Importanta Lui Constantin Cel Mare [PDF]

Zitiervorschau

Planul lucrării

Introducere

I.

Convertirea lui Constantin cel Mare

II.

Rolul Sfântului Constantin în definitivarea sărbătorilor religioase

III. Întemeierea Constantinopolului

Concluzii

Bibliografie

Introducere 1

Constantin cel Mare a fost şi este cel mai discutat împărat pe care l-a avut omenirea. Şi aceasta datorită faptului că a jucat un rol deosebit în istoria omenirii, fiind un mare om de stat. De la el, împăraţii devin monarhi cu adevărat. Până la el istoria ne arată că cei deveniţi aşa -zişi împăraţi erau de fapt dictatori militari. Cel puţin „aşa s-a întâmplat cu cei care au condus imperiul roman: întâi ei au fost ori generali, ori senatori şi pe urmă au devenit împăraţi”1. Însă Constantin cel Mare după ce a fost chemat de tatăl său, Constantin Chlor, la domnie, n-a făcut altceva decât să-şi câştige rolul de cel mai de seamă om al timpului. A dat dovadă de tărie de caracter şi când a fost nevoie, de cruzime, a mers până la a pedepsi şi pe cei apropiaţi ai săi dacă au greşit. De aceea „împăraţii sau regii lumii nu se mai socoteau urmaşii lui Cezar Augustus sau ai altuia, ci urmaşii lui. Aceasta datorită faptului că toţi conducătorii de până la el împărţeau puterea cu Senatul, iar ei erau ca nişte principi şi când nu îndeplineau ordinele Senatului, în special în lupte, automat îşi pierdeau postul de dictator”2. Împăratul Constantin cel Mare s-a născut în anul 274 în localitatea Naissus[Nis], ca fiu al conducătorului militar roman Constantin Chlor şi al Elenei, o sclavă frumoasă, eliberată, creştină de răsărit, în acest caz fiind fiu nelegitim. A mai avut 3 fraţi vitregi şi o soră, Constantina. Ca orice copil a primit educaţie de la mama sa, continuându-o la curtea lui Diocleţian, în Răsărit. Ca şi tatăl său, a îmbrăţişat cariera militară. Deşi a mai avut fraţi vitregi, totuşi tatăl său, când s-a îmbolnăvit, în anul 306, l-a chemat pe el să-i ia locul: nu după mult timp Constantin Chlor moare în Britania iar soldaţii îl proclama August. Iată dovada concludentă că şi „tatăl lui, care se recăsătorise cu sora lui Maximian Hercules, l-a lăsat pe el urmaş ştiindu-l deosebit şi nimeni altul 1 2

Ludwing Hertling, Istoria Bisericii, trad. de Pr. Prof. Emil Dima, Ed. Ars Longa, Iaşi, 1998, p .89. Earle E. Carns, Crestnismul de-a lungul secolelor, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1989, p. 117.

2

n-ar fi fost de talia lui. Constantin Chlor, în timpul când era Cezar şi persecuţiile în Orient erau dure, nu a aplicat aceleaşi legi lăsând pe creştini mai mult liberi şi ca să nu intre în conflict cu ceilalţi conducători, a dărâmat câteva biserici”3. Iata că din familie, Constantin cel Mare a rămas cu respect faţă de creştini, deşi era păgân, practicând cultul soarelui; a observat că toate persecuţiile dure contra creştinilor n-au avut efectul scontat, cei care i-au persecutat au sfârşit tragic. A înţeles faptul că nimeni nu poate desfiinţa creştinismul prin forţă; din contră, Biserica trebuie luată aliat şi aşa va putea domina şi conduce lumea. Întotdeauana a gândit ce trebuie să facă, a ajuns acolo unde trebuia să fie bine ca şi cei pe care i-a condus să se bucure de aceleaşi avantaje 4. Constantin cel Mare, aşa cum spune şi troparul, este întocmi ca Apostolii şi indirect a continuat răspândirea creştinismului favorizând misiunea, a invitat toţi episcopii la Sinodul I Ecumenic ca să ajute la apărarea imperiului împreună cu el, ca în felul acesta Biserica să se poată dezvolta. A convocat dar şi a întreţinut pe toţi episcopii participanţi la primul Sinod Ecumenic. A fost vas ales al lui Hristos deoarece Dumnezeu i-a dat ceea ce este mai important, înţelepciunea. Şi aceasta se poate constata prin faptul că şi-a dat seama de inoportunitatea persecuţiilor împotriva creştinilor. Întotdeauna a calculat mai întâi şi pe urmă a luat atitudine. Când a fost chemat de tatăl său din Galia şi izbucnind confictul între el şi Maxenţiu pentru putere, a fost conştient că adversarul său are o oaste mai numeroasă decât el şi totuşi n-a dat înapoi gândind ce trebuie să facă. De data aceasta însă a primit pe cer un semn deosebit-Sfânta Cruce, arma împotriva duşmanilor nebiruită biruinţă. Nici unui alt împărat nu i s-a arătat pe cer acest semn deosebit în care să-i mai şi spună în acest semn vei învinge. Eusebiu de Cezareea istoriseşte că împăratul Constantin cel Mare a jurat, că i s-a arătat semnul Sfintei Cruci pe cer. În schimb Lactanţiu ne spune că 3 4

Pr. Prof. I. Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1975, p. 92. Earle E. Cairns, Op. Cit. p. 118.

3

„împăratul ar fi visat semnul Sfintei Cruci pe cer şi pe urmă l-ar fi pus pe steaguri, pe hainele soldaţilor şi chiar pe cai. Este foarte importantă această istorisire a celor doi istorici, dar lăsându-o la o parte, trebuie să avem în vedere faptul că Dumnezeu i-a deschis mintea să vadă şi să înţeleagă semnul Sfintei Cruci pe cer”5. Iată dovada că a fost vas ales şi numai lui ca împărat pentru prima dată i s-a descoperit că Sfânta Cruce este de nebiruit. Pentru aceasta a asigurat mamei sale, mai târziu, tot ce este necesar ca să găsească Crucea Mântuitorului, fiind fascinat de Acesta, de mesajul lui. Tocmai acest mesaj transmis Apostolilor de Hristos care aducea pentru om mântuirea prin normele morale, la făcut să înţeleagă şi mai bine creştinismul şi să-l î mbrăţişeze. A fost profund mişcat, de această nouă învăţătură şi de caracterul creştinilor în faţa persecuţiilor care niciodată nu au dat înapoi. Putem spune fără tăgadă că şi această gândire arată înţelepciunea dată lui de Dumnezeu. Nu împăratul a făcut mare creştinismul din contră creştinismul s-a făcut înţeles de împărat prin darul dat de divinitate. Punând semnul Sfintei Cruci peste tot, în timpul războiului cu Maxenţiu, n-a făcut decât să creeze o stare de şoc pentru armata adversă. Mulţi ostaşi creştini din tabăra adversă au fugit în cealaltă tabără, iar pe ceilalţi i-a cuprins panica.

I. 5

Convertirea lui Constantin cel Mare

Pr. Prof. George Remete, Contribuţii la studiul bisericeşti universale, vol. I, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001, p. 83.

4

Flavius Valerius Constantinus Magnus ( 306 – 337 ), Constantin cel Mare așa cum este el cunoscut de toți creștinii a fost fiul lui Constantius Chlorus și al Flaviei Iulia Helena. Despre tatăl lui Constantin avem informații care spun că aparent el se închina idolilor, după cum era obiceiul roman, dar acest lucru îl făcea doar formal, și se alătura celorlalți închinători la idoli doar când era forțat pentru a nu da de bănuit. De fapt el nădăjduia către Dumnezeu cel Preaînalt și în spiritul creștin îl educă și pe Constantin. Pe cât posibil încerca să apere Biserica lui Hristos de prigoanele Împăraților romani, astfel că cei din Apus creștini stăteau sub protecția lui. Se spune că la curtea lui mulți dintre dregători erau creștini și îi slujeau îndeaproape. Prin facerea lui de bine şi omenia lui, partea ce o conducea a slǎbit mult economic pentru cǎ nu strângea bani in vistierie, împǎratul care se afla pe treapta cea mai înaltǎ a trimis solie la el sǎ vadǎ ce se petrece şi sǎ-l certe pentru sǎrǎcie. Constanţiu i-a invitat pe solii împǎratului sǎ mai zǎboveascǎ puţinǎ vreme acolo, dupǎ care le-a cerut celor mai bogaţi oameni din pǎmânturile lui sǎ-şi dovedeascǎ devotamentul de bunǎ voie faţǎ de împǎratul lor, ajuntându-l cu bani. Ei i-au dǎruit împǎratului cele mai de preţ lucruri pe care le aveau. Apoi Constanţiu i-a chemat pe soli sǎ vadǎ cu ochii lor averea pe care o are şi sǎ ducǎ mǎrturie despre cele vǎzute. Solii s-au minunat nespus de cele vǎzute, dar dupǎ plecarea lor împǎratul i-a chemat pe bogǎtaşi şi le-a dat toate înapoi, fǎrǎ a uita sǎ le mulţumeascǎ şi sǎ-i laude pentru ascultarea și zelul dovedit6. Când a căzut pe patul de moarte Constanțiu se afla în Britania, iar împărăția a lăsat-o în grija fiului său Constantin pe care îl iubea cel mai mult dintre fiii săi.7 „Aşa l-a rânduit Dumnezeu, Rânduitorul întregii zidiri, pe Constantin - odrasla unui tatǎ atât de minunat- întâi stǎtǎtor şi cârmuitor al întregii lumi,astfel ca nici un 6

Eusebiu de Cezareea, Scrieri, partea a II-a, Viaţa lui Constantin cel Mare, trad. de Radu Alexandrescu col. PSB 14, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, p 71. 7 ***Acatistul Sfinților Împărați Constantin și Elena, p. 16.

5

om sǎ nu se poatǎ mândri cǎ lui i-ar datora el dobândirea acestei întâietǎţi; lucru care-l deosebeşte de cazul celorlalţi împǎraţi, care n-au ajuns la o asemenea demnitate decât urmare unei alegeri fǎcute de alţii”.8 Împăratul Constantin a rămas în istorie ca una dintre personalitățile cele mai importante mai ales pentru creștinism. Creștinismul se poate dezvolta și lua amploare acum având libertate deplină prin edictul din 313 pe care acesta îl va da. Creștinismul reușește să facă un pas uriaș odată cu venirea împăratului Constantin. „Prin convertirea sa, se pune capăt unei epoci de martiriuri și persecuții, iar Biserica Sfântă a catacombelor devine Biserica Imperiului”.9 El devine august în locul tatălui său. Acesta până la moartea lui Maxanțiu și-l ia ca patron spiritual pe Hercule. În anul 311 Constantin se aliază cu Liciniu, adică cel care fusese ales august în Orient pentru că Galeriu murise. Constantin intră în conflict cu Maxențiu în anul 312, pentru că acesta din urmă era tiran. Între cei doi va avea loc o confruntare armată însă inegală din punct de vedere numeric pentru că Maxențiu avea aproximativ 170 000 de soldați în timp de Constantin doar 30 000-40 000. Constantin era conștient de faptul că nu prea avea șanse să-l învingă pe Maxențiu, însă avea nădejde că Dumnezeu îl va ajuta. Dar de unde vine această speranță în Dumnezeu? Inițial nu știa cui să se roage, cui să ceară ajutorul, nu știa care Dumnezeu este cel adevărat. Dar stâd bine să se gândească la aceia care au condus de-a lungul timpului imperiul și văzând că toți au fost idolatri și s-au încrezut în zei care bineînțeles că nu i-au ajutat, numai singur tatăl său s-a încrezut în Dumnezeu, și-a dat seama că singura scăpare este Dumnezeul creștinilor. „Astfel cu osârdie rugându-se, i s-a arătat întru amiazăzi chipul Crucii Domnului, închipuit cu stele strălucitoare, mai mult decât soarele, iar deasupra acestui chip era următoarea scrisoare: CU ACEASTA VEI BIRUI. Aceasta o vedeau 8 9

Eusebiu de Cezareea, Op. Cit., p. 74. Timothy Ware, Istoria Bisericii Ortodoxe, trad. de Alexandra Petrea, Ed. Aldo Press, București, 1999, p. 23.

6

toți ostașii, peste care era comandant Artemie – care s-a muncit de Iulian pentru Hristos - și se minunau. Iar cei mai mulți dintre dânșii au început a se teme, deoarece, la neamuri, chipul Crucii era semn de nenorocire și de moarte, fiindcă tâlharii și făcătorii de rele se pedepseau cu răstignirea pe cruce. Deci, ostașii se temeau toți ca nu cumva războiul lor să fie fără izbândă, iar împăratul Constantin era întru nepricepere mare. Noaptea, pe când el dormea, i s-a arătat singur Domnul nostru Iisus Hristos și iarăși i-a arătat semnul cinstitei Cruci, cel ce se arătase, și i-a zis: ” Să faci asemănarea acestui semn și să poruncești ca să-l poarte înaintea cetelor și vei birui nu numai pe Maxenție, ci și pe toți vrăjmașii tăi”10. Textul lui Eusebiu de Cezareea cu privire la momentul convertirii lui Constantin la creștinism este unul deosebit de prețios, întrucât are la bază însăși mărturiile lui Constantin, mărturii pe care istoricul contemporan le transmite cu fidelitate și credincioșie. În ciuda faptului că mulți îl acuză pe Eusebiu de Cezareea de părtinire și tendențiozitate, putem demonstra că lucrurile nu stau așa în cazul acesta, deoarece Eusebiu este în concordanță cu Lactanțiu care relatează întâmplările într-un mod destul de asemănător. Privind cele două relatări vom observa că nu există contradicții între cei doi scriitori bisericești, ambii au în vedere un vis respectiv o vedenie, acest lucru fiind ușor explicabil datorită în primul rând a timpului ce a trecut de la producerea evenimentului, apoi originea informației, adică Eusebiu preluând informația direct, în timp ce Lactanțiu nu, iar o ultimă explicație ar fi rațiunile literare prin care s-au compus operele despre care vorbim ( în cazul lui Lactanțiu este vorba de cea apologetică, în timp ce în cazul lui Eusebiu este vorba despre cea panegirică ). De menționat este faptul că în cazul lui Eusebiu nu trebuie deloc să fie exagerat caracterul acesta panegiric, deoarece se știe foarte bine că pentru creștini minciuna

10

***Acatistul Sfinților... , pp. 18-19.

7

consitituie unul dintre cele mai mari păcate.11 Cu privire la Eusebiu trebuie să ținem cont că este vorba despre cel mai renumit istoric care s-a remarcat prin obiectivitate, spirit critic și seriozitate , dar și ca teolog raționalist, așa încât nu ne permitem „să-l considerăm un adulator aportunist și nici să ni-l închipuim în ipostaza de falsificator al istoriei”12. Reluând vedenia pe care Eusebiu o istorisește, trebuie să spunem că s-a făcut o paralelă foarte interesantă cu textul din Evanghelia lui Matei 24, 30 „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile pământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă”. Acest moment miraculos al arătării pe cer al semnului Sfintei Cruci nu este un eveniment care marchează epoca constantiniană, istoria bisericească consemnând și alte evenimente de acest gen asupra cărora nu planează suspiciunea că ar fi legende sau articifii literare13. Lucrul acesta nu minimizează sub nici o formă această vedenie a lui Constantin, ci arată faptul că teofania își are locul ei bine stabilit în tradiția teofanică a Bisericii. „Amintim doar două astfel de staurofanii care au avut loc la Ierusalim în aceeași perioadă istorică, în 351 și 362. În 351, precum ne informează Sfântul Chiril al Ierusalimului, s-a arătat pe cer o cruce imensă de la Muntele Măslinilor până la Golgota. În 362, la ordinul lui Iulian Apostatul, s-a început reconstrucția templului evreiesc din Ierusalim. Lucrul a fost întrerup de numeroase fenomene miraculoase și inexolicabile. Autorii creștini ne istorisesc că în noaptea următoare pe cer a putut fi văzut de către toți strălucind semnul Crucii. Creștinii, înspăimântați, au crezut că sosise Parusia și Învierea”14. Policarp Pîrvuloiu, Convertirea lui Constantin cel Mare. Pons Milvius 312. Pronie și istorie, în volumul „Cruce și Misiune, Sfinții Împărați Constantin și Elena promotori ai libertății religioase și apărători ai Bisericii”, vol. I, Ed. Basilica, București, 2013, pp. 49-50. 12 Ibidem, p. 50. 13 Ibidem, p. 51. 14 Ibidem, p. 51. 11

8

Constantin cel Mare nu a participat la persecuții ale creștinilor după cum relatează Eusebiu de Cezareea, ci din contră se opunea acestora, lucru care înseamnă că Împăratul Constantin nu a mers pe un drum al Damascului așa cum a făcut-o Sfântul Pavel. Trebuie să fim atenți și în momentul în care folosim termenul de convertire referindu-ne la Constantin, deoarece nu se poate vorbi despre o convertire propriu-zisă, cimai repede am putea vorbi despre o ucenicie, ori o deprindere progresivă a sensibilității față de monoteism, adică implicit față de Dumnezeul creștinilor. Convertirea lui Constantin este atât de lungă încât poate fi comparată cu o întreagă viața de om, și se încununează cu botezul care îl primește pe patul de moarte. Andre Piganiol este convins de faptul că Împăratul Constantin nu s-a convertit la creștinism , iar relatarea care are ca obiect vederea semnului crucii pe cer în anul 312 este o simplă reinterpretare a viziunilor anterioare ce sunt inspirate de zeul Apollo15. Asupra parcursului lui Constantin între anii 306 și 314 se oprește Klaus Martin Girardet care stabilește mai exact o traictorie în trepte. Acesta arată cî Împăratul Constantin pleacă de la politeism, apoi trece prin henoteism păgân, pentru ca să sfârșească în a ajunge la monoteismul creștin. Ipoteza pe care acesta o lansează spune că Împăratul ar fi hotărât întradevăr să treacă la creștinism după ce a întrepins vizita la sanctuarul apolonian din Apollogranus, loc unde și-ar fi ales semnul care mai târziu va fi interpretat ca o hristogramă. Această trecere la creștinism nu ar fi fost recunoscută decât la aproximativ doi ani de la victoria revendicată la Pons Milvius. În ciuda faptului că această ipoteză ar fi fost una incitantă, nu are o bază stabilă și nu este susținută, deoarece împăratul înainte de anul 310 nu era cu siguranță politeist, ci mai degrabă henoteist solar, ceea ce înseamnă că este probabil să fi simpatizat creștinismul și învățăturile lui. Așadar nu există numai o părere în ceea ce 15

A. Piganiol, L`Empereur Constantin, Ed. Rieder, Paris, 1932, apud. Bertrand Lancon, Tiphaine Moreau, Constantin. Un împărat creștin, trad. din limba franceză de Daniela Cârstea și Damian Anfile, Ed. Basilica, București, 2013, p. 56.

9

privește credința lui Constantin , ci părerile sunt împărțite, constituind „un mănunchi de factori convergenți”16. Probabil că plasarea convertirii lui Constantin în anul 312, ea coincizând cu momentul în care are loc confruntarea de la Pons Milvius este doar o comoditate a istoricilor, dar și a istoriei și cronologiei. Constantin cel Mare prin încreștinarea sa, a avut un rol deosebit de important în încreștinarea Imperiului Roman. Statul roman suportase o criză prelungită datorită predecesorilor lui Constantin, iar rănile nu se vindecaseră încă, chiar dacă Dioclețian începuse o serie de reforme. Constantin și-a dat seama că este nevoie de o schimbare majoră în interiorul statului care era amenințat de popoarele barbare, dar cel mai îngrijorător era faptul că ducea lipsa unei proprii unități. Din partea creștinilor soluția cea mai bună ar fi fost convertirea tuturor păgânilor din Imperiul Roman la creștinism, lucru care va duce la încetarea persecuțiilor, la producerea unei stabilități și unități în cadrul imperiului. Aplogeții și scriitorii primelor secole au încercat să ajute la atragerea la creștinism a cât mai multora prin prezentarea în operele lor a frumuseții creștinismului, doctrimei și moralei specifice17. Din punctul de vedere creștin, un păgân care se convertea la creștinism devenea un om nou în Hristos după cum însuși Sfântul Apostol Pavel spune: „Să vă dezbrăcați de omul cel vechi al fostului vostru fel de viață, care se strică prin poftele înșelăciunii, să vă înnoiți în Duhul minții voastre și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu în dreptatea și sfințenia adevărului” ( Efeseni 4, 22-24 ). Așadar păgânii care se converteau la creștinism primeau botezul în vederea unei înnoiri din punct de vedere spiritual și a refacerii comuniunii cu Dumnezeu, pe scurt se nășteau din nou. Scriitorii creștini au subliniat permanent stringenta nevoie a unei 16

Bertrand Lancon, Tiphaine Moreau, op. cit., p. 57. Pr. Lect. Dr. Marius Țepelea, Rolul lui Constantin cel Mare în încreștinarea Imperiului Roman, în revista „Orizonturi Teologice”, anul V, nr. 2, Oradea, 2004, p. 46. 17

10

înnoiri spirituale din partea întregului Imperiu Roman și implicit a locuitoriulor săi prin aderarea la creștinism. Tot scritorii au mai scos în evidență că slujirea la zei și aducerea de jertfe sângeroase nu va aduce niciodată prosperitate imperiului, lucrul acesta va putea fi realizat doar prin slujirea Dumnezeului celui adevărat. Vom observa că ideea de înnoire a împeriului prin încreștinare se va răspândi în cadrul operelor tuturor scriitorilor creștini contemporani, iar mai apoi va fi înrădăcinată în conștiința oamenilor „Reformarea moravurilor lumii păgâne, schimbarea legilor inumane, înnoirea guvernării statului roman s-au realizat prin intermediul creștinismului. Împăratul Constantin cel Mare a fost omul providențial care a reușit să demareze acest uriaș proces de încreștinare a instituțiilor politice, religioase și sociale ale Imperiului Roman”18. Domnia lui Constantin cel Mare a fost una destul de îndelungată – aproape 32 de ani. În ultima parte a vieții lui putem spune că s-a îngrijit de viața ce avea să vină și de sufletul său, astfel a scris cuvântări pe care le rostea în Biserici. Mai mult decât atât a ridicat o Biserică în cinstea Sfinților Apostoli pentru ca ei să mijlocească la Dumnezeu pentru el. A cerut sǎ fie îngropat între Apostoli, deoarece ştia cǎ dupǎ ce el îşi va sfarşi viaţa pe pǎmant, oamenii se vor ruga lui Dumnezeu pentru milostivirea sufletului celui ce le-a dat libertatea. Imediat după serbarea Paștelui, Constantin a început să se simtă slăbit și că sfârșitul îi este aproape. Acum a decis el că este cazul ca să moară botezat creștin, deci mergând la Nicomidia a ales să fie spovedit și botezat în Biserica închinată mucenicilor. În sufletul său considera că acesta este singurul mod prin care poate fi curățit de toate păcatele pe care le-a săvârșit.

18

Ibidem, p. 47.

11

II.

Rolul Sfântului Constantin în definitivarea sărbătorilor religioase

Începând cu primul veac creștin, Duminica a devenit zi de sărbătoare a creștinilor, ea fiind și cea mai veche dintre sărbători. În Sfânta Scriptură nu găsim efectiv indicaţii prin care să ni se sugereze că ar trebui să cinstim Duminica, însă acest lucru a venit de la sine imediat ce s-au petrecut Învierea și Înălțarea Domnului la cer. Acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că Iisus Hristos a înviat Duminica, tot în această zi s-a arătat pentru prima oară Sfinților Apostoli când numai Toma. A doua oară când s-a arătat ucenicilor de data aceasta aflându-se și Toma s-a petrecut tot Duminica. Prin aceste repetate arătări „el a vrut probabil să sugereze oarecum ucenicilor Săi ideea unei comemorări săptămânale a Învierii, în timpul căreia 12

Biserica Sa ar putea să-L regăsească pe El Însuși, prin frângerea pâinii, după Înălțarea Sa cu trupul la ceruri”19. Astfel, Duminica a luat locul Sabatului iudaic, împământenindu-se ca zi de cult, adică de adunare liturgică pentru frângerea pâinii, iar apoi ca zi de odihnă. „Textele legislative edictate de primii împărați creștini ai imperiului roman – a căror autenticitate nu este pusă la îndoială de nimeni, ne relevă eforturile perseverente ale basileilor romani încreștinați de a impregna societatea, până atunci păgână, de principiile religiei creștine”20. În ceea ce privește sărbătoarea duminicii, anul 321 a avut o importanță crucială, am putea spune, deoarece pe 3 martie Constantin cel Mare a impus respectarea Duminicii ca zi de sărbătoare și de repaos pentru întreg Imperiul Roman, neexcluzându-i nici măcar pe cei ce își desfășurau activitatea în tribunalele romane. Singurii cetățeni care erau scutiți de respectarea acestei legi erau agricultorii care erau forțați de sezon să îndeplinească anumite munci ce nu sufereau amânare. Tot în acest an extrem de important pentru creștinism s-a aprobat și eliberarea sclavilor în această zi măreață de Duminică, iar actele pentru eliberarea lor să fie redactate direct de către Biserică. „Legislația civilă a secolului al IV-lea rămâne deci o mărturie irecuzabilă a obligativității oricărui cetățean roman de a respecta și cinsti ziua Domnului”21. Înălțarea Sfintei Cruci este cea mai veche sărbătoare închinată Sfintei Cruci, aducând aminte de aflarea Crucii pe care a fost Mântuitorul răstignit și înălțarea ei în văzul poporului de către Episcopul Macarie al Ierusalimului, pe 14 septembrie 335.

19

Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica Generală, Ed. Episcopiei Dunărea de Jos, Galați, 2002, p. 122. Pr, Asist. Nicolae Dură, Dispoziții și norme canonice privind cinstirea Duminicii, în „Ortodoxia”, anul 1981, nr. 2, p. 214. 21 Ibidem, p. 215. 20

13

Un rol important în celebrarea acestei sărbători îl are și Constantin cel Mare care a zidit bazilica de pe mormântul Domnului Hristos și în care Macarie a înălțat Sfânta Cruce. „La început aceasta avea caracter local. Serbarea ei era limitată la Ierusalim, unde precum am văzut, se păstra lemnul Crucii Răstignirii, de la descoperirea lui până în anul 634, când a fost adus la Constantinopol. Procesiunea solemnă, prin care se cinstea odinioară Sfânta Cruce în Cetatea Sfântă, s-a păstrat, de altfel, acolo până astăzi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie”22. Observăm, astfel că, bazele acestei sărbători s-au pus în timpul lui Constantin cel Mare, sărbătoarea extinzându-se în tot Constantinopolul un secol mai târziu. Aceasta a ajuns să fie generalizată în secolul al VI-lea.

III. Întemeierea Constantinopolului Trebuie să amintim că nu numai în ceea ce priveşte organizarea armatei şi a victoriilor împotriva duşmanilor s-a arătat înţelepciunea dată de Dumnezeu lui Constantin cel Mare, ci şi în ceea ce priveşte felul cum a înţeles să aleagă un alt oraş, pentru o nouă capitală imperială. Este singurul care a înţeles necesitatea de a schimba centrul de la Roma în Orient, într-o localitate fără mare importanţă pentru înaintaşii săi, conducătorii imperiului. O localitate pe malul Bosforului, întemeiată de megarieni în secolul IV, î. Hr., de doi prieteni Bizas şi Antes care i-au dat numele de Bizant nume ce va rămâne peste veacuri, din el derivând Binzantinologia în secolul XVII. Acest 22

Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Op.Cit., p. 175.

14

oraş întemeiat de greci se afla într-un loc deosebit la întretăierea drumurilor dintre Orient şi Occident la întretăierea culturilor şi civilizaţiilor. „Dovada cea mai concludentă este faptul că din aceste culturi s-a născut cultura grecă neegalată până azi, peste tot punându-si amprenta. Tot aşa şi Bizantul a fost ca o albină, a adunat din toate părţile din teritoriile stăpânite ceea ce este mai de seamă, formând o cultură nouă numită bizantină”23. Iată importanţa acestui oraş deosebit, evident că a devenit deosebit după ce Constantin cel Mare i-a dat adevărata valoare. Când ne gândim că au fost împăraţi înaintea lui care au dorit şi chiar au fost în Bizanţ dar nu a prezentat pentru ei impotanţa deosebită.

Astfel

Septimiu

Sever (193-211), Caracala

(211-217) 1-au văzut, 1-au dorit dar au renunţat. Diocleţian (234-305) la împărţirea imperiului şi-a stabilit capitala la Nicomidia, ne luând în cosideraţie localitatea de pe malul Bosforului. Cel care a văzut în ea ceva deosebit a fost Constantin cel Mare şi aceasta datorată înţelepciunii date de Dumnezeu. Împăratul creştin, în 324 după ce îl învige pe Licinius, intră în cetate. O dată intrat, au şi început să se facă simţite ordinele de începerea construcţiei noii capitale. Timp de 6 ani au lucrat la această capitală peste 40000 de prizonieri goţi, transformând vechea cetate într-o capitală nemaîntâlnită până atunci. Au fost luate din vechile temple păgâne coloane refăcându-le, dându-le altă întrebuinţare pentru a scoate în evidenţă viitoarea capitală imperială. În anul 330 împăratul a inaugurat noul oraş numit de acum încolo Constantinopol. Un istoric francez F. Lot a spus că „întemeierea noii capitale este o enigmă, punând accent mai ales pe sentimentul sincer religios al lui Constantin cel Mare 24 ”. Iată enigma istoricului francez-înţelepciunea. Interesant faptul că împăratul nu s-a botezat 23

Kostas V. Karastathis, Marele Constantin, învinuiri şi adevăr – studiu istoric, trad. de Pr. Ion Andrei Gh. Ţârlescu, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2013, p. 290. 24 ***, Constantinopol – capital bizantină, pe http://www.crestinortodox.ro/religie/constantinopol-capitalabizantina-97699.html, accesat la data de 09.01.2015.

15

imediat după aceasta, dar a arătat prin tot ceea ce a făcut că este un creştin adevărat socotindu-se un catehumen toată viaţa. Noua capitală va purta şi numele de oraşul soarelui aşa de frumos a fost încât toate popoarele atât cele din Occident şi Orient l-au dorit încercând de mai multe ori să-l ocupe. Oraşul lui Constantin cel Mare, a dăinuit împreună cu imperiul peste 1000 de ani, nici un alt imperiu nu a rezistat atât de mult. Foarte interesant că au mai fost imperii care au căzut, capitale jefuite dar au rămas, în schimb Constantinopolul odată căzut, a căzut şi imperiul, iar oraşul n-a mai fost capitala noilor stăpânitori, nu s-a făcut nici un efort ca să rămână în frumuseţea şi splendoarea lui. Era singurul mare oraş creştin la confluenţa dintre cele două continente. Locuitorii Constantinopolului îl numea simplu polis(oraş), aşa de mult îl iubeau25. Pentru a fi protejat, împăratul a construit un zid de apărare care în secolul V va fi continuat de Teodosie II (408-450). În acest oraş existau pieţe, hipodrom, băi pubice, dar mai presus de toate multe biserici, un oraş creştin prin excelenţă. După unii istorici Constantin a înfiintat o Universitate aici, prima din lumea. Mai târziu în acest oraş vor învăţa foarte mulţi tineri şi din Occident, pentru că în anul 425 Teodosie II reface şcoala lui Constantin cel Mare, dându-i într-adevăr numele de Universitate. Alt lucru deosebit trebuie amintit faptul că odată devenit capitală imperială vor urma la domnie 11 împăraţi cu numele de Constantin, ultimul având surpriza neplăcuta de a lupta să-1 apere, dar a căzut sub turci-1453. 11 împăraţi s-au perindat pe tronul imperial, o cifră deosebită. Să ne gândim la faptul că 11 apostoli au rămas alături de Hristos şi nu 12. De-a lungul veacurilor capitala şi imperiul foarte ameninţate. Dar de câte ori s-au crezut învinse se ridica un împărat deosebit şi salva situaţia. Trebuie amintit faptul că „imperiul sub Constantin cel Mare nu avea o frontieră clară aşa de mare a fost. De acum în colo Constantin cel Mare va purta purpura, sceptrut şi pe cap o diademă strălucind 25

Pr. dr. Emanoil Băbuş, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 57.

16

de perle şi pietre preţioase, înlocuind floarea de laur. Ulterior, oraşul şi-a motivat din plin alegerea făcută de Constantin cel Mare, fiind bine plasat din toate punctele de vedere, atât militar cât şi economic. Însuşi împăratul a trasat marginile oraşului, iar la un moment dat supuşii văzând că nu se mai opreşte, atât de mare era, l-au întrebat de ce aşa de mult, răspunsul împăratului fiind că un înger îl îndeamna să meargă, stabilind de fapt mărimea capitalei”26.

Concluzii Deşi a mutat capitala în Răsărit Constantin cel Mare nu a lăsat Apusul în voia soartei, din contră, şi Apusul a cunoscut efectul, astfel a dăruit teritoriul Lateranului şi a construit o basilică în cinstea Mântuitorului, un baptisteriu şi o reşedinţă episcopală la Roma, iar în Vatican a ridicat Biserica Sfântul Petru. Pe calea ce duce la Ostia a ridicat Biserica Sfântul Pavel şi a mai costruit o Biserică pe mormântul Sf. Laurenţiu, mort martir în timpul lui Valerian(253-260), deoarece era foarte venerat de comunitatea creştină romană. A cedat palatul imperial pentru reşedinţa episcopului Romei şi aceasta chiar în 313. Din 326 împăratul nu a mai fost la Roma. În acest an când a sosit la Roma şi Senatul a dorit să sacrifice jertfe 26

A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, trad. de Ionuţ-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, SebastianLaurenţiu Nazâru, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 216.

17

păgâne pentru 20 de ani de domnie, a dat dovadă de un caracter deosebit faţă de religia creştină pentru că s-a revoltat împotriva caracterului păgân al jertfei. Creştinismul pentru el a devenit ca viaţa, şi cum îşi apăra viaţa aşa îşi apăra şi credinţa, a ţinut cu tot dinadinsul să fie alături de Biserică, dar a şi continuat construcţia de locaşuri de cult. Astfel în Ţara Sfântă s-a îngrijit de ridicarea de biserici: Naşterea Domnului din Beetlem, Biserica Învierii de la Sfântul Mormânt inaugurate în 335, Biserica de la Stejarul Mamvri. Se poate vedea limpede dragostea faţă de Biserică şi aceasta încă de la victoria împotriva lui Maxenţiu, ca expresie a înţelepciunii date de Dumnezeu. Chiar şi noua capitală a imperiului felul cum a trasat-o, conducând procesiunea, iar când i s-a spus că a depăşit toate limitele, împăratul a răspuns că va merge până când călauza nevăzută se va opri, este expresia înţelepciunii. Putem spune că a fost luminat de Sfântul Duh în toată munca sa, atât de împărat cât şi de apărator al creştinismului.

Bibliografie 1.   , Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008. 2. Băbuş, Pr. dr. Emanoil, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003. 3. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica Generală, Ed. Episcopiei Dunărea de Jos, Galați, 2002.

18

4. Carns, Earle E., Crestnismul de-a lungul secolelor, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1989. 5. Dură, Pr. Asist. Nicolae, Dispoziții și norme canonice privind cinstirea Duminicii, în „Ortodoxia”, anul 1981, nr. 2. 6. Eusebiu de Cezareea, Scrieri, partea a II-a, Viaţa lui Constantin cel Mare, trad. de Radu Alexandrescu col. PSB 14, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991. 7. Hertling, Ludwing Istoria Bisericii, trad. de Pr. Prof. Emil Dima, Ed. Ars Longa, Iaşi, 1998. 8. Karastathis, Kostas V., Marele Constantin, învinuiri şi adevăr – studiu istoric, trad. de Pr. Ion Andrei Gh. Ţârlescu, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2013. 9. Piganiol, A., L`Empereur Constantin, Ed. Rieder, Paris, 1932, apud. Bertrand Lancon, Tiphaine Moreau, Constantin. Un împărat creștin, trad. din limba franceză de Daniela Cârstea și Damian Anfile, Ed. Basilica, București, 2013. 10.Pîrvuloiu, Policarp, Convertirea lui Constantin cel Mare. Pons Milvius 312. Pronie și istorie, în volumul „Cruce și Misiune, Sfinții Împărați Constantin și Elena promotori ai libertății religioase și apărători ai Bisericii”, vol. I, Ed. Basilica, București, 2013. 11.Rămureanu, Pr. Prof. I., Istoria Bisericească Universală, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1975. 12.Remete, Pr. Prof. George, Contribuţii la studiul bisericeşti universale, vol. I, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001. 13.Țepelea, Pr. Lect. Dr. Marius, Rolul lui Constantin cel Mare în încreștinarea Imperiului Roman, în revista „Orizonturi Teologice”, anul V, nr. 2, Oradea, 2004. 14.Vasiliev, A.A., Istoria Imperiului Bizantin, trad. de Ionuţ-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurenţiu Nazâru, Ed. Polirom, Iaşi, 2010. 19

15.Ware, Timothy, Istoria Bisericii Ortodoxe, trad. de Alexandra Petrea, Ed. Aldo Press, București, 1999. 16.***Acatistul Sfinților Împărați Constantin și Elena. 17.***,

Constantinopol

–

capital

bizantină,

http://www.crestinortodox.ro/religie/constantinopol-capitala-bizantina97699.html, accesat la data de 09.01.2015.

20

pe