Aparitia Si Evolutia Fotbalului [PDF]

Zitiervorschau

Cuprins

Introducere ...............................................................................................................0 Capitolul 1. Apariţia şi evoluţia fotbalului ............................................................1 1.1. Date privind istoricul jocului de fotbal ................................................................................ 2 1.2. Jocul de fotbal în perioada modernă ................................................................................... 3 1.3. Evoluţia jocului de fotbal în România ................................................................................. 5

Capitolul 2. Regulamentul jocului de fotbal..........................................................8 2.1. Regulamentul actual al jocului de fotbal ............................................................................. 8 2.2. Precizări privind regulamentul de joc al portarului ........................................................... 12

Capitolul 3. Conţinutul tehnicii jocului de fotbal ...............................................14 3.1. Prezentarea elementelor tehnice de joc şi a procedeelor aferente...................................... 14 3.2. Descrierea elementelor tehnice .......................................................................................... 15 3.3. Tehnica jocului portarului .................................................................................................. 20

Bibliografie: ............................................................................................................24

Introducere

Fotbalul, spectacolul care aduce pe stadion şi în faţa micilor ecrane milioane de oameni, îşi extinde rapid aria de existenţă, trăgând în mrejele lui tot mai mulţi practicanţi interesaţi de joc pentru plăcere, dar şi pentru practicarea acestuia ca sport de performanţă. Îndrăgit de milioane de oameni, practicat cu ardoare de alte milioane, fotbalul îşi are originea în negura veacurilor practicat la început sub forma unor jocuri rudimentare evoluând pe parcursul timpului odată cu ascensiunea societăţii. Evoluţia jocului este datorată în principal perfecţionării procesului de antrenament, a sistemelor de joc, elementelor tehnice, care fac ca spectacolul sportiv, cât şi actorii care îl produc să atragă în fenomenul fotbalistic mijloace financiare imense, implicând participarea unor ştiinţe conexe care devin pe parcurs principalele componente ale motivaţiei de declanşare a potenţialului fizico-tehnic şi tactic al jucătorilor. Încă de la început, tehnica de joc a unei echipe este rezultatul îmbinării dintre tehnica jocului de fotbal cu particularităţile de execuţie specifice fiecărui jucător şi specificul impus de sistemul de joc. Oricine a urmărit jocul marilor echipe nu se poate să nu îl fi impresionat felul în care mingea “se lipea” de jucătorul care o manevra, fapt datorat în primul rând acumulărilor de ordin tehnic pe care jucătorii le-au realizat de-a lungul anilor. Tehnica jocului de fotbal a fost şi rămâne o mare problemă a fotbalului de performanţă, pentru că oricare ar fi argumentele unei echipe(tactice, fizice, psihologice, organizatorice sau de alt fel), în final va reuşi să se impună cea care dispune de cea mai bună tehnică, bineînţeles în condiţii egale de pregătire a celorlalţi factori ai antrenamentului şi ai jocului.

1

Capitolul 1. Apariţia şi evoluţia fotbalului

1.1.Date privind istoricul jocului de fotbal Pe lângă muncă şi posibilităţi de relaxare, de destindere, de întrecere, au apărut tot felul de jocuri, de întreceri individuale sau colective, la care, evident, au luat parte atât competitorii, cât şi, emoţional şi afectiv, cei care-l asistau, spectatorii. Aşa a apărut şi jocul cu mingea sau, la început, un obiect asemănător acesteia. Spre exemplu, în China se juca acum 2500 de ani cu un obiect umplut cu păr, în Grecia antică se folosea în joc o băşică umflată cu aer, denumită Aporaxis sau Episkiros. Acelaşi joc a fost practicat, sub diverse forme şi denumiri, de popoarele primitive din Mexic, Groenlanda, Alaska, de popoarele antice din Egipt, China, Japonia, Grecia, unde jocul era foarte apropiat ca imagine de fotbalul în epoca modernă şi contemporană. Au fost şi mai sunt multe controverse, care încă nu s-au lămurit, privind strămoşul jocului de fotbal. Anglia pare cea mai îndreptăţită să se considere la originea acestui joc, aşa cum se cunoaşte el azi, având ca argumente, pe lângă vechimea practicării şi organizării iniţiale, şi terminologia fotbalului răspândită în lume de mult timp şi până în zilele noastre. În Anglia, jocul a apărut sub denumirea de Harpastum, adus, după câte se pare, de către romani după cucerirea Bretaniei. Diverse documente istorice atestă că au fost şi perioade când jocul era interzis, sau admis cu restricţii, din cauza accidentelor sau a conflictelor sociale, declanşate uneori chiar din cauza durităţii combatanţilor. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, jocul apare în şcolile din Harrow, unde, în practicarea lui se foloseau, odinioară, atât picioarele cât şi mâinile în manevrarea obiectului de joc. Pe 26 octombrie 1863, în Anglia ia fiinţă Asociaţia De Fotbal; primul său regulament, elaborat la 24 noiembrie 1863, este acceptat la l decembrie 1863, între cele 13 articole ale regulamentului s-a prevăzut pentru prima dată, interdicţia folosirii mâinilor în joc de către jucătorii de câmp. Prin această prevedere se desparte fotbalul de rugby. Din documentele existente reiese că, fotbalul ar fi apărut după cum urmează: Elveţia în anul 1869; în Germania – 1874; în Belgia – 1880; în Franţa – 1893; în România -1899. În anul 1866, are loc în Anglia prima competiţie (Challenge) între oraşele englezeşti cu echipe formate din 11 jucători, pe un teren de dimensiunile 120x80 yarzi, cu durata de 90 de

2

minute şi culori diferite ale echipamentelor celor două echipe. În 1878, are loc primul joc în nocturnă, la Sheffield. În 1895, se oficializează profesionismul în fotbal; în 1901, are loc un joc pe Crystal Palace, la care asistă 110.000 de spectatori. După Anglia, încep să apară noi federaţii, în Scoţia şi Irlanda de Nord, în 1873, în Olanda şi Danemarca în 1889; în : Argentina – 1893, Italia – 1898, Germania – 1901, Brazilia şi Portugalia – 1912, iar în România în 1930, la 16 februarie, afiliată a FEFA din 1931. În anul 1899, ia fiinţă FIFA (Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie), organism internaţional care, în prezent, are peste 150 de secţii naţionale afiliate. În anul 1902, apare Clubul Atletic Timişoara (CAT), iar în 1906 – Clubul Academic Cluj; în 1900 ia fiinţă Clubul Chinezul Timişoara; în 1907, în Bucureşti apare Clubul Olimpia, urmat în 1909 de Colentina Bucureşti şi la Ploieşti cel dintâi club se înfiinţează în 1907. În anul 1912, are loc primul campionat oficial, iar în 1921 se unifică federaţiile din Banat şi Ardeal cu cele din restul ţării, sub denumirea de „Federaţia Societăţilor Sportive” cu sediul în Bucureşti. Federaţia Română de Fotbal(FRF) ia fiinţă la 16 februarie 1930, iar din 1931 este afiliată a FIFA. După primul război mondial, câteva echipe s-au remarcat – Venus Bucureşti, Chinezul Timişoara, Ripensia Timişoara, Juventus – pentru ca după cel de-al doilea război mondial să apară FTA Arad, Carmen şi Ciocanul Bucureşti, CCA şi Dinamo Bucureşti, Rapid Bucureşti. În anul 1934 se constituie o serie cu 12 echipe. În anii 1937-1938 se organizează două serii a câte 10 echipe. Din 1946-1947, se admit 14 echipe în campionat, fapt care a dăinuit până în anul 1968, când s-au acceptat 16 echipe – număr la care s-a revenit în ediţia 2000/2001, după un şir de ediţii cu 18 competitoare în prima divizie. Cupa României s-a desfăşurat începând din anul 1933, prima câştigătoare fiind Ripensia Timişoara.

3

1.2. Jocul de fotbal în perioada modernă Evoluţia permanentă a jocului cât şi simplitatea lui au dus la răspândirea în scoli, colegii şi universităţi, numărul practicanţilor crescând mereu, fapt care a determinat introducerea unor reguli care au ordonat jocul, a limitat numărul jucătorilor şi suprafaţa terenurilor. Promotori ai noului, discipolii universităţii Cambridge jucau în 1855 “dribling games”, în 1857 cei din Sheffield înfiinţează primele cluburi: “Sheffield Club” şi “Hullam Club”, iar jucătorii de rugby îşi înfiinţează şi ei primele cluburi în 1858, “Richmond Footbal Club”. Încercările făcute de a elabora un regulament comun pentru cele două jocuri nu au dus la nici un rezultat, ceea ce a dus la o ruptură astfel că, la 26 octombrie 1863 ia fiinţă în Anglia (şi de fapt în lume) prima asociaţie de fotbal, mai târziu apărând şi o asociaţie de rugby. Astfel în 1863, se elaborează primul regulament redactat pentru fotbal cu 13 articole care fixează numărul de jucători la 11: 1 portar (care nu avea voie sa foloseasca mainile), 1 jucator plasat în faţa portarului pentru a-l ajuta la apărare, restul de jucători (9) erau asezaţi la centru pentru susţinerea atacului. După marcarea golului se schimbau porţile (asemănătoare celor de rugby) golul fiind valabil când mingea trecea pe deasupra barei transversale. Numărul redus al apărătorilor: 2 contra, 9 atacanţi, se datora regulii deosebit de severe a offsaid-ului care prevedea că “orice coechiper aflat înaintea jucătorului cu mingea se consideră afară din joc”. În 1866 s-a produs prima modificare a regulamentului de joc privitoare la offsaid care prevedea acum că, jucătorul poate fi considerat afară din joc dacă nu are în faţa lui 3 jucători adverşi, portarul şi doi apărători şi s-a fixat înălţimea porţii la 5.50 m, iar golul era valabil când mingea intra în poartă pe sub bară. În 1871 portarul are voie să folosească mâinile în aparărea porţii, iar în 1873 s-a legiferat cornerul. În anul 1875 s-au fixat dimensiunile actuale ale porţii 2,44 m – înălţime şi 7,32 m lungime şi s-a hotărât ca terenul să fie schimbat la pauză. Anul 1881 a adus pe teren arbitrul, acesta având rolul de a acorda un punct în defavoarea echipei al cărei jucator (altul decât portarul) oprea mingea cu mâna să intre în poartă .

4

În 1853 se modifică aruncarea de la margine executându-se cu ambele braţe, iar în 1886 ia fiinţă “International Board”,care se va ocupa de acum înainte cu modificarea regulilor de joc. În 1891 se reglementează lovitura de pedeapsa(penalty) stabilindu-se executarea ei din orice punct al unui semicerc cu raza de 11 m. Anul 1894 aduce în regulament clauza în care deciziile arbitrilor discutate în prealabil cu capitanii celor două echipe sa fie fară apel. În anul 1902 s-a stabilit suprafaţa porţii şi suprafaţa de pedeapsă hotărându-se executarea loviturii de la 11 m (penalty) de la un punct fix la 11 m de centrul porţii. Federaţia Internaţională de Fotbal FIFA, în 1904, iar reprezentanţii săi au hotărât să adopte regulile create de IFAB (International Football Association Board). Popularitatea crescândă a jocului a condus la unirea reprezentanţilor celor două federaţii (FIFA si IFAB). Astăzi, conducerea acestora este formată din 4 reprezentanţi FIFA şi câte 1 reprezentant al fiecărei federaţii britanice. (ANEXA 1) Anii 1924 şi 1925, aduc modificări importante şi definitive privind regula de “offside” (doi apărători de poartă şi un atacant – un portar şi un apărător).

5

1.3. Evoluţia jocului de fotbal în România Apariţia jocului de fotbal în ţara noastră este estimată cu aproximaţie în jurul anului 1899, fiind legată de studenţii români care studiau în străinătate cât şi de prezenţa funcţionarilor străini de la societăţile petroliere şi textile care practicau acest joc în timpul lor liber. Se consideră că primele jocuri la Bucureşti se datorau studentului Mario Gebauev care, venind în vacanţă din Elveţia în 1903 a adus cu el o minge. Primul joc amical a avut loc după relatările lui Mario Gebauev, între două echipe constituite ad hoc, în care porţile erau delimitate de îmbrăcămintea jucătorilor. Înainte de 1905, în Bucureşti nu se poate vorbi de o activitate organizată, fotbalul practicat de elevi şi studenţi rezumându-se la “miuţe” desfăşurate pe terenuri neamenajate. Prima întalnire regulamentară fiind datata in 1902 si s-a desfasurat intre doua echipe din Bucureşti formate numai din straini. Ca data importantă privind activitatea organizată este anul 1905, când la Bucureşti ia fiinţă primul club de fotbal “F.C. Olimpia”, doi ani mai târziu (1907), se înfiinţează la Ploieşti “F.C. United”, iar în 1909 se înfiinţează la Bucureşti al doilea club, “F.C. Colentina”. În anul 1909 sub conducerea “Asociaţiei Sporturilor Atletice” din România se organizează primul campionat naţional(de fapt o cupa) disputat între cele trei echipe, în două tururi şi două retururi. Acesta fiind câştigat de F.C. Olimpia Bucureşti. Al doilea titlu este câştigat de F.C. United Ploieşti în campionatul din anul 1911-1912. (ANEXA 2) Prima întâlnire internaţională are loc în anul 1909 la 26 octombrie între o selecţionatăă a celor 3 cluburi şi “Sporting Club Universitar” Cluj (Austro-Ungaria), joc câştigat de clujeni cu scorul de 5 la 4. Al doilea joc internaţional a avut locî anul 1911 cu Galatasaray Istanbul care se întorcea dintr-un turneu efectuat în Ungaria. În anul 1912 în cadrul “Federaţiei societăţilor sportive” din România se constituie o comisie centrală de fotbal al cărui preşedinte este ales Mario Gebuev, care prin activitatea depusă a adus la înmultirea numărului de echipe de fotbal. Astfel, în 1913 se creează “F.C. Coltea”, în 1914 F.C. Teiul(Tricolorul) , în 1915 “Venus”. Pentru a asigura o activitate fotbalistică mai consistentă, Mario Gebuev pune în joc o cupa “Miuţa” care prin numărul mai mare de jucători a asigurat o activitate competiţionaă mai

6

densă şi a facut o bună propagandă jocului de fotbal în cartierele Bucureştiului. La această cupă a fost campioană “F.C.Colentina”. Datorită acestor jocuri şi propagandei făcute, în anul 1916, în Bucureşti existau 11 echipe, iar în Craiova 5 echipe. În Transilvania fotbalul a cunoscut o dezvoltare mai rapidă înaintea primului război mondial, datorită echipelor din Imperiul Austriac mai bine puse la punct, care susţineau frecvente întâlniri în oraşele transilvănene. În această perioadă au apărut echipe de fotbal în următoarele oraşe: Arad, Oradea, Cluj, Timişoara, Lugoj, Târgu Mureş. Oraşele precum: Cluj, Arad şi Timişoara îşi organizau campionate proprii, campionatul Clujului transformându-se în anul 1911 în campionatul Transilvaniei. După 1 decembrie 1918 activitatea fotbalistică cunoaşte un nou impuls datorat organizării campionatului pe întreg teritoriu ţării. Se construiesc primele terenuri de fotbal (Romcomit şi Venus), apar primele echipe profesioniste (Ripensia Timişoara în 1921), primele cluburi sindicale (Prietenii Naturii Bucureşti. C.A.M. Timişoara, Amefa la Arad) care denotă avântul luat de activitatea fotbalistică în această perioadă. În anul 1922 are loc primul joc internaţional între ţări cu Iugoslavia la Belgrad câştigat de echipa României cu scorul de 2-1. În anul 1929 se organizează prima ediţie a “Cupei Balcanice” pe care reprezentativa Romaniei o câstigă în anii 1931 şi 1933. În anul 1930 România este prezentă la prima ediţie a Campionatului Mondial de fotbal care s-a desfăşurat în Uruguay, unde a învins Peru cu 3-1 şi a pierdut jocul cu Uruguay cu 1-4 care avea să devină prima Campioană Mondială a fotbalului. Anul 1934 coincide cu organizarea celei de-a doua competiţii interne “Cupa României” care va deveni una din cele mai populare competiţii datorită numărului mare de echipe participante. În perioada dintre cele două războaie mondiale mai participă la înca două ediţii ale campionatului mondial desfăşurat în 1934 în Italia şi în 1938 în Franţa, unde suntem eliminaţi cu scorul de 2-1 de către Cuba. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a stopat activitatea fotbalistică, care se reia de abia în 1946 cu organizarea unor cupe ca “Înfrăţirea” cu echipe din Bucureşti, Arad, Cluj şi

7

Timişoara sau cu Campionatul Capitalei. În acelaşi an are lod din nou Campionatul României cu 14 echipe, iar în septembrie începe şi campionatul diviziei “B” cu trei serii. În anul 1957 se stabileşte sistemul competiţional toamnă-primavară, ce oferă posibilitatea participării echipelor noastre în Cupele Europene, care luaseră fiinţă în anul 1956. Ca urmare a perfecţionării şi dezvoltării sistemului competiţioanal rezultatele au început să apară, echipele româneşti au participat la Cupele Europene, echipa Steaua Bucureşti a câştigat în 1986 Cupa Campionilor Europeni. Echipe ca Universitatea Craiova şi Dinamo Bucureşti ajung până în semifinalele Cupelor Europene.

8

Capitolul 2. Regulamentul jocului de fotbal 2.1. Regulamentul actual al jocului de fotbal TERENUL DE JOC Lungime – 120m maxim şi 90m minim. Lăţime – 90m maxim, şi 45m minim. Marcajul pe lungime şi lăţime – linii de var de 12cm. La centru, linia ce desparte cele două jumătăţi de teren - 12m. La colţuri; şi la jumătatea lungimii terenului (pe margini) – steaguri de l,5m înălţime. Cercul din centrul terenului – raza de 9,15m. Suprafaţa porţii – 5,50m. Suprafaţa de pedeapsă - 16,50m (acelaşi dreptunghi cu suprafaţa porţii dar cu dimensiuni mai mari). Suprafaţa de colţ – sfert de cerc cu raza de 1m. Porţile – lungime 7,32m, înălţime 2,44m, cu stâlpi de 12cm diametru. MINGEA Sferică, cu circumferinţa de 68-71 cm, greutate 396-453 g, presiune 0,6-1. NUMĂRUL JUCĂTORILOR 11 la 11, dintre care câte unul portar. Numărul minim de început – 7 jucători. Rezerve – 5 pe foaie, din care se pot folosi 3 în timpul partidei. ECHIPAMENTUL l. a) Tricou sau cămaşă, chiloţi, jambiere, apărători pentru tibie, ghete. B) Fără obiecte periculoase pentru ceilalţi. 2. Apărătorile să fie din material adecvat. 3. Portarul să fie echipat în culori diferite faţă de ceilalţi jucători şi de arbitri. ARBITRUL Centralul + 2 asistenţi (tuşieri) – mai nou se asigură şi un arbitru de rezervă. Veghează la aplicarea regulamentului; sancţionează orice infracţiune; cronometrează timpul efectiv de joc şi întreruperile; opreşte jocul de câte ori este nevoie; supraveghează comportarea jucătorilor şi dă avertismente sau elimină jucători, când este cazul, în caz de accidentări ale jucătorilor, arbitrul admite intervenţia personalului medical şi al celor chemaţi să

9

transporte jucătorul reia jocul regulamentar; decide valabilitatea mingii; decide valabilitatea golurilor. ASISTENŢII (TUŞIERII) Semnalizează cu steagul dacă mingea iese din joc echipa care execută cornerul sau arunca la margine dacă se solicită înlocuiri. DURATA OFICIALĂ A PARTIDEI 2 x 45’ cu pauză de 10’-15’, cu adăugarea timpului irosit după prima sau a doua repriză exceptate fiind jocurile de Cupă eliminatorii, în care victoria se decide în prelungiri sau prin alte forme de departajare ori prin prevederi speciale ale organizatorilor. LOVITURA DE ÎNCEPERE a) La începutul partidei b) După fiecare gol marcat c) După pauză d) După orice oprire temporară a jocului ( prin repunerea în joc a mingii de către una din echipe, ori prin minge de arbitru) MINGE ÎN JOC SAU ÎN AFARA JOCULUI ÎN JOC: a) Dacă mingea loveşte stâlpul porţii, bara transversală sau un steag. b) Dacă mingea revine în teren după ce a atins arbitrul de centru sau tuşierii, dacă aceştia sunt în interiorul terenului. c) Până la oprirea jocului de către arbitru. AFARĂ DIN JOC: a) Când a depăşit linia de poartă sau de margine. B) Când jocul a fost oprit de arbitru. MARCAREA GOLULUI Se consideră gol atunci când mingea a depăşit linia porţii (în întregime) fără ca să fie purtată, aruncată sau lovită cu mâna de către echipa în atac şi în cazul în care are greutatea şi circumferinţa normale. POZIŢIA AFARĂ DIN JOC (OFFSIDE) Un jucător este considerat afară din joc atunci când este mai apropiat de linia porţii adverse decât mingea, cu excepţiile: 

Dacă nu este mai aproape decât cel puţin doi jucători adverşi.

10





Este offside: -

Dacă influenţează jocul sau adversarul;

-

Încearcă să obţină un avantaj.

Nu este offside: -

Când primeşte mingea de la adversar sau din lovitură de la poartă.

GREŞELI ŞI INCORECTITUDINI Sunt prevăzute greşelile săvârşite de jucători în timpul jocului, sancţionate cu lovituri libere directe şi indirecte, lovitură de pedeapsă, avertismentele şi eliminările din joc. LOVITURILE LIBERE Lovituri libere directe din care se pot marca goluri. Lovituri libere indirecte, din care nu se pot marca goluri decât dacă mingea a mai fost atinsă de un alt jucător în afara celui care a executat lovitura. LOVITURA DE PEDEAPSĂ Se execută din punctul de la 11m. Înainte de execuţie toţi jucătorii, cu excepţia executantului şi a portarului, sunt obligaţi să stea în teren dar, în afara suprafeţei de pedeapsă, la 9,15 m de punctul de la 11 m ARUNCAREA DE LA MARGINE Când mingea a depăşit liniile de margine ale terenului, pe sol sau în aer, ea va fi repusă în joc cu mâinile printr-o aruncare de deasupra capului, cu picioarele pe sol, în afara liniei de margine, de un jucător al echipei adverse. LOVITURA DE POARTĂ Se execută când mingea, după ce a fost atinsă ultima dată de un jucător al echipei în atac, a depăşit în întregime linia de poartă pe sol sau în aer, în afara porţiunii cuprinse între stâlpii porţii. Mingea va fi aşezată într-un punct oarecare al suprafeţei de poartă, cel mai apropiat de locul pe unde mingea a depăşit linia de fiind şi va fi trimisă cu piciorul direct în joc, dincolo de suprafaţa de pedeapsă, de către portar, ori un alt jucător în apărare. LOVITURA DE COLŢ Când mingea, atinsă ultima oară de un jucător al echipei in apărare, a depăşit linia de fund (poartă) se va acorda o lovitură de colţ echipei în atac al cărui jucător va lovi mingea aşezată în sfertul de cerc al steagului de la colţul terenului, cu piciorul.

11

2.2. Precizări privind regulamentul de joc al portarului Portarul trebuie să poarte un echipament de culoare diferită faţă de ceilalţi jucători şi de arbitri. S-a stabilit, de asemenea, să se extindă regula pasei înapoi dată de coechipier cu piciorul, să se sancţioneze echipa al cărui portar a prins mingea cu mâna, aceeaşi sancţiune primind dacă va prinde mingea cu mâna din aruncarea de la margine a unui coechipier. Dacă mingea este jucată cu piciorul, în ambele situaţii, arbitrul nu intervine, lăsând jocul să continue normal. Dacă mingea este data înapoi cu capul sau altă parte din jumătatea superioară a corpului, de asemenea arbitrul va lăsa jocul să continue. Dacă mingea vine de la adversar sau este dată de un coechipier din greşeală, portarul are voie să prindă mingea cu mâinile fără a fi sancţionat. O altă precizare a FIFA este aceea că portarul are voie să se deplaseze pe linia porţii în timpul execuţiei loviturii de pedeapsă (11 m), lucru care nu era permis până acum. Portarul nu are voie să reţină mingea în mâini mai mult de 6 secunde, în caz contrar acordându-se lovitură liberă indirectă, considerându-se „tragere de timp”. Tot conform ultimelor reglementări, se va acorda lovitură liberă indirectă în favoarea echipei adverse atunci când portarul, găsindu-se în propria suprafaţă de pedeapsă, comite una din următoarele greşeli: Atinge din nou mingea cu mâinile după ce i-a dat drumul, fără ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător. Atinge mingea cu mâinile după ce i-a fost trimisă intenţionat cu piciorul de către un coechipier. Atinge mingea cu mâinile atunci când aceasta i-a fost trimisă de un coechipier dintr-o aruncare de la margine. Trebuie acordată o lovitură de pedeapsă atunci când mingea este în joc şi portarul, în propria suprafaţă de pedeapsă, loveşte sau încearcă să lovească un adversar, aruncând mingea asupra lui. Se consideră că portarul controlează mingea imediat ce o atinge cu oricare parte a mâinilor sau a braţelor. El controlează mingea din momentul în care o respinge în mod

12

intenţionat cu mâinile sau braţele. In schimb, portarul nu controlează mingea dacă, după părerea arbitrului, mingea îl loveşte în mod accidental, de exemplu, după o intercepţie. Conform Legii 12, un jucător poate efectua o pasă la propriul portar, dar numai cu capul sau pieptul. Dacă, după părerea arbitrului, un jucător foloseşte un mijloc nepermis pentru a ocoli normele regulamentare, jucătorul respectiv se face vinovat de comportare nesportivă. El va primi avertisment (cartonaş galben) şi, concomitent, se va acorda lovitură liberă indirectă echipei adverse, de pe locul unde a fost comisă greşeala.

13

Capitolul 3. Conţinutul tehnicii jocului de fotbal

3.1. Prezentarea elementelor tehnice de joc şi a procedeelor aferente Tehnica reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice-de procedee specifice manevrării mingii şi deplasării jucătorilor în vederea executării unor manevre, care se desfăşoară după legile activităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii, în scopul realizării randamentului maxim în joc.Tehnica nu trebuie înţeleasă ca ceva de sine stătător, ci legată de procesul de joc în interdependenţa cu celelalte componente ale jocului, fiind subordonată scopului principal al jocului şi anume obţinerea victoriei. Tehnica jocului de fotbal,constituie fundamentul pe care se dezvoltă şi se perfecţionează jocul. O prima categorie a acestora se referă la elementele tehnice cu minge: 1. Intrarea în posesia mingii 2. Păstrarea mingii: 

Preluarea



Deposedarea

3. Protejarea mingii 4. Conducerea mingii 5. Mişcările înşelătoare 6. Transmiterea mingii 

Lovirea mingii cu piciorul



Lovirea mingii cu capul



Aruncarea de la margine

Cea de a doua categorie se referă la elemente tehnice fără minge în cadrul cărora se includ: 1. Alergările variate 2. Schimbările de direcţie 3. Căderile – ridicările 4. Opririle 5. Săriturile 6. Rostogolirile

14

3.2. Descrierea elementelor tehnice Intrarea în posesia mingii – preluările Element tehnic

prin care mingea întră în posesia jucătorului, dându-i acestuia

posibilitatea de a continua o acţiune de joc. Preluarea poate fi considerată ca o modalitate de intrare în posesia mingii, ea urmărind modificarea direcţiei şi a vitezei mingii pentru o utilizare ulterioară. Preluarea în tehnica individuală a jucătorului de fotbal constituie un factor dinamic în fotbalul actual. La baza tuturor preluărilor stau două legi mecanice şi anume: amortizarea şi ricoşarea. Preluările se fac cu toate segmentele corpului, cu excepţia braţelor. Din punct de vedere al execuţiilor, preluările sunt următoarele: a) Preluare cu laba piciorului prin amortizare - Cu partea interioară - Cu partea exterioară - Cu şiretul plin, cu talpa b) Preluare cu talpa prin ricoşare c) Preluare cu coapsa prin amortizare d) Preluare pieptul prin amortizare e) Preluare cu capul prin amortizare f) Preluare cu abdomenul prin amortizare g) Preluare cu gambele din ricoşare Preluarea mingilor rostogolite se face în general numai cu laba piciorului sau cu talpa, folosind partea interioară sau exterioară a labei piciorului, răsucind piciorul cu care se face preluare din şold, umărul opus este adus uşor înainte, piciorul de sprijin uşor flexat din genunchi, laba piciorului cu care se execută preluarea trebuie să aibă axul longitudinal perpendicular pe direcţia de venire a mingii. Preluarea mingilor cu traiectorie înaltă are ca bază biomecanică amortizarea executată de segmentul corpului cu care mingea vine în contact. Preluarea mingii cu laba piciorului prin amortizare se foloseşte la mingile venite cu traiectorie înaltă şi poate fi executată direct din aer sau când ricoşează din sol. Preluarea mingii cu şiretul plin prin amortizarea constă prin ridicarea piciorului cu care 15

se face preluarea spre înainte cât mai sus fără mişcări de răsucire. La contactul cu mingea, piciorul se retrage rapid înapoi, amortizând contactul, mingea putând fi transmisă direct unui coechipier fără a mai cădea, continuând acţiunea cu o pasă sau cu conducerea mingii. Preluarea mingii cu coapsa prin amortizare în cadrul căreia piciorul este relaxat de la genunchi, în funcţie de traiectoria mingii, la contactul cu mingea coapsa se lasă în jos (pentru amortizarea vitezei mingii), concomitent cu mingea piciorul se aduce la verticală. Preluarea mingii cu pieptul se foloseşte la mingile cu traiectorie razantă la înălţimea pieptului sau la mingile venite cu traiectorie înaltă. În primul caz, trunchiul este uşor înclinat înainte pentru ca la contactul cu mingea pieptul să aibă posibilitatea să se retragă puţin, amortizând viteza mingii. Greutatea corpului este repartizată pe ambele picioare, iar braţele lateral în sus. În momentul contactului cu mingea şi odată cu retragerea trunchiul se lasă în jos. La mingile care vin cu traiectoria înaltă, trunchiul este arcuit din şold, picioarele flexate din genunchi, braţele lateral, iar capul uşor împins înainte. La contactul cu mingea se execută o extensie mai mare a corpului, care amortizează şocul mingii. Preluarea mingii cu capul prin amortizare se foloseşte la mingile cu traiectorie înaltă în care genunchii sunt uşor flexaţi, braţele lateral, capul uşor împins înainte. La contactul cu mingea, capul se retrage, accentuându-se flexia unui genunchi, contactul cu mingea făcându-se cu mijlocul frunţii. Preluarea mingii cu abdomenul se foloseşte la mingile cu traiectorie semiînaltă, la nivelul abdomenului. La contactul cu mingea se execută o absorbţie a abdomenului, concomitentă cu îndoirea trunchiului din şold şi ducerea unui picior înapoi, fapt care va atenua şocul contactului şi mingea va cădea jos lângă jucător. Preluarea mingii cu talpa din ricoşare se execută cu laba piciorului ridicată cu vârful în sus. Genunchiul este uşor îndoit şi corpul puţin aplecat. În funcţie de viteza mingii, la contactul cu aceasta, piciorul va fi retras sau împins înainte. Preluarea cu gambele din ricoşare este o metodă utilizată, în special pe un teren alunecos. Greutatea corpului este repartizată pe ambele picioare aşezate paralel, genunchii flexaţi şi ridicat pe vârfuri. Mingea ia contact din ricoşeu, în unghiul format de sol cu gambele şi se pierde din viteză. Preluările se utilizează pentru intrarea în posesia mingii, pentru schimbarea traiectoriei mingii, precum şi pentru pregătirea altor acţiuni cu mingea(conducere, dribling, centrare,fin)

16

Deposedarea adversarului de minge Prin aceasta se urmăreşte scoaterea mingii din posesia adversarului şi este un element tehnic utilizat de toţi jucătorii indiferent de post, atunci când echipa se află în apărare. Procedeele tehnice de deposedare sunt clasificate în funcţie de poziţia jucătorului care face deposedarea faţă de jucătorul care se află în posesia mingii, astfel: - Deposedarea prin atac din faţă - Deposedarea prin atac din lateral - Deposedarea prin atac din spate Deposedarea prin atac din faţă este un procedeu compus din trei faze: 1. Tatonarea acesta presupune apropierea de jucătorul cu minge şi găsirea momentului favorabil de deposedare propriu-zisă(când atacantul îşi depărtează mingea de picior). 2. Declanşarea deposedării prin o acţiune promptă. 3. Luarea contactului cu mingea şi cu adversarul prin interpunerea interioară, dar hotărâtă cu umărul în adversar pentru a-l dezechilibra şi a-i scoate mingea de sub control. Deposedarea prin atac lateral se realizează în lupta directă cu adversarul şi constă în atacarea din lateral a jucătorului cu minge prin interpunerea piciorului la minge concomitent cu aplecarea trunchiului spre exterior, iar braţul de lângă adversar va fi lipit de corp şi celălalt întins lateral pentru echilibru. Deposedarea se poate face şi print-o alunecare din lateral. Deposedarea prin atac din spate, acest procedeu este folosit când atacantul a depăşit apărătorul şi constă în interpunerea unui picior al apărătorului între minge şi procesor atunci când distanţa permite. Un alt mod de deposedare se face prin alunecare şi constă în ducerea unui picior sub forma unei alunecări între picioarele atacantului sau lateral, îndepărtând mingea de la adversar. Deposedările sunt procedee tehnice specifice apărătorului, dar sunt cunoscute de toţi jucătorii şi folosesc la : intrarea în posesia mingii, temporizarea acţiunilor de atac ale adversarului, precum şi la destrămarea atacurilor adverse. Păstrarea şi protejarea mingii Este un alt element tehnic prin care jucătorul aflat în posesia mingii o păstrează şi o protejează, ferind-o de intervenţia adversarului. Ea este combinată cu alte elemente tehnice(conducere , preluare, fentă), şi are un caracter complex în funcţie de situaţia tactică. Protejarea mingii se face atât pe loc cât şi în timpul conducerii acesteia şi constă într-o

17

succesiune de mişcări executate cu picioarele şi corpul prin interpunerea acestora între adversar şi minge. Ca indicaţie metodică de bază trebuie întotdeauna ca între minge şi adversar să se interpună un segment al corpului. Mingea va fi condusă totdeauna cu piciorul opus plasamentului adversarului. Se va folosi forţa corpului pentru a nu da adversarului posibilitatea să acţioneze uşor asupra mingii. Conducerea mingii Este elementul indispensabil jocului de fotbal şi mai ales, al celui individual. În practică se deosebesc trei procedee de bază în conducerea mingii: - Cu interiorul labei piciorului - Cu exteriorul labei piciorului - Cu şiretul plin Aceste modalităţi de conducere presupun permanentul contact al labei piciorului cu mingea. La marii jucători conducerea mingii se mai poate face şi prin lovituri succesive ale mingii cu coapsa, umărul, pieptul, capul, dar acestea sunt întâlnite mai rar. Conducerea mingii cu interiorul labei piciorului constă în împingerea mingii cu interiorul labei piciorului prin lovituri succesive, laba piciorului fiind uşor îndreptată înspre afară, genunchiul este puţin depărtat de axa longitudinală a corpului şi flexat. Mişcările braţelor, care sunt uşor depărtate de trunchi, sunt naturale, ca la alergări. Conducerea mingii cu exteriorul labei piciorului această metodă foloseşte aceleaşi mişcări ca precedenta, cu deosebirea că laba piciorului este mai relaxată şi acoperă mai mult mingea, având o suprafaţă de contact mai mare. Conducerea mingii cu şiretul plin constă în împingerea mingii prin lovituri succesive cu mijlocul şiretului, laba piciorului fiind puţin înclinată în jos, glezna destul de mobilă, iar genunchiul uşor flexat şi rămânând paralel cu axul longitudinal al corpului. Ca utilizare tactică, în timpul jocului conducerea mingii foloseşte pentru: apropierea de poarta adversă, demarcarea coechipierilor, schimbarea direcţiei de atac şi depăşirea adversarului. Mişcările înşelătoare Mai sunt cunoscute şi sub denumirea de fente. Acestea reprezintă exerciţii tehnice complexe care constau din mişcările efectuate cu picioarele, corpul şi chiar şi cu privirea, executate de posesorul mingii, ci scopul de a induce în eroare adversarul care îl atacă, pentru a putea rămâne in continuare în posesia mingii, a pasa, pătrunde sau finaliza.

18

O clasificare a acestora ar putea fi: fără minge şi cu minge. Din punct de vedere al execuţiei pot fi statice sau dinamice, cu trunchiul, cu piciorul, cu capul, iar din punct de vedere al poziţiei adversarului care atacă, pot fi din faţă, din lateral, sau din spate. Această tehnică este utilizată la intrarea în posesia mingii şi protejarea ei, la depăşirile individuale, la schimbarea direcţiilor de joc, la finalizare. Execuţia mişcărilor înşelătoare cuprinde de obicei 2 faze : o de simulare o de acţionare decisivă. Faza de simulare urmăreşte : - dezechilibrarea adversarului - reacţii inadecvate ale apărătorului (mişcări, direcţii de mişcare, mijloace tehnice necorespunzătoare). Faza de acţionare decisivă urmăreşte : - valorificarea dezechilibrării adversarului, a efectului acţiunii de simulare - execuţia procedeelor tehnice sau a lanţurilor tehnice iniţial intenţionate. Scopul mişcărilor înşelătoare este deci de a dezechilibra, de a deruta adversarul în efortul acestuia de a anticipa sau reacţiona cu mijloace adecvate la acţiunea executantului. Transmiterea mingii Lovirea mingii cu piciorul este un element tehnic de bază al jocului, fără de care fotbalul nu s-ar putea desfăşura, este esenţa jocului, constituind baza pentru alte elemente tehnice specifice cum ar fi: preluarea, conducerea mingii, pasarea, finalizarea. Se deosebesc mai multe procedee tehnice de lovire a mingii: - Lovirea mingii cu interiorul labei piciorului - Lovirea mingii cu şiretul plin - Lovirea mingii cu şiretul interior - Lovirea mingii cu exteriorul labei piciorului - Lovirea mingii cu vârful labei piciorului - Lovirea mingii cu călcâiul - Lovirea mingii prin deviere - Lovirea mingii cu genunchiul - Lobarea mingii cu piciorul

19

- Lovirea mingii din demi-vole - Lovirea mingii din vole - Lovirea mingii din forfetare Lovirea mingii cu capul este tot un element specific jocului de fotbal şi poate fi folosit ca mijloc de finalizare, pasare sau degajare. Elementele comune tuturor procedeelor de lovire a mingii cu capul sunt următoarele: poziţia pentru luarea elanului, mişcarea trunchiului înapoi, pregătitoare pentru aplicarea loviturii, poziţia braţelor şi revenirea în poziţie normală. Din punct de vedere al poziţiei pe care o are jucătorul în momentul lovirii mingii, deosebim următoarele procedee: a) Lovirea mingii cu capul de pe loc b) Lovirea mingii cu capul din deplasare c) Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior d) Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe ambele picioare e) Lovirea mingii cu capul din plonjon Din punct de vedere al direcţiei, distingem: a) Lovirea mingii cu capul spre înainte b) Lovirea mingii cu capul spre lateral c) Lovirea mingii cu capul spre înapoi Lovirea mingii cu capul poate fi utilizată ca procedeu de pasare, schimbare a direcţiei de joc, respingere, degajare sau finalizare. Aruncarea mingii de la margine Este un procedeu de punere a mingii în joc când aceasta a părăsit liniile laterale ale terenului. Se execută cu două mâini de deasupra capului, precedată de o pronunţată extensie a trunchiului şi flexia picioarelor. Este o aruncare azvârlită, în care obligatoriu picioarele nu pot fi desprinse de pe sol, putând fi executată cu elan de 2-3 paşi sau de pe loc, cu picioarele pe aceeaşi linie sau cu un picior înainte.

20

3.3. Tehnica jocului portarului Datorită importanţei şi specificului postului, jocul portarului prezintă o tehnică cu anumite particularităţi determinate de faptul că, spre deosebire de jucătorii de câmp care nu au voie să joace mingea cu mâna, în schimb portarul poate face acest lucru. Conţinutul tehnicii portarului se referă la următoarele elemente: POZIŢIA FUNDAMENTALĂ care poate fi: înaltă, medie sau joasă. În funcţie de distanţa şi locul în care se află mingea la un moment dat, portarul va utiliza una din poziţiile prezentate. Poziţia de bază folosită de portar când mingea se aproprie de careul 16 m este cu trunchiul uşor aplecat înainte, picioarele la lăţimea umerilor uşor flexate din genunchi, cu greutatea trunchiului repartizată pe ambele picioare, braţele flexate din cot şi cu privirea permanent la minge. Din această poziţie portarul poate întreprinde cu uşurinţă orice intervenţie asupra mingii. (ANEXA 3) DEPLSAREA ÎN TEREN se realizează prin: -

Porniri – opriri

-

Cu pas adăugat

-

Cu pas încrucişat

-

Alergare înainte – înapoi cu spatele 10-15 m

-

Schimbări de direcţie din alergare

-

Întoarceri

-

Sărituri pe unul sau ambele picioare, cu sau fără elan

-

Căderi, rostogoliri, ridicări, plonjon

Deplasările în teren fac parte din tehnica jocului portarului şi sunt compuse din variante de mers, alergări pe fondul cărora se pot executa se pot sărituri, căderi, ridicări şi care se combină în funcţie de situaţia de joc. Aceste deplasări sunt condiţionate de deplasările adversarilor cu mingea, de distanţa la care trebuie să intervină portarul. PRINDEREA MINGII se realizează prin următoarele procedee: Prinderea mingii venită pe jos din faţă, fără plonjon în cadrul acestuia întâlnim două poziţii de prindere a mingii, şi anume: a) Prinderea mingii cu picioarele întinse pe aceeaşi linie(paralel). Poziţia adoptată de portar este cu picioarele paralele şi întinse, cu aplecarea trunchiului înainte, braţele înaintea picioarelor

21

cu palmele orientate în direcţia mingii, membrele superioare având rolul de prindere a mingii. b) Stând într-un genunchi. În acest caz, poziţia este aplecată spre înainte, greutatea corpului trecută aproape în întregime pe piciorul de sprijin care este puternic flexat din genunchi. Celălalt picior rămâne îndoit aproape până la pământ, răsucit lateral şi aşezat în apropierea genunchiului piciorului de sprijin. Braţele sunt întinse spre sol între picioare, între picioare, întâmpină mingea şi o conduc prin îndoire spre abdomen sau piept. Prinderea mingii venită pe jos din lateral, fără plonjon, presupune că portarul execută în prealabil o deplasare laterală prin paşi adăugaţi sau încrucişaşi în direcţia mingii, celelalte mişcări ala trunchiului şi braţelor executându-se ca la procedeele descrise anterior. Prinderea mingii venită la înălţimea genunchiului, fără plonjon, în cadrul acestui procedeu portarul flexează genunchii, apleacă trunchiul înainte, braţele sunt întinse în întâmpinarea mingii, uşor îndoite din cot. Când mingea ia contact cu palmele este dusă la piept concomitent cu revenirea la poziţia normală. Prinderea mingii venită la înălţimea abdomenului, fără plonjon la acest procedeu poziţia trunchiului este uşor aplecată înainte, picioarele uşor flexate din genunchi, braţele flexate din articulaţia cotului cu palmele orientate înainte. La contactul mingii cu regiunea abdominală se produce o retragere a abdomenului(pentru amortizarea şocului), braţele acoperă mingea concomitent cu acoperirea cu pieptul, formând o cavitate de unde mingea nu mai poate ricoşa. Prinderea mingii venită la înălţimea pieptului în cadrul acestuia portarul se ridică uşor pe vârfuri în uşoara extensie, la contactul cu mingea, un braţ va fi dedesubtul mingii, celălalt deasupra ei. Prinderea mingii cu traiectorie înaltă. Picioarele sunt depărtate la lăţimea umerilor, uşor flexate din genunchi, braţele ridicate la înălţime, orientate spre direcţia mingii cu degetele răsfirate. La contactul cu mingea se face o împingere a picioarelor cu extensia genunchilor, urmată de tragerea rapidă a mingii la piept. În funcţie de direcţia din care vine mingea, portarul execută o deplasare în direcţia ei cu paşi adăugaţi. Prinderea mingii din plonjon BLOCAREA MINGII Este un procedeu folosite mai ales la acţiunile individuale ale atacanţilor şi constă în interpunerea corpului portarului printr-un plonjon cu fază de zbor foarte scurtă spre minge. Blocarea se poate face numai cu braţele sau cu folosirea braţelor şi a corpului pentru o siguranţă

22

BOXAREA MINGII Acest procedeu este utilizat de portar la şuturi foarte puternice, când singura soluţie de evitare a golului este reflexul braţelor portarului care, cu o mână sau cu ambele cu pumnii strânşi, acesta intervine în traiectoria mingii respingându-o. procedeul se poate face de pe loc sau din mişcare(săritură), în funcţie de traiectoria mingii şi se foloseşte la mingile care se îndreaptă spre poartă sau trec paralel cu poarta. DEVIEREA MINGII Este un procedeu de schimbare a traiectoriei mingii în ultimul moment, pentru a nu o lăsa să intre în poartă sau pentru a nu dejuca centrările atacanţilor. Se execută precedată de săritură sau de pe loc. REPUNEREA MINGII ÎN JOC După prinderea mingii sau după ieşirea ei din teren prin linia de fund, portarul este cel care o repune în joc. Repunerea mingii în joc poate fi pusă în joc prin: lansare rostogolită, aruncare pe deasupra umărului, lansare laterală, prin rotarea braţelor. Repunerea mingii în joc prin lansare de jos. Se execută de pe loc sau cu elan şi constă în lansarea mingii pe lângă genunchi prin pendularea braţelor înapoi-înainte. Este o degajare precisă şi se execută de regulă de la distanţe de până la 10 m. Repunerea mingii în joc prin aruncarea pe deasupra umărului. Este cea mai precisă degajare pe care o execută portarul de la distanţe medii, 20-25 m, executându-se cu un elan de 2-3 paşi, cu mâna dusă deasupra umărului ca la handbal. Repunerea mingii în joc prin lansare laterală. Mişcarea este asemănătoare lansării discului, prin ducerea braţului cu mingea înapoi, concomitent cu răsucirea trunchiului în aceeaşi direcţie, urmată de o răsucire rapidă cu fandare pe piciorul opus braţului de aruncare care se duce dinapoiînainte prin lateral, cu blocarea bazinului, mingea fiind lansată. Procedeul se foloseşte la transmiterea mingii la distanţe mari. Repunerea mingii în joc prin rotarea braţului. Mingea se repune în joc printr-o mişcare de rotarea a braţului dinapoi-înainte pe verticală, pe deasupra umărului, transmiţând mingea în direcţia dorită. Poate fi executată de pe loc sau cu elan de 2-3 paşi. Repunerea mingii în joc cu piciorul. Este unul din elementele tehnice de bază în jocul

23

portarului şi poate fi executată în trei modalităţi: 

Repunerea mingii de pe sol – de pe loc sau din rostogolire



Repunerea mingii din drop



Repunerea mingii din vole

Repunerea mingii de pe sol, statică sau din rostogolire, se efectuează în situaţia când mingea a părăsit terenul de joc în out de poartă. Repunerea mingii în joc din drop, ca şi cea din vole, se utilizează la transmiterea mingii la distanţă mare şi la declanşarea contraatacului.

24

ANEXA1

25

ANEXA 2

26

ANEXA 3

27

Bibliografie: 1. Constantinescu, Dan. Honceriu, Cezar. Enache, Petronel. “Fotbal: Teoria jocului”, Editura Cantes, 2004. 2. Constantinescu, Dan, “Fotbal-curs de bază”, Editura Universităţii “Al. I. Cuza” , Iaşi, 1995. 3. Stoica, Doru. “ Fotbal – tehnica jocului”, Editura Sitech, Craiova, 1999 4. Stoica, Doru. “ Fotbal : teoria jocului şi a antrenamentului sportiv modern”, Editura Editis, Bucureşti, 2007 5. Ionescu, Ion. Dinu, Cornel. “Fotbal : concepţia de joc”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984. 6. Ionescu, Mihai. Tudoran, Mircea. “Fotbal : de la A la Z : fotbalul românesc de-a lungul anilor”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984.

28