Teza de Licenta Botezul [PDF]

Zitiervorschau

INTRODUCERE

Fără teama de a greşi putem afirma că botezul este mijlocul prin care cineva primeşte calitatea de membru în biserică, indiferent de natura religioasă a acesteia. Deşi botezul în apă este oficiat în cadrul tuturor cultelor religioase, modul în care acesta se realizează diferă de la cult la cult, şi drept urmare unele confesiuni acceptă botezul oficiat de ale confesiuni, iar altele nu. Toate confesiunile religioase acceptă la unison faptul că botezul oferă credinciosului calitatea de membru al Bisericii. În cadrul acestui lucrări îmi propun a aborda relaţia dintre botezul în apă şi calitatea de membru al unei Biserici, implicaţiile teologice ale botezului din perspectivă interconfesională și argumentarea teologică a pedobaptismului. O altă problemă de cercetare a aceastei lucrari de licență este istoricitatea confirmată sau infirmată a botezului copiilor. A existat practica botezului copiilor mici (prunci) in primele veacuri? Raspunsul unei astfel de intrebari necesita un studiu istoric si o intelegere a intrebarii in contextul in care a fost pusă și de cine a fost pusă întrebarea. Ca sa raspundem la o astfel de intrebare trebuie să ținem cont de imaginarul de interpretare istorică a cultelor neoprotestante și de tradiția milenară a bisericii care a rămas neîntreruptă și neschimbată. Fiecare eveniment istoric este interpretat de diferite culte in diferite moduri, care la rindul lor au diferite orientari sociale,culturale sau religioase. Ziarele ne relateaza evenimente cotidiane vazute prin prisma mai multor ziaristi cu mai multe pareri si interpretari. Recunoscind faptul ca istoria este interpretata in diferite moduri, putem sa spunem cu certitudine ca si evenimentele istorice bisericesti sint interpretate in diferite moduri. Problema este că tradiția din Biserica Ortodoxă nu interpretează presupuneri – ea redă apostolicitatea tainei și modul ei de săvârșire și ne descrie și primitorul. În cadrul acestei lucrări se va folosi adesea numele de Biserică pentru diverse organizații religioase care în sens real nu sunt biserici ci organizații religioase. Pentru Biserică este folosit termenul grecesc ekklesia sau adunare în unele cazuri. Originar sensul pentru „ekklesia" era acela de „adunare organizată, ai cărei membri au fost chemaţi, într-un anume mod, de la casele sau treburile lor, la o întrunire pentru acţiuni civice." Sensul amintit era utilizat şi cu scopul de a reliefa ekklesia Vechiului Testament, numită şi 3

Adunarea Naţională a Israelului (Fapte 7:38). Din perspectivă ortodoxă nu este permis a percepe Biserica în sensul unei simple „organizaţii" fiindcă biserica văzută este viaţă. În limba greacă este folosit termenul de „koinonia" care implică o relaţie de comuniune, părtăşie, o vieţuire în stări şi scopuri comune. N.T. este o culegere de texte care este, în multe privinţe şi pentru multe teme, foarte economicoasă cu dovezile şi conţine şi texte care prezentând aspecte diferite ale aceluiaşi domeniu de analiză ne lipseşte de cele mai multe ori de demonstraţia unei anumite doctrine sau a alteia. Unele aspecte par a fi în concurenţă cu alte aspecte şi categoric permit mai multe interpretări, nu doar una singură. Din acest motiv, numai o analiză care să nu fie dependentă de o interpretare obligatorie ne poate permite să ne apropiem mai mult de adevărurile conţinute de Biblie. În acest sens Tradiția Bisericii Ortodoxe poate da mărturie vie în ceea ce privește botezul copiilor atât prin practica neîntreruptă, cât și prin interpretarea corectă a textelor biblice și a semnificațiilor reale pe care aceste texte le au.

4

CAP. 1 BOTEZUL – SEMNIFICAȚIE, PRACTICĂ ȘI DOCTRINĂ, ABORDARE INTERCONFESIONALĂ

Neoprotestanții insistă pe o explicație netradițională a pasajului din Apostolul Petru care prezintă botezul nu ca pe un mijloc de curăţire a trupului, ci mai degrabă ca pe o mărturie a curăţirii care a avut loc deja în viaţa celui care se botează („mărturia unui cuget curat"- lPetru 3:21). Odată ce privim botezul ca o mărturie, trebuie să ne referim implicit la o comunitate în cadrul căreia va fi depusă mărturia. Calitatea de membru în Biserica Ortodoxă - prin botez, omul devine membru al Bisericii Ortodoxe (singura biserică adevărată - Ioan 3:5; Fapte 16: 14,15;16: 33) şi este pecetluit de Duhul Sfânt în taina mirungerii. Unirea desăvârşită cu Dumnezeu se realizează prin Sfânta Euharistie. Acest proces atât de complex nu este unul formal şi contractual, ci este o concretizare a voinţei şi a credinţei personale, manifestată de prunc la botez prin naşii, care devin părinţii lui spirituali. Credinţa aceasta este cea care ne „îndeamnă" către botez, către primirea lui Dumnezeu, fiind de fapt o tensiune a harului prezent în firea umană (Ioan 6:44). Calitatea de membru al Bisericii este dobândită prin tainele iniţierii: botez, mirungere, euharistie, fiind dependentă de relaţia cu Hristos în Duhul Sfânt, de părtăşia cu El în toate sfintele taine şi de creşterea treptată în Hristos. Creşterea aceasta se poate realiza prin participarea activă la viaţa trupului eclesial. Ca membru al Bisericii Ortodoxe, omul este introdus în viaţa izvorâtă prin unirea acestuia cu Sfânta Treime, unire care se reflectă cel mai clar în comunitatea bisericească. De asemnea, calitatea de membru al Bisericii Ortodoxe are ca finalitate primirea reală şi totală a lui Dumnezeu prin Sfânta taină a euharistiei. Dacă prin botez şi mirungere Hristos se uneşte cu omul prin harul Duhului Sfânt, în sfânta euharistie Hristos se oferă cu Trupul şi sângele Său omului. Unirea cu Hristos prin taina Sfintei Euharistii este deplină, pentru că acum omul nu primeşte numai harul ci şi Izvorul harului, pe Hristos Însuşi.1

La această concepție s-a ajuns ca o opoziție radicală împotriva Bisericii Catolice care declară că botezul are ca efect ,,împreunarea omului cu Hristos şi intrarea în biserica creştină." Prin Botez, cel care îl primeşte devine fiu adoptiv al Tatălui, intră în Biserică, unde primeşte 1

Părintele Gheorghe Metallinos, sinteză după Mărturisesc un Botez, Editura Evanghelismos, București 2011 disponibil în https://www.teologie.net/data/pdf/marturisesc-un-botez.pdf, (accesat 02.05.20018)

5

demnitatea de creştin, adică devine membru al Poporului lui Dumnezeu, membru al Trupului lui Hristos, piatră vie a Bisericii, templu al Duhului Sfânt. Dacă omul vechi, rănit de păcat, trăia singur, omul nou, izbăvit de păcat, formează cu fraţii săi un singur trup în comunitatea creştină. În cadrul Bisericii Catolice, botezul este desăvârşit prin sacramentul Con¬firmării. Pruncii care au fost botezaţi când ajung la o vârstă cuprinsă între 7-14 ani primesc o mai mare responsabilitate religioasă. Biserica Catolică susţine că în timpul Confirmării se coboară Spiritul Sfânt în corpul copilului. Confirmarea se realizează prin aşezarea mâinii episcopului pe capul copiilor şi ungerea frunţii acestuia cu ulei sfinţit (crisam). Catehismul Bisericii Catolice declară că „administrarea acestui sacrament (al Confirmării) de către episcopi marchează faptul că el are drept efect unirea mai strânsă a celor care îl primesc cu Biserica, cu originile ei apostolice şi cu misiunea ei de a-L mărturisi pe Cristos."2

Caliatea de membru în Bisericile Evanghelice 3- pentru ca o persoană să dobândească calitatea de membru într-una din Bisericile Evanghelice (Biserica Penticostală, Biserica Baptistă, Biserica Creştină după Evanghelie, Biserica Adventistă) trebuie să îndeplinească anumite condiţii, şi anume: să se fi întors la Dumnezeu cu pocăinţă şi credinţă, făcând dovada naşterii din nou, să-L mărturisească pe Isus Hristos în apa botezului ca Domn şi Mântuitor, conform Sfintelor Scripturi, să accepte Statutul de funcţionare al Cultului în cadrul căruia doreşte să se integreze şi să se înscrie ca membru în evidenţele Bisericii. 4 Dacă ne referim la cei care au dreptul de a li se oficia botezul în cadrul Bisericilor Penticostale, Baptiste și Adventiste trebuie să specificăm că sunt acceptate pentru botez numai persoanele care şi-au exprimat personal dorinţa de a se boteza. Ulterior trebuie să participe la un curs de cateheză (de pregătire biblică în vederea dobândirii adevărurilor de bază ale vieţii de credinţă). Dintre persoanele care participă la cursul de cateheză, sunt selectate pentru botez numai acelea care fac dovada unei întoarceri autentice la Dumnezeu (baptiști și penticostali) Apoi, după ce li se administrează botezul, aceste persoane sunt adăugate la membrilor Bisericii lui Dumnezeu, şi implicit devin „mădulare" ale Trupului lui Isus Hristos: Biserica (Fapte 2:38-47, Fapte 10:47-48, 1 Petru 3:21). Recunoaşterea botezului în apă de alte confesiuni creştine. Deoarece sunt cazuri în care anumite persoane simt nevoia de a se transfera de la o Biserică la alta, se pune întrebarea care 2

http://www.credinta-catolica.ro/cbc/sacramentul-botezului/ (accesat la data de 02.05.2018) http://www.evanghelicreformat.org/trebuie-sa-fie-botezati-copiii-nou-nascuti/ (accesat la data de 02.05 2018) 4 https://www.baptisti-arad.ro/articole/botezul-cretinism-botezul-domnului-isus-botezul-credincioilor-articol-deardelean-viorel, (accesat la data de 02.05.2018) 3

6

este modul de recunoaştere a botezului în apă oficiat în cadrul altui cult decât cel în care se individul doreşte a se integra. Recunoaşterea botezului în apă în cadrul Bisericilor Protestante. Menoniţii şi Anabaptiştii, percep botezul ca o garanţie a iertării păcatelor pentru cei care se pocăiesc şi cred. Ei botează din nou pe copii şi pe cei care s-au despărţit de comunitatea lor, când aceştia se întorc. Deoarece Protestanţii şi Catolicii botează în numele Sfintei Treimi, Protestanţii recunosc botezul latin, iar Catolicii, la rândul lor, recunosc botezul oficiat de către Protestanţi. Ei aplică vechiul principiu, şi anume că „şi botezul făcut în numele Sfintei Treimi, în afara Bisericii, este valabil." Recunoaşterea botezului în apă în cadrul Bisericii Ortodoxe. Biserica "veche", după cum numeşte Andruţos Biserica Ortodoxă, îi accepta chiar şi pe cei convertiţi care nu au fost botezaţi în Numele Sfintei Treimi, dar numai după ce îi reboteza. Andruţos susţine corect că nici practica Bisericii Ortodoxe nu este unitară în ceea ce priveşte neacceptarea botezului oficiat de Apuseni şi Protestanţi, pe motiv că botezul la aceştia nu a fost realizat prin întreită scufundare. Chiar dacă, pentru a susţine acest argument se bazează pe interpretarea canonului al VII-lea al Sinodului al II-lea ecumenic, trebuie să specificăm că nici chiar teologii ortodocşi nu sunt toţi de aceeaşi părere privitor la acest subiect. Desigur, canonul sinodului amintit, îi împarte în două categorii pe cei care se întorc la Biserică şi anume: cei care trebuie botezaţi din nou, respectiv, cei cărora li se accepta botezul, în cea de-a doua categorie fiind incluşi Arienii, iar în prima, Eunomienii (Arienii extremişti). Părinţii din cadrul acestui sinod declară: "Pe Eunomieni, care botează cu o singură afundare, îi primim ca pe păgâni." Andruţos susţine că interpretând acest text ad litteram, se înţelege clar că întreita scufundare este un criteriu al botezului valabil. Pe acest motiv, botezul prin stropire al Latinilor şi al Protestanţilor este lipsit de validitate sau, cel mult, are aceeaşi valoare ca botezul realizat prin excepţie pentru cei bolnavi în pat. Apusenii sunt de părere că această invalidare a botezului se făcea fie pentru că Eunomienii, prin botezul realizat printr-o singură afundare, în moartea Domnului, aprofundau astfel învăţătura lor antitrinitară (aşa cum afirmă Sozomen ); fie pentru că ei au transformat formula trinitară, după mărturia lui Epifaniu. Din canoanele sinoadelor al V-lea şi al VI-lea nu putem şti dacă afundarea poate fi socotită criteriu al valabilităţii botezului, deoarece şi acest sinod acceptă pe unii eretici în Biserică fără ai boteza din nou, iar pe alţii nu îi acceptă decât în cazul în care se rebotează. Se specifică într7

adevăr că Nestorienii, Eutihienii şi Severienii nu au nevoie de un nou botez (Can. 55); sinodul nu spune însă nimic despre semnificaţia afundării. Biserica Ortodoxă Rusă, iniţial îi reboteza pe Apusenii şi Protestanţii care veneau la Ortodoxie. Începând cu Petru Movilă, nu îi rebotează, doar îi unge cu mir, recunoscând ca valabil botezul, ca şi celelalte taine ale lor. În Biserica Otodoxă Greacă, până la Chiril al-V-lea (anul 1756), era recunoscut botezul eterodocşilor Apuseni şi Protestanţi.

Au existat şi alte sinoade locale, întrunite la

Constantinopol (în anul 1484) şi la Moscova (în 1667), care au decis ca Latinii să fie primiţi prin ungerea cu sfântul mir. Dar, de la Patriarhul Chiril al V-lea până în prezent, din anumite motive, s-a hotărât în sinod, ca Apusenii şi Protestanţii care vin la Ortodoxie să fie botezaţi din nou. În cele mai multe cazuri, această practică este valabilă şi în zilele noastre, excepţie făcând câteva persoane, de exemplu, fosta regină Sofia a Grecilor. Recunoaşterea botezului în Biserica Catolică. În cadrul Bisericii Catolice, botezul realizat de Iudei şi de păgâni este recunoscut încă din timpul lui Papa Nicolae I. Biserica Catolică acceptă toate tainele apostaţilor, cu excepţia pocăinţei, pentru care este jurisdicţia papală. Unul dintre motivele pentru care Biserica Catolică acceptă botezul chiar dacă a fost oficiat în afara Bisericii, este că, botezul, fiind absolut necesar pentru mântuire, el trebuie să poată fi oficiat de oricine. Cei botezaţi în biserici necatolice, de regulă nu sunt rebotezaţi decât dacă persistă dubiul asupra materiei botezului sau a slujitorului care l-a conferit. In acest caz vor fi instruiţi părinţii şi naşii, precum şi cel ce trebuie botezat dacă este adult. Recunoaşterea botezului în bisericile evanghelice. Bisericile evanghelice recunosc botezul care a avut la bază o convertire reală. Botezul acceptat de evanghelici este botezul trinitar, oficiat printr-o unică scufundare. Acesta este atât simbolul îngropării şi implicit al morţii omului vechi, cât şi al învierii acestuia la o viaţă nouă. Recunoaşterea botezului în Bisericile Baptiste.Chiar dacă există anumite asemănări între protestantismul reformei şi baptişti, trebuie să precizăm că baptiştii reprezintă o mişcare distinctă şi, istoric, separată de protestanţi. Una din cauzele pentru care baptiştii au rupt legăturile cu protestanţii a fost refuzul de a-şi însuşi învăţătura despre magistraţii bisericii. În majoritatea cazurilor, protestanţii sunt avocaţi ai bisericilor teritoriale integrând sub disciplina lor întreaga populaţie şi aducându-i pe noii născuţi între membrii ei, prin botezul copiilor. Spre deosebire de practicile protestante, dar în asemănare cu convingerile anabaptiştilor şi menoniţilor, baptiştii accentuează că în Biserică nu se poate intra decât în mod voluntar, astfel negând valoarea botezului copiilor. 8

Referitor la botezul realizat în cadrul Bisericilor Catolice şi Ortodoxe, e imperios necesar să specificăm că bisericile baptiste (şi chiar evanghelice) nu acceptă botezul despre care se crede că are putere de a spăla păcate. Trebuie să specificăm faptul că botezul pruncilor în concepția baptiștilor, nu a fost practicat niciodată până în secolul al - II-lea spun aceștia. Ei argumentează prin faptul că practica de a boteza copiii mici este bazată mai mult pe o presupunere decât pe un principiu. De aceea, baptiştii (şi chiar evanghelicii) nu acceptă ca fiind valabil botezul pruncilor, iar cei care vor să se integreze în Bisericile evanghelice trebuie să se reboteze în condiţiile impuse strict de Scriptură, susțin ei. În cadrul bisericii baptiste se recunoaşte botezul realizat în celelalte biserici evanghelice, respectiv penticostale, creştine după Evanghelie, carismatice şi adventiste. Recunoaşterea botezului în Bisericile Penticostale.În cadrul Bisericii Penticostale se recunoaşte botezul realizat de celelalte biserici evanghelice. Calitatea de membru al bisericii penticostale pentru o persoană care vine din altă biserică evanghelică se poate dobândi prin transfer cu condiţia să accepte Mărturisirea de credinţă şi practica Cultului Creştin Penticostal. La fel ca şi în cazul bisericilor baptiste, în cadrul bisericii penticostale nu se recunoaşte botezul pruncilor şi nici cel care s-a realizat într-o altă formulă decât cea spusă de Domnul Iisus Hristos, şi anume formula trinitară. Dacă cineva vrea să devină membru al Bisericii Penticostale şi nu a fost botezat pe baza credinţei şi a naşterii din nou, trebuie să fie rebotezat. De asemenea, se pretinde credinciosului care s-a botezat să ducă întotdeauna o viaţă curată şi sfântă, trăind după învăţăturile Evangheliei (Matei 28:20, Fapte 2:42, Evrei 3:14). Motivațiile pentru a respinge botezul pruncilor le vom extrage dintr-un pasaj a unui teolog penticostal care reflectă întreaga teologie evanghelică în acest sens: ”… botezul oferă candidatului calitatea de membru, de mădular al Trupului lui Hristos. Ca orice mădular, şi noul credincios trebuie să fie viu, altfel mai repede sau mai târziu va fi eliminat din trup. Problema se complică atunci când copiii sunt incluşi în trupul bisericii fără pocăinţă şi credinţă, în speranţa că acestea vor veni de la sine. De asemenea, unele biserici (în special Biserica Catolică) pentru a păstra puritatea bisericii lor, pe lângă botezul copiilor mici au introdus ceremoniile şi serviciile de Confirmare. Prin acest mijloc cei care au fost botezaţi ca nou-născuţi sau cei care au venit mai târziu la credinţă şi care îşi exprimă dorinţa de a se supune disciplinei şi regulilor bisericii să poată să participe activ la viaţa bisericii. Însă, în Noul Testament nu se găseşte nicăieri ideea de confirmare. Ea nu există, la fel ca şi botezul pruncilor. Singura ceremonie prezentată de Scriptură este cea de iniţiere în biserica lui Hristos, şi anume botezul credincioşilor, sau botezul noului legământ. El este doar pentru cei care dovedesc că au 9

o inimă şi un duh nou (Evrei 8: 8-13 ). În această iniţiere este implicat credinciosul însuşi alături de slujitorii bisericii şi de toţi membrei acesteia. Dacă acceptăm botezul copiilor mici, atunci conceptul de convertire dispare, deoarece, prin botez este primit harul divin al iertării şi al primirii în Trupul Bisericii lui Hristos. Aşa după cum afirmă Schmemann, Biserica Ortodoxă n-a perceput niciodată înţelegerea semnificaţiei botezului de către cel ce se botează ca pe o condiţie necesară botezului. Însă, acceptând un astfel de botez va trebui să suportăm consecinţele pe care le are acest botez în context teologic şi chiar eclesial. Susţinând că botezul creştin este necondiţionat şi oferă iertarea păcatelor, primirea harului divin şi accesul liber la sfintele taine ale Bisericii indiferent de ceea ce face creştinul, înlăturăm responsabilitatea noilor membri de a trăi frumos. Se spune că în cazul botezului pruncilor, naşii care mărturisesc pentru copii se angajează să îi crească pe aceştia în credinţa creştină, însă lucrul acesta de cele mai multe ori nu se realizează, iar dacă se realizează prin acest procedeu, este înlăturată libertatea de alegere a celui care s-a botezat. Faptul că pruncii sunt botezaţi presupune o anumită forţare şi chiar înlăturare a puterii personale de decizie a fiecărei persoane. Fiecare persoană este liberă să aleagă în viaţă ceea ce vrea pentru prezentul şi viitorul ei, însă odată ce eşti născut şi botezat într-o anumită religie, dreptul de a alege ceea ce doreşti pentru tine şi viitorul tău îţi este suprimat. Lipsa de înţelegere a pruncilor când sunt botezaţi poate fi un motiv pentru aceştia de a trăi mai departe fără responsabilitate, deoarece ei au fost angajaţi să îndeplinească un anumit deziderat când nici măcar nu erau conştienţi, şi bineînţeles, fără exprimarea propriei voinţe. Aşadar, ei nu vor fi motivaţi să respecte ceea alţii au promis în locul lor despre ei. Mărturisirea impersonală în cadrul botezului conduce de cele mai multe ori la o trăire incompatibilă cu această mărturisire. De asemenea, doctrina botezului pruncilor ridică încă o problemă foarte greu de soluţionat, şi anume: ce se întâmplă cu un prunc care a fost botezat (deci a intrat în Trupul lui Hristos), însă după ce creşte nu trăieşte ca un „mădular" sănătos. Răspunsurile posibile la această întrebare sunt: 1) El rămâne în continuare membru al Bisericii sau 2) Este eliminat din Biserică. În primul caz, continuând să rămână membru al Bisericii, el nu va face altceva decât să diminueze şi chiar să distrugă calitatea spirituală a acesteia. Dacă este eliminat din Biserică, există două consecinţe posibile ale acestei excomunicări: fie nu a fost educat de către naşi în credinţa pe care aceştia au mărturisit-o pentru el, fie botezul administrat nu a fost destul de puternic să îl ajute să rămână fiu al lui Dumnezeu (aşa cum a fost declarat la botez). În oricare dintre cazuri persoana în cauză este absolvită de vină pentru modul în care trăieşte, vina fiind ori a naşilor, ori a Bisericii în cadrul căreia i s-a administrat botezul. Aşadar, persoana botezată 10

nu este motivată nici într-un fel să aibă o trăire responsabilă, demnă de Biserică (de Trupul lui Hristos). Botezul administrat adulţilor impune o anumită responsabilitate, deoarece aceştia, înainte de a fi botezaţi, au mărturisit că vor ţine acest botez cu valoare de legământ până la moarte. Nerespectarea acestei hotărâri va aduce cu sine încălcarea legământului, şi implicit consecinţele corespunzătoare acestei încălcări. Botezul fiind condiţionat de o convertire personală, bazat pe o mărturisire personală şi motivat de o decizie la fel de personală, va impune o trăire personală frumoasă. În acest mod, cel care se botează va fi conştient de responsabilitatea pe care o are în urma botezului. Pentru el botezul nu va fi perceput ca o simplă baie a trupului, sau ca un har special care îl transformă pe loc, ci ca un mijloc de mărturisire şi demonstrare a schimbării care a avut loc înainte de oficierea botezului şi care va continua după botez. Pe de altă parte, aşa cum am văzut deja, botezul adulţilor oferă celor care îl primesc posibilitatea de a fi încorporaţi în Trupul Domnului Isus Hristos, ca mădulare vii. Ei, odată ce au intrat în Biserică (ca mădulare), trebuie să îşi înţeleagă slujba pe care le-a încredinţat-o „Capul Trupului", adică Hristos. Pe lângă această slujbă pe care trebuie să o deţină fiecare membru în parte, noul botezat are acces nestânjenit la Cina Domnului (Euharistie) şi la toate celelalte acte de cult corespunzătoare fiecărei Biserici. Implicaţiile teologice şi eclesiale ale botezului pruncilor cele ai des întâlnite sunt: anularea conceptului de convertire, anularea puterii de decizie a fiecărei persoane şi în final denaturarea calităţii spirituale a bisericii locale. Spre deosebire de acestea, consecinţele botezului adulţilor sunt: integrarea în „Trupul" lui Hristos ca nişte mădulare vii (bineînţeles dacă acestea au avut parte în prealabil de o convertire reală), accesul liber la Cina Domnului şi la celelalte acte de cult specifice Bisericii lui Hristos”.5 Teza de licență actuală vine să argumenteze botezul copiilor dintr-o perspectivă a Bisericilor tradiționale (Biserica Ortodoxă, Catolică și Bisericile Protestante pedobaptiste) care practică această taină și o aplică copiilor.

5

IMPLICAŢIILE FORMEI BOTEZULUI ÎN CONTEXTUL ECLESIAL, de NECHIFOR CALEB OTNIEL TRAIAN*, în https://www.researchgate.net/profile/Nechifor_Caleb_Otniel_Traian2/publication ( data vizualizării 15. 05. 2018)

11

CAP. 2 BOTEZUL COPIILOR (PEDOBAPTISMUL) ȘI ABORDAREA BIBLICO-ANALOGICĂ Legământul lui Dumnezeu și pruncii incluși în legământ. În toate legămintele lui Dumnezeu cu poporul Lui, începând din cele mai vechi timpuri și în toate perioadele, copiii din popor au fost incluşi. Acesta a fost cazul în ceea ce privește primul legământ, făcut cu Adam în Eden: cu acest lucru suntem cu toţii de acord. Cu siguranță, sunt de acord şi toți aceia care au păreri diferite cu privire la botezul copiilor. Încălcarea acelui legământ a avut consecinţe grave pentru toţi urmaşii lui Adam: aceasta constituie o mărturie tristă pe care o recunoaştem cu toţii. Legământul făcut cu Noe, după potop, a fost asemănător în privinţa urmaşilor. Limbajul folosit acolo a fost: „Iată, Eu fac un legământ cu voi şi cu sămânţa voastră care va veni după voi” (Geneza 9:9). Legământul cu Avraam a fost la fel de cuprinzător în privinţa copiilor. Dumnezeu spune: „Iată legământul Meu, pe care-l fac cu tine […] Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine, din neam în neam” (Geneza 17:4,7). Legămintele stabilite în Sinai și Moab au cuprins în mod clar copiii, și le-au oferit atât lor cât şi părinţilor lor, o serie de binecuvântări sau blesteme, promisiuni sau amenințări. Drept urmare, atunci când Moise era la sfârşitul vieţii lui, s-a adresat poporului astfel: „Astăzi staţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru, voi toţi […] copiii voştri, nevestele voastre, […] stai ca să intri în legământ cu Domnul Dumnezeul tău” (Deuteronom 29:10 -12). Când ajungem la Noul Testament, vedem aceeași trăsătură a legământului în privinţa copiilor, chiar mai izbitor și mai puternic prezentată: „făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” (Faptele Apostolilor 2:39). Aşadar, a fost prezentă această trăsătură în toate legămintele lui Dumnezeu cu poporul Său, din toate timpurile? Oare să admitem ideea că nu ar mai fi valabilă această trăsătură în legământul creştin din Noul Testament, legământ care, deși fiind de aceeaşi natură cu acelea de dinaintea lui, le întrece pe toate prin privilegiile oferite și prin măreţia făgăduinţelor sale? Aceasta este cu neputinţă. Nu putem accepta asemenea idee.6

6

Samuel Miller, traducere și adaptare ortodoxă după, Infant baptism scriptural and reasonable : and baptism by sprinkling or affusion, the most suitable and edifying mode: in four discourses, în https://archive.org/details/infantbaptismscr00mill , (data vizualizării 02. 05. 2018) (n.trad. Botezul botezului scriptic și rezonabil: și botezul prin stropire sau afumare, modul cel mai potrivit și edificator: )

12

Familia – uniune tainică de împărtășire a aceleași credințe. Dar mai mult decât atât, legătura strânsă și trainică dintre părinți și copii aduce un argument puternic în favoarea statutului de membri ai Bisericii, pentru copiii celor credincioși. Glasul naturii aduce o puternică susţinere cauzei noastre. Gândul de a-i despărţi pe părinți de descendenții lor, cu privire la poziţia în care a dorit Dumnezeu să îi aşeze, în înţelepciunea Lui minunata – acest gând este la fel de respingător atât pentru simţirile creştineşti, cât și pentru legile naturii care ne înconjoară. Prietenii mei, oare s-ar putea ca atunci când tulpina este în Adunare, ramura să fie în afara ei? Atunci când părinţii sunt în împărăția vizibilă a Mântuitorului, s-ar putea oare ca pruncii lor, fiind os din oasele lor și carne din carnea lor, să nu aibă nici o legătură cu aceasta împărăție? Această despărţire nu a existat în vreo societate pe care Dumnezeu a stabilit-o vreodată. Nu o găsim nici în societatea civilă. Copiii se nasc cetățeni ai statului în care părinții lor locuiau în acel moment. În virtutea nașterii lor, ei sunt cetățeni pe deplin, legaţi de toate îndatoririle, și beneficiari la toate privilegiile acestei legături, şi le vor exercita când devin capabili de acest lucru. De aceste îndatoriri, ei nu pot fi scutiţi. De aceste privilegii, ei nu pot fi lipsiţi. Aşadar, oare ar trebui ca acest principiu atât de important să fie ignorat în Adunarea lui Dumnezeu? Cu siguranță, acest principiu nu este mai lipsit de putere sau mai puțin clar în ceea ce priveşte harul, decât în ceea ce priveşte natura înconjurătoare. Asemănările găsite în toate timpurile şi modul cum lucrează Dumnezeu, sunt prea evidente ca să poată fi trecute cu vederea într-o cercetare ca aceasta, pe care o facem aici. Dumnezeu dispune includerea copiilor în Biserică. Vedem clar că în poporul lui Dumnezeu din perioada Vechiului Testament care era o preînchipuire a Bisericii din Noul Legământ, copiii au avut statutul (sau calitatea) de membri. Acest lucru este un semn hotărâtor al voii lui Dumnezeu cu privire la această chestiune. Nimeni n-ar putea pune la îndoială că în perioada Vechiului Testament, copiii au fost de fapt membri ai Adunării lui Dumnezeu; și, ca atare, au fost consideraţi şi ei persoane potrivite pentru pecetea legământului. Când Dumnezeu l-a chemat pe Avraam și a făcut legământul Lui cu el, a cuprins urmaşii lui Avraam în acest legământ. Mai mult, a stabilit şi o rânduială prin care această legătură a copiilor cu Adunarea vizibilă a lui Dumnezeu avea să fie confirmată în mod public și pecetluita, iar acest lucru să se facă pe când copiii erau la o vârstă fragedă, de numai opt zile. Dacă adulții evrei au fost membri ai Adunării lui Dumnezeu în perioada Vechiului Testament, atunci cu siguranță şi copiii lor au fost de asemenea membri. Pentru ca ei au fost aşezaţi în aceeași poziţie a legământului, și au avut aceeaşi pecete a legământului pe trupul lor, aşa cum au avut-o părinții lor adulți. 13

Mai mult, acest legământ avea în vedere binecuvântări spirituale, pe lângă cele vremelnice, pământeşti. Tăierea împrejur este definită în mod clar, de către apostolul Pavel inspirat de Duhul Sfânt, ca o “pecete a neprihănirii care se capătă prin credința” (Romani 4:11). Aşadar, ea nu a fost doar o simplă promisiune cu privire la stăpânirea ţării Canaanului şi la bunăstarea pământească de acolo, ci tăierea împrejur a confirmat și a pecetluit un legământ în care toate familiile pământului aveau să fie binecuvântate (Geneza 12:3). Totuși, aceasta pecete a legământului a fost în mod solemn stabilită de Dumnezeu pentru a fi aplicată (și a fost, în adevăr, aplicată timp de aproape două mii de ani, de la Avraam până la Hristos), copiilor de vârstă fragedă, ca semn al apartenenţei lor la familia intrată în legământ cu Dumnezeu, și ca semn al dreptului lor la privilegiile legământului. Aşadar, aici avem o realitate care nu poate fi ascunsă sau respinsă, ci este recunoscută de către toți; o realitate pe care cei ce susţin botezului copiilor pot sta ferm, ca pe o stâncă neclintită. Căci, dacă înțelepciunea infinită a lui Dumnezeu a considerat odinioară că este bine şi potrivit ca pruncilor să li se aplice „o pecete a neprihănirii căpătate prin credința”, înainte ca aceştia să fie capabili să exercite credință, atunci cu siguranță este la fel de potrivit şi acum. Botezul, care este în mod asemănător o pecete a neprihănirii prin credința, poate să fie aplicat în mod corect chiar de la o vârstă la fel de fragedă. Ceea ce sigur a existat odinioară în poporul lui Dumnezeu, stabilit clar de Dumnezeu Însuşi, poate să continue să existe, fără să punem sub acuzare înțelepciunea sau bunăvoința lui Dumnezeu.7 Poporul

din Vechiul Testament şi Biserica din Noul Testament au o structură

asemănătoare. Aşadar, recunoaştem cu toţii că pruncii din poporul lui Dumnezeu în perioada Vechiului Testament au fost membri ai Adunării, la fel ca părinții lor. Este sigur şi faptul că Adunarea lui Dumnezeu este aceeași în esenţă, cum a fost în acea perioadă. Şi bineînţeles, este drept și potrivit ca, respectând principiul lui Dumnezeu, copiii credincioşilor trebuie să fie membri ai Adunării în vremurile noastre, tot aşa cum erau odinioară cei din Adunare în perioada Vechiului Testament. Neoprotestanții nu sunt de acord cu această declarație. Ei afirmă că Adunările lui Dumnezeu în perioada Vechiului Testament și a Noului Testament nu ar însemna același lucru, ci ar fi atât de diferite în esență, încât nu s-ar putea aplica aceleași principii pentru ambele. Ei susțin că perioada Vechiului Testament a fost un fel de aranjament politic, având un caracter mai degrabă național decât spiritual; și că atunci când evreii au încetat să mai fie un popor, legământul sub care fuseseră puşi, ar fi fost cu totul dat la o parte, iar în locul lui ar fi fost 7

ibidem

14

introdus un legământ de un caracter cu totul nou şi diferit. Dar este foarte evident că acest punct de vedere este cu totul greşit. Legământul avraamic s-a continuat și, ca urmare, a existat aceeaşi Adunare a lui Dumnezeu în două perioade distincte (Vechiul şi Noul Testament). Aceste lucruri se înţeleg foarte clar din Scriptură; ele reies inevitabil din principiile biblice cu privire la Adunarea lui Dumnezeu. Tot ce este esențial cu privire la aceeaşi Adunare în cele două perioade se regăseşte în Biblie în mod evident. Au acelaşi Conducător divin, același legământ prețios, același plan spiritual măreţ, același sânge ispășitor, același Duh care sfinţeşte, în care ne bucurăm; viața și măreţia Adunării Noului Testament, pe care o cunoaştem din mărturia Scripturii, au fost de asemenea viața și măreţia Adunării lui Dumnezeu înainte de venirea lui Mesia. Suntem siguri că un om ajuns la maturitate este același individ care a fost atunci cât încă era un copil în braţele mamei lui. Tot aşa putem fi siguri că Adunarea, în deplinătatea luminii și privilegiilor ei, după venirea lui Hristos, este aceeași Adunare care, timp de mai multe secole înainte, deși cu mai puţină lumină și mai puţine privilegii, totuşi s-a bucurat de prezența și îndrumarea Conducătorului ei divin în pustie, după cum scrie în mod clar în Noul Testament (Faptele Apostolilor 7:38). Adevărul este ca apostolul Pavel, insuflat de Duhul lui Dumnezeu, în epistola către Galateni, compară în mod clar poporul legământului din perioada Vechiului Testament cu un moștenitor care nu avea încă vârsta suficientă. „Dar, câtă vreme moştenitorul este nevârstnic, eu spun că nu se deosebeşte cu nimic de un rob, măcar că este stăpân pe tot. Ci este sub epitropi şi îngrijitori, până la vremea rânduită de tatăl său. Tot aşa şi noi, când eram nevârstnici, eram sub robia învăţăturilor începătoare ale lumii. Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (Galateni 4:1-6).8 Aşadar, apostolul insuflat de Duhul lui Dumnezeu, în epistola către Evrei, referindu-se la copiii lui Israel, spune: „şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor” (Evrei 4:2). Din nou, în epistola către Corinteni, spune: „toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos.” (1 Corinteni 10:3). Ni se spune că „Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea [ziua Domnului Hristos]: a văzut-o şi s-a bucurat.” (Ioan 8:56). Iar despre ceilalţi patriarhi suntem încredinţaţi că ei au văzut făgăduinţele Evangheliei de departe, și le-au acceptat. Aşadar, Adunarea lui Dumnezeu în perioada Vechiului Testament nu a fost doar o

8

Oscar Cullmann, Baptism in the New Testament, Studies in Biblical theology, SCM Press, 1950, p.12

15

Adunare constituită de Dumnezeu, ci a fost o Adunare a Vestii Bune [Evangheliei], o Adunare a lui Hristos, o Adunare construită pe „aceeaşi temelie precum cea a apostolilor” (Efeseni 2:20). Dar ceea ce arata în cel mai clar și evident mod ca Adunarea este aceeaşi în esenţa în cele două perioade (Vechiul şi Noul Testament), este acest pasaj memorabil și decisiv, din capitolul 11 din epistola către Romani, în care Adunarea lui Dumnezeu ne este înfăţişata prin imaginea unui măslin. Tot cu un măslin a comparat Domnul Adunarea Lui şi prin proorocul Ieremia. În capitolul 11, vorbind poporului despre legământul lui Dumnezeu din acea perioadă, profetul Ieremia spune: „Măslin verde, gras şi cu roade frumoase şi plăcute – este numele pe care ţi-l dăduse Domnul” (Ieremia 11:16). Dar cu privire la acest măslin, din cauza păcatului oamenilor care au părăsit pe Domnul, profetul spune: „cu vuietul unei mari trosnituri îl arde cu foc, şi ramurile lui sunt sfărâmate”. Vă rog să comparaţi pasajul aceasta cu limbajul apostolului Pavel în capitolul 11 din epistola către Romani: „Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţa din morţi? Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi plămădeala este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli față de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Dar vei zice: „Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.” Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: nu te îngâmfa, dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Uită-te, dar, la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime fata de cei ce au căzut, şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu. Şi chiar ei, dacă nu stăruie în necredinţa, vor fi altoiţi; căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi. Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt ramuri fireşti, în măslinul lor?” (Romani 11:15-24). 9 Nu putem pune la îndoială faptul că apostolul vorbește aici despre Adunarea din Vechiul Testament, folosind imaginea unui măslin bun. Acest fapt este într-adevăr unul recunoscut de toţi, şi de frații noștri baptiști. Apostolul insuflat de Duhul Sfânt spune aici despre acest măslin ca unele din ramurile lui fireşti (naturale), adică dintre evrei, au fost tăiate din pricina necredinței. Dar care a fost urmarea acestei tăieri? A fost pomul distrus? Nicidecum! Apostolul ne învață exact contrariul. Este evident din limbajul lui că rădăcina și trunchiul au rămas în continuare; iar Neamurile, ramurile unui măslin „sălbatic din fire”, au fost altoite în măslinul 9

Samuel Miller, Infant baptism…, trad.după., op.cit. p 21

16

bun, deci în același pom din care ramurile dintâi fuseseră tăiate. Poate fi ceva mai clar să descrie faptul că Adunarea este una şi aceeaşi în perioada Vechiului Testament şi în Noul Testament? Dar aceasta nu este totul. Apostolul ne spune că evreii urmează să fie aduşi înapoi de la răzvrătirea și rătăcirile lor, ca să intre în Adunarea creștină. Și în ce mod este descrisă această restaurare? Altoirea lor din nou, chiar în măslinul lor! Cu alte cuvinte, măslinul în care creștinii dintre Neamuri au fost altoiţi după venirea lui Hristos, este acelaşi măslin vechi din care oamenii vechiului legământ cu Dumnezeu erau ramurile fireşti. Atunci când evreii vor fi aduşi la un loc cu aceia dintre Neamuri în Adunarea creștină, apostolul spune în mod clar ei vor fi altoiţi din nou „în măslinul lor”. Cu siguranță, dacă Adunarea lui Dumnezeu din Vechiul Testament și cea din Noul Testament ar fi fost cu totul deosebite, trupuri separate, iar nu o singură Adunare în aspectele ei esențiale, atunci ar fi o greşeală de exprimare să îi prezinte pe evrei, când vor fi convertiţi la creștinism, ca şi cum vor fi altoiţi din nou în măslinul lor.10 Dumnezeu nu şi-a retras niciodată hotărârea în privinţa copiilor. Am văzut aşadar că în perioada Vechiului Testament copiii au fost membri ai Adunării, adică membrii vechii Biserici care era poporul, încă din pruncia lor. Am văzut, de asemenea, că Adunarea din Vechiul Testament şi cea din Noul Testament este una şi aceeaşi în esenţa ei. Acum suntem pregătiți să trecem la următorul pas: să tragem concluzia că, dacă pruncii au fost cândva membri ai Adunării în perioada Vechiului Testament, iar Adunarea rămâne aceeași în esenţă, atunci fără îndoială copiii sunt încă membri, dacă nu cumva găsim vreo poruncă a lui Dumnezeu care să-i excludă din Adunare. Deoarece a existat o hotărâre divină directă care i-a adus în cadrul legământului și le-a oferit un loc în Adunare, atunci în mod evident, ar trebui să existe o hotărâre divină la fel directă, dacă am dori să anulăm vechile lor privilegii și să-i scoatem din familia legământului. Iar dacă nu putem găsi o asemenea hotărâre directă, atunci înseamnă că ei sunt încă membri în Adunare. Dar vă întreb: s-ar putea găsi o astfel de hotărâre pentru anulare și excludere? Nu! Acest lucru nu a fost niciodată posibil, și nici nu va fi vreodată. Includerea copiilor în Adunare, prin hotărâre divină, este un fapt de necontestat. Faptul că Adunarea este una şi aceeaşi în cele două perioade, nici acest lucru nu se poate contesta în mod cinstit. Continuitatea legământului avraamic, în care nu doar descendenții direcți din Avraam, ci „toate familiile pământului” aveau să fie binecuvântate, şi acesta este un fapt de necontestat (Geneza 18:18, 22:18, 26:4). Și nu vom găsi nici un indiciu în Noul Testament pentru a retrage privilegiile importante acordate copiilor de credincioși. Dacă recunoaştem 10

Oscar Cullmann, Baptism in the New Testament,…op.cit. p. 32

17

faptul că privilegiile acestea nu au fost niciodată retrase în mod oficial, atunci desigur ele rămân în vigoare în continuare. Creştinii care susţin botezul copiilor nu sunt nevoiţi să caute în Noul Testament vreo poruncă specială în favoarea statutului de membri ai Adunării pentru copiii de credincioși. Porunca a fost dată în cel mai direct şi oficial mod, cu aproape două mii de ani înainte de perioada Noului Testament (în vremea lui Avraam). Şi pentru că nu a fost niciodată anulată acea poruncă, atunci ea rămâne ferm în vigoare, bineînţeles. Este trist faptul că frații noștri neoprotestanți nu vor să înţeleagă şi să recunoască dimensiunile şi importanţa acestui adevăr cu privire la Adunare. În Vechiul Testament, copiii mici în vârstă de numai opt zile, erau recunoscuţi ca membri ai unui popor în legământ cu Dumnezeu, închinat lui Dumnezeu atât pentru binecuvântările spirituale, cât și pentru binecuvântările pământeşti. Era o Adunare pecetluită cu o pecete a legământului, prin care au fost incluşi în mod oficial şi copiii, că sămânța a celor credincioși, pentru a fi în întregime și pentru totdeauna ai Domnului. Oare poate fi batjocorit statutul de membru în Adunare pentru un prunc (aşa cum se întâmplă deseori astăzi), fără a batjocori pe Dumnezeu care a fost alături de „Adunarea israeliţilor din pustiu” (Fapte 7:38), Acela ale Cărui căi sunt înțelepte și drepte?11 Botezul o continuitate desăvârșită a

tăierii împrejur și o

pecete exterioară a

legământului. Următorul pas este să arătăm că botezul a venit să înlocuiască tăierea împrejur, și prin urmare că botezul este drept și corect aplicat şi pentru acelaşi categorii de persoane, cum era tăierea împrejur. Când spunem acest lucru, ne referim nu doar la faptul că tăierea împrejur (circumcizia) este lăsata la o parte în Adunarea din vremea Noului Testament şi că botezul în apa a fost introdus, ci şi la faptul că botezul ocupă exact același loc, ca rânduiala de inițiere hotărâtă de Dumnezeu în Adunare. De asemenea, are acelaşi înţeles, ca simbol moral. Semnificația și aspectul tăierii împrejur au fost în primul rând spirituale. Tăierea împrejur a fost pecetea unui legământ care n-a avut în vedere doar stăpânirea Canaanului și făgăduinţele pământeşti legate de şederea poporului Israel în țara aceea. Ci avea în vedere în primul rând binecuvântări mai mari și mai importante, acelea care sunt aduse prin Mesia, prin care „toate familiile pământului” aveau să fie binecuvântate. Așa este și cu botezul în apă. În timp ce atestă o legătură exterioară și pecetluieşte privilegii exterioare, botezul este aşa cum a fost tăierea împrejur, o „pecete a neprihănirii care se capătă prin credința” (Romani 4:11), și se referă în primul rând la foloasele lucrării şi domniei lui Mesia. Tăierea împrejur era un semn vizibil pentru membrii din familia lui Dumnezeu, un semn vizibil al legăturii lor prin legământ cu Acesta. Aşa este şi botezul. Tăierea împrejur a fost rânduiala aceea care a marcat sau a confirmat în mod 11

Idem, p. 33

18

public, intrarea în familia vizibilă a lui Dumnezeu. Acelaşi lucru face şi botezul. Tăierea împrejur a fost o pecete de curățire și puritate morală. Aşa este şi botezul, pentru că face referire la iertarea păcatelor prin sângele lui Hristos, și naşterea din nou prin Duhul Său; și ne învață că noi suntem din fire vinovați și păcătoşi, că avem nevoie de iertarea și harul sfințitor al lui Dumnezeu, aduse prin Răscumpărătorul cel răstignit. Cu siguranță, aceasta este cea mai puternică temelie pentru a afirma că tăierea împrejur a fost înlocuită cu botezul. Tăierea împrejur în carne, aşa cum suntem cu toţii de acord, a fost suspendată ca semn pentru credincioşi. Botezul a venit în locul ei, înseamnă același lucru, pecetluieşte același legământ și reprezintă o făgăduință pentru aceleași binecuvântări duhovniceşti. Aşadar, cine oare s-ar putea îndoi de faptul că este potrivit să se aplice botezul în apă chiar şi în cazul pruncilor? Deși botezul înlocuieşte tăierea împrejur, totuşi există aspecte în care cele două diferă. Dar diferenţele stau tocmai în acele aspecte în care perioada Noului Testament diferă de cea a Vechiului Testament, adică prin caracterul mai extins și mai puțin ceremonial. Botezul nu se limitează la a opta zi, ci poate fi administrat în orice moment și loc. Nu se limitează doar la partea bărbătească (aşa cum era tăierea împrejur). Asemeni perioadei Noului Testament, când harul este mai cuprinzător, botezul marchează un privilegiu cuprinzător, și este administrat întrun mod care ne amintește că „nu mai este nici iudeu, nici grec, nu mai este nici rob, nici slobod, nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască” în perioada creștină. Nu se mai face deosebire pe aceste criterii, ci toți suntem una în Domnul Iisus Hristos.12 Botezul familiilor care aveau un sens larg de case în Noul Testament. Faptul că în perioada apostolilor găsim în mod repetat principiul botezului casei (familiei) constituie un argument puternic în favoarea botezului pruncilor. Cei care au făcut cercetări şi care au cunoştinţă despre obiceiurile vechi ale evreilor, afirmă că în perioada Vechiului Testament era obiceiul ca atunci când veneau prozeliți din alte popoare la iudaism, toți copiii familiei lor erau indiscutabil recunoscuţi ca şi membri în Adunare, împreună cu părinții lor. Și pe baza credinței părinților lor, toți cei de parte bărbătească, copii și adulți, erau tăiați împrejur; iar toată familia, atât bărbați cât și femei, erau botezaţi în apă şi astfel incluşi în comunitatea poporului aflat în legământ cu Dumnezeu [1]. Asemănător, când cercetam istoria Noului Testament, aflăm că apostolii (care erau cu toții evrei, desigur obișnuiți cu această practică) au adoptat în lucrarea lor același principiu de a primi și a boteza familiile întregi pe baza credinței părinților. Pe acest principiu au acționat într-un mod clar şi izbitor. 12

Ibidem p. 38

19

Când „Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel”, ni se spune că Lidia „a fost botezată, ea şi casa ei” (Faptele Apostolilor 16:14-15). Când temnicerul din Filipi a crezut, au fost botezaţi „el și toți ai lui, îndată” (Faptele Apostolilor 16:33). De asemenea, citim şi despre „casa lui Stefana” că a fost botezată în întregime (1 Corinteni 1:16). Deşi nu suntem siguri că au existat copii mici în oricare dintre aceste familii, este totuşi foarte probabil să fi existat. În orice caz, principiul botezului familiei, adică primirea tuturor membrilor tineri ai acestor familii pe baza credinţei capului familiei, acest principiu este stabilit în mod clar și definitiv în Scriptură. Principiul acesta constituie o temelie pe care creştinii care susţin botezul copiilor pot sta cu încredere neclintită. Acum daţi-mi voie să pun o întrebare retorică, cunoaşteţi vreun caz de botez al întregii familii, care să se fi întâmplat în lucrarea vreunui pastor baptist sau de altă denominațiune neoprotestantă? S-a întâmplat oare, în lucrarea unui pastor baptist, ca atunci când părinții unei familii numeroase s-au convertit la creştinism, să fi fost botezați „ei și toţi ai lor îndată„? Putem afirma cu încredere că astfel de cazuri, dacă exista, sunt foarte rare. De ce? Evident, pentru că frații noștri baptiști nu acționează în această privinţă după principiile stabilite în Noul Testament, principii după care au acţionat primii creștini, apostolii. 13 Privilegiile legământului n-au fost retrase niciodată cu privire la copii. Încă un lucru foarte important: nu ne putem imagina că privilegiile și statutul copiilor ca membri ai poporului ai Bisericii Vechi (lucruri pe care primii creștini, evrei fiind, le cunoşteau de multă vreme şi erau obişnuiţi cu ele) s-ar fi putut retrage brusc în Noul Testament, fără să rănească inimile părinților și fără să producă în sufletul lor sentimente de revoltă și nemulţumire împotriva “noii orânduiri” al lui Dumnezeu. Dar nu găsim nici o referinţă de acest fel înregistrata în istoria Noului Testament. Tăcerea Scripturii în acest aspect nu prezintă nici o dificultate pentru principiile botezului copiilor. Vechiul principiu prin care copiii erau membri ai Adunării (principiu foarte drag părinţilor) a continuat să existe la fel ca înainte. Fiind clar faptul că Adunarea este una şi aceeaşi în esenţă, în cele două perioade, primii creștini nu aveau nevoie de vreo poruncă nouă, clară şi directă pentru a include copiii în familia legământului. Fiindcă privilegiul acesta nu a fost niciodată anulat, atunci cu siguranţă el a continuat să existe. O nouă poruncă oficială de la Dumnezeu în favoarea acestui privilegiu ar fi fost întru totul de prisos. Mai ales fiindcă s-a înţeles în mod clar, din aspectele perioadei harului, ca în loc de a se retrage sau micşora privilegiile, ele au fost mai degrabă înmulțite și lărgite.

13

Samuel Miller, Infant baptism…, trad.după., op.cit. p 30

20

Dar neoprotestanții sunt nevoiţi să presupună că primii creștini, care erau evrei și fuseseră cândva obişnuiţi să îşi considere copiii lor iubiţi ca fiind părtaşi împreună cu ei înșiși la privilegiile și promisiunile aduse de legământul cu Dumnezeu, aceia au ajuns brusc la înţelegerea ca atunci când Adunarea Noului Testament a fost stabilită, privilegiile și promisiunile legământului nu au mai fost valabile şi pentru copiii lor. Că aceşti copii aveau, de acum înainte, să înceteze să mai fie în legătură cu Adunarea lui Dumnezeu, asemănându-se cu acei copii din celelalte Neamuri; și toate acestea, într-o perioadă a harului care se deosebeşte în multe aspecte de cea de dinainte, printr-o lumină mai mare și privilegii mai cuprinzătoare. Deci, neoprotestanții sunt nevoiţi să presupună că primii creștini, în momentul stabilirii Adunării din Noul Testament, s-au confruntat cu un anunț de acest gen, și mai mult decât atât, l-au acceptat fără vreun simţământ de surprindere sau vreun cuvânt de nemulţumire! Mai mult, ei presupun că această schimbare s-a făcut fără prea mare impact asupra lor, deoarece niciodată nu se menționează aceasta în Noul Testament şi nu se face nici măcar vreo aluzie în epistole. Dar putem oare considera această presupunere că fiind adevărată, măcar pentru o clipă? Nu se poate. Aşadar, putem trage concluzia că tăcerea vizibilă a Noului Testament cu privire la vreo retragere a vechilor privilegii pentru copii, sau cu privire la vreo nemulţumire a părinţilor legată de anularea acelor privilegii, nu poate să justifice vreo concluzie nefavorabilă asupra statutului de membri în Adunare, pentru copiii credincioşilor. Drept urmare, şi aceasta ne oferă o temelie puternică să susţinem statutul copiilor ca membri în Biserică.14 Alte pasaje biblice în favoarea botezului pruncilor. Cu toate că Noul Testament nu conține texte care să declare că pruncii credincioşilor sunt membri ai Bisericii în virtutea nașterii lor, totuşi găsim multe pasaje care nu pot fi explicate în mod raţional şi sincer decât în armonie cu această înţelegere. Următoarele pasaje sunt astfel de exemple. Profetul Isaia, deși nu a fost un scriitor al Noului Testament, a scris în cel mai interesant mod despre timpurile Noului Testament. A scris despre slavă din ziua de pe urmă, despre acea zi atunci când „lupul şi mielul vor paste împreună, leul va mânca paie ca boul”, atunci când nu va mai fi nimic care să rănească sau să distrugă, pe întregul munte sfânt al lui Dumnezeu. Despre acea zi, profetul insuflat de Duhul Sfânt declară: „Iată, Eu fac ceruri noi și un pământ nou, aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte… căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor. Nu vor munci degeaba şi nu vor avea copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcătui o

14

Ibidem, p.34

21

sămânţă binecuvântată de Domnul, şi copiii lor vor fi împreună cu ei.” (Isaia 65:25, 11:9, 65:17,22,23). Cuvintele Domnului Hristos cu privire la copii sunt în armonie doar cu doctrina pe care o discutăm acum. „Atunci I-au adus nişte copilaşi, ca să-Şi pună mâinile peste ei şi să Se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau. Şi Iisus le-a zis: ‘Lăsați copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei.’ După ce Şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo.” (Matei 19:13-15). Cercetând limbajul folosit de mai mulți evangheliști cu privire la acest eveniment, înţelegem în mod evident că acei copii despre care este vorba aici sunt copii mici, pe care Mântuitorul i-ar putea „lua în brațe”. Limbajul folosit de Domnul nostru cu privire la ei este unul minunat. „Împărăţia cerurilor este a celor ca ei”. Adică, a lor este Împărăţia cerurilor, sau lor le aparține Împărăţia cerurilor. Este exact aceeaşi formă de exprimare, în original, pe care Domnul nostru o folosește la începutul predicii Sale de pe munte, când El spune: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerului”; „Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 5:3,10).15 Această formă de exprimare, desigur, se opune înţelesului pe care unii l-au atribuit pasajului, în încercarea de a-i ocoli puterea: anume, că s-ar înţelege că Împărăţia cerurilor ar fi formată din aceia care ar semăna în ceea ce priveşte duhul, cu acei copii mici. Dar, aceasta ar însemna să spunem, în mod asemănător, că în Împărăţia cerurilor nu intră cei care sunt „săraci în duh”, ci doar cei care se aseamănă cu ei; sau că nu intră cei care sunt „prigoniți pentru neprihănire”, dar numai aceia care manifestă un comportament asemănător. Limbajul Domnului nostru a arătat, fără îndoială, că Împărăția cerurilor era într-adevăr a lor, a acelora despre care Domnul a vorbit, ca Împărăţia le aparținea lor; că ei sunt moștenitorii ei, tot la fel cum sunt şi cei „săraci în duh” și cei „prigoniți pentru neprihănire”. Dar ce trebuie să înțelegem noi prin expresia „Împărăția cerurilor”, așa cum este ea folosită în acest pasaj? În mod evident, înțelegem Adunarea vizibilă, său Împărăţia vizibilă a lui Hristos, ca fiind deosebită de restul lumii. Oricine cercetează fără părtinire pe cei patru evangheliști, ar trebui găsească acest înţeles pentru expresia amintită. Iar dacă acesta este înţelesul, atunci Mântuitorul nostru afirmă în termenii cei mai direcţi realitatea și porunca divină pentru statutul copiilor ca membri ai Adunării. Dar dacă înţelesul expresiei „Împărăția cerurilor” ar fi Împărăţia slavei viitoare, argumentul formulat nu devine mai slab, ci chiar şi mai puternic. Pentru că dacă Împărăţia slavei viitoare este şi a copiilor mici ai credincioșilor, atunci ei au dreptul şi la privilegiile Bisericii de pe pământ. 15

Ibidem p. 37

22

Un alt pasaj din Scriptură vorbește cu tărie prin aceeaşi exprimare. Mă refer la declarația pe care o găsim în predica apostolului Petru, în ziua de Rusalii. Atunci un mare număr de ascultători, în acea zi solemnă, „au rămas străpunşi în inima şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: ‘Fraților, ce să facem?’” Răspunsul slujitorului lui Hristos, insuflat de Duhul Sfânt, a fost: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” (Fapte 2:37-38). Apostolul Petru vorbește aici în mod clar despre făgăduinţa făcută de Dumnezeu pentru poporul legământului. Este vorba despre acea făgăduinţă în care El se declară Dumnezeul lor și îi numeşte „familia legământului Sau”. El a făcut acea făgăduinţă pentru cei cărora le-a vorbit, inclusiv pentru copiii lor. Şi bineînţeles, a dat acelor copii dreptul prin legământ la privilegiile acelei familii. Deci dacă prin legământ au şi copiii o poziţie în familie, nu avem nevoie de vreun alt argument oficial pentru a demonstra că ei au dreptul şi la semnul exterior, pecetea acelei familii. Voi mai aduce încă un pasaj din Scriptură, în sprijinul doctrinei botezului pruncilor. Mă refer la acea remarcabilă și concludentă declarație a apostolului Pavel, în ceea ce privește copiii, care se găsește în prima epistolă către Corinteni, capitolul 7. Declaraţia vine ca răspuns pentru o întrebare de la membrii din acea adunare locală, cu privire la legea creștină în privinţa căsătoriei: „bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă, şi nevasta necredincioasă este sfinţita prin fratele; altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi, pe când acum sunt sfinţi.” (1 Corinteni 7:14).16 Întrebarea importanta în legătură cu acest pasaj este următoarea: în ce sens un părinte credincios „sfinţeşte” pe celălalt care este necredincios, astfel încât copiii lor sunt „sfinţi”? Cu siguranță, nu poate să însemne că fiecare persoană, soț sau soție evlavioasă, care este căsătorită cu un partener necredincios, este întotdeauna mijlocul prin care se oferă partenerului curăţia duhovnicească, adică naşterea din nou și sfințirea inimii. Nici nu poate însemna că fiecare copil care are doar unul dintre părinţi credincios, este în mod sigur ținta sfințirii Evangheliei, a sfințirii lăuntrice. Niciunul care citește şi înţelege Biblia, şi care are ochi să vadă ce se petrece zilnic în jurul lui, nu ar putea să dea astfel de înţeles pasajului amintit. Nici nu putem trage concluzia, aşa cum unii şi-au închipuit în mod ciudat, că în cazul în care doar unul dintre părinți este credincios, copiii sunt recunoscuţi ca legitimi. Adică, acei copii n-ar mai fi „copii din curvie”, ci ar fi recunoscuţi ca fiind născuţi din căsătorie legală! Cuvântul „sfânt” nu 16

Informație electronică, http://forum.teologie.net/viewtopic.php?t=1253 (accesată 15. 05. 2018)

23

se aplică nicăieri în Scriptură cu asemenea înţeles. Rog pe adepții acestei interpretări să aducă măcar un exemplu de pasaj din Scriptură cu un astfel de înţeles clar al termenului „sfânt”. Iar în ceea ce privește presupunerea că evlavia unui partener este necesară pentru a face un legământ de căsătorie valabil sau legitim, nimic nu poate fi mai absurd! Oare au fost toate căsătoriile păgânilor în afara legii, în zilele lui Pavel? Contractele matrimoniale care au loc în fiecare zi, în vremurile noastre, în cazul în care niciunul dintre parteneri nu este evlavios, sunt toate aceste contracte nelegitime și invalide? Cu siguranță, această interpretare este o cale de scăpare absurdă, nu poate fi folosită ca argument. Termenii „sfânt” și „necurat”, după cum bine cunoaştem din Scriptură, nu au numai un înţeles duhovnicesc, dar şi unul colectiv, de Adunare, în Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi în unele cazuri se referă la ceea ce este asemeni chipului lui Dumnezeu în aspect duhovnicesc şi lăuntric, totuşi în alte cazuri aceşti termeni se referă destul de clar la ceea ce este „pus deoparte pentru un scop sfânt (sau sacru)”, adică separat de ceea ce este destinat unor scopuri obişnuite. Astfel, în perioada Vechiului Testament, despre poporul lui Dumnezeu ni se spune că erau un „popor sfânt” și că trebuia să fie puşi deoparte dintre popoare, pentru a fi ai Domnului (Levitic 20:26). Şi aceasta, nu pentru că erau toți, nici măcar în majoritatea lor, într-adevăr dedicaţi în inimile lor pentru Dumnezeu, ci pentru că toți aparţineau poporului aflat în legământ. Toți au aparținut acestui trup separat pe care Domnul l-a chemat din lume, și i-a încredinţat Adevărul Său, pentru slava Sa. Cu aceste două înţelesuri, termenii „sfinți” și „necuraţi” sunt utilizaţi în ambele Testamente, de foarte multe ori. Și înţelesul acestor termeni în orice alt caz particular, trebuie să fie dedus din contextul pasajului. În pasajul de faţă, raţionamentul apostolului Pavel impune aceste înţelesuri în mod clar. Se pare că printre cei din Corint au existat multe cazuri de creștini uniţi prin căsătorie cu păgâni. Cel credincios, probabil, s-a convertit la creştinism după ce se căsătorise; sau a fost atât de neînțelept încât, după convertirea la creştinism, în mod voit, a făcut această legătură inegală și nefericită, căsătoria cu un partener necredincios. Apostolul Pavel spune, sub călăuzirea Duhului Sfânt, că în toate aceste cazuri, dacă cel necredincios este dispus să trăiască în continuare cu cel credincios, ei ar trebui să continue să trăiască împreună, că legătura lor este sfințită prin caracterul celui credincios în aşa fel încât copiii lor sunt „sfinţi”, adică incluşi în legământul cu Dumnezeu. Ei sunt membri ai acelei Adunări cu care părintele credincios este unit în virtutea mărturiei sale. Adică cel necredincios este în acest sens, consacrat de cel credincios, şi toţi copiii

24

lor vor fi recunoscuţi ca aparţinând familiei sfinte cu care cel credincios este în legătură. Astfel copiii sunt consideraţi ca membri ai Adunării lui Dumnezeu, trataţi ca atare.17 „Fiind astfel explicat”, spune un scriitor înţelept, „pasajul stabilește statutul de membri ai Adunării pentru copii, sub o anumită formă. Fiindcă pasajul deja presupune că fiind valabil principiul prin care, atunci când ambii părinți sunt credincioși, copiii lor fac parte din Adunarea lui Dumnezeu. Problema corintenilor adusă înaintea lui Pavel reiese din acest principiu. Dacă apostolul ar fi spus, sau dacă ei ar fi înțeles, că niciun copil, fie din părinţi credincioşi sau necredincioşi, nu trebuie să fie socotiţi că membri ai Adunării, problema corintenilor nu ar mai fi existat. Căci dacă credința ambilor părinți nu ar fi putut să confere copilului privilegiul de membru al Adunării, atunci cu siguranță nu s-ar fi putut realiza acest lucru doar prin credința unuia singur dintre ei. Deci contrariul era deja recunoscut şi acceptat printre corinteni. Ar fi fost neînţelept din partea corintenilor să-l deranjeze pe apostol cu întrebări care veneau însoţite de răspunsuri proprii. Dar având în vedere presupunerea că dacă ambii părinți erau membri atunci şi copiii lor erau, de asemenea, membri ai Adunării, atunci problema corintenilor este foarte normală și serioasă. Un creştin din Corint ar fi putut spune: „Îi văd pe copiii vecinilor mei creștini, trataţi ca membri ai Adunării lui Dumnezeu. Văd copiii unor necredincioși, rămaşi în afara Adunării, împreună cu părinţii lor. Eu cred în Hristos; dar soțul meu (sau soția mea) nu crede. Cum rămâne cu aceşti copii ai mei? Sunt primiţi în Adunare împreună cu mine? Sau sunt respinşi împreună cu partenerul meu de căsătorie?” Apostolul răspunde: „Să nu vi se tulbure inima, Dumnezeu îi consideră copii ai părintelui credincios. Este suficient că ei sunt copiii tăi. Necredinţa partenerului tău nu va zădărnici legătura lor cu legământul lui Dumnezeu. Ei sunt sfinți, pentru ca tu eşti sfânt.” „Această decizie a clarificat problema. Și ne arată că întrebarea adusă apostolului, anume dacă o persoană căsătorită ar trebui să continue după convertirea la creştinism în legătură conjugală cu partenerul necredincios, a apărut din teamă că nu cumva o astfel de continuare să excludă copiii săi din Adunarea lui Dumnezeu. Altfel este greu de înțeles de ce apostolul ar trebui să îi descurajeze în privinţa divorţului, folosind un astfel de argument. Și este de neînţeles cum o astfel de îndoială ar fi intrat în mintea lor, dacă ei nu i-ar fi socotit deja drept membri ai Bisericii pe acei copii care erau născuți din ambii părinți credincioși. Acest lucru nu a fost pus la îndoială, ci a fost privit ca un privilegiu atât de mare, încât teama de a-l pierde a determinat părintele credincios să se întrebe dacă mai degrabă să rupă legătura de căsătorie, prin depărtarea de soțul sau soția necredincioasă, decât să piardă privilegiul acesta aşa de 17

Oscar Cullmann, Baptism in the New Testament,…op.cit. p. 46

25

important pentru copiii săi. Astfel, originea acestei probleme, pe de o parte, și soluţia pentru rezolvarea ei, pe de altă parte, sunt în perfectă armonie cu înţelegerea că Dumnezeu Însuşi a stabilit ca acei copii ai celor credincioși se nasc membri ai Adunării Sale”. 18

18

Samuel Miller, Infant baptism…, trad.după., op.cit. p 40

26

CAP. 3 BOTEZUL COPIILOR DIN PERSPECTIVA ISTORICĂ (Tertulian; Origen; Ciprian din Cartagina; Ioan Gură de Aur; Augustin împotriva lui Pelagius; Valdenzii, susţinători ai botezului pruncilor) Istoria Bisericii creștine oferă un argument de o putere irezistibilă încă din perioada apostolică, în favoarea voii lui Dumnezeu pentru botezul pruncilor.19 După o cercetare foarte amănunţită pe această temă se poate constata, că pentru mai bine de 1500 ani de la nașterea lui Hristos, nu a existat nici măcar o comunitate de creștini în care botezul copiilor să fie respins pe vreunul din motivele folosite astăzi de neoprotestanți. Este de necontestat că aceia cunoscuţi în istorie sub numele de “anabaptiști”, care au apărut în Germania în jurul anului 1522, au constituit prima comunitate de oameni din întreaga lume creștină care să respingă botezul copiilor pe motivele adoptate în prezent de către grupul creştinilor anti-pedobaptisti (adică aceia care resping botezul copiilor). Sunt conștient că unii dintre cei mai înflăcăraţi susținători ai doctrinei baptiste considera că această afirmaţie ar fi fără dovezi. Dar, după cum vom vedea în continuare, ea este adevărată. O scurtă incursiune în istorie ne va permite să găsim dovezi clare. Tertulian, la aproape 200 ani după nașterea lui Hristos, este primul om despre care citim în istoria Bisericii, care să vorbească împotriva botezului pruncilor. El recunoaște existența și răspândirea acestei practici şi recomandă în mod foarte clar ca pruncii să fie botezaţi dacă se pare că aceştia nu vor supravieţui dincolo de vârsta copilăriei. El recomandă totuşi ca, dacă pare probabil că ei vor trece cu bine de vârsta copilăriei, botezul să fie amânat până după perioada tinereţii. Dar care a fost motivul pentru această recomandare a lui Tertulian? Când privim la motiv, vedem că nu aduce niciun sprijin cauzei pentru care unii oameni îl invocă. Tertulian şi-a însuşit ideea că botezul ar fi însoțit de iertarea tuturor păcatelor din trecut; și credea că păcatele comise după momentul botezului ar fi deosebit de periculoase. Prin urmare, el recomandă ca nu doar copiii mici, ci şi tinerii (bărbați și femei, chiar și tinere văduve și văduvi) ar trebui să amâne botezul lor până la vârsta când poftele tinereţii ar fi trecut. Pe scurt, el a recomandat ca în toate cazurile în care moartea nu ar fi fost probabil să intervină, botezul să fie amânat până când persoanele ar fi ajuns la o anumită perioadă în viață, când nu ar mai fi fost în pericol să fie duși în rătăcire de poftele tinereții. Și astfel, pentru mai bine de un secol după perioada lui Tertulian, găsim în istorie ca unii dintre cei mai renumiţi convertiți la 19

http://ziarullumina.ro/botezul-copiilor-o-practica-din-primele-veacuri-ale-bisericii-126426.html (acesat[ la data de 16.15 2018)

27

credința creștină au amânat botezul până la sfârșitul vieții. Cunoaştem despre Constantin cel Mare, că deși mărturisind că este creștin cu mai mulți ani înainte, nu a fost botezat decât după începutul ultimei sale boli. Același lucru este înregistrat despre o serie de alţi convertiți la creștinism, în acea perioadă şi chiar şi după aceea. Dar desigur, astfel de recomandări și fapte nu aduc nimic în favoarea susţinerii neoprotestanților. Privit în ansamblu, suportul lor istoric este cu totul în favoarea doctrinei botezului pruncilor. Următorii oameni despre care istoria spune că au pus din nou sub semnul întrebării botezul pruncilor, au format o mică parte dintr-o comunitate din Franța, la aproape 1200 de ani după Hristos. Ei au fost adepţii lui Petru din Bruis și reprezentau o parte neglijabilă dintre aceia cunoscuţi în istorie sub numele de valdenzi. Acea mică grupare dintre valdenzi a susținut că nu ar trebui să fie botezați copiii, pentru că ei nu sunt capabili de mântuire. Ei susţineau că omul nu poate fi salvat decât dacă lucrează pentru a-şi câştiga propria mântuire, printr-un şir lung de fapte bune, cu lepădare de sine. Și susţinând că ar fi fost incapabili copiii “să ducă până la capăt mântuirea lor” (Filipeni 2:12), adepţii lui Petru din Bruis au afirmat că este absurd să se acorde copiilor pecetea sacramentală a botezului în apă. Dar desigur neoprotestanții în general și baptiști în special nu doresc să îi considere pe adepţii lui Petru din Bruis ca fiind înaintaşii lor, nici nu doresc să adopte susţinerile nebiblice ale acelora. Nu mai găsim în istorie vreo altă societate sau vreun grup organizat de creştini care să respingă botezul copiilor, până în secolul al XVI-lea. Atunci au apărut anabaptiştii, după cum am menționat mai devreme, în Germania. Şi pentru întâia oară, ei au formulat doctrina asupra botezului pe care o adoptă astăzi frații noștri neoprotestanții în general și baptiștii în special. În măsura în care am putut cerceta, anabaptiştii nu pot fi găsiţi nicăieri în întreaga istorie creștină, înainte de secolul XVI. Dar noi avem mai mult decât mărturia istoriei cu privire la acest subiect. Nu doar că nu am auzit de nici o grupare să respingă botezul pruncilor, asemeni baptiștilor, pentru mai mult de 1500 ani după Hristos. Dar noi avem dovezi clare și directe că până la acel moment, botezul pruncilor era practică generalizată și necontestată în întreaga creștinătate. Fără să amintim indicii mai timpurii, compatibile doar cu botezul pruncilor şi nu cu vreo altă practică diferită, Origen (unul dintre Părinţii Bisericii), învăţat grec din secolul al treilea, considerat cel mai învățat din vremea lui, vorbește foarte clar în favoarea botezului copiilor ca practica generală a Adunării. Mai mult, el spune că această practică a fost primită de la apostoli. Mărturia lui este următoarea: „Aşa cum practică Biserica, botezul este aplicat chiar şi la prunci; căci dacă nu ar fi fost nimic în prunci care să aibă nevoie de iertare şi mila, harul botezului ar 28

părea nefolositor” (Homil. 8 în Lev. cap. 12). Şi din nou: „Copiii sunt botezați pentru iertarea păcatelor. Care păcate? Sau când au păcătuit? Sau, poate exista vreun alt motiv pentru spălare în cazul lor, dacă ceea ce am spus mai devreme, şi anume, că nimeni nu este curat de întinăciune, chiar dacă el a trăit doar o zi pe pământ? Și pentru că întinăciunea înnăscută este îndepărtata prin botez, prin urmare, copiii sunt botezați” (Homil. în Luca 14). Şi iarăşi: „Adunarea a primit poruncă de la apostoli pentru a oferi botezul chiar şi pruncilor” [4] O altă mărturisire cel puţin la fel de puternică este cea a lui Ciprian, unul dintre Părinţii Bisericii, latin din secolul al treilea şi contemporan cu Origen. În anul 253 după Hristos, a avut loc un conciliu (sinod) format din șaizeci și șase de episcopi sau păstori, la Cartagina, sub conducerea lui Ciprian. Pentru acest conciliu, Fidus, un episcop din provincie, a trimis următoarea întrebare, la care şi-a dorit să capete răspuns prin sfatul reunit al celorlalţi: anume, dacă era necesar pentru administrarea botezului să se aștepte până la a opta zi, precum fusese în cazul tăierii împrejur, sau dacă un copil ar putea fi botezat mai devreme după naștere. Întrebarea, după cum putem observa, nu a fost dacă ar trebui să fie copiii botezaţi. Lucrul acesta era de la sine înţeles. Ci pur și simplu, dacă era necesar să se amâne până la a opta zi după naștere. Conciliul a ajuns în unanimitate la următoarea decizie, și a transmis-o într-o scrisoare lui Fidus: „Ciprian și restul episcopilor care au fost prezenți în conciliu, șaizeci și șase la număr, către Fidus, fratele nostru: sănătate!” „În ceea ce privește cazul copiilor: tu te gândeşti ca ei n-ar trebui să fie botezați la două sau trei zile după ce s-au născut, deoarece după legea tăierii împrejur, nimeni nu ar trebui să fie botezat și sfințit înainte de a opta zi de la naștere. Cu privire la aceasta, toți cei din conciliu am avut o altă părere decât a ta. Nimeni nu a fost de părerea ta, ci noi toți am considerat mai degrabă că mila și harul lui Dumnezeu să nu fie oprite pentru nici o ființă umană care se naște. Aşadar, dragă frate, am fost de părere în conciliu, că noi nu ar trebui să împiedicam nici o persoană de la botez și de la harul lui Dumnezeu, care este milostiv și bun cu noi toţi. Și acest lucru, valabil pentru toți, trebuie să fie respectat cu atât mai mult la copii, chiar și la cei nounăscuţi” (Ciprian, Epist. 66). 20 Cu siguranță, nici o mărturie nu poate fi mai decisivă decât aceasta. Lord Chancellor King, în ceea ce priveşte Biserica din primele secole, după ce citează ceea ce am amintit mai devreme şi încă multe altele, în continuare face următoarea afirmaţie: „Aşadar aici avem o hotărâre 20

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/de-ce-botezam-copiii-temeiurile-din-sfanta-scriptura-si-dinsfanta-traditie-doxologia/ (accesat la data de 16.05.2018)

29

sinodală pentru botezul pruncilor, declarată în mod oficial, aşa cum era de aşteptat. O hotărâre care, fiind formulată de un sinod, este mult mai autentică și mai convingătoare decât cea a unuia singur dintre Părinţii Bisericii, având în vedere că un singur om şi-ar putea formula mai degrabă propriul lui raţionament şi propria lui părere. Dar concluzia unui sinod (și ar fi putut spune: „concluzia unanimă a unui sinod de șaizeci și șase de membri”) demonstrează că practica botezului pruncilor era obișnuită și folosită în întreaga Biserică.” Renumitul Ioan Gură de Aur, unul dintre Părinţii Bisericii, grec de la sfârșitul secolului al patrulea, având ocazia să vorbească despre tăierea împrejur și despre dezavantajele și durerea care o însoţeau, în perioada de dinaintea venirii lui Hristos, spune: „Dar tăierea noastră împrejur, mă refer la harul botezului, dă vindecare fără durere, ne aduce o mulţime de foloase, și ne umple cu harul Duhului Sfânt. Şi nu are vreun timp stabilit, cum a avut tăierea împrejur. Ci botezul poate fi administrat pentru cineva care este fie la începutul vieţii lui, fie în mijlocul ei, sau la bătrânețe. Se poate primi această tăiere împrejur care nu este făcută de mână omenească, şi nu există nicio dificultate în administrarea ei, ca să se arunce povara de păcate și ca să se primească iertare pentru tot trecutul păcătos” (Homil. 40 în Geneza)21

Nu mai amintesc despre mărturia altor scriitori renumiţi din secolele III și IV în sprijinul faptului că botezul copiilor a fost practicat pretutindeni, în vremea când au scris ei. Vă voi reține însă atenţia cu o singură mărturie care privește istoria acestei porunci şi practici. Este cea a lui Augustin, unul dintre cei mai evlavioşi, cei mai învățați și respectabili dintre Părinții Bisericii. El a trăit într-o vreme la peste trei sute de ani după apostoli. Avem mărturisirea lui în legătură cu cea a lui Pelagius, un eretic învățat care trăia în aceeaşi vreme. Augustin pledează în favoarea doctrinei păcatului strămoşesc, împotriva lui Pelagius. El întreabă: „De ce sunt copiii botezați pentru iertarea păcatelor, în cazul în care ei nu ar avea nici un păcat?” În același timp, îi sugerează lui Pelagius că, pentru a nu se contrazice singur, dacă respinge existenţa păcatului strămoşesc ar trebui să respingă şi botezul pruncilor, drept consecinţă. Răspunsul lui Pelagius este însă izbitor și clar: „Botezul trebuie să fie administrat la prunci, cu aceleași cuvinte sacramentale, care sunt utilizate în cazul persoanelor adulte. […] Oamenii mă vorbesc de rău ca şi cum eu aş fi respins botezul pruncilor. […] Eu nu am auzit niciodată de vreun om, nici chiar de cel mai nelegiuit eretic, care să fi respins botezul pruncilor. Cine oare

21

Ene Braniște pr.prof. în https://www.crestinortodox.ro/botez/explicarea-botezului-sfantul-ioan-gura-aur69845.html (accesta în 15. 05. 2018)

30

poate fi atât de lipsit de evlavie ca să oprească să fie botezaţi copiii, născuţi din nou în Hristos, împiedicându-i să intre în împărăția lui Dumnezeu?” Citim afirmaţiile lui Augustin referitoare la adepţii lui Pelagius: „Din moment ce ei (adepţii) nu pot să se opună autorității întregii Bisericii, şi prin urmare ei susţin că pruncii trebuie să fie botezaţi, aşadar ei trebuie să recunoască faptul că şi copiii au nevoie de beneficiile unui Mijlocitor; ca aceşti copii să poată fi împăcaţi cu Dumnezeu, fiind aduşi înaintea Lui prin sacramentul botezului, și prin bunătatea credincioșilor, și astfel integraţi în trupul lui Hristos”. Din nou, vorbind despre anumiţi eretici din Cartagina, care deși nu respingeau botezul copiilor, adoptaseră puncte de vedere greșite cu privire la înţelesul său, Augustin spune: „Dacă ar lua seama la Scripturi, și la autoritatea întregii Adunări, și la forma sacramentului în sine, ei ar vedea clar că botezul pruncilor este pentru iertarea păcatelor.” Mai mult, în lucrarea sa împotriva donatiștilor, același scriitor Augustin, vorbind despre copiii botezați ca primind mântuirea fără a fi capabili să-şi exercite personal credința, spune: „după cum întregul trup al Bisericii susține, aşa este în cazul botezului copiilor mici. Căci cu siguranță ei nu pot să creadă cu inima pentru a căpăta neprihănirea, sau să mărturisească cu gura pentru a ajunge la mântuire (v. Romani 10:10), ci mai degrabă copiii prin plânsul și gălăgia lor, în timp ce botezul se săvârşeşte, ei tulbura sfintele taine. Totuși, niciun creștin nu va spune că ei sunt botezați în zadar.” Din nou, el afirmă: „Obiceiul Adunării de a boteza copiii trebuie să fie luat în seamă, nu poate fi socotit zadarnic, nici nu putem crede că ar fi altceva decât rânduiala primită de la apostoli.” Pe scurt, cei care vor căuta să cerceteze pasaje mai lungi din scrierile lui Augustin în legătură cu istoria botezului pruncilor, printre scrierile altor Părinți ai Bisericii, vor găsi că acest respectabil credincios afirma în repetate rânduri că n-a întâlnit niciun creștin, fie din Adunarea generală, fie din vreo sectă, nici cu vreun scriitor, care recunoscând autoritatea Scripturii, să fi susţinut vreo doctrină diferită de aceea că pruncii trebuiau să fie botezați pentru iertarea păcatelor. 22 Aşadar, avem aici doi bărbați, fără îndoială dintre cei mai învățați din lumea de atunci: Augustin și Pelagius. Augustin cunoştea scrierile tuturor Părinților Bisericii renumiţi care trăiseră înaintea lui, probabil mai bine decât oricare alt om din timpul său. Pelagius, de asemenea, un om care avea multe cunoştinţe și talent, care a călătorit prin cea mai mare parte a lumii creștine din acea vreme. Şi totuşi ambii declară, cu aproximativ trei sute de ani după perioada 22

G. F. WIGGERS, D. D, în AN HISTORICAL PRESENTATION OF AUGUSTINISM AND PELAGIANISM https://www.gospeltruth.net/Wiggers/wiggerschap4.htm (accesat la data de 10. 05. 2018)

31

apostolilor, că nu au văzut şi nici nu au auzit de vreunul care se numește creștin, nici măcar cel mai nelegiuit eretic, nici de vreun scriitor credincios Scripturilor, care să respingă botezul pruncilor (v. Wall’s History, Partea 1, cap. 15-19). Oare este posibil ca până şi cel mai nehotărât cititor, nefiind legat de lanțurile unor puternice prejudecăţi, să ezite a recunoaşte aceste realităţi istorice? Mă refer la realitatea că, în primul rând, Augustin şi Pelagius au fost întradevăr convinşi că botezul pruncilor a fost practica universală a Bisericii începând din zilele apostolilor. Iar în al doilea rând, că prin poziţia şi cunoştinţele lor, era imposibil ca Augustin şi Pelagius să greşească cu privire la concluzia aceasta a lor. Același Augustin, în „Epistola către Bonifaciu”, își exprimă părerea conform căreia părinții sunt persoanele potrivite pentru a aduce copiii lor la Dumnezeu prin botez, în cazul în care părinţii sunt creştini buni şi credincioși; dar considera potrivit să menționeze că alții pot, în cazuri speciale, să săvârşească aceeaşi lucrare. „Vezi”, spune el, „ca mulți sunt aduşi la botez, nu de către părinții lor, ci de alte persoane, aşa cum pruncii sclavi sunt uneori aduşi de către stăpânii lor. Și, uneori, atunci când părinții sunt morți, pruncii sunt aduşi la botez de către cei care pot arăta această milă faţă de ei. Și, uneori, copiii pe care părinții lor i-au tratat cu cruzime, pot fi luaţi și aduşi la botez de către cei care nu au copii de-ai lor, nici posibilitatea de a face copii.” Din nou, în cartea sa împotriva donatiștilor, vorbind direct despre botezul pruncilor, el spune: „Dacă cineva se întreabă despre autoritatea divină în această chestiune (a botezului pruncilor), deși este ceea ce se practică în întreaga Biserică, obicei care nu a fost instituit de către sinoade, ci a existat dintotdeauna, credem cu tărie că botezul pruncilor nu poate fi altcumva decât hotărât de autoritatea apostolilor. Am putea face o estimare despre cât de mult sacramentul botezului aduce folos pruncilor, privind tăierea împrejur pe care oamenii lui Dumnezeu din vechime au primit-o. Avraam a fost socotit neprihănit înainte de a primi tăierea împrejur, iar Corneliu a fost înzestrat cu Duhul Sfânt, înainte să fie botezat cu apa. Și totuși, apostolul spune despre Avraam că a primit semnul tăierii împrejur, ca „o pecete a neprihănirii care se capătă prin credința”, pentru că a crezut în inima lui, și aceasta i-a fost „socotită ca neprihănire” (Romani 4:11). De ce oare a poruncit Dumnezeu să se taie împrejur toți copiii de parte bărbătească în ziua a opta, când aceştia nu ar putea încă să creadă cu inima lor, în aşa fel încât acea credinţă să le fie socotită ca neprihănire? Cu siguranţă, pentru că sacramentul este, în sine, de mare importanță. Aşadar, în cazul lui Avraam, „neprihănirea prin credința” a fost mai întâi, iar tăierea împrejur (pecetea neprihănirii căpătate prin credința) a venit pe urmă. Asemănător şi în cazul lui Corneliu, sfințirea spirituală prin darul Duhului Sfânt a venit mai întâi, 32

iar mai apoi sacramentul în legătură cu naşterea din nou, botezul cu apă. Dar Isaac, care a fost tăiat împrejur în a opta zi, mai întâi a primit această pecete a neprihănirii (tăierea împrejur), iar mai apoi neprihănirea, fiindcă a urmat credința tatălui său. Aşa este şi în cazul botezului pruncilor: sacramentul care priveşte naşterea din nou este primit mai întâi, și dacă ei urmează în viaţa lor calea creștină, atunci convertirea inimii, taina pe care o cunoscuse mai înainte trupul lor (în botez), vine pe urmă. Din câte putem vedea, sacramentul botezului nu este totuna cu schimbarea inimii.”23 Desigur, ar fi fost totuşi posibil ca în decursul a trei secole după zilele apostolilor, să fi avut loc o schimbare semnificativă în ceea ce privește botezul cu apă deși este îndoielnică ca această schimbare să se fi produs în toată Biserica acelor timpuri. Și este imposibil să fi fost introdusă o schimbare atât de serioasă și radicală (precum susţin frații noștri baptiști că s-a întâmplat), fără ca Părinţii Bisericii pe care i-am amintit mai devreme să fi aflat despre ea. Oare Biserica ar fi trecut de la practicarea botezului în mod exclusiv al adulţilor, la botezul copiilor în mod universal şi constant, iar o astfel de schimbare ar fi intervenit fără să fie remarcată de către cei mai activi şi evlavioşi oameni care au trăit în acea perioadă? Nici o persoană care gândeşte fără părtinire nu-şi poate imagina aşa ceva. Origen, Ciprian, și Ioan Gură de Aur declară că botezul pruncilor era practică universală și necontestată a Adunării în vremurile și locurile în care au trăit ei. Iar Augustin și Pelagius, aceşti oameni atât de familiarizaţi cu scriitorii de dinaintea lor, şi având atât de multe cunoștințe despre creștinism, declară că nu au auzit de vreun creștin, fie drept credincios sau eretic, care să respingă practica botezului copiilor. În fața unor astfel de mărturii, eu trag concluzia că este de necrezut presupunerea că botezul pruncilor s-ar fi strecurat, ca o născocire omenească, nejustificată, undeva între timpurile apostolilor și vremea celor menţionaţi, fără să fi ajuns vreodată la urechile acelor scriitori vreo vorbă despre o asemenea schimbare. Cel care poate să creadă acea presupunere, acela este gata să sacrifice toate dovezile istoriei, pe altarul unor prejudecăţi oarbe și surde. De asemenea, observam că acei martori ai Adevărului evlavioşi și renumiţi, cunoscuţi sub numele de valdenzi, păstrau fără îndoială doctrina şi practica botezului pruncilor. În mărturisirile lor de credință și în alte scrieri, făcute între secolele XII și XVI, în care ei prezintă crezurile și practicile lor, moştenite din tată în fiu, pentru câteva sute de ani înainte de Reformă, valdenzii vorbesc despre acest lucru atât de des și de clar, încât se exclude orice îndoială. Următoarele fragmente vor mulţumi pe orice cercetător raţional şi cinstit.

23

Samuel Miller, Infant baptism…, trad.după., op.cit. p 43

33

Valdenzii spuneau: „Botezul este administrat într-o adunare plină de credincioși, astfel încât cel care este introdus în adunare, să poată fi considerat un frate creștin, și toată adunarea să se roage pentru el ca să ajungă un creștin şi în inimă, așa cum el este un creștin văzut din afară. Deci pentru acest motiv aducem copiii noștri la botez, iar aducerea lor trebuie făcută de către cei cărora copiii le sunt cele mai apropiate rude, cum ar fi părinții lor, sau aceia cărora Dumnezeu le-a dat această posibilitate”. Neînțelegând rostul exorcismelor sau a altor ritualuri baptismale și vechimea lor valdezii critică această practică și susțin că catolicii le-au introdus la botez, într-unul din documentele lor bisericeşti valdenzii afirma: „Lucrurile care sunt nefolositoare în botez sunt: exorcismele, suflarea de aer peste copil, semnul crucii pe capul sau fruntea copilului, sarea pusă în gura copilului, scuipatul în urechile și nările copilului, ungerea pieptului etc. Prin aceste lucruri mulți se rătăcesc și cad în superstiții, în loc să meargă spre mântuire și zidire.” Deoarece vecinii lor catolici i-au acuzat pe valdenzi că ar respinge botezul copiilor, ei s-au aparat de această acuzaţie nedreaptă în modul următor: „Nu este stabilit nici timpul, nici locul pentru cei care urmează să fie botezați. Ci bunăvoinţa și zidirea adunării, a congregației, trebuie să fie cele care hotărăsc în această chestiune.” „Cu toate acestea, aducem copiii noștri să fie botezaţi. Acest lucru trebuie să se facă de către aceia cărora copiii le sunt cel mai apropiate rude, cum ar fi părinții lor, sau cei pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu o astfel de posibilitate.” Istoricul adăugă: „Este adevărat că timp de câteva sute de ani au suferit văzând copiii botezați de preoții catolici. Așadar, valdenzii au amânat săvârşirea botezului cât mai mult posibil. Aceasta pentru că ei urau ritualurile baptismale care le considerau născociri și adăugiri la sfântul sacrament, pe care le-au privit ca lucruri care strică botezul. Păstorii lor, numiţi şi „Barbi”, erau deseori plecaţi în călătorii în slujba Adunării. Astfel ei nu au putut administra botezul pentru prunci și de aceea, în unele cazuri, au amânat mult timp botezul. Din cauza acestei amânări, preoții catolici i-au acuzat că nu îşi botează copiii, acuzaţie pe care au susţinuto nu doar adversarii lor, ci chiar şi mulți dintre aceia care au admirat viaţa și credința valdenzilor în celelalte aspecte.” Valdenzii au susţinut botezul copiilor, iar aceasta este o realitate istorică sigură, stabilită prin propria lor mărturie clară și repetată. Atunci pe ce bază afirmă frații noștri baptiști despre aceşti valdenzi că au respins botezul copiilor? Răspunsul este simplu. O mică parte dintre oamenii care purtau numele de valdenzi, au fost adepţii lui Petru din Bruis despre care am 34

amintit mai devreme. Chiar dacă erau de acord cu ceilalţi valdenzi în cele mai multe aspecte, aceştia se deosebeau de ei cu privire la subiectul botezului copiilor. Ei au susţinut că pruncii nu puteau fi capabili de mântuire. Au afirmat că nimeni nu poate avea mântuirea decât dacă a urmat un drum riguros de fapte bune, cu lepădare de sine, pentru a o obţine. Cei care mor în pruncie nu sunt în stare de asemenea cale, iar adepţii lui Petru de Bruis au considerat că aceşti copii nu pot fi capabili de mântuire. Şi, aşadar, au susţinut că nu ar trebui să fie botezați copiii. Dar aceasta nu este nicidecum doctrina fraților noștri baptiști în special și a neoprotestanților în general. Şi bineînţeles, existenta adepţilor lui Petru de Bruis în istorie nu oferă niciun sprijin pentru părerile baptiştilor despre botezul pruncilor. Însă realitatea este că acei adepţi ai lui Petru de Bruis au alcătuit doar o foarte mică parte din marele grup al valdenzilor; probabil nu mai mult decât a treizecea sau a patruzecea parte din întregul grup. Totuşi, marea majoritate a valdenzilor, aşa cum ei declară în confesiunile lor de credință și în diverse documente publice pe care le-au susţinut timp de mai multe generaţii, întotdeauna au practicat botezul copiilor. Iar adepţii lui Petru de Bruis, în acest aspect, au părăsit doctrina și practica părinților lor, și s-au îndepărtat de mărturisirea de credinţă a valdenzilor care fusese corect formulată. Dacă există adevăr în cele mai clare înregistrări din istorie, atunci această realitate despre valdenzi este de necontestat.24 Pe scurt, starea acestui caz poate fi ilustrată prin următoarea reprezentare. Să presupunem că s-a auzit zvonul că baptiștii din Statele Unite ale Americii au obiceiul să ţină ziua de sâmbătă ca „Sabat” al lor. Ar putea această afirmaţie să fie adevărata? Nicidecum! Există într-adevăr o mică grupare dintre cei care resping botezul copiilor, în Statele Unite, denumiţi „baptiști de ziua a şaptea” (în S.U.A. şi în alte zone, a şaptea zi din săptămână este considerată sâmbăta, prima fiind duminică, n. tr.). Gruparea aceea priveşte sâmbăta ca Sabat al lor şi probabil, ca număr, nu constituie nici măcar a zecea parte a întregului număr de baptişti. Dar totuşi, afirmaţia corectă, singura afirmaţie pe care un istoric fidel ar putea s-o facă fără greşeală, este că baptiștii din S.U.A., ca şi grup întreg, privesc „ziua Domnului” (duminica) drept „Sabat” al lor. Prietenii mei, puteți fi siguri că această afirmație ilustrează cel mai exact realitatea despre valdenzi în legătură cu botezul copiilor. Cel puțin douăzeci și nouă de părţi din treizeci, din întregul număr de valdenzi, au fost fără îndoială susţinători ai botezului copiilor. Partea rămasă, a treizecea parte, s-a îndepărtat de înţelegerea părinților lor cu privire la botezul pruncilor, dar s-a îndepărtat pe principii cu totul diferite de cele ale fraților noștri baptişti.

24

Idem p 45

35

Un alt aspect al valdenzilor trebuie luat și el în seamă. La scurt timp după începutul Reformei prin Luther, valdenzii au căutat să stabilească legături cu Bisericile reformate din Geneva și Franța. Au avut părtăşie cu ei, au primit lucrători de la ei. S-au arătat dornici să îşi afirme respectul și dragostea pentru ei ca „frați în Domnul”. Acum este bine cunoscut faptul că Adunările din Geneva și Franța la acea perioadă, practicau în mod obișnuit botezul pruncilor. Chiar şi acest singur fapt ar fi suficient pentru a dovedi că valdenzii susţineau botezul copiilor. Dacă ar fi avut doctrina despre botez a fraților noștri baptiști și ar fi pus accentul pe ea (cum fac baptiştii), este evident că o astfel de legătură între valdenzi şi ceilalţi nu s-ar fi putut discuta. Dacă aceste afirmații istorice sunt corecte (și chiar sunt corecte, pentru că sunt la fel bine atestate precum orice altă realitate consemnată în istorie, atunci este demonstrat faptul că pentru o perioadă de aproape 1500 după Hristos, practica botezului copiilor a fost universală. Nu a existat absolut nicio excepție de la această realitate generală în întreaga Adunare creștină, care ori prin principiu, ori prin vreo analogie, să poate permite chiar şi în cea mai mică măsură doctrina fraţilor noştri baptişti împotriva botezului copiilor. Este deci demonstrat că, începând din vremea apostolilor şi până la anabaptiştii din timpul lui Luther, convingerea generală a Adunării creştine, fără a avea împotrivitori, a fost să considere copiii de credincioși drept membri ai Bisericii, și prin urmare să-i boteze. Dar mai mult decât atât, dacă doctrina fraților noștri baptiști ar fi corectă (adică, aşa cum susţin ei, botezul copiilor ar fi nepotrivit, zadarnic), atunci rezultă în mod inevitabil din afirmaţiile istorice de mai sus că rânduiala botezului ar fi fost pierdută timp de 1500 ani! Da, pierdută cu totul, din vremea apostolică și până în secolul al XVI-lea! Pentru că, în mod evident, n-a existat „nicio altă comunitate creştină în această perioadă lungă de cincisprezece secole, în afară de acelea care aveau obiceiul să boteze pruncii”. Aşadar, ar însemna că Dumnezeu nu ar fi avut Biserică în întreaga lume, pentru o perioadă atât de lungă! Putem considera adevărat acest lucru? Cu siguranță nu. Nimeni care crede în continuitatea și trăinicia Adunării de-a lungul timpului, n-ar putea susţine asemenea concluzie. Dacă principiul fraților noștri baptiști ar fi corect, rânduiala botezului este pierdută cu totul, fără posibilitate de recuperare în lipsa vreunui miracol. Deoarece dacă în toată această lungă perioadă de timp nu ar fi existat deloc vreun botez corect în Adunare, iar dacă nimeni altcineva în afara celor botezați în mod corect nu ar fi fost capabil să ofere altora botezul corect, atunci consecința este simplă: nu ar exista niciun botez corect în vremea noastră, în întreaga lume! Dar putem crede acest lucru? Oare ne putem imagina că măreţul Cap al Adunării ar îngădui ca una din propriile Sale rânduieli prețioase să fie lepădată de tot din Adunare, timp 36

de atât de multe secole? Cu atât mai puțin, să se fi pierdut ea de tot? Cu siguranță gândul acesta nu poate fi acceptat de niciun creștin. Aşadar, am făcut un rezumat al dovezilor directe în favoarea botezului pruncilor. Nimic nu pare lăsat fără argument şi demonstraţie. Caracterul neschimbător al tuturor înţelegerilor şi legămintelor lui Dumnezeu cu fiii oamenilor; hotărârea Să în mod expres de a include copiii în Adunare, pe baza căreia s-a acționat timp de două mii de ani în adunarea Vechiului Testament (de la Avraam până la Hristos); tăcerea desăvârşită a Noului Testament cu privire la vreo retragere sau anulare a acestui privilegiu al copiilor; exemplele evidente și repetate de botez pentru familii întregi (case) în vremea apostolilor; mărturia neîndoielnică despre practica întregii Adunări în privinţa botezului copiilor, din timpul apostolilor şi până în secolul al XVI-lea, inclusiv a celor mai respectabili martori ai Adevărului din Evul Mediu (valdenzii); toate acestea se aduna împreună pentru a aşeza pe cea mai neclintită temelie statutul de membri ai Adunării pentru copiii de credincioși, şi prin urmare dreptul lor la botez. Dacă nu recunoaştem că există o poruncă divină aici, nu ne putem aştepta să găsim vreuna pentru orice altă rânduială în Biserică.25

25

Idem p. 47.

37

CAP. 4 CELE MAI FRECVENTE OBIECȚII NEOPROTESTANTE ȘI EXPLICAREA LOR Nu găsim dovezi biblice că trebuie să botezăm pruncii - astfel botezul pruncilor nu este valid26 Prima obiecţie este că nu avem nici o poruncă directă în Noul Testament, dată în mod clar, în favoarea botezului pruncilor. Oponenții noștri susţin: „Nu ni se spune nicăieri, în istoria perioadei apostolice, în termeni clari, că pruncii au fost sau ar trebui să fie botezați. Oare este posibil să punem acest fapt pe seama presupunerii că botezul pruncilor a fost practicat în mod general în Adunare?” Această obiecție a fost adusă de foarte multe ori, cu multă convingere și cu impact asupra gândirii unor persoane care au puţine cunoştinţe și nu cercetează prea adânc. Dar când se cercetează în amănunt obiecţia, eu sunt convins că aceasta va rămâne fără nicio temelie puternică. Pentru că, în primul rând, chiar dacă ar fi fost aşa cum presupun baptiștii și ceilalți neoprotestanți, chiar dacă nu s-ar fi găsit vreo poruncă lămurită în Noul Testament, care să ateste şi să rânduiască botezul copiilor, ar putea acest lucru să fie considerat în mod raţional greu de explicat, sau chiar surprinzător, având în vedere temelia principiilor stabilite mai înainte? Vă aduc aminte că principiile acestea sunt următoarele: Adunarea în perioada Noului Testament este aceeași cu Adunarea din perioada Vechiului Testament; că aceea din Vechiul Testament a reprezentat copilăria, iar aceasta din urmă maturitatea Împărăţiei vizibile a lui Mesia; că una din trăsăturile cele mai izbitoare în Noul Testament cu privire la aceasta Împărăţie, este o lumină mult mai mare și extinderea privilegiilor. De asemenea, pruncii celor credincioși au fost născuţi în legământ cu Dumnezeu, și statutul lor în legământ a fost marcat și recunoscut printr-o pecete de legământ, timp de două mii de ani înainte ca Hristos să vină, încă de la Avraam. În cazul în care Dumnezeu a intenţionat ca acest privilegiu să continue pur și simplu, nici o nouă hotărâre nu a fost necesară să arate această intenție, ci doar El a permis ca privilegiul să continue fără să intervină vreo schimbare. Aceasta este poziţia pe care o susţinem şi noi. Acum, din această perspectivă: pornind de la ceea ce am afirmat mai devreme, este foarte normal şi armonios punctul de vedere al Noului Testament cu privire la acest subiect. Găsim scris foarte puțin, în mod clar sau oficial, în legătură cu statutul copiilor în legământ, la începutul noii perioade (a Noului Testament), pur și simplu deoarece Dumnezeu n-a hotărât nici 26

Pastor Vasile Filat în https://moldovacrestina.md/botez-prunci-nu-este-valid/, (accesat la data de 10. 05 2018) sau Ioan Burca în https://rodiagnusdei.wordpress.com/2014/11/08/ce-sau-cine-te-impiedica-sa-fii-botezat/

38

o schimbare concretă cu privire la acest lucru. Primii creștini, care fuseseră crescuți în societatea evreiască, și fiind dintotdeauna obișnuiți să se bucure de privilegiile acestei societăţi, s-ar fi aşteptat, desigur, ca aceste privilegii să fie continuate, mai ales dacă nu s-a spus nimic cu privire la respingerea sau micşorarea privilegiilor. Ţinând cont că Dumnezeu nu a intenţionat vreo altă schimbare cu privire la această chestiune decât o creștere a privilegiilor, ar fi fost de prisos să-i anunţe pe acești credincioși evrei că statutul în legământ și avantajele legământului pentru copiii lor dragi nu urmau să fie retrase sau reduse. Ar fi fost la fel de inutil ca şi cum să-i anunţe că trebuia ca ei să se închine în continuare la adevăratul Dumnezeu, sau că Jertfa ispășitoare a lui Mesia trebuia privită în continuare ca singura temelie pentru mântuire. Pe scurt, pornind de la principiile prezentate până acum, era de aşteptat ca Noul Testament să prezinte exact aşa lucrurile cu privire la acest aspect, adică să tacă referitor la vreo schimbare a statutului de membri pentru copiii celor din Adunare. Ne puteam aştepta ca Noul Testament să nu spună în vreun mod clar că privilegiul în cauză urma să fie continuat, ci să vorbească peste tot ca şi cum acest lucru ar fi valabil, fără vreo nouă poruncă dată în mod lămurit. Mai mult, Noul Testament a asigurat primii creștini că „făgăduinţa a fost pentru ei şi pentru copiii lor”. Şi nu numai pentru ei, ci de asemenea, pentru „toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” în Biserica Sa vizibilă (Fapte 2:39). Noul Testament afirmă că, în ceea ce privește această chestiune, poziţia în Împărăţie elimină toate deosebirile între partea bărbătească şi femeiască în ceea ce priveşte privilegiile creștine, că în Hristos n-avea să mai existe diferență între „bărbat și femeie”. Şi, în acord cu acest anunţ, ca urmare practică, avea să fie introdusă în Adunare întreaga familie (casă) împreună cu părinții convertiţi la creştinism, prin rânduiala potrivită a Noului Testament (botezul în apă), asemănător cum în perioada Vechiului Testament se introduceau în Adunare familii prin rânduiala corespunzătoare din acea vreme.27 Dar acum haideţi să privim pentru o clipă către presupunerea opusă, cea a fraților noștri baptiști. Ei sunt obligaţi prin sistemul lor să considere că, după ce copiii poporului lui Dumnezeu timp de aproape două mii de ani (din vremea lui Avraam până la venirea lui Hristos), se bucuraseră de un statut în legământ (un privilegiu prețios și foarte drag pentru inimile părinților), acest privilegiu ar fi fost retras brusc și fără nici o explicație. Şi că la începutul perioadei Noului Testament, într-o perioadă caracterizată de făgăduinţe mai extinse și libertate crescută, acest privilegiu ar fi fost retras brusc și complet. Deci copiii ar fi fost scoşi din vechea lor poziţie din legământ. Ei nu ar mai fi fost potriviţi pentru a li se acorda pecetea legământului, 27

Samuel Miller, Infant baptism…, trad.după., op.cit. p 47

39

sau promisiunile legământului, iar toate acestea s-ar fi petrecut fără să fie dat vreun indiciu cu privire la vreun motiv, fără ca nimeni să scrie (în niciuna din epistolele trimise bisericilor) vreun cuvânt de justificare sau vreo scuză pentru o schimbare atât de însemnată! Mai mult, în loc de vreo astfel de informare sau explicație, pretutindeni în perioada apostolică s-a folosit un mod de exprimare care este în armonie cu ceea ce fusese înţeles şi acceptat până atunci. Noul Testament transmite în continuare ideea că atât părinții cât și copiii lor se aflau în vechea lor poziţie în legământ, în ciuda acelei schimbări dureroase pe care o fraţii baptiştii! Oare poate să creadă cineva asemenea presupunere fără a avea prejudecăţi în această direcţie? Dar presupunând prin absurd ca perioada Noului Testament nu ar include ca membri ai Adunării pe copiii de credincioși, atunci înseamnă că astfel de schimbare ar fi avut loc chiar la începutul acelei perioade. Deci evreii ucenici ai lui Hristos ar fi văzut pe copiii lor scoşi brusc din legământul promisiunii, și fără a avea drept la pecetea corespunzătoare a acestui legământ, care le fusese familiar dintotdeauna, care implica duioase simţăminte părinteşti. Dar nu s-a auzit nicăieri despre vreo nemulţumire din partea ucenicilor. Noi nu găsim niciun cuvânt care să explice vreo astfel de schimbare, sau cu scopul de a alina durerea acelor părinți care desigur sar fi plâns şi ar fi fost afectaţi, dacă o asemenea schimbare ar fi avut loc. Trebuie să menționăm că acest raţionament este clar. În loc ca baptiștii să aibă dreptul să ne ceară noua să găsim o poruncă directă în Noul Testament, în favoarea statutului copiilor ca membri ai Adunării, noi suntem aceia care avem dreptul să le cerem baptiştilor să găsească o poruncă directă pentru schimbarea bruscă şi însemnată presupusă de ei. Dacă ar fi aşa cum spun ei, că Noul Testament tace cu privire la acest subiect, atunci tocmai această tăcere ar fi deja suficientă pentru a destrăma susţinerea lor, și astfel contrariul să fie justificat. Această tăcere ar oferi aşadar o dovadă clară că nu a avut loc niciodată vreo astfel de schimbare, precum pretind ei. O schimbare atât de importantă nu s-ar fi putut introduce fără vreun cuvânt de lămurire sau vreo scuză din partea apostolilor insuflaţi de Duhul Sfânt, nici fără vreun indiciu sau vreo împotrivire din partea celor care se bucuraseră de vechile privilegii. Pe scurt, ar însemna că ar fi fost distrus complet vechiul aranjament al lui Dumnezeu în legătură cu această chestiune, iar cu toate acestea, întregul subiect ar fi fost pus sub tăcere de către scriitorii insuflaţi de Duhul Sfânt. Cu siguranță, această presupunere este una din cele mai de necrezut lucruri! Cel ce poate să creadă aceasta, cu siguranţă are o gândire încăpăţânată şi predispusă ca să îmbrățișeze sistemul cerut de această presupunere. Cam atât despre presupunerea adusă de către frații noștri baptiști, că n-ar exista nici o poruncă directă în Noul Testament pentru statutul copiilor ca membri ai Adunării, și implicit 40

pentru botezul lor. Chiar şi presupunând că Noul Testament ar fi tăcut cu privire la acest subiect, susţinerea fraţilor noştri baptişti este fără temelie. Singurul motiv cinstit (singurul motiv real posibil, aş spune) pentru o astfel de tăcere în contextul în care a fost aşezată Biserica creștină, este acela că lucrurile în această privinţă au continuat la fel ca înainte. Adică vechiul privilegiu, atât de drag inimilor părinţilor, n-avea să primească vreo altă schimbare decât o nouă pecete, mai puțin împovărătoare, care să se aplice în mod egal atât la partea bărbătească cât şi la cea femeiască. Astfel au fost recunoscute, extinse și continuate toate privilegiile de care s-au bucurat înainte membrii Adunării. Dar nu putem admite faptul că Noul Testament n-ar conține vreo poruncă directă pentru statutul copiilor ca membri ai Adunării. Mărturia prezentată în partea întâi este cu siguranță vrednică pentru cele mai serioase cercetări. Însuşi Hristos declară în ceea ce privește copiii, „a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 19:14;. Marcu 10:14, Luca 18:16). Apostolul insuflat de Duhul Sfânt spune „făgăduința este pentru voi și copiii voștri” (Fapte 2:39). Vedem clar în perioada apostolică a Adunării cum familii întregi (case) au fost primite în Adunare, în repetate rânduri, pe baza credinței mărturisite de capii familiilor (părinţii), aşa cum se întâmplase în vechea perioada (a Vechiului Testament), pe vremea când copiii erau consideraţi în mod sigur membri ai Adunării. Când citim astfel de lucruri în Noul Testament, cu siguranță nu putem afirma că lipseşte mărturia satisfăcătoare pentru oricare cercetător al Scripturii, raţional şi cinstit. 28 Nu putem deduce botezul din Biblie trebuie să avem dovezi clare astfel nu este decât o baie de udat pruncii și nu botez29 A doua obiecție adusă deseori de către frații noștri baptiști în special și neoprotestanți în general reiese din ceea ce unii insistă că ar fi “legea generală a instituirii pozitive”. Ei afirmă: „În ceea ce priveşte îndatoririle noastre morale, avem libertatea să tragem concluzii bazate pe deducție, pe asemănări, pe consecinţe. Dar în ceea ce privește instituirile pozitive, porunca trebuie să fie directă și pozitivă. Aşadar, deoarece nu găsim nicăieri în Noul Testament vreo îndemnare pozitivă pentru a boteza copiii, atunci legea generală care trebuie să se aplice în toate cazurile de instituire pozitivă, interzice în mod clar botezul copiilor. Aici nu se poate admite un raționament bazat pe deducţie”. Sunt convins că acest argument va fi considerat fără putere, de către oricine îl va cerceta cu luare aminte și nepărtinire. Întregul principiu al “instituirii pozitive” este nesănătos şi chiar 28

Ibidem p.48 Mark Fenison, Udat sau botezat?, http://www.abaptistvoice.com/Romana/articole/udat_sau_botezat%5B1%5D.bis.htmn , (accesat la data de 09. 05 2018) 29

41

periculos. Raționamentul deductiv poate fi, și chiar este în multe cazuri, la fel de puternic ca oricare altul. În plus, dacă s-ar pretinde că în tot ceea ce priveşte instituirile pozitive trebuie să avem concluzii directe și pozitive, principiul “instituirii pozitive” ar merge mult prea departe. Deoarece după acest principiu nesănătos, femeile nu ar trebui să ia parte la Cina Domnului. Aceasta pentru ca noi nu avem nici o îndemnare pozitivă, și niciun exemplu clar în Noul Testament pentru a justifica prezenta femeilor la adunările de frângerea pâinii. Totuși, frații noștri baptiști în special și neoprotestanții în general, uitând propriul lor principiu invocat, sunt de aceeaşi părere ca toți ceilalţi creștini care consideră Cina Domnului drept poruncă în Adunare, să îngăduire femeilor să ia şi ele parte. Fără îndoială că această practică este corectă. Ea se bazează pe cel mai solid raționament deductiv, care poate fi la fel de puternic ca oricare altul, și care în acest caz nu poate fi contrazis. Dar de fiecare dată când frații noștri baptiști apelează la acest raționament deductiv și acţionează în consecință, ei se îndepărtează de principiul invocat de ei (cel al “instituirii pozitive”). Noul Testament nu ne descrie nici o practică de botez a pruncilor30 A treia obiecție adusă deseori este următoarea: “Dacă botezul copiilor ar fi predominat în Biserica primară, ne-am fi putut aștepta să găsim în istoria Noului Testament câteva exemple ale copiilor de creștini care să fie botezaţi în perioada prunciei lor”. Frații noștri baptiști ne reamintesc că istoria Noului Testament cuprinde mai mult de șaizeci de ani de la stabilirea Adunării în noua perioadă. Ei afirmă: „Aşadar, în această perioadă lungă, dacă Adunarea a avut drept principiu (și practică) botezul copiilor, atunci foarte probabil că trebuia să se găsească mai multe cazuri înregistrate de botez al copiilor celor care erau deja în părtăşia Adunării. Dar, în tot ceea ce s-a scris clar (sau, ocazional, să se fi făcut vreo aluzie) în ceea ce privește bisericile din Ierusalim, Antiohia, Corint, Efes, Roma, Galatia, Colose etc, nu găsim nici o mențiune despre astfel de botezuri de prunci. Noi, prin urmare, tragem concluzia că nu s-a întâmplat niciun astfel de botez”.31 Când cercetăm această obiecție, vom găsi că ea are putere la fel de mică precum cea de mai înainte. Scopul principal al istoriei din Noul Testament este să prezinte înaintarea Evangheliei. Prin urmare, scopul scriitorilor a fost mai degrabă să ne informeze cu privire la convertirile la creștinism din iudaism și dintre păgâni, decât să detalieze ce s-a întâmplat în sânul adunărilor locale. Ni se spune suficient despre bisericile locale ca să putem urmări tulburările care au avut loc în ele şi originea lor, și să facă clare diferitele îndemnuri în legătură 30

https://intercer.net/blogs/studiibiblice/alta-viata/ghidul-22-botezul-lui-isus-si-botezul-nostru.html (accesta la data de 07.05.2018) 31 Gabriel Baicu în http://www.bisericaspiritualaunica.com/botezul%20in%20apa.html, (accesat la data de 07.05.2018)

42

cu aceste tulburări, care au rămas scrise pentru învăţătura poporului lui Dumnezeu din vremurile următoare. Prin urmare, toate cazurile de botez care sunt înregistrate, sunt cazuri în care botezul a fost oferit pentru convertiți din iudaism sau păgânism la creștinism. Nu avem niciun exemplu de vreun alt tip de botez în istoria Adunării, după pogorârea Duhului Sfânt. Aşadar, după principiile pe care şi noi le susţinem, acest lucru este exact ceea ce ar fi fost de așteptat. În consemnarea istoriei acestor adunări locale, cine s-ar gândi să prezinte cazurile de botez al copiilor născuţi după înfiinţarea bisericii locale, din părinţi care erau deja membri acolo? Aceste cazuri erau atât de normale, obişnuite, la ordinea zilei, iar nicidecum vreun eveniment remarcabil. Şi desigur, nu ne putem aștepta să fie înregistrat în scris. Aşadar nu este de mirare faptul că nu găsim niciun caz de acest fel specificat în istoria Adunării în perioada apostolică. Dar aceasta nu este totul. În legătură cu acest fapt, exista o dificultate și mai mare, care aduce mari probleme pentru convingerile baptiştilor. Din motivul menționat, nu este suprinzător că nu găsim în Noul Testament cazuri de botez al copiilor născuţi de-a lungul timpului printre familiile deja creștine din perioada apostolică. Totuși, pentru principiile baptiştilor, este mult mai dificil să se explice de ce nu găsim niciun exemplu de persoană născuta din părinți creștini care să fie botezată la vârstă adultă. După principiile baptiştilor, copiii de creștini nu au nici o legătură cu Biserica. Deci copiii lor ar fi la fel de „străini” (Efeseni 2:12) precum copiii păgânilor, până când, prin credință și pocăință ei sunt aduşi în cadrul legământului. Aşadar, ne-am putea aştepta ca şi convertirea împreună cu botezul lor să fie la fel de atent consemnate, și la fel de minuțios detaliate, ca şi convertirea și botezul celor adulţi care fuseseră “străini de legămintele făgăduinţei, fără drept de cetățenie în Israel” (Efeseni 2:12). Totuşi, realitatea este că pe parcursul unei perioade de şaizeci de ani de la înălțarea lui Hristos (perioada cuprinsă în istoria din Noul Testament), nu avem niciun indiciu despre botezul vreunui adult care să fi fost născut între timp din părinți deja creștini (la momentul naşterii sale). Acest fapt are mare putere în favoarea botezului pruncilor.32 Obiecția IV Botezul lui Iisus este un model de urmat și nu trebuie să botezăm pruncii – Iisus s-a botezat la maturitate, la 30 de ani.uncii33. O altă obiecţie este: “Însuşi Domnul Iisus Hristos nu a fost botezat înainte de a împlini treizeci de ani. Deci prin urmare, înţelegem că ucenicii Săi nu ar trebui să fie botezați până la o vârsta adultă”. Împotriva acestei obiecții, răspundem astfel: 32 33

ibidem https://bissperanta.com/2012/01/06/botezul-domnului-isus-un-model-de-urmat/

43

(1) Hristos a fost botezat de Ioan Botezătorul. Acum, este clar că botezul lui Ioan nu era botezul creștin, deoarece este evident din Faptele Apostolilor (cap 19, versetele 1-5), că aceia care fuseseră deja botezați de Ioan, au fost mai apoi botezați din nou în apă, dar „în Numele Domnului Iisus”. În plus, este clar din întregul pasaj că botezul primit de Hristos de la Ioan a fost un lucru diferit în esenţa lui, de botezul care este acum practicat în Adunarea creștină. Lucrarea lui Ioan Botezătorul a fost într-o perioadă intermediară între perioada Vechiul Testament şi cea a Noului Testament. Și, așa cum Domnul Hristos a găsit potrivit să „împlinească tot ce trebuie împlinit” (Matei 3:15), El S-a supus rânduielii botezului care a marcat acea perioadă intermediară. În plus, în perioada Vechiului Testament, când marele preot avea să îşi înceapă lucrarea sa, el era în mod ceremonial spălat cu apă. Și după cum știm că era rânduiala, ajungea să îndeplinească funcţia sa când avea „aproape treizeci de ani”, adică exact vârsta la care Mântuitorul nostru a fost botezat, și Şi-a început astfel lucrarea Să publică. În mod asemănător, atunci când Marele Preot al nostru (Evrei 4:14), adică Domnul Hristos, a intrat în lucrarea Sa publică, El a considerat potrivit să se conformeze cu aceeași ceremonie, ca să împlinească profeția și toate reprezentările tipice cu privire la Mântuitorul, înregistrate în Vechiul Testament. Aşadar, botezul lui Hristos nu are deloc legătură cu subiectul discuţiei, și nu poate fi folosit în favoarea sau împotriva botezului pruncilor. (2) Dar, dacă obiecția provenită din deducţie ar fi avut vreo putere, atunci ar fi demonstrat mai mult decât frații noștri baptiști sunt dispuși să recunoască. Anume, că nici o persoană nu ar trebui să fie botezată sub vârsta de treizeci de ani. Deci chiar un creștin adevărat, oricât de clare ar fi dovezile lui de credință și pocăință, chiar dacă el ar avea douăzeci, douăzeci și cinci sau chiar douăzeci și nouă de ani, conform cu acest principiu n-ar avea voie deloc să se gândească să fie botezat până când ar fi ajuns la împlinirea vârstei de treizeci de ani! Aceasta este o consecință atâta de absurdă, încât simpla ei menţionare este suficientă pentru a asigura respingerea principiului adus ca obiecție. Mai întâi trebuie să mărturiseacă credința și după aceea să se boteze .34 A cincea obiecție adusă în mod constant de către baptiști în special și de neoprotestanți în este aceea că pruncii nu sunt capabili de acţiunile spirituale sau manifestările pe care Noul Testament le impune, ca să poată primi în mod corespunzător rânduiala botezului. Limbajul Noului Testament în mai multe locuri este următorul: „Pocăiți-vă, și fiecare să fie botezat. Crede, și primeşte botezul. Dacă crezi din toată inima ta, se poate [să fii botezat]. Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi. Mulți dintre corinteni au crezut şi ei şi au fost botezaţi.” 34

http://www.faracompromis.ro/totul-despre-botezul-biblic-in-apa/ (accesat la data de 04. 05. 2018)

44

(Faptele Apostolilor 2:38; 2:41, 8:37, 18:8). Pe scurt, frații noștri baptiști afirma că aşa cum botezul este recunoscut de toţi ca „pecete a neprihănirii care se capătă prin credință” (Romani 4:11), iar copiii sunt cu totul incapabili să manifeste credință, atunci înseamnă că nu este potrivit ca ei să fie botezaţi. Ca răspuns la această obiecție, prima mea observație este că toate aceste îndemnuri la credință și pocăință ca şi condiţii pentru botez, pe care le găsim în Noul Testament, sunt adresate persoanelor adulte. Iar când avem ocazia să propovăduim persoanelor adulte, care nu au fost niciodată botezate, ne adresăm mereu exact în același mod în care apostolii au făcut-o. Noi îi îndemnăm să se pocăiască și să creadă, și spunem așa cum a declarat Filip, „Dacă crezi din toată inima ta, poți fi botezat”. Dar acest lucru nu are legătură cu ceea ce priveşte botezul pruncilor credincioșilor, ci doar spune că atunci când adulții sunt botezați, este necesară credinţa şi mărturisirea ei mai întâi. În acest aspect, toţi cei ce susţin botezul copiilor sunt de acord, în mod unanim. Totuşi baptiștii, nemulțumiți cu acest răspuns, insistă că deoarece pruncii nu sunt capabili de credință, nici să acționeze după înţelegerea şi voia lor în acest caz, înseamnă că ei nu pot fi consideraţi potriviţi pentru botezul în apă, care reprezintă o „pecete a neprihănirii prin credința”. Această obiecție este adusă neîncetat cu încredere și deseori este însoțită de ironie sau chiar este luată în râs ideea unei peceţi de legământ asupra acelora care nu pot să înţeleagă sau să îşi dea acordul lor. Dar, prietenii mei, ar trebui să ne înspăimânte când ne gândim cât de des și prin ce limbaj nepotrivit se exprimă unii, care totuși recunosc că pruncii de numai opt zile au fost odinioară potriviţi pentru tăierea împrejur, prin hotărârea dată de Dumnezeu în mod clar. Tăierea împrejur este numită în mod clar de către apostol o „pecete a neprihănirii prin credința” (Romani 4:11), aşa cum este și botezul. Dar oare erau copiii la vârsta de opt zile capabili să exercite credință, atunci când au fost tăiați împrejur? Erau ei mai capabili de credinţa decât acum, când sunt botezați? Cu siguranţă, acest lucru este la fel de valabil și în cazul botezului, precum şi în cazul tăierii împrejur. Și, indiferent dacă baptiștii înţeleg sau nu, toate acuzațiile de „absurditate”, „erezie” sau “hulă” pe care ei le arunca asupra botezului copiilor, sunt îndreptate şi către tăierea împrejur. Oare sunt ei dispuşi să afirme că aplicarea unei „peceţi a neprihănirii prin credință” asupra unor prunci inconştienţi, în vârstă de numai opt zile care bineînţeles, nu puteau exercita credință, a fost un lucru absurd și ridicol în perioada Vechiului Testament? Oare sunt ei dispuşi ca astfel să „vorbească necuviincios împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1:22)? Dar sunt nevoiţi să facă acest lucru, dacă nu vor să se contrazică pe ei înşişi. Ei nu pot scăpa de această consecinţă șocantă. Fiecare cuvânt dur și disprețuitor pe care ei îl folosesc 45

pentru botezul pruncilor, trebuie să fie aplicat şi pentru tăierea împrejur a pruncilor, dacă fraţii noştri baptişti respecta principiile susţinute de ei. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu le justifică principiile. Puterea obiecției în acest caz se bazează pe uitarea completă a principiului de bază al sistemului pedobaptist (care susţine botezul copiilor). În cazul botezului pruncilor, este cerută credința, iar dacă părinții sunt sinceri în mărturisirea lor, credinţa chiar este exercitată. Dar este cerută din partea părinților, nu din partea copiilor. Așa că, dacă părintele îşi aduce copilul lui pentru botez având credinţă, rânduiala este îndeplinită în totalitate și cerinţele sunt îndeplinite, aşa cum ar fi normal. Acest principiu a fost acela care a dat sens și caracter legitim în aplicarea tăierii împrejur din perioada Vechiului Testament. Deoarece părinții erau în mod vizibil în legătura legământului, copiii lor aveau dreptul la același privilegiu binecuvântat. Același principiu se aplică şi în perioada Noului Testament. Acest principiu rămâne chiar dacă, din nefericire, de multe ori părinţi fără credință adevărată îşi aduc copiii lor în această rânduială solemnă. Acest lucru este de multe ori o realitate, din nefericire. Dar desigur, la fel s-a întâmplat şi în ceea ce privea rânduiala corespunzătoare din perioada Vechiului Testament (tăierea împrejur). Cu toate acestea, tăierea împrejur a pruncilor în astfel de cazuri, nu a fost deloc zadarnică, nici socotită ca fiind fără sens din cauza lipsei de sinceritate din partea părinţilor. Era de ajuns să fie credinţa mărturisită în mod vizibil, pentru aplicarea vizibilă a rânduielii. Când frații noștri baptiști administrează rânduiala botezului pentru unul care pretinde că s-a pocăit și că a crezut, dar care nu este sincer în această mărturisire, ei nu consideră că lipsa lui de credință afectează rânduiala botezului sau înțelesul acestuia. Aplicarea botezului poate totuşi să fie biblică şi conform rânduielii, chiar dacă acela botezat nu este sincer și din această cauză nu primește nici un folos duhovnicesc. În toate cazurile, mărturisirea vizibilă de credință este aceea care dă dreptul să se săvârşească sub ochii adunării rânduiala exterioară vizibilă (botezul în apă). Lipsa de sinceritate în acea mărturisire, deşi învinovăţeşte pe cel care nu este sincer, nu strică porunca de aplicare a rânduielii.35 Ce folos are copilul dacă este spălat în apă și mărturisește credința? Mai este adusă obiecţia că botezul nu poate aduce copiilor nimic bun. Frații noștri baptiști spun: „Care este folosul? Ce folos poate să aducă puţină apă unui prunc neajutorat şi inconștient?” Împotriva acestei obiecții pot răspunde, la rândul meu, cu întrebarea: „Ce beneficii a adus tăierea

35

Pr. Liviu Petcu, https://doxologia.ro/studiul-sfintei-scripturi/are-botezul-copiilor-temei-sfanta-scriptura, (accesat la data de 03. 05. 2018)

46

împrejur pentru un copil evreu, neajutorat și inconștient, la vârsta de opt zile?” Să luăm bine seama că să nu nesocotim în vreun fel înţelepciunea măreaţă a lui Dumnezeu. Dumnezeu a stabilit ca rânduiala să fie aplicată pruncilor. Și, drept urmare, atunci când apostolul aduce în Romani 3:1-2 întrebarea, pe care o pun unii în zilele noastre, „Care este folosul tăierii împrejur?”, răspunsul este: “mare, în orice fel” (în traducere alternativă: “oricum, sunt mari”). Asemănător, atunci când este pusă întrebarea „Care este folosul botezului pruncilor noștri?”, eu pot răspunde: “folosul este mare, în orice fel”. Botezul este un simbol pentru adevăruri importante, și o pecete pentru multe binecuvântări importante din legământ. Oare nu exista niciun folos în participarea la o rânduială care ne arată în cel mai minunat limbaj simbolic, multe dintre doctrinele fundamentale ale Evangheliei, lucruri de mare interes pentru noi și pentru urmașii noștri? Mă refer la doctrina despre starea noastră decăzută, vinovată, stricată din fire, şi la modul stabilit de înţelepciunea lui Dumnezeu în dragostea Lui pentru răscumpărarea noastră, prin sângele ispășitor al Mântuitorului, și curățirea Duhului Sfânt. Oare nu există niciun avantaj în dedicarea solemnă a copiilor noștri către Dumnezeu, printr-o rânduială potrivită stabilită chiar de El? Oare nu există niciun avantaj în angajamentul nostru din cadrul legământului, să ne creştem copiii noștri „în mustrarea și învățătura Domnului” (Efeseni 6:4)? Oare nu există niciun avantaj în atestarea publica a legăturii copiilor noștri alături de noi înșine cu Adunarea vizibilă, astfel încât pruncii să poată fi incluşi într-un legământ cu Dumnezeul părinților lor? Oare nu este nimic folositor sau mângâietor în a ne însuşi acea făgăduinţă a legământului: „Voi pune legământul Meu între Mine și tine, și sămânța ta după tine… voi fi Dumnezeul tău și al seminței tale după tine” (Geneza 17:7)? Oare este un lucru zadarnic pentru copiii noștri să fie aduşi, prin rânduiala divină, în sânul Bisericii pentru grija ei materna și în atenţia rugăciunilor Adunării, numită şi „mama noastră” (Galateni 4:26)? Oare nu este de ajutor pentru părinți în educarea copiilor lor, să îşi aducă aminte din când în când că aceştia au fost sfințiți în mod simbolic, sau puşi deoparte, cu pecetea legământului cu Dumnezeu, și că trebuie să se supună angajamentelor solemne pe care le-au făcut?36 Este adevărat, ca aceia care resping sau neglijează botezul copiilor lor, nu numai că greşesc împotriva Domnului Hristos prin neascultare fata de porunca Lui solemnă, dar de asemenea ei pierd foloase importante pentru ei şi copiii lor. Unii îşi imaginează că deoarece există controverse pe această temă, ar fi indiferent dacă pruncii lor primesc această rânduială sau cresc nebotezați. Dar prin aceasta oare nu încearcă ei să fie mai înțelepți decât Dumnezeu? Eu mărturisesc că nu cunosc toate avantajele care însoțesc această rânduială divină şi 36

Samuel Miller, Infant baptism…, trad.după., op.cit. p 50.

47

importantă a botezului în apă, nici toate urmările ei. Dar un lucru știu, anume că Hristos a hotărât această rânduială ca un semn al unor adevăruri prețioase, și o pecete pentru binecuvântări bogate pentru oamenii legământului Lui, inclusiv pentru pruncii lor. Cu siguranţă că în multe cazuri unii părinți fără credință adevărată şi-au adus copiii, prin actul botezului, sub grija, supravegherea și privilegiile Bisericii, şi prin aceasta au avut totuşi un rol esențial pentru binele copiilor lor, chiar dacă părinţii înșiși au ajuns în flăcările veșnice ale iadului. Să nu spună nimeni că o astfel de dedicare solemnă a unui copil înaintea lui Dumnezeu încalcă dreptul copilului să gândească și să acționeze pentru el însuși, atunci când va ajunge la vârsta la care poate să înţeleagă. Să nu spună nimeni că botezul copilului este în contradicție cu dreptul fiecărei ființe raționale la liberă cercetare și liberă voinţă. Această obiecție se bazează pe un raţionament care nu este creştinesc. Este în opoziţie cu educaţia în felul creştin a copiilor. Şi, dacă este pus în aplicare, acest raţionament se ridică împotriva tuturor restricțiilor și îndemnurilor pe care Cuvântul lui Dumnezeu le poruncește pentru părinți. Mai mult, dacă principiul acestei obiecții ar fi corect, atunci ar însemna că este greșit să umplem gândirea copiilor noștri cu dezgust pentru minciună, furt, beție, răutate și crimă, ca nu cumva umplerea gândirii lor cu astfel de prejudecăți să le afecteze dreptul lor de a cerceta în mod liber. Adevărul este ca un scop măreţ pentru care a fost instituită Biserica, este să vegheze asupra copiilor și să-i instruiască în cunoașterea și frica de Dumnezeu, și astfel să pregătească “o sămânță de oameni care să-L slujească”, să vestească “lucrarea Lui poporului care se va naşte” (Psalmii 22:30, 31). Și îndrăznesc să spun că orice sistem creştin de organizare care nu cuprinde copiii în prevederile sale pentru Adunare și în angajamentele legământului, acel sistem este greşit în esenţa lui. Este posibil că pruncii să nu primească vreun folos vizibil în momentul botezului lor. Deși Dumnezeul milostiv ar avea putere, chiar și atunci, să însoţească semnul exterior cu binecuvântarea duhovnicească pe care o reprezintă, adică „spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5). Totuși, această rânduială, atunci când este aplicată de către lucrători credincioşi, și primită de către părinții credincioşi ai copilului care este botezat, aduce beneficii din belşug, care “oricum, sunt mari” (Romani 3:2). Când copiii sunt botezați, ei sunt astfel recunoscuţi ca aparținând Bisericii vizibile a lui Dumnezeu. Putem spune că ei sunt în mod solemn aşezaţi în școala lui Hristos ca elevi sau ucenici. Ei sunt puşi într-o situație prielnică în care să poată fi instruiți pentru Dumnezeu, şi chiar părinții lor sunt obligați astfel să-i crească şi să-i instruiască pentru Dumnezeu. Iar Adunarea este obligată să aibă grijă ca ei să fie pregătiţi în aşa fel, încât dreptul Domnului de proprietate asupra copiilor să fie mereu recunoscut și 48

păstrat. Pe scurt, când cei care aplica botezul și părinţii pruncilor îşi respectă cu credincioşie convingerile, copiii sunt aşezaţi într-o poziţie binecuvântată, în care toate resursele harului, toate privilegiile legate de familia legământului cu Domnul Hristos, adică tot ceea ce se înţelege prin “educație creștină”, le este asigurat în modul cel mai potrivit. Părinții să se gândească la acest lucru, atunci când îşi aduc copiii lor pentru această rânduială sfântă. Și atunci când ajung la vârsta înţelegerii, copiii să conştientizeze responsabilitatea lor solemnă şi să îşi aducă aminte de ea.37 Mulți dintre cei botezați de prunci nu mai trăiesc o viață creștină. O altă obiecție pe care baptiștii o aduc des este aceea că în cazul botezului copiilor, urmările rânduielii nu corespund suficient de des cu înţelesul ei. Noi afirmam că botezul este un simbol pentru naşterea din nou, dar experiența arată că marea majoritate a copiilor botezați în pruncie nu ajung să se bucure de harul naşterii din nou. Baptişti spun că practica botezului copiilor strică Adunarea într-un mod foarte grav, prin umplerea ei cu persoane necredincioase. Împotriva acestei obiecții răspundem astfel: Este într-adevăr trist faptul că botezul nu este urmat mai des de acel folos spiritual a cărui emblemă este îmbisericirea reală a copilului. Dar totuși această realitate nu distruge semnificația botezului, nici nu o face să fie zadarnică. Pentru ca rânduiala botezului le arata de fiecare dată tuturor celor care o privesc, necesitatea naşterii din nou prin Duhul Sfânt. Rânduiala botezului impune, și asigură într-o bună măsură pentru copiii bisericii, instruirea şi pregătirea clară şi fidela în doctrinele Evangheliei, în special în acea doctrină a curăţirii duhovniceşti. Rânduiala botezului este legată, într-o mulţime de cazuri, de privilegii prețioase, precum și de beneficiul mântuirii. Aşadar cu siguranță, n-avem dreptul să tragem concluzia că toate acestea sunt de puţin folos.38 Mulţi oameni citesc Biblia fără folos! Mulţi oameni iau parte la Liturghie fără să fie sinceri şi fără să fie atenți la rugăciune! Dar oare este citirea Scripturilor sau rugăciunea mai puțin necesare sau de valoare îndoielnică, din acest motiv? Într-adevăr, aceeași obiecție ar putea fi făcută şi despre tăierea împrejur. Asemeni botezului, ea a fost un simbol al naşterii din nou, și al curățirii duhovniceşti. Dar câți au primit semnul exterior al tăierii împrejur fără vreun folos duhovnicesc? Aceeași obiecție ar putea fi adusă împotriva tuturor lucrurilor pe care Dumnezeu le-a instituit. Toate acele lucruri au semnificaţii profunde și sunt pline de înţelesuri și îndemnuri duhovniceşti, dar puterea lor de acţiune este de natură morală asupra fiecărui om, și ele pot fi 37 38

Idem., p. 51 Ibidem p. 53

49

învinse de necredință. Ele nu pot exercita o putere de natură fizică, sau să convertească și să mântuiască prin puterea lor proprie. Aşadar ele sunt de multe ori făcute, în cazul multor oameni, fără să le fie de folos. Dar totuşi aplicarea lor nu este deloc zadarnică pentru Domnul, în ceea ce privește Adunarea, ci are zilnic o influență pe care n-o putem înţelege pe deplin. Fără îndoială, mii de oameni, chiar şi dintre cei botezați la vârsta adultă, primesc botezul fără credință, și desigur, fără folosul real al tainei. Dar alte mii de oameni îl primesc în credință și în legătură cu acele foloase duhovniceşti prețioase pe care botezul le simbolizează. Aceasta este realitatea cu privire la toate rânduielile lui Dumnezeu. Dar chiar dacă acestea nu sunt în toate cazurile legate de beneficiile mântuirii, nu trebuie nicidecum să le vorbim de rău, nici nu trebuie să încetam să le recomandăm din cauza acestui motiv. Dar dacă botezul este taina naşterii din nou, dacă arata tuturor celor care-l cer, fie pentru ei înșiși sau pentru copiii lor, importanța și necesitatea acelei măreţe lucrări a harului lui Dumnezeu, dacă îi provoacă pe părinţi să-i învețe pe copiii lor (de îndată ce aceştia devin capabil să primească îndemnuri) acest adevăr de bază, precum și toate celelalte adevăruri fundamentale ale credinței noastre sfinte; dacă în urma botezului lor, copiii sunt recunoscuţi ca având o legătură însemnată cu Biserica lui Dumnezeu, ca să respecte legile ei, și îi face responsabili în fața judecăţilor ei; deci dacă toate aceste principii sunt respectate cu credincioșie în practică, ar putea copiii noştri să fie aşezaţi în alte condiții mai favorabile pentru folosul lor duhovnicesc? Chiar pruncii în momentul botezului nu manifestă schimbări semnificative (fapt pe care natura rânduielii nuimplică), totuşi datorită legăturii lor cu Biserica copiii sunt astfel recunoscuţi şi pecetluiţi, aşezaţi în cea mai potrivită școală pentru a învăța, atât practic cât și la nivel de doctrină, lucrurile lui Dumnezeu. Oare nu sunt, prin aceste lucruri, temperaţi, moderaţi și făcuţi membri mai buni ai societății, chiar dacă nu ajung să devină cu adevărat evlavioşi? Și oare nu sunt mulți dintre ei aduşi înapoi din rătăcirile lor temporare, prin trezirea influenţată de pecetea lor primită la botez și instruirea lor timpurie, ca să se gândească serios la mântuire? Nimeni să nu spună, aşadar, că botezul copiilor rareori își face efectul pe care îl simbolizează taina. Botezul pruncilor îşi împlineşte scopul mult mai des decât îşi imaginează unii de obicei. Iar dacă aceia care îi aduc pe copii înaintea lui Dumnezeu în rânduiala botezului ar fi mai credincioşi şi evlavioşi, atunci rezultatul dorit ar avea loc mai des.39 Argumentațiile istorice sunt contestabile și interpretabile. O altă obiecție adusă deseori de către împotrivitorii botezului pruncilor este aceea că pentru botezul copiilor exista aceeaşi dovadă istorică precum în cazul participării copiilor la Euharistie, și astfel dovada cu privire la 39

Ibidem p.53

50

copii participând la Cina Domnului în istoria timpurie a Adunării, face ca mărturia istorică pe care o găsim în favoarea botezului să nu mai fie valabilă. Pentru a răspunde la această obiecție, recunoaştem că practica de administrare a Cinei Domnului la copii, și uneori chiar la prunci, a existat în diferite părți ale Bisericii creștine, dintr-o perioadă timpurie, și este încă menținută în toate Bisericile tradiționale în afara bisericilor neoprotestante. Încă de pe la mijlocul secolului al treilea sunt dovezi că se practica în unele biserici din Africa, administrarea euharistiei la copii. Această tradiție este apostolică la fel ca și botezul determinată de cuvintele Mântuitorului „dacă nu mâncați trupul Fiului omului, și dacă nu beți sângele Lui, nu aveți viața în voi” (Ioan 6:53. Prin urmare din totdeauna se dădea o mică parte din pâinea înmuiată în vinul euharistic copiilor și chiar persoanelor care erau pe patul de moarte, care nu au putut să primească Euharistia în forma obișnuită la Liturghie. Este nedrept să se afirme că botezul pruncilor nu s-ar baza pe vreo temelie mai bună decât temelia Euharistia Domnului oferită copiilor. Punem în evidenţă următoarele diferențe, care sunt perfect concludente. Această practică păstrată până astăzi în Biserica Ortodoxă confirmă apostolicitatea Euharistiei oferită copiilor și apostolicitatea botezului pruncilor păstrată în Biserica noastră. (1) Cina Domnului oferită pruncilor nu se deduce deloc din Scriptură dar istoria o confirmă. Dar în ceea ce privește botezul copiilor găsim în Scriptură sprijinul cel mai puternic și definitiv. Aşadar, botezul copiilor ar rămâne totuşi pe o temelie puternică, chiar dacă ar fi fost distruse toate dovezile istorice în afară de ceea ce este scris în Biblie. (2) Mărturia istorică în favoarea Cinei Domnului pentru copii deși este mai slabă decât aceea pe care o avem în favoarea botezului pruncilor totuși putem să vorbim de indicii în acest sens că s-a practicat în vremea lui Ciprian, pe la mijlocul secolului al treilea. Pentru botezului pruncilor, avem mărturii istorice clare că s-a practicat începând din perioada apostolică. (3) într-adevăr Euharistia pentru copii nu se află în niciun caz pe acelaşi nivel cu botezul pruncilor în ce priveşte universalitatea dovedită istoric generală. Doi oameni eminenți din secolul al patrulea, printre cei mai învățați din vremea de atunci, care au avut cele mai prielnice poziţii pentru a se familiariza cu toate aspectele Bisericii, respectiv Augustin şi Pelagius, amândoi declara că botezul copiilor a fost o practică venită direct de la apostoli până în vremea lor, și universal practicată în biserică. Mai mult, ei declară că nu au auzit despre creștini din lume, fie drept-credincioşi sau eretici, care să nu îşi boteze copiii lor. Petru euharistie administrată copiilor nu avem o poziție atât de clară, dar asta nu exclude practica timpurie și universală. Când a apărut explicația scolastică doctrinară a transsubstanțierii și raționalizarea 51

transformării pâinii şi vinului (elementele sacre, transformate, precum spune doctrina, în trupul real al Mântuitorului și sângele Lui) au început să fie considerate ca fiind prea îngrozitoare în natura lor pentru a fi oferite copiilor în Biserica Catolică. În Biserica greacă (răsăriteană, ortodoxă) care a păstrat cadrul mistic al transformării, care s-a separat de Biserica latină (catolică) înainte ca transsubstanțierea să fi fost raționalizată scolastic, practica împărtăşaniei oferite pentru copii continuă încă până astăzi neîntrerupt spre deosebire de Biserica Romano-Catolică sau Bisericile protestante și neoprotestante.40

40

Ibidem p.55

52

CONCLUZII Respingerea pruncilor de la primirea botezului este dăunătoare. Suntem îndreptăţiţi să revenim cu încredere reînnoită spre concluzia declarată la început, în prima parte: anume că greşeala fraților noștri baptiști, adică respingerea botezului pruncilor şi a statutului lor de membri ai Bisericii, este foarte gravă și dăunătoare. Aceasta nu este o simplă greșeală cu privire la un punct discutabil, ci este o greşeală care contrazice atât de mult contextul întregii Biblii în mod direct, și natura tuturor legămintelor lui Dumnezeu cu poporul Său, din orice perioadă, încât greşeala aceasta trebuie să fie privită ca o ameninţare pentru interesele vitale ale Bisericii (trupului lui Hristos). Respingerea pruncilor de la botez este un sistem în întregime nebiblic, şi mai mult, că tendința naturală a sistemului lor este să aşeze copiii, care sunt nădejdea viitorului Bisericii, într-o situație mai puțin favorabilă chiar decât aceea în care erau copiii din Israel. Cu siguranţă, o situaţie mai puțin favorabilă pentru propria lor mântuire, decât situaţia în care sunt aşezaţi de către sistemul pedobaptist. Este profund dăunătoare influența sistemului lor asupra generației în creștere, asupra credinţei familiei și asupra creșterii Adunării. Rostul de a ne boteza pruncii . Din ceea ce s-a menţionat, este evident că botezul copiilor noștri are o mare însemnătate și implică obligații importante şi solemne. Dar totuşi, noi nu considerăm că botezul ar fi o simplă ceremonie fără însemnătate pentru ortodocși botezul este Sfântă Taină. Nu putem considera botezul ca un simplu act de a da un nume pruncului. Mulți oameni par să-l considere ceva nesemnificativ, de mică valoare, şi îl tratează ca pe un fel de sărbătoare bisericească sau o ceremonie. Ei nu ar admite ca botezul copiilor lor să nu fie făcut, dar totuși în multe cazuri îl solicită fără vreun gând serios sau potrivit, fără o înţelegere bună asupra semnificaţiei botezului sau asupra responsabilităţii implicate de botez pentru ei şi pentru copiii lor. Un botez, asemeni unei căsătorii, este considerat de către mulți ca o ocazie potrivită pentru felicitare și ospețe. Prea puţin se gândesc la semnificaţia lui. Acest lucru este foarte trist. Botezul unui copil este unul dintre cele mai solemne lucruri legate de credința noastră sfântă. O ființă umană, care abia deschide ochii spre lumea înconjurătoare, prezentată înaintea lui Dumnezeu, Acela care a creat-o, dedicată acelui Mântuitor și consacrată acelui Duh Sfânt, care poate să sfinţească persoana și să o pregătească pentru Împărăția lui Dumnezeu. Aici, în lumea aceasta, se hotărăşte destinul veşnic pentru sufletul nemuritor al fiecărui om. Dar copilul prezentat pentru botez, dacă va ajunge la vârsta înţelegerii, va avea înaintea lui o judecată și va avea nevoie de toată mila iertătoare, de tot harul sfințitor, și de toate mângâierile prețioase a 53

lui Hristos le poate dărui. Și chiar dacă moare în copilărie, copilul are oricum nevoie de mila iertătoare și harul sfințitor care sunt simbolizate în această rânduială a botezului. Oricum ar fi, botezul este foarte important. Un nou curs al vieţii este la început, şi va fi o binecuvântare sau un blestem, iar acest lucru nu poate fi înţeles pe deplin de gândirea omenească. Și veșnica fericire sau nefericire a tânărului nemuritor va depinde într-o anumită măsură, sub supravegherea lui Dumnezeu, de instruirea oferită de aceia care au participat la botez, adică părinţii săi şi întreaga adunare. Aşadar, aceia care aduc copiii pentru botez, să se gândească bine la ceea ce înseamnă această Taină, și la tot ceea ce implică ea, atât cu privire la părinți cât și la copii. Să-și aducă aminte că, prin acest pas, facem o mărturisire solemnă de credință pe care atât copiii noștri nădăjduim că și-o vor impropria dar o mărturisim. Noi ne luăm asupra noastră angajamente solemne să-i creştem pe copii în cunoştinţă și temere de Dumnezeu. Să îi instruim de la cea mai fragedă vârstă când devin capabili de înţelegere, în principiile și îndatoririle credinţei noastre sfinte. Să îi considerăm și să îi tratăm ca pe membri altoiţi în familia lui Hristos, și să facem tot ce stă în puterea noastră, prin învățătură și exemplu, prin autoritate și rugăciune, să-i conducem pe căile adevărului, ale sfințeniei, și ale mântuirii. Oare este botezul copilului o rânduială care să fie tratată ca simplă ceremonie, sau cu bucuria superficială specifică unei sărbători? Botezul copiilor este acea îndatorire creștinească la care ar trebui să ne supunem cu respect și teamă sfântă, cu pocăință, credință, dragoste și compasiune creștină arzătoare pentru odraslele noastre iubite, cu rugăciuni umile și insistente către Dumnezeul oricărui har pentru binecuvântare asupra lor și asupra noastră, și cu hotărârea ca în puterea harului Său să fim statornici în angajamentele noastre. Responsabilitatea părinţilor (nașilor) pentru copiii botezaţi în pruncie. Dacă trăiesc părinții și au un caracter potrivit, adică au fost botezați ei înșiși, și mărturisesc că sunt creștini, atunci ei ar trebui să îi aducă pe copiii lor pentru această rânduială. Marea majoritate a bisericilor neoprotestante care au înţelegerea diferită față de Biserica Ortodoxă consideră superstițioasă şi nejustificată (chiar dăunătoare) practica introducerii nașilor, ca martori în locul părinților sau alături de ei. Se strică natura și felul unei rânduieli a Evangheliei, prin a muta responsabilitatea care o însoţeşte de pe umerii potriviţi (părinţii) pe umerii nepotriviţi (nașii), și prin asumarea de angajamente solemne către cei care nu le pot îndeplini cu adevărat și nici nu au asemenea intenție, adică nașii. Orice astfel de abatere are cu siguranţă o influență dăunătoare pentru scopul care îl are Taina Botezului. 54

Dar, dacă părinții sunt morți sau sunt fără evlavie (Efeseni 6:4), atunci bunicii sau alte rude apropiate care sunt dispuse să-și asume slujba de instruire a copiilor „în mustrarea și învățătura Domnului”, să aducă astfel copiii pentru botez. Sau, în cazul în care copiii fără părinţi sunt adoptaţi în familii de străini, care nu au legături de rudenie după trup, dar care sunt dispuși să aibă rolul de părinți, și să-i instruiască pentru Dumnezeu; chiar și aceşti străini, şi orice persoană cu un caracter adecvat, care este dispus să-și asume slujba de a le oferi o educație creștină, este îndreptăţită și ar trebui să aducă astfel de copii pentru botezul creștin. Nu numai rodul trupului lui Avraam, ci „toți cei care s-au născut în casa lui, și toți care au fost cumpărați cu banii lui” (Geneza 17: 12-13), au fost tăiaţi împrejur, după porunca lui Dumnezeu. Cu siguranță, orice creștin care are un copil aşezat în familia sa, membru permanent al acestei familii, are datoria să-i ofere copilului o educație creștină, cu credincioşie. Și, deoarece botezul copiilor implică această educaţie în viitor, copiii să fie aduşi înaintea lui Dumnezeu în acea rânduială pe care El a stabilit-o, dacă nici o obiecție reală din partea părinților copilului nu intervine să o împiedice. Responsabilitatea fiecăruia dintre noi care am fost botezați în pruncie. Vedem aşadar cât de importantă și cât de solemnă este situația acelor tineri care au fost în copilăria lor dedicaţi lui Dumnezeu în botezul sfânt! Acesta este un aspect pe care atât cei maturi cât și cei tineri îl neglijează deseori. Este în general recunoscut că părinții, când îşi botează copii poartă și responsabilitatea pentru acest botez. Dar tinerii iau aminte prea rar la aceste lucruri, cum ar trebui. Ei nu se gândesc că primirea timpurie a peceții de legământ cu Dumnezeu, ca urmare a actului părinților lor, îi aşează într-o situație solemnă care implică o mare responsabilitate. Dar ei nu au cum să-și imagineze în mod greşit că n-ar fi membri ai Bisericii, până când ar intra în această relație și şi-ar asuma obligațiile legământului prin propria lor mărturie. Nu au cum să-şi imagineze în mod greşit că este o simplă alegere, la nivelul propriilor decizii, să facă o mărturisire de credinţă proprie. Nu au cum să-şi imagineze în mod greşit că prin amânarea mărturisirii nu încalcă niciun angajament, sau nu atrag asupra lor nici o vină. Sau, abţinându-se de la acea alegere, ei şi-ar păstra cumva o libertate mai mare. Tinerii sunt prea inteligenţi să-şi imagineze că singurul pericol este acela de a face o mărturisire care nu este sinceră. Aceasta ar fi o perspectivă total greşită şi foarte dăunătoare asupra subiectului. Neoprotestanții consideră că copiii lor sunt deja în Biserică. Ei au fost născuţi deja membri. Botezul lor nu îi face membri. Botezul este aprobarea publică și recunoașterea apartenenței lor la Adunare. Ei au fost botezați deoarece erau deja membri. Ei au primit 55

pecetea legământului deoarece erau deja în legământ, în virtutea nașterii lor. Acest privilegiu binecuvântat este dreptul lor din naștere. Pentru copilul ortodox care fusese botezat în pruncie, iar acum se află la vârsta înţelegerii, nu trebuie să se întrebe ca neoprotestanții astfel: „Să intru în biserică, mărturisind că sunt în legătură cu familia lui Hristos?”, ci mai degrabă „Să rămân în Biserica Ortodoxă, ori să o părăsesc precum aceia nerecunoscători sau ca ereticii? Cu alte cuvinte copiii ortodocși pot să mulţumească pentru acest privilegiu de membru al Bisericii, să-l recunoscă și să-l confirme, prin propria sa trăire și mărturisire? Sau să resping faptul că am fost botezat, să mă lepăd de Mântuitorul în al Cărui Numele am fost aşezat ca membru în familia Sa, părăsind-o?” Aceasta este adevărata întrebare care se cere să o hotărască! Cât de importantă este această întrebare! Trebuie să ne gândim la un singur lucru și anume că ortodocșii au fost și sunt în sânul bisericii încă din pruncie. Pecetea legământului cu Dumnezeu a fost pusă peste ei. Nu puteţi scăpa de responsabilitatea acestei legături. S-ar putea să uitaţi de ea pentru o vreme. S-ar putea să nu vă placă să vă gândiţi la ea. S-ar putea s-o disprețuiți, dar totuşi, obligația încă este asupra voastră, ea nu poate fi lepădată. Situaţia voastră este atât de serioasă încât nu se poate exprima în cuvinte. Ce este de făcut? Să ieşi în față și să recunoşti obligația ta printr-o mărturisire personală nesinceră, fără dragoste adevărată pentru Mântuitorul, şi prin aceasta să Îl insulţi cu o jertfă care nu este adusă din inimă? Sau să renunți la credinţă, prin refuzul de a-L recunoaşte, întorcând spatele către poruncile Lui, și afundându-te într-o viață prin care să-L dezonorezi pe El? Aceasta înseamnă, cu siguranță, indiferent dacă îți dai seama sau nu, a te „lepăda de El înaintea oamenilor”, și a suporta vina înfricoşătoare a apostaziei (lepădării de credinţă), a „da înapoi spre pierzare” (Matei 10:33; Evrei 10:39). Unii vor spune: „Dacă aşa stau lucrurile, starea multora dintre tinerii noștri este foarte jalnică. Spui că este datoria lor să mărturisească Numele lui Hristos, și să pecetluiască mărturisirea lor de credinţă, alegând să participe la Euharistie. Dar ei nu pot face aceasta, pentru că ei nu şi-au însuşit acele principii și cerinţe care sunt necesare pentru a face o astfel de mărturisire în mod sincer. Ce alegere vor face? În cazul în care ei nu mărturisesc pe Hristos, ei trăiesc în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Iar dacă ei mărturisesc totuşi pe Hristos fără sinceritate, îşi bat joc de El printr-o minciună. Ce variantă să aleagă? Să meargă la un loc cu aceia neascultători şi păcătoşi? Sau doar să lase impresia că se feresc de aceia, fiind astfel făţarnici?” Biserica în general ne interzice ca noi să încurajam aceste două lucruri: fie o mărturisire falsă, fie refuzul de a face o mărturisire. Datoria tinerilor este să nu aleagă niciuna din aceste 56

două opţiuni prezentate. Adică să nu meargă cu cei păcătoşi, și nici să ajungă făţarnici, ci mai degrabă să primească pe Domnul Iisus Hristos cu adevărat și să umble cu El. Chiar așa stau lucrurile. Răul se află prea adânc în fiinţa omului pentru a fi vindecat prin leacuri omeneşti. Cu toate acestea, un leac există! Şi este eficient. Este scris chiar aici: „Vă voi stropi cu apă curată, și veți fi curați de toate spurcăciunile voastre și de toți idolii voștri, vă voi curăți. Vă voi da o inimă nouă, și voi pune în voi un duh nou. Şi voi lua inima de piatră din trupul vostru, și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, și vă voi face să urmați poruncile Mele, și să păziţi şi să împliniţi legile mele” (Ezechiel 36: 25-27). Dar încearcă acest lucru: vino cu starea ta murdară, cu „idolii” tăi, cu „inima ta de piatră” și duhul tău rău, care cauzează acea neputinţă de a crede, vino cu acestea la Dumnezeu, la tronul harului. Repetă în fața Lui „făgăduințele Sale nespus de mari și scumpe” (2 Petru 1:4 Aşteaptă îndurarea Lui – merită din plin! Şi aminteşte-ţi de cuvintele Sale, „Totuşi Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept: ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!” (Isaia 30:18). Responsabilitatea comunității bisericești pentru creșterea îmbisericită a pruncilor botezați. În final, din principiile și considerațiile de mai sus, este evident că multe biserici tradiționale care botează pruncii, au multe de corectat referitor la modul în care îi tratează pe copiii lor botezați, și trebuie să facă aceste schimbări de reformă urgent și cu credincioşie. Aşa cum am observat, un scop măreţ pentru care a fost înființată Adunarea lui Dumnezeu, este acela de a instrui, în toate vremurile, o sămânță care să slujească lui Dumnezeu, și să fie martori credincioși pentru adevărul și rânduiala familiei Sale, în mijlocul unei lumi stricate şi necredincioase. Aşadar Biserica, cu autoritatea ei, este obligată să supravegheze atent educația (mai ales cea religioasă) a membrilor ei tineri. Suntem siguri că doar în măsura în care Biserica a fost credincioasă în această obligaţie a ei, ea a înflorit în credința curată, evlavie și pace. Iar atunci când ea şi-a neglijat această responsabilitate, copiii ei au crescut în ignoranță, și de multe ori în imoralitate, și au rătăcit în multe păcate şi erezii. Dacă Biserica dorește ca tinerii ei botezaţi să ajungă un sprijin și o încurajare pentru ea, dacă dorește ca ei să participe cu înţelegere și cu afecțiune la mărturia ei, dacă doreşte să aibă în viitor o generație care să-L laude pe Împăratul Sionului, când părinții lor vor fi trecut în veşnicie, atunci fie că prin toate mijloacele Adunarea să vegheze asupra educării tinerilor ei cu deosebită stăruinţă și credincioşie. Biserica trebuie să considere că o mare parte din datoria ei este să acorde atenție constantă, cu credincioşie, pentru instruirea morală și religioasă care se oferă generației tinere. 57

Care este dar motivul pentru care atât de mulți tineri botezaţi, în aproape toate bisericile tradiționale care botează copiii, cresc în ignoranță și dispreț faţă de religia părinților lor? De ce atât de mulți dintre ei, atunci când ajung la vârsta la care pot să gândească și să acționeze pentru ei înșiși, aleg un trai greşit, dacă nu chiar total lipsit de credincioşie, și ajung să rătăcească, în prea multe cazuri, spre căile depravate ale imoralităţii? Nu este suficient să spunem că aceşti copii ai noștri sunt din fire depravaţi și predispuşi spre căile greşelii și nesăbuinţei. Fără îndoială, acest lucru este adevărat, dar nu este întregul adevăr. Suntem siguri că o mare parte din vină este a adunărilor locale, precum şi a părinților. Prea des a fost uitat faptul că botezul este într-adevăr o Taină a Bisericii, cât şi pentru copiii şi părinţii copiilor. Și ca urmare, deoarece în multe cazuri botezul a fost privit greşit, cu superstiţie, acest lucru a condus la trista neglijare a obligațiilor ce decurg din botez. Părinții sunt foarte atenţi la educația literară și științifică a copiilor lor, dar au neglijat într-o mare măsură instruirea morală și religioasă a copiilor. Ei şi-au trimis copiii la școli cu profesori imorali, eretici, sau necredincioși, care desigur nu au pus accent pe instruirea morală şi religioasă a copiilor. Ci mai degrabă au avut o influență foarte dăunătoare pentru această parte din educaţia copiilor. Și, după ce părinţii şi-au tratat astfel copiii, (trimiţându-i sub îndrumarea unor astfel de profesori), au fost foarte surprinşi atunci când copiii lor au căzut în imoralitate şi necredinţă! Dar ce altceva era de așteptat? Deși cu siguranţă, primele eforturi în această importantă lucrare de educare creștină trebuie să vină din partea părinților (într-adevăr, dacă educaţia creştină nu a început încă de când era copilul în braţele mamei, o perioadă foarte importantă a fost deja pierdută), totuşi adunarea are datoria să acţioneze în această direcţie. Iar datoria aceasta este rareori îndeplinită cum trebuie. Este datoria bisericii locale, prin păstorii și bătrânii ei, să îndemne și să îndrume părinții în această muncă grea și importantă a educării copiilor. Este datoria adunării să vegheze pentru alegerea (sau înființarea) școlilor potrivite pentru tinerii care au fost botezaţi în pruncie. Este datoria adunării locale să pună în mâinile lor Biblia și mărturisirile de credinţă, precum și alte scrieri potrivite despre Adevăr. Este datoria adunării să-i adune periodic pe tineri pentru instruire, îndemnuri, și rugăciune; să le reamintească din când în când, cu afecțiune părintească, despre datoria lor, când ajung la vârsta înţelegerii, să-L mărturisească pe Hristos și să recunoască legătura lor cu Adunarea Sa, prin propria lor mărturie personală. Iar în cazul în care tinerii vor cădea în greşeală sau imoralitate, sau vor neglija credinţa, adunarea să-și exercite față de ei, cu afecțiune părintească dar cu fermitate, autoritatea şi disciplina pe care Domnul Hristos a hotărât-o în mod special pentru binele tuturor membrilor, mai ales al membrilor tineri din familia intrată în legământ cu El. 58

Comunitatea Bisericilor Protestante din Euroapa a publicat un volum cu titlul "Botezul în viaţa Bisericii", cuprinzând documente elaborate în urma dialogului cu Bisericile Ortodoxe din cadrul Consiliului European al Bisericilor, informează site-ul ceceurope.org. Documentul este o dovadă că Botezul are o semnificaţie centrală în viaţa Bisericilor Ortodoxe şi Protestante din Europa. În acest volum sunt prezentate poziţii teologice ale celor două confesiuni europene, dar şi un istoric asupra cultului liturgic al Botezului. Volumul "Botezul în viaţa Bisericii" cuprinde documentele mai multor conferinţe ţinute între protestanţi şi ortodocşi, cum a fost cea de la Viena din 2008, Chania, 2002, Wittenberg, 2004, şi Istanbul, 2006. Editorii, Michael Beintker şi părintele Viorel Ioniţă, director de studii în Consiliul Bisericilor Europene de la Geneva, explică toate etapele acestui dialog în volum. Din partea Bisericii Ortodoxe, Mitropolitul Ghenadie de Sassima şi părintele profesor Nicolae Moşoiu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, au prezentat învăţătura ortodoxă despre Botez împreună cu semnificaţia ecclesiologică şi mistică a acestei sfinte taine. Poziţia luteranilor este prezentată de profesorii Friederike Nüssel Universitatea din Heidelberg, şi Martin Wallraff - Universitatea din Basle.

59

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1)

BIBLIA SAU SFÎNTA SCRIPTURĂ, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului

Nicodim, Episcop de Edineț și Briceni, Ediție jubiliară în cinstea a 200 ani de la întemeierea Mitropoliei Chișinăului și Hotinului. 2)

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Traducerea Dumitru Cornilescu, revizuită

ortografic, 2015. 3)

BOTEZUL ÎN TRADIȚIA PATRISTICĂ, Arhid., Prof., Univ., Dr., Constantin Voicu,

Editura AGNOS, 2011. 4)

GHEORGHE

METALLINOS,

PĂRINTELE,

Mărturisesc

un

Botez,

Editura

Evanghelismos, București, 2011 5)

OSCAR CULLMANN, Baptism in the New Testament Studies in Biblical theology,

SCM Press, 1950, (disponibil în Internet Archive: Digital Library of Free & Borrowable Books, Movies …) 6)

SAMUEL MILLER, Infant baptism scriptural and reasonable : and baptism by

sprinkling or affusion, the most suitable and edifying mode: in four discourses, (disponibil în Internet Archive: Digital Library of Free & Borrowable Books, Movies …) 7)

JOHN ANTHONY McGUNCKIN, DICȚIONAR DE TEOLOGIE PATRISTICĂ, Editura

Doxologia, Iași, 2014. 8)

P.I.DAVID, diac., INVAZIA SECTELOR, VOL. II, Editura Europolis, Constanța 1999.

9)

NICOLAE ACHIMESCU, NOILE MIȘCĂRI RELIGIOASE, Editura Limes, Florești-Cluj,

2012.

60

STUDII

1)

Drd.

GIBĂ

D.

GHEORGHE,

TAINA

MIRUNGERII

STUDIU

CANONIC

ȘI

INTERCONFESIONAL, ORTODOXIA, REVISTĂ A PATRIARHIEI ROMÂNE, ANUL XXXVII, - NR. 4 – OCTOMBRIE – DECEMBRIE, AN 1988, disponibil în: http://bibliocanonica.com/wp-content/uploads/2016/02/Giba%CC%86-Gheorghe-TainaMirungerii-Studiu-Canonic-interconfesional-Ortodoxia-4-1988-27-ian.-2016-14-33-48.pdf 2)

NICHIFOR CALEB OTNIEL TRAIAN, IMPLICAŢIILE FORMEI BOTEZULUI ÎN

CONTEXTUL

ECLESIAL,

în:https://www.researchgate.net/profile/Nechifor_Caleb_Otniel_Traian2/publication

((data

vizualizării 15. 05. 2018)

PUBLICAȚII ELECTRONICE 1)

Despre botezul pruncilor. Polemică câștigată de ortodocși. disponibilă în:

http://forum.teologie.net/viewtopic.php?t=260&start=160

(accesat

la

data

de

data

de

15.05.2018) 2)

Despre botezul catolic. disponibil în:

http://www.credinta-catolica.ro/cbc/sacramentul-botezului/

(accesat

la

02.05.2018) 3)

Despre

botezul

protestanților

reformați.

Disponibil

în:

http://www.evanghelicreformat.org/trebuie-sa-fie-botezati-copiii-nou-nascuti/ (accesat la data de 02.05 2018) 4)

Despre botezul neoprotestant (baptist). Disponibil în: https://www.baptisti-

arad.ro/articole/botezul-cretinism-botezul-domnului-isus-botezul-credincioilor-articol-deardelean-viorel(accesat la data de 10. 05 2018)

5)

Despre botez în primele trei veacuri: http://ziarullumina.ro/botezul-copiilor-o-

practica-din-primele-veacuri-ale-bisericii-126426.html(accesat la data de 10. 05 2018) 61

6)

Temeiuri

ale

botezului

în

Sfânta

Scriptură

și

în

Sfânta

Tradiție.

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/de-ce-botezam-copiii-temeiurile-din-sfantascriptura-si-din-sfanta-traditie-doxologia(accesat la data de 10. 05 2018)

7)

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/de-ce-botezam-copiii-temeiurile-

din-sfanta-scriptura-si-din-sfanta-traditie-doxologia/(accesat la data de 10. 05 2018)

8)

Ene

Braniște

pr.prof.

în

https://www.crestinortodox.ro/botez/explicarea-

botezului-sfantul-ioan-gura-aur-69845.html (accesta în 15. 05. 2018) 9)

G. F. WIGGERS, D. D, în AN HISTORICAL PRESENTATION OF AUGUSTINISM AND

PELAGIANISM https://www.gospeltruth.net/Wiggers/wiggerschap4.htm

(accesat la data de

10. 05. 2018) 10)

Gabriel

Baicu

http://www.bisericaspiritualaunica.com/botezul%20in%20apa.html,

în (accesat

la

data

de

07.05.2018) 11)

Pastor Vasile Filat în https://moldovacrestina.md/botez-prunci-nu-este-valid/,

(accesat la data de 10. 05 2018) 12)

https://bissperanta.com/2012/01/06/botezul-domnului-isus-un-model-de-

urmat/ (accesat la data de 10. 05 2018)

62

CUPRINS

1.

INTRODUCERE …………………………………………………………………. 3

2.

CAP. 1 BOTEZUL – SEMNIFICAȚIE, PRACTICĂ ȘI DOCTRINĂ,

ABORDARE INTERCONFESIONALĂ ......................................................... 5 3.

CAP. 2 BOTEZUL COPIILOR (PEDOBAPTISMUL) ȘI

ABORDAREA BIBLICO-ANALOGICĂ ....................................................... 12 4.

CAP. 3 BOTEZUL COPIILOR DIN PERSCPECTIVA ISTORICĂ . 27

5.

CAP. 4 CELE MAI FRECVENTE OBIECȚII NEOPROTESTANTE ȘI

EXPLICAREA LOR ................................................................................... 38 6.

CONCLUZII ........................................................................... 53

7.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ................................................... 60

8.

STUDII ȘI PUBLICAȚII ELECTRONICE..................................... 61

63