37 1 63KB
Exilul oamenilor de cultură români începe în perioada 1945-1949, o dată cu prigoana regimului comunist, aflat în faza sa stalinistă, împotriva a tot ce reprezenta „trecut burghezo-moșieresc”. Cei mai mulți oameni de cultură care au părăsit România prin exil au aparținut lumii literelor, unde cenzura opera la modul cel mai concret, pe textul literar, nelăsând o altă posibilitate celor ce doreau să își exprime crezurile artistice și sociale clar și la lumina zilei. Cifrele arată că, în perioada 1972 – 1989, au părăsit teritoriul României peste 200 de oameni de litere, un procent de 12% din toți cei existenți pe teritoriul țării și cu mult mai mare decât în orice țară comunistă a acelei vremi. Câteva delimitări de termeni se cer a fi făcute atunci când se vorbește despre exil. În primul rând, nu există o echivalență de sens între emigrare și exil, emigrarea purtând în primul rând o conotație economic-financiară, exilul având în schimb valențe de ordin politic, ideologic și liberă exprimare. Cauzele exilului nu fac referire la nicio componentă material-economică, ci țin de discriminare, urmărire, amenințări, chiar închisoare. La polul opus celor ce au ales exilul/ autoexilul se află reprezentanții disidenței românești, adică oamenii de cultură care au ales să rămână în țară, s-au supus, au protestat în tăcere, au scris literatură de sertar: jurnale,memorii, biografii, creații în proză sau versuri. De multe ori, disidenții români au practicat un exil interior, ce a razbătut în scrierile lor prin scris subversiv, revendicare a dreptului individual, interpretări religioase proprii. Conștiința și spiritul erau în acest caz exilate în trup. Diaspora este un termen care provine din vocabularul istoriei bisericii și definește dispersarea unei etnii în lume. Deși de multe ori se face referire la oamenii de cultură români exilați ca făcând parte din diaspora românească, încadrarea lor în acest cerc terminologic este greșită înainte de finalizarea fenomenului exilului românesc. Diaspora presupune existența unor legături constante și a unor raporturi normale cu țara de origine, ceea ce este cunoscut că nu a putut fi posibil în relație cu România regimului comunist, decât cu rare excepții de relaxare a normelor rigide de închidere față de lumea occidentală, excepții datorate intereselor propagandistice ale regimului ceaușist, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Mircea Eliade. Azilul politic are la origine o idee de îndepărtare temporară de țara de origine, datorată unor probleme de natură politică, urmată de revenirea în țară la ameliorarea sau dispariția problemelor. Mulți dintre exilații culturii române au crezut inițial că absența lor din România va fi întinsă doar pe o perioadă de câțiva ani, neluând în calcul din start condiția de exilat. Teoretic, putem vorbi despre o încheiere a exilului oamenilor de cultură română de abia în 1996, când în România apare alternanța la guvernare. Deși încheiat istoric, efectele exilului românesc ca fenomen nu încetează încă a își produce efectele pentru cultura română contemporană.
Cea mai cunoscută periodizare a exilului românesc, acceptată în general de specialiști, este cea pe care o face Eva Behring în Scriitori români din exil (1945-1989). O perspectivă istorico-literară, unde periodizarea exilului românesc este realizată pe trei mari valuri, astfel: Anii ’40 – ’50, cu plecarea lui Mircea Eliade, C-tin Virgil Gheorghiu, Vintilă Horea, Aron Cotruș, Pamfil Șeicariu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Alexandru Ciorănescu, George Ciorănescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu etc, în general valorile perioadei interbelice; Anii ’60 – ’70, cu plecarea lui Dumitru Țepeneag, Paul Goma, Petru Popescu, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Ioan Petru Culianu, Gabriela Melinescu, Sanda Golopenția etc; Anii ’80, cu plecarea lui Norman Manea, Ion Caraion, Dorin Tudoran, Matei Vișniec, Bujor Nedelcovici, Nicolae Balotă, Mircea Iorgulescu. În ceea ce privește legătura exilului românesc cu viața culturală a României, s-au conturat trei atitudini principale ale exilaților: Continuarea a creației în limba română și orientarea ei către publicul din România, neexistând la nivel ideatic capacitatea exilaților de a se integra în cultura țării de exil și către un nou public. Astfel au procedat Paul Goma, Ion Caraion și Ion Negoițescu. Desprinderea de rădăcinile românești în totalitate, integrarea în mediul cultural de adopție și creația în limba țării respective, astfel fiind cazurile lui Emil Cioran și Petru Popescu. Dubla identitate culturală, atât orientată către România și publicul românesc, căt și către țara de adopție și publicul acesteia, creația acestor scriitori fiind caracterizată de plurilingvism. Astfel au fost Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Dumitru Țepeneag și Vintilă Horea.
Pentru cei care au ales continuarea creației în limba română sau „și” în limba română, a existat un aspect misionar al scrierilor în limba maternă, constând în promovarea valorilor poporului și ale națiunii române, prin asociații culturale, reviste și edituri de carte în limba română. Dincolo de valorile promovate, nu se poate vorbi însă de o tematică comună a creațiilor acestora, ci doar de un atașament total sau continuat față de românitate.