Aparitia Si Evolutia Istorica A Impozitelor Si Taxelor. (Conspecte - MD) [PDF]

Zitiervorschau

Apariţia şi evoluţia istorică a impozitelor şi taxelor „Constituirea statului modern s-a înfăptuit prin implementarea impozitului, sau mai exact, prin reglementările legale privind dreptul de a încasa aceste plăţi.” (A. Müller) Impozitele au o istorie indisolubilă de cea a omenirii, evoluând de la sacrificii arhaice spre dări forţate, iar pe urmă devenind vărsăminte obligatorii. Primele forme de impozite au fost menţionate încă în Vechiul testament astfel: „Toată dijma de la pământ, din roadele pământului şi din roadele pomilor este a Domnului, sfinţenia Domnului. Toată dijma de la boi şi de la oi şi tot al zecelea din câte trec pe sub toiag este oferit Domnului.” (Levit,27,30 şi 32). Dumnezeu a stabilit prin cartea prorocului Moise o condiţie clară şi obligatorie pentru oameni - a dărui a zecea parte din venituri bisericii, pentru binele lor şi al societăţii. Nerespectarea acestei reguli nu prevedea pedepse materiale, ci „doar pierderea veşniciei prin moartea sufletului.” Pe de altă parte oamenii din cele mai vechi timpuri căutau modalităţi de acumulare a unor mijloace necesare pentru a întreţine şi a dezvolta statul în care vieţuiau. Un mijloc din cele mai eficiente şi mai rapide de a se îmbogăţi peste noapte şi de a căpăta peste noapte plăţi de la cei învinşi erau acţiunile de cotropire prin războaie. Se jefuia tot ce era posibil în timpul cotropirii, apoi se stabileau biruri - plăţi obligatorii periodice pentru cei învinşi. În Roma antică cetăţenii ţării erau scutiţi de impozite. Plăţi obligatorii la stat achitau doar robii, străinii şi iobagii. Însă mijloacele acumulate de la ei nu erau suficiente şi atunci conducătorii statului inventau diverse plăţi obligatorii pentru cetăţeni. Drept exemplu pot servi plăţile obligatorii pentru cetăţenii Romei purtători de nădragi , taxele pentru veceuri publice etc. Apariţia evoluţiei impozitelor pe teritoriul ţării noastre se caracterizează, de altfel în toate statele europene, ca un proces complex şi de durată, care a început odată cu destrămarea comunei primitive, apariţia proprietăţii private şi scindarea societăţii în clase sociale, dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor marfă - bani, apariţia statului şi crearea aparatului de stat menit să rezolve antagonismele dintre clase, să apere interesele celor mai puternici din punct de vedere economic. Dacia romană era administrată de procurator care avea atribuţii şi de încasare a dărilor. Dările cele mai importante erau tributum soli (impozitul funciar), tributum capitis (capitaţia), vicesima hereditatum (darea succesorală), vicesima libertatum (darea de eliberare a sclavilor ), conductor commercorum (darea întreprinzătorilor

comerciali), conductores pescui et salinarum (pentru arendarea păşunilor şi salinelor). În prima fază de formare a statului feudal, unde predomina economia naturală închisă, au proliferat o sumedenie de dări: -

sferturile sau civerturile, care se strângeau sub forma clisei;

-

dijmăritul sau desetina (din zece una);

-

albinăritul era darea pe stupi, pe miere şi pe ciara de albine;

-

goştinăritul, darea asupra porcilor;

-

vinăritul sau vinăriciul era o dare pe vadra de vin;

-

podgonăritul a fost un impozit trecător asupra străinilor care aveau terenuri plasate cu viţă de vie (a fost introdus în anul 1662);

-

pripăşitul era o taxă asupra vitelor de pripas prin sate (era mai mult o amendă decât un impozit);

-

tutunăritul era un impozit ce se plătea asupra terenurilor cultivate cu tutun;

-

fumăritul era un impozit de capitaţie, deoarece se punea asupra fumurilor (coşurilor ) de la case;

-

oieritul era o dare pe oi;

-

văcăritul, introdus în anul 1580, era o dare percepută pe boi, vaci, cai, cunoscută şi sub numele de cunuţă;

-

căminăritul era o dare asupra vinului vândut în târguri;

-

săpunăritul, darea pe săpun, percepută de la cei ce fabricau săpun destinat comercializării;

-

măjăritul, dare asupra peştelui, proaspăt sau sărat plătită de vânzătorii de peşte;

-

năpasta, introdusă de domnitorul Alexandru Mircea în anul 1577, era o dare suplimentară, care le încărca pe cele existente.

Pe lângă aceste dări mai erau unele deosebit de apăsătoare, pentru a satisface pretenţiile turceşti (mucale, bairam, peşcheş) ale împăratului, ţarului sau hanului (plocon) etc. Dările fiind foarte variate şi grele, deseori contribuabilii făceau contestaţii cerând o înţelegere cu fiscul asupra unor sume pe care să nu le plătească, deoarece noile biruri erau foarte grele şi nu puteau fi suportate. În asemenea situaţii, câteodată, domnul se îndura şi decreta aşa-numita ruptura (amnistia fiscală). Exploatarea, dezordinea şi abuzurile, bătăile şi schingiuirile la care erau supuşi ţăranii l-au făcut pe consulul Angliei din Principate, între anii 1814- 1821, să remarce că

“nu există popor în lume care să fie mai apăsat de despotism şi copleşit de dări, ca ţăranul din Moldova…”.¹ Regulamentele organice, adoptate în ianuarie 1832 pentru Moldova desfiinţează toate dările, ―preexistente‖, în locul lor introducând capitaţia – impozit direct şi personal pe cap de locuitor, la care erau supuşi ţăranii, mazilii (descendenţii familiilor boiereşti de rangul al doilea) şi muncitorii din oraşe şi târguri precum şi patenta – un impozit direct şi fix (deci, neraportat la venit), stabilit pe clase la care erau supuşi meseriaşii şi negustorii. Un alt moment destul de important a fost Convenţia de la Paris (1858), care a introdus în domeniul financiar – bancar principiile: nullum impositum sine lege şi unitatea bugetară şi executarea provizorie pe baza bugetului prezent (nici un impozit nu va putea fi înfiinţat sau adunat dacă nu va fi consimţit de Adunare.² În urma unificării politice şi administrative a Principatelor române şi mai târziu, după crearea statului român modern, sistemului impozitelor era următorul:

1. – Wilkison, Tableau de la Moldavie, p.140. citat de I.M.C. Aslan, Tratat de finanţe. Tipografia Unitară Romană, Bucureşti, 1925, p. 13 – 17. 2 - Convenţia de la Paris, art. 25, colecţia Hamangiu, vol.II.

-

impozitul funciar, înfiinţat în timpul domnitorului Al. I. Cuza, mai întâi în Moldova (1859), apoi în Muntenia (1860), unificat (1862), şi desfiinţat prin reformele din 1921 şi 1923;

-

contribuţia personală şi contribuţia pentru poduri, menţinută până în anul 1877, când se desfiinţează şi se înlocuieşte cu contribuţia pentru căile de comunicaţie;

-

impozitul pe mâna moartă (imobile), înfiinţat de domnitorul A. I. Cuza;

-

impozitul pe salariu, înfiinţat în 1877, desfiinţat în anul 1891 şi reînfiinţat în 1900, când au fost impuse salariile funcţionarilor particulari;

-

impozitele pe băuturile spirtoase, înfiinţat în anul 1867;

-

impozitul industrial asupra veniturilor industriale, înfiinţat în anul 1921, care crea unele avantaje excepţionale pentru stimularea industriei naţionale;

-

impozitul profesional asupra veniturilor oamenilor de litere, artă, şi ştiinţă, precum şi asupra veniturilor liber – profesioniştilor ;

-

impozitul succesoral (1921), care a luat locul vechilor taxe succesorale;

-

impozitul pe lux şi pe cifra de afaceri (1921), care, ulterior, ia o amploare din ce în ce mai mare, devenind principalul impozit indirect;

-

impozitul pe automobile, înfiinţat la 1 aprilie 1939.

Legile din anul 1921 şi 1923, legi reformatoare în domeniul fiscalităţii au însemnat trecerea la sistemul modern de impozite, introducând impozitul pe venit. (Sistemul impozitului pe venit propune o anumită procedură de constatare, stabilire şi percepere. Până la ―legea asupra contribuţiilor directe‖ (1923 - reforma N. Titulescu) procedura se aplică numai pentru impozitul pe salarii, un venit real constant, toate celelalte impozite erau aşezate şi încasate printr-un venit ―presupus‖ a fi cel real al proprietăţii şi veniturilor rurale şi urbane. Venitul constant - în concepţia reformei din 1923 este acela pe care contribuabilul îl declară pe bază de dovezi dar fiscul îl stabileşte prin diverse mijloace, considerat ca fiind adevăratul venit). Astfel, în Moldova sistemul fiscal modern propriu economiei de piaţă a obţinut contururile actuale abia în ultimii decenii ai secolului al XX-lea. În societatea sovietică, perioada experimentului comunist, sistemul de impozitare a fost simplificat la maximum, fiind totalmente limitată libertatea producătorului. În aceste condiţii impozitele au devenit doar simple formalităţi. De exemplu impozitul pe venitul persoanelor fizice era achitat doar de unele categorii de persoane. Nu achitau acest tip de impozit funcţionarii, ţăranii. În anii 90 ai secolului XX s-au efectuat reforme radicale în viaţa societăţii. Organizarea şi funcţionarea statului a fost orientată spre aplicarea principiilor economiei de piaţă. În perioada economiei de piaţă statul funcţionează în primul rând pe baza susţinerii lui financiare de către cetăţeni care achită periodic la buget impozite şi taxe obligatorii. Transformarea sistemului fiscal în baza principiilor economiei de piaţă a Republicii Moldova a avut loc prin realizarea a două reforme fiscale, fiecare cuprinzând, respectiv, două şi şase etape. În Constituţia Republicii Moldova, Titlul III, Capitolul III, Articolul 58 este stipulat: „Cetăţenii au obligaţie să contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuieli publice. Sistemul legal de impunere trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Orice alte prestaţii sânt interzise, în afara celor stabilite prin lege.‖

1.1. Aparitia si evolutia istorica a impozitelor. Politica fiscala joaca un rol important in economia de piata prin pârghi ile traditionale de care dispune nu numai in vederea realizarii veniturilor statului, dar si pentru imprimarea sensului si ritmului de dezvoltare econo mica si sociala a tarii. Impozitele si taxele reprezinta mijloacele ce stau la dispozitia statului pentru realizarea veniturilor bugetare si, implicit, pentru asigurarea cheltu ielilor generate de nevoile publice. Problema influentei impunerii asupra cetatenilor, precum si asupra acti vitatilor umane este extrem de vasta si are importanta deosebita pentru in treaga dezvoltare si transformare a vietii economice, sociale si politice. De aceea, pentru guvern

astazi este o adevarata arta, de a sti sa asigure venitu rile statului, fara ca insusirea lor sa insemne o povara care sa zdruncine inte resele private si patrimoniile individuale ale producatorilor contribuabili. 1.1.1. Perioada antica Impozitele sunt cunoscute din antichitate si se presupune ca au aparut pe parcursul evolutiei societatii umane in cadrul primelor formatiuni statale, fiind determinate de necesitatile intretinerii materiale a celor ce exercitau forta publica, indeplinind atributiile autoritare de conducere statala. De la aparitia lor impozitele au fost concepute si aplicate diferit, in functie de dezvoltarea economico-sociala si de cheltuielile publice acceptate in fie care stat. Date despre impozitele si cheltuielile publice din antichitate se cu nosc mai ales din istoria statelor antice grec si roman1. In republicile antice grecesti, ca si in statul antic roman, erau considerate publice cheltuielile pentru asigurarea functionarii organelor de conducere statala, pentru intretinerea si inzestrarea fortelor armate si a ordinii publice, constructia si inarmarea corabiilor de razboi, construirea de drumuri, lucrari a utilitate comunala, pentru temple si serbari religioase ca si pentru distractiile publice. Pentru aceste cheltuieli publice primele resurse erau cele domeniale ob-r:nute prin exploatarea unor bogatii naturale aflate in patrimoniul statului, cum erau, de exemplu, minele de argint si carierele de marmura in republicile grecesri. in completarea resurselor domeniului public, in fiecare din aceste state ■c-i fost instituite impozite diferite, unele ordinare sau curente, altele extraordinare. in statui antic atenian principalul impozit era pretins de la proprietarii de terenuri si alte bunuri. Urmau apoi impozitele asupra veniturilor meseria-s:lor, taxele pentru vânzarea in piata a produsele agricole, precum si de impozitul extraordinar pe veniturile cetatenilor bogati, perceput in timp de jc'.zboi ca o indatorire de onoare a acestor cetateni". in statu! roman antic, in toate etapele de evolutie istorica, principalul ;moczit a fost "tribulum". La inceput acest impozit era perceput numai de la iccu'torii provinciilor cucerite, fiind stabilite fie pe valoarea pamântului "iS-jarit ir. mod individual, fie ca zecime din produsul brut. Ulterior vibutiim a fost extins ca impozit cetatenesc permanent datorat de toti ceta-\t:A\ statului roman ca'"e aveau proprietati imobiliare, iar mai târziu si pentru iyjnun mobile. Concomitent cu tributum se percepea un impozit pe succesiuni. S-a iti-■ rodu^ si un impozit asupra vânzarilor de bunuri, un impozit pe mestesuguri si de asemenea s-au aplicat, temporar, un impozit pe numarul sclavilor si impozitul datorat de celibatari. Aceste impozite din statul atenian si roman sunt o dovada si exemple ale râspândirii si diversificarii in antichitate a procedeului financiar al obligarii persoanelor fizice sa plateasca impozite ca venituri ale statului. 1.1.2. Perioada evului mediu In evul mediu impozitele erau de asemenea diferite de la un stat la altul, n functie de dezvoltarea economico-sociala diferita, precum si de conceptii si traditii proprii. in Anglia, timp indelungat, impozitul principal era cel datorat de catre proprietarii de pamânt: la inceput in raport de intindere si ulterior in functie de venitul obtinut prin exploatare proprie ori arenda. Conceptional, prin iviagna Carta Libertatum din anul 1215 s-a interzis instituirea impozitelor de catre monarhi rara aprobarea parlamentului. In acelasi secol, a fost introdus un impozit pe venit diferentiat pentru nobili, preotime si tarani, iar in secolele urmatoare au fost instituite impozite pe cladiri, pe veniturile mestesugarilor, ca si impozite incluse in preturile de vânzare a sarii, carbunelui, pieilor si a altor bunuri. Sunt interesante si datele privind impozitele si organizarea fiscala aplicata in Republica Florenta din Italia in secolele XII-XV. La inceputul acestei perioade exista un impozit pe veniturile cetatenilor bogati, care se percepea pe baza unei "scari" progresive. Mai existau impozite pe succesiuni si taxe vamale la intrarea marfurilor in republica. Impozitul vechi pe venit a fost inlocuit cu impozitul denumit "estimo", aplicat asupra tuturor bunurilor cetatenesti care erau inscrise in "registro del estimo'" pe baza 1■wuujt.iic

ivsqit 'a nospur» - traduiclion, franc.ii.-v. Parts, Lib. Ed. M. Girară, 1913, p.20-38.

declaratiilor contribuabililor, care, daca se constatau a fi inexacte, erau sanctionate cu o dezonoranta, stergere a celui gasit in culpa de pe lista votantilor la alegerile organelor comunale. Dupa aproape trei secole "estimo" a fost modificat conform cerintelor de impunere a averilor, mai ales ale comerciantilor si bancherilor, care erau evaluate separat de mai multi agenti fiscali. Pe lânga acestea, in Florenta de atunci se mai pastrau impozitele pe succesiuni, pe vânzarea unor bunuri precum si taxele vamale. 1.1.3. Epoca moderna. in ultima perioada a evului mediu, in conditiile dezvoltarii mestesugurilor si manufacturilor, ca si a comertului, diversificarea veniturilor cetatenilor a oferit statelor posibilitatea sporirii numarului si a felurilor impozitelor. Aceasta sporire a fost determinata si de cresterea cheltuielilor publice pentru organele de stat aflate intr-o anumita etapa de dezvoltare — ca autoritati si servicii publice de administratie si justitie, precum si pentru ordinea publica si intretinerea armatei. Unul din exemple mai convingatoare privind sporirea numarului si felului impozitelor 1-a oferit Franta, in care monarhii au pastrat pâna la Revolutia din 1789 dreptul de a institui impozite si, in consecinta, categoria acestora incepea cu impozitul "Ia taille" in variantele reale - datora de proprietarii de terenuri, si personal - datorat pe veniturile cetatenilor - caruia i se suprapunea impozitul de a douazecia parte din venit, sporit apoi la a zecea parte din venit, precum si capitatia datorata de toti cetatenii in cuantum banesc diferentiat in raport de rangul social. in acelasi timp, in folosul monarhului se datora "patenta" ce reprezinta V A din taxa platita corporatiilor la eliberarea autorizatiilor celor ce exercitau pe cont propriu meserii sau comert. Categoria impozilelo'" mai cuprindea pe cele percepute la vânzarea sarii, tutunului si bauturilor, la tranzactiile si instrainarile de bunuri, ca si impozitele de timbru denumite si de inregistrare, carora li se adaugau diferite taxe. Datorita numarului mare si diversificarii exagerate a impozitelor, Adunarea Constituanta, intrunita dupa Revolutia Franceza din 1789, a decis reforma impozitelor prin inlocuirea privilegiilor avute pâna atunci de nobili si preotime, suprimarea arbitrarului aparatului fiscal, inlaturarea unor impozite pe vânzari ale bunurilor de consum, alte actiuni reformatoare si, inainte de toate, consacrarea dreptului cetatenilor de a consimti liber la stabilirea impozitelor, in acest sens, Constitutia franceza din 1793 a prevazut ca "nici un cetatean nu este dispensat de onorabila obligatiune de a contribui la acceptarea sarcinilor publice, dar conditionat de consimtamântul la aceste contributii"/ Ideea ca impozitele urmeaza sa fie instituite cu consimtamântul contribuabililor a fost preluata de doctrina finantelor publice moderne din statele contemporane. Instituirea impozitelor cu consimtamântul contribuabililor si-a gasit expresia in consacrarile competentei parlamentare de a reglementa impozite si celelalte venituri necesare acoperirii cheltuielilor publice. Aceste venituri contribuie la formarea bugetului, ale carui prevederi sunt destinate satisfacerii cheltuielilor publice: invatamânt, cultura si arta, aparare nationala si ordine publica interna si altele. in economia de piata, actioneaza tipuri specifice de impozite care au fost reglementate si perfectionate si in Republica Moldova. Fiecare dintre aceste impozite indeplineste o anumita functie si are un anumit rol, iar toate impreuna alcatuiesc un sistem de impozite care reflecta atât capacitatea contributiva a platitorilor, cât si stadiul de dezvoltare a unei societati pe plan economic. in perioada actuala, când economia Republicii Moldova este in tranzitie spre economia de piata, se impune un sistem fiscal coerent si eficient, prin introducerea si aplicarea unor impozite devenite operationale, adaptat dezvoltarii economice in cadrul unui sistem elastic, chemat sa raspunda la cresterea economica. in cadrul reformei fiscale trebuie reglementate acele forme de impunere care pot stimula activitatile agentilor economici si ale populatiei in scopul investirii, precum si cele privind stimularea productiei si protejarea exportului si importului. Ca urmare, reforma fiscala presupune o administrare fiscala capabila sa elimine evaziunea fiscala, precum si crearea unui sistem de protectie sociala reala. Ideea de justitie joaca un rol esential in cadrul impozitelor. Atunci când se stabilesc impozitele, este necesar ca aceasta sa se faca cu competenta si profesionalism, cu spiritul de echitate si justitie pentru a nu lovi in contribuabil, fie prin natura sau cuantumul impozitului, fie prin modul arbitrar de percepere.

Principiul echitatii fiscale si justetea impunerii au cele mai multe pre mise de a se infaptui intr-un stat de drept