Suport Curs Antropologie Culturală Europeană [PDF]

Zitiervorschau

Antropologie culturală europeană -Note de curs-

Curs 1

asist. univ.dr . Enache TUSA

Antropologia culturală în contextul ştiinţelor sociale Disciplină relativ tânără, existenţa antropologiei culturale ca şi câmp particular de cunoaştere nu depăşeşte cu mult un secol. Putem localiza temporal apariţia disciplinei spre sfârşitul secolului XIX, iar în ceea ce priveşte recunoaşterea ei în România, acest lucru s-a petrecut doar în urmă cu câteva decenii, şi în mod semnificativ doar după 1990. Face parte dintre ştiinţele sociale, nu însă într-un mod lipsit de ambiguitate: titulatura ei trimite la înrudiri dintre cele mai diverse: antropologie socială, sociologie, etnografie, studii culturale (vom lămuri toate aceste înrudiri). După 1990, ca şi în cazul altor domenii, în România s-a încercat "recuperarea" acestei discipline, ceea ce trimite la recuperarea textelor fundamentale, a metodologiilor de practicare a ei, a diferitelor curente şi tradiţii de gândire care s-au dezvoltat în interiorul disciplinei. "Recuperarea"amintită trimite în primul rând la o perspectivă istorică. Şi în cadrul acestui curs vom proceda istoric, urmărind evoluţia diverselor curente în spaţiile ştiinţifice europene şi americane, cu deosebire în cel englez, nord-american şi francez. Comparând cele trei spaţii ştiinţifice, apare o primă dificultate ce ţine de terminologie. În Statele Unite antropologia culturală este parte dintr-un ansamblu de discipline antropologice mai vast care include antropologia culturală alături de arheologie, antropologie lingvistică, antropologie fizică şi antropologie aplicată. Să le considerăm pe fiecare: Arheologia: a). Include in primul rând varianta clasică pe care o cunoaştem şi noi, şi care presupune combinarea izvoarelor de arhivă cu cele materiale, provenite din excavări deosebirea faţă de arheologia istorică ţine în primul rând de "adâncimea" trecutului pe care-l are în vedere, în cazul arheologiei antropologice vizându-se cu predilecţie trecutul recent. b). Arheologia industrială ce vizează întreprinderile de acest tip, specifice diferitelor perioade: sisteme de irigaţii, tehnologii de construcţie etc. c). Arheologia protecţionistă, ce vizează 1

evaluarea factorilor de mediu care alterează situsurile istorice sau preistorice: de la peşteri până la oraşe medievale. Antropologia fizică presupune: a). Primatologia, sau studiul vieţii şi biologiei primatelor (maimuţe în special); b). Paleontologia umană sau identificarea şi studierea fosilelor umane sau pre-umane; c). Antropologia legală sau ramura care investighează victimele crimelor şi accidentelor şi care stabileşte paternitatea umană prin intermediul analizelor genetice şi, în fine, d). genetica populaţiilor, care studiază diferenţele ereditare în cadrul populaţiei umane. Antropologia lingvistică. Şi acest domeniu este constituit din mai multe subramuri: a). Lingvistica istorică: reconstituie originile limbajului şi a diferitelor familii de limbi; b). Lingvistica descriptivă este cea care studiază gramatica şi sintaxa diferitelor limbi şi c). Sociolingvistica, care studiază utilizarea limbajului în comportamentul comunicativ al vieţii cotidiene. Antropologia culturală este la rândul ei alcătuită din următoarele subramuri: a). Etnografia, sau studiul culturilor si societatilor contemporane; b). Antropologia medicală ce studiază factorii biologici şi culturali în relaţie cu starea de sănătate, boală şi vindecare; c). O scurtă paranteză în legătură cu folosirea termenului de "cultură" în loc de cel de "societate": în antropologie este o problemă de accent, antropologii preferând să circumscrie grupurile umane ca societăţi sau, mai adesea, datorită cercetării unor grupuri mici precis circumscrise spaţial, ca microsocietăţi care împărtăşesc o cultură relativ omogen distribuită şi uniform interiorizată. Termenii de "cultură" şi "societate" sunt utilizaţi, prin urmare, în foarte multe cazuri ca sinonimi. Disciplina sau ştiinţa numită antropologie îşi trage numele de la doi termeni greci şi anume: antropos – om logos – cuvânt. Dincolo de această accepţiune strict etimologica se înţelege azi o sumă de discuţii ori de direcţii de cercetare a problematicii umane. Tot mai frecvent, antropologia este privită ca ştiinţă a umanităţii. Domeniul său de interes este tot ce se referă la fiinţele umane. Scopul său este acela de a oferi o imagine cât mai completă şi sistematică asupra comunităţii. Datorită domeniului său de studiu foarte larg avut in vedere şi de alte ştiinţe sociale în timp s-au conturat mai multe perspective de abordare a antropologiei:

2

1.

perspectiva biologică – studiază omul şi creaţia sa ca parte a lumii biologice.

Antropologia biologică sau fizică este prin urmare parte a ştiinţelor naturii. 2.

perspectiva sociologică – defineşte antropologia ca ştiinţă socială alături de

sociologie, economie, politologie, psihologie socială. Pe această filieră s-a diferenţiat antropologia culturală. 3.

perspectiva dintre ştiinţele socio-umane – a condus la individulizarea

antropologiei filozofice al cărui studiu ar fi natura şi esenţa umană. În definirea antropologiei culturale există cel puţin două accepţiuni : 1.

o accepţiune ontologică – pune în sarcina antropologului cultural în principal

studiul naturii umane, identificarea acelor constante şi esenţe generale umane comune întregii umanităţi. Viziunea ontologică priveşte fiinţa umană în tripla ei calitate de fiinţă biologică, socială şi culturală.(omul – rezultatul unei evoluţii biologice). Omul s-a deprins treptat, a depăşit existenţa pur biologică, stabilind relaţii între ei de cooperare. Oamenii şi-au creat instituţii, au constituit societatea umană, au deprins în timp capacităţi şi obişnuinţe care constituie cultura care stă în mare măsură la baza comportamentului şi acţiunilor umane. Omul ca fiinţă biologică, socială şi culturală îşi duce existenţa ca parte componentă a unui ecosistem. 2.

accepţiune epistemologică – are în vedere diversificarea cercetărilor efectuate

de-a lungul vremii şi constituirea unor ramuri specializate ale antropologiei culturale, a diferitelor şcoli antropologice. Din această perspectivă epistemologică, antropologia culturală ar avea rolul unei prezentări în rezumat a marilor probleme ridicate de principalele ramuri ale antropologiei (un fel de sinteză cu caracter introductiv pentru cei doritori să se iniţieze în domeniul vast al antropologiei ). Principalele ramuri ale antropologiei sunt privite metafizic ca un copac al cărui ramuri se constituie în disciplinele sale particulare. În determinarea principalelor ramuri ale antropologiei culturale s-au utilizat trei căi : a)

o prima cale identifică trei nivele : 1.antropologia culturală înţeleasă ca o

antropologie generală din care se desprind la nivelul al doilea antropologia fizică

sau

biologică şi antropologia socio-culturală.. Termenul de antropologie socială este preferat în mediul academic britanic iar cel de antropologie culturală de cel american. Antropologia culturală se structurează la nivelul 3 în arheologie, antropologie lingvistică şi etnologie. b)

a doua cale foloseşte tot trei nivele : 1.se situează tot antropologia generală din

care se desprinde la nivelul 2 arheologia, antropologia fizică sau biologică, antropologia

3

lingvistică şi antropologia culturală propriu-zisă. Din al treilea nivel se desprind etnologia şi etnografia. a treia cale foloseşte două nivele : 1.se situează antropologia culturală generală ; la nivelul 2 antropologia fizică sau biologică, arheologia, antropologia lingvistică, antropologia culturală în sens restrâns şi antropologia aplicată. Epuizând această clasificare, precizez că în cursul de faţă abordarea care primează este cea a tradiţiei anglo-saxone care asumă că: •

Antropologia culturală sau socială vizează studiul grupurilor sociale prin prisma tradiţiilor şi instituţiilor lor culturale înţelese ca forme de acţiune umană implicate în procesul de reproducere socială a vieţii.

•

"Cultura" unei populaţii reprezintă ansamblul ideilor, concepţiilor, credinţelor, ritualurilor, instituţiilor etc. care este istoric şi contextual determinat, şi care este deopotrivă transmis de la o generaţie la alta şi recreat de către fiecare generaţie în parte.

•

Termenul de "antropologie" acoperă atât o perspectivă de interogare a grupurilor sociale sau culturale cât şi rezultatele acesteia (ex: expresia "studii de antropologie"). Practica sau procesul de cercetare efectivă poartă numele de "etnografie", care în această tradiţie se confundă şi cu metoda de cercetare [metoda etnografică, cercetare etnografică, uneori textul final este şi acesta numit "etnografie"]. În plus, în antropologia americană, după cum s-a văzut în clasificarea anterioară, etnografia mai este înţeleasă ca fiind una dintre ramurile antropologiei culturale.

•

Cercetarea culturilor presupune, ca principiu orientativ, principiul relativismului cultural. Diferitele culturi, sub acest imperativ, sunt văzute ca tot atâtea modalităţi distincte de înţelegere a lumii. Nu putem nici să le ierarhizăm nici să o reducem pe una la alta. Umanitatea apare în acelaşi timp ca plurală şi unică: toate fenomenele culturale sunt inteligibile. Vocaţia universalistă a antropologiei e oarecum paradoxală: aceasta încearcă să înţeleagă toate formele de societate existente sau trecute, într-un neclintit respect faţă de relativismul cultural.

4

1.

Antropologia culturală propriu-zisă – în definirea căreia s-au conturat cel

puţin trei puncte de vedere : a)

M.Howard – priveşte antropologia culturală ca pe o antropologie socio-umană

al cărui obiect de studiu ar fi viaţa societăţii. Dacă antropologii fizici îşi concentrează studiul pe baza biologiei, antrpologia culturală vizează cu precădere studiul moştenirii culturale, a umanităţii transmisă prin experienţa societăţii şi culturii decât prin gene. b)

William Haviland – conform lui, antropologia culturală are ca principală

sarcină studiul comportamentului uman ce are la bază cultura standard (deseori inconştiente, pe baza cărora funcţionează societatea ). c)

Conrad Philip Koltak – pune în sarcina antropologiei culturale studiul societăţii

şi a culturii pentru a putea descrie şi exemplifica similarităţile şi diferenţele sociale şi culturale.

Curs2

5

Astăzi antropologii sunt tot mai mult de acord că antropologia culturală propriu-zisă are două ramuri : etnografia și etnologia. Etnografia – este disciplina care se ocupă cu studiul societăţii şi culturii tradiţionale despre care adună date prin cercetarea de teren efectuată în zona unor culturi particulare. Etnologia – reprezintă nivelul superior de cercetare pe baza examinării şi cerectării datelor oferite de etnografie, încearcă să identifice şi să exploateze diferenţele şi similarităţile culturale. Ex. : Adesea etnologii nu se rezumă la datele oferite de etnografi şi le folosesc şi pe cele preluate de la arheologie sau lingvistică. 2.

Antropologia arheologică sau arheologia : cercetarea rămăşiţelor materiale

conservate în pământ pe care le descrie şi le interpretează prin ele ajungând la diferitele aspecte presupuse de existenţa umană de-a lungul timpului istoric. 3.

Ecologia umană sau culturală : studiază ecosistemele formate cu participarea

omului. Paleoecologia este specializată în studiul ecosistemelor din trecut. 4.

Antropologia lingvistică studiază variaţia limbajului în timp şi spaţiu şi are mai

multe ramuri : -

lingvistico-descriptivă sau lingvistico istorică :

● Relaţia antropologiei culturale cu ştiinţele socio-umane : O relaţie privilegiată are cu sociologia între ele existând însă şi importante diferenţe. Într-o primă fază, sociologii au pus accentul pe societatea independentă, în vreme ce antropologii au căutat societatea neindustrializată, mai ales cele fără scriere sau iliterate. Dacă pentru sociologi metodele statistice sunt preponderente, antropologii au pus accent pe cercetările pe teren de tip calitativ mai ales pe baza observaţiilor participative. Ambele discipline au la un moment dat al evoluţiei lor tendinţa totalitară şi a situat deasupra celorlalte ştiinţe. Azi, între reprezentanţii celor două ştiinţe există un important dialog interdisciplinar împrumutând una alteia instrumentarul şi metodele de cercetare sau cerectarea aspectelor noi : antropologia implicată în studiul societăţii industriale, sociologia studiază segmente ale societăţii fără scriere. Sociologii se deplasează mai mult în teren iar antropologii au descoperit avantajul metodelor statistice. În relaţia cu psihologia trebuie remarcat faptul că majoritatea psihologilor studiază propriile societăţi în vreme ce antropologia studiază în mod tradiţional alte societăţi. 6

Antropologia oferă psihologilor date despre alte culturi.. O mare deschidere spre antropologie dovedesc azi istoricii mai ales în interpretarea datelor oferite de documentele istorice relative la diferitele societăţi revolute şi a istoriei imaginilor. Sub ochii noştrii istoria este pe cale să devină o istorie antropologică sau o antropologie istorică. Din punct de vedere istoric, obiectul antropologiei culturale s-a constituit în jurul studiului societăţilor "primitive" sau a societăţilor "fără istorie" ori limbă scrisă care din epoca marilor descoperiri geografice încoace au fost opuse într-un fel sau altul societăţilor "civilizate", fie că era vorba de diferite civilizaţii antice sau premoderne, fie în raport cu civilizaţia modernă occidentală. Acestea din urmă erau alocate istoriei, având o semnificaţie particulară în Weltanschauung-ul occidental, şi fiind parte din teoretizările asupra istoriei din filozofia şi istoria moderne. În raport cu acestea, societăţile "primitive" au fost privite ca populaţii nesemnificative pentru "istoria cu sens", ca alteritatea absolută, ori ca ultim reper pe scara civilizării. În acest sens populaţiile primitive au fost aduse în atenţie fie ca elemente de contrast pentru umanitatea civilizată fie ca ideal romantic al omului neatins de neajunsurile civilizaţiei (începând cu J.J.Rousseau). Deabia în secolul XIX, şi ca urmare a colonialismului, interesul pentru aceste populaţii nu mai este unul diletant, întâmplător şi adesea anecdotic ci devine unul sistematic, ştiinţific. Interesul pentru studiul societăţii se divide ca urmarea acestei viziuni dualiste, sociologia tratând societăţile complexe (sau moderne) în timp ce antropologia se va ocupa de societăţile tradiţionale. Începând cu sfârşitul secolului XIX, interesul pentru populaţiile aşa-zis primitive s-a concentrat în câteva arii, între care cele mai dens populate de antropologi au fost cu precădere insulele din sudul Oceanului Pacific, Australia, insulele Indoneziei, Africa Centrală, Vestul Braziliei şi estul Canadei. Care este însă obiectul antropologiei culturale astăzi, într-un moment in care cultura tradiţională este pe cale de dispariţie în cele mai multe părţi ale lumii, iar de populaţii fără istorie sau "primitive" e din ce în ce mai greu să discutăm? Fără îndoială că, în condiţiile globalizării, este greu să mai vorbim de culturi izolate şi autosuficiente care îşi perpetuează nealterate tradiţiile, obiceiurile şi instituţiile. În aceste condiţii, obiectul antropologiei culturale, aşa cum a fost el definit în perioada de formare şi în cea clasică, devine inoperant pentru definirea disciplinei. O dată cu ieşirea din izolare a populaţiilor "exotice", dar şi ca urmare a unor procese politice cu o semnificaţie aparte pentru destinul antropologiei, în special sfârşitul colonialismului şi formarea ultimelor state naţionale, antropologii şi-au reevaluat opţiunile. Putem spune că, într-un anumit sens, sfârşitul perioadei clasice la care ei au contribuit chiar fără voia lor - a însemnat pentru antropologi deopotrivă un impas şi o ieşire fecundă. Impasul provenea, evident, din disoluţia obiectului tradiţional (fapt valabil şi pentru etnografi şi folclorişti). Partea bună a lucrurilor s-a arătat 7

însă o dată cu observaţia că perspectiva folosită de către antropologi aceea de a considera culturile în particularismul lor

împreună cu metoda specifică antropologiei

cercetarea

etnografică constituie un ansamblu de investigaţie ştiinţifică care poate fi utilizat cu succes oriunde alteritatea se face vizibilă. Prin considerarea alterităţii definită în termeni culturali, ca fundament al interogaţiei de tip antropologic, antropologia contemporană asigură o continuitate cu antropologia clasică. În cele mai multe privinţe, însă, antropologia contemporană este o disciplină nouă: definirea alterităţii nu mai este atât de univocă ca şi în cazul "culturilor exotice". Sensurile conferite alterităţii devin mai difuze, şi nu se mai referă doar la populaţii ne-occidentale, ci trimit la alteritatea regîndită chiar în sânul societăţii proprii cercetătorului. Interesul de cercetare de tip antropologic cunoaşte prin urmare un proces de reevaluare: prezintă un interes de cunoaştere de tip antropologic oricare dintre grupurile sociale a cărei definire în termeni de alteritate este fecundă pentru înţelegerea mecanismelor sociale prin care acesta se reproduce ca grup. Ca urmare, antropologia de azi intră puternic pe vechiul teren al sociologiei, de aceea câteva delimitări se impun. Delimitarea antropologiei culturale faţă de sociologie •

Chiar dacă nu este cel mai important factor, revendicarea de la două tradiţii diferite de cunoaştere trebuie amintită: dacă sociologii consideră între figurile intelectuale proeminente care au întemeiat disciplina gânditori precum Auguste Comte, Emile Durkheim, Karl Marx, Max Weber, antropologii se revendică de la Montesquieu, Edward Tylor, Henry Morgan, etc. Această revendicare trimite, desigur, şi la un orizont conceptual şi problematic relativ specific, care este însuşit de către cei care devin cercetători într-una dintre cele două discipline, şi care este ulterior reprodus prin citări, referinţe, bibliografii, etc.

•

Un al doilea factor, şi poate cel mai important, este metodologia utilizată de cele două discipline: spre deosebire de sociologie, care cel mai adesea preferă utilizarea metodelor cantitative, prin care se reuşeşte evaluarea statistică a unor populaţii întinse, antropologia se defineşte în mod esenţial prin practica cercetării de teren. Metoda sa principală

metoda etnografică, prin care se realizează descrieri şi interpretări

minuţioase pe seama observaţiei nemijlocite în teren este o metodă calitativă prin care antropologii speră să poată evalua deopotrivă aspecte ce ţin de viaţa comunitară ca întreg şi aspecte de ţin de individ şi de felul în care acesta interiorizează normele comunităţii în viaţa sa de zi cu zi. Dacă sociologia, cel puţin într-o variantă "standard", 8

urmăreşte regularităţi tipologice (indivizi depersonalizaţi), antropologia culturală este interesată de raportul dintre cultură şi personalitate în sensul urmăririi unor cazuri individuale cu istoria lor personală, cu traseul lor de viaţă, cu trăirile lor de natură psihologică a anumitor evenimente comunitare ce dau seama de coduri culturale precise ce ghidează comportamentul. •

Antropologia practicată în societatea proprie tinde să se orienteze către acele grupuri, de obicei marginale, care sunt greu de investigat prin ancheta sau sondajul de tip sociologic: grupuri marginale din punct de vedere comportamental, economic, etnic: bande sau ganguri urbane, minorităţi sociale de tipul homeless, homosexuali, drogaţi, secte religioase, grupuri ce practică activităţi semilegale, de tipul economiei subterane sau ascunse, minorităţi etnice defavorizate (rromi/ţigani)etc. (Trebuie amintit totuşi că acestă direcţie a fost practicată în SUA în sociologie ca "sociologie a devianţei", de membri Şcolii din Chicago).

•

Antropologia subliniază programatic caracterul "străin", "îndepărtat", al grupurilor pe care le cercetează, şi urmăreşte să aducă în "centrul socialului" reprezentări, concepţii, comportamente considerate de simţul comun ca "reziduale", deviante, atipice şi încearcă să facă acest lucru abordând aceste viziuni în mod simpatetic, din interior sau "din punctul de vedere" al grupurilor respective.

•

Genul scriiturii: Antropologia se distinge de asemenea prin tipul de text pe care cel mai adesea îl produce este vorba despre monografia etnografică, un gen care istoric vorbind a consacrat antropologia în raport cu celelalte ştiinţe sociale. În antropologie, monografia reprezintă un tip de textualizare, fundamentat pe experienţa de teren a cercetătorului, şi care presupune acoperirea integrală a aspectelor vieţii unei comunităţi. Ca gen ştiinţific se distinge prin permisivitate faţă de diferite mijloace stilistice şi retorice, îmbrăţişând atât genul narativ naraţiuni de viaţă, ale istoriei orale, descrieri şi reproduceri de texte folclorice cât şi variate forme ale genului ştiinţific, de genul eseului, tratatului, analiza de text, şamd.

•

O altă diferenţă faţa de sociologie ţine de raportul pe care cele două discipline îl întreţin cu teoria în practica ştiinţifică: în timp ce în sociologie se porneşte de la o problemă ştiinţifică, pentru care sociologul adună materialul de care are nevoie prin tehnici de genul chestionarului sau interviului ori prin apelul la statistici publice, şi interpretând aceste date doar pentru a clarifica sau a rezolva problema teoretică propusă, în antropologie se pleacă nu de la o problemă (practică sau teoretică), ci de la o situaţie [de viată], de care trebuie să dea seama în totalitate, ceea ce înseamnă sa o 9

înregistreze, să o clasifice, să o compare cu altele similare şi să o explice. În cercetarea de tip etnografic problemele teoretice apar mult după începerea cercetării... •

Sociologia alege subiectele după un proiect meliorist, fiind preocupată în special de survenirea modernităţii şi de problemele apărute o dată cu aceasta; antropologia urmează proiectul cartografierii culturale a lumii. Din această perspectivă demersurile celor două discipline au fost, până spre anii ´70 ai secolului trecut, mai degrabă opuse, sociologia evaluând fenomenele ce survin cu modernizarea şi vizând ameliorarea acestora, în timp ce antropologia ţintea către lumea care s-a pierdut sau este pe cale să se piardă o dată cu modernizarea. (O separare nefericită: antropologia făcând o distincţie prea netă între Occident şi "restul lumii", în timp ce sociologia tindea să ignore ceea ce se găsea în afara societăţii moderne.)

•

În fine, munca antropologului presupune un efort individual şi privaţiuni legate de munca de teren cu care sociologii se întâlnesc mult mai rar.

•

Este la fel de adevărat însă că, recent, genurile se întrepătrund, astfel încât azi o cercetare sociologică întinsă nu se poate lipsi de colaborarea cu antropologii pentru obţinerea unor "studii de comunitate", la fel cum antropologii apelează uneori la sondaje şi metode cantitativ-statistice.

Curs3

10

Viziunea holistă în Antropologia Culturală Înţeleasă ca antropologie generală, Antropologia culturală are cum s-a putut constata o vocaţie atotcuprinzătoare holistă pretinzând pentru sine rolul unei discipline integratoare a tuturor disciplinelor socio-umane. Această caracteristică este asigurată de cercetătorii tuturor spaţiilor Terrei, cercetătorii tuturor aspectelor umane din prezent şi din trecut interesaţi pentru toate problemele naturii umane precum şi de multitudinea ramurilor sale care face indispensabil dialogul interdisciplinar.

Etape în evoluţia Antropologiei Culturale

Ca şi pentru majoritatea disciplinelor ştiinţifice şi rădăcinile Antropologiei Culturale trebuie căutate în Grecia. Herodot nu este doar părintele istoriei ci şi al etnografiei, geografiei sau al Antropologiei Culturale prin observaţiile sale asupra stilului de viaţă şi al mentalităţii popoarelor cu care el a venit în contact. Aristotel a beneficiat de campaniile elevului său Alexandru cel Mare primind astfel consecvent descrieri despre campaniile acestuia contra diferitelor state şi popoare, date despre modurile de viaţă, sistemele politice şi juridice, cultura popoarelor cucerite sau cu care armatele macedoniene au intrat în contact. Pe baza acestor informaţii, Aristotel i-a propus lui Alexandru proiectul de constituire a unui stat al lumii în care un rol important revenea asimilarea culturii ca mijloc de evitare a conflictelor sociale şi menţinerea ordinii. Evul Mediu n-a fost un mediu propice continuării unor astfel de preocupări pentru că nu omul şi umanitatea au stat mult timp în atenţia învăţaţilor ci „ordinea divină” şi „principiul divin”. Curentul numit „umanismul renaşterii” a pus în centrul atenţiei sale omul şi umanul. Este firesc ca din acel moment să existe din nou campaniile de desfăşurare pentru antropologie. Odată cu iluminismul, preocupările nu numai de teorie ci şi de practica socială, denominarea cu ajutorul raţiunii şi a mijloacelor de a ajunge la raţiune, omul revine mai plenar în centrul preocupărilor filosofilor John Locke (1632-1704) considerând că mintea umană la naştere nu este altceva decât un screen gol ce va fi umplut cu fenomene de aculturaţie (numită de antropologii culturali). Această idee îi permite să afirme că oamenii se nasc egali. Spiritul ştiinţific s-a dezvoltat mai mult în secolul XIX. Acestui spirit i-au aparţinut Saint Simon şi August 11

Comte care au pledat pentru crearea unei noi ştiinţe a omului care să aibă în vedere toate problemele pe care le presupune umanitatea. Cei doi au militat pentru o ştiinţă a omului pe care Comte a propus să fie numită fizică socială iar mai târziu sociologie. Tot acest secol XIX revenea asupra tezei despre condiţia omului la naştere insistând pe egalitatea lor. Acest „adevăr” având o mare influenţă asupra drumului parcurs de ştiinţele sociale inclusiv de Antropologia Culturală. Din această idee s-a născut teoria determinismului rasial ce susţine că diferenţele şi similarităţile culturale dintre populaţiile umane sunt variate, dependente ale factorilor rasiali. Explicaţiile rasiale au pus la bază ereditatea. Determinismul rasial are două subramuri: -

una care are la bază teoria monogenezei;

-

cealaltă are la bază teoria poligenezei.

Prima are ca sistem de referinţă Biblia ce acreditează întreaga umanitate cu un strămoş comun. Cei care au îmbrăţişat această idee au pornit de la premisa că Adam şi Eva au fost albi după imaginea lui Dumnezeu. O consideraţie opune altor tipuri răspunsul ca rezultatul unui proces de degenerare având la baza anumite schimburi ale mediului. Ex.: Johann Blumenbach. Jorge Leclerr. Poligeneza respinge autenticitatea relativă din geneză, atrubuită diferenţierilor rasiale unor acte de creaţie specială. Unii îl consideră pe Adam doar strămoş al evreilor, în vreme ce alte popoare antice (caldeeni, egiptenii, chinezii sau mexicanii) au strămoşi preadamiţi. Ambele teorii lasă posibilitatea existenţei unei rase inferioare şi de aici posibilitatea preocupării explicaţiei sclaviei: Voltaire consideră statutul societăţii inferioare a negrilor şi ca rezultat al inferiorităţii inteligenţei lor. După cel de-al doilea război mondial ştiinţele sociale au cunoscut în SUA o dezvoltare cu totul semnificativă, fiecare identificându-şi obiectul său. Cultura a rămas monopolul antropologiei; mai mult, conceptul utilizat în antropologie şi într-o ramură a sociologiei a fost văzut chiar ca un soi de piatră de temelia a ştiinţelor sociale. Doi dintre marii antropologi ai momentului (Kluckhohn şi Kroeber) opinau în 1952 că ideea culturii, în sensul tehnic-antropologic e o noţiune cheie în gândirea contemporană americană. În ce priveşte antropologia, cultura era comparată cu gravitaţia ca obiect de cercetare în fizică sau cu evoluţia în biologie. Lucrurile arată însă foarte diferit azi. Antropologii se găsesc în poziţia incomodă după care fără a mai considera cultura ca un soi de piatră de temelie a disciplinei, se consideră încă specialişti în studiul culturii, cu toate că nu mai sunt demult singurii experţi în domeniul culturii. Problema acută apare atunci când atenţia asupra culturii se deplasează de la ceva ce trebuie descris, interogat sau poate explicat, la ceva care explică la rândul ei. Sigur, cultura explică anumite lucruri, însă oferă doar o explicaţie parţială a felului 12

particular în care oamenii se comportă, gândesc sau îşi modifică gândirea şi comportamentul. Alte elemente explicative, între care forţele politice şi economice, instituţiile sociale, procese biologice şi psihice nu pot fi date la o parte sau ceea ce antropologii practică adesea interpretate la rândul lor în termenii culturii. Problema este că totuși cultura poate deveni atunci când i se alocă forţă explicativă o redutabilă fantomă utilizată în câmpul politic. Cultura poate fi utilizată atât pentru a clama libertatea cât şi pentru a justifica opresiunea. Cultura a jucat un rol important în obţinerea libertăţilor de grup/identitare în SUA; în Africa de Sud însă, cultura a funcţionat ca instrument pentru menţinerea politicii de apartheid; ceea ce s-a susţinut acolo după război, când teoriile rasiste erau de nesusţinut, a fost că nu rasa îi desparte pe albi de negri ci cultura. Argumentul era următorul: dacă cultura asigură integrarea socială, o alterare a culturii celor de culoare ar însemna destabilizarea întregii ordini a ţării. În prelungirea acestui argument s-a folosit sloganul "dezvoltării separate" - ceea ce însemna că segregarea ar reprezenta cea mai bună soluţie pentru Africa de Sud; doar astfel s-ar prezerva "diferenţa culturală". [Avem aici un bun exemplu despre felul în care implicarea culturii ca singur element explicativ pune în umbră alte instanţe, cum ar fi instituţiile sociale, care traversează graniţele culturale. În antropologia culturală se asumă ca principiu metodologic identitatea inconfundabilă a culturilor (faptul că ele reprezintă unităţi independente, între care pot fi stabilite diferenţe semnificative) si relativismul cultural (culturile stau toate la acelaşi "palier"; au aceeaşi "demnitate", nu se ierarhizează). Fiecare cultură trebuie analizată în propriul ei context, şi nu prin concepte integratoare de genul "umanităţii ca întreg" sau a "evoluţiei umanităţii".

Sensuri generale ale "culturii" Să inventariem câteva sensuri ale termenului: •

O primă accepţiune este cea care se referă la identitatea colectivă. Aceasta este o concepţie care ne pune în faţa ochilor tabloul unei lumi în care culturile stau alături una faţă de cealaltă, fiecare grup valorizând-o pe a sa. Cultura înlocuieşte în acest caz societatea.

•

O altă concepţie despre cultură este cea care a fost promovată de Iluminism şi care s-a difuzat în societatea liberal-democratică: este vorba despre cultura ca civilizaţie sau ca "establishment" [cultura dominantă]. Est acea variantă pusă azi în discuţie de campionii multiculturalismului din America, care o denunţă ca opresivă, celebrând în 13

schimb diversitatea şi afirmând cultura marginalului, a minorităţilor, a dizidenţilor, a colonizaţilor. •

Un alt sens este cel care ne este cel mai familiar [în România], şi anume cel al culturii ca şi realizare spirituală sau artistică exemplară, "înaltă". Ca atare însă, aceasta nu este văzută doar ca realizare individuală, ci este capitalizată ca "bun al naţiunii", element de patrimoniu şi i se conferă un caracter solemn, dacă nu sacru. Cel mai adesea acest sens al culturii este alocat exclusiv culturii elitelor, fiind şi un criteriu sau un reper pentru catalogarea a ceea ce nu este cultură, a ceea ce e considerat kitsch sau "subcultură". E un sens restrictiv care monopolizează utilizarea termenului de cultură doar în raport cu excepţionalul cultural. Între criticii "culturii elitelor" se remarcă Bourdieu care o denunţă ca obiectivare a diferenţei de statut şi mijloc pragmatic prin care diferenţele de clasă se reproduc.

•

Cultura de masse (pop culture) este o altă variantă, care până nu demult (mai precis, până la valorizarea ei de către postmodernism) a fost analizată în special de curente de stânga (Şcoala de la Frankfurt) ca mijloc de anesteziere, anihilare, alienare a individului din societatea de consum un produs al capitalismului târziu.

Problematica "culturii" a fost percepută mult timp prin raportul acesteia cu o altă noţiune comprehensivă: cea de "civilizaţie". Pe scena europeană această opoziţie a luat culoare naţională, fiind percepută ca opoziţie între Germania, sau "spiritul" acesteia, şi Franţa. Civilizaţia ar fi ceea ce au conturat francezii prin Iluminism şi Revoluţie, ceea ce trimite la uzul raţiunii, ştiinţei, progresului contra a ceea ce este tradiţie, prejudecată, credinţe şi practici ale obişnuinţei nereflectate, subiective. Cultura, în schimb, valorizată de germani ca Bildung, e cultivare ce ţine de sensul originar agrar, a ceea ce este cel mai propriu naţiei: subiectivitatea, obiceiurile, tradiţiile. Înţelepciunea subiectivă, intuitivă şi fundamentată pe experienţa de viaţă (individuală şi comunitară) este în acest sens mai de valoare decât obiectivitatea ştiinţifică. Cultura ar fi astfel naturală, organică în timp ce perspectivă

din această

civilizaţia ar fi materialistă, cosmopolită; aceasta dezrădăcinează, corupe,

degradează, exprimă artificialul.

Recunoaştem în această opoziţie o alta mai adâncă, cea dintre universalism şi etnocentrism pe de-o parte stă progresul umanităţii, valorile raţionale ce pot fi împărtăşite în principiu de toţi oamenii, iar pe de altă parte avem destinul particular al unei naţiuni. Această opoziţie a avut 14

diferite interpretări politice şi religioase, cea mai semnificativă fiind cea de opoziţie între universalismul catolic şi subiectivismul protestant. Primul război mondial a fost de asemenea interpretat

ca

ciocnire

între

civilizaţia

franceză

şi

cultura

germană.

Problema relaţiei dintre civilizaţie şi cultură (Germania Franţa) a cunoscut un destin aparte după publicarea de către - Charles Darwin a două cărţi care au influenţat masiv ştiinţele sociale la începutul lor, este vorba despre "Originea speciilor" şi "Descendenţa omului". Tezele enunţate aici au răspuns ambelor tabere, atât celei a universalităţii omului, prin teza originii comune, cât şi celei a diferenţei culturale, prin teza supravieţuirii rasei celei mai puternice. Unele rase, în interpretarea evoluţionistă, ar fi mai evoluate decât altele şi mai bine echipate în adaptarea la mediu. Haeckel, în Germania, este cel care va trage primul consecinţele teoriei lui Darwin, acreditând ideea că diferenţele culturale sunt expresia diferenţelor rasiale. Sugestia este dusă mai departe conturându-se ideea coincidenţei dintre rasă, cultură, limbă şi naţionalitate. Se conturează astfel viziunea biologistă, organicistă asupra statului care a făcut o impresionantă carieră în Germania, fiind perpetuată până la cel de-al doilea război mondial viziune aflată în opoziţie faţă de cea centrată pe cetăţenie (adusă pe scena istoriei moderne de Revoluţia Franceză) cât şi faţă de cea anterioară, bazată pe ordinea divin-naturală şi pe privilegii. Tot în Germania însă a apărut şi un curent opus, promovat de Virchow Rudolf (fostul profesor a lui Haeckel) şi a lui Adolf Bastian. Aceştia propun o accepţiune a culturii opusă biologicului, susţinând că asemenea raselor şi culturile sunt hibride, constituindu-se prin împrumuturi diverse, având origini diverse şi fiind într-o schimbare continuă. Acest curent susţinea că fiinţele umane sunt identice în mentalitate, dincolo de particularităţile culturale care se datorează mediului local şi a contactelor diferite. Împrumutul cultural (difuzionism) este considerat ca fiind mecanismul principal al schimbării culturale, împrumut care este întâmplător şi a cărui contingenţă pune sub semnul întrebării ideea unor legi generale ce ar guverna istoria umanităţii.

Mai multe curente vor influenţa semnificativ antropologia americană prin Franz Boas, elev al lui Bastian şi vor reprezenta alternativa faţă de evoluţionismul local, reprezentat de Lewis Henry Mogan. Prin Franz Boas disputa evoluţionism-difuzonism va fi decisiv câştigată în 15

antropologia americană în favoarea difuzionismului şi va marca atât destinul antropologiei americane cât şi perspectiva mai generală, publică, în problema raportului dintre rasă şi cultură. Principalele teze ale lui Boas sunt următoarele: •

cultura este ceea ce ne defineşte ca oameni, nu biologia (sau ereditatea)

•

devenim cea ce suntem prin faptul că ne dezvoltăm într-un mediu cultural particular, nu ne "naştem" cu o predeterminare culturală

•

rasa, ca şi sexul şi vârsta, sunt constructe culturale, iar nu condiţii naturale în sine

Consecinţa cea mai evidenţă este una general umanistă: ne putem transforma întotdeauna în bine, nu suntem prizonierii unei culturi care ne determină strict, în sens biologic. Fiecare cultură reprezintă o umanitate în sine. Boas promovează relativismul cultural: societăţile trebuie comparate într-o perspectivă orizontală şi nu într-una ierarhizantă: primitivii ne spun ceva despre prezentul nostru nu despre trecut. Margaret Mead, una dintre studentele lui Boas, a folosit teza in mod exemplar, realizând o critică a societăţii occidentale din

perspectiva

culturilor

primitive,

văzute

ca

umanităţi

alternative.

Cu toate acesta, în SUA, mai precis la un anumit nivel popular, un tip de identitate rasăcultură a rămas până azi în uz. Se consideră că este corect (politic) să vorbeşti de diferenţă culturală şi nu de diferenţă rasială, însă ceea ce se are cu adevărat în vedere este delimitarea după culoarea pielii. În sociologie există chiar un curent care apără ipoteza unei "culturi a sărăciei",identificată cu o cultură a ghetoului. Vom urmări în continuare evoluţia conceptului de cultură în antropologie. Prima definiţie semnificativă a culturii în antropologia modernă este dată de antropologul britanic Edward Burnett Taylor în 1871. El defineşte cultura ca un "întreg complex care include cunoştinţe, credinţe, artă, drept, morale, obiceiuri şi orice alte capacităţi şi comportamente pe care omul şi le însuşeşte ca membru al societăţii". După cum semnalează Kroeber şi Kluckohn nici o definiţie semnificativă nu s-a mai produs în următorii treizeci şi doi de ani. Care sunt minusurile acestei definiţii? Cel mai important este caracterul de conglomerat al definiţiei: aceasta reuneşte o seamă de elemente disparate care nu au coeziune. E. Taylor afirmă că acestea formează un întreg, însă ideea lui despre întreg nu este decât o listă de trăsături, care pot fi doar inventariate dar nu analizate ca întreg. În plus, nu se face nici o distincţie între cultură şi organizare socială ceea ce trimite la o viziune după care tot ceea ce ţine de "capacităţi şi comportamente" poate fi redus la cultură. Încercarea de a particulariza mai precis conceptul de cultură s-a derulat ulterior prin disputa în legătură cu rolul pe care îl joacă aceasta. S-a afirmat că cultura reprezintă o formă de 16

adaptare la mediul natural (determinism ecologic). Între apărătorii ideii s-a remarcat Marcel Mauss într-un studiu devenit reper despre variaţia comportamentală a eschimoşilor în funcţie de constrângerile sezoniere (legătura socială este puternică iarna şi se estompează pe timpul verii...). Bronislaw Malinowski duce ideea determinismului sau a utilitarismului şi mai departe afirmând că cultura survine ca urmare a nevoii de satisfacere a nevoilor dictate de fiziologie sau ca emanaţie a mediului natural. Cultura reprezintă răspunsul uman la nevoile şi aptitudinile naturale de origine biologică. "...Este limpede, scrie Malinowski, că satisfacerea nevoilor elementare sau organice ale omului şi ale rasei constituie ansamblul minim de condiţii la care este supusă orice cultură. Problemele ridicate de nevoia de hrănire, de nevoia de reproducere şi de nevoia sanitară trebuie rezolvate. Şi sunt, prin crearea unui mediu nou, secundar sau artificial. Acest mediu, care nu este altul decât cultura însăşi, trebuie să fie reprodus fă încetare, întreţinut şi guvernat." O limitare a definiţiei la acest determinism este însă condamnată: nu am putea explica infinita varietate de culturi folosind un număr atât de mic de principii explicative (mediu + utilitate). Antropologul britanic Alfred Radcliffe-Brown va concepe mai târziu cultura ca o "formă a vieţii sociale", înţelegând prin aceasta atât procesul individual prin care un individ dobândeşte cunoştinţe, îndemânări, idei, credinţe, gusturi, sentimente cât şi tradiţia culturală, cuvântul tradiţie fiind înţeles în sensul lui literal, de "transmitere", "lăsare ca moştenire". Noutatea adusă de Radcliffe-Brown este sublinierea caracterului dobândit al culturii, ca şi aspectul de "proces" al acesteia, plus dialectica din procesul de însuşire-reproducere a culturii care trece prin individ, dar nu se opreşte la el. Curentul antropologic cultură-şi-personalitate defineşte cultura în termeni psihologici: cultura este "harta întinsă a personalităţii". În această variantă se analizează procesul de reproducere a culturii prin schema stimul ? răspuns ? stimul : fiecare individ totalizează moştenirea culturală prin educaţie, iar culturilor le sunt caracteristice anumite personalităţi culturale, fundamentate pe personalităţi modale sau de bază. Ruth Benedict va construi tipologii culturale pe modelul personalităţilor modale, delimitând între culturi "dionisiace" şi "deviante". Dilemele interpretării culturii în termeni psihologici sunt însă major, fiind neclară relaţia dintre cultura interiorizată de către indivizi şi "cultura dominantă, autentică, majoritară, medie",etc. Pentru Claude Lévi-Strauss cultura este "realitatea a cărei existenţă este inerenţă condiţiei umane"; ea este "atributul distinctiv" al acesteia, o caracteristică universală, "cultura" opunându-se în acest sens "naturii". Faptul cultural originar, pe care se întemeiază celelalte este prohibiţia incestului. În problema culturii, crede Lévi-Strauss, antropologia ridică următoarea problemă: dacă unitatea condiţiei umane se descompune într-o pluralitate de culturi, în ce constau diferenţele dintre aceste culturi? 17

Definiţia operaţională dată de Lévi-Strauss este următoarea: "numim cultură orice ansamblu etnografic care, din punctul de vedere al anchetei, prezintă, în raport cu altele, deosebiri semnificative". Termenul de "cultură" este folosit pentru a defini un ansamblu de diferenţe semnificative, a căror limite se suprapun cu aproximaţie. Prin această definiţie se propune o nouă perspectivă asupra relativismului cultural: nu există nici o definiţie posibilă (generală, exhaustivă şi lipsită de ambiguitate) a culturii care să permită explicarea, cu toată rigoarea a existenţei unui număr finit de culturi distincte unele de altele. Identificarea unor culturi nu ne autorizează să le reificăm existenţa, ceea ce înseamnă că: 1. culturile sunt în acelaşi timp şi sub diverse aspecte

asemănătoaare şi diferite (caracteristicile utilizate pentru realizarea

comparaţiei nu variază toate în acelaşi timp şi în acelaşi grad); 2. identificarea diferenţelor şi asemănărilor este un rezultat al analizei, iar nu un dat, condiţiile determinării şi comparaţiei fiind determinate de scara aleasă pentru studiu. Consecinţa este următoarea: nu putem ierarhiza culturile, pentru că ele nu sunt entităţi închise şi perfect stabile. Putem identifica doar dominante culturale, continuităţi şi discontinuităţi culturale, fluxuri culturale. Nici o cultură nu este izolată şi dinamica culturală nu este rezultatul unor dezvoltări endogene, ci a unei permanente interacţiuni a culturilor. În acelaşi timp, fiecare cultură are strategii de a se prezenta ca particulară, unică, diferită.

Curs 4 Determinismul rasial nu este un apanaj american. În UK acest curent este reprezentat de Robert Knox de profesie chirurg la Edinburgh (Scoţia). El susţine că rasa este totul, literatura, ştiinţa depinzând de rasă. În anii 60 ai secolului XIX în Marea Britanie s-a pus semnul egalităţii între antropologie şi determinismul rasial, în Germania Gustav Klemm a scris în 1843 o istorie a culturii omenirii în 10 volume bazându-se pe diviziunea umanităţii în rase active şi rase pasive. Şi în Franţa avem numele contelui Jean Gabineau susţinând că fiecare grup rasial are propriile calităţi şi propriul destin. În ordine cronologică un alt curent important în istoria Antropolgiei Culturale este cel referitor la evoluţia socială considerând că evoluţia este un progres al formei de viaţă, al formei societăţii şi culturii de la simplu la complex. Ideile lui Spencer se regăsesc în operele a doi dintre clasicii Antropologiei Culturale: Lewis Henry Morgan şi Edward Taylor.

18

Lewis Henry Morgan (1818-1881) priveşte în lucrarea sa de referinţă „Ancient Society” istoria omenii ca fiind constituită din trei stadii: sălbaticie, barbarie şi civilizaţie. Pe baza unor inovaţii tehnologice el distinge 7 perioade: 1.

starea de jos a sălbăticiei bazate pe cules

2.

starea de mijloc a sălbăticiei bazaze pe pescuit şi inventarea focului

3.

starea de sus a sălbăticiei marcată de inventarea arcului şi a săgeţii

4.

starea de jos a barbariei motivată de învăţarea olăritului

5.

starea mijloc a barbariei motivată de cultivarea plantelor, domesticirea

animalelor, irigaţii, arhitectura cărămizii şi a pietrei 6.

starea de sus a barbariei motivată de tehnologia turnării fierului

7.

civilizaţia reprezentată de inventarea alfabetului fonetic.

Spre deosebire de teoria lui Marx materialistă prin excelenţă, teoria lui Morgan este una ateistă. După el inteligenţa umană se datorează inteligenţei supreme care este dată de cel care a pus lumea în mişcare. Morgan a adus importante contribuţii şi la studiul familiei şi a sistemului de rudenie, la studiul organizării societăţii şi politicii. Eduard Taylor n-a avut studii universitare şi cu toate acestea a ocupat catedra de Antropologie Culturală la o universitate britanică (Oxford). El a fost puţin influenţat de evoluţia lui Darwin. Taylor a ilustrat evoluţia în domeniul religiei în lucrarea sa „Cultura primitivă” publicată în 1971 şi care s-a vrut a fi o replică la o lucrare publicată cu un an înainte intitulată

„Originile civilizaţiei” aparţinând lui John Lubback în care individul

identifică 7 stadii în evoluţia credinţei religioase: 1.

ateismul (absenţa oricărei idei definitorii despre existenţa divinităţii)

2.

fetişismul (omul presupune că poate forţa divinitatea să se conformeze

dorinţelor lui) 3.

totemismul (obiectele naţionale, locurile, pietrele, animalele sunt obiecte de

veneraţie) 4.

şamanismul (zeităţile superioare sunt mult mai puternice decât omul şi

decât natura divinităţii; sălaşul lor este îndeplinit de om şi accesibilitatea doar unor iniţiaţi numiţi şamani) 5.

idolatrismul sau antropomorfismul (zeităţile sunt parte a naturii omului şi

deosebit de puternice; ele sunt reprezentate prin imagini şi idoli) 6.

divinitatea ca autor nu doar ca parte a naturii. Divinitatea este o forţă

supranaturală reală. 19

7.

asocierea dintre relaţie şi morală. F. Lubback a suţinut ideea ca popoarelor

primitive le lipseşte relaţia, fapt combătut de Taylor. Evoluţia conceptului de animism: Considerat a fi definiţia minimă a religiei, animismul există peste tot unde există credinţă în suflet, demoni, stafii, zei etc. Toate aceste credinţe converg spre credinţa în suflet uman, ce poate fi găsită în orice cult. Taylor considera că animismul există în forme diferite a căror tendinţă de evoluţie este spre monoteism. El a introdus ideea germ.de cultură în spaţiile culturale anglo-saxone. Confruntând acest concept cu Antropologia cuprinde nu doar cultura elitelor civilizaţiei ci toate îndemânările învăţate, modurile de comunicare şi credinţele ce au generat un fel particular de viaţă şi care reprezintă obiectul adevărat al antropologiei. El consideră că toate populaţiile sunt egale în capacităţile lor de civilizare dar recunoaşte că unele culturi au progresat mai mult decât altele. Taylor a fost poate de-a lungul veacului personalitatea cu cea mai mare greutate în antropologie.

Curs 5 La cumpăna dintre secolele XIX – XX

20

O serie de împrejurări istorice au favorizat conturarea profesiei de antropolog. Mai întâi acesta s-a datorat unui efect secundar al colonialismului. Puterile colonialiste au ţinut să fie cât mai bine informate cu privire la populaţiile aflate în stăpânirea lor pentru utilizarea cât mai eficientă şi fără conflicte. Dezvoltarea antropologică a fost corelată în organizaţia muzeistică. Legăturile acestei discipline cu muzeele au fost benefice pentru parcursul ei ulterior şi a rămas foarte strâns până în zilele noastre. În al treilea rând, profesia de antropolog cultural pătrunde acum şi în viaţa universităţilor mai ales la nivelul deceniilor II şi III şi secolul XX, mai întâi în SUA şi Marea Britanie, apoi în ţările Commonwealth-ului şi estul Europei. Secolul XX cunoaşte mai multe momente importante în dezvoltarea antropologiei culturale. Un asemenea moment al antropologiei secolului XX este cel al particularismului istoric, al cărui reprezentant a fost Franz Boas (1858-1942), s-a născut în Germania fiind de origine evreu. A plecat în SUA unde a dominat antropologia americană până în anii celui deal doilea război mondial.. Se afirmă despre el că a fost cel care a făcut din antropologia culturală o ştiinţă, a făcut şi mari eforturi pentru instituţionalizarea universitară a acestei discipline. În plan metodologic a criticat metoda comparativă utilizată de către evoluţionişti considerând că evoluţia unilaterală a fost un model inadecvat pentru cunoaşterea diversităţii culturii umane. Progresul, afirmă Boas, nu urmează întotdeauna unidirecţionat, adică de la simplu la complex; după el culturile specifice trebuie cercetate în contextul lor istoric particular, respingând orice formă de determinism. Pentru el era importantă munca de teren şi culegerea datelor, punând mare preţ pe acumularea continuă a faptelor, doar pe o asemenea bază acceptând descoperirea unor eventuale uniformităţi sau chiar legi. O asemenea poziţie metodologică şi teoretică impusă de personalitatea puternică a lui Boas, a însemnat deschiderea unor noi orizonturi pentru antropologia culturală. De la el antropologia nu mai este privită ca şi o schemă a unei teorii atotcuprinzătoare, în măsură să ofere răspnsuri tuturor întrebărilor legate de cultură; cultura devenea de acum un domeniu imens de cercetare, deschis unei mari armate de antropologi culturali. Poziţia sa a fost taxată ca fiind antisienticista. Meritul particularismului istoric ca şi curent este în principal acela de a fi constatat că cultura nu poate fi forţată să intre în haina strâmtă a unei teorii, nu poate fi redusă la formele ei matematice sau chimice. Acest curent a trasat antropologului sarcini mai modeste, acela de a studia fiecare fenomen în parte, atâta cât este posibil în distribuţia sa geografică, în dezvoltarea sa istorică şi în relaţiile sale cu alte realităţi asemănătoare. Boas are marele merit de a fi pregătiti o prelată de mare forţă. Structuralismul şi funcţionalismul britanic este un alt curent important în evoluţia antropologiei secolului XX şi se leagă de numele lui Alfred 21

Redcliff Brown (1881-1955) acela care a transpus în antropologie idei preluate de la sociologul francez Emil Durkheim. Raddcliffe Brown a efectuat cercetări pe problematica relaţiilor de familie, de rudenie. A fost însă şi un excelent teoretician. Este considerat unul din cei mai mari antropologi culturali ai spaţiului britanic. L-a criticat pe Boas, dar şi teoria difuzionistă de pe poziţii structuralist funcţionale. Plecând de la ideile lui Durkheim, după care structura socială este identică cu solidaritatea socială, Reddcliff Brown a apelat la funcţionarea părţilor ei, fără de care existenţa structurii nu este posibilă. El a privit societatea ca pe un organism, ca pe un tot integral, a cărui existenţă depinde de funcţionarea părţilor constitutive, de aceea el a pus în sarcina cercetării obiceiurilor şi credinţelor relevarea omului modului în care funcţionează în sensul menţinerii sistemului. El a revalorizat două concepte de bază ale antropologiei, cel de sincronism şi diacronism. Sincronismul reprezintă perspectiva teoretică ce nu ia în calcul elementele importante, cu alte cuvinte este neinteresată de istorie, pe când diacronismul consideră timpul ca fiind o componentă foarte importantă atât în plan sincronic cât şi din perspectivă diacronă. După el regulile sincronismului aparţin şi decurg din cele diacrone.

Curs6 Structuralismului şi funcţionalismului britanic i se încadrează Kaspar, Bronislaw, Malinovski (1884 - 1942) născut în Polonia, după care a studiat în Germania şi la Londra. A 22

predat la Londra şi în SUA şi e considerat unul din fondatorii antropologiei culturale ştiinţifice. E unul din cei care au fundamentat ştiinţific metoda observaţiei participative. Între el şi Reddcliff este o deosebire majoră. Dacă cel din urmă a pus accent pe explicaţia culturii, pe subordonarea funcţionării diferitelor elemente ale culturii unor structuri sociale şi culturale (sistemul social), Malinovski a acordat atenţie deosebită funcţiilor diferitelor manifestări ale culturii din perspectiva satisfacerii unor nevoi biologice şi psihologice ale oamenilor. A considerat că organismul social şi cultural trebuie să satisfacă 7 nevoi de bază şi anume: 1. Nevoia de nutriţie căreia societatea îi răspunde prin ceea ce el numeşte carnisariat. 2. Nevoia de reproducţie căreia îî corespunde căsătoria şi famillia. 3.

Nevoia de confort a trupului căruia îi corespunde problematica

domiciliului şi a îmbrăcăminţii. 4. Nevoia de siguranţă căreia îi corespunde mijloacele de protecţie şi apărare 5. Nevoia de relaxare căreia îi corespunde sistemele de joacă, de odihnă şi de mişcare. 6. Nevoia de creştere materializată în mijloace de calificare şi de ucenicie: mijloace de iniţiere în societatea tradiţională. 7. Nevoia de mişcare, activităţi şi sisteme de comunicaţie. Teoretizând în continuare, Marinovski a distins 3 nivele de nevoi pe care toate culturile sunt chemate să le asimileze: 1.

Asigurarea nevoilor biologice: alimentele.

2.

Asigurarea nevoilor instrumentale: nevoia de lege, educaţia.

3.

Satisfacerea nevoilor integrative: religia, arta.

Un alt curent important al antropologiei culturale este: Difuzionismul – a apărut ca o reacţie critică la evoluţionism, atât în America cât şi în Europa. Se trage din cuvântul difuziune (un fapt cultural major, in domeniul tehnic vorbim de invenţie şi de difuziune). Invenţie = apariţia unui mijloc tehnic. Difuziunea = momentul în care această invenţie devine element de folosinţă generală.. Antropologii difuzionişti americani au plasat la baza cercetărilor lor conceptul de arie culturală inţeleasă ca o unitate geografică relativ mică cu caracter de unicitate bazată pe contiguitatea (vecinătatea restrânsă), distibuirii elementelor culturale. În Europa, acelaşi 23

curent a făcut apel la conceptul de kulturkraize (cercuri culturale) definite ca fiind complexe de trăsături care şi-au pierdut unitatea geografică iniţiată şi care sunt dispersate pe spaţii restrânse. În ambele cazuri e posibilă elaborarea unor hărţi etnografice ce pun în legătură aspectele culturale cu cele geografice. Metoda are marele neajuns de a nu contribui la înţelegerea diferenţierilor şi a similarităţilor culturale şi mai mult riscă să conducă la un determinism geografic reducţionist. Difuzioniştii au stabilit că fiecare arie culturală are un centru de la care s-au difuzat concentric ansamble de trăsături. Au stabilit o lege conform căreia trăsăturile antropologice tind să se difuzeze în toate direcţiile în funcţie de care se poate stabili vârsta ariei, vârsta relativă a trăsăturilor culturale prin distribuţia sa geografică în raport cu centrul. Periferia ariei păstrează mai bine elemente mai vechi (fenomenul de periferizare). În ceea ce priveşte critica făcută evoluţionismului de către difuzionişti, s-a spus că acesta este unilateral, în sensul că identifică stadii de evoluţii ca nişte secvenţe fixe, fiecare cultură trebuind să parcurgă fiecare dintre stadii. Tot difuzioniştii au făcut o netă deosebire între împrumutul cultural şi invenţia pe baza căreia au negat dogmatic că invenţii similare făcute în culturi diferite să poată explica similarităţile culturilor existente pe planetă. Le-au explicat exclusiv prin difuziune. La rândul său difuzionismul a fost criticat în legatură cu sterilitatea conceptului de arie culturală, în explicaţia similarităţilor si a diferenţelor culturale. Difuzionismul a avut adepţi în Marea Britanie, în Germania. În Marea Britanie amintim pe William Rivers, apoi pe Grafton Smith, pe William Perry în Germania: Frederich Ratzel cel care a pus bazele antropo-geografiei. Structuralismul francez , se remarcă în mare măsură din studiile lui Marcel Mauss (1872-1959). Cel care a făcut studii de filosofie la Paris şi Bordeaux fără a-şi susţine referate şi fără a avea cariere universitare. A avut norocul de a fi nepotul lui Emile Durkheim. Cea mai importantă lucrare a sa este Eseul despre dar (1925), în care el distinge obligaţia de a da, a primi şi a înapoia. Ca expresii ale principiului reciprocităţii de care depind relaţiile de solidaritate dintre indivizi şi grup, în societăţile arhaice există o intensă ciculaţie, un schimb de femei, copii, de bunuri, ranguri, talismane. Ele se făceau în cadrul unor festivităţi şi contribuia la întărirea sociabilităţii la anumite nivele. Refuzul de a primi darul cuiva, sau de a răspunde cu unul peste măsură, înseamnă o rupere a solidarităţii, o veritabilă declaraţie de război. Cel mai mare antropolog francez a fost Claude Levi-Strauss. S-a născut în 1908 la Bruxelles, a studiat la Sorbona, a fost profesor universitar în Franţa şi Brazilia, a făcut

24

cercetări între anii 1935-1939 în Amazonia şi în Mato Grosso. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt : „ Antropologie structurală ” „ Structuri elementare ale parentăţii ” „ Gândirea sălbatică ” Una din preocupările sale majore a fost cercetarea relaţiilor de rudenie, unde s-a străduit să dezvolte structura elementelor (invariabilelel, universaliile ale rudeniei şi modul cum operează acestea în mintea oamenilor, fără ca ei să fie conştienţi de acest fapt). A susţinut în scrierile sale că în antropologia culturală, raporturile de rudenie au o importanţă primordială. Rudenia fiind reprezentată nu doar ca fenomen unic ci şi cultural. Levi-Strausse este un cercetător bun al miturilor, al modului în care operează în mintea oamenilor. Curs 7 În SUA, în istoriografia interbelică, studiul fenomenelor culturale s-a îmbinat cu studiul vieţii mentale sau psihologice ale omului. Aceasta a dat motive unui funcţionalism particular având ca temă favorită cercetarea relaţiei dintre cultură şi personalitate. Această tendinţă s-a dezvoltat de la ideile lui Sigmund Freud cel care a realizat studiul individului din perspectiva culturii mediului său iniţial de socializare. Acest curent este reprezentat de Ruth Benedict şi Margaret Mead. Ruth Benedict (1887-1947) a ocupat după moartea lui Franz Boas funcţia de şef al catedrei de antropologie a universităţii Columbia si New York. Lucrarea care a consacrat-o „Paterns of culture” pune în centrul atenţiei sistemul său conceptul de configuraţie ce afirmă că în toate culturile există o tendinţă spre consistenţă în jurul unei teme psihologice familiare. Ea îşi descrie varietăţile culturale şi nu explicarea acestei varietăţi. Margaret Mead (1901-1978) consideră în cărţile sale a fi fundamentală relaţia dintre cultură şi personalitate. Ea a studiat mai ales condiţionarea personalităţii de cultură. Într-una din cărţile sale a comparat viaţa adolescentelor din Sanoa (insulă din Oceanul Pacific) cu cea a adolescentelor din SUA ajungând la concluzia că modelele comportării sexuale din Sanoa sunt mult mai puţin inhibatoare decât cele din civilizaţia occidentală. Modelele americane de comportament sexual sunt generate de stereotipii programelor de mijloc şi sunt puternic inhibatoare în vreme ce fetele din Sanoa trec de la pubertate la adolescenţă fără conflicte psihologice majore, cele din SUA sunt marcate de puternice frustrări. Cercetătoarea americană consideră că, din această perspectivă, fetele din Sanoa se constituie în personalităţi 25

normale iar cele din SUA în personalităţi patologice. Se pare că aceste constatări au stat la baza fundamentării ştiinţifice din anii 70 ai secolului 20 a: „revoluţiei sexuale” înfăptuite în SUA în această perioadă. Teoria sa, mai ales argumentele aduse au fost aspru criticate de alţi antropologi. Neoevolutismul reînvie prin George Peter Murdock. El susţine că în antropologia culturală conceptul de bază rămâne cel de evoluţie. Nu a acceptat însă orice tip de evoluţie ci doar pe cel de la nivelul familiei şi a relaţiilor de rudenie. El a devenit foarte cunscut mai ales prin elaborarea dosarelor ariilor si al relaţiilor umane. Începute în 1937 aceste relaţii au ajuns în 1967 să cuprindă descrierea unor elemente importante în nu mai puţin de 240 de culturi în 450.000 pagini. Dosarele au permis antropologiei să utilizeze statistica şi să calculeze coeficienţi de corelaţie pe baza acesteia, realizând un atlas etnografic al lumii, analiza datelor din dosare i-a permis să concluzioneze că există un numitor comun al culturilor dat unui fundament constituit din răspunsurile de adaptare la condiţiile existenţei umane. Acest numitor comun limitează posibilitatea dezvoltării culturale la un model universal aplicabil în câteva domenii precum limba, ceremonialul, arta, tehnologia etc. Aceluiaşi curent i se mai integrează Lesley White (1909-1975) care a legat evoluţia culturii de mărimea cantităţii de energie utilizată pe cap de locuitor într-un an pe care a numito legea de bază a evoluţiei. Prin această categorie se încadrează materialismului cult (de natură tehnico-economică). După părerea sa cultura trebuie privită ca un sistem socio-cultural constituit din 3 puncte: a)

o componentă tehnico-economică (mecanismele de exploatare a energiei şi de

punerea ei în serviciile oamenilor). b)

o componentă socială (canalizarea şi reglementarea comportării omului

legată direct de existenţă, infracţiune şi apărare). c)

ideologică (filosofiile şi artele ce exprimă experienţa tehnologică şi socială a

omului). White a constatat ideea că simbolul reprezintă unitatea de bază a întregii comportări umane şi a culturii. Aparţinând aceluiaşi materialism cultural, Julien Stuart a constatat spre deosebire de White că raportul dintre procesele de producţie şi habitat sunt condiţii materiale ale evoluţiei culturale. Materialismul său cultural se mai numeşte şi „ecologie culturală”. Este adeptul unei evoluţii multi lineare. În România, antropologia culturală nu a reuşit să se constituie încă întro disciplină universală de prim rang după exemplul universităţii americane. Studiile de 26

antropologie efectuate în România au rămas la nivelul studiilor de etnografie şi folclor (subdisciplinele antropologiei). Este relevant în această perspectivă mai ales bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc – carte în două volume şi coordonată de Adrian Fochi. Un caracter asemănător are şi mai recenta lucrare „Etnografia română contemporană”, un lexicon bibliografic ilustrat, dat lui Ioan Godea. Cultura – concept şi problematică Cum este şi firesc conceptul de cultură deţine un loc central în preocuparea antropologilor culturali. Spre deosebire de animal a cărui comportament se află sub impulsul biologicului, al instinctului, comportamentul uman este condiţionat cultural. Fără a absolutiza acest lucru antropologul afirmă că spre deosebire de animale omul este în principal liber în raport cu modelele de comportament înnăscute sau instinctive. Există şi în cazul omului mai ales în copilărie, înainte ca omul să fie supus socializării, unele acţiuni automate sau reflexe apoi omul are şi el anumite necesităţi fizice a cărei satisfacere depinde supravieţuirea (foamea, setea, viaţa sexuală). Dacă toţi oamenii simt nevoia de a se hrăni, maniera în care foamea este satisfăcută variază în funcţie de specificul culturii. Alimente prescrise şi consumate în unele societăţi pot fi interzise în alte societăţi. Raţiuni politice religioase determină indivizii sau grupurile umane să ţină regimuri alimentare foarte stricte. Elementele comportării care asigură supravieţuirea la ore sunt însuşite după naştere în mediul cult în care trăieşte, de aceea antropologii spun că destinul speciei umane se află sub imperiul culturii. Antropologii au făcut diferenţe între conceptul de cultură şi cel de societate. În ştiinţele socio-umane adeseori cei doi termeni se utilizează unul în locul celuilalt. Sociologii consideră că societatea cuprinde şi cultura în vreme ce antropologii culturali privesc societatea ca pe o parte a culturii. Sigur la rigoare cei doi termeni pot fi disociaţi dar cert este că o societate nu poate exista fără cultură după cum nici o cultură nu poate exista în afara societăţii. În definirea culturii de către antropologi există un sens tehnic disociat de sensul curent al conceptului. Antropologia culturală foloseşte termenul de cultură în sens tehnic diferit de sensul curent ce se referă mai ales la buna educaţie, morală, maniere de comportament, acest sens curent al termenului de cultură având un sens selectiv şi implică o judecată de valoare. Antropologii mai împart cultura materială şi cultura non-materială sau spirituală. Vis-a-vis de această clasificare antropologii situează pe două poziţii: 1.

cei care cred că antropologia trebuie să abordeze atât cultura materială cât şi

cultura non-materială. 27

2.

cei care reduc conceptul de cultură la cultura non-materială sau spirituală.

Cultura materială este alcătuită din toate obiectele fizice făcute de om → în engleză artefact ex.: un topor, vas, ….. Uneori sunt repartizate culturile materiale şi obiectele naturale utilizate de om sau care au o anumită semnificaţie pentru el fără a fi produse sau modificate de el. Alţi antropologi exclud cu totul obiectele materiale din definirea culturii şi mai departe din obiectul antropologiei culturale. Alţii includ cunoaşterea tehnică referitoare la perfecţionarea de către om a produselor materiale în conceptul de cultură dar nu şi produsele acţiunii lor. Ex.: act de cultură = meştelugul olăritului fără ca oala să aibă vreo importanţă culturală. Cultura non-materială sau spirituală se constituie din toate abilităţile umane din obiceiuri în norme, din credinţe, din valori, din aptitudini, limbi etc. şi care se transmit de la o generaţie la alta prin ceea ce numim tradiţie.

Curs8 O altă perspectivă dihotomică asupra culturii distinge: - cultura populară - cultura cultă 28

În principal antropologia culturală nu face distincţia dintre ele. În definiţia acestor două ramuri s-au cristalizat mai multe puncte de vedere: 1.

Cei care identifică cultura populară cu folclorul, definind-o ca o literatură

tradiţională în care se regăsesc viziuni asupra lumii, poveşti, credinţe, legende, cântece, proverbe, mituri, etc.; păstrate de-a lungul timpului de membrii comunităţii sau grupului. 2.

Cultura populară văzută ca o cultură a societăţii preindustriale.

3.

Cultura populară identificată ca o cultură comercială, de piaţă

4.

Cultura populară identificată ca o cultură claselor de jos

5.

Cultura populară identificată ca o cultură de masă.

În definiţia culturii s-a interpus şi relaţia sau conceptul de civilizaţie. Deseori conceptele de cult sau civil sunt privite ca unul sau acelaşi lucru. Termenul de civilizaţie a fost introdus de gânditorii francezi ai secolului al XVIII-lea pentru a-l opune celui de barbar. (şi lumea greco-romană avea propria conştiinţă reprezentativă - civilizaţie). Societăţile civilizate sunt privite ca fiind diferite de cele primitive, ele având ca elemente distinctive stabilitatea, modernitatea şi caracterul lectrizat. În Germania s-a făcut disocierea între kultur (termen german) şi civilisation (termen francez) sub influenţa romantismului, cultura a fost privită ca fiind depozitarea celor mai deosebite forţe umane. Realizările artistice, perfecţiunea individuală în vreme ce civilizaţia e privită ca un proces de dezvoltare materială, ca un drum spre societatea urbană. În istorie, termenul civilizaţie este folosit în mod obişnuit pentru a descrie un stadiu particular al devenirii societăţii.

După Samuel Huntington, termenul defineşte un grup uman cu înalte trăsături culturale şi mai ales cu un înalt nivel al identităţii culturale. După el există astăzi, în lume, următoarele civilizaţii: 29

- sinică - japoneză - indiană - islamică - occidentală (identificată ca o cultură definită de tradiția catolică) - ortodoxă - latino-americană - africană. Tot el arată că la nivelul faliilor ce marchează limitele acestor civilizaţii, există pericolul apariţiei unor ciocniri, chiar războaie. Spunând că ordinea mondială depinde de raporturile dintre civilizaţii. Este imposibil astăzi ori să dai ori să selectezi din numărul foarte mare o definiţie a culturii care să reziste criticilor. Totuşi cultura poate fi definită la modul cel mai general ca fiind modul de viaţă propriu al unor oameni într-un mediu înconjurător, creat de om şi format din produsele materiale şi nonmateriale transmise de la o generaţie la alta. Parţial această definiţie se regăseşte în definiţiile date de-a lungul vremii de mari antropologi culturali: Edward Taylor definea cultura ca fiind un întreg deosebit de complex care include: arta, tradiţiile, obiceiurile, alte capacităţi şi obişnuinţe acumulate ca membru al societăţii. Componentele culturii a)

componenta cognitivă cu trei subcomponente:

1.

cunoaşterea populară

2.

cunoaşterea ştiinţifică

3.

credinţele

1.

Cunoaşterea populară: (simţul comun)se compune dintr-un ansamblu de

explicaţii şi interpretări a unei varietăţi de fenomene de la cele ale naturii la acţiunea socială şi comportamentul individului într-o formă neelaborată, explicată şi interpretată de membrii unui grup. Este experienţa de zi cu zi a oamenilor în baza unor constatări empirice şi a unor credinţe tradiţionale, cunoaşterea primară. 2.

Cunoaşterea ştiinţifică: reprezintă un ansamblu de observaţii, teze şi teorii

despre natură, societate şi om, relativ obiective şi care pot fi verificate prin experimente. Stă la baza tehnologiei şi e utilizată pentru mediul înconjurător şi pentru rezolvarea problemelor sociale. Ea se exprimă printr-o mare varietate de ştiinţe.

30

3.

Credinţele: sunt idei subiective ce nu pot fi verificate, au un mare rol în

societăţile tradiţionale. b) Componenta normativă: cuprinde ansamblul de reguli referitoare la modul în care oamenii trebuie să acţioneze în anumite situaţii. Ele sunt căi de gândire, acţiune şi comportament cerută membrilor grupului în anumite situaţii specifice. Regulile sunt învăţate de oameni în procesele de inculturaţie. Cele pozitive sunt recompensate pentru cei ce le păstrează iar cele negative presupun pedepse pentru cei ce le violează. Regulile sau normele se împart în norme sociale tradiţionale, referitoare la modul de a se îmbrăca, de a vorbi, la folosirea unor anumite etichete. Nimeni nu ştie când s-au instituţionalizat aceste reguli dar respectarea lor este foarte strictă. Obieciurile propriu-zise, reguli ce nu pot fi violate iar cel ce le face este sancţionat.Unele violări sunt aproape de negândit şi tratate ca nişte tabuuri. Legile sunt coduri de comportament îndelung elaborate şi purtând girul unor instituţii nespecializate. Pentru actele nelegale normele prevăd pedepse fixe. Despre legi se ştie când şi de către cine au fost elaborate. Unele legi sunt obiceiuri tradiţionale formalizate. Valorile, normele unei societăţi inclusiv legile sunt o expresie a sistemului de valori alcătuit din idei împărtăşite social cu privire la ce e bine, drept şi frumos şi de dorit. Toate societăţile, epocile au sisteme de valori proprii. Valorile sunt importante şi prin faptul că ele dictează conţinutul normelor spirituale. În societăţile premoderne valorile spirituale religioase sunt mai importante decât cele materiale. Robin Williams, este autorul uneia din cele mai cunoscute grile de valori ale societăţii americane. El aşază pe loc de frunte performanţele şi succesul, activitatea şi munca, umanismul, eficienţa, progonatismul, progresul, confortul material, egalitatea, libertatea, conformitatea, ştiinţa, naţionalitatea şi patriotismul, democraţia, individualismul şi superioritatea rasială etnică. O anchetă efectuată în anul 1982, dă următorul clasament al valorilor americane: 1. a avea o viaţă bună în familie 2. a fi într-o stare fizică bună 3. a avea o imagine bună despre sine 4. fericirea şi satisfacţia personală 5. libertatea de a face ce vrei 6. a trăi corespunzător propriilor posibilităţi 7. a avea un loc de muncă interesant 8. a avea un sentiment al realizărilor 31

9. a urma voinţa lui Dumnezeu 10. a avea mulţi prieteni 11. a-i ajuta pe oamenii nevoiaşi 12. a munci pentru a îmbogăţi America 13. a avea o viaţă emoţionantă şi stimulantă 14. a urma strict un cod moral 15. a fi activ la Biserică 16. a avea casă frumoasă, maşină frumoasă şi alte bunuri 17. a avea un venit mare 18. a avea destul de mult timp liber 19. a fi recunoscut social.

Curs9 Componenta simbolică a culturii: Cultura este foarte importantă pentru antropologi încât cultura a fost definită chiar ca o sumă de simboluri. (!)(gestul însoţit de vorbă este un act de cultură) Semnul are o structură formată din semnificant şi semnificat. De pildă culoarea roşie a semaforului este un 32

semnificant iar pericolul pe care-l semnalează este semnificatul. Semnele sunt adesea împărţite în naturale şi convenţionale. Un alt termen legat de componenta simbolică a culturii este semnalul, căruia o s-au dat mai multe definiţii: Un semn comunicat de la un individ la altul. Un semn dat prin gesturi, lumină, etc., pentru a transmite o comană, o atenţionare. Ceva pentru care există un context pentru o acţiune. Simbolul este un sens sau un semnal ce reprezintă altceva decât propria lui substanţă fizică. Calitatea de simbol atribuită semnalului e rezultatul unui proces de simbolizare care atribuie semnificantului o informaţie, o stare sufletească, o judecată de valoare pe care o poartă în sine. Ex.: şarpele – simbol al ispitei malefice cercul – simbol al timpului fără început şi fără sfârşit flacăra – simbol al nemuririi negru – culoare de doliu. După Leslie White simbolul e cel care l-a transformat pe antropoid în om. Toate culturile au fost generate şi s-au perpetuat prin folosinţa simbolurilor. Întreaga componentă umană este independentă de folosinţa simbolurilor. Componenta umană în esenţă este de asemenea una simbolică. Pentru Leslie White simbolul poate fi definit ca un lucru a cărui valoare sau semnificaţie a fost atribuită lui de cei care l-au folosit sau care îl folosesc. Simbolul poate fi un obiect material, o culoare, sunet, miros, mişcarea unui obiect. Semnificaţia simbolului este conferită de grupurile care le folosesc. Simbolurile ambivalente sau cu semnificaţii multiple. Termenii şi relaţiile ce constituie componenta simbolică a culturii fac obiectul unei discipline particulare precum semiotica (teoria generală a semnelor) şi a simbolizării, sau semantica, o ramură a lingvisticii preocupată de studiul natural, structurii şi în special de dezvoltarea şi schimbul semnificaţiei cuvintelor. Hermeneutica – este ştiinţa interpretării textelor în care sunt inscrise simbolurile. Elementele structurii şi manifestării culturii: Cultura se prezintă ca o reţea de elemente cu trăsături specifice şi interraţionale cuprinse în ansambluri complexe. Un prim element este dat de trăsăturile culturii, unităţi de comportare învăţată. Cele mai multe dintre elemente sunt fapte esenţiale, „cărămizi” cu ajutorul cărora se constituie modelele complexe de comportare ale unor grupuri distincte de oameni. O trăsătură culturală poate fi un obiect, o tehnică, o credinţă (despre eficacicatea

33

informaţiilor agrare) sau o atitudine (convingerea că sapa este o unealtă mai eficace decât un băţ de plantat). Al doilea element se referă la complexul cultural (totalitatea trăsăturilor interraţioanale între ele conferite de statutul agrar al unei societăţi ori ale unui sistem magico-religios). Al treilea element se referă la ariile culturale (trăsăturile culturale omogene). Un alt element îl constituie extensiunile cele mai mari în care se regăsesc trăsăturile de bază, sunt culturile propriu-zise. Trăsăturile culturale sau complexele sunt părţi ale unui întreg Leslie White a sugerat că din raţiuni analitice o cultură poate fi privită din trei părţi: -

ideologia

-

tehnologia

-

realitatea societăţii

Fiecare dintre acestea pot fi privite ca subsisteme ale sitemului numite culturi. Sistemul ideologic se compune din idei, credinţe, elemente de cunoaştere a culturii, mitologiile şi teologiile, literaturile filozofice, legendele i se încadrează. Sistemul tehnologic este un obiect material împreună cu tehnicile de confecţionare şi de folosinţă ale acestora. Acestui subsistem tehnic îi aparţin unele necesiţăti obţinerii hranei, confecţionării îmbrăcăminţii, locuinţei, transportului sau petrecerii timpului liber. Subsistemul forţelor sociale încadrează suma modelelor aşteptate şi acceptate în relaţiile interpersonale, asocierii economice, politicii militare, religiei, relaţiilor de rudenie, etc. Rolul culturii: Samuel Huntington într-un articol publicat în 1993 afirma că după 1989, sursa fundamentală de conflict în această nouă lume nu va fi în primul rând ideologică sau în primul rând economică, marea diviziune între popoare şi sursa dominantă de conflict va fi cea culturală. Viitoarele războaie vor fi între naţiuni şi grupuri de civilizaţie diferite. Cultura şi identitatea culturală formează modele de coeziune, de dezintegrare şi conflict în perioada de după războiul rece. Politicile globale trebuie să se configureze de-a lungul faliilor de civilizaţie. Alţi gânditori acordă o mare importanţă valorilor şi normelor culturale în împărţirea ţărilor în două categorii: -

cele cu succes economic

-

cele incapabile de o asemenea performanţă 34

După 1989 s-au făcut proiecţii de extindere. Pornindu-se de la ipoteza lui Max Weber ce considera spiritul protestant răspunzător de dezvoltarea capitalistă a unor spaţii europene (regimurile din Spania şi Grecia mai dezvoltate decât cele catolice). L. Harrison a explicat sărărcia din America Latină în opoziţie cu realitatea Japoniei şi Coreei prin valorile culturii. Un alt cercetător considera dispreţul pentru comerţ şi industrie un fapt obişnuit, secole de-a rândul atât în Spania şi America Latină, un fost Prim-ministru al Singaporei a susţinut că valorile culturii asiatice au contribuit la dezvoltarea economică a regiunii. (era legat de confuncianism). Alţi analişti s-au dovedit sensibili la legăturile dintre factorii culturii şi sistemele politice. Antropologul Robert Putnam a realizat acest fenomen pentru Italia. A arătat vizavi de Italia că democraţia e pe departe dezvoltată. Instituţiile funcţionează acolo unde trebuie. Tradiţiile sunt precare în părţile de sud ale Italiei, fiind prezente şi tradiţiile clanurilor (mafiilor). Democraţie nu e ceva ce se poate pune ca o frână, ea fiind parte din viaţa socială a unei ţări, iar unei ţări îi trebuie secole, decenii ca să instituie democraţie.

Curs 10

35

Alte interpretari pun accentul pe rolul culturii asupra procesului de derulare a deciziilor. In fata unor acte de decizie, indivizii, electoratul, liderii politici, natiunile privesc problematica asupra caruia trebuie sa decida, in lumina fondului lor cultural. Din aceasta perspectiva cultura se poate constitui intr-un suport in intrelegerea reciproca dintre oamenii sai, ori dimpotriva intr-o bariera. In evul mediu, omul medieval european a fost adesea surclasat de cel apartinand culturii islamice si asta stim foarte bine, ca Europa care l-a dat pe Aristotel, l-a redescoperit rationalismul lui Aristotel prin intermediul gangitorilor arabi. Apoi universitatile au aprut si in Europa, dupa exemplul scolilor superioare arabe sin Spania sau alte zone. Deaceea luarea unor decizii actuale in legatura cu islamul, pe baza unor prejudecati, care sa nu tina seama de toate aspectele culturale, poate avea consecinte catastrofale. Acelasi prejudecati am marcat si marcam inca despre perceptia europeana asupra civilizatiei chineze; de ex Max Veber a sustinut ca insistenta confucianismului asupra supunerii fata de autoritatea parinteasca, fata de cea statala descurajeaza competitia, antiinovatie, inhiband succesul economic. Spre deosebire de el, azi sunt ganditori care spun ca : tocmai acele rele descoperite de max veber sunt calitatile care au reprezenat Japonia si proponeaza azi China. Prin continutul si functiile sale, cultura e partea decisiva, central a naturii omului si a lumii lui. In ceea ce priveste discutiile asupra rolul lui, s-au diferentiat 2 directii :

1. Teoria functionalista - analizeaza componenetele unei culturi in legatura cu functiile pe care le joaca in mentinerea ordinii naturale a intregului (societate, comunitate, grupa). Ea ne ajuta sa intelegemde ce o trasatura culturala particulara e prezenta intr-o societate si absenta in alta. Acesta teorie functionalista subliniind cum anumite elemente de cultura se potrivesc intre ele in cadrul unui tot la un moment dat, neglijeaza procedurile de schimbari sociale sau poate privi elementele schimbarii sale, drept disjunctii. 3. Teoria ecologica – multi antropologi din diverse generatii au incercat sa explice diversitatea culturii, analizand elementele structurale in contextul mediului inconjurator total, in care exista societate, sa le priveasca drept mijloace de adaptare a grupurilor la mediul inconjurator. [absolutizarea punctului de vedere]. In acelasi context al rolului culturii trebuie analizata raportarea axiologica fata de culturi.??? O asemenea raportare analizeaza 3 aspecte:

36

a.) etnocentrismul: cei mai multi indivizi de pe Terra işi traiesc viata in cadrul unei singure culturi, avand cunostinte putine despre alte culturi. Ei privesc normele si valorile proprii ca fiind inevitabile si obligatorii, refuzand sa creada caracterul lor optional. [Blaga –satul e simbolul vesniciei] de aceea mai multi oameni sufera de etnocentrism, au tendinta de a judeca celelalte culturi prin prisma standardelor proprii. Oamenii apartinand tuturor culturilor sunt predispusi să se justifice ca fiind sine intelese judecatile de valoare, conform carora moralitatea lor, formele casatoriei lor, conceptiile despre frumusete sunt cele mai juste/adecvate/bune dintre toate alternativele posibile. Religia noastra este singura credinta adevarataspunem toti. Este interesant ca daca in mod curent etnocentrismul este propriu societailor izolate. El a supravietuit si in societatile cele mai dezvoltate. Trebuie sa subliniem ca etnocentrismul nu are doar conotatii negative(!). Poate fi functional pt o societate, contribuie la mentinerea increderii in propriile traditii, descurajază

individualizarea

prin

extinderea

cosmopolitismului,

mentine

solidaritatea in cadrul grupului. Exagerat, însă poate încuraja rasismul, conflictele dintre grupuri. b.) Relativismul cultural- sustine ca cultura nu poate fi judecata in mod arbitrar, confrom standardurilor altor culturi. Daca aproape toti oamenii nutresc sentimentul ca standardele proprii sunt superioare, nu exista logica sa confirme adevarul un asemenea judecati. Nu este un criteriu universal la care sa apelam la interpretarea culturilor. Relatia culturala cere ca modul de viata total al unei societati sa fie inteles doar in termenii propriilor norme si valori. Relativismul cultural e o temă cheie a particularismului istoric în fapt acestui curent de gândire şi evoluţiei sale spectaculoase din SUA îi datorăm o bună parte din semnificaţia ca şi

din

amploarea

utilizării

contemporane

a

conceptului.

Imperativul

particularismului istoric este că toate culturile şi valorile acestora trebuie analizate în propriul lor context, nu prin raport la alte concepte integratoare de genul "umanităţii ca întreg" sau a evoluţiei acesteia, care conduc cel mai adesea la un comparativism ce elimină detaliile şi care conduce la generalizări pripite. Relativismul cultural promovat nu este însă unul radical: culturile nu sunt izolate şi mutual incomprehensibile. O dată cu trecerea de la antropologia secolului XIX, ce privea culturile prin paradigma evoluţionistă a Omului în general, către antropologia organizată în jurul metodei etnografice, şi perspectiva asupra holismului a suferit o schimbare radicală. Tendinţele impetuoase ale ale 37

evoluţioniştilor (şi, ulterior, la începutul secolului XX ale difuzioniştilor) de a produce interpretări globale au fost abandonate. În calitate de etnograf, noul tip de antropolog şi-a concentrat atenţia asupra unui alt tip de holism: în loc de a mai produce judecăţi despre om valabile universal, antropologul îşi propune să reprezinte un mod particular de viaţă în toate detaliile ei. Esenţa reprezentării holismului în antropologia modernă nu este aceea de a produce un catalog sau o enciclopedie, ci de a contextualiza elementele unei culturi şi de a face conexiuni sistematice între acestea. "Cultura" ca atare, obiectul de cercetare, este definită de Edward Tylor ca find un întreg: "Cultura este acel întreg complex care include cunoştinţe, credinţe , artă, legi, sisteme morale, obiceiuri şi orice alte capacităţi şi obişnuinţe pe care omul şi le însuşeşte ca membru al societăţii". Postularea culturii ca întreg şi stabilirea ca sarcină a antropologiei evidenţierea conexiunilor dintre elementele ce o constituie sunt cele două elemente care vor constrânge etnografia modernă să utilizeze o tehnică reprezentaţională care o va particulariza ca gen deopotrivă literar şi ştiinţific. Etnografia postmodernă se constituie în opoziţie cu discursul ştiinţei moderne. Aceasta din urmă asuma o acoperire fără rest între discurs şi realitate, presupunând că între cele două există o disjuncţie anterioară efortului analitic. Toate strategiile ei textuale se bazează pe această disjuncţie. Ştiinţa a considerat percepţia vizuală nemediată de concepte ca fiind originea cunoaşterii despre lume şi a creditat limbajul ca fiind mijlocul prin care cunoaşterea se arată în descriere. Ea a depins, cu alte cuvinte, de adecvarea descriptivă a limbajului ca reprezentare a lumii, însă pentru a deplasa înţelegerea de la percepţia individuală la percepţia colectivă, a avut de asemenea nevoie de un limbaj al adecvării comunicative care să poată produce consensul comunităţii oamenilor de ştiinţă. În final, crede Tyler, a eşuat pentru că nu a putut concilia imperativul reprezentării cu cel al comunicării. Fiecare încercare de a îmbunătăţii reprezentarea a ameninţat comunicarea şi fiecare reuşită în comunicare a fost semnul unui nou eşec în reprezentare. Recent, limbajul ca şi comunicare a înlocuit limbajul ca reprezentare, cu consecinţa că pe măsură ce ştiinţa comunică mai bine despre practica ei, are din ce în ce mai puţine de spus despre lume. "Întrun exces de democraţie, acordul între oamenii de ştiinţă a devenit mai important decât natura naturii." În relaţie cu ştiinţa modernă, etnografia ar fi discursul epocii postmoderne (a comunicării) pentru că lumea care a produs ştiinţa şi pe care ştiinţa a produs-o la rândul ei, a dispărut, gândirea ştiinţifică nemaifiind decât un mod arhaic de conştiinţă ce supravieţuieşte încă într-o formă degradată în absenţa contextului care a creat-o şi a susţinut-o. Etnografia postmodernă descrie această lume a comunicării generalizate fără să mai aibă pretenţia adecvării discursului la realitate (reprezentarea realistă). Ea nu mai este parte a proiectului ce ţinteşte la cunoaşterea universală, recunoscând că aceasta din urmă a fost întotdeauna doar un 38

mijloc pentru acumularea de putere. Etnografia postmodernă ocoleşte supoziţia unei armonii între ordinea logico-conceptuală a textului şi ordinea lucrurilor şi încearcă să elimine legătura subiect-obiect prin refuzul posibilităţii separării lor sau a dominaţiei unuia asupra celuilalt în forma textului ca oglindă a realităţii. Ea încearcă sa realizeze o utopie cognitivă, nu una a subiectivităţii auctoriale sau a cititorului, ci a unei gândiri emergente autor-text-cititor, o gândire dis-locată, fără "loc", "situată" într-o infinitate de locaţii posibile. Funcţia etnografiei postmoderne este în cele din urmă una pragmatică, respectiv aceea de a recupera un sens uman şi o solidaritate care s-a pierdut în jocul dintre reprezentare şi comunicare al ştiinţei moderne, funcţie ce are o finalitate etică ,moralizatoare menită să contribuie la o mai bună raportareculturală.

ANTROPOLOGIE CULTURALA BIBLIOGRAFIE SELECTIVA 39

Achim Mihu , Antropologie culturala , ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002 Silviu Angelescu, Mitul şi literatura, Editura Univers, Bucureşti, 1999 Pierre BONTE–Michel IZARD (coord.), Dicţionar de etnologie şi antropologie, Polirom, Iaşi, 1999. Jean Copans- Introducere în etnologie şi antropologie, Polirom, Iaşi, 1999 Jean Cuisenier- Tradiţia populară. Traducere de Nora Rebreanu Sava, Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005 Mihai Pop- Obiceiuri tradiţionale româneşti,Editura Univers, Bucureşti, 1999 Marcel Mauss – Eseu despre dar – editura Polirom,2003 Michel Foucault – A supraveghea si a pedepsi nasterea inchisorii – Humanitas Tzvetan Todorov – Cucerirea Americii. Problema Celuilalt, Editura Institutului European, Iasi,2003 Vintila Mihailescu – Antropologie. Cinci Introduceri – editura Polirom, 2007 Mihai Coman- Antropologie culturala, Mitul si ritul, editura Polirom, 2008 Coman, Mihai, Introducere în antropologia culturală, Editura Polirom, Iaşi, 1999 Mamina, Alexandru, Societate, instituţii, reprezentări sociale-studii de istoria mentalităţii şi a imaginarului, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998 Buşă, Daniela, Căzan, Ileana, Curente ideologice şi instituţiile statului modern-secolele XVIII-XX, Modelul European şi spaţiul românesc, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2007 Studiul – Contextul Cultural al Politicii în secolele al XIX-lea şi XX-lea, Alexandru Mamina (Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”) Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Puterea fără contraputere, Editura Bic All, 2002, Bucureşti Boia, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005

40

Baumann, Zygmund, Comunitatea – căutarea siguranţei într-o lume nesigură, Editura ANTET XX PRESS, 2001 David Ketzer, Ritual, politică şi putere, Bucuresţi, 2002

41