33 0 115KB
Statul in viziunea lui Aristotel Dintre problemele cu caracter filozofic nici una nu stârneşte mai mult interes decât problematica umană. Întrebări precum: " Ce este omul? ", " Care este rolul său în această lume? ", " Ce este viaţa?" şi aşa mai departe, sunt probleme care trezesc interesul de mii de ani. Una din problemele care a preocupat lumea filozofică, în special în Grecia antică, a fost aceea
a explicării unui fapt aparent lipsit de importanţă, faptul că oamenii trăiesc în
societate. Disputele au fost multe şi în timp şi diverse ca modalitate de abordare dar, ca strategie a unei posibile rezolvări a unei astfel de probleme ar fi să răspundem la cel puţin două întrebări: " Ce trăsătură posedă omul pentru a explica faptul că el nu poate trăi decât în cadrul societăţii ? ", " Dacă posedă o astfel de trăsătură, care este raportul dintre individ şi societate ? ". Unul care a încercat să dea răspuns unor astfel de întrebări a fost " mintea enciclopedică a antichităţii " - Aristotel (384-322 î.e.n.). Gândirea filozofică şi ştiinţifică greacă şi a întregii lumi antice culminează în opera lui. Născut în Stagira , fiul medicului personal al regelui macedonian, Aristotel a fost discipol al lui Platon timp de 20 de ani, apoi maestru a lui Alexandru Macedon. In operele sale din tinereţe, discipolul lui Platon merge pe urmele gândrii maestrului său. Se îndepartează apoi de acesta, criticându-i teoria ideilor şi ajungând pe poziţii opuse platonismului. Spre deosebire de platonicienii care distrug probleme etice, fizice şi logice, Aristotel face diferenţa între filozofia teoretică (teologie, matematică, fizică), practică (etică, politică) şi filozofia poetică. Opere teoretice sunt: " Istoria animalelor ", " Despre suflet ",etc. Lucrările ce reprezintă latura practică a filozofiei lui Aristotel sunt: " Politica ", " Etica nicomahică " , " Organonul ". Scrierile de retorică şi poetică sunt: " Retorica " , " Poetica ". Politica este considerată de filozof prima dintre stiinţe. În viziunea sa etica este o ramură a politicii, după cum pe de altă parte politica e un fel de etică aplicată. Ceea ce înseamna că la el cuvântul " politică " are două sensuri: unu mai larg, prin care înţelege tot ce se referă la activitatea omului ca individ în cadrul unei asociaţii, şi una mai restrânsă, în care politica nu este decât ştiinţa de a guverna.1 Statul, după Aristotel, e o asociatie naturală care are drept scop realizarea unui bine de 1 ARISTOTEL, Etica nicomahică, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică , Bucureşti, 1988 cartea I, cap. 2
1
ordin moral, al celui mai mare bine: fericirea omeneasca. Omul, văzut ca un animal politic, nu poate fi cunoscut si definit decât in cadru si în funcţie de interesele societăţii:" Statul este o instituţie naturală şi omul este prin natura sa o fiinţă socială, pe când antisocialul prin natură, nu datorită unor împrejurări ocazionale, este ori un supraom, ori o fiară, ca acela batjocorit de Homer: " duşman al lumii, al legii şi-al traiului casnic ", căci o astfel de fiinţă este aşa prin natură şi totodată este " dornică de război ", fiind ca o piatră izolată la jocul de figuri"2 Stagiritul explică in cartea sa " Politica " originea statului: " Şi este clar că din natură statul este anterior familiei şi fiecăruia dintre noi; căci corpul trebuie să existe mai înainte de organe şi, suprimându-ne corpul, nu va mai fi nici picior, nici mână, decât numai cu numele".3 În cartea a treia a " Politicii " Aristotel prezintă caracteristicile Constituţiilor şi cadrul în care acestea pot varia. Astfel Constituţiile sunt de două feluri: bune, acelea care sunt întocmite în aşa fel încat să aibe în vedere binele tuturor cetăţenilor şi rele, care urmăresc scopuri particulare. Aristotel face însă constatarea că diferenţa de constituţii se naşte din diferenţa elementelor sociale, fiind deci o greşeală să aplici pentru toate statele acelaşi fel de constituţie. Filozoful prezintă degenerarea formelor de guvernământ bune în unele rele intr-o manieră desăvârşită. Aristotel consideră că " există trei forme de guvernământ şi tot atâtea forme de denaturare, adică de corupere a acestora. Ele sunt regalitatea, aristocraţia şi în al treilea rând, cea întemeiată pe cens, pentru care, evident, mai propriu ar fi termenul de timocraţie,
dar
pe
care
majoritatea
oamenilor
obişnuiesc
s-o
numească
regim
constituţional"4. Astfel regalitatea denaturează în tiranie. Dşi ambele sunt monarhii există o mare diferenţă între acestea: regele urmăreşte interesul supuşilor săi, iar tiranul doar interesul său propriu. În aceiaşi masură în care regalitatea este cel mai bun regim, tirania este cel mai rău regim posibil. Aristocraţia degenerează în oligarhie, când cei ce guvernează sunt oameni vicioşi, a căror principală preocupare este imbogăţirea. Într-o astfel de situaţie guvernarea se află în mâna oamenilor corupţi, în loc să aparţină celor demni de ea. Timocraţia deviază în democraţie. Aceste două forme de guvenământ nu sunt foarte diferite, democraţia dorindu-şi şi ea un regim al celor mulţi si o egalitate între cei ce posedă un cens. În viziunea filozofului " dintre formele de guvernământ corupte, democraţia este cel mai puţin rău, pentru ca reprezintă doar o uşoară deviere de la regimul constituţional " 5 2 ARISTOTEL, Polotica,ed. Antet, cartea I, cap 1, p. 5 3 Idem p. 5 4 ARISTOTEL, Etica nicomahică, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică , Bucureşti, 1988, p. 200 5 Idem, p. 200
2
Aristotel găseşte paradigme ale formelor de guvernământ în comunităţile domestice. El consideră comunitatea existentă între tată ţi fiii săi asemănătoare cu regalitatea deoarece tatăl îşi asuma grija copiilor. La perşi însă există o excepţie: autoritatea paternă este tiranică întrucât ei îşi tratează copiii ca pe sclavi. Comunitatea dintre stăpân si sclav este clar tiranică însă este o tiranie justificată deoarece sclavii s-au născut pentru a-l servi pe stăpân. De tip aristocratic este comunitatea dintre soţ şi soţie când soţul îşi exercită autoritatea în chestiunile ce ţin de îndatoririle unui bărbat iar femeia are autoritate în chestiunile ce ţin de competenţa sa. Atunci când soţul îşi extinde autoritatea asupra tuturor lucrurilor aristocraţia se transforma în oligarhie. Filozoful consideră comunitatea dintre fraţi asemănătoare cu timocraţia deoarece aceştia sunt egali între ei. În casele fară stăpân se instalează democratia deoarece acolo toţi sunt egali.6 Aristotel consideră ca există o diferenţă cantitativă dar si una calitativă între stat şi familie deoarece au scopuri diferite. Statul ofera posibilitatea unei vieţi superioare in timp ce singurul scop al familiei este acela de a asigura perpetuarea speciei. Elevul este de acord cu profesorul său Platon în următoarea privinţă: rostul indivizilor îşi are originea în stat. Amândoi filozofii cosiderau polisul de o importanţă supremă. El este o comunitate care cuprinde scopurile tuturor comunităţilor din care este format. După Aristotel marea greşeală a lui Platon a fost că stipula o unitate atât de mare încât statul ideal pe care îl imaginase nu se mai putea numi stat. Aristotel favoriza ideea de unitate, dar nu în măsura în care a făcut-o Platon. Aristotel a criticat societăţile ideale imaginate de Platon si alţi filozofi. Pentru acesta a fost mai importanta studierea statelor reale decât imaginarea unora ideale. Spre deosebire de Platon care considera că un stat ideal trebuie construit de la zero, filozoful avea în vedere posibilitatea de a îmbunataţi un stat deja existent. Planul unui stat ideal asa cum il vede Stagiritul se găseşte în cărţile a patra şi a cincea a " Politicii ". Republica sa ideală este un stat maritim, care are o hegemonie ca şi Atena. Statul său nu avea să fie însă un imperiu cuceritor sau o republică comercială, cum era aceea a Cartaginei. El vroia un stat cultural care să ofere cetăţenilor posibilitatea de a se ocupa numai de operele spiritului şi de cultivarea frumosului, ei nefiind obligaţi să muncească (aveau sclavi care îi serveau) şi având o bună stare materială. Din această cauză el nu aprobă politica regelui său elev, Alexandru Macedon, care după părerea profesorului său făce două mari greşeli: îi consideră pe barbari, care de la natură sunt sclavi, egali cu elenii şi încercase să întemeieze o mare monarhie bazată pe puterea armelor. 6 ARISTOTEL, Etica nicomahică, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică , Bucureşti, 1988, p. 202
3
Statul lui Aristotel nu se deosebeşte ca întindere de nici unul dintre micile state greceşti existente pe vremea lui. Cetăţenii statului trebuiau să fie doar câteva mii de eleni liberi (fără lucrători), care aveau să posede câte două loturi de pământ, unul în centru şi altul la periferia statului, ca toti să fie interesaţi de respingerea atacurilor duşmanilor din afara statului. Pentru a se menţine numărul fix de cetăţeni trebuia să se practice avortul artificial. Filozoful crede că oamenii ar trebui să se căsătorescă în floarea vârstei pentru ca descendenţii lor să fie mai puternici. Atunci când părinţii ating o anumită vârstă ei nu trebuie să mai aibe copii. Atat statul ideal al lui Aristotel cât si cel al lui Platon nu sunt considerate de creatorii lor utopii deoarece aceştia erau convinsi ca cetatea făurită de ei poate lua fiinţă. Filozofii nu crează o operă de fantezie literară ci dau o soluţie concretă la problema care, de o sută cincizeci de ani preocupa minţile de elită: " Care este forma cea mai bună de gvernământ ?" " Care sistem de legi poate asigura viaţa cea mai fericită ? ", " Cum trebuie construit statul pentru a corestunde scopului său şi a trăi cât mai mult ? ". În timp ce Platon pune accent pe bunătatea statului, Stagiritul pune accent pe bunătatea indivizilor care alcătuiesc statul. Este mai preocupat să arate ce poate să facă statul pentru cetăţean decât cetaţeanul pentru stat. Principiul
fundamental
al lucrării
"Politica " este că statul există pentru a asigura o viaţă bună cetăţenilor. Pentru Aristotel dreptatea constă în a da oamenilor ceea ce merită . Onoruri egale trebuie date celor egali în virtute, iar onoruri inegale sunt justificate pentru cei inegali în virtute. Deoarece credea că virtutea este inegal distribuită între oameni,acesta acceptă o inegalitate socială accentuată. Femeile, de exemplu, în viziunea sa nu sunt pe deplin umane deoarece în cazul lor forma nu a triumfat asupra materiei. Sclavii sunt născuţi pentru a sluji şi a fi conduşi de cei cu capacităţi superioare lor. Astfel Stagiritul nu a încercat cu aceeaşi ardoare ca Platon să educe oamenii pe care îi considera inferiori. După Aristotel, obiectul statului de drept este acela de a produce oameni buni. El tindea să identifice omul bun cu atenianul din clasa de mijloc, un om cu o avere moştenită,care era generos, curajos,cumpătat,bun cu sclavii săi. Filozoful este convins ca educaţia este o sarcină a statului şi ca ea trebuie hotărâtă prin lege. Copiii de exemplu trebuie sa înveţe lucruri folositoare, dar nu şi acele lucruri care i-ar face să devină vulgari. Autorul " Politicii " se ocupă de un domeniu în care este un pionier : economia politică, pe care o numeşte " hrematistică " ( ştiinţa bunurilor). O societate, spune el, nu se alcătuieşte numai din persoane, ci şi din bunuri. Filozoful arată cum se câştigă bunurile, cum se împart şi vorbeşte apoi de şhimb şi de rolul lui. 4
Statul face posibilă dezvoltarea instinctelor sociale umane, dar şi dezvoltarea bunurilor trupesti si a celor sufleteşti. Individul are nevoie de pace şi securitate pentru a se dezvolta fizic şi mental. Pentru dobândirea bunurilor morale si intelectuale omul are nevoie de bunuri exterioare (de proprietate). În viziunea lui Aristotel muncitorilor, sclavilor si meşteşugarilor nu trebuia să li se acorde statutul de cetăţeni deoarece munca lor era înjositoare. Cetăţenii trebue să se implice în justiţie, în serviciile publice şi să ia parte la deliberările cu privire la afacerile statului. El recunoaşte totuşi posibiltatea unor indivizi excepţionali de a se ridica de la o clasă inferioară la una superioară. Una dintre cele mai mari realizări ale autorului "Politicii" o constituie teoria celor trei puteri din stat: cea legislativă, cea executivă şi cea judecătorească, arătând că statul nu poate fi bine condus decât când aceste trei puteri sunt separate. 7 Dreptul constituţional modern se bazează astfel pe această teorie a lui Aristotel. Există însă o deosebire în ceea ce priveşte puterea legislativă, întrucât Stagiritul nu cunoştea sistemul reprezentativ, care în felul lui actual ar fi fost văzut de filozof ca un sistem oligarhic. Teoria revoluţiilor cu care se termină " Politica " constituie partea cea mai ingenioasă a acestei opere. Aristotel porneşte de la principiu că cel ce cunoaşte cauzele căderii unui guvernământ cunoaşte şi mijloacele prin care poate conserva acest guvernământ. Cauzele reale ale revoluţiilor sunt întotdeauna foarte grave, deşi prilejul care le dă nştere poate fi foarte neânsemnat; nu s-a făcut niciodată o revoluţie fără anumite motive temeinice. Un izvor foarte des de revoluţii e lipa unei clase mijlocii. Filozoful consideră că o societate cu o clasă de mijloc dezvoltată(cu oameni apţi pentru a fi cetăţeni), are cele mai multe şanse de supravieţuire şi succes deoarece nu va exista
o clasă numeroasă de
dizidenţi invidioşi pe averea celorlalţi şi nici o minoritate de bogaţi care să conducă singuri pentru a-şi mări averea. Clasa de mijloc nu va fi invidioasă iar poziţia ei nu va încălca drepturile celorlalţi. Astfel se vor evita antagonismele de clasă. Pentru a se bucura de binefacerile conducerii costituţionale a unei clase de mijloc monarhiile şi aristocraţiile pot institui măsuri constituţionale pentru a spori numărul cetăţenilor. Membrii oligarhiilor pot extinde calitatea de cetaţean, păstrându-şi în acelaşi timp averea. În democraţie se va respecta proprietatea şi se vor stabili limite a ceea ce poate face sau nu majoritatea. În cazul tiraniei singura soluţie ar fi revoluţia. Aristotel dă anumite sfaturi care ajută la conservarea formelor de guvernământ: prima grijă a guvernanţilor trebuie să fie să nu se abată de la lege; sinceritate faţă de guvernanţi şi renunţarea la sofismele politice, care nu pot avea decât urmări rele; legislaţia sau orice alt 7 ARISTOTEL, Politica,ed. Antet, cartea a VI-a , capitolul XI
5
mijloc la îndemână, să împiedice funcţionarii publici să facă avere de pe urma slujbelor pe care le au (în special în oligarhii); cel mai important lucru este acela de a ţine partea cetăţenilor care vor menţinerea regimului şi nu pe a celor care îi doresc căderea. 8 Deşi din punctul nostru modern de vedere Stagiritul poate fi considerat un aristocrat, deoarece el consideră sclavia indispensabilă şi pentru că îi exclude pe lucrători de la calitatea de cetăţean, pentru contemporanii lui, care îi împărtăşeau părerile, el trecea însă drept democrat, deoarece apăra principiu egalităţii între cetăţeni, aşa cum îl înţelegeau el şi contemporanii săi, şi pentru că proclama suveranitatea "poporului" (din care nu făceau parte sclavii şi lucrătorii). Astfel Aristotel a ridicat
în esenţă aceleaşi probleme pe care filozofia le-a reluat
neîncetat de-a lungul veacurilor, rămânând cel mai de seamă reprezentant al enciclopedismului antic.
BIBLIOGRAFIE ●
ARISTOTEL, Etica nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988
●
ARISTOTEL, Politica, Editura Antet, Bucureşti, " 2006
●
DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
8 Idem, cartea a VIII-a, capitolul VII
6
●
FLEW, Antony, Dicţionar de filozofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti
●
MATEI, Horia C, Civilizaţia lumii antice, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983
●
VLĂDUŢESCU, Gh, Istoria filosofies antice, Filosofia în Grecia, Bucureşti, 1974
7