Sistemul Monetar European [PDF]

Zitiervorschau

Sistemul Monetar European (S.M.E.) reprezintă un ansamblu de reglementări, mecanisme şi instituţii adoptat la nivelul Comunităţii Europene în vederea realizării unei politici monetare comune şi a unor cursuri de schimb relativ stabile între monedele ţărilor membre. Experienţa şarpelui monetar a deschis calea sistemului monetar european care, în pofida greutăţilor întâmpinate a permis experimentarea unor noi forme de colaborare monetară internaţională şi punerea la punct a tehnicilor de restrângere a marjelor de fluctuaţie. Ca succesor al şarpelui monetar, SME a intrat în vigoare la 13 martie 1979, având ca obiectiv declarat crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa Occidentală, în măsură protejeze economiile acestor ţări de instabilitatea financiar-monetară internaţională şi, în mod deosebit, de fluctuaţiile puternice ale dolarului în acea perioadă, precum şi lansarea procesului de lărgire a integrării europene. S.M.E. a preluat multe din trăsăturile şarpelui monetar, îndeosebi obligaţia de a interveni dacă rata ameninţă să depăşească limitele, convenite. Elementul de noutate îl reprezintă E.C.U. (European Currency Unit), unitate valutară europeană nouă, care urma să reprezinte elementul central al sistemului. S.M.E. se apreciază că pentru perioada de început a fost un compromis între dorinţa franceză ca noul mecanism al ratei de schimb să nu mai fie o copie a şarpelui monetar, care fusese dominat de marca germană şi pe care Franţa îl părăsise deja de două ori, şi obiecţia germană că sistemul va fi prea simetric, ţări cu surplusuri şi altele cu deficite trebuind să suporte o parte egală din povara ajustării. Sistemul Monetar European s-a bazat pe trei elemente esenţiale: 1. E.C.U., unitate de cont care stă la baza stabilirii cursurilor monedelor ţărilor membre şi reprezintă elementul central; 2. mecanismul de schimb; 3. mecanismul de susţinere financiară. 1. E.C.U.-ul constituie, în cadrul Sistemului Monetar European, un instrument de reglementare a relaţiilor monetare dintre băncile centrale, valoare de rezervă şi valoare de schimb contra numerar, în cadrul noului mecanism de plăţi şi credit. În evoluţia sa, ECU a cunoscut trei etape: a. într-o primă etapă, ECU a funcţionat ca unitate de cont şi instrument de rezervă al băncilor centrale;

b. în a doua etapă, ECU pătrunde în relaţiile economice şi financiare private, ca unitate de cont, îndeplinind funcţia de instrument de măsură a valorii şi de etalon al schimburilor; c. în cadrul celei de-a treia etape, ECU dobândeşte o dimensiune monetară mai largă, ca efect a trei factori: - a dobândit în timp statutul de deviză negociabilă şi cotată pe pieţele valutare; - în cadrul operaţiunilor comerciale a început să deţină rolul de instrument de plată efectivă; - se constituie activele bancare în ECU, născându-se astfel moneda scripturală ECU. ECU este definit ca un coş format din monedele ţărilor membre, în raport de ponderea economică şi monetară a fiecărei ţări în cadrul CEE. Ponderea fiecărei monede ce intră în componenta ECU era revizuită periodic, la fiecare 5 ani, sau la cerere, dacă una din monedele ce intră în coş suferă fluctuaţii mai mari decât cele stabilite de cursul pivot. Cursul pivot constituie o rată de schimb care arată câţi ECU valorează unitatea monetară a fiecărei ţări. Pe această bază, Comitetul monetar al CEE proceda la calcularea ratelor de schimb ale monedelor sistemului monetar în raport cu cursul pivot. Pentru ca ECU să poată funcţiona ca deviză europeană a fost necesară crearea unui organism care să dispună de resurse proprii pentru realizarea stabilităţii ECU, în special pentru evitarea fluctuaţiilor prea accentuate a celor mai slabe devize. A fost creat astfel Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM), care era autorizat să primească rezerve monetare şi să restituie statelor membre cantitatea corespunzătoare de ECU, care serveau ca mijloace de credit. FECOM avea ca resurse vărsământul realizat de băncile centrale în proporţie de 20% din rezervele lor în aur şi dolari, contabilizate în ECU. ECU este o unitate de cont. Aceasta înseamnă faptul că nu putea fi utilizat în tranzacţiile curente ale fiecărui cetăţean decât sub forma mijloacelor, de plată nelichide (cecuri, viramente bancare) sau prin deschiderea de conturi de economii. ECU a fost utilizat îndeosebi de autorităţi şi de societăţile transnaţionale pentru contractarea de împrumuturi pe piaţa internaţională a capitalurilor. ECU a constituit suportul unei monede oficiale, ceea ce nu a împiedicat apariţia şi dezvoltarea unui ECU, privat. încă de la crearea sa, ECU a fost utilizat pentru operaţiuni private, fără legături cu circuitul oficial, astfel: împrumuturi publice şi emisiuni obligatorii în ECU; credite bancare şi interbancare; emiterea de cărţi de credit şi de cecuri de călătorie în ECU.

Valoarea ECU a fost stabilită prin suma ponderată a monedelor europene, pe baza coeficienţilor fixaţi pentru diferitele monede. Aceşti coeficienţi au fost determinaţi pentru prima dată în anul 1979, reajustaţi în anii 1984 şi 1989 pentru a se ţine seama de intrările în Uniune de noi membri dar şi de distorsiuni generate de aprecierile sau deprecierile diferitelor monede. Aceasta înseamnă că ECU a fost o monedă cu valoare variabilă, în funcţie de variaţia cursurilor de schimb ale monedelor naţionale. Mecanismul de schimb funcţiona în felul următor: fiecare ţară declara cu acceptul partenerilor, un curs pivot pentru moneda proprie^ exprimat în ECU. în bâza cursurilor pivot se calculează cursuri bilaterale între monedele SME. Aplicându-se la cursurile pivot bilaterale o marjă de ±2,25% se definesc cursurile limită minime şi maxime, pe care băncile centrale aveau obligaţia să le menţină prin mijloace proprii pe care le avem la dispoziţie, îndeosebi prin intervenţii pentru susţinerea monedelor comunitare. Este vorba de vânzarea pe piaţă a monedei care atinge limita maximă contra răscumpărării acelei monede care se situează Ia cursul său minim. Acest mecanism a permis fiecărei bănci centrale care are de susţinut propria monedă, să o cumpere contra vânzării monedei mai puternice, dispunând de monede mai puternice prin împrumuturi de la banca emitentă. Această operaţiune de împrumut este mijlocită de FEGOM, utilizându-se rezervele în ECU, constituite la nivelul acestei instituţii. Pentru a ne face o imagine asupra rolului jucat de ECU pe plan internaţional, amintim faptul că moneda comunitară era a patra ca pondere în împrumuturile internaţionale (1990), după dolarul SUA (40%), yenul japonez (12%) şi francul elveţian (10%). În anul 1995, participarea statelor membre la ECU era următoarea (în funcţie de ponderea statelor respective în PIB-ul şi schimburile comunitare ale Comunităţii): marca germană, 30,10%; francul francez, 19%; lira engleză, 13%; lira italiană, 10,15%; florinul olandez, 9,40%; francul belgian, 7,60% francul luxemburghez 0,30%; peseta spaniolă 5,30%; coroana daneză, 2,45%; lira irlandeză 1,10%; escudo portughez 0,80% şi drahma grecească 0,80%. În cadrul SME, ECU a îndeplinit următoarele funcţii: a.

monedă utilizată pentru calculul ratei de schimb; pentru valutele participante la SME

sunt stabilite rate centrale în ECU, din care se calculează rate bilaterale. În practică, numai ratele bilaterale contează pentru piaţă, iar negocierile pentru realinierea ratelor de schimb în cadrul sistemului pornesc de la rata centrală.

b.

unitate de cont; este utilizat pentru decontarea datoriilor contractate prin intervenţie sau

contractarea de credite. Aceasta se bazează pe seriozitatea băncilor centrale pentru că riscul ratei de schimb ce intervine asupra datoriilor este împărţit între băncile centrale care acordă facilităţile de credit şi cei care se folosesc de ele. c.

este utilizat pentru calcului indicatorului de divergenţă, deoarece poate să indice ţara

a cărei rată de schimb se abătea prea mult faţă de cea a celorlalţi participanţi, impunânduse măsuri de redresare. d.

valuta de rezervă; toate băncile care au luat parte la SME au transferat la FECOM 20% din

rezervele lor de aur şi dolari şi au primit ECU în schimb. Aceşti ECU oficiali, cum li se spune, pot fi folosiţi în anumite limite pentru decontarea reciprocă a datoriei. 2.

Mecanismul de schimb constituie elementul esenţial al SME şi se bazează pe faptul că

fiecare monedă a avut un curs pivot în raport cu ECU, cursuri pivot ce au stat la baza grilei de paritate. S-a stabilit o marjă de fluctuaţie de ±2,25% între monedele SME şi de 6% pentru monedele care nu făceau parte din mecanismul de schimb. După criza din 1993, înregistrată în cadrul SME această marjă a fost lărgită la 15%, ceea ce a însemnat, de fapt, începutul procesului de dezintegrare a SME şi trecerea la un regim de fluctuaţia liberă a monedelor, ceea ce permis ţărilor să treacă la devalorizări competitive şi la recunoaşterea protecţionismului comercial. Crizele cunoscute de monede europene au dovedit că SME a fost o formă incompletă şi tranzitivă de integrare monetară. Cu toate acestea, cursul pivot în ECU al fiecărei monede a uşurat foarte mult mecanismul de finanţare a Politicii Agricole Comune a Uniunii, politică ce consuma în deceniul nouă al sec.XX peste 2/3 din bugetul comunitar. 3.

Mecanismul de susţinere financiară a avut rolul de a reglementa maniera de acordare de

credite pe termen scurt şi mediu pentru depăşirea unor situaţii de criză. Fondul European de Cooperare Monetară a reprezentat instituţia prin care a avut loc susţinerea financiară a monedelor aflate în dificultate. Uniunea Monetară Europeană a. Transformarea sistemului Monetar European în Uniune Monetară Succesele realizate de SME în planul dezvoltării economice si realizării obiectivelor politicii monetare au create condiţiile necesare pentru reluarea dezbaterilor referitoare la constituirea Uniunii Monetare cu o singură monedă europeană. Se apreciază că în spatele

acestui deziderat s-a găsit şi dorinţa Franţei de a căpăta o poziţie şi greutate mai mare în realizarea politicii monetare a Uniunii Europene. Progresele înregistrate pe linia finalizării procesului de realizare a pieţei unice au încurajat preşedintele Jacques Delors în concretizarea iniţiativei saie de creare a Uniunii Economice şi Monetare. În Raportul Delors găsim în mare aceleaşi concluzii ca şi în Planul Werner. Delors se pronunţă pentru amendarea Tratatului de la Roma pentru a institui un sistem independent de bănci centrale care puteau să funcţioneze fără instrucţiuni de la guvernele naţionale sau instituţiile comunitare şi ale cărui funcţiuni erau asigurarea stabilităţii preţurilor şi a raporturilor de schimb în zona unicei valute europene. în schimb, faţă de Planul Werner, care propunea constituirea unei autorităţi bugetare supranaţionale , Raportul Delors stabilea reguli obligatorii de comportare vizând prevenirea deficitelor bugetare excesive. Raportul Delors stabilea ca începerea primei etape a U.E.M. să aibă loc la 1 iulie 1980. Odată cu începerea

;

acestei prime faze, au fost eliminate toate restricţiile în ce priveşte

circulaţia banilor şi a capitalurilor între statele membre (cu câteva excepţii) şi s-a intensificat cooperarea între băncile centrale în cadrul comitetului de preşedinţi ai băncilor centrale. Dacă în ceea ce priveşte liberalizarea circulaţiei capitalului, conform doctrinei sale liberale, guvernul londonez se arăta tot mai favorabil, el avea totuşi o atitudine rezervată vis-a-vis de proiectul cu privire la uniunea monetară ce implica o punere în comun a suveranităţilor naţionale. Nici guvernul german nu a acceptat cu uşurinţă moneda unică!, menită să substituie marca, şi alte monede naţionale, decât după ce i s-a garantat că moneda unică va fi cel puţin la fel de puternică ca marca germană. Totodată, guvernul german a solicitat ca partenerii să aprobe următoarele dispoziţii: independenţa viitoarei bănci centrale europene; convergenţa politicilor bugetare;

interdicţia deficitelor publice şi finanţarea lor pe cale monetară; sancţiuni

împotriva ţărilor care refuzau să se supună deciziilor comunitare. Aceste obiective trebuiau să fie fundamentate în care scop a avut loc, în decembrie 1990. Conferinţa interguvernamentală despre U.E.M., care a aprobat statutul sistemului european de bănci centrale, cuprinzând o Bancă Centrală Europeană (B.C.E.) şi băncile centrale existente în fiecare ţară din U.E. Banca Centrală Europeană urma să răspundă de politica monetară comună şi de valutele fixe irevocabile care aveau să fie înlocuite în cele din urmă de o valută europeană unică. S-a realizat şi acordul ce viza evitarea deficitelor bugetare prea mari, în statele

membre: în principiu, deficitul bugetar al unei ţări nu trebuia să depăşească 3% din PIB, iar datoria guvernului trebuia să fie redusă treptat la 60% din PIB. In aceste limite, politica bugetară rămânea în întregime o problemă naţională a fiecărui stat. Acordul vine cu precizări în plus şt anume: ţările care nu aveau un deficit bugetar excesiv vor avea permisiunea să participe la Uniunea Monetară dacă îndeplinesc încă trei criterii: inflaţia să nu fie mai mare de 1,5% decât cea a celor trei ţări UE cu cea mai redusă creştere de preţuri; ratele dobânzii să nu fie mai mari de 2% decât cea existentă în aceleaşi ţări menţionate; rata de schimb în cadrul S.M.E. să nu fi fost devalorizată timp de trei ani. Negocierile au fost finalizate în decembrie 1991 prin adoptarea Tratatului de la Maastricht care a prevăzut contopirea tuturor acordurilor referitoare la U.E.M. într-un singur acord, Tratatul Uniunii Europene, iar criteriile mai înainte prezentate au devenit criteriile de convergenţă de la Maastricht. Referitor la importanţa Tratatului de la Maastricht (7 februarie 1992) pentru realizarea Uniunii Economice şi Monetare, Jacques Delors aprecia: „Paralelismul indispensabil între economic, social şi monetar, legătura irevocabila între ultima fază între monede, gestiunea comună a anumitor politici şi abandonarea suveranităţii ce decurge din aceasta, toate acestea vor fi realizate prin UEM, ambiţia economică profundă politică şi totodată embrionul clar al unei veritabile Comunităţi de destin.” Convergenţa nominală şi reală a economiilor vest europene presupunea stabilitatea preţurilor, finanţe publice „sănătoase” cursuri de schimb stabile, evoluţia veniturilor reale, a şomajului, precum şi alţi indicatori privind domeniul macroeconomicului. Procesul de convergenţă a ţărilor a fost abordat în cadrul U.E. în două direcţii: de către organismele comunitare (Comisia U.E. şi Consiliul de Miniştri) prin adoptarea unui cadru general pentru desfăşurarea procesului de convergenţă: de către guvernele naţionale, prin implementarea cadrului general mai sus menţionat şi prin luarea de măsuri specifice pentru a îndeplini cerinţele criteriilor de convergenţă. Totodată, Tratatul de la Maastricht a stabilit şi principiile ce stau la baza politicii financiare, interzicerea finanţării directe de către banca centrală sau accesul la finanţare în condiţiile favorizante a deficitelor publice; clauza potrivit căreia fiecare stat membru este responsabil pentru finanţarea datoriei sale publice, chiar şi în cazul unei crize financiare; statele membre sunt obligate să evite deficitele bugetare excesive, maxim de 3%.

Tratatul preconiza o a doua etapă de tranziţie a S.M.E. către Uniunea Monetară, care a început la 1 ianuarie 1994 cu constituirea Institutului Monetar European, în cadrul căruia băncile naţionale centrale lucrează împreună şi fac pregătirile necesare pentru etapa finală a U.E.M. Rolul I.M.E. consta în pregătirea celei de-a treia fazii a uniunii economice şi monetare, în principal convergenţa indicatorilor macroeconomici de bază şi armonizarea instrumentelor de politică monetară. b. Etapele realizării Uniunii Monetare Europene. Adoptat în iunie 1989 la Madrid, planul Delors a prescris etapele formării uniunii, în final vizându-se ca monedele fiecărei ţări comunitare să fie fixate irevocabil din punctul de vedere al parităţii reciproce, fiind ulterior adoptată o monedă unică. Condiţiile unei Uniuni Monetare, aşa cum sunt ele definite în Raportul Werner sunt următoarele: convertibilitatea totală şi ireversibilă a monedelor între ele; liberalizarea completă a mişcărilor de capital şi totală integrare a pieţelor financiare; fixarea irevocabilă a parităţilor şi eliminarea marjelor de fluctuaţie. Totodată, s-a estimat că ECU va avea potenţialul necesar pentru a evolua către o monedă comună, dar a respins cu fermitate propunerile de a utiliza o monedă paralelă ca mijloc de accelerare a procesului de unificare monetară. Adoptarea de către Consiliul European de la Madrid din 26-27 iunie 1989 a Raportului Delors a dus la propunerea creării Uniunii Economice şi Monetare în trei etape. 1. Prima etapă a debutat la 1 iulie 1990, în cadrul căreia au fost adoptate următoarele măsuri: eliminarea până la sfârşitul anului 1992 a obstacolelor fizice, tehnice şi fiscale din calea schimburilor intra-comunitare, creşterea resurselor şi ameliorarea mijloacelor de acţiune ale Fondurilor Structurale ale Comunităţii pentru promovarea dezvoltării regionale şi corectarea dezechilibrelor existente; întărirea coordonării politicilor economice şi bugetare; liberalizarea totală a mişcării capitalurilor; suprimarea totală a obstacolelor ce implică integrarea financiară a U.E.; participarea tuturor monedelor U.E. la mecanismul cursurilor de schimb ale SME; ridicarea tuturor obstacolelor din calea utilizării monedei comune ECU. Această etapă s-a încheiat în decembrie 1993 şi se consideră că prin măsurile luate a fost dat un nou impuls convergenţei economice în interiorul U.E., statele membre adoptând programe anuale de convergenţă conţinând obiective specifice pentru inflaţie şi politica bugetară, având ca scop să asigure o inflaţie scăzută, finanţe publice sănătoase şi rate de schimb stabile.