Istoria Si Evolutia Presei Scrise [PDF]

Zitiervorschau

Universitatea de Vest din Timişoara Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării Specializarea: Jurnalism

Istoria şi tendinţele presei scrise de la început şi până în prezent

Coordonator ştiinţific: Prof. Dr. Viorel Marineasa

Absolvent:

1

Cuprins

Cuprins……………………………………………………………………..…1 Argument……………………………………………………………………...4 Capitolul 1 Începuturile presei…………………………………………………………….5 1.1 Străbunii ziarului…………………………………………………….5 1.2 Apariţia tiparului…………………………………………………….6 1.3 Primele gazete……………………………………………………….6 1.4 Dezvoltarea presei populare de mare tiraj…………………………..7 1.4.1 Cauzele fundamentale ale progresului presei scrise………………7 1.4.2 Transformarea ziarelor…………………………………………….8 1.4.3 Presa de 1 cent…………………………………………………….8 1.4.4 Presa la 1/2 penny…………………………………………………10 Capitolul 2 Evoluţia presei în România…………………………………………………...10 2.1 Rolul presei………………………………………………………….10 2.2 Începuturile presei în România……………………………………...12 2.2.1 Telegraful Român…………………………………………………12 2.2.2 Revista Transilvania………………………………………………13 2.2.3 Ziarul Adevarul…………………………………………………...13 2.3 Presa românească sub comunism…………………………………...15 Capitolul 3 3 Presa contemporană…………………………………………………..17 3.1 Explozia titlurilor…………………………………………………...18 3.2 Ziarele de partid…………………………………………………….19 3.3 Presa românească post-decembristă………………………………...20 3.3.1 Criza de credibilitate……………………………………………....24

2

3.4 Caracteristici şi tendinţe în presa scrisă şi audiovizual……………..25 3.5 Influenţe şi presiuni politice în presă………………………………..28 3.6 Corupţia din presă…………………………………………………...29 3.7 Codul deontologic al jurnalistului…………………………………...30 3.8 Norme de autoreglare………………………………………………..33

Capitolul 4 4. Studiu de caz: Tabloidizarea presei scrise…….…………………………………36 4.1. Ziarul Libertatea…………………………………………………….38 4.2. Argumente pro şi contra……………………………………………..49 4.3. Presa se muta pe internet…………………………………………….54

3

Introducere

Această lucrare se doreşte a fi o prezentare generală a presei scrise, de la începuturile sale, de la inventarea tiparului şi apariţia primelor gazete, la evoluţia acesteia etapă cu etapă până în zilele noastre şi nu numai. Primul capitol oferă o imagine a apariţiei primelor ziare, progresul acestora, transformările petrecute pentru adaptarea la noile condiţii impuse de cititori. Capitolul doi este axat doar pe evoluţia presei scrise din România. Aici sunt prezentate începuturile presei de pe plaiurile mioritice, care are în frunte publicaţii de renume şi schimbarile acestora în perioada comunistă. În cel de-al 3-lea capitol, presa contemporană ocupă un loc bine definit. Este prezentată presa de după ’89, înfluenţele politice, corupţia, de asemenea şi portretul jurnalistului, aşa cum ar trebui el să fie în practicarea meseriei. Ultimul capitol trateaza tabloidizarea presei scrise ca pe un fenomen. Nonvalori prezentate de presă drept oameni de succes, scandaluri, concepţii despre viitorul presei de calitate, argumente pro şi contra ziarelor tip tabloid. De asemenea este pus în discuţie şi viitorul presei tipărite.

4

Capitolul 1 1. Începuturile presei 1.1 Străbunii ziarului

Nevoia de informaţie este una dintre datele fundamentale ale întregii vieţi sociale. Am putea gasi echivalenţe ale jurnalismului la civilizaţii care nu au cunoscut tiparul. Curiozitatea publicului a suscitat întotdeauna vocaţia povestitorilor de istorii, care de la greci până la trubadurii Evului Mediu, indeplineau funcţia de comunicare şi adeseori şi de informare. Preocuparea de a păstra povestirea marilor evenimente şi de a descrie lumile străine , de la Homer până la cronicarii sfârşitului de Ev Mediu şi de la Herodot la Marco Polo, a dat naştere unor opera care se înrudesc cu reportajele zilelor noastre. Pentru necesităţi administrative, marile ca şi micile imperii ale Antichitaţii sau ale Evului Mediu au creat reţele de colectare şi difuzare de informaţii, prin care mesagerii transmiteau oral sau în scris, noutaţi care puteau fi aduse la cunoştinţa unui public mai mult sau mai puţin larg, prin vocile cele mai diverse, de către vestitorul public sau placarde-afiş. În toate civilizaţiile care au cunoscut scrisul, în limita reţelelor ‘’oficiale’’, corespondenţele private constituiau, pentru comunitaţile organizate şi pentru membrii claselor conducătoare, o sursă periodică de noutaţi care depăşeau cadrul strâns al relaţiilor personale sau profesionale. Dacă este posibila să regăsim în fiecare tip de civilizaţie şi in toate societeţiile organizate ‘’străbuni’’ ai ziarului şi al ziariştilor nu ar fi potrivită folosirea de antecedente atât de îndepartare şi similitudini atât de vagi pentru a explica apariţia presei periodice, ale cărei origini recente sunt atât de precise.(Istoria presei, Albert, Pierre, p.10)

5

1.2 Apariţia tiparului

Între anii 1438 şi 1454, Guttenberg creează, la Strasbourg şi apoi la Mainz, maşina de tipărit, invenţie care se răspândeşte destul de rapid în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea. Aceasta permite copierea rapidă a aceluiaşi text şi oferă scrisului şansa unei difuzări pe care manuscrisul nu o avea. Presa periodică tipărită apare, cu toate acestea, abia peste un secol şi jumătate după invenţia tiparului. Ea a fost precedată de o veritabilă înflorire a scrierilor informative, de tipuri foarte diverse.(Istoria presei, Albert, Pierre, p.12)

1.3 Primele gzete

Încercările de apariţie pe piaţă a unei publicaţii periodice au fost numeroase. Neajunsurile provocate de Războiul de Treizeci de ani au stimulat piaţa gazetelor. În februarie 1597, Samuel Dilbaum a editat la Augsburg un lunar în stilul cronologiilor. La Anvers, tipograful Abraham Verhove a publicat, începând din 17 mai 1605 până în 1607, un bilunar, De Nieuwe Tijdinghen ( Noutaţiile din Anvers ). În 1605, un hbdomandar a văzut lumina zilei la Strasburg; un altul la Wolfenbutel în 1609. În Italia primele gazette periodice au apărut la Florenţa în 1636 şi la Roma în 1640. În Spania, la Madrid, Gaceda datează din 1661. Petru cel Mare a creat prima publicaţie rusă în Sankt-Petersburg, în 1703.( Istoria presei, Albert, Pierre p.14)

6

1.4 Dezvoltarea presei populare de mare tiraj

La finele secolului al XIX-lea şi începutul celui al XX-lea, presa devine un produs de consum current. Ritmul dezvoltarii sale este, bineînteles, variabil ăn funcţie de naţiuni, şi chiar daca raţiunile fundamentaleale dezvoltării sale rămân aceleaşi, presa din fiecare ţară conturând, în funcţie de caracteristicile naţionale şi de circumstanţele istorice, o fizionomie originală, ale cărei trăsături se păstrează chiar şi astăzi. Imaginea presei în lume şi caracteristicile esenţiale ale formulelor jurnalismului, ca şi celeale pieţei presei din fiecare ţară erau, in 1914, foarte apropiate de cele de astăzi, în ţările industrializate cel puţin, căci, în afara lumii occidentale presa mai avea înca multe progrese de făcut, deoarece gradul de dezvoltare al ziarelor se afla, cum este şi acum, în relaţie directă cu occidentalizarea vieţii economice şi sociale. Aceasta a fost, din mai multe puncte de vedere, veritabila vârstă de aur a presei. Piaţa presei s-a aflat în această perioadă, în expansiune constantă şi nu a ajuns, decât poate în Franţa , la saturaţie. Mai ales presa scrisă nu avea, din această perspectivă, nici un motiv de îngrijorare, aceasta fiind singurul mijloc de informare în masă. ( Istoria Presei, Albert, Pierre. p. 60) 1.4.1 Cauzele fundamentale ale progresului presei scrise

Generalizarea învăţământului, democratizarea vieţii politice, creşterea urbanizării, dezvoltarea transporturilor şi a mijloacelor de transmisie şi, în consecinţă directă, lărgirea ariei de informare a ziarelor şi curiozitatea cititorilor, dar şi scăderea preţului de vânzare. Progresul tehnicilor de fabricaţie nu a fost, ca în perioadele precedente, marcat de transformări fundamentale ci de perfecţionări continue, ce au condos la creşterea randamentului tipografiilor şi la scăderea preţului de cost al materiilor prime şi a cheltuielilor. Rotativele au căpătat dimensiuni considerabile şi au ajuns să producă ziare cu un număr mare de pagini intr-un ritm accelerat. În 1914, rotativele moderne asigurau

7

pe mai multe ieşiri aproape 50.000 de exemplare de ziare de 24 de pagini pe oră. ( Istoria Presei, Albert, Pierre, p. 61)

1.4.2 Transformarea ziarelor

Enormele progrese cantitative ale audienţei presei au avut efecte inseminate asupra prezentării ziarelor şi asupra diversificării categoriilor acestora. Paginarea a evoluat considerabil mai ales în ţările anglo-saxone, unde abundenţa, in continuă ascensiune a publicităţii, a fost unul din motoarele acestei evoluţii. Punerea în pagină a evoluat spre o mare varietate. În Statele-Unite, este depăşită pentru prima dată grila coloanelor. Unul dintre efectele revoluţiei industriale şi tehnice a presei în cea de a doua jumatate a secolului al XIX-lea a fost, pe de o parte, diferenţierea mai puternică a tipurilor de cotidiene – ziare populare şi ziare de calitate, ziare pentru abonaţi, din ce ţn ce mai puţin importante şi ziare vândute la număr, ziare specializate (sport, finanţe, viaţă literară) – şi pe de altă parte dezvoltarea considerabilă a presei periodice, de la diverse magazine la reviste de doctrine, în trecere prin publicaţiile specializate, de la ziare dedicate femeii la publicaţii pentru copii. ( Istoria Presei Albert, Pierre, pp. 62-63)

1.4.3 Presa de 1 cent

De la distanţă, fără a ne limita, toată viaţa tumultoasă a acestei prese este caractzerizată de două nume: acela al lui Joseph Pulitzer şi cel al lui William Randolph Hearst. Ziarele pe care ei le conduceau se vindeau cu un cent şi rreprezentau ultima etapă a jurnalismului popular.

8

Pulitzer a avut primele succese ca jurnalist în Saint-Louis, SUA. În 1878 a cumpărat două ziare vechi şi a lansat Saint Louis Post Dispatch, în care a experimentat noul journalism popular al faptelor diverse şi reportaje ,,umane’’, participând curajos la cursele electorale locale. În 1883, a cumparat New York World, exploatând fără limite senzaţionalul. Lăsând multiplele campanii, el reuşeste să îl plseze pe primul loc. În 1886 este nevoit să treaca la preţul de 1 cent. Hearst este fiul unui milionar californian care a obţinut primele succese la ziarul Examiner, pe care i-l cedase tatăl său. În 1895, vine la New York şi lansează, cu 1 cent, New York Journal. Acesta foloseşte din plin influenţa ziarelor sale. Prima lovitură de maestrupe care o dă este declanşarea războiului contra Spaniei din 1898 pe care aproape l-a provocat singur printr-o serie de reportaje despre Cuba şi prin exploatarea exploziei cuirasatului Maine în raza portului Havana. Aceste ziare cu titluri care reţin atenţia, cu ilustraţii abundente, erau bine adaptate la mentalitatea frustă şi la cultura extreme de primară a masei noilor emigranţi. Tot ele au impus cu success formula benzilor desenate, imitaţiile poveştilor fără cuvinte şi a revistelor umoristice europene pentru copii. Unul dintre primele personaje ale acestor benzi desenate, Yellow Kid (1894), a contribuit la supranumirea presei de 1 cent presa galbenă. Alături de succesele cotidienelor, presa de duminică luase un avânt comparabil. Cel mai mare tiraj, 1,5 milioane de exemplare, era deţinut , în 1914, de Saturday Evening Post din Philadelphia. Cât despre magazinele illustrate, ziarele pentru femei, ziarele sportive, numărul şi calitatea lor erau remarcabile. De fapt, ele au servit adesea drept model publicaţilor europene. (Istria Presei, Albert, Pierre, pp. 65-66)

1.4.4 Presa la 1/2 penny

Ziarele de 1 penny şi-au continuat cariera cu reuşite inegale. Daily Telegraph şi-a atins apogeul în 1903 cu un tirajde 300.000 de exemplare. Daily News, trecut la 1 penny

9

era în declin. Standard, ce trecuse la 1 penny în 1858, atinge 250.000 de exemplare în 1890, apoi îşi incepe declinul. Veritabila inovaţie a jurnalismului britanic a venit la jurnalele populare de 1/2 penny. Lord Northcliffe fondează ţn 1896 Daily Mail, unde a practicat formula ,, noului jurnalism’’. Varietatea subiectelor, mult spaţiu acordat faptelor diverse, paginile pentru femei, punere în pagină aerată şi titluri mari, rubrici sportive care se prelungeau prin concursuri cu pronosticuri. Succesul a fost răsunător: de la un tiraj de 400.000 de exemplare în 1898, la 1 milion în 1901.(Istoria Presei, Albert, Pierre, p.68)

10

Capitolul 2 2. Evoluţia presei în România

2.1 Rolul presei

Funcţiile presei sunt urmatoarele: de transmitere a informaţiei, de educaţie, de formare, influenţare şi de manipulare a opiniei publice, de divertisment. Funcţia de educaţie: conţinutul informaţiei şi modul de prezentare contribuie la educarea publicului. Funcţia de educaţie se realizează prin: acţiuni de popularizare a ştiintei şi culturii (de exemplu majoritatea emisiunilor transmise de Radio România Cultural, Radio România Muzical, diverse emisiuni de pe diverse posturi TV - de exemplu Teleenciclopedia, Atlas, Drumuri europene, Din viata animalelor la TVR1 si TVR2, Infomania - emisiune cu noutăţi din domeniul informaticii, emisiunile transmise de canalele internaţionale Discovery - reportaje ştiinţifice, istorice, National Geographic, Animal Planet - informaţii despre viaţa animalelor). De asemenea şi presa scrisă conţine informaţii din diverse domenii care contribuie la educarea populaţiei (de exemplu revistele culturale ca Romania literara, Secolul XX, Magazin istoric), revistele cu caracter ştiinţific (Arborele lumii, Terra), reviste şi ziare cu informaţii economice (Revista economică, Ziarul financiar, etc.) Funcţia de relaxare, divertisment: apariţia în presa scrisă a unor publicaţii care au un astfel de conţinut (Revista Rebus), diverse ziare şi reviste pe teme sportive, reviste si ziare de divertisment, emisiuni de divertisment la Radio sau TV - de exemplu Happy Hour la PROTV, Morning zu la Radio ZU etc.). Funcţia de formare, influenţare şi manipulare a opiniei publice: conţinutul informaţional relativ la un anume subiect de interes general, de exemplu din domeniul politic, economic sau social transmis în mod asemănator sau identic prin mai multe mijloace de comunicatie (ziar, radio, TV, Internet) poate forma şi/sau influenţa opinia celor care recepţionează acea informaţie. Daca acea informaţie este eronată sau deformată, atunci se poate vorbi de manipularea opiniei publice. De exemplu să luam o

11

informaţie din domeniul economic: preţul gazelor naturale va creşte ca urmare a pierderilor înregistrate în transportul şi furnizarea acestora în lunile în care temperatura a fost foarte scazută. Această ştire nu poate fi verificată de către cetăţeni deoarece ei nu cunosc problema respectivă şi nu li se furnizează toate datele care au dus la o astfel de decizie de creştere a preţului gazelor naturale. Însa oamenii pot face legatura cu alte informaţii pe care le-au primit sau cu experienţe trăite direct şi pot avea în această problemă anumite indoieli; în condiţiile în care ţara noastră are o rezervă de gaze, în condiţiile în care numărul consumatorilor industriali a scazut la mai mult de jumatate fată de anul 1990, iar în alte ţări fară resurse, preţul gazelor şi în general preţul energiei este mai mic, concluzia logică ar fi aceea că şi în România preţul energiei şi al combustibililor ar trebui să scadă. Datorită nefurnizării, tăinuirii, unor informaţii importante relativ la acest subiect, putem vorbi de o "manipulare a opiniei publice" în scopul prevenirii unor manifestaţii şi acţiuni de protest fată de aceste măsuri economice. (http://www.realitatea.net/tag/rolul-presei_164636/)

2.2 Începuturile presei în România

Începuturile presei româneşti datează încă din prima jumătate a secolului al XlXlea iar pornind de la teza lui Nicolae Iorga, conform căreia "istoria ziaristicii ardelene este cea mai frumoasă pagină din istoria Ardealului de o sută şi mai bine de ani încoace", lucrarea "tinde să înfăţişeze întreaga plajă a presei româneşti de pe teritoriul Transilvaniei şi din principalele oraşe din afara graniţelor în care s-au înregistrat încercări de a dura o

12

presă naţionaă, de a oferi un cadru prielnic manifestărilor cultural-literare şi de a susţine, într-un fel sau altul, cauza naţională" 2.2.1 Telegraful Roman Este ziarul cu cea mai lungă existenţă din istoria presei româneşti şi este ziarul cu cea mai lungă apariţie din această parte a Europei. Primul număr a apărut la 3 ianuarie 1853 sub îndrumarea lui Andrei Saguna, episcop devenit din 1864 mitropolit al Transilvaniei până la moartea sa în 1873. Număr de număr sunt publicate versuri din creaţia poetica a lui Eliade, Bolliac, Gr. Alexandrescu, Rosetti, Anton Pann, Bolintineanu, precum şi poeţi moldoveni: Asachi, Negruzzi, Alecsandri, C. Negri. În cuprinsul ziarului au fost consemnate la vremea lor şi marile evenimente istorice prin care a trecut poporul român: Unirea Principatelor (1859), Independenţa de Stat (1877), primul Război Mondial şi Marea Unire (1918) precum şi al doilea Război Mondial şi pierderea Basarabiei şi a Bucovinei. Pe timpul dictaturii comuniste ziarul a trăit cele mai nefaste vremuri fiecare număr fiind cenzurat de organele de partid. De la Saguna si pana in prezent, toţi mitropolitii Transilvaniei au fost îndrumători direcţi ai Telegrafului Roman, ei i-au desemnat pe redactori şi au vegheat la păstrarea specificului acestei publicaţii.

2.2.2 Revista Transilvania A apărut începand cu ianuarie 1868, sub conducerea lui George Bariţiu, care era deja consacrat ca om politic, revoluţionar, întemeietor al presei româneşti din Transilvania, cărturar patriot, cel dintâi jurnalist român al secolului al XlX-lea.. Revista apărea ca organ al Asociatiunii Transilvane pentru Literatura Româna şi Cultura Poporului Român. Revista Transilvania, concepută a fi una culturalştiinţifica, a început cu publicarea unor articole de istorie şi documente, din diferite fonduri, privitoare la istoria Transilvaniei. Ea a devenit, de la primele numere, un adevărat magazin istoric, în 1890, Bariţiu, care se apropia de eternitate, a predat ştafeta mai întâi lui Ion Popescu, apoi lui Zaharia Boiu, care au continuat opera. În anul 1941, revista Transilvania şi-a reluat apariţiile sub conducerea istoricului literar Ion Breazu. Directorul noii serii era profesor la Universitatea Ferdinand

13

I din Cluj, recent refugiată la Sibiu şi beneficia de colaborări importante, datorate prezenţei în jurul revistei a unui foarte valoros corp intelectual. Toate numerele apărute în anii 1941-1947 au înălţat revista. Sfârşitul celui de al doilea Război Mondial a adus cu sine ocupaţia militară sovietică a României şi intrarea într-o etapă nouă. Astfel, în anul 1947, revista Transilvania a încetat să mai apară. Abia după doua decenii şi jumătate, conducerea ţării a aprobat apariţia unei noi serii a Transilvaniei în oraşul Sibiu, care devenise, din 1969, centru universitar umanist.(http://ziarereviste.blogspot.com/2007/09/istoria-presei-romanesti-ziare-si.html)

2.2.3 Ziarul Adevărul Când a pornit la drum, la 15 august 1888, puţine lucruri lăsau să se întrevadă că ziarul Adeverul va face epocă în istoria presei noastre, ca şi în istoria ţării. Condiţiile tehnice erau modeste, formatul mic, informaţiile restrânse, telegramele recepţionate puţine. Directorul-fondator, Alexandru V. Beldiman, vlăstar al unei familii de boieri moldoveni, era departe de a fi un om avut. Pornise noua publicaţie pe baza unui credit de câteva zile acordat de tipograful Grigore Luis, iar peste ani buni înca se mai povestea că, în prima iarna de existentă a cotidianului, Beldiman a purtat aceleaşi haine de dril de peste vară. Cei ce editau ziarul erau însa oameni de talent şi, mai ales, de curaj. Chiar de la început, Adeverul a declanşat bătălii politice de mare interes, reuşind să ramâna imparţial, neinfluenţabil de partidele politice. Adeverul a îmbraţisat crezul republican, a cerut votul universal şi repausul duminical, s-a pus în slujba improprietaririi ţăranilor şi a drepturilor pentru femei. Mai presus de acestea, noul ziar a îndrăznit să spună răspicat pe nume oricăror abuzuri ori barbarii poliţieneşti ce aveau loc mai ales la sate. Sprijinul cititorilor se simte imediat: doar după 4 luni - la 15 decembrie 1888 - ziarul îşi măreşte formatul, iar tirajul urca repede la 5.000 de exemplare. In 1892, in februarie, echipa redacţională a început să publice o dată pe săptămână, apoi zilnic, o caricatură în care erau satirizaţi puternicii momentului. A trebuit însa să-şi realizeze o vreme clişeele în străinătate deoarece nici un zincograf dambovitean nu a putut fi convins să se implice. In 1894, tirajul ziarului ajunge la 10.000

14

de exemplare, acesta fiind cel mai răspândit cotidian politic. Ascensiunea continuă, mai ales după ce la cârma, ca director politic, ajunge C. Miile (1895). În 1897, sunt tipărite 20.000 "de foi" (cum se spunea atunci), în 1905-1906 - cate 30.000, iar în 1915-1916 60.000 de exemplare (al treilea tiraj al timpului). În 1904 se constituie societatea Adeverul cu un capital de 600.000 lei. S-a calculat ca, în primul sfert de secol de existenţă, Adeverul a tipărit în total 330 de milioane exemplare. Ziarul a folosit, printre cele dintâi în ţară, procedee de cointeresare a cititorilor fideli, oferind cu generozitate premii diverse: bilete la reprezentaţii de teatru şi circ, obiecte, calatorii şi burse, bani. În 1907, pentru prima dată în România, Adeverul foloseşte linotipurile. Ziarul şi-a construit propriul lui palat şi s-a dotat cu o tipografie modernă. Interzis de două ori de dictatură, consecvenţa şi curajul cu care şi-a purtat bătăliile au făcut din ziar o voce distinctă şi i-au câştigat simpatizanţi mulţi si statornici. I-au atras însa şi duşmănia puternicilor zilei, care au incercat nu o dată sa-l aducă la tăcere. Tăvălugul primului Război Mondial, în care ţara a intrat în august 1916, a obligat ziarul să-şi sisteze apariţia în noiembrie 1916. Noua serie a fost lansata abia la 3 ianuarie 1919. Bătăliile politice ale ziarului au fost reluate şi adaptate noilor vremuri România se indrepta insa spre dictatura si, pentru instalarea acesteia, trebuia închisa gura presei democratice. La 31 decembrie 1937, Adeverul este nevoit înca o data să-şi înceteze apariţia. El avea să-şi reia drumul către cititori abia peste 9 ani, in 13 aprilie 1946, când un pumn de gazetari de curaj, grupaţi în jurul lui B. Branisteanu, au reînnodat firul existentei ziarului. Însa vremuri grele mai aveau să apară odată cu cenzura dictaturii. (http://ro.wikipedia.org/)

2.3 Presa românească sub comunism

15

Din perspectiva comunismului, presa nu putea fi altceva decât o armã a puterii dotatã cu misiuni şi sarcini precise care erau: educarea maselor, mobilizarea maselor pentru îndeplinerea unor obiective politice şi economice, combaterea duşmanilor, lãudarea realizãrilor regimului. Presa era vãzutã ca o modalitate de manipulare a populaţiei, ca o armã psihologicã capabilã sã inducã maselor ideile dorite de putere, iar realizarea obiectivelor nu ar fi fost posibilã fãrã obţinerea controlului absolut asupra mass-media. Controlul se exercita ”în amonte”, prin controlarea surselor implicate în producţia de mass-media, prin deţinerea monopolului financiar şi, ”în aval”, prin verificarea mesajelor de presã înainte de difuzare. Regimul comunist se caracterizeazã prin distribuţia centralizatã a resurselor. Astfel, un grup restrâns de oameni deţine monopolul asupra diferitelor categorii de surse şi fixeazã criteriile de distribuire în funcţie de interesele lor. Ca urmare, numãrul de frecvenţe şi de ore de program, atribuite cu stricteţe, ancoreazã instituţiile din sfera audiovizualului în cadre temporale uşor de controlat, iar fondurile alocate cu o zgârcenie calculatã conduc la restrângerea sferei de activitate a jurnaliştilor. Controlul Puterii se exercitã şi asupra unei alte resurse din amonte, şi anume structura organizaţionalã. Aparatul de partid controla accesul în lumea presei, efectuând selecţia cadrelor, conform unor criterii selective, de ordin social, politic şi ideologic. Redacţiile erau construite dupã o schemã piramidalã, în care eşaloanele editoriale numeroase aveau misiunea de a controla conţinuturile produse de eşaloanele reporterilor. Dupã redactarea şi aprobarea materialelor în redacţie, mai multe filtre succesive asigurau verificarea repetatã a materialelor şi eliminarea elementelor considerate indezirabile. Ziariştii erau siliţi sã prezinte ceva diferit de ceea ce trãiau şi vedeau în jurul lor, sã prezinte o falsã realitate a reuşitelor, a progresului, a bunastãrii, a adeziunii şi a mobilizãrii maselor. Aveam de-a face cu un discurs social lipsit atât de adevãr cât şi de conţinut. Accesul la informaţii era posibil numai prin intermediul instanţelor stabilite de Putere: comitetele de propagandã, agenţiile de presã de stat, documente oficiale, şedinţe, congrese şi conferinţe atent regizate. Aici se ofereau date filtrate, reorganizate, cu valoare propagandisticã. Astfel, realitatea era reinterpretatã, ierarhizatã şi filtratã.

16

Întâmplãrile negative – catastrofe, accidente, mişcãri sociale, proteste – erau total eliminate, iar neprevãzutul era evacuat, era eludat din mesajele mass-media, deoarece contrazicea imaginea idealã a unei societãţi perfecte şi continuu controlate de partid. În locul realitãţii apare o “non-realitate”. O ficţiune ciudată, puternic ideologizatã, prin care se glorifică sistemul şi ”conducãtorii iubiţi şi înţelepţi” ai acestuia. Se enumeră realizãri economice fără precedent, fără egal, fără a se prezenta ”la zi”, puncte de referinţă mondiale sau europene sau măcar a unor state din imediata vecinătate, ci doar acele perpetue trimiteri la realizările anului 1938, considerat anul de vârf pentru dezvoltarea economică şi socială a României burghezo-moşiereşti. Se prezintă integral documentele de partid şi se verifică însuşirea acestora inclusiv de ne-membrii partidului comunist, întrucât şi aceştia sunt constructori ai Societăţii Socialiste Multilateral Dezvoltate. Se critică vehement imperialismul şi societatea capitalistă, considerată în stare de putrefacţie şi de prăbuşire continuă. În acelaşi timp, pentru contra-balansare, se construiesc portrete de eroi ai socialismului. Se organizează grandioase manifestări de preamărire a socialismului, comunismului şi, sub masca pacifismului, se cultivă cultul personalităţii. Grilele de programe din audiovizual respectã strategii propagandistice, adeseori în contradicţie cu ritmul vieţii casnice a populaţiei (a se vedea programul din 25 Decembrie 1989 la care am făcut referire la începutul lucrării), temele sunt fixate în concordanţã cu evenimentele oficiale, fapt care plaseazã într-o ipostazã de “campanie” de mobilizare şi propagandã permanentã.( http://ro.wikipedia.org/w/index.php?)

Capitolul 3

17

3. Presa contemporană

Eliberarea presei româneşti din chingile monopolului de partid unic şi al cenzurii a dus la o schimbare explozivă a limbajului publicistic. Din mohorâtul, searbădul jurnalism de altădată n-au mai rămas decât ţăndari, ici-colo, vizibile mai cu seamă prin gazetele de partid şi pe la unele instituţii publice de informare, ce-şi trădează astfel involuntar supuseniile politice. Nu pot fi omise discursurile multor politicieni, de toate vârstele, toate orientările şi toate apartenenţele. E o veritabilă rezervaţie naturală a frazeologiei din perioada comunistă, unde înca mai pot fi admirate, în toată hâda lor splendoare şi in deplină libertate, mai toate vechile produse ale limbii de partid. Până şi "vom face totul" supravieţuieşte, discret, pe aici, puţintel cosmetizat. Această schimbare nu a fost însa şi nu este nici astăzi pe de-a-ntregul acceptată în formele ei concrete. Libertate abstractă, de principiu, da - nu însa aşa. Sânt deplânse violenţa, agresivitatea, limbajul batauş, stridentele. De fapt, a fost reluată, uneori poate fără conştiinţa faptului, o luxuriantă tradiţie a presei autohtone. În primele luni ale lui 1990, asistăm la o explozie de apariţii în spaţiul gazetăresc. Unele publicaţii sunt proaspăt înfiinţate. Altele îşi schibă titlul, ţinând morţiş să convingă că şi ele sunt noi. Scânteia devine Scânteia poporului mai întâi, şi Adevărul, mai apoi; Scânteia tineretului devine Tineretul liber. Cele care îşi păstrează titlul adaugă neapărat: serie nouă. Teoretic presa din România a intrat intr-un nou climat: libertatea presei, şi mai ales libertatea de a critica. Numai că libertatea de a critica se manifestă năvalnic doar faţă de vechiul regim. Noul regim şi cu atât mai puţin momentul care l-a instaurat, sunt ocolite prudent de atacuri.( Panorama presei româneşti contemporane, Hangiu, I. p.2)

3.1 Explozia titlurilor

18

O statistică ad-hoc arată că între 22 decembrie 1989 – 31 decembrie 1990 au apărut 130 de titluri de ziare şi reviste. Între 1 ianuarie 1991 – 31 decembrie 2005 au apărut 120. Aşadar, intr-un singur an, au apărut mai multe titluri decât în 16 ani. Anul exploziei de titluri e 1990, primul an de după căderea comunismului. Acest ciclon al apariţilor îşi are radăciniile într’o realitate social-politică şi econmică aparte: lunga perioadă anterioară de reducere dramatică a publicaţilor literalartistice, dar şi blocarea a oricărei noi apariţii. Principalul motiv al micşorării numărului de publicaţii în ultimii ani ai lui Ceauşescu trebuie căutat în efectele crizei economice grave, cu debutul în anul 1982. Literaţii şi gazetarii de dupa decembrie 1989 trec cu vederea acest motiv. Voit sau nu, ei pun reducerea numărului de titluri, restrângerea activităţii literar-artistice în general, pe seama antipatiei Ceauşeştilor faţă de intelighienţia rebelă. Invocând asta, ţinătorii de condei se grăbesc să scoată noi titluri pe bandă rulantă sau să retipărească titluri care-şi încetaseră apariţia în ultimii ani ai lui Nicolae Ceauşescu. Treptat avântul lor se loveşte de criza economică a anilor 1991-1992, provocată de reforme pe cât de dure, pe atât de haotice. Sunt liberi să scoată orice publicaţie vor şi s-o publice aşa cum I taie capul. Pentru asta este însă nevoie de bani, care incep să nu mai fie. Astfel, gazetarii se vad obligaţi să renunţe de bună voie la numărul uriaş de publicaţii. Pe cât de lesne se înfiinţează publicaţii, pe atât de uşor se şi desfiinţează. Prin căderea comunismului, se creează premisele nu numai ale libertăţii de a scrie, dar şi a libertăţii de a face capitalism. Primul ziar privat din România postecembristă e Observator. Îi urmează noi şi noi publicaţii, îzvorâte din nevoia de profit: Express, Zig-Zag Magazin, Românul, Strada. Destinul lor va fi asemănător cu cel al buticurilor, la vremea respectivă concurente ale ziarelor în materie de ritm al apariţiilor peste noapte. Patronii nu au ştiinţa şi nici prudenţa folosirii profiturilor fabuloase. Banii câştigaţi uşor se duc la fel uşor. Patronul închide redacţia pastrându-şi titlul, fapt ce a condus în prezent la imposibilitatea de a găsi un titlu liber pentru o nouă gazetă.

19

Pe măsură ce noi şi noi publicaţii apar pe tejghele, iar interesul cititorilor scade, aceste noi publicaţii nu mai fac faţă concurenţei tot mai înverşunate şi dispar pe rând. Un caz aparte il reprezintă două reviste importante de la acea vreme: Zig-Zag Magazin şi Expres Magazin. Zig-Zag Magazin e săptămânalul cu cel mai mare tiraj de pe piaţa primei părţi a lui 1990: peste 600.000 de exemplare. Poziţia tot mai critică faţă de regimul Iliescu îl obligă pe patron să renunţe la director în favoarea unui jurnalist favorabil Puterii. Tirajul publicaţiei se prăbuşeşte dramatic, iar directorul amabil cu Puterea va fi concediat, revista neregăsind-uşi autoritatea. Expres Magazin, o altă publicaţie de mare tiraj, şi-a pierdut importanţa şi tirajul prin apariţia Evenimentului Zilei. Creşterea numărului de publicaţii duce la o împărţire continuă a numărului de cumpărători de ziare şi reviste. Se reduce şi interesul cititorilor pentru presă.( Panorama presei româneşti contemporane, Hangiu, I., p.3)

3.2 Ziarele de partid

Presa de partid e unul dintre cele mai interesante fenomene din anii postdecembrişti. Noua realitate a presei se va dezvălui nu atât în sporul exploziv de publicaţii, nu atât în libertatea de a critica Puterea, cât mai ales în apariţia presei de partid. În primele luni ale lui 1990, practic fiecare formaţiune politică se străduieşte sa deţină câte un nume important de ziar. Partidele istorice reînfiinţează vechile publicaţii. PNŢCD scoate Dreptatea, PNL, Viitorul. Nu se lasă mai prejos nici cele nou înfiinţate. FSN îşi revendică titlul, Dimineaţa, Partidul Democrat Muncitoresc, Fapta, PDAR, Ţara. Cu toate eforturile depuse, presa de partid este un eşec, ea confruntându-se de la început cu concurenţa presei independente. Deşi pretins democratice, partidele manifestă faţă de ziarul propriu poziţia conducerii PCR faţă de Scânteia. ( Panorama presei româneşti contemporane, Hangiu, I., p.4)

20

3.3 Presa românească post-decembristă

Momentul-punte între presa românească în perioada de dictatură şi deschiderea către sistemul liberal, democratic este consemnat în seara zilei de 22 decembrie, când ziarele, radioul şi televiziunea au difuzat primele produse mediatice necenzurate. „Foamea” de senzaţional, ca şi nevoia descătuşată de a avea acces la informaţia diversă, fără „croşete” s-au constituit în catalizator în apariţia unui număr mare de ziare şi transmiterea în direct la televiziune timp de aproape 20 de ore (o performanţă şi tehnică şi redacţională, dacă ne amintim că înainte de ’89 erau 2 ore de program zilnic). „Dacă intervenţia americană din Vietnam a fost primul război al televiziunii mondiale, evenimentele din România din decembrie 1989, au constituit prima revoluţie a televiziunii (Amelunxen & Ujica, 1990).( Colosul cu picioare de lut Aspecte ale presei româneşti post-comuniste, Gross. Peter, p. 83) 1.„Frontul” s-a dovedit a fi şi dincolo de micul ecran, şi în studiourile televiziunii. Un reporter al New York Times nota: „Într-un fel era ca şi cum ai privi transmiterea în direct a asaltului Bastiliei sau bătălia pentru Yorktown, amestecate cu dezbateri ale Congresului Constituţional. Se părea că puterea de stat era redusă la capacitatea de a transmite ce se întâmplă în afara uşii studioului”.(Kifner, J., 1989, 28 decembrie, Romanian Revolt, Live and Uncensored, The New York Times, p. 11) Aceasta era percepţia vizualului în acea perioadă tumultoasă şi în acelaşi spirit vor apare şi ziarele ce vor avea ca teme esenţiale: cuplul Ceauşescu, situaţia economică, mişcările de stradă. Este unanim recunoscut faptul că în procesul de schimbare de regim politic prin revoluţia din decembrie 1989, presa a jucat un rol simbolic, exemplul paradigmatic fiind chiar telerevoluţia.

21

Daniela Rovenţa-Frumuşani a sintetizat evoluţia mass-media în raport cu spaţiul public, stabilind trei momente distincte într-o derulare diacronică: 1. Explozia din decembrie 1989 a consensului naţional anticomunist. „Telerevoluţia a însemnat în egală măsură revoluţie politică şi revoluţie a comunicării, revoluţie pe care România (ca de altfel toate ţările ex-comuniste) a traversat-o în simultaneitate şi nu în succesivitate (monopolul televiziunii naţionale) naşterea televiziunilor comerciale şi a presei regionale şi locale, forme tradiţionale de publicitate concomitent cu mijloace mai convenţionale)”. Funcţiile exercitate de mass-media au fost cele de coagulare a societăţii civile şi funcţia cataractică. 2. 1991-1992 – perioada disforică: se constată o saturaţie mediatică, temele predilecte fiind orientate spre situaţia economică precară, decodarea semnificaţiilor tranziţiei. „Ceea ce caracterizează această perioadă este pierderea credibilităţii presei scrise şi a televiziunii percepute ca dependente de executiv şi instituţia prezidenţială (televiziunea publică) sau de interese partinice (chiar ziarele autointitulate independente)”. 3. 1992-1997 – perioada consumului critic, selectiv al mass-media. Conceptul general de „transformare mediatică” este corelat cu procesul de schimbare socială.( Frumuşani, Semiotică, societate cultură, Danielle, Rovenţa, pp. 228-231 )

Presa scrisă este prima care se diversifică, contribuind la restituirea valorilor pluralismului informaţional. Primul ziar liber al Revoluţiei Române, care apare şi azi este Libertatea. Articole ca „Libertatea ne-am câştigat-o murind, să nu o pierdem neştiind cum să trăim liberi” (nr. 32/1990) sau „Dosarul comunismului, transplant de cord (ideologia) şi fenomenul respingerii (în masă)”, sunt tot atâtea argumente pentru ideea de presă liberă. Ziarele de partid judeţene au fost înlocuite cu ziare democratice. Reapar ziare ca Adevărul, seria a V-a, la 25 decembrie 1989. Exploziei informaţionale i-a corespuns o explozie numerică a ziarelor de mare sau mic tiraj. A urmat un recul, firesc, rămânând în centrul atenţiei ziare care publicau ceea ce fusese interzis în perioada de dictatură: „cronica neagră” (furturi, violuri, can-can-uri).

22

Evenimentul zilei, cotidian independent, de rezonanţă în anii 1939-1944, va avea o mare audienţă, la un public avid de senzaţional. Tot ca un arc peste timp, în intenţia de a continua destinul unui ziar care a catalizat spiritele scriitorilor vremii este Democraţia. Barbu Ştefănescu Delavrancea a condus între anii 18881890 ziarul Democraţia. Ziar naţional liberal, cu apariţie zilnică. Noul ziar Democraţia. Periodic independent de informaţie şi opinie civică, apărut la Bucureşti în ziua de 22 ianuarie 1990 va reuni în paginile sale numele unor mari oameni de cultură: Răzvan Teodorescu (Caragiale contra Ceauşescu), Dinu Săraru (Ţăranii), Ştefan Milcu (Libertatea şi autonomia ştiinţei). Tentaţia senzaţionalului într-un timp al căutărilor şi al tranziţiei va înclina balanţa spre jurnalismul bazat pe opinie, pe senzaţionalism ş informaţie incompletă. Reflex stilistic imediat este preferinţa pentru stilul colocvial, nu de puţine ori dus până la exprimări argotice, iar selectarea şi ierarhizarea valorică a evenimentelor socio-politice se face în numele unei dorinţe de individualizare. Dacă în presa occidentală prima pagină a cotidienelor cuprinde de obicei aceleaşi subiecte (fiind şi o probă de obiectivitate şi profesionalism), în presa scrisă românească apariţia altor subiecte pare a da nota de profesionalism, în fapt de individualism, iar cifrele vehiculate sunt rareori apropiate. Informaţiile punctuale nu sunt aceleaşi şi sentimentul la finalul lecturii este că ai citit despre un alt fapt petrecut în acelaşi loc şi în aceeaşi zi. Domeniu „tânăr”, jurnalismul a capacitat tineri. Dar nu toţi au cultură generală şi cultură de specialitate. Despre cultura politică a jurnaliştilor se poate vorbi ca despre o mare problemă a tranziţiei în România, iar organizarea breslei jurnaliştilor la începutul deceniului ’90 denotă fracţionarea grupărilor jurnalistice, parti-pri-urile exprimate sau bănuite. După 14 ani de presă post-decembristă s-a conturat cu claritate ideea că presa liberală trebuie să se bazeze pe profesionalism şi credibilitate. Cea mai grea „boală” a jurnalismului este anonimatul, iar atributul cel mai dificil de câştigat şi cel mai uşor de pierdut este credibilitatea. Mihai Coman a investigat „Mass media în România post-decembristă” şi a publicat un volum cu acest titlu, la Editura Polirom (2003).

23

Structurând capitolul dedicat în exclusivitate acestui subiect, Mihai Coman defineşte dominante şi determinante în evoluţia fenomenului: cadrul legislativ, formele de finanţare a presei, sursele de informare: agenţiile de presă şi sistemul de comunicare publică. Sintetizând, profesorul Mihai Coman precizează notele specifice, reperabile prin gradul de manifestare, impactul asupra societăţii civile şi specificitate în context european.( Mass media în România post-decembristă, Coman, Mihai , pp. 67-76 ) „Expresie a libertăţii, cu dovezi incontestabile de manifestare, atinge uneori zona exceselor. Nu este însă sinonimă cu maturitatea profesională, nici cu exercitarea drepturilor şi a şanselor de acces ale tuturor cetăţenilor la exprimarea prin intermediul mass-media. Caracterul popular. Apropierea de public (amendată uneori prin acuzaţii de populism, degradare a culturii etc.) motivează locul în ierarhia credibilităţii, opiniei publice. Eterogenitatea. Caracterul compozit, vizând un public divers, ţinte comunicative, moduri de finanţare denotă eterogenitatea sistemului în ansamblul său. Deşi urmează cadrele generale ale presei democratice, presa românească nu a atins standardele de calitate şi profesionalism din ţările democratice „de tradiţie”. Eludarea responsabilităţii. Născută în vâltoarea evenimentelor, presa postdecembristă a preluat specificul evenimentelor şi al stărilor de criză, violenţă, patetism. Jurnaliştii implicaţi emoţional în derularea evenimentelor îşi vor atribui deseori rolul de „a face istorie” şi nu de a mediatiza realitatea, firesc, conturând realitate jurnalistică. Efect imediat şi de durată a fost apariţia „unei situaţii de «haos pozitiv» în care toţi nu voiau altceva decât să se exprime în presa scrisă şi audiovizuală. Editorii şi jurnaliştii au afirmat imediat că libertatea de expresie recent cucerită echivala cu un jurnalism în care oricine, orice partid politic şi orice idee puteau fi criticate. Această filosofie a îndepărtat presa românească de reportajul echilibrat, orientând-o spre o prezentare polemică şi subiectivă a câtorva evenimente, idei sau expresii alese cu grijă”.( Mass media in Revolution and National Development: The Romanian Laboratory, Gross, Peter, p. 42)

24

3.3.1

Criza de credibilitate.

Diferenţa între credibilitatea presei şi credibilitatea jurnaliştilor este o temă de actualitate. Este o situaţie de fapt probată de sondajele de audienţă. Greu de crezut este că jurnaliştii înşişi au mai puţină încredere în presă, decât chiar publicul-ţintă. Cercetările întreprinse sub egida Institutului de Sociologie al Academiei Române arată, pentru anul 2002 că: „daca 8% din public afirmă că are multă încredere în massmedia, numai 3% din jurnaliştii chestionaţi împărtăşesc această părere; 51% din public are destul de multă încredere, dar numai 31% din jurnalişti; 35% din public are puţină încredere, faţă de 40% din jurnalişti; 7% din public nu are deloc încredere, faţă de 9% din jurnalişti”.( Mass-media în România o latură sociologică, Marinescu, Valentina, p. 75 )

Fiecare notă specifică definită şi caracterizată de profesorul Mihai Coman în volumul său Mass-media în România post-comunistă poate constitui subiectul unei dezbateri în care acumulările succesive pot fi confruntate cu impactul noilor tendinţe în jurnalismul contemporan, tendinţe asimilate sau la care s-a aderat mai mult sau mai puţin deliberat. Reperarea câtorva aspecte definitorii s-a dorit a fi doar pretextul reflecţiei asupra fenomenului actual.

3.4

Specificurile şi afinităţiile presei scrise şi audio-vizualului

25

În presa de după 1989 s-a spus cum că avem de-a face cu o perioadă de tranziţie, care se reflectă în toate aspectele, nivelurile vieţii politice, sociale, economice, culturale, etc. ale societăţii româneşti, şi, implicit, în domenii profesionale, cum este şi cel al jurnalismului. Deopotrivă în discursurile ştiinţifice, critice şi în felurite interacţiuni sociale, de tip colocvial, termenul tranziţie apare obsesiv, adesea cu conotaţii negative sau cu subînţelegerea faptului că prelungirea acestei stări întârzie apariţia unor reale schimbări pozitive sau revenirea la normalitate. Teoretic vorbind se poate considera că presa din România a abandonat brusc modelul totalitarist, tinzând spre cel al societăţii bazate pe principiile şi valorile democratice: liberul acces la informaţii, libertatea de exprimare a opiniilor, libera circulaţie a ideilor. Tranziţia implică o succesiune de transformări, nu numai în viaţa politicoeconomică, ci şi în ce priveşte mentalităţile, obiceiurile, aşteptările indivizilor din interiorul sistemului mediatic, ca şi în afara lui. Recunoaşterea drepturilor democratice, aşa cum precizează diverşi analişti, nu presupune neapărat exercitarea deplină a acestora în planul vieţii politice, sociale şi nici în realitatea mediatică. Dependenţa sistemului mediatic faţă de puterea politică, diversele presiuni economice exercitate asupra lui, imperativul formării profesioniste a jurnaliştilor, necesitatea unui cod deontologic pe care aceştia să îl respecte, aspectele legislative privind accesul şi utilizarea informaţiilor de interes public, existenţa unui Contract Colectiv de Muncă Unic la nivel de ramură mass-media etc. sunt probleme critice cu care se confruntă presa românească. Unul din aspectele ce merită să fie pus în discuţie este dacă aceasta reflectă în aceeaşi măsură schimbări semnificative ale conţinutului mediatic, precum şi cele ale formelor de comunicare media, cele din urmă indentificabile cu aşa-zisele forme media. Este dificil de a avansa răspunsuri exacte, valabile pentru întregul peisaj mediatic românesc, extreme de divers, dinamic, aflat în căutarea propriei identităţi. Asistăm la clarificarea statutului rolurilor presei noastre, atât în interiorul breslei jurnaliştilor, cât şi din partea analiştilor, teoreticienilor fenomenului mediatic. Mass-media – “a patra putere în stat”, “mass-media – câine de pază al democraţiei” şi altele sunt subiectele unor dezbateri la noi. Din acest punct de vedere, presa românească pare a fi în situaţia similară celei occidentale din perioada ei modernă.

26

Dintr-o altă perspectivă, presa românească a trecut într-un timp scurt, printr-o serie de modificări pe care le-a cunoscut media occidentală şi americană într-o perioadă mai lungă de timp. Aceste modificări au rezultat din legăturile a trei fenomene: fragmentarea, conglomerarea şi globalizarea. Regăsim aceste fenomene în etape diferite de dezvoltare a presei româneşti: dacă la început observam apariţia haotică a unui număr tot mai mare de canale mediatice apărute din interesul pieţei de a ajunge la segmente de public tot mai înguste, tendinţa actuală a mass-mediei româneşti în plan organizaţional este cea de creare a unor concerne multimedia, cu capital autohton sau străin (Trustul de Presă PRO, INTACT, REALITATEA, etc.) De asemenea, trusturi de presă internaţionale controlează o parte a presei româneşti, cum este cazul, între altele al Casei Internaţionale de Editură RINGIER, acţionar majoritar al unor ziare şi reviste de genuri diferite, cu publicuri-ţintă diverse. În sfârşit, globalizarea în presă, se referă la expansiunea fenomenelor fragmentării şi conglomerării dincolo de frontierele naţionale. Apărut ca şi concept critic, la sfârşitul anilor 80, în legătură cu dezbaterile despre cultura mondială, globalizarea, e definită ca o creştere şi accelerare a reţelelor economice şi culturale, care operează la scară şi pe bază mondială. Fenomenul globalizării a avut drept consecinţă în mass-media românească, printre altele, la o standardizare a formelor şi conţinuturilor mediatice, prin care se estompează particularităţile culturilor naţionale. În ultimă instanţă, avem de-a face cu prea puţină originalitate şi creativitate investite în produsele mediatice, atât în sfera informaţiei, cât şi a divertismentului. Această standardizare poate fi observată şi la noi, spre exemplu, în exercitarea funcţiei de divertisment a mass-mediei. Toate posturile comerciale de televiziune de la noi, chiar şi cel public, au importat formate de emisiuni de divertisment produse de companii media internaţionale, pe care le regăsim pe posturile comerciale germane, italiene, franceze, olandeze, spaniole, etc. Din această categorie fac parte emisiunile cu public, interactive, de gen Happy Hour, Iartă-mă, Din dragoste, Big Brother, etc. Un alt format important este talk-show-ul, care se focalizează pe teme politice, sociale sau economice. Dacă adăugăm la acestea difuzarea constantă a serialelor şi filmelor de ficţiune produse la Hollywood, a telenovelelor sud-americane, am putea vorbi despre o “cultură a divertismentului mediatic” la scară globală.

27

Divertismentul e prezent şi în prestaţia posturilor de radio comerciale, locale sau naţionale, mai puţin radio-ul public. În comunicarea radio, tendinţa de îmbinare a informaţiei cu divertismentul, aşa-zisul infotainment, se realizează prin alternanţa dinamică a informaţiilor şi muzicii. Genurile şi vedetele muzicale promovate sunt în mare parte aceleaşi pe toate posturile. Punctele de vedere critice referitoare la funcţia de divertisment a mass-mediei au în vedere, pe de o parte, ponderea acesteia în raport cu celelalte funcţii – informativă, formatoare de opinii, tribună de dezbatere, transmiterea culturii şi, pe de altă parte, valoarea şi calitatea culturală a producţiilor de acest gen. (http://www.cji.ro/userfiles/file/documente/tendinte2.pdf)

3.5 Influenţe şi presiuni politice în presă

Din păcate unii jurnalişti acţionează în mod “mecanic”, punându-se după venirea la putere a unuia sau altuia dintre partide sau alianţe politice la dispoziţia acestora, ulterior pledând ca „independenţi”, alţii solidarizându-se până la identificare cu partidele politice. Deşi autonomă faţă de stat, o parte a presei este „subordonată şi, din nou, nu structurii de putere în general, ci anumitor forţe politice din cadrul acestei structuri. Fără autonomizarea mass-media în raport cu partidele şi cu celelalte entităţi politice, societatea nu va fi bine servită de acestea. Dacă exerciţiul libertăţii presei este proporţional cu mijloacele de comunicare aflate la dispoziţia publicului, atunci autoritatea publică are obligaţia morală de a suprima orice obstacole, ca primă condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru a satisface nevoia de comunicare. Nu suficientă deoarece pentru a asigura un pluralism efectiv în comunicarea de masă este nevoie de un anumit « intervenţionism pozitiv » din

28

partea statului pentru sprijinirea mediei existente şi crearea altora noi, mai ales pentru grupurile lipsite de disponibilităţi materiale. Statul român s-a arătat destul de conservator în materie de piaţă liberă a media prin menţinerea monopolului asupra resurselor de materii prime şi materiale, a reţelei naţionale de difuzare, dar şi prin politica de impozite şi taxe, deloc stimulatoare. O anchetă realizată la începutul anului 2005 de către redacţia Gazetei jurnaliştilor releva faptul că 75% din repondenţi apreciau că Puterea face presiuni indirecte asupra presei, după cum urmează: prin pârghii economice (preţul hârtiei, lipsa sprijinului financiar, distribuţia preferenţială şi condiţionată a subvenţiilor, sistemul taxelor şi impozitelor pentru publicitate), prin blocarea accesului la informaţii ; prin intimidări directe şi şicane (procese de calomnie, evacuări din sedii, ameninţări din partea prefecţilor, a Gărzii Financiare, interceptarea convorbirilor telefonice şi a corespondenţei, etc.) Or, dacă testul pentru autonomia presei într-o societate deschisă ar trebui să urmărească dacă presa este subordonată numărului cel mai mare de autorităţi diferite, gradul ei de subordonare şi al jurnaliştilor ei şi absenţa controlului guvernamental, suntem puşi în situaţia de a recunoaşte că cea mai mare parte a presei este în momentul de faţă autonomă, dar locul agentului exterior de control - Puterea - a fost luat de un agent intern de control – Patronul, Acţionarul - la care se adaugă creditorul, publicitorul, cu alte cuvinte este liberă, nu şi independentă. Cele mai severe condiţionări ale libertăţii jurnaliştilor s-au înregistrat în zona presei politice şi, în sens mai larg, a celei « de casă », deţinută de persoane sau grupuri interesate mai degrabă de propria imagine. În acest sens se poate spune că ziarele sunt autonome, independente de guvern, dar nu şi indivizii, grupurile, organizaţiile care le deţin. Presa este autonomă şi în acelaşi timp subordonată intereselor economice, sociale, politice, etnice, religioase şi culturale ale proprietarilor. (http://romania.indymedia.org/ro/2008/03/2470.shtml)

3.6 Corupţia din presă

29

Dezbaterea asupra corupţiei în presă ar trebui purtată pe două paliere: unul care să privească patronatul şi eventual şefii instituţiilor de presă, iar altul jurnalistul simplu, fără atribuţii de conducere. Discuţiile despre corupţia în presă pot fi purtate doar teoretic, căci este aproape imposibil de demonstrat cine şi cum a procedat. Putem bănui din modul în care sunt reflectate anumite evenimente de către un ziar sau o televiziune, de modul în care un subiect este susţinut mai mult sau mai puţin de către un mijloc de informare, dar dovezile lipsesc. Discuţia ar trebui purtată mai degrabă la nivel instituţional, cum construim pârghiile ca să diminuăm corupţia în presă, în măsura în care ea există. Dacă un jurnalist acceptă foloase necuvenite pentru a scrie sau a nu scrie ceva, este greu de demonstrat fără ca una din părţile implicate să se autodenunţe. Însă redacţiile îşi pot construi mecanisme de apărare prin modul în care îşi selectează ziariştii şi prin modul în care le este urmărită activitatea. Dar asta este mai mult o problemă internă a fiecărei redacţii. Nu există încă un caz dovedit în România de ziarist care să se fi lăsat corupt în timpul activităţii sale. Pot exista reguli acceptate de întreaga presă ca atunci când un astfel de caz ar apărea, acel jurnalist să fie exclus din breaslă. Căci, altfel, ca orice alt cetăţean este supus rigorilor legii penale. Însă, problema devine mai complicată când vorbim de corupţia la nivelul cel mai înalt în presă, atunci când şefi de gazete sau patroni de presă fac eforturi pentru eliminarea unui subiect doar pentru că au anumite avantaje materiale de pe urma celui incrimat sau, mai grav, când recurg la presiuni, folosind informaţiile culese de jurnalişti, pentru a obţine finanţări oculte. Au existat cazuri la noi în care oameni de afaceri care făceau obiectul unor anchete jurnalistice să ajungă în scurt timp acţionari în respectivele instituţii de presă, pentru ca atacurile să înceteze după aceea. În mod normal, o societate democratică elimină de la sine astfel de situaţii, având un sistem de autoapărare dezvoltat. Astfel de tranzacţii oculte sunt amendate de cititori, care se îndreaptă automat spre alte publicaţii sau alte televiziuni daca se simt trădaţi de un canal de televiziune sau de către un cotidian ori revistă. Cu condiţia ca mass-media

30

să critice astfel de practici atunci când ele sunt dovedite, astfel ca publicul să poată lua cunoştinţă de ele. Apoi cazul trebuie să fie discutat în organizaţiile patronale, sindicale şi profesionale, în cadrul Comisiei Paritare organizată la nivelul ramurii mass-media, conform Contractului Colectiv de Muncă, hotărârile acesteia fiind obligatorii pentru părţi.

3.7 Codul deontologic al jurnalistului

Profesiunea de jurnalist este liberă şi independentă, în concordanţă cu principiile dreptului la liberă exprimare şi ale dreptului la informaţie, enunţate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de Constituţia României, precum şi de Codul Deontologic al Jurnalistului, ce face parte integrantă din Contract Colectiv de Muncă. Jurnalistul este acea persoană a cărei principală sursă de venituri este obţinută din realizarea de produse jurnalistice – fie ca angajat, fie independent – indiferent de domeniul mass-media în care lucrează (presa scrisa, audiovizuală, on-line, etc.) NORME ARTICOLUL 1 Jurnalistul are datoria primordială de a relata adevărul, obligaţie ce decurge din dreptul constituţional al publicului de a fi corect informat. ARTICOLUL 2 Jurnalistul poate da publicităţii numai informaţiile de a căror veridicitate este sigur, după ce în prealabil le-a verificat din surse credibile. ARTICOLUL 3 Jurnalistul nu are dreptul sa prezinte opiniile sale drept fapte. Ştirea de presă trebuie să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale. ARTICOLUL 4

31

Jurnalistul este obligat sa respecte viata privata a cetăţenilor şi nu se va folosi de metode interzise de lege pentru a obţine informaţii sau imagini despre aceasta. Atunci când comportamentul privat al unor personalităţi publice poate avea urmări asupra societăţii, principiul neintruziunii în viata privata poate fi eludat. Minorii şi bolnavii aflaţi în situaţii dificile şi victimele unor infracţiuni beneficiază de păstrarea confidenţialităţii identităţii. Se va menţiona rasa, naţionalitatea, apartenenţa la o anumită minoritate numai în cazurile în care informaţia publicată se referă la un fapt strict legat de respectiva problemă. Jurnalistul va evita detalierea unor vicii sau a unor elemente morbide legate de crime. ARTICOLUL 5 Jurnalistul va lua în considerare punctele de vedere pertinente ale părţilor implicate. Jurnalistul este dator sa respecte prezumţia de nevinovăţie. În cazul în care se aduc acuzaţii, se va oferi posibilitatea celui învinuit să-şi exprime punctul de vedere. ARTICOLUL 6 Jurnalistul va păstra secretul profesional privind sursele informaţiilor obţinute confidenţial. Este la latitudinea propriei sale conştiinţe să respecte confidenţialitatea surselor, chiar şi în faţa justiţiei. Confidenţialitatea surselor de informaţii este garantată de reglementările internaţionale la care România este parte. ARTICOLUL 7 Jurnalistul are dreptul de a refuza orice text de prezentare falsă a datelor şi faptelor. Jurnalistul are dreptul de a fi informat, la angajare, asupra politicii editoriale a instituţiei mass-media. ARTICOLUL 8

32

Jurnalistului, în exercitarea profesiei si în relaţiile pe care le întreţine cu autorităţile publice sau cu diverse societăţi comerciale, îi sunt interzise înţelegeri care i-ar putea afecta imparţialitatea sau independenţa. Nu trebuie acceptate nici un fel de privilegii, tratamente speciale, cadouri sau favoruri care pot compromite integritatea jurnalistului. ARTICOLUL 9 Jurnalistul care distorsionează intenţionat informaţia, face acuzaţii nefondate, plagiază, foloseşte neautorizat fotografii, imagini tv sau surse ori calomniază savârşeste abateri profesionale de maximă gravitate. ARTICOLUL 10 Jurnalistul va corecta cu promptitudine orice eroare care apare în materialele sale. Acolo unde consideră necesar, jurnalistul poate să publice şi scuze. Dreptul la replică se acordă atunci când cererea este apreciată ca fiind îndreptăţităşi rezonabilă. (http://www.cji.ro/userfiles/file/documente/STATUTUL%20JURNALISTULUI %20COM.pdf)

3.8 Norme de autoreglare

33

In perioda 2005 – 2006, U.S. MediaSind, Clubul Român de Presă, Asociaţia Naţională a Editorilor Locali şi Centrul pentru Jurnalism Independent s-au aşezat la aceeaşi masă pentru a negocia un set de norme cu titlu de recomandare, al cărui scop este auto-reglementarea relaţiilor profesionale dintre patronii din mass-media, editori şi jurnalişti. Documentul s-a născut din dorinţa reprezentanţilor celor trei categorii de a agrea asupra unui set comun de norme care să poată fi aplicate în relaţiile profesionale dintre aceştia si a fost finalizat si semnat in august 2006. Conţinutul documentului, care se preconizează să fie anexat cât de curând Contractului Colectiv de Muncă Unic la nivel de ramură mass-media, are la bază normele statuate prin documentele internaţionale referitoare la activitatea jurnalistică, cum ar fi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţia Parlamentară a Consiliului Europei 1003/1993, declaraţia Comitetului de Miniştri ai Uniunii Europene asupra libertăţilor de expresie şi informare adoptată în 1982, prevederile Constituţiei României privind libertatea de exprimare şi activitatea din domeniul mass-media. De asemenea, recomandarea este concepută luându-se în considerare articolele Contractului Colectiv de Muncă Unic la nivel de ramură mass-media şi normele Codului Deontologic inclus în acesta. După definirea unor termeni fundamentali (patron, management, editor, jurnalist, politică editorială), sunt redactate cele şapte articole care clarifică ideea de societate mass-media, proprietate, structura societăţii mass-media, politica editorială, aplicarea politicii editoriale. Totodată, sunt menţionate drepturile şi restricţiile fundamentale în mass-media. Conform documentului respectiv, societăţile cu obiect de activitate mass-media vor fi considerate societaţi socio-economice specializate, ce fac posibilă exercitarea dreptului fundamental al cetăţenilor de a primi informaţii. Obiectivele de afaceri ale patronilor vor fi subsumate obiectivului de a servi interesul public. In ceea ce priveşte proprietatea şi managementul acestora,

34

potrivit normelor, societăţile de mass-media vor oferi transparenţă, punând la dispoziţia publicului datele relevante în această privinţă. Cele două articole, denumite Politica Editorială şi Aplicarea Politicii Editoriale sunt foarte clare. Aşadar, patronul este cel care elaborează politica editorială a societăţilor de mass-media pe care le deţine, având obligaţia să o prezinte jurnaliştilor, iar responsabilitatea aplicării acesteia revine editorilor. Deşi în document este stipulat faptul că patronul nu are dreptul să intervină asupra modului în care editorii gestionează activitatea profesională, acesta poate opera modificări în politica editorială în cazul în care societatea prezintă rezultate negative. Respectând articolul Drepturi fundamnetale în mass-media, patronii vor garanta atât editorilor, cât şi jurnaliştilor libertatea de exprimare, clauza de conştiinţă şi secretul profesional faţă de sursele confidenţiale. Patronii nu pot interzice publicarea materialelor pe care editorii intenţionează să le dea publicităţii, dacă politica editoriala şi normele deontologice au fost respectate. Dintre restricţiile fundamentale, este de reţinut faptul că patronii nu pot impune editorilor sau jurnaliştilor încălcarea normelor etice ale profesiei. De asemenea, nu au dreptul să le ceară editorilor să susţină campanii de presă împotriva unor adversari politici, de afaceri sau de orice altă natură, prin ocultarea adevărului sau introducerea unor argumente mincinoase. Conform normelor, patronii nu se pot folosi de jurnalişti în încercarea de a schimba structurile redacţionale sau persoanele desemnate. Acest document deocamdată cu caracter de recomandare conţine idei bune pentru funcţionarea oricărei societăţi de mass-media. Din păcate, el reprezintă încă doar un ideal pentru multe instituţii de presă, unde patronul este cel care face legea, iar jurnaliştii doar se supun. Cu toate acestea, aceste norme reprezintă un început promiţător în autoreglementarea relaţiilor profesionale dintre patroni, editori şi jurnalişti. (http://www.scribd.com) Capitolul 4

Studiu de caz: 35

4.Tabloidizarea presei scrise

Prin presă se intelege totalitatea modalităţilor de comunicare care pot ajunge la un număr foarte mare de oameni. Presa este o forma de exprimare a libertăţii de gândire care contribuie la formarea opiniei publice. Ea contribuie la schimbul de idei şi pluralismul de idei. Datorită rolurilor sale de formare, influenţare şi/sau manipulare a opiniei publice este clar că presa reprezintă o putere în stat. De multe ori anumite decizii politice sau juridice au fost influenţate de aparitia unor informaţii în presă. Aceasta nu este o situaţie foarte confortabilă pentru presă, deoarece trebuie să facă faţă unui număr crescut de condiţionări de natură politică, economică şi socială care, prin însumare, îi pot anula eficienţa acţiunii. Pentru a fi eficientă în acţiunile ei, presa trebuie să fie independentă; acest lucru este relativ atat pe plan naţional dar şi internaţional. Nu putem vorbi de o obiectivitate absolută deoarece şi presa este reprezentată de oameni, care pot fi mai mult sau mai puţin obiectivi, în funcţie de subiectul tratat, situaţie, implicarea sau neimplicarea în situaţia prezentată în presă, şi nu în ultimul rând în funcţie de apartenenţa sau simpatia pentru un anumit segment politic, în funcţie de gradul de cultură şi de experienta profesională a ziariştilor. Pe de altă parte independenţa editorială a presei şi profitabilitatea ei nu pot fi păstrate într-o economie de piaţă. Ziarele, revistele, emisiunile sunt urmarite în funcţie de diverşi factori: cultură, educaţie, situaţie socială. Nu putem pretinde unui şomer sau unui om care are dimpotrivă o situaţie materială profitabilă dar este lipsit de o educaţie de nivel mediu să cumpere reviste sau să urmarească emisiuni cu caracter cultural educativ. Acesta va fi interesat cel mult de latura relaxantă, de divertisment a presei care de multe ori are un caracter informaţional precar chiar degradant în ceea ce priveste caracterul formativ. În acest fel, o presă de calitate din punct de vedere educaţional, formativ nu poate fi accesat nici de cei interesaţi - din lipsă de bani - dar nici de cei care ar avea nevoie de ea pentru a-şi ridica nivelul educaţional, şi care au situaţii materiale bune, datorită lipsei de instrucţie a persoanelor respective.

36

Articolul 30 din Constituţia României, legea fundamentală a ţării, garantează "libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public". Presa este, pe drept cuvânt a patra putere în stat, o putere ce nu poate fi, dar nici nu trebuie îngradita căci asta ar însemna privarea de libertate a gândirii pentru un popor întreg. Gândurile şi părerile noastre oricât de mult am dori să le considerăm originale, nu sunt altceva decât rezultatul informaţiilor pe care le asimilăm în mod constient şi pe care mai apoi le prelucrăm ajungând a considera că ne apartin în totalitate.Tocmai de aceea puterea presei este imensă, dar şi periculoasă. Intr-un stat democratic, presa trebuie să fie liberă. Libertatea de exprimare nu trebuie însa confundată cu libertinajul. Libertinajul reprezintă exprimarea opinilor fără o raportare a acestora la normele civilizate de comunicare, fără raportarea la morală, la etică.

4.1 Ziarul Libertatea Când vine vorba de etică şi morală, de puterea de educare şi manipulare pe care o are presa, stau şi mă gândesc, de ce tabloidele sau ’’ ziarele care au mai multe poze cu femei goale decât paginile lor ’’ şi-au găsit loc, şi nu orice loc, ci locul 1 pe piaţa de presă din România, au ajuns să fie cele mai cumparate publicaţii din presa roânească şi sunt şi ziarele cu cele mai mari tiraje din ţară.

Presa este un mijloc de comunicare cu un impact semnificativ asupra societăţii, iar unul dintre efectele perioadei postrevoluţionare în ţara noastră este apariţia mai multor publicaţii cu diverse teme sociale. Deşi s-a ajuns la o varietate destul de mare, dezvoltarea acestora continuă înca, mai ales pentru faptul că pentru deţinătorii lor sunt considerate a fi surse bune de venit şi de statut social. De asemenea, subiectele sunt tot mai variate, abordând diferite teme, unele mai interesante, altele mai puţin. Romanii care trec prin această perioadă de tranziţie sunt tot mai deschisi noului şi sunt gata să asimileze tot ce li se oferă în materie de audio-vizual sau presă scrisă. Ziarele tabloide sunt adesea considerate o "boală" a presei contemporane, deoarece sunt pline de ştiri uşurele despre vedete şi fapt divers.

37

Succesul tabloidelor a fost asigurat de faptul că vând altă marfă decât presa consacrata. Una puternic colorată emoţional, atitudinal, mult mai uşor de produs, dar şi de asimilat, cu o uriaşă viteza de degradare şi mult mai ieftină, comparativ cu produsele existente pe piaţă. Tabloidele mai aduc o noutate. Ştirile despre vedete apar de regulă, în ziarele supranumite astfel. Acest tip de ziare a apărut şi în România, dupa modelul celor din Vest. Sigur că ’’vedetele’’ sunt în vizorul paparazzi-lor, care nu scapă nici un moment din viaţa tumultoasa a ’’vip-urilor’’. Prin intermediul acestor tabloide, suntem la curent ce baruri selecte sunt frecventate de ’’vedete’’, cu mâncarea preferată a acestora şi mai ales cu ultimele bârfe din viaţa personală a personajelor cunoscute din lumea filmului, muzicii şi televiziunii. Aceste ştiri fac deliciul unei anumite categorii de persoane, fani, îndeosebi, care nu scapă nici un moment fără să afle ce face vedeta lor preferată.. Informaţii legate de politica oficială aproape că lipsesc, iar asta e un lucru bun atata timp cât acest tip de noutati se încadrează adesea în categoria "non-ştiri", fapte care nu afectează viaţa cititorului/alegătorului. Chiar şi atunci când e relevantă, informaţia politică din ziarul de azi e cea care a fost dată cu o seară înainte la televiziunile de ştiri, iar cotidienele serioase românesti nu găsesc totdeauna un detaliu în plus, semnificativ, sau o interpretare care diferă de cea din talk-show-uri. Tabloidele, în schimb, îşi umplu prima pagină cu subiecte,e drept uşurele, dar mai niciodată aceleaşi cu cele din jurnalele de ştiri de seara trecută. În plus, subiectele diferă de la un ziar la altul, ceea ce a făcut posibilă creşterea presei de acest gen cu o formulă destul de apropiată de cea a ”presei adevărate”. Chiar dacă multe publicaţii de acest gen sunt atractive, o parte funcţionează sub principiul ”cantitativ,nicidecum calitativ” . Tocmai datorită diversităţii apar tot felul de controverse în ceea ce priveşte subiectul şi conţinutul acestui gen de presa. Tipografia de calitate, fotografia color şi mare de pe prima pagină, titlurile pompieristice de 2-5 centrimetrii sunt primele elemente care determină reacţia de cumparare a populaţiei în general.

38

Li se spune "tabloide" şi se vor ziare "surori" ale celebrului The Sun din Marea Britanie. La noi se cheamă Libertatea, Click, CanCan. ’’De ce ar plati cineva macar 1 ban pe tabloidele romanesti?’’ Probabil pentru simplul fapt că noi , românii, suntem mari amatori de "senzaţional", de bârfă în special. Nu numai în România întalnim acest fenomen, însă la noi e exagerat. Ne stă în fire să fim mai interesaţi de ’’capra vecinului’’ decât să ne vedem liniştiţi de treburile noastre . Va trece multă vreme până vom ajunge la nivelul minim de bun simţ , care se regăseşte în rest Occident. Va mai trece multă vreme până vom realiza că nu mai suntem acei ţărani mutaţi forţat, de regim, la oraş. Va trece mult până nu ne vom mai comporta precum o fac cei lipsiţi de bun simţ. Deşi, personal, sunt consternat de succesul pe care îl are acest tip de ’’distractie’’, trebuie să caut, să culeg şi aspecte oarecum pozitive. Deloc irelevant, precizez că zilnic întalnesc, numai în transportul în comun, zeci de persoane care citesc, fie în drum spre scoală sau muncă, presa tabloidă. Sunt toţi interesaţi de scandal, de viaţa diverselor persoane publice, de escapadele lor amoroase, de fete cu sânii goi, exemplu fata de la pagina 5 (6, 7, 8, s.a.m.d.), de crime şi tot ce face furori. În Romania, cel putin, aceste ziare nu conţin numai astfel de ’’senzaţionisme’’, dar şi sport, de obicei fotbal, sfaturi legate de frumuseţe, sănătate, paranormal, familie, dragoste şi sex. Foarte mult sex. Pentru a studia mai bine fenomenul de tabloid, am intrat pe site-urile a două astfel de ziare din România, cu cele mai mari tiraje: Libertatea şi Cancan. Libertatea, spre deosebire de Cancan, are slogan: ’’vedete, sport, lifestyle, monden pe gustul tău!’’. Ca cititor de presă cât de cât mai de calitate, nu consider acestea ca fiind pe gustul meu, însa pe gustul a milioanele de români este, cu siguranţă. Dintre titlurile întalnite în Libertatea enumăr: ’’Gravida bătută l-a recunoscut pe tâlhar’’, ’’A slăbit 25 de kilograme prin hipnoză’’, ’’Fata de ieri / Daniela Liliana Lazăr, cea mai sexy vânzătoare’’,

39

’’Elena Gheorghe îşi face ziua la restaurant’’, ’’Tolea Ciumac şi-a făcut blog’’, ’’Beyonce are o nouă tactică de slăbit’’, ’’Nu au angajat-o pentru că îi plăcea sexul’’, ’’A promis că va fura cât va putea şi a fost ales primar’’, o caută iar pe Elodia, ’’Bătaie pe casa«Miţei Biciclista»’’, etc. Aceasta este presa cea mai citita de romani. În Cancan, lucrurile nu sunt prea diferite. În categoria SHOWBIZ, am întâlnit: ’’MIHAELA: Dovada divortului secret!’’, ’’Moni si-a petrecut noaptea cu şoferul’’, ’’Andreea Raicu va locui cu un cuplu de asiatici’’ , etc. ’’Programul "Rabla" pentru vibratoare si gonflabile’’, ‘’Vreau să mă bat cu Schilt şi Badr Hari’’, ’’Operat pe creier cu bormaşina’’, ’’Măsoară zâmbetul angajaţilor’’, sunt articole ce fac parte din categoria FAPT DIVERS. ( www.libertatea.ro) Care este motivul pentru care aceste tipuri de scrieri sunt devorate de mulţime? Pentru că indicele de inteligenţă sau cultură este unul minim, educaţia nu este una de top, iar efortul de a citi este infim, fără exprimări sau cuvinte greu de înţeles. Cautând aspecte ale tabloidului, am întalnit pe internet un interviu cu Cristian Stancu, redactor-şef la Click, un alt tabloid din România. Privind ’’outside the box’’, acesta reuşeşte să mă convingă de succesul acestui tip de presă, dar nu mă convinge să îl şi consum. La întrebarea reporterului, ’’ce este un tabloid pentru dumneavoastra?’’, Cristian Stancu a raspuns: ’’Văd în tabloid un produs de presă cu cel puţin trei calităţi foarte importante: este util cititorului, îl informează scurt şi la obiect şi îl distrează’’. În fapt, acestea sînt cele trei reguli de aur pe care trebuie să le urmeze, aproape cu sfinţenie, un ziar popular. Cititorul vede în el un ajutor de nădejde, pentru că află informaţii utile fără de care o banală zi de muncă i-ar fi, poate, dată peste cap. Cel mai elocvent exemplu? Aparent banalele ştiri "de coloană", cum le spunem noi, despre străzi închise sau opriri de apă şi curent! La capitolul ’’informează scurt şi la obiect’’, dezbaterea poate fi extrem de lungă. Esenţial de ştiut este însă că omul modern, în goana unei zile care niciodată nu are suficiente ore, are nevoie de informaţii scurte, trebuie să afle despre un eveniment dintr-un articol accesibil, scris simplu şi foarte ’’prietenos’’. Asta înseamnă că poate citi şi ce crede o personalitate, dar şi ce crede un om de pe

40

stradă, normal, aşa cum e şi el. A treia calitate, dar nu şi cea mai puţin importantă, este ’’distracţia’’. Vorbim aici despre funcţia de divertisment a mass-media în general, exacerbată pozitiv atunci cînd vorbim despre tabloide. Este regula după care se guvernează alegerea subiectelor: poveşti extraordinare despre oameni obişnuiţi sau detalii inedite despre vedete! Da, despre vedete! Este subiectul care pe om îl distrează/încîntă/provoacă la dezbatere cel mai mult. ’’Ai auzit ce-a făcut X-uleasa?’’ Dacă auzi asta în metrou şi ştii că e dintrun articol de-al tău, ei bine, atunci acela a fost de succes. A suscitat interes!" La aceeaşi întrebare, Ana Niţă, redactor-şef la Libertatea, raspunde: ’’Aş putea încerca, pe de-o parte, o definiţie obiectivă a conceptului de tabloid: ziarul care vorbeşte pe înţelesul tuturor, de la vladică la opincă, despre evenimentele care îi interesează şi îi afectează în mod direct pe oamenii obişnuiţi, satisfăcînd nevoia de informare şi de divertisment a acestora. Un tabloid este suportul media care reuşeşte să transforme ştirile într-un spectacol. Pe de-altă parte, dacă mă întrebaţi ce înseamnă tabloidul Libertatea pentru mine, vă voi răspunde cu două cuvinte: mîndrie şi ambiţie. Mîndrie pentru că Libertatea este ziarul care a introdus în România conceptul de tabloid, îndelung copiat în prezent. Ambiţie pentru că Libertatea este cel mai bine vîndut cotidian din România la ora actuală şi aşa va rămîne’’. Din tot amalgamul de tabloide am decis să ma opresc asupra unui articol apărut in data de 07.01.2009 in ziarul Libertatea. Articolul o prezintă pe ’’ supervedeta’’ Sexy brăileanca ’’ tunată’’: ’’ Florina Mihailă, alias Sexybrăileanca, mai are de suferit cateva zile, dupa care îşi va putea etala noul bust, mai generos şi mai ferm.( www.lavieenrose.ro) Mândră de noii ei sâni, Florina s-a prezentat, ieri, la clinica Silhouette, pentru a fi examinată de medicul care i-a implantat pungile cu silicon, dr. Marek Valcu. În urma controlului, medicul a hotarat că fosta actriţă XXX să pastreze bandajul cel puţin încă o săptamână, pentru ca sânii sa nu sufere modificari nedorite. Florina s-a arătat încântată de nasul corectat chirurgical şi de buzele ajustate, însa este nerăbdătoare să-şi scoată la înaintare "artileria grea": sanii. "Abia aştept să-mi scoata bandajul, ca să-i dau gata pe

41

toţi bărbaţii. Anul asta vreau să-mi gasesc un barbat cu care să am o relaţie serioasă şi să scap de eticheta de femeie uşoară". Florina a mărturisit că s-a lasat "îmbunătăţită" cu bisturiul la propunerea postului Euforia TV, cu care a început o colaborare.’’ Primul lucru care îmi sare în ochi şi care mi se pare inadmisibil, nu se regăseşte în articol. E faptul că tot în această perioadă marele actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, Radu Beligan a împlinit 60 de ani de carieră artistică şi nici un ziar nu a scris despre asta. Atneţia tablidelor este clar îndreptată spre profit, sexul vinde, însă nu înţeleg cu ce sunt câştigaţi oamenii de rând care citesc astfel de ziare. S-a ajuns ca o puştoaică cu inteligenta precară, care din 3 cuvinte, 4 sunt tâmpenii şi care nu face nimic altceva decât să apară cu nurii goi pe la televizor şi prin ziare să primească mai multă atenţie mediatică decât o persoana care s-a dedicat muncii, a delectat decenii oamenii veniţi să-l vadă, dornici de cultură, de spectacol de calitate, adică un om care a muncit cinstit, demn, cu principii de viaţă mult mai bine înrădacinate decât ale celei de mai sus. Aceste întamplari ar trebui să dea de gândit nu numai oamenilor de rând ci şi aşa-zişilor conducători ai ţării. Nivelul inteligenţei poporului român trebuie să fie foarte scăzut, dacă o ştire cum că o puştoaică şi-a făcut buzele sânii şi nu mai stiu ce, îi delectează. Prin tabloidizare este promovată la maxim incultura. În continuare vreau să vorbesc despre cotidianul Libertatea care a reuşit să mă îngreţoşeze în fiecare dimineaţă în ultimele câteva luni. Luăm reţeta de copertă a Libertăţii: 70% dintre coperte prezintă femei dezbracate. Nu în paginile publicaţiei cum ar trebui ci chiar pe copertă, pe coperta pe care o văd copiii care se duc dimineaţa la şcoală cu autobuzul sau cu tramvaiul. În staţii însă 50% dintre români savurează acest ziar! Pe coperta Libertăţii apar imagini şi titluri a căror alăturare ar trebui să oripileze orice persoană cu un pic de bun simţ: chipul Patriarhului alături de sânii unei blonde din showbiz, sau imaginea dulce a fetiţei lui Teo, lângă

42

organele genitale şi sanii “drei” Prodan. Imaginile vorbesc de la sine.( ANEXA 1)( ANEXA 2)

Unde sunt părinţii acestor fete care se expun la pagina 5 şi se lasă consumate vizual timp de o zi întreagă de toţi muncitorii români, de toţi cunoscuţii şi necunoscuţii lor? Unde le este respectul de sine? Părerea mea e că, este îngropat în vise de cariere de fotomodele, prezentatoare tv, cântăreţe şi alte asemenea. Majoritatea sunt vânzatoare la buticu’ din colţ, chelneriţe sau pseudostudente pe la facultăţi particulare. Ce face opinia publică cu ruşinea acestor fete? Pai ce sa faca…o dogeră. O naţie ale cărei fete se expun rând pe rând la pagina cinci. Sunt 365 de zile într-un an, Libertatea e cotidian (adică apare zi de zi), câte fete au apărut dezbrăcate sau semidezbrăcate la pagina 5 până acum: 1500, 2500? Câte urmează să mai apară? 5.000? 10.000? Vorbind despre două mii de fete, vorbim despre un fenomen. Un fenomen narcisist alimentat de o publicatie fără scrupule şi de o societate needucată, ieftină şi lipsită de etică. Înainte sa termin cu subiectul fetelor de la pagina 5 să zicem că ar avea toate 18 ani împliniţi şi că pozează din proprie iniţiativă… mă întreb, dacă ele chiar conştientizează ceea ce fac. Majoritatea nu ştiu pe ce lume sunt nici la 25 de ani. La 18 ani şi 2 luni eşti major doar pe hârtie, şi iată că hârtia se razbună, hârtia exploatează, hârtia vinde, iar hârtia în cazul nostru este cotidianul de căpătâi al românilor, e libertatea, aşa cum o înţeleg milioane de români. O mare parte de vină se poate arunca şi în spatele aşa zişilor reporteri, care au devenit un fel de mercenari ai presei, atâta timp cât primesc mai mulţi bani de la un tabloid decât de la un ziar obişnuit, acceptă fără să stea pe gânduri, să scrie absolut orice, nerespectând etica jurnalistică, şi trec cu vederea peste adevăratul scop şi sens al cuvântului jurnalist.

43

Nu cred că sunt singurul care are o părere proastă despre presa din zilele noastre. Nu am avut un contact direct cu nişte reporteri, nu cunosc chiar atât de multe persoane din presa scrisă pentru a şti exact cum stă treaba, însă din cate am vazut şi am auzit pot spune că presa din Romania este o mare panaramă. Presa nu vrea decât scandal, atat. Mai nimic din ce este scris în tabloide nu este adevărat. Puţini îşi imaginează câte prostii şi minciuni sunt scrise. Acum realizez şi eu cum te simţi atunci când în ziare se scrie că o vedetă a declarat nu ştiu ce, când de fapt nici nu e adevărat. Iar toate acestea, doar pentru audienţă şi bani. Cum prind ceva în exclusivitate şi fac rost de o filmare, cum pe toate ziarele: ’’ In exclusivitate, Băsescu s-a luat de o reporteriţă. Jos Băsescu!’’. Să nu mai vorbesc de televiziunile anumitor persoane din politică, care nu au emisiuni decât anti-cutărescu, doar pentru a îi scade imaginea respectivei persoane. Un asemenea gen de articol se regăseşte în ziarul Libertatea, unde în prim plan se află una din vedetele patriei, mă rog, vorba vine, vedetă, Adina din trupa de cântăcioase Heaven: ’’ I-am numărat coastele Adinei. Lidera trupei Heaven, Adina, a negat zvonurile lansate în lumea showbizului conform cărora şi-ar fi scos două coaste pentru a-şi micşora talia.

Deşi recunoaşte că a trecut pe la o

clinică de chirurgie estetică pentru a-şi îndepărta câteva puncte de grăsime, Adina susţine că nu a făcut nimic pentru a-şi modifica dimensiunile taliei. În acest sens, cântăreaţa a vrut să ne convingă şi a acceptat să-şi facă o radiografie. Bănuită că ar fi apelat la iscusinţa chirurgilor esteticieni pentru modelarea corpului, Adina de la Heaven s-a decis să se supună unui control medical amănunţit, pentru a demonstra că are un corp 100% natural. Pentru a ne convinge de dimensiunile foarte mici ale taliei sale, am supus-o şi “probei centimetrului”. Astfel, Adina şi-a măsurat talia, fără să fie îmbrăcată cu vreun corset care ar putea să îi ascundă fie şi câţiva milimetri. Astfel, am descoperit că vedeta are o circumferinţă a taliei de doar 57 cm.

44

Pentru aceasta, frumoasa blondă ne-a invitat să o însoţim la spitalul Victor Babeş, unde, în cadrul unui control medical, şi-a făcut şi o radiografie a zonei abdomenului. După ce s-a expus razelor X, solista ne-a demonstrat că toate cele 24 de coaste sunt la locul lor, fapt ce confirmă autenticitatea corpului său. Pentru menţinerea siluetei foarte suple, Adina are un regim alimentar bazat numai pe fructe, legume şi carne albă. Cu siguranţă un jurnalist adevărat nu ar fi putut scrie un asemenea articol doar de a mai umple o pagină de ziar. Sunt convins că toată lumea a auzit de ziare de scandal precum CanCan , Libertatea sau Click. Nu inţeleg de ce în ziarele de scandal se scriu atât de multe articole aiurea doar de dragul de a fi umplut ziarul iar asa-zisul jurnalist acceptă să le scrie. Cea mai mare parte a articolelor sunt invenţii, fără a avea pic de adevăr. Înteleg ca trebe să vinzi ziarul cu ceva iz de scandal dar măcar scrie un articol de calitate care să fie adevărat. Nu doar titlul este penibil ci şi conţinutul articolului. Reporterii de la Libertatea s-au trezit să spună că Adina de la Heaven şi-a scos 2 coaste pentru a-şi micşora talia. În fine, cert este că Adina şi-a făcut o radiografie şi s-a adeverit că are toate cele 24 de coaste. Foarte penibil... Dacă ar fi să zic ceva despre ziarul Libertatea pot spune doar că e un ziar făcut doar din scandaluri sexuale şi ştiri tampite lipsite de sens şi mai degrabă scop.(www.libertatea.ro)

Acestea sunt consecinţele acceptării faptului că mass-media are ca primă obligaţie divertismentul, iar importanţa informaţiei e direct proporţională cu doza de spectaculos pe care sunt capabile să o ofere. Dacă acum pare perfect acceptabil ca un fotograf să încalce intimitatea oricărei persoane cunoscute, expunând-o în pielea goală ori făcând dragoste cu amantul, oare când va ajunge mass-media să-şi delecteze cititorii plictisiţi sau spectatorii dornici de scandal cu violuri, torturi şi asasinate prezentate live? Un alt lucru care mi se pare extraordinar e că demonstrând letargia morală a presei în particular şi a culturii

45

în general, concepute strict ca divertisment şi spectacol, e faptul că respectivul paparazzi care a izbutit să-şi plaseze camera de filmat pe gaura cheii filmându-i pe Iri şi Monica, e considerat a fi, nici mai mult, nici mai puţin, decât un erou, datorită superbei lui performanţe, care nu e prima de genul acesta şi nu o să fie nici ultima. De asemenea e stupid faptul că protestez, fiindcă ştiu că e o problemă fără soluţii. Individul care a facut acea filmare nu e o rara avis, ci produsul unei stări de lucruri care-l îndeamna pe ziarist să caute înainte de orice noutatea, întamplarea îndrazneata şi insolită, care ar putea distruge cât mai multe convenţii, scandalizând mai mult ca oricând. Şi cum nimic nu mai scandalizează deja în societăţi total permisive, trebuie să mergi de fiecare dată mai departe cu obraznicia informativă, cu orice preţ, fără nici un scrupul, ca să produci acea ştire în premieră. ’’Scandal’’ este cuvântul pe care îl aşteaptă azi publicul. Presa, se străduieşte din răsputeri să-l şocheze şi să-l înspăimânte, căci asta e distractia râvnită. Nu mă refer doar la presa de scandal,. dar, din nefericire, aceasta contaminează de multă vreme şi aşa-zisa presă serioasă, diferenţele dintre una şi cealaltă devin tot mai palide. Ca să nu-şi piardă cititorii, presa serioasă e obligată să prezinte scandalurile şi bârfele din presa de scandal, contribuind astfel la degradarea nivelului cultural şi etic al informaţiei. Pe de altă parte, presa serioasă nu îndrăzneste să condamne deschis practicile respingătoare şi imorale ale tabloidelor, fiindcă se teme pe bună dreptate că orice iniţiativă ar lua ar reduce libertatea presei şi dreptul la critică. Iată în ce situaţie absurdă ne aflăm: una dintre cele mai importante cuceriri ale civilizaţiei, libertatea de expresie şi dreptul la critică, serveşte drept alibi şi garantează imunitatea pamfletului, a încălcării intimităţii, calomniei şi altor specialităţi ale presei de scandal. În ţările democratice există judecători, tribunal şi legi care apară drepturile civile, iar victimele acestor insulte pot apela la instanţă. Teoretic, e adevărat. Dar practic, rareori se încumetă o persoană să se lupte cu aceste publicaţii, unele foarte puternice şi bogate.

46

Asemenea iniţiativă e descurajată datorită costurilor ridicate şi demersurilor complicate şi interminabile. Pe de altă parte, judecătorii se abţin adesea să sancţioneze asemenea delicte, fiindcă se tem să nu creeze precedente care sa îngrădească libertăţile publice şi libertatea de informare. Problema nu se opreşte doar la cadrul juridic, e vorba de o problemă culturală. Cultura epocii încurajează şi protejează tot ce e amuzant în toate domeniile şi de aceea disputele politice şi campaniile electorale sunt mai degrabă evenimente publicitare decât confruntări de idei, spectacole în care candidaţii şi partidele, în loc să convingă, încearcă să seducă şi să întărâte apelând, aidoma ziariştilor din presa de scandal, mai mult la sentimentele josnice, la instinctele primitive sau la pulsiunile iraţionale ale cetăţeanului decât la inteligenţă şi raţiune. S-a văzut asta nu numai la alegerile din România, unde o asemenea conduită a devenit regulă, ci şi la alegerile din Franţa şi Spania, unde au abundat insultele. Civilizaţia spectacolului are desigur si parţile ei bune. Nu e rau să promovezi umorul, căci fără umor, bucurie,si joc, viaţa ar fi plictisitoare. Dar dacă ea se reduce din ce în ce mai mult numai la asta, frivolitatea, snobismul, tampenia şi vulgaritatea accentuată vor câştiga teren. Aici am ajuns sau cel puţin aici au ajuns în mod paradoxal sectoare foarte mari în societăţi care, graţie culturii libertăţii, au atins cel mai ridicat standard de viaţă, securitate şi divertisment. Undeva s-a greşit, la un moment dat. Şi ar trebui să de ia măsuri, înainte de a fi prea târziu. Era spectacolului, în care suntem cu toţii implicaţi, favorizează o totală confuzie de valori. Vedetele sau modelele sociale, figurile exemplare, sunt create acum mai ales din raţiuni mediatice, căci prezentarea lor a înlocuit substanţa în aprecierea publică. Nu ideile, conduita, realizările intelectuale şi ştiinţifice, sociale şi culturale sunt cele care fac ca un individ să iasă în evidenţă, câştigând respectul şi admiraţia contemporanilor şi devenind un model pentru tineri, ci persoanele mai apte să ocupe primele pagini, fie prin golurile înscrise, fie prin milioanele cheltuite în cluburi nemaipomenite, fie prin scandalurile provocate. Prin urmare, presa alocă tot mai mult spaţiu, timp, şi

47

entuziasm acestui gen de personaje şi evenimente. E drept că a existat şi în trecut o presă murdară, care exploata obscenitatea, dar era de regulă marginalizată, funcţionând într-o semiclandestinitate menţinută nu atât prin legi şi regulamente, cât prin valorile şi cultura care dădeau tonul epocii. ( www.scribt.com)

4.2 Argumente pro şi contra

Azi, acest tip de presă şi-a câstigat dreptul de a fi practicată la vedere, fiindca valorile de acum i-au conferit legitimitate. Frivolitate, banalitate, abrutizarea accelerată a maselor, acestea sunt câteva din rezultatele neaşteptate ale faptului că astăzi suntem mai liberi ca oricând. Invazia tabloidelor în spaţiul comunicării publice poate fi asemanată cu introducerea într-un biotop a unei specii de parazit, răpitor, prădător care nu are nici un competitor sau adversar natural, capabil să-i limiteze dezvoltarea. La început, devastează totul în jur şi prosperă. În lipsa unui element de reglare, dacă rezultanta de multiplicare a speciilor "pradă" nu o depăşeşte constant pe cea a "prădătorilor", finalul este sigur şi inevitabil: prăbuşirea întregului sistem. Perversul intrus îşi va găsi sfârşitul sub ruinele propriului succes. Până să ajunga acolo, tabloidele fac ravagii în presa internaţională, eliminând de pe majoritatea scenelor publicistice "ziarele serioase". Chiar dacă nu în măsură egală peste tot, ofensiva tabloidelor se poate cu uşurinţă constata la Londra, Paris, Moscova sau Bucureşti şi în oricare altă capitală europeană. Acelaşi fenomen de "tabloidizare" poate fi uşor recunoscut şi în celelalte mijloace media - televiziuni, radiouri, sau medii complexe cum sunt cele create de computer şi comunicaţiile pe net. Lucrul ar fi rămas, poate, de interes local,

48

pentru cei care au afaceri în domeniu şi pentru specialiştii în teoria comunicarii. Impactul politic al fenomenului este însă vizibil deja, nu doar intern, ci şi internaţional, iar consecinţele interesează, inevitabil, pe toată lumea, chiar dacă prea puţini le dau atenţie. Succesul tabloidelor a fost asigurat de faptul că vând altă marfă decât presa consacrată. Una puternic colorată emoţional, atitudinal, mult mai uşor de produs, dar şi de asimilat, cu o uriaşă viteză de degradare şi mult mai ieftină, comparativ cu produsele existente pe piaţă. Raţiunea de a fi a presei clasice, într-o democraţie, este aceea de a face posibilă realizarea dreptului fundamental la informare, al fiecărui cetăţean. În sensul acesta presa clasică vinde şi raspândeşte informaţie. Pentru informaţia cu caracter de opinie, de poziţie, pe care o tolerează ca pe un rău necesar, au fost inventate "ghetouri jurnalistice", spaţii clar delimitate de restul gazetei, cum sunt cele de editoriale, rubrica "opinii" etc. Cumpăratorul are dreptul să ştie pe ce dă banii şi nu e cinstit să-i vinzi castraveţi în loc de ceapă. Chiar şi acolo unde opinia a devenit un ingredient curent al presei clasice, deontologia profesională cere să fie ilustrate opiniile pro şi contra, iar cele exprimate de editorialişti să fie cat mai bine blindate de argumente şi fapte. Pe scurt, presa clasică serveşte clientului produse inerte emoţional, aseptice atitudinal, cu excepţia cazurilor cand reprezintă exact etalonul "gândirii corecte" din punct de vedere moral sau legal. Revolutia tabloidelor este una a negaţiei. Ele nu vând informaţie, ci informaţie capabişă să stârnească emoţie, de toate felurile, de la groază, la extaz şi la invidie. Ele nu pun în circulaţie moneda calpă a "atitudinii corecte şi echilibrate", ci pe aceea a sfidării graniţei corectitudinii politice şi morale. Pe scurt, tabloidele vând coşmarul "presei de ţinută". Iar elementul interesant este că negativul se vinde mult mai bine decât originalul. Consecinţele asupra politicii sunt imense şi în cea mai mare parte dăunătoare condiţiilor necesare democraţiei. Prima dintre ele este trecerea presei, cu arme si bagaje, din clasa mijloacelor de informare, în cea a mijloacelor de manipulare. Încet, dar sigur,

49

presa va înceta să mai fie sursa neutră de informare de care cetăţeanul are nevoie pentru a-şi forma propriile convingeri, idei, atitudini. Ea devine o fabrică independentă de fragmente de idei, atitudini şi convingeri, gata impachetate, servite direct consumatorilor, cu sosuri puternic colorate emoţional, ca să poată fi inghiţite fără a sta prea mult pe gânduri. Dacă în faza iniţială s-a preocupat să servească clientului, "informatia cu gust", pretextând că răspunde gustului public, tabloidul a devenit repede singurul "formator de gust", iar odată cu el, manipulator de valori, atitudini şi idei despre lumea înconjurătoare. Caracterul accelerat al acestor produse este cel mai mare sprijin pentru succesul presei tabloide. Senzaţia de saţietate nu se instalează niciodată, pentru că "produsul" are doar culoare şi miros, nu şi substanţă. Se concretizează că tabloidele nu sunt altceva decât maşinării mult mai performante de precipitare şi dislocare a opiniei publice. Faţă de performanţele lor, presa clasică este ridicol de greoaie şi inaptă. Nu-i de mirare că dispare, la fel de brusc, ca şi populaţia dinozaurilor dupa impactul marelui meteorit. O altă consecinţă a tabloidizării este înlocuirea dezbaterii cu "circul" sau "reprezentaţia". "Logica" politicii nu mai are nimic de-a face cu ideea, tema, sau proiectul social, economic, cultural, ea reducânduse definitiv la denunţ, defăimare, sloganizare şi falsificarea gândirii/imaginii adversarului. În România se preiau idei din afară fără să fie adaptate la realităţile pieţei noastre pentru că noi românii nu avem răbdare şi din această cauză nu luăm întotdeauna ceea ce e mai bun. Managerii nu au răbdare, nici jurnaliştii. Toţi vor cît mai repede succes şi audienţă. Problema e că ziarele de calitate oricum o duc greu şi îşi găsesc destul de greu publicul pe care îl vor, publicul care să le fie suficient ca să poată rezista pe piaţă. Prin tabloidizare riscă să piardă exact acei cititori care îşi doresc altceva decît ceea ce pot găsi într-un tabloid: poze mari şi colorate cu vedete sau tratarea lejeră a unor subiecte. De regulă, aceşti cititori vor să înţelegă mai mult din ceea ce se petrece pe lumea asta, să aprofundeze un subiect, vor comentarii, caută un alt tip de informaţii. Deci riscă să piardă şi acel public

50

puţin numeros care vrea calitate. Şi atunci apare o altă problemă. Se ajunge să se rămână cu calitatea şi cu publicul potrivit, un public mai degrabă de nişă, şi în acest fel se menţine onorabilitatea şi imaginea de ziar de calitate. Pentru că această alegere presupune răbdare, un investitor care să aibă la rîndul lui răbdare şi să accepte că va cîştiga bani din acel ziar nu peste şase luni, ci mult mai tîrziu.

Existenta acestui fenomen e un efect colateral al cuceririlor fundamentale ale civilizaţiei: libertatea si piata. Ambele au contribuit extraordinar la progresul material şi cultural al umanităţii, la formarea individului suveran, cu drepturi recunoscute, la coexistenţa, la stoparea sărăciei, a ignoranţei şi a exploatării. Dar libertatea a permis şi ca această reorientare a presei către funcţia ei iniţială, de a amuza cititorii, ascultătorii şi telespectatorii, să se producă într-o manieră catastrofală, impusă de concurenţă de pe piaţă.Dacă există un public avid de o asemenea hrană, mass-media i-o oferă, iar dacă respectivul public, educat (sau mai degrabă, prost educat) de acest produs jurnalistic, o cere în doze tot mai mari, divertismentul va fi tot mai mult motorul şi combustibilul mass-media, ajungându-se ca această predispoziţie săşi pună amprenta ei distorsionată în toate segmentele şi formele de presă. Fireşte că există voci care susţin mai degrabă contrariul: că bârfa, snobismul, frivolitatea şi scandalul au prins la marele public din pricina massmedia, ceea ce e fără îndoială adevărat; un lucru nu-l exclude pe celălalt, doar îl completează. Orice încercare de a stopa în mod legal presa de scandal ar echivala cu instaurarea unui sistem de cenzură şi asta ar avea consecinţe tragice pentru funcţionarea democraţiei. Ideea că puterea judecatorească poate îngrădi libertinajul, violarea sistematică a intimităţii şi dreptul la onoare al cetăţenilor, impunând sancţiuni de la caz la caz, e o posibilitate abstractă, fără nici un fel de urmări, realist vorbind. Fiindcă rădacina răului e anterioară acestor mecanisme: ea se află într-o cultură care a facut din divertisment valoarea supremă a 51

existenţei, iar vechile valori: decenţa, grija pentru forme, etica, drepturile individuale pot fi sacrificate fără nici un scrupul. Prin urmare, noi, cetatenii unei ţări libere si privilegiate, suntem condamnaţi ca sânii, fundul şi pretenţiile de dive ale vedetelor să fie în continuare hrana noastră zilnică.

Desigur nu toată lumea e de acord cum ca tabloidele imbolnavesc presa de calitate. Sunt criticate pentru că storc câtă emoţie pot dintr-o crimă, creează deliruri mistice din caniculă şi te poartă prin cele mai ascunse unghere ale trupurilor vedetelor. Li se recunoaşte meritul de a fi schimbat felul în care citim şi de a-i menţine alfabetizaţi pe cei care n-ar pune mâna în veci pe o carte. Tabloidele predau însă câteva lecţii utile presei contemporane. În primul rând, ele au fost cele care au sesizat că textele lungi sunt obositoare pentru cititorii grăbiţi ai acestor timpuri. Tot mai multe ziare de calitate din străinătate şi-au introdus în politica editorială restrângerea numărului de semne. Apoi, tabloidele au fost cele care au introdus metatextul. Pe scurt: ele au sesizat că noile generaţii nu mai au obişnuinţa lecturii secvenţiale, a succesiunii dintre cauză şi efect. Tinerii de azi citesc pe sărite, îşi concentrează atenţia pe o zona a paginii de ziar, apoi trec la altă zonă, dupa modelul paginii de Internet. Acest tip de machetare, specifică tabloidelor, va schimba inclusiv infăţişarea cărţilor. .

Cel mai bun exemplu în această problemă este formatul cărţilor! Din

ce în ce mai multă ilustraţie, grafică spectaculoasă. Dacă ne referim la Romania, cel mai usor lucru în acest caz e să acuzi Libertatea, Cancan, Click şi celelalte tabloide. Numai că, într-o ţară unde ziarele se citesc de patru ori mai puţin decât în Ungaria şi de 12 ori mai putin decât în Scandinavia, să citeşti un ziar, fie el şi un tabloid, e un act de informare şi de participare la modernitate. Aceste lucruri pot fi un punct în plus pentru tabloide şi însă e şi amuzant ori de câte ori sunt puse la zid, deşi participă la lărgirea unei pieţe fără a cărei progres, cei din industria media, s-ar sufoca. N-are rost să blestemi tabloidele atâta vreme cât ele există şi sunt

52

citite de atâţia oameni. Dar sunt două categorii de riscuri. Prima e că orice întâmplare deviantă, sinucidere, omor, accident, e exploatată emoţional la maximum, iar oamenii nu cumpară tabloidele pentru că vor să se informeze, ci pentru că acestea le creează stări, îi conduc spre reflecţii de genul ’’Ne-a batut Dumnezeu’’. Important e până unde este împinsă această exploatare a emoţionalului, iar uneori această exploatare este împinsă dincolo de responsabilitate. Apoi vine şi tabloidizarea presei aşa-zis serioase, care începe să meargă pe exploatarea detaliului şi a emoţiilor şi pierde informaţia, chiar dintrun eveniment politic. În loc să spui ce s-a întimplat la summit-ul nu ştiu care, spui că lui Sarkozy i-a căzut batista sau că Putin nu avea batistă la el. Tabloidizarea e vizibilă şi în revistele culturale, unii scriitori sunt trataţi ca vedetele, cu poze mari, cu ce iubite au mai fost. Internetul contribuie şi el la tabloidizare. Corriere de la Serra, ziarul burgheziei cumsecade din Italia, are pe Internet toate calendarele cu gagici dezbrăcate, în timp ce în ediţia tiparită nu şi-ar permite niciodată să dea asa ceva.

(Sexul vinde, Streitmatter, Rodger, pp. 122-140) 4.3 Presa se mută pe internet Se vorbeşte din ce în ce mai mult, în termeni apocaliptici, de

viitorul ziarelor şi presei scrise în general. Criza economică globală nu a facut decât să adâncească ruptura dintre ziar şi cititorul de presă, începuta deja de ceva timp. Internetul are şi el partea lui de vină: tipărirea pe hârtie a devenit mai puţin profitabilă. Cu toate acestea, noile modalităţi de strângere a informaţiilor şi comentariu, la fel ca şi blogging-ul, în general toate formele de publicare ieftină online, au condus la naşterea unor noi surse de informare, mai ieftine.

53

Unii analişti media din Occident, pentru a arunca gaz pe foc, au început chiar să se întrebe dacă nu cumva jurnalistii merită să fie prost plătiti, de vreme ce munca lor nu generează valoare economică - ziarele lor nu prosperă de pe urma muncii lor. Se revine la ideea de a ’’taxa’’ potenţialii cititori pentru conţinutul online, sau măcar pentru o parte a acestuia. Alţi jurnalişti sugerează mai multă flexibilitate: ziarele muribunde pot fi resuscitate doar de o combinaţie de abonamente posibile. Astfel, cititorul online ar avea şansa să platească un abonament lunar sau anual, să plătească per material sau să beneficieze de o alta variantă de abonament - toate acestea, pentru a accesa site-uri care în prezent sunt "la liber". Astăzi, presa americană spre exemplu, are un acces incredibil în societate: cele mai importante 20 de cotidiene americane au peste 70 de milioane de cititori. În vreme ce doar 13 milioane citesc varianta de hârtie, 60 de milioane de americani accesează website-urile lor, citind online. Indiferent prin ce modalităţi se transmit informaţiile, subiectele pentru ştiri nu se vor opri, de aceea presa va trebui să-şi facă treaba şi anume să ţina la curent populaţia, cu evenimente care se petrec şi în cel mai îndepărtat colţ al lumii.(www.tmctv.ro)

Concluzie

54

Menirea omului este de a crea şi de a se adapta condiţiilor de viaţă noi care apar la tot pasul. De asemenea omul este o fire inventivă, însă şi distructivă. Din necesitate au apărut toate invenţiile de până acum. A fost nevoie de mijloace de deplasare rapidă, omul a inventat autoturismul, mai apoi au apărut şi accidentele. Tot omul a descoperit dinamita şi i s-a părut folositoare, la un momentdat utilă însă a omis că partea distructivă a acesteia poate fi folosită şi în scopuri mai puţin nobile. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu presa. Ziarele au fost inventate din nevoia de comunicare, de informare, însă în timp a devenit un mijloc de manipulare în masă şi de educare, de multe ori nu în sensul bun. Evoluţia presei scrise şi a presei în general, nu va înceta, omului de rând nerămânândui decât să se adapteze din mers şi să deprindă cât mai multe părţi pozitive din ceea ce I se dă, dacă acestea există. Cu siguranţă nici un om de pe Pământ nu este perfect, deci presa de ce ar trebui să fie?

Bibliografie Cărţi: 55

1. Colosul cu picoare de lut, Gross Peter, editura Polirom, an 1999 2.Istoria Prese, Albert Pierre, editura Institutul European, an 2002 3. Mass-Media în România postdecembristă, Coman Mihai, editura Polirom, an 2003 4. Mass-Media în latura sociologică, Danielle Rovenţa,editura Polirom, Iaşi, an 2000 5. Mass-Media in Revolution and National Developement, Gross Peter, an 2002 6.Panorama presei româneşti contemporane, Hangiu, I., editura Historia, Bucuresti, an 2006 7. Romania’s Revolutiona, Kifner Jhon, New York Times, 1989 8. Sexul vinde, Streitmatter Rodger, editura Tritonic, 2006 9. Semiotică, societate, cultură, Danielle Rovenţa, editura Institutul European, Iaşi, 1999

Internet: 1. www.cji.ro 2. www.libertatea.ro 3. www.realitatea.net 4. www.romania.indymedia.ro 5. www.scribo.com 6. www.tmctv.ro 7. www.wikipedia.ro 8. www.ziare-reviste.ro

Anexa 1

56

57

Anexa 2

58