Originea Si Evolutia Limbii Romane - Sinteza [PDF]

Zitiervorschau

Originile și evoluția limbii române Originea limbii române este strâns legată de procesul de formare a poporului român. Nenumărate teorii s-au emis cu privire la etnogeneza românească, însă, în prezent este acceptat că “istoria veche a românilor este expresia unui process major, de sinteză dacoromană, și a unui proces adiacent, de integrare și de asimilare a elementului migrator.” (Maria Cvasnîi Cătănescu) Limba română își are originea în limba latină a romanității orientale, vorbite în Dacia și în provinciile romane vecine, care a evoluat de-a lungul vremurilor. În ciuda împrumuturilor diverse: slave, grecești, turcești, sârbe, bulgare, ucrainene, maghiare și, mai târziu, francze, italiene, spaniole (printr-un process de relatinizare), dar și germane, engleză și rusă, limba română a menținut structura gramaticală a limbii latine, avându-și originea în latina vulgară (latina vorbită), nu în latina clasică (literară). Provincia Dacia a fost stăpânită de romani timp de 165 de ani (106 – 271 e.n). Limba dacilor a dispărut, instituindu-se o limbă latină atestată de cele 3000 de inscripții romane, descoperite pe întreg teritoriul României. Columna lui Traian reprezintă cel mai important document de atestare a evenimentelor istorice. Sunt, însă, păstrate și nume de persoane și de locuri preluate de la daci: Apulum (Alba Iulia), Potaissa (Turda), Napoca (Cluj) etc. Procesul de romanizare a durat circa 100-150 de ani. În primă etapă, se foloseau două limbi: geto-daca și ltaina. Deoarece administrația și scoala se foloseau de ultima, era firesc să pătrundă cuvinte getodace în latină și nu invers. Apoi, cei care lucrau în administrație, armată și negustorii au învățat primii latina, urmați de restul populației. După anul 271 e.n., armata și administrația romană au părăsit Dacia, însă procesul de romanizare nu a încetat, ci s-a intensificat. Procesul de formare a limbii române se încheie în secolul al VII-lea. Invaziile popoarelor migratoare (goți, gepizi, avari, slavi) au influențat limba, fără însă a modifica fondul principal lexical și structura gramaticală de origine latină. FONDUL AUTOHTON TRACO-DAC Cuvintele considerate ca aparținând fondului autohton traco-dac sunt relativ puține, înregistrate în DEX prin analogie cu albaneza: baltă, barză, brad, brâu, buză, căpușă, cătun, cioară, coacăză, copac, groapă, grumaz, mal, mazăre, măgură, mânz, năpârcă, pârâu, pupăză, strung, șopârlă, vatră, viezure. Și brânză, busture, mărar, țap sunt considerate ca aparținând fondului autohton, însă sunt înregistrate cu etimologie multiplă. La acestea se adaugă câteva nume de râuri – Argeș, Criș, Motru, Olt, precum și alte câteva elemente: -

În fonetică: vocala ă, consoanele ș și h. În morfosintaxă: modul de formare a numeralelor cardinal de la unsprezece la nouăsprezece și a celor care denumesc zecile – douăzeci, treizeci.

ROMANIZAREA. LATINITATEA LIMBII ROMÂNE. Procesul romanizării a fost unul îndelungat, cuprinzând mai multe etape: începuturile, expansiunea, generalizarea, definitivarea romanizării. Cercetătorii disociază fenomenul în:

-

Romanizare lingvistică (regresul și eliminarea treptată a limbii autohtonilor, pe măsura generalizării latinei vulgare) Romanizarea nonlingvistică (credințe și obiceiuri, tipuri de organizare administrativă și a așezărilor umane etc.)

Maria Cătănescu scoate în evidență faptul că în raport cu limba latină și spre deosebire de celelalte limbi romanice: -

-

-

a. Are trăsături conservatoare: În lexic: păstrarea unor cuvinte care nu se regăsesc în celelalte limbi: ajutor, ceață, putred. În morfologie: forme distincte de genitive-dativ singular la substantivele feminine terminate în –ă sau –e: casă/ unei case, vulpe/ unei vulpi, desinența –e la substantivele masculine la vocative singular. b. Trăsături inovatoare: În fonetică: transformarea unor vocale latinești urmate de consoanele –n, -n + altă consoană, -m + altă consoană: lana – lână, bonus – bun, ventum – vânt, bene – bine; modificarea unor onsoane urmate de vocala –i: tibi – ție, dico, dzic – zic sau a unor grupuri de consoane: octo – opt, includo – închid, glemus – ghem. În morfosintaxă: articolul posesiv al, a, ai, ale și demonstrativ cel, cea, cei, cele; acuzativul obiect-direct construit cu prepoziția pe, genitiv-dativul numelor proprii masculine cu articol hotărât enclitiv: lui Mihai.

Din limba latină, limba română preia, reorganizând și simplificând, declinările substantivelor (3 în limba română, față de 5 în latină), sistemul cazurilor, patru tipuri de conjugare, modurile și timpurile verbale, precum și pronumele, mare parte a numeralelor, numeroase adverbe, dar mai ales prepozițiile și conjuncțiile. La nivelul lexicului, româna preia o majoritate covârșitoare de cuvinte, foloste frecvent în limba română: -

-

Substantive denumind părțile corpului (barbă, brat, cap, creier, dinte, față, gură, inimă, mână), membrii familiei (cumnat, frate, ginere, mama, nepot, soră, tată, unchi), elemente ale naturii (apă, camp, lac, munte, pădure), elemente ale vegetației (arbore, ceapă, codru, floare, grâu, iarbă, măr), animale (albino, arici, armăsar, bou, cal, câine), unități ale timpului (an, azi, dimineață, iarnă, ună, noapte, săptămână). Verbe care indică acțiuni esențiale (aduce, ajunge, alerga, asuclta, auzi, avea, bate, bea, cădea, cânta, cere, cunoaște, fi, fugi, intra, învăța, judeca, lua).

În prima fază a dezvoltării ei, limba română veche – care se vorbea pe întreg teritoriul locuit de strămoșii de la nord și de la sud de Dunăre – este denumită, în general, româna comună, care nu este nici atestată, nici cunoscută documentar, ci refăcută de filologi prin studii comparative și deducții (Sextil Pușcariu, Al. Rosetti ș.a.). Unitate românei comune este spartă de evoluția istorică, prin așezarea slavilor și bulgarilor în zonă, rezultatul fiind apariția celor 4 dialecte românești: aromân, dacoromân, meglenoromân, istroromân.

Latinitatea limbii române a fost semnalată mai întâi de cărturari străini, încă din Evul Mediu (de exemplu papa Pius al II-lea, 1405 - 1464), apoi de cronicari din țările române (Grigore Ureche, 1590 – 1647, Miron Costin, 1633 - 1691). Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, cărturarii Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior) au folosit-o ca argument pentru susținerea drepturilor românilor din Transilvania. INFLUENȚA SLAVĂ ASUPRA LIMBII ROMÂNE Odată cu migrația slavilor pe teritoriile de la sud și nord de Dunăre, în secolul al VI-lea, începe să se resimtă ea mai importantă influență asupra limbii române. Slavii conviețuiesc, în primă instant,ă cu populația daco-romană, pentru a fi, apoi, asimilații. Procesul se prelungește până în secolul al XIII-lea și are drept consecințe majore bilingvismul slavo-român, reorganizrea Bisericii și oficierea slujbei în slavonă, organizarea statală în cnezate și voievodate. Lexicul de proveniență slavă conține: -

-

Mai ales substantive commune, care privesc omul și familia (babă, gât, gleznă, nevastă), casa, obiectele de uz casnic și uneltele (ciocan, clește, coasă, grajd, lopată, ogradă, pivniță, sat, uliță), flora și fauna (hran, ovăz, bivol, cocoș, rac), elemente ale naturii (crâng, deal, iaz, izvor, luncă), termini bisericești (mucenic, monah, pomană, schit, sfânt, slavă), noțiuni abstracte (duh, milă, muncă, noroc, nevoie, silă). Substantive proprii – nume de personae (Bogdan, Dan, Cârstea, Neagu, Radu) sau de locuri (Comarnic, Cozia, Ialomița, Ilfov, Prahova) Unele verbe (a citi, a clădi, dărui, hrăni, iubi, logodi, munci, plăti, pomeni). Adjective (drag, lacom, mândru, prost, scump, viteaz, voinic, zdravăn, vesel). Multe dintre sufixe (-ac, -alnic, -anie, -aș, -că, -ean.)

ÎMPRUMUTURILE ÎN LIMBA ROMÂNĂ Contactele românilor cu popoarele vecine și nu numai a determinat intrarea în limba română a unor cuvinte din alte limbi: -

Bulgară: argat, blană, bogdaproste, borcan, bujor; Engleză: aisberg, barman, bișniță, blufa, crenel, lider; Franceză: abajur, abandona, bursă, buton, cabină, caier; Germană: abțibild, agentură, bilanț, blat, cartof, diblu, șurub; Greacă: aerisi, anapoda, anost, buzunar, cais, castan, catarg, ieftin; Italiană: abate, agenție, armată, asediu, balsam, drapel; Maghiară: alcătui, aldămaș, alean, arpacaș, bănui, cătană; Neogreacă: agheazmă, agonisi, amvon, istericale, molimă; Turcă: abanos, acadea, acaret, ageamiu, alai, cafea, geam; Ucraineană: borș, burlac, calic, cușcă, drug, holtei, horn.

SCRISUL. TIPĂRITURILE Un număr mai mare de documente (în latină, maghiară, slavonă) prin care se poate reconstitui chiar și fragmentar sistemul lexico-gramatical al limbii române apar după secolul al X-lea. Primul text scris în limba română, cunoscut și păstrat până astăzi, este Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, adresată lui Johannes Benkner, judele Brașovului și datată de Nicolae Iorga la 29/30 iunie 1521. Prin aceasta, Neacșu îl avertizează pe judele Brașovului despre o invazie a turcilor asupra Ardealului și Țării Românești ce tocmai se pregătea la sudul Dunării. "Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole. (= Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung, n. n.). I pak (=şi iarăşi) dau ştire domnie tale za (=despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta. I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă. I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre. I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine. I bog te veselit. Amin."(=Şi Dumnezeu să te bucure. Amin) (Apud Hurmuzachi - Iorga. Documente, XI, 843). Din secolul al XVI-lea avem nenumărate mărturii directe originale (acte diverse, donații, testamente sau texte religioase traduse (liturghierul, părți din biblie, predici), care atestă dezvoltarea scrisului în limba română. Încă de la sfârșitul secolului al IX-lea, pe teritoriul românesc s-a folosit alfabetul chirilic, creat de frații călugări Chiril și Metodiu și răspândit la bulgari, sârbi și ruși; grafia latină va fi introdusă abia în timpul domniei lui Cuza (1862); în Transilvania se trecuse la scrierea cu litere latine în timpul Școlii Ardelene.

Tiparul apare la mijlocul secolului al XVI-lea și este, la început, folosit doar de Biserică. Primele tipărituri aparțin diaconului Coresi și ucenicilor săi, majoritatea celor 11 cărți fiind tipărite la Brașov, între 1559/ 1560 și 1581. Cu ajutorul traducerilor și adaptărilor de cărți populare și religioase scrierile care apar (administrative și, apoi, literare) au determinat, în grade diferite, structura actuală a limbii române, pe parcursul a 3 secole (1550 și 1850). LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ Aspectul cel mai elaborat, îngrijit și cu respectarea obligatorie a unor norme de utilizare cultivată a limbii (la nivel fonetic, lexical, morfosintactic, semantico-stilistic) se numește limbă literară. Varianta literară a limbii române este atât conservatoare (acceptând greu schimbarea), cât și inovatoare (acceptând modernizarea acolo unde e necesar). Limba română cuprinde mai multe stiluri funcționale, variante de limbaj ce diferă prin particularitățile de organizare lingvistică a mesajelor și prin funcția pe care o au în actul de comunicare: stilul științific, stilul juridico-administrativ, stilul publicistic, stilul artistic (beletristic). Limba romana face parte din familia limbilor romanice, impreuna cu franceza, italiana, spaniola, portugheza, catalana, provensala, retoromana, sarda, dalmata etc.