Politica Religioasă A Lui Constantin Cel Mare [PDF]

Zitiervorschau

Politica religioasă a lui Constantin cel Mare Doamne ajută! Și bine v-am regăsit dragi ascultători ai postului de radio Lumina, vă spune gazda d-voastră pr. Stelian-Alin Dumitru. În această emisiune vă vom prezenta politica religioasă a împăratului Constantin cel Mare. În politica religioasă a lui Constantin se disting trei perioade: - anii 306-312 - De la urcarea pe tron până la victoria asupra lui Maxenţiu. Înainte de a fi împărat Constantin a fost păgân, trăind la curtea lui Diocleţian, unde a cunoscut şi cultivat vechile tradiţii romane. După ce a urcat pe tron a participat la ceremonii păgâne, a fost slăvit de panegirişti ca păgân şi a pus să se bată monede cu reprezentări simbolice păgâne. Din informaţiile transmise de Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu, tânărul Constantin a fost îndrumat de tatăl său să nu-i persecute pe creştini, a căror activitate nu trebuia să o vadă ca o crimă împotriva statului. De altfel, una din surorile vitrege ale lui Constantin, purta un nume creştin, Anastasia, iar una din fiicele sale, Constantia, devenită soţia lui Licinius, îmbrăţişase şi ea creştinismul. Începând din anul 310, odată cu moartea socrului său Maximian, Constantin a încetat să se mai considere legat de dinastia herculiană, întemeiată de acesta şi şi-a ales ca zeu protector „Soarele neînvins” (Sol invictus), ocrotitorul dinastiei lui Claudius II Gothicus, din care el pretindea că descinde. În acelaşi timp a dispărut de pe monede chipul zeului Hercule, în locul său apărând Soarele neînvins, alături de zeul Marte. - anii 312-324 - de la victoria asupra lui Maxenţiu la înfrângerea definitivă a lui Licinius. Anul 312 a dus schimbarea atitudinii lui Constantin faţă de creştinism. Până la moartea lui Maximian, Constantin a avut ca patron divin pe zeul Hercule, protectorul socrului său, iar după aceea l-a părăsit şi s-a pus sub protecţia lui Sol invictus, divinitate orientală adoptată şi de romani. În anul 311 s-a aliat cu Licinius noul augustus din Orient, după moartea lui Galeriu, şi a luptat împotriva lui Maxenţiu, instalat la Roma după înlăturarea lui Flavius Severus. La 28 octombrie 312, Maxenţiu a fost înfrânt la nord de Roma, pe podul de pe Tibru, Pons Milvius (Podul Vulturului), cu toate că poseda o armată mai numeroasă decât a adversarilor săi. Victoria împotriva lui Maxenţiu este atribuită ajutorului dat de „Dumnezeul creştinilor”. Majoritatea istoricilor sunt de acord că Biserica creştină nu ar fi ajuns atât de uşor să se impună în viaţa Imperiului roman, fără intervenţia şi convertirea lui 1

Constantin cel Mare. După cum se va vedea, această convertire s-a făcut treptat şi gradual, iar aceasta a schimbat radical situaţia creştinismului minoritar într-o lume majoritar păgână. Convertirea lui Constantin a afectat, în mod direct nu doar viaţa împăratului, ci şi pe cea a milioanelor de creştini, mult mai puţin numeroşi decât păgânii, cu toţii făcând parte dintr-o populaţie a unui Imperiu care tocmai traversase o criză fără precedent. Există o dublă relatare, ambele din partea unor scriitori creştini, care relatează despre un moment-cheie al vieţii şi carierei împăratului: un vis, o viziune, care avea să-i schimbe radical viaţa. Cele două relatări aparţin scriitorului creştin Lactanţiu, consemnată în lucrarea De mortibus persecutorum (Despre morţile persecutorilor), 48, 5, ş. u. şi istoricului bisericesc Eusebiu de Cezareea, în lucrarea Viaţa lui Constantin cel Mare I, 28-30. Ei ne informează că înaintea bătăliei cu Maxenţiu, Constantin cel Mare a văzut în mijlocul zilei o cruce strălucitoare, deasupra soarelui, înconjurată de inscripţia „in hoc signo vinces (lat.),eveniment minunat la care au fost martori şi soldaţii săi. Apoi, noaptea, în somn i s-a arătat însuşi Mântuitorul Hristos, cu semnul crucii, văzut ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile de luptă ca semn protector. A doua zi, Constantin a poruncit să fie însemnate steagurile de luptă cu monograma lui Hristos, adică iniţialele numelui lui Iisus Hristos în limba greacă suprapuse (litera X - chi, traversată de P - rho). Acest steag s-a numit labarum, iar monograma lui Hristos, chrisma (chrismon). Această relatare datează cam din anul 318, când s-a publicat lucrarea mai sus amintită. Doar timpul apariţiei semnului crucii pe cer diferă în relatările celor doi: Eusebiu spune că împăratul a văzut semnul înainte de a pleca cu armata din Gallia, trecând Alpii, în timp ce Lactanţiu afirmă că a semnul a apărut în ziua precedentă luptei, iar noaptea i s-a arătat Mântuitorul în vis. În plus, Eusebiu de Cezareea precizează că relatarea evenimentului i-a fost făcută de însuşi Constantin pe patul de moarte şi ea a fost întărită prin jurământ. Evenimentul relatat de Lactanţiu şi Eusebiu de Cezareea a constituit actul prin care s-a explicat convertirea lui Constantin cel Mare la creştinism. El a realizat primul act de adeziune la creştinism, fără să renunţe totuşi la păgânism (cultul zeului Soare) şi la titlul de Pontifex maximus. Ceea ce trebuie să-l fi şocat pe împăratul Constantin a fost intervenţia Dumnezeului creştinilor într-un conflict între doi păgâni. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în lumea păgână, în mod normal revelaţiile veneau prin vise, nu prin rugăciuni adresate zeilor. 2

În acest fel se poate spune că victoria asupra lui Maxenţiu a avut un impact psihologic şi de imagine extraordinar, Constantin legându-şi viaţa de cea a Bisericii creştine, probabil din recunoştinţă faţă de Dumnezeul creştin, dar şi dintr-o viziune şi intuiţie genială, aceea că religia creştină poate salva Imperiul roman. Acţiunile sale, ulterioare momentului Pons Milvius, au demonstrat, ca şi în cazul celor ale marilor convertiţi, un ataşament constant faţă de noua religie. Este evident că trecerea unui împărat roman la o altă religie, decât cea clasică romană, chiar dacă aceasta era scoasă, oficial, în afara legii romane, avea consecinţe importante pentru toţi supuşii săi. Convertirea primului om din stat implica o favorizare a divinităţii respective şi o adeziune în masă a multora care doreau să-i dacă pe plac împăratului adoptând credinţa acestuia. Personalitatea împăratului Constantin cel Mare a fost privită în mod contradictoriu de istorici. În timp ce Biserica Ortodoxă îl venerează ca sfânt, Biserica Romano-Catolică îi atribuie doar supranumele de „Mare”, iar protestanţii şi unii cercetători profani îl caracterizează ca un mare om politic, care condus de interese personale şi de stat, a servit Biserica pentru ca apoi să se folosească de ea. Ca argumente se pot menţiona păstrarea titlului de Pontifex maximus, tolerând încă păgânismul, că s-a botezat pe patul de moarte (de către episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia), ca a avut o atitudine echivocă între creştinism şi păgânism, între Ortodoxie şi arianism, apreciind politica sa religioasă ca fiind chiar defavorabilă creştinismului. În acest condiţii, problema convertirii lui Constantin la creştinism a stârnit însă numeroase discuţii, în această privinţă istoricii fiind împărţiţi în trei grupe: unii (Ed. Schwartz, A. von Harnack, H. Koch, H. Grégoire, N. Iorga, A. A. Vasiliev) au pus la îndoială valoarea documentară a relatărilor celor doi autori, care relatează evenimentul miraculos al apariţiei semnului Sfintei Cruci pe cer, mai ales cea a lui Eusebiu. Între argumentele pe care le aduc este şi faptul că evenimentul care s-a produs înainte de bătălia de la Pons Milvius nu este relatat de Eusebiu de Cezareea în a sa Istorie bisericească, apărută în anul 324, căci dacă ar fi avut loc, autorul nu ar fi trecut-o cu vederea. Există părerea că el a apărut ca o interpolare târzie, compusă de episcopul arian Euzoïos, pe la anul 400, acesta fiind moştenitorul bibliotecii lui Eusebiu de Cezareea. Ea a fost introdusă, ulterior, în Viaţa lui Constantin cel Mare, lucrare atribuită tot lui Eusebiu de Cezareea, fiind în fapt o transformare creştină a unei legende păgâne din panegiricul rostit la Trier, în anul 310, după moartea împăratului Maximian, care se referă la revelaţia pe care ar fi avut-o Constantin în templul lui Apollon din Gallia. 3

Alţii au făcut din Constantin un sincretist obscur (A. Piganiol, ş.a.). Există însă şi multe opinii care cred în sinceritatea convertirii lui Constantin cel Mare (G. Boissier, F. Lot, J. Maurice, Norman H. Baynes, A. Alföldi, J. Vogt, J. Zeiller, Charles Matson Odahl), însă noi trebuie să ţinem cont de faptul că nucleul evenimentului a fost real, chiar dacă a cunoscut şi unele înfloriri ulterioare. Totuşi, cei care au cercetat fără patimi şi idei preconcepute şi au analizat obiectiv informaţiile despre Constantin cel Mare, au putut constata că elogiile contemporanilor la adresa împăratului erau fundamentate pe realitate, iar Constantin era un om cu puternice convingeri religioase creştine. Relevantă în această privinţă este comportarea sa faţă de creştinism după evenimentul minunat dinaintea bătăliei de la Pons Milvius. Se ştie, din Panegiricul de la Trier, că după intrarea în Roma împăratul n-a urmat drumul tradiţional de triumf spre Capitoliu şi n-a adus jertfă lui Jupiter, aşa cum se obişnuia. Autorul Panegiricului de la Trier nu menţionează nici o divinitate păgână, care l-ar fi ajutat să câştige lupta la Pons Milvius, ci face doar referiri la „indicaţiile divine directe” (divina praecepta) date lui Constantin în taină şi care sunt, desigur, de pus în legătură cu Dumnezeul creştinilor. Semnificativă în privinţa simpatiei lui Constantin faţă de creştinism după anul 312 sunt două scrisori: una trimisă de el lui Maxenţiu în Orient, în care intervine în favoarea creştinilor şi alta expediată prefectului Anullinus în Africa de Nord, în care îi cerea să redea Bisericii bunurile confiscate. Dintr-un alt document aflăm că tot atunci Constantin a trimis o sumă mare de bani episcopului ortodox (catolic) Caecillian de Cartagina şi preasfântului cult catolic. Este posibil ca orientarea aceasta atât de rapidă spre Biserică a lui Constantin să se fi datorat şi influenţei episcopului Osius de Cordoba, devenit consilier al împăratului în problemele religioase. Există şi alte dovezi pentru interesul lui Constantin faţă de cultul creştin, pe care-l socotea necesar fericirii şi prosperităţii Imperiului. Totodată se constată o distanţare a lui Constantin faţă de practicile de cult păgâne. Este adevărat că pe Arcul de Triumf al lui Constantin de la Roma terminat în anul 315 este reprezentat sub forma lui Sol invictus, dar acest monument a fost opera Senatului păgân din capitala Imperiului. În inscripţie se menţionează că victoria a fost obţinută la „intervenţia divinităţii” (instinctus divinitatis) şi datorită capacităţii spirituale a lui Constantin (mentis magnitudine). Divinitatea este aici numită în sens 4

neoplatonic (Fiinţa absolută), dar ea putea fi înţeleasă şi de creştini în sensul lor. Ca adorator al lui Sol invictus, Constantin era adeptul monoteismului solar de tendinţă filosofică şi considera că acesta nu este incompatibil cu credinţa creştină, deoarece Suprema Divinitas din această religie nu-i părea deosebită de Dumnezeul creştinilor. Desigur, convertirea lui Constantin ar fi putut fi influenţată şi de familie, bineştiindu-se că tatăl său Constantius Chlorus fiind tolerant cu creştinii, iar mama sa, Elena, se presupune că se încreştinase. Apoi, impresionat de persecuţiile suferite de creştini în timpul cât a stat la curtea lui Diocleţian, de sfârşitul şi atitudinea lui Galeriu faţă de creştini, înainte de a muri, se pare că l-au convins că nimeni şi nimic nu putea distruge religia creştină. Faptul că Constantin a înclinat din ce în ce mai mult spre creştinism şi dovada cea mai clară a atitudinii sale din această perioadă a fost statuia sa din Forum care, după instrucţiunile date de el însuşi, trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce sau „trofeul patimii mântuitoare”. Potrivit lui Eusebiu de Cezareea pe inscripţia dedicatorie de sub statuie scria: „Prin acest semn mântuitor, prin această veritabilă dovadă de curaj, am salvat oraşul vostru eliberându-l de jugul tiranului şi am restabilit iarăşi «senatul şi poporul roman» în veche lor mărire şi faimă, după ce le-am eliberat.” Convertirea la creştinism a împăratului Constantin cel Mare trebuie înţeleasă ca un proces în timp şi nu totală de la început. Acţiunile sale în acest sens, ca şi actele normative pe care le-a emis, trebuie judecate ţinând cont de împrejurările sociale şi politice în care au avut loc. Chiar dacă nu putem cunoaşte evoluţia sa religioasă în intimitatea ei, se poate afirma cu convingere că împăratul odată declarat în favoarea creştinismului, a progresat continuu, ajungând ca de la lupta cu Maxenţiu (312) şi până la Botez (337) să se apropie tot mai mult de creştinism, fiind pătruns şi influenţat de el. Se remarcă totodată faptul că printre colaboratorii cei mai apropiaţi ai împăratului au fost episcopii. Cel mai cunoscut a fost venerabilul Osius de Cordoba, care se pare că l-a însoţit în timpul campaniei din Italia şi i-a tălmăcit misterul arătării semnului Sfintei Cruci pe cer înaintea bătăliei de la Pons Milvius. Tot el l-a iniţiat probabil în învăţătura creştină despre Sfânta Treime şi l-a îndrumat în citirea Sfintei Scripturi. Alături de el este menţionat episcopul Miltiade al Romei, căruia i-a oferit ca reşedinţă Palatul imperial Lateran şi i-a cerut să se implice în rezolvarea schismei donatiste. Nu trebuie uitaţi şi 5

episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia, un apropiat al Curţii imperiale ca şi biograful şi sfetnicul său apropiat episcopul Eusebiu al Cezareei. Tot din această perioadă datează începuturile implicării împăratului Constantin cel Mare în treburile Bisericii, în calitate de „episcop al treburilor din afara Bisericii”, aşa cum s-a întâmplat în cazul schismei donatiste. Prin aceasta el a preluat atribuţii care-l transformau într-un adevărat conducător al Bisericii creştine. În ceea ce priveşte amânarea încreştinării sale oficiale, aceasta este atribuită practicii larg răspândite până atunci, că simpla primire a Botezului era suficientă pentru a şterge toate păcatele anterioare. Din punct de vedere politic, păstrarea titlului de Pontifex maximus trebuie văzută ca un act politic prin care el a evitat o reacţie violentă a păgânismului, încă destul de puternic şi influent. Cert este că îndată după victoria asupra lui Maxenţiu de la Pons Milvius (312), Constantin s-a grăbit să proclame, împreună cu Licinius, la Mediolanum (313), egalitatea în drepturi a creştinismului cu cultele păgâne. Fiind recunoscut ca religie liberă pe întreg cuprinsul Imperiului, creştinismul a putut nu numai să se dezvolte în voie, dar chiar s-a bucurat de o serie de avantaje pe care până atunci le cunoscuseră doar cultele păgâne. - Edictul de la Milan În februarie 313, Constantin şi Liciniu s-au întâlnit la Milan, unde au sărbătorit şi nunta lui Liciniu cu sora vitregă a lui Constantin. Aici cei doi împăraţi au luat importante hotărâri privind situaţia creştinismului. Este cunoscut faptul că Galeriu a dat, pe patul de moarte, în anul 311, un edict de toleranţă, prin care recunoştea creştinilor posibilitatea existenţei libere în faţa legilor. Acum, Constantin şi Liciniu au mers mai departe recunoscând deplina libertate de credinţă pentru creştini şi pentru oricine. Deoarece nu guverna încă singur, Constantin a negociat cu Liciniu celebru act prin care toate religiile deveneau permise în Imperiul roman. În acest condiţii şi religia creştină a trecut din starea de ilicită în aceea de licită. Celelalte culte păgâne aveau şi ele libertate totală de manifestare. Textul hotărârilor celor doi împăraţi a fost privit de unii învăţaţi ca un edict, de alţii doar ca o scrisoare adresată iniţial guvernatorului Bithiniei şi transmisă apoi tuturor guvernatorilor de provincii, cărora le-au fost transmise instrucţiuni despre cum să trateze pe creştini. Acest text ne-a fost transmis de Lactanţiu şi de Eusebiu de Cezareea şi preluat de Nichifor Calist Xanthopoulos. Ultimii doi au un preambul care nu se găseşte la Lactanţiu. Probabil că Constantin şi Liciniu au alcătuit o serie de 6

instrucţiuni pentru guvernatorii de provincii, pe care să le aibă în vedere în tratarea creştinilor. Deşi Lactanţiu ne spune că n-a fost un edict, ci o scrisoare a lui Liciniu redactată cu înştiinţarea lui Constantin către guvernatorul (praeses) provinciei Bithinia; totuşi Eusebiu vorbeşte de diataxis, cuvântul înrudit cu diatagma şi care este echivalentul termenului latin edictum. Diferenţele dintre textul lui Lactanţiu şi al celorlalţi autori s-ar explica prin faptul că instrucţiunile au fost copiate cu unele deosebiri. În ceea ce priveşte pe Liciniu nu trebuie să ne mire că el păgân fiind a fost de acord cu acest edict. Se ştie că deşi nu simpatiza pe creştini, el a fost de acord şi cu edictul de toleranţă al lui Galeriu, din anul 311. Meritul lui Constantin este cu atât mai mare cu cât cumnatul său Licinius era stăpân peste partea orientală a Imperiului, unde se găseau principalele resurse financiare, economice şi umane ale Imperiului. De asemenea, tot aici se aflau şi cei mai mulţi creştini, oricum mult mai mulţi decât în partea apuseană unde stăpânea Constantin. În aceste condiţii, gestul lui Constantin a fost unul cu adevărat îndrăzneţ. Gândind în profunzime gesturile sale religioase, Constantin a avut în vedere o politică pe termen lung faţă de creştinism, pe care îl considera, în viitor, liantul unităţii Imperiului roman. În afară de libertatea deplină de manifestare pentru creştini, aceste hotărâri mai cuprindeau: încetarea oricăror măsuri de urmărire în justiţie a lor, recunoaşterea Bisericii ca o persoană juridică (organism corporativ), primirea înapoi a bunurilor confiscate de stat sau compensaţii financiare pentru ele, deplina libertate de manifestare şi pentru celelalte culte religioase, care au dreptul să-şi urmeze obiceiurile şi credinţele lor şi să cinstească divinităţile pe care le doresc. Astfel, aşa zisul Edict de la Milan a pus creştinismul pe acelaşi plan cu celelalte religii păgâne. Nu se poate vorbi deci decât de un triumf parţial al creştinismului faţă de păgâni. Vom vedea că împăratul Constantin a favorizat şi protejat religia creştină. Se poate, totuşi, afirma că dând libertate creştinismului Constantin a scos păgânismul din condiţia privilegiată, pe care o avea de jure, aşezându-l pe acelaşi plan cu celelalte. Deoarece actul din 313 acorda la modul general libertate de manifestare creştinismului asemenea celorlalte culte păgâne, împăratul Constantin cel Mare a dorit să protejeze şi chiar să favorizeze credinţa în Dumnezeul creştin, care i s-a revelat şi i-a venit în ajutor contra lui Maxenţiu. De aceea, printr-o serie de 7

alte dispoziţii, împăratul şi-a manifestat întreg sprijinul pentru credinţa la care s-a convertit ca şi pentru slujitorii ei. Astfel, la sfârşitul anului 313 a trimis scrisori către episcopii Bisericii şi către autorităţile imperiale din domeniul finanţelor prin care ordona acordarea de subvenţii în bani clerului Bisericii creştine. Acesta a fost scutit şi de obligaţiile personale (munera), privilegiu de care beneficiau doar colegiile oficiale ale preoţilor păgâni. Dar aceste privilegii au făcut ca mulţi membri ai Sfatului municipal (curia, ordo decurionum) să intre în cler şi să mărească în chip exagerat numărul preoţilor. De aceea, împăratul s-a văzut obligat să limiteze acest drept numai pentru decurionii (membrii Sfatului) care înlocuiau pe preoţii decedaţi. Preoţii au fost eliberaţi de obligativitatea satisfacerii serviciului militar ca şi de obligaţia de a primi funcţii civile, socotindu-se că prin serviciul lor îndeplinesc o slujbă tot atât de importantă ca şi cele civile şi militare. S-au restituit bunurile comunităţilor creştine confiscate în cursul persecuţiilor anterioare, au fost opriţi clericii creştini să se angajeze în slujba necreştinilor. În anul 316 s-a dat episcopilor dreptul de a elibera pe sclavi, fie printr-un act solemn în Biserică, în faţa poporului, fie printr-o hotărâre particulară, fără martori, drept avut până atunci numai de guvernatorii de provincie. A oferit bisericilor dreptul de a acorda azil, aşa cum aveau şi unele temple păgâne. Printr-o lege din anul 318 s-a dat dreptul episcopilor să judece şi în cauze civile, obligând pe judecătorii civili să respecte hotărârile luate de episcopi (orice acţiune judecătorească începută într-un tribunal civil putea fi oricând transferată într-un tribunal religios). O dispoziţie din anul 319 a interzis sacrificiile păgâne şi practicarea vrăjitoriei şi a ghicitului în case particulare În anul 321 s-a acordat Bisericii dreptul de a primi donaţii, iar creştinilor dreptul de a lăsa prin testament averile lor Bisericii, şi tot în anul 321, duminica, reprezentând până atunci pentru păgâni ziua soarelui (dies Solis), a devenit ziua Soarelui Dreptăţii (Sol justitiae), adică a lui Iisus Hristos, fiind declarată zi de odihnă pentru toţi cetăţenii Imperiului roman, indiferent de convingerea religioasă. S-a luat, de asemenea, hotărârea ca ziua de Paşti să fie sărbătorită de toţi creştinii în aceeaşi zi, după formula adoptată ulterior la Sinodul I ecumenic de la Niceea (325). Biserica a primit din partea statului donaţii foarte mari, fie proprietăţi, fie bunuri materiale (bani, grâu). Sub influenţa Bisericii au fost îndulcite multe pedepse date criminalilor. 8

Lui Constantin i se atribuie construirea a numeroase biserici: la Roma: biserica Sfântul Petru şi cea din Lateran; la Constantinopol: Sfinţii Apostoli, Sfânta Irina şi, probabil, Sfânta Sofia în forma anterioară celei zidite de Iustinian în secolul al VI-lea; la Ierusalim: biserica Sfântului Mormânt (apoi a Învierii); la Bethleem: biserica Naşterii; pe Muntele Măslinilor: biserica Înălţării; ca şi la Cirta (Numidia), Nicomedia şi Antiohia. Constantin a favorizat pe creştini să intre în administraţie chiar şi în posturile cele mai înalte, unde se cerea să fii de origine nobilă. De pildă, Ablabius, care a îndeplinit funcţia de praefectus praetorio, a fost un creştin de origine modestă, fiu al unui funcţionar din Creta. O cercetare recentă a arătat că în timpul său au fost 16 înalţi demnitari păgâni şi 10 creştini. O lege din anul 323 prevedea pedepse grave pentru cei care i-ar fi obligat pe creştini să participe la sărbători păgâne. Totuşi, Constantin s-a arătat tolerant faţă de păgâni. Mai târziu, în anul 324 a promulgat o lege împotriva prezicerilor, lucru care i-a încurajat pe creştinii zeloşi să oprească orice sacrificiu. Un alt edict promulgat de împărat obliga pe păgâni să treacă la creştinism, dar îi autoriza în acelaşi timp să-şi venereze vechile divinităţi, interzicând creştinilor să-i maltrateze. În cadrul acţiunilor sale de limitare a păgânismului, Constantin a dat ordin să fie distruse trei temple celebre, unele cunoscute prin prostituţia sacră. În anul 331, Constantin a confiscat pământurile şi tezaurele templelor, despuind chiar statuile divinităţilor de placajul lor de aur. În sfârşit, cu puţin timp înainte de moarte, a interzis sacrificiile păgâne. Vă mulţumim că ne-aţi ascultat, ne vom auzi săptămâna viitoare continuând această temă din istoria Bisericii, dar până atunci vă spune Doamne ajută şi Bunul Dumnezeu să vă binecuvinteze, gazda d-voastră, Pr. Stelian-Alin Dumitru.

9