Structura Si Devenirea Personalitatii PDF [PDF]

Zitiervorschau

Structura si devenirea personalitatii 1. PERSONALITATEA – un complex structurat

Componentele personalitatii interactioneaza unele cu altele, se organizeaza, se relationeaza reciproc, se ierarhizeaza, dand nastere unei structuri ce dispune de o arhitehtonica specifica. In existenta concreta a individului ceea ce conteaza nu este atat gradul lor de dezvoltare, cat modul propriu in care ele se structureaza. Tocmai de aceea psihologia trebuie sa se centreze pe evidentierea structurii personalitatii, a relatiilor reciproce existente intre laturile si componentele ei care conduc in plan psihocomportamental, la efecte diverse. ♦ Relatia dintre temperament si caracter (T - C) In legatura cu aceste laturi ale personalitatii s-au manifestat 3 pozitii distincte: 1) Unii autori neputandu-le diferentia au recurs la amestecul lor: NUTTIN definea - caracterul: ,,componenta afectivo-dinamica a personalitatii” - temperamentul: ,,componenta fiziologica, in mare parte stabila si ereditara.” 2) Alti autori au ajuns la concluzia separarii lor, pornind de la marea constanta a temperamentului de-a lungul vietii individului: De ex., se considera ca temperamentul influenteaza viata psihica in general si nicidecum personalitatea, de aceea el este rupt, desprins de personalitate. Argumentul invocat il reprezenta existenta unor manifestari temperamentale care apar independent de atitudinile caracteriale si uneori chiar in ciuda acestora. Caracterul era interpretat doar ca un simplu strat ce se suprapune peste temperament, el fiind un fel de dublura a temperamentului. Se incerca descifrarea caracterului dupa parametrii tipologici, invocandu-se faptul ca atitudinile persoanei si semnificatia lor conduc la schimbarea aspectului dinamico-energetic al conduitei. Potrivit acestei pozitii se ajungea la concluzii eronate d.p.d.v.: - teoretic (autonomia temperamentului) - practic(ignorarea temp. in formarea personalitatii) 3)

Sunt autori care sustin ideea interactiunii dintre T si C de tip antagonist:

Intre T si C ar exista o lupta, o contradictie permanenta, dezvoltarea C. avand loc ca urmare: - a unei continui destramari a complexului tipologic, - concomitent cu reorganizarea lui in forme corespunzatoare C Consecinta acestei viziuni: in lupta dintre T si C s-ar ajunge in cele din urma la lichidarea T sau, in cel mai bun caz, la golirea lui de consistenta, ceea ce este o absurditate. Nici una dintre cele 3 solutii nu este convingatoare si realista. • Diversi autori au crezut ca vor rezolva problema prin invocarea relatiilor dialectice dintre T si C, numai ca, aplicand nediferential si nespecific dialectica, au ajuns la concluzii eronate. P.P.-NEVEANU: ,,cei doi termeni ai contradictiei se intrepatrund, trec unul in altul, coincid…” → vorbeste despre ,,integrarea organica a T in C” ,,T nu poate fi conceput in afara C omului, ci ca o parte integranta, organica a structurii acestuia.” Si tipul de activitate nervoasa este implicat in C ,,ca o latura a acestuia”. Si intr-un caz si in altul se ajunge la ,,amestecul” celor 2 laturi ale personalitatii, la pierderea specificului fiecareia dintre ele. Dupa ZLATE adevarata solutie a relatiei dintre T si C o constituie relevarea interinfluentelor reciproce cu efecte – benefice, constructive - erodante ale personalitatii • Daca avem in vedere influenta T asupra C, atunci constatam urmatoarele situatii tipice: 1. T coloreaza modul de exprimare, de manifestare in comportament a trasaturilor caracteriale 2. T predispune la anumite manifestari caracteriale 3. T avantajeaza sau provoaca dificultati in formarea unor trasaturi caracteriale EX. intr-un fel isi exteriorizeaza generozitatea un coleric, altfel un melancolic

-asa cum colericul este predispus spre perceptii rapide dar cu multe erori, tot asa T coleric va predispune si spre o anumita instabilitate caracteriala • Influenta C asupra T, consta in principal, controlarea, reglarea acestuia din urma si se concretizeaza in urmatoarele situatii: 1. C retine, inhiba an. insusiri temperamentale (mai ales pe acelea care se asociaza in plan comportamental cu aparitia unor efecte negative) 2. C mascheaza si compenseaza temporar insusirile temperamentale care odata manifestate in comportament ar produce efecte dezadaptative 3. C valorifica la maxim trasaturile temperamentale care se asociaza in plan comportamental cu efecte pozitive ⇒ fiecare dintre cele 2 componente ale personalitatii detine o anumita ,,putere” asupra celeilalte, chiar daca aceasta nu este la fel de mare si la fel de semnificativa. Numai prin efort voluntar constient, prin organizarea superioara a C omul isi poate lua in stapanire propriul T. Rolul reglator al C nu trebuie sa fie insa excesiv, nu trebuie sa mearga pana la anihilarea T. ♦RELATIA DINTRE APTITUDINI SI CARACTER Faptul ca intre A-C exista o stransa legatura a fost remarcat de multa vreme. El se releva chiar in descrierea a oamenilor dupa cele componente ale P. De ex, despre un om se poate spune ca este inteligent dar si bun, cinstit si harnic, in timp ce despre un altul ca este inteligent, dar rau, incorect, lenes. Din corelarea variabilelor de mai sus apar 4 situatii tipice: 1. oameni cu aptitudini si cu trasaturi pozitive de caracter (cu ,,caracter”) 2. fara A dar si fara C (cu trasaturi negative de caracter) 3. cu A dar ,,fara C” 4. fara A dar cu C 1+2 = sunt situatii de congruenta (acord) 3+4 = sunt situatii de noncongruenta

Ele conduc in plan psihologic la efecte diferite:

- de consonanta - disonanta, fiind traite ca o stare neplacuta, de discomfort psihic, se cer a fi eliminate sau macar reduse. Personalitatea va fi afectata cu atat mai mult cu cat dezacordul dintre A si C este mai profund; de asemenea, cu cat posibilitatile de compensare reciproca sunt exprem de reduse. • Importante sunt relatiile de interinfluentare reciproca. C, prin sistemul sau atitudinal, favorizeaza sau defavorizeaza punerea in valoare a capacitatilor. • C valorizeaza aptitudinile. La randul lor A modifica atitudinile caracteriale. Acest fapt are loc atunci cand ele sunt integrate in C, cand mijloacele actiunii sunt convertite in scopuri de viata, cand ele intra in sfera preocuparilor si eforturilor permanente ale sb. • Relatiile dintre A si C (atitudini) pot fi evaluate dupa urmatoarele criterii: - nivelul la care se situeaza cele 2 variabile (in chip absolut: superior,

mediu,

inferior;

in

chip

relativ:

prevazand

posibilitatea echilibrarii sau dezechilibrarii, a surclasarii aptitudinilor prin atitudini si invers) - sensul in care se manifesta interactiunile (pozitiv si reciproc stimulativ; negativ-univoc sau biunivoc; cvazineutral) - caracterul raporturilor dintre A si atitudini (direct sau indirect) ♦ RELATIA DINTRE TEMPERAMENT SI APTITUDINI (T-A) T ca latura dinamico-energetica a P constituie doar o premisa extrem de generala in raport cu A. El nu predetermina A. T joaca, raportat la A, rol de predispozitie. T poate avantaja sau provoca dificultati in formarea A, aceste dificultati fiind depasite prin antrenament/compensare. Modificarea manifestarilor temperamentale este in masura sa conduca la modificarea A.

Concluzie generala • Se considera ca intre laturile P exista relatii de: -

ierarhizare, cu dominanta neta a C asupra celorlalte 2 si cu capacitatea acestuia de a regla si valorifica maximal;

-

interinfluentare,

cu

efecte

pozitive

sau

negative,

de

avantajare sau de periclitare, rigidizare si chiar anulare reciproca; -

compensare, a.i. unitatea globala a P sa nu fie afectata;

-

feed-back, efectele produse de o latura in alta repercutanduse chiar asupra laturii care le-a generat.

• Structura P este data de: 1. configuratia componentelor ei psihice 2. a relatiilor dintre ele 3. modul de asimilare in sine a influentelor altor componente si substructuri. Julius SEEMAN (1982) introduce conceptul de ,,integrare organismica” ce tinteste spre considerarea rolului si a altor subsisteme (biochimic, fiziologic, interpersonal) in structura P. Alti autori dau deschidere si mai mare P prin insertia sa in Lume. Nuttin: ,,P este o structura bipolara Eu-Lume”. Este necesar sa deschidem P catre Lume; numai in felul acesta vom putea intelege atat specificul P, cat si specificul Lumii in care traim. 2. DEVENIREA PERSONALITATII Omul nu se naste P, ci devine P. La nastere el este un canditat pentru dobandirea acestui atribut, dobandire care se realizeaza in timp sub influenta nenumaratilor factori. Procesul constituirii P incepe din primele zile ale copilariei si continua toata viata omului. El nu are loc intotdeauna uniform si continuu, ci si cu zig-zaguri, sacadat, discontinuu, cu salturi spectaculoase dar si cu plafonari.

Desi procesul structurarii si reimprospatarii P se produce de-a lungul vietii individului, exista, totusi, unele perioade, unele varste cand el cunoaste o mai mare accentuare. Specialistii considera ca in jurul varstei de 3 ani (prescolaritate) sunt puse marea majoritate a premiselor P, pentru ca in adolescenta P sa fie in linii mari constituita deoarece dispune de toate laturile si chiar de maturizarea relatiilor dintre ele. Procesul

transformativ

al

P

este

indelungat,

complex,

multifazic

si

plurifactorial, el dispune de: 1. niveluri calitativ distincte deosebite intre ele prin: - diferentierea - specializarea interioara a componentelor P 2. relatii de interactiune si interdependenta realizate intre: - structura interna - factorii externi, de mediu. • KURT LEWIN (1936) distinge 3 nivele de structurare a P: 1.

n. structurilor primare – insuficient diferentiate, fara conexiuni interne intre elementele componente;

2.

n. structurilor semi-dezvoltate - caracterizate prin diferentierea interioara a elementelor componente si specifice fiecarui subsistem, prin relatii corelative intre acestea, prin sporirea gradului lor de functionalitate;

3.

n. structurilor dezvoltate – pp. individualizarea subsistemelor psihologice ale P (cognitive, afectiv-motivationale, volitive), amplificarea conexiunilor de tip reglator intre ele, integrarea lor succesiva intr-o structura functionalechilibrata. • In 1988, ZLATE fiind solicitat sa elaboreze un material referitor la

adolescenta a propus un set de 10 criterii ca fiind relevante pentru definirea P. Omul devine P atunci cand: 1. devine constient de lume, de altii, de sine

Esentiala este ultima forma de constiinta, ea fiind o formatiune psihica extrem de complexa ce permite individului sa-si dea seama cine este si ce este, ce reprezinta pentru sine si pentru altii, ce scopuri si idealuri are, ce-si propune sa devina. Asa-numita ,,prima nastere” a P este legata de cei mai multi autori de momentul cristalizarii Cs de sine care, concomitent cu tendinta de independenta si dorinte si placeri prin compararea cu altii: aplicarea la sine a acelorasi criterii, conditii si ingradiri (respectiv permisiuni pe care individul le aplica altora)”(M. GOLU) 2. isi elaboreaza un sistem propriu, personal de reprezentari, conceptii, motive, scopuri, atitudini, convingeri in raport cu lumea si cu sine Ceea ce conteaza este legarea si sudarea lor intr-un sistem. Conteaza conceptiile, ideile si convingerile personale izvorate din traiectoria propriei vieti si experiente. 3. desfasoara activitati socialmente utile si recunoscute Numai asemenea activitati permit insertia optima a individului in societate, practicarea unor comportamente dezirabile sub raport social, asumarea responsabilitatii sociale. Activitatile sociale il socializeaza pe individ, il transforma intr-o fiinta umana. 4. emite, sustine si argumenteaza judecati de valoare intemeiate Pune sub semnul intrebarii aspectele care intra in contradictie cu modul sau de a fi, gandi, actiona, cu sistemul de idei si conceptii formate pana la un moment dat. Nevoia argumentarii afirmatiilor facute il conduc pe sb. la elaborarea unor seturi sau sisteme de criterii apreciative, valorizatoare, fapt care ii permite intrarea treptata in lumea valorilor. Nevoia de indoiala il imping la reevaluari si descoperiri de fapte si relatii noi. 5.

creeaza valori sociale, se transforma din consumator de valori in

producator de valori, desfasurand o activitate in conformitate cu esenta sa creatoare; O asemenea particularitate isi are radacinile in nevoia omului de valorificare sociala, de a-si depasi conditia de fiinta biologica, pentru a ajunge la statutul de fiinta creatoare.

6. are un profil moral bine conturat, nobil, coerent care ii permite sa se dedice unor idei, idealuri, militand pentru traducerea lor in fapt; profilul psihomoral il leaga cognitiv, afectiv si volitiv pe individ de idei si conceptii, il incita pe sb. spre actiuni prin intermediul carora sa si le realizeze. 7. si-a format capacitatea de control si autocontrol in concordanta cu semnificatia situatiilor, cu cerintele lor permisive si restrictive, traind afectiv, la inalta tensiune, ceea ce crede si face, asumandu-si constient responsabilitatile si consecintele actelor sale. 8. se integreaza armonios si util in societate Omul este prin excelenta o fiinta sociala si nu solidara; grupul ii ofera sb. modele de actiune sociala, pregatindu-l si ajutandu-l in felul acesta pentru integrarea cat mai facila in reteaua relatiilor sociale. 9. stie sa se puna in valoare, sa se faca recunoscut de altii Aceasta particularitate este legata de ,,reusita in viata”; nu este suficient ca o persoana sa dispuna de multe cunostine, deprinderi, capacitati pentru a reprezenta o P; daca ea nu stie sa-si valorifice aceste disponibilitati va ramane anonima. Un autor american, James T. Mangan considera ca exista 2 sisteme de reusita in viata: 1. sistemul de merit bazat pe cunostinte si capacitati, pe invatare si munca asidua 2. sistemul ,,de a te pune in valoare” bazat pe capacitatea de a te valoriza, de a deveni cineva. 10. poate fi luat drept model pentru formarea altor personalitati P are valoare de model educational, ea formandu-se intr-un context social in care altii s-au ilustrat si tocmai de aceea sunt luati ca reper in formarea altor P. Daca cele 10 criterii ar fi interpretate ca variabile si caracterizate dupa: - sensul lor de evolutie - nivelul de dezvoltare - gradul de corelaresi interdependenta - configuratia lor la un anumit moment dat → vom intelege mai bine structura si devenirea P. Pot apare: - structuri echilibrate, armonioase/dezechilibrate, dizarmonice

- structuri consonante (congruente)/disonante (incongruente) - structuri flexibile/rigide In dezvoltarea P este posibil sa se ajunga pana la un anumit nivel, nu intotdeauna cel optim, pot apare ,,scurt circuitari”, momente de deruta si deriva evolutiva, accidente, stagnari. Cand toate acestea se instaleaza accidental, pentru perioade relativ scurte de timp, pot fi socotite ca fenomene de dezadaptare trecatoare, usor de influentat si de corectat, cand sunt insa constante si persistente in timp, ele reprezinta semnele clare ale unui proces de alterare a P, cu efecte negative asupra posibilitatilor de adaptare. In aceste conditii, o mare importanta o are nu P in general a sb., ci tipul de P caruia el ii este subordonat

ADOLESCENTUL SI SOCIETATEA Omul a fost creat pentru a convietui într-o comunitate, alãturi de alti oameni si în acest scop el este indiscutabil legat si afectat de relatiile ce se stabilesc între cei deopotrivã cu el. Socieatea în care acesta îsi desfãsoarã activitatea îi oferã sau mai bine zis trebuie sã-i ofere cadrul propice de manifestare a personalitãtii cît si aprecierea muncii pe care o face, bineînteles, într-un scop benefic. Lumea în care trãim este importantã nu numai în ideea cã este spatiul în care vietuim, ea trebuie sã exprime dorinta noastrã de a progresa si de a urca pe scara umanitãtii. Cei ce vor asigura mai departe continuitatea efortului si a gîndirii umane sunt adolescenti de azi, oamenii de mâine. Adolescentul este copilul-adult ce cautã senzatii si emotii puternice. El încearcã sã depãseascã limitele pe care adulti le impun, adeseori tocmai din dorinta de a nu se supune lor, cãci ideea e sã trãiesti cât mai diferit si mai presus de ceilalti. Experienta propie este dovada ceea mai puternicã si mai convingãtoare, care tine loc de întrebãrile fãrã rãspuns la care adulti, în general, nu se sinchisesc sã caute solutii. Tânãrul adolescent simte însã si dorinta de-a se retrage în sine ca la semnalul unei voci interioare mai presus de vointã. Aceste momente sunt mai intense decãt escapadele dese din cotidian. Ele presupun lupta între diferitele emotii ce-l încearcã, momemte de rãscruce în conturarea modului de a gãndi si de a actiona. Relatiile cu cei din jurul sãu sunt în mare parte rezultate ale educatiei însusite în copilãrie si nu depind foarte mult, asa cum se crede, de calitatea de adolescent. Este drept cã tineri sunt impulsivi si usor influentabili, dar valoarea lor constã în puterea de a diferentia binele de rãu si de a se corecta atunci cãnd au gresit; acest lucru este posibil doar în contextul unei bune educatii morale insuflate de familie. Pãrinti se dovedesc de multe ori a fi fãrã rãbdare si refuzã sã-i asculte si ce-i mai important sã-i înteleagã. Frica de a comunica cu cei cãrora le datoreazã viata poate fi în egalã mãsurã atribuitã si tinerilor. La prima confruntare de opinii legãturile cu familia tind

sã se rãceascã si se distanteazã, ca mai târziu sã dea frîu liber unor emotii si dorinte fatã de niste oameni mai mult sau mai putin interesati sã valorifice frustrarea lor. Pe fondul unor astfel de probleme pãrintii înceteazã sã mai fie modelele ideale din copilãrie. Afectivitatea copiilor lor este acumulatã astfel pentru prieteni, care sunt adesea alesi întâmplãtor. Relatiile cu acestia sunt intense si profunde. Simpatia si admiratia capãtã forme si trãsãturi asemãnãtoarea cu ale dragostei, sentiment foarte stimulator pentru adolescenti, cãci el presupune dãruire, apropiere si împãrtãsire a dorintelor, visurilor. Prietenii adevãrati sunt conditia necesarã “împlinirii” unui adolescent. Scopul lor e sã-si împãrtãseascã unul altuia experientele si sã gãseascã un echilibru permanent în cel în care are încredere si speranta cã va gãsi rãspunsul la întrebãrile ce-l frãmântã. Ideea e sã gãsesti completarea lipsurilor pe care le ai si nici de cum imitare; în acest caz nu se mai poate vorbi despre prietenie ci despre un sentiment de inferioritate. Uneori “edificiul” este mult prea fragil si se destramã vizibil sub influenta invidiei si a trãdãrii sau doar pentru cã prietenul respectiv “nu mai prezintã interes”. Însã existã si un alt gen de prieteni a cãror influentã te marcheazã negativ. Naivitatea, poate chiar dorinta de-a pãrea altcineva în ochii celorlalti, plaseazã adolescentul într-un anturaj dubios de care este greu sã te desprinzi mai târziu. Viciile cum sunt drogurile sau bãutura, huliganismul si dezordinea, sunt “principii” de bazã în astfel de grupuri. Începutul este pus pretextual pe seama curiozitãtii. Pasul urmãtor este dependenta. Societatea secolului nostru pune un accent mare pe aceste probleme. Manifestãrile negative sunt trecãtoare însã au urmãri grave. Adolescentul este, fãrã sã fie un copil, în formare din toate punctele de vedere. Corpul suportã ultimele schimbãri de definire, iar caracterul se cristalizeazã ca urmare a influentelor din exterior si a educatiei. Adolescenta, desi este o perioadã tulbure si plinã de frãmântãri, reprezintã vârsta inteligentei nonconformiste, a marii sinceritãti. Imaginatia, puterea de creatie si perspicacitatea ating forme maxime. Idealurile de viata si pregãtirea profesionalã încep sã capete contur si dispar în mod evident pasiunile vechi din copilãrie, si de ce nu chiar interesul pentru scoalã. Problema orientãrii profesionale se pune diferit în functie de capacitãtile intelectuale ale tânãrului si de dorinta profilãrii pe un anumit domeniu de activitate. Pentru unii tineri viitorul profesional este un subiect central, clar si în acest scop ei acordã un interes deosebit materiilor scolare corelate cu viitoarea profesie. Un alt gen de tineri adolescenti nu au fixatã o profesie anume sau sunt influentati de pãrinti si apropiati. Pentru ceilalti viitorul nu este proiectat în nici un fel. Odatã cu perioada adolescentei se terminã si prima mare etapã a vietii omului, etapã de crestere si de formare a personalitãtii si conduitei. O etapã de mare sensibilitate moralã, o perioadã de romantism si spontaneietate, de poezie. Frãmântãri, iluzii, nelinisti….adolescenti… Invatarea ca premisa a formarii si dezvoltarii personalitatii

In cadrul dezvoltarii psihice si al formarii personalitatii adulte, invatarea ocupa un loc central, datorita faptului ca prin invatare individul dobândeste noi comportamente. Incepând cu deprinderile si priceperile si terminând cu cunostintele si operatiile intelectuale, toate se dobândesc prin activitatea de invatare. A.N. Leontiev definea invatarea ca fiind “procesul dobândirii experientei intelectuale de comportare”, intelegând prin aceasta asimilarea de informatii si, mai

mult decât atât, formarea gândirii, a sferei afective, a vointei, deci formarea sistemului de personalitate. Data fiind importanta invatarii, in desfasurarea ei sunt implicate si celelalte procese si activitati psihice, existând relatii de interdependenta: pe de o parte toate procesele si functiile psihice sunt antrenate in cadrul invatarii, iar pe de alta parte ele insele sunt constituite si structurate prin actul de invatare. Deci, se poate spune ca invatarea antreneaza intreg psihicul si are un rol generativ, formativ si constructiv fata de acesta.

Teorii ale invatarii O scurta incursiune in istoria diferitelor teorii ale invatarii arata complexitatea acestui proces, care a fost abordat in mod diferit de-a lungul timpului de catre oamenii de stiinta si care nici astazi nu este un subiect lipsit de controverse. Primele teorii aparute ale invatarii au fost teoriile lui I.P. Pavlov, E. Thorndike si Watson, care cautau explicarea invatarii prin prisma teoriilor asociationiste ale lui H. Spencer si H. Taine. Pavlov definea invatarea intr-un mod simplist, ca pe o substituire de stimuli, realizata intern prin formarea temporara a unor legaturi intre diferiti centri nervosi, si considera drept factori principali ai invatarii intaririle aplicate subiectului, imitatia si curiozitatea lui. Thorndike a formulat “legea efectului”: invatarea este o succesiune de incercari si erori, din care subiectul retine incercarile soldate cu succese si respinge caile ce au dus la esec. Deci, invatarea in conceptia lui Thorndike este o substituire de reactii, având la baza formarea de conexiuni in creier, de unde si numele de “conexionism”. Watson a fost adeptul unei psihologii strict obiective, pe baza observatiei comportamentului (behaviorism). Dupa Watson, invatarea era o succesiune de reflexe conditionate. Aceste teorii asociationiste au fost infirmate de experientele ulterioare, care au dovedit ca, chiar si in cele mai simple forme ale ei, invatarea antreneaza intreaga viata psihica: procesele de cunoastere, afectivitatea, priceperile motorii, vointa. O alta teorie a invatarii se desprinde din teoria psihogenezei operatiilor intelectuale, datorata lui J. Piaget. Acesta a demonstrat pe baza observatiilor facute asupra intelectului copiilor de diferite vârste, ca actiunile mintale, operatiile mentale se nasc prin interiorizarea actiunilor reale. “Epistemologia genetica” fondata de Piaget a influentat

in mod pozitiv psihologia contemporana si studiile asupra invatamântului. Teoria genetic-cognitiva a lui J. Bruner a fost fondata pe baza operei lui Piaget. El prezinta posibilitatea cunoasterii lumii astfel: 1. Modalitatea activa, realizata prin manipularea libera a obiectelor si exersare (indispensabile in formarea priceperilor si deprinderilor, dar si in achizitionarea primelor cunostinte). Aceasta modalitate este caracteristica primilor ani ai vietii. 2. Modalitatea iconica se bazeaza pe imagini mai ales vizuale fara manipulare efectiva (caracteristica vârstei intre 5 si 7 ani). 3. Modalitatea simbolica, atunci când simbolurile (cuvintele sau alte semne conventionale) inlocuiesc imaginile, permitând aparitia conceptelor, a notiunilor. In cadrul invatarii, se remarca preponderenta succesiva a proceselor psihice: primei modalitati de cunoastere ii corespunde cunoasterea data de senzatii si perceptii, celei de-a doua modalitati ii corespunde cunoasterea data de reprezentari si imaginatie, apoi, intr-o ultima faza, este implicat procesul superior al gândirii, al abstractizarii. Teoria lui Bruner evidentiaza atât aspectele pozitive cât si cele negative ale invatarii scolare: pe de o parte, scoaterea invatamântului din contextul “actiunii imediate” si transformarea invatarii intr-o activitate independenta, cu un scop bine determinat, faciliteaza distingerea esentialului de neesential si elaborarea de idei complexe. Dezavantajul ar fi riscul aparitiei formalismului si ruperii de realitate. De aceea, se pune accentul pe o invatare cu scop formativ a elevului.

Tipuri de invatare O prima clasificare a invatarii ar putea fi: invatarea spontana sau sociala (care se refera la invatarea neorganizata si instinctiva, care are loc in familie si apoi in societate) si invatarea sistematica (organizata, realizata in cadrul scolii). In ce priveste dezvoltarea intelectuala, invatarea sistematica este eficienta intr-un grad mai mare decât invatarea spontana, dar cu toate acestea ea nu dezvolta latura afectiva (planul motivatiei, al valorilor, al sentimentelor) a personalitatii, care e mai degraba formata in cadrul invatarii sociale. Invatarea sistematica se canalizeaza in doua directii:

1.

2.

In formarea de priceperi si deprinderi motorii (invatarea scrisului, a desenului tehnic, a sporturilor): invatarea senzoriomotorie. In insusirea de cunostinte si formarea de capacitati intelectuale (memorarea unor legi, formule, rezolvarea de probleme): invatarea cognitiva.

Invatarea scolara este, in cea mai mare si semnificativa parte, o invatare cognitiva, caci scopul final urmarit este constituirea unui sistem cognitiv al elevului si a unor structuri operationale specifice obiectelor studiate in scoala. O alta clasificare a tipurilor de invatare este cea propusa de R. Gagné in “Conditiile invatarii”. El construieste o ierarhie din opt tipuri de invatare, din ce in ce mai complexe, astfel incât o invatare mai complexa presupune realizarea prealabila a celorlalte moduri de invatare mai simple: 1. Invatarea de semnale (cazul sugarului care incepe sa-si recunoasca mama dupa imaginea ei vizuala si nu doar dupa voce. 2. Invatarea stimul-raspuns (când la un anumit stimul, o miscare poate fi inlocuita cu alta). 3. Inlantuirea de miscari (mersul pe bicicleta, inotul). 4. Asociatiile verbale foarte complexe sunt cele implicate in vorbire. 5. Invatarea prin discriminare (când facem distinctii fine). 6. Invatarea conceptelor concrete pentru a utiliza cuvintele. 7. Invatarea regulilor, a legilor, a formulelor matematice. 8. Rezolvarea de probleme constituie tipul de invatare cel mai complicat; trebuie sa combinam regulile pentru a solutiona situatii, probleme noi. In cadrul predarii, atunci când intâmpinam dificultati specifice unui anume nivel trebuie sa ne asiguram de insusirea cunostintelor treptelor anterioare. Din teoria lui Gagné decurge necesitatea unei analize minutioase a conceptelor si operatiilor implicate in intelegerea unei teme, cât si preocuparea de a dezvolta capacitatea elevilor de rezolvare a unor variate probleme – treapta superioara a invatarii. Invatarea in corelatie cu celelalte procese si activitati psihice In mod esential, invatarea inseamna insusirea de noi cunostinte, priceperi si formarea de noi capacitati intelectuale. Pe ea se bazeaza intreaga dezvoltare a personalitatii.

Procesele si activitatile psihice interactioneaza si interfereaza simultan, dar putem considera ca, intr-o anume faza a actului de invatare, un anume proces psihic este preponderent. In procesul invatarii se pot distinge doua etape: in prima se urmareste rezolvarea unei probleme – acum rolul principal il are gândirea, organizând perceptia, atentia, memoria si imaginatia – iar in a doua etapa se realizeaza fixarea, consolidarea solutiei si pe primul loc se situeaza memorarea inteligenta. Tot timpul este insa necesara sustinerea energetica a invatarii, sustinere realizata de motivatie, vointa, afectivitate si, la fel de necesara, este comunicarea dintre profesor si elev, care implica limbajul. a. Atentia Atentia este o conditie sine-qua-non a actului de invatare, care ii sporeste eficienta si il faciliteaza. Prin definitie, ea consta in orientarea si concentrarea activitatii psihice cognitive asupra unui obiect sau fenomen. Ea asigura o buna receptare senzoriala si perceptiva a stimulilor, o intelegere mai profunda, o memorare mai durabila, selectarea priceperilor si deprinderilor adecvate. Dimpotriva, lipsa atentiei duce la omisiuni in receptarea stimulilor, la erori in reactiile de raspuns, la confuzie in descifrarea sensurilor, care toate “saboteaza” desfasurarea invatarii. Atentia poate avea forme mai simple sau mai complexe: atentia involuntara (orientarea se face de la sine, fara efort), voluntara (cu efort volitiv), postvoluntara (când o activitate care a necesitat efort devine placuta si ne atrage in mod spontan). Factorii care favorizeaza concentrarea involuntara a atentiei sunt deosebit de importanti vazuti din prisma activitatii de predare, deoarece profesorul trebuie sa cunoasca acesti factori ca modalitati de captare a atentiei elevilor. Factorii externi sunt: noutatea obiectelor, fenomenelor, situatiilor, intensitatea stimulilor, contrastul, miscarea, schimbarea stimulilor. Dintre factorii interni, cel mai important este interesul, subordonat motivatiei. Cultivarea intereselor elevilor este una dintre sarcinile principale ale scolii, ele influentând profund si multilateral viata psihica. b. Perceptia

Perceptia se defineste ca fiind cunoasterea obiectelor si fenomenelor in integritatea lor si in momentul când ele actioneaza asupra organelor senzoriale. Perceptia cuprinde numeroase senzatii, fara a se reduce insa la o suma a acestora, intrucât in perceptia si identificarea, recunoasterea obiectului intervin atât reprezentarile anterioare, cât si gândirea, memoria. In perceptie sunt implicate atitudini: o atitudine motorie (pozitia adoptata atunci când percepem ceva), dar si o stare de pregatire intelectuala, si o atitudine efectiva, motivatia, interesele. Aceasta multitudine de factori trebuie luata in considerare in procesul de predare – invatare. c. Memoria Este functia psihica fundamentala care face posibila fixarea, conservarea, recunoasterea si reproducerea fenomenelor psihice. Exista o memorie de tip imaginativ, asigurând pastrarea si reproducerea reprezentarilor, una verbal-logica referitoare la idei, o memorie afectiva (creând posibilitatea retrairii unor emotii) si o memorie motorie (facând posibila formarea de priceperi si deprinderi). Dupa durata memorarii, memoria poate fi de foarte scurta durata (0.25 – 0.50 dintr-o secunda), de scurta durata (memoria de lucru) sau de lunga durata, care este cea mai importanta, intrucât ea poate pastra impresiile ani de zile chiar. Memoria de lunga durata se imparte in memoria episodica – inregistrând toate evenimentele cotidiene si memoria semantica, in care sunt structurate logic toate cunostintele acumulate mai mult sau mai putin sistematic. Gândirea este facilitata numai daca se afla in relatie cu o memorie semantica, logic organizata, iar scoala trebuie sa aiba in vedere, in centrul preocuparilor, cultivarea gândirii si nu simpla inregistrare de cunostinte. Pentru o invatare eficienta, respectiv o memorare facila si temeinica, sunt importanti urmatorii factori: motivatia subiectului, scopul memorarii (o motivatie intrinseca, un interes personal vor creste eficienta invatarii); cunoasterea efectelor (elevul trebuie sa afle de ce anume a luat o nota proasta); intelegerea materialului de invatat (esentiala mai ales pentru o invatare durabila, caci daca nu intelegem, uitarea intervine foarte repede); vointa, intentia de a tine minte. Intelegerea se dovedeste a fi mai importanta decât intentia de a tine

minte. Memorarea inteligenta, dar involuntara este mai eficienta decât memorarea mecanica si voluntara. Un alt factor al conservarii cunostintelor il constituie repetarea lor: “repetitia este mama invataturii”, insa aceasta repetare trebuie sa fie dinamica, sa aprofundeze si sa stabileasca noi legaturi, noi sensuri in materialul de invatat. Ca o concluzie practica, se poate concepe modul optim de organizare a invatarii unui text amplu si dificil astfel: 1) familiarizarea cu textul; 2) aprofundarea ideilor (se fragmenteaza textul dupa ideile principale si se urmareste intelegerea lor); 3) reluarea fiecarui fragment in vederea unei memorari analitice; 4) fixarea in ansamblu a materialului; 5) recapitularea schemelor realizate. d. Motivatia Motivele fundamentale pentru procesul educativ sunt atasamentul copilului fata de mama sa, apoi, la un pol opus, tendintele agresive, si cel mai important, tendinta de afirmare, motivatia de realizare, care se manifesta in incercarea de a-ti realiza aptitudinile si in dorinta de a obtine un succes. Aspiratiile, ambitia, motivatia de realizare contribuie la sporirea eficientei muncii, a invatarii si chiar la solutionarea unor probleme. Un nivel de aspiratie adecvat depinde de o justa apreciere a propriei posibilitati, caci supraestimarea te condamna la o viata de esecuri, iar subestimarea te face sa ratezi teluri realizabile. Motivatia scolara constituie ansamblul de motive care il determina pe elev sa vina la scoala si sa invete. Ea se imparte in: motivatia extrinseca (dorinta de afirmare, tendintele normative, teama de consecinte, ambitia) si motivatia intrinseca (curiozitatea, dorinta de a afla cât mai mult). Motivatia intrinseca este fundamentul formarii competentelor gândirii logico-matematice si a utilizarii strategiilor de rationament operational-formal, dar pentru obtinerea succesului nu este suficient acest lucru, mai trebuie si ca elevul sa aiba motivatia care sa-l determine sa utilizeze competentele dobândite. Motivatia intrinseca este mai importanta si mai eficienta in invatare decât cea extrinseca, dar la vârste mici, acest raport se inverseaza. Analizând relatia dintre performanta si motivatia extrinseca, se constata o crestere a performantei proportionala cu intensificarea

motivatiei numai pâna la un punct, dupa care intervine o stagnare si chiar un regres. Acest punct a fost denumit “optimum motivational”, si are o importanta deosebita intrucât motivatia optima scurteaza timpul invatarii si poate fi o garantie a succesului. Optimumul motivational nu se mai aplica in cazul motivatiei intrinseci, pentru ca aici va exista in mod constant o relatie de directa proportionalitate intre motivatie si progres. Data find aceasta complexitate si importanta a motivatiilor, in procesul de învatare-predare este nevoie cunoasterea profunda a elevilor, de practicarea unui învatamânt diferentiat, adaptat nevoilor individuale de cunoastere, adaptat specificului motivational individual.

Concluzie Invatarea este deci activitatea psihica prin care se dobândesc si se sedimenteaza noi cunostinte si comportamente, prin care se formeaza si se dezvolta sistemul de personalitate al individului uman. In cadrul acestui proces de invatare, sunt integrate celelalte functii si procese psihice (perceptia, atentia, memoria, gândirea, motivatia, afectivitatea), care interactioneaza pentru o configurare optima a cadrului pentru invatare, pentru o mai mare eficienta.

1. CONCEPTUL DE PERSONALITATE 1.1.

Definiţia şi caracteristicile personalităţii

În viaţa de zi cu zi de multe ori sunt folosiţi termenii de persoană şi personalitate, sensul comun al acestuia din urmă fiind o însuşire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu. Dar utilizarea lor ca termeni psihologici necesită o definire mai exactă a personalităţii.

Se pune întrebarea „Ce este personalitaea?”. În opinia lui P.Fraisse istoria psihologiei, între anumite limite, se confundă cu istoria răspunsurilor la această întrebare fundamentală. Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim persoana.

Persoana înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării modalităţilor de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoana umană. În literatura de specialitate şi nu numai, există numeroase definiţii ale personalităţii, fiecare surprinzând câteva aspecte ale acestui concept atât de vast.

În "Dicţionar de Psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definită asfel: “(...) element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană.” Pentru sociologie personalitatea este “expresia socioculturală a individualităţii umane.” (“Dictionar de Sociologie” - coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu) Între nenumăratele definiţii ale personalităţii, G. W. Allport dă propria definiţie în lucrarea “Structura şi dezvoltarea personalităţii", încercând cum spune “(...) nu să definim obiectul în funcţie de metodele noastre imperfecte". “PERSONALITATEA este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic." Pentru a înţelege mai bine, vom explica în continuare conceptele din această definiţie, aşa cum a făcut-o Allport: Organizarea dinamică “Problema centrală a psihologiei este organizarea mentală (formarea structurilor sau ierarhiilor de idei şi deprinderi, care ghidează în mod dinamic activitatea). Integrarea şi alte procese organizaţionale sunt necesare pentru a explica dezvoltarea şi structura personalităţii.(...) Termenul implică şi procesul reciproc de dezorganizare, mai ales la acele personalităţi anormale care sunt marcate de o dezintegrare progresivăa.”

Psihofizic “Acest termen ne aminteşte că personalitatea nu este nici exclusiv mentală, nici exclusiv nervoasă. Organizarea sa atrage după sine funcţionarea atât a “spiritului”, cât si a “trupului” într-o unitate inextricabilă.” Sisteme “Un sistem (orice sistem) este un complex de elemente într-o interacţiune reciprocă. O deprindere este un sistem, la fel şi un sentiment, o trăsătura, un concept , un stil de comportare. Aceste sisteme există în mod latent în organism chiar când nu acţionează. Sistemele sunt "potenţialul nostru de activitate”. Determină “Personalitatea este ceva şi face ceva. Sistemele psihofizice latente motivează sau direcţionează o activitate şi o gândire specifică atunci când intra în acţiune. Toate sistemele care compun personalitatea trebuie considerate ca tendinţe determinate. Ele exercită o influenţă directoare asupra tuturor actelor adoptative şi expresive prin care personalitatea ajunge sa fie cunoscută.”

Caracteristic “Orice comportament şi orice gândire sunt caracteristice persoanei şi (...) sunt unice pentru aceasta.” Comportament şi gândire “Aceşti doi termeni constituie o etichetă pentru a desemna tot ceea ce poate un individ să facă (...). Ele sunt moduri de adaptare şi desfăşurare provocate de situaţia ambientală în care ne aflăm, totdeauna selecţionate şi conduse de sistemele psihofizice care alcătuiesc personalitatea noastră.” În “Dicţionar de Psihologie”, editura Babel 1997, coordonat de Ursula Şchiopu comportamentul şi gândirea "...se referă la disponibilităţile generale şi caracteristice pe care le exprimă o persoană (faţă de altele) şi care conturează identitatea ei specifică.” Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud (1856 - 1939), ca o modalitate de a explora conţinutul şi mecanismele vieţii mentale umane. Pregătirea sa l-a făcut să aprecieze importanţa factorilor biologici (natura) şi a experienţei sociale (educaţia) pentru dezvoltarea şi menţinerea personalităţii umane. Freud credea că există necesităţi umane universale care ajută la ghidarea şi modelarea comportamentului uman. Unul este eros “instictul veţii”, nevoia oamenilor de a stabili legături între ei şi altul este thanatos “instinctul morţii”, baza înclinaţiei agresive. În opinia lui Freud, personalitatea este compusă din trei elemente: id-ul (sinele), supraeul (superego) şi eul (ego). Id-ul constituie impusurile noastre biologice, universale care cer satisfacere imediată. Supraeul este conştiinţa, id-ul reprezentat în personalitate. Eul este partea persoanei care este în contact cu realitatea. Personalitatea e văzută sub aspect dinamic, adică mişcarea ”energiei psihice”, a libido-ului între cele trei instanţe psihice.

Personalitatea umană se dezvoltă printr-o serie de stadii succesive, universale cu substrat biologic şi legate de vârsta pe care Freud le-a numit “stadiile dezvoltării psiho-sexuale”. Primul stadiu este stadiul oral (1 an) în care sugarul caută plăcere prin acte orale (suptul, muşcatul). Al doilea stadiu este stadiul anal (2 ani) când apare controlul intestinelor şi al vezicii urinare. Al treilea stadiu este stadiul falic (3-5 ani) este perioada conştienţizării sexuale iniţiale, sau altfel spus conflictul Oedipal. Al patrulea stadiu este stadiul latenţiei (5 ani–pubertate) în care este important dezvoltarea fizică şi deprinderile intelectuale. Al cincilea stadiu este stadiul genital când apare sexualitatea matură.

Freud mai pune accent pe sursele inconştiente şi emoţionale ale dezvoltării copilului care contribuie la stabilirea timpurie a aspectelor funcţionale ale personalităţii, aspectelor afective ale socializării. Din numeroasele definiţii ale personalităţii se desprind câteva caracteristici ale acestuia, care evidenţiază faptul că personalitatea este o structură (Perron,R.,1985):  GLOBALITATEA: Personalitatea unei persoane este constituită din ansamblul de caracteristici care permite descrierea şi identificarea ei printre celelalte. Însă nu trebuie să uitam că omul este unic prin fiecare persoană. Acest lucru înseamnă că unicitatea individului se conturează într-o personalitate unică însă asemănătoare pe anumite criterii, cu personalităţile altor indivizi. 

COERENŢA:

Majoritatea teoriilor admit ideea existenţei unei anume organizări şi interdependenţe a elementelor componente ale personalităţii. Dar când în comportamentul unei persoane apar acte neobişnuite ele contravin acestor teorii. Personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcţional format din elemente interdependente. 

PERMANENŢA (STABILITATEA) TEMPORALĂ:

Deşi o persoană se transformă, se dezvoltă, ea îşi păstrează identitatea sa psihică. Omul are conştiinţa existenţei sale, sentimentul continuităţii şi a identităţii personale de-a lungul întregii sale vieţi.

1.2.

Trăsătura psihică. Tipurile. Factorii de personalitate.

Trăsătura psihică este acel concept care evidenţiază aceste însuşiri sau particularităţi relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. În plan comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli. De exemplu timiditatea este o trăsătură, fiind în cele mai multe cazuri însoţită de stângăcie, hiperemotivitate, mobilizare energetică exagerată etc. Tipurile sunt formate din mai multe trăsături. ( de exemplu: introvertit, extravertit, ciclotimic etc.)

W. Michel consideră că trăsăturile sunt prototipuri, adică nu descriu decât proprietăţi tipice sau frecvente în anumite situaţii. Deseori oamenii atribuie o trăsătură dacă aceasta apare în câteva situaţii frecvente, chiar dacă nu se poate generaliza şi astfel caracteriza pe om. De exemplu cineva poate fi “catalogat” ca fiind coleric dacă a fost văzut cuprins de mânie într-o situaţie ieşită din comun, chiar dacă aceasta nu este o constantă a comportamentului său. Aceeaşi trăsătură poate avea în vedere comportamente care se manifestă în situaţii foarte diferite: de exemplu a-ţi fi frică de eşec, de păianjeni sau de vreo boală nu reflectă aceeaşi componentă a personalităţii. E. Kretschmer luând în considerare parametrii constituţiei fizice, corporale descrie 3 tipuri, iar asocierile dintre trăsăturile fizice şi psihice s-au dovedit a fi semnificative pentru cazurile patologice:  Tipul picnic – statură mijlocie, exces ponderal, faţă plină, mâini şi picioare scurte, abdomen şi torace bine dezvoltate – căruia îi sunt asociate următoarele trăsături psihice, grupate într-un profil ciclitomic: vioiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate, sociabilitate, dar şi superficialitate în relaţiile sociale, înclinaţie către compromisuri,  Tipul astenic – cu corpul slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi subţiri căruia i se asociază un profil psihologic numit schizotimic: înclinaţie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate, un simţ acut al onoarei, meticulozitate etc.  Tipul atletic – tipul cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată

În opinia lui G. Allport personalitatea este o structură formată din trăsături organizate ierarhic. El spune că la fiecare individ există 2-3 trăsături cardinale care domină şi controlează celelalte trăsături. În ordine ierarhică urmează un grup format din 10-15 trăsături principale, relativ uşor de identificat, şi în sfârşit sute sau chiar mii de trăsături secundare şi de fond, care sunt foarte greu de identificat. Noţiunea de factor a fost introdusă în psihologie odată cu cu utilizarea analizei factoriale. De exemplu dacă un elev are rezultate bune la matematică se poate anticipa că va avea rezultate bune şi la fizică, explicaţia fiind existenţa unui factor comun, şi anume, un mod de raţionament tipic. În vârful piramidei factorilor se afla factorul general deseori identificat cu inteligenţa. Factorii şi trăsăturile de personalitate datorită asemănărilor dintre ele sunt utilizaţi ca sinonomi.

1.3.

Teoriile personalităţii

Personalitatea poate fi abordată din perspective şi din direcţii variate. Există numeroase teorii ale personalităţii, dintre care amintim: biologistă, experimentalistă, psihometrică şi socio-culturală şi antropologică. Orientarea biologistă pune accent pe întreaga organizare psihocomportamentală a omului, accentuează rolul motivelor biologice şi al experienţei timpurii – pre- şi postnatală – in formarea personalităţii. Dependenţa, agresivitatea, sexualitatea sunt considerate trăsături primare. Există şi contraopinii. De exemplu americanii văd războiul, agresivitatea şi competiţia ca fiind umane prin naştere.Totuşi, există societăţi (Arapeşii din Noua Guinee) în care războiul este necunoscut, iar comportamentul agresiv şi competitiv virtual inexistent. Necesitatea abordării experimentaliste a personalităţii a fost formulată de Stanford (1963) astfel: „Studiul personalităţii este studiul modului în care

oamenii diferă pe un registru foarte întins în ceea ce au învăţat: fiecare persoană deci este unică.dar toţi au învăţat în concordanţă cu aceleaşi legi generale.” Au fost abordate îndeosebi procesele de învăţare, procesele percepţiei şi procesele de cunoaştere superioare. Orientarea psihometrică înseamnă studiul trăsătirilor exprimabile sub forma unor liste de atribute ce caracterizează persoana în cadrul unei situaţii. Au fost dezvoltate un număr mare de tehnici şi instrumente de măsură: scale, chestionare etc. Orientarea socio-culturală şi antropologică se bazează pe ideea că personalitatea poate fi înţeleasă numai luând în considerare şi contextul social în care trăieşte individul, şi numai comparând indivizii aparţinând unor populaţii şi culturi diferite (Mead, Linton). Procesul de socializare e un proces social prin care individul uman, om, membru activ al societăţii, parcurge transformări succesive. Este un proces social continuu de iteracţiune care dă unei fiinţe potenţial sociale posibilitatea să-şi dezvolte o identitate, un ansamblu de idei o gamă de deprinderi. Esenţa acestui proces este că societatea încearcă să tranforme individul (viitor actor al societăţii) după chipul său, astfel încât să răspundă normelor, valorilor societăţii. Potrivit teoriei rolulilor fiecare dintre noi avem un status social şi jucăm diferite roluri în funcţie de cerinţele, aşteptările societăţii în general. Nou-născuţii umani care sunt potenţiali personalităţi umane : - nu posedă limbaj articulat; - nu au nici un fel de cunoştinţe ştiinţifice sau tehnice; - nu au atitudini scopuri, idealuri de viaţă; - simţurile sunt incomplet dezvoltate.

CONCLUZII: În studiul personalităţii elevilor, cunoaşterea şi apreciera corectă a acestuia din perspectiva procesului indictiv-educativ este necesar identificarea şi analiza temperamentului, adică trăsăturile şi calităţile formale, dinamico–energetice şi a caracterului, adică trăsăturile de conţinut, socio-morale şi axiologice.

2. TEMPERAMENTUL 2.1.

Definiţie

Temperamentul se referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii şi se exprimă în particularităţi ale activităţii intelectuale şi a afectivităţii, cât şi în comportamentul exterior: limbaj şi motricitate, în conduită. Temperamentul, ca subsistem al personalităţii, se referă la o serie de particularităţi şi trăsături înnăscute care sunt importante în procesul devenirii socio-morale a fiinţei umane. Trăsăturile temperamentale sunt foarte uşor de observat şi identificat şi în opinia majorităţii specialiştilor în domeniu sunt legate de aspectele biologice ale persoanei respective, în special de sistemul nervos şi cel endocrin. Psihologul roman Nicolae Mărgineanu a considerat că temperamentul caracterizează forma manifestărilor noastre şi, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al afectivităţii şi reactivităţii motorii specifice unei persoane.

Există mai multe tipologii ale temperamentului, această problemă fiind o preocupare constantă dea lungul istoriei şi evoluţiei ştiinţei.

Tipologia lui Hipocrate Prima încercare de identificare şi explicare a tipurilor temperamentale o datorăm medicilor Antichităţii, Hipocrate (400 î.e.n.) şi Galenus (150 e.n.). În concordanţă cu filosofia epocii, care considera că întreaga natură este compusă din patru elemente fundamentale - aer, pământ,foc şi apă - aceştia au socotit că predominanţa în organism a uneia dintre cele patru „umori” (hormones): sânge, flegmă, bila neagră şi bila galbenă, determină temperamentul. Pe aceasta bază se stabilesc cele patru tipuri clasice de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic si coleric. Colericul este energic, neliniştit, impetuos, irascibil, uneori impulsiv şi işi risipeşte energia. El este inegal în manifestări. Stările afective se succed cu rapiditate. Oscilează între entuziasm şi decepţie, care tendinţă de exagerare în tot ceea ce face. Este o persoană foarte expresivă,uşor „de citit”, gândurile şi emoţiile i se succed cu repeziciune.Are tendinţa de dominare în grup şi se dăruieşte cu pasiune unei idei sau cauze. Sangvinicul se caracterizează prin ritmiciatate şi echilibru. Este vioi, vesel, optimist şi se adaptează cu usurinţă la orice situaţie. Fire activă, schimbă activităţile foarte des deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale şi instabile. Trece cu usurinţă peste eşecuri sau decepţii sentimentale şi stabileşte uşor contacte cu alte persoane. Flegmaticul este liniştit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face, pare a dispune de o răbdare fără margini. Are o putere de muncă deosebită poate obţine performanţe deosebite mai ales în muncile de lungă durată şi este foarte tenace, meticulos în tot ceea ce face. Fire închisă, greu adaptabilă, puţin comunicativă, preferă activităţile individuale. Melancolicul este la fel de lent şi inexpresiv ca felgmaticul,dar îi lipseşte forţa şi vigoarea acestuia, emotiv şi sensibil, are o viaţă interioară agitată datorită unor exagerate exigenţe faţă de sine şi a unei neîncrederi în forţeţe proprii. Este puţin rezistent la eforturi îndelungate. Puţin comunicativ, închis în sine, melancolicul are dificultăţi de adaptare socială. Debitul verbal este scăzut, gesticulaţia redusă.

2.2.

Tipologia lui Pavlov

Explicarea diferenţelor temperamentale ţine, în concepţia filozofului rus Ivan Petrovici Pavlov, de caracteristicile sistemului nervos central şi de raporturile dintre ele:

 Forta sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos şi se

exprimă prin rezistenţa mai mare sau mai mică la excitanţi puternici sau la eventualele situatii conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic şi sistem nervos slab;  Mobilitatea desemneaza usurinţa cu care se trece de la excitaţie la inhibiţie şi invers, în funcţie de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează rapid, sistemul nervos este mobil, iar daca trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;  Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor două procese (excitaţia şi inhibiţia). Dacă ele au forţe aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibrat. Există şi un sistem nervos neechilibrat la care predominantă este excitaţia. Din combinarea acestor însuşiri rezultă patru tipuri de sistem nervos: 1. tipul puternic, neechilibrat,excitabil (corelat cu temperamentul coleric) 2. tipul puternic, echilibrat, mobil (corelat cu temperamentul sangvinic) 3. tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu temperamentul flegmatic) 4. tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic) Gheorghe Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului temperamental: nivelul motor general (de activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptivimaginativ şi nivelul mintal (al gândirii). Fiecare nivel se caracterizează prin indicii temperamentali: forţă, echilibru, mobilitate, persistenţă, tonus afectiv (stenic si astenic) şi direcţie (extravertit sau introvertit). Gh. Zapan a elaborat o metoda de educare a capacităţii de interapreciere, numita metoda aprecierii obiective a personalităţii. Tipurile temperamentale şi tipurile de sistem nervos sunt două noţiuni diferite, nu coincid, deoarece în timp ce aceştia din urmă rămân de-a lungul vieţii neschimbate, temperamentul se construieşte în cadrul interacţiunii individului cu mediul fizic şi socio-cultural.

2.3.

Tipologia lui Jung şi Eysenck

Psihiatrul elveţian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experienţe clinice, că, în afara unor diferenţe individuale, între oameni există şi deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientati predominant spre lumea externă şi intra în categoria extravertiţilor, în timp ce alţii sunt orientaţi predominant spre lumea interioară şi aparţin categoriei introvertiţilor. Extravertiţii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimişti, senini, binevoitori, se înţeleg sau se ceartă cu cei din jur, dar rămân în relaţii cu ei. Introvertiţii sunt firi închise, greu de pătruns, timizi, puţini comunicativi, înclinaţi spre reverie şi greu adaptabili. Psihologul englez Hans Eysenck reia această distincţie a lui Jung, amplificând cazuistica probatorie, dar adaugă o noua dimensiune numita grad de nevrozism. Această exprima stabilitatea sau instabilitatea emoţionalp a

subiectului. Eysenck a reprezentat cele doua dimensiuni pe doua axe perpendiculare, obţinând tipurile extravertit – stabil, extravertit – instabil, introvertit – stabil şi introvertit – instabil, pe care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice.

2.4.

Tipologia şcolii franco – olandeze: Heymans-Wiersma-Le Senne

Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun o tipologie a temperamentelor mult mai nuanţată care va fi reluată şi precizată de psihologii francezi Rene Le Senne şi Gaston Berger. Pentru Le Senne caracterul este ceea ce înţelegem azi prin temperament, adică „ansamblul dispoziţiilor înnăscute, care formează scheletul mintal al individului”. Ei pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea şi „răsunetul” (ecoul). Din combinarea lor rezultă opt tipuri temperamentale. Emotivitatea exprimă reacţiile afective ale persoanelor în faţa diferitelor evenimente. Emotivii au tendinţa de a se tulbura puternic chiar şi pentru lucruri mărunte. Dimpotrivă, non-emotivii sunt aceia care se emoţioneaza greu şi ale căror emoţii nu sunt prea violente. Activitatea desemnează dispoziţia spre acţiune a unei persoane. Persoanele active au o continuă dispoziţie spre acţiune, nu pot sta locului. Cele non-active acţionează parcă impotriva voinţei lor, cu efort si plângându-se continuu. Răsunetul se referă la ecoul pe care il au asupra noastră diferite evenimente, impresii. Persoanele care trăiesc puternic prezentul, extraversive sunt numite persoane primare. Persoanele care au tendinţa de a rămâne sub influenţa impresiilor trecute, introversive sunt numite persoane secundare. Există opt tipuri de temperament care rezultă din combinarea acestor factori, şi anume: pasionatii (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi, primari), sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari), nervosii (emotivi, nonactivi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari), sangvinicii (nonemotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi, primari). Emotivi -activi -nonactivi Nonemotivi -activi

Secundari Principali Secundari Principali Secundari Principali

Formule EAS EAP EnAS EnAP EAS nEAP

Nume Pasionaţi Colerici Sentimentali Nervosi Flegmatici Sangvinici

Exemple Napoleon, Tolstoi Hugo, Danton Russeau, Kirkegaard Poe, Chopin Kant, Bergson Voltaire, A. France

-nonactivi

EMO TIVI

NONEMOTIVI

ACTIVI

NONACTIVI

Secundari Principali

nEnAS n EnAP

ACTIVI

NONACTIVI

Mare activitate exterioară, acţiune febrilă, sociabilitate, putere de muncă

Emotivitate în scădere, teamă de acţiune, sublimarea dorinţelor, plictiseală, teamă

Apatici Amorfi

Ludovic al XVI-lea La Fontaine

Secundari

PRIMARI

Rezervă,exigenţă, ierarhizare a vieţii afective, stăpânit de impresii, ataşament faţă de trecut

Imaginaţie, spontaneitate, dezordine, revoltă, ciclotimi, mobilitate a sentimentelor, nevoie de emoţii Activitate rece, Foarte puţină Regularitate, Usurinţă de obiectivitate, activitate, fidelitate, adaptare, perseverenţă, indiferenţă, lipsă impasibilitate, acomodare, puţin curaj, neîncredere de iniţiativă sensul justitiei, sensibil la pericol faţă de emoţii respectul principiilor, economie Talent de Usurinţă, organizare, sens siguranţă, social, muncă disponibilitate, regulată, prezenţă de spirit, perseverenţă decizii rapide, veselie Melancolie, Nu opune retragere in sine, rezistenţă, supus rezistenţă pasivă, momentului, încetineală, neglijenţă, risipire indecizie, gust pentru singurătate, sedentaritate

Luând în considerare doar emotivitatea şi activitatea putem reduce cele 8 tipuri la jumătate: 1. Emotivii inactivi – adică nervoşii care reacţionează rapid la evenimente, şi sentimentalii, care a reacţionează lent. 2. Emotivii activi – în care se încadrează colericii, cu reacţii rapide, explozive şi pasionaţii, care au reacţii lente. 3. Neemotivii activi – adică sangvinicii, cu reacţii echilibrate, rapide, şi flegmaticii, cu multă forţă dar lenţi. 4. Neemotivii inactivi – care îi include pe amorfi, care, deşi cu mai puţină energie sunt bine ancoraţi în prezent, şi pe apatici, a căror lipsă de energie este dublată de un ritm lent al reacţiilor. Principalele trăsături ale celor opt tipuri

PASIONAŢII (EAS) - ambiţioşi care realizează tensiune extremă a întregii personalităţi; activitate concentrată pentru un scop unic; dominatori, apţi pentru a conduce. Stiu să-şi stăpânească şi să utilizeze violenţa. Serviabili, onorabili, iubesc societatea. Având simţ profund al grandorii, stiu să-şi reducă nevoile organice, merg uneori pana la ascetism. Valoare dominantă: opera de înfăptuit. COLERICII (EAP) - generoşi, cordiali, plini de vitalitate, şi exuberanţă, optimişti; în general excitabili, adesea fără gust şi măsură. Activitatea lor e intensă, febrilă, şi multiplă. Se interesează de politică, iubesc poporul, cred în progres, sunt revoluţionari. Dotaţi cu aptitudini oratorice, plini de impetuozitate, antrenează oamenii. Valoare dominantă: actiunea. SENTIMENTALII (EnAP) - ambiţioşi ce rămân mereu în stadiul de aspiraţie. Meditativi, introvertiţi, schizotimi. Adesea melancolici şi nemulţumiţi de ei însişi; timizi, vulnerabili, scrupuloşi; îşi alimentează viaţa interioară prin ruminaţia trecutului. Nu stiu prea bine să intre în relaţii cu oamenii, şi cad uşor în mizantropie. Neabili, se resemnează dinainte cu ceea ce puteau totuşi să evite. Individualişti, au un sentiment viu al naturii. Valoare dominantă: intimitatea. NERVOŞII (EnAS) - cu dispoziţie variabilă vor să epateze şi să atragă atenţia. Indiferenţi la obiectivitate, simt nevoia de a înfrumuseţa realitatea (ajungând de la minciună la ficţiune poetică). Au un gust pronunţat bizar, oribil, macabru. Muncesc neregulat şi numai ce le place. Au nevoie de excitaţii pentru a se smulge inactivităţii şi plictiselii. Inconstanţi în afecţiunile lor: repede seduşi, repede consolaţi. Valoare dominantă: divertismentul. FLEGMATICII (nEAS) - oamenii obişnuinţelor, respectă principiile, punctuali, obiectivi, demni de credinţă, ponderaţi, cu dispoziţie afectivă egală. În general impasibili, răbdători, tenaci, lipsiţi de orice afectare. Civismul lor e profund, religia lor are caracter mai ales moral. Agreeaza sistemele abstracte. Valoarea dominantă: legea. SANGVINICII (nEAP) - extrovertiţi, pot face observaţii exacte şi dovedesc un remarcabil simţ practic. Le place lumea, unde se comportă politicos, sunt spirituali, ironici, sceptici. Ştiu să manevreze oamenii, sunt abili diplomaţi. Liberali si talentaţi în politică, au puţin respect pentru marile sisteme şi pun accent pe experienţă. Probează initiativa şi o mare suplete de spirit. Oportunisti. Valoare dominantă: succesul social. APATICII (nEnAs) - închişi, secretoşi, repliaţi în ei însişi, dar fără viaţă interioară fremătătoare. Sumbri şi taciturni, râd rareori. Sclavi ai obisnuinţelor, conservatori. Tenaci în aversiunile lor, sunt dificil de reconciliat. Cei mai puţin vorbăreţi dintre oameni, le place singurătatea. Deşi indiferenţi la viaţa socială, ei sunt în general cinstiţi, iubesc adevărul, onorabili. Valoare dominanta: liniştea. AMORFII (nEnAP) - disponibili, concilianţi, toleranţi prin indiferenţă, dau adesea dovadă de o încapăţânare pasivă tenace. În ansamblu au “caracter bun”. Neglijenţi, leneşi, nepunctuali. Indiferenţi faţă de trecut mai mult decât faţă de viitor. Au adesea aptitudini către muzică (executanţi) şi teatru. Valoare dominantă: plăcerea.

2.5. Importanţa acestor tipologii de temperament în activitatea didactică G. Berger a elaborat un chestionar uşor de utilizat pentru a încadra o persoană în cele 8 tipuri temperamentale. Acest chestionar poate fi aplicat şi în cazul elevilor, deoarece pentru educator cunaşterea temperamentului elevilor

este importantă. Astfel se poate stabili dacă un copil este emotiv sau nu, este activ sau nu. Dacă un copil este activ el poate fi harnic, energic, indiferent de gradul de emotivitate, iar dacă este inactiv, ar putea fi lent, leneş, fără iniţiativă. Dacă este emotiv poate avea reacţii emotive foarte puternice, va fi implicat afectiv în tot ceea ce face, iar dacă este non-emotiv, astfel de manifestări vor fi minime. Dar nu este de ajuns pentru un educator identificarea acestor caracteristici, ci ei pot şi trebuie să ia măsuri necesare stimulării sau controlării acestora după caz. Copii activi trebuie orientaţi spre activităţi utile şi temperarea tendinţei de a lua hotărâri pripite, iar cei inactivi au nevoie de o stimulare constantă şi de un program de lucru strict supravegheat. Le Gall subliniază valoarea muncii în grup pentru cei neemotivi şi inactivi. Pentru alte tipuri, de exemplu pentru sentimentali rolul muncii în echipă este discutabil, deoarece sentimentalul poate avea probleme de integrare în grup, preferând singurătatea.

3. CARACTERUL 3.1.

Definiţii ale caracterului. Atitudinea.

Termenul de personalitate include într-un sitem unitar atât temperamentul cît şi caracterul omului. Temperamentul şi caracterul sunt două noţiuni diferite care nu trebuiesc confundate. În timp ce temperamentul se referă la însuşiri ereditare ale individului, caracterul vizează suprastructura morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială a omuluo. În opinia lui Allport de câte ori vorbim despre caracter emitem o judecată de valoare şi implicăm un standard moral. Etimologic, termenul de caracter provine din greaca veche şi înseamnă tipar, pecete şi cu referire la om, sisteme de trăsături, stil de viaţă. Caracterul de fapt înseamnă o structură profundă a personalităţii, care se manifestă prin comportament, care pot fi uşor de prevăzut. Pentru a cunoşte caracterul ciuva trebuie să încercăm să răspundem la întrebarea fundamentală „De ce”, să ne întrebăm în legătură cu motivele, şi valorile ce fundamentează comportamentul cuiva. Andrei Cosmovici subliniind două dimensiuni fundamentale ale caracterului –una axiologică, orientativ-valorică, alta executivă, voluntară- afirmă: „Caracterul este acea structură care exprimă ierarhia motivelor esenţiale ale unei persoane, cât şi posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele”. În opinia lui Taylor caracterul este „ gradul de organizare etică efectivă a tuturor forţelor individului”. Alte definiţii: „o dispoziţie psihofizică durabilă de a inhiba impulsurile conform unui principiu reglator „(Rohack, A.A.; cf Allport) sau „o voinţă moraliceşte organizată” (Klages, K.). Caracterul este deci un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj al personalităţii care se exprimă printr-un ansamblu de atitudini-valori.

Atitudinea exprimă o modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii şi implică reacţii afective, cognitive şi comportamentale.

În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini:  atitudinea faţă de sine însuşi: modestie, orgoliu, demnitate, sentiment de inferioritate, culpabilitate,  atitudinea faţă de ceilalţi, faţă de societate: umanism, patriotism, atitudini politice,  atitudinea faţă de muncă.

3.2.

Testele de personalitate şi rolul lor în activitatea didactică. Impactul şcolii asupra formării personalităţii elevilor

Putem spune că, cu ocazia chestionarelor de personalitate sunt diagnosticate trăsăturile personalităţii, care de fapt exprimă atitudinile pe care persona le are faţă de ea însăşi. Testele de personalitate sunt diverse şi este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să suprindă toate aspectele personalităţii pe baza căruia să se întocmească profilul psihologic al unei persoane. În majoritatea testelor de personalitate sunt analizate următorii factori:  Dominanţa;  Acceptarea de sine;  Independenţa;  Empatia;  Responsabilitatea;  Socializarea;  Autocontrolu;  Toleranţa;  Realizarea de sine prin conformism;  Realizarea de sine prin independenţă. Adolescenţa este perioada în care încep să se „cristalizeze” principalele trăsături de caracter. Elevii sunt personalităţi în formare. Este greu, sau uneori chiar imposibilţ să ne dăm seama de motivele ce fundamentează atitudinile şi comportamentele lor. Şcoala poate avea un impact deosebit de puternic asupra formării personalităţii viitorului adult, de exemplu prin rolul pedepselor şi recompenselor şi al aşteptărilor profesorilor sau prin atitudinile profesorului faţă de performanţele elevilor, precum şi interpretarea rezultatelor scăzute în termeni de eşec. Şcoala, educatorul, nu are numai obligaţia de a transmite cunoştinţe, informaţii ci îi revine un rol important în formarea atitudinilor - elemente principale ale caracterului- elevilor prin metode şi tehnici specifice. Metodele indirecte acţionează mai ales prin mecanismele învăţării sociale bazate pe imitaţie, pe identificare, pe exemple, pe modelare etc.deci una dintre cele mai importante sarcini formative a şcolii este aceea de a oferi modele, căi de urmat. Între metodele directe cea mai evidentă este utilizarea pedepselor şi a recompenselo.

  

4. UNICITATEA INDIVIDULUI Am vorbit despre personalitatea omului şi cele două componente majore ale sale: temperamentul şi caracterul. Am încercat să răspundem la întrebările: “Ce este personalitatea?”, “Ce este temperamentul?”, “Ce este caracterul?” şi din ce sunt formate. Am văzut că de-a lungul timpului omenirea a fost preocupată de stabilirea unor tipologii temperamentale şi încadrarea oamenilor într-o categorie sau alta. Dar nu trebuie uitat că în psihologie, care nu este o ştiinţă pozitivă, exactă, ci ştiinţă a sufletului, nu există alb sau negru. Nu putem spune despre cineva că întruneşte numai trăsăturile temperamentale ale colericului, el îmbină foarte multe trăsături şi domină cele ale colericului. Putem încadra oamenii în tipologii dar nu trebuie să uităm de unicitatea individului, a fiecăruia dintre noi. Fiecare dintre noi e diferit de celălalt, aparţinând deja prin naştere unuia dintre cele două sexe. Fiecare dintre noi suntem unici capatând o anumită originalitate prin faptul ca ne-am născut într-o anumită zi sau epocă istorică, într-o anumită familie, într-un anumit mediu social şi am parcurs un anumit drum în viaţă. Individul e unic, însă nu incomparabil cu alţi indivizi ai speciei umane. Natura lăsând trăsături comune indivizilor a creat speciile, iar în cadrul speciilor a lăsat diversitatea din care derivă unicităţi. G.W.Allport observa că: “Metoda de reproducere sexuală a naturii garantează la modul superlativ un echipament genetic nou, pentru fiecare muritor care se naşte." Teoretic, jumătate din ceea ce se transmite ereditar provine de la mamă şi jumătate provine de la tată. Deci nu pot exista două fiinte omeneşti la fel sau mai exact cu acelaşi potenţial de dezvoltare (exceptie făcând gemenii monozigoti). Pentru a înţelege un om trebuie sa observăm ca el este: ca toti ceilalti oamenii (după normele universale); ca unii oameni (după normele de grup); ca nici un alt om (norme idiosincratice). Fiecare om e la fel cu ceilalţi prin simpla lui apartenenţă la speţa umană, are caracteristici asemănătoare cu oamenii din grupul său (de ex.: vorbeşte o anumită limbă (limba maternă)) şi totuşi este unic, diferit de toţi ceilalţi. Orice individ, oricare ar fi el, nu se realizeazăa prin trăsături universale adăugate la nişte trăsături ale grupului său şi apoi adăugate la ceva propriu. Individul împleteşte într-un mod unic toate trăsăturile formând ceea ce se cheamă o persoană distinctă şi originală. Este ceea ce Allport accentua: "...Organizarea vietii individuale este, in primul rând, în ultimul rând şi tot timpul, un fapt principal al naturii umane."

Prin drumul parcurs de fiecare om în viaţa sa se distinge de alţii. Fiecare viaţă îşi urmează un destin unic. Indiferent de orice metafizică a destinului, existenţa lui e o certitudine ceea ce arată particularitatea fiecarui individ în parte, acesta urmând o anumită "cale" fără "doar si poate". În marea varietate umană se întalnesc oameni slabi şi oameni puternici, genii şi idioţi, oameni harnici şi oameni leneşi, înalti şi scunzi, vioi şi apatici Dar nu vom putea spune niciodată că doi oameni puternici sunt la fel pentru că îî mod sigur unul este puternic în ceva, altul in altceva, unul în alergare, altul în ridicat greutăţi; nu sunt doua genii la fel: unul e preocupat de fizică, altul de matematică; exemplele ar putea continua foarte , sensibili şi insensibili.mult prin diferenţieri tot mai subtile între grupuri şi tipuri de oameni.

EUL CA NUCLEU AL PERSONALITATII De-a lungul timpului, asupra personalitatii au fost elaborate o multitudine de teorii. Fie ca se numesc pozitiviste, psihanalitice, personaliste, existentialiste, umaniste, dinamiste, factoriale, socioculturale, fie ca interpreteaza omul ca fiinta re-activa sau pro-activa, fie ca se concentreaza asupra descoperirii si inventarierii elementelor compoente ale personalitatii sau ca au o deschidere mai mare spre social, spre ceilalti oameni, toate incearca sa surprinda esenta personalitatii, originalitatea si unicitatea sa. In personalitatea integrala a omului, perceputa ca personalitate concreta si ca ideal al realizarii, semnificatie au nu atit insusirile, ci modul particular de integrare si utilizare comportamentala a acestora. O mare importanta are ce este omul in realitate, ce crede el ca este, ce doreste sa fie, ce gindeste despre altii, ce considera ca gindesc altii despre el, comportamentul sau manifestat fiind in functie de unul sau altul dintre aceste elemente sau de modul particular de integrare si functionare a acestora. In personalitatea totala a omului exista mai multe fatete: 1. personalitatea reala PR 2. personalitatea autoevaluta PA personalitatea ideala PI

5. CONCEPTUL DE PERSONALITATE 5.1.

Definiţia şi caracteristicile personalităţii

În viaţa de zi cu zi de multe ori sunt folosiţi termenii de persoană şi personalitate, sensul comun al acestuia din urmă fiind o însuşire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu. Dar utilizarea lor ca termeni psihologici necesită o definire mai exactă a personalităţii.

Se pune întrebarea „Ce este personalitaea?”. În opinia lui P.Fraisse istoria psihologiei, între anumite limite, se confundă cu istoria răspunsurilor la această întrebare fundamentală. Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim persoana. Persoana înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării modalităţilor de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoana umană. În literatura de specialitate şi nu numai, există numeroase definiţii ale personalităţii, fiecare surprinzând câteva aspecte ale acestui concept atât de vast.

În "Dicţionar de Psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definită asfel: “(...) element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană.” Pentru sociologie personalitatea este “expresia socioculturală a individualităţii umane.” (“Dictionar de Sociologie” - coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu) Între nenumăratele definiţii ale personalităţii, G. W. Allport dă propria definiţie în lucrarea “Structura şi dezvoltarea personalităţii", încercând cum spune “(...) nu să definim obiectul în funcţie de metodele noastre imperfecte". “PERSONALITATEA este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic." Pentru a înţelege mai bine, vom explica în continuare conceptele din această definiţie, aşa cum a făcut-o Allport: Organizarea dinamică “Problema centrală a psihologiei este organizarea mentală (formarea structurilor sau ierarhiilor de idei şi deprinderi, care ghidează în mod dinamic activitatea). Integrarea şi alte procese organizaţionale sunt necesare pentru a explica dezvoltarea şi structura personalităţii.(...) Termenul implică şi procesul reciproc de dezorganizare, mai ales la acele personalităţi anormale care sunt marcate de o dezintegrare progresivăa.”

Psihofizic

“Acest termen ne aminteşte că personalitatea nu este nici exclusiv mentală, nici exclusiv nervoasă. Organizarea sa atrage după sine funcţionarea atât a “spiritului”, cât si a “trupului” într-o unitate inextricabilă.” Sisteme “Un sistem (orice sistem) este un complex de elemente într-o interacţiune reciprocă. O deprindere este un sistem, la fel şi un sentiment, o trăsătura, un concept , un stil de comportare. Aceste sisteme există în mod latent în organism chiar când nu acţionează. Sistemele sunt "potenţialul nostru de activitate”. Determină “Personalitatea este ceva şi face ceva. Sistemele psihofizice latente motivează sau direcţionează o activitate şi o gândire specifică atunci când intra în acţiune. Toate sistemele care compun personalitatea trebuie considerate ca tendinţe determinate. Ele exercită o influenţă directoare asupra tuturor actelor adoptative şi expresive prin care personalitatea ajunge sa fie cunoscută.” Caracteristic “Orice comportament şi orice gândire sunt caracteristice persoanei şi (...) sunt unice pentru aceasta.” Comportament şi gândire “Aceşti doi termeni constituie o etichetă pentru a desemna tot ceea ce poate un individ să facă (...). Ele sunt moduri de adaptare şi desfăşurare provocate de situaţia ambientală în care ne aflăm, totdeauna selecţionate şi conduse de sistemele psihofizice care alcătuiesc personalitatea noastră.” În “Dicţionar de Psihologie”, editura Babel 1997, coordonat de Ursula Şchiopu comportamentul şi gândirea "...se referă la disponibilităţile generale şi caracteristice pe care le exprimă o persoană (faţă de altele) şi care conturează identitatea ei specifică.” Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud (1856 - 1939), ca o modalitate de a explora conţinutul şi mecanismele vieţii mentale umane. Pregătirea sa l-a făcut să aprecieze importanţa factorilor biologici (natura) şi a experienţei sociale (educaţia) pentru dezvoltarea şi menţinerea personalităţii umane. Freud credea că există necesităţi umane universale care ajută la ghidarea şi modelarea comportamentului uman. Unul este eros “instictul veţii”, nevoia oamenilor de a stabili legături între ei şi altul este thanatos “instinctul morţii”, baza înclinaţiei agresive. În opinia lui Freud, personalitatea este compusă din trei elemente: id-ul (sinele), supraeul (superego) şi eul (ego). Id-ul constituie impusurile noastre biologice, universale care cer satisfacere imediată. Supraeul este conştiinţa, id-ul reprezentat în personalitate. Eul este partea persoanei care este în contact cu realitatea. Personalitatea e văzută sub aspect dinamic, adică mişcarea ”energiei psihice”, a libido-ului între cele trei instanţe psihice.

Personalitatea umană se dezvoltă printr-o serie de stadii succesive, universale cu substrat biologic şi legate de vârsta pe care Freud le-a numit “stadiile dezvoltării psiho-sexuale”. Primul stadiu este stadiul oral (1 an) în care sugarul caută plăcere prin acte orale (suptul, muşcatul). Al doilea stadiu este stadiul anal (2 ani) când apare controlul intestinelor şi al vezicii urinare. Al treilea stadiu este stadiul falic (3-5 ani) este perioada conştienţizării sexuale iniţiale, sau altfel spus conflictul Oedipal. Al patrulea stadiu este stadiul latenţiei (5 ani–pubertate) în care este important dezvoltarea fizică şi deprinderile intelectuale. Al cincilea stadiu este stadiul genital când apare sexualitatea matură. Freud mai pune accent pe sursele inconştiente şi emoţionale ale dezvoltării copilului care contribuie la stabilirea timpurie a aspectelor funcţionale ale personalităţii, aspectelor afective ale socializării. Din numeroasele definiţii ale personalităţii se desprind câteva caracteristici ale acestuia, care evidenţiază faptul că personalitatea este o structură (Perron,R.,1985):  GLOBALITATEA: Personalitatea unei persoane este constituită din ansamblul de caracteristici care permite descrierea şi identificarea ei printre celelalte. Însă nu trebuie să uitam că omul este unic prin fiecare persoană. Acest lucru înseamnă că unicitatea individului se conturează într-o personalitate unică însă asemănătoare pe anumite criterii, cu personalităţile altor indivizi.  COERENŢA: Majoritatea teoriilor admit ideea existenţei unei anume organizări şi interdependenţe a elementelor componente ale personalităţii. Dar când în comportamentul unei persoane apar acte neobişnuite ele contravin acestor teorii. Personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcţional format din elemente interdependente. 

PERMANENŢA (STABILITATEA) TEMPORALĂ:

Deşi o persoană se transformă, se dezvoltă, ea îşi păstrează identitatea sa psihică. Omul are conştiinţa existenţei sale, sentimentul continuităţii şi a identităţii personale de-a lungul întregii sale vieţi.

5.2.

Trăsătura psihică. Tipurile. Factorii de personalitate.

Trăsătura psihică este acel concept care evidenţiază aceste însuşiri sau particularităţi relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. În plan comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli. De exemplu timiditatea este o trăsătură, fiind în cele mai multe cazuri însoţită de stângăcie, hiperemotivitate, mobilizare energetică exagerată etc. Tipurile sunt formate din mai multe trăsături. ( de exemplu: introvertit, extravertit, ciclotimic etc.) W. Michel consideră că trăsăturile sunt prototipuri, adică nu descriu decât proprietăţi tipice sau frecvente în anumite situaţii. Deseori oamenii atribuie o trăsătură dacă aceasta apare în câteva situaţii frecvente, chiar dacă nu se poate generaliza şi astfel caracteriza pe om. De exemplu cineva poate fi “catalogat” ca fiind coleric dacă a fost văzut cuprins de mânie într-o situaţie ieşită din comun, chiar dacă aceasta nu este o constantă a comportamentului său. Aceeaşi trăsătură poate avea în vedere comportamente care se manifestă în situaţii foarte diferite: de exemplu a-ţi fi frică de eşec, de păianjeni sau de vreo boală nu reflectă aceeaşi componentă a personalităţii. E. Kretschmer luând în considerare parametrii constituţiei fizice, corporale descrie 3 tipuri, iar asocierile dintre trăsăturile fizice şi psihice s-au dovedit a fi semnificative pentru cazurile patologice:  Tipul picnic – statură mijlocie, exces ponderal, faţă plină, mâini şi picioare scurte, abdomen şi torace bine dezvoltate – căruia îi sunt asociate următoarele trăsături psihice, grupate într-un profil ciclitomic: vioiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate, sociabilitate, dar şi superficialitate în relaţiile sociale, înclinaţie către compromisuri,  Tipul astenic – cu corpul slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi subţiri căruia i se asociază un profil psihologic numit schizotimic: înclinaţie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate, un simţ acut al onoarei, meticulozitate etc.  Tipul atletic – tipul cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată

În opinia lui G. Allport personalitatea este o structură formată din trăsături organizate ierarhic. El spune că la fiecare individ există 2-3 trăsături cardinale care domină şi controlează celelalte trăsături. În ordine ierarhică urmează un grup format din 10-15 trăsături principale, relativ uşor de identificat, şi în sfârşit sute sau chiar mii de trăsături secundare şi de fond, care sunt foarte greu de identificat. Noţiunea de factor a fost introdusă în psihologie odată cu cu utilizarea analizei factoriale. De exemplu dacă un elev are rezultate bune la matematică se poate anticipa că va avea rezultate bune şi la fizică, explicaţia fiind existenţa unui factor comun, şi anume, un mod de raţionament tipic. În vârful piramidei factorilor se afla factorul general deseori identificat cu inteligenţa. Factorii şi trăsăturile de personalitate datorită asemănărilor dintre ele sunt utilizaţi ca sinonomi.

5.3.

Teoriile personalităţii

Personalitatea poate fi abordată din perspective şi din direcţii variate. Există numeroase teorii ale personalităţii, dintre care amintim: biologistă, experimentalistă, psihometrică şi socio-culturală şi antropologică. Orientarea biologistă pune accent pe întreaga organizare psihocomportamentală a omului, accentuează rolul motivelor biologice şi al

experienţei timpurii – pre- şi postnatală – in formarea personalităţii. Dependenţa, agresivitatea, sexualitatea sunt considerate trăsături primare. Există şi contraopinii. De exemplu americanii văd războiul, agresivitatea şi competiţia ca fiind umane prin naştere.Totuşi, există societăţi (Arapeşii din Noua Guinee) în care războiul este necunoscut, iar comportamentul agresiv şi competitiv virtual inexistent. Necesitatea abordării experimentaliste a personalităţii a fost formulată de Stanford (1963) astfel: „Studiul personalităţii este studiul modului în care oamenii diferă pe un registru foarte întins în ceea ce au învăţat: fiecare persoană deci este unică.dar toţi au învăţat în concordanţă cu aceleaşi legi generale.” Au fost abordate îndeosebi procesele de învăţare, procesele percepţiei şi procesele de cunoaştere superioare. Orientarea psihometrică înseamnă studiul trăsătirilor exprimabile sub forma unor liste de atribute ce caracterizează persoana în cadrul unei situaţii. Au fost dezvoltate un număr mare de tehnici şi instrumente de măsură: scale, chestionare etc. Orientarea socio-culturală şi antropologică se bazează pe ideea că personalitatea poate fi înţeleasă numai luând în considerare şi contextul social în care trăieşte individul, şi numai comparând indivizii aparţinând unor populaţii şi culturi diferite (Mead, Linton). Procesul de socializare e un proces social prin care individul uman, om, membru activ al societăţii, parcurge transformări succesive. Este un proces social continuu de iteracţiune care dă unei fiinţe potenţial sociale posibilitatea să-şi dezvolte o identitate, un ansamblu de idei o gamă de deprinderi. Esenţa acestui proces este că societatea încearcă să tranforme individul (viitor actor al societăţii) după chipul său, astfel încât să răspundă normelor, valorilor societăţii. Potrivit teoriei rolulilor fiecare dintre noi avem un status social şi jucăm diferite roluri în funcţie de cerinţele, aşteptările societăţii în general. Nou-născuţii umani care sunt potenţiali personalităţi umane : - nu posedă limbaj articulat; - nu au nici un fel de cunoştinţe ştiinţifice sau tehnice; - nu au atitudini scopuri, idealuri de viaţă; - simţurile sunt incomplet dezvoltate.

CONCLUZII: În studiul personalităţii elevilor, cunoaşterea şi apreciera corectă a acestuia din perspectiva procesului indictiv-educativ este necesar identificarea şi analiza temperamentului, adică trăsăturile şi calităţile formale, dinamico–energetice şi a caracterului, adică trăsăturile de conţinut, socio-morale şi axiologice.

6. TEMPERAMENTUL 6.1.

Definiţie

Temperamentul se referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii şi se exprimă în particularităţi ale activităţii intelectuale şi a afectivităţii, cât şi în comportamentul exterior: limbaj şi motricitate, în conduită.

Temperamentul, ca subsistem al personalităţii, se referă la o serie de particularităţi şi trăsături înnăscute care sunt importante în procesul devenirii socio-morale a fiinţei umane. Trăsăturile temperamentale sunt foarte uşor de observat şi identificat şi în opinia majorităţii specialiştilor în domeniu sunt legate de aspectele biologice ale persoanei respective, în special de sistemul nervos şi cel endocrin. Psihologul roman Nicolae Mărgineanu a considerat că temperamentul caracterizează forma manifestărilor noastre şi, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al afectivităţii şi reactivităţii motorii specifice unei persoane. Există mai multe tipologii ale temperamentului, această problemă fiind o preocupare constantă dea lungul istoriei şi evoluţiei ştiinţei.

Tipologia lui Hipocrate Prima încercare de identificare şi explicare a tipurilor temperamentale o datorăm medicilor Antichităţii, Hipocrate (400 î.e.n.) şi Galenus (150 e.n.). În concordanţă cu filosofia epocii, care considera că întreaga natură este compusă din patru elemente fundamentale - aer, pământ,foc şi apă - aceştia au socotit că predominanţa în organism a uneia dintre cele patru „umori” (hormones): sânge, flegmă, bila neagră şi bila galbenă, determină temperamentul. Pe aceasta bază se stabilesc cele patru tipuri clasice de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic si coleric. Colericul este energic, neliniştit, impetuos, irascibil, uneori impulsiv şi işi risipeşte energia. El este inegal în manifestări. Stările afective se succed cu rapiditate. Oscilează între entuziasm şi decepţie, care tendinţă de exagerare în tot ceea ce face. Este o persoană foarte expresivă,uşor „de citit”, gândurile şi emoţiile i se succed cu repeziciune.Are tendinţa de dominare în grup şi se dăruieşte cu pasiune unei idei sau cauze. Sangvinicul se caracterizează prin ritmiciatate şi echilibru. Este vioi, vesel, optimist şi se adaptează cu usurinţă la orice situaţie. Fire activă, schimbă activităţile foarte des deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale şi instabile. Trece cu usurinţă peste eşecuri sau decepţii sentimentale şi stabileşte uşor contacte cu alte persoane. Flegmaticul este liniştit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face, pare a dispune de o răbdare fără margini. Are o putere de muncă deosebită poate obţine performanţe deosebite mai ales în muncile de lungă durată şi este foarte tenace, meticulos în tot ceea ce face. Fire închisă, greu adaptabilă, puţin comunicativă, preferă activităţile individuale. Melancolicul este la fel de lent şi inexpresiv ca felgmaticul,dar îi lipseşte forţa şi vigoarea acestuia, emotiv şi sensibil, are o viaţă interioară agitată datorită unor exagerate exigenţe faţă de sine şi a unei neîncrederi în forţeţe proprii. Este puţin rezistent la eforturi îndelungate. Puţin comunicativ, închis în sine,

melancolicul are dificultăţi de adaptare socială. Debitul verbal este scăzut, gesticulaţia redusă.

6.2.

Tipologia lui Pavlov

Explicarea diferenţelor temperamentale ţine, în concepţia filozofului rus Ivan Petrovici Pavlov, de caracteristicile sistemului nervos central şi de raporturile dintre ele:  Forta sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos şi se exprimă prin rezistenţa mai mare sau mai mică la excitanţi puternici sau la eventualele situatii conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic şi sistem nervos slab;  Mobilitatea desemneaza usurinţa cu care se trece de la excitaţie la inhibiţie şi invers, în funcţie de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează rapid, sistemul nervos este mobil, iar daca trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;  Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor două procese (excitaţia şi inhibiţia). Dacă ele au forţe aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibrat. Există şi un sistem nervos neechilibrat la care predominantă este excitaţia. Din combinarea acestor însuşiri rezultă patru tipuri de sistem nervos: 1. tipul puternic, neechilibrat,excitabil (corelat cu temperamentul coleric) 2. tipul puternic, echilibrat, mobil (corelat cu temperamentul sangvinic) 3. tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu temperamentul flegmatic) 4. tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic) Gheorghe Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului temperamental: nivelul motor general (de activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptivimaginativ şi nivelul mintal (al gândirii). Fiecare nivel se caracterizează prin indicii temperamentali: forţă, echilibru, mobilitate, persistenţă, tonus afectiv (stenic si astenic) şi direcţie (extravertit sau introvertit). Gh. Zapan a elaborat o metoda de educare a capacităţii de interapreciere, numita metoda aprecierii obiective a personalităţii. Tipurile temperamentale şi tipurile de sistem nervos sunt două noţiuni diferite, nu coincid, deoarece în timp ce aceştia din urmă rămân de-a lungul vieţii neschimbate, temperamentul se construieşte în cadrul interacţiunii individului cu mediul fizic şi socio-cultural.

6.3.

Tipologia lui Jung şi Eysenck

Psihiatrul elveţian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experienţe clinice, că, în afara unor diferenţe individuale, între oameni există şi deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientati predominant spre lumea externă şi

intra în categoria extravertiţilor, în timp ce alţii sunt orientaţi predominant spre lumea interioară şi aparţin categoriei introvertiţilor. Extravertiţii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimişti, senini, binevoitori, se înţeleg sau se ceartă cu cei din jur, dar rămân în relaţii cu ei. Introvertiţii sunt firi închise, greu de pătruns, timizi, puţini comunicativi, înclinaţi spre reverie şi greu adaptabili. Psihologul englez Hans Eysenck reia această distincţie a lui Jung, amplificând cazuistica probatorie, dar adaugă o noua dimensiune numita grad de nevrozism. Această exprima stabilitatea sau instabilitatea emoţionalp a subiectului. Eysenck a reprezentat cele doua dimensiuni pe doua axe perpendiculare, obţinând tipurile extravertit – stabil, extravertit – instabil, introvertit – stabil şi introvertit – instabil, pe care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice.

6.4.

Tipologia şcolii franco – olandeze: Heymans-Wiersma-Le Senne

Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun o tipologie a temperamentelor mult mai nuanţată care va fi reluată şi precizată de psihologii francezi Rene Le Senne şi Gaston Berger. Pentru Le Senne caracterul este ceea ce înţelegem azi prin temperament, adică „ansamblul dispoziţiilor înnăscute, care formează scheletul mintal al individului”. Ei pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea şi „răsunetul” (ecoul). Din combinarea lor rezultă opt tipuri temperamentale. Emotivitatea exprimă reacţiile afective ale persoanelor în faţa diferitelor evenimente. Emotivii au tendinţa de a se tulbura puternic chiar şi pentru lucruri mărunte. Dimpotrivă, non-emotivii sunt aceia care se emoţioneaza greu şi ale căror emoţii nu sunt prea violente. Activitatea desemnează dispoziţia spre acţiune a unei persoane. Persoanele active au o continuă dispoziţie spre acţiune, nu pot sta locului. Cele non-active acţionează parcă impotriva voinţei lor, cu efort si plângându-se continuu. Răsunetul se referă la ecoul pe care il au asupra noastră diferite evenimente, impresii. Persoanele care trăiesc puternic prezentul, extraversive sunt numite persoane primare. Persoanele care au tendinţa de a rămâne sub influenţa impresiilor trecute, introversive sunt numite persoane secundare. Există opt tipuri de temperament care rezultă din combinarea acestor factori, şi anume: pasionatii (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi, primari), sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari), nervosii (emotivi, nonactivi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari), sangvinicii (non-

emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi, primari). Emotivi -activi -nonactivi Nonemotivi -activi -nonactivi

EMO TIVI

NONEMOTIVI

ACTIVI

NONACTIVI

Secundari Principali Secundari Principali Secundari Principali Secundari Principali

Formule EAS EAP EnAS EnAP EAS nEAP nEnAS n EnAP

ACTIVI

NONACTIVI

Mare activitate exterioară, acţiune febrilă, sociabilitate, putere de muncă

Emotivitate în scădere, teamă de acţiune, sublimarea dorinţelor, plictiseală, teamă

Nume Pasionaţi Colerici Sentimentali Nervosi Flegmatici Sangvinici Apatici Amorfi

Exemple Napoleon, Tolstoi Hugo, Danton Russeau, Kirkegaard Poe, Chopin Kant, Bergson Voltaire, A. France Ludovic al XVI-lea La Fontaine

Secundari

PRIMARI

Rezervă,exigenţă, ierarhizare a vieţii afective, stăpânit de impresii, ataşament faţă de trecut

Imaginaţie, spontaneitate, dezordine, revoltă, ciclotimi, mobilitate a sentimentelor, nevoie de emoţii Activitate rece, Foarte puţină Regularitate, Usurinţă de obiectivitate, activitate, fidelitate, adaptare, perseverenţă, indiferenţă, lipsă impasibilitate, acomodare, puţin curaj, neîncredere de iniţiativă sensul justitiei, sensibil la pericol faţă de emoţii respectul principiilor, economie Talent de Usurinţă, organizare, sens siguranţă, social, muncă disponibilitate, regulată, prezenţă de spirit, perseverenţă decizii rapide, veselie Melancolie, Nu opune retragere in sine, rezistenţă, supus rezistenţă pasivă, momentului, încetineală, neglijenţă, risipire indecizie, gust pentru singurătate, sedentaritate

Luând în considerare doar emotivitatea şi activitatea putem reduce cele 8 tipuri la jumătate:

5. Emotivii

inactivi – adică nervoşii care reacţionează rapid la evenimente, şi sentimentalii, care a reacţionează lent. 6. Emotivii activi – în care se încadrează colericii, cu reacţii rapide, explozive şi pasionaţii, care au reacţii lente. 7. Neemotivii activi – adică sangvinicii, cu reacţii echilibrate, rapide, şi flegmaticii, cu multă forţă dar lenţi. 8. Neemotivii inactivi – care îi include pe amorfi, care, deşi cu mai puţină energie sunt bine ancoraţi în prezent, şi pe apatici, a căror lipsă de energie este dublată de un ritm lent al reacţiilor. Principalele trăsături ale celor opt tipuri PASIONAŢII (EAS) - ambiţioşi care realizează tensiune extremă a întregii personalităţi; activitate concentrată pentru un scop unic; dominatori, apţi pentru a conduce. Stiu să-şi stăpânească şi să utilizeze violenţa. Serviabili, onorabili, iubesc societatea. Având simţ profund al grandorii, stiu să-şi reducă nevoile organice, merg uneori pana la ascetism. Valoare dominantă: opera de înfăptuit. COLERICII (EAP) - generoşi, cordiali, plini de vitalitate, şi exuberanţă, optimişti; în general excitabili, adesea fără gust şi măsură. Activitatea lor e intensă, febrilă, şi multiplă. Se interesează de politică, iubesc poporul, cred în progres, sunt revoluţionari. Dotaţi cu aptitudini oratorice, plini de impetuozitate, antrenează oamenii. Valoare dominantă: actiunea. SENTIMENTALII (EnAP) - ambiţioşi ce rămân mereu în stadiul de aspiraţie. Meditativi, introvertiţi, schizotimi. Adesea melancolici şi nemulţumiţi de ei însişi; timizi, vulnerabili, scrupuloşi; îşi alimentează viaţa interioară prin ruminaţia trecutului. Nu stiu prea bine să intre în relaţii cu oamenii, şi cad uşor în mizantropie. Neabili, se resemnează dinainte cu ceea ce puteau totuşi să evite. Individualişti, au un sentiment viu al naturii. Valoare dominantă: intimitatea. NERVOŞII (EnAS) - cu dispoziţie variabilă vor să epateze şi să atragă atenţia. Indiferenţi la obiectivitate, simt nevoia de a înfrumuseţa realitatea (ajungând de la minciună la ficţiune poetică). Au un gust pronunţat bizar, oribil, macabru. Muncesc neregulat şi numai ce le place. Au nevoie de excitaţii pentru a se smulge inactivităţii şi plictiselii. Inconstanţi în afecţiunile lor: repede seduşi, repede consolaţi. Valoare dominantă: divertismentul. FLEGMATICII (nEAS) - oamenii obişnuinţelor, respectă principiile, punctuali, obiectivi, demni de credinţă, ponderaţi, cu dispoziţie afectivă egală. În general impasibili, răbdători, tenaci, lipsiţi de orice afectare. Civismul lor e profund, religia lor are caracter mai ales moral. Agreeaza sistemele abstracte. Valoarea dominantă: legea. SANGVINICII (nEAP) - extrovertiţi, pot face observaţii exacte şi dovedesc un remarcabil simţ practic. Le place lumea, unde se comportă politicos, sunt spirituali, ironici, sceptici. Ştiu să manevreze oamenii, sunt abili diplomaţi. Liberali si talentaţi în politică, au puţin respect pentru marile sisteme şi pun accent pe experienţă. Probează initiativa şi o mare suplete de spirit. Oportunisti. Valoare dominantă: succesul social. APATICII (nEnAs) - închişi, secretoşi, repliaţi în ei însişi, dar fără viaţă interioară fremătătoare. Sumbri şi taciturni, râd rareori. Sclavi ai obisnuinţelor, conservatori. Tenaci în aversiunile lor, sunt dificil de reconciliat. Cei mai puţin vorbăreţi dintre oameni, le place singurătatea. Deşi indiferenţi la viaţa socială, ei sunt în general cinstiţi, iubesc adevărul, onorabili. Valoare dominanta: liniştea. AMORFII (nEnAP) - disponibili, concilianţi, toleranţi prin indiferenţă, dau adesea dovadă de o încapăţânare pasivă tenace. În ansamblu au “caracter bun”. Neglijenţi, leneşi, nepunctuali.

Indiferenţi faţă de trecut mai mult decât faţă de viitor. Au adesea aptitudini către muzică (executanţi) şi teatru. Valoare dominantă: plăcerea.

6.5. Importanţa acestor tipologii de temperament în activitatea didactică G. Berger a elaborat un chestionar uşor de utilizat pentru a încadra o persoană în cele 8 tipuri temperamentale. Acest chestionar poate fi aplicat şi în cazul elevilor, deoarece pentru educator cunaşterea temperamentului elevilor este importantă. Astfel se poate stabili dacă un copil este emotiv sau nu, este activ sau nu. Dacă un copil este activ el poate fi harnic, energic, indiferent de gradul de emotivitate, iar dacă este inactiv, ar putea fi lent, leneş, fără iniţiativă. Dacă este emotiv poate avea reacţii emotive foarte puternice, va fi implicat afectiv în tot ceea ce face, iar dacă este non-emotiv, astfel de manifestări vor fi minime. Dar nu este de ajuns pentru un educator identificarea acestor caracteristici, ci ei pot şi trebuie să ia măsuri necesare stimulării sau controlării acestora după caz. Copii activi trebuie orientaţi spre activităţi utile şi temperarea tendinţei de a lua hotărâri pripite, iar cei inactivi au nevoie de o stimulare constantă şi de un program de lucru strict supravegheat. Le Gall subliniază valoarea muncii în grup pentru cei neemotivi şi inactivi. Pentru alte tipuri, de exemplu pentru sentimentali rolul muncii în echipă este discutabil, deoarece sentimentalul poate avea probleme de integrare în grup, preferând singurătatea.

7. CARACTERUL 7.1.

Definiţii ale caracterului. Atitudinea.

Termenul de personalitate include într-un sitem unitar atât temperamentul cît şi caracterul omului. Temperamentul şi caracterul sunt două noţiuni diferite care nu trebuiesc confundate. În timp ce temperamentul se referă la însuşiri ereditare ale individului, caracterul vizează suprastructura morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială a omuluo. În opinia lui Allport de câte ori vorbim despre caracter emitem o judecată de valoare şi implicăm un standard moral.

Etimologic, termenul de caracter provine din greaca veche şi înseamnă tipar, pecete şi cu referire la om, sisteme de trăsături, stil de viaţă. Caracterul de fapt înseamnă o structură profundă a personalităţii, care se manifestă prin comportament, care pot fi uşor de prevăzut. Pentru a cunoşte caracterul ciuva trebuie să încercăm să răspundem la întrebarea fundamentală „De ce”, să ne întrebăm în legătură cu motivele, şi valorile ce fundamentează comportamentul cuiva. Andrei Cosmovici subliniind două dimensiuni fundamentale ale caracterului –una axiologică, orientativ-valorică, alta executivă, voluntară- afirmă: „Caracterul este acea structură care exprimă ierarhia motivelor esenţiale ale unei persoane, cât şi posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele”. În opinia lui Taylor caracterul este „ gradul de organizare etică efectivă a tuturor forţelor individului”. Alte definiţii: „o dispoziţie psihofizică durabilă de a inhiba impulsurile conform unui principiu reglator „(Rohack, A.A.; cf Allport) sau „o voinţă moraliceşte organizată” (Klages, K.). Caracterul este deci un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj al personalităţii care se exprimă printr-un ansamblu de atitudini-valori. Atitudinea exprimă o modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii şi implică reacţii afective, cognitive şi comportamentale.

În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini:  atitudinea faţă de sine însuşi: modestie, orgoliu, demnitate, sentiment de inferioritate, culpabilitate,  atitudinea faţă de ceilalţi, faţă de societate: umanism, patriotism, atitudini politice,  atitudinea faţă de muncă.

7.2.

Testele de personalitate şi rolul lor în activitatea didactică. Impactul şcolii asupra formării personalităţii elevilor

Putem spune că, cu ocazia chestionarelor de personalitate sunt diagnosticate trăsăturile personalităţii, care de fapt exprimă atitudinile pe care persona le are faţă de ea însăşi. Testele de personalitate sunt diverse şi este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să suprindă toate aspectele personalităţii pe baza căruia să se întocmească profilul psihologic al unei persoane. În majoritatea testelor de personalitate sunt analizate următorii factori:  Dominanţa;  Acceptarea de sine;  Independenţa;  Empatia;  Responsabilitatea;  Socializarea;  Autocontrolu;  Toleranţa;  Realizarea de sine prin conformism;  Realizarea de sine prin independenţă.



Adolescenţa este perioada în care încep să se „cristalizeze” principalele trăsături de caracter. Elevii sunt personalităţi în formare. Este greu, sau uneori chiar imposibilţ să ne dăm seama de motivele ce fundamentează atitudinile şi comportamentele lor. Şcoala poate avea un impact deosebit de puternic asupra formării personalităţii viitorului adult, de exemplu prin rolul pedepselor şi recompenselor şi al aşteptărilor profesorilor sau prin atitudinile profesorului faţă de performanţele elevilor, precum şi interpretarea rezultatelor scăzute în termeni de eşec. Şcoala, educatorul, nu are numai obligaţia de a transmite cunoştinţe, informaţii ci îi revine un rol important în formarea atitudinilor - elemente principale ale caracterului- elevilor prin metode şi tehnici specifice. Metodele indirecte acţionează mai ales prin mecanismele învăţării sociale bazate pe imitaţie, pe identificare, pe exemple, pe modelare etc.deci una dintre cele mai importante sarcini formative a şcolii este aceea de a oferi modele, căi de urmat. Între metodele directe cea mai evidentă este utilizarea pedepselor şi a recompenselo.

8. UNICITATEA INDIVIDULUI Am vorbit despre personalitatea omului şi cele două componente majore ale sale: temperamentul şi caracterul. Am încercat să răspundem la întrebările: “Ce este personalitatea?”, “Ce este temperamentul?”, “Ce este caracterul?” şi din ce sunt formate. Am văzut că de-a lungul timpului omenirea a fost preocupată de stabilirea unor tipologii temperamentale şi încadrarea oamenilor într-o categorie sau alta. Dar nu trebuie uitat că în psihologie, care nu este o ştiinţă pozitivă, exactă, ci ştiinţă a sufletului, nu există alb sau negru. Nu putem spune despre cineva că întruneşte numai trăsăturile temperamentale ale colericului, el îmbină foarte multe trăsături şi domină cele ale colericului. Putem încadra oamenii în tipologii dar nu trebuie să uităm de unicitatea individului, a fiecăruia dintre noi. Fiecare dintre noi e diferit de celălalt, aparţinând deja prin naştere unuia dintre cele două sexe. Fiecare dintre noi suntem unici capatând o anumită originalitate prin faptul ca ne-am născut într-o anumită zi sau epocă istorică, într-o anumită familie, într-un anumit mediu social şi am parcurs un anumit drum în viaţă. Individul e unic, însă nu incomparabil cu alţi indivizi ai speciei umane. Natura lăsând trăsături comune indivizilor a creat speciile, iar în cadrul speciilor a lăsat diversitatea din care derivă unicităţi. G.W.Allport observa că: “Metoda de reproducere sexuală a naturii garantează la modul superlativ un echipament genetic nou, pentru fiecare muritor care se naşte." Teoretic, jumătate din ceea ce se transmite ereditar provine de la mamă şi jumătate provine de la tată. Deci nu pot exista două fiinte omeneşti la fel sau mai exact cu acelaşi potenţial de dezvoltare (exceptie făcând gemenii monozigoti). Pentru a înţelege un om trebuie sa observăm ca el este: ca toti ceilalti oamenii (după normele universale);

 

ca unii oameni (după normele de grup); ca nici un alt om (norme idiosincratice). Fiecare om e la fel cu ceilalţi prin simpla lui apartenenţă la speţa umană, are caracteristici asemănătoare cu oamenii din grupul său (de ex.: vorbeşte o anumită limbă (limba maternă)) şi totuşi este unic, diferit de toţi ceilalţi. Orice individ, oricare ar fi el, nu se realizeazăa prin trăsături universale adăugate la nişte trăsături ale grupului său şi apoi adăugate la ceva propriu. Individul împleteşte într-un mod unic toate trăsăturile formând ceea ce se cheamă o persoană distinctă şi originală. Este ceea ce Allport accentua: "...Organizarea vietii individuale este, in primul rând, în ultimul rând şi tot timpul, un fapt principal al naturii umane." Prin drumul parcurs de fiecare om în viaţa sa se distinge de alţii. Fiecare viaţă îşi urmează un destin unic. Indiferent de orice metafizică a destinului, existenţa lui e o certitudine ceea ce arată particularitatea fiecarui individ în parte, acesta urmând o anumită "cale" fără "doar si poate". În marea varietate umană se întalnesc oameni slabi şi oameni puternici, genii şi idioţi, oameni harnici şi oameni leneşi, înalti şi scunzi, vioi şi apatici Dar nu vom putea spune niciodată că doi oameni puternici sunt la fel pentru că îî mod sigur unul este puternic în ceva, altul in altceva, unul în alergare, altul în ridicat greutăţi; nu sunt doua genii la fel: unul e preocupat de fizică, altul de matematică; exemplele ar putea continua foarte , sensibili şi insensibili.mult prin diferenţieri tot mai subtile între grupuri şi tipuri de oameni.

3. 4. personalitatea perceputa PP 5. personalitatea proiectata Ppro 6. personalitatea manifestata PM 1. Personalitatea reala PR  ansamblul proceselor, functiilor, insusirilor si starilor psihice de care dispune omul la un moment dat si pe care le poate pune oricind in disponibilitate  totalitatea elementelor biologice, psihologice si sociale, relationate si integrate intre ele – fiinta biopsihosociala  2 dimensiuni:

o dim. Intrapersonala, psihoindividuala – totalitatea insusirilor, predispozitiilor, atitudinilor, gindurilor si montajelor psihice proprii o dim. Interpersonala, psihosociala – ansamblu de insusiri rezultate prin interiorizare, din confruntarea individului cu alte personalitati, cu alte stiluri cmportamentale 2. Personalitatea autoevaluata PA  totalitatea reprezentarilor, ideilor, credintelor individului despre propria sa personalitate – imaginea de sine  imaginea de sine se origineaza nu doar in personalitatea sa reala, ci si in alte fatete ale ei – personalitatea ideala, manifestata sau proiectata  imaginea de sine este in functie de capacitatea de cunoastere de sine a omului  exista situatii de suprapareciere si de subapreciere a propriilor insusiri si trasaturi, de dilatare sau de ingustare a lor 3. Personalitatea ideala PI  cea pe care individul doreste sa o obtina  se refera la ceea ce ar dori individul sa fie, cum ar dori sa fie  reprezinta personalitatea proiectata in viitor, idealul ce trebuie atins, modelul pe care individul si-l propune sa-l construiasca in decursul vietii sale  il impulsioneaza pe individ spre cautare  are valoare de scop si mai ales de ghid orientativ in raport cu conduita individului  discrepanta marcata intre real si dorit, intre existent si dezirabil, ara putea duce, in timp, la instalarea unor dereglari si perturbari psihocomportamentale

4. Personalitatea perceputa PP 

ansambul reprezentarilor, ideilor cu privire la altii – imaginea despre altii  imaginea

despre

altul

si

mai

ales

corectitudinea

sau

incorectitudinea acesteia sint in functie de capacitatea persoanei cunoscute de a se exterioriza si de capacitatea persoanei cunoscatoare de a descifra esentialul in informatiile care I se ofera  imaginea despre altii este o creatie proprie a persoanei cunoscatoare, deci ea va fi influentata si va depinde maximal de posibilitatile si limitele psihofiziologice ale celui ce cunoaste, de scopul, motivatiile, de felul de selectionare si structurare a indicilor perceptivi, de cliseele si stereotipiile perceptive ce deformeaza judecata personala

5. Personalitatea proiectata PPro  ansamblul gindurilor, sentimentleor, aprecierilor pe care crede un individ ca le au ceilalti asupra sa  ce cred eu ca gindesc altii despre mine  implica ghicirea alegerilor sau respingerilor facuta de o alta persoana sau de intregul grup referitoare la sine, pp. un gen de empatie, de transpunere in starile psihice ale altcuiva  este imaginea cea mai nesigura, mai neverificabila ca valoare de cunoastere 6. Personalitatea manifestata PM  ansamblul trasaturilor si insusirilor ce-si gasesc expresia in modalitatile

particulare,

proprii,

obiectivare comportamentala

specifice

de

exteriorizare

si

 cuprinde aspecte din fiecare fateta a personalitatii, fie toate fatetele articulate si integrate intre ele  manifestarea personalitatii este dictata atiti de interioritatea psihica a individului cit de de particularitatile si cerintele situationale in care acesta actioneaza  este punctul de intersectie intre individual si social, intre interioritatea psihica a individului si normativitatea societatii; se pot produce confluente, armonizari, dar si disocieri, dezacorduri In urma procesului de cristalizare si solidificare a fatetelor personalitatii apar urmatoarele tipuri de personalitate : 1.

Tipul unitar si armonios dezvoltat

2.

tipul instabil

3.

tipul dedublat

4.

tipul accentuat 1. Tipul unitar si armonios dezvoltat



se caracterizeaza prin coerenta si concordanta de sens a tuturor fatetelor personalitatii 

omul a carui personalitate autoevaluata este in

concordanta cu cea reala, isi elaboreaza imagini corecte, foarte apropiate de adevar, despre ceilalti 2. Tipul instabil  se caracterizeaza prin actiunea independenta, necorelata si nesistematica a fatetelor personalitatii  instabilitate generalizata intre fatetele personalitatii si in interiorul fiecareia dintre ele  uneori personalitatea ideala este intr-un mare decalaj fata de cea reala, alteori se apropie de aceasta

 imaignea despre altii se schimba destul de frecvent, fara motive intemeiate  uneori imaginea de sine este mult si nejustificat dilatata, alteori este nepermis de ingustata, tendintele de supraapreciere si cele de subapreicere inlocuindu-se cu rapiditate unele pe altele  isi traieste dramatic propria sa existenta, fiind, in acelasi timp, greu acceptat si tolerat de ceilalti, creindu-si siesi si celorlalti grave probleme de adaptare si integrare sociala 3. Tipul dedublat  marcante discrepante intre interior si exterior, latent si manifest, real si imaginar, esenta si aparenta  dedublarea se poate realiza atit in interiorul fiecarei fatete a personalitatii, cit si intre acestea: o una poate sa fie imaginea de sine a individului pe care acesta si-o atribuie in mod efectiv, cu care se identifica, in care crede, cu care este de acord si cu totul alta imaginea de sine pe care, dintr-un motiv sau altul, o afiseaza o una poate sa fie imaginea intima despre cineva si cu totul alta cea facuta cunoscuta acestuia o sint oamenii care una gindesc si alta spun, una gindesc, spun si alta fac 4. Tipul accentuat- se caracterizeaza prin accentuarea uneia sau alteia dintre fatetele personalitatii, care uneori le subordoneaza pe toate celelalte, alteori le anuleaza o sint persoane la care conteaza ce sint in realitate, nu ce cred altii despre aceasta o la alte persoane, imaginea de sine mult hipertrofiata absoarbe si subordoneaza toate celelalte aspecte ale personalitatii

o exista persoane care isi atribuie insusiri pe care nu le au si nici altii nu I le recunosc o sint si persoane care neglijindu-se pe sine, se comporta asa cum cred ele ca asteapta altii sa se comporte o se ajunge la o saracire, simplificare si unilateralizare a personalitatii, la inchistarea ei intr-o serie de scheme comportamentale rigide, stereotipe care accentueaza si uneori chiar falsifica personalitatea Una dintre probleme cu care se confrunta psihologia este descoperirea elementului central, fundamental al personalitatii, care determina unitatea, instabilitatea, dedublarea si accentuarea personalitatii. S-a ajuns la concluzia ca ‘’nucleul’’ personalitatii il reprezinta Eu-l, cu toate laturile lui: Mine, Sine, Sinea. In abordarea istorica a Eului, conceptiile despre Eu au parcurs 4 etape: 1. etapa psihofilozifica (pina la 1900) 2. etapa psihanalitica si interactionista (1900-1940) 3. etapa autonomista si umanista (1940-1980) 4. etapa psihosociala (din 1980 pina in prezent) 1. Etapa psihofilozofica Bergson o Exista 2 forme de multiplicitate a starilor de constiinta – numerica si calitativa o Exista 2 aprecieri distincte ale duratei – omogena si heterogena o

Exista un Eu profund, fundamental – nu este in nici un raport cu cantitatea, starile de constiinta din care este compus fiind calitati pure

o

Eul secund , eul social – raportat la exigentele vietii sociale, umbra Eului fundamental

o Dat fiind faptul ca mare parte din timp noi traim exterior noua insine, mai mult in spatiu decit in timp, mai mult pentru lumea exterioara decit pentru cea interioara, perceprea propriului nostru Eu fundamental devine extrem de dificila, acesta fiind perceput ca Eu social James o Eul ca obiect al cunoasterii o Eul ca subiect al cunoasterii o Eul este analizat dupa urm. schema: o Elementele sale integrante: Eul material, Eul social, Eul spiritual o Sentimentele si emotiile provocate de Eu sau constiinta valorii sale – multumire, nemultumire, orgoliu, suficienta, vanitate, amor propriu, modestie, umilinta o Actele prin care Eul tinde sa se afirme si sa se apere – instinctele de conservare, de expansiune, de aparare 2. Etapa psihanalitica si interactionista Freud o Eul apare prin diferentierea SINELUI in contact cu realitatea exterioara, este o excrescenta a Sinelui o Eul este o veriga intermediara intre Sine si realitate – pe de o parte, Eul tine sub control tendintele instinctive, brutale ale sielui, iar pe de alta observa lumea exterioara si cauta cele mai propice ocazii de satisfacere a tendintelor inconstiente

Mead o Originea sociala a Eului – eul nu exista de la nastere, ci se constituie progresiv in experienta si activitatile sociale o Comunicarea este cel mai important mecanism psihologic prin care se construieste Eul o Proprietatile Eului: o Obiect pentru el insusi, fapt care il diferentiaza de alte obiecte si corpuri o Relational – nu exista decit in relatie cu ceilalti membri ai grupului cu care interactioneaza o Ansamblu de atitudini sociale preluate de la ceilalti o Unicitate o

Operarea distinctiei dintre Mine, Eu, Sine



Minele  este fiinta biologica a omului, ansamblul de atitudini bine organizat si strucutrat in individ ca urmare a contactelor sale interpersonale  personaj

conventional

care exista intotdeauna si

permite individului sa intre in experienta altora 

Eul  este reactia organismului (a Minelui) la atitudinile altora  o forma de adaptare a Minelui la solicitarile sociale



Reactia Eului poate fi comuna, conformista dar si noua, deosebita, novatoare in raport cu cele de pina atunic



Eul poate dispune de Mine, dar nu la intimplare



Minele si Eul sint aspecte distincte, dar corelative:

Minele este structura ca se exprima prin EU, iar Eul este expreisa structurii 

Minele si Eul constituie impreuna Sinele, adica personalitatea individului Conceptul de Eu total, unificator, complet este compus



dintr-o serie de parti sau Euri complementare •

Structura Eului reflecta structura societatii •

De regula, se exprima acea fateta care este

necesara, corespondenta tipului de relatii sociale in care este implicat individul •

Cind unitatea Eului complet se distruge, cind Eul

se disociaza sau se dedubleaza in Euri complementare, asistam la degradarea personalitatii 3. Etapa autonomista si umanista Eul dispune de autonomie in raport cu celelalte fatete ale personalitatii si cu mediul inconjurator Eul este autonom atit prin originea, dar si prin functionarea sa Eul este innascut, ca si Sinele, dar se va diferentia treptat de el Accent pus pe adaptare Maslow  Redimensionarea locului si rolului Eului in structura personalitatii  Se ia in considerare Eul omului normal, care este membru intr-o anumita societate, este implicat si tb. Sa faca fata unei multitudini de relatii sociale, politice, economice etc.  Se ajunge la forme superioare de Euri  Eul autoactualizat, care ajunge la realizarea de sine

Rogers  Eul autentic, netrucat, nemascat 4. Etapa psihosociala  Expansiune extraordinara a problematicii Eului in perimetrul preocuparilor stiintifice  Redescoperirea Eului a fost impulsionata de: o Necesitatea interpretarii situationale si interrelationale a ului o Nevoia plasarii centrului de greutate spre implicatiile practice ce vizeaza direct existenta concreta a oamenilor o Necesitatea iesirii din propria matca si raportarea la alte domenii de cercetare

In definirea Eului, domeniul cel mai controversat il constituie natura psihica a Eului, eul fiind considerat in acelasi timp simtire sau gindire, emotie sau reflextie. Opinii comune mai multor curente:  Eul este considerat ca un fapt de constiinta, o constiinta reflexiva, insotita deci de gindire  Desi se vorbeste de constiinta imediata sau de cea superioara, in cazul Eului este vorba de constiinta de sine  Esential pentru individ este intentionalitatea sa, orientarea spre realizarea scopurilor  Momentul alegerii, al deciziei implica ratiunea Tendinta generala este aceea de a conserva constiinta si gindirea instructura psihica a Eului.

Gindirea, reflexivitatea, intentionalitatea sint procese prin care omul se cunoaste pe sine si apar ca elemente primordiale ale omului. In momentul de fata, Eul este conceput ca ca organizator al cunoasterii si ca reglator al conduitei dispunind insa de o puternica baza afectivaemotionala. Eul este un construct sintetic si personal care izvoraste din simtire, urca la reflexie si se exprima in conduita, fiind sustinut permanent afectivmotivational. Prin intermediul unui asemenea construct, individul se conceptualizeaza pe sine insusi, se evalueaza si isi anticipa comportamentul. Constiinta este infrastructura Eului, in timp ce Eul este suprastructura constiintei; constiinta duce la aparitia Eului, reprezentind una dintre premisele sale fundamentale, Eul este creator de o noua constiinta, in sensul ca o data aparut ridica constiinta la un nivel superior de vivacitate, optimalitate si adaptabilitate. Eul isi trage seva din constiinta, gesteaza in cadrul ei, isi sudeaza treptat propriile-I componente, dar o si controleaza, introduce ordinea, ii integreaza starile, experientele, ii da un sens, o directioneaza, iar in cele din urma o depaseste.

GOLU Termenul de ‘’Eu’’ are un sens diferit de cel in care este utilizat in psihanaliza; daca in psihanaliza el semnifica o instanta particulara a personalitatii, in contextul de fata el desemneaza chintesenta intregului proces de devenire si integrare a personalitatii.

Eul este ceea ce diferentiaza, individualizeaza, da consistenta ontologica si delimitare, prin autodeterminare si autoinchidere, personalitatii in raport cu mediul. Trasaturile Eului sint:  Reflexivitatea – Eu sint Eu, nu tu, el sau ei  Adresabilitatea – eu ma raportez la cei dion jur, la lume, ca Eu  Transpozabilitatea – Eu ma compar cu altii si ma transpun in situatia lor  Teleonomia – orientarea spre scopuri Structurarea personalitatii la nivelul Eului se realizeaza printr-o corelare dinamica si complexa a constiintei despre lumea externa si a constiintei de sine, in tot cursul ontogenezei. Ca nivel functional-specific, Eul incepe sa se manifeste in jurul virstei de 3 ani, cind in plan psihologic intern se produce o restructurare calitativa care face posibila autoraportarea (reflexivitatea). Pina la virsta de 3 ani, copilul se raporteaza la sine ca la o alta persoana, vorbeste despre sinte la persoana a treia. Prima manifestare a Eului va consta in trecerea copilului din ipostaza pasiva de obiect in cea activa de subiect; se accentueaza propria identitate. Dpdv structural, Eul include 3 compoenente intercorelate si reciproc integrate: 

Eul corporal – imaginea valorizanta a mediului intern al organismului si a constitutiei fizice, trairile afective legate de acestea



Eul psihologic – imaginea despre propria organizare psihica interna, trairile afective legate de aceasta, motivatia – nevoia de autorealizare, de autoperfectionare



Eul social – imaginea despre locul si rolul propriu in societate, sistemul valorilor sociale interiorizate si integrate, motivele sociale, motivele de statut, sentimentele sociale, vointa de integrare sociala

Golu – in functie de gradul de elaborare a acestor trei componente, rezulta 4 profile de baza ale Eului: 1.

somatic

–

dominanta

in

cadrul

Eului

a

componentei

bioconstitutionale, narcisismul fiind o forma particulara a acestei relatii; 2.

spiritual – dominanta in cadrul Eului a componentei psihice, a centrarii pe cunoastere, creatie;

3.

social – dominanta in cadrul Eului a componentei sociale, cu centrarea pe nevoia de statut, prestigiu sau pe motivatia supraordonata binelui general;

4.

mixt – relativ echilibrata integrare a 1, 2, 3.

Rolul televizorului in viata adolescentilor

Modul de a se distra al adolescentilor evolueaza de la o generatie la alta; Internetul constutuie un divertisment nou, neinteresant pentru unele persoane, dimpotriva, alte modalitati de divertisment permit generatiilor – indeosebi adolescentilor si parintilor acestora – sa isi impartaseasca interesele, experientele si bucuriile comune. Distractia preferata a adolescentilor din ziua de astazi, cea mai controversata si cea mai importanta sursa de conflicte o constituie televiziunea.

Televiziunea. Dintr-un studiu efectuat in Franta a reiesit ca 92% din populatie detine cel putin un televizor, iar 50% au 2 sau chiar 3 dintre care unul se afla in camera copiilor, in afara oricarui control parental. Copii cu varstele intre 4 si 10 ani petrec in fata televizorului 102 minute pe zi ( o ora si 42 de minute) in medie, iar cei de 15 ani, 192 de minute ( 3 ore si 12 minute). Evident aceasta perioada este prea mare.

Daca este adevarat ca televiziunea deschide gustul pentru cultura, ca poate satisface o pasiune ca sportul sau cinefilia, ii putem totusi reprosa pasivitatea pe care o induce. Opiniile parintilor in privinta televizorului sunt de cele mai multe ori negative pe cand cele ale adolescentilor se arata favorabile, iar emisiunile urmarite alimenteaza conversatiile dintre tineri in vreme ce interdictia de a viziona un program sau altul este receptata ca frustranta. In Romania au fost introduse acum 3 ani semnele care se afiseaza pe ecran in timpul unei emisiuni sau a unui film cu ajutorul carora se recomanda varsta prielnica vizionarii programului respectiv, insa nu se poate preciza daca acestea au efect. Televiziunea si violenta. Una dintre problemele cele mai des intalnite este aceea a violentei, ea putand fi astazi generalizata de filmele si emisiunile de la televizor. Nu putem pune exclusiv pe seama televiziunii ingrijoratoarele brutalitati sociale din prezent dar numeroase opinii considera ca ea are un rol important si agravant. Totusi televiziunea arata in majoritatea cazurilor realitatea, o realitatea nu prea placuta pentru altii, dar este totodata si lumea in care traim noi toti. Majoritatea specialistilor mentioneaza patru factori agravanti datorati televiziunii: • Un efect de pasivitate, caracterizat de o indiferenta si de o insensibilitate anormala fata de violentele efective • Un efect de teama excesiva de a nu cadea victima violentei; • Un efect de cerc vicios, caracterizat de tendinta de a se indentifica cu personajele agresive, de a actiona asemenea lor si de a cauta mereu emisiuni prea brutale, tendinta observabila la copiii care urmaresc programe cu caracter violent – deoarece copilul nu poate lua distanta fata de aceste imagini ale agresivitatii. Un cercetator a demonstrat acest lucru in cazul copiilor, dar lucrurile stau oare altfel la adolescenti? In masura ridicata in care filmele si emisiunile de televiziune constituie efecte de identificare.

Numeroase studii au confirmat accentuarea comportamentelor agresive ale copiilor care au urmarit emisiuni cu continut violent, mai grav este faptul ca comportamentul agresiv nu isi au sensul in peroada adolescentei si a preadolescentei. Dar totusi nu toti copiii reactioneaza in acelasi fel la acelasi film, aici intervenind si educatia primita de la parintii lor. Cei mai vulnerabili sunt copii cu varste sub 10 ani, care nu prea sunt constienti de faptele lor si care prind din zbor lucruri noi si captivante, iar cei mai putini vulnerabili sunt totusi adolescentii care au o oarecare notiune dintre limita intre bine si rau. Efectele televiziunii asupra sanatatii adolescentului. Televiziunea poate avea o serie de efecte negative asupra unui copil, ea poate diminua somnul nocturn al unui copil care ii poate provoca oboseala, mai ales cea vizuala, tulburari de atentie, scaderea formei si a performantelor fizice. Tot programele de la televizor si jocurile video pot cauza crize de epilepsie. De asemenea, crizele de panica sau de anxietate acuta, pot fi provocate de scenele socante ale unor filme tip “Exorcistul” sau alte filme horror.

Si mai important este rolul jucat de televizor in aparitia si dezvoltarea obezitatii copiilor si adolescentilor, care prefera mai mult sa vizioneze un program sau un film la televizor decat sa faca o altfel de activitate. Mai mult ei consuma in fata televizorului dulciuri, alimente uscatecare contribuie la cresterea in greutate Inainte televiziunea era consacrata pentru emisiunile ei intelectuale; acum locul acestora este luat de emisiuni, filme si reclame (care indruma populatia, care nu este in totalitate constienta) la disconforturi care pot trece sau pot ramane ca semne in viata acestora. Un studiu sociologic (preluat dintr-o sursa bibliografica folosiat de nio si anume “Copilul Tau de la 10 Ani pana la 25 de Ani”)asupra lecturii in randul tinerilor de azi pune in discutie un numar mare de prejudecati, indeosebi pe aceea care sustine ca “tinerii nu mai citesc”. La aceasta se adauga ideea, sustinuta de statistici, ca din ce in ce mai

multi copii ajung la gimnaziu fara a stapani notiunile fundamentale si ca din universul cotidian al adolescentilor cartile tind sa dispara. Numarul celor care citesc putin sau deloc (22%) este aproape egal cu numarul celor care citesc asiduu (23%), aceasta configuratie ramanand neschimbata de 10 ani. In prezent numai in Romania exista circa 77 de societati de televiziune ce detin licenta, dintre care doar cateva sunt cunoscute si vizionate de majoritatea populatiei (referinta bibliografica: www.cna.ro). Conform legii 41 din anul 1994, articolul 4: Televiziunea trebuie sa promoveze valorile creatiei culturale, stiintifice, nationale si universale, ale minoritatilor nationale, precum si valorile democratice, civice, morale si sportive. Potrivit legii Audiovizualului nr. 48 din 21 mai 1992, atribuirea de licente, activitatea de control si de monitorizare a audiovizualului este indeplinita de 23 de inspectori si experti care sanctioneaza televizinile care nu respecta dispozitiile legale. Tot CNA (Consiliul National al Audiovizualului) poate retrage licenta unei televizuni daca programul elaborat de aceasta nu este conform cerintelor legii. Cu toate acestea televiziunea are si partile ei bune, exista programe care sunt destinate dezvoltarii culturii generale a copiilor si nu numai. Problama nu este prezentul, ci viitorul: oare numarul acestor emisiuni este acum in folosul oamenilor, sau nu?

Cum si cat va fi influentata viata oamenilor care vizioneaza astazi aceste programe? Prezentul isi pune intradevar amprenta asupra educatiei copiilor, dar ce se va intampla in viitor nu poate prevedea nimeni. Un lucru este cert: cel mai bine este sa previi decat sa tratezi.

au ROLUL FAMILIEI

Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influienteaza si modeleaza persoana umana.Unii merg chiar mai departe si sustin ca actiunea ei asupra persoanei e atat de mare ,incat ea egaleaza actiunea celorlalte grupuri sociale.Aceasta este cu deosebire cazul cercetarilor care vin dinspre psihanaliza,psihologia sociala si sociologie sustinand ca familia este :adevaratul laborator de formare a

persoanei.Transformarea individului in persoana adica in ;individ cu status social” este intai de toate opera familiei.Sunt doua cauze care explica aceasta influeta a fam.asupra persoanei;una este legata de faptul ca actiunea fam.se exercita mai de timpuriu iar a doua de acela ca multa vreme fam. e calea prin care se canalizeaza oricare alta actiune de socializare ,ea fiind identica cu intreaga lume sociala a copilului. Una dintre caracteristicile fundamentale ale curbelor de invatare este ca toate urca f.repede la inceput si apoi tot mai incet mai tarziu,avand deci o accelerare negativa.Aceasta inseamna ca eficacitatea actiunii mediului e f.mare in primii ani,mica mai tarziu si f.mica dupa 25-30 ani cand totul devine fix si imuabil;deci fam. Ii revine astfel privilegiul de a-si exercita influeta de la inceput. Acest privilegiu este dublat de un al doilea;actiunea fam. nu e numai cea mai timpurie dar multa vreme e si singura avand pe deplin monopolul fiind singurul factor de socializare a copilului din perioada prescolara 1.Interactiunea dintre frati si ordinea nasterii Faptul de a fi nascut primul sau ultimul ,precum si acela de a fi copii multi sau putini ,are importante repercursiuni asupra dezv.persoanei. Voi lua cazul primului copil;multa vreme-un an cel putin el e singurul copil,in consecinta dragostea mamei si a celorlalti membri ai fam este concentrata asupra lui,fiind centrul de interes al tuturor. Cand este certat de tata e rasfatat de mama si bunici sau invers ,in asa fel incat copilul unic e de obicei un copil rasfatat,constiinta de sine pe care o dezv.este eminamente egoista –egocentrica.Pentru copil parintii si cei din jur sunt niste instrumente si tentacole de care el se serveste ptr.satisfacerea trebuintelor.Astfel copilul ajunge sa fie un mic tiran,care stapaneste pe toti ceilalti,aservindu-I printr-o metoda sau alta printre care plansul. La inceput plansul este expresia unei dureri cu cauza interna sau externa.Parintii alertati de planset cauta sa faca copilului in voie pentru a inceta, fapt care dupa 10-20 de repetari copilul ajunge sa invete legatura dintre plans si sosirea parintilor in consecinta el nu va plange numai la durere ci si atunci cand doreste pur si simplu prezenta parintilor;in acest mod plansul ajunge sa fie primul act de interactiune orala cu cei din jur,a carui ftie e cea de comanda catre cei apropiati pt a-ai face pe plac. Daca primul copil nu este urmat de un altul,din copil prim devine copil unic,atunci atentia parintilor fata de el va si mai mult crescuta,. indeplinandu-I orice capriciu.

Prin urmare copilul nu e numai rasfatat,dar e si mai cocolosit cu fel de fel de griji exagerate ptr a-l feri de boli ,uitandu-se faptul ca aceasta grija e cea mai sigura cale de a reduce rezistenta organismului .. Urm.caz- cand primul copil este urmat de al doileaDin unicul copil el ajunge cel mai mare si astfel trebuie sa fie cel mai cuminte renuntand la orice conflict in favoarea celui mic.Atentia parintilor trece dintr-o data asupra copilului mic,copilul prim trecand pe un plan secundar facandu-l sa sufere un fel de detronare.(adler) IN diferitele conflicte dintre cei doi victoria poate fi de paretea celui mai mare dar de obicei lucrurile se intampla invers,parintii se amesteca in ac.conflict luand partea celui mai mic. Datorita acestor renuntari pe care c.mare e silit sa le faca in fav,celui mic ,precum si lipsa de afectiune,copilul mare va dezv.o personalitate de invins ajungand o persoana supusa si introverta.In cazul cand acest complex al detronarii ia forme mai grave ,copilul mare ajunge la o serie de acte bolnaviciaose cu care reactioneaza fata de parinti in sens de razbunare;urinatul in pat e una din ac.reactii. Copilul mic datorita faptului ca se bucura de afectiunea si concursul parintilor reuseste cu ajutorul lor sa iasa invingator in cele mai multe conflicte,el va dezv.o personalitate agresiva si combativa,va fi o persoana cu o mare putere de initiativa si o fire extroverta. IN cazul cand copilul mare este fetita iar cel mic este baiat, aceasta orientare a firi si personalitatii celor doi, copii are efecte bune cu conditia sa nu se faca exagerari.Aceasta deoarece firea agresiva si puterea de initiativa se potrivesc f.bine vietii pe care baiatul e chemat sa o duca,tot asa precum supusenia fetitei e o trasatura f.potrivita ptr.viata pe care ea e chemata sa o traiasca.Lucrurile stau mai putin norocos in cazul invers,cand copilul mai mare este baiat si cel mic fetita,aceasta deoarece dezv.personalitati lor se va face in contradictie cu firea si rostul lor.Fetita care e mai mica ve dezv. mai multe insusiri masculine de agresivitate si initiativa iar baiatul va avea trasaturi feminine adica supusenie si lipsa de initiativa. In cazul cu trei copii,copilul mare isi pastreaza aceleasi caractere dar putin atenuate,deoarece el gaseste o anumita consolare in faptul ca rivalul sau ,copilul al doilea,ajunge sa fie c.mijlociu si sa sufere si el pe urma copilului mai mic.atunci c.mijlociu avand un frate mare si unul mic el va ajunge sa aiba dezv. cea mai echilibrata avand o justa balanta intre agresivitate si supusenie,retragere in sine si spirit de initiativa.Copilul ultim dezv. caractere specifice copilului mic,intucat insa dragoste parintilor s-a mai racit intre timp,concursul si afectiunea pe care el le va primi din partea parintilor vor fi mai reduse.In acest mod trasaturile de agresivitate

caracteristice copilului celui mai mic vor fi atenuate,De asemenea se constata o atenuare si la copilul mai mare el dandu-si seama de detronarea c.al doilea care a fost dusmanul sau,prinde sentimente mai bune fata de e si de parinti si mai ales de copilul cel mai mic D.p d v psihologic situatia cu trei copii este situatia cea mai fericita ,capabila sa dea cele mai normale si sanatoase rezultate. Lucrurile iau o trasatura cu totul diferita la aparitia celui de al 4-lea sau al 5=lea copil.Acest copil nu este asteptat cu dragostea si infrigurarea cu care a fost primul si al doilea el este privit cu o oarecare nemultumire ,astfel devenind cazul copilului nedorit,socotit ca o sarcina ptr.fam atat d.p.d.v familial, social cat si economic.Daca copilul prim era imbuibat cu prea multa dragoste ,ultimul fiind nedorit este tratat cu raceala.Urmarea poate fi un sentiment de culpabilitate neexplicata ptr,copil care ii va sapa vointa si increderea in cei din jur,ii va inchide firea sau eventual o revolta contra fam.urmata mai tarziu de o revolta contra oricarei ordini sociale si f. curios o cautare si sete de dragoste,pe care cu greu o va gasi din cauza lipsei de incredere in oameni.Copilul nedorit are sentimentul de a fi fost frustrat de ceva ce I se datora,anume de dreptul de a iubi si de a fi iubit,in sensul cel mai larg al cuvantului.Tot aici in acest grup al c,nedoriti trebuie grupati si copii din flori 2.Relatiile dintre copii si parinti Relatiile dintre frati si suror nu depind insa numai de ordinea nasterii ci de atitudinea parintilor.E in afara de orice indoiala ca educatia unui copil ,judecand dupa toata experienta pedagogica de veacuri,precum si dupa rezultatele obtinute de nesfarsitul sir al cercetarilor experimentale si statistice ,de laborator.,nu se poate obtine nici numai prin pedeapsa ,nici numai prin recompensa ,ci prin o justa combinare a lor.Aceasta combinare variaza de la individ la individ ,dupa cum natura sa este mai recalcitranta sau nu ,si dupa imprejurari ,dependente de situatia sociala si economica a fam.si bunatatea sufleteasca a parintilor;uneori balanta e pastrata alteori nu,pedeapsa sau recompensa tragand mai greu in cumpana.Sa luam cazul cand balanta e in fav.metodelor corective de pedeapsa.Ecazul parintilor rai la inima de la natura sau inraiti de pe urma imp[rejurarilor prea vitrege in care au trait.La fel e cazul parintilor mult prea moralisti,preocupati intr-o masura excesiva de desavarsire morala a odraslelorlor.In toate ac.cazuri copiii sunt pedepsiti si adeseori in modul cel mai brutal pt.cele mai mici transgresiuni ale codului familial si social.Uneori ac.pedeapsa le e aplicata chiar din senin ptr.simplu fapt ca parintii au un necaz care nu priveste cu nimic copiii;in alte cazuri pedeapsa e aplicata deoarece parintilor li se pare ca progresul copiilor

merge prea incet,iar alteori fiindca sotii sunt certati sau eventual barbatul a suferit o admonestare sau pedeapsa la slujba. Rezultatele in toate aceste cazuri pot lua 2 cai;supunerea copiilor sau revolta lor.In cazul supunerii,- copilul dezv.o personalitate f.supusa care nu are nici o parere si nici o initiativa ajungand personalitati invinse,cu vointe frante ,cu mentalitate de sclav ,incapabili de a da ordine;,in societate sunt considerati copii cuminti si buni dati drept model.Situatia lor devine neplacuta atunci cand ei parasesc fam.si intra intr-o lupta apriga a vietii;de dat aceasta ei se dovedesc niste invinsi,ptr ca sunt lipsiti de initiativa si curaj,nu stiu sa mearga pe propiile picioare si ajung sa fie repede dezarmati. In celalt caz de revolta- copilul va ajunge sa dezv.o personalitate de revoltat in care dorul razbunarii clocoteste continuu si care asteapta prima ocazie de manifestare a rebeliunii sale iar cu timpul va ajunge un revolutionar pornit contra oricarei ordine si disciplinei ,cautand sa rastoarne totul. tod Dezvoltarea psihică a adolescentului Planul psihic suportă la vârsta adolescenţei prefaceri profunde. Este vorba de acele transformări care vor conduce treptat la cristalizarea şi stabilizarea celor mai multe dintre structurile psihice ale adolescentului. Deşi traseele pe care evoluează acest proces sunt sinuoase, complicate, presărate cu numeroase bariere şi dificultăţi, deşi procesul ca atare poate fi mai calm sau mai năvalnic, cu devansări spectaculoase, dar şi cu întârzieri descurajante, la sfârşitul acestui proces ne vom afla în faţa prezenţei unor structuri psihice bine închegate şi cu un grad mare de mobilitate. Acum au loc dramaticele confruntări dintre comportamentele împreunate de atitudinile copilăreşti şi cele solicitate de noile cadre sociale în care acţionează adolescentului şi cărora el trebuie să le facă faţă, dintre aspiraţiile sale măreţe şi posibilităţile încă limitate de care dispune pentru traducerea lor în fapt, din ceea ce doreşte societatea de la el şi ceea ce dă el sau poate să dea, dintre ceea ce cere el de la viaţă şi ceea ce îi poate oferi viaţa. Totodată, prefacerile psihice la care este supus sunt generate de nevoile şi trebuinţele pe care el le resimte, atât de nevoile apărute încă în pubertate, dar convertite acum sub alte forme, cât şi de noile nevoi apărute la acest nivel al dezvoltării. Nevoia de a şti a şcolarului mic, converită în nevoia de creaţie a puberului, devine şi mai acută la adolescent, luând forma creaţiei cu valoare socială, nu doar subiectivă. Nevoia de a fi afectuos se amplifică, luând la început forma unui nou egocentrism afectiv, pentru ca pe parcurs, acesta să lase locul unei "reciprocităţi" afective; are loc o senzualizare a individului, reapare agitaţia instinctuală, se instituie nevoia de

a i se împărtăşi sentimentele. Nevoia de grupare se "sparge",se destramă pentru a lăsa loc nevoii de prietenii efective, nevoia unui cerc intim de prieteni. Relaţiile dintre sexe sunt foarte strânse, mai mult platonice, romantice, cu mare încărcătură de reverie şi fantezie; au loc furtuni afective, "ruperi" spectaculoase şi dramatice de prietenie. Nevoia de distracţie a puberului se continuă şi în adolescenţă, dar distracţiile se intelectualizează, sunt trecute prin filtrul personalităţii; alegerea distracţiilor este electivă în funcţie de propriile preferinţe. Aspectele de ordin cultural, estetic trec pe prim plan. Nevoia de independenţă şi autodeterinare a puberului se converteşte în nevoia de desăvârşire, autodepăşire, autoeducare a adolescentului care "dispune" într-o mai mare măsură de sine. Nevoia de imitaţie a şcolarului mic convertită în nevoia de a fi personal, a puberului, suportă noi metamorfozări în adolescenţă. La început , dorinţa adolescentului de a fi unic se exacerbează mult luând forma nevoii de singularizare, de izolare, tânărul fiind preocupat şi absorbit aproape în exclusivitate de propria persoană, pentru ca spre sfârşitul adolescenţei să ia forma nevoii de a se manifesta ca personalitate, ca subiect al unei activităţi socialmente recunoscută şi utilă, valoroasă. Nevoia de a fi personalitate se manifestă adeseori prin tendinţa expresă a adolescentului spre originalitate, cele două forme ale sale: creaţia, producerea a ceva nou, original, şi excentricitatea. Din dorinţa de a ieşi din comun, de a fi ca nimeni altul, adolescentul îşi întrece prietenii în comportamente sociale şi deviante. Impulsionat de aceste nevoi, adolescentul îşi elaborează instrumentarul psihic necesar satisfacerii lor. Astfel, nevoia de cunoaştere şi de creaţie poate fi satisfăcută datorită faptului că în această etapă inteligenţa generală a copilului se apropie de încheiere. Se consolidează structurile gândirii logico-formale, capacitatea de interpretare şi evaluare, de planificare, de anticipare, de predicţii, spiritul critic şi autocritic. Gustul excesiv pentru raţionament, accesul la noţiunea de lege, reactivarea curiozităţii orientală spre explicarea raţională, cauzală a fenomenelor şi relaţiilor dintre ele, vor conduce spre abordarea mai amplă, filozofică a realităţii, la apariţia atitudinilor critice faţă de valori. Ca urmare, se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii, dar şi unele instrumente ale activităţii intelectuale (capacitatea de argumentare şi contraargumentare, de demonstrare, de elaborare a unor ipoteze etc.). La această vârstă se dezvoltă mult debitul verbal, fluenţa verbală, flexibilitatea verbală. Se adoptă un mod propriu de iscălitură, se elaborează algoritmi şi stereotipii verbale ce servesc în soluţionarea diferitelor situaţii

(ca introduceri într-o conversaţie, ca modalităţi de încheiere a convorbirilor etc.). Conştientizând valoarea de influenţare a cuvântului, vorbirea devine mai nuanţată, plastică, se desfăşoară în funcţie de particularităţile situaţiilor (oficiale sau intime ). elimitare ,,pp. si raportarea critica la propriile acte de conduita, la propriile