Sisteme de Asistenta Sociala in UE [PDF]

Zitiervorschau

Universitatea din Oradea Facultatea de Stiinte Economice

Sisteme de asistenta sociala din Uniunea Europeana

Coordinator: Lector univ. dr. Arpad Szarka

Cuprins

1. Sistemul de asistenta sociala 1.1. Concepte de bază privind asistenta socială 1.2. Istoricul politicii sociale europene 1.3. Sistemele de sanatate 1.4. Sistemele de pensii 1.5. Egalitatea sanselor 1.6. Analiza situatiei actuale, tendinte 1.7. Obiectivele şi instrumentele sistemului social europeane 2. Sistemul scandinav (nordic sau social democratic): Suedia 2.1. Sistemul de pensii 2.2. Asistenţa medicală şi indemnizaţiile de boală 2.3. Protecţia socială a şomerilor 2.4. Prestaţiile familiale 2.5. Sistemul de garantare a veniturilor minime 3. Modelul anglo-saxon: Marea Britanie 3.1. Sistemul de pensii 3.2. Asistenţa medicală şi indemnizaţiile de boală 3.3. Protecţia socială a şomerilor 3.4. Prestaţiile familiale 3.5. Sistemul de garantare a veniturilor minime 4. Sistemul continental (corporstist, Renan): Germania 4.1. Sistemul de pensii 4.2. Sistemul naţional de sănătate şi asigurările de boală

4.3. Protecţia socială a şomerilor 4.4. Prestaţiile familiale 4.5. Sistemul de garantare a veniturilor minime 5. Modelul sud-european (mediteranean, emergent): Portugalia 5.1. Sistemul de pensii 5.2. Asistenţa medicală şi indemnizaţiile de boală 5.3. Protecţia socială a şomerilor 5.4. Prestaţiile familiale 5.5. Sistemul de garantare a veniturilor minime Concluzie Bibliografie

1. Sistemul de asistenta sociala

1.1. Concepte de bază privind asistenta socială

Sistemul de asisteta sociala reprezinta totalitatea institutiilor si a organizatiilor cu functii sociale, a programelor si serviciilor de natura sociala, a prestatiilor si interventiilor concrete din partea specialistilor, acordate persoanelor aflate in dificultate, precum si cadrul legislativ pe care se fundamenteaza acestea. Sistemele nationale de asistenta sociala au elemente structurale comune, dar evolutia lor difera in functie de anumiti factori specifici ai statelor in care functioneaza, ceea ce echivaleaza practic cu imposibilitatea importarii sistemelor de asistenta sociala de la o societate la alta. „Datorita accentului pus pe interventii in anumite situatii concrete, asistenta sociala este o profesie, poate mai mult ca oricare alta, conturate de numeroasele sale contexte-materiale, sociale, politice, economice si culturale.”1 Termenul de politici sociale se referă la activităţile desfăşurate prin intermediul statului (strategii, programe, proiecte, instituţii, acţiuni, legislaţie) care influenţează bunăstarea individului, familiei sau comunităţii într-o societate. Evident, politicile sociale europene sunt acelea promovate de către Uniunea Europeană ca instituţie suprastatală, dar şi cele promovate de fiecare dintre statele Europei, cel mai adesea numite în literatura de specialitate «state ale bunăstării sociale». Pierson distinge trei tipuri de bunăstare : 

bunăstarea socială – furnizarea sau primirea colectivă a bunăstării;



bunăstarea economică – bunăstarea asigurată prin intermediul mecanismelor pieţei sau ale

economiei oficiale;

1

Fook, 2002, pg. 19



bunăstarea de stat – asigurarea bunăstării sociale prin intermediul statului.

Statul bunăstării desemnează statul capitalist de după cel de-al II-lea război mondial, care s-a constituit într-o modalitate specifică de guvernare pe baza consensului social, prin îmbinarea eficienţei sistemului economiei de piaţă cu solidaritatea socială şi umanismul politicilor sociale redistributive. Nicholas Barr considera că există trei probleme care generează complicaţii în cazul termenului de stat al bunăstării : 

Prima problemă – bunăstarea indivizilor derivă şi din alte surse decât statul. Barr enumeră pe

lângă stat: -

piaţa, care furnizează bunăstare «ocupaţională» prin intermediul veniturilor primare;

-

acumulările individuale, care, prin intermediul asigurărilor individuale private şi economiilor

furnizează bunăstare; -

bunăstarea voluntară, pe care o plasează atât în organizaţiile voluntare, cât şi în familie.

 Modalităţile de furnizare a bunăstării sunt, de asemenea, multiple. Există servicii şi beneficii care

satisfac nevoile indivizilor, deci le furnizează bunăstare, finanţate si produse de către stat, dar pot fi finanţate de către stat şi produse de/prin sectorul privat;  Limitele, «graniţele» statului bunăstării nu sunt clar definite.

Bazat pe principiul subsidiarităţii, sistemul de protecţie socială are ca obiectiv satisfacerea nevoilor minimale ale fiecărui cetăţean. Aceasta presupune atât complementaritatea măsurilor de protecţie între piaţă, familie, comunitate, instituţii comunitare caritabile, stat şi, în ultima vreme, instituţii supranaţionale (Uniunea Europeană), sau internaţionale (FMI, Banca Mondială) cât şi o coerenţă şi complementaritate între instituţiile statului, pe axa central-local, în furnizarea serviciilor sociale şi între Uniunea Europeană şi guvernul din fiecare stat membru. Se poate vorbi, deci de două tipuri de subsidiaritate: a) pe orizontală, în privinţa relaţiei piaţă- familie – comunitate – stat. După stat, putem adăuga şi instituţiile transnaţionale, care intervin indirect, prin influenţarea pieţei, a organizaţiilor societăţii civile şi statului, dar care în situaţii de calamităţi naturale, războaie, intervin direct. b) Pe verticală, în privinţa instituţiilor implicate: nivel comunitar – naţional- regional – local.

Rolul statului în această “ecuaţie” a subsidiarităţii este acela de a prelua, ca o ultimă “plasă de siguranţă”, pe cei care “scapă” plaselor de protecţie ale celorlalte instituţii amintite. Aceasta face ca toate segmentele sociale, toţi indivizii să fie protejaţi şi să atingă, în virtutea drepturilor lor de cetăţeni, cel puţin un nivel minim de satisfacere a nevoilor. Există mai multe tipuri de beneficii de tip social : a) în funcţie de natura beneficiului: -

beneficii în bani – formează sistemul de securitate socială;

-

beneficii în natură – în bunuri sau servicii.

b) în funcţie de natura dreptului de a beneficia: -

beneficiile contributorii – cele acordate doar pe baza unei contribuţii anterioare a

beneficiarului la un fond anume ( pensiile, ajutorul de şomaj, asigurări pentru accidente de muncă, asigurări de sănătate). Ele se numesc în general asigurări sociale; -

beneficii necontributorii – cele acordate fără plata unei contribuţii prealabile şi se acordă de la

bugetul de stat pe baza drepturilor de cetăţean. Unele se acordă tuturor cetăţenilor şi sunt beneficii universale (educaţia gratuită, alocaţia pentru copii, servicii medicale de urgenţă care sunt gratuite) sau asistenţă socială – beneficiul se acordă tuturor indivizilor aflaţi în situaţii de risc (ajutor social pentru cei săraci, burse sociale pentru studenţi, forme de ajutorare a persoanelor cu handicap).

1.2. Istoricul politicii sociale europene

Câteva evenimente au marcat istoria integrării europene din cea de-a doua jumătate a secolului XX: - 1950 – Declaraţia Schumann a dus la crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului care promova ideea pieţei comune. Principala temere se referea la apariţia «dumping-ului». Factorii care puteau conduce la dumping social erau: a) nivelul scăzut al contribuţiilor la sistemul de securitate socială;

b) faptul că în unele ţări femeile erau plătite mai puţin, comparativ cu bărbaţii, pentru aceeaşi muncă. Astfel nu se putea crea o piaţă comună fără armonizarea securităţii sociale şi înlăturarea inegalităţii de plată a femeilor şi bărbaţilor. - în Tratatul de la Roma (1957) progresul social era văzut ca rezultat natural al dezvoltării economice. Scopul economiei era acela de a îmbunătăţi standardele de viaţă şi de muncă ale muncitorilor. Obiectivul principal era îmbunătăţirea activităţilor de securitate socială în ceea ce-i priveşte pe muncitori. - Regulamentul nr. 3 , adoptat în ianuarie 1958, prevedea crearea unui Fond Social European; - Actul Unic European (1986) conţinea directive privind sănătatea şi siguranţa la locul de muncă; - Carta Europeană privind Drepturile Fundamentale ale muncitorilor (decembrie 1989) a fost primul acord privind definirea drepturilor muncitorilor; - Tratatul de la Maastrich (1992) prevedea: a)

«atingerea unui nivel înalt al protecţiei sociale şi ocupării forţei de muncă»;

b)

realizarea coeziunii economice şi sociale şi a solidarităţii dintre statele membre;

c)

Semnarea unui protocol social;

- Tratatul de la Amsterdam (1997) prevedea: a) Reintegrarea în tratat a Protocolului Social de la Maastrich; b) Integrarea unui nou articol care viza elaborarea unei strategii coordonate de promovare a ocupării forţei de muncă; c) Recunoaşterea, pentru prima dată în istoria Comunităţii, a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor.

În momentul de faţă, există patru provocări comune la care sunt supuse toate ţările membre ale Uniunii Europene: 

Îmbunătăţirea performanţelor privind ocuparea forţei de muncă (în Uniune ca întreg, doar

aproximativ 60% dintre persoanele cuprinse în intervalul de vârstă 15-65 de ani sunt ocupate pe piaţa muncii, comparativ cu SUA – 74% şi Japonia – 75%);



Reconcilierea dintre imperativul competitivităţii economice şi cel al bunăstării sociale;



Adaptarea la progresul tehnic (restructurare industrială şi organizarea optimă a muncii);



Rezolvarea dezechilibrelor create de procesul de îmbătrânire a populaţiei.

La nivelul Uniunii Europene putem vorbi despre trei imperative importante, şi anume : 

Construirea unei Europe pentru cetăţeni. Drepturile fundamentale ale cetăţenilor reprezintă

elementul cheie al identităţii europene; 

Succesul extinderii UE prin ajutorul acordat ţărilor candidate care trebuie să se apropie cât

mai mult de «Modelul Social European»; 

Reconcilierea Uniunii Economice şi monetare cu coeziunea economică şi socială.

1.3. Sistemele de sanatate

Creşterea nevoii pentru produse de asigurare a sănătăţii este o trăsătură comună şi importantă pentru toate ţările. În UE toate ţările membre au făcut faţă creşterii presiunii asupra bugetelor serviciilor de sănătate de-a lungul anilor. Cauzele au fost nu numai îmbătrânirea populaţiei care apasă asupra serviciilor, dar şi creşterea nivelului venitului real şi intensificarea descoperirilor în domeniul medical, care au determinat la rândul lor creşterea cererii pentru tratament. Dată fiind dedicaţia în ceea ce priveşte asigurarea accesului universal la îngrijire medicală, atenţia s-a concentrat asupra reducerii cheltuielilor fără a reduce însă calitatea serviciilor şi accesul la acestea. Reformele au făcut referire de-a lungul anilor la creşterea eficienţei cu resursele existente şi la menţinerea eficienţei costurilor pentru serviciilor prestate. În acest scop s-a realizat o împărţire a sferei de acţiune a resurselor sectorului public, o împărţire a acordării de asistenţă medicală între sectorul public şi cel privat şi a modului în care tratamentul şi celelalte servicii vor fi gratuite, sau în cazul în care nu e vorba de gratuitate, stabilirea unui nivel acceptabil a preţului.

Comunicatul Comisiei Europene din anul 2001 asupra viitorului serviciilor medicale şi a serviciilor acordate persoanelor în vârstă a pus accentul pe 3 mari obiective care vor putea asigura accesibilitatea, calitatea şi susţinerea financiară a sistemelor. Comunicatul Comisiei Europene din anul 1999 a făcut deja apel la Statele Membre în vederea:



Contribuirii la îmbunătăţirea eficienţei şi a eficacităţii sistemelor de sănătate astfel încât acestea să îşi atingă obiectivele cu ajutorul resurselor disponibile. În acest scop trebuie asigurat knowhow-ul medical şi tehnologic şi utilizarea acestuia în cel mai eficient mod posibil pentru a întări cooperarea între Statele Membre



Asigurării accesului tuturor la servicii de sănătate de foarte bună calitate şi de a reduce inegalităţile în ceea ce priveşte accesul la acestea



Întăririi suportului acordat pe termen lung persoanelor în vârstă şi slăbite, prin asigurarea unor facilităţi de îngrijire şi prin revizuiri în ceea ce priveşte acoperirea protecţiei sociale pentru cei îngrijiţi cât şi pentru îngrijitori



Îndreptării atenţiei spre prevenirea bolilor şi protecţia sănătăţii ca cele mai bune unelte în abordarea problemelor de sănătate, reducerea costurilor şi promovarea stilului de viaţă sănătos

Măsurile luate până în anul 1999 au fost un răspuns pentru aceste obiective, deşi au luat alte forme pentru diferitele ţări. Aceasta nu poate decât să reflecte diferenţele în dezvoltarea istorică ale sistemelor naţionale, a felului în care sunt organizate şi fondate, precum şi a unui anumit standard a serviciilor. Cea mai importantă diferenţă organizaţională este între ţările în care există un serviciu naţional de sănătate gratuit din punctul de vedere al distribuţiei – ca ţările nordice, Anglia şi Irlanda – în care cheltuielile sunt susţinute prin intermediul unor taxe generale, şi ţările în care există sisteme bazate pe asigurări, unde contribuţiile sunt percepute special pentru accesul la serviciile de sănătate şi unde oamenii sunt despăgubiţi în funcţie de serviciile pe care le-au accesat. Măsurile actuale prin intermediul cărora se intenţionează obţinerea unei consolidări a sistemelor de sănătate sunt detaliate în continuare: a) Descentralizarea responsabilităţii serviciilor de sănătate Metoda prin care s-a încercat creşterea eficienţei furnizării serviciilor de sănătate este prin intermediul transferării responsabilităţii către nivelele regionale şi locale, sau chiar în unele cazuri către spitale şi medici generalişti. Scopul este acela de a permite o luare în considerare mai însemnată a nevoilor locale şi o mai bună coordonare între nevoi şi resurse. Acest lucru a fost asociat în unele ţări cu o separare clară între cererea şi oferta de servicii de sănătate şi cu numirea unor profesionişti în funcţii administrative menite să îmbunătăţească managementul serviciilor. b)Măsuri privind creşterea eficacităţii costurilor şi a calităţii tratamentului Eforturile privind creşterea eficacităţii utilizării resurselor au luat diferite forme. A existat spre exemplu a tendinţă crescută de a îmbunătăţi informaţia disponibilă despre costul tratamentelor diferitelor boli, de a încerca să se ţină tot mai mult cont de costuri pentru a determina nevoia de servicii şi pentru a o putea raţionaliza. c)Mecanismele pieţei Un mod foarte răspândit de inducere a schimbărilor în domeniul serviciilor de sănătate, este încercarea de a introduce mecanismele pieţei pentru creşterea eficienţei. În cadrul acestor măsuri se include şi o mai clară demarcare între oferta şi cererea de servicii specificată mai sus. În acest sens au fost introduse contracte formale între consumatori şi distribuitori, care stipulează serviciile ce vor fi prestate,

termenii şi condiţiile aplicate acestora, precum şi stabilirea unui sistem intern de plată, contribuind astfel la conştientizarea de către pacient a costurilor implicate în vederea oferirii îngrijirii şi tratamentului. d)Reducerea cheltuielilor cu medicamentele Măsurile luate în această direcţie vizează implicarea pacienţilor în plata medicamentelor prescrise pentru tratamentul lor (co-plată), încurajându-se astfel economia în folosul pacienţilor. Măsurile mai directe vizează folosirea într-un anumit număr de state membre a medicamentelor generice, sau restricţionarea/interzicerea completă a unor anumite mărci scumpe de produse farmaceutice. e)Îngrijirea pe termen lung În condiţiile în care persoanele în vârstă apelează mult mai des la serviciile de sănătate se estimează că în viitor se va aplica o presiune tot mai mare asupra acestor servicii datorită creşterii numărului persoanelor peste 70 de ani. O proporţie mare din această presiune este atribuită nevoii acestor persoane de a li se acorda îngrijire pe termen lung comparativ cu nevoia lor pentru medicamente. În condiţiile în care numărul persoanelor ce solicită îngrijiri a crescut datorită imposibilităţii acoperii acestei solicitări la nivel familial, nevoia pentru acordarea de asistenţă a crescut în multe din statele membre şi a devenit o provocare importantă pentru politica socială, din punctul de vedere al posibilităţilor de acordare a asistenţei precum şi a posibilităţii de finanţare a acesteia. În acest context este mai puţin important cine este responsabil pentru asigurarea acestor servicii, ci cine trebuie să suporte din punct de vedere financiar aceste servicii. Până în prezent îngrijirea acordată pe termen lung a fost parte integrantă a sistemului de protecţie socială doar în anumite State Membre. Germania, Austia şi Luxemburgul sunt cele mai recente exemple. În alte state, ca Italia, organizaţiile nonprofit deţin un rol important în oferirea de asistenţă. De asemenea, rolul familiei rămâne important mai ales în ceea ce-i priveşte pe bătrâni şi pe handicapaţi. În condiţiile în care aceste măsuri vor fi luate în considerare pentru consolidarea sistemelor de sănătate şi pentru realizarea obiectivelor propuse, atâta vreme cât este acceptată şi pusă în practică implicarea economicului, a unei administraţii şi a unui management performant în vederea obţinerii unor rezultate de excepţie, sistemele de sănătate din UE nu vor cunoaşte decât progresul.

1.4. Sistemele de pensii

În perioada de dinainte de 1999, guvernele Uniunii Europene şi-au concentrat atenţia asupra presiunii financiare pe care sistemele de pensii o creau prin prisma numărului mare de persoane ce depăşeau vârsta de pensionare, şi a expansiunii continue în următorii ani a generaţiei baby-boom care urma să se pensioneze. În următorii 10 ani, numărul persoanelor de 65 de ani şi peste – vârsta oficială pentru pensionare în cele mai multe din statele membre – a continuat să crească cu aproximativ un procent şi jumătate pe an în Uniune, cu anumite variaţii ale ratei creşterii între ţări. În Spania, Italia şi Luxemburg numărul a crescut cu aproximativ 2% pe an, în Grecia cu aproximativ 3% pe an, în timp ce în

Danemarca numărul a scăzut uşor, în Suedia şi Anglia crescând foarte puţin. Pentru perioada de timp 2000 – 20015 se estimează că numărul persoanelor de 65 de ani şi peste în Uniune va creşte cu aproximativ aceeaşi rată, dar cu mai puţine variaţii între statele membre. Doar în Grecia se prevede o creştere de mai puţin de 1% pe an. În cazul Spaniei, creşterea este estimată să scadă de la 2,4% la 1,18%. Numărul pensionarilor este posibil să fie cu 20% mai mare în aproape toate ţările Uniunii Europene în 2015 decât în prezent, şi în medie cu 40% mai mare decât în 1990. Problema finanţării creşterii numărului de pensionari este asociată cu faptul că numărul persoanelor în vârstă de muncă, cei care finanţează pensiile, creşte cu o rată mică. În ansamblul Uniunii numărul acestora este prevăzut să fie cu 1% mai mare în 2015 decât este în prezent. În patru dintre ţările membre, Germania, Spania, Italia şi Finlanda, numărul acestora va fi mai mic în 15 ani decât acum. Conform rapoartelor demografice curente, raportul între oamenii în vârstă de pensionare şi persoanele apte de muncă se va dubla, de la 24% la 49% până în 2050. O estimare a cheltuielilor efectuate cu pensiile indică o creştere de la 3 la 5 procente din produsul naţional brut pentru majoritatea ţărilor. În faţa unor asemenea probleme, care s-au evidenţiat foarte bine de-a lungul anilor, ţările membre au reacţionat în diferite moduri. Au încercat să micşoreze costurile cu pensiile, atât pe cele prezente cât şi pe cele viitoare. De asemenea, s-au asigurat că fondurile care servesc finanţării pensiilor vor fi disponibile fără a impune taxe inacceptabile pentru cei ce muncesc, atât prin constituirea de fonduri de pensii care să răspundă unor necesităţi viitoare, cât şi prin creşterea numărului de persoane în vârstă de muncă. Mai exact, măsurile adoptate presupun: 

Creşterea vârstei de pensionare



Limitarea dorinţei sau a posibilităţii de pensionare înainte de vreme şi încurajarea populaţiei de a rămâne pentru mai multă vreme în câmpul muncii



Creşterea numărului de ani de contribuţii ceruţi pentru a obţine o pensie întreagă



Reducerea sumei plătibile la pensionare în funcţie de nivelul contribuţiei la fondul de pensii din venitul câştigat pe perioada muncii



Reducerea ratei efective de indexare a pensiilor, prin alinierea sumelor plătite la inflaţie, menţinând astfel valoarea reală a pensiilor dar scăzând valoarea lor relativă la salarii



Încurajarea unei deplasări a pensiilor către cele private sau ocupaţionale, pentru a uşura bugetul guvernamental – sau fondul public de pensii



Creşterea veniturilor pe care pensionarii le pot câştiga în afara pensiilor, sau reducerea taxelor asupra acestor venituri pentru a încuraja suplimentarea veniturilor de către aceştia

Măsurile luate până în 1999 au fost însă moderate comparativ cu scara modificărilor demografice, deşi există şi excepţii. Această situaţie se datorează reformelor puternice care au fost adoptate de către un număr de ţări ca Spania, Italia, Finlanda şi Suedia. Dar este şi o consecinţă a dificultăţilor în ceea ce priveşte adoptarea unor schimbări în sistemele bazate pe asigurări, unde pensiile ar trebui să fie conform

contribuţiilor plătite timp de mulţi ani. În acelaşi timp, măsurile introduse au fost condiţionate de grija privind evitarea excluderii sociale. Măsurile au fost destinate protejării celor mai neajutoraţi membri ai societăţii precum şi pentru a asigura fiecărui pensionar un nivel acceptabil al veniturilor şi un standard de viaţă. Mai mult, în anumite ţări au fost făcute eforturi pentru a mări echitatea sistemului, pentru ca oameni aflaţi în circumstanţe asemănătoare să nu fie trataţi diferit. Scopul acestei politici sociale precum şi a modernizării acesteia nu este de a reduce povara financiară a statului şi de a proteja valabilitatea financiară a sistemului, ci de a îndeplini cea dintâi datorie socială în acest caz, aceea de a asigura un nivel decent al venitului pentru persoanele aflate la vârsta pensionării.

1.5. Egalitatea sanselor

Uniunea Europeană are o tradiţie de lungă durată în promovarea egalităţii şanselor, a cărui temă a fost abordată pentru prima dată în cadrul tratatului din 1957. Cadrul legal al UE asigură egalitatea femeii cu bărbatul în faţa legii. Promovarea acestei idei este un element important în cadrul relaţiilor externe ale Uniunii, precum şi în cadrul desfăşurării politicilor de cooperare, şi în special promovarea şi protejarea drepturilor femeii este parte integrantă a politicilor privind drepturile omului puse în practică de către UE în ţările lumii a treia. În vederea integrării noţiunii de egalitate între sexe în cadrul politicilor care au un impact direct sau indirect asupra vieţii locuitorilor UE, aceasta a introdus noţiunea de „gender mainstreaming” 2- făgaşul comun al sexelor. Strategia Comunităţii Europene în ceea ce priveşte obţinerea egalităţii între sexe constă fie în ajustarea politicilor proprii, fie în implementarea unor acţiuni concrete destinate îmbunătăţirii situaţiei femeii în societate. Această strategie se constituie într-o abordare integrată care marchează o modificare importantă faţă de acţiunile mai vechi ale Comunităţii asupra acestei probleme, care se baza pe activităţi comportamentale şi programe finanţate de diferite bugete şi organizaţii. În prezent se are în vedere coordonarea diferitelor iniţiative şi programe sub o unică tutelă construită pe baza unor criterii de evaluare, a unor unelte de monitorizare, a stabilirii unor standarde şi a evaluărilor. Obiectivele urmărite de Uniunea Europeană prin intermediul implementării conceptului de egalitate a şanselor sunt următoarele: a) Promovarea egalităţii între sexe în mediul economic În vederea realizării acestui obiectiv Consiliul European de la Lisabona a recomandat Comisiei şi statelor membre să revizuiască aspectele legate de oportunităţi în cadrul politicilor de angajare, inclusiv reducerea diferenţierii din punctul de vedere al locului de muncă deţinut şi a ajutorului în vederea reconcilierii muncii şi a vieţii de familie, în special prin prisma stabilirii unor noi standarde pentru 2

Încorporarea oportunităţilor egale atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi în cadrul tuturor politicilor şi activităţilor Comunităţii. „ Promovarea egalităţii nu trebuie confundată cu un simplu obiectiv de echilibrare a statisticilor: este o chestiune de promovare pe termen lung a şanselor în cadrul programelor ce privesc structura familială, practicile instituţionale, organizarea muncii şi a timpului, dezvoltarea personală şi independenţa, privind societatea în ansamblul ei, putând influenţa progresul, democraţia şi pluralismul”.

îmbunătăţirea serviciilor de îngrijire şi asistenţă a copilului. Mai mult decât atât, s-au stabilit obiective cantitative cum ar fi creşterea ratei angajării în rândul femeilor de la 51% la mai mult de 60% până în 2010. În acest context se acordă o atenţie specială integrării femeii în noua economie. b) Promovarea participării în mod egal şi a reprezentării În cadrul specific al luării deciziilor s-a constatat un real deficit în ceea ce priveşte reprezentarea feminină, ceea ce a impus acţiuni la nivelul Comunităţii. În acest context Consiliul UE a adoptat pe data de 22 Octombrie 1999 concluziile referitoare la subiectul echilibrării balanţei femeie/bărbat în cadrul adoptării deciziilor, precum şi un set de indicatori pentru a determina cu exactitate această balanţă. În cadrul Comisiei primii paşi concreţi au fost efectuaţi în februarie 1999 când s-a adoptat comunicatul „Femeile şi Ştiinţa”, care a stabilit un obiectiv de cel puţin 40% pentru participarea femeilor în comitetele consultative şi în programele de cadru ale UE. c) Promovarea accesului în mod egal şi a beneficierii de drepturi sociale egale atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi Acest al treilea obiectiv se constituie într-unul dintre pilonii de bază ai societăţilor democratice. Cu toate acestea multe femei nu au acelaşi acces ca bărbaţii în ceea ce priveşte drepturile sociale, fie din cauză că unele dintre aceste drepturi sunt bazate pe un model vechi în care predomina imaginea masculină, fie pentru că nu s-a luat în considerare aportul predominant al femeii în viaţa de familie şi cea profesională. Femeile din ţările în curs de dezvoltare sunt frecvent subiectul discriminării în ceea ce priveşte accesul la hrană, servicii de sănătate, educaţie, formare, luarea deciziilor şi drepturile de proprietate. d) Promovarea echităţii în viaţa civilă Stabilirea acestui obiectiv face referire la dreptul de a beneficia de drepturile omului precum şi de libertăţile fundamentale atât ale bărbatului cât şi ale femeii, indiferent de rasă sau origine etnică, religie sau credinţă, vârstă sau orientare sexuală. e) Promovarea schimbului între rolurile sexelor şi înlăturarea stereotipurilor Acest domeniu face referire la nevoia de a introduce schimbarea în ceea ce priveşte comportamentul, atitudinea, normele şi valorile ce definesc şi influenţează rolurile sexelor în societate prin intermediul educaţiei, formării, artelor, culturii, ştiinţei. Eliminarea prejudecăţilor existente precum şi a stereotipurilor societăţii este esenţială în vederea instaurării egalităţii şanselor. Pentru a putea accede la realizarea obiectivelor propuse, Uniunea Europeană a stabilit şi nişte mecanisme şi instrumente de punere în practică, după cum urmează: 1. Întărirea cooperării cu autorităţile naţionale şi coordonarea activităţilor în ceea ce priveşte egalitatea şanselor 2. Consolidarea structurilor Comisiei Europene 3. Întărirea cooperării între instituţiile Comunităţii 4. Întărirea parteneriatelor 5. Stabilirea unor indicatori şi a unor standarde 6. Asigurarea informaţiei, raportărilor şi a evaluării

1.6. Analiza situatiei actuale, tendinte

Odată cu introducerea monedei unice pe 1 ianuarie 1999 procesul integrării europene a marcat o nouă etapă. Uniunea monetară europeană a creat mediul propice pentru stabilitatea monetară şi pentru creşterea economică: inflaţia este mai mică de 2%, cursurile valutare între majoritatea statele membre sunt anulate, finanţele publice sunt regularizate. Se poate spune astfel că aceste modificări economice au o influenţă asupra pieţei muncii şi a ratei şomajului, asupra stabilităţii preţurilor şi mai ales asupra finanţelor publice „sănătoase”, asupra reformelor ce au loc pe piaţa muncii. Punându-se astfel accent pe susţinerea finanţelor publice şi pe restructurarea cheltuielilor, a impozitelor şi taxelor în vederea imprimării unui ritm mai alert al angajărilor şi al creării de posturi, cele două tendinţe politice au astfel influenţe asupra politicilor de protecţie socială. Acordurile semnate de către Consiliul Uniunii Europene cu ocazia reuniunilor de la Amsterdam şi Luxemburg ce au avut ca temă de dezbatere strategia europeană privind angajările, au consolidat cooperarea între statele membre şi instituţiile din UE. Influenţa acestora asupra protecţiei sociale este considerabilă. Stimularea performanţelor în ceea ce priveşte angajarea – adică asigurarea unui loc de muncă pentru fiecare precum şi cele mai bune perspective de angajare – contribuie la ameliorarea situaţiei sociale a cetăţenilor şi la lupta împotriva excluziunii sociale, adică la îndeplinirea unora dintre obiectivele fundamentale ale politicilor sociale. O viitoare alăturare a ţărilor din Europa centrală şi orientală reprezintă în acelaşi timp un avantaj şi o ameninţare pentru Uniunea Europeană în ceea ce priveşte politicile sociale. Această nouă dimensionare diferă considerabil de precedentele, pentru că Uniunea Europeană nu a negociat până în acest moment cu atât de multe ţări deodată, dar şi datorită numărului de persoane pe care îl presupune alăturarea ţărilor candidate, a nivelului lor de venituri comparat cu cele existente deja în Uniune. Având în vedere coordonatele trasate, precum şi tendinţele pe care le-a căpătat strategia în ceea ce priveşte politicile sociale, noile obiective stabilite sunt următoarele:



Eficientizarea muncii şi asigurarea unor venituri sigure



Garantarea unor pensii sigure şi a unor sisteme de pensii viabile



Promovarea integrării sociale



Garantarea unui nivel ridicat şi durabil a serviciilor de sănătate

Ţinând cont de aceste noi obiective, se poate afirma cu certitudine că Republica Moldova a început implementarea sistemului de politici sociale în concordanţă cu acestea, axându-se în principal pe: 

furnizarea unor servicii de sănătate conform cu aşteptările populaţiei, prin elaborarea şi implementarea legii privind asigurările obligatorii de sănătate



reducerea sărăciei, prin elaborarea strategiei de reducere a sărăciei



strategia ocupării forţei de muncă

1.7. Obiectivele şi instrumentele sistemului social europeane

Obiectivele şi instrumentele sitemului social sunt: a) Asigurarea locurilor de muncă: - prevederile care vizează locurile de muncă din Tratatul de la Amsterdam; - Fondul Social European. - Iniţiativele comunitare şi măsurile inovatoare; b) Implementarea libertăţii de mişcare: - recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi perioadelor de studiu; - securitatea socială a persoanelor care se deplasează în cadrul UE; - Agenţia Europeană a Locurilor de Muncă. c) Promovarea învăţământului şi pregătirii - programul de pregătire LEONARDO DA VINCI; - programul de pregătire SOCRATES. d) Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei - directiva referitoare la salarizarea nediferenţiată; - directive privind tratamentul nediferenţiat; - tratamentul nediferenţiat în domeniul social; - concediu de maternitate/paternitate; - povara dovezii.

e) Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă - organizarea timpului de lucru; - documente scrise privind drepturile şi obligaţiile ce decurg din relaţiile de la locul de muncă; - drepturile salariaţilor în momentul schimbării locului de muncă; - protecţia angajaţilor în cazul insolvabilităţii patronilor lor; - directive privind excesul de personal; - Consiliul European al Muncii; - integrarea lucrătorilor; - slujbele fără normă întreagă; - siguranţa şi protecţia sănătăţii la locul de muncă.

2. Sistemul scandinav (nordic sau social democratic): Suedia

Sistemul de asistenta socială din Suedia reprezintă o variantă a unui tip sau model de bază. Danemarca şi Finlanda ilustrează alte două versiuni ale acestuia. Deşi caracterizările au fost convergente, definiţia dată modelului variază de la o clasificare la alta. Este "instituţional-redistributiv" pentru Titmuss (1974), "social-democrat" pentru Esping-Andersen (1990), "modern" pentru Leibfried (1993), "puternic-intervenţionist" pentru Therborn (1975) şi "scandinav" sau "nordic" pentru Hantrais (1995). Trăsăturile distinctive ale statului bunăstării suedez sunt:  cetăţenia ca bază a dreptului la protecţie socială;  nivelul ridicat al cheltuielilor sociale  principiul solidarităţii;  rolul central al statului (administrator şi finanţator al sistemului);  caracterul universal; Orice persoană care a împlinit 16 ani şi are domiciliul în Suedia este înmatriculată în sistemul de securitate socială. Principiul solidarităţii constituie tema dominantă în sistemul securităţii sociale. Solidaritatea este înţeleasă nu numai ca ajutor reciproc şi integrare, ci implică şi un anumit grad de egalitarism3. Ideea a fost formulată de Myrdal în termenii următori: "Într-o societate care proclamă solidaritatea ca principiu de bază, se cere o cooperare organizată şi o influenţă accentuată în societate pentru a întări poziţia celui slab şi pentru ca redistribuirea resurselor şi oportunităţilor distribuite inegal să poată avea loc"4. Responsabilitatea punerii în aplicare a acestui principiu revine statului. Sectorul public deţine un loc important în Suedia. Este semnificativ în acest sens că o treime din locurile de muncă sunt în acest sector, iar cheltuielile sale reprezintă 67,4% din produsul intern brut. Deficitul public atinge şi el o cifră importantă - 11,2% din PIB (EAPN, 1996, p.342).

3 4

Spicker, 1993, p. 130 Kvist si Agren, 1979, p. 34

Funcţiile statului în protecţia socială sunt evidenţiate cu claritate de numărul şi diversitatea serviciilor sociale pe care le asigură. Suedia, ca şi alte state scandinave, face parte din grupul statelor care acordă servicii (Service States), prin opoziţie cu sistemele continentale, considerate state ale transferurilor (Transfer States). Guvernul este responsabil pentru activităţi care în alte ţări membre sunt specifice fie sectorului nonguvernamental, fie celui privat. Sistemul suedez are şi o importantă componentă de transferuri care sunt finanţate prin impozite şi cotizaţii. Deşi considerată drept o caracteristică fundamentală a modelului scandinav, finanţarea prin fiscalitatea generală nu mai are caracterul predominant (80% din ansamblul finanţării) din anii '70. În ultimele două decenii, ponderea contribuţiilor patronale a crescut progresiv astfel că în prezent ele reprezintă principala sursă de finanţare a protecţiei sociale. Povara fiscală este de 29% din totalul masei salariale. Statul intervine totuşi prin subvenţionare masivă, mai ales în cazul programului pentru pensia de bază. În 1994, a fost introdusă prelevarea contribuţiilor asupra venitului general, dar acestea au încă o pondere minimă în costul asigurărilor sociale (EAPN, 1995, pp.343-344; MISSOC, 1996, pp.87-88). Cu excepţia asigurării pentru şomaj, securitatea socială se află sub autoritatea Ministerului Sănătăţii şi Afacerilor Sociale. Comisia Naţională a Protecţiei Sociale, organism public, este însărcinată cu centralizarea şi controlul modului în care este gestionată securitatea socială. Ea îşi exercită aceste funcţii prin birourile regionale care au în subordine agenţii locale. Asistenţa medicală

este de resortul

districtelor, care au dreptul de a aplica impozite. Asigurarea pentru şomaj se află în responsabilitatea Ministerului Muncii. Ajutorul social nu este considerat parte a sistemului de securitate socială, dar intră în responsabilitatea Ministerului Sănătăţii şi Afacerilor Sociale. Controlul său este realizat de Oficiul Naţional al Sănătăţii şi Prevederilor, iar administrarea locală revine comunelor, finanţarea fiind realizată prin impozite locale (MISSOC, 1996, p.88). Universalitatea statului bunăstării suedez se manifestă pe mai multe planuri. Pensiile de bază, asistenţa medicală şi alocaţiile familiale sunt câteva dintre componentele protecţiei sociale care funcţionează pe baza acestui principiu. Sistemul suedez se compune în principal din "regimuri de prestaţii definite", care se bazează pe repartiţie (finanţarea venitului curent). Prestaţiile acordate sunt uniforme, dar nivelul lor ridicat a asigurat un standard de viaţă decent majorităţii populaţiei. Protecţia socială din Suedia acoperă toate riscurile. Ea cuprinde asistenţă medicală publică şi asigurări de boală; sistem mixt de pensii de bătrâneţe şi de invaliditate; asigurări de accidente şi boli profesionale; asigurări de şomaj, alocaţii familiale, ajutor social şi alte prestaţii specifice. În cele ce

urmează vor fi prezentate în detaliu componentele care, prin pondere sau mod de organizare, ilustrează filosofia şi complexitatea sistemului suedez.

2.1. Sistemul de pensii

Ca şi în celelalte ţări scandinave, există un regim naţional, cu prestaţii uniforme, finanţate din impozite. Pensia este acordată pe baza rezidenţei, independent de venitul anterior şi nu presupune plata unei contribuţii. Prin abolirea oricărei condiţii referitoare la venit, realizată în 1948, sistemul a devenit cu adevărat universal. În 1959, pensiile de bază au fost completate de un sistem de pensii suplimentare, finanţat prin contribuţiile angajatorilor. În acest regim, pensia este dependentă de venitul anterior şi de contribuţie, dar această legătură este moderată de existenţa unui sistem de plafonare (EANP, 1996, pp.345-346). Sistemul de pensii cuprinde pensia de bătrâneţe, pensia de urmaşi şi pensia de invaliditate.

Sistemul pensiilor de bătrâneţe 1. Pensia de bază  legislaţia fundamentală: Legea din 1962 privind protecţia socială generală, modificată;  principiul finanţării: contribuţie (58%) şi subvenţii de la bugetul public (42%);  contribuţia: angajatorul - 5,86%;  sistemul financiar: repartiţie;  cuprinderea: toţi locuitorii;  condiţii minime de afiliere: trei ani de rezidenţă în Suedia sau trei ani de venit care dă dreptul la pensie în regimul complementar;  vârsta legală de pensionare: 65 de ani;  pensionarea anticipată: de la 60 de ani în condiţiile diminuării pensiei cu 0,5% pentru fiecare lună până la împlinirea vârstei legale;

 prorogare: până la vârsta de 70 de ani, pentru fiecare lună suplimentară de după 66 de ani acordându-se o creştere de 0,7%;  cuantumul pensiei: nivel maxim pentru persoane singure - 3.434 ECU/an; persoane căsătorite - 2.808 ECU/an pentru fiecare persoană; nivel maxim al suplimentului la pensia de bază 1.985 ECU/an;  majorare pentru persoane în întreţinere: supliment pentru soţiile născute înainte de 1934; supliment pentru fiecare copil care are sub 16 ani, plătibil celor care erau pensionari în 1989;  revalorizare: în fiecare an, în funcţie de evoluţia preţurilor;  cumulul cu salariu: veniturile suplimentare nu afectează dreptul de pensie;  impozitarea: în principiu pensiile sunt impozabile în totalitatea lor; se aplică o reducere de impozit în cazul celor cu venituri scăzute.

2. Pensia suplimentară  legislaţia fundamentală: Legea din 1962 privind protecţia socială generală, modificată;  principiul finanţării: contribuţie;  contribuţia: angajatorul - 13%; contribuţie generală - 1%;  sistemul financiar: sistem mixt de repartiţie şi capitalizare;  baza de calcul: venitul din cei mai buni 15 ani, fără a depăşi plafonul maxim;  cuprinderea: toţi salariaţii cu vârsta cuprinsă între 16-65 de ani, cu un venit care dă dreptul la pensie;  condiţii minime de afiliere:

trei ani de venit care permite includerea în regimul

complementar şi care depăşeşte suma de bază anuală (3650 ECU);  vârsta legală de pensionare: 65 de ani;  cuantumul pensiei: nivel maxim - 13.951 ECU/an;  impozitarea: în principiu pensiile sunt impozabile în totalitatea lor. Sursa: MISSOC, 1996, pp.91-119; 221-245

În cazul celorlalte categorii de pensii regăsim aceeaşi dualitate a regimurilor (de bază şi suplimentar) care caracterizează pensiile de bătrâneţe. De asemenea, majoritatea principiilor (modul de finanţare, sistemul financiar, plafonarea, universalismul, indexarea anuală, impozitarea) menţionate

anterior rămân valabile. Pensia de invaliditate prezintă o serie de particularităţi care trebuie consemnate. Invaliditatea, în accepţiunea Legii protecţiei sociale generale din 1962, înseamnă reducerea permanentă a capacităţii de muncă cu cel puţin 25%. Prestaţiile se acordă şi copiilor handicapaţi de până la 16 ani. Dreptul la formele de bază (pensia de bază, alocaţia de invaliditate şi de asistenţă externă, ultima fiind destinată părinţilor care au în îngrijire un copil handicapat) este universal, condiţia unică fiind domiciliul în Suedia. Participarea la regimul suplimentar se realizează în condiţiile menţionate la pensia de bătrâneţe şi asigură un supliment la pensia de invaliditate. Ambele tipuri de pensii precum şi alocaţiile se acordă în cuantumuri care variază în funcţie de gradul de invaliditate (100%, 75%, 50%, 25%), dar nu pot depăşi plafoanele maxime prevăzut de lege: pensia de bază - 286 ECU/lună; pensia suplimentară - 1163 ECU/lună; alocaţia de asistenţă externă - 761 ECU/lună şi alocaţia de invaliditate 210 ECU/lună. În cazul persoanelor cu disfuncţii grave, care fac necesară ajutorul unui terţ timp de cel puţin 20 de ore/săptămână, se prevede o alocaţie de asistenţă externă specială5.

2.2. Asistenţa medicală şi indemnizaţiile de boală

Începând cu 1955 ocrotirea sănătăţii se realizează prin două componente: sistemul naţional de sănătate şi sistemul public de asigurări de boală. În baza rezidenţei, cetăţenii au acces egal şi practic gratuit la îngrijirea sănătăţii, indiferent de situaţia lor economică sau geografică. Suedia alocă sistemului de sănătate apoximativ 8% (1995) din produsul intern brut. Finanţarea este realizată preponderent prin fiscalitate (în proporţie de 71% impozite locale), iar o proporţie minoră (3%) reprezintă plata serviciilor (mai ales spitaliceşti) de către pacienţi. Sistemul de sănătate este administrat în mod descentralizat: fiecare nivel sanitar acordă asistenţă populaţiei dintr-un teritoriu dat. Competenţele puterii centrale se limitează la planificarea şi definirea principiilor fundamentale ale serviciilor de sănătate (EAPN, 1996, p.345).

Componentele sistemului de ocrotire a sănătăţii

5

MISSOC, 1996, pp.191-219

1. Asistenţa medicală (prestaţii în natură)  legislaţia fundamentală: Legea din 1962 privind protecţia socială generală, modificată;  principiul finanţării: impozite percepute de autorităţile regionale şi municipale; plăţi ale pacienţilor;  cuprinderea: toate persoanele cu domiciliul în Suedia;  perioada de acordare: de la debutul bolii, pe o durată nelimitată;  participarea pacientului la plata medicului: a) pentru vizita medicului generalist o sumă de 80-120 ECU; b) pentru plata specialistului o sumă de 15-26 ECU;  participarea pacientului la plata costurilor de spitalizare: 8,20 ECU/zi (24 ore);  participarea pacientului la plata asistenţei stomatologice: gratuitate în sistemul public până la vârsta de 20 de ani; plata unei părţi variabile (75% - 30%) din cheltuieli în sistem privat;  participarea pacientului la plata medicamentelor: 16 ECU pentru primul medicament prescris şi 6,10 ECU pentru fiecare din următoarele;  alegerea medicului: libera alegere a medicului din sistemul public şi a celor din sistemul de asigurări;  spitalizarea: în spitale publice, stabilite de autorităţile regionale; în clinici private cu care autorităţile regionale au încheiat acorduri;  remunerarea medicilor: medicii angajaţi în instituţiile publice au un venit fix; medicii privaţi afiliaţi la asigurările de boală primesc onorarii care au fost negociate între guvern şi Consiliul Ordinului Medicilor.

2. Indemnizaţii de boală (prestaţii în bani)  legislaţia fundamentală: Legea din 1962 privind protecţia socială generală, modificată; Legea din 1992 privind plata indemnizaţiilor de boală;  principiul finanţării: contribuţii la sistemul asigurărilor de boală şi asumarea unor cheltuieli (primele 14 zile de concediu medical) de către angajator;  contribuţia: angajator - 6,23% ; contribuţie generală - 2,95%. Contribuţia se plafonează la 7,5 cuantumuri de bază (27,3 ECU);  cuprinderea: salariaţii şi persoanele care lucrează pe cont propriu;

 condiţii de obţinere: a) incapacitate de muncă atestată de un medic; b) vârsta de minimum 16 ani; c) venit anual de peste 614 ECU; d) înregistrarea la un birou de asigurări de boală; e) declararea bolii în prima zi de absenţă, la biroul de asigurări; f) nu se prevede o vechime minimă în muncă sau de participare la sistemul de asigurări de boală;  perioada de acordare: nu există limită oficială în privinţa duratei maxime, dar indemnizaţia de boală poate fi transformată în pensie de invaliditate dacă durata bolii se prelungeşte;  cuantumul prestaţiilor: a) în perioada plătită de angajator (ziua a 2a - ziua a 14a) se acordă 75% din salariu pentru primele două zile (a 2-a şi a 3-a) şi 90% pentru următoarele; b) în perioada plătită de asigurări se acordă o sumă egală cu 80% din venitul care dă dreptul la indemnizaţia de boală, iar după 365 de zile prestaţia reprezintă de regulă 70% din venitul de referinţă;  alte prestaţii: alocaţia de reinserţie, plătită dacă persoana bolnavă urmează o formare profesională; cuantumul este egal cu indemnizaţia de boală;  impozitare: prestaţiile sunt impozabile în totalitate şi nu există condiţii de reducere a impozitului; Sursa: MISSOC, 1996, pp. 121-175

Maternitatea beneficiază de o protecţie care funcţionează pe principii asemănătoare celor aplicate ocrotirii sănătăţii. Prestaţiile în natură (asistenţa pre şi post-natală a mamei; îngrijirile medicale pentru nou-născut) sunt acordate în baza rezidenţei şi au caracter gratuit. Prestaţiile în bani (alocaţia prenatală şi alocaţia parentală) sunt condiţionate de statusul ocupaţional (salariat sau independent) şi de afilierea la sistemul de asigurări. Alocaţia prenatală se acordă viitoarelor mame care nu mai pot presta activitatea salariată sau pe cont propriu în ultimele săptămâni de sarcină. Ea se acordă pentru maximum 50 de zile din ultimele 60 de zile anterioare datei presupuse a naşterii. Cuantumul este egal indemnizaţiei de boală. Alocaţia parentală se acordă dacă unul din părinţi a fost asigurat fără întrerupere cel puţin 180 de zile înainte de formularea cererii. Pentru obţinerea unei alocaţii mai mari este necesară o perioadă de asigurare de minimum 240 de zile anterioare naşterii copilului. Alocaţia parentală este plătită timp de 450 de zile. Ea poate fi acordată mamei timp de 60 de zile înainte de naşterea copilului sau unuia din părinţi până la vârsta de 8 ani a copilului. Părinţii îşi pot împărţi între ei perioada de primire a prestaţiei. Suma acordată ca alocaţie parentală pentru primele 360 de zile se ridică la 80% din venitul care dă dreptul la

indemnizaţia de boală, iar pentru ultimele 90 de zile se primeşte o sumă fixă (6,10 ECU/zi). În anumite condiţii se poate obţine o prestaţie suplimentară în bani (alocaţie parentală temporară) până la vârsta de 12 ani a copilului. Toate tipurile de alocaţii sunt impozabile6.

2.3. Protecţia socială a şomerilor

Asigurarea de şomaj este voluntară (non-obligatorie), finanţată prin contribuţia patronatului şi administrată de cele 42 de case de asigurări care sunt, în general, ataşate organizaţiilor sindicale. Sistemul acesta cuprinde aproximativ 83% din populaţia activă. În anumite condiţii legate de locul de muncă sau de pregătirea profesională prealabilă, persoanele neafiliate sunt, de asemenea, îndreptăţite să primească un ajutor de şomaj în bani. În consecinţă, protecţia şomerilor se realizează prin asigurarea de şomaj şi prin asistenţa sau ajutorul de şomaj. Aceste două forme se disting prin principiul de finanţare, condiţiile şi durata de acordare.

1. Asigurarea de şomaj  legislaţia fundamentală: Legea din 1973, modificată; Decretul Regal din 1988, modificat (asigurarea de şomaj);  principiul finanţării: contribuţie;  contribuţia: angajatorul - 4,32%;  cuprindere: salariaţii şi cei care lucrează pe cont propriu de până la 64 de ani, care sunt afiliaţi la o casă de asigurări aparţinând domeniului propriu de activitate;  condiţii principale: şomaj involuntar, înregistrare la biroul de plasare, capacitate de muncă şi disponibilitate pentru obţinerea unui loc de muncă convenabil (cel puţin 17 ore/săptămână );  stagiu: minimum 12 luni de afiliere la o casă de asigurări; minimum 80 de zile (3 ore/zi) de muncă salariată. Sunt asimilate ca perioade de muncă salariată următoarele: formarea completă

6

MISSOC; 1996, pp.181-190

legată de locul de muncă, reinserţia profesională completă, concediul corespunzător alocaţiei parentale şi serviciul militar obligatoriu (max. 2 luni);  durata acordării: până la vârsta de 55 de ani - 300 de zile; peste 55 de ani - 450 zile. Orice reluare a lucrului dă dreptul la o nouă perioadă;  baza de calcul: salariu zilnic din timpul celor 5 luni de stagiu;  plafonul salarial: 1.856 ECU/lună sau 72 ECU/zi;  cuantumul prestaţiei: 75% din salariul de referinţă (1996); minimum 25 ECU/zi şi maximum 58 ECU/zi;  impozitare: prestaţia este impozabilă în totalitate.

2. Ajutorul de şomaj  legislaţia fundamentală: Legea din 1973, modificată;  principiul finanţării: subvenţii de la stat (impozite);  cuprinderea: persoane de vârstă 20-64 ani care nu sunt asigurate; nu îndeplinesc condiţiile pentru obţinerea asigurării (12 luni de afiliere); sunt asiguraţi şi au epuizat durata de acordare a prestaţiei din sistemul de asigurări, dar nu au încă vârsta de 60 de ani;  condiţii principale: şomaj involuntar, înregistrare la biroul de plasare, capacitate de muncă şi disponibilitate pentru obţinerea unui loc de muncă convenabil (cel puţin 17 ore/săptămână);  stagiu: minimum 5 luni (cel puţin 75 ore/ lună) de muncă salariată sau formare profesională completă. În ultimul caz, şomerul trebuie să fi căutat un loc de muncă prin intermediul biroului de plasare sau să fi muncit cel puţin 90 de zile în primele 10 luni de după formare;  durata acordării: până la 55 de ani - 150 de zile; între 55 şi 59 de ani - 300 de zile; de la 60 de ani - 450 de zile;  baza de calcul: nu există salariu de referinţă;  cuantumul prestaţiei: 24 ECU/zi (1996);  impozitare: ajutorul de şomaj este impozabil. Sursa : MISSOC,1996, pp. 345-367

Sistemul descris mai sus este tipic pentru situaţia de şomaj total. În cazul şomajului parţial (timpul săptămânal de muncă este inferior celui prestat în perioada anterioară) şi al şomajului

persoanelor pensionate anticipat se aplică diminuări ale cuantumului, corespunzătoare veniturilor provenite din alte surse (salariu parţial sau pensie).

2.4. Prestaţiile familiale

Introduse în 1947, alocaţiile familiale sunt finanţate de stat prin impozite. Dreptul la acest tip de prestaţii se stabileşte începând cu primul copil. Suma plătită până la cei 16 ani ai copilului este de 77 ECU pe lună. În cazul familiilor numeroase, se acordă un supliment progresiv, începând cu al treilea copil. Părinţii singuri primesc o sumă lunară garantată de 120 ECU, provenind fie din alocaţia de întreţinere plătită de celălalt părinte, fie ca ajutor de întreţinere de la stat. Familiilor care adoptă un copil li se acordă un ajutor în bani, care echivalează cu jumătate din costurile de întreţinere, dar nu mai mult de 2.454 ECU pe an. Alocaţiile familiale sunt neimpozabile (MISSOC, 1996, pp.323-340).

2.5. Sistemul de garantare a veniturilor minime

Problema sărăciei nu este centrală în sistemul de protecţie socială suedez întrucât politicile active în domeniul forţei de muncă şi componentele universale ale securităţii sociale asigură majorităţii populaţiei resurse de trai suficiente (Spicker, 1993, pp. 29-30; EAPN, 1996, p.349). Comparativ cu alte ţări membre, programele care vizează în mod specific categorii defavorizate sunt mai reduse ca număr şi mai puţin diversificate. Totuşi, existenţa unui număr important de persoane care, din diferite motive, nu au acces la formele generale ale protecţiei sociale a făcut necesară introducerea unor prestaţii minime non-contributive. Cea mai importantă dintre acestea este ajutorul social (Social Bidrag). Ajutorul social are o tradiţie îndelungată în Suedia, dar până în 1956 beneficiarii lui au fost privaţi de unele drepturi cetăţeneşti (dreptul de vot). Reglementările din 1982 prevăd acordarea ajutorului social ca un drept al persoanelor care nu dispun de resurse suficiente pentru plata cheltuielilor de

subzistenţă şi care nu beneficiază de prestaţiile din regimul general (indemnizaţie de boală, ajutorul de şomaj, pensia de bază, etc.). Domiciliul legal în Suedia, indiferent de durată, este principala condiţie pentru obţinerea ajutorului. Beneficiarul este însă obligat să dovedească disponibilitatea pentru găsirea unui loc de muncă, pentru a se susţine din salariul propriu. Finanţarea şi administrarea sunt exclusiv locale. Suma este stabilită, în funcţie de situaţia solicitantului, de autorităţile locale, dar Oficiul Naţional pentru Sănătate şi Prevederi Sociale stabileşte standarde pentru a limita diferenţierea cuantumurilor. Ajutorul social poate fi cumulat cu alocaţia familială şi alocaţia pentru locuinţă7. Conform datelor din 1994, numărul celor care primesc ajutorul social reprezintă aproximativ 8% din totalul locuitorilor Suediei. Politica activă de reinserţie profesională are drept consecinţă o durată medie coborâtă (4 luni şi jumătate în 1992) a acordării prestaţiei şi o mobilitate relativ mare a populaţiei de beneficiari. Structura pe vârste indică preponderenţa tinerilor sub 25 de ani (inclusiv un număr important de copii sub 18 ani), care reprezintă aproape jumătate din beneficiari. Persoanele de vârsta pensionabilă (peste 65 de ani) nu depăşesc însă 5%. Deşi majoritatea o constituie persoanele de naţionalitate suedeză, este de remarcat că străinii sau refugiaţii au o pondere de 25%. Între beneficiari se află şi familii de muncitori care au venituri salariale, situaţie asociată de analişti inexistenţei unor reglementări privind salariul minim garantat8. Pe lângă ajutorul social există şi alte câteva prestaţii bazate pe testarea mijloacelor financiare. Acestea se adresează familiilor monoparentale, copiilor aflaţi în sistemul de educaţie şi persoanelor cu nevoi locative. Fenomenul stigmatizării beneficiarilor acestei forme de protecţie socială şi, în consecinţă, reţinerea celor îndreptăţiţi de a apela la ea sunt practic inexistente sau, în orice caz, mult mai reduse decât în alte ţări9.

Ajutorul social (Social Bidrag)

 legislaţia fundamentală: Legea din 1982;  finanţarea: în totalitate din impozite locale;  principiul: alocaţie diferenţiată; 7

EAPN, 1996, p.349; MISSOC, 1996, pp.386-391 EAPN, 1996, p. 350 9 Spicker, 1993, p. 130 8

 unitatea domestică: persoana singură sau menajul (persoane care coabitează);  condiţii de acces: dreptul de rezidenţă în Suedia;  durată de acordare: nelimitată, până la ameliorarea situaţiei;  obligaţii ale beneficiarului: fiecare este obligat să contribuie la satisfacerea nevoilor proprii şi dacă este apt de muncă trebuie să caute în permanenţă un loc de muncă cu un salariu convenabil;  resurse considerate la stabilirea dreptului: în principiu toate resursele, indiferent de originea şi natura lor;  stabilirea cuantumului: la nivel local, în funcţie de valorile standard calculate anual de Oficiul Naţional pentru Sănătate şi Prevederi Sociale;  categoriile prevăzute la stabilirea cuantumului: persoane singure; cuplu; copii (în funcţie de vârsta copiilor);  modul de stabilire a cuantumului (raportul cu suma de bază stabilită anual de guvern): persoană singură - 116% din suma de bază; cuplu - 192%; copii - între 56% (0-3 ani) şi 76% (11-20 ani);  cuantumul lunar garantat (standardul Oficiului naţional): persoane singure - 352 ECU; cuplu - 584 ECU; copii (în funcţie de vârsta copiilor) - între 170 ECU (0-3 ani) şi 231 ECU (11-20 de ani);  drepturi asociate: a) dreptul la asistenţă medicală care se acordă tuturor rezidenţilor (gratuitate de principiu, dar beneficiarii plătesc o proporţie redusă din anumite cheltuieli); b) alocaţia pentru locuinţă;  indexare: prin raportare la suma de bază. Sursa : MISSOC, 1996, pp.387-415)

La sfârşitul anilor '80, sistemul de protecţie socială din Suedia s-a confruntat cu o serie de probleme pe care specialiştii le asociază recesiunii economice şi evoluţiilor demografice. Nevoia de protecţie socială a crescut până la nivele care nu puteau fi susţinute financiar de o economie aflată în dificultate. Dezbaterile privind criza statului bunăstării au stimulat preocupările reformiste, care au determinat ulterior schimbări importante în politica socială. Principalele aspecte critice ale sistemului de protecţie socială sunt următoarele:  decalajul dintre cheltuielile sistemului de pensii şi creşterea economică;

 încurajarea abuzurilor în sistemul de sănătate şi în cel al asigurărilor pentru accidente de muncă;  deficienţe de coordonare între administraţiile însărcinate cu prevenirea, plata prestaţiilor şi readaptarea;  dezorganizarea în sfera asigurărilor pentru accidente de muncă;  discrepanţe între nivelele de compensare pentru programe similare;  evoluţia necontrolată a costurilor globale datorită problemelor menţionate mai sus. Unele dintre dificultăţi au fost depăşite datorită reformelor realizate sau în curs de realizare în anii '90. Astfel, în sistemul asigurărilor de boală au fost introduse corectări care fie reduc facilităţile angajatului (coborârea nivelului indemnizaţiei de boală, rambursarea indemnizaţiei numai după a doua zi de boală, plata unei contribuţii etc.), fie îi motivează pe patroni să amelioreze condiţiile de muncă (achitarea indemnizaţiei de boală pentru primele 14 zile de către angajator). Au fost adoptate măsuri mai severe în domeniul protecţiei muncii şi au fost dezvoltate programele de readaptare. Reglementările privind accidentele de muncă au devenit şi ele mai restrictive pentru a limita abuzurile. Finanţarea asigurării de şomaj s-a modificat, incluzând şi contribuţia angajatului. Reforma sistemului de pensii, aflată în curs, urmăreşte schimbări de profunzime care să asigure corelarea cheltuielilor cu creşterea economică10.

10

EAPN, 1996, pp.347-348; MISSOC, 1996, pp.39-42

3. Modelul anglo-saxon: Marea Britanie

Tipologiile consacrate prezintă

sistemul britanic din perspective care sunt numai parţial

consonante. Corespondenţa cu modelul rezidual (Titmuss, 1974; Leibfired, 1993) sau cel liberal (EspingAndersen, 1990) este, chiar în viziunea autorilor respectivi, relativ limitată. De altfel, evaluarea prezentată de Esping-Andersen (1990) indică în cazul Marii Britanii o rată medie în privinţa liberalismului şi o rată medie în privinţa social-democraţiei (p.74). Alte clasificări plasează sistemul britanic în categoria "statelor bunăstării orientate către piaţă" (Therborn, 1987). Cazul Marii Britanii este considerat o variantă moderată a unui model care este pe deplin ilustrat de ţările anglo-saxone non-europene şi în mod particular de SUA. Concepţia expusă de Beveridge (1942) în raportul său intitulat Social Insurance and Allied Services a constituit matricea evoluţiei sistemului britanic din perioada postbelică. Totuşi, principiile formulate atunci (universalitatea, unitatea şi uniformitatea prestaţiilor) nu se regăsesc întocmai în trăsăturile protecţiei sociale din Marea Britanie. Politica socială a ultimelor decenii a fost construită în jurul tensiunii dintre universalitate şi selectivitate (Spicker, 1993, p.119). În tradiţia lui Beveridge, sunt preferate prestaţiile forfetare şi nu cele calculate în funcţie de contribuţii. Constrângerile financiare au condus la nivele relativ scăzute ale acestor sume forfetare, ceea ce reprezintă o îndepărtare de la concepţia originară. De fapt, cuantumurile prestaţiilor, în general, indică rolul atribuit protecţiei sociale. Statul intervine numai pentru a crea o reţea de siguranţă, iar individul este responsabil pentru obţinerea resurselor care îi sunt necesare. Consecinţa a fost dezvoltarea unui sistem complementar bazat pe contribuţia angajatului şi patronului (EAPN, 1996, pp.324-325). Universalitatea sistemului britanic este relativ limitată. Spre deosebire de ţările scandinave, pensia de bătrâneţe nu este acordată în baza rezidenţei. În plus, tot mai multe prestaţii sunt supuse testării mijloacelor financiare, în scopul direcţionării resurselor către cei defavorizaţi. Sistemul britanic acoperă riscurile de bătrâneţe, boală, invaliditate, văduvie, familie, şomaj şi sărăcie. Sistemul de securitate socială se compune din prestaţii contributive bazate pe principiul asigurării, prestaţii universale pentru anumite contingenţe şi prestaţii bazate pe principiul testării

mijloacelor financiare. Asigurările, finanţate prin contribuţia patronului şi angajatului, cuprind în principal pensia de bătrâneţe şi drepturile derivate (pensia de văduvie), pensia de invaliditate, indemnizaţia de şomaj, indemnizaţiile de boală şi maternitate. Toate aceste prestaţii reprezintă sume uniforme şi, în cazul pensiei de bătrâneţe, variază în funcţie de perioada de afiliere. Componenta noncontributivă cu caracter universal constă din alocaţii familiale, ajutoare pentru persoane handicapate, pensiile de invaliditate pentru militari, indemnizaţiile pentru accidente de muncă. În sfârşit, prestaţiile acordate pe baza testării mijloacelor financiare, numeroase şi variate, au în centrul lor două categorii de venit minim: sprijinul pentru venit (Income Support) şi creditul familial (Family Credit). Structura acestui tip de prestaţii a fost modificată în decursul anilor ca răspuns la schimbările din compoziţia socială a beneficiarilor. Asistenţa medicală este acordată întregii populaţii prin Sistemul Naţional de Sănătate, finanţarea provenind intregral de la stat (Hantrais, 1995, pp.224-225; EAPN, 1996, pp.322-325). În privinţa cheltuielilor sociale, Marea Britanie se situează după ţările scandinave, cu un nivel care reprezintă 25% din produsul intern brut. Prestaţiile bazate pe contribuţii şi costurile gestionării lor sunt plătite de Fondul Naţional de Asigurări (National Insurance Fund - NI) care funcţionează pe principiul repartiţiei. Fondurile pentru prestaţiile non-contributive provin din Fondul consolidat (Consolidated Fund - CF), finanţat din impozite. În practică, graniţele dintre cele două fonduri nu sunt "etanşe" datorită faptului că sistemul de securitate socială în ansamblul său este administrat de stat. În structura veniturilor pentru protecţia socială, ponderea resurselor din contribuţii şi a celor din impozite este aproximativ egală. Resursele de natură fiscală sunt însă proporţional mai mari decât în majoritatea ţărilor europene (EAPN, 1996, p.326). Departamentul Securităţii Sociale (Department of Social Security - DSS) este responsabil pentru concepţia şi publicarea programelor de securitate socială, iar deciziile politice sunt luate la nivelul Secretariatului de Stat, cu asistenţa unor consilieri ministeriali permanenţi. Diferitele agenţii ale DSS gestionează plata prestaţiilor în bani. Serviciul specializat al Ministerului Muncii este responsabil pentru acordarea indemnizaţiilor de şomaj, iar autorităţile locale administrează alocaţia pentru locuinţă şi ajutorul plătit din impozitele consiliului local. Indemnizaţia obligatorie pentru boală şi maternitate este suportată de angajator. Sistemul naţional de sănătate pune la dispoziţie fonduri pentru servicii medicale care sunt prestate, pe baza contractelor cu NSH, de asociaţii profesionale sau de medicii cu drept de liberă practică. Serviciile de ajutor social sunt oferite de autorităţile locale pe baza unui cadru legislativ şi financiar stabilit de Ministerul Sănătăţii. Partenerii sociali şi beneficiarii au un rol marginal în deciziile şi în administrarea protecţiei sociale (MISSOC, 1995, p.90; Hantrais, 1995, p.224; EAPN, 1996, p.327).

3.1. Sistemul de pensii

Regimul pensiilor, ca şi al altor categorii de prestaţii contributive, cuprinde salariaţii şi persoanele non-salariate. În ciuda opţiunii iniţiale pentru sume forfetare, contribuţiile sunt în prezent proporţionale cu veniturile salariale, în limita unui plafon (Lower Earnings Limit - LEL). În cazul persoanelor independente, contribuţiile sunt forfetare sub un anumit nivel al veniturilor şi proporţionale peste acel nivel. Salariile inferioare unei anumite sume nu sunt supuse contribuţiei şi, în consecinţă, persoanele respective nu au dreptul la prestaţii de securitate socială (EAPN, 1996, pp.332-333). În sistemul pensiilor de bătrâneţe există trei etaje. Primul este reprezentat de regimul de bază al securităţii sociale şi este gestionat de stat. Pensiile de bază (Basic Pensions), plătite din Fondul Naţional de Asigurări, reprezintă un cuantum uniform, care este în principiu dependent numai de perioada de contribuţie. Al doilea etaj este cel al pensiilor suplimentare. Afilierea la una dintre formulele suplimentare este obligatorie pentru salariaţii al căror venit depăşeşte limita inferioară de venit (LEL). Contribuţiile sunt proporţionale cu venitul, fără a depăşi însă un anumit plafon. Sistemele suplimentare sunt următoarele: a) pensia de stat legată de venituri (State Earnings Related Pension) sau, înainte de 1975, pensia proporţională (Graduated Retirement Benefit); b) pensia ocupaţională. La al treilea etaj se situează pensiile personale (Appropriate Personal Pension Scheme) din sistemul privat. Prin principiile de organizare şi modul de administrare (de către stat), pensia legată de venituri aparţine sistemului public de asigurări. În anumite condiţii, afilierea la programul de pensii ocupaţionale sau la cel personal (privat) poate înlocui participarea la a doua componentă (pensia legată de venituri) din sistemul public, cu reducerea parţială sau transferarea contribuţiei la programul ales11. În Marea Britanie, cheltuielile cu pensiile de bătrâneţe se află la un nivel considerat printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană. Pensia de bază împreună cu pensia legată de venituri reprezintă cu puţin mai mult decât venitul minim. Prin urmare, segmentele de populaţie vârstnică care, datorită veniturilor scăzute din perioada activă, nu au contribuit la sistemele ocupaţionale sau private de pensii se confruntă cu o precaritate economică accentuată. Într-o situaţie şi mai dificilă se află cei care nu primesc integral pensia de bază (majoritatea femei care au fost angajate cu normă parţială) sau cei 11

MISSOC, 1996, p.90; p.225

excluşi din sistemul pensiilor de bază, situaţie caracteristică celor cu venituri sub limita prevăzută de legislaţie. Concepţia liberală cu privire la rolul limitat al statului şi accentuarea responsabilităţii individuale în asigurarea resurselor, dominantă în anii '80, continuă să fie influentă şi în acest deceniu. Dezvoltarea componentelor complementare şi îndeosebi a formulelor private în sistemul de pensii indică menţinerea acestei orientări în protecţia socială din Marea Britanie12. Prestaţiile de invalidate sunt a) temporare (până la 364 de zile) şi b) de lungă durată (după 1 an de invaliditate până la vârsta de pensie). Accesul la cea de-a doua este condiţionat de epuizarea primei care, la rândul său, presupune existenţa unei perioade de invaliditate primară de 196 zile (acordată în cadrul prestaţiilor de boală). Invaliditatea presupune incapacitate de muncă de 100% şi controlul medical care o atestă este deosebit de riguros pentru a nu lăsa loc abuzurilor. Dreptul la aceste alocaţii se bazează pe contribuţia la Fondul Naţional de Asigurări. Modul de calcul şi principiile de organizare sunt similare celor din sistemul pensiei de bază. Statul finanţează în totalitate alocaţiile pentru îngrijire (Attendance Allowance), pentru întreţinere (Disability Living Allowance) şi indemnizaţiile pentru invaliditate gravă (Severe Disablement Allowance), acestea fiind de altfel neimpozabile13.

3.2. Asistenţa medicală şi indemnizaţiile de boală

De la înfiinţarea sa (1946-1948), Sistemul Naţional de Sănătate (National Health System - NHS) din Marea Britanie a devenit prototipul sistemelor naţionale europene. Modelul se regăseşte într-o altă ţară anglo-saxonă, Irlanda, dar şi în ţări scandinave sau în cele din zona Europei de sud. Asistenţa medicală se acordă în virtutea rezidenţei britanice, fiind deci un serviciu cu caracter universal. Finanţarea sistemului se realizează din impozite, sumele fiind utilizate pentru a-i plăti pe cei care prestează actul medical (asociaţii profesionale ale medicilor sau medici cu liberă practică) şi pentru infrastructura serviciilor medicale (spitale, echipament, etc.). Îngrijirea medicală este gratuită, dar pacientul plăteşte o sumă fixă

12 13

EAPN, 1996, pp.332-333 MISSOC, 1995, p.111; pp.191-219

pentru fiecare produs farmaceutic prescris şi, cu excepţia categoriilor care beneficiază de reduceri, achită contravaloarea unor aparate corective. Prestaţiile în bani acordate în caz de boală sunt de două tipuri: indemnizaţia reglementară de boală (Statutory Sick Pay - SSP) şi indemnizaţia pentru incapacitate temporară (Lower Rate Short-Term Incapacity Benefit). Prima este suportată în principal de angajator, iar cea de-a doua este plătită de la fondul de asigurări. Sistemul indemnizaţiilor de boală a cunoscut în 1995 o serie de schimbări menite să simplifice gestionarea sa, să reducă cheltuielile patronatului şi să amelioreze situaţia celor cu venituri mici (MISSOC, 1996, pp.43-44). Sistemul de protecţie socială pentru maternitate se bazează pe o combinaţie de prestaţii în natură şi prestaţii în bani. Primele, constând din servicii medicale, sunt acordate în baza dreptului de rezidenţă şi au caracter gratuit. Indemnizaţiile sunt dependente de statutul de salariat sau de obţinerea unui venit care permite participarea la fondul de asigurări. Indemnizaţia reglementară de maternitate (Statutory Maternity Pay - SMP) este finanţată în proporţie de 92% de stat, restul de 8% fiind plătite de angajator. Condiţia de eligibilitate este ca viitoarea mamă să fi avut o vechime de minimum 26 de săptămâni la acelaşi angajator, până în a 15-a săptămână dinaintea datei presupuse a naşterii şi să fi obţinut un venit mediu de 69 ECU/săptămână. Alocaţia de maternitate (Maternity Allowance - MA) este finanţată de Fondul Naţional de Asigurări şi se acordă salariatelor care nu au beneficiat de indemnizaţia reglementară de maternitate (SMP) precum şi celor care au lucrat pe cont propriu. Condiţia de acces este ca plata contribuţiei să fi avut loc timp de cel puţin 26 de săptămâni din cele 66 anterioare săptămânii presupuse a naşterii. Ambele prestaţii se plătesc o perioadă maximă de 18 săptămâni. Cuantumul indemnizaţiei reglementare (SMP) reprezintă 90% din venit în primele şase săptămâni ale concediului de maternitate şi 63 ECU/săptămână în restul perioadei. În cazul alocaţiei de maternitate (MA), suma diferă în funcţie de statutul ocupaţional al mamei: 63 ECU/săptămână dacă era salariată în perioada de referinţă şi 54 ECU/săptămână dacă lucra pe cont propriu sau dacă îşi reziliase între timp contractul de muncă14.

14

MISSOC, 1996, pp.179-189

3.3. Protecţia socială a şomerilor

Riscul de şomaj este acoperit de sistemul de asigurări naţionale. Reforma alocaţiei de şomaj (Unemployment Benefit - UB) din anii '80 a urmărit reducerea cuantumului la o sumă forfetară, suprimând componenta variabilă legată de venit şi suplimentul pentru copiii în întreţinere. Alocaţia se acordă timp de aproximativ un an, dar dreptul la ea poate fi reînnoit după o perioadă minimă de activitate de 13 săptămâni. Datorită condiţiilor restrictive de acces, numărul celor care primesc alocaţia reprezintă un procent redus (28%) din numărul total al şomerilor care beneficiază de protecţie socială. Persoanele care nu au dreptul la asigurarea de şomaj sau au epuizat acest drept pot recurge la o prestaţie non-contributivă, bazată pe testarea mijloacelor financiare: ajutorul pentru venit (Income Support - IS). Dată fiind cuprinderea limitată a sistemului bazat pe contribuţie, funcţia ajutorului pentru venit (IS) în protecţia şomerilor este una dintre cele mai importante15. Reforma iniţiată în 1996, o dată cu adoptarea Legii privind persoanele care solicită loc de muncă (Jobseeker's Act), unifică sistemul de prestaţii, instituind alocaţia pentru cei care solicită loc de muncă (Job Seeker Allowance - JSA). Aceasta combină alocaţia de şomaj (Unemployment Benefit), bazată pe contribuţie şi acordată numai pentru şase luni, cu ajutorul pentru venit (IS). Obiectivele sunt multiple: stimularea căutării unui loc de muncă de către persoanele aflate în şomaj, raţionalizarea administrării prestaţiilor, creşterea eficienţei lor şi sporirea calităţii serviciilor publice. Noua legislaţie condiţionează plata integrală a alocaţiei de participarea beneficiarilor la programele guvernamentale de formare şi de căutarea activă a unui loc de muncă16.

15 16

EAPN, 1996, p.330 MISSOC, 1996, pp.43-44; EAPN, 1996, pp.330-331

3.4. Prestaţiile familiale

În Marea Britanie, alocaţia familială (Child Benefit) este finanţată de stat, din impozite. Ea se acordă pentru fiecare copil sub 16 ani sau, în cazul celor cu educaţia elementară prelungită, până la 19 ani. Cuantumul variază în funcţie de rangul copilului, principiul fiind unul regresiv: primul copil primeşte 54 ECU/săptămână, iar următorii câte 44 ECU/săptămână. Acestei alocaţii (Child Benefit) i se pot asocia, în funcţie de caz, o serie de alte prestaţii familiale: alocaţia pentru părinte singur (One Parent Benfit), alocaţia pentru locuinţă (Housing Benefit) şi creditul familial (Family Credit), ultimele două aparţinând componentei bazate pe testarea mijloacelor finaciare. Prestaţiile familiale sunt scutite de impozit17.

3.5. Sistemul de garantare a veniturilor minime

Criticile la adresa asistenţei publice au fost formulate încă din perioada reformelor lui Beveridge din anii '40. În perioada imediat postbelică, interesul analiştilor şi oamenilor politici a vizat mai ales nivelele ajutorului bănesc şi aria sa de cuprindere. Mult timp, această componentă a protecţiei sociale a fost axată predominant pe nevoile persoanelor vârstnice. Datorită preocupării pentru acest segment al populaţiei, aflat în afara pieţei muncii, ea a acordat relativ puţină importanţă valorilor, comportamentului moral şi stimulentelor economice. Ulterior, sistemul bazat pe testarea mijloacelor finaciare a cunoscut revizuiri menite să adapteze instrumentele de garantare a venitului minim la evoluţiile din societatea britanică. În opinia lui Titmuss (1964), schimbările care au impus reforma sistemului de asistenţă publică au fost următoarele:  schimbări în structura demografică şi socială (numărul şi proporţia de vârstnici, copii dependenţi, văduve, mame necăsătorite, etc.);  schimbări în cuprinderea programelor de securitate socială;

17

MISSOC, 1996, pp. 323-339

 schimbări în incidenţa unor factori ca şomajul, boala, invaliditatea, imigraţia şi migraţia internă;  schimbări în standardul de viaţă al întregii populaţii şi în diferenţierea accesului la resurse, în funcţie de ocupaţie;  schimbări în concepţia despre sărăcie sau minimum de subzistenţă şi în relaţia dintre cuantumurile asistenţei naţionale şi nivelele prestaţiilor din sistemul de asigurări sociale (pp.153159). În prezent, caracteristica componentei de garantare a veniturilor este întinderea sa, diversitatea prestaţiilor şi varietatea categoriilor de populaţie cuprinse. Numărul de benficiari, estimat la aproximativ 9.000.000 de persoane, dintre care 5.600.000 în programul de ajutor pentru venit (Income Support - IS), indică importanţa sa în sistemul de securitate socială şi îndeosebi în combaterea sărăciei. Spicker (1992) întăreşte această idee, afirmând că ajutorul pentru venit (IS) este "probabil cea mai importantă prestaţie" pentru că garantează un nivel minim de venit pentru un număr mare de persoane (pp.6-7). Prestaţiile non-contributive, componente ale "reţelei de siguranţă", sunt finanţate de stat şi se acordă pe baza testării nevoilor sau mijloacelor, ilustrând prin aceasta importanţa principiului selectivităţii în politica socială britanică. Principalele dispozitive de garantare a venitului minim sunt ajutorul pentru venit (Income Support - IS) şi creditul familial (Family Credit - FC). Ajutorul pentru venit (IS) are ca scop acordarea unui ajutor financiar persoanelor care nu lucrează o normă integrală (minimum 16 ore/săptămână) şi ale căror venituri sunt inferioare unui nivel minim stabilit. În compunerea lui intră patru elemente de bază: a) "cuantumul aplicabil", considerat ca suficient pentru acoperirea tuturor nevoilor normale ale solicitantului (hrană, îmbrăcăminte, încălzire), minus costurile locuinţei; b) plăţi suplimentare săptămânale pentru persoane în situaţii particulare sau "prime" (părinte singur, pensionar, persoană cu handicap, copil handicapat, cuplu); c) "costuri pentru locuinţă", în general sprijin pentru plata împrumutului şi asigurării pentru cei care deţin în proprietate propria locuinţă; plata chiriei este susţinută prin altă prestaţie (Housing Benefit); d) reţineri (ajutorul poate fi redus în cazul şomajului voluntar sau participării la grevă şi pot fi aplicate reţineri pentru plata unor datorii). Suma acordată solicitantului reprezintă diferenţa dintre cele patru elemente cumulate şi venitul solicitantului. La începutul anilor '90, pensionarii din sistemul asigurărilor naţionale şi şomerii erau principalele categorii de beneficiari ai ajutorului pentru venit18.

18

Spicker, 1992, p.7

În cursul ultimilor ani sistemul de securitate socială din Marea Britanie a făcut obiectul mai multor iniţiative reformatoare. Noua legislaţie, adoptată în 1995, vizează prestaţiile de incapacitate de muncă şi de şomaj, egalizarea vârstei legale de pensionare şi pensiile ocupaţionale. O serie de măsuri au ca obiectiv să faciliteze crearea unor noi locuri de muncă şi să stimuleze inserţia socio-profesională a şomerilor. Între acestea, se remarcă introducerea experimentală a unei prestaţii pentru persoanele active fără copii. În celelalte compartimente ale protecţiei sociale, care nu au cunoscut schimbări esenţiale, s-a accentuat orientarea spre selectivitate, prevenirea fraudelor şi abuzurilor, creşterea rentabilităţii şi eficienţei în administrare. Preocuparea pentru raţionalizarea costurilor şi calitatea serviciilor s-a manifestat şi în legătură cu Sistemul Naţional de Sănătate (MISSOC, 1996,p.43).

4. Sistemul continental (corporstist, Renan): Germania

Corespondenţa dintre un sistem particular de protecţie socială şi modelul sau tipul său ideal este frapantă în cazul Germaniei. Se poate spune chiar că sistemul german este el însuşi unul dintre prototipurile securităţii sociale europene. Elementele sale fundamentale se regăsesc sub denumiri variate în tipologiile statelor bunăstării: modelul realizării/performanţei industriale (Titmuss, 1974), regimul conservator/corporatist (Esping-Andersen, 1990) sau instituţional (Leibfried, 1993). Tradiţia bismarckiană a fost integrată în sistemele de protecţie socială din majoritatea ţărilor europene, dar ea este ilustrată cu precădere de statele "continentale", fondatoare ale Uniunii Europene. Conceptul de „stat al Bunăstării“ are în contextul german o conotaţie negativă, fiind asociat cu o intervenţie statală excesivă. Preferinţa pentru termenul de "economie socială de piaţă" traduce tocmai rolul complementar şi compensator al statului în raport cu mecanismele pieţei libere, rol specific atât filosofiei politice neo-liberale cât şi eticii sociale a catolicismului. La rândul său, politica socială are o accepţiune mai restrictivă decât în celelalte ţări europene. Sensul său curent se limitează la două componente: "asigurări sociale" şi "legislaţia muncii"19. În studiul consacrat Germaniei, H.Alber (1986) identifică următoarele patru trăsături generale ale politicii sociale din această ţară: a) fragmentarea şi descentralizarea programelor sociale în funcţie de tipul prestaţiei sau serviciului, de grupurile beneficiare şi de regiuni; b) preponderenţa prestaţiilor în bani, care dau beneficiarului libertatea de decizie în privinţa consumului şi lasă un spaţiu maxim de acţiune serviciilor private; c) rolul esenţial al componentei contributive (asigurările sociale); d) importanţa legislaţiei muncii (pp.4-5). Sistemul securităţii sociale are trei ramuri care se disting prin principii, categorii de beneficiari, mod de finanţare şi de administrare: asigurare socială, finanţată în principal prin contribuţii şi administrată de fonduri autonome; compensare socială (iniţial destinată victimelor războiului şi ulterior extinsă la victimele violenţei sau neglijenţei), finanţată de la bugetul statului; asistenţa socială (finanţată şi administrată de guvernele locale)20.

19 20

Alber, 1986, p.4 Hantrais, 1995, pp.221-222

În viziunea principalelor partide politice, sistemul de menţinere a venitului are următoarele scopuri: prevenirea sărăciei, menţinerea statusului social în cazul pierderii veniturilor şi reducerea inegalităţilor în condiţiile de viaţă. Acestea sunt, conform documentelor oficiale, obiectivele fundamentale ale sistemului de transfer. După cum subliniază Alber (1986), primul dintre ele întruneşte consensul cel mai larg, el având de altfel şi un suport constituţional (p.53). De altfel, Germania alocă cheltuielilor pentru protecţia socială peste 27% (31%, inclusiv noile landuri) din produsul intern brut, proporţie superioară mediei europene (European Commission, 1995a, p.61). Prestaţiile de menţinere a venitului sunt acordate celor care şi-au dobândit, prin contribuţiile lor, calitatea de membri ai programelor de asigurare socială. În general, nivelul acestor prestaţii este în relaţie cu venitul din perioada activă şi urmăreşte păstrarea standardului de viaţă anterior. Prin numărul de beneficiari şi ponderea sa în totalul cheltuielilor sociale, asigurările sociale reprezintă componenta cea mai importantă a statului german al bunăstării. Finanţarea asigurărilor sociale se realizează preponderent prin contribuţia angajaţilor şi a angajatorului. Astfel, principalele programe de asigurări în domeniul pensiilor, sănătăţii şi şomajului sunt cofinanţate în proporţii egale de angajaţi şi angajator. Asigurarea pentru accidente de muncă este suportată numai de angajator. Statul acordă finanţare de la buget prin subvenţii sau contribuie, în calitate de angajator, la programele de asigurări ale funcţionarilor publici. Analiza modului în care a evoluat finanţarea în perioada postbelică pune în evidenţă tendinţa de diminuare a participării statului, în special în domeniul pensiilor. În cazul asigurării pentru şomaj, implicarea financiară a statului a variat în funcţie de nivelul şomajului şi de lichidităţile fondului de şomaj. Creşterea şomajului nu a dus însă întotdeauna la sporirea sumelor alocate de stat (H.Alber, 1986, p.40). Reducerea participării financiare a statului a fost însoţită de asumarea unor noi funcţii de către sistemul de asigurări. Astfel, asigurările pentru şomaj au preluat şi costurile unor măsuri active în domeniul forţei de muncă (formarea profesională), iar sistemul asigurărilor de pensii a inclus în calculul pensiei şi perioade în care persoana nu a plătit contribuţie (stagiul militar, perioada de pregătire şcolară şi profesională). Diminuarea subvenţiilor de la stat împreună cu extinderea funcţiilor în direcţii care contravin concepţiei iniţiale despre asigurări reprezintă, în opinia lui Hans Alber (1986), principalele cauze ale crizelor fiscale pe care le-a cunoscut sistemul începând cu anii '70 (p.42). Principalele componente ale sistemului de asigurări sunt: 1. asigurările de pensii (bătrâneţe, invaliditate şi supravieţuitori); 2. asigurările de boală; 3. asigurările pentru accidente de muncă; 4. asigurările de şomaj; 5. asigurările pentru îngrijirea pe termen lung (asigurarea de dependenţă).

4.1. Sistemul de pensii

Asigurările de pensii pentru diferite situaţii (bătrâneţe, invaliditate, supravieţuitori) sunt obligatorii pentru muncitorii manuali şi salariaţi. Pensiile pentru ansamblul categoriilor ocupaţionale acoperite de acest tip de asigurare reprezintă cel mai important element al cheltuielilor sociale. La nivelul anului 1993, ele reprezentau aproximativ 40% din totalul cheltuielilor sociale şi 14% din PIB (European Commission, 1995a, p.67). În Germania există trei fonduri principale de pensii corespunzând unor categorii ocupaţionale distincte: muncitori, salariaţi şi mineri. Finanţarea acestora se face prin contribuţia de 18,6% din salariu, plătită în proporţii egale de angajat (9,3%) şi angajator (9,3%). În afara celor trei fonduri principale, funcţionează alte două care, prin numărul membrilor şi mărimea sumelor angajate, au o importanţă relativ redusă. Numărul pensionarilor de bătrâneţe este nu doar cel mai mare, dar şi cel cu creşterea cea mai marcată. La originea acestei situaţii se află schimbările demografice (numărul sporit de persoane aflate la vârsta pensiei), evoluţiile de pe piaţa forţei de muncă (lipsa locurilor de muncă), dar şi schimbările interne ale sistemului de asigurări, adoptarea unei limite de vârstă mai flexibile fiind cea mai semnificativă dintre acestea (Alber, 1986, p.45-46). În perioada 1960-1990 a scăzut numărul celor care devin pensionari de bătrâneţe la vârsta standard (65 ani), ponderea lor în totalul acestei categorii ajungând la aproximativ 60%. În acelaşi timp se constată şi sporirea pensionărilor de invaliditate. Lipsa perspectivelor de revenire pe piaţa muncii a determinat o mare parte a şomerilor vârstnici să solicite pensionarea pentru incapacitate de muncă. În ultimele decenii, pensia a încetat să mai fie concepută ca o modalitate de a asigura subzistenţa, fiind considerată ca principala sursă de venit a celor îndreptăţiţi la ea. În consecinţă, pensiile acordate de principalele trei fonduri (muncitori, salariaţi şi mineri) au crescut semnificativ şi au fost indexate în funcţie de creşterile salariilor. Nivelul pensiilor tinde să fie strâns legat de contribuţie. Prin schimbările legislative din 1972, care prevăd între altele şi introducerea pensiei minime, s-a ameliorat situaţia pensionarilor provenind din grupurile cu venituri mici.

Politica în domeniul pensiilor a cunoscut dificultăţi majore, începând cu mijlocul anilor '70. Evoluţiile demografice, respectiv îmbătrânirea populaţiei au grevat în mod serios fondurile de pensii, provocând deficite. Ca răspuns la aceste dificultăţi, creşterea pensiilor a fost diminuată şi au fost luate în discuţie alte modalităţi de a face faţă crizei.

4.2. Sistemul naţional de sănătate şi asigurările de boală

Asigurările de boală reprezintă, în ordinea importanţei, cel de-al doilea element al cheltuielilor sociale. Cheltuielile pentru sănătate au crescut până la 8% din PIB. În compoziţia acestei categorii de cheltuieli, ponderile cele mai importante le deţin asigurările de sănătate (71%). Prestaţiile în bani (continuarea plăţii salariului şi alocaţiile de boală) reprezintă aproximativ o treime din totalul cheltuielilor pentru sănătate. Prin extinderea dreptului la continuitatea salariului şi la categoria muncitorilor (iniţial acest drept era rezervat doar salariaţilor), cheltuielile pentru sănătate ale firmelor au crescut, iar partea aferentă alocaţiei de boală prin sistemul asigurărilor s-a diminuat în mod corespunzător. Partea cea mai dinamică a cheltuielilor pentru sănătate este cea compusă din prestaţiile în natură şi din serviciile medicale. Creşterea cheltuielilor pentru această categorie a atins un vârf în anii '70. La această evoluţie au contribuit reglementările privind ameliorarea prestaţiilor, complexitatea tehnologică, costul sporit al actului medical precum şi creşterea numărului de medici. Explozia costurilor din sectorul sănătăţii a determinat adoptarea unor măsuri de limitare a cheltuielilor de acest tip. Astfel, au fost reduse unele prestaţii, au fost limitate serviciile acoperite de asigurări şi a fost impusă o modalitate corporatistă (incluzând asociaţiile medicilor şi fondurile de asigurări) de negociere a onorariilor, în relaţie directă cu evoluţia salariilor la nivelul economiei naţionale.

Asigurările de sănătate sunt organizate, asemeni asigurărilor de pensii, în trei fonduri şi sunt finanţate prin contribuţia egală a angajatorului şi angajaţilor. Cota de contribuţie variază între 11% şi 13% din salariul brut, în funcţie de Casa de asigurări21. Prin includerea în asigurările de boală şi a categoriilor care nu sunt active din punct de vedere economic (membrii familiei persoanei asigurate, pensionari, studenţi, persoane handicapate), acest sistem reuşeşte să ofere protecţie marii majorităţi a populaţiei şi a condus, de asemenea, la un acces aproape generalizat la serviciile de sănătate. Totuşi, acces egal nu înseamnă utilizare egală (Alber, 1986, pp.73-74).

4.3. Protecţia socială a şomerilor

Evoluţiile cheltuielilor pentru şomaj urmează îndeaproape fluctuaţiile economice. Proporţia prestaţiilor destinate menţinerii venitului reflectă cel mai fidel evoluţia şomajului. Înlocuirea venitului este însă numai una dintre funcţiile realizate de asigurarea pentru şomaj. Reforma legislativă din 1969 a condus la preluarea de către Instituţia Federală a Şomajului a unor numeroase şi variate funcţii: servicii de consiliere şi plasament, menţinerea locurilor de muncă prin subvenţii, formarea profesională, reintegrarea persoanelor handicapate. Finanţarea asigurărilor pentru şomaj se realizează prin contribuţia firmei (44%), angajaţilor (38%), subvenţii de stat (16%) şi transferuri (2%). Contribuţia cumulată a angajaţilor şi firmei reprezintă 3% din fondul de salarii. Fondul pentru şomaj transferă la programul asigurărilor de boală şi de pensie contribuţiile membrilor săi. Începând cu 1975, pe fondul unei cereri crescute de ajutoare de şomaj, au fost operate reduceri ale prestaţiilor şi restricţii în acordarea drepturilor de şomaj. Ca urmare, numărul beneficiarilor a scăzut drastic, ajungându-se ca la începutul anilor '80 proporţia şomerilor îndreptăţiţi să primească diferite tipuri de ajutoare să fie de două treimi din numărul total. Structura formelor de prestaţii s-a modificat şi ea: jumătate dintre şomeri primesc ajutoare prin sistemul de asigurări, o cincime beneficiază de ajutoare

21

EAPN, 1996, p.154

prin asistenţă socială, iar o treime nu au nici o formă de ajutor. Înrăutăţirea situaţiei şomerilor nu s-a datorat numai schimbărilor legislative din 1975, ci şi creşterii duratei şomajului. Evoluţiile recente ale politicii în domeniul şomajului au adus în atenţie capacitatea sistemului de asigurare pentru şomaj de a garanta securitatea socială. Studiile comparative arată că alocaţiile de şomaj au crescut în ultimele trei decenii şi că majoritatea beneficiarilor nu se situează sub standardele asistenţei sociale. Deşi majoritatea beneficiarilor nu sunt în situaţie de sărăcie, şomajul echivalează întotdeauna cu o diminuare sensibilă a standardelor de viaţă. În cazul unui număr relativ mic, dar în continuă creştere, compensaţia pentru şomaj nu este suficientă pentru a evita sărăcia22. Reunificarea a constituit o provocare serioasă la adresa asigurărilor de şomaj. Prin reducerea masivă a locurilor de muncă (aproximativ jumătate din totalul existent în 1989), rata şomajului din landurile estice a depăşit 15% în 1993 (8,2% în landurile vestice). Ca urmare a acestei situaţii, o parte considerabilă a fondurilor pentru protecţia şomerilor au fost transferate în zonele estice pentru a finanţa programe de inserţie profesională (EAPN, 1996, p.166).

4.4. Prestaţiile familiale

Orice persoană care locuieşte în Germania are dreptul la alocaţia pentru copil şi la alocaţia pentru creşterea copilului. Finanţarea acestor alocaţii este realizată în totalitate de către stat, de la bugetul general. Vârsta maximă pentru acordarea ajutorului pentru copil este de 16 ani, dar se poate prelungi pînă la 27 de ani pentru cei care studiază. Cuantumul este de 38 ECU/lună pentru primul copil, 70 ECU/lună pentru al doilea, 118 ECU/lună pentru al treilea şi 129 ECU/lună pentru cel de-al patrulea. Începând cu al doilea copil, acordarea ajutorului depinde de venit, depăşirea pragului superior (14.301 ECU/an) atrăgând după sine anumite reduceri ale cuantumului. Alocaţia pentru creşterea copilului este plătită mamei sau, în anumite situaţii, tatălui. Dreptul la această prestaţie este condiţionat de resurse şi limitat la doi ani (European Commission, 1995b, p.64). 22

Alber, 1986, pp.55-60

4.5. Sistemul de garantare a veniturilor minime

Literatura germană de specialitate include sub denumirea generică de “asistenţă socială” o varietate de prestaţii în bani, natură şi servicii care au în comun faptul că reprezintă o formă de protecţie socială de "ultimă instanţă". Extinderea şi dezvoltarea celorlalte programe sociale nu a anulat necesitatea componentei "asistenţă socială” ci, dimpotrivă, importanţa economică a acesteia a crescut continuu. În anii postbelici au fost adoptate o serie de acte legislative care denotă o nouă viziune asupra asistenţei sociale. Reformele din anii 1954, 1961 şi 1969 traduc importanţa crescută acordată dreptului individual la asistenţă şi considerarea prestaţiilor din această categorie ca răspunzând unor necesităţi definite cultural, nu simplei nevoi de subzistenţă. În consecinţă, au avut loc extinderi ale programelor, creşteri ale prestaţiilor în bani şi îmbunătăţiri ale serviciilor. Aceste reforme împreună cu declinul economic din anii '70 au determinat creşterea numărului de beneficiari şi deci ale cheltuielilor de asistenţă socială. Această creştere nu a afectat semnificativ volumul prestaţiilor în bani, care sunt destinate menţinerii venitului şi considerate tipice pentru ceea ce numim asistenţă socială. Finanţarea este realizată de la bugetele landurilor (84%) precum şi din alte surse (11%). Obiectivul sistemului german de asistenţă socială este de a menţine toţi cetăţenii deasupra liniei oficiale a sărăciei. Aceasta se calculează în funcţie de costul coşului de produse considerate necesare pentru o viaţă demnă. Lista bunurilor incluse a fost revizuită periodic. H. Alber, subliniază că definiţia oficială a sărăciei are, în cadrul programelor de asistenţă socială, un aspect relativ. Aceasta înseamnă că ea urmăreşte să fundamenteze nivele ale ajutoarelor care să se situeze sub venitul net al celor mai joase categorii de salarizare (Alber, 1986, p.54). Cea mai recentă schimbare în sistemul securităţii sociale din Germania este asigurarea de dependenţă socială, legiferată în 1994 şi aplicabilă începând cu 1996. Cele două componente ale prestaţiei - acordarea de servicii de îngrijire şi indemnizaţie de îngrijire - se acordă persoanelor care au nevoie de îngrijire pe termen lung. Numărul celor care beneficiază de noua formă de protecţie socială este estimat la 1,7 milioane, ceea ce conferă asigurării de dependenţă o importanţă socio-politică deosebită.

Ca şi în alte state membre, preocuparea pentru găsirea unor soluţii la dificultăţile prezente (resurse insuficiente, inadecvare la schimbările demografice şi la problemele sociale) s-a manifestat cu pregnanţă în dezbaterile publice şi a stimulat reflecţia critică asupra sistemului de protecţie socială.

5. Modelul sud-european (mediteranean, emergent): Portugalia

Sistemul de protecţie socială din Portugalia constituie o variantă a unui model ilustrat atât de ţările celui de-al treilea val al aderării la Uniunea Europeană (Grecia, Portugalia, Spania) cât şi, parţial, de Italia. Versiunea portugheză a statului bunăstării rudimentar (Leibfried, 1993) sau sud-european (Hantrais, 1995; European Commision, 1995a) se caracterizează prin:  instituirea drepturilor sociale (Constituţia din 1974) şi construcţia sistemului de securitate socială (legislaţia din 1984) sunt relativ recente;  dezvoltarea protecţiei sociale a fost accelerată de integrarea în Uniunea Europeană;  caracterul mixt (asigurări sociale, sistem naţional de sănătate) al structurii sale;  nivelul relativ scăzut al cheltuielilor sociale (17,6% din produsul intern brut) şi al prestaţiilor;  rolul major al familiei şi al sectorului asociativ. Caracterul lacunar sau "în curs de dezvoltare" al protecţiei sociale este cel mai adesea pus pe seama nivelului de dezvoltare economică (unul dintre cele mai scăzute din Uniunea Europeană). Analizele referitoare la sărăcie şi excludere socială nuanţează aprecierea de ţară "săracă" relevând atât aportul formelor tradiţionale de solidaritate la limitarea acestor fenomene cât şi angajarea Portugaliei în stabilirea unui sistem de venit minim garantat şi, mai general, "expansiunea" protecţiei sociale în ultimul deceniu (EAPN, 1996, pp.307-308). Sistemul de securitate socială are o componentă contributivă (pensia de bătrâneţe şi de invaliditate, alocaţia de şomaj, indemnizaţiile de boală şi maternitate, prestaţii familiale) şi una noncontributivă ("pensia socială" şi alte programe specifice unor categorii defavorizate), finanţată prin impozite şi acordată pe baza testării mijloacelor financiare. Regimul general de protecţie socială nu cuprinde funcţionarii publici şi avocaţii, care au forme de organizare specifice. Accidentele de muncă nu sunt incluse în sistemul de securitate socială, fiind în sarcina angajatorului care recurge la companiile de asigurări. Reforma asistenţei medicale din 1979 a înlocuit sistemul bazat pe principiul asigurărilor sociale cu Serviciul Naţional de Sănătate, finanţat prin impozite (European Commission, 1995b, pp.145-146; MISSOC, 1996, p.84). În Portugalia, sistemul de securitate socială are o organizare autonomă din punct de vedere juridic, administrativ şi financiar. El se compune din cinci centre regionale, divizate în servicii sub-

regionale care au responsabilitatea prestaţiilor în bani din regimul asigurărilor sociale, exclusiv pensiile şi a celor din regimul non-contributiv. Centrul naţional de pensii administrează pensiile de bătrâneţe, invaliditate şi urmaşi. Serviciul Naţional de Sănătate, aflat în subordinea Ministerului Sănătăţii, îşi exercită competenţele în mod descentralizat prin unităţile regionale, sub-regionale şi locale (MISSOC, 1996, p.84).

5.1. Sistemul de pensii

Dreptul la pensia de bătrâneţe este legat de contribuţia la asigurările sociale, plătită de angajator şi angajat, ca şi de împlinirea vârstei legale. Cuantumul este legat de veniturile anterioare, cu respectarea valorilor minimă şi maximă prevăzute de lege. De Crăciun şi în luna iulie se acordă câte o primă egală cu pensia. Sistemul public de asigurări se caracterizează printr-o cuprindere relativ redusă, făcând necesară crearea unei plase de siguranţă ("pensia socială”) pentru categoriile care nu îndeplinesc condiţiile legate de contribuţie. Pensiile de invaliditate se acordă celor cu o incapacitate permanentă de muncă, care nu permite obţinerea unui venit de peste o treime din cel obţinut anterior prin prestarea unei activităţi cu normă întreagă. Dreptul la pensia de invaliditate din sistemul asigurărilor sociale nu se aplică în cazul invalidităţii datorate accidentelor de muncă sau dacă sunt întrunite condiţiile pentru obţinerea pensiei de bătrâneţe (European Commission, 1995b, p.130).

5.2. Asistenţa medicală şi indemnizaţiile de boală

Accesul la asistenţa medicală a cunoscut mutaţii importante în anii '80. Actualul Serviciu Naţional de Sănătate, înfiinţat prin legea din 1979, funcţionează pe principiile gratuităţii şi universalităţii. Cu toate acestea, începând cu 1992, a fost introdusă participarea pacientului la costurile îngrijirii medicale, gratuitatea completă fiind menţinută numai pentru categoriile defavorizate. Pe de altă parte, existenţa unui sector privat la care apelează persoanele din regimul pensiilor profesionale (funcţionarii publici, avocaţii) şi încurajarea competiţiei cu sectorul public riscă să favorizeze apariţia unui sistem cu "două viteze" în asistenţa medicală portugheză. Analiştii remarcă, de asemenea, că accesul gratuit şi universal nu se realizează pe deplin în practică (EAPN, 1996, pp.310-311). Indemnizaţiile de boală sunt prestaţii contributive, stabilite ca proporţie din câştigurile medii ale perioadei de referinţă, dar nu mai puţin de 30% din salariul minim. Atât durata cât şi cuantumul sunt mai mari în cazul tuberculozei, boală care a încetat să mai constituie o problemă în majoritatea celorlalte state membre. Naşterea sau adoptarea unui copil ca şi absenţa de la locul de muncă pentru îngrijirea copilului dau dreptul la următoarele tipuri de prestaţii: alocaţia de maternitate, alocaţia de paternitate, alocaţia de adopţie, alocaţia pentru îngrijirea copilului bolnav şi asistenţă medicală. Alocaţiile menţionate se acordă persoanelor care au contribuit la sistemul de asigurări. Alocaţia de paternitate este limitată la cazurile extreme în care dreptul la alocaţia de maternitate nu este epuizat (incapacitate mentală sau fizică, moartea mamei). Alocaţia pentru îngrijirea copilului bolnav este acordată, de asemenea, în condiţii restrictive, având şi un element de testare a mijloacelor financiare. Alocaţia de maternitate este plătită timp de 90 de zile şi cuantumul său reprezintă 100% din venitul mediu obţinut în perioada (şase luni) care precede a doua lună anterioară celei în care se primeşte prestaţia. Perioada de maternitate şi lăuzie dau dreptul la gratuitatea completă a serviciilor medicale (European Commission, 1995b, pp.148-149).

5.3. Protecţia socială a şomerilor

În condiţiile unor nivele ridicate ale şomajului în rândul ţărilor membre, Portugalia s-a caracterizat în anii '80 şi '90 printr-o rată relativ scăzută (6,9%, în 1995). Şomajul este totuşi una dintre cauzele principale ale sărăciei, mai ales în cazul persoanelor care se află în această situaţie mai mult de doi ani. În cadrul Uniunii Europene, Portugalia reprezintă cazul extrem întrucât, la capătul a doi ani de şomaj, o persoană fără loc de muncă şi care nu are copii în întreţinere este lipsită de orice susţinere financiară (European Commission, 1995a, p.93). Dreptul la prestaţiile de şomaj se bazează pe participarea la sistemul de asigurări sociale. Legislaţia portugheză prevede condiţii de vechime şi condiţionează acordarea alocaţiei de caracterul involuntar al şomajului, păstrarea capacităţii şi disponibilităţii pentru muncă. Cele două tipuri de alocaţie (alocaţia de şomaj şi alocaţia socială de şomaj) bazate pe contribuţie se acordă pentru perioade care variază în funcţie de vârstă. Şomerul poate beneficia de alocaţia socială o perioadă egală cu jumătate din cea prevăzută pentru alocaţia de şomaj, dar numai după epuizarea dreptului la primul tip de prestaţie sau dacă nu întruneşte condiţiile de vechime pentru aceasta. Condiţia de resurse financiare este de asemenea prezentă, alocaţia socială presupunând un nivel maxim de venit pe membru de familie de până la 80% din salariul minim (European Commission, 1995b, p.152).

5.4. Prestaţiile familiale

Sprijinul acordat de sistemul de securitate socială în îndeplinirea responsabilităţilor familiale îmbracă o varietate de forme: alocaţia pentru naşterea copilului; alocaţia maternă pentru îngrijirea copilului mic (până la 10 luni); alocaţia familială; alocaţia pentru căsătorie; alocaţia pentru deces; alocaţii pentru copilul handicapat; alocaţia pentru educaţie specială (a copilului handicapat). Toate aceste prestaţii sunt plătite de regimul general al asigurărilor, dacă persoana a fost afiliată şi a achitat contribuţiile în ultimele 12 luni. Alocaţiile familiale se acordă pentru copilul aflat în întreţinere, până la împlinirea vârstei de 15 ani sau de 18-25 de ani, în funcţie de forma de învăţământ pe care o urmează. Cele două alocaţii pentru

copiii handicapaţi asigură, împreună, un sprijin financiar fără limită de vârstă. Cuantumul alocaţiei familiale este de 13 ECU/lună pentru fiecare copil şi poate fi mărit până la 20 ECU/lună începând cu al treilea copil, dacă venitul familial este mai mic de un salariu minim şi jumătate. Şomerilor care nu mai au dreptul la nici una dintre prestaţiile de şomaj li se acordă alocaţiile familiale timp de cel puţin 12 luni de la ultima contribuţie. Alocaţia pentru copilul handicapat variază, în funcţie de vârsta copilului, între 29 şi 57 ECU/lună. Prestaţiile familiale nu sunt impozabile (European Commission, 1995b, p.153; MISSOC, 1996, pp.319-343).

5.5. Sistemul de garantare a veniturilor minime

Portugalia nu dispune de un "sistem general non-contributiv" (de garantare a venitului minim). Actuala reformă a protecţiei sociale are însă şi un asemenea obiectiv, un proiect în acest sens fiind comunicat organismelor europene în 1996. În prezent, există "sisteme non-contributive specifice". Prestaţiile sunt paralele celor din sistemul contributiv: pensii de bătrâneţe, invaliditate şi urmaşi, ajutorul pentru integrarea tinerilor în muncă, ajutoare familiale. Pensiile non-contributive se acordă persoanelor care au 65 de ani şi peste sau persoanelor de peste 18 care au o incapacitate permanentă de muncă. În anumite condiţii, ambele categorii de beneficiari pot obţine suplimentul de pensie pentru persoane cu disabilităţi severe. Ajutorul pentru integrare este destinat tinerilor de 18-25 de ani care au terminat un ciclu şcolar sau de calificare profesională de 9 ani şi sunt în căutarea primului loc de muncă. Prestaţiile familiale non-contributive se acordă aceloraşi categorii de copii şi tineri ca şi alocaţiile bazate pe contribuţie. Persoanele sunt eligibile pentru sistemele non-contributive, dacă nu sunt cuprinse în sistemul general de asigurări sau nu satisfac condiţiile de vechime. Insuficienţa resurselor financiare este un alt criteriu în stabilirea dreptului la prestaţiile non-contributive (European Commision, 1995b, p. 154). Discuţiile referitoare la reforma protecţiei sociale ca şi măsurile adoptate recent indică preocuparea pentru combaterea sărăciei şi excluderii sociale, îndeosebi a celei asociate şomajului. O serie de reglementări au ca scop stimularea ocupării forţei de muncă: scutirea sau reducerea contribuţiilor întreprinderilor care angajează tineri fără vechime în muncă şi persoane aflate în şomaj de lungă durată; sprijin financiar întreprinderilor care creează locuri de muncă; alocaţie suplimentară

pentru beneficiarii de prestaţii de şomaj, dacă participă la activităţi utile colectivităţii; programe de formare pentru muncitori. Schimbări importante au avut loc şi în domeniul prestaţiilor de maternitate. Prin modificarea legii a fost integrată directiva 92/85 a CE şi au fost dezvoltate componente ale protecţiei sociale, mai ales în privinţa condiţiilor de concediere a părinţilor cu copii handicapaţi. Regimul protecţiei persoanelor invalide şi cel al prestaţiilor de boală au fost şi ele perfecţionate (MISSOC, 1996, p.37).

Concluzie

Spre deosebire de domeniul economic, in cel social s-a promovat si accentuat rolul complementar al UE si, respectiv, responsabilitatea statelor membre, iar principiul subsidiaritatii de evaluat in ce masura dimensiunea sociala a UE se configureaza, pe de o parte, ca efect al aplicarii prevederilor tratatelor si altor documente si programe la nivelul Uniunii si, pe de alta parte, ca rezultat al eforturilor si actiunilor din fiecare stat membru. In prezent, Uniunea Europeana se configureaza cu probleme sociale serioase cum ar fi: imbatrinirea populatiei si in special al fortei de munca; aprofundarea dimensiunii economice si mai ales monetare care geneeaza noi probleme sociale, cum ar fi somajul si a caror rezolvare sau prevenire inseamna suport economic; extinderea spre est al Uniunii Europene pune probleme mai multe si mai complexe, derivate din liberalizarea circulatiei fortei de munca si alinierea legislatiilor; posibilitatea de a oferi standarde adecvate de protectie sociala etc., toate acestea au facut ca statele membre sa acorde o importanta deosebita laturii sociale. Nerezolvarea unor probleme economice va crea instabilitate socială şi politică, dar şi un exod migratoriu spre Occident. Astfel, integrarea în UE presupune nu numai integrarea din punct de vedere economic, ci vizează toate aspectele vieţii economice, sociale, culturale, politice, militare, etc. Uneori se urmăreşte cu precădere atingerea unor obiective economice ignorând factorul social. Cred că trebuie să vorbim, mai degrabă de o integrarea economico-socială, pentru că economicul şi socialul merg mână în mână şi nu cred că se poate vorbi de o creştere economică atâta timp cât se înregistrează succesive scăderi ale nivelului de trai al populaţiei. În acest context, au fost impuse anumite modele de politică social restrictive care au dus la eliminarea a ceea ce era bun în vechiul sistem de politică socială. Aceste modele vin din partea unor organizaţii internaţionale cum ar fi: Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional şi sunt adepte ale reducerii statului bunăstării, atât ca arie, cât şi ca nivel al prestaţiilor, favorizând sectorul privat în domeniul social pe care îl consideră a fi o sursă de creştere economică. Nu trebuie pierdut din vedere că în UE politica socială este extrem de generoasă, pe când în România, doar promisiunile au fost generoase, în realitate s-a dus o politică socială de austeritate (PNUD, 1997). Însăşi ONU la Coferinţa de la Copenhaga din 1994 militează pentru o politică bazată pe satisfacerea drepturilor sociale care să răspundă nevoilor populaţiei atrăgând atenţia asupra pericolului neglijării dimensiunii sociale a dezvoltării. Dimensiunea socială a integrării este contrapartea integrării economice şi este legată în principal de problemele pieţei muncii şi de şansele egale în domeniile sănătăţii, securităţii şi mobilităţii salariaţilor.Se poate vorbi despre o Europă socială unită? Deocamdată nu se poate vorbi de o Europă socială unită, deoarece diferenţele sociale sunt evidente de la o ţară la alta, din toate punctele de vedere: mentalitate, cultură, tradiţii, educaţie, atitudine faţă de muncă, faţă de valoare, morală, religie etc. dar, se poate vorbi de o armonizare, coeziune a politicii sociale dintr-o ţară cu politicile sociale a altor ţări membre ale UE. O politica sociala este considerate eficienta atunci cand programele sale ajung la cei care au realmente nevoie de ele.

Bibliografie

1. Buzducea, D., Sisteme moderne de asistenta sociala, Polirom, Iasi, 2009; 2. Lazar, F., Introdurece in politici sociale comparate, Polirom, Iasi, 2010; 3. Prelici, V., Barbat, C., Asistenta sociala in perspective integrarii europene: identitate si procesualitate, Editura Universitatii de Vest Timisoara, 2007; 4. Neamtu, G., Stan, D., Asistenta sociala, Polirom, Iasi, 2005; 5. Szarka, A., Asigurari si protectie sociala, Editura Universitatii din Oradea, 2009; 6. www.mmuncii.ro 7. www.cnpas.ro