Reformele Lui Constantin Mavrocordat [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANĂ FACULTATEA DE DREPT SPECIALIZAREA: DREPT

Reformele lui Constantin Mavrocordat 1730-1769

STUDENT: BADEA M. ANA-MARIA ANUL DE STUDIU: 2015-2016 GRUPA: 702

PROFESOR: EFTIMIE ANDRA ELENA

CUPRINS

1)Introducere…………………………………………………………….......3-4 2)Cuprins:      

Reforma juridica a taranilor serbi………………………………........5 Reforma judecatoreasca……………………………………………….5 Reforma sociala………………………………………………………….6 Reforme in plan administrativ.........................................................6 Reforma bisericeasca………………………………………………..…6 Reforme in domeniul cultural..........................................................7

3) Concluzii……………………………………………………………..........8 Bibliografie……………………………………………………………….......9

2

.

Printre cele mai importante familii fanariote, domnitoare în Ţara Românească şi Moldova, au fost de origine greacă, Mavrocordaţii (însă, rude prin alianţă cu fostul domn pământean Alexandru Iliaş) şi familiile Moruzi, Sturza, Caragea, Ipsilanti de origine albaneză, Ghica şi chiar de origine română, familiile Callimachişi Racoviţă, familii importante, care au promulgat însemnate coduri de legi cum ar fi : Pravilniceasca Condică (Al. Ipsilanti, 1780), Legiuirea Caragea (1818, cu influenţe franceze), Codul (Scarlat Callimachi, 1816- 1817, cu influenţe austriece).1

Însă unul din cei mai importanţi domnitori, dacă nu cel mai important, din perioada regimului turco-fanariot, a fost Constantin Mavrocordat, cu domnii succesive, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească.

Fiu al lui Nicolae Mavrocordat (primul domn fanariot, ctitor al mânăstirii Văcăreşti, cărturar şi posesor al unei vaste biblioteci cuprinzând cărţi şi manuscrise rare şi valoroase), Constantin Mavrocordat, dovedeşte înclinaţie spre cultură, urmează şcoli superioare, este cunoscător a mai multor limbi străine : turca, persana, greaca modernă şi clasică, italiana si franceza. Nepot al lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, însărcinat cu afacerile externe al Imperiului Otoman, Constantin Mavrocordat a îndeplinit şi funcţia de mare dragoman al Porţii.

Acesta corespondează cu personalităţile culturale ale vremii, de peste hotare, fiind apreciat de aceştia. “Constituţia” sa cu 13 articole datată la 7 februarie 1740 (fiind domnitor al Munteniei în această perioadă), a fost publicată cu laude, în “Mercure de France”, numărul din iulie, 17422. În acest act se regăsesc principiile generale ale reformelor aplicate în cele două principate, pe parcursul perioadelor sale, ca principe. Din nefericire, realizările sale, nu au corespuns întotdeauna intenţiilor sale.3

1

Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, pag, 175 2 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până azi, Editura Albatros, Bucureşti, 1975, pag.498 3 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Op.cit. , pag. 499

3

Constantin Mavrocordat are domnii succesive în Ţara Românească şi Moldova, unde promovează procesul de modernizare al societăţii româneşti prin reforme de tip social, administrativ, juridic, fiscal, judecătoresc si bisericesc.

Acesta domneşte în Ţara Românească de şase ori : Intre septembrie - octombrie in anul 1730, intre octombrie 1731 - aprilie 1733, apoi din noiembrie 1735 pana in septembrie 1741; din iulie 1744 pana in aprilie 1748, din februarie 1756 - august 1758 şi din iunie 1761 pana in martie 1763.

In Moldova, acesta domneşte de patru ori : Intre aprilie 1733 - noiembrie 1735, din septembrie 1741 pana in iulie 1743, mai apoi din aprilie 1748 pana in august 1749 şi din iunie pana in decembrie 1769.

Între 1741 şi 1742, creează dregătoria (instituţii ai căror reprezentanţi aveau atribuţii administrative, politice, militare juridice, economice ). 4 Domnitorul (ca şi tatăl său, Nicolae Mavrocordat), încearcă reorganizarea sistemului fiscal, prin generalizarea ruptei, adică introducerea unei dări globale, plătibilă în patru termene, precum şi abolirea răspunderii fiscale colective (cauza principală a fugii contribuabililor, fenomen general, caracteristic secolului 18 în Moldova şi Ţara Românească, când multe sate se risipesc) .

Reorganizarea sistemului fiscal a generat declanşarea în lanţ a reformelor acestuia. După prima domnie foarte scurtă, din 1730,in care nu a putut duce la indeplinire intentii semnificative, îi urmează a doua, în Ţara Românească, când a fost obligat să aplice o politică fiscală constrângătoare pentru a-şi recăpăta domnia, după cum scria cronicarul Ion Neculce.

În a treia domnie din Muntenia, la 7 februarie 1741 emite un hrisov domnesc prin care aplica un vast program de reforme în domeniile : fiscal, agrar, administrativ şi juridic, care in străinătate a fost cunoscut sub numele de “Constituţie”, fiind publicat în revista franceză “Mercure de France”. 4

Mihail M. Andreescu, Instituţii medievale în spaţiul românesc, Editura fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2003, pag. 133

4

Pentru a pune capăt deplasării rurale (fugii), domnia a uniformizat îndatoririle ţăranilor faţă de stăpânii de moşii, vizând în prima etapă desfiinţarea şerbiei. Poate cea mai importantă reformă susţinută şi aplicată de domnitorul fanariot a fost eliberarea din şerbie ( rumânie, în Muntenia 1746, vecinie, în Moldova - 1749) a ţăranilor, oferindu-le posibilitatea de a ieşi din starea de dependenţă personală faţă de proprietarii de moşii.  La 1 martie 1746, principele hotărăşte ca rumânii fugiţi care vor reveni în Ţara Românească vor deveni oameni liberi, pentru ca la 5 august, acelaşi an, actul desfiinţării şerbiei să fie definitivat prin condamnare canonică ; aceasta consta în incompatibilitatea dintre morala creştină şi instituţia şerbiei (potrivit moralei creştine ,,un creştin nu poate ţine în robie pe fratele său”) ; astfel, pentru a-şi mântui sufletele, seniorii erau poftiţi să-şi elibereze şerbii de bună voie, sau să primească răscumpărarea acestora în suma de zece taleri5. În Moldova, prin actul Adunării Obşteşti de la 1749, vecinia a fost desfiinţată în aceleaşi condiţii. Astfel au fost unificate cele două populaţii domaniale6 (rumâni şi oameni liberi), devenind toţi clăcaşi, îndatoraţi cu 12 zile de clacă pe an ; munca de clacă a fost însă mai puţin utilizată în agricultură şi mai mult în activităţile gospodăreşti ; dijma (dare reprezentând a zecea parte din produse, percepută de stăpânii feudali de la producătorii direcţi7) a rămas cea mai importantă formă a rentei feudale.

Urmând exemplul german, Constantin Mavrocordat a susţinut introducerea culturii cartofului în cele două principate, ca alternativă la culturile cerealiere.

Unele schimbări s-au produs şi în organizarea judiciară din principat. Au fost desemnaţi judecători speciali din numărul marilor boieri, care nu aveau dregătorii. Printre aceştia se număra şi cronicarul Ion Neculce8. Ei erau obligaţi să se prezinte la curtea domnească şi să examineze diferite litigii, fiind salarizaţi din vistierie.

Constantin Mavrocordat a mai trimis pe termen de trei ani cincisprezece tineri, fii de boieri, la studii , la Veneţia, iar câtorva savanţi străini le-a propus să întocmească o istorie comună a 5

Florin Constantiniu, Op. cit. , pag. 174 Florin Constantiniu, Op. cit. , pag. 174 7 Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1980, pag.163 8 Neculce, Ion.Letopisetul Tarii Moldovei si o sama de cuvinte.Bucuresti, 1959,p 381-382 6

5

Moldovei şi Ţării Româneşti - “Prodromus historiae Principatum Valachia et Moldavia”, un proiect din păcate, nerealizat.

In cadrul reformelor a fost acordată o anumită atenţie şi bisericii. Printr-o dispoziţie domnească se interzicea de a ridica la rang bisericesc persoane neştiutoare de carte. Aceleaşi dispoziţii interziceau protoiereilor, care se aflau în fruntea conducerii ecleziastice de ţinut, să aibă propriile lor închisori, deoarece, după cum se stabilise, ei luau bani de la cei întemniţaţi. Constantin Mavrocordat a cerut, de asemenea, de la egumenii mănăstirilor de ţară să prezinte dări de seamă anuale referitoare la activitatea lor gospodărească9   În plan extern, domnitorul Constantin Mavrocordat a reuşit recuperarea Olteniei de la austrieci şi evitarea căderii acesteia sub autoritatea Imperiului Otoman.   În plan administrativ şi cultural, acesta i-a obligat pe funcţionarii statului să editeze toată corespondenţa actelor în limba română, iar aşezămintele de cultură de la Iaşi şi Bucureşti aveau rangul de academii. Tot in domeniul administraţiei şi justiţiei, Constantin Mavrocordat desfiinţează căpitanii şi pârcălabii (dregători publici cu atribuţii administrative şi fiscale) din fruntea judeţelor (în Ţara Românească) şi ţinuturilor (în Moldova), numind în locul acestora câte doi ispravnici, cu competenţe administrative, fiscale şi judiciare, fixândule lefuri din visteria ţării, pentru a proteja contribuabilii de abuzurile dregătorilor, retribuiţi până atunci pe seama supuşilor şi introducând condici unde se consemnau toate aceste date10 .

Criteriul de acordare al rangului de boier, era stabilit anterior prin posesia pământului, dar Mavrocordat hotărăşte că ,,e boier acela care are o slujbă domnească” şi îi împarte pe categorii : de la ban (unul din cei mai importanţi dregători ai curţii, în general, foarte apropiaţi de domnitor) la clucerul de arie (responsabil cu beciurile, cămările şi aprovizionarea curţii domneşti11), devin boieri de rang superior, mari sau veliţi ; restul, rămân boieri de rang inferior. Urmaşii veliţilor au fost numiţi neamuri, ai celorlalţi – mazili. Veliţii şi neamurile erau scutiţi de

9

 Buletinul Comisiei istorice a Romîniei, Vol. I. Bucureşti, 1915, p. 217 Florin Constantiniu, Op. cit. , pag. 174-175 11 Mihail M. Andreescu, Op.cit. , pag. 128 10

6

orice obligaţii fiscale, mazilii şi înaintaşii lor numai de unele12. De asemenea sunt scutite de dări mânăstirile şi preoţii. Aşadar, o adevărată reorganizare a boierimii, o reformă administrativă. În domeniul militar, principele desfiinţează oştirea slujitorilor şi curtenilor, aşezând în fiecare unitate administrativă câte un corp de oaste cu rol de apărare a ordinii publice.

La îndemnul său, un profesor al şcolii româneşti din Şcheii Braşovului, Dimitrie Eustatievici, a redactat prima gramatică a limbii române, rămasă sub forma unui manuscris. In consecinta, Constantin Mavrocordat (şi în general regimul fanariot), nu a urmărit grecizarea românilor, desfiinţarea lor ca naţiune, ci numai un control strict al societăţii din punct de vedere administrativ, economic, politic şi militar. Astfel, domnitorul se adresa cu asprime, vel căpitanului de Soroca : ,,pentru ce ne scrii greceşte ? au aşteptaţi să-ţ dăm noi logofăt să scrie rumâneşte ? să-ţ cauţi logofăţel să ne scrii rumâneşti ! să nu ne mai scrii greceşte.”13

Vorbind despre activitatea culturală a lui Constantin Mavrocordat grecul Petru Depasta, care i-a consacrat o cronică acestui domn, spunea: “Constantin Mavrocordat a vrut să facă din Ţara Geţilor o imagine a Helladei”, adică a unei ţări de înaltă cultură. Constantin Mavrocordat colecta informaţii despre evenimentele politice din diferite ţări ale Europei, comandând ziare din aceste state. Informaţia sistematizată de el era trimisă la Poartă. Domnul întreţinea relaţii amicale cu ambasadorul Franţei la Istanbul şi cu alţi diplomaţi europeni. Sursa. Erbiceanu, N. Cronicari greci care au scris despre români în epoca fanarioţilor. Bucureşti, 1888, p. 319.

Constantin Mavrocordat s-a dovedit a fi nu numai un bun om politic, ci şi un recunoscut om de cultură. El a continuat activitatea de dezvoltare a învăţământului. Pentru a spori sursele de venit ale Academiei Domneşti din Iaşi, a trecut întreţinerea ei pe seama vistieriei. Cronicarul Ion Neculce scria că acest domn “Mai socotit-au… pentru şcoli de învăţătură… şi au dat ştire tuturor mazililor în toată ţara ca să-şi aducă copiii la învăţătură la şcoală, ca să-şi înveţe orice limbă le-ar fi voia, pentru ca să se afle oameni învăţaţi în pământul nostru al Moldovei, precum sânt şi prin alte ţări”14

12

Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Op.cit. , pag. 499 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, pag.181 13

14

Neculce, Ion. Letopiseţul Ţării Moldovei şi o samă de cuvinte. Bucureşti, 1959, p. 386

7

Ultima domnie a lui Constantin Mavrocordat a fost scurtă şi s-a suprapus peste unul dintre războaiele ruso-otomane. Se refugiază la Galaţi, însă este rănit de un ofiţer rus şi făcut prizonier. Transportat în grabă la Iaşi, domnitorul se stinge din viaţă la 4 decembrie 1769 şi a fost înhumat în Biserica Sf. Gheorghe, lângă Mitropolie. Acesta rămânând însă, una din figurile cele mai însemnate ale epocii fanariote, atrăgând asupra sa atenţia cercurilor din apusul Europei.15

O parte a istoricilor apreciază însă, că epoca fanariotă poate fi caracterizată, pe bună dreptate şi ca fiind o perioadă a progresului, aşa-numitul secol al reformelor, în sprijinul acestei afirmaţii venind, fireşte, aportul adus de o parte a domnitorilor fanarioţi care şi-au pus amprenta în dezvoltarea societăţii iar contribuţia lui Constantin Mavrocordat, prin reformele sale şi modul cum a administrat cele două principate în vremea mandatelor sale este, de asemenea, semnificativă în acest sens si de apreciat.

„Deşi impuse de relaţiile economice şi sociale interne, reformele lui Constantin Mavrocordat poartă amprenta unei contribuţii personale, care prin centralizarea vieţii de stat a urmărit modernizarea tuturor instituţiilor, pentru a ajunge să facă faţă pretenţilor din ce în ce mai mari ale puterii suzerane şi de a potoli, în limita posibilului, nemulţumirile claselor sociale“, apreciază istoricul Veronica Tamaş.

15

Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până azi, Editura Albatros, Bucureşti, 1975, pag.499

8

BIBLIOGRAFIE

1) Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999 2) Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până azi, Editura Albatros, Bucureşti, 1975 3) Mihail M. Andreescu, Instituţii medievale în spaţiul românesc, Editura fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2003 4) Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1980 5) Neculce, Ion.Letopisetul Tarii Moldovei si o sama de cuvinte.Bucuresti, 1959 6) Buletinul Comisiei istorice a Romîniei, Vol. I. Bucureşti

9