Aristotel - Politica [PDF]

Zitiervorschau

Aristotel – Politica Viaţa şi activitatea lui Aristotel Aristotel (384 – 322 î.Hr.) s-a născut în Stagira, Macedonia (acum în nordul Greciei). Era fiul medicului personal al regelui Macedoniei. La vârsta de 17 ani, a plecat la Atena pentru a studia la Academia lui Platon. Când a murit Platon, în 347 î.Hr., Aristotel a părăsit Atena. Între 342 şi 336 î.Hr., a fost profesorul fiului regelui Macedoniei, viitorul Alexandru cel Mare. S-a întors în Atena în 335 î.Hr. pentru a înfiinţa propria sa şcoală, Lyceum, care rivaliza cu Academia. După moarte lui Alexandru cel Mare in 343 î.Hr., Aristotel a fugit din Atena pentru a evita revoltele antimacedonene. A murit în 322, la vârsta de 62 de ani. Am avea multe motive să-l considerăm pe Aristotel cel mai mare – în orice caz, cel mai influent – filosof care a trăit vreodată. El a avut o influenţă inestimabilă asupra istoriei gândirii politice. Ideile sale au dominat gândirea politică europeană în perioada târzie a Evului Mediu, în mare parte datorită influenţei pe care a avut-o asupra lucrării Summa thelogiae a lui Toma din Aquino, scrisă în secolul al XIII-lea. Clasificarea constituţiilor, pe care o face ăn Politica, era inca discutată, la 2000 e ani după scrierea acelei lucrări, de către Hobbes în Leviathan (1651) şi de Montesquieu în Spiritul legilor (1748). Influţa lui Aristotel asupra celor mai importante texte din istoria conservatorismului, precum Reflecţii asupra revoluşiei din Franţa (1790) a lui Burke sau Filosofia dreptului (1821) a lui Hegel, este incontestabilă. Contribuţia adusă de el prin Etica nicomahică la

1

înţelegerea conceptului de dreptate este cea mai importantă din istoria filosofiei vestice şi nu a fost încă egalată.1 Preluând ideea lui David Ross, 2”opera aristotelică poate fi împărţită in trei secţiuni principale: prima constituită din lucrări mai puţin cunoscute , care au fost publicate de el însuşi; a doua din însemnări şi culegeri de materiale pentru tratatele ştiiţifice; iar a treia din lucrările ştiiţifice propriu-zise.” Cele mai cunoscute lucrări ale lui Aristotel sunt:  Etica Eudemică  Etica Nicomahică  Metafizica  Politica Aristotel este reprezentat ca un relativist care neagă existenţa unui ideal transcedent si care, in Politica, ne sfătuieşte sa ce concentrăm asupra realizării unui studiu “ştiinţific” al lucrurilor particulare, locale şi specifice istoric, cu alte cuvinte al unei multitudini de idealuri şi valori politice, care sunt observate eupiric. Aristotel mai este prezentat ca un eupirist si un materialist care a fost interesat numai de lucrurile particulare sau individuale ce sunt observate in lumea inconjuratoare. Pe planul eticii si al politicii, Aristotel nu este văzut ca un visător utopic. Există mai multe virtuţi, dar cea mai importantă dintre ele este dreptatea, dar şi aceasta este asociată la rândul ei cu valorile de comunitate, ierarhic, ordine, inegalitate şi datorie Fara nici o îndoială, Platon şi Aristotel sunt cei mai importanţi gânditori pe care i-a dat Antichitatea greacă.

1

Tony Burns, Aristotel, Mari gânditori politici, Editura All, Bucureşti, 2008, Traducere: Diana Popescu, pp. 68 – 84. 2 Sir Dovid Ross, Aristotel, Traducere din lb. Engleză de Ioan Lucian Muntean şi R. Rus, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 17.

2

Politica în viziunea lui Aristotel Punctul de plecare pentru întelegerea concepţiilor lui Aristotel despre

etică si politică

este teoria

sa despre

natura

umană,

concentrată in binecunoscuta lui afirmaţie că omul este “in mod natural” un animal social sau “politic”1. În primă instanţă, aceasta nu sugerează nimic mai mult decât că fiinţele umane sunt sociale, pentru că trăiesc îtotdeauna împreună într-o societate sau un polis. Totuşi, în plus faţă de asta , Aristotel consideră definitoriu pentru om faptul că numai el poate sesiza “utilul şi dăunătorul, preucum dreptatea şi nedreptatea ”2. Prin urmare conform lui Aristotel, omul este in mod natural o fiinţă etică sau morală. De aceea viaţa naturală pentru orice om este o viaţă trăită după princiipiile dreptăţii. Această caracteristică este cea care, mai presus de toate celelalte, deosebeşte specia umană de alte specii animale3. O viaţă dreaptă este “binele” pentru om. Acesta este scopul suprem către care tind toate fiinţele omane. Aceasta este esenţa existenţei umane. Oamenii nu vor satisface cerinţele propriilor lor naturi şi nu vor deveni fiinţe umane în adevăratul sens al cuvântului decât dacă duc o viaţă draptă. Pentru Aristotel , scopul ultim al politicii este cel de a înlesni un astfel de proces de dezvoltare personală. Societatea politică este cea care face posibilul ca fiinţele umane sa ducă o “viaţă bună”. Tocmai pentru că viaţa morală nu este posibilă decât în cadrul unei societaţi politice, concepţiile lui Aristotel despre etică şi politică sunt strâns legate. Aristotel spune că trebuie să distingem între două tipuri de egalitate.

El

le

va

numi

egalitate

“proporţională”

şi

egalitate

“aritmetică”. Prima dintre ele este mai importantă decat a doua, pe care Aristotel o consideră o aplicaţie specială sau un caz limită a celei 1 2 3

Aristotel, Politica, Editura Antet, p. 5. Ibidem. Ibidem.

3

dintâi. Principiul egalitaţii proporţionale, sau al echitaţii cere ca cei care sunt egali să fie trataţi în mod egal. O altă cerinţa a acestui principiu este că cei care nu sunt egali în anumite privinţe importante să nu fie trataţi în mod egal. Cei care nu sunt egali ar trebui să fie trataţi diferit, cu, condişia ca diferenţele dintre felurile în care sunt trataţi sa fie proporţionale cu gradul de inegalitate dintre ei. Dacă această condiţie este îndeplinită, suntem îndreptăţiţi conform lui Aristotel, să spunem ca ei au fost trataţi drept, deşi diferit. Principiul egalităţii aritmetice se aplică în acele situaţii în care să presupunem că persoanele implicate sunt întradevar egale şi că circumstanţele în care se află sunt asemănătoare. Principiul echitaţii se reduce la cel al simplei reciprocităţi. Aceasta este o altă formulare a regulei conform căreia “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face“. Pentru Aristotel, principiul echităţii este principiul supreme al dreptăţii, în masura în care dreptatea este cuprinsă în regulile morale şi în legi. Totuşi Aristotel nu extinde acest principiu asupra oameniilor. Aristotel nu crede că toţi oamnei sunt egali de la natură sau că ar avea dreptul natural de a fi trataţi ca atare. Aristotel în cartea sa Politica apără instituţia sclaviei. El critică concepţia conform căreia sclavia este în mod necesar nedreptă pentru că ar implica tratarea celor egali ca şi cum nu ar fi egali şi refuza să accepte că sclavia este din acest motiv “contrar naturii”1. Prin urmare, Aristotel nu este adeptul unei doctrine a legii naturale. Clasificarea diferitelor tipuri de constituţii este esenţială pentru viziunea politică lui Aristotel. Aristotel aplică teoria dreptăţii şi porneşte de la întrebare lui Platon “Cine ar trebui să conducă?” sau “Cine ar conduce într-o societate ideală?”. În opinia sa aceasta este o problemă care ţine de dreptatea distributivă. Rezolvarea pe care o da Aristotel la această problemă se bazează pe două argumente distincte. Primul se contrează aspra celui care conduce şi a întrebării privind ale cui 1

Aristotel, Politica, Editura Antet, Prahova, p. 7.

4

interese sunt promovate de un anumit sistem de guvernare. În toate comunităţile, spune el, conducerea este realizată “fie de un singur individ, fie de către cei puţini, fie de către mai mulţi”1. Iar guvernarea poate să fie “interesul comun”, fie “interesul particular” a celor care conduc2. Dacă am combina aceste două principii, spune Aristotel, este clar că nu am avea numai şase tipuri pure de constituţie. Primele trei tipuri pure sunt constituţiile în care un singur individ, cei puţini sau cei mulţi guvernează în vedera interesului tuturor (sau a interesului comun), guvernarea fiind, prin urmare, dreaptă. Aristotel denumeşte aceste tipuri “regalitatea” şi “aristocraţia”, respectiv “regimul constituţional“. Celelalte trei tipuri pure, pe care Aristotel le numeşte “tiranie”, “oligarhie” şi “democraţie” sunt constituţii în care conducătorul unic, cei puţini sau cei mulţi conduc în virtutea

interesulu

particular,

guvernarea

fiind

prin

urmare,

nedreaptă3. Aristotel le numeşte pe acestea din urmă constituţii corupte sau deviante. Cel de-al doilea argument al lui Aristotel este puţin diferit. El se concentrează asupra problemei modului care a trebui folosit pentru distribuirea puterii politice, atât în rândul cetaţenilor, cât şi în rândul locuitorilor unu “polis”. Există, spune Aristotel, trei standarde ce ar putea fi folosite în distribuirea puterii, şi anume averea, cetaţenia şi virtutea morală sau bunătatea4. În toate cele şase tipui de constituţie unii oameni deţin mai multă putere politică decât alţii, dar justificarea pentru acest fapt diferă de la un caz la altul. De exemplu într-o oligarhie, standardul de distribuţie este averea. Cei bogaţi au mai multă putere decât cei mai puţin bogaţi. În plus, acest lucru este considerat drept, deoarece distribuţia inegală a puterii este direct proporţională cu distribuţia inegală a averii. Într-o democraţie, 1 2 3 4

Ibidem, p. 64. Ibidem. Aristotel, Politica, Editura Antet, Prahova, p. 34. Ibidem, p 74.

5

standardul după care se face distribuţia este cetăţenia. Aici, Aristotel presupune că puterea nu este împarţita între cetăţenii unui polis ci între adulţi de sex masculin care sunt locuitori ai polis-ului şi locuitori care au statutul de cetăţeni n-ar primi o mai mare parte din acest lucru decât cei care nu-l au. Totuşi, în acest caz, deoarece toţi cetăţeni deţin în egală măsură statutul de cetăţean, ar fi drept ca puterea politică să fie distribuită între ei conform principiului egalităţii numerice stricte. Aristotel este de acord cu Platon în privinţa ideei că guvernarea este o meserie ca oricare alta şi că acei care sunt mai potriviţi pentru acestă meserie ar trebui să fie chiar cei care conduc efectiv.1 Pentru Aristotel, criteriul potrivit ar fi nobleţea, valoarea sau excelenţa, adică bunătatea morală sau virtutea, un atribut care este distribuit în mod inegal şi de care dispun în gradul necesar doar unii oameni, care sunt prin urmare “cei mai buni” în arta conducerii. În opinia lui Aristotel, viaţa bună nu este posibilă pentru nici un om decăt dacă acesta a crescut într-un polis care este condus de astfel de oameni. Pentru Aristotel, ca şi pentru Platon, oamenii care ar trebui să conducă sunt acei care au cunoştiinţe de politică. Aceştia reprezintă minoritatea educată şi înţeleaptă. Aristotel recunoaşte că de fapt, astfel de oamenii nu ar provenii din rândul membrilor înstăriţi ai polisului. Ei ar trebui sa posede cea ce Aristotel consideră a fi o avere moderată. Aici, el îi are în vedere pe cei care au suficiente bunuri cât sa nu trebuiască să muncească zilnic ca să-şi câştige existenţa şi care au prin urmare, suficient timp liber pentru a-şi urmării preocupările intelectuale şi a-şi cultiva facultaţile superioare2. Aristotel îi numeşte “clasa de mijloc” ai polis-ului. Din acest punct de vedere constituţia ideală a lui Aristotel este de fapt o formă de aristocraţie. Totuşi dacă acest model s-ar dovedii imposibil de pus în practică, Aristotel ar 1 2

Ibidem, p. 69 Aristotel, Politica, Editura Antet, Prahova, pp. 99-100.

6

considera regimul constituţional o alternativă potrivită. În forma lui pură, regimul constituţional este un tip ideal de democraţie, în care se presupune că toţi cetăţenii sunt virtuoşi şi buni. El este aşadar, un ideal în aceaşi măsură în care şi aristocraţia pură este un ideal. În opinia sa regimul constituţional este o formă realistă şi prin urmare, practicabilă de democraţie, în care guvernarea de catre popor, presupus de Aristotel a fi virtuos şi bun, este într-un fel echilibrată de influenţa minorităţii bogate şi educate. Prin urmare, atunci când argumentează în această manieră, Aristotel afirmă că cea mai bună constituţie, sau constituţia ideală, este cea în care puterea politică este distribuită nu doar conform principiului echităţii sau al egalităţii proporţionale, ci şi conform standardului corect de stabilire a virtuţii sau a bunătăţii. Doar atunci se poate spune că distribuirea puterii politice este absolut dreaptă. În lucrarea sa Politica Aristotel ar exculde de la bun început că aici dreptatea diferă de legea potrivită, care ar putea să intre în conflict cu aceasta. Arisotel crede că “orice lege pozitivă trebuie să fie dreaptă” deoarece “ legea pozitivă şi dreptatea coincid”. Atunci când argumentează în această manieră, Aristotel dă dovadă de un mare respect pentru idealul guvernării constituţionale. O constituţie nu este decât un cadru coerent de legi sau de principii ale dreptăţii politice, aplicat în mod imparţial. După cum se exprimă Aristotel însuşi “acolo unde nu domnesc legile nu există constituţie, legea este constituţia”1. Cu toate acestea, cel mai adesea Aristotel este dispus să admită că democaţia si oligarhia sunt în realitate constituţii în sensul restrâns al termenului. De exemplu, el spune la un moment dat că în orice constituţie, fie o aristocraţie, fie o democraţie sau o oligarhie întâlnim aceaşi “noţiune de dreptate”. Aristotel recunoaşte că democraţia şi oligarhia sunt întradevăr tipui de

1

Aristotel, Politica, Editura Antet, Prahova, p 82.

7

constituţie şi că, prin urmare, echitatea şi domnia legii sunt respectate în cadrul lor. Chiar şi astăzi există critici ai liberalismului, ca Michael Sandel, Hans-Georg Gadamer care cred că avem încă multe de învăţat de la Aristotel despre politică. Fiind împotriva individualismului societăţii contemporane şi criticându-i pe filosofii politici si liberali precum John Rawls, care oferă o justificare teoretică a principiilor pe care se bazează acest tip de societate, gânditorii comunitarilui1 au încercat în ultima vreme să dezvolte o abordare alternativă a politicii, bazată pe o reîntoarcere la scrierile lui Aristotel si concetrându-se în special pe idealul critic de virtute civică, care este central în sistemul etic şi politic al lui Aristotel. Această încercare de a adopta, pe cât posibil, idealurile republicane ale Greciei clasice la condiţiile politice actuale

este cel

mai bun exemplu că gândirea politică a lui Aristotel este relevantă si pentru lumea de azi. În

concluzie,

opera

lui

Aristotel

este

fructul

activităţii

contemplative a filosofului si a şcolii sale. Teoria în perfecţiunea ei, reprezintă înţelepciunea, viaţa filosofică, un privilegiu de care numai zeul se poate bucura. Prin toate acestea, Aristotel contribuie la inaugurarea unui studiu pozitiv al politicii, la introducerea fenomenelor politice în sfera cercetării ştiinţifice. Consider că a fost întemeietorul politicii.

Politica

lui

Aristotel

este

câteodata

clasată

ca

fiind

“comunitară”, pentru că plasează binele comunităţii ca un întreg asupra binelui individual. Îi denumeste pe oameni ca fiind animale 1

Comunitarianismului • curent politic apărut ca reacţie la perspectiva individualistă a liberalismului. • principala critică pe care o aduce liberalismului este ignorarea semnificaţiei pe care o are comunitatea pentru individ • temele criticii comunitariene: – concepţia asupra persoanei – indivualismului asociat – universalismul valorilor – subiectivismul valorilor

8

politice, pentru că nu poate fi om fara a participa activ la viaţa politică intr-un oraş stat, iar recomandarile lui referitoare la justiţie si educaţie vor avea ca scop numai un stat puternic. Absenţa totală este principala grijă a liberalismului modern cu drepturi individuale şi protecţia vieţii private de ochiul societatii. Aristotel nu evita în a vorbi şi despre tensiunile dintre libertaţile individuale si cererile statului, atât timp cât face parte dintr-un stat. Toate scopurile înalte în viaţă, de la dezbatere politică şi până la exerciţiul fizic are loc in piaţa publică, si nu există concept de persoană privată, care difera de oamenii prezenţi în public.

Bibliografie : 1. Hadot, Pierre, Ce este filosofia antică, Iaşi, 1997. 2. Burns, Tony, Mari gânditori politici, Bucureşti, 2008 3. Ross, David, Aristotel, Bucureşti, 1998 4. Aristotel, Politica, Prahova, 2008 5. www.sparknotes.com

9