîtlegău – cravată, aburomergător – locomotivă, păstrelniţî – arhivă, apăcad – cascadă, şenuşelniţî – scrumieră, răşitornic – frigider, şinşancă – cincinal, şerodrumnic – cale ferată, multuratec – plural, sîinţî – persoană, hoabă – veac, nasnic – nazal, cîrmă – conducere, întorlocat – general, unit, dovidirea – biruinţă, formarea – alcătuirea, aniversare – animea, veţuire – existenţă, înfăţăşătoriu – reprezentant, momentu curgători – starea actuală, zădăniile – sarcinile, chemare – legislatură, ş. a.). În această formulă, „limba moldovenească” din RASSM reprezenta o creație artificială absurdă din punct de vedere practic, dar și nepopulară, deoarece nu era înțeleasă chiar de acei pentru care era creată, de „poporul moldovenesc”. Lucru confirmat inclusiv de comuniștii locali Em. Bagrov și P. Corneliu1097. Totuși, moldovenismul în limbă şi cultură părea a fi învins deplin şi definitiv românismul şi pentru faptul, că în 1930 se încheiase elaborarea a două noi dicţionare: moldo – rus şi ruso – moldovenesc, numite pompos „Cuvântelnic academicesc al linghii moldoveneşti”. Se făcuse o epurare a limbii de românisme, reţinându-se 5000 de termini. Potrivit unuia dintre autori, L. Madan, se acţionase în direcţia „cristalizării literaturii noastre în dialect moldovenesc, în limba vie a poporului moldovenesc”. Ca atare, patrimoniul arhaic şi corupt al transnistrenilor, amestecat cu numeroase cuvinte ruseşti şi ucrainene, care substituiseră tot ce părea românesc, fusese ridicat la rang de limbă literară, un veritabil genocid etno-cultural. Operaţiunea aceasta era considerată de autorităţi o adevărată performanţă, cu atât mai mult cu cât existase la început „o atitudine sceptică şi total neclară”1098. În raportul „Despre construcţia naţional-culturală în RASSM”, prezentat de I. Ilin la Plenara a IV-a a CMR de partid din mai 1931, făcându-se bilanţul „realizărilor” pe frontul lingvistci se sublinia: „în dezvoltarea culturii moldoveneşti Comitetul Ştiinţific a adus o serie de contribuţii valoroase..., a creat această limbă, a creat gramatica şi o serie de alte materiale ajutătoare care au asigurat dezvoltarea culturii noastre”1099. Concomitent, în RASSM se declanşează discuţii contradictorii atât pe marginea ortografiei, cât şi a alfabetului. O parte din „activiştii” culturali, în frunte cu P. Chior, considera că pentru unele sunete din „limba moldovenească”, trebuiau păstrate literele ruseşti existente atunci în alfabetul „moldovenesc”. Altă grupare (M. Andriescu) se pronunţa în favoarea introducerii pentru aceste sunete a unor semne grafice noi1100. Tocmai în această perioadă de „apogeu” pentru „dezvoltarea limbii moldoveneşti” se va produce o schimbare radicală a priorităţilor în politica lingvistică din RASSM. Odată cu E. Negru. Proiectul identitar „moldovenesc”, op. cit., p. 641.

1097

A. Stan, op. cit., p. 81.

1098

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 32.

1099

Ibidem, p. 27.

1100

216

adoptarea hotărârii Biroului Comitetului Moldovenesc Regional de partid, din 2 februarie 1932, care prevedea trecerea scrisului moldovenesc la grafia latină, „limba moldovenească” în varianta creată de L. Madan suferă un eşec temporar. Născocirile lingvistice ale grupului Madan sunt respinse, reproşându-se, printre altele, că nu au fost introduse în noul vocabular cuvintele create de revoluţie, precum colhoz, orânduială colhoznică sau Puterea Sovietică1101. De asemenea i se imputa, că prin crearea „limbii” în varianta sa, a creat bariere artificiale influenţei revoluţionare a culturii socialiste din Moldova sovietică, ce se dezvolta pe malul stâng al Nistrului în Basarabia1102. În anul 1932, din considerente politice, se renunţă la gramatica şi limba născocită de Madan. El a fost învinuit pe motive sociale că provine dintr-o familie de popă basarabean, şi în calitate de Şef al Secţiei lingvistice a CŞM a fost calificat ca „cel mai de vază ideolog al elementelor contrarevoluţionare burghezo-naţionaliste”, i s-a imputat că a unit în jurul său „cea mai reacţionară parte a intelectualităţii moldoveneşti, orientând gândirea ştiinţifică în direcţia vechii culturi feudale moldoveneşti, că Madan acorda o atenţie deosebită dezvoltării limbii moldoveneşti astfel încât limba moldovenească să se deosebească evident de limba oamenilor muncii basarabeni. În acest mod se creau bariere artificiale influenţei revoluţionare a culturii socialiste din Moldova sovietică, ce se dezvolta pe malul stâng al Nistrului. Madan se străduia să elimine din limba moldovenească cuvinte născute de Octombrie şi termini internaţionali. În locul lor Madan crea cuvinte în mod artificial, care deformau şi îngunuioşau limba moldovenească”1103. Lui L. Madan i se aduceau şi alte învinuiri. În rezoluţia şedinţei celulei de partid a Comitetului Ştiinţific din 16 – 17 iulie 1933, se remarca faptul că manualul, gramatica, editată de secţia lingvistică sub conducerea lui Madan, din colectivul de autori făcând parte şi Matânga, Malai, Gordinski, Ignatovici, Dumitraşco, era plin de greşeli şi pervertiri îngust-naţionaliste, materialul ilustrativ, fiind dăunător politic avea amprenta limitării primitive, ţărăneşti, şi până în momentul respectiv lucrarea nu fusese analizată detaliat şi criticată în ceea ce priveşte greşelile1104. Lingvistul I. D. Ceban în articolul „Limba în 15 ani de zile”, publicat în ziarul „Moldova Socialistă” în anul 1939, menţiona încă un neajuns al celor care „au împrostit limba da nu au apropiet-o de norod” şi anume faptul că madaniştii „nu sufere cuvintele din lindiile rusască ori ucraineană, care au intrat în limba moldovenească prin norod, da se stăruie să fabricuiască, să alcătuiască cuvinte „noi”, născocite între păreţii CŞ. Eaca, de-o vorbă, înloc de vîstavcă zise aratării, la cuvîntu rus odnorodnîi – unoneamnic, vstavca (suficsu), întropunere, Komştimoldu, şi multe altele, de care norodu moldovenesc nişiodată n-a auzit”1105. Fireşte tentativa de a crea o nouă limbă literară în câţiva ani, bazată pe opera scriitorilor I. D. Ceban, I. Canna, L. Corneanu (Cornfeld), N. Cabac, N. Marcov, D. Milev şi altor câţiva, limbă care să difere de „limba franţuzită” a „aristocraţiei româneşti”, de „limba cabareurilor burgheze”, a eşuat. Nu este întâmplător faptul că odată cu dizolvarea în 1932 a asociaţiei proletcultiste „Cultura proletară” în RASSM a început publicarea unor opere din literatura română clasică, s-au introdus normele limbii literare române, s-a introdus alfabetul latin. O istorie, op. cit., p. 275.

1101

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 90, pp. 209-210.

1102

Ibidem, pp. 11-12.

1103

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 52.

1104

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 12.

1105

217

După cum se constata în raportul „Despre construcţia naţională şi culturală în Moldova”, prezentat de Alhimovici la cea de-a IX-a conferinţă a CMR de partid (12 – 15 ianuarie 1934), trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul rus la cel latin a permis „să se menţină comunitatea limbii oamenilor muncii moldoveni ce locuiesc pe ambele maluri ale Nistrului şi să consolideze influenţa revoluţionară a RASSM asupra maselor de oameni ai muncii din Basarabia şi România”. Iar învăţarea alfabetului latin constituie o „necesitate vitală” a poporului moldovenesc, deoarece fără însuşirea lui „nu putem avansa în dezvoltarea noastră culturală, nu putem ridica masele pe o treaptă superioară. Într-adevăr, astăzi putem spune că moldoveanul care nu cunoaşte alfabetul latin este de fapt agramat, deoarece alfabetul chirilic îi oferă posibilităţi limitate de a lichida analfabetismul”1106. Această politică, însă n-a durat mult timp. În 1938 s-a trecut din nou la grafia rusească. Pe fundalul represiunilor din anii 1937 – 1938, activiştii de partid şi de stat, scriitorii, filologii, lucrătorii din domeniul învăţământului şi de la edituri, ziariştii, majoritatea intelectualităţii de creaţie care s-au împotrivit criteriului artificial al „limbii moldoveneşti”, au contribuit la introducerea şi promovarea grafiei latine, a culturii naţionale au fost denunţaţi ca „românizatori”, „agenţi fascişti”, „spioni ai siguranţei” au devenit victime ale regimului stalinist. Noul curs în „politica lingvistică” va fi promovat de I. D. Ceban, devenit filologul oficial al regimului. Cadrele didactice rămase după epurările din anii 1937 – 1938 la Institutul Pedagogic, în frunte cu I. D. Ceban, lector la catedra de filologie, au iniţiat o activitate de „curăţire a limbii moldoveneşti şi de creare a limbii moldoveneşti literare”. În această activitate au fost antrenaţi şi studenţii, care au participat la scrierea unei noi gramatici şi a dicţionarului terminologic moldovenesc1107. În „Gramatica lindii moldoveneşti”, (editată de el la Tiraspol în 1939) logoforma lindii indica baza acestei gramatici – subdialectul din raioanele Rîbniţa şi Camenca ce se caracterizau printr-un consonantism ruso-ucrainean apărut din cel basarabean. Această linie lingvistică este „dezvoltată” de I. D. Ceban împreună cu un colectiv de „avtori’’ într-un „Cuvîntelnic orfografic moldovenesc’’, editat la Tiraspol în 1940. Aşa cum se afirmă: „Colectivul de avtori s-a pus ca ţeli la muncă sa să curăţe limba moldovenească de cuvintele româneşti franţuzite, neînţălese de norodu moldovenesc, întroduse cîndva de duşmanii norodului, şi în rînd cu aiasta s-a stăruit să apuşe cît mai multe cuvinte întrate în traiul norodului moldovenesc în legătură cu zidirea soţialistă, ca neologhisme, din lindile noroadelor frăţeşti rusască şi ucrainească. Cu o fereală s-au purtat avtorii către cuvintele şelea, care nu-s tare răspîndite, spădoase ori tiiar născoşite de oamenii asădiiţi prin cabinete”1108. Astfel, limba începe să fie pocită cu expresii ca: nie pentru mine, şele – cele, ghine – bine, faşe – făcea, amu – acum, prinit – primit, chiatră – piatră, ninunat – minunat, coraghie – corabie, jită – vită, di – de ş. a., dar şi cuvinte rusificate: a ştrăfiu – a amenda, stacikă – grevă, desetşe – zeci, truditor – muncitor, zavod – fabrică, uceastoc – porţiune, stoliţa – capitala etc. Aceste modificări lingvistice trebuiau încă o dată să „demonstreze” că „limba moldovenească” ar fi cu totul deosebită de limba română. A încerca însă să ridici un grai teritorial cu un lexic rudimentar la rangul unei limbi literare ce a atins un înalt nivel de dezvoltare şi poate satisface cerinţele comunicative T. Cotelnic, op. cit., p. 82.

1106

N. Mafteuţă, op. cit., p. 90.

1107

Cuvîntelnic orfografic moldovenesc, avtori I. D. Ceban ş. a. Tiraşpolia, 1940; T. Cotelnic, op. cit., p. 82.

1108

218

din toate sferele de activitate umană, nu era altceva decât un paradox. Din motive ideologice se considera că limbile rusă şi ucraineană ar fi mai aproape de graiul moldovenesc decât limba română. Era ignorat faptul că o limbă ca să aibă existenţă proprie trebuie să posede un sistem lexical şi gramatical propriu, creat de veacuri; ori graiul românilor transnistreni are în lexicul său aproape numai cuvinte de origine latină şi tocmai cele mai esenţiale şi cu o continuă folosire în vorbire. Astfel, putem concluziona că politica lingvistică promovată în RASSM, având subtext ideologic, a fost un instrument de îndoctrinare a românilor transnistreni în spiritul valorilor comuniste. Duplicitatea acestei politici constă în faptul că deşi limba naţională a populaţiei băştinaşe a redobândit un anumit statut, în vreme ce limba rusă s-a răspândit, iar funcţionarea reală a limbii naţionale a fost subminată. Obiectivele urmărite vizau rusificarea populației republicii prin impunerea bilingvismului „ruso-moldovenesc”, care afecta, în primul rând, românii din această regiune, obligați să cunoască două limbi. De asemenea, prin politica lingvistică s-a urmărit cu tenacitate cultivarea identității „moldoveniste” și argumentarea teoriei celor „două popoare și două limbi distincte” pentru a justifica pretențiile teritoriale față de România.

5. Dimensiunea practică a politicii bolşevice de „moldovenizare”

La etapele iniţiale de constituire a statului sovietic, liderii de la Kremlin au trebuit să facă unele concesii de ordin naţional-cultural popoarelor ne ruse, pentru a se delimita de politica ţarismului şi a putea câştiga încrederea acestora. Astfel, rezoluţia „Despre sarcinile imediate ale partidului în problema naţională”, adoptată, în 1921, la congresul X al PC (b) din Rusia, prevedea funcţionarea în limba maternă a şcolilor, a instituţiilor culturale, administrative, a organelor puterii de stat, precum şi completarea lor cu persoane care „să cunoască obiceiurile şi psihologia populaţiei indigene”. Mai mult, la acelaşi congres I. V. Stalin a vorbit despre necesitatea „ucrainizării” şi „bielorusizării” oraşelor din Ucraina şi Bielorusia în care predomină ruşii1109. În termenii politicilor sovietice de construcție național-identitară, cât şi în cei ai intereselor de propagandă şi ideologie bolşevică, problema limbii a fost una crucială. Aşa cum afirma I. Stalin: „O minoritate este nemulțumită nu din cauza faptului că nu există o unitate națională, ci din cauza faptului că nu are dreptul să folosească limba nativă. Permiteți-i acesteia să-și folosească limba și nemulțumirile vor dispărea de la sine”1110. De asemenea, Stalin considera că limbile națiunilor titulare vor ajuta ca ideologia comunistă să fie mai bine înțeleasă de naționalitățile ne ruse, în timp ce elitele indigene, fiind apropiate de modul de viață și tradițiile populației locale vor ajuta conducerea sovietică să apară drept una indigenă, și nu una rusă, imperială, impusă din exterior1111. Astfel, Kremlinul dorea să câştige simpatia populaţiei de la periferiile naţionale şi prin aceasta îşi ţinea promisiunile despre eliberarea socială şi naţională. Folosirea limbilor minorităţilor naţionale trebuia să contribuie la succesul revoluţiei culturale şi la socializarea comunistă a populaţiei. În acest context, politica de „moldovenizare” a RASSM, la fel ca şi ideea creării acestei entităţi, a fost inspirată de conducerea de partid şi sovietică a URSS, pornind de la prin E. Negru, Politica bolşevică de „moldovenizare”, op. cit., p. 106.

1109

I. V. Stalin, Marxizm i naţionalinîi vopros. Moskva, Gosudarstvennoe izdatelistvo politiceskoi literaturî, 1950, p. 163.

1110

Ibidem, p. 62; O Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., pp. 262-263.

1111

219

cipiile politicii naţionale bolşevice şi trebuia să contribuie la stabilizarea regimului şi la cimentarea loialităţii moldovenilor în puterea sovietică. „Moldovenizarea” era privită şi ca o activitate de educare a populaţiei române din Transnistria în spiritul valorilor noi impuse de regimul bolşevic. Pe scurt, politica oficialităţilor centrale privitoare la limbi a fost un mijloc de exercitare a puterii. De asemenea, „moldovenizarea” pe lângă faptul că era tratată de organele de partid ca o metodă de a inocula ideologia comunistă în rândul populaţiei, mai era considerată şi ca o „forgerie” de cadre, pregătind viitori lucrători de partid şi sovietici („nu numai de consum intern”), care, la momentul oportun („atunci când acestea vor deveni sovietice”), aveau să sovietizeze Basarabia şi România1112. În acest spirit, Internaţionala Comunistă, în aprilie 1925, recomanda partidelor comuniste din lume să susţină „prin toate mijloacele posibile aspiraţiile naţionale ale moldovenilor, care se consideră un popor aparte faţă de români şi recunosc limba de sinestătătoare faţă de cea română”1113. La general, chestiunea despre necesitatea moldovenizării aparatului de partid şi de stat, precum şi obligativitatea studierii „limbii moldoveneşti” de către toate cadrele, a fost abordată deja la două luni după formarea republicii, în cadrul Conferinţei I-a a comuniştilor din RASSM (decembrie 1924). Însă noţiunea de „moldovenizare” presupunea existenţa a două limbi diferite şi nu trebuia să semnifice „românizarea limbii noastre”1114. La 29 septembrie 1925, pornind de la aceste deziderate, Comitetul Executiv Central şi Consiliul Comisarilor Poporului din RASSM au adoptat hotărârea despre crearea unei comisii de „moldovenizare” şi „ucrainizare” în scopul trecerii cât mai urgente la limba maternă a învăţământului, a lucrului de secretariat în instituţiile de stat, administrative, obşteşti şi de luminare culturală. Această comisie urma ca în termen de o lună de zile să organizeze în cadrul comitetelor executive raionale a comisiilor de ucrainizare şi moldovenizare, să stabilească limba de bază a fiecărui raion şi să dea indicaţiile de rigoare privind termenul trecerii lucrului de secretariat la una din cele două limbi – „moldovenească” sau ucraineană1115. Comisia se numea şi de „ucrainizare” din mai multe cauze, una dintre ele fiind teama de a nu a alerta populaţia ucraineană, îngrijorată că va fi silită să vorbească „moldoveneşte”1116. În unul din rapoartele CMR de partid din anul 1925 se menționa că în legătură cu constituirea RASSM, o parte din intelectualitatea „ne moldovenească” din raionul Kruteansk, îngrijorată de perspectiva moldovenizării imediate, a făcut propagandă împotriva înființării RASSM, dar „după ce a fost făcută publică declaraţia privind egalitatea în drepturi a limbilor moldovenească şi ucraineană, fenomenul menţionat este depăşit şi nu se mai atestă cazuri similare”, iar „atitudinea maselor faţă de intelectualitate este bună”1117. În funcţie de reprezentanţii cărui grup etnic predomina într-o localitate sau alta, sovietul sătesc urma să determine limba de bază în care trebuia să se desfăşoare lucrările de cancelarie. Astfel, Comisia centrală a stabilit ca în raioanele Alexeevka, A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 5.

1112

Ibidem, p. 4.

1113

A se vedea: Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 64, p. 204.

1114

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 5, p. 38.

1115

Ibidem, p. 7.

1116

Ibidem.

1117

220

Ananiev, Balta, Birzula, Camenca, Kruteansk, Rîbniţa şi Tiraspol drept limbi de cancelarie să fie cea „moldovenească” şi ucraineană, în raioanele Grigoriopol, Dubăsari şi Slobozia – cea „moldovenească”1118. De asemenea, pentru a fi înţelese de toată populaţia republicii, cele mai importante legi şi hotărâri ale guvernelor URSS şi RASSM, dispoziţiile comisariatelor poporului şi instituţiilor centrale şi republicane, trebuiau a fi tipărite nu numai în limbile rusă, ucraineană, „moldovenească”, dar şi în limbile etniilor conlocuitoare1119. În curând a devenit clar că „limba moldovenească” nu are nici o şansă de a fi utilizată în mod egal alături de limba ucraineană, deoarece în toate structurile administrative şi de partid predominau funcţionari alogeni, care au manifestat o rezistenţa deschisă ori camuflată faţă de intenţiile de a transforma de facto „limba moldovenească” în una oficială, de a educa şi promova cadrele locale. Chiar dacă hotărârea CEC şi a SCN al Ucrainei din 1 august 1923 „Cu privire la egalitatea în drepturi a limbilor pe teritoriul URSS” asigura, în mod formal, dezvoltarea liberă, pe picior de egalitate a tuturor limbilor naţiunilor de pe teritoriul republicii, folosirea în unităţile administrative de diferit nivel a limbilor minorităţilor naţionale care constituiau majoritatea populaţiei, „fiecărui cetăţean de orice naţionalitate folosirea limbii materne în relaţiile sale cu organele oficiale şi în relaţiile organelor oficiale cu el”1120, stimula dezvoltarea literaturii şi presei periodice în limbile minorităţilor naţionale, iar CC al PC (b) U stăruia, ca organele de partid şi sovietele locale să respecte cu stricteţe cerinţele „faţă de limba în care trebuie să fie editată gazeta într-o localitate sau alta, căci, problema limbii editării nici pe departe nu e de ordin tehnic, ci are o importanţă politică colosală”, aceste deziderate au rămas pentru populaţia moldovenească din stânga Nistrului în anii 1920-1930 doar o doleanţă1121. Pe de altă parte, însăşi Constituţia RASSM din 1925 conserva această situaţie defavorabilă pentru moldoveni. Limba ucraineană şi cea rusă, predominante în regiune, au fost declarate, deopotrivă cu „limba moldovenească”, drept limbi oficiale ale RASSM1122. Aceste prevederi constituţionale au fost dezvoltate în hotărârea CEC şi CCN al RASSM „Despre asigurarea egalităţii limbilor şi contribuţia în dezvoltarea culturii moldoveneşti”. Conform hotărârii, se stabilea egalitatea în drepturi ale limbilor tuturor naţionalităţilor conlocuitoare ale RASSM. Fiecărui cetăţean, indiferent de naţionalitate, i se acorda dreptul de a se adresa în toate organele de stat, de a vorbi în cadrul manifestaţiilor publice în limba lui maternă. Organele de stat, la rândul lor, erau obligate să asigure aceste drepturi. Formal, hotărârea asigura posibilităţi largi de utilizare a „limbii moldoveneşti” în toate sferele vieţii sociale şi, chiar avantajată în raioanele cu populaţie majoritar „moldovenească”1123. De asemenea, ritmurile realizării politicii de „moldovenizare” vor fi influenţate de numărul redus al moldovenilor în organizaţiile de partid, care trebuiau să fie promotorii acestui curs, lipsa intelectualităţii naţionale, insuficienţa literaturii în limba „moldovenească” şi a învăţătorilor moldoveni, precum şi, după cum se aprecia în documentele Ibidem, doc. 6, pp. 39-40.

1118

A. Grecul, Rasţvet, op. cit., p. 74.

1119

S. Aftenuik, op. cit., p. 245.

1120

A se vedea: V. Stati, Moldovenii, op. cit., p. 214.

1121

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 47.

1122

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 27, pp. 81-87.

1123

221

de partid „starea economică înapoiată în general a moldovenilor”, „lipsa proletariatului din rândurile moldovenilor”1124. De aceea, pe 19 ianuarie 1926, Comisia de „moldovenizare” şi „ucrainizare” adoptă următoarea decizie: „Luând în consideraţie imposibilitatea studierii simultane a două limbi („moldovenească” şi ucraineană) de către funcţionari, predominarea în republică a populaţiei moldoveneşti, a iniţia organizarea cursurilor de studiere a limbii moldoveneşti”. Conform acestei hotărâri, cursurile urmau să activeze pe o durată de 6 luni, cu începere de la 1 martie 1926. Ca urmare a activităţii desfăşurate de Comisie, a fost organizată o Conferinţă republicană consacrată problemelor moldovenizării, au fost deschise grupe de studiere a „limbii moldoveneşti” de către funcţionarii de partid şi de stat din instituţiile centrale, în satele moldoveneşti s-a intensificat procesul de trecere a instruirii în limba maternă, de editare a unor ziare şi reviste în „limba moldovenească”. În sfârşit, în organele de partid şi de stat au început să fie promovaţi moldovenii1125. Promovarea cursului de „moldovenizare” în RASSM, de dezvoltare a „limbii moldoveneşti” şi de introducere a ei în toate sferele de activitate, alături de limba ucraineană, s-a dovedit o operă deloc ușoară pentru autorități, întâmpinând, chiar de la bun început, o serie de dificultăţi insurmontabile, fără şanse de a se impune plenar, mai ales în condițiile în care moldovenii reprezentau o minoritate etnică în propria lor republică. Crearea RASSM a declanşat modificări în structura populaţiei, balanţa înclinând în defavoarea moldovenilor. În urma hotărârii Comitetului Executiv Central din Ucraina de la 12 octombrie 1924, o bună parte din populaţia moldovenească s-a pomenit în afara graniţelor acestei formaţiuni. În schimb, la RASSM a fost trecut raionul Balta cu o populaţie ucraineană de circa 100.000 locuitori. Astfel, ponderea moldovenilor a scăzut la circa 32 %, în timp ce ponderea ucrainenilor s-a mărit până la 49 – 50 %. Date fiind aceste realităţi, „ucrainizarea” a fost considerată o sarcină la fel de importantă ca şi „moldovenizarea”. Această realitate a fost conştientizată de conducerea republicii autonome încă în 1926. La 4 septembrie 1926, în scrisoarea secretarului CMR de partid, I. Badeev, adresată secretarului comitetului de partid gubernial Odesa F. Korniuşin, se anunţa despre hotărârea de a include pe agenda viitoarei şedinţe a Biroului chestiunea „despre necesitatea transmiterii raionului Balta, care după componenţa sa naţională este ucraineană aproape 100 %, ceea ce ne împiedică să ne concentrăm atenţia asupra moldovenizării, unuia dintre districtele vecine ale RSSU”1126. Cu scopul de a justifica actul creării RASSM şi necesitatea promovării politicii de „moldovenizare”, liderii bolşevici din autonomie căutau să demonstreze că numărul moldovenilor era cu mult mai mare decât cel înregistrat de recensămintele efectuate de regimul ţarist, precum şi de noile autorităţi. Astfel, la Congresul 2 al Sovietelor din RASSM, G. Starîi specifica imperfecţiunea şi caracterul tendenţios, şovinist al recensămintelor ţariste. De asemenea, Starîi accentua că în hotarele RASSM nu au fost incluse toate satele moldoveneşti din Ucraina1127. Ibidem, doc. 8, pp. 44-45; doc. 23, pp. 66-67; doc. 26, p. 76.

1124

Ibidem, pp. 7-8.

1125

Gh. E. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 134, p. 396.

1126

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 6.

1127

222

De menţionat, de asemenea, că până la crearea RASSM, conform hotărârii din august 1923 a guvernului Ucrainei, o bună parte a instituţiilor şi organizaţiilor din stânga Nistrului s-au „ucrainizat” în proporţie de 50 – 100 %. În cursul anului 1925 au fost adoptate şi alte hotărâri care prevedeau intensificarea ucrainizării. Mai mult, autorităţile ucrainene, sub patronajul cărora trebuia să se desfăşoare o atare politică, vedeau în „moldovenizare” un pericol pentru unitatea statului lor, că această minoritate românofonă, dezvoltată ca atare, va deveni un ghimpe în coasta Ucrainei, la frontiera ei cu România. Într-un memoriu trimis secţiei organizatorice a Comitetului districtual Balta se arăta, că în raionul Valea Hoţului oamenii muncii reprobă tendinţa de ucrainizare a moldovenilor, ruşilor şi reprezentanţilor celorlalte naţionalităţi1128. Cu toate acestea, aşa cum se recunoştea în cadrul Conferinţei a II-a regională de partid (noiembrie 1925), „până la organizarea Republicii Moldoveneşti un şir de raioane şi foarte mulţi lucrători s-au ucrainizat”, iar după crearea RASSM, majoritatea instituţiilor încep să se rusifice. Mai erau speculate şi situaţiile când moldovenii complet deznaţionalizaţi nu doreau să înveţe limba maternă1129. De asemenea, se constata că, „mulţi tovarăşi spun că ei nu cunosc limba moldovenească şi nici nu vor să ştie de ea, dar noi spunem că aceşti tovarăşi nu sunt bolşevici, întrucât datoria şi sarcina fiecărui comunist este să ajute naţionalităţile înapoiate, să ajute la construcţia Republicii noastre”, iar „un şir de secretari ai celulelor săteşti de partid foarte buni ca şi lucrători, dar care pe tot parcursul celor 3 – 4 ani de secretariat în satele moldoveneşti, unde până şi cocoşii cântă moldoveneşte nu au învăţat limba”1130. Mai mult, politica de creare a unei „noi limbi”, deosebită de limba română, şi experimentele lingvistice au creat o stare de confuzie în rândurile populaţiei şi servea drept motiv pentru speculaţii în jurul acestei probleme, mai ales din partea cadrelor de conducere alogene. În condiţiile când conducerea efectivă a republicii era alcătuită din vorbitori exclusiv de rusă şi ucraineană, a-i face pe aceştia s-o cunoască, pentru a da statalităţii o formă specific naţională, era extrem de dificil, cât timp nu ştiau dacă există sau nu o „limbă moldovenească” distinctă nici măcar aceia care vorbeau în numele ei. De asemenea, şi la nivel local nu era conştientizată esenţa politicii de „moldovenizare”. Într-un document de partid publicat de „Corespondenţa gazetei „Plugarul Roş” despre cerinţele populaţiei moldoveneşti în legătură cu politica moldovenizării” se menţiona: „Mai multă samă moldovenizării. Lucrul în sat se duce slab. Mai mult de jumătate de locuitori nu ştiu limba rusească şi ucraineană. Ce neajunsuri avem noi?...Cel mai glavnic neajuns este acela că selsovetul nostru nu ia sama la trecerea moldovenizării”. Deci „moldovenizarea” trebuia să fie făcută prin intensificarea învăţării limbii ruse şi a celei ucrainene1131. În urma controlului efectuat de Comisariatul Poporului al Inspecţiei Muncitoreşti-Ţărăneşti, la indicaţia aceluiaşi Comisariat din Ucraina, în primăvara anului 1926, s-a constatat că hotărârea din 19 ianuarie 1926 despre studierea de către func A. V. Repida, op. cit., p. 131.

1128

A se vedea: A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 7, pp. 41-42; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 106, p. 319.

1129

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 106, p. 320.

1130

T. Cotelnic, op. cit., p. 81.

1131

223

ţionarii de stat a „limbii moldoveneşti” n-a fost îndeplinită, ceea ce punea în pericol desfăşurarea în continuare a „moldovenizării”. De aceea în opinia Comisariatului Poporului al Inspecţiei Muncitoreşti-Ţărăneşti era absolut necesar să fie iniţiate acţiuni care să lichideze aceste neajunsuri1132. În pofida inexistenţei unor condiţii corespunzătoare pentru realizarea imediată a politicii trasate în domeniul moldovenizării şi ucrainizării, Biroiul CMR de partid, în hotărârea din 9 februarie 1926, a stabilit drept termen pentru implementarea ucrainizării – 1 mai 1926, iar pentru moldovenizare-1 ianuarie 19271133. Pentru a intensifica procesul de moldovenizare, în iunie 1926, Comitetul Executiv Central şi Consiliul Comisarilor Poporului au adoptat Legea despre moldovenizare care prevedea asigurarea egalităţii depline dintre „limba moldovenească” şi limbile celorlalte naţionalităţi din RASSM, trecerea până la 1 ianuarie 1927 a documentelor şi adresărilor către populaţie în „limba moldovenească”. La începutul lunii octombrie 1926 prezidiul mic al CEC RASSM a ales o comisie pentru moldovenizare şi ucrainizare. Preşedinte a fost desemnat Rusnac, membri – Buciuşcanu, Arbure, Kozuiok, Chior-Ianachi, Spasov şi Saltanovici1134. Scopurile declarate ale „moldovenizării” erau următoarele: trecerea lucrărilor de cancelarie în aparatul de stat la „limba moldovenească”; utilizarea „limbii moldoveneşti” în toate instituţiile şi organizaţiile de stat; sporirea numărului moldovenilor în aparatul administrativ şi de stat prin pregătirea şi promovarea cadrelor din rândul lor; atragerea moldovenilor în partidul bolşevic, în comsomol şi în sindicate; crearea condiţiilor necesare pentru ca populaţia moldovenească să poată studia în limba maternă în şcoli şi în instituţiile de învăţământ superior; dezvoltarea „culturii şi a limbii moldoveneşti”1135. „Limba moldovenească” deci trebuia utilizată, fie şi numai formal, pe toate treptele organizaţiilor politice, administrative, social-economice, obşteşti şi instituţionale. În acest sens se impunea a fi asimilată cel puţin de reprezentanţii oficiali, moldoveneasca alăturându-se rusei şi ucrainenei, aceste două limbi fiind înţelese de toţi locuitorii. Aceste acţiuni au servit doar un paravan pentru acreditarea teoriei moldoveniste privind existenţa în RASSM şi în Basarabia a unui popor deosebit de poporul român şi vorbind o limbă diferită de cea română, astfel asigurându-se suportul ideologic necesar şi un „spor de legitimitate” actului creării RASSM. Totodată, întregul arsenal de acţiuni masive, orientate asupra populaţiei româneşti avea să o „convertească” la ideologia comunistă şi să o antreneze în construcţia socialistă1136, care potrivit teoriei marxist-leniniste, este o emanaţie a maselor. „Moldovenizarea” era privită de autorităţile sovietice şi ca o activitate de sporire a sentimentului lor de loialitate faţă de regimul sovietic. În ansamblu, conform aprecierilor istoricului O Țîcu, în promovarea politicii de „moldovenizare” și evoluției proiectului „moldovenist” în RASSM se disting trei perioade: 1. 1926 – 1931: perioada „inventării” și „construcției” unei „limbi moldovenești” în baza grafiei chirilice, care avea drept scop principal cultivarea unei identități moldovenești distincte de cea română și promovarea preferențial a moldovenilor în funcțiile de conducere; 2. 1932 – 1938: perioada latinizării „limbii moldovenești”, ceea ce a dus la E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 48.

1132

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 11, p. 49.

1133

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 126-127.

1134

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 4.

1135

Ibidem, pp. 4-5.

1136

224

un recul al procesului de „moldovenizare” și la o diminuare a numărului de moldoveni în instituțiile de partid și de stat. În același timp se atestă și un proces de „românizare” a „limbii moldovenești”, prin cooptarea mai multor elemente românești din Comintern; 3. 1938 – 1940: perioada în care „limba moldovenească” este trecută de la grafia latină la cea chirilică. Este o etapă a politicii de represiuni, declanșate în iunie 1937 și îndreptată împotriva „dușmanilor poporului” și a spionilor „moldo-români”, care activau în organele de partid și de stat, în redacții, edituri, posturi de radio etc.,1137 fapt ce a condus la epurarea aproape totală a cadrelor moldovenești. La Plenara a V-a a Comitetului Moldovenesc Regional de partid, din septembrie 1926, a fost discutată chestiunea cu privire la totalurile şi perspectivele „moldovenizării”. Au fost enumerate „realizările” şi evidenţiate dificultăţile pe care le întâmpina „moldovenizarea”. Drept succese în acest sens erau menţionate creşterea numărului moldovenilor în rândul organizaţiilor de partid şi comsomoliste, aducerea din toate colţurile ale Uniunii Sovietice a unui şir de lucrători de partid, comsomolişti şi fără de partid moldoveni sau cunoscători ai „limbii moldoveneşti” şi formarea astfel a unui nucleu de conducere moldovenesc în organele centrale şi, parţial raionale, crearea şi dezvoltarea focarelor principale ale moldovenizării-şcoala sovietică de partid moldovenească, a Editurii moldoveneşti de stat, a gazetei „Plugarul Roş”, editarea literaturii şi a manualelor în „limba moldovenească”, lărgirea reţelei de şcoli moldoveneşti1138. Printre cauzele şi „greutăţile imense” care frânau „moldovenizarea”, potrivit oficialilor din republică, în raport erau enumerate următoarele: lipsa proletariatului naţional moldovenesc; înapoierea extremă a poporului moldovenesc sub raport cultural; limba moldovenească foarte săracă şi subdezvoltată; polemicile din cadrul conducerii organizaţiei de partid despre limba care trebuie să stea la baza dezvoltării poporului moldovenesc, chiar dacă dezbaterile asupra identității păreau a fi înclinate definitiv spre „moldovenizare”; oraşul ruso-evreiesc; componenţa multinaţională a populaţiei; desfăşurarea odată cu moldovenizarea și a ucrainizării în localităţile populate cu ucraineni, astfel încât, după cum se constata „ucrainizarea în RASSM aproape că nu rămâne în urmă de ritmul general al ucrainizării în Ucraina”; numărul mic al activiştilor moldoveni sau care cunosc limba moldovenească, atât printre activul de partid, comsomolist, cât şi fără de partid şi numărul neînsemnat al intelectualilor moldoveni; cursul insuficient de hotărât spre moldovenizare al unor „tovarăşi de la conducere”, o anumită pasivitate în această chestiune; o selecţie încă insuficientă a lucrătorilor moldoveni sau cunoscători ai limbii moldoveneşti în organizaţiile raionale, trecerea lentă la limba moldovenească a sovietelor săteşti moldoveneşti, în ciuda componenţei lor naţionale1139. Până la acel moment în conducerea RASSM, deşi fusese adoptate o serie de hotărâri, nu exista o părere unică în orientarea „politicii lingvistice”. Politica de creare a unei „noi limbi”, deosebită de limba română, împiedica apariţia manualelor şi deci realizarea în fapt a „moldovenizării”. Trecerea secretariatelor la „limba moldovenească” era împiedicată de lipsa terminologiei corespunzătoare, pe de o parte, iar pe de alta, de necesitatea de a avea lucrători tehnici care să cunoască și limba ucraineană. O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., pp. 211-212.

1137

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 135, p. 399.

1138

Ibidem, pp. 399-400.

1139

225

În consecinţă, se constata că există „puține realizări în trecerea la limba moldovenească a claselor pentru învățători și structurile economice”; comisiile departamentale şi raionale activau sub nivelul exigenţelor impuse de organele ierarhic superioare; se răspândi-se predispoziţia că moldovenizarea nu este o campanie imediată, ci una de perspectivă sau în genere lipsită de perspectivă; ascultătorii nu frecventau regulat cursurile organizate pentru studierea „limbii moldoveneşti”; gradul insuficient de însuşire a limbii de către membrii cercurilor; antrenarea activului de partid, care trebuia să constituie grosul cursanţilor, în diferite campanii ordinare cu caracter politico-gospodăresc ş. a.1140. În acest context, erau trasate sarcinile care trebuiau să contribuie la înlăturarea neajunsurilor evidenţiate, stabilindu-se sarcina amplificării ritmului de moldovenizare, în primul rând a aparatului de partid şi de stat, revizuirea termenelor moldovenizării şi fixarea unor noi, mai scurte, promovarea mai energică a moldovenilor în toate structurile de partid şi de stat, problema reluării cât mai urgente a cursurilor de studiere a „limbii moldoveneşti”, formarea pe lângă Comisariatul Poporului al Învăţământului a unui centru academic pentru dezvoltarea limbii moldoveneşti, colectarea şi prelucrarea cântecelor, poveştilor etc., majorarea subvenţiilor necesare editării literaturii sovietice şi de partid în limba moldovenească. Se considera că, „succesul moldovenizării va fi posibil atunci când Republica, în urma detaşării satelor ucraineşti care economic nu tind spre RASSM, va cuprinde o masă mai compactă de moldoveni”1141. Aceste poziţii au fost reconfirmate în Memoriul „Cu privire la moldovenizare şi asigurarea drepturilor minorităţilor naţionale” al CMR de partid, adresat la 15 iunie 1927, Comisiei pentru ucrainizare de pe lângă BP al PC (b) U1142. În anii 1924 – 1940, în serviciul „moldovenizării” a fost pusă ştiinţa din RASSM, iar intelectualitatea din republică a fost antrenată în lupta împotriva românismului1143. În cursul anului 1927, membrii secţiei lingvistice de la Comitetul Ştiinţific Moldovenesc, L. Madan, G. Goian, N. Buciuşcanu, A. Dîmbul ş. a., au purces la predarea „noii limbi moldoveneşti” în cadrul cursurilor pentru funcţionarii comisariatelor din RASSM. Aceste cursuri, după cum reiese din rapoartele celor responsabili, erau frecventate doar în proporţie de 30-40 la sută. În majoritatea cazurilor, conducătorii organelor de partid, ai instituţiilor şi organizaţiilor de stat din RASSM lipseau de la aceste cursuri, ei organizând în orele destinate studierii „limbii moldoveneşti” adunări, şedinţe etc. În aşa mod, frecvenţa era asigurată doar de personalul tehnic1144. Conducerea bolşevică din RASSM, deşi nu dorea să se „moldovenizeze”, era obligată să ţină cont de hotărârile partidului privind „moldovenizarea”. Aceste hotărâri, pe lângă faptul că trebuiau să contribuie la stabilizarea regimului bolşevic şi la cimentarea încrederii în puterea sovietică a moldovenilor din RASSM, mai trebuiau să contribuie la „revoluţionalizarea” şi „sovietizarea” „maselor truditoare din Basarabia”1145. Problema „moldovenizării” a fost discutată şi în cadrul Conferinţei a IV-a CMR de partid, din noiembrie 1927, sub genericul „Cu privire la bilanţul şi perspectivele politicii naţionale”. În raportul prezentat, liderul bolşevicilor din republica autonomă, I. Badeev, A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 22, p. 65.

1140

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 136, p. 402.

1141

A se vedea: ibidem, doc. 146, pp. 421-429.

1142

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 8.

1143

E. Negru, Politica bolşevică de „moldovenizare”, op. cit., p. 107.

1144

Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 49.

1145

226

accentua: „Apare problema: cine pe cine, ori românii aici, ori noi acolo (în Basarabia). Noi suntem pe deplin convinşi că în viitoarele lupte vom ieşi învingători. Mai degrabă noi vom fi la Chişinău, decât ei (românii) la Balta. Iar dacă-i aşa, atunci se iscă o altă întrebare actuală. Este oare gata organizaţia noastră de partid să conducă nu numai un judeţ? Vom putea noi oare să le demonstrăm maselor truditoare moldoveneşti din Basarabia că Puterea Sovietică le dă mai mult decât oarecare altă putere…?”. Vorbind de moldovenizare, el sublinia: „Noi de acum trebuie să pregătim lucrători nu numai pentru „consum intern”, ci lucrători care la momentul oportun ar putea înlocui toată canalia care a ocupat şi sfâşie carnea vie a maselor truditoare din Basarabia”. La aceeaşi Conferinţă, un alt lider al republicii, G. Starîi, îndemnând tineretul să înveţe câteva limbi se întreba: „Cine poate garanta că mâine în România nu va fi revoluţie? Cu ce vom pleca noi acolo?”1146. P. Chior cerea participanţilor să fie intensificate ritmurile moldovenizării, „nu numai pentru că, în legătură cu pericolul războiului, perspectivele asupra Basarabiei au devenit mai reale, dar şi pentru că termenele prevăzute pentru rezolvarea chestiunii naţionale interne s-au redus”1147. Evidenţiind un şir de realizări în sfera construcţiei naţionale, enumerate şi în cadrul Plenarei din octombrie 1926, conferinţa constata că aceste realizări timp de un an au sporit: „a fost instruită prima promoţie a Şcolii Sovietice şi de partid moldoveneşti..., a crescut numărul intelectualilor moldoveni şi a învăţătorimii şi a crescut participarea lor la construcţia naţională, s-a produs o cotitură în ceea ce priveşte intensificarea moldovenizării aparatului de conducere, a continuat creşterea normală a organizaţiei noastre de partid şi comsomoliste, prin atragerea moldovenilor...şi s-a iniţiat promovarea mai energică a moldovenilor în aparatul economic raional şi Central sovietic şi economic”1148. În acelaşi timp, se recunoştea că „la traducerea ei în practică încă se mai manifestă pasivitate şi chiar o oarecare opunere din partea unor membri aparte de partid. [...] încă nu este înfrântă completamente starea de spirit a întregului nostru aparat sovietic şi economic, fapt care se explică, pe de o parte, prin atitudinea absolut indiferentă uneori faţă de moldovenizarea aparatului din partea conducătorilor instituţiilor noastre şi prin slaba conducere cu această muncă din partea celulelor de partid, pe de altă parte, prin aceea că majoritatea lucrătorilor de conducere şi, în special, a lucrătorilor cu funcţii tehnice ai aparatului nostru nu cunosc de loc limba moldovenească”. De asemenea, „în comparaţie cu alte naţionalităţi moldovenii sunt atraşi insuficient la munca aparatului nostru sovietic şi economic şi la participarea activă la construcţia sovietică”1149. Pornind de la neajunsurile menţionate, erau trasate drept sarcini stringente următoarele: accelerarea la maximum a ritmului de moldovenizare şi respectarea cu stricteţe a termenilor stabiliţi; debarasarea definitivă şi categorică de pasivitatea la promovarea moldovenizării şi studierii limbii moldoveneşti, care încă se mai manifestă printre unii membri aparte ai organizaţiilor comsomoliste şi de partid; să se considere că membrii de partid care muncesc în organizaţiile de partid, sovietice, economice nu numai că trebuie ei înşişi să se moldovenizeze, dar şi trebuie să servească drept exemplu; continuarea creşterii rândurilor organizaţiilor de partid şi comsomoliste prin atragerea argăţimii şi A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 5-6; Ibidem, doc. 25, pp. 74-75; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 151, p. 442.

1146

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 6; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 151, p. 439.

1147

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 152, pp. 446-447.

1148

Ibidem, p. 448.

1149

227

sărăcimii moldoveneşti băştinaşe; sporirea autorităţii şi intensificarea muncii comisiilor Centrală şi locale pentru moldovenizare; promovarea mai îndrăzneaţă a moldovenilor în funcţii de conducere în raioane şi la centru; desfăşurarea activităţii pentru formarea unei opinii publice largi în jurul chestiunii moldovenizării; lărgirea editării literaturii moldoveneşti şi reducerea preţurilor la acestea1150. În opinia conducerii de partid din RASSM, reflectată în rezoluţia conferinţei „înfăptuirea corectă şi cu succes a construcţiei naţionale în RASSM constituie un stimulent pentru continuarea şi intensificarea luptei muncitorilor şi ţăranilor din Basarabia – parte inalienabilă a Moldovei Sovietice – împotriva oligarhiei româneşti…un exemplu…cum pot ei să-şi făurească o viaţă fără moşieri şi capitalişti”1151. Luând în serios directivele politice clare, în mintea şi acţiunea politică a unor activişti părea legitimă întregirea acestei statalităţi cu atributele ei formal naţionale, ceea ce implica indigenizarea şi moldovenizarea în mare măsură a tuturor structurilor instituţionale. Dar tocmai o atare pretenţie provoca o puternică rezistenţă din partea ucrainenilor şi ruşilor, dominanţi nu numai în masa populaţiei, dar şi în structurile etatice. În acest context, tot atunci I. Badeev constata retoric: „În teorie toată organizaţia noastră de partid a recunoscut necesitatea moldovenizării, dar în realitate câte discuţii şi câte născociri”1152. Conştienţi de soarta „moldovenizării” şi greutăţile ce trebuiau depăşite în realizarea ei, unii comunişti locali, au enunţat diverse soluţii pentru depăşirea situaţiei de impas. Pe parcursul anilor 1927 – 1928, unii comunişti locali au încercat să impulsioneze „moldovenizarea”. A. Dâmbul, într-un raport din 21 mai 1927, adresat Comitetului Moldovenesc Regional de partid, evidenţia piedicile care stăteau în calea „moldovenizării”: „Mai întâi de toate lipsa dorinţei din partea organelor inferioare de a se apuca de lucru, considerând moldovenizarea ceva inutil, „o pedeapsă dumnezeiască”; ignorarea totală, iar uneori chiar o atitudine vădit duşmănoasă faţă de moldovenizare din partea aşa-numitului aparat „superior”. Orice funcţionăraş…, nemaivorbind de lucrătorii de răspundere, consideră că e de datoria lui să afirme în mod demonstrativ că moldovenizarea nu-l priveşte; lipsa totală în instituţiile care trebuie să se moldovenizeze a unor organe care ar dirija acest proces şi ar purta răspundere pentru realizarea lui; comisia centrală de moldovenizare de pe lângă CEC dă dovadă de pasivitate totală în ceea ce priveşte controlul instituţiilor şi persoanelor care trebuie să se moldovenizeze”. În opinia autorului raportului, faţă de cei care opuneau rezistenţă „moldovenizării” trebuiau luate nişte măsuri radicale, inclusiv concedierea din funcţii. Pentru ca această situaţie să nu se repete, o primă condiţie pentru angajarea la serviciu a noilor funcţionari era cunoaşterea obligatorie a „limbii moldoveneşti”1153. De asemenea, Comisia centrală de „moldovenizare” urma să efectueze un control mai riguros a modului cum se realizează „moldovenizarea”. Anii 1927 – 1928 au coincis cu perioada unei mişcări pentru afirmarea identităţii moldoveneşti din stânga Nistrului, ca reacţie la recrudescenţa naţionalismului ucrainean. Cadrele băştinaşe din conducerea RASSM au luat în serios hotărârile partidului în problema Ibidem, p. 449.

1150

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 26, p. 76; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 152, p. 445.

1151

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 151, p. 441.

1152

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 50.

1153

228

naţională şi au încercat să le înfăptuiască. Greutăţile enorme cu care se confrunta conducerea RASSM în realizarea „moldovenizării” au fost evidenţiate, cu mai multe ocazii, de P. I. Chior, Comisar al Poporului pentru Învăţământul Public. În cadrul Plenarei a V-a a organizaţiei de partid din RASSM (septembrie 1926), acesta aprecia că „acest raion Balta ne stă ca un ghimpe în ochi. Ne-ar fi mai uşor să lucrăm într-un alt centru-moldovenesc. Raionul Balta e ca un paravan care ne separă de masele moldoveneşti. Sunt pentru cedarea raionului Balta, pentru ca moldovenii să constituie în viitoarele hotare o majoritate”1154. Punctul de vedere enunţat de P. Chior-Ianachi şi-a găsit reflectare în hotărârile Plenarei: „Recunoscând că promovarea cu mai mult succes a moldovenizării are nevoie de o masă mai compactă a populaţiei moldoveneşti decât există astăzi, se consideră necesară corectarea graniţelor Moldovei, astfel ca un şir de sate ucraineşti să treacă la Ucraina, iar din Ucraina să treacă la RASSM un şir de sate moldoveneşti care încă se mai află în districtele de la graniţa cu RASSM, dar care nu au fost incluse în RASSM la organizarea Republicii”1155. La Conferinţa a IV-a a Comitetului Moldovenesc Regional de partid, din noiembrie 1927, referindu-se la modificările din structura populaţiei, survenite ca urmare a formării RASSM, el din nou a enunţat ideea „retrocedării oraşului şi raionului Balta Ucrainei şi alipirea la RASSM a satelor moldoveneşti din fostul P. I. Chioru-Ianachi, 1926. Arhiva district Odesa. Aceasta ne-ar da posibilitatea să înCentrală a Academiei de Științe a făptuim cu mai mult succes politica naţională, penMoldovei. Fond foto. RASSM. Cota tru că retrocedând o populaţie ucraineană de peste arhivistică: 00033 o sută de mii de locuitori, moldovenii vor constitui majoritatea relativă. Chiar dacă republica noastră va fi mai mică, pentru noi, comuniştii, aceasta nu are importanţă…, în schimb vom şti că problema moldovenizării va fi cea principală, iar ucrainizarea va avea un rol secundar”1156. În articolul „Problema naţională în Moldova”, scris în 1928 pentru revista „Bolşevik Ukrainî”, P. I. Chior sublinia că în majoritatea instituţiilor centrale şi raionale din RASSM predomină limba rusă „în pofida faptului că guvernul a alocat sume enorme pentru şcolile de moldovenizare”. Cu altă ocazie (decembrie 1928), abordând această problemă, P. Chior constata indignat, că cea mai „îngrijorătoare deviere este faptul că avem o masă de organizaţii de partid care nu cred în seriozitatea şi durata acestei moldovenizări. Ei nu cred în forţele creatoare ale moldovenizării”1157. Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 139, p. 407.

1154

Ibidem, doc. 140, p. 413.

1155

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 7; Ibidem, doc. 24, pp. 71-72; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 151, p. 440.

1156

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 157, p. 471.

1157

229

Aceste luări de atitudine ale unor activişti culturali din RASSM nu au putut schimba situaţia. RASSM, spre deosebire de alte republici sovietice, nu a avut parte de o intelectualitate băştinaşă influentă, de o conducere şi o reţea de cadre locale care să fi putut realiza în practică hotărârile partidului privind dezvoltarea învăţământului şi a culturii naţionale, chiar şi pe baza principiilor teoriei marxiste. Acelaşi lider bolşevic din republica moldovenească remarca „Sarcina dezvoltării culturii moldoveneşti a nimerit de la bun început în mâinile unor anumiţi comunişti, care, sub conducerea Comitetului Regional de Partid, grupează în jurul lor intelectualitatea moldovenească”. Aceşti intelectuali moldoveni „nu puteau nici să deschidă gura în problema politicii naţionale”, pentru că erau imediat învinuiţi de naţionalism1158. Astfel, în organele de partid şi sovietice, moldovenizarea provoca dispute şi era considerată naţionalism, împotriva căruia se recurgea la rezistenţă prin refuzul de asimilare a „limbii moldoveneşti”. Conducerea bolşevică din RASSM, deşi nu dorea să se „moldovenizeze”, în condiţiile specifice ale republicii, era obligată să ţină cont de hotărârile partidului privind „moldovenizarea”1159. Situaţia de impas în legătură cu „moldovenizarea”, fapt ce periclita nu numai succesul „construcţiei socialismului în RASSM”, dar şi „succesul revoluţiei bolşevice în Basarabia”, a determinat conducerea bolşevică din stânga Nistrului să-şi modifice atitudinea faţă de „moldovenizare”. Marginalizarea „limbii moldoveneşti” şi rusificarea era un avertisment de care conducerea RASSM şi cea de la Moscova nu putea să nu ţină cont. Tocmai din acest motiv, în anul 1930, conducerea bolşevică din stânga Nistrului va modifica radical atitudinea faţă de „moldovenizare”. Reluarea acestei politici era justificată şi de hotărârea Congresului al XVI-lea al PC (b) din URSS în problema naţională, în care se prevedea, în primul rând, intensificarea luptei împotriva şovinismului rus1160. Pe de altă parte, cu toate că exista hotărârea Congresului al XVI-lea care considera „devierea de naţiune dominantă” drept „pericol principal”, tocmai în această perioadă, s-au intensificat şi acţiunile şovinismului rus din stânga Nistrului. În instituţiile şi organizaţiile de partid şi de stat funcţionarii rusofoni acţionau premeditat împotriva studierii „limbii moldoveneşti” şi implementării ei în toate sferele de activitate, cereau emiterea directivelor doar în ruseşte, ameninţând că, în caz contrar, nu le vor îndeplini1161. Sabotajul slavofonilor a acţiunii de moldovenizare şi promovarea cursului spre rusificare a obligat CMR de partid în câteva hotărâri să blameze o atare atitudine. În discursul pe care l-a ţinut în 1930 pe marginea controlului organizaţiei de partid din RASSM, secretarul acesteia, Golub, menţiona tendinţele antimoldoveneşti, din CMR de partid, cu care nu lupta nimeni. În acel context se punea accentul pe lupta cu şovinismul velicorus şi se constata faptul că doar două comisariate ale norodului din RASSM fuseseră moldovenizate, iar în provincie avea loc procesul de rusificare a populaţiei moldoveneşti. În discursul de dare de seamă la Congresul V al Sovietelor din RASSM, un alt lider de partid, Dumitriu constata existenţa unui şir de raioane în care lucrul se desfăşura în limba rusă, nefiind înţelese sarcinile moldovenizării1162. E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 51.

1158

A se vedea: ibidem, pp. 47-51; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit.

1159

E. Negru, Politica bolşevică de „moldovenizare”, op. cit., p. 109.

1160

Idem, Campania împotriva „naţionalismului moldovenesc” de la începutul anilor’30 din RASSM. În: „Destin Românesc”, 2000, nr. 1, p. 97.

1161

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 156.

1162

230

Situaţia în legătură cu „moldovenizarea”, a fost discutată în cadrul şedinţei Biroului Comitetului Moldovenesc Regional de partid din septembrie 1930. În raportul „Despre moldovenizare” s-a subliniat că tergiversarea trecerii la „limba moldovenească” în lucrările de secretariat, precum şi neutilizarea limbii materne în relaţiile cu populaţia băştinaşă constituiau nişte lacune care „dăunau construcţiei socialiste din RASSM”. Se considera că este inadmisibil „să trăim în republica moldovenească şi să nu înţelegem că trebuie să înfăptuim toată politica în limba naţională”. De aceea, s-a propus crearea unei comisii noi de „moldovenizare”, care să aibă mai multe prerogative, inclusiv şi cea de control pe care o avusese şi anterior. Numirea şi concedierea funcţionarilor instituţiilor de stat putea fi efectuată numai cu consimţământul respectivei comisii. Tot atunci s-a hotărât de a stabili un supliment la salariul de bază, în mărime de 10 %, pentru cei care studiau şi utilizau în lucrul de cancelarie „limba moldovenească”, pentru a trezi dorinţa de a studia această limbă. S-a hotărât ca în termen de trei luni, toţi funcţionarii, începând cu conducerea de partid, să studieze „limba moldovenească”, „deoarece este inadmisibil ca noi să trăim în republica moldovenească şi să nu înţelegem că trebuie să înfăptuim toată politica în limba naţională. Trebuie să explicăm organizaţiei de partid că chestiunea nu constă în faptul că dacă membrul de partid nu va studia limba moldovenească va putea să plece de aici, dar că aceasta înseamnă să nu înţelegi hotărârile Congresului al XVI-lea referitoare la problema naţională, ne dorinţa de a promova hotărârile congresului. Numai aşa trebuie pusă problema, iar vinovaţii trebuie traşi la răspundere de către Colegiul de Partid până la excluderea lor din partid”1163. Teoretic, şedinţa Biroului respectiv din 30 septembrie 1930, prin hotărârile destul de dure adoptată faţă de cei care nu doreau să studieze „limba moldovenească” (sancţiuni administrative, excluderea din partid, concedierea din funcţii), pare să fi însemnat începutul luptei contra oponenţilor „moldovenizării” şi deci diminuarea rezistenţei faţă de aceste acţiuni. În realitate, rezistenţa funcţionarilor alogeni faţă de implementarea „limbii moldoveneşti” şi promovarea moldovenilor în organele de partid şi de stat a sporit. Într-un raport al Comisiei centrale de moldovenizare din 1931, adresat secretarului Comitetului Moldovenesc Regional de partid I. Ilin, se menţiona: „În Miliţia generală cadrele de răspundere – comuniştii (tov. Hodosevici, Golovkin, Rîtov) – se eschivează în mod evident de la studierea limbii moldoveneşti, cât şi de la moldovenizarea aparatului”…Tot lucrul tehnic şi de anchetă în Miliţia generală, Miliţia orăşenească se desfăşoară în ruseşte şi nu în moldoveneşte. În întreaga republică membrii de partid şi fără de partid, lucrători ai miliţiei, se eschivează de la studierea limbii moldoveneşti şi nu frecventează cursurile. În Slobozia întreaga conducere a miliţiei nu cunoaşte limba moldovenească…În raionul Tiraspol moldovenizarea este zădărnicită, iar şovinismul rus a prins rădăcini printre cadrele aparatului de conducere…În Uniunea raională a colhozurilor, unde din 18 lucrători doar doi sunt moldoveni (lucrează ca vizitii), secretarul cârmuirii Rogalski s-a pronunţat recent în mod deschis în faţa lucrătorilor contra moldovenizării”1164. Această situaţie era caracteristică şi pentru alte raioane ale republicii. De exemplu, după cum se constata în hotărârea Biroului CR de partid Rîbniţa despre starea moldovenizării şi ucrainizării, din 3 mai 1931, în acest domeniu „n-a fost realizată una din sarcinile de bază ale politicii naționale”; în raion întreaga activitate a organelor sovietice, E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 52; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 33, pp. 97-101.

1163

E. Negru, Politica bolşevică de „moldovenizare”, op. cit., p. 110.

1164

231

cooperatiste, corespondența, cu unele excepţii, se desfăşoară exclusiv în limba rusă, iar comisia pentru moldovenizare există formal, cursurile pentru moldovenizare sunt frecventate nesatisfăcător, nu se întreprind nici un fel de măsuri faţă de cei care nu frecventează cursurile. Chiar şi cadrele din rândurile moldovenilor, puţine la număr, sunt nevoite să-şi desfăşoare activitatea în limba rusă. Hotărârea obliga organele sovietice din raion într-un termen scurt să treacă întreaga activitate a comitetului executiv raional şi sovietele săteşti cu populaţie moldovenească din raion la „limba moldovenească”; crearea unei noi comisii pentru moldovenizare şi ucrainizare; intensificarea lucrului cercurilor şi cursurilor de moldovenizare; studierea obligatorie de către toţi comuniştii şi comsomoliştii a „limbii moldoveneşti” în cazul necunoaşterii ei1165. O situaţie similară se înregistra şi în raionul Tiraspol1166. Existau şi raioane unde, spre anul 1931, se înregistrase anumite succese în procesul de moldovenizare, precum raionul Camenca şi Dubăsari, unde trecerea la „limba moldovenească” se încheiase sau urma să se realizeze în timpul apropiat1167. Conducerea de partid din RASSM, ca şi în cazul altor acţiuni politice ale partidului comunist din URSS, a ordonat Comisiei centrale de „moldovenizare” să purceadă la efectuarea controalelor în toate organizaţiile şi instituţiile şi să procedeze în conformitate cu hotărârile Biroului Comitetului Moldovenesc Regional de partid1168. Aspre în aparenţă, directivele politice privind moldovenizarea rămâneau literă moartă. În pofida drepturilor acordate Comisiei, hotărârile ei erau de cele mai multe ori neglijate, iar funcţionarii care nu cunoşteau limba şi nici nu doreau să o studieze continuau să lucreze în aceleaşi funcţii, fiind retribuiţi pe deasupra cu suplimentul de zece la sută. În anii 1924 – 1940 populaţia alogenă din RASSM aveau o atitudine ostilă faţă de politica de moldovenizare promovată de autorităţile bolşevice în republica autonomă, inclusiv de cadrele de conducere care aveau sarcina să o promoveze şi căutau să o saboteze pe diferite căi. Fapt recunoscut de Ilin, secretar al CMR de partid, în cuvântarea sa la Plenara a IV-a (mai 1931), care semnala: „un şir întreg de lucrători de partid cu funcţii de răspundere până în prezent ignorează trecerea celulelor lor, a organizaţiilor lor la scrierea în limba moldovenească, un şir întreg de tovarăşi nu doresc să înveţe limba moldovenească; în loc să angajeze la lucru moldoveni pentru a contribui la indigenizarea aparatului administrativ ei reduc numărul moldovenilor”1169. Plenara CMR de partid, trasa drept sarcină „transformarea RASSM într-un centru al dezvoltării culturii moldoveneşti naţională prin formă şi socialistă după conţinut, care va revoluţionaliza masele exploatate ale Basarabiei în lupta lor împotriva ocupanţilor români”1170. În acest context plenara stabilea anul 1932 drept termen limită pentru „trecerea tuturor organizaţiilor centrale republicane şi raionale la limba moldovenească şi ucraineană”1171. La sfârşitul anului 1931, şefa secţiei de cultură şi propagandă a Comitetului Regio A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 35, pp. 104-106.

1165

Ibidem, doc. 38, pp. 109-110.

1166

Ibidem, doc. 39, p. 112.

1167

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 53.

1168

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 12; Ibidem, doc. 39, p. 111.

1169

Ibidem, doc. 41, p. 119.

1170

Ibidem, pp. 119-120.

1171

232

nal de partid, Pecionaia, adresează un apel către toţi secretarii organizaţiilor primare de partid, conducătorii întreprinderilor şi organizaţiilor de stat din oraşul Tiraspol în care arată că „o atare situaţie, când membrii de partid nu frecventează cursurile, nu mai poate fi tolerată, de aceea Comitetul Regional de partid propune ca problema moldovenizării să fie declarată, în cel mai apropiat timp, până la soluţionarea ei, drept una din cele mai importante acţiuni politice ale partidului, căreia să i se acorde o atenţie susţinută până când toate organizaţiile nu vor lucra în limba moldovenească”. În acelaşi timp, propunea să fie organizate procese judiciare obşteşti contra celor care nu doreau să studieze „limba moldovenească”, precum şi concedierea lor din funcţii1172. Începutul anului 1932 a marcat o nouă turnură în politica lingvistică a partidului. Organele de partid din stânga Nistrului erau chemate să contribuie la realizarea hotărârii din 2 februarie 1932 despre trecerea la grafia latină, văzută ca o posibilitate de a folosi această republică în interesele propagandistice și anexioniste împotriva Basarabiei și României. Prin această metamorfoză, centrul de greutate al „moldovenismului” se deplasa în dreapta Nistrului, extinzându-se până la Carpați. În asemenea condiţii, acţiunea politică de „moldovenizare” avea să devină una secundară. Într-un raport al Comitetului Central de moldovenizare şi latinizare de pe lângă Comitetul Executiv Central din 1933 se recunoştea că odată cu trecerea la alfabetul latin, problemei studierii „limbii moldoveneşti” „nu-i acordă nimeni nici o atenţie…, iar cursurile de studiere a limbii moldoveneşti din acest an au dat puţine rezultate”, fiind frecventate doar în proporţie de 25 – 40 %. Faţă de funcţionarii care nu cunoşteau „limba moldovenească” nu erau luate nici un fel de măsuri, chiar dacă exista hotărârea guvernului despre concedierea celor care ignorau studierea „limbii moldoveneşti”. O dată cu trecerea la alfabetul latin, majoritatea instituţiilor, sub pretextul că nu aveau maşini de dactilografiat cu caractere latine, efectuau întreg lucrul de secretariat doar în ruseşte sau ucraineşte1173. Organele abilitate semnalau şi multiple cazuri, când persoanele care posedau „limba moldovenească”, din varii motive refuzau s-o utilizeze în activitatea profesională, în relaţiile cu populaţia moldovenească1174. Rezistenţa opusă politicii de moldovenizare din partea populaţiei rusofone s-a amplificat considerabil după adoptarea rezoluţiei CMR de partid din 2 februarie 1932 cu privire la trecerea la alfabetul latin. Într-un proiect de hotărâre a Biroului CMR de partid din a doua jumătate a anului 1933 se constata „drept rezultat al lucrului nesatisfăcător al Comisiei centrale pentru moldovenizare şi latinizare, al subaprecierii acestei importante sarcini de către organele centrale şi raionale de stat şi gospodăreşti, iar uneori din cauza ignorării şi a sabotării directe, ...moldovenizarea aparatului şi lichidarea necunoaşterii alfabetului latin în mijlocul populaţiei mature s-a redus brusc în decursul anului 1932 – 1933. Într-o serie de organizaţii centrale şi raionale atât de stat cât şi cooperativiste, a scăzut brusc numărul de moldoveni şi a celor care posedă limba moldovenească...Într-o serie de instituţii centrale, de prestare a serviciilor şi legate de masele largi de muncitori, procesul de lucru are loc în temei în limba rusă...Un şir de organizaţii care au fost moldovenizate, au trecut la limbile rusă şi ucraineană...În decursul anului 1932 – 1933 s-a redus considerabil numărul populaţiei mature care studia limba moldovenească..., E. Negru, Politica bolşevică de „moldovenizare”, op. cit., p. 110.

1172

Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 54; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 65, p. 163.

1173

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 158.

1174

233

frecvenţa la cursuri fiind de 25 – 40 %. Instituţiile de stat şi gospodăreşti au ignorat hotărârea guvernamentală cu privire la concedierea persoanelor care sabotează însuşirea limbii moldoveneşti...Comisia Centrală n-a stopat sabotarea de către o serie de întreprinderi a moldovenizării aparatului...În a doua jumătate a anului 1933 tirajul ziarelor moldoveneşti regionale şi raionale s-a redus brusc. Comisiile de moldovenizare şi latinizare raionale şi departamentale au fost inactive şi de fapt nu au purtat nici o răspundere”1175. La aproape zece ani de la întemeierea republicii exista o stare generală de necunoaştere a „limbii moldoveneşti” în toate instituţiile de conducere, de jos până sus, cu micile excepţii de rigoare. În pofida hotărârilor adoptate, acţiunea politică de „moldovenizare” nu s-a soldat cu rezultatele scontate. În 1933, E. I. Bagrov, activist de partid din RASSM, adresează Comitetului Central al PC (b) din Ucraina o scrisoare intitulată „Despre neajunsurile în problema construcţiei naţional-culturale în Moldova”, în care menţiona că „în instituţiile centrale nici conducerea, nici aparatul tehnic nu cunoaşte limba moldovenească şi prin urmare nu comunică cu populaţia în limba ei maternă. Aproape toţi comisarii şi locţiitorii lor nu cunosc limba moldovenească…Se poate afirma fără exagerare că nici o instituţie centrală, raională sau sătească nu efectuează lucrul de cancelarie în limba moldovenească…Nu mai bine, poate chiar mai rău, stau lucrurile în Comitetul Regional de partid unde există doar vreo doi cunoscători ai limbii moldoveneşti, iar în efectivul de conducere nici unul”1176. E. Bagrov declara că politica de „moldovenizare” strict eşuase. Se uitase faptul că sarcina RASSM era de înaintare a sovietismului şi bolşevismului spre vest şi spre sud-vest, prioritar în Basarabia, România şi Balcani. Numai în acest scop o minoritate de moldoveni „puternic asimilată de ucraineni” fusese ridicată la rangul de etnie titulară. În politica naţională se ajunsese la denaturări şi exagerări, încât chiar o parte a populaţiei în numele căreia se vorbea „a început să fugă peste Nistru”. România era deci o atracţie, iar nu RASSM. Cu un grai păsăresc neînţeles chiar de transnistreni nu se putea străpunge frontiera României. Era necesară o limbă comună pe ambele maluri ale Nistrului, până în România”1177. Formal, conducerea de partid din stânga Nistrului subscria hotărârilor despre necesitatea „moldovenizării”, în realitate însă ea le submina sub pretextul că moldovenii nu reprezentau majoritatea populaţiei RASSM. Lipsa unui control real din partea conducerii de partid, în marea ei majoritate alcătuită din alogeni, privind îndeplinirea hotărârilor adoptate despre „moldovenizare”, atitudinea vădit duşmănoasă a funcţionarilor de stat faţă de problema studierii „limbii moldoveneşti” au constituit o piedică, aproape insurmontabilă, în asigurarea unei egalităţi lingvistice şi culturale a populaţiei băştinaşe în raport cu alte etnii conlocuitoare1178. Experienţa acumulată de liderii bolşevici din URSS, în anii 1923 – 1931 în Ucraina, unde „ucrainizarea” a condus la triumful „naţionalismului ucrainean”, i-a determinat pe conducătorii de la Kremlin să-şi modifice viziunea în politica faţă de naţionalişti. Noul curs va fi declanşat în anul 1933, culminând cu sinuciderea lui N. Scrîpnik, comisar pentru învăţământul public din Ucraina, unul din principalii oponenţi ai lui Stalin în problema naţională. Ibidem, p. 14.

1175

E. Negru, Politica bolşevică de „moldovenizare”, op. cit., p. 111.

1176

A. Stan, op. cit., p. 82.

1177

E. Negru, Politica bolşevică de „moldovenizare”, op. cit., p. 111.

1178

234

Din acest motiv, începând cu sfârşitul anului 1933, problema „moldovenizării” nu va mai fi abordată în mod special de forurile superioare de partid. Dată fiind această situaţie, conducătorii instituţiilor şi organizaţiilor din RASSM au întreprins diferite acţiuni pentru a izgoni limba română şi alfabetul latin din instituţiile pe care le conduceau1179. O hotărâre a Biroului CMR de partid, din 17 – 18 noiembrie 1935, de altfel, printre puţinele de acest gen din această perioadă, constata că atât în oraşul Tiraspol, cât şi în raioane, organizaţiile de partid şi sindicale nu acordă atenţia politică cuvenită chestiunii studierii „limbii moldoveneşti”1180. Într-o altă hotărâre a acestui organ, din 27 noiembrie 1935, se aprecia că, în raioanele Rîbniţa şi Dubăsari, decizia despre deservirea populaţiei moldoveneşti în limba maternă şi trecerea lucrărilor de secretariat în sovietele săteşti cu populaţie moldovenească la „limba moldovenească” se realizează nesatisfăcător. Aceeaşi situaţie se înregistra şi în studierea „limbii moldoveneşti” de către cadrele alogene1181. O situaţie şi mai alarmantă se înregistra în organele centrale de conducere ale republicii. De exemplu, în anul 1936, Comisariatele Poporului pentru finanţe şi agricultură efectuau corespondenţa cu structurile raionale exclusiv în limba rusă sau ucraineană1182. Chiar şi în Comisariatul Poporului pentru învăţământul public, corespondenţa cu şcolile moldoveneşti se realiza în limba maternă în proporţie de 60 %, restul corespondenţei se efectua în limba rusă sau ucraineană1183. În raionul Dubăsari, cu populaţie preponderent moldovenească, chiar dacă din cei 15 preşedinţi de soviete săteşti moldoveneşti, 14 erau moldoveni sau cunoşteau „limba moldovenească”, în anul 1936, corespondenţa comitetului executiv raional cu aceste structuri locale se efectua în limba ucraineană, inclusiv pe linia învăţământului public1184. Despre eşecul politicii de moldovenizare se poate concluziona din informaţia Comisiei Centrale a Noului Alfabet (Moldovenizare), de pe lângă CEC al RASSM, din 21 iunie 1937, adresată CMR de partid, în care se stabilea, pornind de la starea moldovenizării aparatului comitetelor executive raionale şi a secţiilor din cadrul lor, a organizaţiilor şi instituţiilor centrale, că începând cu luna iulie curent pot fi trecute la „limba moldovenească” următoarele structuri administrative: CEC, SCN, Comisariatele Poporului pentru Învăţământ, Justiţie, Gospodăriei Comunale, Judecătoria Supremă, Direcţia Comunicaţiilor, Institutul Agricol şi Pedagogic, întregul raion Camenca şi din alte 6 raioane, încă 32 de soviete săteşti din cele 77 cu populaţie moldovenească din întreaga republică. Celelalte comitete executive raionale, instituţii şi organizaţii centrale urmau a fi pregătite pentru acest proces către 1 ianuarie 19381185. După 1933 unica instituţie care efectua controlul asupra „moldovenizării” constituia să fie în mod formal Comitetul Central pentru „moldovenizare” şi latinizare, deoarece această instanţă doar constata neajunsurile, deciziile ei nefiind îndeplinite. Odată cu declanşarea în vara anului 1937 a luptei partidului bolşevic contra „naţionalismului moldovenesc”, Comitetul Central pentru „moldovenizare” se va autodizolva, iar Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 55.

1179

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 113, p. 241.

1180

Ibidem, doc. 115, pp. 242-243.

1181

Ibidem, doc. 125, pp. 260-261; doc. 126, pp. 261-262.

1182

Ibidem, doc. 128, p. 264.

1183

Ibidem, doc. 129, p. 266.

1184

Ibidem, doc. 139, pp. 278-280.

1185

235

majoritatea membrilor acestui comitet, nimerind în listele duşmanilor poporului (E. P. Voronovici, P. Cojuhari, M. Baluh ş.a.), vor fi exterminaţi1186. Este de reținut, că în această perioadă, în paralel cu „moldovenizarea” regiunii a avut loc ș i un proces intens de „ucrainizare”, promovat de autoritățile de la Harkov, iar din 1934 de Kiev, noua capitală a RSSU, fenomen înlocuit, la sfârșitul anilor 1930 cu procesul de „rusificare”1187. Aşadar, după cum se apreciază, în pofida tuturor deciziilor luate de către forurile superioare din URSS şi RASSM, „moldovenizarea” învăţământului, a aparatului de stat şi a celui de partid din RASSM nu a reuşit, iar rusificarea (ori ucrainizarea), în general, nu a putut fi stăvilită, populaţia moldovenească fiind obligată să utilizeze în relaţiile ei cu conducătorii şi administraţia publică limba rusă ori ucraineană. Evident, structura naţională a populaţiei din RASSM, mentalitatea şi incultura ei, dominarea ne moldovenilor în conducere şi administraţie, rezistenţa lor deschisă ori camuflată faţă de intenţiile de a transforma de facto „limba moldovenească” în una oficială, de a educa şi promova cadrele locale, şi-a spus cuvântul. Un rol nefast în acest sens l-a jucat experimentele lingvistice din RASSM şi intenţiile de a crea o „limbă moldovenească” deosebită de limba română. Instinctul de autoconservare a şovinismului rus, aici ca şi în alte părţi, s-a dovedit mult mai puternic decât propriile cerinţe doctrinare şi hotărâri curente ale PC al URSS şi ale RASSM. În condiţiile în care moldovenii din RASSM nu au putut să se impună naţional-lingvistic, şovinismul rus nu a dorit să se autodistrugă1188. Deși în RASSM „moldovenizarea” a fost un proiect eșuat, el a fost util pentru a fi transferat ulterior asupra Basarabiei după crearea RSSM în anul 19401189. Pentru o birocraţie politico-administrativă cu educaţie rusească, decizia de ridicare a „moldovenismului” la rangul de politică oficială a reprezentat o mare nenorocire, cu atât mai mult cu cât acea limbă chemată să constituie faţa unei republici nu putea fi încă imaginată nici măcar de către susţinătorii ei ardenţi.

6. „Indigenizarea” și statutul cadrelor băștinașe

În primii ani de existenţă, regimul bolşevic, pentru a-i fi recunoscută legitimitatea pe întinsul întregului fost imperiu, a aprobat constituirea unor unităţi administrative regionale, care trebuiau conduse de lideri ai naţionalităţilor titulare din zonele respective. Garantarea formală a acestor drepturi era absolut necesară, pentru a deosebi politica sovietică de cea ţaristă, pentru a câştiga încrederea popoarelor ne ruse. Chiar de la bun început, regimul sovietic încuraja participarea proporţională a naţionalităţilor ne ruse în diferite domenii, inclusiv cel cultural, aceasta şi din motivul că la periferii puterea sovietică n-a fost primită cu prea mare entuziasm sau, alteori, cu ostilitate vehementă. Din acest motiv, regimul a iniţiat procesul de promovare a cadrelor locale, cunoscut în istoriografie şi sub denumirea de indigenizarea cadrelor (korenizaţia)1190. Politica de indigenizare a fost adoptată la Congresul al XII-lea al Partidului Comunist, din aprilie 1923, şi a avut drept scop antrenarea populaţiei ne ruse ale imperiului la edifi E. Negru, Politica etnocuturală, op. cit., pp. 53-56; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit.

1186

O. Galușcenco, K voprosu o protivoreciah v provedenii politiki ukrainizaţii v Moldavscoi ASSR (20-e gg XX v.) În: Revista de Etnologie și Culturologie, vol. IX-X. Chişinău, 2011, pp. 121–124.

1187

E. Negru, Politica bolşevică de „moldovenizare”, op. cit., p. 112.

1188

O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 212.

1189

I. Caşu, „Politica naţională”, op. cit., pp. 40-41.

1190

236

carea socialismului în URSS, prin antrenarea şi sporirea numărului băştinaşilor în aparatul de partid şi sovietic. În raioanele din stânga Nistrului politica de moldovenizare şi indigenizare a început să fie implementată numai după crearea RASS Moldoveneşti. Până atunci populaţia românească din regiune a fost supusă ucrainizării, fapt care a complicat mult politica de moldovenizare în RASSM. În RASSM politica de indigenizare a avut anumite particularităţi. Aceasta, din cauza pretenţiilor teritoriale ale URSS asupra Basarabiei, a fost mai politizată ca în alte părţi ale imperiului sovietic, şi, pe lângă sporirea numărului românilor/moldovenilor în structurile de partid şi de stat ale RASSM, a avut drept scop acreditarea teoriei moldovenismului1191. Astfel, o altă direcţie a politicii naţionale sovietice din anii’20 şi prima jumătate a anilor’30 a constituit-o „indigenizarea” („korenizaţia”) sau recrutarea şi promovarea cadrelor autohtone în instituţiile de stat şi de partid la toate nivelurile. Ea trebuia să demonstreze voinţa conducerii centrale de a abandona politica ţaristă de rusificare, de a respinge şovinismul velicorus, cu scopul de a diminua rezistenţa şi a depăşi neîncrederea popoarelor ne ruse, de a le atrage la opera „construcţiei socialiste”. În RASSM, spre deosebire de multe alte republici şi regiuni autonome din URSS, numărul cadrelor etniei titulare în structurile organelor de stat şi de partid a fost, chiar din momentul creării, foarte redus, comparativ cu reprezentanţii etniilor conlocuitoare1192. În aceste condiţii, după 1924, moldovenii au fost susţinuţi, uneori în detrimentul ruşilor sau ucrainenilor majoritari până atunci, să acceadă în ierarhia conducerii locale, chiar dacă cu intermitenţe a căror cauze n-au fost încă pe deplin elucidate1193. În condiţiile concrete ale republicii, promovarea cadrelor se realiza nu numai pe principii de apartenenţă de partid şi origine socială, dar şi criteriu naţional. În aceste condiţii nivelul de studii nu mai conta, or activitatea de bază a cadrelor de partid şi sovietice se limita la realizarea în practică a directivelor partidului, participarea la campaniile gospodăreşti şi politice curente. Politica de indigenizare, în acest context, mai urmărea şi un alt scop – să contribuie la apariţia unei noi elite etnice de origine proletar-ţărănească, cu o conştiinţă sovietică, pe care putea să se bizui conducerea politică a Uniunii Sovietice. Dat fiind lipsa acută de cadre din rândurile etniei titulare şi a predominării în activul de partid şi de stat a funcţionarilor de altă naţionalitate, în majoritate alogeni, pregătirea şi promovarea cadrelor naţionale în RASSM, din momentul adoptării Legii privind „moldovenizarea”, a fost un atribuit al politicii de „moldovenizare”. Dar, ca şi în cazul altor iniţiative lansate de partidul bolşevic, politicii de „indigenizare” s-au opus adepţii centralizării statale a noii federaţii sovietice, motivând că în promovarea cadrelor trebuie pus accentul, în primul rând; pe calităţile bolşevice şi, mai apoi, pe necesitatea însuşirii limbii populaţiei băştinaşe de către activul de partid şi de stat alogen, dar, nu şi pe criteriul naţional. Se încerca astfel, substituirea politicii de „indigenizare” prin „moldovenizare”, adică obligativitatea însuşirii limbii populaţiei băştinaşe de către cadrele alogene. În aceste condiţii indigenizarea a avut aceeaşi soartă, deoarece ea a fost substituită prin necesitatea studierii „limbii moldoveneşti’’ de către cadrele de conducere. A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 4.

1191

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 56.

1192

I. Caşu, „Politica naţională”, op. cit., p. 41.

1193

237

Astfel, I. Badeev, secretar al CMR de partid, deşi a susţinut necesitatea „moldovenizării” conducerii de partid din RASSM, a respins categoric, în acelaşi timp, necesitatea modificării substanţiale în componenţa naţională a cadrelor din autonomie. La plenara a V-a din 25 septembrie 1926, el argumenta că „organizaţia noastră are o conducere cu experienţă de lucru în organele de partid şi sovietice...Acest activ trebuie să organizeze Republica. Bolşevicii nu vor încredinţa niciodată cuiva edificarea Republicii doar pe baza criteriului naţional, aşa cum cer unii tovarăşi. Activul trebuie să ajute la construcţia Republicii. Trebuie, deci, să se moldovenizeze”1194. Sensul termenului de „indigenizare”, în optica liderilor bolşevici locali, desemna, mai întâi, procesul de asigurare a instituţiilor de partid şi de stat de toate nivelele prioritar cu cadre cunoscătoare de „limbă moldovenească”. Restul, apoi, necunoscătorii acesteia erau obligaţi s-o înveţe, adică să se moldovenizeze, urmând s-o utilizeze alături de rusă şi ucraineană. În cadrul Conferinţei a IV-a a CMR de partid, criticând practica substituirii „indigenizării” prin „moldovenizare”, P. Chior, considera mult mai raţional a pregăti cadre pentru „aparatul de partid, sovietic şi muncitoresc”, alese din rândul „moldovenilor băştinaşi şi al persoanelor care cunosc limba moldovenească, decât să se cheltuiască sume mari pentru moldovenizarea funcţionarilor din comisariatele noastre, care uneori au o atitudine duşmănoase faţă de moldovenizare”1195. Conform unor bilanţuri ale CMR de partid, în anii 1926 – 1927, au fost promovate în diferite funcţii 65 de persoane, inclusiv 7 femei (11 %). După originea socială, 39 % erau din muncitori, 32 % din ţărani şi 29 % din slujbaşi. Sub aspect naţional moldovenii constituiau 29 %, ucrainenii – 30 %, ruşii – 19 %, evreii – 18 %, alţii – 4 %. Din cei promovaţi, 33 activau în structurile republicane, 32 în cele raionale1196. Pentru pregătirea cadrelor din rândurile moldovenilor s-a hotărât ca începând cu anul 1926, sectorul Român al Universităţii Comuniste a Minorităţilor din Vest să fie divizat în român şi moldovenesc1197. Măsurile întreprinse de promovare a cadrelor naţionale moldoveneşti, nu s-au soldat, însă, cu rezultatele scontate. În lipsa unor măsuri cardinale dorite, a sabotării procesului de indigenizare din partea nomenclaturii alogene din structurile de partid şi de stat, din contra se atestă chiar o micşorare a acestora, o atitudine discriminatorie faţă de cadrele băştinaşe, marginalizarea lor. Spre exemplu, la 1 octombrie 1927, din 460 cadre ale aparatului central, doar 37 erau moldoveni (8 %), dintre care numai 22 (5 %) cunoşteau limba maternă. În structurile comitetelor executive raionale, din cele 601 cadre, 79 erau moldoveni (13,1 %), dintre care 54 (9 %) cunoscători ai limbii materne1198. Într-un raport al CMR de partid din octombrie 1930 se constata: „CEC şi CCP nu s-au preocupat de problema promovării cadrelor...În chiar aparatul CEC şi CCP nu există persoane care să fi fost promovate în funcţii de răspundere. În 1930, ponderea moldovenilor în instituţiile de stat centrale, chiar se diminuase, constituind circa 5 la sută”1199. Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 139, p. 408.

1194

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 57-58; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 24, p. 71; Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 151, p. 440.

1195

AOSP a RM, F. 49, inv. 1, d. 1264, f. 1-5.

1196

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 82, p. 245.

1197

AOSP a RM, F. 49, inv. 1, d. 1022, f. 1.

1198

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 58.

1199

238

Dată fiind atitudinea ostilă faţă de moldovenizare din partea unor factori de decizie, fapt ce punea în pericol planurile de „construcţie naţional-culturală” în RASSM, dar şi a necesităţii pregătirii cadrelor băştinaşe, din perspectiva reanexării Basarabiei, în spiritul sloganului stalinist „Cadrele hotărăsc totul !” şi, pornind de la rolul atribuit RASSM în planurile expansioniste sovietice, de la începutul anilor’30 se produce o delimitare a esenţei politicii de ,moldovenizare” şi „indigenizare”. Chestiunea s-a discutat în cadrul şedinţei Biroului CMR de partid din 25 decembrie 1930. I. Ilin, secretarul acestui comitet, subliniind că „fără ajutorul maselor va fi imposibilă edificarea culturii naţionale”, a formulat sarcina de bază a politicii naţionale a partidului: „înaintarea moldovenilor, membri de partid, comsomolişti, în diferite posturi de răspundere”. În rezoluţia „Despre construcţia naţional-culturală”, adoptată la aceeaşi şedinţă, s-a stabilit că anume „cadrele constituie veriga de bază a procesului construcţiei naţional-culturale...Este necesar să punem în mod special problema indigenizării clasei muncitoare...Printre noii muncitori angajaţi, moldovenii trebuie să constituie 40-50 %. Să fie date indicaţii sindicatelor, comsomolului ca în cursul lunii ianuarie să se înainteze 200 de moldoveni din rândul muncitorilor, argaţilor şi colhoznicilor pentru a fi promovaţi în organele centrale şi raionale”1200. Într-o informaţie de la mijlocul anului 1931 se făcea bilanţul primelor rezultate ale promovării cadrelor moldoveneşti în structurile de partid şi de stat, constatându-se că, „în aparatul central din 785 de lucrători, 82 erau moldoveni, iar alţii 148 cunoşteau limba moldovenească. Activează 22 de cercuri pentru studierea limbii moldoveneşti cu 143 de cursanţi. De la 1 octombrie 1930 a fost instituit sistemul de stagiare, fiind încadraţi 125 de stagiari. Cu scopul moldovenizării aparatului de cooperaţie au fost organizate cursuri pentru cadrele moldoveneşti, fiind antrenate 40 de persoane. Un rol deosebit în procesul de pregătire a cadrelor moldoveneşti trebuia să-l joace şcoala de partid şi sovietică cu studii prin corespondenţă care avea înscrişi 608 ascultători”1201. Fondată în 1926, şcoala sovietică de partid a fost absolvită până în 1934 de 533 de persoane, dintre care 94 de femei1202. Prin hotărârile adoptate de organele de partid şi de stat din republică în prima jumătatea a anilor’30 au fost stabilite cote pentru structurile centrale şi raionale în promovarea cadrelor moldoveneşti, indicate termene de realizare, din anul 1930, instituită practica stagiarilor din rândurile băştinaşilor pentru a fi promovaţi în organele de conducere. Într-un document din anul 1931 se accentua „necesitatea soluţionării problemei cadrelor din rândurile populaţiei băştinaşe moldoveneşti’’, deoarece, după cum se constata: „acest domeniu de activitate încă îşi aşteaptă rezolvarea şi în pofida hotărârilor CMR de partid adoptate anterior despre moldovenizare, indigenizare, directivele nu au fost executate pe deplin’’. În conformitate cu hotărârea biroului CMR de partid se proiecta ca în structurile sovietice, sindicale, administrative republicane să fie promovaţi 130 de moldoveni şi 130 de ucraineni, inclusiv 30 % membri de partid, 40 % comsomolişti, 30 % fără de partid. Astfel, membrii de partid şi comsomoliştii trebuiau să constituie 70 %. După apartenenţa socială: argaţi – 20 %, colhoznici – 50 %, ţărani nevoiaşi – 20 Ibidem, pp. 58-59.

1200

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 43, p. 125.

1201

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 178.

1202

239

%, ţărani mijlocaşi – 10 %. Bărbaţii trebuiau să constituie 70 %, femeile – 30 %1203. După cum se vede nu erau stabilite nici un fel de criterii despre prezenţa unui anumit nivel de ştiinţă de carte. Deşi hotărârile adoptate în prima jumătate a anilor’30 au vizat promovarea cadrelor naţionale în toate verigile de conducere, în practică acest proces s-a soldat, preponderent, cu acceptarea lor în structurile inferioare. Aceasta în pofida unei hotărâri a Biroului CMR de partid din anul 1933, care stabilea explicit: „În structurile şi aparatul republican de promovat în exclusivitate moldoveni”1204. Mai mult, în condiţiile când politica de „indigenizare”, de promovare a cadrelor naţionale la toate nivelurile se confrunta, în aceeaşi perioadă, cu rezistenţa acerbă a funcţionarilor din toate eşaloanele puterii din RASSM, moldovenii înaintaţi în diferite funcţii erau întâmpinaţi cu duşmănie şi dispreţ, considerându-se că ei erau incapabili să însuşească vreo meserie sau să conducă un anumit domeniu de activitate. Lozinca luptei împotriva şovinismului rus, nefiind urmată de careva acţiuni concrete, devenise o frază gratuită, iar această atitudine formală a afectat puţin cadrele rusofone1205. A devenit o practică, generalizată în activitatea organelor de partid de a se limita, în primul rând, la promovarea în organele de conducere a persoanelor fără o pregătire suficientă şi studii corespunzătoare, a persoanelor din rândul comuniştilor şi comsomoliştilor, fruntaşilor din diferite domenii de activitate, ieşiţi din păturile sociale lumpenproletarizate. O atare atitudine înlesnea conducerii de vârf promovarea prin intermediul lor a directivelor de partid în politica internă, prin participarea la multiplele campanii politico-economice, culturale etc. (alegerile în sovietele de diferit nivel, semănatul, recoltarea, alfabetizarea populaţiei ş. a.). În acelaşi timp, astfel de metode contribuiau la formare clasei birocratice şi a nomenclaturii de partid. Eforturile regimului erau orientate în permanenţă spre promovarea în aparatul sovietic şi gospodăresc a reprezentanţilor păturilor „exploatate în trecut”. Determinând obiectivele pregătirii „cadrelor noi din moldoveni”, G. I. Bulat, secretarul CMR de partid, în raportul prezentat Conferinţei a IX-a (ianuarie 1934), specifica: „Noi vom educa adevăraţi luptători pentru socialism la sat, care vor duce lupta cu chiaburii, şi care vor zidi cu mâinile lor proprii socialismul. Ei trebuie să fie înaintaţi în aparat. Ei vor fi sprijinul puternic bolşevic în lupta pentru reconstrucţia socialistă a satului. Noi trebuie să combatem necruţător clevetirile elementelor burgheze-naţionaliste asupra politicii naționale a partidului”1206. Principiul de clasă şi al apartenenţei de partid, în cazul politicii de indigenizare din RASSM, în mod firesc, trebuia să fie însoţit de principiul apartenenţei naţionale, promovarea cotei corespunzătoare de funcţionari din rândurile moldovenilor. În hotărârea Conferinţei se anunţa drept mare realizare „înaintarea la muncă regională de conducere a 30 moldoveni muncitori şi colhoznici şi socoate ca una din sarcinile cele mai de seamă ale Comitetului Regional şi întregii organizaţii de partid din Moldova este încheierea înaintării în aparatul central şi raional a 200 moldoveni udarnici (fruntași – n. n.) din muncitori şi muncitoare, colhoznici şi colhoznice”1207. AOSP a RM, F. 49, inv. 1, d. 2037, f. 1.

1203

AOSP a RM, F. 49, inv. 1, d. 2407, f. 67.

1204

E. Negru, Campania împotriva „naţionalismului moldovenesc” de la începutul anilor’30 din RASSM. În: „Destin Românesc”, 2000, nr. 1, p. 97.

1205

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 80, p. 187.

1206

Ibidem, doc. 81, p. 194.

1207

240

O atare atitudine formală, bazată pe principiul originii sociale şi naţionale, fără o pregătire profesională solidă a celor promovaţi, adeseori ducea la cultivarea incompetenţei, profanarea politicii de indigenizare. Aceştia deveneau neputincioşi în sferele de activitate încredinţate, or, în condiţiile dictatului de partid, se transformau în executori şi supraveghetori docili ai directivelor organelor ierarhic superioare. Cu atât mai mult, cu cât aceştia erau promovaţi în funcţii care nu necesitau cunoştinţa speciale vaste. Era suficient să dea dovadă de loialitate, devotament ideologic, abnegaţie în realizarea hotărârilor chiar şi cu metode represive, „de asalt”. Lipsa cunoştinţelor necesare trebuia compensată cu autoinstruirea cadrelor în sistemul învăţământului de partid şi economic, studiile cu frecvenţă redusă în instituţiile de învăţământ, diferite cursuri ş. a. În lipsa unor măsuri cardinale voite, a sabotării procesului de indigenizare din partea nomenclaturii alogene din structurile de partid şi de stat, acţiunile întreprinse în vederea promovării cadrelor băştinaşe nu s-au materializat cu rezultatele scontate. Din contra se atestă chiar o micşorare a acestora în verigile superioare ale puterii, o atitudine discriminatorie faţă de cadrele băştinaşe şi de marginalizare a lor1208. Conform unor informaţii referitoare la procesul de indigenizare, în medie pe republică în anul 1931 cadrele moldoveneşti constituiau 9,2 %, în 1932 – 8,5 %, 1933 – 9,06 %. Chiar şi în raioanele unde moldovenii constituiau majoritatea sau majoritatea relativă, ponderea cadrelor de această etnie nu depăşea cu mult media pe republică: în raionul Camenca – 17 %, Ananiev – 18 %, Rîbniţa – 21 %, Ocna Roșie – 8 %1209. În raionul Dubăsari, în anul 1936, din 50 lucrători ai aparatului comitetului executiv raional 12 erau moldoveni şi 7 cunoşteau „limba moldovenească”. Aşa cum se constata într-o informaţie, comitetul executiv raional nu se preocupa de indigenizare pe motiv că „lucrători cu o calificare corespunzătoare din rândul moldovenilor este greu de găsit”. Drept soluţie se propunea selectarea din rândurile muncitorilor şi colhoznicilor a stahanoviştilor şi promovarea lor, după o pregătire, în aparatul comitetului executiv raional şi în sovietele săteşti1210. Într-un document de partid se evidenţia, că „în prima jumătate a anului 1933 în aparatul de stat au fost angajaţi doar 10 stagiari, faţă de 70 în anul 1931. Din numărul celor pregătiţi prin stagiare în ultimii trei ani în aparatul de stat au rămas nu mai mult de 25 %1211. O anumită cotitură în acest domeniu s-a produs în anul 1933 – 1934, când în structurile puterii de partid şi de stat republicane au fost promovate 40 de persoane, iar în cele raionale şi săteşti alte 200 de persoane1212. În practică politica de „indigenizare” s-a soldat cu acceptarea acestora, preponderent, în structurile inferioare. Pe parcursul anilor 1929 – 1934, în calitate de preşedinţi ai sovietelor săteşti au fost promovate 587 de persoane (inclusiv 249 sau 46,5 % erau moldoveni); în comitetele executive raionale au fost promovate în calitate de secretari sau instructori 28 de cadre A se vedea: E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 56-59; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 14; Ibidem, doc. 65, p. 162.

1208

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 65, p. 162.

1209

Ibidem, doc. 129, p. 267.

1210

Ibidem, p. 14; Ibidem, doc. 65, p. 164.

1211

Ibidem, doc. 223, p. 225.

1212

241

(inclusiv 14 moldoveni)1213. Trebuie de recunoscut, totuşi, că aceste cadre, promovate după o pregătire sumară prin intermediul cursurilor de scurtă durată, nu întotdeauna reuşeau să fie la nivelul exigenţelor profesionale. Din a doua jumătate a anilor’30, în contextul politicii de omogenizare a societăţii, promovării cursului spre rusificare şi centralizare a federaţiei sovietice unionale, politica de „moldovenizare” şi „indigenizare”, criteriul naţional în promovarea cadrelor sunt considerate depăşite. În anii 1937 – 1938, s-a produs o metamorfoză în strategia politicii naţionale a conducerii bolşevice şi aceste direcţii nu mai corespundeau noilor tendinţe în intensificarea centralizării puterii de stat. În timpul campaniilor de depistare a „naţionaliştilor moldoveni”, de-a lungul anilor’30, în lipsa acestora, drept „naţionalist” putea fi etichetat orice moldovean care deţinea o anumită funcţie. Sugestivă în acest sens este aprecierea lui E. Bagrov dintr-un memoriu, trimis în 1933 organelor de conducere ucrainene. „Şeful secţiei cultură şi propagandă care nu cunoştea atmosfera şi esenţa chestiunilor controversate ordona Comisariatului Poporului pentru Învăţământul Public să fie distruşi cinci sau zece naţionalişti ai instituţiei în cauză; se înţelege că conducătorii, străduindu-se să îndeplinească dispoziţiile şefilor, nu ţineau cont de realităţi. Aşa cum în instituţiile respective moldovenii erau foarte puţini, pentru a îndeplini cel puţin parţial norma, era nevoie de a-i trece pe toţi în categoria naţionaliştilor. În aşa fel, toţi moldovenii, fără excepţie, care lucrau pe frontul construcţiei naţional-culturale, s-au pomenit naţionalişti burghezi care strecoară pe ascuns contrabandă naţionalistă şi sabotează linia partidului”1214. Este de remarcat şi faptul, că în anii’20 – ’30, până la declanşarea Marii Terori, cadrele de toate nivelele, inclusiv membrii de partid, au fost supuşi mai multor valuri de epurare, inspirate de teoria stalinistă despre înăsprirea luptei de clasă pe măsura construirii socialismului. Această teorie avea drept scop cultivarea în societate a unei atmosfere de vigilenţă nu numai faţă de duşmanii activi, dar şi faţă de cei potenţiali. Uniunea Sovietică era apreciată ca o „cetate asediată”, înconjurată de inamic, care prin intermediul agenţilor săi şi a „coloanei a cincea” intenţionează să distrugă primul stat socialist al muncitorilor şi ţăranilor. „Duşmanii poporului” puteau să mişune pretutindeni: în aparatul de partid şi sovietic, organizaţiile economice, instituţiile culturale şi de învăţământ etc. În discursul lui Stalin, din 19 mai 1928, la congresul VIII al organizaţiei comsomoliste unionale, se afirma: „Nu este adevărat, că la noi nu există duşmani de clasă, că ei au fost distruşi şi lichidaţi. Nu, tovarăşi, duşmanii noştri de clasă există. Şi nu numai că există, dar şi se fortifică”1215. În RASSM epurările au purtat denumirea „curăţirea aparatului sfatnic” şi s-au desfăşurat sub egida Comisariatului norodnic al inspecţiei lucrătoro-ţărăneşti. Procesul a fost divizat în trei perioade în care au fost vizate grupuri separate de instituţii sovietice1216. Autorităţilor locale erau stabilite de către organele superioare de partid spre executare directive, indicaţii ce vizau aceste campanii. În „Informaţia cu privire la curăţirea aparatului sovietic de nivel local în RASSM” de la începutul anului 1929, se raporta: „Către 15 aprilie în 11 raioane au fost verificate 4847 de persoane. Au fost destituiţi 330 de E. Muraru, I. Moiseev, Politica socială a statului în domeniul ocrotirii sănătăţii promovată în RASSM în condiţiile aparatului administrativ de comandă stalinist. Realizări şi zigzaguri. În: „Anale ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, 2000, Vol. II, p. 150.

1213

E. Negru, Campania împotriva, op. cit., p. 98.

1214

A se vedea: I. Stalin: diktatura proletariata, bolişevitskaia bditelinosti, politika partii i partiinoe stroitelistvo. Novosibirsk, 2009.

1215

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 72.

1216

242

oameni sau 7,78 %... Cauzele pentru care au fost destituiţi: pentru denaturarea liniei de clasă – 43 de oameni; pentru legături cu chiaburii – 82; pentru sabotaj şi diversiune – 15; pentru banditism în trecut – 9, foşti poliţişti – 15; pentru acţiuni antisovietice (zădărnicirea campaniilor) – 12; foşti moşieri, întreprinzători, speculanţi – 45; pentru atitudine grosolană cu populaţia – 29; pentru neexecutarea directivelor şi birocratism – 25; pentru lipsa spiritului gospodăresc – 26, pentru mită – 9”1217. Un raport despre activitatea acestui organ a fost ţinut la Conferinţa a VI-a de partid. În rezoluţia conferinţei se constata că după cum se menţionase la plenara din aprilie 1930, Comisia de Control „nu a fost în stare să lupte cu toată tăria bolşevică pentru linia generală a patriei”. De asemenea, Comisia de Control nu a controlat suficient modul în care sunt îndeplinite hotărârile de partid de la Conferinţa din 1928. În acest context, Comisia de Control şi Inspecţia Muncitorească-Ţărănească erau însărcinate să lupte decisiv pentru linia generală a partidului şi să contribuie la curăţirea rândurilor partidului de oportunismul de dreapta, devierile de stânga şi atitudinile împăciuitoare faţă de acestea1218. Epurările aparatului de stat şi a partidului din anii 1929 – 1932 pot fi considerate, pe bună dreptate, „un preludiu şi o repetiţie specifică a represiunilor în masă’’ din anii 1937 – 1938. Desfăşurată sub forma unor campanii ordinare de „şoc”, ca şi alte „politici” bolşevice, „indigenizarea” a avut aceeaşi soartă. Represiunile din anii 1937 – 1938, au lovit în toate cadrele de conducere din RASSM, indiferent de originea lor etnică, dar îndreptate, preponderent, împotriva „naţionaliştilor mic-burghezi” şi „naţionaliştilor burghezi români”, a redus, practic la zero eforturile depuse în procesul de „indigenizare”.

7. Introducerea și ostracizarea grafiei latine

Cu mult înainte de formarea RASSM, încă în noiembrie 1920, învăţătorii din judeţul Tiraspol au abordat pentru prima dată problema cu privire la trecerea la grafia latină. Această problemă a fost pusă de ei şi la sfârşitul primăverii lui 1924. În susţinerea lor s-au pronunţat filologi din Moscova, printre care şi I. Dic, profesor la Universitatea Minorităţilor naţionale din Occident, care într-o scrisoare din 9 iunie 1924, adresată învăţătorilor din Tiraspol, susţinea introducerea grafiei latine pentru populaţia Transnistriei, argumentând că alfabetul rusesc nu corespunde specificului limbii moldoveneşti1219. Totuși, ignorată la originile creării RASSM, din considerente politice în spiritul teoriei despre existenţa celor „două popoare”, introducerea grafiei latine la începuturile anilor ’30 a fost determinată de o serie de factori interni şi externi. Cauzele întârzierii introducerii alfabetului latin în RASSM au fost de ordin politic. Or, introducerea grafiei latine în stânga Nistrului ar fi contribuit la apropierea lingvistică şi spirituală a moldovenilor de acolo cu fraţii lor din ţara de origine, dar şi la trezirea conştiinţei naţionale. De asemenea, aceasta ar fi însemnat recunoaşterea identităţii naţionale româneşti a moldovenilor transnistreni. Tocmai pentru a evita o asemenea evoluţie a evenimentelor, organele de partid centrale n-au permis iniţial utilizarea grafiei latine. Însă, după şapte ani de existenţă a RASSM politica lingvistică promovată de regimul bolşevic în stânga Nistrului se va modifica radical1220. AOSP RM, F. 49, inv. 1, d. 1478, f. 4.

1217

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 59.

1218

I. Moiseev, Aspecte ale vieţii politice şi culturale din RASSM. În: „Cugetul”, 1992, nr. 5-6, p. 68.

1219

E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine, op. cit., p. 34.

1220

243

Către sfârşitul anilor ’20, perspectivele revoluţiei mondiale se diminuaseră substanţial, posibilitatea smulgerii Basarabiei de la România era redusă şi ea. Totodată, din cauza unor factori interni, RASSM nu-şi mai putea adjudeca rolul de „catalizator” şi de „centru al atracţiei politice” pentru Basarabia. În plus la aceasta, politica de inventare a unei limbi literare „moldoveneşti” a dus la izolarea moldovenilor din stânga Nistrului de cei din Basarabia. În acest context, un asemenea curs în politica lingvistică a fost considerat „greşit” şi s-a decis trecerea la grafia latină şi unificarea cultural-lingvistică a „moldovenilor” şi „românilor”1221. Astfel, trecerea la grafia latină în RASSM a constituit o expresie a expansionismului sovietic, o acţiune politică care să creeze premisele necesare pentru cucerirea Basarabiei şi a României şi transformarea lor într-un stat sovietic. Cu atât mai mult cu cât timpul trebuia „să lucreze” pentru comunism, încât nu era exclus ca RASSM și România să devină cândva un stat sovietic unic, iar întărirea relaţiilor culturale va apropia aceste timpuri1222. În acelaşi context, din motive ideologice era necesar de a edita aceleaşi materiale propagandistice pentru RASSM şi Basarabia într-o singură grafie. Se evita astfel crearea unei prăpastii între cele două maluri ale Nistrului. Într-un patos revoluţionar, E. Bagrov scria în memoriul său din 1933: „În timpul dat, când noi am trecut la alfabetul latin şi avem o limbă unică înţeleasă peste Nistru, problema influenţei politice a RASSM asupra desfăşurării luptei revoluţionare în Basarabia şi România trebuie să devină cea mai actuală. Moldova Sovietică trebuie să devină un cap de pod al comunismului şi să contribuie activ la ruperea lanţului imperialismului în una din verigile lui cele mai vulnerabile”1223. De asemenea, trecerea RASSM, pentru câţiva ani, la alfabetul latin, a fost posibilă în contextul unei ample campanii de latinizare a scrisului popoarelor ne ruse iniţiate în URSS în anii’20, mai ales a popoarelor turcice, considerată drept o anumită etapă în construcţia lingvistică a ţării. Astfel, în Azerbaigean hotărârea despre trecerea la alfabetul latin a fost adoptată în 19221224. Ulterior această campanie a cuprins republicile asiatice sovietice. În august 1929 Prezidiul CEC şi SCN al URSS au adoptat o hotărâre, potrivit căreia mai multe popoare (uzbecii, cazahii, tătarii ş. a.) treceau la alfabetul latin1225. Către începutul anilor ’30, toate republicile şi regiunile din Asia Mijlocie şi Caucazul de Nord, care foloseau alfabetul arab, cuprinzând 36 de naţionalităţi, au trecut la grafia latină1226. Numit „adevăratul alfabet al revoluţiei din octombrie”, trecerea la scrisul latin era considerată de liderii bolşevici un „puternic mijloc al revoluţiei culturale în Orientul sovietic” şi era încurajată de autorităţile sovietice. Lenin considera substituirea alfabetului arab cu cel latin o revoluţie în Orient1227. De asemenea, în 1932 a fost abolit oficial proletcultismul, ceea ce a contribuit la relativa eliberare şi dezvoltare continuă a limbilor în Uniunea Sovietică1228. În cazul RASSM, Idem, Politica etnoculturală, op. cit., p. 38.

1221

Ibidem, p. 37.

1222

E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine, op. cit., p. 35.

1223

I. Kahansarov, Latinizaţia-orudie leninscoi naţionalinoi politiki. M., 1932, p. 65.

1224

Bratskoie sodrujestvo narodov SSSR (1922 – 1936). M., 1964, pp. 383-384.

1225

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 15-16.

1226

A se vedea: I. Şişcanu, Latinizarea în URSS: context, obiective şi acţiune, 1918 – 1940. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, 2011, nr. 3-4, pp. 73-82; N. Movileanu, Problema limbii naționale și a grafiei latine în RASS Moldovenească. În „Cugetul”, nr. 2, 2001, pp. 26-31.

1227

W. P. Meurs, op. cit., p. 149.

1228

244

campania de latinizare poate fi motivată şi de nevoia de a încuraja identitatea moldovenească, în contextul campaniei, ce demarase atunci, împotriva naţionalismului ucrainean. Este de remarcat că procesul de trecere la grafia latină a vizat, în 1932, şi un şir de popoare, care locuiau pe teritoriul Ucrainei (tătari, romi, albanezi, osetini, lezghini, coreeni ş. a.)1229. În ajunul conferinţei a XVII de partid din URSS, PC (b) a venit cu propunerea trecerii la grafia latină considerând că limba este o armă a luptei de clasă. În cazul RASSM erau aduse următoarele obiective, lupta contra: 1) şovinismului velikoderjavnik rus; 2) influenţelor românofile, boiereşti şi burgheze; 3) limitării naţionale a „moldovenilor adevăraţi”1230. Până la adoptarea legii propriu – zise, încă la sfârşitul anului 1931, a fost elaborat un plan amplu al CMR de partid care prevedea trecerea RASSM la grafia latină, luând ca bază ortografia răspândită în rândurile populaţiei moldoveneşti din Basarabia şi Moldova şi îmbogăţirea „limbii moldoveneşti” cu cuvinte noi utilizate de masele truditoare moldoveneşti din Basarabia şi Moldova. Planul stabilea trecerea la noua grafie în următorii termeni: a) pentru organizaţiile şi instituţiile sovietice, gospodăreşti, cooperatiste centrale şi raionale – de la 1 martie 1932; b) instituţiile şi organizaţiile de la sate – de la 1 mai 1932; c) ziarele regionale şi raionale treptat de la 1 ianuarie 1932 până la 1 mai 1932; d) de la 1 februarie 1932 introducerea studierii obligatorie a noii ortografii în toate şcolile; e) începând cu noul an de studii 1932 – 1933 – trecerea tuturor şcolilor primare/ superioare moldoveneşti la studierea în baza manualelor cu noua grafie; f) toate celelalte instituţii de învăţământ – de la 15 februarie 1932. De asemenea, se proiecta crearea unei reţele de cursuri, şcoli, cercuri pentru cuprinderea în masă a populaţiei şi a tuturor cadrelor de conducere cu scopul învăţării noii grafii1231. Se prevedea trecerea tipografiilor la grafia latină, editarea abecedarelor şi manualelor, asigurarea bibliotecilor ştiinţifice cu literatură editată în România, organizarea cursurilor pentru învăţători şi luptători ai frontului cultural ş. a.1232. De aceea, de loc surprinzător, noul curs a fost sancţionat prin hotărârea din 2 februarie 1932 a Biroului Comitetului Moldovenesc regional al PC (b) din Ucraina, care aproba „trecerea RASSM la alfabetul latin”, pornind de la „necesitatea îmbogăţirii limbii moldoveneşti cu cuvinte uzuale din mediul moldovenilor din vechea Moldovă şi Basarabia”. Născocirile lingvistice ale grupului Madan sunt respinse, reproşându-se, printre altele, că nu au fost introduse în noul vocabular cuvintele create de revoluţie1233. Hotărârea stipula: „1. A considera întru totul oportună şi raţională trecerea RASSM la alfabetul latin. 2. În activitatea ulterioară de construcţie naţional-culturală a porni de la necesitatea îmbogăţirii limbii moldoveneşti cu cuvinte general acceptate printre moldovenii din Vechea Moldovă şi Basarabia. 3. Trecerea la alfabetul latin să se înfăptuiască treptat în cursul anului 1932. Secţia cultură şi propagandă (Cultprop) a Comitetului Regional împreună cu Comisariatul Poporului pentru Învăţământ şi Comitetul Ştiinţific Moldovenesc să stabilească termenele calendaristice de trecere la alfabetul latin a organizaţiilor de partid şi sindicale, precum şi a instituţiilor economico – sovietice şi a sistemului A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 58, pp. 152-153.

1229

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 178.

1230

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 44, p. 127.

1231

Ibidem, pp. 127-130.

1232

I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 75.

1233

245

Comisariatului Poporului pentru Învăţământ. Comisariatul Poporului pentru Finanţe să asigure toate măsurile legate de trecerea la alfabetul latin cu alocări corespunzătoare”1234. Au fost date indicaţii referitoare la reconstituirea bazei poligrafice şi asigurarea editării materialelor necesare, a literaturii, manualelor, ziarelor în grafie latină, stabilite termenele trecerii treptate la grafia latină pentru organizaţiile sovietice, economice, cooperatiste şi alte instituţii şi organizaţii centrale şi raionalei, instituţiile şi organizaţiile săteşti, ziarele regionale şi raionale1235. Însă, procesul de trecere la grafia latină se desfăşura nesatisfăcător din cauza lipsei specialiştilor, a manualelor, necesităţii elaborării unei noi ortografii, a bazei tehnico-materiale slabe şi a „neclarităţii” în rândurile lucrătorilor de partid şi sovietici, determinată de orientarea politicii lingvistice promovată în republică atunci şi în trecut, a disensiunilor şi lipsei de unitate pe această problemă în conducerea republicii, evident şi a sabotajului din partea majorităţii lor. Acest curs era interpretat de unii ca o „românizare” a RASSM. Mai mult decât atât, primii doi ani ai latinizării au coincis cu foametea groaznică din anii 1932 – 1933. În hotărârea Biroului CMR de partid, din 3 octombrie 1932, despre construcţia naţional-culturală în Moldova şi trecerea scrisului moldovenesc la grafia latină în stil politico-propagandistic era argumentată această necesitate: „Acel nivel de cultură, pe care l-au atins oamenii muncii din Moldova socialistă pe baza industrializării şi colectivizării compacte a RASSM, pe baza ridicării bunăstării materiale şi realizărilor culturii socialiste moldoveneşti, succeselor obţinute în toate sferele dictează trecerea scrisului moldovenesc pe baza grafiei moldoveneşti latinizate. Latinizarea scrisului moldovenesc, care se desfăşoară în interesul revoluţiei proletare de pe ambele maluri ale Nistrului – este o etapă nouă în dezvoltarea culturii moldoveneşti socialistă prin conţinut şi naţională după formă, calea ei spre treapta socialistă superioară-este un pas colosal spre lichidarea înapoierii economice şi culturale a Moldovei Sovietice socialiste de marile republici surori avansate ale URSS”1236. De asemenea, unii lideri locali consemnau că prin decizia de „latinizare”, „se păstrează legăturile dintre limba moldovenilor din RASSM și aceea a moldovenilor de dincolo de Nistru și aceasta mărește influența Moldovei Sovietice Socialiste asupra celeilalte părți”1237. Latinizarea scrisului ca manifestare a moldo-românismului, formulat pe baza unor aprecieri chiar ale lui Stalin, era o formă de apropiere dintre poporul moldovenesc-se înţelege transnistrean – şi cel românesc, urmând ca pe o asemenea cale să survină o influenţă reciprocă. Însuşi Stalin susţinea că „limba moldovenească nu este o limbă ca atare, ci doar unul din dialectele moldo-române”. În consecinţă, cele două culturi nu trebuie separate, ci apropiate. Cu atât mai mult cu cât timpul lucrează pentru comunism, încât nu era exclus ca Republica Moldovenească şi România să devină cândva un stat sovietic unic, „iar întărirea relaţiilor culturale va apropia aceste timpuri”1238. O asemenea poziţie a lui Stalin, indiferent de caracterul ei diversionist în lupta pen A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 14-15; Ibidem, doc. 47, pp. 132-134.

1234

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 38; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 47, pp. 132-134.

1235

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 57, p. 148.

1236

AOSPRM, fond 49, inv. 1, dos. 2861, f. 42; O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 210.

1237

A. Stan, op. cit., pp. 81-82; N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), p. 70.

1238

246

tru puterea absolută, dezorganiza forţele moldoveniste tocmai într-un moment de triumf aparent. Pentru a spulbera orice dubii referitoare la necesitatea şi ireversibilitatea procesului de latinizare, în aceeaşi hotărâre se declara că Biroul CMR de partid va promova ferm linia leninistă în politica naţională, va riposta oricăror tentative de a denatura politica naţională a partidului comunist, va duce o luptă hotărâtă şi necruţătoare pe două fronturi, atât împotriva şovinismului de mare naţiune, cât şi împotriva naţionalismului local1239. Totuşi, speriat că moldovenismul devenea identic cu românismul, Biroul, în aceeaşi hotărâre făcea o precizare suplimentară, de altfel contradictorie. Pe de o parte era specificat ca limba moldovenească să se îmbogăţească „pe baza terminologiei literare care o folosesc muncitorii şi ţăranii României şi moldovenii de peste Nistru”1240, iar pe de altă parte, se prevedea „îmbogăţirea limbii moldoveneşti literare pe baza terminologiei ...care s-a constituit în procesul luptei revoluţionare pentru construcţia socialistă în URSS, pe baza terminologiei internaţionale”, astfel încât „ritmul îmbogăţirii limbii moldoveneşti să coincidă cu ritmul creşterii nivelului de cultură al maselor largi de oameni ai muncii din Moldova Sovietică Socialistă”1241. Într-un articol, publicat mai târziu de Nicoleanu (A. Nicolau) în revista „Krasnaia Bessarabia”, pe lângă faptul că latinizarea-trecerea la grafia latină a scrisului moldovenesc, era apreciată „ca un eveniment politic şi cultural de o mare importanţă nu numai pentru oamenii muncii din Moldova, dar şi pentru muncitorii şi ţăranii de pe celălalt mal al Nistrului”, se constata şi faptul că în soluţionarea acestei probleme „a fost nevoie de înfruntat o serie de obstacole, şi în primul rând-atitudinea oportunistă a conducerii de atunci a CMR de partid în frunte cu I. Sirko”. Aceasta a condus la dispute „îndelungate referitoare la importanţa şi necesitatea desfăşurării latinizării şi drept rezultat-nu s-a realizat nimic în practică pe întreg parcursul anului 1932”1242. În primăvara anului 1932 a fost adoptată hotărârea Comisariatului poporului pentru Învăţământ din RASSM „Despre alfabetul moldovenesc latinizat”, care a stabilit 26 litere ale alfabetului latin şi noile reguli ortografice ale „limbii moldoveneşti”. Deşi se punea sarcina de a adopta formele ortografice româneşti, se păstrau şi unele forme ale limbii vorbite, ca de exemplu, tânjală, jălesc, jâvină, a slujî, a auzî ş. a.1243. La 26 septembrie 1933, a fost adoptată hotărârea Biroului Comitetului Moldovenesc regional de partid „Despre studierea în masă a alfabetului latin în anul de învăţământ 1933 – 1934 de către populaţia moldovenească adultă”, în care se sublinia că „studierea alfabetului latin constituie una din sarcinile de bază ale construcţiei naţional-culturale din Moldova la etapa actuală. Dar organele de partid sovietice şi obşteşti acordă o atenţie insuficientă acestei sarcini politice, iar studierea alfabetului latin de către populaţia matură se desfăşoară în ritmuri foarte scăzute”1244. Dat fiind că latinizarea fusese încetinită, Biroul CMR de partid se vedea obligat să anunţe necesitatea privind obligativitatea cunoaşterii alfabetului latin de întreaga populaţie moldovenească matură. A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 57, p. 149.

1239

A. Stan, op. cit., p. 82.

1240

E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine, op. cit., p. 37.

1241

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 91, pp. 211-212.

1242

E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine, op. cit., p. 37.

1243

Idem, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 38-39; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 66, p. 164.

1244

247

CMR de partid îşi punea drept sarcină de a transforma anul de studii 1933 – 1934 într-un an „de cotitură bolşevică în munca de introducere a alfabetului latin”, precum şi în „organizarea însuşirii în masă a scrisului latin de către populaţia matură moldovenească”. S-a hotărât ca în anul de studii menţionat să se obţină lichidarea analfabetismului şi semianalfabetismului pe baza alfabetului latin în rândurile populaţiei de până la 35 de ani, iar populaţia de până la vârsta de 50 de ani ştiutoare de carte să fie învăţată a scrie şi citi cu caractere latine1245. Au fost stabilite termene, organizate cursuri şi seminarii pentru învăţători, editate abecedare, cărţi şi manuale, dicţionare în grafie latină, înfiinţate şcoli, cursuri pentru studierea grafiei latine, a început trecerea ziarelor la grafia latină, stabilit numărul ascultătorilor care trebuiau instruiţi, rezervate edificii, transmise emisiuni radiofonice, mobilizaţi mii de activişti, instruiţi „kultarmeiţî” (ostaşi ai frontului cultural). Pentru învăţători au fost organizate cursuri speciale. Din diferite regiuni ale Ucrainei şi URSS au fost repartizaţi în RASSM activişti din rândurile emigranţilor români: E. Arbure-Ralli, G. Gheinţ-Cagan, A. Dîmbul, A. Zalic, P. Corneliu, A. Nicolau, N. Ploieşteanu ş. a. Comisia de moldovenizare a fost reorganizată în Comisie de moldovenizare şi latinizare. A fost iniţiată o amplă campanie de popularizare şi lămurire a importanţei politice a procesului de latinizare1246. Potrivit planului întocmit de CP pentru Învăţământul Public, în anul 1933 – 1934 alfabetul latin urma să fie studiat de 76513 persoane mature de până la 50 de ani. Durata studierii grafiei latine a fost stabilită la 4,5 luni pentru populaţia sătească şi 8 luni pentru cea orăşenească. Cursurile trebuiau să înceapă la 1 noiembrie 1933. Se preconiza ca în acest scop să fie pregătite 7646 persoane, care aveau misiunea să instruiască populaţia1247. Cu scopul de a spori responsabilitatea conducătorilor de cercuri şi a ascultătorilor erau organizate evaluări ale gradului de însuşire a grafiei latine1248. La nivel republican, raional şi local erau organizate sistematic controale şi adoptate hotărâri ale organelor de partid şi sovietice pentru a evidenţia starea şi a trasa sarcini noi în acest domeniu, erau stabilite planuri pentru raioane, instituţii, organizaţii; responsabilii de realizarea acestor decizii erau avertizaţi de sancţionare drastică în caz de neexecutare, erau aplicate diverse măsuri faţă de persoanele responsabile pentru neîndeplinirea deciziilor (mustrări, mustrări aspre, concedierea din funcţiile deţinute etc.)1249. În octombrie 1933, CMR de partid, CEC şi SCN al RASSM au lansat un „Apel către toţi comuniştii şi comsomoliştii, către toţi muncitorii, colhoznicii, ţăranii individuali truditori, către intelegenţia sovietică”, în care, pe lângă enumerarea realizărilor obţinute de către RASSM în cei şapte ani de existenţă (realizări obţinute „în văzul fraţilor exploataţi din Basarabia şi România”), latinizarea era apreciată ca „o mare biruinţă a politicii naţionale leniniste a partidului”, ca „un mijloc puternic de revoluţionalizare a maselor muncitoare din Basarabia şi România”. CMR de partid, CEC şi Guvernul Moldovei, se arată în Apel, şiau pus în faţă „o mare sarcină politică” şi anume ca în anii 1933 – 1934 să înveţe scrisul latin peste 74 mii de moldoveni adulţi. Conducerea de partid şi de stat a RASSM chema A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 18; Ibidem, doc. 66, pp. 164-168.

1245

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 18; Ibidem, doc. 53, pp. 141-142; doc. 57, pp. 148-149, 151; doc. 91, p. 212.

1246

E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine, op. cit., p. 37.

1247

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 85, pp. 198-199.

1248

Ibidem, doc. 89, pp. 204-205.

1249

248

organizaţia de partid şi cea comsomolistă, învăţătorimea, toate păturile de muncitori şi ţărani din republică să se apuce imediat, „în chip leninist”, de realizarea, „în ritmuri bolşevice”, a acestei sarcini. Liderii de partid şi de stat care au semnat Apelul îşi exprimau convingerea că cei chemaţi la realizarea latinizării vor manifesta „veritabile exemple de entuziasm, eroism muncitoresc, devotament neprecupeţit faţă de partid”, „ca să punem în ritm accelerat lucrul de învăţare a alfabetului latin, aplicând în acest domeniu metodele noastre experimentate de întrecere socialistă”1250. Se punea sarcina lichidării în continuare a analfabetismului populaţiei mature pe baza grafiei latine, accentuându-se că, „prin intensificarea eforturilor noastre, distrugând cea mai mică rezistenţă din partea duşmanului de clasă, vom îndeplini cu certitudine această sarcină de luptă...Vom face anul 1933 – 1934 un an al succeselor bolşevice atât pe frontul economic, cât şi pe frontul construcţiei naţional-culturale”1251. Aceste aprecieri şi îndemnuri le regăsim şi într-o serie de alte documente adoptate în perioada latinizării de către CMR de partid. În pofida măsurilor adoptate, în anul 1933 – 1934, au fost instruiţi în baza grafiei latine numai 38 mii de moldoveni adulţi1252. Vina pentru nereuşite era aruncată asupra elementelor burgheze naţionaliste sau chiaburilor. O anumită contribuţie la introducerea şi însuşirea grafiei latine de către populaţie, la elaborarea noului concept al „limbii moldoveneşti latinizate”, iar, în consecinţă, la contracararea rezistenţei duşmanilor alfabetului latin din RASSM şi-a adus-o Comitetul Central al Noului Alfabet din URSS, care controla activitatea Comitetului Central pentru Latinizare din RASSM, organizat în 1932 în baza Comitetului pentru Moldovenizare şi Ucrainizare, orienta direcţiile de activitate, solicita sistematic informaţii despre rezultatele înregistrate1253. În condiţiile când planurile, stabilite în mod arbitrar, erau exagerate, nu erau create condiţiile optime, se atesta o lipsă acută a maşinilor de dactilografiat cu caractere latine, obiectivele nu puteau fi realizate. CMR de partid în hotărârea „Cu privire la totalurile anului de învăţământ 1933 – 1934 şi sarcinile privind încheierea învăţării în masă a alfabetului latin de către populaţia matură moldovenească în anul 1934 – 1935”, prevedea ca în anul 1934 – 1935 să fie încheiată studierea alfabetului latin de populaţia în vârstă de la 16 până la 50 de ani1254. La conferinţa a IX-a organizaţiei regionale de partid din Moldova, care a avut loc la 12-15 ianuarie 1934, în raportul lui M. V. Alhimovici, şeful secţie cultură şi propagandă a acestui comitet, „Despre construcţia naţional-culturală în Moldova” au fost menţionate şi primele succese, obţinute după trecerea la grafia latină. Trecerea la grafia latină, se spunea în raport, permite moldovenilor de pe ambele maluri ale Nistrului să-şi păstreze comunitatea de limbă şi să-şi dezvolte cultura1255. Pe de altă parte, în pofida cursului oficial trasat de organele de partid spre latinizare, unii conducători de diferit rang, în special, adepţii grupării „moldoveniste” din cercurile diriguitoare ale RASSM s-au opus, fie vehement sau tacit, introducerii grafiei latine. În ca1250

A Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 16; Ibidem, doc. 76, pp. 177-179; I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 75. E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine, op. cit., p. 37.

1251

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 101, p. 224.

1252

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 41-43.

1253

Ibidem, p. 40.

1254

I. Moiseev, Aspecte, op. cit., p. 68.

1255

249

drul aceleiaşi conferinţei, Alhimovici, mai remarca: „În aceşti doi ani problema privind latinizarea a fost, de fapt, înmormântată, în prezent în rândurile organizaţiei de partid nu există o înţelegere a esenţei politice a lucrului de latinizare. Organizaţia noastră de partid încă nu a înfrânt rezistenţa din partea şoviniştilor ucraineni şi moldoveni care sabotează înfăptuirea acestui proces istoric important”1256. Exista şi temerea că asemenea măsuri, precum latinizarea, care erau de natură să întreţină şi să dezvolte viaţa naţională a moldovenilor: „Latinizând pe moldovenii din URSS, se va crea un centru iredentist român pe malul nordic al Nistrului”1257. Astfel, latinizarea şi folosirea surselor româneşti provocau nu numai nemulţumiri, ci şi rezistenţă în rândul grupului exponent al moldovenismului pur din anii 1924 – 1931. Ei exercitau, după cum se va vedea, o mare influenţă prin Comitetul ştiinţific. În hotărârea adoptată de Conferinţa a IX-a a CMR de partid, s-a trasat drept obiectiv major încheierea procesului de studiere a grafiei latine de către populaţia moldovenească către aniversarea a 10-a a formării RASSM1258. Însă acest obiectiv nu a fost realizat. Hotărârile adoptate de organele raionale de partid în chestiunea legată de latinizare, sunt sugestive în acest context. În hotărârea Biroului Comitetului orăşenesc de partid Tiraspol, din 25 octombrie 1934, se constata „starea nesatisfăcătoare cu privire la pregătirea pentru noul an de învăţământ şi activitatea şcolilor în vederea latinizării”1259; în hotărârea Biroului CR de partid Slobozia, din 11 noiembrie despre învăţarea de către populaţia adultă a scrisului latinizat se menţiona că acest proces se află în stare incipientă1260; în hotărârea Biroului CMR de partid, din 13 noiembrie 1934, despre realizarea hotărârilor plenarei a III-a a CMR de partid în raionul Slobozia se constata că organele de partid din raion au manifestat o deplină inactivitate în problema studierii de către populaţia adultă a scrisului latinizat1261; în hotărârea Biroului CR de partid Rîbniţa, din 21 noiembrie 1934, despre mersul procesului de latinizare, se aprecia că această chestiune nu este tratată în corespundere cu cerinţele organelor ierarhic superioare, starea catastrofală cu privire la starea frecvenţei în cercurile de studiere a grafiei latine1262; în hotărârea Biroului CR de partid Camenca, din 20 ianuarie 1935, despre mersul latinizării, lichidării analfabetismului şi semianalfabetismului, se semnala starea nesatisfăcătoare din raion în acest domeniu1263. Pentru a redresa situaţia şi a spori responsabilitatea factorilor de decizie pentru acest domeniu, prin decizia Biroului CMR de partid, din 26 noiembrie 1934, a fost aprobată o nouă componenţă a Comitetului Central pentru moldovenizare şi latinizare1264, care va fi redenumit, peste un timp, în Comitetul Central al Noului Alfabet. În scopul intensificării controlului asupra procesului de învăţare a grafiei latine şi a contribui la realizarea deciziilor adoptate despre încheierea lichidării analfabetismului în anul 1935, Biroul CMR de partid, la 15 martie 1935, a adoptat o decizie specială „Des E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 40-41.

1256

A se vedea: E. Diaconescu, op. cit., p. 96.

1257

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 81, p. 193.

1258

Ibidem, doc. 92, pp. 213-214.

1259

Ibidem, doc. 94, p. 216; doc. 98, pp. 220-221.

1260

Ibidem, doc. 95, p. 217.

1261

Ibidem, doc. 96, p. 218.

1262

Ibidem, doc. 102, pp. 228-229.

1263

Ibidem, doc. 97, pp. 219-220.

1264

250

pre organizarea şi desfăşurarea examenelor de promovare şi absolvire în şcolile de latinizare şi lichidare a analfabetismului în anul de studii 1934 – 1935 în satele RASSM”. Comitetele raionale de partid şi cele executive raionale au fost obligate să mobilizeze toate forţele pentru realizarea cu succes a acestei campanii politice de importanţă majoră1265. Latinizarea, ca şi moldovenizarea, a generat stări de spirit duşmănoase din partea populaţiei RASSM, în special a celei rusofone. Decizia în cauză a fost întâmpinată cu duşmănie chiar şi de către unii membri ai CŞM din gruparea moldovenistă, inclusiv preşedintele acestuia, I. Ocinski, care chema la anularea deciziei despre trecerea la grafia latină, boicotarea măsurilor de realizare a acestei decizii, a încercat să schimbe membrii Secţiei lingvistice, adepţi ai latinizării. Împotrivă s-au pronunțat şi alţi intelectuali precum D. Milev, Corneliu, Andriescu Mihail, Spesov Petru, motivând că pentru alfabetul latin au fost şi membrii Sfatului Ţării1266. Pedagogul Erimiţa sugera ideea caracterului forţat al latinizării declarând că „până la latinizare noi vorbeam „în limba mamei”, iar acum suntem impuşi să vorbim în „limba tatei”. Un alt pedagog, Verbiţkaia, pronunţându-se împotriva latinizării, considera că „odată cu introducerea latinizării se introduce o limbă neînţeleasă moldovenilor”1267. Greutăţile în procesul de introducere a grafiei latine, au fost speculate de adepţii ucrainizării, pentru a limita sfera de utilizare a limbii române şi a trece instituţiile de stat la cea ucraineană. Deşi hotărârile prevedeau încheierea învăţării în masă a alfabetului latin în anul 1934 – 19351268, această „sarcină arzătoare” n-a fost îndeplinită nici în 1935, nici în 1936. Într-un mod absolut paradoxal, la fel cum doar câțiva ani în urmă conducerea de la Harkov și Moscova criticau liderii din republică pentru insuccesele înregistrate în realizarea „moldovenizării”, acum conducerea moldovenească era apostrofată pentru „insuficiența cu care ducea la îndeplinire latinizarea alfabetului și românizarea limbii”1269. Măsurile de impulsionare, inclusiv prin supravegherea lor de către Moscova, nu lichida reticenţele şi sabotajul aparatului politico-cultural rusificat şi bolşevizat. Căci latinizarea era văzută drept o veritabilă românizare. În condiţiile când planurile, stabilite în mod arbitrar, erau exagerate, a lipsei premiselor corespunzătoare, tergiversării schimbărilor la gramatica „moldovenească” şi introducerea în manualele de gramatică a „noilor reguli ortografice” „în scopul simplificării şi unificării limbii moldoveneşti”, a opoziţiei din partea grupării „moldoveniste” din conducerea republicii, chiar şi a unor reprezentanţi ai intelectualităţii moldoveneşti, această „sarcină arzătoare” n-a fost îndeplinită. La începutul lui 1937 în RASSM mai existau, conform statisticilor oficiale, circa 27 mii de moldoveni maturi care nu cunoşteau alfabetul latin1270. Insuficienţa permanentă a caracterelor latine pentru tipografii, a maşinilor de dactilografiat cu litere latine în toate instituţiile, ne dorinţa conducătorilor de instituţii de a procura şi a asigura acestea cu maşini de dactilografiat1271, a manualelor şi materialelor Ibidem, doc. 107, pp. 232-233.

1265

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 17; Ibidem, doc. 55.

1266

Ibidem, pp. 16-17; doc. 101, p. 223.

1267

Ibidem, doc. 109, p. 234.

1268

O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 210.

1269

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 41.

1270

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 132, p. 270.

1271

251

didactice, dar şi a calităţii lor, a specialiştilor şi nivelul lor jos de pregătire, frecvenţa nesatisfăcătoare a cursurilor1272, au fost probleme stringente care nu au putut fi depăşite. Dincolo de caracterul şi obiectivele politice, a vicisitudinilor de tot genul, introducerea grafiei latine a constituit, desigur, o etapă importantă în dezvoltarea cultural-lingvistică a regiunii transnistrene. În anii 1932 – 1937 alfabetizarea populaţiei s-a înfăptuit în grafia latină. Prin intermediul presei, şcolii, literaturii s-a cultivat limba română, stopându-se într-o oarecare măsură degradarea şi deznaţionalizarea populaţiei moldoveneşti, caracteristică perioadei anterioare. Trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul chirilic la cel latin contribuia evident la dezvoltarea limbii naţionale „moldoveneşti” şi asimilarea treptată cu limba literară română, fapt confirmat de documentele timpului. Sugestive în acest context sunt aprecierile de epocă, venite din tabere adverse. Astfel, emigrantul transnistrean, N. Smochină constata, că o dată cu trecerea la grafia latină, „se introduce alfabetul românesc, se introduce limba română literară”1273. În sprijinul trecerii la grafia latină, ca premisă a dezvoltării limbii, se pronunţa şi E. Arbore la începutul anului 1933. În articolul „Ştiinţa în serviciul cincinalului (Despre sarcinile şi planul de reorganizare a Comitetului Ştiinţific Moldovenesc în cincinalul al doilea)”, publicat în revista „Krasnaia Bessarabia”, în stil caracteristic perioadei se recunoştea: „Reforma limbii moldoveneşti, latinizarea ei, constituie un pas hotărâtor înainte în dezvoltarea culturii moldoveneşti şi creează premise favorabile pentru realizarea planului de investigaţii ştiinţifice ale CŞM”. În acelaşi timp, ea considera că, „toată munca CŞM trebuie să se desfăşoare sub conducerea şi în strânsă legătură cu instituţiile ştiinţifice marxist-leniniste ale Uniunii, numai cu ajutorul şi sub conducerea lor este posibilă crearea unui centru cultural moldovenesc, adevărat socialist”1274. Pe de altă parte, N. I. Golub, secretar al CMR de partid constata la Congresul al VI-lea al Sovietelor din RASSM (ianuarie 1935) următoarele: „Trebuie să vă spun că dacă veţi lua acum gazeta, cartea noastră, apoi veţi vedea că am căpătat succese mari. Într-o vreme se vorbea că această limbă ar fi nepricepută, că noi nu putem lucra în limba aceasta, că noi nu vom fi înţeleşi. Aceste vorbe nu sunt ale noastre, ci ale duşmanului”. Şi mai departe: „Limba noastră se dezvoltă acum pe cale dreaptă. Eu nu spun că ea nu trebuie desăvârşită, îmbogăţită. Noi trebuie să chibzuim bolşeviceşte lucrurile, noi nu putem vorbi în limba care vorbea moş Gheorghe acum sute de ani în urmă. Noi trebuie să vorbim în limba, cerută de clădirea noastră socialistă”1275. În pofida unei puternice opoziţii faţă de procesul latinizării grafiei, o serie de scriitori locali, printre care S. Lehtţer şi L. Cornfeld, dezvoltând aşa-numita teorie a moştenirii literare şi invocând exemplul literaturii ruse, au reuşit să introducă în programele de studii şcolare şi în crestomaţiile de literatură „moldovenească” o serie de lucrări ale clasicilor români (G. Coşbuc, M. Eminescu, V. Alecsandri, I. Creangă, Vlahuţă ş. a.). Astfel, bruma de latinizare efectuată în răstimpul 1932 – 1937, a însemnat o străpungere a românismului în acest bloc slavofon care înconjura pe moldovenii transnistreni, o pâlpâire a conştiinței de romanitate afirmată din februarie până în noiembrie 1917, când speranţele lor emancipatoare erau zdrobite mai întâi de Ucraina şi apoi de Ibidem, doc. 61, p. 153; doc. 62, p. 157; doc. 63, pp. 158-159; doc. 75, p. 176; doc. 112, p. 239.

1272

„Moldova Nouă”, 1935, nr. 1-3, p. 235; N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., p. 71.

1273

„Krasnaia Bessarabia”, 1933, nr. 4, p. 24; N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., pp. 70-71.

1274

„Octombrie”, 1935, nr. 1, p. 16: N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., p. 71.

1275

252

puterea sovietică. Scrisul literar şi publicitar se debarasa în acest răstimp de corsetul slavofoniei, Republica Autonomă Moldovenească stabilind primele contacte cu cultura română. În decembrie 1935, se făcea un pas înainte pe calea identificării cu cultura română. Primele nume de scriitori români aici erau Eminescu şi Vlahuţă, urmând apoi Creangă, Alecsandri, Coşbuc etc. Toţi aceştia erau elogiaţi pentru „privirile democratice înaintate” şi pentru „înalta măiestrie a cuvântului scris”1276. Este evident că publicarea mai multor lucrări din panteonul literaturii române va fi acceptată de autorități pentru a da credibilitate noii linii de „latinizare”. Dar aceste măsuri, de natură să impulsioneze şi să dezvolte viaţa literară, culturală şi naţională a românilor transnistreni, n-a durat multă vreme. Latinizarea ca element cultural, deşi n-a condus la rezultatele scontate, a contribuit la păstrarea identităţii româneşti a populaţii băştinaşe din Transnistria şi confirma o dată în plus apartenenţa populaţiei din stânga Nistrului de naţiunea română1277. În a doua jumătate a anilor 1930, în contextul mutaţiilor ideologice care au avut loc în eşalonul superior al conducerii staliniste de la Moscova după „biruinţa deplină a socialismului”, se va modifica încă o dată politica lingvistică oficială. Cursul spre centralizarea republicilor sovietice şi rusificarea lor a condus la intensificarea campaniei de interzicere a grafiei latine. Toate cele 50 de limbi, latinizate anterior, au fost trecute sau întoarse la alfabetul rus1278. Era un semn evident de revenire la vechea politică imperialistă rusă şi un indiciu că statul sovietic se pregătea pentru noi cuceriri teritoriale. În RASSM acest proces a coincis cu lupta împotriva „duşmanilor poporului”–a „spionilor români” şi „naţionaliştilor burghezi moldoveni”, declanşată în a doua jumătate a anului 1937. În contextul represiunilor din anii 1937 – 1938 şi „arestării” alfabetului latin, primele victime vor deveni anume acei care au promovat cu zel politica partidului de latinizare: activişti de partid şi de stat, scriitori, lingvişti, lucrători ai învăţământului public, mijloacelor de informare în masă, intelectualitatea de creaţie. O parte din ei erau comunişti români şi basarabeni emigraţi aici, care depăşeau teoria de clasă cu privire la limbă şi cultură, considerându-le un tezaur şi o creaţie care aparţineau tuturor categoriilor sociale. Chemaţi, în 1932, să contribuie la latinizarea şi alfabetizarea maselor românofone transnistrene, aceştia au devenit acum indezirabili. În scrisoarea informativă din 7 august 1937 cu privire la demascarea duşmanilor poporului în organizaţia de partid din RASSM, expediată CC al PC (b) din toată Uniunea şi adresată tov. Malenkov se constata: „Sectoarele construcţiei culturale şi naţionale s-au dovedit a fi atacate complet de duşmani. La Editura de Stat din Moldova activitatea dăunătoare a avut drept scop: „1. Să facă în aşa fel ca literatura moldovenească şi manualele să fie inaccesibile cititorului de masă şi tineretului studios din Moldova. Acest lucru se obţinea prin introducerea în literatura moldovenească, în locul cuvintelor inexistente în limbă sau a celor existente, a termenilor de salon şi franţuzismelor românizate, pe care nu le înţelegeau nu numai oamenii muncii moldoveni de pe ambele maluri ale Nistrului, dar a căror descifrare îi punea în încurcătură chiar şi pe pedagogii absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior. Ca urmare, literatura politică şi cea artistică, tipărită în limba moldovenească de A. Stan, op. cit., pp. 82-83.

1276

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 18-19.

1277

I. Şişcanu, Latinizarea în URSS, op. cit., p. 82.

1278

253

Editura de Stat, nu era lizibilă pentru oamenii muncii. 2. Să educe tineretul moldovenesc în spiritul naţionalismului român. În crestomaţii şi manuale erau incluse opere ale scriitorilor burghezi români. De exemplu, un oarecare Lehtţer ...a alcătuit o crestomaţie pentru şcolile primare şi medii incomplete, în care peste 50 % din cuprins îl constituiau operele scriitorilor burghezi români Eminescu, Alecsandri, Creangă, Vlahuţă, Coşbuc ş. a.”1279. Astfel, ei vor fi învinuiţi că, „prin introducerea în literatura moldovenească, în locul cuvintelor inexistente în limbă sau a celor existente, a termenilor de salon şi franţuzismelor românizate”, „literatura moldovenească şi manualele au devenit inaccesibile cititorului de masă şi tineretului studios din Moldova”, tindeau „să educe tineretul moldovenesc în spiritul naţionalismului român. În crestomaţii şi manuale erau incluse opere ale scriitorilor burghezi români”. După cum se remarcă, regimul permitea, întra-adevăr, elitelor naţionale să promoveze elementele „primordialismului” etnic, dar, în același timp, urmărea să contracareze drastic mobilizarea acestuia într-o eventuală confruntare cu puterea sovietică. În acest sens, „primordialismul” în context sovietic putea accepta folosirea „propriilor” limbi atât timp cât etniile ne ruse nu formulau cerinţe politice faţă de metropolă în baza principiului naţional”1280. Deşi în anul 1932, trecerea limbii române de la alfabetul chirilic la cel latin (însoţită de represiuni) a fost realizată cu acordul Kievului şi cel al Moscovei, în anul 1937 această acţiune a fost tratată de organele de partid şi cele ale NKVD drept o măsură iniţiată de organele Siguranţei române şi realizată în practică de agenţii ei din RASSM. Majoritatea celor represaţi pe aceste motive au fost învinuiţi de „românizarea limbii moldoveneşti” şi colaborare cu Siguranţa românească, iar ocupaţia lor din trecut ori starea socială a părinţilor au fost „delicte” suficiente pentru a fi supuşi represiunilor1281. În acest context, organele de partid din RASSM au declanşat o amplă campanie de deromânizare a „limbii moldoveneşti”. Deja, la 15 octombrie 1937, cu acest scop, Biroul CMR de partid a creat pe lângă CEC din RASSM o comisie lingvistică specială compusă din S. Zelenciuc, Cernat, Ipatenco, Niţuleas, I. Ceban1282. La 27 februarie 1938 Biroul CMR de partid a examinat chestiunea „Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la grafia latină la cea rusă”. În urma discuţiilor a fost adoptată o hotărâre prin care s-a decis: „În legătură cu faptul că grafia latină nu este înţeleasă de majoritatea populaţiei moldoveneşti şi că elementele burghezo-naţionaliste, care la timpul lor s-au camuflat la Comisariatul poporului pentru învăţământul public, la Editura de Stat şi în alte instituţii, sub stindardul latinizării grafiei promovau, în esenţă românizarea limbii moldoveneşti...a considera necesar de a trece scrisul moldovenesc la alfabetul rus. A ruga CC al PC (b) din Ucraina și CC al PC (b) din toată Uniunea să confirme această hotărâre”1283. O hotărâre similară a adoptat, la 19 mai 1938, CEC din RASSM1284. La 4 august 1938 SCN al RASSM a adoptat hotărârea nr. 461 „Despre schimbarea vîveştelor de pe şriftu latin pe rus”, prin care a început schimbarea frontispiciilor şi firmelor scrise cu litere latine în cele scrise cu litere chirilice1285. A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 18.

1279

O. Ţîcu, Homo Moldovanus, op. cit., p. 298.

1280

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 25.

1281

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 44.

1282

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 19-20; E. Negru, Introducerea şi interzicerea grafiei latine, op. cit., p. 40.

1283

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 149, pp. 300-301.

1284

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 187.

1285

254

Chestiunea revenirii RASSM la alfabetul chirilic a constituit obiectul discuţiei şi la Conferinţa a XI-a regională de partid (din luna mai 1938). „Sub pretextul latinizării scrisului moldovenesc, citim în rezoluţia adoptată de conferinţă, – duşmanii poporului au promovat o politică burghezo-naţionalistă în domeniul dezvoltării culturii, limbii şi literaturii moldoveneşti, înlocuiau limba moldovenească cu cea română, pe care populaţia moldovenească nu o cunoştea, ignorau şi împiedicau studierea limbii ruse, încercând astfel, să slăbească influenţa partidului nostru asupra maselor de oameni ai muncii din Moldova pentru a despărţi Moldova Sovietică de URSS”1286. Susţinătorilor alfabetului latin li se incrimina şi faptul că au creat „artificial” şcoli naţionale specifice, transformate în centre de propagandă antisovietică şi burghezo-naţionalistă1287. Din 1938 începea o altă linie politică în dezvoltarea „limbii moldoveneşti” – cursul spre rusificare, promovat de filologul oficial I. D. Ceban. La 2 martie 1939 CCP al RASSM a aprobat proiectul „Despre ortografia scrierii moldoveneşti”, proiect propus de Comisariatul poporului pentru învăţământul public1288, care prevedea aprobarea alfabetului moldovenesc bazat pe alfabetul rus cu adăugarea semnului „g” chirilic cu o mică liniuţă în vârf, constituind astfel 33 de litere1289. Această hotărâre a guvernului a fost însoţită în presă de articolul de fond „Ortografia nouă a scrierii moldoveneşti” în care se sublinia: „Duşmanii norodului-aghenţii troţkisto-buharinişti şi naţionaliştii burjuaznişi multă pagubă au făcut în toate ramurile gospodăriei norodnişe a RASSM şi mai ales în ramura zîdirii naţional-cuturale. Sub masca întroduşerii alfavitului latinesc ei întroduse cuvinte române neînţelese pentru moldovenii truditori. Cu aiasta ei vre să rupă presa noastră bolşevică, literatura moldovenească dela masele largi a truditorilor. Cu aiasta duşmanii norodului au vrut s-o rupă pe Moldova Sovietică din familia frăţască a noroadelor Marii Uniuni Sovietice şi s-o prefacă pe dînsa în coloniea României faşiste, eara să pue jugu moşierilor şi capitaliştilor români pe stinarea norodului truditor moldovenesc. Dar aeasta lor nu le-a eşit şi nişi nu le-a eşi. Razvedca sovetică, cu ajutorul norodului, sub conduşerea Comitetului Ţentral Stalinist a PC (b) din toată Uniunea a fărmat cuiburile temeinişe duşmănoase şi a nimişit păn la capăt rămăşiţele duşmănoase”. Şi în continuare: „Las să ştie ghienele faşiste, că lor nişiodată nu le s-a veni să calşe cu şiobota sa murdară pe lanurile roditoare a Moldovei Sovetişe înfloritoare”1290. Odată cu „arestarea” alfabetului latin au devenit victime ale represiunilor şi toţi acei care şi-au adus contribuţia la introducerea şi promovarea grafiei latine în RASSM-G. Starîi, E. P. Voronovici, N. I. Golub, M. A. Baluh, scriitori, lingvişti, lucrători ai învăţământului public, mijloacelor de informare în masă, intelectualitatea de creaţie. Represarea „latiniştilor” a însemnat în realitate o lovitură aplicată politicii de moldovenizare1291. După persecutarea promotorilor grafiei latine s-a început extragerea din circuit a literaturii în grafie latină şi a autorilor represaţi. Acest proces se desfăşura pe măsura demascării aşa-zişilor „duşmani ai poporului”. Astfel, încă la 5 martie 1937, într-o informaţie prezentată CMR de partid se făcea bilanţul scoaterii din circuit a „literaturii con1286

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 20; Ibidem, doc. 151, p. 307; doc. 161, pp. 316-318; N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (II), op. cit., pp. 71-72.

1287

A se vedea: Gh. Negru, Politica etnolingvictică, op. cit., pp. 25-26.

1288

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 20.

1289

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., p. 187.

1290

„Comsomolistul Moldovei”, 6 martie 1939; A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., p. 21.

1291

Ibidem.

255

trarevoluţionare”, avându-i ca autori pe „duşmanii poporului” represaţi A. P. Dîmbul, N. Ploieşteanu, M. A. Baluh ş. a.1292. La 25 octombrie 1938, Biroul CMR de partid a creat o comisie compusă din 3 persoane care avea sarcina ca până la 5 noiembrie acelaşi an „să controleze şi să depisteze literatura editată cu caractere latine”, pentru a fi retrasă din unităţile de comerţ1293. Comisia creată şi-a încheiat activitatea către sfârşitul lunii noiembrie, şi la 7 decembrie Biroul CMR de partid a adoptat o hotărâre cu privire la trecerea la pierderi a literaturii moldoveneşti cu caractere latine aflate în unităţile comerciale. În hotărâre se constata că în RASSM, în ultimii 6 – 8 ani, în organizaţiile de comercializare a cărţilor se află literatură cu caractere latine nerealizată, „înguioşată cu cuvinte româneşti neînţelese truditorilor din Moldova”, în valoare de 10.500.552 ruble. În hotărâre se stabilea: „În legătură cu trecerea scrisului moldovenesc de la caracterele latine la cele ruseşti şi curăţirea limbii moldoveneşti de cuvintele româneşti neînţelese truditorilor moldoveni, – se confiscă din fondul de comerţ şi se trece la pierderi toată literatura social-poitică, artistică şi didactică cu caractere latine aflată în unităţile de comerţ. Se confiscă din fondul de comerţ şi se trece la maculatură literatura moldovenească aflată în organizaţiile de comercializare a cărţilor, editată cu caractere ruseşti în anii 1926 – 1934 conţinând mari denaturări în traducere şi ca fiind înguioşată cu cuvinte româneşti”. Se retrăgea din comercializare aceeaşi categorie de literatură publicată în limba română de către editura moscovită „Inostrannîi rabocii”1294. În paralel, s-au iniţiat acţiuni energice de impunere a limbii ruse în toate sferele vieţii sociale. Rusificarea lingvistică a urmat două direcţii: impunerea rusei ca o a doua limbă şi pătrunderea cuvintelor ruseşti în lexicul cuvintelor naţionale. La Conferinţa a XIII-a CMR de partid din 24 – 26 ianuarie 1939, secretarul respectivului comitet, S. Zelenciuc, sublinia că în domeniul lingvistic „noi...am izgonit limba română al aşa-zisului Vechi Regat. Noi n-avem nevoie de limba lor, n-avem nevoie de cultura lor burgheză. Noi avem cultura noastră socialistă, umanismul nostru socialist’’1295. La 12 august 1939, Sovietul Suprem al RASSM a adoptat legea despre confirmarea alfabetului „limbii moldoveneşti” pe baza alfabetului rusesc1296. Această orientare antiromânească a politicii lingvistice din RASSM şi-a găsit reflectare şi în „Cuvântelnicul orfografic moldovenesc”, publicat în 1940 la Tiraspol sub conducerea lui I. D. Ceban. În prefaţă se arăta că autorii lui „au avut ca ţeli la munca sa sî curăţî limba moldoveneascî di cuvinteli romîneşti franţuzâti, neînţăleasî di norodu moldovenesc, întrodusî cîndva di duşmanii norodului moldovenesc şî în rând cu aiasta s-a stăruit sî apuşi cât mai mult cuvinti întrati în traiu norodului moldovenesc în legăturî cu zîdirea soţîalistî ca neologhisme din lindile noroadelor frăţăşti rusascî şi ucraineascî”1297. Consecinţele campaniei de deromânizare şi de lichidare a „naţionaliştilor” şi „diversioniştilor români” au fost catastrofale pentru limba şi cultura din RASSM. În anii 1937 – 1939, marea majoritatea funcţionarilor care cunoşteau limba română din cadrul comisariatelor au fost arestaţi, concediaţi sau executaţi. În redacţiile ziarelor, la Editura de Stat n-a mai rămas nici un cunoscător al limbii române. Ibidem, doc. 133, pp. 272-274.

1292

Ibidem, doc. 157, p. 313.

1293

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., pp. 21-22; Ibidem, doc. 160, pp. 315-316.

1294

A se vedea: E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., pp. 38-45; A Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit.

1295

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 163, p. 319.

1296

E. Negru, Politica etnoculturală, op. cit., p. 45.

1297

256

CAPITOLUL III. Evoluţia social – economică 1. Etatizarea economiei. Industria

Industrializarea. O dată cu încheierea războiului civil și instaurarea definitivă a regimului bolșevic, la începutul anului 1920, economia raioanelor din stânga Nistrului, ca parte componentă a Rusiei Sovietice, s-a dezvoltat în baza principiilor socialiste, care presupuneau dezvoltarea accelerată a industriei și colectivizarea gospodăriilor țărănești. Mecanismul de realizare a acestor obiective, în condițiile politicii „comunismului de război”, includea naționalizarea totală a mijloacelor de producție, impunerea unui control rigid din partea statului și dezvoltarea planică a economiei, presiunea fiscală, preţuri mici de achiziţie la toate tipurile de mărfuri, împrumuturi de stat impuse populației, predarea obligatorie a surplusurilor de produse agricole de către gospodăriile țărănești, retribuirea simbolică a muncii etc. În acest context, la început, ca tendință generală se manifesta naționalizarea imediată și trecerea în proprietatea statului a întreprinderilor industriale, acceptarea formelor cooperatiste de proprietate și limitarea bruscă, cu înlăturarea deplină a proprietății private. Consecințele acestei politic s-au dovedit a fi catastrofale: închiderea întreprinderilor, scăderea producţiei, şomajul, lipsa produselor agricole şi foametea cumplită.

Muncitori de la depoul din Bender, 1916. Sursă: Arhiva foto a Bibliotecii Științifice (Institut) „Andrei Lupan” a Ministerului Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Din 1921, pentru a depăși ruina economică, provocată de războiul civil și a pune capăt revoltelor țărănești, care au cuprins cea mai mare parte din regiunile țării, inclusiv 257

raioanele din stânga Nistrului, politica „comunismului de război” este abandonată și adoptată Noua Politică Economică (NPE). Predarea obligatorie la stat a tuturor surplusurilor agricole a fost înlocuită cu un impozit unic pentru gospodăriile ţărăneşti. După achitarea impozitului ţăranii puteau să-şi vândă surplusurile, fapt ce stimula dezvoltarea agriculturii şi a comerţului. De asemenea, în industrie a fost introdusă arenda întreprinderilor de stat naţionalizate, iar o parte din întreprinderile mijlocii și mici au fost restituite foştilor proprietari, dar sub controlul strict al organelor de stat. Puterea sovietică a fost nevoită, temporar, în anumite condiții, să renunțe la „saltul spre socialism” și să permită capitalismul de stat în economie. Contractul de arendă determina profilul activităţii de producţie a întreprinderilor arendate şi condiţiile principale ale relaţiilor dintre arendaş şi stat. Proprietarii privați și arendașii își asumau obligațiunea să restabilească și să asigure buna exploatare a întreprinderilor, plata arendei și a impozitului în bugetul statului. Esenţa economică a acestei politici consta în faptul că regimul atrăgea capitalul privat pentru a folosi mijloacele şi experienţa capitaliştilor la întreprinderile de stat în scopul de a mări producţia de mărfuri necesare statului. Astfel, pentru o anumită perioadă, care va dura mai mult de un deceniu, în condițiile ruinei și necesității de a restabili economia națională, a lipsei capitalului și experienței în gestionarea producției, statul sovietic a acceptat coexistența mai multor moduri de producție: de stat, cooperatist, privat (capitalist) şi mica producție de mărfuri. Totuși, direcția strategică a rămas consolidarea proprietății obștești sub cele două forme (de stat și cooperatistă), concomitent cu limitarea treptată, iar ulterior și lichidarea definitivă a sectorului privat. În anul 1921, în judeţele Tiraspol şi Balta au fost date în arendă 169 de mori, 64 de oloinițe şi o serie de alte întreprinderi mici1298. Totuşi, în 1922, din 266 întreprinderi naţionalizate din stânga Nistrului funcţionau doar 44 mori şi 39 oloinițe. Erau organizate 92 arteluri ale cooperaţiei meşteşugăreşti1299. Darea întreprinderilor în arendă a continuat şi în anii următori. De exemplu, în 1925 au fost date în arendă 97 de mori, 31 de fabrici de ulei, 3 tăbăcării, o fabrică de cherestea, o fabrică de postavuri, 5 tipografii, o turnătorie de fontă, o fabrică de cărămidă şi una de var. În anul 1924/25 întreprinderile arendate au fabricat producţie în valoare de 8908,2 mii de ruble1300. Ca urmare a aplicării Noii Politici Economice, s-au creat premise favorabile pentru dezvoltarea ramurilor tradiționale ale industriei, preponderent pe baza materiei prime locale (alimentare şi a materialelor de construcții), care puteau să asigure nu numai necesitățile locale, dar și livrarea producției în alte regiuni ale țării. Au fost restabilite, lărgite și, ulterior, reutilate întreprinderile existente. Statul, însă, chiar și în condițiile NPE, și-a păstrat dreptul de a conduce și coordona cu economia națională. Dirijarea industriei era în competența Comisiei de stat a planificării (Gosplan-ul) și a Comisiei economiei naționale (CEN) din cadrul Sovietului Comisarilor Norodnici. Ultima instituție se preocupa de restabilirea și construirea de noi întreprinderi industriale, determinarea necesităților în utilaj și echipament, resurse energetice, cadre, stabilirea legăturilor cu departamentele și întreprinderile corespunzătoare din afara republicii. Anume CEN hotăra problemele legate de darea în arendă a întreprinde A. V. Repida, op. cit., p. 101.

1298

A. Moraru. Istoria Românilor, op. cit., p. 299.

1299

Z. G. Romanova, Deiatelinosti Kommunisticescoi partii, op. cit., p. 18.

1300

258

rilor sau restituirea acestora foștilor proprietari, determina obligațiunile, iar în caz de ne executare, anularea contractelor1301. Spre exemplu, la începutul anului 1925, din 151 întreprinderi aflate în subordinea CEN, 115 au fost date în arendă persoanelor particulare1302. O parte din întreprinderile mici au fost trecute din subordinea CEN în cea a comitetelor executive raionale. În 1925, funcționau 3256 de întreprinderi industriale şi ateliere meşteşugăreşti, inclusiv 31 (1 %) întreprinderi mari de stat, 174 (5,3 %) cooperatiste şi 3051 particulare (93,7 %)1303. Din totalul întreprinderilor, 1548 sau 47,5 % erau preocupate de producția mărfurilor alimentare. Urmau întreprinderile de extragere a pietrei și producerea materialelor de construcție. Totuși, majoritatea din aceste întreprinderi nu funcționau sau erau pe cale de a fi închise, erau slab înzestrate sub aspect tehnic, numărul angajaților era mic și predomina munca manuală. Volumul producției industriale în anul 1925/26 a fost estimat la 7,5 mil. ruble, în comparație cu 5,2 mil. ruble în 1913, indiciu considerat că astfel s-a încheiat procesul de restabilire a industriei. În producția industrială a republicii de toate categoriile se numărau 10.087 oameni. Totuși, în raportul secretarului CRP I. Badeev, „Despre rezultatele realizării politicii naționale în RASSM”, de la mijlocul anului 1925, se constata: „Situația din industria republicii este deplorabilă și deocamdată e fără orice perspectivă”1304. După formarea RASSM accentul principal s-a pus pe reutilarea întreprinderilor existente şi construcţia de noi fabrici şi uzine. Congresul XIV al PC (b) din toată Uniunea (decembrie 1925) a trasat drept sarcină principală în domeniul economic industrializarea ţării. La Congresul II al Sovietelor din RASSM (mai 1926) şi Conferinţa a III-a a CMR de partid (15 – 21 ianuarie 1927) au fost aprobate directivele partidului bolșevic și trasate sarcinile republicii în acest domeniu, cu accent pe folosirea maximală a materiei prime locale1305. Urmând cursul partidului bolşevic spre dezvoltarea prioritară a industriei de stat, în 1926, în cadrul CEN a fost creat Combinatul Industrial Moldovenesc, care includea 18 mari întreprinderi din diferite ramuri ale industriei republicii. Anume acestor întreprinderi erau repartizate cea mai mare parte a investițiilor din buget. Treptat, în dependență de importanța strategică, mărimea și profilul întreprinderilor, a început să se instituie un sistem ierarhizat de subordonare: unională, republican – ucraineană și locală1306. În 1926 a fost restabilită fabrica de zahăr din Rîbniţa, prima întreprindere de subordine unională. Deja în acel an fabrica a prelucrat 423,1 mii chintale de materie primă, producând 55,1 mii chintale de zahăr. La această întreprindere lucrau circa 572 de oameni. În subordine departamentală ucraineană, la început, încă din 1922, se afla fabrica de ulei din Birzula (Kotovsk). La întreprindere munceau circa de 80 angajați. Capacitatea de prelucrare a seminţelor de floarea soarelui a fabricii a atins, în anul 1927, cota de 70 mii chintale. Însă, în anul 1926/27 au fost produse numai 29 mii chintale de ulei de floarea soarelui1307. Este de remarcat că producția globală a ambelor întreprinderi, de altfel, ca și 1301

A se vedea: C. Stratievschi, Promîșlennosti Moldavscoi ASSR, op. cit., pp. 20-21.

1302

Ibidem, p. 39.

1303

V. Ciobani, op. cit., p. 208; Soțialisticeskaia industrializația i razvitie rabocego klassa, op. cit., p. 21.

1304

C. Stratievschi, Promîșlennosti Moldavscoi ASSR, op. cit., pp. 28-29.

1305

Istoria RSSM, în două volume, vol. II, red. respon. S. P. Trapeznikov. Chişinău, Cartea Modovenească, 1968, p. 155.

1306

C. Stratievschi, Promîșlennosti Moldavscoi ASSR, op. cit., pp. 30-31.

1307

Ibidem, p. 33.

259

a altor de acest gen din industria alimentară, era în dependență directă de cantitatea materiei prime furnizată din roadele curente, care, în anii respectivi, din cauza mai multor factori: secete, dezinteresul țăranilor în condițiile prețurilor mici la producția agricolă, începutul colectivizării ș. a. s-au dovedit a fi proaste. Profitând de aceste condiții, statul a intensificat cursul spre lichidarea întreprinderilor private sau date în arendă, pentru a le asigura, în primul rând, pe cele de stat cu materie primă. În consecință, se va atesta o micșorare a numărului întreprinderilor private sau date în arendă și, respectiv, a volumului producției. Întreprinderile închise erau întoarse statului. Erau vizate, în special, oloinițele și morile. Ca urmare a măsurilor întreprinse de autorităţi, anumite progrese sunt înregistrate în ramura principală a republicii – industria alimentară. Astfel, în anul 1925/26 a fost restabilită fabrica de vinuri din Pisarevsk, iar în 1927 a fost dată în exploatare fabrica de vinuri și coniacuri din Tiraspol. Își mărește capacitatea de producție fabrica de conserve, din același oraș, denumită în „Tkacenko’’, care a produs 900 mii unități convenţionale de borcane. Industria materialelor de construcții, a doua ramură ca importanță, era reprezentată prin cariere de extragere a pietrei but, cuptoare de producere a varului, amplasate preponderent în mai multe localități din raioanele Rîbnița, Dubăsari și Grigoriopol, fabricile de cărămidă și țiglă din Tiraspol și Ananiev. În anul economic 1927/28, spre exemplu, au fost produse 2480 vagoane de var1308. De asemenea, în republică au fost restabilite și funcționau o serie de întreprinderi din alte ramuri industriale, care aveau un caracter local: uzinele mecanică și de topire a fontei de la Tiraspol, fabricile de prelucrare a pieilor (Balta, Birzula, Kodîma), de prelucrare a lemnului (Rașcov, Kodîma), fabricile de mobilă (Balta și Birzula)1309, care erau subordonate departamental instituțiilor statului – Combinatului industrial Moldovenesc. În anul 1927/28, volumul producţiei industriale a constituit 20,4 mil. ruble, comparativ cu 7,5 mil. în 1925/26. Cota parte a sectorului de stat în producţia industrială marfare a crescut în această perioadă, conform unor informaţii, respectiv de la 43,8 % la 76,1 %.1310. Concomitent avea loc un proces de micșorare a întreprinderilor mici și de concentrare a producției industriale în cadrul întreprinderilor mari și mijlocii. Astfel, schimbările intervenite în dezvoltarea industriei republicii, precum structura ramurală, subordonarea instituțională și forma de proprietate, demonstrează că acestea, dincolo de scopurile economice urmărite (folosirea materiei prime și a forței de muncă locale, satisfacerea oarecum a necesităților populației), aveau un pronunțat caracter politic – creșterea ponderii sectorului de stat și cooperatist în această ramură a economiei naționale din contul întreprinderilor private sau arendate și darea în exploatare a celor noi. Pentru a accelera acest proces, în a doua jumătate a anilor 20, regimul recurge la diferite măsuri administrative. În acest sens, într-o serie de hotărâri ale organelor de partid și de stat se insistă asupra intensificării controalelor de diferit ordin al întreprinderilor cu scopul de a-i presa pe arendași sau proprietari să renunțe la drepturile lor. De asemenea, erau organizate consfătuiri speciale cu reprezentanții organelor de control, care Ibidem, pp. 34-35.

1308

Ibidem, p. 36.

1309

Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., pp. 155, 157.

1310

260

erau orientați de a depista diferite neajunsuri în activitatea întreprinderilor respective: de ordin sanitar, antiincendiar, respectarea legislației muncii, a activității financiare și de contabilitate, revizuirea plăților de arendă etc. Erau aplicate și alte măsuri, mai dure. Astfel, în martie 1927, SCN a adoptat hotărârea despre desființarea Comisiei pentru examinarea cererilor foștilor proprietari de a li se întoarce întreprinderile. Mai mult chiar, prezidiul CEC al RASSM, prin deciziile adoptate, a recurs la naționalizări abuzive a unor întreprinderi. Aceste măsuri erau adoptate și aplicate în dependență de depășirea greutăților în restabilirea întreprinderilor și ameliorarea situației, în ansamblu, a economiei republicii. În aprilie 1927, SCN a examinat chestiunea cu privire la situația întreprinderilor arendate, constatând că procesul de restabilire în industrie s-a încheiat. În contextul necesității de a prelungi termenul de arendă, s-a hotărât de a majora plata de arendă la nivelul celui ucrainean de 16 %, comparativ cu 7,9 %, cât constituia până atunci, din motive politice, în RASSM. Procesul de întoarcere a întreprinderilor în proprietatea statului s-a intensificat, la indicațiile organelor de stat ucrainene, odată cu adoptarea hotărârii CEC și SCN al RASSM, din 30 septembrie 1927, despre lichidarea dosarelor cu privire la denaționalizarea întreprinderilor mici și mijlocii. În hotărâre se stabilea că denaționalizarea poate avea loc doar din motive de oportunitate gospodărească. În pofida acestor măsuri cu caracter represiv, în anul economic 1927/28, volumul producției industriale a sectorului privat a constituit, conform altor informaţii, cât cel al întreprinderilor de stat și cooperatiste luate la un loc, respectiv 11053,7 mii ruble și 5779,9 mii +5300,8 mii ruble1311. Schimbări cardinale se produc, în această perioadă, în producția meșteșugărească şi industria locală mică, care continuau să joace un rol important în dezvoltarea economiei în ansamblu. În RASSM, principalele activităţi din aceste domenii erau: prelucrarea materiei prime agricole şi producerea mărfurilor alimentare, prelucrarea lemnului și a metalului (dogăritul, tâmplăria, fierăria, tinichigeria), prelucrarea pieilor și a lânii, ţesătoria, croitoria, confecţionarea hainelor şi a încălţămintei, extragerea și utilizarea pietrei etc. Industria meşteşugărească, care nu necesita maşini complicate, cantităţi mari de materie primă şi de combustibil, acorda un suport considerabil gospodăriilor ţărăneşti, contribuia la dezvoltarea forţelor de producţie de la sate. Meşteşugarii, proprietarii de mici întreprinderi industriale, asigurau gospodăriile ţărăneşti cu inventar, prelucrau surplusurile de produse agricole, aprovizionau populaţia cu obiecte de larg consum. Statul din motive politice şi economice, stimula procesul de cooperare a meșteșugarilor, ca mijloc de statornicire a celei de-a doua formă de proprietate socialistă-cea cooperatistă. La mijlocul anului 1925 din numărul total de 7114 de întreprinderi meşteşugăreşti, 12 aparţineau statului, iar 129 erau întreprinderi cooperatiste1312. Despre rolul lor în economia naţională vorbesc următoarele date: în anul economic 1924/25 producţia globală a industriei meşteşugăreşti constituia 2.485.000 de ruble, iar valoarea producţiei globale a întreprinderilor cenzitare, ce funcţionau în anul respectiv, se ridica la suma de 2.600.000 de ruble1313. Ca urmare a unor restructurări, în anul 1927/28, volumul produc A se vedea: C. Stratievschi, Promîșlennosti Moldavscoi ASSR, op. cit., pp. 38-41.

1311

A. V. Repida, Formarea RSSM, op. cit., p. 101.

1312

Soţialisticescaia industrializaţia i razvitie rabocego classa, op. cit., p. 24.

1313

261

ției meșteșugărești a constituit 2.261 mii ruble, înregistrând un spor de 30 % comparativ cu anul precedent. Cooperației meșteșugărești îi reveneau circa 10 % din volumul producției industriale a republicii1314. Din anul 1929, declarat de I. Stalin „anul marii cotituri”, în contextul apariției unor probleme economice majore, legate de refuzul țăranilor de a preda statului cerealele la prețuri derizorii și, în consecință a greutăților legate de asigurarea orașelor cu produse alimentare, insuficiența mijloacelor pentru industrializare, care trebuiau stoarse, în primul rând din gospodăria sătească, autoritățile bolșevice au hotărât să renunțe la NPE. După cum se ştie, NPE a jucat un rol important în istoria Statului sovietic, permiţând, sub toate aspectele, (economic, politic, social) să depăşească criza din anul 1921, să domolească spiritele ţăranilor şi să devină un factor puternic în restabilirea economiei naţionale a URSS, atât al sectorului agrar, cât şi al celui industrial. Şi totuşi, NEP-ul n-a pătruns, pe departe, în toate relaţiile economice ale ţării, n-a pus capăt tuturor instituţiilor şi tradiţiilor din perioada „comunismului de război”. Existau încă în ţară influente forţe administrative şi sociale, care în genere nu erau cointeresate în păstrarea şi dezvoltarea NEP-ului. În aparatul de conducere dominau cadrele care erau deprinse se dirijeze economia prin metode administrative, de comandă; statul prin diverse pârghii se implica în mod decisiv în economie, limitând funcţionarea principiilor economiei de piaţă. În păstrarea NEP-ului nu erau cointeresate nici elementele sărace, lumpenproletarizate de la sate, constituind în jur de 30-35 de % din rândurile ţărănimii, care erau scutite de plata impozitelor şi beneficiau din partea statului de diferite înlesniri şi garanţii. În 1929, Stalin şi anturajul său din CC al PC (b) din toată Uniunea, au reuşit să învingă împotrivirea grupului lui Buharin, care căuta ieşirea din criză prin achiziţionarea temporară a cerealelor peste hotare, limitarea parţială a investiţiilor de capital în industria metalurgică şi cea constructoare de maşini, trasând cursul spre accelerarea bruscă a transformărilor socialiste în ţară, forţarea ritmurilor industrializării, colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti, ofensiva asupra elementelor capitaliste „pe tot frontul”. În opinia lui Stalin, elementele capitaliste de la oraşe şi chiaburii trebuiau lichidate ca şi clasă, ceea ce presupunea aplicarea măsurilor represive pentru a-i deposeda de mijloacele de producţie. Aceste măsuri urmau a fi aplicate şi faţă de ţărănime, pentru a-i forţa să intre în colhozuri. El considera că a sosit momentul oportun pentru un asalt decisiv asupra elementelor capitaliste și mic-burgheze de la orașe și de la sate în scopul accelerării construirii bazelor economiei socialiste. Unul din primii paşi în această direcție l-a constituit introducerea dezvoltării planice a economiei în baza cincinalelor. Conform directivelor stabilite de organelor centrale de partid și de stat, Congresul al IV-lea al Sovietelor din RASSM (28 aprilie – 5 mai 1929) a adoptat primul plan cincinal pentru anii 1929 – 19331315, indicii generali fiind dictați de organele unionale. Accentul principal în industrie era pus pe două strategii: lărgirea, reutilarea tehnică a întreprinderilor existente și construcția celor noi, în special din ramurile principale ale industriei republicii: alimentară și a materialelor de construcții pe baza materiei prime locale. În acest scop se proiecta o sporire a tuturor indicilor în proporție de 1,5 – 2 ori, iar investițiile capitale urmau să sporească pe parcursul cincinalului cu 277,8 %, constituind 3.972 mii de ruble, inclusiv 2.715 mii pentru construcții capitale. Era proiectată darea în C. Stratievschi, Promîșlennosti Moldavscoi ASSR, op. cit., p, p. 47.

1314

Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., p. 195.

1315

262

exploatare a unor noi fabrici de conserve, a cuptoarelor pentru producerea varului etc. Cel mai mare spor, cu 360 %, trebuia să-l înregistreze industria meșteșugărească, asociată în arteluri ale cooperației industriale. În aspect social-politic a fost luat cursul spre o restructurare radicală a relațiilor de producție prin lichidarea proprietății private și instituirea proprietății obștești sub cele două forme: de stat și cooperatistă. Astfel, primul plan cincinal, prevedea o reducere drastică a sectorul privat și de arendă din industrie. Valoarea capitalului de bază a acestei categorii de întreprinderi trebuia să se reducă cu 71 %, volumul producției industriale cu 80,6 %, iar numărul celor angajați cu 72,3 %1316. Aceste fapte demonstrează că sectorul privat din industrie, treptat, urma să fie lichidat definitiv. În ansamblu, cincinalul era apreciat de autorități ca o etapă decisivă în crearea bazelor economiei socialiste cu predominarea proprietății de stat și cooperatiste în industrie și gospodăria sătească. Un rol deosebit în dezvoltarea industriei era acordat ramurii de bază – cea alimentară. Drept argument în acest sens servește hotărârea SCN al RASSM, din 20 decembrie 1929, în baza căreia a fost creat Trustul Moldovenesc al industriei alimentare (Moldpișcetrest), din cadrul căruia ulterior a fost separat Trustul de conserve. Începând cu anul 1929, s-a desfășurat lărgirea și reconstrucția fabricii de conserve „P. Tkacenko” din Tiraspol.

Lucrători la Fabrica „1 Mai”. Colecția foto Ion Valer Xenofontov

În RASSM, în anii primului cincinal, au fost date parțial în exploatare, cu creșterea treptată a capacităților de producție, două fabrici de conserve noi (din Tiraspol „1 Mai’’ – 1930 şi cea din Hlinaia „A. Mikoian” – 1931). În 1932 au început să funcţioneze combina1316

A se vedea: C. Stratievschi, Promîșlennosti Moldavscoi ASSR, op. cit., pp. 49-50.

263

tul de legume din Tiraspol, fabricile de gemuri și povidlă din Kodîma și Coșnița. Industria de conserve devine preponderentă. În 1932 această ramură a produs 15.642 mii borcane convenționale. Schimbări considerabile au avut loc şi în industria materialelor de construcţie. Au fost date în exploatare 6 varniţe noi la Rîbniţa şi Vărăncău. În carierele de piatră din Rîbniţa, în 1930, a apărut primul excavator, iar la varniţa din Kodîma – primele camioane. În 1931 a fost dată în exploatare fabrica de cărămidă şi olane din Kodîma, s-a început exploatarea carierelor de coteleţ din Vărăncău și Ghidirim, a carierelor de piatră de la Bâcioc şi Parcani. Materialul lemnos se prelucra la fabricile de cherestea din Kotovsk și Raşcov, de mobilă din Balta și Tiraspol1317. O serie de întreprinderi noi au fost construite în anii cincinalului al doilea şi al treilea, îşi sporeau capacităţile cele vechi, pe baza lărgirii şi reutilării tehnice. În 1935 a început să funcţioneze CTE din Tiraspol. În câţiva ani au fost construite 5 fabrici noi de vinuri (Tiraspol, Dubăsari, Grigoriopol, Popenchi, Ţaregrad), la Tiraspol, Kotovsk şi Ananiev au început să dea producţie fabricile de cărămidă. Renumită, în ţară şi chiar peste hotare, prin producţia sa, devine uzina mecanică „Kirov” din Tiraspol, care a fost reconstruită1318. În condiţiile social-economice şi politice dictate de regim, se trece la forme noi de dirijare, organizare a producției, de concentrare a capacităţilor industriale, de subordonare departamentală. După exemplul centrului unional, la începutul anului 1932, a fost desființată CEN a RASSM și reorganizată în patru comisariate ale poporului: a industriei grele, ușoare, lemnului și a industriei locale. În gestionarea acestor comisariate se aflau 54 dintre cele mai mari întreprinderi, subordonate respectiv: centrului – 5 unități cu 987 muncitori și producția globală de 6297,5 mii ruble, departamentelor ucrainene – 31 unități cu 1430 lucrători și producția globală de 8383, 2 mii ruble, comisariatelor locale – 18 unități, cu 1158 angajați și producția globală de 6472,7 mii ruble1319. Astfel, întreprinderile de subordonare locală fabricau mai puțin de 1/3 din volumul producţiei globale a republicii. La sfârșitul anului 1932, în contextul necesității de a elabora planul celui de-al doilea cincinal, a fost realizată inventarierea tuturor întreprinderilor industriale cu specificarea apartenenței departamentale. Au fost înregistrate 419 de întreprinderi, dintre care unionale – 23, de subordine ucraineană – 130, locale – 71, cooperatiste – 169, obștești – 261320. Cele mai importante întreprinderi ale industriei din RASSM (de producere a conservelor, zahărului, băuturilor alcoolice, CTE din Tiraspol), considerate strategice, au fost subordonate centrului unional, deservind în mod prioritar necesitățile acestuia cu mărfuri și produse, în detrimentul populației băștinașe. În anul 1939, producția întreprinderilor de subordonare unională a constituit circa 1/3 din volumul producției industriale globale al republicii1321. O parte a întreprinderilor: carierele de piatră din Rîbnița, de prelucrare a lemnului, fabricile de unt și brânzeturi, prelucrare a cărnii, unele fabrici de spirt se aflau în subordine ucraineană. A. Moraru. Istoria românilor, op. cit., p. 299.

1317

Ibidem.

1318

A se vedea: C. Stratievschi, Promîșlennosti Moldavscoi ASSR, op. cit., pp. 60-63.

1319

Ibidem, p. 65.

1320

Ibidem., pp. 74, 90-91.

1321

264

Pentru a organiza mai raţional utilizarea capacităţilor de producţie, în 1932, 14 întreprinderi de subordine locală dintre cele mai mari (de cărămidă, de morărit şi varniţe), au fost asociate în cadrul Combinatului industrial moldovenesc. După alte restructurări, în 1937, întreprinderile de stat (peste 120) erau asociate în trei departamente: Comisariatele Poporului pentru industria alimentară, industria locală şi industria lemnului, volumul producţiei lor constituind 84 mil. ruble față de 65,5 mil. în 19321322, iar în 1939, întreprinderile republicii erau încadrate în trei comisariate: al industriei conservelor, alimentare și locală. Ultimul comisariat includea următoarele subdiviziuni industriale: a lemnului, ușoară şi a materialelor de construcţii1323. Treptat, luând în considerare diferiţi factori (de ordin natural, economic, demografic), se instituie o concentrare şi specializare teritorială a ramurilor industriale: extragerea şi prelucrarea materialelor de construcţii (Rîbnița, Kotovsk, Kodîma, Tiraspol), industria lemnului, producerea mobilei, a cherestelei (Balta, Kotovsk, Tiraspol), industria ușoară de textile, confecţii, blănuri şi piele (Balta, Tiraspol), de conserve (Tiraspol, Hlinaia) etc. Ca urmare a lărgirii şi reutilării vechilor întreprinderi, construirii altor noi, a crescut volumul producției industriale, s-a diversificat asortimentul mărfurilor și produselor fabricate. S-a schimbat înfățișarea orașelor. În 1937 volumul producţiei industriale crescuse comparativ cu anul 1913 de opt ori. În 1939 întreprinderile industriale de stat au produs mărfuri în valoare de 73,8 mil. ruble, volumul crescând de 14 ori faţă de anul 19131324. Conform altor informaţii, volumul producţiei industriale a republicii a constituit în 1939 – 88.321,4 mii de ruble1325. Ramura principală a industriei a rămas cea alimentară, cu diverse subdiviziuni, căreia îi reveneau 80 % din volumul producţiei industriale. În 1937 industria de conserve a produs 38 mln. bănci convenţionale, faţă de 15,6 mil. în 1932 iar în 1939, 47 mil. unităţi convenţionale în valoare de 19.511 mii ruble (circa 7 % din volumul unional), asortimentul producției diversificându-se. În acelaşi an industria alimentară a republicii a furnizat statului circa 100 mii tone de zahăr, iar industria materialelor de construcţii peste 100 mii tone de var 1326. O ramură importantă a devenit industria vinicolă. În 1937, în RASSM funcţionau 8 fabrici de vin, cca 30 puncte de vinificaţie1327. Dacă în 1933 întreprinderile Moldvintrest-ului au prelucrat 6 mii tone de poamă, în 1935 mai mult de 14 mii, în 1937 – 20 mii, în 1939 deja 27 mii tone. A fost însuşită tehnologia de producere a vinurilor de şampanie şi a coniacului1328. Volumul producției întreprinderilor vinicole a constituit în 1937 17.454 mii ruble1329. Sporuri considerabile a înregistrat electroenergetica. Conform statisticii oficiale, în anii 1924 – 1938, capacitatea staţiilor electrice a crescut de 22 de ori, iar producerea cu1322

Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen. Red. resp. V. I. Ţaranov. Chişinău, Ştiinţa, 1982, p. 295; A. Moraru. Istoria Românilor, op. cit., p. 300.

1323

C. Stratievschi, Promîșlennosti Moldavscoi ASSR, op. cit., p. 90.

1324

Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen, op.cit., p. 315; Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op.cit., 1968, pp. 182, 195, 196; C. Stratievschi, Succesele RASS Moldoveneşti, op. cit., pp. 181, 183.

1325

C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit.„ p. 90.

1326

Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen, op. cit., p. 315; Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., pp. 182, 195, 196; C. Stratievschi, Succesele RASS Moldoveneşti, op. cit., pp. 181, 183.

1327

A. Moraru. Istoria Românilor, op. cit., p. 299.

1328

V. S. Klobuţkii, Roli peciati, op. cit., p. 97.

1329

C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., p. 78.

265

rentului electric de 48 de ori. În anul 1938 în RASSM au fost produse 15 mil. kWh, iar în 1939, cele 52 centralele electrice de diferită capacitate, mai mult de 17 mil. kWh, inclusiv 11,25 mil. centrala termoelectrică din Tiraspol1330. În republică pe lângă ramurile tradiţionale, funcţionau întreprinderi de prelucrare a lemnului, de prelucrare a pielii şi de confecţii. Concomitent, schimbări cardinale, cu o tendință de intervenţie accentuată a statului, sporire a rolului în producția industrială, s-au produs și în activitatea întreprinderilor meșteșugărești. Conform statisticilor, la începutul anului 1927, în aceste activități, uneori sezoniere, erau antrenați 9637 de oameni1331, țărani sau orășeni. Meșteșugurile continuau să joace un rol important în economia republicii prin faptul că absorbeau o parte din forța de muncă disponibilă, serveau o sursă de existență suplimentară pentru cei care practicau activități sezoniere, asigurau populația cu mărfuri deficitare de primă necesitate, sau cu cele care nu se produceau la întreprinderile industriale, utilizau o parte din materia primă locală disponibilă. Întreprinderile meșteșugărești produceau diferite tipuri de cântare, materiale de construcție și lemnoase, încălțăminte, îmbrăcăminte, băuturi nealcoolice. Pentru a depăși problemele existente în asigurarea cu materie primă și desfacerea mărfurilor, ridicarea calității producției, folosirea rațională a forței de muncă pe baza diviziunii și a specializării înguste, procurarea și folosirea utilajelor moderne, meșteșugarii erau presați să se asocieze în arteluri și tovărășii sau alte forme de cooperare. În anul 1927/28, pentru prima oară, întreprinderile din acest sector au început să beneficieze de alocaţii şi credite din partea statului, acordate pentru procurarea utilajului, care vor înregistra un spor continuu. În anii primului cincinal, asupra acestui sistem a fost extinsă dezvoltarea planică, care cuprindea nu numai indicii de producție, dar și investițiile de capital, asigurarea centralizată cu materie primă, crearea condițiilor pentru achiziționarea și realizarea producției. Prioritate, însă, era acordată formelor superioare de cooperare, cu un număr mai mare de angajați și, respectiv un volum sporit al producției. Accent, în acest sens, era pus pe lărgirea și sporirea capacităților productive ale cooperativelor meșteșugărești. Statul, prin diferite mijloace va stimula concentrarea și specializarea producției meşteşugăreşti, asocierea în continuare a întreprinderilor mici, precum și a meșteșugarilor individuali în diferite forme ale cooperaţiei1332. În acest context, se modifică formele de conducere, care capătă un caracter tot mai centralizat din partea statului. La începutul primului cincinal, Uniunea cooperației meșteșugărești din Moldova (Moldpromsoiuz), a fost reorganizată în două departamente: Uniunea cooperației alimentare (Pișcepromsoiuz) și Uniunea cooperației materialelor de construcție (Stroimaterialsoiuz), care coordonau activitatea din aceste domenii. În anul 1932 aceste Uniuni întruneau respectiv: 52, 12 și 13 cooperative meșteșugărești. Producția cooperativelor meșteșugărești a crescut considerabil în anii primului cincinal: de la 2.850,1 mii ruble în 1928/29 la 25.126,7 mii ruble în 19321333. Evident, volu Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen, op. cit, p. 315; Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., p. 196; C. Stratievschi, Succesele RASS Moldoveneşti, op. cit., p. 183; K. Kozub, G. Stukalov, Rasţvet ekonomiki Moldavscoi SSR. Kişinev, 1969, p. 32.

1330

C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., p. 42.

1331

A se vedea: C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., pp. 92-93.

1332

Ibidem, pp. 95-96.

1333

266

mul producției depindea de asigurarea cu materie primă, care era prioritar de natură locală şi în perioada respectivă, din motive cunoscute (colectivizarea, seceta şi foametea), a înregistrat o scăderea drastică. Concomitent cu sporirea rolului cooperației meșteșugărești se înregistra o reducere a întreprinderile private și arendate, numărul cărora în anii 1920 atingea câteva sute. Cea mai mare parte o constituiau morile și oloinițele mici. Treptat acestea au fost transmise în gestiunea comitetelor executive raionale, iar ulterior au devenit proprietate a diferitelor cooperative meșteșugărești și a colhozurilor. Cele mai mici s-au transformat în gospodării auxiliare cu caracter de economie naturală. Producția acestor întreprinderi s-a redus considerabil, de la 16.587,3 mii ruble în 1931, la 1.767,7 mii în 19321334. Astfel, în primul cincinal a fost lichidat sectorul privat în industrie, cel de stat a devenit dominant. Micile întreprinderi, aflate în proprietate privată sau arendate, cum ar fi morile și oloinițele, care mai rămăseseră, au fost trecute în proprietatea statului sau cea cooperatistă și transmise în gestiunea comitetelor executive raionale sau a colhozurilor. Noile condiții de dezvoltare a industriei impuneau schimbări cardinale în activitatea cooperației meșteșugărești, pentru a ține piept concurenței. Asociațiile meșteșugărești puteau să continue activitatea numai pe baza creșterii volumului, reducerii prețurilor şi ridicarea calității mărfurilor. Aceasta a necesitat organizarea de noi forme de producție, asigurarea cu noi încăperi şi cadre calificate, ridicarea profesionalismului angajaților, lichidarea întreprinderilor mici nerentabile sau comasarea lor, consolidarea bazei materiale, înzestrarea cu utilaj modern, motoare electrice, strunguri, mecanizarea şi electrificarea proceselor tehnologice, cooperarea şi specializarea în continuare a producţiei, asigurarea centralizată cu materie primă, identificarea piețelor de desfacere. Un rol important, în acest context, revenea statului, care intervenea tot mai rigid în activitatea întreprinderilor meşteşugăreşti. În anii celui de-al doilea cincinal, cea mai mare parte din întreprinderile cooperației meșteșugărești au fost trecute în subordinea Asociației industriale moldovenești („Moldpromsoiuz”), prin desființarea Asociației materialelor de construcție („Stroimaterialsoiuz”) și a Asociației moldoveneşti de producție alimentară („Moldpișcepromsoiuz”). Deși s-a înregistrat o scădere a numărului întreprinderilor cooperației meșteșugărești, prin lichidarea celor nerentabile și asocierea altora în întreprinderi mai mari, de la 75 în 1932 la 52 în 19371335, a crescut, în același timp, numărul lucrătorilor angajați în această ramură de la 2620 în anul 1932, la 3778 în 19371336. Pornind de la specificul agrar al republicii, un rol important în activitatea cooperației meșteșugăreşti, îl jucau întreprinderile care prelucrau materia primă agricolă şi produceau mărfuri de primă necesitate, volumul cărora a sporit de la 78,7 % în anul 1934, la 93,8 % în 19361337. Chiar dacă reţeaua acestor întreprinderi s-a redus de la 28 unităţi în 1932, la 16 în 1936, numărul angajaților a crescut, atingând cifra de 979, ceea ce reprezenta circa 30 % din totalul lucrătorilor din cooperația meșteșugărească. De asemenea, a sporit şi volumul producţiei, de la circa 2 mil. ruble în 1932, la peste 7 mil. în 19371338. Ele continuau să dețină un rol important în producerea unui larg asortiment de mărfuri 1334

Ibidem., pp. 97-98.

1335

C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., pp. 101-102.

1336

Ibidem, p. 102.

1337

Ibidem., p. 103.

1338

Ibidem, p. 103-104.

267

prin prelucrarea producţiei agricole: de tutungerie, panificație, vin, sucuri, fructe uscate şi alte tipuri de mărfuri alimentare. În ansamblu, volumul producţiei întreprinderilor din cooperația meșteșugărească, încadrate în Asociația industrială moldovenească (Moldpromsoiuz) a sporit în anii celui de-al doilea cincinal (1933 – 1937) de la 18.020,0 mii ruble la 46.868,4 mii1339. În anul 1938 acest volum a constituit 50.542,6 mii, iar în 1939 – 59.202,0 mii ruble. În ordinea contribuției urmau: prelucrarea materiei prime agricole, a metalelor şi a lemnului (piese şi obiecte din metal şi lemn), producerea încălțămintei şi a confecțiilor, materialelor de construcție, textile (covoare, îmbrăcăminte1340. În paralel cu Asociația industrială moldovenească, în cooperaţia meşteşugărească au fost create alte două departamente speciale: Asociaţia moldovenească de prelucrare a lemnului („Moldlespromsoiuz”) și Asociaţia moldovenească de cooperaţie („Moldkoopinsoiuz”), care desfăşurau activităţi specifice. În 1933, în Asociaţia moldovenească de prelucrare a lemnului activau 14 întreprinderi meșteșugărești care produceau, pe baza materiei prime aduse, cherestea, butoaie, mobilă ş. a., precum şi obiecte din paie, nuiele, în asortiment de peste 50 denumiri. Producția acestora a crescut de la 1.043,0 mii. ruble în 1933 la 3.731,5 mii. în 1937 şi 4.115,7 mii în 1938. În 1939 au rămas 12 întreprinderi, cu 483 angajaţi, care au produs mărfuri în valoare de 5.059,5 mii ruble1341. Spre deosebire de alte genuri de asociații meșteșugărești, care erau specializate în funcție de categoria celor angajaţi, tipul materiei prime folosite şi a mărfurilor produse, Asociaţia moldovenească de cooperaţie întrunea oameni cu anumite probleme de sănătate: locomotorii, de auz, vedere etc. și produceau mărfuri, prestau servicii ce însumau circa 30 denumiri din 11 ramuri și domenii ale vieţii sociale: prelucrarea metalului şi a lemnului, producerea încălțămintei, îmbrăcămintei, a mărfurilor alimentare etc. În acest sistem activau 11 întreprinderi, care întruneau în 1937 963 de lucrători. Valoarea producției globale a constituit 11.638,9 mii ruble în 1938, iar în 1939 – 17.019,7 mii ruble. De asemenea, în cadrul Asociaţiei funcţionau și centre pentru deservirea populației: de reparație a tehnicii, încălţămintei, îmbrăcămintei, frizerii, băi etc.1342. Treptat, are loc limitarea producției meșteșugărești la sate și concentrarea cooperației meșteșugărești în localitățile urbane. În ansamblu, pe parcursul celor trei cincinale industria republicii a înregistrat indici cantitativi considerabili de necontestat. La sfârşitul anilor’30, conform datelor statistice, în RASSM funcţionau mai mult de 2,5 mii întreprinderi, dintre care 134 de uzine şi fabrici erau considerate întreprinderi mari. Desigur, aceste cifre includeau şi oloiniţele mici, morile colhoznice, diverse ateliere meşteşugăreşti1343. În 1939, producţia globală a 343 de întreprinderi de stat şi asociaţii cooperatiste a constituit 169,9 mil. rub., de 33 ori mai mult ca în 19131344. Ibidem.

1339

Ibidem, p. 107.

1340

A se vedea: Ibidem., pp. 107-110.

1341

A se vedea: Ibidem, pp. 110-112.

1342

Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Ediţia a treia, revăzută şi completată. Asociaţia oamenilor de ştiinţă din Moldova „N. Milescu Spătaru”. Chişinău, Tipografia centrală, 2015, pp. 259-260; A. Moraru. Istoria Românilor, op. cit., pp. 298-300; V. Ciobanu, op. cit., pp. 208-209. A se vedea: Soțialisticescaia industrializația i razvitie rabocego klassa Moldavscoi SSR (1926 – 1958 gg.). Kișinev, 1970.

1343

Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen, op. cit., p. 315; Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., pp. 195-196; C. Stratievschi,

1344

268

Dezvoltarea industriei a necesitat şi un proces de pregătire a cadrelor corespunzătoare de muncitori calificaţi. Cu acest scop, în anul 1925 au fost deschise la Tiraspol, Balta, Ananiev şcoli profesionale şi tehnice, iar mai târziu s-au deschis noi şcoli de meserii la Dubăsari şi Camenca. Însă, în toate instituţiile de profil procesul de instruire se efectua doar în limba rusă, fapt ce-i defavoriza pe elevii din rândurile populaţiei băştinaşe. Industrializarea a condiţionat, în linii generale, şi migrația în RASSM a populaţiei din alte regiuni ale URSS1345. Toate aceste s-au manifestat nu numai prin creșterea ponderii ruşilor în componența populației republicii de la 5,7 % în 19241346, la 8,54 în 1926 şi 10,2 %. în 19391347, dar şi în rândurile clasei muncitoare, în detrimentul reprezentanţilor etniei titulare, reprezentând una din metodele de rusificare şi deznaţionalizare a acesteia practicate de regimul stalinist. Astfel, din cele 14,5 mii de muncitori antrenaţi în economia RASSM, în 1928, moldovenii transnistreni constituiau mai puţin de 600 oameni1348. In 1929 din 2658 muncitori moldovenii constituiau 172 persoane sau 6,7 %, iar în 1931, din 3589 muncitori, moldoveni erau 433, sau 12,4 %1349. În tendinţa de a demonstra succesele în pregătirea şi creşterea rândurilor cadrelor de muncitori, informaţiile prezentate în diferite publicaţii sunt contradictorii. Spre exemplu, conform unei surse, numărul de muncitori şi slujbaşi din industria republicii a sporit de la 1,9 mii din anul 19261350 la 13,2 mii în anul 1939. Afară de aceasta, în transportul feroviar lucrau 2477 de muncitori şi slujbaşi1351. În alte lucrări, numărul total al muncitorilor şi slujbaşilor angajaţi în economia republicii ar fi atins în 1939 cifra de 61,8 mii, inclusiv muncitori circa 30 mii (după alte informații – 16,3 mii). În transportul feroviar erau angajaţi 2477 muncitori şi slujbaşi1352. În pofida realizărilor înregistrate, indiscutabile, inerente oricărei societăţi în proces de dezvoltare şi modernizare, în RASSM s-a păstrat caracterul preponderent agrar al economiei. Majoritatea locuitorilor republicii autonome o constituia populaţia rurală. În 1926, 89,9 % din populaţie era antrenată în munci agricole şi doar 0,4 % la fabrici şi uzine. Mai mult, este de remarcat, că rezultatele obţinute în dezvoltarea industriei RASSM, în comparaţie cu anul 1913, s-au produs, dacă e să ţinem cont de realităţi, respectiv, pe fundalul unei subdezvoltări economice şi a unei industrii incipiente a acestei regiuni. În ansamblu, ca și în întreaga URSS, industrializarea în RASSM s-a realizat în ritmuri forțate, în detrimentul altor ramuri, precum sfera serviciilor și asigurarea populației cu mărfuri de primă necesitate, pe contul jefuirii țăranilor și altor categorii de angajați din economia națională. Majoritatea resurselor financiare, necesare conSuccesele RASS Moldoveneşti, op. cit., p. 183.

1345

A. Moraru, Istoria Românilor,op. cit., p. 300.

1346

A. V. Repida, op. cit., p. 165.

1347

O. Galuşcenco, op. cit., p. 35; V. Guzun, op. cit., p. 215; C. Stratievschi, Izmenenia, op. cit., p. 36.

1348

A. Moraru, Istoria Românilor, op cit., p. 300.

1349

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişanu, op. cit., doc. 41, p. 117.

1350

Narodnoe hoziaistvo SSSR. 1922 – 1972. M, Statistika, 1972, p. 613.

1351

A. V. Repida, op. cit., p. 199.

1352

Ocerki istorii Kommunisticeskoi partii Moldavii. Izdanie tretie, pererabotannoie i dopolnennoie. Cond. col. aut. I. P. Calin. Kișinev, Cartea Moldovenească, 1981, p. 191; A se vedea: Soțialisticescaia industrializația i razvitie rabocego klassa, op. cit.; C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., p. 116.

269

strucţiei noilor întreprinderi şi dotării lor cu tehnică nouă, au fost stoarse din contul gospodăriilor ţărăneşti individuale şi a celor colective, prin impozitarea excesivă și stabilirea de către stat a unor preţuri derizorii la producţia agricolă şi, pe de altă parte, a preţurilor exagerate la producţia industrială. Mărfurile industriale erau cu mult mai scumpe decât produsele agricole, încât influenţa negativ asupra situaţiei materiale a muncitorilor şi ţăranilor. În depozite se stocau mărfuri industriale, de care ţăranii aveau nevoie, dar pe care nu le puteau cumpăra din cauza preţurilor înalte. Aceasta ducea şi la reţinerea salariilor muncitorilor, care şi aşa erau mizere. Prețurile la mărfurile industriale, realizate populației, erau mari şi din cauza nerentabilităţii întreprinderilor. În condițiile lipsei acute de valută, necesară pentru procurarea tehnologiei moderne de peste hotare, utilarea întreprinderilor avea loc pe baza echipamentului depăşit, învechit moral, fapt ce determina cheltuieli productive mari, irosirea materiei prime şi a resurselor energetice, o productivitate a muncii scăzută şi o calitate joasă a mărfurilor, și, în consecință, decontarea unei părți a producţiei la rebut. În afară de lipsa mijloacelor financiare și a investițiilor capitale, a utilajului modern, industria republicii s-a confruntat în permanență cu o serie de alte probleme, precum insuficiența materiei prime, inclusiv agricole, în condițiile ineficienței orânduirii colhoznice, și lipsei cointeresării gospodăriilor auxiliare de a livra producţie agricolă marfare la preţuri joase, asigurarea cu combustibil şi mijloace de transport pentru furnizarea la timp a materiei prime şi expedierea mărfurilor produse. În condiţiile când industria alimentară era ramura principală a industriei republicii, bazată pe materia primă agricolă locală, munca la aceste întreprinderi, în virtutea acestui fapt, adeseori avea un caracter sezonier şi conducea la disponibilizarea temporară a unui număr de angajaţi, lipsindu-i de principala sursă de existenţă. În perioada colectivizării forţate şi în primii ani ai orânduirii colhoznice s-a înrăutăţit brusc, comparativ cu anii NEP-ului, situaţia orăşenilor-sistemul de cartele introdus, asigura doar minimul de existenţă, se majorau preţurile, creştea deficitul la cele mai necesare produse şi mărfuri, a devenit şi mai acută problema locativă atât în oraşele vechi, cât şi în oraşele – şantiere. Asupra nivelului de trai al populaţiei a influenţat şi subordonarea directă centrului unional sau celui republican ucrainean a întreprinderilor mari, de importanţă strategică, prin impunerea unei specializări înguste, dependente de alte centre industriale sovietice, în detrimentul necesităţilor sociale şi economice ale băştinaşilor. O altă problemă acută a constituit-o asigurarea industriei cu cadrele de muncitori şi a bazei tehnico-materiale necesare pentru pregătirea lor. În pofida sloganului stalinist „Cadrele hotărăsc totul !”, lipsa cointeresării materiale a angajaților, retribuirea cu întârziere şi mizeră pentru munca depusă, condiţiile de muncă şi de trai precare, viaţa de barăci, sistemul de cartele la mărfurile de primă necesitate, determinau o fluctuație mare de specialişti şi criză de muncitori. În mod tradiţional persista sistemul de norme, tarife, evaluări ce determinau salariul lucrătorului nu în funcţie de rezultatele muncii, ci după dispoziţiile administraţiei pentru a „ocroti”, de fapt, a nemulţumi clasa muncitoare de stihia noilor relaţii economice. 270

Subotnic la Uzina „Tkacenko”. Colecția foto Ion Valer Xenofontov

În anii primul cincinal, deşi planul de creștere a volumului producției industriale a fost stabilit în mărime de 2-3 ori, majorarea salariului muncitorilor era proiectată doar în proporție de 16,8 %1353. În special, lipsa cadrelor calificate de ingineri și tehnicieni, conducea la erori în proiectarea şi neexecutarea planurilor de dare în funcţiune a întreprinderilor, exploatarea ineficientă a utilajului sau defectarea lui. De asemenea, populația a fost impusă să subscrie împrumuturi de stat pentru necesităţile industrializării. Regimul stalinist a inspirat și diverse forme de exploatare indirectă a muncitorilor cu tentă politică, precum: întrecerea socialistă, mișcarea stahanovistă, campanii de genul „Bolşevicii trebuie să însuşească tehnica”, „Cincinalul în 4 ani”, amenajarea panourilor de onoare, decorarea fruntașilor, organizarea „subotnicelor” și „duminicalelor” (muncă neremunerată în zilele de sâmbătă și duminică) etc. În plus, şi aceasta a fost extrem de păgubitor, dezvoltarea industriei s-a realizat în condiţiile intervenției organelor de partid în procesele tehnologice, planificării rigide şi a birocratizării excesive a aparatului de conducere, însoţită de dirijarea defectuoasă a producţiei, neglijarea factorilor economici. În consecinţă, planurile cu privire la creşterea volumului producţiei industriale sistematic nu se realizau, aveau loc şi alte neajunsuri în activitatea întreprinderilor. Toate erorile, insuccesele erau atribuite „dușmanilor de clasă”, „elementelor contrarevoluționare, 1353

A se vedea: C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., p. 50

271

chiabureşti”, „specialiştilor vechi burghezi” și apreciate cu calificative de genul „uneltire”, „diversiune”, „sabotare”, prin intentarea unor procese judiciare de rezonanţă cu conotaţie politică. În anii’30, în special, în anii Marii Terori, sute de conducători din cadrul comisariatelor de profil, directori de întreprinderi, şefi de secţii, specialişti din domeniul industriei, chiar şi simpli muncitori nevinovaţi, au fost arestaţi şi condamnaţi la pedeapsa capitală sau ani grei de Gulagu-ri1354. În acest context, pe larg a fost utilizată munca forţată a deținuților politici pe şantierele industriale. Toate acestea au fost un preț plătit maximal, atât de țărănimea colhoznică, cât și de populația orașelor, în schimbul anumitor asigurări sociale gratuite în domeniul învățământului, medicinii, lichidării șomajului. În anul 1937 în RASSM funcţionau 38 de spitale, 12 policlinici, 53 ambulatorii săteşti, 62 puncte de felcer şi 27 puncte de consultaţii pentru copii1355. În anul 1939 pentru ocrotirea sănătății au fost alocate 24.969 mii ruble, comparativ cu 261 mii în 1924, sporul constituind de 96 ori1356. Industrializarea în RASSM a avut și anumite particularități dictate nu numai de factori naturali (lipsa principalelor resurse naturale subpământene), fapt ce a determinat dezvoltarea prioritară a industriei alimentare şi a materialelor de construcţii, bazate pa materia primă locală; istorici (slaba dezvoltare industrială anterioară, moştenire grea a ţarismului); demografici (densitatea relativ mare a populaţiei şi existenţa unui surplus de forţă de muncă, care trebuia absorbit în procesul productiv, prin construirea de noi întreprinderi industriale), sociali (insuficiența pământului sau așa-zisa suprapopulare agrară), speculată la maximum de autorităţi pentru a impune strămutări organizate a miilor de băștinași în diferite regiuni ale URSS, fără a-i antrena pe loc, în schimbul aducerii în republică a unui număr mare de imigranţi sub marca de muncitori calificați şi specialişti pentru industrie, care au monopolizat posturile cheie din întreprinderile industriale. Astfel, după cum s-a mai afirmat, industrializarea, prin modul de realizare, a fost un factor important în campania de deznaţionalizare şi rusificare a românilor transnistreni. În paralel, şi acest fapt trebuie subliniat în mod special, procesul de industrializare a avut un pronunţat caracter politico – propagandistic. Dat fiind așezarea geografică de frontieră a republicii, în vecinătate nemijlocită cu „lumea capitalistă”, dar şi cu un teritoriu asupra căruia Uniunea Sovietică avea pretenţii expansioniste, prin obţinerea unor indici industriali majori, trebuia să se demonstreze, în plan economic, nu numai aşa – zisa superioritate a orânduirii socialiste, dar şi să contribuie la „soluţionarea” „problemei basarabene”, servind drept forță atractivă, „far luminos” pentru muncitorii şi ţăranii „exploataţi” din Basarabia „înrobită” de „burghezia şi moşierii români”.

2. Colectivizarea forţată a gospodăriilor ţărăneşti

Colectivizarea agriculturii în RASSM a fost o parte componentă a procesului de transformare socialistă a gospodăriei săteşti, ce s-a desfăşurat în întreaga Uniune Sovietică. Acest proces a înregistrat aceleaşi etape şi fenomene, evident cu unele particularităţi. În ansamblu, transformările socialiste în agricultura raioanelor din stânga Nistrului, au demarat, cu anumite întreruperi determinate de războiul civil şi intervenţia străi A se vedea compartimentul respectiv al lucrării.

1354

Istoria Moldavscoi SSR s drevneişih vremen, op. cit., p. 306.

1355

Vtoraia sessia Verhovnogo Soveta USSR, 25 – 28 iulea 1939 g. Stenograficeskii otciot. Izdanie Verhovnogo Soveta USSR, 1940, p. 38.

1356

272

nă, începând cu luna aprilie 1920, când puterea sovietică se instaurează definitiv în această regiune. Au fost restabilite secţiile agrare din cadrul comitetelor revoluţionare judeţene, cele de plasă şi săteşti. În prima etapă, pe baza faimosului decret leninist „Despre pământ” şi a legislaţiei organelor sovietice ucrainene, a început procesul de realizare a evidenţei cadastrale şi a numărului gospodăriilor ţărăneşti, cu scopul repartizării în folosinţă a terenurilor agricole pe principii egalitariste. De asemenea, drept criterii pentru repartizare au fost stabilite calitatea pământului, relieful locului, densitatea populaţiei, asigurarea gospodăriilor ţărăneşti cu forţă de tracţiune, suprafeţele disponibile, culturile cultivate, formele tradiţionale de folosire a pământului (de obşte sau moştenire pe gospodării). Conform acestor criterii, norma medie per membru de familie varia de la 1,5 până la 2 desetine1357, care, însă, vor suferi modificări pe măsura realizării practice a repartizării pământurilor. Concomitent a început confiscarea surplusurilor de la gospodăriile ţărăneşti înstărite, apreciate „chiabureşti” şi bisericeşti. În vara şi toamna anului 1920, gospodăriilor ţărăneşti din judeţele Tiraspol, Balta şi Ananiev au fost înzestrate, respectiv cu 210.312, 175.832, 242.793 desetine de pământ. Însă, din cauza lipsei forţei de tracţiune şi a inventarului agricol o bună parte din terenurile agricole nu erau prelucrate1358. Comparativ cu perioada precedentă, a scăzut şi recolta la hectar la toate culturile agricole, precum şi şeptelul de animale1359. Ca urmare a noii politici economice (NEP-ul), iniţiată de congresul X al PC (b) din toată Uniunea (8 – 16 martie 1921), predarea obligatorie a surplusurilor de cereale a fost înlocuită cu impozitul agricol unic, fapt care va contribui la sporirea cointeresării materiale a maselor ţărăneşti în lărgirea suprafeţelor cultivate şi creşterea recoltei la hectar, creșterea productivității muncii în general. A fost oficializată practicarea sistemului de arendă a pământului. O parte din gospodăriile ţărăneşti pauperizate au fost scutite în genere de impozit, iar gospodăriile colective au primit anumite înlesniri. În acelaşi timp, conform principiilor de clasă, faţă de gospodăriile ţărăneşti înstărite se aplica un impozit agricol progresiv în funcţie de suprafaţa terenurilor deţinute. Statul a început să acorde gospodăriilor ţărăneşti împrumuturi sub formă de seminţe, acordarea de inventar agricol. În ansamblu, trecerea la NPE a creat premise favorabile pentru restabilirea şi dezvoltarea în continuare a gospodăriei săteşti. Totuşi, în condiţiile secetei din anul 1921, care a cuprins cea mai mare parte a regiunilor cerealiere ale Rusiei Sovietice, inclusiv raioanele din stânga Nistrului, recolta globală de cereale a constituit doar circa 31 % din cea a anului 1920, s-a redus considerabil şi numărul de animale, în special, a celor de tracţiune. Situaţia s-a agravat în iarna – primăvara anului 1922, când condiţiile climaterice au continuat să fie nefavorabile şi suprafeţele însămânţate s-au redus considerabil comparativ cu anul 1921, fapt care a condus la declanşarea foametei1360. Situaţia s-a repetat în anii următori. Numai în anul 1924, suprafaţa terenurilor însămânţate a atins cota de 99,4 % faţă de anul 19141361. Însă, condiţiile naturale nefavorabile n-au condus la creşterea volumul producţiei de cereale, fapt remarcat de G. I. Starîi, preşedintele CCP al RASSM în raportul „Despre recolta proastă şi măsurile de luptă pentru 1357

A se vedea: N, Chicuş, Economicescoie razvitie docolhoznogo sela Modavscoi ASSR. Kişinev, Ştiinţa, 1989, pp. 13-18.

1358

N. Chicuş, op. cit., p. 58.

1359

Ibidem, pp. 59-65.

1360

Ibidem, pp. 71-75.

1361

Ibidem, p. 79.

273

depăşire a ei’’, prezentat în cadrul plenarei CMR de partid din 3 – 6 august 19251362. Într-un raport al CMR de partid de la sfârşitul lunii aprilie 1925 se constata „situaţia grea şi criza prin care trece cooperaţia, recolta proastă din anul 1924/25, situaţia grea a ţărănimii şi necesitatea de a încasa în aceste condiţii grele impozitul agricol unic, delăsarea mare din sfera relaţiilor agrare, care adeseori provoacă dispute şi neînţelegeri printre ţărani, în care se implică nereuşit celulele de partid de la sate’’. De asemenea, se recunoştea că din cauza nivelului politic redus al membrilor de partid de la sate, rămăşiţelor „comunismului de război”, deprinderilor de a comanda ale activiştilor de la sate şi din raioane „organizaţiile de partid din teritoriu nu au înţeles întru totul linia partidului în chestiunea naţională, precum şi sarcina joncţiunii sărăcimii cu mijlocaşii şi uneori au opus rezistenţă muncii pe nou la sate’’1363, adică se practicau în continuare metodele represive faţă de ţărănime. Astfel, recolta proastă şi foametea din anul 1921, producţia agricolă scăzută din anii 1924, 1925 nu au contribuit la atingerea nivelului perioadei antebelice la suprafaţa terenurilor agricole însămânţate, volumul producţiei gospodăriei săteşti şi efectivului de animale1364. Această situaţie, precum şi „condiţiile neprielnice deosebit de importante: terminarea târzie a războiului pe teritoriul actual Moldovei; pierderea Nistrului, care este o arteră de apă a ţării; secetele mari şi recolta foarte proastă din ultimii ani; decăderea considerabilă în timpul războiului imperialist şi războiului civil a ramurilor intensive ale gospodăriei agricole: a viticulturii, pomiculturii şi cultivării tutunului”1365, va fi speculată de regimul bolşevic, servind drept factor suplimentar pentru a justifica necesitatea colectivizării agriculturii în RASSM. În acest sens vor fi vehiculate şi procesele demografice de la sate: densitatea mare a populaţiei rurale din regiune, insuficienţa pământului, desprinderea de familii a membrilor maturi şi creşterea pe această cale a numărului gospodăriilor ţărăneşti, fapt ce ducea la micşorarea suprafeţei loturilor individuale şi diminuarea caracterului marfar al gospodăriilor ţărăneşti. În rezoluţia asupra raportului secţiei agricole a Comitetului Revoluţionar al RASSM, prezentat la Congresul I al Sovietelor (aprilie 1925) se stabilea: „Având în vedere lipsa de pământ şi greutăţile de trecere la formele superioare ale gospodăriei în condiţiile gospodăriei individuale, a intensifica înfăptuirea colectivizării, sporind creditele pentru colective şi acordându-le ajutor agronomic. A acorda o deosebită atenţie organizării de tovărăşii şi arteluri de maşini”1366. Ca urmare a divizării gospodăriilor şi împroprietăririi numărul gospodăriilor ţărăneşti a crescut. Conform recensământului populaţiei din 1926, în RASSM se numărau 114.920 gospodării individuale ţărăneşti, iar în 1928 – 118.0671367. La rândul său, fărâmiţarea gospodăriilor ţărăneşti în condiţiile insuficienţei inventarului agricol şi a forţei de tracţiune, suprapus de condiţiile climaterice nefavorabile s-a răsfrânt negativ asupra AOSP a RM, F. 49, inv. 1, dos. 98, f. 4; dos. 86, f. 22; N. Chicuş, op. cit., pp. 81-82.

1362

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 97, p. 303.

1363

N. Chicuş, op. cit., p. 89.

1364

Formarea RSS Moldoveneşti, op. cit., doc. 101, p. 177.

1365

Ibidem, p. 178.

1366

C. V. Stratievschi, Soţialisticescaia reconstrucţia i razvitie promîşlennosti i seliscogo hoziaistva MASSR (1926 – 1937). Kişinev, 1974, p. 67. Istoria RSSM în două volume, vol. II, op. cit., p. 158.

1367

274

suprafeţei terenurilor agricole. În consecinţă, o parte considerabilă din pământul gospodăriilor ţărăneşti rămânea neprelucrat. În ansamblu, în anii 1926 şi 1928, erau prelucrate în medie de la 75 % până la 78 % din pământul arabil aflat în posesia gospodăriilor individuale ţărăneşti1368. Chiar şi în 1928, unul din cei mai favorabili ani agricoli din această perioadă, mai mult de 100 mii desetine, sau circa 18 % din pământul arabil a rămas neprelucrat1369. Este de remarcat că în anul 1928 suprafeţele însămânţate au atins cota de 482.164 desetine, comparativ cu 453.000 în 1914 şi 445.336 în 19241370. Deşi în anul 1928, suprafaţa semănăturilor de toamnă a fost mai mare decât în anul 1927, seceta care a bântuit a determinat o scădere a recoltei la grâul de toamnă, constituind 48,7 % din recolta anului precedent1371. Respectiv, şi producţia globală a înregistrat o scădere considerabilă, constituind circa 73 % din volumul anului 1925 şi mai puţin de 50 % din cea a anului 1927. A urmat o vânzare intensă a vitelor de către ţărani1372. Imediat după ce raioanele Moldovei situate pe malul stâng al Nistrului au fost eliberate de sub albgardişti, organele de partid şi cele sovietice au început activitatea în vederea cooperării gospodăriilor țărănești în spiritul ideilor bolșevice. Conferinţa judeţeană de partid Tiraspol, care şi-a ţinut lucrările în octombrie 1920, în rezoluţia asupra problemei funciare a înscris următoarele: „A acorda o atenţie deosebită propagării în rândurile populaţiei a ideilor folosirii colective a pământului şi a intensifica activitatea în vederea creării gospodăriilor colective de toate tipurile”1373. Până la sfârşitul anului în judeţele Tiraspol şi Balta au fost înfiinţate 18 gospodării colective. În tezele secţiei de propagandă şi agitaţie a Comitetului judeţean Balta al PC (b) din Ucraina cu privire la construcţia colectivă, emise la 25 martie 1921, se sublinia că refacerea agriculturii şi dezvoltarea forţelor ei de producţie pot fi realizate „numai dacă gospodăriile şubrede ale ţăranilor săraci vor fi unite în diferite asociaţii colective: arteluri agricole de muncă, întovărăşiri agricole, întovărăşiri pentru aratul obştesc ş. a. m. d.”1374. La începutul anului 1924 în raioanele moldoveneşti din guberniile Odesa şi Podolia existau 99 gospodării colective, inclusiv 96 arteluri, o întovărăşire pentru aratul obştesc şi două comune1375. Toate aceste gospodării erau relativ mici. Unui artel îi reveneau în medie 865 desetine de pământ, unei întovărăşiri – 72, iar unei comune – 174 desetine1376. La momentul formării RASSM se numărau 165 de colhozuri care aveau în posesie 12.308 desetine de pământ şi întruneau 3572 de ţărani1377. Problema colectivizării agriculturii în RASSM a fost examinată în repetate rânduri de către organele de partid și sovietice: în cadrul Conferinţei a III-a (ianuarie 1927) şi a IV-a (noiembrie 1927) a CMR de partid, Congresul III al Sovietelor (aprilie 1927). În ansamblu, colectivizarea în anii 1926, 1927, 1928 a decurs în ritmuri lente, în această perioadă N. Chicuş, op. cit., p. 94.

1368

M. C. Sîtnic, Kollectivizaţia seliscogo hoziaistva i formirovanie classa colhoznogo crestianstva v Moldavii, op. cit., p. 41.

1369

Ibidem, p. 40.

1370

N. Chicuş, op. cit., p. 99.

1371

Ibidem, p. 100.

1372

Soţialisticescoie pereustroistvo selisiscogo hoziaistva Moldavscoi ASSR, op. cit., p. 20.

1373

Ibidem, p. 21.

1374

Ibidem, p. 97.

1375

A. V. Repida, op. cit., p. 93.

1376

Soţialisticescoie pereustroistvo selisiscogo hoziaistva Moldavscoi ASSR, op. cit., pp. 51-52.

1377

275

au fost organizate, respectiv: comune 3, 4 ,5; cooperative agricole-75, 56, 46; asociaţii de prelucrare colectivă a pământului – (TOZ-uri) 44, 340, 3861378. În agricultura raioanelor Moldovei situate în stânga Nistrului, paralel cu colhozurile, erau create și sovhozuri, întreprinderi socialiste de stat. Primele sovhozuri au fost create în judeţul Tiraspol în toamna anului 1920 pe baza fostelor domenii moşiereşti1379. Sovhozurile, ca întreprinderi de tip socialist la sate, susținute de autorități, trebuiau să joace un rol important în transformarea agriculturii. Ele urmau să demonstreze ţărănimii avantajele marii gospodării, să le acorde ajutor practic, punând la dispoziţia ţăranilor seminţe, material de plantat, vite de prăsilă, inventar agricol. În realitate numărul lor era mic și sub aspect tehnic erau slab dotate. Productivitatea mică a gospodăriilor individuale ţărăneşti, care ba creştea, când descreştea an de an, asolamentul specific, cultivarea unor culturi, destinate, în primul rând, pentru consum, satisfacerea necesităţilor individuale, practicarea unei agrotehnici depăşite, lipsa unei reglementări stabile a regimului proprietăţii funciare erau considerate de autorităţi piedici de bază în dezvoltarea în continuare a agriculturii şi sporirea caracterului marfar al acesteia. Regimul stalinist, însă, stabilise ca prioritate industrializarea rapidă, iar resursele pentru aceasta trebuiau să fie sustrase din contul agriculturii cu orice preţ. În condiţiile blocadei economice a statului sovietic, presiunea economică asupra ţăranilor, accelerarea procesului de colectivizare aveau scopul de a rezolva problemele industrializării, având ca instrumente colectările de cereale şi ridicarea mijloacelor băneşti de la sate. Necesitatea colectivizării gospodăriilor ţărăneşti şi trecerea lor pe bazele marii producţii mecanizate, ca unică metodă de ieşire din situaţia de criză, era argumentată de autorităţile bolşevice şi de aşa-zisa „înăsprire a luptei de clasă” la sate, conform căreia ţăranii înstăriţi-etichetaţi chiaburi, se opuneau politicii agrare promovate de partid şi statul sovietic. Acestora li se incrimina că în mod intenţionat au recurs la micşorarea suprafeţelor cultivabile pentru a crea dificultăţi alimentare. Până a fi aplicate represiunile în masă din anii 1937 – 1938, metodele staliniste de umilire a fiinţei umane, exterminare prin teroare şi lichidare a oricărei rezistenţe faţă de planurile de comunizare a societăţii şi de impunere a modelului bolşevic au fost experimentate cu succes faţă de ţărănime în primii ani de existenţă a RASSM. Ţărănimea s-a dovedit categoria socială cea mai conservatoare, apărătoare a pământului, a credinţei şi tradiţiilor strămoşeşti, reticentă la comunism şi intrarea în colhoz. Administraţia bolşevică din Transnistria a urmărit cu obstinaţie câteva direcţii de acţiune, care vizau, în primul rând, slăbirea şi distrugerea stâlpilor de rezistenţă a românismului în regiune: desființarea clasei sociale a ţărănimii, datorită opoziţiei sale faţă de planurile de colectivizare a agriculturii; lichidarea bisericii şi a credinţei strămoşeşti prin diverse metode; anihilarea identităţii etnice şi culturale a românilor transnistreni, prin ştergerea memoriei româneşti, falsificarea limbii şi a istoriei lor, inventarea unei noi limbi şi a unui nou popor1380. Ţăranii individuali au constituit una din categoriile sociale cele mai urgisite de re Istoria RSSM în două volume, vol. II, op. cit., p. 160.

1378

Soţialisticescoie pereustroistvo selisiscogo hoziaistva Moldavscoi ASSR, op. cit., p. 23.

1379

Vezi: Ioan C. Popa, „Totalitarismul bolşevic antiromânesc s-a născut în Tansnistria”, comunicare susţinută la Conferinţa cu tema „Sistemul comunist, între realități şi discurs istoriografic”, organizată de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Bucureşti, 12-13 iunie 2008.

1380

276

Țărani din Colhozul „Partizanul Roșu” raionul Slobozia în activități agricole, 1938. Sură: Arhiva Centrală a Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. RASSM. Cota arhivistică: н/3070

gimul bolşevic, supuşi unui îndelungat proces de colectivizare forţată. Colectivizarea a urmărit distrugerea proprietăţii private, considerată a fi unul din pilonii de bază a „vechii” societăţi, „socializarea” mijloacelor principale de producţie şi a rezultatelor muncii, omogenizarea societăţii, educarea colectivismului, şi, în ansamblu, comunizarea celei mai numeroase clase sociale. Primele conflicte între ţărani şi autorităţi au izbucnit în 1927, când s-a produs aşa-numita criză a colectării cerealelor, datorată refuzului proprietarilor de pământ de a mai preda la stat produse agricole la preţuri derizorii, pieirii semnificative a semănăturilor de toamnă şi de primăvară, recolta slabă în unele regiuni, creşterea cererii în legătură cu zvonurile despre război şi a foametei iminente1381. Penuria de produse alimentare a dus rapid la creşterea preţurilor şi a speculei, iar în februarie 1932 au fost reintroduse cartelele (dispărute în 1922). În fapt, anii 1928 – 1929, este perioada în care I. Stalin şi-a consolidat puterea prin eliminarea opozanţilor din Biroul Politic (Buharin, Rîkov, Tomski ş. a.) şi prin revizuirea ideologiei, pe care o numeşte „velikii perelom” („marea cotitură”). Astfel, crizei politice declanşate în anul 1927 i s-a pus capăt, obiectivele economice au fost subordonate priorităţilor politice, iar rămăşiţele NPE – eliminate1382. Stalin era tot mai convins că NPE iniţiată de Lenin trebuie abandonată pentru a se trece la crearea unor veritabile „fortăreţe ale socialismului” la sate (colhozuri şi sovhozuri gigantice, staţiuni de maşini şi tractoare). Pierderea de către partidul – stat a luptei pentru resursele cerealiere însemna pierderea luptei pentru subordonarea satului – mediu ostil transformărilor socialiste în care locuia cea mai mare parte a populaţiei. Colectivizarea a fost inclusă în planul cincinal aprobat la Congresul partidului bolșevic din aprilie – mai 1929, care prevedea că circa 20 % din gospodăriile ţărăneşti I. Popa, L. Popa, op. cit., p. 65.

1381

Ibidem.

1382

277

vor intra până în 1933 în asociaţii agricole. Planul, însă, va suferi modificări în sensul forţării ritmurilor. În articolul „Anul marii schimbări” („Marea cotitură”), din 3 noiembrie 1929, devenit emblema unei întregi perioade, plină de tragism, în istoria URSS, Stalin susţinea că datorită dezvoltării colhozurilor şi sovhozurilor, Uniunea Sovietică iese sau chiar a ieşit deja din criza pâinii, iar menţinerea unui ritm accelerat al colectivizării urma să asigure transformarea ţării în una din cele mai cerealiere ţări. Articolul lui Stalin a constituit argumentul „teoretic” al necesităţii realizării colectivizării accelerate. În articol Stalin, în pofida realităţilor, afirma că partidul a reuşit „să organizeze cotitura radicală în conştiința ţărănimii” în favoarea colhozurilor, că în colhozuri au intrat, în temei, masele de ţărani mijlocaşi şi Cositul în Colhozul „Partizanul Roșu”, raionul Tiraspol. astfel în transformarea socialistă a agriculturii a fost obţinută „o victoColecția foto Ion Valer Xenofontov rie hotărâtoare”. În realitate colhozurile încadrau doar 6 – 7 % din gospodăriile ţărăneşti. În RASSM, ca şi în alte regiuni ale URSS, procesul de colectivizare compactă a fost anticipat, iar ulterior iniţierii, a fost secondat de intensificarea campaniei de colectare a cerealelor. Acţiunea se realiza prin stabilirea unor condiţii stricte pentru ţăranii individuali şi prin lupta cu agiotajul din sate şi oraşe, dublate de evidenţa strictă a tuturor celor care achiziţionau cereale şi de creşterea presiunii fiscale. Represiunile pe scară largă reîncep în 1927 – 1928 împotriva celor care nu achitau cotele obligatorii de cereale sau refuzau să predea produse peste plan, de fapt să renunţe benevol la toate rezervele de care dispuneau. Ţăranii care refuzau să cedeze de bunăvoie toate surplusurile de cereale la stat sau pur şi simplu nu dispuneau de acestea erau pedepsiţi ca duşmani ai puterii sovietice, urmate de măsuri coercitive şi represiuni, care comportă în această perioadă aplicarea fără scrupule a violenţei fizice. Având girul organelor superioare de stat şi de partid, precum şi al liderului sovietic suprem, reprezentanţii puterii locale în persoana preşedinţilor de soviete săteşti şi a împuterniciţilor speciali ameninţau în diferite feluri ţăranii care nu dispuneau sau nu doreau să achite statului toate rezervele de cereale. De exemplu, numai în campania din anul 1928 în RASSM au fost condamnate 182 de persoane pe un termen de la unul la trei ani, alte 230 persoane fiind arestate, iar în 278

5000 de cazuri fiind sechestrată proprietatea ţăranilor, înregistrându-se, de asemenea, şi 25 cazuri de vânzare a averilor ţăranilor1383. Conferinţa a V-a a CMR de partid, care s-a desfăşurat în luna decembrie 1928, a examinat chestiunea despre perspectivele dezvoltării gospodăriei săteşti şi a trasat sarcinile colectivizării în RASSM1384. În condițiile declanșării campaniei de colectivizare, care urma să se desfăşoare pe principii benevole, organele de partid şi sovietice, mijloacele de informare în masă încercau să demonstreze, că trecerea agriculturii pe baze colective va conduce la o îmbunătăţire radicală a prelucrării pământului, schimbări structurale în suprafeţele cultivate, sporirea continuă a productivităţii muncii şi a recoltei la hectar. Nu se lua, însă, în calcul ataşamentul ţăranului faţă de pământ, alte bunuri şi mijloace de producţie de care dispunea, cointeresarea în rezultatele muncii sale. În anul 1929, în pofida inexistenţei premiselor, a bazei tehnico-materiale şi a specialiştilor în agronomie, a pregătirii ţărănimii a fost demarată campania de colectivizare forţată („BăPoster propagandistic de constituire a gospodăriilor colective în RASSM, 1929. garea în colhoz”, cum era numită de ţărani), perColecția foto Ion Valer Xenofontov cepută drept o formă „nouă” a iobăgiei. În acest context, Secretarul Prezidiului Sovietului Naţionalităţilor al Comitetului Executiv Central al URSS, Kulbeşirov, încă în 1928, remarca printre principalele carenţe şi dificultăţi care frânau pregătirea şi ameninţau să compromită procesul de colectivizare în RASSM: „recoltele proaste de la un an la altul, cu mici excepţii, din cauza secetei, a inundaţiilor apelor Nistrului, predominanţa micii proprietăţi asupra pământului, numărul mare de gospodării fără cai şi fără animale creează dificultăţi creşterii agricole planificate şi fără întrerupere, întregii economii naţionale a RASSM”1385. Pentru a depăși aceste dificultăți și după cum se menționa în ședințele Prezidiului Sovietului Naționalităților, „luând în considerarea așezarea de frontieră a acestei republici”, s-a considerat necesar de a acorda un ajutor substanțial republicii, bugetul căreia este deficitar, din partea organelor unionale sub formă de credite pe termen lung în scopul luptei împotriva secetei, efectuarea unor măsuri de ameliorare în valea râului Nistru, contractarea unor culturi rezistente la secetă, strămutări de populație în cadrul și în afara republicii1386. I. Caşu, Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R (A) SS Moldovenească 1924 – 1956. Chişinău, Cartier, 2015, pp. 39, 40, 41.

1383

A. Grecul, Rasţvet, op. cit., p. 64.

1384

Gh. Cojocaru, Cominternul, op. cit., doc. 154, p. 460.

1385

Deiatelinisti Soveta Naționalinostei i ego Prezidiuma. Pod redakției B. Kulibeșerova. Izdanie ȚIK Soiuza SSR. Moskva, 1929, p. 31.

1386

279

Este suficient, în acest sens, să amintim de situaţia din ultimii ani, care au anticipat procesul declanşării colectivizării compacte din stânga Nistrului: 1925, 1928 – ani neroditori, 1927 – cu recoltă slabă1387. Sectorul zootehnic, cu unele excepţii, la fel a înregistrat un regres comparativ cu anul 1924, şeptelul animalelor constituind doar 345.783 capete sau 72,7 %1388. O situaţie similară se înregistra în asigurarea gospodăriilor ţărăneşti cu forţă de tracţiune şi inventar, deşi an de an sporea vânzarea către ţărani a inventarului şi maşinilor agricole1389. În anul 1928, majoritatea gospodăriilor ţărăneşti – 56,1 %, nu dispuneau de forţă de tracţiune1390 şi 56,8 % nu dispuneau de vaci. La aceşti indici, media în RASSM era mult mai joasă decât cea din RSS Ucraineană şi întreaga Uniune Sovietică1391. Pentru a-i stimula pe ţărani să se colectivizeze, statul recurgea la diferite metode de ordin economico-financiar. Astfel, din 223 tractoare, distribuite de baza din Birzula în anii 1925 – 1928, 195 au fost repartizate colhozurilor, sovhozurilor şi altor forme de asociaţii colective. Au crescut şi alocaţiile acordate acestor gospodării1392. Conform unor calcule, pe parcursul a patru ani de la formarea RASSM (1925 – 1928), statul a vândut gospodăriilor ţărăneşti în condiţii avantajoase circa 9 mii pluguri, mai mult de 12 mii de boroane, aproape 2 mii de semănători şi alt inventar. De asemenea, statul a acordat sub formă de credit material semincer şi credite de aproape 3 mln. de ruble, dintre care 75 % gospodăriilor nevoiaşe1393. În anul 1929, sectorul agricol din RASS Moldovenească dispunea de 329 tractoare, 900 maşini de secerat, 295 batoze şi 2800 semănătoare1394. Un alt factor care trebuia să contribuie la desfăşurarea cu succes a colectivizării, în viziunea organelor diriguitoare, îl constituia organizarea staţiilor de maşini şi tractoare (SMT). În 1930 în RASSM erau 6 SMT care dispuneau de 265 de tractoare, în 1931 – 9 cu 417 tractoare1395. Sovhozurile, care trebuiau să reprezinte pentru ţărani drept model în organizarea muncii colective, să le acorde ajutor tehnico-economic, să-i asigure cu material semincer şi săditor, să le atribuie în folosinţă inventar agricol şi animale de rasă, să le prelucreze cu tehnica proprie terenurile agricole, erau puţine la număr şi slabe sub aspect tehnico-economic, organizatoric. În anii 1925 – 1928, numărul lor a sporit de la 10 la 15, suprafaţa arabilă disponibilă de la 1542 ha la 2774 ha1396. În acelaşi scop, pentru a „demonstra avantajele muncii colective”, regimul bolşevic prin diferite metode (acordarea de înlesniri fiscale, de credite preferinţiale, ajutoare sub formă de material semincer, tehnică şi inventar agricol ş.a., toate acordate în mod prioritar), a stimulat procesul de asociere a gospodăriilor ţărăneşti în diverse forme de cooperare. Un rol important, în acest sens, trebuiau să-l joace tovărăşiile agricole de credit. Numărul acestora a sporit de la 26 cu 9019 membri în anul 1924, la 49 cu 39772 de membri în 19281397. În anul 1926, Congresul al II-lea al Sovietelor din RASSM a adoptat N. Chicuş, op. cit., p. 101.

1387

Ibidem, p. 103.

1388

Soţialisticescoie pereuistroistvo seliscogo hoziastva Moldavscoi ASSR (1920 – 1937). Sb. documentov. Kişinev, 1964, p. 146.

1389

M. C. Sîtnic, op. cit., p. 43.

1390

Ibidem, p. 44.

1391

Istoria RSSM în două volume, vol. II, op. cit., p. 160.

1392

M. C. Sîtnic, op. cit., p. 39.

1393

Soţialisticescoie pereuistroistvo, op. cit., pp. 303, 338.

1394

Ibidem, p. 338.

1395

M. C. Sîtnic, op. cit., p. 51.

1396

Ibidem, p. 52.

1397

280

hotărârea „Despre cooperaţia agricolă”, după care procesul de creare a cooperativelor de amelioraţie, pomicole-viticole şi de alt gen s-a intensificat. Numărul ţăranilor asociaţi în diferite forme de cooperaţie simplă a sporit de la 13770 în 1924, la 44976 în 1928, ceea ce constituia circa 40 % din numărul gospodăriilor ţărăneşti1398, inclusiv în cooperația de consum – 52% și în cooperația gospodăriei sătești – 31%1399. În ajunul declanşării colectivizării compacte în RASSM, principalele forme de asociere a ţăranilor erau tovărăşiile de prelucrare în comun a pământului (TOZ-uri) – 386, artelurile agricole – 46 şi comunele – 5, care întruneau, în ansamblu, 7300 gospodării ţărăneşti1400. Este de remarcat, că gospodăriile colective erau ademenitoarea pentru păturile cele mai sărace ale ţărănimii, care nu aveau ce asocia şi contau pe ajutorul statului. În anul 1928, această categorie constituia 91,2 % din numărul ţăranilor asociaţi. Mai mult, colectivele agricole erau constituite, în mediu, din 25 gospodării ţărăneşti1401. Situaţia era agravată şi de furnizarea cu întârziere a materialului semincer, lipsa forţei de tracţiune şi a furajelor, lipsa pieselor de schimb şi a atelierelor dotate pentru reparaţia maşinilor agricole, tractoarelor, altui inventar din gospodăria sătească. În procesul de colectivizare a gospodăriilor ţărăneşti a fost intensificată activitatea politico-propagandistică a organelor de partid, care trebuia să pregătească aşa-zisele premise ideologice. Un rol aparte în acest context i-a revenit presei centrale şi republicane, care prin intermediul materialelor publicate trebuia să-i convingă pe ţărani „în superioritatea orânduirii colhoznice”1402 şi aprecia construcţia colhoznică drept „o formă de luptă a ţărănimii truditoare pentru socialism sub conducerea proletariatului”1403. În cadrul lucrărilor sesiunii a IV-a CEC din RASSM (februarie 1930) se remarca, în mod exagerat, că presa republicană „s-a manifestat ca un adevărat organizator al colectivizării”1404. Cursul spre colectivizarea compactă a agriculturii este trasat în hotărârile Plenarei din noiembrie 1929 a CC al PC (b) din toată Uniunea şi Hotărârea CC al PC (b) din toată Uniunea din 5 ianuarie 1930 „Despre ritmurile colectivizării şi măsurile de ajutorare a construcţiei colhoznice de către stat”. Conform acestor documente, colectivizarea în Ucraina, inclusiv în RASSM, trebuia încheiată, în temei, în primăvara anului 1932. În realitate termenele colectivizării, atât pe ţară, cât şi în RASSM au fost reduşi cu mult. Începe o campanie masivă de organizare a colhozurilor, se desfăşoară întrecerea socialistă în organizarea artelurilor agricole. Erau deschiaburiţi nu numai ţăranii înstăriţi, dar şi ţăranii mijlocaşi1405. În plus, RASSM intra în categoria regiunilor cerealiere ale URSS, colectivizarea fiind o prioritate, care trebuia realizată în toamna anului 1930 sau cel târziu, în primăvara celui următor, 19311406. De asemenea, în condițiile specifice ale republicii, lipsei resurselor naturale subpământene, gospodăriile colective trebuiau să asigure cu materie primă ramura principală a industriei locale, cea alimentară. Era necesar de a punea accentul și Ibidem, p. 53.

1398

Deiatelinisti Soveta Naționalinostei i ego Prezidiuma. Pod redakției B. Kulibeșerova. Izdanie ȚIK Soiuza SSR. Moskva, 1929, p. 30.

1399

Soţialisticescoie pereuistroistvo, op. cit., p. 334.

1400

Ibidem, pp. 170, 302.

1401

A se vedea: V. S. Klobuţkii, Roli peciati, op. cit., pp. 98-110.

1402

„Moldova Socialistă”, 1931, 19 ianuarie; Cit după: V. S. Klobuţkii, op. cit., p. 105.

1403

Ibidem, p. 106.

1404

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I), op. cit., p. 64.

1405

I. Caşu, op. cit., p. 47.

1406

281

a lărgi suprafețele pentru astfel de culturi, față de care țăranii individuali, într-o gospodărie bazată mai mult pe o economie naturală, dar și a prețurilor de achiziție joase, nu prea manifestau un mare interes, decât pentru consum personal la unele din ele, precum legumele, fructele, strugurii sau sfecla de zahăr și tutunul. Procesul colectivizării compacte se desfăşura nu numai prin forţarea ritmurilor, încălcarea principiului benevol, ameninţări, folosirea violenţei şi a diferitelor suplicii faţă de cei care nu doreau sau refuzau să intre în colhoz. Pentru a transmite un mesaj foarte clar către ţăranii recalcitranţi, puterea sovietică decide să ia măsuri mai aspre şi de o amploare mai mare. Pe lângă arestări şi condamnări individuale sau în grupuri, se operează concomitent şi deportări în masă a aşa-zişilor chiaburi, desfăşurată sub lozinca „lichidarea culăcimii ca şi clasă”, considerată principala piedică în procesul colectivizării. Ţăranii înstăriţi erau învinuiţi de sabotarea acţiunilor puterii sovietice în ceea ce priveşte livrările obligatorii de cereale şi de alte produse la stat, ale surplusurilor pe care le deţineau, dar şi de faptul că împiedicau prin manifestările lor procesul de creare a noilor gospodării colective (numite comune, arteluri, tovărăşii)1407. Deportările aveau ca scop lichidarea celei mai recalcitrante pături sociale ale ţărănimii, dar serveau şi un avertisment pentru ţăranii care şovăiau să se asocieze. La 27 decembrie 1929, într-o amplă cuvântare rostită la Conferinţa teoreticienilor marxişti în chestiunea agrară, Stalin a anunţat trecerea de la limitarea tendinţelor exploatatoare ale culacilor la „lichidarea lor ca clasă”1408, care „trebuie zdrobită într-o luptă deschisă împotriva acestei clase”, operaţiune ce avea să fie adusă la îndeplinire de organele represive (OGPU) cu sprijinul masiv al activiştilor de partid. La 1 ianuarie 1930, în oficiosul „Pravda” a apărut articolul editorial „Lichidarea chiaburimii ca clasă este pe ordinea de zi”, în care a fost lansată sarcina „de a da o luptă pe viaţă şi pe moarte chiaburului şi de a-l şterge până la urmă de pe faţa pământului”. Motivaţia acestor represiuni faţă de ţărănime constă în faptul că de la începutul colectivizării forţate sub pretextul lichidării chiaburilor s-a urmărit înfiinţarea gospodăriilor colective, iar deportarea unei părţi a ţăranilor trebuia să demonstreze celeilalte părţi că împotrivirea nu are sens. În plus, atragerea ţăranilor săraci în exproprierea celor mai înstăriţi, îi făcea pe primii complici ai politicii autorităţilor, iar proprietăţile celor expropriaţi şi deportaţi urmau să pună bazele colhozurilor. Sugestivă în acest context este informaţia din ziarul „Plugarul Roş” de la 31 ianuarie 1930, care aprecia, că „lozincile lichidării culăcimii ca clasă au găsit o susţinere în rândurile maselor truditoare din satele Moldovei, au stimulat o evidentă iniţiativă în rândurile lor”. Un rol aparte în implementarea politicilor bolşevice de aţâţare a spiritului de duşmănie de clasă în mediul rural, de rechiziţionare a produselor agroalimentare, de deschiaburire şi colectivizare forţată a gospodăriilor ţărăneşti l-au jucat comitetele ţăranilor nevoiaşi, care au activat în anii 1920 – 19331409. Atribuirea gospodăriilor ţărăneşti la cele chiabureşti se realiza pe două căi. În timpul campaniilor de colectare a produselor agricole se determina cine dintre ţărani a produs mai multe cereale, lor li se stabileau norme sporite de predare a cerealelor către stat. Ibidem, pp. 43-45.

1407

I. Stalin, Problemele leninismului. Bucureşti, Editura Partidului Comunist din România, 1945, p. 363.

1408

Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 48-49.

1409

282

Aportul lor trebuia să constituie 30-40 % din totalul volumului de colectări. Această categorie de ţărani era numită „avizată” (anunțaţi). O altă metodă de colectare o constituia stabilirea impozitelor pentru gospodăriile înstărite. Pe calea deplasării dintr-o gospodărie în alta erau evidențiate, selectate cele mai prospere gospodării şi în baza deciziei unei comisii speciale erau stabilite impozite sporite. Aceste gospodării erau numite „experimentale” (ekspertnikami)1410. Autorităţile centrale în permanenţă obstrucţionau organele locale precum că acestea manifestă reţinere şi indulgenţă în perceperea impozitelor de la gospodăriile înstărite şi insuficient le anunţă despre necesitatea achitării unor norme sporite. Conform unor criterii inventate abuziv, autorităţile staliniste divizau gospodăriile „culăceşti” în trei categorii, având o atitudine diferenţiată faţă de fiecare. Pentru prima categorie, chiaburi „angajaţi în activităţi contrarevoluţionare” era aplicată confiscarea averii, aceştia urmau să fie arestaţi, apoi unii dintre ei împuşcaţi, iar pentru ceilalţi era aplicată confiscarea averii şi deportarea în afara republicii, în regiunile Arhanghelsk, Tomsk, sau pe insula Solovki din Marea Alba. În republică la această categorie au fost atribuite 344 de familii. Cea de-a doua categorie aşa-numiţii „arhiexploatatori”, care n-au participat la acţiuni „contrarevoluţionare”, urmau să fie, de asemenea, arestaţi şi deportaţi. Ultima categorie-359 de familii-era reprezentată de cei care puteau fi consideraţi „loiali faţă de regim”. Aceştia trebuiau să fie arestaţi şi transferaţi în limitele regiunilor din afara zonelor prevăzute a fi colectivizate, pe soluri necesitând ameliorări, menţinânduli-se o parte din mijloacele de producţie1411. Astfel, la baza politicii de atribuire a gospodăriilor ţărăneşti la cele chiabureşti au stat criteriile de ordin ideologic şi nu cele de ordin social-economic, adică atitudinea ţăranilor faţă de regim şi colectivizare, fapt care permitea extinderea noţiunii de „culac” asupra oricărei gospodării ţărăneşti. Conform estimărilor unor istorici, cota chiaburilor în masa ţărănimii din RASSM, era mai mică decât cea din RSS Ucraineană (peste 4 %) şi din întreaga Uniune (4 – 5 %), dar în pofida acestui fapt, ei erau, chipurile, duşmani înflăcăraţi ai transformărilor socialiste la sate. Mai mult, aceştia ar fi fost, din punct de vedere economic, mai puternici, decât în alte regiuni ale Uniunii Sovietice. În primul rând, lor li se incriminau acţiuni cu caracter economic care, ocolind legislaţia sovietică, ar fi dus la aservirea ţăranilor săraci şi mijlocaşi prin intermediul „prestaţiilor în muncă”, arenda ilegală a pământului, cămătăriilor etc. Şi mai grave erau acuzaţiile de ordin politic. Aceştia, ar fi profitat de aşezarea în zona de frontieră a republicii şi reprezintă baza socială şi politică a grupurilor diversioniste, „strecurate din Basarabia ocupată”. Profitând de susţinerea din exterior, în condiţiile situaţiei internaţionale nefavorabile pentru Uniunea Sovietică de la sfârşitul anilor’20 – începutul anilor’30, ei au promovat o campanie înverşunată anticolhoznică, antisovietică şi proromânească, au sabotat colectările de stat a cerealelor, au recurs la incendierea clădirilor colhozurilor şi sovhozurilor, nimiceau vitele, deteriorau inventarul şi tehnica agricolă, omorau activiştii de partid, sovietici şi comsomol, organizatorii colhozurilor. În primăvara anului 1930 ei ar fi întreprins o tentativă de a organiza acţiuni de masă împotriva puterii sovietice1412. 1410

C. V. Stratievschi, Golod 1932 – 1933 gg. v Moldavscoi ASSR. Kişinev, Cetini, 2001, p. 10. (În continuare C. V. Stratievschi, Golod, op. cit.).

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I), op. cit., p. 65.

1411

1412

M. C. Sîtnic, op. cit., pp. 45, 66; Stanovlenie i razvitie colhoznogo stroia v Moldavscoi SSR. Kişinev, 1971, p. 67; Soţialisticescoie pe-

283

Deşi numărul gospodăriilor înstărite era mic, în 1929, în categoria gospodăriilor chiabureşti au fost atribuite în mod abuziv 3176 familii, sau 2,7%1413 (conform altor informaţii-3,3 %) din totalul gospodăriilor ţărăneşti ale republicii, iar în 1930, după lichidarea unei părţi din ele prin exproprieri, arestări, deportări şi mai puţine – 2325, sau 1,8%1414. În RASSM au fost supuse politicii de „deschiaburire” 3200 de familii, ceea ce alcătuia 3,3 % din ţăranii republicii1415. Averile lor au fost confiscate, cele mai multe familii fiind deportate în regiunile Arhanghelsk, Tomsk, sau pe insula Solovki din Marea Albă. Conform criteriilor stabilite de autorități, gospodăriile ţărăneşti din RASSM în 1929 erau atribuite la următoarele categorii: 42,2 % – sărace, 55,1 % – mijlocaşe, 2,7 % – chiabureşti. În acest context, o altă particularitate a satului din RASSM în ajunul colectivizării, identificată de istoricii moldoveni, o constituia cota mai înaltă a gospodăriilor sărace şi cota mai joasă a gospodăriilor mijlocaşe decât media pe Ucraina şi pe ţară. În consecinţă, cota înaltă a gospodăriilor nevoiaşe ar fi fost un factor care a grăbit în mod obiectiv trecerea satului pe făgaşul dezvoltării socialiste1416. Concomitent, mii de gospodării au trecut printr-un proces de autodesţărănire, care consta în abandonarea sau înstrăinarea bunurilor şi migrarea în centrele industriale şi în oraşe. Numai în perioada anilor, 1925 – 1928, au fost strămutate „benevol” în diferite regiuni din Ucraina şi Rusia, alte 3000 de familii din RASSM. În ansamblu, în această perioadă, în funcţie de ritmurile şi rezultatele colectivizării, au fost organizate mai multe valuri de deportări ale „chiaburilor”. Primul val a fost iniţiat în baza deciziei Biroului Politic al CC al PC (b) din toată Uniunea, din 30 ianuarie 1930 „Cu privire la măsurile de lichidare a gospodăriilor culăceşti din raioanele colectivizării compacte”, după care a urmat un ordin în acest sens al OGPU nr. 44/21, din 2 februarie „Cu privire la lichidarea chiaburului în calitate de clasă” şi, abia la 3 februarie, a urmat o hotărâre a CEC şi CCP al URSS „Cu privire la măsurile pentru consolidarea transformărilor socialiste a agriculturii în regiunile colectivizării compacte şi a luptei împotriva chiaburimii”, ultima fiind însoţită şi de o instrucţiune secretă privind modul de organizare a deportărilor. Oficial, operaţiunea de deportare a elementelor antisovietice de la sate viza prima categorie de aşa-numiţi culaci sau chiaburi, fiind vizaţi, de fapt, cei mai activi ţărani în organizarea rezistenţei faţă de puterea sovietică, fie în boicotarea campaniilor de colectare a surplusurilor de cereale, fie în alte acţiuni promovate de bolşevici. Acestora urma să li se confişte toată averea şi să fie deportaţi în afara RASSM. Prima deportare din perioada respectivă era motivată de autorităţi prin eliminarea duşmanului de clasă ca o condiţie prealabilă şi obligatorie pentru promovarea procesului de colectivizare totală a agriculturii. Ca rezultat, în decursul lunii februarie 1930 au fost strămutate forţat în regiunile de nord ale Rusiei 851 de ţărani din RASSM, iar după alte date – 6891417. În conformitate cu hotărârea CEC şi CCP al URSS de la începutul lunii februarie 1930 „Despre măsurile în vederea consolidării procesului de reconstrucţie socialistă a gosporeuistroistvo, op. cit., pp. 227, 280-281.

M. C. Sîtnic, op. cit., p. 45, 66; Stanovlenie i razvitie colhoznogo, op. cit., p. 42.

1413

M. C. Sîtnic, op. cit., p. 67.

1414

Iu. Frunze, Instanţele judecătoreşti şi ale procuraturii în RASSM sub regimul totalitar bolşevic. În: „Destin Românesc”, 1999, nr. 2, p. 123.

1415

M. C. Sîtnic, op. cit., pp. 45, 46.

1416

C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., pp. 10-11; I. Caşu, op. cit., pp. 43-45; A. Memei, op. cit., p. 127.

1417

284

dăriei săteşti în raioanele colectivizării compacte şi luptei cu culăcimea”1418, autorităţilor locale li s-a acordat dreptul de a confisca averea chiaburilor şi a-i deporta în afara raioanelor colectivizării compacte. Averea confiscată era predată în fondurile indivizibile ale colhozurilor în calitate de cotizaţie de intrare ale ţăranilor nevoiaşi şi ale argaţilor1419. Deportările erau abordate ca şi planuri economice, stabilindu-se cote pentru fiecare republică, regiune, raion. În anul 1930 I. M. Ilin, liderul de partid din autonomie, se lăuda într-o scrisoare trimisă la Harkov, că republica a îndeplinit cotele aprobate privind deportarea aşa-numiţilor culaci1420. La sfârşitul anului 1928, gospodăriile colective (comunele, artelurile agricole, asociaţiile pentru prelucrarea în comun a pământului, tovărăşiile de maşini şi tractoare) dispuneau de 59.747 ha de pământ1421. Ca urmare a aplicării unor metode administrative, fiscale, fizice dar, în special, a deschiaburirii prin deportare, specifice regimului bolşevic, ritmurile colectivizării au fost extraforţate, încât de la numai 8 % câte existau în anul 1927, către luna februarie 1930 colhozurile cuprindeau deja 30 % din gospodăriile ţărăneşti, iar în martie acelaşi an peste 45 %, sau 53766 gospodării ţărăneşti1422, care concentrau 290 mii ha pământ arabil1423, pentru ca în lunile următoare, deşi întâmpinau obstacole foarte mari, să înceapă un proces masiv de ieşire a ţăranilor din colhozuri care a luat proporţii îngrijorătoare pentru conducerea de vârf a partidului1424. Astfel, către 15 mai 1930 în gospodăriile colective rămăseseră, conform datelor oficiale, numai 28963 gospodării1425. Desigur, de multe ori cifrele expediate de pe teren referitoare la numărul gospodăriilor colectivizate erau exagerate. În aceste condiţii, încă la 5 ianuarie 1930, a fost adoptată hotărârea CC al PC (b) din toată Uniunea „Despre ritmurile colectivizării şi măsurile statului în construcţia colhoznică”, care, în mod specific, pe de o parte, avertiza despre necesitatea de a respecta principiul benevol de intrare în colhoz, pe de altă parte, stabilea termene concrete pentru încheierea colectivizării compacte pentru fiecare zonă agricolă a ţării, inclusiv pentru RASSM1426. În scrisoarea CMR de partid, din 31 ianuarie 1930, către comitetele raionale de partid se trasa drept sarcină imediată pentru primăvara anului curent atingerea cotei de 60 de % a suprafeţelor colectivizate sau 335277 ha1427. RASSM, care era inclusă în a doua grupă a raioanelor cerealiere ale ţării, unde colectivizarea urma să fie încheiată în toamna anului 1931, sau cel târziu în primăvara anului 1932, la acest indiciu rămânea în urma altor regiuni ale URSS. Pentru acest fapt conducerea de partid din republica autonomă a fost învinuită printr-un denunț de la fața locului, trimis încă în noiembrie 1929, pe adresa CC al PC (b) din Ucraina, că nu ar fi întreprins 1418

V. I. Lenin i KPSS o soţialisticescom preobrazovanii seliscogo hoziaistva. M., 1971, p. 448.

1419

Ibidem, p. 449.

1420

I. Caşu, op. cit., pp. 44, 47, 48.

1421

AOSP a RM, F. 49, inv. 1, dos. 1187, f. 16; N. Chicuş, op. cit., p. 49.

1422

S. Ia. Afteniuk, C. V. Stratievschi, V. I. Ţaranov, Osușcestvlenie leninscogo cooperativnogo plana v moldavscoi derevne. Kişinev, 1963, p. 19; Soţialisticescoie pereustroistvo seliskogo hoziastva Moldavscoi ASSR (1920 – 1937). Dokumentî i materialî. Kișinev, Cartea Moldovenească,1964, p. 232.

1423

Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., p. 169.

1424

Soţialisticescoie pereustroistvo, op. cit., p. 292.

1425

N. Movileanu, Din istoria Transnistriei (1924 – 1940) (I), op. cit., p. 64.

1426

V. I. Lenin i KPSS, op. cit., p. 446.

1427

Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., p. 171.

285

măsurile necesare pentru atragerea ţăranilor în colhozuri, cedări în faţa chiaburimii, şi, în ultimă instanţă, în deviere de dreapta1428. Comisia venită de la Harkov, la sfârșitul lunii decembrie 1929, pentru a verifica starea de lucruri din republică, a ajuns la concluzia că autoritățile locale n-au îndeplinit planul de colectivizare stabilit pentru anul 1929, iar la începutul anului 1930, din contra, au recurs la forțarea artificială a acestui proces, comițând chiar denaturări de stânga, acțiuni represive. De altfel, aceste devieri „de stânga” s-au intensificat anume în perioada aflării comisiei în republică, inclusiv cu participarea membrilor ei. Rezultatele activității comisiei au fost examinate în ședința biroului organizatoric al CC al PC (b) din Ucraina la 25 februarie 1930. Pentru neajunsurile comise în procesul de colectivizare, dar și altele din domeniul industriei, secretarul comitetului regional de partid, H. B. Bogopolski a fost destituit, iar în locul lui a fost numit I. M. Ilin1429. În mod formal, în condițiile când fenomenul colectivizării forțate a luat amploare în întreaga țară, la 14 martie 1930, a fost adoptată hotărârea CC al PC (b) din toată Uniunea „Despre lupta împotriva exceselor și denaturărilor liniei partidului în mişcarea colhoznică”, care oficial condamna încălcarea principiilor „leniniste’’ de cooperativizare a ţăranilor ce conduceau la discreditarea construcţiei colhoznice şi obliga organizaţiile de partid să desfăşoare munca „ în vederea atragerii ţăranilor în colhozuri pe principii benevole...şi consolidarea colhozurilor existente’’1430, dublată de hotărârea CMR de partid din 19 martie 19301431. I. Caşu, op. cit., p. 47.

1428

C. Stratievschi, Promîșlennosti, op. cit., pp. 51-52.

1429

KPSS v rezoliuţiah..., t. 4, p. 396.

1430

Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., p. 171.

1431

Participanți la prima Conferință a Societății Ateiste din raionul Balta, 1929. Sursă: Arhiva Centrală a Academiei de Științe a Moldovei. Fond foto. RASSM. Cota arhivistică: 04325

286

Printre cauzele ce stăteau la baza deciziei ţăranilor de respingere a sistemului agricol colectivist, identificate de experţii bolşevici, erau conducerea defectuoasă a colhozurilor, umilirea, bătaia şi arestarea, tratarea birocratică a colhoznicilor, socializarea excesivă a bunurilor, inventarului agricol, animalelor, denaturările în construcţia colhoznică, lipsa fondurilor alimentare, neplata drepturilor pentru munca prestată. Ca urmare a unor asemenea cauze, o mare parte a gospodăriilor agricole au fost puse în faţa ineficienţei crase, au fost implicate într-o situaţie de recoltă extrem de redusă a suprafeţelor colective, în cheltuieli imense şi în furtul cerealelor1432. Fenomenul în masă coincidea cu perioada campaniilor de semănat şi de recoltare a cerealelor1433. Într-un raport despre starea dispoziţiilor politice la sate, prezentat de Dolin, şeful GPUului local, în cadrul şedinţei Biroului CMR de partid, din 27 iunie 1930, se constata „prezenţa la sate a unor dispoziţii nesănătoase în mijlocul ţăranilor mijlocaşi şi a unei părţi a celei sărace”. Acestea, conform aprecierilor membrilor Biroului, au fost determinate de o serie de denaturări şi atitudine administrativă faţă de mijlocaşi şi sărăcime, comise în timpul desfăşurării campaniilor curente de colectare a cerealelor, şi, în primul rând, „pe linia organizării cooperatiste”. În acest context, erau invocate ca şi cauze, lipsa lucrului de masă din partea organizaţiilor de partid, ne dorinţa de a desfăşura o activitate diferenţiată în rândurile ţăranilor. Drept una din cauzele principale ale situaţiei create, identificată în cadrul şedinţei, era „intensificarea agitaţiei din partea chiaburilor, clericilor şi a rămăşiţilor elementelor contrarevoluţionare”, care, au profitat de deformările comise1434. În hotărârea adoptată, se trasau o serie de măsuri care trebuiau să contribuie la aplanarea situaţiei: deplasarea în raioane a membrilor Biroului pentru a organiza şedinţe secrete cu activul sovietic şi de partid cu chestiunea „Sarcinile curente politico-gospodăreşti la sate, lupta cu denaturările liniei partidului şi lupta cu chiaburimea”. În mod special, se atenţionau conducătorii organizaţiilor cooperatiste de a înceta practica deformărilor în construcţia colhoznică. Mai mult, pentru aceasta se cerea organelor de procuratură se intenteze câteva procese penale persoanelor vinovate. În condiţiile când s-au comis socializări forţate ale avutului ţăranilor, persoanele vinovate urmau a fi trase la răspundere, iar averea restituită proprietarilor. Organele de justiţie erau obligate să tragă la răspundere „culacii” pentru orice tentativă de teroare. Un loc aparte era rezervat desfăşurării campaniei antiromâneşti. „Luând în considerare tentativele românilor de a desfăşura prin intermediul radioului o propagandă antisovietică în limba moldovenească şi rusă şi lipsa în Moldova a unei staţii de radio proprii” se considera necesar organizarea în mod urgent a unei staţii de radio moldoveneşti. În hotărârea se cerea schimbarea radiştilor care nu inspirau încredere şi instituirea unui control riguros asupra activităţii punctelor de transmisie şi recepţie radio1435. În acelaşi timp, hotărârea cerea realizarea sarcinilor trasate pentru campanile de colectare a produselor agroalimentare cu condiţia desfăşurării unei ample campanii politico-propagandistice în rândurile tuturor păturilor sociale de la sate. În pofida acestor măsuri, în vara – toamna anului 1930, procesul masiv de ieşire a ţăranilor din colhozuri a continuat. Drept rezultat, către 10 iunie 1930, în colhozuri au ră V. Guzun, Imperiul foamei. Bucureşti, Filos, 2014, pp. 193-194.

1432

I. Caşu, op. cit., pp. 48-49.

1433

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 31, p. 92.

1434

Ibidem, pp. 92-93.

1435

287

mas 24,9%, iar către 1 octombrie şi mai puţin – 18,6 % din gospodăriile colectivizate1436. Eşecul în politica de colectivizare era apreciat ca un rezultat al presiunii excesive asupra ţăranilor, folosirea măsurilor represive, adică „deviere de stânga”1437. Un rol aparte în desfăşurarea colectivizării gospodăriilor ţărăneşti l-au jucat instanţele judecătoreşti, aflate la cheremul partocraţiei. Aceste organe erau folosite ca instrumente de represiune, lucru dovedit prin cele înfăptuite atunci, când partidul a procedat la colectivizarea şi lichidarea chiaburimii ca şi clasă. Astfel, numai în perioada de la 1 iulie până la 15 octombrie 1930, organele de justiţie ale RASSM au condamnat la privaţiune de libertate, 166 de „chiaburi”, 48 de mijlocaşi avuţi şi din alte categorii 3 persoane. Au fost expulzaţi din republică 83 de „chiaburi” şi trei mijlocaşi avuţi, declaraţi duşmani ai colectivizării şi campaniilor agricole1438. Modul cum erau organizate campaniile de deschiaburire a ţăranilor înstăriţi, cultivarea urii faţă de aceştia, se desprinde sugestiv din hotărârea Biroului CMR de partid, din 11 octombrie 1930. Astfel, se aprecia, că „măsurile în vederea strămutării familiilor culacilor deportaţi este o acţiune dintre cele mai importante”. Organele raionale de partid erau obligate să examineze aceste chestiuni în cadrul adunărilor închise cu activul sovietic, de partid şi comsomolist, reprezentanţii ţăranilor săraci şi mijlocaşi”, iar toată activitatea să se desfăşoare prin prisma „creării faţă de culăcime şi a familiilor strămutate a unei atitudini de ură, a situaţiei când însăşi colhoznicii sau masele de ţărani săraci şi argaţi ar cere deportarea culacilor”. Comitetele raionale de partid erau obligate „să mobilizeze toate forţele disponibile din raioane pentru participarea nemijlocită în operaţiuni”, de a distribui din rândurile lucrătorilor de rang raional, precum şi din rândurile activului de la sate a persoanelor în sprijinul grupelor operative ale GPU. De asemenea, trebuiau formate grupe de rezervă a câte 50 de persoane din activul de partid şi comsomolist la Balta, Birzula, Rîbniţa, Tiraspol şi a unei grupe de 20 de persoane la Camenca. Membrilor acestor grupuri li se permitea să se asigure cu produse alimentare şi îmbrăcăminte din contul averii familiilor deportate. Cu scopul de a preîntâmpina intensificarea activităţii antisovietice din partea „culacilor”, organele raionale de partid erau obligate să organizeze masele de ţărani săraci şi mijlocaşi, colhoznici şi argaţi în lupta împotriva „culacilor”1439. În acest context, Comitetul Regional Moldovenesc de partid a emis, la 26 decembrie 1930, o hotărâre prin care cerea de la organele judiciare şi de procuratură să urgenteze cercetarea dosarelor „culacilor” în termen de cinci zile. CMR de partid insista ca elementele „culăceşti” să fie expulzate din republică în mod preventiv, fără nici o judecată. Aşa cum reiese din materialele de arhivă referitoare la activitatea organelor judecătoreşti din perioada respectivă, acestea practicau masiv expulzarea din republică a culacilor chiar şi fără intentarea sau simularea unor procese de judecată1440. În perioada mai – septembrie 1931 are loc a doua deportare a chiaburilor, girată tot de poliţia politică sovietică, la ordinul expres al lui Stalin şi al Biroului CC al PC (b) din toată Uniunea cu intenţia de a grăbi ritmul colectivizării prin terorizarea populaţiei şi strămutarea celor mai aprigi opozanţi ai politicii partidului din zonele rurale. De fapt, mai ales Soțialisticescoie pereustroistvo, op. cit., pp. 292, 301.

1436

C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., p. 11.

1437

Iu. Frunze, op. cit., p. 122; Instituţiile şi nomenclatura, op. cit., pp. 154-155.

1438

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 32, pp. 94-97.

1439

Iu. Frunze, op. cit., p. 122.

1440

288

în cea de-a doua deportare mulţi ţărani au avut de suferit nu atât după criteriul de clasă, al averii, cât din cauza poziţiei lor faţă de colectivizare, respectiv cei care erau percepuţi ca potenţiali duşmani politici ai regimului sovietic. Numai din câteva sate din raioanele Slobozia şi Tiraspol fusese deportate în primăvara-vara anului 1931 circa 600 de familii, dintre care majoritatea erau aşa-numiţii culaci. Drept urmare a celei de-a doua deportări în masă a ţăranilor din RASSM creşte şi cota gospodăriilor ţărăneşti colectivizate. Cu alte cuvinte, de frica unei noi deportări, ţăranii individuali acceptă să intre în colhozuri1441. Conform deciziei Biroului CRM de partid privind deportarea kulacilor, din 25 mai 1931, la nivelul republicii autonome a fost înfiinţată Troika Regională, iar la nivelul raioanelor, Troici Raionale, cu scopul declarat de lichidare a kulacilor1442, fără să li se intenteze un dosar, o anchetă, o judecată, fără să ştie cauza, termenul de deportare etc. Hotărârile şi sentinţele organelor judiciare din RASSM erau traduse în viaţă doar după ce erau sancţionate de organele de la Centru1443. Troicile raionale erau constituite din secretarul organizaţiei raionale de partid, preşedintele comitetului executiv raional şi reprezentantul secţiei raionale a GPU. În condiţiile când începuse arestarea „celor mai activi şi periculoşi culaci care urmau a fi deportaţi”, comitetele executive raionale erau obligate să organizeze adunări în rândurile ţăranilor săraci şi colhoznicilor cu scopul de a le lămuri că arestările sunt determinate de „activizarea în ultimul timp a elementelor culăceşti şi a teroarei din partea lor”. Deoarece fusese comise abuzuri faţă de anumite categorii de ţărani, de asemenea, organele locale de partid şi sovietice erau obligate „să corecteze urgent greşelile şi deformările comise faţă de mijlocaşi şi ţărănimea săracă”, calificate drept denaturări ale liniei partidului1444. Pentru a exercita presiuni asupra ţăranilor, în scopuri politico-propagandistice, la sate sunt trimise detaşamente de muncitori. În anul 1930, în satele RASSM activau 12 de brigăzi. La mijlocul lunii februarie 1930 numărul lor ajunge la 150, iar în perioada campaniei de desfăşurare a semănatului de primăvară – 703, care întruneau 4017 de membri1445. În susţinerea lor, la comanda partidului bolşevic, au fost „desantaţi” în satele republicii 224 de muncitori din categoria celor „25 de mii” pe țară1446. Conform altor informații au fost delegaţi 195 de muncitori1447. În urma folosirii metodelor propagandistice, dar mai ales a celor represive, în februarie 1931, cota colectivizării a atins 41,6%1448, iar, în mai-iunie acelaşi an, în colhozuri erau înscrişi deja 67% din ţărani1449. În august, în documentele de partid de la Moscova, colectivizarea în RASSM era considerată încheiată1450. Trebuie, totuşi, să se ţină cont de faptul că în condiţiile când organele ierarhic superioare cereau de la autorităţile locale să raporteze executarea directivelor stabilite în termenul şi limitele fixate, acestea prezentau informaţii falsificate, exagerând rezulta I. Caşu, op. cit., pp. 44, 47, 48; A. Memei, op. cit., p. 127.

1441

V. Guzun, op. cit., p. 209.

1442

Iu. Frunze, op. cit., p. 124.

1443

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 42, pp. 123-124.

1444

C. V. Stratievschi, Soţialisticescaia reconstrucţia, op. cit., pp. 196-197.

1445

M. C. Sîtnic, Collectivizaţia, op. cit, p. 50.

1446

Istoria RSSM, în două volume, vol. II, op. cit., p. 173.

1447

Soțialisticescoie pereustroistvo, op. cit., p. 292; M. C. Sîtnic, op. cit., p. 63.

1448

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 41, p. 117.

1449

C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., p. 12.

1450

289

tele reale. Cifrele, chiar şi în aceste condiţii, reflectă caracterul forţat al procesului de colectivizare. În cadrul Conferinţei a VII-a a CMR de partid, care s-a desfăşurat în a doua jumătate a lunii iulie 1931, se constata că „organizaţia de partid din Moldova a obţinut rezultate hotărâtoare în procesul de colectivizare”. La 1 iulie 1931 erau colectivizate 67 % din gospodăriile ţărăneşti, 64 % din terenurile agricole şi 66 % din forţa de tracţiune1451, iar la sfârşitul verii aceluiaşi an colhozurile întruneau 68,2 % din gospodăriile țărănești. În hotărârea CC al PC (b) din toată Uniunea, din 2 august 1931 „Despre ritmurile colectivizării în continuare şi sarcinile consolidării colhozurilor”, RASSM era evidenţiată printre republicile şi regiunile care au realizat colectivizarea compactă, colhozurile întrunind 68 % din gospodăriile ţărăneşti şi 75 % din suprafaţa arabilă1452. Este semnificativ faptul că anume în această hotărâre erau stabilite explicit criteriile care trebuiau întrunite pentru ca procesul colectivizării să fie considerat în temei încheiat: „drept criteriu al încheierii în temei al colectivizării a unui sau altui raion, sau regiuni se consideră nu neapărat antrenarea totală în mărime de 100 % a gospodăriilor ţărăneşti sărace şi mijlocaşe, ci includerea în colhozuri a nu mai puţin de 68 – 70 % din gospodăriile ţărăneşti cu o cuprindere de nu mai puţin a 75 – 80 % din suprafeţele însămânţate de gospodăriile ţărăneşti”1453. Astfel, conform acestor criterii, planul de colectivizare în RASSM fusese realizat cu „succes”. Mai mult, invocând teza stalinistă privind ascuţirea luptei de clasă pe măsura apropierii victoriei socialismului, în 1931 organele puterii bolşevice din republică au raportat încheierea procesului de lichidare fizică a „culacilor” nu doar ca şi „clasă socială”, ci şi ca „specie umană”1454. În rezoluţia plenarei a IV-a a CMR de partid, din mai 1931, se accentua în mod expres: „Realizările mari pe frontul construcţiei naţional-culturale în condiţiile unui entuziasm enorm şi activitate politică intensă din partea maselor truditoare de la oraşe şi sate au creat toate condiţiile pentru lichidarea ultimii clase capitaliste a culăcimii pe baza colectivizării compacte”1455. Însă, ţăranii care intrau în colhozuri, rămânând fără pâine, alte mijloace de existenţă, nu mai aveau nici o motivaţie să muncească, refuzau să iasă pe câmp, migrau la oraşe, suprafeţe imense erau lăsate în paragină. Astfel, în perioada încheierii colectivizării compacte, autorităţile bolşevice au acţionat din nou cu duritate, recurgând la arestări abuzive, deportări sau lichidare fizică, îndeosebi în toamna anului 1931 şi primăvara – vara anului 1932, după ce se înregistrase un nou val de ieşire a ţăranilor din gospodăriile colective. Fenomenul în masă coincidea cu perioada campaniilor de semănat şi de recoltare a cerealelor, cauzele fiind diferite1456: conducerea defectuoasă a gospodăriilor colective, umilirea, bătăile şi arestările la care erau supuşi colhoznicii, socializarea vitelor, tratamentul birocratic şi, în mod special, foametea care făcea ravagii în satele din stânga Nistrului. Sotialisticescoie pereustroistvo, op. cit., p. 287.

1451

KPSS v rezoliuţiah i reşeniah siezdov, konfernţii i plenumov ŢK, tom 4. Moskva, 1970, p. 559, 560; A. Roman, op. cit., p. 97; Kollectivizaţia seliscogo hoziaistva. Vajneişie postanovlenia Kommunisticeskoi partii i Sovetscogo pravitelistva (1927 – 1935). M., 1957, p. 398.

1452

Kollectivizaţia seliscogo hoziaistva. Vajneişie, op. cit., p. 398.

1453

Iu. Frunze, op. cit., p. 124.

1454

A. Gribincea, M. Gribincea, I. Şişcanu, op. cit., doc. 41, p. 117.

1455

I. Caşu, op. cit., pp. 48-49.

1456

290

Pe de altă parte, întâmpinând în timpul campaniilor de colectare, o rezistenţă înverşunată din partea ţăranilor, fapt care periclita realizarea planurilor stabilite, autorităţile tot mai mult conştientizau că numai încheierea colectivizării agriculturii putea scoate în perspectivă de pe ordinea zilei, problema livrărilor produselor agricole către stat de colhozuri. Deşi erau aplicate măsuri extraordinare faţă de ţăranii individuali pentru a-i forța să intre în gospodăriile colective, concomitent, colhoznicii, părăseau gospodăriile colective organizate. Numai în perioada campaniilor agricole de primăvară, 1400 gospodării au părăsit colhozurile. Astfel, dacă la începutul lunii ianuarie 1932, în colhozuri erau înregistrate 82.390 gospodării, sau 71,7 %, la 1 aprilie – 78.630, ori 68,9 %, deja către 1 august numărul lor s-a redus la 76.561, sau 67,1 %1457. Pentru a contracara acest proces, prin Decretul din 7 august 1932, adoptat de CEC şi CCP din URSS, părăsirea satului era considerată o crimă de stat şi se pedepsea cu 10 ani de lagăr de concentrare, fără dreptul la amnistie (fiind în vigoare până în ianuarie 1936)1458, iar la 27 decembrie 1932, a fost instituit sistemul de paşapoarte sovietice, dar numai pentru populaţia urbană, nu şi pentru ţărani, care erau condamnaţi să moară în satele lor, rămaşi fără nici o rezervă de cereale”1459. A fost instituită o adevărată blocadă a satelor prin interzicerea categorică a sovietelor săteşti de a elibera orice fel de permis de plecare, mobilizarea agenturii şi a activului sătesc pentru depistarea iniţiatorilor plecărilor, înfiinţarea unor filtre operative de îngrădire pe linia organelor GPU de transport. De-a lungul căilor de transport a început reţinerea şi filtrarea persoanelor1460. Ca urmare a aplicării unor măsuri drastice, deja la sfârşitul anului 1932, 80,3 % din gospodăriile ţărăneşti din RASSM au fost „incluse” in colhozuri1461, atingând cote maximale în 1940, când circa 98 % din gospodăriile ţărăneşti din stânga Nistrului erau colectivizate, medie pe Uniunea Sovietică constituind 96,3 %1462. Totuşi, deportarea aşa-ziselor elemente chiabureşti a continuat şi în anul 1933, după încheierea procesului de colectivizare, ele fiind considerate de autorităţi drept instigatoare ale exodului țăranilor peste Nistru. La 12 februarie 1933, în cadrul unei şedinţe a biroului comitetului regional de partid s-a aprobat o listă din 300 de familii pretinse chiabureşti, care urmau a fi deportate1463. Cea de-a treia deportare în masă din Ucraina, inclusiv din RASSM, este organizată prin decizia CC al PC (b) din Ucraina din 8 iunie 1933. Potrivit acesteia, din RASSM sunt deportate 100 de familii, alcătuind un număr de 438 de persoane, care proveneau din toate cele 11 raioane ale republicii autonome1464. Însă, chiar şi în realizarea deportărilor, impuse abuziv, s-au comis exagerări, în categoria celor deportaţi nimerind ţărani mijlocaşi, şi, chiar, ţărani săraci1465. C. Stratievschi, Golod 1932 – 1933 gg. v Moldavscoi ASSR. În „Revistă de Istorie a Moldovei”, 1993, nr. 2 (14), p. 43 (În continuare: C. Stratievschi, Golod 1932 – 1933 gg., op. cit.); Soțialisticescoie pereustroistvo, op. cit., p. 334.

1457

I. Caşu, op. cit., pp. 48-49.

1458

Raport analitic, op. cit., p. 11.

1459

V. Guzun, op. cit., p. 204.

1460

M. C. Sîtnic, Collectivizaţia seliscogo hoziaistva, op. cit., p. 70.

1461

Narodnoie hoziastvo SSSR za 60 let. Iubileinîi stat. ejegodnik. M., 1977, p. 270; A. T. Roman, op. cit., p. 144.

1462

C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., doc. 12, p. 67; doc. 22, p. 75.

1463

I. Caşu, op. cit., pp. 44, 47, 48.

1464

C. V. Stratievschi, Golod, op. cit., p. 11.

1465

291

În procesul colectivizării s-au înregistrat multiple cazuri când în urma acţiunilor organelor de justiţie sufereau şi „mijlocaşii”, care de multe ori erau confundaţi intenţionat cu „chiaburii”, fapte care provocau nemulţumirea ţărănimii. În condiţiile când aceste acţiuni represive, înfăptuite de organele de represiune nu au avut un „fundament juridic”, pe 9 septembrie 1933, când procesul de colectivizare compactă se încheiase, biroul comitetului regional de partid din RASSM adoptă hotărârea „Despre legalitatea revoluţionară”, care avea drept obiectiv „ridicarea eficienţei lucrului organelor judecătoreşti şi de procuratură”, „respectarea legalităţii revoluţionare”. Hotărârea urma să fie publicată în presă şi discutată la toate adunările gospodăriilor colhoznice şi cele individuale1466. Astfel, „deschiaburirea” a vizat nu numai ţăranii înstăriţi, dar şi pe cei mijlocaşi, în unele cazuri, chiar şi ţărani săraci, fenomen recunoscut chiar şi în rapoartele oficiale ale organelor de partid. Este de remarcat faptul că şi după încheierea procesului de colectivizare compactă, în condiţiile când ţăranii colectivizaţi, din lipsa stimulentelor materiale, se eschivau de la muncile agricole, aceste fenomene erau atribuite elementelor „chiabureşti”. În hotărârile conferinţei a IX regională de partid din anul 1934 se stabilea drept sarcină intensificarea ofensivei asupra chiaburilor1467. Toate represiunile bolşevice împotriva ţărănimii din RASSM se desfăşurau în conformitate cu rezoluţiile Congresului al VI-lea al Internaţionalei Comuniste (Moscova, 15 iulie-1 septembrie 1928), care lansase faimoasa lozincă ce incita permanent la război civil: „Clasă contra clasă”. Potrivit programului aprobat de acest congres (comparat de organizatorii săi cu Manifestul elaborat Marx şi adoptat de Internaţionala I în 1864), „Statul sovietic este dictatura proletariatului, dominaţia unei singure clase: proletariatul…, democraţia proletară recunoaşte deschis caracterul ei de clasă şi tinde în mod mărturisit la reprimarea exploatatorilor în interesele majorităţii…Lipsind pe exploatatori şi pe duşmanii poporului de drepturi politice, Statul sovietic înlătură, pentru prima oară orice inegalitate”1468. Colectivizarea forţată de la începutul anilor’30, a fot unul din cele mai oribile experimente economice, realizate în RASSM. Prin aplicarea constrângerii şi violenţei în raporturile dintre regimul bolşevic şi ţărănime, prin instrumentarea unor măsuri administrative şi de excomunicare împotriva ţăranilor înstăriţi, prin asmuţarea ţăranilor să