Teza de Licenta [PDF]

Zitiervorschau

MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL FACULTATEA FILOLOGIE CATEDRA LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

Domeniul general de studii: Științe ale Educației Specialitatea: Limba și Literatura română

TEZĂ DE LICENȚĂ CHIPUL PROFESORULUI ÎN PROZA ROMÂNEASCĂ STUDIATĂ ÎN ȘCOALĂ

Autor:studenta ciclului I, Alina Cozmolici Conducător științific:asist. univ. Adela Lebediuc Coordonator: doct. hab., prof. univ., Botnarciuc Vasile

Teza este admisă spre susținere Proces verbal nr.____________ Conducătorul științific_______ Șef catedră_________________

CHIȘINĂU, 2016 1

CUPRINS INTRODUCERE………………………………………………………………………….2 CAPITOLUL I.LOCUL ȘI ROLUL PROFESORULUI LA ETAPA CONTEMPORANĂ………………...……………............................................................5 I.1 Pedagogul și sistemul de învățămînt contemporan………….………………….5 I.2 Rolulcadrului didactic în procesul instructiv - educativ……...………………..8 I.3 Aptitudine, tact și competență pedagogică……………………………….…....12 CAPITOLUL II.IMAGINEA INVĂȚĂTORULUI ZUGRĂVITĂ ÎN LITERATURA ROMÂNĂ..........................................................................................................................16 II.1 Chipul profesorului în romanul Singur în fața dragostei de A. Busuioc…..….16 II.2Tipul profesorului în Clopotnița de I. Druță………………………...…...........23 II.3 Imaginea profesorului în opera Domnu’ Trandafir de M. Sadoveanu ………26 CONCLUZII…………………………………………………………..……………….31 CUVINTE CHEIE........................................................................................................... BIBLIOGRAFIE……………………………………………………..………………...34 ANEXE…………………………………………………………………………….......

2

INTRODUCERE Actualitatea cercetării. La etapa contemporanăîn şcoală se impune şi necesitatea unei reforme.Reluând ceea ce e de reluat şi abandonând ceea ce e de abandonat, se cere un reînceput al unui drum anevoios, dar necesar. Pentru a fi străbătut cum se cuvine acest drum al învăţării, ca în orice iniţiere, e nevoie de cunoaştere, dar şi de caractere puternice, pentru a transforma dificultăţile în bucuria întâlnirii cu generaţiile care vin şi cresc sub ochii noştri. Fără trăirea acestei bucurii orice reuşită rămâne doar o iluzie.În urma schimbărilor care au survenit, impactul cel mai puternic a fost asupra educației: un nou tip de elev, un nou tip de cetă țean așteptat de societate, deci o nouă abordare a întregului proces de educație. Literaura ocupă un rol important de modelare nu numai a personalităţii, ci şi a gândirii şi a exprimării, determinând elevul să participe la viaţa eroilor astfel încât, cu ajutorul imaginilor, sentimentelor, modelelor descoperite, să îşi exprime stările de conştiinţă şi să îşi însuşească anumite trăsături pe care le analizează în paralel cu cele ale personajului ales drept model. Profesorul este aceea persoană care îl călăuze ște pe copil printr-un univers complicat, dar seducător, care îi propune un model și îl ajută să descopere și să se descopere. Dar școala este și subiect literar si mulți scriitori au depus mărturie despre anii de școală. Chipul profesorului în proza românească studiată în școală este modelat în diferite ipostaze. Autorii operelor încearcă să scoată în evidență mai mult imaginea profesorului din exterior, caracterizîndu-i mai mult personalitatea, decît imaginea sa, ca cadru didactic în activitățile și modalitățile lui de predare/învățare în sistemul de învățămînt. Prin prisma modelelor prezente în textele literare, elevul îşi va putea dobândi anumite concepţii care vor conduce la descoperirea treptată a propriei personalităţi, însuşindu-şi calităţile sau defectele descoperite prin desfăşurarea acţiunilor relatate. Calitatea idealului de viaţă al elevului depinde chiar şi de potenţialul moral şi etic al personajului pe care acesta îl studiază.

3

Scopul tezei de licență este de a cerceta chipuri de profesori ce se desprind din operele literare studiate în școală și impactul acestora asupra formării personalită ții copilului Obiectivele investigației:  de a determina locul și rolul pedagogului la etapa contemporană,  de a găsi noi modalități de abordare a activității didactice, care să îi implice efectiv pe elevi la propria formare,  de a prezenta și analiza chipuri profesori din diverseopere artistice studiate în școală,  de a determina rulul acestor personaje la formarea valorilor moral –spirituale ale elevilor. Metodele de cercetare: metoda descriptivă, analiza, sinteza. Noutatea abordării. Titlul de noutate persistă în permanență la examinarea concretă a obiectivelor propuse, și, mai ales, în recomandarea unor căi de studiu a operei artistice în centrul căreia se află personajul – pedagog. Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţifical lucrării se constituie din investigațiile criticilor și cercetătorilor literari: Mariana Badea, Pompiliu Marcea, Dumitru Micu ș.a. Structura lucrării constă din: introducere, două capitole, concluzii, cuvinte cheie, bibliografie, anexe. În Introducere este argumentată necesitatea studiului. Pornind de la actualitatea temei şi de la gradul ei de cercetare, sunt formulate scopul, obiectivele, bazele teoretice şi metodologice ale cercetării, noutatea, valoarea aplicativă. În Capitolul I, alcătuit din trei subcapitole, ne referim la rolul și locul învățătorului în școala contemporană. În Capitolul II, alcătuit din trei subcapitole, sunt analizate chipuri de profesori ce se desprind din mai multe opere artistice. Valoare aplicativă a tezei: materialul investigaţiei poate fi utilizat în cadrul orelor de limbă și literatură română. 4

CAPITOLUL I. LOCUL ȘI ROLUL PEDAGOGULUI LA ETAPA CONTEMPORANĂ I.1 Pedagogul și sistemul de învățămînt contemporan În această perioadă se încearcă închiderea şi depăşirea perioadei postbelice, a totalitarismului, probabil cea mai cumplită perioadă din istoria românilor. Mi se pare, prin urmare, necesar să încercăm a relua firele rupte ale tradiţiei din şcoala românească interbelică. Mi se pare absurd să se pretindă o revenire în urmă, pe firul anilor. Nu despre aşa ceva e vorba când se evocă paranteza istorică postbelică. Revenirile în timp istoric nu sunt posibile, însă este posibilă o reluare a bunelor tradiţii naţionale şi aducerea lor în actualitatea racordată la realitatea internaţională. Se poate însă oare face abstracţie de paranteza câtorva decenii? Probabil că nu, oricât am dori să anulăm urmările acelei perioade şi, poate, chiar dacă am dori să uităm cele trăite. Ceea ce a fost şi încă mai persistă poate fi arătat ca exemplu negativ, pentru a fi cât mai repede abandonat. Acum se impune şi în şcoală necesitatea unei reforme. Reluând ceea ce e de reluat şi abandonând ceea ce e de abandonat, se cere un reînceput al unui drum anevoios, dar necesar. Pentru a fi străbătut cum se cuvine acest drum al învăţării, ca în orice iniţiere, e nevoie de cunoaştere, dar şi de caractere puternice, pentru a transforma dificultăţile în bucuria întâlnirii cu generaţiile care vin şi cresc sub ochii noştri. Fără trăirea acestei bucurii orice reuşită rămâne doar o iluzie. Ca dascăl implicat în traversarea unei prea lungi perioade istorice de tranzi ție a sistemului de învățămînt românesc, am fost nevoită să-mi reconsider viziunea,strategia și mentalitatea inițială prin care învățămîntul poate răspunde avalanșei de schimbări din societatea noastră. În urma schimbărilor care au survenit, impactul cel mai puternic a fost asupra educației: un nou tip de elev,un nou tip de cetă țean a șteptat de societate,deci o nouă abordare a întregului proces de educație.Ca să mă explic, voi face compara ție cu un elev,care, cu un univers redus de posibilități în domeniul preocupărilor extrașcolare, putea fi infinit mai ușor de manevrat în procesul învățării.Copilul de astăzi nu mai poate fi dirijat,așa cum era cel dinainte(de fapt cum erau toți înainte).El are acces la nenumărate și neașteptate preocupări care îl pot îndepărta de la învățarea școlară,dacă aceasta nu-l atrage în nici un fel.De asemenea sistemul închis de dinaintea libertă ții ob ținute în 1989, 5

limita și responsabilitatea cadrului didactic în ceea ce privește realizarea elevului său ca viitor cetățean, căci structura societății nu promova lupta competi țională, ci elogia cu precădere uniformizarea globală a tuturor cetățenilor. Prin, urmare,personal consider prioritar să găsesc noi modalită ți de abordare a activității didactice,care să îi implice efectiv pe elevi la propria formare,realizînd o cît mai trainică învățare,de care să se folosească în anii viitori. Profesorul trebuie sa fie creativ, sa nu fie obedient, pîna la pierderea identită ții sale profesionale, față de modalitățile didactice căzute în de șuetudine, fa ță de șabloane, chiar daca, uneori acestea sunt suprasolicitate oficial. Dincolo de dezvoltarea competențelor comunicaționale, se va accentua în mod deosebit introducerea elevilor în universal magic al operelor literare.Totodată ei vor fi motivați pentru producerea unor texte funcționale. Principiile de bază și obiectivele programei-cadru de fa ță sunt dezvoltarea complex a personalității, educarea și instruirea elevilor pentru a dispune de cuno știn țe complexe,de cultura scrierii, de diferite competențe, de un simț moral și estetic dezvoltat, conform particularităților de vîrstă.Principiul curricular de bază se concentrează asupra îmbogățirii cunoștințelor de limbă,într-o atmosferă deschisă, în situa ții de comunicare adecvat motivate, cu ajutorul unor mijloace atractive pentru elevi,avînd ca scop dezvoltarea diferitelor competențe și capacități și formarea viziunii asupra literaturii și a lumii din jur în general.Programa-cadru va viza totodată dezvoltarea gîndirii autonome a elevilor și exigența exprimării părerilor proprii și a unor atitudini civilizate în dezbateri. Obiectivul curriculum-ului este ca elevii să devină deschiși spre ideea de bine și de frumos,spre tot ce poate contribui la formarea unei personalități valoroase. Școala este o forma cu fond. Mai întîi o clădire mai nouă sau mai veche, coridoare lungi si drepte sau întortochiate si misterioase, sali cu mese, scaune. Dar școala este ceva mai mult și mai altfel decat alte clădiri. Acest mai mult și mai altfel face ca școala să fie un spațiu viu, atrăgător și să rămînă mereu inamintire.Sufletul școlii sunt elevii și profesorii, necunoscute într-o ecuație al cărui rezultat îl reprezinta formarea. Elevul vine la școala pentru a ști, iar profesorul îl ajută să știe și să fie. Elevul vine la școală pentru că trebuie, iar mai apoi descoperă ce bine te simți în mijlocul unor persoane de vîrsta ta cu elanuri adolescentine, cu dorința de a face lumea mai bună, cu nelini știle 6

iubirii. Profesorul este aceea persoană care îl călăuzește printr-un univers complicat, dar seducător, care îi propune un model și îl ajută să descopere și să se descopere.Dar școala este și subiect literar si mulți scriitori au depus mărturie despre anii de școală. Chipul profesorului în proza românească studiată în școală este modelat în diferite ipostaze.Autorii operelor încearcă să scoată în eviden ță mai mult imaginea profesorului din exterior,caracterizîndu-i mai mult personalitatea, decît imaginea sa, ca cadru didactic în activitățile și modalitățile lui de predare/învățare în sistemul de învățămînt. Textele despre școală sunt un prilej de a constata evoluția conținutului școlii, a relației profesor-elev, dar și prilej de a consemna amintiri, de a închide în cuvînt clipa care fuge. În Amintiri din copilarie, Ion Creangă se oprește cu ironie și nostalgie asupra anilor de școala. Cine nu-l știe pe Sfîntul Niculaie, pe Smărăndi ța, pe învă țătorul ce consideră bătaia „ruptă din rai” și pe Bădița Vasile cel blînd și rușinos. Scriitorul evocă cu ironie și umor școala de la Fălticeni școală de mîntuială: „boii să iasă”.Ion Creangă evocă școala amintind de colegi și prieteni ca „mărturie a unei școli, curat me ște șug de tîmpenie”. Școala însemna învățare mecanică, reguli stabilite pentru a fi încurcate și năzbîtii care mai de care mai trăsnite. Elevii se chinuiau să memoreze cunostin țe, să facă fa ță unui sistem rigid care nu ținea cont de individualități.Bietul Trăsnea înaintat în vîrstă, „bucher de frunte și tîmp în felul său” se chinuia din greu sa învețe gramatica. Baiatul nu se gîndește nici o clipă să învețe logic,ci memorează ca un papagal defini ții și forme ale pronumelui. Repeta și repeta Trăsnea gramatica română … „estece este... este” dar nu înțelege cum e cu etimologia,sintaxa, ortografia. Chinul este atît de mare încît și în somn bolborosește gramatica română …„este ce este ... este”. Cu subtilitate autorul sugerează că nu doar Trăsnea e mai greu de cap ci și că autorul gramaticii suferă de o„scrîntire a minții”. Un astfel de autor scrie o carte seacă, construită pe tiparul întrebare-răspuns. De aceea ironia autorului se îndreaptă cu precădere spre metodele mecanice de învă țare propuse de școală în vremea sa. Ei încearcă să prezinte elevilor prin operele sale imaginea și trăirile profesorului, încercînd să evidențieze trăsăturile umane,rolul și activitățile lui profesionale în diferse modalități de aplicare.Astfel,elevii pot foarte clar să evidențieze schimbările ce au survenit pe parcursul anilor și în sistemul de învă țămînt,pot 7

să analizeze foarte bine relația profesor-elev de atunci și relația profesor-elev de acum,nu în ultimul rînd vor diferenția și condițiile de trai a unui elev cît și a unui înva țător de atunci și cele din prezent, astfel elevii vor înțelege,cred eu, mai bine importan ța studierii și rolul cadrului didactic în procesul de predare/învățare. Studiind tematica: Chipul profesorului în proza românească studiată în școală,voi încerca să analizez operele în care autorii au zugrăvit unele imagini ale profesorilor;voi evidenția acele paragrafe în care apare chipul profesorului în diferite ipostaze;voi rezuma acele impresii de lectură în urma studierii și analizării operelor,voi urmări conștient cum apare chipul profesorului în diversele opere ale marilor scriitori români,voi cerceta rolul profesorului din principalele sale direcții ca : -personalitatea sa; -rolul şi funcţiile sale; -comunicarea şi relaţiile cu elevii; -pregătirea şi perfecţionarea; Participarea activă a elevilor la orice etapă a formării lor nu este însă simplu de realizat și aici voi reclama mai întîi conservatorismul la care multe dintre cadrele didactice nu pot și nu vor să renunțe,negînd cu sinceră convingere eficien ța metodelor activ-participative, iar,mai apoi,și dificultățile pe care le ridică aplicarea acestor metode. Pentru a nu lăsa în confuzie,voi preciza că dificultă țile care sunt încă piedică folosirii strategiilor activ – implicate pentru elev sunt de două feluri:materiale- costul materialelortrebuie suportat de obicei de cadrul didactici conjuncturale – impun o foarte precisă coordonare,astfel se creează dezordine,impresie de disciplină – situa ții care atrag după sine respingerea folosirii lor de către dascăli. Personal nu mă pot mîndri nici eu că am acceptat folosirea învă țării active foarte ușor,mă număr însă printre cei care au experimentat mai tîrziu și au acceptat eficien ța lor,ca urmare a rezultatelor care m-au surprins prin efectul benefic produs. Dintre metodele pe care le-am folosit frecvent sunt cele în care procesul de învățare are loc în grup,deoarece învățarea împreună cu alții este stimulativă.Odată ce au învățat să coopereze între ei,participarea la procesul învă țării devine motivată în primul rînd datorită impresiei de activitate liberă, lipsită de presiunea responsabilită ții personale.În vederea realizării unei sarcini de grup,elevii colaborează reciproc, ideile 8

proprii pot fi modificate în lumina noilor experiențe,elevul simțindu-se apreciat și important pentru grup. Rolul profesorului rămâne mereu în prim plan în opera de formare a personalităţii elevilor. Cu toate că a sporit şi influenţa altor factori în procesul educaţiei, profesorul îşi păstrează numeroase prerogative în acest domeniu. El rămâne principalul modelator al personalităţii elevilor, începând de la imprimarea unei conduite externe, până la formularea aspiraţiilor şi idealurilor lor de viaţă. Literatura ocupă un rol important de modelare nu numai a personalităţii, ci şi a gândirii şi a exprimării, determinând elevul să participe la viaţa eroilor astfel încât, cu ajutorul imaginilor, sentimentelor, modelelor descoperite, să îşi exprime stările de conştiinţă şi să îşi însuşească anumite trăsături pe care le analizează în paralel cu cele ale personajului ales drept model. Într-un articol din ”Flacăra”, Constantin N. Arseni afirmă că şi literatura are o contribuţie dominantă în realizarea unui profil cristalizat sub aspect moral şi spiritual: ”Specialist mare fără orizont mare nu există. Orizont mare fără limbă şi literatură maternă, nici vorbă.Numai literatura şi arta dezvoltă mintea, sensibilitatea, spiritul omului. Literatura şi arta formează tot ce e frumos în creierul nostru.” Profesorul de azi trebuie să conștientizeze faptul că el este, alături de al ții, un agent educational,dar nu un deținător al adevărului absolut,ci un partener de dialog,un moderator în acțiunea de predare-învățare.Schimbarea de mentalitate presupune o nouă orientare a atitudinii profesor-elev-acceastă relație nu trebuie privită pe vertical(cînd profesorul atotștiitor emite adevăruri,pe care elevul trebuie să le re țină și să le reproducă),ci pe orizontală (cînd profesorul,elevul,părintele sunt implicați în procesul de predare –învățare, de orientare a elevului spre formarea unor competențe). Învățarea devine un proces permanent,în care elevul vede că nu este singurul care învață, și profesorul apare ca o persoană care înva ță permanent.Astfel mic șorăm distanța dintre professor și elev, apropiindu-i pe elevi ca de o persoană care ea însă și învață,ei adoptă mult mai ușor stilul de învățare demonstrate. În acest context,predarea devine o învățare împreună cu elevii,ceea ce va determina cre șterea responsabilită ții elevilor față de actul învățării.

9

Meseria de profesor este o frumoasă profesie, care nu seamănă cu nici o alta, o meserie care nu se părăseşte seara, odată cu hainele de lucru. Este aspră şi plăcută, umilă şi mandră, exigentă şi liberă, o meserie în care mediocritatea nu e permisă, o meserie care epuizează şi înviorează, ingrată şi plină de farmec deopotrivă.Puţine profesiuni cer atata competenţă, dăruire şi umanism precum cea de profesor, pentru că doar în cîteva se lucrează cu un material atat de preţios, de complicat şi de sensibil precum omul în devenire. Ancorat în prezent, întrezărind viitorul şi sondînd dimensiunile posibile ale personalităţii, educatorul instruieşte, educă, îndeamnă, dirijează, cultivă, corectează, perfecţionează şi evaluează neincetat procesul formării şi desăvarşirii calităţilor necesare omului de maine.Meseria de profesor nu se găseşte intre cele mai solicitate, dar nici intre cele evitate.Profesiunea intelectuală, respectată, nu distribuie deţinătorului putere, influenţă sau venituri superioare.Dar conferă prestigiu şi satisfacţii, vocaţia fiind considerată unul din motivele de bază în alegerea acestei profesii. A fi profesor inseamnă un risc asumat. Şi asta deoarece pregătirea pentru a preda, pentru a-i invăţa pe alţii cum să inveţe este o operă niciodată incheiată şi care implică multă răbdare, multe momente de incertitudine, de descurajare şi multe ore de studiu, iar rezultatele nu pot fi măsurate nici cantitativ şi nici imediat. În clasă se invaţă mai mult decat o materie, se invaţă lecţii de viaţă. Profesorul stimulează şi intreţine curiozitatea elevilor pentru lucruri noi, le modelează comportamentele sociale, le întăreşte încrederea în forţele proprii şi ii ajută să îşi găsească identitatea. Realizarea acestor sarcini depinde de măsura în care profesorul posedă calităţile şi competenţele necesare centrării cu precădere pe aşteptările, trebuinţele şi interesele elevilor.Principala calitate a unui cadru didactic este vocaţia pedagogică, exprimată în a te simţi chemat, ales pentru această sarcină şi apt pentru a o îndeplini, după Rene Hubert (1965). El consideră că vocaţiei pedagogice îi sunt caracteristice trei elemente: iubirea pedagogică, credinţa în valorile sociale şi culturale, şi conştiinţa responsabilităţii. Arta pedagogică înseamnă, înainte de toate, arta de a te pune la dispoziţia copiilor, de a-i simpatiza, de a le înţelege universul, de a le sesiza interesele care îi anima,afirmă M.A.Bloch (1968) şi este un dar pe care candidaţii la funcţia de profesor îl au sau nu. O bună formare profesională poate ajuta acest dar să se dezvolte. A înzestra copiii cu ştiintă pare un lucru relativ uşor,dar a forma oameni în plinătatea cuvîntului este deosebit de greu. Cheia problematicii educaţiei ne-o dă cunoaşterea 10

copilului. Oricat de stăpan pe sine ar fi educatorul, acţiunea sa nu poate începe fără o foarte bună cunoaştere a potenţialului copiilor, fără a stabili un scop, o tendinţă, un ideal pentru demersurile sale educative. Ce urmăresc prin educaţie?Ce vreau? Ce trebuie să facă un copil? iată intrebări pe care este necesar să şi le pună fiecare educator. Educaţia şi instruirea trebuie să atingă obiective clar formate prin continuitatea, concentrarea şi intensitatea informaţiilor atent selectate şi structurate, astfel încât să faciliteze dezvoltarea abilităţilor şi deprinderilor necesare omului şi integrării acestuia în societate. Numeroase cercetări efectuate în domeniul ştiinţelor educaţiei au identificat o serie de definiţii, prin intermediul tratatelor şi cursurilor susţinute în întreaga lume, unele incluse şi în dicţionare, precum cea a autorului Olivier Reboul: „Educaţia este acţiunea care permite unei fiinţe umane să-şi dezvolte aptitudinile sale fizice şi intelectuale ca şi sentimentele sale sociale, estetice şi morale, cu scopul de a îndeplini cât mai posibilă obligaţia sa de om.”

I.2 Rolul cadrului didactic în procesul instructiv - educativ Cum îşi inţelege cadrul didactic menirea? Acţionează el în numele statutului şi societăţii, al părinţilor sau în calitate de apărător al copilului?Se rezumă el la transmiterea cunoştinţelor sau le prezintă elevilor ca modele? Iată întrebări pe care şi le poate pune orice profesor la intrarea în carieră.Din modul specific de combinare a factorilor de rol cu trăsăturile de personalitate ale cadrului didactic putem distinge trei roluri, din care au fost derivate trei stiluri comportamentale (Păun, 1999): Stilul normativ este cel care maximizează rolul şi expectaţiile de rol în defavoarea caracteristicilor de personalitate; este centrat pe sarcină, urmăreşte cu prioritate eficienţa şi performanţa în relizarea scopurilor; problemele elevilor trec pe plan secundar; Stilul personal maximizează caracteristicile de personalitate; autoritatea este descentralizată, relaţia cu elevii este mai flexibilă, sancţiunile au caracter intrinsec, deoarece comportamentul profesorului este orientat spre membrii grupului;

11

Stilul tranzacţional este un intermediar între cele două, care permite, în funcţie de situaţie, să se pună accent fie pe aspectele instituţionale, fie pe cele personale, fără a le minimiza pe unele în raport cu celelalte. Există numeroase clişee comportamentale tipice ale cadrelor didactice (A. Neculau, 1983):profesori care ,,păstrează distanţa formală şi afectivă faţă de elevi, considerand că aceasta ar fi garanţia obţinerii respectului şi consolidării autorităţii; această conduită poate genera neincredere, suspiciune, tensiuni şi conflicte;profesori cu comportament ,,populara, care adoptă o anumită familiaritate in relaţiile cu elevii; aceştia se pot simţi minimalizaţi, trataţi cu lipsă de respect şi deseori reacţionează cu obrăznicie;profesori cu comportament ,,prudent, de retragere şi expectativă, preocupare ce izvorăşte din teama de a nu părea ridicoli în faţa elevilor;profesori ,,egali cu ei inşişi, care se feresc să fie prea entuziaşti ori să se descarce afectiv în faţa elevilor, dezvoltand un comportament artificial;profesori care ,,dădăcesc, urmare a faptului că nu au încredere în elevi, în capacitatea lor de a se autoconduce şi autoorganiza. Aceste clişee dovedesc lipsa cunoaşterii reciproce profesor- elev, deci o competenţă profesională scăzută, incapacitatea de a găsi soluţia comportamentală adecvată în raport cu diversele situaţii pe care le presupune munca didactică La intrebarea: care este stilul optim în raport cu condiţiile date?,răspunsul este că nu există un stil educaţional general valabil pentru toate situaţiile didactice. Alegerea variantei optime presupune, din partea profesorului, un ansamblu de competenţe referitoare la: analiza corectă a situaţiei, imaginarea mai multor alternative de acţiune, anticiparea consecinţelor.Toate acestea dau măsura competenţei pedagogice a cadrului didactic. Rolul de profesor presupune argumentarea într-un multiplu păienjeniş de grupuri de referinţă, care pun profesorului cerinţe diferenţiate: el reprezintă autoritatea publică, transmiţător de cunoştinţe şi educator, evaluator al elevilor, partener al părinţilor în sarcina educativă, membru în colectivul şcolii, coleg. Profesia de educator este, fără îndoială, încărcată de tensiune. Pentru a putea răspunde atîtor cerinţe şi a-şi adapta comportamentul unor solicitări diverse, el trebuie să fie conştient de misiunea sa, are obligaţia de a observa şi evalua, disponibilitatea de a primi sugestii, aptitudinea de a organiza şi regiza procesul de instruire. 12

Adesea profesorul se găseşte în situaţii conflictuale. O primă situaţie rezultă din raporturile cu părinţii şi cu instituţia şcolii. Părinţii solicită adesea o atenţie specială pentru proprii copii, profesorul e obligat să-şi distribuie imparţial atenţia tuturor elevilor. În relaţiile cu elevii, profesorul se orientează după principiul ,,stimulare şi selecţiea, iar acest lucru poate veni in contradicţie cu obligaţia de a pretinde performanţe tuturor elevilor. Profesorii sunt puşi adesea în dificultate de două sarcini aparent diferite: pe de o parte, ei sunt responsabili de transmiterea corectă a unei cantităţi de informaţie şi verificarea asimilării acestor cunoştinţe, iar pe de altă parte, are datoria de a dezvolta ,,aptitudini critice, strategia fiind punerea sub semnul intrebării a unor adevăruri. Cel mai important conflict de rol este acela dintre transmiterea cunoştinţelor şi calitatea de educator a cadrului didactic. La unii predomină preocuparea pentru transmiterea de cunoştinţe, alţii sunt cu precădere preocupaţi pentru a forma. Soluţia pentru detensionarea conflictelor este organizarea unui invăţămant educativ, articuland cele două tendinţe: educaţia fără instrucţie este imposibilă, componenta educativă stimulează şi motivează instruirea.Profesorul este figura centrală a reformei educaţionale contemporane. El trebuie să renunţe la rolul său tradiţional şi să se transforme într-un planificator al activităţilor de grup, într-un facilitator al interacţiunii elevilor şi într-un consultant. El trebuie să inveţe să-şi alieze computerul în acţiunea educativă, să facă din acesta un catalizator al interacţiunii dintre elevi. De el depinde transformarea muncii din clasă într-o activitate agreabilă, desfăşurată într-un mediu afectiv, cald şi securizant; are un rol important în introducerea perspectivei interdisciplinare şi răspandirea practicii predării în echipă. Doar un profesor care a reflectat asupra rolului său şi care deţine cunoştinţe psiho-pedagogice poate deveni protagonistul acestei reforme. Şcoala are un rol esenţial în pregătirea tinerilor pentru viaţă.O şcoală responsabilă trebuie să respecte o serie de condiţii şi criterii. În primul rând trebuie să gândim că este răspunzătoare educaţional şi civic, pentru ceea ce produce în şi pentru societate. În al doilea rând o astfel de şcoală, „dă seama” de rezultatele produse, cu alte cuvinte este capabilă să-şi recunoască, să-şi planifice şi să-şi evalueze resursele în termeni de scopuri şi rezultate. Pentru a deveni responsabilă, ea trebuie să respecte o serie

13

de condiţii şi criterii, să-şi revizuiască scopurile, atitudinile, să-şi evalueze periodic rezultatele. Şcoala este o „organizaţie care învaţă”, dar nu e totdeauna şi un loc al învăţării: şcolile rezistente la noutate şi la schimbare, nu sunt cu siguranţă un astfel de loc, organizaţiile care învaţă sunt flexibile, adaptabile, inovatoare şi responsabile.Cel mai mare duşman al învăţării organizaţionale este incapacitatea de a ieşi din propriul sistem de gândire, dintr-un cerc vicios de practici, de experienţe şi de reguli, pe care organizaţia ajunge să le considere imuabile. Efectele activităţii şi personalităţii profesorului au făcut obiectul unor cercetări de pedagogie, psihologie pedagogică şi de sociologia educaţiei, urmărindu-se ridicarea eficienţei activităţii pedagogice în general şi a profesorului în special. Sporirea funcţiei profesorului de confident, consilier, transmiţător al valorilor culturale, a lărgit câmpul de activitate şi a accentuat interdependenţele. Profesorul trebuie să se integreze, să coopereze cu clasa, să motiveze, să fie un sprijin atunci când elevii dovedesc spontaneitate, iniţiativă şi afirmare. Profesorul integrat încurajează, pune întrebări, stimulează participarea, sprijină şi foloseşte ideile elevilor, unele decizii le ia împreună cu elevii. În timpul predării – învăţării – evaluării, profesorul ,, instruieşte”, conduce interacţiunile în clasă, modul de înţelegere şi învăţare prin indicaţii, atenţionări, demonstraţii, asigurarea condiţiilor, oferirea punctelor de sprijin aprobări şi dezaprobări, stimulări, completări, reactualizări, exemplificări, explicaţii, comentarii etc. Profesorul are rolul cel mai interactiv în clasă: creează un climat adecvat, iniţiază, orientează, solicită, antrenează, exemplifică, critică. Profesorul structurează, organizează forma şi conţinutul activităţii în clasă, modul de desfăşurare a interacţiunilor, dar poate şi delega responsabilităţi elevilor în rezolvarea unor decizii, sarcini. Trebuie să solicite elevii la dialoguri, să comenteze răspunsurile împreună cu ei, răspunsurile negative fiind corectate în sens stimulativ, cu antrenarea grupului; E greu să defineşti un profesor ,,bun”. Chiar şi părinţii au păreri diferite, uneori contradictorii. Unii spun că pregătirea în specialitate e factorul determinant, alţi părinţi pun pe primul plan ,,capacitatea de a se face înţeleşi- dragostea de meserie”, chiar dacă tot cunoştinţele acumulate permit reuşita la un examen. Este interesantă remarca unora, la 14

categoria de cadre preferate de copii: profesori cu experienţă, deoarece cei tineri ,,nu sunt înţeleşi”. Profesorul debutant uneori e izolat de colegi sau de comunitate.Un profesor bun foloseşte cunoştinţele nu doar de la disciplina respectivă, ci măcar din aria curriculară respectivă. Trebuie de asemenea ca profesorul să fie pregătit să şi primească feed-back, nu numai să ofere. Un rol important îl are managerul.Un sistem de management de succes poate asigura multe beneficii organizaţiei pe care odeserveşte. Oricum, un manager poate depune eforturi foarte mari pentru a realiza acest lucru, dar cu toate acestea va putea ajunge şi la rezultate dezamăgitoare. Periodic, el trebuie să se întoarcă şi să examineze sistemul, să verifice şi să vadă dacă beneficiile au apărut înorganizaţia sa. Dacă aceste beneficii nu au apărut, sistemul trebuie examinat pentru a determina unde trebuie concentrate modificările din program şi construite noi componente. Profesorul trebuie să precizeze clar scopul unei lecţii de literatură pentru a evidenţia esenţa instructiv-educativă a acesteia, unde obiectiul dominant să dezvolte personalitatea elevului sub anumite aspecte şi să-i determine progresul în direcţiile propuse. Acest progres îl va ajuta pe elev să fie pregătit în întâmpinarea sarcinilor actuale şi de perspectivă ale societăţii, să îşi dezvolte anumite aspecte intelectuale, morale şi estetice şi să îşi cunoască mai mult latura multilaterală a personalităţii. În acest sens, profesorul va ţine cont de trei elemente principale precum conţinutul temei pe care o va preda, nivelul de dezvoltare al fiecărui elev şi sarcinile care necesită orientare către direcţia dezvoltării personalităţii elevului, în funcţie de cunoştinţele şi deprinderile consolidate pe baza conţinutului prezentat şi de vârsta şi pregătirea pe care a acumulat-o anterior. Aşadar, prin conţinutul temei prezentate, acesta va fi ajutat şi stimulat în direcţia unor cerinţe mai înalte, atât sociale cât şi individuale, în măsura în care îi permit informaţiile şi nivelul actual de dezvoltare al copilului. Aşa cum afirmă şi Sorin Cristea că procesul de învăţământ reprezintă „principalul subsistem al sistemului de învăţământ, în cadrul căruia are loc activitatea de instruire organizată conform obiectivelor educaţiei care orientează formarea-dezvoltarea personalităţii elevului-studentului’’, vom realiza că transmiterea de cunoştinţe acestuia îi vor forma priceperi şi deprinderi care îi vor dezvolta gândirea, spiritul de observaţie, imaginaţia, sentimenetele şi voinţa sa, obişnuindu-se cu disciplina, perseverenţa şi conştiinciozitatea în munca depusă la şcoală. 15

Conform autoarei Elena Macovei, ca procesul de învăţământ să devină realizabil în aceste condiţii stabilite, sunt necesare acţiuni de organizare şi de planificare, pe baza unor planuri sau programe cu obiective în instruirea şi educarea copilului, tânărului, adultului. În acest sens, profesorul trebuie să îşi stabilească materiale, strategii, forme de organizare, obiective, metode de predare care vor interacţiona în cadrul activităţii şi se vor desfăşura într-un mod organizat şi sistematic în realizarea finalităţilor propuse. Aceşti paşi importanţi vor determina o schimbare de durată în comportamentul elevului, în modul de a gândi, a simţi şi a acţiona, acumulând deprinderi, competenţe şi convingeri care nu erau la fel de bine impregnate înainte. Pentru ca elevul să intre în emisfera acestei schimbări, prin universul literaturii, este necesar ca profesorul să abordeze metode de predare utile scopului lecţiei. Prezentarea metodelor, fie tradiţionale sau moderne, este utilă dezvoltării acestei competenţe, cât şi problemelor sensibile prezente în învăţământul actual. A avea un management de calitate înseamnă a avea şi cadre didactice de calitate cu care să lucrezi. Cei tineri trebuie îndrumaţi, nu marginalizaţi. Analizând activitatea şcolii noastre, unde rezultatele sunt deosebite, atât la profesorii tineri, cât şi la cei cu experienţă, am extras aspectele pozitive şi negative. Aspecte pozitive constatate: -Cadre didactice calificate, cu o bogată experienţă şi cu renume în oraş; -Disponibilităţi pentru dezvoltarea profesională; -Profilul moral al cadrelor didactice şi al echipei manageriale, absenţa conflictelor, disciplina muncii; -Colaborarea permanentă între învăţători, diriginţi, între colectivele metodice; -Acţionează pentru păstrarea imaginii pozitive a şcolii în comunitatea locală; -Organizează activităţi extracurriculare diversificate şi interesante care stârnesc interesul elevilor şi părinţilor; Aspecte negative-sunt puţine: -Creşte numărul cadrelor didactice cu norma didactică în mai multe şcoli din cauza diminuării numărului de elevi; În acest context, rezultatele obţinute de şcoala noastră la concursuri şi olimpiade naţionale sunt deosebite. Şi interesant este că profesorii debutanţi sau cu vechime mică au 16

elevi calificaţi la olimpiadele naţionale. Deci nu e regulă să ai vechime. Un profesor de calitate poate fi la orice vârstă, dacă este dăruit meseriei, dacă îmbină perfecţionarea cu autoperfecţionarea, dacă ştie să respecte elevul, iar colectivul în care se află contează enorm. Învatatorul este cel care daruiește fiecarui om, la pornirea lui în drumul spre lumină, primele elemente, călăuzindu-i pașii spre marele titlu de ‚,OM’’. El este acela care modeleaza materialul cel mai de pret –COPILUL, tinzand ca din fiecare bloc de marmura bruta sa realizeze o ființă înzestrata cu cele mai frumoase trasaturi, un om care sa înmanuncheze calitatile morale cele mai nalte. Importanța învatatorului în viața fiecaruia dintre noi este esențială deoarece el pune bazele educației scolare. Este un lucru deja bine știut, că învă țătorul este pentru elev modelul pe care îl imita. Nu există elev care să nu caute să î și imite învă țătorul în atitudini, gesturi, îmbrăcăminte, etc. De aici deducem și cît de important este ceea ce imită copilul, cît de importantă este personalitatea învățătorului care are o însemnatate mare în educarea fiecarui copil. Pentru a asigura eficiența educației în timpul actului didactic, învățătorul, pe lînga vastele cunoștințe pe care le deține, trebuie sa posede calită ți precum dragostea pentru copii, capacitatea de empatie, delicatețea sufletasca, măiestria și tactul pedagogic, puterea de stăpînire de sine, pasiunea pentru profesiunea aleasa. Pentru fomarea unui climat favorabil, învățătorul trebuie să accepte diversitatea în clasă, și să adopte un stil democratic, astfel încât: să situeze elevul într-un model de reflectie, care să-i permită să activeze cognitiv și să rămînă activ, atent, vigilent, în toate etapele cunoasterii; să creeze o atmosfera de cooperare, de toleranță și respect, de coeziune afectivă, de confruntare a opiniilor; sa sprijine elevii în inițierea acțiunilor, în analiza acestora, să le accepte punctele de vedere, să le dirijeze activitatea, sa depisteze golurile din cuno știn țele elevilor și săle corecteze cu ajutorul lor; să colaboreze cu elevii pentru a alege con ținuturi, pentru a formula probleme, pentru a alege strategii de lucru; să permita fiecarui elev să urmeze parcursul educațional în ritmul său, în mod real; să-i faca pe elevi să se simtă parte activă în instruire, interesată, captivată de achizițiile noului; să dea elevilor posibilitatea de a alege de fiecare data cînd solicită un sfat cu privire la îndeplinirea unei sarcini; sa determine elevii să gandeasca, să comunice, să emită rationamente, să analizeze, să 17

compare, să sintetizeze, să puna intrebari, să construiască raspunsuri, să aplice cuno știn țe; să declanșeze, să susțină, săcatalizeze schimburile verbale și intelectuale dintre elevi; să găsească, să elaboreze și să aplice metode didactice pentru elev, prin elev și împreună cu elevul. Toate acestea nu doar vor dezvolta multilateral elevul dar și îi va educa spiritul de echipă, egalitatea, bunul simț, independența, responsabilitatea, curiozitatea. Dar să nu uitam și de ce așteaptă copiii de la învățător: blîndețea în rela țiile cu ei, sa fie drept, sa-i trateze ca pe niște oameni mari, sa-i faca sa fie apropia ți de el, să le fie cel mai apropiat prieten, caruia să-i poată destainui toate secretele, și bune, și rele, fără re țineri. „Cînd profesorii vor fi mai aproape de elevi, cînd vor dispare și violența verbală și gestul brutal, cînd se va renunța la pedeapsă și se va face apel la sim țul demnită ții și al ra țiunii, cînd se va învelera noblețea muncii, a cinstei și a polite ței, prin exemplul educatorilor în și și, atunci se va stabili un climat cu adevărat propriu educației omului. ”

I.3. Aptitudine, tact şi competenţă pedagogică Personalitatea cadrului didactic este o parte importantă a succesului şi eficienţei în această profesie. Ea acompaniază actul educaţional şi influenţează rezultatele procesului de invăţare. Principala modalitate de operaţionalizare a conţinutului personalităţii cadrului didactic este aptitudinea pedagogică, este considerată unul dintre principalii factori de succes în procesul instructiv- educativ. Componentele aptitudinii pedagogice sunt: competenţa ştiinţifică, competenţa psihopedagogică şi competenţa psihosocială. Aceste trei tipuri nu acţionează izolat, ci sunt integrate în structura personalităţii profesorului. Competenţa ştiinţifică presupune o solidă pregătire de specialitate.Competenţa psihopedagogică este asigurată de ansamblul capacităţilor necesare pentru a ,,construi” personalitatea elevilor şi cuprinde: capacitatea de a determina gradul de dificultate al materialului de învăţare, capacitatea de a-l face accesibil prin metode şi mijloace adecvate, capacitatea de a înţelege elevul, de a pătrunde în lumea sa interioară, creativitatea şi capacitatea de a crea noi modele de influenţare 18

instructiv - educativă, în funcţie de cerinţele fiecărei situaţii educaţionale. Competenţa psihosocială cuprinde un ansamblu de capacităţi necesare optimizării relaţiilor interumane, cum ar fi: capacitatea de a adopta un rol diferit, capacitatea de a stabili uşor şi adecvat relaţii cu ceilalţi, capacitatea de a influenţa grupul de elevi, precum și indivizii izolaţi, capacitatea de a comunica uşor şi eficient, de a utiliza adecvat puterea şi autoritatea, capacitatea de a adopta diferite stiluri de conducere. Aptitudinea pedagogică conferă o mare flexibilitate cadrului didactic, favorizand o adaptare rapidă şi uşoară la cerinţele unei situaţii educative. Tot în aceeaşi arie de conţinut a personalităţii cadrului didactic se află şi tactul pedagogic, care se defineşte ca fiind ,,gradul calitativ al interacţiunii sociale dintre profesor şi elev, caz în care criteriile acestei calităţi ar fi următoarele: -gradul de adecvare a comportamentului profesorului faţă de fiecare elev; -gradul motivaţiei pozitive a rezultatelor la învăţătură şi a comportamentului elevului; -gradul de dezvoltare a personalităţii elevului; -gradul de respectare a particularităţilor psihice ale elevului şi asigurarea unui climat optim al activităţii instructiv-educative,rezultatele obţinute în atingerea obiectivelor propuse. Analiza caracteristicilor tactului pedagogic arată că dezvoltarea lui depinde de predispotiţiile înăscute (intuiţie, empatie), dar şi de cunoştinţele dobîndite, experienţa dobandită sau autoeducaţie. A da dovadă de tact pedagogic presupune multă inventivitate, ingeniozitate, ceea ce echivalează cu un autentic act de creaţie. Competenţa didactică este un alt concept, corelat cu cel de aptitudine pedagogică, rezultat al corelaţiei dintre trăsăturile caracteristice ale profesorului şi eficienţa actului pedagogic .Acest concept are o sferă de cuprindere mai mare, presupunînd şi rezultatele activităţii, pe lîngă cunoaştere şi capacitatea de a efectua un lucru bine, corect. Competenţa didactică este operaţionalizată în cinci competenţe specifice :

19

-competenţa cognitivă, care cuprinde abilităţile intelectuale şi cunoştinţele aşteptate din partea unui profesor, competenţa afectivă, definită prin atitudinile aşteptate din partea profesoruluişi considerată a fi specifică profesiunii didactice, fiind și cel mai greu de obţinut; -competenţa exploratorie,care vizează nivelul practicii pedagogice și oferă ocazia viitorilor profesori de a-și exersa abilităţile didactice;competenţa legată de performanţă, prin care profesorii dovedesc nu numai că ştiu, dar şi că pot utiliza ceea ce ştiu; -competenţa de a produce modificări observabile ale elevilor în urma relaţiei pedagogice. Accentul pus pe performanţă, pe eficienţa predării, a determinat orientarea cercetărilor spre profilul psihologic al profesorului, spre identificarea acelor trăsături de personalitate care influenţează randamentul la invăţătură al elevului. Unul dintre studii identifică trei structuri de comportament ca avînd o importanţă aparte, se caracterizează prin afecţiune, înţelegere, prietenie, fiind opusă structurii definite prin atitudine distantă, egocentrism şi mărginire; se caracterizează prin responsabilitate, spirit metodic şi acţiuni sistematice, fiind opusă structurii definite prin lipsă de planificare, şovăială şi neglijenţă; se caracterizează prin putere de stimulare, imaginaţie şi entuziasm, fiind opusă structurii care se defineşte prin inerţie şi rutină.O analiză a relaţiei dintre variabilele personalităţii profesorului şi eficienţa predării, ţinînd cont şi de principalele impulsuri motivaţionale ce se manifestă în procesul de învăţare şcolară, relevă următoarele aspect.Elevii dominaţi de impulsul de afiliere (preşcolarii şi şcolarii mici) vor avea tendinţa de a se identifica cu cadrul didactic aşa cum o fac cu părinţii şi învaţă pentru a face pe plac educatoarei sau învăţătoarei şi pentru a fi lăudaţi, recompensaţi. În acest caz, cadrul didactic va trebui să aparţină structurii A, iar elevii vor fi mai puternic motivaţi să înveţe şi să obţină un randament şcolar superior. Pentru elevii a căror motivaţie este susţinută de impulsul de autoafirmare, de trebuinţa de prestigiu, mai eficienţi sunt acei profesori care aparţin structurii B, orientaţi pe sarcini, ordonaţi, sistematici, care creează condiţii ca nivelurile de performanţă ale elevilor să fie definite clar şi recunoscute. 20

Elevii cu un puternic impuls cognitiv vor fi stimulaţi de profesorii din structura C, capabili să genereze efervescenţă intelectuală, să creeze conflicte cognitive, să capteze interesul prin elemente de noutate. În general, profesorii plini de viaţă, stimulativi, inventivi şi entuziaşti faţă de materia pe care o predau au mai mult succes, iar comportamentul elevilor este şi el mai productiv sub influenţa acestui tip de stimulare.Această abilitate a profesorului de a evalua realist trebuinţele celui care învaţă implică capacităţi empatice, respectiv de transpunere în situaţia elevului şi dorinţa de a-l inţelege de pe poziţiile lui.Confruntarea cu spiritele culturii naţionale, cât şi cu lecura care actualizează atât educaţia morală şi cea civică, cât şi formarea gustului estetic conduce spre instruirea elevului, ajutându-l astfel să îşi descopere propria identitate. Exemplele sau contraexemplele prezentate prin eroii şi întâmplările textelor literare pot fi valorificate în scopul educaţiei morale ale acestuia. Prin intermediul literaturii, elevul va reuşi să comenteze şi să aprecieze operele literare, creându-şi un sistem de criterii prin care îşi va forma acea atitudine corespunzătoare faţă de valorile umane. Datorită construcţiei personajelor literare după numeroase prototipuri specifice lumii reale, acesta va descoperi metodele educaţiei morale, luând contact cu sentimentele şi gândurile oamenilor, reacţiile lor sufleteşti în situaţii diferite.Aici, profesorul îşi poate gândi materia de predat în maniera în care să utilizeze concepte, prototipuri, scheme şi scenarii cognitive pentru ca mesajul ce trebuie să ajungă la elev să prindă consistenţă şi valoare. Educaţia morală îndeplineşte în procesul educaţiei prin literatură, un rol deosebit în formarea unor atitudinini pozitive, datorită trăirilor emoţional-reflexive a universului operei de către elev. Valorificarea sub aspect educativ a operei studiate va putea contura relaţia dintre operă şi realitate, determinând elevul să înţeleagă literatura şi să îşi îmbogăţească experienţa de viaţă. Chiar şi ficţiunea, prin caracterul său simbolic şi analogic, ajuta la lărgirea posibilităţilor cognitive ale literaturii. Realitatea şi ficţiunea trebuie să ofere acestuia aptitudinea de a observa şi cerceta fenomenele pentru reansamblarea detaliilor ce îi vor determina capacitatea de distincţie a termenilor şi a efectelor acestora asupra literaturii, cât şi mediului social din care face parte. Astfel, dezvoltarea gândirii critice va oferi elevului posibilitatea de a interpreta textele, de a-şi motiva propriile păreri, de a descoperi şi de a interpreta numeroase 21

judecăţi cu care se va confrunta pe viitor şi le va valorifica, la un moment dat.Profesorul nu trebuie să suprimeze fazele descoperii proprii, să îl împiedice pe elev să întreprindă propria sa cercetare şi experienţă. Pentru a putea înţelege personajul şi comportamentul acestuia, este necesar ca profesorul să ofere timp discuţiilor pe marginea prezentării unităţii de învăţare, prin aducerea de idei şi păreri care să distingă legătura şi diferenţa dintre realitate şi ficţiune, prin raportarea statutului de identitate a personajului. Deoarece, prin lectură, elevul îşi dezvoltă nu numai educaţia estetică, ci şi capacitatea de a stabili criteriile de selectare ale valorilor cu care se confruntă în momentul analizei, precum adevărul, binele, munca, generozitatea, respectul etc. Aşadar, atât componentele imaginare cât şi cele reale ale unui text literar vor impregna virtuţi formative, capabile să contribuie la transformarea elevului, oferindu-i o imagine asupra lumii. Virtuţile morale ale personalităţii pot fi îndrumate prin lecturare, astfel încât acesta devine capabil să selecteze o serie de personaje care, prin calităţile lor, i-ar putea forma atitudinea în societate. Criteriile de predare trebuie să conţină un raport de echilibru între metodele de desfăşurare a lecţiei de literatură şi valorile umane descoperite prin lectură, ţinând cont de diversitatea, mobilitatea, povestirea, personajele, confruntările, emoţiile şi relaţiile dintre personaje. În acest mod îşi va putea dobândi o experienţă practică, de transformare a realităţii cu care intră în contact şi de valorificare a celor descoperite. De asemenea, profesorul trebuie să realizeze şi acel echilibru dintre investigaţie şi comunicarea directă cu elevul, astfel încât să mijlocească prin metoda sa de predare studiul adânc al realităţii, raportată permanent şi la mediul de viaţă al elevului, cât şi la experienţa lui cotidiană. Prin prisma realităţii prezentate în literatură, de altfel, să caute şi o imagine mereu actualizată asupra vieţii şitimpului în care elevul trăieşte, pentru a-l îndruma să cunoască şi să înţeleagă cât mai bine realitatea şi valorile morale. Literatura nu are doar o simplă valoare documentară. Aceasta este strâns legată de experienţa de viaţă a autorului, prin care se exprimă trăirile şi problemele pe care

22

acesta le abordează, urmărind o cunoaştere activă a realităţii, pentru a contribui la formarea şi orientarea concepţiilor cititorului despre societate.

23

CAPITOLUL II IMAGINEA INVĂȚĂTORULUI ZUGRĂVITĂ ÎN LITERATURA ROMÂNĂ II.1 Chipul profesorului în romanul Singur în fața dragostei de A. Busuioc Romanul Singur în fata dragostei dă o lovitură destul de serioasă unor scheme literare, rupte de realitate; romanul e interesant prin faptul ca autorul nu- și face chipuri cioplite, zugravind pe ele virtuți idilice abstracte, pentru ca să bată în fa ța lor, ci prive ște mai real, mai obiectiv la lucruri și la oameni.Arta de romancier a lui Busuioc e arta punerii în lumina ridicolului, a paradoxului, prin alternanța situațiilor contrastante, prin însușirea unor paranteze. Succesul acestui roman la public se datorează,înainte de toate,eroului central Radu Negrescu, chipul căruia s-a impus atenției generale atît prin trăsăturile individuale de caracter ce dădeau la iveală o personalitate cu adevarat revelatorie,cît și prin faptul că prezintă un tip neobișnuit de erou.Radu Negrescu este personajul principal din romanul Singur în fața dragosteide Aureliu Busuioc .Era profesor de fizică și matematică la o școală din satul Recea Veche . Autorul îl caracterizează pe personaj fiind o persoană agitată, cu ochi negri, subliniați de niște cearcăne bine întunecate, cu față ovală alcătuită din numeroase linii frînte.Viorica Vrabie diriginta clasei a IX-a,îl caracterizează pe personaj fiind un bărbat de toată frumusețea ce face impresia unui bărbat deștept.Era o persoană care îi ajuta pe cei din jur,mai ales pe Viorica Mircevna,pentru că această persoană îi era dragă.Avea relații bune cu Viorica, însă rele cu directorul,deoarece nu îi era drag,căci acesta era o persoană

naivă,egoistă

și

rea.

Purta

un

costum

negru,

modest.Este

tipul

intelectualului,pentru că e deștept,simplu și educat.Acest personaj poate fi asemănat cuGelu Ruscanu,eroul principal din drama realistăJocul Ielelorde Camil Petrescu,pentru că acesta tot reprezenta categoria intelectualilor.La fel, mai poate fi asemănat și cu Gheorghe din opera Frunze de dorde Ion Druță,căci ambii au rămas fără iubire.Gheorghe o iubea pe Ruxanda, însă aceasta nu a rămas cu el pîna la sfîr șitul vie ții,iar Radu Negrescu o iubea pe Viorica Mircevna,însă nici el nu s-a putut bucura de dragostea ei,pentru căViorica este o domnișoară de la oraș.Radu Negrescu este altfel decît eroii 24

centrali din alte lucrări cu tema intelectualitații de la țară- oameni cu un scop definit,care dupa terminarea studiilor pleacă avîntați la țară pentru a-și consacra toată energia și cunoștințele muncii nobile de învățător. Personajul Radu Negrescu semnifică eliberarea conștiinței noastre din matricile unor stereotipuri șablonizate de gîndire și acțiune și stimularea unei atitudini personale creatoare față de problemele vieții: „ Orice adevăruri evidente mă scot din sărite și mă stărui,pe cît e posibil, să le pun la îndoială”ne marturisește Radu. Refuzul „adevărului evident” provine dintr-o adevărată „sete de cunoaștere, cea mai nobilă pornire omenească”.Căci adevărul pentru personaj nu este „cuvîntul domnului luat drept literă pentru evanghelie”, ci o convingere personală care nu poate fi primita de-a gata , la care nu se poate ajunge fără acea muncă intelectuală creatoare,în procesul căreia adevărurile , fiind călite în focul îndoielii, „se cunosc prin proprie experiență”.Astfel personajul vede în îndoiala un ferment al gîndirii de sine stătătoare, o condi ție indispensabilă a cunoașterii,neglijarea

căreia

este

deosebit

de

periculoasă

în

activitatea

pedagogică.Deaceea omul trebuie învățat de mic să-și pună întrebări și să caute răspunsuri la ele. Radu Negrescu din romanulSingur în fața dragostei de Aureliu Busuioc ocupă locul principal după ansamblul narațiunii,după însușirile evidențiate și semnificația etică este un personaj pozitiv,se constituie și evoluează individual,în vederea criteriilor funcționale deține rolul seducătorului Vioricăi Vrabie, devenind un personaj romantic pe care îl recunoaștem după frămîntările sufleteștiunde este sfîșiat de stări interioare antagonice, construit antitetic.Acest personaj reprezintă tipologia îndrăgostitului la care se observă dragostea față de Viorica Miclevna:„O iubesc, pentru că mă iubesc într-însa și aș vrea s-o am alături cum ai mereu la îndemînă un stilou sau o idee...” Radu e un erou-excepție, adica nu poate fi numit tipic.Criticul literar Mihai Cimpoi remarcă: „Reflecțiile lui Radu Negrescu reprezintă o conștiin ță critică ce formează un contrast cu personajele anchilozate, retrogradate, optuze, capabile doar de gesturi automate, făcute în virtutea unei inerții.” Antieroul lui Busuioc, în contrast cu oamenii pentru care „lumea e clară ca un păhar de apă” ne declară:”Singurul fenomen pe care nu-l pot integra în nici o formulă e scurta 25

mea existență ...”.El refuză să dea, dar și să accepte rețete de-a gata („Cît de u șor dăm sfaturi! Ca hainele folosite, pe care nu le mai putem noi în șine purta”), pentru că, zice el, „fiecare om e o lume, o lume cu specificul ei …”, cee ce presupune adoptarea în via ță a unei atitudini proprii. El este un antierou în raport nu numai cu un anumit tip de erou literar, ci și cu sine însuși.Iată un exemplu cum autorul știe să ne sugereze lupta interioară a eroului , care înăbușă în sine orice imbolduri sentimentale: „Vroiam s-o strig, să alerg din urma ei și s-o ajung …Mă rezemai cu spatele de stejar și aprinsei o țigară.Flacăra chibritului îmi arse degetul. Ce aveam să-i spun dac-aș fi strigat-o sau a ș fi ajuns-o din urmă? Că mi-i dor de un om?Nu-mi era dor de nici un om”. Eroul își vede salvarea din impasul sufletesc la care l-a dus egocentrismul:omul nu se poate regăsi ca un om numai în eul său, el trebuie să meargă cu sufletul deschis în întîmpinarea altuia pentru a se regăsi cu adevărat în acesta: „Mă simt nu regăsit sau refăcut, ci într-atîta nou, într-atîta fără corespondent în eul acela de pînă ieri, încît va trebui să mă iei de la început și să mă cunoști. La dracul autoironia în care m-am consumat . Acum știu și simt că mă voi descoperi în tine și simt că mă voi putea iubi a șa nou cum sînt”. Un alt personaj principal al romanului Singur în fața dragostei este Viorica Vrabie, învățătoare de franceză,nou -venită la școală în Recea Veche.După însu șirile evidențiate în roman este un personaj pozitiv care se constituie și se evoluează individual, fiind o femeie cultivata și puternică ce lupta cu prejudecățile oamenilor de la țară - care nu sunt de acord cu tunsoarea ei scurtă, baiețească și cu hainele mult prea moderne. Aceasta poarte pantofi cu toc, bluzițe din mătase transparentă, fuste și rochi țe cam scurte pentru gustul colegilor ei, care încearcă să o schimbe ,,spre binele elevilor și părinților”. Autorul îi atribuie rolul influențatorului (tăinuitor), îndrăgostită de Radu Negrescu, profesorul de matematică și fizică, ea fiind personajul romantic care se transformă, suferă mutații spectaculoase. Autorul descrie lupta acestor personaje principale cu sentimentul de dragoste,astfel și Radu și Viorica caută în fel și chip să i se opună, ridicînd în calea sentimentului lor diferite baraje de raționamente de tot felul. 26

Analizînd notițele din jurnalului Vioricăi Vrabie din romanul Singur în fața dragostei de Aureliu Busuioc am observat care era rela ția ei ca învă țător-diriginte cu elevii. Venind în satul Recea Veche ca învățătoare de franceză, directorul școlii îi acordă și funcția de diriginte la clasa a noua. La început elevii au primit-o cu neîncredere,chiar ostil.Fiind douăzeci și patru de elevi în clasă, i se păreau cam destrăbăla ți dar avea de gînd să nu ridice vocea la ei niciodată,deoarece putea găsi limbă comună și altfel.Cu fetele i-a fost mai ușor a discuta cu ele despre modă,deoarece fiind o domni șoară de la oraș punea accentul pe aranjarea vestimentară a unei persoane, la care fetele i-au urmat sfatul, ieșind duminica în sat foarte bine aranjate.Cu băie ții i-a fost un pic mai complicat.A încercat, să discute cu ei cîte ceva despre politică,dar în zadar. A reu șit să-i capteze citindu-le din „Tinerețea” un articol „pe teme morale”, în care se relatează despre un tînăr care face curte unei fete, îi propune mîna, ea acceptă și... îl a șteaptă zadarnic de ziua nunții în fața oficiului stării civile...La care un elev Amarașu Ion, un băiat destul de dezghețat,a rugat-o să-și spună părerea în ceea ce prive ște libertatea dragostei și perspectivele acestui sentiment în societatea viitoare...După care a salvat-o sfîr șitul pauzei,promițindu-le continuarea discuției într-una din zilele apropiate.Descoperindu-le interesul învățătoarea porni în căutarea „literaturii”. După o vreme învățătoarea îi prezintă ca pe niște elevi buni cu care crede că se vor înțelege.Vine în apărarea lor atunci cînd sunt buznăriți și umili ți de catre director, chiar permițîndu-și să ridice vocea la el.Avînd un gînd să meargă cu o plîngere la raion sau chiar la minister.Considerîndu-i pe elevi oameni mari la care i-a le vine în apărarea demnității si a personalitătii. Din autocaracterizarea sa, Radu Negrescu, se consideră un pedagog nu rău,la care țin elevii.Le place tonul ușor ironic pe care îl păstrează în discuțiile cu ei, știu materia bine și o studiaza cu plăcere. Ca un om se consideră normal și în rela țiile cu oamenii corect.Iar elevii într-o discuție cu Viorica Miclevna despre „învă țători”,declarau că cel mai bun învățător le este Negrescu. Romanul Singur în fața dragostei se conformează în mare măsură acestei,,cerinte” de detașare prin imaginație. Scriitorul vede lumea ca un spectacol, încare își joacă rolul fiecare potrivit firii sale . Spre deosebire de anumi ți prozatoricare introduc 27

persoana lor proprie în acțiune, camuflînd-o sub un nume poetic A.Busuioc se retrage îndărătul cortinei, lăsîndu-i pe eroi sa-și croiască singuri drum în via ță. Aceasta nu însemnă însă o dispoziție totală autoricească - ramîne punctul de vedere personal, care străluminează sensul cărții. Detașarea lui A. Busuioc se înfăptuiește firesc datorită ironiei, mijloc eficient împotriva înfrumusețării, scriitorul cu bagaj sărac de cultură e înclinat îndeosebispre comicul trivial. Un om poate fi perfect instruit, orientîndu-se enciclopedic întoate ramurile de activitate omenească, poate fi extrem de corect, punctual și moralicește integru și totuși să aiba o viață interioară spirituală cam redusă, dacănu chiar sterilă. Cultura presupune o mare forța spirituală. Acesta este punctul de plecare al lui A. Busuioc, estetic și etic. Particularul apare la Busuioc tot în altăformă, el renun ță la ideea unui om energic care schimbă radical lucrurile, și îșipune întrebarea dacă sunt în șiși învățătorii destul de instruiți și educați ca să –i lumineze pe alții, dacă nu se adapteză la mediu uitînd ce-au învățat și devenindniște meseriași, străini de cultură și efort intelectual. Tabloul acesta îl schițează cu ironie mișcătoare Radu Negrescu în fa ța Vioricăi Vrabie, învățătoare de franceză,nou-venită la școală. Partea profesională a lucrului îl interesează pe Busuioc și oevidențiază, dar nu o limitează numai la această latură a vieții, căutînd săpatrundă în mentalitatea oamenilor și el constată că o mentalitate retrogradă poateînăbuși orice gînd nobil, orice pornire a inimii spre bine și spre sferele mai înalte ale vieții spirituale. Un om schilod sufletește va aplica cel mai ideal principiu deeducație în așa mod, încît el va deveni reversul său. Directorul retrograd din acestroman nu observă energia tinerei învățătoare Viorica Vrabie, nu ține seama de cultura ei, de avîntul tineresc, pe dînsul îl șochează în primul rînd ținutavestimentară la modă a învățătoarei.Eroului principal al romanului dat, lui Radu Negrescu, autorul îi dă deplină libertate de acțiune, eliberîndu-l mai întîi de certitudine și de catalogulobi șnuit al povețelor didactice și al ideilor primite. Adoptînd o conduită dehistrion, Radu Negrescu își poate permite observații ascuțite despre mediul în care se mișcă, despre sine însu și, adesea autoironizîndu-se. Eroul joacă rolulbufonului din comediile de altădată, care, sub masca voioșiei, a glumei și aobservației joculare, spune adevăruri supărătoare. Acesta este de fapt conținutul acestui roman, care vizează ironic multe neajunsuri în școală, în procesul de instruire și de educare, în viața spirituală a unor învă țători. Încrîncenat 28

împotrivaignoranței și a încrustării în tipare statute de viață și de lucru, Radu Negrescuadesea le demască prin formele paradoxale . Adevărurile comune îl scot din sărite pe antieroul lui Busuioc nu pentru că el vrea sa învăluie totul într-o ceată metafizică prin reflec țiile sale speculative,ci pentru că aceste adevăruri servesc drept paravan dogmatismului,conformismului, mediocrită ții și leneviei intelectuale.De aici pasiunea lui pentru „discuțiile polemice care dezmor țesc mințile căzute în licenzeală”.

II.2 Tipul profesorulu în Clopotnița de I. Druță Omul și istoria,legătura timpurilor, omul și datoriile lui față de predecesori și de urmași, grija pentru valorile spiritual, fidelitatea în dragoste și idee,intransingen ța morală,resursele de idealitate ale sufletului omenesc-acestea sunt cîteva din tematicele romanului. Cel mai important simbol, Clopotnița, reprezintă imaginea metaforică a istoriei poporului nostru, reprezintă Hronicul ce a înregistrat, pe pelicele de vițel, toate celea de la Ștefan cel Mare până în prezent. Monumentul sugerează temelia măre ților străbuni, care într-un final a ars din cauza lașității neamului nostru și a credinței noastre denaturate. Ion Druță pornește de la un fapt concret –renovarea, apoi incendierea și dispari ția Clopotniței dintr-un sat cu nume istoric, Căpriana, fapt în jurul căruia se pomene ște antrenat curînd un întreg colectiv de pedagogi și elevi. Problema principala care este discutată este ocrotirea valorilor sacre ale trecutului. Horia Holban,personajul principal al acestui roman, personaj cu rădăcina într-o existență umană atestată istoric,constituie și evoluează trăsături individuale,pozitive,avînd rolul sfătuitorului și a obligatorului,întruchipînd chipul eroic dominat de rațiune, simțul onoarei și al datoriei.În romanul Clopotniţase povestesc, în ritm baladesc, avatarurile existenţiale ale unui personaj providenţial. Romanul lui Ion Druţă este reconstituirea traseului existenţial al unui om care caută din răsputeri să-şi valideze trecutul, ca biografie a neamului său moldovenesc. Imaginea lui (înalt cât bradul) se profilează simbolic pe canvaua evenimentelor 29

contemporane, în pandant cu ţinuta impunătoare a Clopotniţei, îndârjindu-se a rezista împotriva tuturor intemperiilor unei alte istorii, intruse, ca o veritabilă clopotniţă vie, având menirea de a da semne oamenilor despre identitatea lor ca neam, ca seminţie în umanitate. Horia Holban in această opera ocupă locul personajului principal.Numele lui semnifică punctualitate şi înţelegere.De cătreautor este caracterizat fiind un tînăr înalt și zdravăn, cu ochii blînzi și triști, împovărat de grijile unui sărman învă țător din Bucovina.Era un învățător bun acolo în satuldin nordul Moldovei,unde preda istoria întro școală medie, și cînd elevii se încurcau așa întrucît nici nu mai știau încotro s-o apuce,el venea așezat și răbdător,lîngă dînșii, zicîndu-le:- Ia hai ,frate, să vedem ce o mai fi și cu asta…Acest „Ia hai, frate…” era o formulă de simbrie țărănească, învățătorul venea în ajutorul elevilor,asumîndu-și o parte din necazurile lui și,ajungînd așa, deodată, buni prieteni, porneau a dibui în doi prin negura trecutului, căutînd împărății,războaie, structuri sociale și politice de tot felul.Chiar de nu găseau ei cine știe ce, principalul era că îl mișca pe elev din punctul mort al necunoașterii,al nehotărîrii, și acest imbold deseori cîntărea mai mult decît un mănunchi de cunoștințe însușite mecanic. Horia Holban-un simplu profesor de istorie cu studii superioare,din Bucovina,î și arăta atașamentul și dragostea față de acea Clopotniță, ce înseamnă pentru el o adevarată comoară și o dovadă vie a istoriei neamului moldovenesc. În Căpriana, Horia Holban a ajuns predestinat de iubire şi de istorie. În sat, e ameninţat de mediocritate şi de anonimat, ca unealtă a distrugătorilor de memorie. Salvarea vine în povestea clopotniţei şi a hronicului tăinuit de săteni. Are de ales între memoria clopotniţei şi teama de omul fără memorie, care este directorul şcolii, cel ce-şi adânceşte uitarea cu sticla şi paharul ascunse după cele două „enciclopedii” din dulapul cabinetului. Horia Holban nu are nici el altă cale, însă în timpul unei lecţii despre Marea Revoluţie Franceză are revelaţia arheică, cea a istoriei naţionale şi a satului Căpriana. Un suflu miraculos face ca douăzeci şi patru de copii să-l asculte vrăjiţi. Este momentul decisiv al alegerii: el declanşează războiul cu cei fără memorie. Neculai Trofimovici trece la mutilarea clopotniţei: face rost de scânduri şi de cuie şi porunceşte omului de serviciu să le bată pe faţada clopotniţei, fiindcă nu o mai putea suporta, îndemnat şi de autorităţi. 30

Se petrece însă un fapt care alarmează şi dă bănuiala că nişte duşmani de clasă au intrat în acţiune: noaptea, o mână nevăzută scotea scândurile şi lăsa la vedere chipul clopotniţei. Intrăm în logica stranie a zidirii manolice: ce se zideşte ziua se surpă noaptea. Bănuitul nu putea fi altul decât Horia Holban. Este supus unei anchete sub acuzaţia de sabotaj politic. Agresat, profesorul se îmbolnăveşte şi umblă prin spitale. Din urmă, însă, povestea clopotniţei continuă: scândurile sunt date jos noaptea, deşi Simionel, cel ce le bătea de fiecare dată, avea şi datoria să vegheze. În consecinţă, clopotniţa este incendiată şi, la întoarcere, Horia Holban o găseşte ruinată scrum. I se spune că a fost trăsnită într-o noapte şi a ars, fără ca nimeni să aibă curajul s-o salveze. Fetiţa Maria Moscalu îl face să înţeleagă adevărul. Nici măcar cei douăzeci şi patru de copii n-au fost lăsaţi şi n-au avut curajul să apere clopotniţa. Iată marea durere a lui Horia Holban. Profesorul, devenit indezirabil, se hotărăşte să nu părăsească satul, ci să-şi împlinească menirea arheală scriind o carte despre Clopotniţă. Textul se transformă şi-n metaroman: „Abia acum, după ce-a ars Clopotniţa, sosise ceasul scrierii unei cărţi despre dânsa, şi el era singurul care avea nu numai dreptul, ci şi datoria de a scrie acea carte”. Dar fără „hronicul” dispărut şi apărat de ţărani nu era posibil. În consecinţă, Horia începe o veritabilă călătorie iniţiatică spre a recupera memoria hronicului. Va dezlega, astfel, şi enigma acoperirii şi dezvelirii clopotniţei. Cel care bătea scândurile ziua şi le scotea noaptea era însuşi Simionel, ţăranul devenit om de serviciu la şcoală. În acest personaj, Ion Druţă a avut abilitatea artistică de a incifra drama sfâşierii, a dedublării, fără reliefarea unei conştiinţe problematizante, cum e profesorul Horia Holban. Osmoza dintre omul simplu şi intelectual, iată o altă fericită soluţie metaromanescă a lui Ion Druţă. În Basarabia sau drama sfâşierii, am arătat că Ion Druţă însuşi se poate recunoaşte nu numai în Horia Holban, dar şi în Simionel, căci ilustrul prozator însuşi a lucrat cu o stranie dedublare: pe de o parte, ca artist a recuperat memoria arheală a neamului, iar pe de alta a bătut scânduri în clopotniţa aceluiaşi neam ca om politic care a legitimat ofensiva moldovenismului slavizant, în numele pravoslavnicei ortodoxii. Iată de ce Mihai Cimpoi putea scrie: „Începând cu anul 1994, scriitorul a pactizat în mod paradoxal cu cei care l-au blamat, manifestând atitudini conservatoare de păstrare a «seminţelor socialiste», a moldovenismului şi creştinismului modelat după cel rusesc. 31

Nu cred că Ion Druţă poate fi bănuit de „lipsă de sinceritate”. El a urmat, mai degrabă, dublul glas al arheităţii sale etnice: românesc şi slav, convins fiind că moldovenismul este soluţia împăcării lor. Cert e că în operă a fost mai puternic arheul românesc, pe când în opţiunile existenţiale ale individului lumesc biruitoare a ieşit chemarea slavă.” Chiar de la începutul romanului, personajul principal,Horia,este afundat în amintirile lui legate de Căpriana și totodată de Clopotnița. Astfel ne este relatat trecutul și prezentul lui Horia.În amintiri descoperim prima și ultima lui dragoste, decizia de a deveni de la un student cu un viitor remarcabil la un simplu învățător de istorie într-un sat de la nordul Moldovei, lecțiile pe care le ducea cu clasă. Toate sunt reamintite de învățător în drum spre Verejeni (satul natal) sau spre Căpriana. În drum spre una dintre destinații, își aduce aminte și de ploaia din 11 aprilie ce a fost una nemaipomenită, cu tunete și fulgere ce zguduiau cerul și pamîntul. Se framînta întruna din cauza acelei ploi, însă cu inima lui bolnavă,numai ce externat din spital,nu trebuia să și-o forteze. Ajunge la gara de la Căpriana, trezit de un glas ce îl striga și-i cerea parcă ajutorul și așa parcă zguduit de acea voce coboară la Căpriana. Acolo își întîlne ște elevii care îi relatează crunta poveste a morții Clopotniței. Un adevărat haos a stîrnit în ochii copiilor întrebarea învățătorului:„Unde ai fost în seara cînd ardea Clopotnița?”. Toți elevii rămîneau rușinați de lașitatea lor și nu doreau să spună că în acea noapte nu au fost lînga Clopotnița care sute de ani a stat de veghe asupra Căprianei. Într-un final bietul învă țător le-a permis să plece. Știind și reflectînd asupra celor întîmplate a fost întrerupt de Maria, care i-a povestit despre noaptea ceea fulgerătoare,despre motivul care nu le-a permis să fie alături de Clopotnită.Horia a înțeles tot și s-a bucurat că măcar unul din cei 24 de apostoli au avut curajul să zică adevărul.Avea multă tărie de caracter.Horia apare ca сel mai bun cercetator al istorie. El a devenit un bun gospodar şi soţ pentru soţia sa Jenea. Relaţia lui cu unele persoane era bună,de exemplu:cu Turcul care era mereu de sprijin,cu Jenea –care o stima ca pe o soţie, și cu Balta,dar din cauza Clopotniţei au ajuns a fi duşmani. Pasiunea lui este istoria „Istoria cu toate ascunzișurile,cu toate umbrele și luminile sale era pentru el o mare patimă. Visul său era să sape zi și noapte în negura vremurilor trecute, să publice studii, monografii.”Profesia de istoric îi deschide ochii 32

lăuntrici spre imensitatea de istorie trăită ieri,spre urmele vizibile și invizibile ale acesteia.Frumusețea lui moralăpornește de la capacitatea de a trăi printr-un ideal,pentru o idee, de a acționa în numele unei cauze colective. Bolnav,încolțit de reavoința și reacredința directorului Baltă,Horia gasește în sine puteri să reziste,ba chiar sa se angajeze în luptă contra surzeniei suflete ști și a lichelismului. El nu-și declară dragostea, el apără și înalță. Eroul trece prin dureroase dezamăgiri, nu se conformează, lasă capitala și vine în satul cu miros de gutui.Vine frămîntat de îndoieli, cu gustul amar al primelor eșecuri și deziluzii.Profesia de istoric îi deschide ochii lăuntrici spre imensitatea de istorie trăită ieri, spre urmele vizibile și invizibile ale acesteia.Frumusețea lui morală pornește de la capacitatea de a trăi pentru un ideal, pentru o idee, de a acționa în numele unei cauze colective. Seismele sufletești și crisparea lăuntrică ale eroului sînt legate de complica țiile relațiilor intime lăsate de autor într-o ușoară suspensie.Nu știm dacă l-a trădat Janet sau nu, dar știm, pe de altă parte,că Horia a putut să aibă pentru moment bănuiala unei infidelități, iar, pe de altă parte,că îl obsedează mireasma amețitoare a gutuilor, un abur de vis și de poezie:„Coborînd pe cărărușă la vale,s-a oprit locului .Pentru că iară dase peste aroma nemuritoare de gutui. După o scurtă șovăire, i-a pornit în întîmpinare, lăsînd acea aromă să i se împlînte în suflet,cum i se împlîntase un fier de plug în țărîna caldă, știind bine că pentru dînsul nu poate fi un alt chin și o altă viață decît această viață și acest chin”.Sînt ultimele cuvinte ale romanului, cuvinte care ne lasă să presupunem că Horia revine la casa cu mireasmă de gutui, că are înainte o via ță și o dragoste de om.E un act de devotament, e hotărîrea omului care nu poate bate în retragere și care răspunde prin gestul său glasului inimii și al datoriei . Un alt personaj al operei literare Clopotnița de Ion Druță este și Jenea, careia i se spunea Jeanette. După acțiunile descrise în opera dată acest personaj predomină calită ți pozitive. Pe tot parcursul lucrării, Jeanette este o fire cuminte care știe cînd și cum să vorbească, știe și cînd să tacă.După modul în care se constituie este un personaj individual cu trăsături specifice. Jeanette era foarte capabilă. Avea talent la limbi străine. Vorbea o franceză, că-ți lasă gura apă cînd o auzeai.Autorul îi atribuia rolul de influențator (seducătoare).De către alte personaje este caracterizată că e un drac de fată cum nu se mai află. Era sprintenă cu sîni vîrtoși, coapsa frumos împlinită. Avea un mers 33

încet. Avea ochi căprui-închiși, aproape negri, gît fin, subțire și frumos, încît toți baie ții, mai devreme sau mai tîrziu se topeau după dînsa. Este un personaj care prezintăcaractere tipice în împrejurări tipice. Era o fire închisă în sine, vorbea pu țin, dar ochii o trădau, cînd negri, cînd căprii. La joc, Ion Druță o prezintă pe Jeanette zveltă și plină de energie. Dînsa doar dansa cu băieții logodiți și nicidecum cu cei care o plăceau. În momentul cînd Jeanette îl invită pe Horia la hram la Căpriana și el accepta, ea era fericită,dar cînd a auzit că el a mai vizitat locurile, pe fa ța ei s-a observat o oarecare tristețe pentru că credea ca nu va avea nici un farmec acele plimbări în doi.Ca pînă în cele din urmă să devină o fidelă soție pentru Horia. Janet ocupa locul doi dupa Horia. Numele ei cu accent fran țuzesc arată o domnișoară deșteaptă,inteligentă și nebunatică.Autorul o caracterizează ca pe o fată sprintenă,smolită, năntuță, cu păr frumos împletit,mers frumos îngîndurat,ochi căprui închiși,păr lung și negru.De către personaje este caracterizată ca o țigăncu șă smolită,frumușică,șireată (un drac de fată) care topea inimile băieților și își bătea joc de ei.Era cea mai bună elevă la franceză.Calitățile sale morale sunt bine instruite de ea însăși. În școală relația ei cu băieții nu e prea bună,mulți începeau s-o urască pentru că î și bătea joc de ei,alții o iubeau din ce în ce mai mult.Era în rela ții bune cu profesorul ei de franceză. Turcu ocupa un rol secundar în opera. El e profesor de istorie și un bun priet a lui Horia.Numele lui semnifică salvare, dorința de a munci.Autorul îl caracterizează fiind un bărbat înalt cu umeri mari.Horia îl caracterizează josu ț, smolit,rotunjor,seamănă cu o tăciune fierbinte scos din vatră, pe care soarta îl aruncă dintr-o palmă în alta.Avea îndemnarea și priceperea cu nemiluita.Avea celebra tactică țărănească, într-un sfert de oră era în stare să-ți freze și să descifreze o viață de om.Era prea dur pentru a preda istoria la universitate, ar fi fost un bun brigadier.Era un savant cu planuri năstru șnice, fizic arăta ca un om de la țară. Calitățile morale erau logoce, ierta convingător,avea o rela ție bună cu Horia,se destăinuiau unu altuia și de dragoste și de viață.În romanul Clopotnița de Ion Druță,personajul principal Horia, învățător de istorie în relație cu elevii relevă bunătatea lui: „Cînd eleviise încurcau așa încît nici singuri nu știau încotro s-o apuce,venea blînd și răbdător lîngă dînșii, zicîndu-le: -Ia hai, frate, să vedem ce o mai fi și cu asta...Prin această formulă de simțire țărănească învățătorul venea în ajutorul elevului,împărtășind 34

neputința lui, disperarea lui, după care porneau a dibui în doi în negura trecutului, căutînd împărății, războaie, structuri sociale și politice de tot felul... Chiar de nu ajungeau prea departe, principalul era că-l mișca din punctul mort al necunoașterii, al nehotărîrii...”. În felul său, Horia Holban, dascăl de ţară, ivit parcă din negurile vremurilor ca să depună mărturie despre nevolnicia contemporanilor săi moldoveni, ameninţaţi a-şi pierde propria identitate (atestată, de altfel, din străvechime), sub presiunea birocratică a administraţei, a strategiei perfide a deznaţionalizării, susţinută de autorităţile politice, purtătoare ale morbului puterii unionale, nu mai puţin însă şi datorită laşităţii, servilismului unor oportunişti, el asumându-şi însă, fără bravadă, menirea de a deştepta în sufletele generaţiilor tinere sentimentul datoriei de a păstra în conştiinţe (şi nu numai) mărturia de neocultat a trecutului demn şi înălţător, aşa cum l-au lăsat moştenire marii bărbaţi ai neamului, luptători în secolele de răstrişte, revolute. Jucând în spectacolul vieții sovietizate de la Chișinău la Căpriana, protagonistul Horia Holban reprezintă prototipul intelectualului în mediul rural. Profesor de istorie, el vorbește foarte deschis despre Hronicul din Clopotniță și miturile despre construcția acesteia: „Peste o vale lungă și largă, pe celălalt deal, se înălța înnegrită de ploi, dar încă semeață, Clopotnița lui Ștefan cel Mare”. Clopoțelul a sunat pauza cea mare. Horia a rămas nemișcat lîngă fereastră. A spus tot ce avea de spus, dar copiii rămîneau în bănci, credeau că poate mai urmează ceva. Firește, multe din cele povestite de învățător erau, oricum,cunoscute, dar, luminate și însuflețite de personalitatea lui, istorisite cu vorbă aleasă, plină de tîlc,kmau căpătat deodată iz de cronici, de scriptură, de ceva aproape sfînt. Clasa a opta era numai ochi și urechi . Cu privirea ațintită cu privirea în albumul siniliu al unui perete, Horia s-a gîndit că acum important e nu atît ceea ce se petrece în vîrful dealului, cît ceea ce se va petrece aici în clasă. Pînă acum au fost numai vorbe.Acum s-a trecut la fapte. Avea în față două duzine de boțuri de humă și de dînsul depinde ce se va alege pînă la urmă din huma ceea. Vor fi ei oameni demni de acest pămînt ori niște lași, vor privi lumea cinstit, cu fruntea sus ori o vor fura ho țe ște, cu coada ochiului , vor apăra ceea ce este măreț și sfînt ori vor trăda totul, căutînd să le fie lor cît mai bine.

35

Venea tăcut, cu aceiași pași cu care a mers de-a lungul satului, zicîndu- și că poate n-ar fi rău să intre să-și vadă băiatul, dar n-are timp. Trebuie să treacă mai întîi pe la școală, pentru că nu de dorul familiei s-a întors.L-a coborît din tren un țipăt de copil, și datoria lui era să treacă mai întîi pe la școală, să vadă ce s-o fi întîmplat. Horia stătea lîngă fereastră și se gîndea că deacum încolo eleva Maria Moscalu rămîne a fi omul lui de nădejde aici în sat. Glasul cela va rămîne pururea cu el. Vor trece anii, Maria se va mărita, va deveni o bună gospodină, o bună mamă, dar și ea, și bărbatul ei, și copiii lor,- toți vor fi oamenii lui, rămînîndu-i credincioși, orice s-ar întîmpla cu dînsul.Aceasta era roada cîmpurilor lui, singura avere adunată la treizeci de ani. Pe parcursul operei descoperim că în sufletul eroului se dezlăn țuie o serie de incertitudini: „Și dacă din Bucovina îl striga copilăria, în nordul Moldovei îl așteptau elevii, îl aștepta feciorul, și tot în Nordul Moldovei, și-a scuturat frunza prima lui dragoste.” Că rînduirea, descoperirea şi conştientizarea adevărurilor esenţiale ale vieţii este, de fapt, scopul principal al personajelor druţiene, se înţelege cu toată claritatea şi din drama Horia. În centrul acesteia se află Horia Holban, profesor de istorie într-o şcoală medie, care îşi propune să educe elevii pe baza înţelegerii adânci a disciplinei predate de el ca viaţă concretă a unor oameni concreţi, cum sunt chiar ei înşişi. Istoria reactivării, apoi a distrugerii şi dispariţiei Clopotniţei lui Ştefan cel Mare, istorie care a stat la temelia povestirii Clopotniţa, formează nucleul dramei, punctul de intersectare a idealurilor, intereselor de moment, setei de căpătuire şi a altor aspiraţii ale personajelor. Căpriana „părea nu atât un sat, cât un codru. Un codru cu poteci şi ascunzişuri misterioase, umbrite de taine” pe care noul învăţător caută să le desluşească, atât pentru el cât, deopotrivă, pentru localnicii care păreau impasibili în faţa a ceea ce trecutul le oferea ca însemn al perenităţii neamului: Clopotniţa din deal, construită de Ştefan cel Mare, în amintirea călugărului Daniil, care îşi avusese schitul pe locul acela, şi la care voievodul se abătuse, înfrânt, după bătălia de la Valea Albă, cerându-i găzduire. Despre aceste fapte le vorbeşte elevilor săi, întrebându-se, îndreptăţit: „Cum s-a putut întâmpla ca nepoţii şi strănepoţii clopotarilor să devină atât de nepăsători faţă de ceea ce secole la rând a constituit mândria lor, haragul pe care s-au ridicat şi ei în rând cu lumea. O fi (…) declinul unui neam sau, poate, sfârşitul lumii”; elevii încep să se intereseze de un 36

asemenea trecut („Are şi satul nostru, Căpriana, istorie?”) şi încep să conştientizeze de unde se trag . Mesajul etic al dramei Horia - necesitatea ocrotirii in fapte a monumentelor noastre de istorie şi cultură - este exprimat, şi aici, prin situaţii de viaţă obişnuite, pe lângă care se întâmplă să trecem fără să intuim enorma lor importanţă şi profunda lor semnificaţie. În sfârşit, aceeaşi elevă, Măria Moscalu, găseşte în sine putere să recunoască pentru întreaga clasă - că anume teama de Nicolai Balta a fost cauza că nimeni n-a ieşit să salveze Clopotniţa. Principalele personaje sunt, deci, aceleaşi ca în povestire şi se caracterizează la fel ca în opera precedentă: Horia Holban şi Măria Moscalu, pe de-o parte, şi Nicolai Balta, pe de altă parte, se prezintă drept expresii simbolice ale frumosului şi, respectiv, ale urâtului, în veşnica lor confruntare categorică şi principială. Dintre operele în proză bogate sub aspectul problemelor abordate de autor şi incitante prin modalităţile artistice explorate de acesta se remarcă şi nuvela de proporţii Clopotniţa. Transferîndu-ne într-un cadru natural concret,Ion Druță vede în natură vatra, lăcașul omului, rădăcinile lui.Horia țăranul intelectualizat, descendent din neam de plugari, simte poezia naturii.El nu doar se lasă cuprins de vraja ei, ci și vede în sentimentul naturii o componentă fundamentală a spiritului. II.3 Imaginea profesorului în opera Domnu’ Trandafir de M. Sadoveanu În literatura română mai mulţi autori au zugrăvit imaginea învăţătorilor pe care iau avut în copilărie şi de care şi-au adus aminte cu drag şi nostalgie în operele lor. Cea mai importantă imagine a unui învăţător o aduce Mihail Sadoveanu în opera sa numită Domnu’ Trandafir. Povestirea este concepută ca o scrisoare adresată unui prieten, fiind publicată în volumul La noi la Viişoara, care a aparut în anul 1907 în ciclul Scrisori către un prietin. Titlul operei este alcătuit din două substantive.Substantivul”Domnu” este scris cu majusculă pentru că elevii îl admirau și îl respectau.Apostroful indică o adresare familiară, apropiată,deoarece era întradevăr apropiat copiilor.Substantivul propriu 37

„Trandafir” indică frumusețea sufletească(spirituală) și delicate țea învă țătorului, dar și micii ghimpi ai săi:” Măi domnule!”. Autorul realizează aici un portret al primului său dascăl, domnul Busuioc, despre care mărturiseşte: „Învăţătorul meu din şcoala rurală primară de la Paşcani a fost domnul Busuioc, unul dintre cei mai pricepuţi şi devotaţi pedagogi pe care i-am avut în viaţa mea... Prin domnul Busuioc am cunoscut pe Creangă şi am învăţat punctuaţia. Am învăţat şi alte lucruri bune pe care nu le mai înşir aici: să plantez o floare, să împletesc coşuri de mlaja, să fac o pălărie de paie de secară ş.a.m.d.”. După această succesiune de imagini ale copilăriei fericite, emoţiile autorului se amplifică: „Şi câte lucruri care m-au înfiorat şi m-au bucurat! Pe toate le-am văzut. Totuşi nici unul nu m-a mişcat aşa de mult, frate dragă, ca locul – numai locul a rămas unde era odată şcoala.” Această imagine îi aduce în faţa ochilor o alta, nespus de dragă, a învăţătorului său, Domnu’ Trandafir. Gândurile prozatorului se adună cu emoţie şi cu neîntrecută artă reînvie chipul venerat al dascălului. Face un scurt portret fizic al învăţătorului individualizându-l pe acesta: „Era un om bine făcut, puţin chel în vârful capului, cu ochii foarte blajini. Când zâmbea, se arătau sub mustaţa tunsă scurt nişte dinţi lungi, cu strungă mare la mijloc”. Scriitorului i-a rămas întipărită privirea blajină, dovadă a sufletului cald a învăţătorului. Sunt prezentate apoi trăsăturile sufleteşti. Domnu’ Trandafir este un învăţător deosebit; îşi iubea meseria și ceea ce făcea pornea din suflet:„… învățătura cealaltă,sufletească… ne-o da …nu pentru că trebuia și pentru că i se plătea,dar pentru că avea un prisos de bunătate în el și pentru că în acest suflet era ceva din cură țenia unui apostol.” Dascălul este politicos,respectuos și ospitalier cu străinii veni țiși dă dovadă de bune maniere, lăsînd deoparte munca și ocupîndu-se de ei,neștiind cine erau acei oameni: „Mă rog,ce doriți dumneavoastreă?”, „Mă rog, domnule,dacă ești bun și nu te superi ... cu cine am onoarea ?”, „Marie! ia vezi ceva de răcoreală!(...) ia ședeți , vă rog, colea, la umbră,în cerdac...”.

38

Curios cine sunt acei musafiri,el îl întreabă pe unul din ei,iar acesta i-a zis că acela era domnul ministru și că el este inspectorul cutare,la acestea zise, dascălul dă dovadă de haz și de simțul umorului,răspunzîndu-i mirat că cineva ar veni să-l verifice în acel colțișor al țării: „Acesta e prea-prea,și Domnul începe a rîde în hohot,(...) dar cum ai socotit dumneata că am să cred asemenea lucruri? Ce are să caute ministrul aici,în sărăcia noastră?”. Înainte de a afla cine erau, Domnu Trandafir este rugat să țină o lec ție. Dascăul ține o lecție normală,copiii dînd dovadă că, datorită domnului Trandafir,au acumulat cunoștințe generale bogate,iar Busuioc dă dovadă de măiestrie de dascăl.La sfîr șitul orei,străinii își dezvăluiesc identitatea,îl felicită pe dascăl și sînt mira ți că în acel col ț de țară pot fi elevi așa buni și sînt convinși că școala a meritat să fie înfăptuită. Vizita „ministrului şcolilor” şi a unui inspector nu a fost un eveniment deosebit pentru Domnu’ Trandafir.Lecţiile lui erau de fiecare dată aceleaşi, pentru copii şi pentru miniştrii. „Şi Domnu’ face o lecţie, uite aşa, cum o făcea el întotdeauna... şi celălalt străin se întoarce, vorbeşte, scutură mâna lui Domnu’ Trandafir şi-l felicitează. A rămas legat de oamenii şi locurile acestea. „Dar Domnu’ nu s-a dus nicăieri; a rămas acolo pe pământul nostru; şi în pământul nostru l-au şi îngropat.” Scriitorul îi păstrează o amintire neştearsă exprimându-şi sentimentele de admiraţie şi recunoştinţă „ în locul acela odată a trăit un om...” Mihai Sadoveanu scrie această operă din recunoștință, respect,admira ție,dragoste pentru părintele său,MihaiBusuioc,idolul său în viață.Va fi mereu o amintire plăcută în sufletul elevilor săi,iar scriitorul îi va fi veșnic recunoscător,fiindcă la învă țat gramatica, punctuația și învățătura sufletească,ce au alcătuit baza meseriei sale. În narațiunea Domnu’Trandafirscriitorul Mihail Sadoveanu ajuns la maturitate se întoarce pe meleagurile natale și evocă cu nostalgie întîmplările copilăriei, cînd se juca cu copiii la vîrsta lui, și își amintește chipul dascălului său, Mihai Busuioc, aici supranumit “Domnu’ Trandafir”.Acest personaj” Domnul’ Trandafir” implică anumite date din via ța scriitorului, fiind eroul principal în această narațiune, personaj pozitiv care se constituie și evoluează individual cu trasaturi ideale specifice invățătorului model, care a influen țat pozitiv asupra trăsăturilor de caracter a elevilor săi și a părin ților acestora.Este un personaj realist unde psihologia lui se desprinde din portret, comportament, îmbrăcăminte, vorbire și mediu în care trăiește. Din caracterizarea indirectă, analiza 39

faptelor, gîndurilor, gesturilor, atitudinilor, vorbirii, frămîntărilor sufletești, mediul de viață deduce caracterul personajului.Era autoritar, știa cînd să-și laude elevii: „Brava,băieți”, dar știa cînd să-i dojenească:„ Măi domnule!”,aceasta fiind cea mai mare mînie a sa, dar băieții cînd o auzeau,le venea să intre cu capul în pămînt de ru șine. Era un bun organizator, iar in acel colțisor de țară, el nefiind verificat de nimeni, putea să facă ce dorea, dar el făcea ceea ce considera că era mai bine pentru școală și pentru elevii săi. Îi învăța din dragoste și devotament, fără a-i păsa de lume și de „viforul de nemul țumiri” din jurul său. Prin fragmentul: „Nu, Domnu nostru nu ne-a învățat niciodată din pricina că se temea de cei mari”, autorul arată că dascălul era devotat meseriei sale, pe care o făcea cu pasiune și pricepere, era corect și cinstit. Era un gospodar priceput, harnic „şi-i plăcea să se facă fiecare lucru cu rânduială”. Prezenţa elevilor la şcoală „vin câţi sunt înscrişi”, disciplina „în bănci se făcea o tăcere adâncă, ca într-o biserică”, învăţătura „gramatica şi aritmetica se făceau bine” se împletea cu „învăţătura cealaltă, sufletească, pe care ne-o dă Domnul! Şi ne-o da această învăţătură nu pentru că trebuia şi pentru că i se plătea, dar pentru că avea un prisos de bunătate în el şi pentru că în acest suflet era ceva din credinţa şi din curăţenia unui apostol”. În procesul educației, un rol important îi revine profesorului, care coordonează, formează, modelează personalitatea elevilor. În acest sens, profesorul trebuie să-şi adapteze, să-şi îmbunătăţească rolul său tradiţional printr-o nouă viziune asupra planificării, organizării muncii, asupra relaţiilor cu elevii. Profesorului i se atribuie roluri şi în raport cu activtatea sa instructiv - educativă, cu funcţiile pe care le ocupă şi de care răspunde, profesorul are rolul cel mai interactiv, pe lângă cel propriu-zis de predare el interacţionează cu elevii. Astfel, profesorul intervine pentru a provoca şi menţine interacţiunile în toate etapele lecţiei; organizează, structurează conţinutul lecţiei, stabileşte metodele pentru rezolvarea obiectivelor, utilizează proiecte adecvate, deleagă sarcinile elevilor; solicită participarea elevilor prin metode variate, pentru rezolvarea sarcinilor şi obţinerea unor răspunsuri specifice; sprijină elevii pentru munca în echipă; verifică răspunsurile, corectează unde este cazul, utilizează metode variate pentru notare şi apreciere; este arbitru al comportamentului elevilor, pentru a preveni situaţiile conflictuale; alege metodele de predare, influenţează 40

înţelegerea, motivarea, disciplina, participarea, afirmarea elevilor; ia decizii pe tot parcursul activităţii în funcţie de răspunsurile clasei în scopul atingerii obiectivelor propuse. Foarte bine se observă relația dintre profesor–elev în povestirea Domnu’Trandafir de Mihail Sadoveanu, aici autorul ne relatează despre ac țiunile personajului principal al operei, dascălul Mihai Busuioc . Dascălul avea un suflet cald, plin de bunătate, a format min țile și sufletele copiilor și a fost pentru ei un model de bunătate sufletească. Îi învă ța din dragoste și devotament, fără a-i păsa de lume și de „viforul de nemul țumiri” din jurul său. Prin fragmentul “Nu,Domnu nostru nu ne-a învățat niciodată din pricină că se temea de cei mari ” autorul arată că dascălul era devotat meseriei pe care o făcea cu pasiune și pricepere, era corect și cinstit, un bun organizator, iar în acel col ți șor de țară el făcea ceea ce considera că era mai bine pentru școală și pentru elevii săi. Iubea copiii, pentru că era un adevărat părinte: „Îi era drag să ne învețe și parcă eram copiii lui .” Bun dascăl, domnul Trandafir avea și alte calități: „Era foarte gospodăros și-i plăcea să facă fiecare lucru cu rînduială”.El vroia ca și elevii săi să fie la fel.

41

Domnul Trandafir îi învață pe copii să-și respecte și să își iubească neamul și țara,îi învață să creadă în trecutul și vrednicia poporului român,i-a învățat lucruri care au încol țit mai tîrziu, ca niște semințe bune.Le dădea învățătura sufletească: „ Cînd ne învăța cum să spunem poeziile eroice, vorbea tare și înălța în sus brațul drept. ” Dascălul a reușit să le stîrnească interesul copiiilor pentru învățătură și citit, muzică și pentru adevăratele valori, mai tîrziu ei ajungînd să iubească aceste lucruri: „Cînd trebuia cîteodată, sîmbăta dupăamiază, să ne cetească din poveștile lui Creangă, ne privea întîi blînd, cu un zîmbet liniștit, ținînd cartea la piept, în dreptul inimii – și în bănci se făcea o tăcere adîncă ”. Datorită bunătății lui și iubirii pe care o purtau pentru el , „...băieții învățau după purterile lor” și de teama de a nu-l dezamăgi pe preaiubitul lor dascăl. Între dascăl și copii s-a format o legătură sufletească, acesta devenind părintele si confidentul copiilor, iar copiii au ajuns să țină la el mai mult decît la oricine. Într-un timps-a zvonit că are să-l mute pe domnul Trandafir în altă comună peste Siret, atunci băieții s-au strîns într-o seară la școală, unii plîngeau, alții se sfătuiau, și, într-un tîrziu, sau hotărît să meargă cu el, fiind dispuși să renunțe la familiile lor pentru el, dar nu, el nu s-a dus nicăieri, a rămas acolo, pe pămînt unde a muncit și a fost înmormîntat.El dovedește dragoste față de copii prin faptul că nu a plecat și a rămas împreună cu ei, în acea odaie, unde le” era cald vara și frig iarna”. Le era băie ților ca și un adevărat părinte, împărțea perele din curtea școlii, împreună cu „fiii sai”. Sadoveanu, supranumit „Ceahlăul prozei româneşti”, face portretul de neuitat al învăţătorului său pe care îl zugrăveşte ca pe un dascăl – apostol, care i-a semănat în suflet „atâta credinţă şi atâta foc”. Dascălul este semănătorul care are datoria sfântă să pună în sufletele copiilor „credinţă şi foc”, acele lucruri durabile ce le vor fi sprijin de-a lungul întregii lor vieţi.

42

CONCLUZII Literatura ocupă un rol important de modelare nu numai a personalităţii, ci şi a gândirii şi a exprimării, determinând elevul să participe la viaţa eroilor astfel încât, cu ajutorul imaginilor, sentimentelor, modelelor descoperite, să îşi exprime stările de conştiinţă şi să îşi însuşească anumite trăsături pe care le analizează în paralel cu cele ale personajului ales drept model. Prin intermediul literaturii, nivelul productiv al gândirii critice se activează în momentul în care elevul identifică în textele literare acele persoane-eroi, dominaţi de factorii precum timpul, spaţiul, categoriile sociale, curentele literare. Pe parcursul analizei literare, profesorul trebuie să implice pe elev la îndelungate observaţii, dezbateri şi confruntări ca, în cele din urmă, mesajul transmis să devină şi operaţionabil. Mesajele interpretate necesită să fie explicate în funcţie de situaţiile socio-pedagogice pentru a se menţine un echilibru între conţinut şi imaginea redată de către acesta. Astfel, elevul va deveni pregătit în detrimentul cerinţelor şi aspiraţiilor societăţii şi va putea raţionaliza atât fundamentele sociale şi psihilogice, în urma cărora îşi va putea delibera deprinderile pe care le-a acumulat în urma educaţiei ce l-a format. În ceea ce priveşte studiul literar pe baza metodelor abordate în prezent, educaţia intelectuală poate ridica o diversitate de întrebări care privesc nu numai achiziţionarea pură de noţiuni sau concepte teoretice, ci şi nuanţarea rafinată a lecturării care îndrumă spre o multitudine de expozeuri creatoare de imaginaţie. În acest context, elevul va trebui să mediteze asupra propriilor întrebări, evaluate cu ajutorul profesorului: „Ce rol are în viaţa mea studierea limbii şi literaturii române?’’; „Cum îmi voi putea cultiva sensibilitatea culturală în funcţie de valorile literaturii române?’’; „Cum îmi pot sădi cunoştinţele morale şi idealurile de viaţă prin prisma personajelor din operele literare prezente în manualele şcolare?’’; „Sunt oare textele şi informaţiile care fac trimitere la realităţi în conformitate şi potrivite vârstei mele?’’; „Sunt prezentate personaje cu care aş putea să mă identific?’’; „Au caracter educativ temele prezente în textele literare, precum familia, şcoala, munca sau timpul liber?’’ etc. În funcţie de aceste întrebări, principiile de predare abordate vor întreprinde un rol esenţial în gradarea şi personalizarea atât a conţinuturilor operelor literare, cât şi a 43

personajelor prezentate. Deoarece, prin modelele culturale prezentate, literatura influeneţează mintea copilului, mai ales dacă acesta abordează un tip de literatură superficial, ce îl pune în imposibilitatea de a-şi exterioriza exerciţiul spiritual. Aşadar, acumularea cunoştinţelor pe baza informaţiilor receptate din lecturare va trebui dirijată spre pregătirea pentru viaţa cotidiană, între reguli şi principii. Joseph Baldwin afirmă că „scopul educaţiei nu constă în a-i învăţa pe elevi să-şi cunoască manualele şi să se servească de ele, ci în a-i învăţa să se cunoască pe ei înşişi şi să dea o bună întrebuinţare facultăţilor lor”. Prin prisma modelelor prezente în textele literare, elevul îşi va putea dobândi anumite concepţii care vor conduce la descoperirea treptată a propriei personalităţi, însuşindu-şi calităţile sau defectele descoperite prin desfăşurarea acţiunilor relatate. Calitatea idealului de viaţă al elevului depinde chiar şi de potenţialul moral şi etic al personajului pe care acesta îl studiază. Astfel, prin strategii şi metode specifice gândirii critice, elevul poate diferenţia aspectele pozitive de cele negative şi să descopere ce rol pot avea în propria sa dezvoltare personală. Analizînd operele prozatorilor: Ion Druţă, Mihail Sadoveanu și Aureliu Busuioc nu se deosebesc esenţial de creatorii rurali care concep nu atât eroi, cât un specimen uman ce nu configurează structuri psihologice, ci o ontologie vagă a spiritului. Numai că, la Ion Druță, este resimţită mai dramaticinvazia civilizaţiei, a tot ce periclitează şi anihilează frumuseţea şi sfinţenia naturii. Romanele și povestirileautorilor s-au bucurat de un succes internaţional, au ca protagoniști tineri intelectuali, evidențiind trasaturile actiunile, viața rurală a învățătorului. Domnu’ Trandafir, Radu Negrescu, Viorica Mircevna, Horia Holban, Janet ș.a , dornici să modernizeze viaţa într-un sat basarabean, îndrăgostiți, învinși de rezistenţa la schimbare a mediului rural, unii din ei ca Radu Negrescu renunţă, până la urmă, la rolul de erou civilizator şi revine la condiţia de intelectual de oraş. Aşadar, la final, elevul îşi va putea manifesta dorinţa de a se comporta în viaţa de zi cu zi în spiritul personajelor-model oferite de acei eroi pozitivi ai romanului.Pentru că omul, în general, nu deprinde de la naştere conştiinţa de sine şi mediul ce îl înconjoară, 44

elevul îşi pune în funcţiune capacităţile psihice sub influenţa adulţilor şi a modului de învăţare, de a intra în contact cu informaţii care le sesizează în mod treptat, pe parcursul creşterii şi maturizării sale fizice şi psihice. De aceea, aprecierile morale sub forma criticii asupra personajelor literare trebuie să aibă un conţinut informaţional cât mai apropiat de obiectivitate, respectând cât de mult cu putinţă adevărul sau calea spre adevăr. Astfel, se va trece la o subtilă metamorfoză pedagogică, unde activitatea de învăţare se transformă în activitate de cercetare, respectiv de la studiu la acţiune, la creaţie, iar de aici la autoinstruire şi la autoeducaţie. Aceste trepte vor transforma adevărul în convingere şi trăire, care vor conduce spre atitudinea şi comportarea umană. În unele cazuri, prin intermediul prezentării morale ale personajului, anumite trăsături evidenţiate atât de modul său de gândire cât şi cel comportamental, îi poate oferi elevului un contact nu cu realitatea însăşi, ci cu un model special, prelucrat, devenind, în cele din urmă, o realitate „artificială”, alta decât cea care o întâlneşte în viaţă. Problemele sociale abordate în textele literare conduc spre o cunoaştere activă a realităţii, prin formarea şi orientarea concepţiilor despre societate, mărind forţa educativă, cu atât mai mult în şcoală, unde anumite particularităţi psihice îi determină sensibilitatea. Aşadar, o educaţie completă înseamnă lectură, prin care se dezvoltă stimulii căutării, reflexiei şi voinţei, imaginaţiei şi memoriei, gândirii, simţirii şi trăirii.

CUVINTE CHEIE: Cadru didactic, competențe, aptitudini, personaj literar, tipul profesorului, instruire, educație, model literar.

45

BIBLIOGRAFIE 1. Cucoş, Constatin, Pedagogie şi axiologie, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1995. 2. Macovei, Elena, 1997, Pedagogie, EDP, Bucureşti 3. Fănuș Băileșteanu, Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu, Craiova, 2001 4. Secrieru, Mihaela, 2008, Didactica limbii române, Editura Studis, Iaşi 5.Ion Druță ,scrieri.Volumul3. Clopotnița.Chișinău HYPERION 1990 , p.364 6.Aureliu Busuioc .Singur în fața dragostei.Editura CARTEA MOLDOVEI.Chișinău 2008, p.13 7. Dumitru Micu, Sensul etic al operei lui Sadoveanu, 1955 8

.Dicționar de personaje literare,pentru elevii cl.5-12/Ana Revencu.-Ch.:”Prag-3”

SRL,2009.-272p. 9.Revista Învățătorului Modern.Revistă științifico- metodică.Februarie2013 10.Sorin Cristea, Dicționar de pedagogie.Grupul Editorial Litera Interna țional.Chi șinăuBucurești 2000 p.54 11. Ion Vlad, Cărțile lui Mihail Sadoveanu, Cluj, 1981 12.Vasile Gh. Cojocaru. Calitatea în educație .Chi șinău 2007,p.23 13.Ion Iachim.Receptarea și crearea operelor epice în școală.Editura EPIGRAF.Chișinău 2001,p.64 14.Savin Bratu, Mihail Sadoveanu, o biografie a operei, București, 1963 15.Marcela Peniș . Antologie de texte literare .ARAMIS,p.112 16.Revistă de lingvistică și știință literară, nr.5-6,2008, p.6 17.Mihail Sadoveanu . De la Wikipedia, enciclopedia liberă .Caracteristici. 18.Cartier popular .Ion Druță ,Clopotnița .Roman ,Ediția a V-a, p. 17 19.Biblioteca Publică “ Liviu Rebreanu “.Aureliu Busuioc,Bibliografie. Chișinău 2010, p.6-7 20. Pompiliu Marcea, Lumea operei lui Mihail Sadoveanu, București, 1976 21. Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Iași, 2007 22. Mariana Badea - Personaje literare pentru elevi, editura Profesional Consulting, Bucureşti, 2003 46

47