Stratificare. Planuri. Nivele [PDF]

Zitiervorschau

STRATIFICARE. PLANURI. NIVELE

„Stratificarea1 este un principiu al lingvisticii moderne, conform căruia o unitate de un anumit rang2, este formată dintr-o combinare de unităţi de rang imediat inferior, ceea ce determină o structurare a limbii sub formă de nivele, „etaje”, organizate ierarhic. Limba ca sistem constituie un ansamblu stratificat. [...] Numărul straturilor sau nivelurilor identificate variază după teoriile lingvistice, dar nu coboară niciodată mai jos de două (semnificant, semnificat). Teoria stratificării a fost promovată de L. Hjelmslev, care a numit latura semnificat – conţinut, iar latura semnificant – expresie.”

Nivelele sunt organizate ierarhic, fiecăruia corespunzându-i unităţi specifice: fonemul – pentru nivelul fonologic, morfemul – pentru nivelul morfologic etc. Trecerea de la un nivel la altul, de la un tip de unitate lingvistică la alta se face conform principiului stratificării: nivelul morfologic e suprapus celui fonologic, iar nivelul sintactic e suprapus celui morfologic. Conform principiului izomorfismului, „toate nivelele au aceleaşi trăsături generale de organizare: unităţile sunt fascicule de trăsături distinctive, între unităţi există aceleaşi tipuri de relaţii, numărul infinit de realizări din vorbire se reduce la un număr finit de invariante de limbă etc”3.

Conceptul de izomorfism a fost utilizat pentru prima oară de L. Hjelmslev. Scopul lingvisticii structurale este descoperirea unităţilor invariante, descrierea şi clasificarea lor, precum şi analiza relaţiilor dintre unităţi. Pentru a descrie faptele de limbă, se porneşte de la „raportul fundamental care caracterizează structura limbajului, raportul dintre cele două laturi: materială şi ideală. Distincţia dintre aceste două laturi, făcută de multă vreme în istoria filosofiei şi a lingvisticii, a fost exprimată clar de Ferdinand de Saussure în capitolul despre natura semiotică a limbajului. El arată că există două laturi, signifiant şi signifié, legate indisolubil; analiza celor două planuri a fost adâncită mai ales în cadrul şcolii glossematice. Însă glossematicienii, mai mult decât Saussure, s-au preocupat de aspectul formal al laturilor limbii. Teoria „clasică” despre cele două planuri elaborată de L.Hjelmslev, numeşte latura de signifié conţinut, iar cea de signifiant expresie”4.

În teoria glossematică, orice limbă poate fi considerată un text fără sfârşit şi că primul pas în efectuarea analizei este tăierea textului în conţinut şi expresie, care, la rândul lor, sunt împărţite în unităţi din ce în ce mai mici până se ajunge la elemente ireductibile. Planul expresiei reprezintă latura sonoră a limbii; el poate fi abordat din punctul de vedere al substanţei. Aceasta constituie obiectul de cercetare al foneticii şi se studiază cu metode experimentale etc. Dacă substanţa fonetică e privită din punct de vedere funcţional, se obţin formele, studiate de fonologie. Studierea planului conţinutului este mult mai complexă, deoarece există dificultăţi chiar în privinţa definirii substanţei conţinutului. Aceasta este socotită de multe ori procesul 1 BIDU-VRĂNCEANU

et alii 2001 s.v. stratificare. s.v. rang – termen utilizat în lingvistica structural care interpretează limba ca o stratificare ierarhică, fiecare rang fiind subordonat altuia imediat superior. 3 Sorin Stati, „Unităţile limbii”, în TLG 1971: 220. 4 Elena Slave, „Planuri, nivele, stratificare”, în TLG 1971:196-197. 2 Ibidem,

gândirii; gândirea nu există însă în stare pură, ea capătă o organizare specială în cadrul sistemului semantic. Conţinutul limbii este reprezentat de structura semantică, iar unităţile care constituie această structură sunt sensurile cuvintelor. „Cele două planuri ale limbii, deşi alcătuite din substanţe total opuse, au la bază aceleaşi principii de organizare, în ambele planuri unităţile fiind alcătuite din fascicule de trăsături distinctive. Aceste trăsături sunt puse în lumină prin raportul de comutare, conform căruia o modificare dintr-un plan atrage după sine o modificare în planul opus. Astfel, schimbarea în planul expresiei din pat / bat atrage după sine schimbarea în planul conţinutului; invers, înlocuind pe «scaun» cu «masă», prin schimbarea din planul conţinutului se produce implicit o modificare a expresiei.

În structura limbii, unităţile nu există în stare pură, ele se combină pentru a putea exprima mesajul lingvistic. Această combinare nu se face la întâmplare, ci conform principiului fundamental – stratificarea”5, structura limbii prezentându-se sub formă de nivele6, organizate în mod ierarhic, fiecare unitate superioară fiind diferită din punct de vedere funcţional de o unitate inferioară. „Totuşi unităţile au şi trăsături comune: fiecare unitate inferioară este minimală în cadrul unităţii superioare sau se poate identifica cu ea. Analizând unităţile pe baza principiului stratificării, se constată că numărul unităţilor diferă de la un nivel la altul: cel mai puţin numeroase sunt fonemele; pe măsură ce trecem de la un nivel inferior la un nivel superior, numărul unităţilor creşte: morfeme sunt mai multe decât foneme, cuvinte mai multe decât morfeme, iar numărul enunţurilor este practic infinit”7.

Această ierarhizare a nivelelor limbii este rezultatul unei operaţii de analiză, întrucât în şirul vorbirii unităţile nu apar în cadrul unei structuri etajate, ci al unor relaţii de incluziune, unităţile de un anumit rang incluzând pe cele de rang inferior. După manifestarea unităţilor pe planuri şi nivele, ele sunt monoplane sau biplane (unilaterale şi bilaterale). Nivelele de organizare a limbii pe baza principiului stratificării sunt următoarele: a) nivelul trăsăturilor distinctive, b) nivelul unităţilor monoplane (fonem, semem), c) niveluri biplane. Nivelul trăsăturilor distinctive În planul expresiei este vorba de trăsăturile distinctive (pertinente) ale fonemului. Acestea pot fi descrise substanţial. De exemplu, se poate arăta că p este alcătuit din 'labialitate', 'surditate', 'oclusivitate'. În planul conţinutului, trăsăturile distinctive semantice sunt numite seme. De pildă, o unitate semantică cum este «scaun» poate fi analizată cu trăsăturile: ‘obiect‘, ‘pentru a se aşeza’, ‘pentru o persoană’, ‘cu spătar‘, ‘cu picioare’, ‘fără braţe’. Trebuie arătat că „trăsăturile distinctive reprezintă ultimul rezultat al analizei lingvistice”8. Ele constituie nivelul cel mai de jos al structurii lingvistice, care reflectă clar paralelismul de organizare a celor două planuri. În nivelul trăsăturilor distinctive se vede saltul de la substanţă la invariante lingvistice. Datorită funcţiunii limbii ca mijloc de comunicare, substanţa capătă statut de trăsături distinctive, care se stabilesc prin raportul dintre cele două planuri, expresie şi conţinut, adică prin comutare. 5 Elena

Slave, „Planuri, nivele, stratificare”, în TLG 1971: 197. BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 s.v. nivel. Nivelul este un „concept operatoriu în lingvistică şi semiotică, echivalent uneori cu alţi termini ca plan, palier, rang, dimensiune, care desemnează diverse component în descrierea lingvistică; nivelul presupune capacitatea de combinare a mai multor unităţi pentru a realiza o unitate complexă”. 7 Elena Slave, „Planuri, nivele, stratificare”, în TLG 1971: 198. 8Emile Benveniste, Problèmes..., p. 119-131, apud Elena Slave, „Planuri, nivele, stratificare”, în TLG 1971: 198. 6

Nivelul unităţilor monoplane: fonemul şi sememul În planul expresiei avem a face cu fonemele, care sunt unităţi alcătuite din elemente aparţinând nivelului imediat inferior, adică din trăsături distinctive. În planul conţinutului, unităţile numite semem sunt alcătuite dintr-un fascicul de trăsături distinctive semantice – seme. Nivele biplane a. Nivelul morfemelor Morfemele, „în oricare dintre accepţii, reprezintă unitatea lingvistică minimală având calitatea de semn, deci cea mai mică unitate lingvistică dotată cu sens.”9 Morfemele sunt alcătuite din unităţi de rang inferior. În planul expresiei, morfemele sunt un ansamblu de foneme (luăm ca exemplu cânt-a-se-m: – se – morfem al mai mult ca perfectului); când morfemul este alcătuit dintr-un singur fonem, nivelul imediat inferior este alcătuit din trăsături distinctive (-m ca morfem pentru persoana I singular). În planul conţinutului, morfemele lexicale sunt alcătuite din semantemele10 lexicale (cânt- din înseamnă ‘a face o anumită acţiune’ etc.), cele gramaticale, din conţinutul gramatical corespunzător (- se – indică mai mult ca perfectul). În planul conţinutului, morfemele nu fac decât să preia semantemele. Când unităţile sunt folosite într-un nivel imediat superior, ele se realizează, de obicei, sub formă de variante. Astfel, în cadrul morfemelor, fonemele se realizează ca variante combinatorii. De exemplu, într-un cuvânt ca lângă, fonemul /n/ se realizează sub forma variantei velare [η], determinate de vecinătatea consoanei următoare, care este velară « prin natură ». Acest fenomen este foarte important, pentru că el arată cum, ridicându-se de la un nivel la altul, o unitate îşi pierde din individualitate în ansamblul din care face parte. Vorbitorul acordă atenţie complexului sonor în întregul lui şi realizează mai puţin alterările unităţilor componente. Există un model normal de realizare a ansamblului, acela care se foloseşte cel mai frecvent; în el, unele unităţi inferioare se realizează în forma lor de bază ca fonemul /l/ în lângă; vocala următoare este însă nazalizată [în], la fel [η] este velar, [g] şi [ă] sunt normal apropiate de structura lor fonologică «pură». Între cele două planuri, al expresiei şi al conţinutului, există deosebiri importante privitoare la :  numărul de nivele de manifestare: pe de o parte, în planul expresiei există trei trepte – trăsături distinctive, foneme, morfeme ca expresie; pe de altă parte, în planul conţinutului nu există decât două trepte – trăsături distinctive şi semantemele care reprezintă conţinutul morfemelor. Această observaţie este valabilă în procesul vorbirii, în care un morfem prezintă un singur sens. În sistem însă, de multe ori, un morfem are mai multe înţelesuri (drept «fără ocol», drept «cinstit»), ceea ce face ca problema stratificării să fie asemănătoare cu cea din planul expresiei.  asimetria între cele două planuri: în planul expresiei, morfemul are o realizare lineară, este o înşiruire de foneme pronunţate succesiv, pe când în planul conţinutului există o realizare simultană a tuturor trăsăturilor. Morfemele pot fi studiate din mai multe puncte de vedere: latura de conţinut lexical e studiată de semantică, iar latura de expresie a morfemelor cu multiplele ei variaţii constituie,

9 BIDU-VRĂNCEANU

et alii 2001 s.v. morfem. s.v. semantem, sunt indicate diversele accepţii şi utilizări ale termenului: pentru prezentarea noastră am reţinut accepţia (3) utilizată de B. Pottier, pentru care semantemul este unul dintre componentele sememului.

10 Ibidem,

după A. Martinet11, obiectul morfologiei (de exemplu, în paradigma prezentului, variaţii de morfem ca pot-, poat-, put- sunt studiate de morfologie). b. Nivelul cuvântului Morfemele se combină între ele pentru a forma cuvinte ca unităţi de rang superior. Existenţa cuvântului ca unitate structurală de sine stătătoare a fost mult discutată. Deşi nu există o definiţie12 unitară, lingviştii continuă totuşi să folosească acest termen. Aşa cum un morfem poate fi format dintr-un singur fonem sau din mai multe, tot aşa există cuvinte alcătuite dintr-un singur morfem (pat) sau din mai multe (pre-lucr-a-se-m). Morfemele, în cadrul cuvântului, se realizează prin variante. Domeniul cel mai important al realizării morfemelor ca variante de expresie ale cuvântului e alcătuit de numeroasele alternanţe apărute în flexiunea nominală şi verbală (masă – mese, port – purtăm). În cadrul cuvântului, morfemele se prezintă într-o succesiune lineară, atât în planul expresiei, cât şi în planul conţinutului. Această succesiune corectează asimetria de care s-a vorbit mai sus. Conform tradiţiei, cuvântul e studiat de lexicologie. Aceasta, în general, face abstracţie de morfemele gramaticale incluse în cuvânt, în timpul vorbirii. De exemplu, în prelucrasem, un lexicolog vede numai partea lexicală, neglijând morfemele gramaticale (-a-, -se-, -m). În schimb, el studiază partea lexicală în mod analitic, distingând -pre- ca prefix şi lucr- ca rădăcină, interesându-se de conţinutul lor semantic, atât separat, cât şi sintetic. c. Nivelul enunţulului Problema nivelului superior cuvântului este foarte controversată. S-a propus ca unitate superioară sintagma, îmbinare de cel puţin doi termeni semnificativi. Dar structura binară a sintagmei contrazice principiul stratificării, conform căruia o unitate de un anumit rang poate fi formată şi dintr-o singură unitate. Tradiţional, nivelul intermediar între cuvânt şi propoziţie este partea de propoziţie. Spre deosebire de sintagmă, aceasta ar satisface principiul stratificării, prin aceea că o parte de propoziţie este alcătuită dintr-un şir de cuvinte sau chiar dintr-un singur cuvânt. Pentru a menţine discuţia în cadrul nivelelor de bază, putem considera, ca nivel superior cuvântului, enunţul13, şi, în acelaşi timp, se poate admite existenţa unor subnivele sau nivele intermediare, precum şi a unora mai cuprinzătoare. Stabilirea exactă a nivelelor şi a subnivelelor trebuie făcută pentru fiecare limbă în parte, cele comune majorităţii limbilor fiind analizate mai sus. Din cele discutate rezultă că ierarhia nivelelor limbii se prezintă schematic14 astfel:

11 MARTINET

1970: 31-34. et alii 2001 s.v. cuvânt. „Cuvântul este o unitate lingvistică complexă, realizată simultan ca unitate fonetică, semantică şi gramaticală. Cuvintele fiecărei limbi au o anumită structură fonologică (combinaţii determinate de foneme vocale şi consoane în diferite poziţii care alcătuiesc complexul sonor), o structură morfologică (combinaţii determinate de morfeme), semantică (dezvoltarea specială a polisemiei, relaţii de sens proprii: sinonime, antonime, hiponime) şi o anumită structură sintactică (se respectă anumite reguli de combinare în enunţ).” 13 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 s.v. enunţ. „Dintr-o perspectivă strict lingvistică, enunţul este o structură semnificativă, constituită dint-una sau mai multe propoziţii şi cuprinsă între două pauze. […] În cercetările moderne de sintaxă a limbii române, se preferă termenul enunţ pentru avantajul de a fi neutru în raport cu distincţia tradiţională propoziţie/frază, incluzând ambele tipuri de structuri şi evitând astfel ambiguitatea celor doi termeni.” 14 Schema este preluată din Elena Slave, „Planuri, nivele, stratificare”, în TLG 1971: 201, în care propunem înlocuirea termenului semantem cu semem (pentru argumentare v. supra nota 342 de subsol) . 12 BIDU-VRĂNCEANU

Se constată că nivelele de sub 1 nu există singure în limbă: trăsăturile distinctive sunt ultimul rezultat al analizei, iar fonemul se foloseşte izolat numai când coincide cu un semnificant al morfemului; semantemul nu există niciodată în stare pură. La nivelele de sub 2, expresia şi conţinutul coexistă în aceleaşi unităţi. În trecerea de la 1 la 2 se realizează deci un salt calitativ, prin apariţia nivelelor de unităţi bilaterale. Primele sunt morfemele, iar segmentarea enunţului în astfel de unităţi este ceea ce A. Martinet15 numeşte prima articulare. Într-adevăr, vorbitorul este preocupat de acest nivel al segmentării care cuprinde unităţi semnificative. Analiza morfemului în unităţi distinctive de expresie, în foneme, este mai mult o operaţie de laborator; ea este ceea ce A. Martinet numeşte cea de-a doua articulare. Important de reţinut este mecanismul stratificării, al producerii unităţilor dintr-un nivel din unităţi de rang imediat inferior, precum şi participarea lor la alcătuirea unor unităţi de rang imediat superior. Pe acest principiu se bazează metoda analizei în constituenţi imediaţi. Stratificarea şi izomorfismul reprezintă două principii care stau la baza organizării limbii.

BIBLIOGRAFIE: BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 = Angela Bidu-Vrănceanu et alii, Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti. IORDAN & ROBU 1978 = Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 44-52. IRIMIA 2011 = Dumitru Irimia, Curs de lingvistică generală, ediţia a III-a, ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi mic dicţionar de autori citaţi de Ioan Milică, Postfaţă de Ilie Moisiuc, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”Iaşi, p. 218-265. MARTINET 1970 = André Martinet, Elemente de lingvistică generală, traducere şi adaptare la limba română de Paul Miclău, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 31-34 MOESCHLER & AUCHLIN 2005 = Jacques Moeschler, Antoine Auchlin, Introducere în lingvistica contemporană, [Introduction à la linguistique contemporaine, Armand Colin/HER, Paris, 2000 ] traducere de Liana Pop, Editura Echinox, Cluj, p. 52-62. TLG 1971 = Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald (redactori responsabili), Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei RSR, Bucureşti, p.196-198, 201, 220.

15 MARTINET

1970: 31-34.