Sistemul Monetar European. Uniunea Monetara. [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA TIBISCUS FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

STRATEGIA AFACERILOR ÎN MEDIUL EUROPEAN

SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

Sistemul Monetar European. Uniunea Economică şi Monetară

Coordonator:

Masterand:

Lect univ.dr CODRUŢA DUDA - DĂIANU

BENYŐ ALEXANDRA Timişoara 2012

CUPRINS

1.

Sistemul Monetar European…………………………………....pag. 3 1.1. Caracteristicile Sistemului Monetar European..................pag. 5 1.2. Bilanţul Sistemului Monetar European.............................pag. 6

2. Uniunea Monetară.......................................................................pag. 7 3.

Strategia de politică monetară a Băncii Centrale Europene......pag. 12

4.

Consideraţii privind adoptarea monedei unice europene..........pag. 16

5.

Studiu de caz. Indicele armonizat al preţurilor de consum. Rata inflaţiei........pag. 21 Concluzii Bibliografie

2

1.

Sistemul Monetar European

Începuturile procesului de integrare europeană se localizează în deceniul al şaselea când au fost semnate primele tratate ce au stat la baza realizării unui sistem, mecanism de cooperare europeană, atât din punct de vedere economic,cât şi din punct de vedere monetar. Anul 1951 reprezintă prima etapă spre realizarea acestui proces, când la Paris se semnează Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, cunoscută sub acronimul CECO. Primele ţări participante considerate fondatoare au fost: Franţa, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda şi Germania. Anul 1957 se remarcă prin înfiinţarea a celor două comunităţi ce au condus mai departe la realizarea Uniunii Europene de azi, şi anume la Roma este semnat Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene Economice (CEE), precum şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Astfel, prin Tratatul de la Roma se conturează tot mai mult dorinţa existenţei unei uniuni europene, a unui sistem de cooperare europeană care ulterior va necesita susţinerea prin intermediul unei comunităţi monetare. Obiectivele principale ale Tratatului de la Roma vor conduce către realizarea tuturor coordonatelor ale întregii politici comunitare dorite a fi implementate. Astfel, principalele obiective au presupus:  realizarea unei uniuni vamale, precum şi a unei protecţii comune tarifare faţă de terţi  realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, mărfurilor şi serviciilor  realizarea unei politici agricole comune Conferinţa monetară internaţională de la Kingston Jamaica 1976 a modificat radical unele elemente esenţiale ale sistemului monetar internaţional, în mod deosebit regimul cursurilor valutare. Ea a fost urmată de o mare instabilitate monetară, caracterizată prin ample mişcări speculative de capitaluri. Pentru a se apăra şi preveni astfel de mişcări speculative şi a evita consecinţele negative ale acestora, ţările europene au creat un sistem monetar propriu cunoscut sub numele de Sistem Monetar European (SME). Prin acordul de la Washington din 1971, marja de fluctuare a monedelor europene faţă de dolarul american a crescut de la ± 1% la ± 2,25%. Atfel că, există două limite una inferioară, denumită planşeu şi o alta superioară denumită plafon. Prin acest acord, sistemul nu a oferit decât o stabilitate limitată a ratelor de schimb. Spre exemplu, dacă o monedă se afla la nivelul plafon, iar o alta la nivelul planşeu, se înregistra o abatere de la cursul de schimb de 4,5% faţă de definiţia originală. Dacă, o monedă trecea de la nivelul plafon la nivelul planşeu şi în acelaşi timp, o altă monedă avea o traiectorie diferită, trecea de la nivelul planşeu la limita superioară, se înregistra existenţa unui ecartaj de 9%.

3

În 21 martie 1972, Consiliul de miniştri al Băncii Centrale Europene au convenit înjumătăţirea marjelor de fluctuare a monedelor europene. Astfel, prin acordul Băncii Centrale de la Bale din 10 aprilie 1972 ia fiinţă sistemul “ şarpelui monetar ”, denumirea sa fiind dată de imaginea evoluţiei cursului de schimb a monedelor europene respective Suspendarea convertibilităţii monetare în aur a dolarului SUA în 1973, a dat naştere la o mare libertate de fluctuaţie a cursurilor de schimb. În vederea limitării consecinţelor economice şi financiare ale acestui fenomen, ţările membre ale Comunităţii Europene, au adoptat un mecanism monetar denumit “ Şarpele monetar ” prin acordul de la Bale, în decembrie 1972. Acest mecanism a constituit predecesorul viitorului Sistem Monetar European. Sistemul şarpelui monetar a fost influenţat de presiunile speculative ale deţinătorilor de dolari americani care doreau să se debaraseze de moneda naţională cumpărând, în schimb, aur pe piaţa liberă din Londra. Mecanismul “şarpelui monetar” (1972 – 1978) a avut în funcţiune două tipuri de “şarpe monetar”. Primul a funcţionat între 1972 şi 1973 şi s-a caracterizat printr-o dublă limitare a fluctuaţiilor cursurilor de schimb ale monedelor naţionale europene în raport cu dolarul SUA, pe de o parte şi între ele pe de altă parte. Acest mecanism a fost rapid abandonat. Al doilea tip de “ şarpe monetar” a funcţionat între 11.03.1973 şi 11.03.1978, fiind caracterizat prin numeroase intrări şi ieşiri ale monedelor din cadrul acestui mecanism. În cadrul mecanismului “ şarpelui monetar” s-a încercat limitarea fluctuaţiilor monedelor europene faţă de dolarul SUA şi între ele. Cursurile valutare ale monedelor puteau fluctua cu +/- 2,25% faţă de dolar şi maxim ± 4,5% între ele. Când se atingeau marginile extreme ale acestor benzi de fluctuaţie, băncile centrale europene trebuiau să intervină pe piaţă pentru a readuce monedele în interiorul benzilor de variaţie. Marjele de fluctuaţie fiind mici, iar unele monede fiind supraevaluate, cu efecte negative asupra exporturilor, din mecanism s-au retras unele ţări precum Franţa şi Anglia care au trecut la flotarea liberă a monedelor naţionale. Sistemul şarpelui monetar a cunoscut dificultăţi pe perioada existenţei sale, acesta neasigurând stabilitate ratelor de schimb nici măcar a monedelor ţărilor care au rămas fidele sistemului. Anglia a părăsit sistemul în anul 1972, Italia părăseşte sistemul în anul 1974. Monelede care au rămas în sistem au cunoscut mai multe reevaluări, spre exemplu marca germană a trecut prin 4 reevaluări, guldenul olandez două reevaluări, în timp ce francul belgian a cunoscut o reevaluare. Ca urmare, la 5 decembrie 1978, mecanismul „ şarpele monetar” s-a desfiinţat. În aceste condiţii, şefii de state europene au hotărât să reconstruiască o zonă de stabilitate monetară în Europa. La 13 martie 1979, Consiliul Europei la reuniunea de la Paris a hotărât crearea Sistemului Monetar European (SME). Acest sistem face parte din categoria sistemelor cu flexibilitate limitată, fiind o combinaţie între cursurile fixe şi fluctuante. Sistemul Monetar European a fost gândit astfel încât să reziste presiunilor speculative exercitate pe pieţele de schimb asupra monedelor comunitare şi a avut la bază două mecanisme:  Un sistem de intervenţii pe pieţele de schimb  Un acord asupra manierei de finanţare a acestor intervenţii În aprilie 1989, planul Delors a pus jaloanele trecerii la integrarea monetară. Propunerile sale au servit ca bază a Tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie

4

1992. Delors a fost preşedintele Comisiei Europene între 1985 şi 1994. Acesta a elaborat un proiect al Uniunii Monetare ale cărui linii generale au fost reţinute în Tratatul de la Maastricht pentru a constitui osatura Uniunii Europene Monetare.

1.1.

Caracteristicile Sistemului Monetar European

Sistemul Monetar European a avut la bază următoarele principii: 1. O monedă comună ECU, denumirea ei provenind de la denumirea englezească European Currency Unit şi evocă o monedă veche franceză veche confecţionată din aur, care a circulat în Franţa, în secolul al XIII-lea şi care era rezervată marilor demnitari. ECU este definită ca o monedă „ coş” formată din monedele tuturor ţărilor participante. Fiecare monedă intra în „coş” într-o cantitate care reflecta importanţa economică a ţării respective. Această cantitate înmulţită cu cursul monedei respective determina ponderea monedei în cauză în cadrul „coşului”, pondere depedentă de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de volumul schimburilor comerciale. Aceste ponderi se revizuiesc din cinci în cinci ani sau ori de câte ori este nevoie. 2. Cursurile de schimb sunt fixe, dar ajustabile la perioade de timp relativ lungi. Aceste cursuri se stabilesc prin definirea şi respectarea unui „ curs pivot” al fiecărei monede participante faţă de etalonul comun reprezentat de ECU. În jurul acestor „ cursuri pivot” bilaterale sunt stabilite marje de variaţie de +/- 2,25%, iar pentru unele ţări (Spania, Italia) marja a fost fixată la +/- 6%. Dacă aceste marje sunt depăşite, băncile centrale sunt obligate să intervină pentru susţinerea monedei lor. De comun acord, ţările participante pot modifica cursurile pivot. Intervenţiile băncilor de emisiune se produceau când cursul pieţei tindea să iasă din marjele cursului pivot şi fluctuaţiile admise. 3. Indicatorul de divergenţă stabilit pentru fiecare monedă participantă, menit să permită repartizarea echilibrată a sarcinilor de intervenţie între băncile centrale ale statelor membre. Acest indicator de divergenţă a fost situat la +/- 1,70% , limită care odată atinsă declanşa în mod preventiv acţiuni de intervenţie pe piaţa monetară (vânzări, cumpărări de valută, etc.) adoptarea de măsuri de politică monetară sau economică sau în ultimă instanţă modificarea cursului pivot. 4. Solidaritatea ţărilor membre realizată în principal prin crearea unei rezerve valutare şi prin credite reciproce acordate în caz de dificultăţi în ceea ce priveşte balanţa de plăţi sau finanţarea intervenţiilor. Pentru finanţarea intervenţiilor a fost instituit Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM). Băncile centrale ale ţărilor participante la SME s-au obligat să depună la acest fond 20% din deţinerile lor de aur şi dolari în schimbul unei cantităţi echivalente de ECU. Mecanismele de creditare reciprocă au fost instituite pe termen foarte scurt în volum nelimitat, pe termen scurt, de 6-9 luni şi pe termen mediu de 2-5 ani, în volum mai mare şi condiţionat. La aceste credite reciproce se adăugau creditele acordate de FECOM pe baza rezervei valutare comune. Pentru fiecare ţară participantă la sistem se stabilea un plafon atât pentru datorii cât şi pentru creanţe în funcţie de starea balanţei sale de plăţi. Caracteristicile SME au fost ulterior perfecţionate prin adoptarea unei serii întregi de măsuri care au permis 5

folosirea pe scară din ce în ce mai mare a ECU-ului în relaţiile dintre băncile centrale (piaţa ECU) şi în operaţiunile băncilor comerciale şi ale sectorului privat ( piaţa privată a ECU). ECU (European Currency Unit) a constituit o unitate monetară de cont creată în cadrul SME utilizată ca numitor comun pentru mecanismele cursurilor valutare şi tranzacţiilor FECOM, precum şi ca mijloc de decontare între autorităţile monetare ale Uniunii Europene. El a fost definit ca un coş, o sumă de 12 monede, fiind o monedă compozită care are un curs teoretic rezultat din cursurile de schimb ale monedelor ce îl compun şi un curs de piaţă stabilit de piaţă. Sistemul Monetar European s-a născut în epoca bulversărilor create de şocul petrolier care a fost resimţit de economiile europene şi a fost cerut şi de experienţa nereuşită a „ şarpelui valutar” ale cărui mecanisme nu au rezistat crizei internaţionale. Dacă iniţial, fluctuaţiile dolarului au introdus o instabilitate cronică în cadrul SME, ulterior mecanismele acestuia s-au dovedit capabile să declanşeze ajustările necesare pentru corectarea dezechilibrelor din economiile europene. După intrarea în funcţiune a SME stabilitatea cursurilor a fost relativă având loc o serie de devalorizări ale monedelor europene, precum şi mai multe realinieri generale ale „ cursurilor pivot” ale tuturor monedelor participante. Asemenea fenomene au intrat în logica sistemului desfăşurându-se în conformitate cu procedurile acestuia. Motivul principal pentru care ECU nu a devenit o adevărată monedă a Europei nu a fost lipsa sa de calităţi, ci absenţa voinţei politice a statelor membre. O altă lipsă a SME este aceea că el nu a dus la o asemenea coordonare a politicilor monetare şi valutare naţionale, care să fie considerată satisfăcătoare de către toate statele participante.

1.2.

Bilanţul Sistemului Monetar European

Sistemul Monetar European s-a comportat bine în ceaţa monetară a anilor 1980. Sigur, au avut loc numeroase realinieri de parităţi, 17 între anii 1979 şi 1994, dar şi amploarea lor a rămas limitată de puternicele variaţii ale dolarului şi yenului. Mai mult, în materie de luptă contra inflaţiei, SME a fost un succes evident. El a acţionat în acest domeniu ca o pârghie de convergenţă. După 1991 media anuală a inflaţiei pentru Uniunea Europeană a atins 1,3%, adică nivelul cel mai scăzut după război. 1. Performanţele în materie de creştere şi luptă împotriva şomajului au fost mediocre. Alegerea politicii monetare restrictive a făcut din Uniunea Europeană o zonă de scăzută presiune economică. Mai ales convergenţa în domeniu rămâne slabă, cu o rată a şomajului situată în 1998 între 20,5% în Luxemburg şi 16% în Spania. Fără îndoială acesta este eşecul principal al SME. 2. Funcţionarea SME a fost excesiv de asimetrică: influenţa politicii monetare germane şi rolul central al DM au făcut ca zona SME să fie o veritabilă zonă a mărcii. Această asimetrie a fost sensibilă cu deosebire la începutul anilor ’90 în contextul reunificării statului german. Recesiunea economică care a atins ţările europene a impus atunci o politică de relansare bazată pe o detenţă a ratei dobânzii. Astfel, mai multe ţări

6

europene şi îndeosebi Franţa, au trebuit să se alinieze la rata dobânzii germane, ridicată în fapt de nevoile de capital născute de reunificare. 3. SME n-a fost adăpost al speculaţiilor şi crizelor monetare. În anul 1993, SME a trebuit să ducă marjele fluctuaţiilor la ± 15% pentru a evita o explozie a sistemului. Liberalizarea mişărilor de capitaluri în interiorul său a devenit o realitate după iulie 1990, abolirea controlului schimburilor. Această liberă circulaţie a capitalurilor este, după învăţămintele lui Mendell şi Fleming, incompatibilă cu autonomia politicii monetare şi stabilitatea ratei de schimb. Cooperare este deci indispensabilă, evoluţia naturală a SME a adus cu sine, în mod necesar, la aprofundarea convergenţei economice şi monetare.

2.

Uniunea Monetară

Prima tentativă spre o uniune monetară în Europa apare odată cu Raportul Werner în 1970. Raportul schiţează un obiectiv de uniune monetară pentru anul 1980 şi prevedea: 1. convertibilitatea monedelor 2. diminuarea fluctuaţiilor ratelor de schimb până la fixitatea revocabilă a parităţilor 3. liberalizarea mişcărilor de capital Acest plan nu a fost realizat, dar obiectivele sale apar ca precursoare ale planului de mai târziu. Ideea unificării monetare europene a fost relansată în anul 1986 de către guvernul francez, care a adresat în acest sens un memorandum partenerilor săi din Comunitatea Europeană. Consiliul Europei a decis la 27 – 28 aprilie 1988 să încredinţeze unui comitet prezidat de Jakes Delors, preşedintele Comisiei Europene, misiunea de a stabili şi a propune etapele concrete pentru a ajunge la Uniunea Economică şi Monetară (UEM). Raportul rezultat din lucrările acestui grup a fost aprobat de Consiliul Europei din 27 iunie 1989 de la Madrid. Arhitectura definitivă a UEM a fost stabilită prin reuniunea de la Maastricht, Olanda, unde la 9 – 10 decembrie 1991, şefii de state şi de Guverne ai CE au semnat tratatul care a pus bazele juridice şi politice ale Uniunii Monetare Europene. Acest tratat priveşte evoluţia spre Uniunea Monetară în trei etape şi defineşte principiile esenţiale ale procesului: a. monedă unică b. convergenţa în trei faze c. ireversibilitatea procesului Principiul monedei unice presupune emisiunea unei monede unice europene, denumită Euro ca o nouă monedă cu putere circulatorie legală. Moneda Europeană va fi emisă de Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC), format din Banca Centrală Europeană

7

(BCE) şi din Băncile Centrale Naţionale (BCN) al cărui rol principal va fi tocmai această emisiune. Principiul convergenţei în trei faze prevede următoarele: A. Faza I Priveşte liberalizarea mişcărilor de capitaluri în Europa. La 1 iulie 1990 a debutat prima fază a Uniunii Economice şi Monetare care a durat până la finele anului 1993. În această etapă s-au pus bazele pieţei europene unice, libralizându-se mişcările de capital dintre statele membre ale Uniunii. În 1 ianuarie 1993 s-a instituit piaţa unică, iar începând cu 1 noiembrie 1993 s-a definitivat compoziţia coşului valutar de la baza ECU şi a intrat în vigoare tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht. B. Faza II Începând cu 1 ianuarie 1994 a debutat cea de-a doua fază a UEM care durează până la finele anului 1998 şi a consemnat următoarele evenimente:  Crearea Institutului Monetar European (IME) cu sediul la Frankfurt, ca precursor al Băncii Central Europene  S-au iniţiat procedurile de coordonare a politicilor economice la nivel european  S-a declanşat lupta contra „deficitelor excesive” şi s-au pus în aplicare politicile de convergenţă economică de către statele membre.  La 31 mai 1995 Comisia a adoptat „ cartea verde” a monedei unice (scenariul de referinţă pentu trecerea la moneda unică).  Între 15 – 16 decembrie 1995 la Madrid, Consiliul European a adoptat numele de euro pentru moneda unică. De asemenea, a stabilit scenariul tehnic de introducere a euro şi calendarul de trecere la moneda unică, începând cu anul 1999.  Decembrie 1996 la Dublin, Consiliul European a adoptat un proiect de rezoluţie asupra Pactului de stabilitate şi de creştere în Europa. Ţările din zona Euro trebuie să ajungă la echilibru bugetar : deficitul bugetar nu va trebui să mai fie utilizat ca instrument de relansare economică.  Între 16 – 17 iunie 1997 Consiliul European de la Amsterdam a stabilit Acordul final asupra cadrului juridic relativ de utilizare al monedei Euro, Pactul de stabilitate şi de creştere, precum şi mecanismul de schimb care va înlocui SME. Au fost prezentate de asemenea desenele bancnotelor Euro.  La 2 mai 1998, şefii de stat şi de guvern au decis care state membre vor participa primele la moneda unică, pe baza criteriilor de convergenţă şi în funcţie de rezultatele economice ale 1997. Aceste state au fost: Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg, Spania, Portugalia, Irlanda, Italia, Olanda, Austria şi Finlandia. Consiliul a fixat în mod irevocabil ratele de conversie între monedele ţărilor participante începând cu 1 ianuarie 1999. În Tabelul nr.1 sunt prezentate ratele de schimb ale monedelor ţărilor participante şi data încetării puterii circulatorii a acestora.

8

Tabelul nr.1 Moneda

Rata fixă de schimb pentru 1 euro

Încetarea puterii circulatorii

Marca germană

1,955583 DEM

31.12.2001

Şilingul austriac

13,7603 ATS

28.02.2002

Francul belgian

40,3399 BEF

28.02.2002

Peseta spaniolă

166,386 ESP

28.02.2002

Marca finlandeză

5,94573 FIM

28.02.2002

Francul francez

6,55957 FRF

17.02.2002

Drahma grecească

374,500 GRD

28.02.2002

Lira irlandeză

0,787564 IEP

09.02.2002

Lira italiană

1936,27 ITL

28.02.2002

Francul luxemburghez

40,3399 LUF

28.02.2002

Guldenul olandez

2,20371 NLG

27.01.2002

Escudo portughez

200,482 PTE

28.02.2002

În urma acestor decizii, statele participante şi-au numit membri în conducerea Băncii centrale Europene (BCE), iar Sistemul Băncilor Centrale (SEBC) a început imprimarea bnacnotelor Euro. Înainte de 1 ianuarie 1999 au început pregătirile finale ale BCE ai SEBC. Consiliul adoptă legislaţia referitoare la cheia de repartizare pentru subscripţia de capital, colectarea informaţiilor statistice, rezervele minime, etc. BCE, care a înlocuit în iulie 1998 Institutul Monetar European (IME) şi SEBC, constituit din Băncile Centrale Naţionale se pregătesc pentru faza operaţională, adoptarea cadrului de reglementare, punerea în practică a politicii monetare unice. C. Faza III Începând de la 1 ianuarie 1999. Această fază cuprinde două etape B şi C ale scenariului de tranziţie: Etapa B: de la 1 ianuarie 1999 la 31 decembrie 200. Această etapă denumită şi perioada tranzitorie este cea mai lungă şi cea mai delicată, ea reprezintă un veritabil demaraj al Uniunii Economice şi Monetare. La 1 ianuarie 1999, Euro a devenit o realitate, dar el nu exista decât sub forma scripturală. Principiile majore ale acestei etape sunt:  Ratele de schimb între unităţile monetare participante la Euro sunt fixate de o manieră irevocabilă de la 1 ianuarie 1999  ECU a fost înlocuit de Euro la rata de 1 la 1 9

 Aplicarea principiului de continuitate a contractelor existente care nu-şi modifică conţinutul la introducerea Euro  Aplicarea principiului „ nici obligaţii, nici interdicţii” menţinându-se libertatea de a alege utilizarea sau nu a Euro, cu excepţia pieţelor monetare care funcţionează în Euro de la 1 ianuarie 1999  Conversia între monedele naţionale şi Euro este făcută după reguli precise de conversie  Banca Central Europeană începe să definească politica monetară unică. Executarea acesteia va fi asigurată de Băncile Centrale Naţionale (BCN) şi de la pornire toate operaţiunile sunt efectuate în Euro.  Pieţele monetare basculează către Euro, unităţile monetare participante la Euro nu mai sunt cotate, Euro va fi cotat în raport cu monede terţe (USD, Yen) sau cu monedele statelor membre care nu au aderat încă la Euro  Plăţile între bănci se efectuează printr-un nou sistem de plăţi TARGET  Statele membre emit efecte publice în Euro Etapa C: de la 1 ianuarie 2002 la 30 iunie 2002 şi mai târziu. Această perioadă este denumită „perioada de dublă circulaţie”. Începând cu 1 ianuarie 2002, SEBC a pus progresiv în circulaţie bilete în Euro, care au circulat în paralel cu monedele şi biletele naţionale care treptat au fost retrase din circulaţie. Pentru a reduce la minim elementele perturbatoare ale acestei duble circulaţii, această etapă a fost scurtată la minim posibil. În această perioadă cumpărăturile puteau fi făcute atât în Euro, cât şi în monede naţionale. Plăţile scripturale, prin virament, cecuri, cărţi de credit sau debit nu se puteau face decât în Euro. Începând cu 1 iulie 2002, unităţile monetare naţionale au fost retrase total şi numai Euro putea fi utilizat. Toate tranzacţiile comerciale, financiare şi investiţionale care se vor face de către statele membre participante vor fi denominate numai în Euro. Principiul ireversibilităţii procesului de unificare monetară rezultă din modalitatea de trecere de la faza a treia care este condiţionată de îndeplinirea unor criterii de convergenţă foarte precise: 1. Rata inflaţiei nu trebuie să depăşească mai mult de 1,5% faţă de performanţa celor mai bune trei economii ale Comunităţii 2. Deficit bugetar de cel mult 3% din PIB 3. Datorie publică de cel mult 60% din PIB 4. Respectarea marjelor de fluctuaţie restrânse ale cursurilor valutare din cadrul SME (+/- 2,25%) 5. Marja anuală a ratei dobânzii nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% media dobânzilor din trei părţi cu inflaţia cea mai mică. Practic de la 1 ianuarie 1999 în Europa a intrat în vigoare funcţionarea efectivă a Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi lansarea Euro ca monedă unică a Uniunii Europene. Avantajele unei monde unice: reducerea costurilor, stimularea tranzacţiilor, reducerea riscurilor valutare, extinderea pieţelor, prevalează pentru unii asupra inconvenientului renunţării la suveranitatea monetară. Principalele obiective dorite a fi realizate de către Uniunea Monetară au fost următoarele:

10

1. finalizarea pieţei interne prin eliminarea fluctuaţiilor cursului de schimb valutar şi a costurilor tranzacţiilor în cazul operaţiunilor de schimb valutar, precum şi a costurilor legate de asigurarea împotriva fluctuaţiilor monetare. 2. asigurarea comparabilităţii costurilor şi a preţurilor la nivelul Uniunii, demers care vine în ajutorul consumatorilor, stimulează schimburile comerciale intracomunitare şi facilitează activitatea întreprinderilor. 3. consolidarea stabilităţii monetare şi a puterii financiare a Europei, eliminând, prin definiţie, orice posibilitate de realizare a unor speculaţii între monedele comunitare 4. asigurarea, prin dimensiunea economică a ansamblului monetar astfel creat, o anumită invulnerabilitate a noii monede în cazul speculaţiilor internaţionale 5. crearea tuturor condiţiilor pentru a permite Euro să devină o importantă monedă de rezervă şi de plată. În afară de acestea, Consiliul de la Amsterdam a stabilit principiile de bază şi caracteristicile de funcţionare ale unui mecanism de curs de schimb care să încadreze relaţiile dintre moneda unică şi monedele statelor membre ale Uniunii Europene care nu participă la Uniunea Monetară. SME II a fost introdus la data de 1 ianuarie 1999, odată cu începutul celei de a treia etape a UEM. Spre deosebire de SME, în cadrul căruia sunt stabilite parităţi centrale (cursuri de referinţă) pentru toate valutele, cu marje de fluctuaţie minime şi maxime, în cadrul noului mecanism de curs valutar, parităţile şi marjele de fluctuaţie sunt stabilite în exclusivitate în raport cu euro. Participarea la mecanismul de schimb valutar este opţională. Statele membre care au aderat la Uniunea Europeană între 2004 şi 2007, precum şi Suedia, vor trebui să adere la SME II în funcţie de stadiul pregătirilor în vederea adoptării euro. Începând cu data de 27 iunie 2004, coroana estonă, lita lituaniană şi tolarul sloven au aderat, la rândul lor, la SME II. Tolarul sloven nu mai participă la SME II după aderarea Sloveniei la zona euro la data de 1 ianuarie 2007. La data de 2 mai 2005, încă trei state membre – Letonia, Malta şi Cipru – aderă la SME II. Lira malteză şi lira cipriotă nu mai participă la SME II după aderarea Ciprului şi a Maltei la zona euro începând cu 1 ianuarie 2008. La 25 noiembrie 2005, coroana slovacă a aderat la mecanism. Coroana slovacă nu va mai face parte din SME II din momentul aderării Slovaciei la zona euro la data de 1 ianuarie 2009. Coroana daneză, de asemenea, participă la SME II; ea se raportează la euro cu o marjă de fluctuaţie de 2,25 %.

11

Curs de referinţă (1 euro =)

Interval de fluctuaţie

Danemarca (coroana)

7,46038

+/− 2,25 %

Estonia (coroana)

15,6466

+/− 15 %

Letonia (lat)

0,702804

+/− 15 %

Lituania (lita)

3,45280

+/− 15 %

Slovacia (coroana)

30,1260

+/− 15%

Ţară (moneda naţională)

3.

Strategia de politică monetară a Băncii Centrale Europene

Adoptarea monedei unice prezintă numeroase avantaje, în principal prin eliminarea riscului de schimb între monedele europene şi reducerea costurilor tranzacţiilor, rezultat al conversiei care reprezintă în fiecare an între 0,3 - 0,4% din PIBul european. Un alt avantaj al adoptării monedei unice este opţiunea de politică monetară şi căutarea unei Bănci Centrale Europene independente de puterea politică, care să favorizeze o inflaţie cât mai joasă pe termen lung. Mai mult, moneda unică trebuie să permită cea mai bună transparenţă a preţurilor şi deci să favorizeze concurenţa în zona Euro. Totuşi, numeroşi economişti au exprimat îndoieli asupra eficacităţii monedei unice. În particular, unificarea politicilor monetare semnifică pentru state abandonarea variabilelor de ajustare în cazul şocurilor asimetrice. Alegerea unei politici monetare îndreptate esenţialmente spre dezinflaţie poate să se dovedească, cu timpul, deflaţionistă. Teoria zonelor monetare optimale furnizează un cadru teoretic al acestei analize. Teoria zonelor monetare optimale a fost prezentată de R. Mundell, laureat al premiului Nobel pentru economie în 1999, într-un articol foarte novator din 1961 „Teoria 12

despre cursurile optimale în cadrul arealului ”. După Mundell, o zonă monetară este optimală atunci când mobilitatea factorilor de producţie şi a factorilor de muncă permit absorbirea şocurilor asimetrice în absenţa unei politici a ratei schimburilor. O zonă monetară se caracterizează prin imposibilitatea la nivel naţional de a recurge la politica ratei schimburilor, prin devalorizarea eventuală, în faţa unui şoc asimetric. În prezenţa unui astfel de şoc asimetric, o zonă monetară va fi optimală dacă mobilitatea intrazonă a mâinii de lucru şi de capital permite absorbirea consecinţelor unui şoc asimetric. Această mobilitate a factorilor de muncă depinde de numeroase condiţii. Politica monetară revine Băncii Centrale Europene (BCE) şi articolului 105 al Tratatului de la Maastricht, unde este afirmat în mod esenţial că obiectivul asigurat de Banca Centrală Europeană este stabilitatea preţurilor. Prin articolul 127 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, menţinerea stabilităţii preţurilor constituie obiectivul principal al SEBC (EUROSISTEMULUI). Fără a aduce atingere obiectivului care vizează stabilitatea preţurilor, SEBC susţine politicile economice generale pentru a contribui la realizarea obiectivelor comunităţii. Misiunile fundamentale ale SEBC constau în:  definirea şi punerea în aplicare a politicii monetare a Comunităţii Europene  efectuarea operaţiunilor de schimb în conformitate cu articolul 111 din Tratatul CE  deţinerea şi gestionarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre  promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi  sprijinirea bunei desfăşurări a politicilor promovate de autorităţile competente în ceea ce priveşte controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului financiar Stabilitatea preţurilor contribuie la: 1. recunoaşterea variaţiilor la nivelul preţurilor relative 2. evitarea primelor de risc de inflaţie 3. folosirea productivă a resurselor 4. reducerea efectelor distorsionate exercitate de sistemele fiscale şi de protecţie socială 5. menţinerea stabilităţii şi coeziunii sociale 6. stabilitate financiară Rolul ce revine Băncilor Centrale este în general de a asigura buna funcţionare a sistemului de plăţi, stabilitatea sistemului financiar şi direcţia politicii monetare. Se doreşte într-o anumită măsură neutralizarea monedei, cum a preconizat monetarismul. Argumentele avansate de către diferite curente născute din monetarism rămân discutabile sub aspectul funcţionării democratice a ţărilor occidentale. Cadrul operaţional oferă un grad ridicat de flexibilitate în abordarea unor evenimente neprevăzute. De exemplu, BCE a recurs la următoarele măsuri neconvenţionale:  Furnizarea de lichiditate cu rată fixă şi alocare integrală  Extinderea listei activelor eligibile acceptate drept garanţie  Furnizarea de lichiditate pe termen lung  Furnizarea de lichiditate în diverse valute  Achiziţii simple de anumite titluri de credite

13

STRATEGIA DE POLITICĂ MONETARĂ A BCE OBIECTIV FUNDAMENTAL: STABILITATEA PREŢURILOR Consiliul Guvernatorilor adoptă deciziile de politică monetară pe baza unei evaluări generale a riscurilor la adresa stabilităţii preţurilor Analiza economică Analiza şocurilor şi a dinamicii economice

Oferta

coroborarea rezultatelor

Cererea

Identificarea dezechilibrelor financiare şi/sau a bulei preţurilor active

pentru a evalua

Dinamica

Analiza tendinţelor monetare Legătura de lungă durată între monedă şi preţuri în zona Euro

de bunuri, servicii şi pieţe ale factorilor de producţie

Şocurile dinamice

Analiza monetară

Moneda ca element de referinţă pe termen mediu şi lung

Perspective

Aşadar, politica monetară nu poate fi utilizată prioritar ca instrument de luptă împotriva şomajului. Principiul de independenţă al BCE reînvie concepţiile liberale ale politicii monetare fondate pe ipoteza anticipărilor raţionale ale agenţilor şi naţiunilor. Politica schimburilor, relaţiile dintre euro şi monedele exterioare zonei Euro ale Uniunii Europene, rămân o prerogativă a Consiliului European şi nu ale BCE. Intrarea în ultima fază a unificării monetare, la 1 ianuarie 1999, concretizată după anul de incertitudini şi ezitări, trecerea la moneda unică euro trebuie, la termen, să

14

concureze dolarul ca monedă de rezervă şi tranzacţii ţi să contribuie astfel la echilibrarea sistemului monetar internaţional. Uniunea Economică şi Monetară este după Statele Unite ale Americii cea mai mare zonă economică a lumii cu o monedă unică. Crearea sa a fost rezultatul unui proces îndelungat în care s-a realizat un cadru instituţional complex. A cerut un mare efort de coordonare al politicilor economice şi a presupus un avans modest de integrare politică a componentelor sale. Obiectivul fundamental al UEM de introducere a monedei euro a fost pus în aplicare cu data de 1 ianuarie 2002 trecându-se la transpunerea în fapt a ratelor de schimb a monedelor ţi este prevăzut a se încheia la finele lunii februarie 2002, astfel: 1. coordonarea strânsă a politicilor economice aparţinând statelor membre 2. fixarea în mod irevocabil a cursurilor de schimb, în contextul introducerii monedei unice 3. realizarea unei politici monetare unice şi o politică de schmib unică, ambele tinzând spre obţinerea stabilităţii preţurilor şi spre sprijinul politicilor economice generale ale Comunităţii. Atingerea acestor obiective se bazează pe următoarele puncte: 1. supervizarea multilaterală a politicilor economice ale statelor membre. Pornind de la acordurile Consiliului Ecofin, Consiliul Europei determină orientarea politicii economice. 2. interzicerea deficitelor publice excesive şi finanţarea sectorului public de către BCE şi de către Băncile Centrale Naţionale. Neresponsabilitatea financiară a Comunităţii Europene şi a statelor membre cu privire la compromisurile Administraţiei publice ale altor state membre ale UEM. 3. independenţa totală a băncilor centrale. Obiectivul prioritar de politică monetară condusă de Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) va fi stabilitatea preţurilor şi sprijinul politicilor economice generale ale Comunităţii. 4. acordurile formale cu privire la cursurile de schimb sunt de competenţa Consiliului, în timp ce realizarea operaţiunilor de schimb rămân în mâna SEBC. 5. libertatea mişcărilor de capitaluri (data limită sf anului 1993)

15

4.

Consideraţii privind adoptarea monedei unice Euro

Opinii PRO introducerii monedei Euro: 1. Reducerea costurilor pentru schimburile valutare Când un importator plăteşte pentru mărfurile importate trebuie să convertească la o bancă moneda naţională în moneda exportatorului sau în moneda convenită prin contract. Banca va adăuga un comision pentru operaţiunea de schimb valutar. Pentru firmele care importă sau exportă un volum mare de mărfuri într-un număr extins de ţări, asemenea tranzacţii de schimb valutar au şi ele un volum însemnat, deci şi costurile vor fi ridicate, ceea ce determină recuperarea lor prin majorarea preţurilor, costuri suportate de consumatori. Se estimează că asemenea costuri s-au ridicat la 0,4% din PNB al ţărilor membre ale UEM. 2. Reducerea riscului valutar Cu toate că în multe ţări se lucrează cu mecanismele felxibile ale cursurilor de chimb, ţările membre ale UEM au stabilit limite de fluctuaţie a cursurilor valutare şi au putut pune în practică ajustări ale cursurilor în momentul în care circumstanţele economice dintr-o ţară s-au modificat în comparaţie cu cele din celelalte ţpri membre. Sistemul precedent al monedei unice permitea o volatilitate valutară de la o zi la alta. Nesiguranţa în ceea ce priveşte nivelul viitor al cursului valutar al monedei naţionale faţă de alte monede a pus o serie de probleme şi riscuri în faţa importatorilor şi exportatorilor. S-au găsit metode de hedging al riscului valutar, prin contracte forward sau futures, dar acestea au presupus costuri pentru participanţi. Astfel, riscul valutar reduce volumul schimburilor comerciale prin impunerea unui cost adiţional asupra tranzacţiilor. Moneda unică elimină riscul valutar dintre ţările din zona Euro, făcând posibilă creşterea schimburilor comerciale şi a beneficiilor legate de acestea. Aceste beneficii includ o mare varietate de produse şi preţuri mai mici datorită competiţiei mărfurilor fiind destinate unei pieţe mai mari. Mulţi economişti consideră că unul dintre cele mai mari beneficii ale monedei unice derivă de la efectul favorabil asupra comerţului internaţional prin creşterea competiţiei, a concurenţei. 3. Prevenirea devalorizărilor competitive Mule ţări au practicat devalorizările competitive ceea ce presupune că o şară îşi devalorizează moneda naţională cu scopul de a determina creşterea exporturilor. Dar şi partenerii ei comerciali au procedat la fel cu monedele lor naţionale pentru a contracara măsurile din ţara parteneră şi a-şi sprijini propriile exporturi. Devalorizarea monedei naţionale poate fi o măsură inflaţionistă. În condiţiile actuale ale creşterii volumului de schimburi între ţările mambre, menţinerea pericolului unei dezvoltări competitive ar putea cauza cheltuieli importante pentru unii parteneri şi câştiguri majore pentru alţii. Existenţa monedei unice elimină ameninţarea unei astfel de competiţii. 4. Preîntâmpinarea unor atacuri speculative Mecanismul valutar premergător monedei unice era vulnerabil din perspectiva atacurilor speculative. Dacă un speculator prevedea o devalorizare a unei monede naţionale, el vindea imediat cantităţile deţinute din astfel de monedă. Dacă un asemenea trend era observat de mai mulţi jucători pe piaţă, încrederea în acea monedă începea să 16

scadă, ceea ce forţa Guvernul ţării de origine a monedei să o devalorizeze în continuare forţat, chiar dacă nu aceasta era intenţia iniţială. Guvernele au acţionat împotriva speculaţiilor cu monedă naţională prin majorarea dobânzilor, influenţând astfel creşterea deţinerilor în moneda respectivă. Dar, o asemenea politică duce la creşterea costurilor la împrumuturi, costuri care trebuie să fie suportate de către împrumutaţi, aceştia putând decide să scadă volumul activităţii şi al investiţiilor şi deci să influenţeze negativ creşterea economică. Criza valutară din 1992 ilustrează cel mai bine atacurile speculative asupra economiilor. În acea perioadă, Eruopa se afla în recesiune adâncă, persistentă de 2 ani, rata medie a şomajului era de 10%, iar presiunile politice pe termen scurt din unele ţări au determinat scăderea nivelului dobânzilor cu scopul de a stimula investiţiile, politică ce s-a dovedit incompatibilă cu menţinerea unor cursuri valutare stabile sau fluctuante între anumite limite în grupul ţărilor membre. Dacă numai o ţară reduce nivelul dobânzilor, capitalurile financiare vor emigr din acea ţară către statele care au dobânzi mai mari, mişcări care exercită presiuni asupra cursurilor de schimb. Cu toate că, această recesiune a atins întreaga Europă, nu s-a putut aplica o politică unanimă cu privire la dobânzi în toate ţările în cauză. Guvernul german a considerat că a stimulat suficient, uneori chiar excesiv, economia germană, pentru a sprijini zona de est. Politicile preconizate au generat însă presiuni infalţioniste în economia germană şi pentru a lupta împotriva lor, Germania a început să aplice o politică a dobânzilor înalte. Datorită mărimii şi importanţei economiei Germaniei în Europa, celelalte ţări au fost nevoite să mărească nivelul dobânzilor pentru menţinerea unor cursuri stabile, dar ele nu au devenit suficient de credibile în ochii speculatorilor valutari. Aceştia se aşteptau că măcar 3 ţări şi anume, Anglia, Franţa şi Italia să nu mai poată face faţă presiunilor politice interne şi astfel să devieze de la liniile politicii germane în privinţa dobânzilor. În 1992, speculatorii au început să împrumute lire sterline, franci francezi şi lire italiene şi să le convertească în mărci germane şi dolari SUA, deoarece ei anticipau o devalorizare a acestor 3 monede naţionale. Pe parcurusl creşterii volumului unor astfel de tranzacţii, valoarea celor trei monede în relaţia cu moneda de convergenţă a început să scadă şi deci, efectul unei astfel de politicii a dus la adâncirea continuă a recesiunii ţărilor respective, determinând în acelaşi timp o creştere a numărului celor care se opuneau menţinerii cursurilor stabile. Ca urmare a presiunilor speculative, Anglia şi Itlaia au fost nevoite să abandoneze politica respectivă a cursurilor fixe. În acele condiţii, tratatele europene cu privire la activitatea financiară şi valutară au lăsat ţările membre fără abilitatea de a derula o politică monetară independentă. Odată cu introducerea monedei unice, toate ţările membre vor fi reprezentate în luare deciziilor de politică monetară şi vor avea un cuvânt la fel de greu de spus. Astfel, chiar şi ţările mai mici pot influenţa nivelul dobânzilor în Europa. Ţările membre au hotărât de asemenea să limiteze utilizarea politicilor fiscale. În aceste condiţii, pentru a face faţă perioadelor de recesiune sau de „supraîncălzire ” a economiei lor, ţările membre pot proceda ajustări prin modificări la nivelul salariilr şi a preţurilor, ca şi prin mişcarea forţei de muncă dintr-o ţară în alta. 5. O politică monetară coordonată Schimbarea cea mai importantă în acest proces de tranziţie către moneda unică este legată de faptul că fiecare ţară membră va renunţa la controlul asupra politicii monetare, care va fi transferat Băncii Centrale Europene.

17

Guvernele au căzut de acord să aplice mai multe criterii de convergenţă, unul dintre ele menţionând că deficitul bugetar anual nu trebuie să depăşească 3% din PIB. În cazul în care există ţări care nu vor respecta acest criteriu, ele vor fi penalizate. Asemenea aranjamente vor opri ţările să mărească deficitele bugetare prin creşterea datoriei guvernamentale, dar, în acelaşi timp, restricţionează abilitatea fiecărei ţări de a utiliza stimulentele politicii fiscale în perioadele de recesiune. Desigur, dacă ajustarea economică se poate produce rapid, costurile asociate renunţării la politicile cu privire la dobândă sau la politicile valutare vor fi mai reduse şi se va impune cu mai puţină acuitate redistribuirea resurselor între zonele supraîncălzite şi cele în recesiune. Viteza de refacere va depinde mult de flexibilitatea forţei de muncă din ţările membre. Tipul de flexibilitate are un efect egalizator în cadrul acestei uniuni monetare şi contribuie la o mai mare simetrie în obiectivele politicii. Realitatea arată că diferenţele culturale şi lingvistice din Europa influenţează negativ mişcarea forţei de muncă între ţările membre. O altă formă de flexibilitate pe piaţa forţei de muncă o constituie mecanismul ajustărilor salariale. Dacă într-o perioadă de recesiune, lucrătorii ar fi de acord cu scăderea salariilor, s-ar putea menţine acelaşi număr de salariaţi. Reducerea costurilor salariale în costul de producere al bunurilor induce scăderea preţurilor şi aceasta determină orientarea consumatorilor către produsele indigene, care au preţuri mai mici. Creşterea cererii pentru produsele interne influenţează redresarea economică, dar aceste lucruri nu se întâmplă în realitate ca în teorie. Guvernele europene au recunoscut necesitatea unei mai mari flexibilităţi pe piaţa forţei de muncă, dar toate încercările de a reforma piaţa forţei de muncă nu au adus rezultatele scontate. 6. Transparenţă şi competiţie Compararea directă a preţurilor şi a salariilor va stimula competiţia în interiorul Europei, conducând la preţuri mai mici pentru consumatori şi oportunităţi mai bune de investiţii pentru afaceri. 7. Putere Noua monedă Euro va fi una dintre cele mai puternice monede din lume, alături de dolarul american şi yenul japonez. Va deveni a doua monedă de rezervă ca importanţă după dolarul american. 8. Piaţa de capital Marea zonă Euro va integra pieţele financiare internaţionale conducând la o mai mare eficienţă a alocării capitalului în Europa. 9. Disciplina financiară Cu o singură monedă Guvernele cu o disciplină financiară vor avea interesul ca şi ceilalţi membri fără o disciplină strictă să ajungă la acelaşă nivel. 10. O identitate europeană O monedă europeană unică va întări identitatea europeană. În ceea ce priveşte ridicarea monedei europene la rang de monedă vehiculară, monedă mondială, devizăcheie, efectele UEM sunt şi mai puternice şi constau în:  Utilizarea crescândă a monedei unice în cadrul tranzacţiilor comerciale ceea ce va permite reducerea instabilităţii generate de fluctuaţiile cursurilor dolarului şi yenului.

18

   

Posibilitatea emitentului de monedă de a beneficia de venituri de pe urma sumelor deţinute în stăinătate. Redistribuirea portofoliilor de active financiare în favoarea titlurilor în euro. Prin dispariţia necesarului de rezerve naţionale în cadrul intracomunitar, se pot realiza economii importante, estimate în prezent la aproximativ 200 miliarde USD. Coordonarea monetară internaţională, prin restrângerea dialogului la cadrul tripartit, ar putea înregistra progrese notabile.

Opinii contra introducerii monedei Euro a) Costul introducerii Consumatorii şi întreprinderile vor trebui să-şi convertească atât bancnotele şi monedele, cât şi preţurile şi salariile în noua monedă. Acest fapt va determina costuri suplimentare pentru bănci şi întreprinderi care vor trebui să înlocuiască software-ul computerelor folosite în contabilitate, să facă noi liste de preţuri. b) Diferende în politica fiscală O dată ce în Europa va fi o rată unică a dobânzii, ţările care vor avea o datorie în creştere vor determina creşterea dobânzilor în toate ţările zonei Euro. Ţările Uniunii Europene vor trebui să crescă fluxurile interne ale zonei Euro de plăţi pentru a ajuta regiunile care au nevoie de acest ajutor. c) Inexistenţa devalorizărilor competitive În cazul unei recesiuni, o ţară nu va mai putea să-şi încurajeze economia prin devalorizarea monedei şi creşterea exporturilor. d) Independenţa Băncii Centrale Sistemul Monetar European a avut la bază structura German Bundesbank care era independentă şi orientată spre stabilitatea preţurilor. Deşi noua Bancă Centrală Europeană va fi independentă, va trebui să demonstreze acest lucru. Ea îşi va avea sediul la Frankfurt şi va fi structurată într-un mod similar cu Bundesbank. Banca dispune de un Consiliu al Guvernatorilor care va fi responsabil de politica monetară în UEM. e) Disciplina fiscală excesivă Când celelalte Guverne vor face presiuni asupra unui Guvern ca acesta să reducă împrumuturile sau chiar dacă acesta va trebui să plătească penalizări se va ajunge la o situaţie care va acuza mărirea dezechilibrului economic sau adâncirea recesiunii. Existenţa monedei unice va introduce o serie de modificări în comportamentul entităţilor financiare şi al investitorilor care la rândul lor vor introduce transformări pe pieţele financiare. În Europa, în momentul de faţă, pieţele financiare sunt fracţionate pe ţări. Existenţa monedelor şi a politicilor monetare naţionale alimentează această segmentare geografică. Astfel, volumul cifrei de afaceri este redus în comparaţie cu marile centre financiare ( New York, Londra, Tokyo, Hong Kong). O dată cu crearea monedei unice, acastă sitaţie se poate schimba radical. Rolul euro-ului pe pieţele financiare internaţionale va fi mai mare decât cel pe care îl are ansamblul monedelor naţionale ale ţărilor participante la Uniunea Monetară Europeană.

19

Integrarea pieţelor financiare, a infrastructurilor şi instituţiilor financiare în zona euro prezintă următoarele efecte: 1. conduce la economii de scară şi la o varietate mai mare de produse financiare la costuri reduse 2. facilitează transmiterea impulsurilor de politică monetară 3. contribuie la asigurarea stabilităţii financiare şi la buna funcţionare a sistemelor de plăţi

TRĂSĂTURI PRINCIPALE ALE ZONEI EURO

Zona €

UE

USA

Japonia

3311*

501**

309**

128

PIB (PPC, trilioane EURO)

9,0

12,5

11,2

3,3

PIB pe cap de locuitor (PPC, mii EUR)

27,1

24,9

36,3

25,6

Ponderea din PIB mondial (PPC, %)

15,1

21,3

20,4

6,0

Exporturi (bunuri şi servicii, % din PIB)

19,7

13,4

11,1

13,3

Formarea brută de capital fix(% din PIB)

19,6

19,1

15,7

21,2

18,1***

17,7

10,7

22,1

(17)

Populaţia (în milioane)

Economisirea brută ( % din PIB)

( 27)

2010 ; *** zona euro (17 ţări ) Sursa : pentru zona euro şi UE : BCE, EuroStat, date naţionale, FMI şi calcule BCE. Pentru Statele Unite şi Japonia: surse naţionale, FMI 1*

20

4.

Studiu de caz

Indicele armonizat al preţurilor de consum. Rata inflaţiei.

Pentru că inflaţia ridicată are consecinţe semnificative pentru o societate, este important ca inflaţia să fie controlată şi gestionată în mod eficace. De aceea, este extrem de important să avem o măsură armonizată a inflaţiei, folosind definiţii clar stabilite şi metode comune pentru a obţine rezultate comparabile. Măsurarea inflaţiei trebuie să fie relevantă pentru formularea politicii economice, iar indicele ales trebuie să fie relevant pentru cetăţenii Uniunii Europene prin înregistrarea în timp a schimbărilor de preţuri pe care le observă oamenii în viaţa de zi cu zi. Inflaţia preţurilor de consum reprezintă modificarea preţului mediu pe care îl plătesc consumatorii casnici pentru bunurile şi serviciile obişnuite precum mâncarea, asigurarea pentru maşină şi biletele de teatru. În contextul Uniunii Europene, aceasta se măsoară prin indicele armonizat al preţurilor de consum (IAPC), fiind principala măsură folosită de Banca Centrală Europeană pentru evaluarea stabilităţii preţurilor în zona euro şi din Uniunea Europeană în ansamblu. Prin „armonizat” se înţelege că toate statele membre ale UE urmează aceeaşi metodologie pentru calcularea indicelui. Acest indice la nivelul UE garantează comparabilitatea între ţări. Variaţia indicelui armonizat al preţurilor de consum ca indicator macroeconomic în calculul ratei inflaţiei, în contextul mediului Uniunii Europene, referindu-ne la cele 27 de ţări membre ale UE, precum şi la Zona Euro, cele 17 ţări ce au adoptat moneda unică europeană poate fi analizat în tabelul nr.1.

21

ŢARA / ZONA Zona Euro (17) Belgia Bulgaria Cehia Danemarca Germania Estonia Irlanda Grecia Spania Franţa Italia Cipru Letonia Lituania Luxembourg Ungaria Malta Olanda Austria Polonia Portugalia România Slovenia Slovacia Finlandia Suedia Anglia Islanda Norvegia Elveţia US Japonia

2007 2.1 1.8 7.6 3.0 1.7 2.3 6.7 2.9 3.0 2.8 1.6 2.0 2.2 10.1 5.8 2.7 7.9 0.7 1.6 2.2 2.6 2.4 4.9 3.8 1.9 1.6 1.7 2.3 3.6 0.7 0.8 2.8 -

2008

2009

3.3 4.5 12.0 6.3 3.6 2.8 10.6 3.1 4.2 4.1 3.2 3.5 4.4 15.3 11.1 4.1 6.0 4.7 2.2 3.2 4.2 2.7 7.9 5.5 3.9 3.9 3.3 3.6 12.8 3.4 2.3 3.8 1.4

0.3 0.0 2.5 0.6 1.1 0.2 0.2 -1.7 1.3 -0.2 0.1 0.8 0.2 3.3 4.2 0.0 4.0 1.8 1.0 0.4 4.0 -0.9 5.6 0.9 0.9 1.6 1.9 2.2 16.3 2.3 -0.7 -0.4 -1.4

22

2010 1.6 2.3 3.0 1.2 2.2 1.2 2.7 -1.6 4.7 2.0 1.7 1.6 2.6 -1.2 1.2 2.8 4.7 2.0 0.9 1.7 2.7 1.4 6.1 2.1 0.7 1.7 1.9 3.3 7.5 2.3 0.6 1.6 -0.7

2011 2.7 3.5 3.4 2.1 2.7 2.5 5.1 1.2 3.1 3.1 2.3 2.9 3.5 4.2 4.1 3.7 3.9 2.5 2.5 3.6 3.9 3.6 5.8 2.1 4.1 3.3 1.4 4.5 4.2 1.2 0.1 -

Evoluţia ratei inflaţiei raportat la indicele armonizat al preţurilor de consum al României şi Bulgariei, în raport cu zona Euro, de la integrarea României şi a Bulgariei în Uniunea Europeană este prezentat în figura nr.1, unde se poate remarca pe parcursul celor 5 ani de la integrare europeană, evoluţia IAPC la nivelul celor două ţări raportat, de asemenea, la întreaga zonă Euro, luându-se în considerare modificările pe parcursul anilor privind ţările membre ale Uniunii Europene ce au adoptat moneda unică Euro.

12.00%

7.60%

7.90% 5.60%

4.90% 3.30% 2.10%

3.00% 2.50%

6.10%

5.80%

3.00%

3.40% 2.70%

1.60%

2007

2008

2009

2010

2011

România

4.90%

7.90%

5.60%

6.10%

5.80%

Bulgaria

7.60%

12.00%

2.50%

3.00%

3.40%

Zona Euro

2.10%

3.30%

3.00%

1.60%

2.70%

23

Concluzii Ideea convergenţei dintre economiile şi monedele statelor membre a fost discutată din ce în ce mai mult după crearea Comunităţii Europene Economice, iar în 1970 Raportul Werner a propus în mod concrert un program care a dus la instituirea Sistemului Monetar European (SME), în martie 1979. SME a urmărit să scadă disparităţile de curs de schimb dintre monedele statelor membre, sistemul permiţând marje de fluctuaţie între 2,25% şi 6%. Totuşi sistemul s-a dovedit a avea numeroase slăbiciuni agravate de instabilitatea dolarului american. Necesitatea unei zone monetare stabile în contextul finalizării pieţei unice s-a reflectat în succesivele reforme ale tratatului, precum Actul Unic European, care a impulsionat în direcţia unei mai mari convergenţe între economiile europene. Se cuvine a fi subliniat faptul că noul Sistem Monetar European s-a dorit a fi independent de Sistemul Monetar Internaţional creat la Bretton Woods, în anul 1944 şi deci, implicit, faţă de dolarul american. A constituit o etapă esenţială a procesului de integrare economică interstatală europeană, în general şi de integrare monetară, în special, chiar dacă acest mecanism, bine articulat, nu a beneficiat de o conjunctură economică favorabilă în cele mai multe ţări. Raporturile de schimb au suferit numeroase modificări care au accentuat instabilitatea pe plan monetar. Urmând aceeaşi orientare, în iunie 1989, la Consiliul European de la Madrid, preşedintele Comisiei, Jacques Delors, a prezentat un plan şi un calendar pentru crearea unei Uniuni Economice şi Monetare (UEM). Acest plan a fost înscris ulterior în Tratatul de la Maastricht semnat în februarie 1992. În Tratatul de la Maastricht sunt menţionate câteva criterii ce trebuie îndeplinite de un stat membru pentru a se califica pentru Uniunea Economică şi Monetară, denumite criteriile de convergenţă de la Maastricht. Acestea se referă la o rată a inflaţiei de cel mult 1,5% peste media celor mai bune 3 state membre, curs de schimb fără devalorizări în cadrul mecanismului ratei de schimb timp de cel mult 2 ani de zile. Rata dobânzii pe termen lung trebuie să fie cu cel mult 2% peste media celor mai bune trei state membre, un deficit anual sub 3% din PIB şi o datorie publică nu mai mare de 60% din PIB. Uniunea Economică şi Monetară presupune: 1. O monedă unică Euro care înlocuieşte monedele naţionale şi fixează o singură rată de schimb cu alte monede, de exemplu, dolarul american. 2. O politică monetară unificată cu o singură rată a dobânzii, un control comun al masei monetare şi al cursului de schimb. 3. Libera circulaţie a capitalului. 4. Politici fiscale coordonate. 5. Crearea unui cadru instituţional comun, precum Banca Centrală Europeană.

24

Bibliografie 1. Persida Cechin – Crista „ Monedă şi credit ”, Ed. Nagard, Lugoj 2009 Dan Cechin – Crista 2. Vasile Turliuc „ Politici monetare ”, Ed. Polirom, Bucureşti 2002 3. IER „ Manualul Afacerilor Europene ”, Bucureşti 2005 4. http://www.ecb.int Site official Banca Centrală Europeană 5. http://epp.eurostat.ec.europa.eu Site oficial al Bazei Statistice a Uniunii Europene

25