Radu Cinamar - Colectia de 7 Carti [PDF]

Zitiervorschau

RADU CINAMAR Colectie

Cuprins VIITOR CU CAP DE MORT…2 12 ZILE – O INITIERE SECRETA…286 MISTERUL DIN EGIPT…504 PERGAMENTUL SECRET…757 IN INTERIORUL PAMANTULUI…984 GENEZA UITATĂ…1315 CRISTALUL ETERIC…1702

[mb]

Viitor cu cap de mort In culisele puterii

Capitolul l

În vizorul securităţii statului

Nu vreau să prelungesc şi nici să dramatizez relatarea evenimentelor din această carte, îmbrăcând-o în haina poleită a unui stil literar elegant şi, tocmai de aceea, nu doresc recunoaşterea unei ipotetice valori artistice a textului. Intenţia mea este să exprim cât mai simplu şi concis anumite fapte şi evenimente care au o însemnătate covârşitoare pentru această ţară şi pentru acest popor, deoarece există deja numeroase semnale şi dovezi că o „otravă” ascunsă tinde să macine tot mai mult şi mai repede conştiinţa şi sufletul neamului românesc. De altfel, aceeaşi părere este susţinută de numeroase alte persoane cu funcţii înalte în aparatul administrativ, economic, religios şi cultural al ţării. Am putut să mă conving şi să văd personal o parte din ceea ce, în prezent, este considerat cel mai mare secret de stat în România şi, datorită naturii legăturilor şi întrevederilor care au fost realizate cu reprezentanţii de frunte ai principalei puteri statale a lumii, poate chiar cel mai teribil secret de pe planetă. Implicaţiile sunt colosale, însă intuiţia îmi spune că, în mod necesar, cunoaşterea aspectelor care vor fi prezentate în această carte va constitui în timp, prin ea însăşi, un salt calitativ remarcabil pentru existenţa oamenilor, care va anihila în cele din urmă zidul gros al disimulării, tăinuirii şi minciunii întreţinute de

factorii de răspundere şi de interesele oculte ale anumitor organizaţii şi persoane din ţară şi din afara ei. De aceea este posibil ca relatarea mea să aibă uneori un caracter aproape brut, necizelat, să abordeze un stil gazetăresc sau chiar cazon, însă consider această modalitate de exprimare ca fiind cea mai potrivită pentru a face cunoscute cititorilor anumite aspecte inedite, chiar de „culise” în lumea secretă a politicii, a fostei Securităţi a Statului şi a Serviciului Român de Informaţii (SRI) actual. Scopul meu este acela de a dezvălui astfel în mod gradat si cronologic un şir complex de evenimente, fapte, realităţi şi corelaţii care, în opinia mea şi a altor persoane competente, prezintă o mare importanţă pentru viitorul ţării, în fapt, este o biografie (actualizată până în anul 2003) a unui personaj care este real, dar pe care mulţi, poate, îl vor crede desprins dintr-o legendă sau dintr-o carte de aventuri SF. Îmi permit să atenţionez cititorul încă de la început să nu cadă în plasa ieftină a îndoielii şi a neîncrederii, ci mai întâi să judece temeinic faptele şi adevărurile pe care le voi prezenta si abia la sfârşit să tragă concluziile pe care le crede de cuviinţă. Am avut şansa extraordinară să-l cunosc pe eroul relatărilor mele si trebuie să mărturisesc cu sinceritate că nu aş fi luat hotărârea să scriu această carte dacă el însuşi nu m-ar fi impulsionat de multe ori în această direcţie. Lungile discuţii pe care le-am avut cu el în anumite locaţii secrete m-au convins de existenţa anumitor realităţi nebănuite pe care ulterior,

în diferite situaţii, am avut ocazia să le verific eu însumi. Dar ceea ce a determinat în cel mai înalt grad hotărârea de a relata toate acestea a fost descoperirea cutremurătoare care a fost făcută în Munţii Bucegi, cu un an în urmă (în luna august, 2003), la care am avut şi eu acces parţial, datorită unui extraordinar concurs de împrejurări care mi-a fost facilitat de intervenţia eroului cărţii. Probabil că, prin aceasta, el a dorit să spulbere şi ultimele reticenţe pe care le-aş mai fi putut avea. Acum ştiu, am văzut, am atins ceea ce există acolo. Acum pot spune că am o privire de ansamblu, dar corectă asupra istoriei adevărate, încă din genunile timpului, a României şi chiar a întregii planete. Va fi relativ greu să vă redau în mod adecvat uluirea, bulversarea şi chiar panica puţinilor oameni care au avut acces acolo. Ceea ce pot spune acum este că acela a fost doar începutul descoperirii, deoarece eu nu am avut acces la toate elementele, nu mi s-a permis să văd chiar totul acolo, însă cel care a ghidat toate investigaţile şi care, de asemenea, mi-a oferit nesperata şansă de a putea vedea locul în care a fost făcută epocala descoperire, mi-a povestit despre acea parte enigmatică a locului respectiv, la care nu am avut însă acces din raţiuni de securitate extremă. Dar să nu ne grăbim şi să nu anticipăm. Voi descrie totul, la timpul potrivit, exact aşa cum s-a petrecut. Pot să afirm însă fără rezerve că acela a însemnat, fără îndoială, un moment de cotitură majoră atât în concepţiile mele cât si în cariera pe care o urmam. Rog cititorul să aibă răbdare şi să îmi permită mai întâi să

prezint firul călăuzitor care a condus la evenimentul descoperirii extraordinare din Munţii Bucegi. În esenţă, acest fir reprezintă chiar existenţa profund misterioasă şi tulburătoare a eroului cărţii, de care complicatul angrenaj al destinului m-a legat într-un mod cel puţin straniu. Din raţiuni lesne de înţeles, voi folosi un nume de cod în ceea ce-l priveşte. Îl cunosc pe Cezar Brad de aproape cinci ani, timp în care m-am întâlnit şi am vorbit cu el de mai multe ori, convingându-mă cu prisosinţă de forţa şi caracterul extraordinar al acestui om. Poziţia sa cu totul specială în complicatul angrenaj al puterii statale îl face cu atât mai credibil în ceea ce el mi-a expus fragmentat, dar totuşi foarte concis şi coerent, în cele câteva întâlniri pe care le-am avut chiar dacă, uneori, din diverse motive, acele întâlniri au fost aproape „pe fugă”. Rămâne însă un mister de ce m-a ales tocmai pe mine pentru a descrie faptele şi a le prezenta celorlalţi oameni. Poate că acest lucru s-a datorat, în mare parte, seriozităţii şi interesului pe care le-am manifestat mereu faţă de ceea ce el îmi povestea. Sunt aspecte care cu greu pot fi „digerate” de mintea unui om obişnuit. Dar timpurile pe care le trăim sunt ele însele foarte speciale, astfel încât ceea ce înainte mi se părea un vis sau un act al imaginaţiei debordante, se dovedeşte acum perfect posibil. La sfârşitul ultimei noastre întâlniri, Cezar mi-a precizat cu mult calm şi detaşare că hotărârea de a scrie şi a publica informaţiile pe care mi le oferise îmi aparţinea în exclusivitate. Simţeam cu toată fiinţa că

aceasta era o mare responsabilitate care apăsa pe umerii mei şi mărturisesc faptul că a trebuit să treacă aproape un an din acel moment până când să reuşesc să-mi clarific toate aspectele, să sintetizez faptele în ordinea în care mi-au fost prezentate şi mai ales să le înfăţişez cât mai clar cu putinţă. Am urmărit să redau cât mai fidel şirul de evenimente şi explicaţiile lui Cezar Brad, aproape cu aceleaşi cuvinte cu care el mi le-a relatat mie. Îndemnul de a publica această carte mi-a fost făcut cu un aer simplu şi cât se poate de firesc; am avut atunci impresia clară că, chiar şi în cazul în care - din frică sau din alte motive - eu nu aş fi făcut ceea ce am fost rugat şi nu aş fi scris cartea, Cezar ar fi privit acest lucru cu o perfectă detaşare şi fără îndoială că, ulterior, ar fi găsit o altă modalitate de a-şi împlini intenţia.

O naştere ciudată La maternitatea din oraşul F... era de gardă doar doctorul Nenu. Cele două asistente de serviciu pregăteau grăbite masa pentru naşteri. O femeie tânără, cu înfăţişare simplă, dar plăcută, fusese adusă cu câteva minute înainte în camera de operaţie, deoarece începuseră contracţiile. Nu ţipa, dar era destul de speriată. Plictisite oarecum de rutina activităţii şi cam obosite după o noapte lungă pe care zorii începeau să o biruie, cele două asistente nu o prea băgau în seamă. De altfel, în anii 70' ne aflam

în plină „dezvoltare multilaterală” comunistă, când totul era „cu poporul” şi „pentru popor”, când totul era „egalitate” şi „echitate” demagogică de aşa manieră, încât nu mai făceai prea bine deosebirea dintre un scaun şi un om. Chemat într-un târziu, după câteva ore de travaliu care păruseră nesfârşite secole pentru viitoarea mamă, doctorul Nenu cercetă obosit fişa pacientei: motivul internării - ruperea pungii cu lichid amniotic; stare generală bună; tensiune normală; contracţii uterine rare; dilataţie mică. Totul părea să urmeze cursul firesc al unei naşteri obişnuite. Dându-şi seama că se uita mai mult în fişă decât la pacientă, doctorul s-a apropiat de masa de naştere, clătinând din cap la gândul că oboseala îi juca feste, făcându-l neatent. Nu bănuia atunci cât de repede urma să i se spulbere orice somnolenţă şi apatie. Aruncă o privire rapidă, edificându-se imediat asupra stadiului naşterii; era iminentă. Dilataţia crescuse corespunzător şi doctorul Nenu se bucură în sinea lui că nu va fi necesar bisturiul. O dată cu ultimele şi cele mai dureroase contracţii ale mamei, apăru mai întâi capul copilului, apoi trupuşorul gingaş şi ascultător. Doctorul îl prinse cu atenţie de mâini, ajutându-l să iasă. Prima problemă a fost aceea a lungimii cordonului ombilical. Nenu văzuze multe în viaţa lui, dar atunci a rămas pentru câteva clipe ţintuit de uimire, deoarece lungimea cordonului depăşea cu mult standardele obişnuite: măsura aproape 1,5 m. Timpul era însă preţios şi naşterea trebuia să să termine cu bine. Îşi reveni din

uimire, luă foarfecele din mâinile asistentei şi tăie cordonul; mai bine zis, el a vrut să taie acel cordon ombilical, aşa cum mai făcuse de sute de ori înainte în cariera lui de medic, dar lamele foarfecelui alunecau ca pe metal! Doctorul se holba nevenindu-i să creadă, în timp ce asistentele rămăseseră încremenite, în cele câteva secunde care au urmat el a schimbat două perechi de foarfeci, însă cu acelaşi rezultat: cordonul nu putea fi tăiat. Era foarte elastic, ca o piesă din cel mai rezistent cauciuc. Doctorul Nenu avea ani întregi de experienţă medicală şi ştia să-şi stăpânească emoţiile. Cu mişcări precise, el a apucat atunci bisturiul şi a apăsat cu el în mod repetat şi cu putere pe cordon, în cele din urmă acesta a cedat şi s-a auzit primul ţipăt al vieţii. Bebeluşul era un băiat durduliu, cu trăsăturile feţei neobişnuit de clare şi relaxate şi cu un cordon ombilical foarte ciudat. Erau zorii unei zile de primăvară, în anul 1970. După aceea, evenimentele sau precipitat. — Amalia, sună-l imediat pe colonel şi spune-i să vină cât se poate de repede la spital, a ordonat doctorul. Apoi se întoarse către cealaltă asistentă şi îi zise: — Tu pune cordonul ombilical la conservat; de femeie mă ocup eu. Adu-mi fişa ei. Colonelul Datcu a sosit la spital după aproximativ douăzeci de minute. A avut o scurtă discuţie cu doctorul Nenu, după care a vorbit mult la telefon cu unul din şefii ierarhici de la Bucureşti. La ora prânzului, în faţa maternităţii din F... a apărut o

limuzină neagră cu număr guvernamental, din care au coborât doi indivizi sobri şi tăcuţi. Unul dintre ei ţinea în mână o geantă diplomat. Doctorul Nenu, colonelul Datcu şi cei doi civili au discutat aproximativ o jumătate de oră într-un birou din interiorul spitalului. Nenu a completat un formular care i-a fost înmânat de securişti, după care a fost rugat să aştepte puţin afară. După câteva minute indivizii au plecat, iar colonelul s-a adresat doctorului, care era destul de tulburat: — Chestia asta ne depăşeşte, Nenule. Acestea au fost unele dintre primele directive secrete pe care le-am primit la înaintarea mea în funcţie, în astfel de cazuri trebuie să îndeplinesc un protocol foarte strict şi secret. Pentru tine în mod special, azi nu s-a petrecut nimic deosebit şi nu ai văzut nimic straniu; m-ai înţeles, nu-i aşa? Gânditor, colonelul Datcu şi-a aprins o ţigară. După câteva clipe, fără să-l privească pe doctor, a spus: — Încă ceva. Băiatul nu are fişă medicală personală. O vei distruge imediat. Nu trebuie să existe nimic în arhivă, referitor la această naştere! Restul, credemă ce-ţi spun, este prea complicat să ne intereseze. Şi, bătându-l prieteneşte pe umăr, colonelul Datcu părăsi spitalul. În urma lui, doctorul Nenu a rămas privind năuc în gol, în timp ce în salon o mamă neştiutoare îşi strângea la piept, cu iubire, copilaşul nou-născut.

Nişte capacităţi extraordinare

Micul Cezar nu ştia nimic despre atenţia specială care i se acorda şi nu cunoştea, bineînţeles, nici maniera în care era supravegheat de către Securitate. La vârsta fragedă pe care o avea nu putea să înţeleagă motivul pentru care el constituia un important subiect de interes şi, de altfel, acelaşi lucru se putea spune şi despre părinţii săi, care nu bănuiau nimic în această direcţie. Copilul se născuse normal (mamei nu i s-a spus ceea ce s-a întâmplat la maternitate), iar lunile care au urmat nu au adus nimic neobişnuit în casa simplă şi modestă a familiei Brad. Totuşi, cu timpul, în comportamentul bebeluşului au început să apară unele mici bizarerii, cum ar fi de pildă faptul că nu plângea aproape deloc şi că îşi ţinea degetele de la mâini în anumite poziţii curioase, atingându-le sau îndoindu-le în diferite moduri, care se repetau identic după un anumit timp. Părinţii îl urmăreau cu mirare, dar fără să se alarmeze, deoarece bunul simţ pe care îl aveau i-a făcut să înţeleagă faptul că, în definitiv, nu putea fi nimic rău în legătură cu preocupările oarecum stranii ale copilului. Dimpotrivă, de la un timp era chiar o adevărată încântare pentru ei să urmărească „jocul” degetelor lui micuţe, un joc care de altfel era foarte elegant şi pe care Cezar îl realiza cu multă naturaleţe. Uneori, copilul rămânea nemişcat minute în şir, menţinând aceeaşi structură a degetelor, care fie formau un cerc, ori se încâlceau, ori erau atinse succesiv de degetul mare, în poziţii bine determinate. Părinţii lui Cezar erau însă foarte mulţumiţi că micuţul

nu plângea şi nu le crea probleme noaptea, dar mai ales că nu suferise încă de nici o boală. Cu timpul, însă, în sufletul lor se strecură germenele unei suferinţe ascunse, umbrindu-le puţin liniştea traiului cotidian. Micul Cezar împlinea peste puţin timp un an şi încă nu articulase nici un cuvânt. Problema nu era totuşi prea gravă, deoarece se mai întâlniseră astfel de cazuri, dar părinţii se gândeau deja să-l ducă pe copil la consultaţie, la un medic logoped. Exact în luna în care Cezar împlinea un an, la uşa casei au sunat doi indivizi spilcuiţi, înalţi, cu ochi de culoare gri, reci ca oţelul, în spatele manierelor elegante şi a tonului voit amabil pe care l-au abordat. În discuţia cu părinţii lui Cezar se putea surprinde totuşi cu uşurinţă intoleranţa faţă de orice posibilă împotrivire, dublată de o surdă dar evidentă ameninţare cu represalii, în cazul în care „ordinele de sus” nu ar fi fost ascultate. S-au prezentat ca fiind membrii unui Departament Special al Securităţii Statului; aparent, gesturile lor erau nonşalante dar totuşi ele impuneau în mod straniu un gen de teamă în cei care îi ascultau. În acele timpuri, Securitatea comunistă avea deja un trist renume în ceea ce privea modalităţile de acţiune şi intimidare, dar în cazul familiei Brad metoda aplicată a îmbrăcat o haină oarecum mai umană. Întrevederea a fost scurtă şi a constat, practic, dintrun monolog susţinut de cei doi indivizi, în timp ce părinţii lui Cezar rămăseseră stânjeniţi în picioare. Ideea principală era aceea că ei trebuiau să urmeze fără greşeală indicaţiile care le erau date. Sărmanii oameni au fost înştiinţaţi că fiul lor se afla în atenţia

anumitor factori de resort, care priveau mari interese de stat, pe care ei nu trebuiau să le cunoască. Misiunea lor era aceea de a informa imediat, direct şi fără nici un alt intermediar (cei doi au insistat mult asupra acestei condiţii) orice aspect neobişnuit, straniu sau ieşit din comun, care putea să apară sau să se dezvolte în comportamentul copilului. Li s-a dat un formular să-l completeze, apoi au scris fiecare câte o declaraţie de acord cu cele solicitate, în aceeaşi declaraţie se cerea obligativitatea unui raport pe care trebuiau să-l prezinte lunar colonelului Datcu. Nu li s-a dat voie să pună vreo întrebare şi nici nu li s-a permis să cunoască motivele acelor cereri. Totuşi, la sfârşit, ca un fel de „compensaţie” pentru situaţia ciudată care, practic, le-a fost impusă cu forţa, li s-a oferit o „indemnizaţie specială” în bani, destul de consistentă pentru acele timpuri, care urma să fie primită regulat, în fiecare lună. Imediat după aceea cei doi indivizi au plecat. Aici trebuie să menţionez unele aspecte care vor putea arunca o anumită lumină asupra comportamentului părinţilor lui Cezar. Nicolae Brad avea peste 30 de ani, fiind cunoscut mai ales ca un om liniştit, relativ retras şi conştiincios la locul de muncă (era funcţionar la primăria oraşului). Obedient în cele mai multe dintre cazuri, era totuşi capabil să facă şi anumite compromisuri, care vădeau unele ascunzişuri şi refulări ale psihicului său. Probabil că Serviciul Secret de Informaţii avea deja o fişă psihologică a sa şi îi evaluase corect tendinţele lăuntrice, deoarece ulterior s-a dovedit că oferirea indemnizaţiei în bani a avut ca scop principal liniştirea unor eventuale

nemulţumiri şi asigurarea unei colaborări sincere din partea domnului Brad. Într-adevăr, psihologii i-au evaluat corect profilul emoţional, deoarece el s-a dovedit a fi sensibil la tipul de siguranţă materială, chiar în favoarea unor aspecte de natură morală. Acesta a fost „compromisul” lui Nicolae Brad, „cucerirea” lui pentru cauza Securităţii fiind relativ uşoară. La polul opus se afla Smaranda, tânăra mamă a lui Cezar, a cărei fire romantică şi temperamentală nu punea prea mare preţ pe aspectele vieţii materiale. Încă din copilărie, pasiunea ei fusese desenul astfel încât îşi petrecea multe ore schiţând amuzată sau, dimpotrivă, profund transpusă, o gamă largă de subiecte care o inspirau în mod spontan, pornind de la peisaje şi până la jocurile neînţelese ale copilului ei. Din nefericire, nu avea energia necesară pentru a face faţă situaţiilor contradictorii din viaţă, care îi provocau suferinţă. Ori, situaţia din familia ei devenise relativ tensionată deoarece ea era obligată, într-un anume fel, să-şi „spioneze” propriul copil. Ar fi dorit, în refuzul ei mut dar neputincios, să-l simtă atunci alături şi pe soţul ei, însă acesta optase repede pentru varianta practică a problemei, care era lipsită de complicaţii. — În fond, nu ni se cere să facem nimic rău, îi repeta Nicolae, pentru a o linişti. Nici măcar nu ştim la ce să ne aşteptăm. Timpul le va rezolva pe toate, încheia el de obicei într-un stil filosofic. Sufleteşte vorbind, acela a constituit de fapt momentul începutului unei rupturi între cei doi soţi, nu

neapărat lumească, ci mai mult având implicaţii de ordin afectiv. Cezar Brad nu a rostit nici măcar un singur cuvânt până la vârsta de trei ani şi două luni. O anumită perioadă de timp părinţii l-au crezut mut, dar au realizat repede că nu aceasta era cauza, deoarece copilul râdea, uneori ţipa şi chiar gângurea, e drept, destul de rar, însă era o dovadă certă că afecţiunea dacă într-adevăr exista vreuna - nu era patologică. Pe colonelul Datcu l-au cunoscut în prima lună după întâlnirea cu cei doi securişti, când - conform angajamentului semnat - trebuiau să-l viziteze şi săi prezinte un raport. Li s-a părut un bărbat amabil, serios, chiar înţelegător, dând impresia că face ceea ce face doar pentru a respecta o obligaţie. Misiunea şio îndeplinea însă în mod conştiincios, discutând amănunţit cu părinţii despre comportamentul copilului şi notând cu atenţie tot ceea ce i se spunea în legătură cu aceasta. Banii pentru indemnizaţia specială îi înmâna el personal lui Nicolae Brad, în fiecare lună. La sfârşitul fiecărei întrevederi nu uita niciodată să adauge: — Nu vorbiţi cu nimeni despre aceste lucruri, dar mai ales nu frecventaţi nici un medic pentru consultul copilului. Dacă apar probleme, pe mine mă sunaţi primul, iar eu voi lua măsurile necesare. Până la vârsta de trei ani, copilul nu a avut nici o boală, caz rarisim, dar aceasta uşura oarecum sarcina care era impusă părinţilor lui de a nu merge la spital, ci de a anunţa mai întâi organele de Securitate. Cam la acea vârstă a intervenit prima modificare

majoră în raporturile dintre părinţii lui Cezar. Acesta mi-a povestit că mama lui avea o mare pasiune pentru desen, talentul ei fiind evident în acest sens. În adâncul sufletului, ea ar fi dorit chiar să picteze, însă aceasta ar fi însemnat complicaţii financiare, o cameră de lucru specială, timp şi încă multe altele. Se limitase, aşadar, la simple crochiuri, schiţe, amuzamente care îi mai înveseleau clipele de singurătate. Foile cu desene le păstra prin casă sau, uneori, pe cele mai reuşite le prindea pe perete, până când acestea cădeau singure sau le înlocuia chiar ea. Smaranda avea însă o predilecţie pentru desenul abstract, desenând combinaţii de linii, cercuri sau curbe într-o succesiune care aparent nu avea o idee precisă. Ea îi spunea soţului că în felul acesta se simţea foarte spontană şi liberă, ceea ce o reconforta mult. În una din zile, Smaranda Brad a desenat o serie de cercuri simple, concentrice, în mijlocul unei foi albe de caiet de desen. Se amuza, comparându-şi creaţia cu aspectul unei ţinte. Deoarece cercurile îi reuşiseră aproape perfect, ea a lipit foaia pe perete, într-o cameră. Totul a început câteva ore mai târziu, când l-a găsit pe Cezar aşezat în faţa acelui desen, privindu-l fix, fără să se mişte deloc şi fără să clipească. Deşi nu era ceva firesc, totuşi mama lui nu a dat o importanţă prea mare evenimentului, continuând să-şi vadă de treburi prin casă. Dar atunci când Nicolae Brad a sosit de la serviciu, copilul se afla tot în faţa desenului, perfect tăcut şi nemişcat. Faptul era destul de straniu: un copilaş de trei ani, aşezat pe

pat şi privind fix, ore în şir, un desen enervant prin simplitatea lui, în timp ce mama îşi frângea mâinile alături de el, plângând încet şi neştiind ce să facă. Ea încercase să-l ia cu forţa din faţa desenului, chiar dezlipise desenul de pe perete, însă în zadar; cum era deranjat, copilul începea să ţipe foarte tare. Cei doi părinţi s-au privit îndelung, cuvintele fiind de prisos, într-un târziu, tatăl a spus: — E timpul să-i anunţăm. Cine ştie ce va mai urma?! — Stai, aşteaptă! se agită Smaranda. Să mai lăsăm timpul să treacă. Poate nu este decât o toană de copil. Cu greu l-a convins să nu dezvăluie încă nimic. Preocupaţi, şi-au petrecut restul zilei încercând diferite metode pentru a-i abate atenţia lui Cezar de la acel desen. Sperau că în acest fel băiatul avea să revină la normal, însă totul a fost în zadar, Îndată ce era deranjat, Cezar începea să ţipe, să plângă şi nu se mai puteau înţelege cu el în nici un fel. Au renunţat şi l-au urmărit apoi îndelung, aproape nevenindu-le să creadă că aşa ceva era posibil: copilul lor privea fix desenul, fără o vorbă, fără nici o mişcare, fără să clipească. Nu mâncase nimic şi nu dădea semne că ar vrea să o facă; tot ceea ce se petrecea în jurul lui nu reuşea să-l distragă de la efortul concentrat în care era implicat. Pe la orele zece seara, Nicolae Brad l-a sunat pe colonelul Datcu şi i-a povestit situaţia. Acesta le-a transmis să nu intre în panică şi să nu acţioneze în vreun fel până când nu va sosi el însuşi acolo, împreună cu nişte persoane autorizate. Într-adevăr, în jurul lui şase dimineaţa au sosit trei indivizi, care

erau însoţiţi de colonel. Doi dintre aceştia erau securişti, purtând aceeaşi marcă inconfundabilă: feţe rigide, costum îngrijit, privire glacială. A treia persoană i-a uimit pe părinţi, deoarece era un om în vârstă, cu trăsături asiatice, care avea o barbă scurtă, albă şi mersul oarecum aplecat. Vorbea în limba engleză cu unul dintre securişti. Colonelul Datcu la prezentat ca fiind „un om de ştiinţă din China” expert în astfel de cazuri, sfătuindu-i pe cei doi părinţi să nu se îngrijoreze. Doctorul chinez l-a urmărit cu atenţie pe Cezar, i-a luat pulsul, i-a pipăit într-un mod aparte palma, i-a pus o mână pe creştet şi două degete în mijlocul frunţii, având însă grijă să nu intre în raza vizuală a copilului. La toate acestea, Cezar a rămas complet nemişcat şi profund absorbit de desenul din faţa lui. Doctorul a spus ceva în limba engleză şi apoi a ieşit cu paşi mici şi repezi din casă. — Totul este foarte bine, dar nu trebuie să-l deranjaţi, a tradus unul dintre cei doi securişti. Ţinem legătura prin colonelul Datcu. Imediat după aceea au plecat cu toţii. Cei doi părinţi se simţeau simple marionete într-un joc neînţeles, dar conjuncturile nu le ofereau deocamdată o altă variantă. Îngrijoraţi şi evident marcaţi de comportamentul straniu al propriului lor copil, ei au rămas lângă acesta, picotind de oboseală. Abia a doua zi la prânz, după aproape 24 de ore, Cezar a dat primele semne că ar vrea să se ridice. Copilul continua să rămână absorbit în el însuşi, dar cel puţin a mâncat cu poftă. Părinţii au răsuflat uşuraţi şi l-au înştiinţat pe colonel.

Acesta avea să fie începutul unui şir de evenimente deosebite, care au marcat pentru totdeauna viaţa lui Cezar. Nicolae şi Smaranda Brad au trecut întrun plan secundar al interesului său, deoarece viaţa lăuntrică şi experienţele extraordinare pe care Cezar le-a trăit - unele dintre ele mi le-a relatat personal, pentru a le menţiona aici - aveau să marcheze într-un mod profund destinul lui viitor. După acel eveniment neobişnuit. Cezar rămânea adeseori interiorizat şi nemişcat minute în şir, cu ochii închişi. Aceasta se petrecea în cele mai neaşteptate momente ale zilei, chiar şi atunci când se juca. Odată, când mama lui îl hrănea, brusc el a închis ochii şi a rămas astfel mai bine de 10 minute, după care a continuat să mănânce ca şi când nimic nu sar fi întâmplat. Aceste aspecte se integraseră deja în firescul cotidian iar părinţii copilului se obişnuiseră cu ele, fără să înţeleagă însă cauzele lor şi fără să primească explicaţii sau lămuriri în această direcţie, pentru că Cezar nu rostise până atunci nici un cuvânt. Evenimentul s-a produs însă la două luni după întâmplarea cu desenul, când Cezar a rostit primele cuvinte din viaţa lui. El i-a lăsat perplecşi pe toţi cei care se aflau atunci în casă, atât prin uşurinţa şi claritatea cu care a vorbit, cât şi prin maturitatea ideilor sale. În acea zi, la familia Brad veniseră în vizită nişte rude, care îl iubeau mult pe copil. Acesta, fiind mai retras, căuta un loc unde să rămână singur câtva timp. Închise ochii, dar în jurul lui erau prea multe

vorbe, prea mult zgomot, prea multe întrebări. Toţi se agitau şi, deşi nu el era în centrul atenţiei, pregătirea mesei implica multă mişcare, discuţii, râsete, gălăgie. Când au venit să-l ia în camera în care era pusă masa, alintându-l în tot felul, Cezar a rostit foarte limpede: — Vreau să mă gândesc! Voi trece repede peste surpriza de proporţii, dar şi peste bucuria celor din casă, pentru a spune că din acel moment Cezar a început să vorbească fluent si fără nici o dificultate, dând dovadă de multă maturitate în tot ceea ce spunea. La vârsta de patru ani el discuta despre subiecte care îi puneau în încurcătură şi pe cei maturi. Una dintre problemele asupra căreia îi plăcea să insiste era cea a minţii. „De unde vin gândurile?”, „Unde se duc ele?”, „Din ce sunt făcute gândurile?”, „De ce nu toţi oamenii gândesc la fel?”, erau doar unele dintre întrebările cele mai frecvente cu care Cezar reuşea să-i pună în încurcătură pe cei din jurul lui. Bieţii părinţi nu mai ştiau ce să-i răspundă, îl trimiteau la joacă, schimbau vorba, dar de cele mai multe ori Cezar era ferm; în locul activităţilor obişnuite ale unui copil de vârsta lui, el prefera să se adâncească în gânduri. Fapt straniu, deşi era adeseori rugat să povestească ce simte şi ce gândeşte în acele momente, el refuza cu încăpăţânare să explice sau chiar să răspundă ceva. Totuşi, foarte rar, spunea că după ce închidea ochii simţea cum părăsea brusc camera, dar despre locul unde ajungea nu ştia cum să vorbească şi nu putea să-l descrie prin cuvinte.

Până la şase ani, Cezar a fost vizitat o dată pe an de doi securişti care erau însoţiţi de misteriosul doctor chinez. Acesta îl examina sumar, dând mereu din cap cu un aer mulţumit şi uneori îşi aţintea privirea ca de foc în ochii băiatului. Cezar mi-a povestit că ţinea minte foarte bine privirea aceea aproape impersonală, dură şi profund enigmatică a omuleţului din faţa lui, care avea atunci un zâmbet abia schiţat. Urma să-l întâlnească mai târziu, peste câţiva ani, şi să înveţe de la el nebănuit de multe taine ale vieţii, pentru că destinul le îmbinase vieţile într-un mod foarte complex. Nu vom şti probabil niciodată ce gândea doctorul Xien atunci când îl privea pe Cezar sau cum interpreta el capacităţile neobişnuite ale acestuia. Dar ştim cu siguranţă că el a jucat ulterior un rol extrem de important în existenţa băiatului şi că a intuit corect forţele şi dotările excepţionale ale acestuia. Este de altfel foarte posibil ca el însuşi să fi avut capacităţi şi puteri supranormale, deoarece rezultatele obţinute de Cezar, ca elev al lui, sunt de natură să confirme aproape fără dubiu acest lucru. Doctorul Xien avea să intervină decisiv, câţiva ani mai târziu, în pregătirea specială a băiatului. Nu deţin informaţii suplimentare în legătură cu acest personaj enigmatic, dar din puţinele date care mi-au fost furnizate de Cezar am înţeles că, în acea perioadă, Ceauşescu era foarte interesat de un anumit program de pregătire parapsihologică şi de utilizarea subiecţilor respectivi în cazurile foarte secrete de interes naţional. Se pare că el a fost influenţat de anumite informaţii din domeniul

spionajului, care îi atrăgeau atenţia asupra cercetărilor intensive şi a experimentelor parapsihologice efectuate de SUA şi URSS în acea perioadă. În calitatea sa de Şef Suprem al Statului, Ceauşescu a dat ordin ca în cadrul Serviciului de Securitate să se înfiinţeze un departament special pentru descoperirea, educarea şi dezvoltarea unor subiecţi umani care prezentau capacităţi neobişnuite. Acest ordin implica de asemenea un secret la vârf, care depăşea cu mult pe scară ierarhică secretul simplu de serviciu. Dacă în privinţa menţinerii secrete a departamentului nu au fost întâmpinate greutăţi deosebite, datorită utilizării metodei blocajului ierarhic de informaţie, în ceea ce privea personalul şi dotarea tehnică rămâneau încă multe lucruri de făcut. Ca aproape orice iniţiativă comunistă, când era vorba de investiţii - mai ales într-un domeniu în care nimeni nu ştia şi nu putea prea multe - lucrurile avansau cu greutate. Nu se ştie clar în ce scop dorea Ceauşescu să folosească noua direcţie de acţiune parapsihologică, dar putem bănui că el viza în mare parte procedurile de manipulare psihică a maselor populare şi de influenţare a lor mai ales în scopul menţinerii puterii dictatoriale, iar întro mai mică măsură pentru capacitatea de apărare naţională sau pentru rezolvarea diferitelor conflicte externe. Ceauşescu a dispus înfiinţarea acelui departament în anul 1968, la puţin timp după venirea lui la putere, dorind astfel să exploateze la maxim popularitatea sa în Occident, care în acea perioadă înregistra o

cotă de apreciere în ascensiune. Succesul lui diplomatic, de mare anvergură, a apărut ca urmare a două aspecte principale: ostilitatea aproape făţişă în ceea ce privea colaborarea cu Moscova şi refuzul acţiunii armate în celebra „primăvară de la Praga”, din 1968. Dispoziţia lui Ceauşescu de înfiinţare a departamentului special de studii şi experimente pe subiecţi cu dotări excepţionale prezenta însă, în acei ani, unele aspecte curioase şi chiar contradictorii, ceea ce ne poate duce la concluzia că el însuşi mai mult cocheta cu ideea respectivă, că aceasta mustea promiţător undeva în mintea sa, dar că nu se afla neapărat pe lista lui de priorităţi. Totuşi, ca orice personalitate vicleană şi cu înclinaţii paranoice, Ceauşescu dorea cu orice preţ să se înconjoare de cât mai multe certitudini şi modalităţi care să-i asigure o hegemonie de necontestat, lipsită de probleme. Desigur, nu avea cum să dezvolte în aceeaşi măsură toate ideile pe care le avea dar de obicei revenea mai târziu asupra fiecăreia dintre ele, făcând ca mugurele abia ivit cu mult timp în urmă să înflorească ulterior plin de energie. Astfel, în 1968, Securitatea Română s-a confruntat cu un ordin ultrasecret, care nu respecta obişnuitele canoane de emitere; el era datat în 28 august, cu semnătura personală a lui Ceauşescu şi - fapt extrem de rar - cu o adnotare proprie a acestuia. Decretul impunea înfiinţarea unui departament special, numit Departamentul Zero, independent de activitatea celorlalte departamente şi Direcţii din

Securitatea de atunci, cu informare directă doar la Şeful Securităţii şi la Preşedintele ţării (această precizare constituia chiar nota scrisă de Ceauşescu, ceea ce atrăgea atenţia atât asupra secretului foarte înalt al ordinului, cât şi asupra modalităţilor în care el trebuia respectat), însă în afară de o foarte scurtă grilă de personal şi de minime indicaţii cu privire la direcţiile principale de acţiune - care implicau, la început, metodele de descoperire şi observare a viitorilor subiecţi - , decretul nu oferea alte informaţii. De aceea, el a pus în mare încurcătură conducerea de atunci a Securităţii Statului, deoarece pe de o parte se referea la un domeniu de acţiune relativ nou şi neexperimentat, iar pe de altă parte nu putea să se încadraze în sistemul de finanţare obişnuită, deoarece se solicita secretul absolut. În acea perioadă de început a Departamentului Zero, lui Ceauşescu i s-a cerut acordul pentru colaborarea cu un alt stat, care avea o anumită tradiţie în domeniu: China. Relaţiile diplomatice erau relativ bune şi în 1972 autorităţile celor două ţări au convenit la un „schimb” oarecum straniu: doctorul Xien avea să conducă şi să ordoneze din punct de vedere tehnic structura Departamentului din România pe o perioadă de 15 ani, pe când Ceauşescu se obliga să suporte bursele de şcolarizare a 100 de studenţi chinezi în România, pe aceeaşi perioadă de timp. China se oferea, de asemenea, să pună la dispoziţia lucrătorilor din Departamentul Zero (cunoscut sub prescurtarea DZ) unele dintre rezultatele experienţelor sale în domeniul

parapsihologic, precum şi alte modalităţi utile de desfăşurare a activităţii. Astfel au fost puse bazele uneia dintre cele mai secrete şi teribile acţiuni umane în România: metoda parapsihologică. Cezar Brad a fost unul dintre primii subiecţi remarcaţi, care au fost luaţi în evidenţa DZ. Totuşi, nici chiar doctorul Xien sau cei cu funcţii de răspundere în cadrul departamentului, care primeau rapoartele scrise de la părinţii săi, nu cunoşteau detaliile sau experienţele subtile ale copilului, adică cele care aveau un caracter lăuntric, despre care Cezar nu vorbea cu nimeni. Sistemul adoptat de echipa de acţiune a DZ implica mai întâi o perioadă de „tatonare” şi ţinere sub observaţie a subiectului şi numai după ce acesta făcea într-adevăr dovada unor capacităţi psihice de excepţie, el era integrat în structura departamentului. Uneori, această „tatonare” şi verificare putea să dureze ani în şir, aşa cum a fost cazul lui Cezar, alteori însă subiectul era integrat imediat după ce se verificau informaţiile primite. Cezar îşi formase un câmp propriu de experimentare mentală, în care îi plăcea să se cufunde tot mai adânc şi din care revenea îmbogăţit cu senzaţii şi percepţii extraordinare. Nu era o lume a lui proprie, pentru că atunci s-ar putea crede că Cezar căuta un anumit refugiu, datorită unor ipotetice dificultăţi de adaptare psihică sau chiar a unui anumit gen de alienare mentală. Adevărul, însă, era altul. Simplul fapt că noi nu putem înţelege ceea ce ne depăşeşte cu mult capacităţile noastre actuale nu înseamnă că acel lucru,

fiinţă, comportament sau experienţă constituie un aspect negativ şi condamnabil sau că, mai grav, el nu există. Cazul lui Cezar Brad era straniu şi cel puţin la acea vreme el era puţin înţeles şi acceptat chiar de către cei din structura DZ. Situaţia se încadra, totuşi, în tiparul solicitat pentru racolarea subiecţilor care să facă parte din Departamentul Zero. Trebuie să mărturisesc faptul că nici eu însumi nu cunosc decât unele dintre acele uluitoare realizări şi experienţe pe care le-a avut Cezar în anii fragezi ai copilăriei sale. În general vorbind, mă consider un om stăpân pe sine, pe cunoştinţele şi emoţiile lui, dar cele relatate de Cezar întreceau cu mult posibilităţile mele de imaginaţie. Desigur, atunci când ascultam relatările sale nu aveam în faţa ochilor un om dezechilibrat psihic, nici un creator de literatură SF şi nici o persoană paranoică. Pentru cei care cunosc anumite aspecte ezoterice şi iniţiatice, care mai ocupă încă unele funcţii-cheie în aparatul de stat sau care deţin puterea de a avea acces la unele informaţii şi arhive strict secrete, probabil nu ar fi prea greu să identifice rapid elementele principale ale relatărilor din această carte. Dar pentru ceilalţi, adică pentru cei mai mulţi oameni care sunt practic lipsiţi de informaţia corectă şi care sunt supuşi aproape mereu unui adevărat bombardament de date şi relatări contradictorii, este relativ dificil să mai aibă o opinie personală coerentă şi de bun simţ. Prin puterea funcţiei de consilier guvernamental pe care o deţineam în urmă cu câţiva ani, am făcut unele cercetări discrete şi m-am convins, bazat fiind

şi pe propriile mele observaţii şi intuiţii, că Cezar Brad era un personaj de excepţie. Modestia cu care mi-a relatat principalele experienţe şi activităţi ale sale, precum şi unele mici „incidente” edificatoare cu care m-am confruntat eu însumi în prezenţa lui, m-au convins treptat de o realitate care nu putea fi negată, aceea că există unele fiinţe umane care depăşesc cu mult standardele noastre conceptuale, mentale, precum şi pe cele de eficienţă în acţiune. Prin puterile şi capacităţile lor superioare, aceşti oameni au forţa, dacă doresc aceasta, de a transforma chiar destinul altor persoane. Una dintre dovezile de necontestat asupra capacităţilor sale le-am avut chiar de la prima întâlnire pe care el a solicitat-o în urmă cu câţiva ani. Întâlnirea a fost rezultatul unor complexe aranjamente între anumite persoane de încredere, dar scopul ei principal constituia încă, la acea vreme, un mister pentru mine. Eu auzisem vag despre existenţa Departamentului Zero în cadrul Serviciului Român de Informaţii (SRI) actual, dar nu cunoşteam alte aspecte suplimentare. Venisem la punctul de întâlnire direct de la serviciu, cu maşina instituţiei. Afară era noapte şi ploua cu găleata, astfel că am rămas înăuntru, discutând relaxat cu şoferul. După câteva minute, uşa maşinii s-a deschis brusc şi Cezar s-a aşezat dezinvolt lângă mine, pe bancheta din spate, începând să discute amabil cu mine, calm şi abordând direct motivul întâlnirii. Am fost repede atras de subiectul discuţiei, astfel încât abia după câteva minute am

realizat faptul că şoferul pornise deja maşina, conducând tăcut spre o ţintă necunoscută, fără ca eu sau Cezar să-i fi cerut aceasta. După ce am ajuns în faţa hotelului Sofitel, unde Cezar avea o cameră, miam exprimat nedumerirea în legătură cu acţiunea şoferului, căruia nu i se spusese nimic. În timp ce ne îndreptam spre camera sa, Cezar mi-a explicat că, în unele cazuri, a vorbi se dovedeşte inutil şi funcţia mentală, atunci când este bine controlată şi purificată de perturbaţiile exterioare, poate acţiona cu aceeaşi eficienţă ca şi cuvintele rostite prin viu grai. Cu alte cuvinte, el îmi spunea atunci despre principiile telepatiei. Iniţial am crezut că glumeşte, dar imediat după aceea mi-a explicat modul în care a procedat: în chiar momentul în care mă saluta şi se aşeza lângă mine în maşină, el a transmis mental şoferului, foarte precis, destinaţia călătoriei precum şi comanda pornirii. Şoferul, convins că auzise replica verbală, se conformase întocmai. — Când antrenamentul în această direcţie este intensiv şi perseverent, transmiterea telepatică a gândurilor nu mai devine o problemă, îmi spuse Cezar zâmbind uşor. După ce am ajuns în camera lui, a desenat pe o hârtie următoarea schemă, dându-mi simultan explicaţiile necesare: — Să presupunem că un om, A, se află într-o comunitate de alţi oameni. Gândurile sale, care nu sunt puternice, amestecându-se cu gândurile celorlalţi, formează un fel de „ceaţă” mentală, pentru că acele gânduri sunt de obicei slabe, nu au nimic precis şi

bine definit; sunt doar frânturi de idei superficiale, care nu sunt aprofundate. Putem spune că atunci fiecare dintre indivizi trăieşte relativ izolat, într-o lume mentală care îi este proprie, dar care totuşi este influenţată într-un grad mai mare sau mai mic - în funcţie de receptivitatea pe care o manifestă persoana respectivă - de gândurile celor din jur.

„Ceaţa” mentală

Cel mai adesea ei percep aceste influenţe exterioare în mod inconştient, ca pe nişte schimbări de dispoziţie psihică sau de stare lăuntrică. De aceea am folosit termenul de „ceaţă” mentală, pentru că la acest nivel oamenii nu se „văd” unii pe alţii, întocmai ca o corabie plutind pe o mare ceţoasă, fără să aibă nici un punct de reper. Cezar a tăcut un timp, desenând încă o schemă. — Dacă însă un om va emite un gând foarte concentrat, acesta va fi întocmai precum un fascicul de lumină concentrată, ca un „laser”, mi-a explicat el mai apoi. În plus, dacă acel om îşi direcţionează fasciculul mental foarte precis către un alt individ, B,

atunci acesta îl va percepe şi îl va „vedea” mental ca o lumină puternică prin „ceaţa” înconjurătoare, ca raza luminoasă a unui far pe ţărm, ca o lumină puternică ce ghidează vapoarele spre mal. Aşadar, procesul e simplu, dar necesită un antrenament asiduu.

Alţi indivizi

FOCALIZAREA MENTALĂ

— Dar ce ai vrut să spui prin „purificare” mentală? lam întrebat eu cu o inocenţă justificată, deoarece explicaţiile pe care mi le oferea erau atunci cu totul inedite pentru mine. — Ceea ce noi numim mental sau minte este în realitate un angrenaj foarte complex şi subtil, care comportă multe diviziuni sau funcţii şi este totodată structurat pe diferite frecvenţe energetice de vibraţie, îmi răspunse Cezar cu bunăvoinţă. Unii numesc

aceste benzi de frecvenţă „capacităţi” sau „puteri”. De aceea, nu toţi oamenii pot să realizeze aceleaşi lucruri, pentru că nu toţi oamenii au aceleaşi „puteri”. De pildă, A are capacitatea să se concentreze repede atunci când învaţă, B îşi stăpâneşte bine emoţiile, C are o memorie mult mai bună faţă de memoria celorlalţi, dar toate nu reprezintă totuşi decât infime posibilităţi din cele pe care le avem la dispoziţie. Chiar şi aşa, ele se evidenţiază în mediocritatea mentală înconjurătoare, dar încă nu sunt cizelate şi nici educate în mod corespunzător. Prin anumite metode de antrenament, capacităţile mentale ale omului pot fi dezvoltate foarte mult, ceea ce va face ca, ulterior, el să acţioneze cu o mare eficienţă. Aceasta numesc eu „purificare”, întrucât atunci gândirea, metaforic vorbind, lasă în urmă un „balast” nefolositor, care este reprezentat de gândurile secundare, adeseori viciate de intenţii rele, care fie nu au un conţinut real, fie sunt slabe şi lipsite de forţă. Cel care reuşeşte să „cureţe” astfel mintea, dobândeşte o forţă mentală extraordinară. Mintea lui poate să pătrundă atunci cu uşurinţă prin „ceaţa” mentală a maselor de oameni, la fel cum o săgeată străbate fumul. Doar de la acel nivel încolo omul află şi experimentează în acelaşi timp faptul că mintea, ca formă energetică subtilă, are întâietate asupra materiei şi, ca urmare, o supune şi o controlează. Aşa apar puterile paranormale, însă ele implică deopotrivă şi un înalt grad de trezire a conştiinţei individuale, pentru că atunci responsabilitatea este foarte mare. Puterile supranaturale pe care le are un individ îl pot face pe

acesta să acţioneze în mod egoist şi orgolios, complicând mult destinul său. Este ca atunci când arunci cu o minge în perete: ea se întoarce la tine şi te loveşte cu aceeaşi forţă. Trebuie să acţionezi deci cu maturitate şi discernământ în folosul celor din jur, şi nu doar pentru tine însuţi. Din nefericire, unii oameni îşi dezvoltă astfel de puteri pentru a sluji anumite interese egoiste, individuale sau de grup restrâns. În unele cazuri problema este chiar mult mai gravă, deoarece se urmăreşte influenţarea maselor de oameni în scopul dobândirii puterii şi controlului absolut asupra lor. Tocmai de aceea te-am chemat aici; vreau să dezvălui aceste adevăruri şi tu poţi să ajuţi mult la cunoaşterea lor publică. Eram cu totul uluit de ceea ce auzeam. Într-o perioadă de doar cîteva zeci de minute mă confruntasem deja cu idei şi noţiuni despre care nici măcar nu îmi închipuiam că există. O parte din mine se revolta, spunându-mi că, fără îndoială, eram ţinta unor minciuni sau a bătăii de joc. Întregul scenariu mi se părea oarecum fantasmagoric: prea repede, prea mult, prea neaşteptat. Cu toate acestea, impulsul dominant era acela de a avea încredere deplină în Cezar Brad şi chiar dorinţa de a colabora necondiţionat cu acesta. Suspiciunile mele, fireşti într-o asemenea situaţie, nu reuşeau să înfrângă intuiţia profundă că ceea ce făceam era bun şi nobil. Omul din faţa mea îmi inspira o tainică încredere şi siguranţă interioară, care elimina aproape orice tendinţă de divagaţie şi revoltă a raţiunii mele „normale”, deschizându-mi calea spre un teren

misterios şi totodată fascinant prin atracţia pe care o exercita asupra mea. Cezar nu dorea să piardă nici o clipă cu discuţii inutile sau introduceri complexe şi îndelungate. El îmi dădea astfel impresia certă a hotărârii de nestrămutat în ceea ce şi-a propus, mergând direct la ţintă, fără ocolişuri, fără amânări. Cu toate acestea, nu am simţit nici măcar o clipă sentimentul unei obligaţii sau a presiunii pentru a accepta propunerea lui. Acesta a fost un factor decisiv pentru mine. Cezar Brad avea, printre altele, uimitoarea capacitate de a-ţi induce entuziasmul debordant într-o anumită direcţie, de a-ţi capta fără efort atenţia şi interesul, însă aceasta era o influenţă în mod evident spontană şi perfect naturală din partea lui, era chiar radiaţia lui subtilă care te cuprindea în mod foarte plăcut. Sunt nerăbdător să înfăţişez cât mai repede aspectele uluitoare care au urmat, dar totuşi „misiunea” mea trebuie să se desfăşoare gradat, deoarece altfel risc să dau naştere la anumite suspiciuni în mintea cititorului, care s-ar confrunta atunci cu o încâlceală de fapte şi relatări expuse haotic şi aparent fără legătură între ele. Voi reveni, deci, la expunerea cronologică a principalelor evenimente din viaţa lui Cezar Brad, pentru ca cititorul să înţeleagă cât mai bine felul în care el a reuşit să pătrundă dedesubturile, scopurile şi modalităţile de acţiune ale anumitor personaje şi organizaţii oculte care acţionează la nivel mondial şi care într-un mod insidios şi-au întins tentaculele şi în România. Aşa după cum se va vedea,

însă, aceasta avea să ducă la o spectaculoasă schimbare de situaţie al cărei protagonist principal a fost Cezar. După cum am mai spus, punctul culminant l-a constituit uluitoarea descoperire din Munţii Bucegi, care în prezent implică mai multe state şi regiuni ale globului terestru, dar mai ales puterea statală şi diplomaţia americană. Cunoştinţele mele despre acest subiect mă determină să afirm că, imediat după marea descoperire din munţi, în 2003, relaţiile diplomatice între România şi Statele Unite ale Americii au devenit foarte complexe iar echilibrul lor era destul de delicat. Situaţia se datora unor tensiuni cauzate de anumite intenţii divergente care au rezultat după extraordinara descoperire făcută în munţi. Printre altele, aceste intenţii vizau chiar condiţia actuală a omenirii, însă în lunile care au urmat după acel eveniment epocal, tensiunile au fost aplanate datorită unui plan comun de acţiune care a fost stabilit la cel mai înalt nivel al diplomaţiei celor două state. Voi prezenta însă în mod amănunţit aceste aspecte la timpul cuvenit. Deocamdată voi preciza că înţelegerea dintre România şi SUA nu a convenit anumitor factori politici din ţara noastră, care au vederi mult mai progresiste, creând astfel noi tensiuni şi provocând chiar o schimbare de opinie pe eşichierul politic din România. Informaţiile de ultimă oră pe care le deţin, care mi-au parvenit chiar înainte ca această carte să intre la tipar, îmi confirmă o viitoare întrevedere cu Cezar Brad (la aproape un an de la ultima întâlnire) în care voi afla alte aspecte

fulminante şi foarte secrete în legătură cu „marea expediţie” pe care acesta, împreună cu o echipă mixtă româno-americană, a făcut-o pornind de la realitatea descoperirii din Munţii Bucegi. Deşi cunosc deja datele principale ale acestei călătorii, prefer să nu anticipez, ci să prezint totul într-un mod coerent şi în detaliu, după ce voi intra în posesia altor informaţii preţioase. Consider acest demers necesar mai ales pentru că oamenii au dreptul să ştie adevărul istoric şi, de asemenea, să cunoască cine şi de ce a urmărit să manipuleze acest adevăr de-a lungul timpului. Acesta este firul călăuzitor al relatării din această carte. Fie că el va avea răsunet în conştiinţa oamenilor, fie că, dimpotrivă, va fi întâmpinat cu ironie şi neîncredere, eu îmi exprim totuşi convingerea că demersul pentru scrierea si publicarea acestei cărţi este unul profund benefic şi pozitiv, pentru că cel puţin va naşte anumite întrebări în conştiinţa oamenilor şi va emula interesul spre dimensiunile oculte, subtile, ale cunoaşterii de sine. La vârsta de şapte ani Cezar a fost dat la şcoală, dar acolo el nu a excelat la nici o materie. Era un elev normal, cu o activitate şcolară medie. Nimic nu lăsa să se înţeleagă ceva despre preocupările şi gândurile sale, iar notele pe care le avea reflectau mai mult ceea ce el auzea şi înţelegea în clasă, deoarece acasă nu învăţa aproape niciodată. Totuşi, prin clasa a treia, părinţii lui au fost chemaţi la şcoală de învăţătoare, care era profund tulburată şi nedumerită. Ea dorea să ştie dacă aceştia au observat ceva neobişnuit în comportamentul băiatului, însă atât Nicolae cât şi

Smaranda Brad au negat cu hotărâre, aşa cum li se ceruse de către reprezentnţii Securităţii. Învăţătoarea le-a relatat atunci ceea ce se petrecuse; întrucât trebuia să corecteze nişte lucrări scrise, ea le dăduse elevilor să înveţe pe de rost o poezie de câteva strofe, pe care în prealabil o citise cu voce tare în faţa clasei. La scurt timp după aceea, însă, a avut surpriza să constate că Cezar se uita absent pe fereastră, în timp ce toţi ceilalţi învăţau poezia. Atunci i-a atras atenţia, dar după câteva minute l-a surprins în aceeaşi atitudine. — Cezar! Ridică-te în picioare! se răsti ea la copil. De ce nu înveţi poezia ca toţi ceilalţi? Băiatul nu părea deloc intimidat de tonul ameninţător al învăţătoarei, rămânând calm şi stăpân pe sine. — Dar eu o ştiu deja, răspunse el încet. — Cum adică o ştii deja? De ce minţi? —Nu mint. Am auzit-o când aţi citit-o dumneavoastră. Indignată de curajul copilului, dar şi curioasă să afle adevărul, învăţătoarea îi ceru să recite pe de rost poezia în faţa clasei. Cezar spuse fără nici o greşeală întreaga poezie. — Am crezut că o învăţase înainte, acasă. Dar aceea era o lecţie nouă şi în plus, aşa după cum ştiţi, el nu prea face exces de zel cu învăţatul, a explicat în continuare femeia, surescitată. L-am pus mai apoi să recite alte două poezii, la fel de lungi, care nu erau în manual şi pe care eu i le citeam înainte o singură dată; după ce mă asculta atent, le recita apoi fără nici o greşeală sau pauză. De aceea v-am chemat să discutăm, pentru că eu nu am mai văzut aşa ceva.

Curând, însă, incidentul a fost uitat. Cezar mi-a spus că a înţeles foarte repede utilitatea faptului de a nu ieşi cu nimic din comun, atunci când se afla printre ceilalţi oameni, deoarece în felul acesta evita tracasările, curiozitatea sau chiar răutăţile sau invidiile care proveneau mai ales din partea colegilor săi. — Simţeam, chiar la acea vârstă fragedă, că era foarte important să nu atrag atenţia asupra mea. Erau alte lucruri, mult mai importante, care îmi solicitau din plin atenţia şi interesul atunci când mă întorceam acasă, în camera mea, îmi povestea el zâmbind enigmatic. Se referea, bineînţeles, la misterioasele experienţe de natură subtilă pe care le avea atunci când se cufunda în el însuşi, profund abstras de la influenţele mediului exterior. Părinţii renunţaseră demult să-l mai deranjeze cu diverse întrebări despre atitudinea lui. Aceasta li se părea chiar normal şi se obişnuiseră, de asemenea, cu rapoartele pe care le făceau lunar şi cu vizitele inopinate ale celor de la Securitate. Până să împlinească zece ani, cei din jur au mai avut doar o singură dată ocazia să-l privească pe Cezar ca pe o fiinţă umană „stranie”, atunci când el a avertizat-o în mod special pe mătuşa lui, care venise în vizită la familia Brad. Cezar nu ştia de sosirea mătuşii, însă când a intrat în casă şi a văzut-o, a rămas pironit, privind parcă prin trupul femeii care se afla în faţa lui. Cu toţii au observat că ceva nu este în regulă şi l-au întrebat dacă s-a întâmplat ceva rău sau dacă nu se simte bine,

însă băiatul nu a răspuns nimic şi a plecat în camera sa. Abia spre seară, tulburat şi neliniştit, el a întrebato pe mătuşa lui când se va întoarce acasă, în Bucureşti. Aflând că ea îşi cumpărase bilet la tren pentru a doua zi, păru să se mai liniştească. Totuşi, el a rugat-o să nu călătorească cu maşina, ceea ce nu a prea fost luat în seamă de nimeni din cei prezenţi. Emilia, mătuşa lui Cezar, urma să plece a doua zi la Bucureşti împreună cu fratele ei, Nicolae Brad, pentru rezolvarea unor probleme de ordin familial. În mod paradoxal, însă, ei nu s-au trezit la timp a doua zi dimineaţă, deoarece soneria ceasului nu a funcţionat şi au pierdut trenul. Prezenţa Emiliei era însă imperios necesară la Bucureşti în acea dimineaţă, astfel încât ea a luat o maşină de ocazie, ocupând ultimul loc rămas liber în aceasta. Tatăl lui Cezar s-a întors acasă, urmând să sosească şi el în capitală cu următorul tren. Vestea năpraznică a sosit cu puţin timp înainte ca el să plece la gară. Maşina în care se urcase Emilia avusese un accident grav în apropiere de Bucureşti; dintre toţi ocupanţii maşinii, doar ea a murit, ceilalţi fiind răniţi, dar totuşi în afara oricărui pericol. Smaranda Brad a fost singura care şi-a amintit de comportamentul ciudat al lui Cezar, precum şi de sfatul pe care el i l-a dat mătuşii Emilia. Ea a menţionat acest fapt în raportul lunar, dar chiar şi acel incident notabil a pălit ca importanţă în faţa imensei surprize pe care ea a trăit-o la puţin timp după aceea, o dată cu evenimentul care avea să-l îndepărteze pe Cezar pentru totdeauna de familia lui.

Desprinderea

Cezar avea zece ani, dar nivelul său de percepţie, judecată şi comportament depăşea cu mult această vârstă. Era foarte puţin cunoscut de ceilalţi copii care locuiau pe aceeaşi stradă, pentru că se juca foarte rar cu ei. Aceştia îl priveau ca pe un ciudat, inventând diferite poveşti răutăcioase despre el. Cezar nu le dădea nici o atenţie. Pasiunea lui era aceea de a rămâne timp îndelungat, chiar ore în şir, cu ochii închişi, absorbit profund asupra unor realităţi despre care părinţii lui nu aveau nici cea mai mică idee. Ascultându-l cum îmi vorbea despre aceste aspecte, am considerat că este momentul potrivit să-l întreb eu însumi despre experienţele pe care le trăia în acele momente cu totul speciale, dar complet neînţelese de ceilalţi. Cezar s-a gândit câteva clipe, căutându-şi în mod evident cele mai potrivite cuvinte. — Este foarte dificil să explici în termeni obişnuiţi anumite realităţi care nu se încadrează în tipologia standard de logică şi raţiune, care domină în prezent mai ales viziunea occidentală despre viaţă. Mai curând, aceste lumi subtile au afinităţi cu descrierile misticilor hinduşi care prezintă experienţele lor spirituale, foarte asemănătoare cu cele pe care le-am trăit eu însumi. Aceea a fost singura dată când Cezar mi-a relatat pe scurt unele dintre misterioasele lui stări şi trăiri

profunde, care erau atât de stranii şi neobişnuite pentru oamenii comuni. — Odată am revenit în realitatea fizică înconjurătoare complet buimăcit, fără să recunosc minute în şir locul în care mă aflam, a continuat el să-mi povestească. Deşi aveam ochii deschişi, vedeam ca prin ceaţă sau, mai bine zis, nu-mi dădeam seama de existenţa contururilor obiectelor din jur. Treptat, foarte încet, am început să mă readaptez la condiţia mea obişnuită; atunci am înţeles foarte clar că între minte şi simţuri există o anumită legătură. Fusesem atât de profund absorbit în anumite dimensiuni subtile, încât depăşisem cu mult această conexiune. De obicei este relativ dificil să te desprinzi de lumea obiectivă, adică să te focalizezi lăuntric cât mai bine, ignorând senzaţiile exterioare care provin de la simţuri, ceea ce pentru mine nu mai constituia însă o problemă. În mod paradoxal, atunci dificultatea mea consta în a reface legătura dintre minte si simţuri, pentru ca în felul acesta să mă integrez din nou în ciclul informaţional extern. Fără îndoială, vederea îmi era foarte bună, ochii îi aveam deschişi dar, cu toate acestea, îmi era greu să mă adaptez la condiţiile obişnuite din exteriorul meu. Ca să înţelegi mai bine, imaginează-ţi că ai trăit mai mulţi ani într-o metropolă a lumii, având acces la un nivel de trai foarte înalt. Printr-un anumit concurs de împrejurări, ajungi apoi pe o insulă mică şi pustie, în mijlocul oceanului, unde domină peisajul stâncos iar condiţiile de viaţă sunt primitive. Saltul involutiv este uriaş şi îţi

va fi necesar un anumit timp pentru a te acomoda corespunzător. Mi-am dat seama cu această ocazie că mintea umană este strâns asociată cu senzaţiile corporale, dar cu toate acestea ea poate, de asemenea, să fie şi liberă de ele atunci când este ferm controlată şi stăpânită printr-o practică perseverentă. Uneori alunecam în stări de transă atât de profunde, încât mama era nevoită să-mi dea câteva palme pentru a mă face să revin la realitatea obiectivă. Câteodată, cuprins de bucuria euforică pe care o resimţeam la ieşirea din meditaţie, mă străduiam în mod sincer să le explic părinţilor mei ce trăiam eu de fapt în acele momente, care erau asociate unor stări foarte rafinate de conştiinţă. Din nefericire, cuvintele sunt prea limitate pentru a surprinde bogăţia stărilor nuanţate care sunt proprii unor manifestări subtile, superioare planului fizic. Lumile subtile foarte înalte şi elevate sunt de multe ori inconceptibile pentru standardele de reper ale unei conştiinţe gregare din planul fizic. Odată am făcut totuşi o tentativă să explic prin cuvinte percepţiile pe care le-am avut într-o astfel de experienţă meditativă, deoarece părinţii mei au insistat foarte mult să le descriu aceasta. Le-am spus că singura asociaţie de forme şi culori care îmi venea în minte şi care s-ar fi potrivit cel mai bine pentru descrierea acelei lumi subtile foarte rafinate la care avusesem acces, era ca un cadrilaj de benzi neregulate ca grosime, de culoare roşie şi galbenă pe un fond indigo. Eram foarte bucuros că fusesem inspirat şi găsisem această imagine plastică prin care redam cât

mai bine caracteristicile acelei lumi, însă entuziasmul meu a pierit aproape imediat atunci cânt le-am observat privirea lungă şi compasivă la adresa mea. Am realizat atunci că orice strădanie în această direcţie nu ar avea nici un rezultat notabil. Ignoranţa este un factor teribil de limitare a evoluţiei omului. Am renunţat deci o dată pentru totdeauna să mai încerc să exprim ceea ce era practic cu neputinţă de redat. Atunci când intram în meditaţie profundă şi evadam practic din această lume, senzaţia cea mai notabilă pe care o percepeam în acele momente era imensa libertate de acţiune şi sentimentul clar că pot înţelege misterul oricărui loc sau oricărei fapte de pe această planetă. Cu timpul, am învăţat să explorez spaţii cu mult mai îndepărtate, dar nu te gândi că aceasta se petrecea ca într-o călătorie cu un mijloc de transport, (într-adevăr, în acea clipă urmăream să-mi imaginez o astfel de experienţă subtilă la nivel mental şi îmi închipuiam că ea s-ar fi putut asocia cu zborul unei nave cosmice în spaţiul sideral. Cezar mi-a surprins însă imediat gândul şi m-a corectat plin de înţelegere.) — Lumile mentală şi cauzală sunt guvernate de alte legi şi caracteristici, cu mult mai vaste decât cele pe care le cunoaştem noi la nivelul planului fizic în care existăm; totuşi, întâlnirea noastră nu are ca subiect o astfel de discuţie. Este suficient să-ţi spun că în „călătoriile” mele prin dimensiunile subtile nu mă simţeam niciodată singur, ci totdeauna eram ghidat într-un mod ferm si precis

de o forţă pe care eu o sesizam ca fiind gigantică, dar plină de iubire, care deseori îmi explica şi îmi revela multe dintre misterele cu care mă confruntam. Datorită acestui gen de „protecţie” subtilă am reuşit să traversez cu bine primii ani ai copilăriei şi experienţele psihice - unele dintre ele foarte stranii - pe care le-am trăit. Cezar rămase câteva clipe tăcut. Mi-am dorit atunci şi eu, din tot sufletul, să ajung să cunosc aceste taine ale lumilor superioare, care poate mi-ar fi oferit un răspuns viabil în ceea ce priveşte rolul meu în această lume. Într-un mod mai mult sau mai puţin evident, fiecare dintre noi a simţit acest impuls lăuntric măcar o dată în viaţă, însă de cele mai multe ori destinul este cel care ne oferă calea pentru a-l urma sau nu. În ceea ce mă priveşte, am considerat că „vocea” destinului meu era chiar Cezar Brad şi mă simţeam foarte nerăbdător ca, prin intermediul lui, să învăţ cât mai multe despre diferitele aspecte iniţiatice, care de obicei sunt foarte ocultate. În anul 1980 a intervenit prima schimbare majoră din viaţa lui Cezar. Familia Brad îşi crease renumele de „ciudată” printre vecini, mai ales datorită faptului că membrii ei aproape că nu întreţineau legături cu aceştia, se retrăseseră ca într-o carapace şi răspundeau în mod evaziv atunci când erau întrebaţi. Pe de altă parte, Cezar petrecea tot mai mult timp retras în camera lui, fiind adâncit în meditaţiile sale profunde. Faptele s-au petrecut cu repeziciune, întrun stil caracteristic Securităţii Statului, ale cărei

opresiuni şi abuzuri asupra oamenilor erau deja de mare notorietate în acea vreme. Pe la începutul lunii ianuarie a acelui an, într-o zi de iarnă calmă, liniştită, cu fulgi de zăpadă mari şi generoşi acoperind cu albeaţa lor sclipitoare oraşul mic de la poalele munţilor, Cezar a venit de la şcoală într-o stare de mare efervescenţă lăuntrică, a cărei cauză nici el nu şi-o putea lămuri prea bine. Nerăbdător, ca aproape totdeauna când se întorcea acasă, el a intrat în cameră şi s-a aşezat pe pat în poziţia lui favorită, cu picioarele încrucişate, pentru a intra astfel într-o cât mai profundă stare de meditaţie. Cunoscându-i deja obiceiul, mama lui nu l-a deranjat, dar l-a anunţat că nu peste mult timp va trebui să vină la masă. Ceea ce s-a petrecut în următoarele ore pune la grea încercare buna-credinţă a unui om. Mă voi strădui să redau cât mai fidel situaţia respectivă, folosind chiar cuvintele prin care Cezar mi-a relatat-o, la mai bine de douăzeci de ani după ce el însuşi a trăit acea memorabilă experienţă. — Am pătruns destul de repede în vastitatea spaţiului mental care pe atunci îmi era deja familiară şi mam adâncit în contemplarea unor aspecte abstracte, care aveau legătură cu energiile arhetipale a ceea ce noi numim „aer”. Atunci când mă cufundam în meditaţie, lumea din jurul meu se schimba în întregime; eram învigorat mereu de un şuvoi nesecat de energie şi mă simţeam totodată foarte liber, avid de a cunoaşte totul. Mă refer la o cunoaştere mult superioară cunoaşterii profane pe care de obicei o putem întâlni în cărţi şi manuale.

Cunoaşterea ştiinţifică modernă este ea însăşi destul de limitată, în special pentru faptul că se bazează pe efecte, dar nu înţelege cauzele fundamentale ale acestora. Eu mă refer la acel tip de cunoaştere care nu este discursivă, ci care este profund intuitivă şi spirituală. Aceasta nu poate fi înţeleasă în mod teoretic, dar poate fi asimilată prin experimentare directă. Limitele corpului fizic nu mai sunt percepute de conştiinţă, care atunci vibrează nuanţat, în funcţie de subiectul ales pentru meditaţie. Mă cufundasem deci în lumea sublimă a unui sunet care venea de pretutindeni; de fapt, aveam mai curând senzaţia de sunet luminos, plin de o energie pură şi extrem de rafinată. Senzaţia generală pe care o resimţeam atunci era aceea de grandoare nesfârşită, fără limite. Nu ştiu cât timp trecuse de când mă lăsasem cuprins de acea infuzie sonor-luminoasă, dar nu cred să fi depăşit o oră. Eram foarte vag conştient de trupul meu şi de ambianţa înconjurătoare şi, la un moment dat, am simţit un tremur slab în picioare şi legănarea uşoară a corpului meu fizic pe care, în mod straniu, aproape că îl observam din exterior. Era o senzaţie de relativă instabilitate dar nu mi-am făcut probleme, deoarece mă mai confruntasem până atunci cu experienţe asemănătoare. Totuşi, ceva era ciudat, întrucât nu mai simţeam o bază, ca şi cum nu mai şedeam pe pat. Într-o stare de semitrezie am deschis ochii şi atunci am tresărit involuntar, căci mă aflam în aer, deasupra patului, cam la jumătate de metru distanţă de acesta. Picioarele erau încrucişate aproape ca în poziţia iniţială, dar puţin lăsate în jos.

Corpul se legăna foarte încet în aer, rămânând aproximativ în aceeaşi zonă. Nu eram speriat, ci mai curând surescitat de emoţia puternică pe care o resimţeam atunci în întreaga mea fiinţă. Mă gândeam că, pe viitor, va trebui să controlez foarte bine acest fenomen dacă voiam să nu dau naştere unor probleme şi complicaţii serioase în viaţa mea. Chiar în momentele când reflectam la aceasta, mama mea a deschis brusc uşa pentru a mă chema la masă. Cred că nu e prea greu să îţi închipui ce a urmat după aceea; nu a leşinat, dar s-a speriat foarte tare, lipinduse de perete şi privindu-mă îngrozită. Eu însumi, şocat oarecum de zgomotul uşii care s-a deschis brusc şi de ţipătul înăbuşit al mamei, am revenit într-un mod mai dur la condiţia normală, căzând pe pat, într-o parte. Simţeam o vagă senzaţie de greaţă şi o durere la nivelul gâtului. Cezar mi-a relatat acel eveniment într-un mod cât se poate de simplu şi firesc, fără să urmărească absolut deloc să mă convingă de adevărul spuselor sale. În acelaşi timp a urmărit să mă facă să înţeleg că revelaţia unui aspect deosebit sau credinţa în ceva anume nu constituie de obicei rezultatul direct al satisfacerii unei curiozităţi banale. Simţeam în mod clar că, dacă eu aş fi solicitat atunci o astfel de dovadă, m-aş fi confruntat cu un refuz politicos. Cu altă ocazie, Cezar mi-a explicat că cei care au anumite puteri paranormale şi care au înţeles profund semnificaţia, cauza şi menirea acestora, nu vor acţiona niciodată în mod orgolios pentru a demonstra celorlalţi oameni capacităţile lor deosebite

şi nu-şi vor folosi puterile supranaturale în scopuri egoiste, personale. De aceea, niciodată aceste persoane nu vor dori să le fie recunoscute meritele şi nu vor umbla după faima care este trecătoare. În plus, cei care cu adevărat sunt autentici în cunoaşterea, experienţa şi puterile pe care le deţin nu vor insista să-i convingă pe cei suspicioşi, materialişti şi neîncrezători, deoarece convingerea veritabilă trebuie să survină în primul rând din interiorul acestora, pentru ca ea să fie stabilă şi să dea roade în viitor. Minţile celor mai mulţi oameni sunt slabe şi nepregătite să se confrunte cu anumite realităţi şocante. Pentru a suplini acest neajuns, ei adoptă în cele mai multe dintre cazuri o atitudine arogantă şi ironică în ceea ce priveşte domeniile „interzise”, adică cele care se află la limita dintre materialitate şi planurile subtile ale Creaţiei. Necredinţa lor maschează de fapt lipsa voinţei de a cunoaşte, care la bază are un profund sentiment de frică faţă de necunoscut. De multe ori ei caută să se amăgească, atât pe ei înşişi cât şi pe cei din jur, afirmând că dacă vor asista la demonstraţia unei puteri paranormale, care să nu fie o înşelătorie, vor crede imediat că lumea înseamnă cu mult mai mult decât universul fizic. Experienţa a arătat că în cazul unei astfel de demonstraţii şocul pe care îl suferă o minte nepregătită este adeseori prea brusc şi puternic pentru nivelul ei redus de înţelegere. În general vorbind, spectatorul unor astfel de demonstraţii urmează două căi posibile: fie neagă în continuare,

chiar vehement, ceea ce tocmai a solicitat şi apoi a văzut cu propriii lui ochi, degenerând chiar, câteodată, în veritabile crize de isterie; fie recurge la o acceptare formală de moment, care în realitate este lipsită de convingere lăuntrică. Această acceptare va fi de altfel înlocuită foarte repede cu vechea necredinţă, ca un zid de protecţie psihică în faţa a ceea ce nu poate fi înţeles sau care i-ar putea tulbura rutina zilnică a unei vieţi anoste. Am înţeles astfel că practica aduce, în timp, credinţa, deoarece chiar efortul pe care îl depunem atunci este, într-un anumit fel, un gen de credinţă. În fond, marea majoritate a oamenilor are o credinţă şi încă una fermă, dar care este orientată în mod distructiv şi pervertit. Astfel, mulţi cred cu tărie că ei nu cred şi aceasta este de ajuns pentru a alimenta noianul de temeri şi îndoieli, de angoase şi prejudecăţi, privându-i de capacitatea de a înţelege lucrurile în esenţa lor. În plus, poate cel mai mare neajuns este că ei se închid sufleteşte, aproape fără să realizeze aceasta. Devin superficiali şi egoişti, iar sentimentele lor sunt atunci fade, lipsite de forţa şi pulsaţia unei trăiri autentice. Cel mai adesea, omul îşi creează singur limitele. Probabil că Smaranda Brad nu era încă pregătită pentru ceea ce văzuse. În acea zi, capacitatea ei de înţelegere a fost pusă la grea încercare dar se pare că nu a avut puterea necesară pentru a traversa emoţia necunoscutului. Când Nicolae Brad a venit acasă de la serviciu, soţia lui i-a povestit incidentul. Au căzut de comun acord să-l anunţe pe noul om de legătură

(colonelul Datcu fusese avansat în funcţie într-un alt oraş). Noaptea târziu, în faţa casei a sosit un autoturism din care au coborât doi agenţi de securitate. De această dată, doctorul Xien nu mai era prezent. Evenimentul care fusese menţionat în raport implica un alt gen de măsuri, iar protocolul acţiunii era diferit. Sub pretextul unui control special la care trebuia să fie supus, Cezar a fost luat în primire de agenţi, a fost urcat în maşină şi aceasta a dispărut în trombă, în negura nopţii. A fost ultima dată când şi-a mai văzut părinţii.

Capitolul 2

Departamentul Zero

În anul 1980, după treisprezece ani de la înfiinţarea acestei secţii „oculte” a Securităţii Statului, în cadrul ei au fost realizate mai multe obiective care să permită o orientare clară a scopurilor pentru care a fost creată. Dacă în primii ani năuceala provocată de „toana” lui Ceauşescu pentru înfiinţarea departamentului a provocat destule confuzii şi reale greutăţi de acomodare cu specificul activităţii, deceniul al nouălea a fost întâmpinat cu o structură organizatorică destul de bine definită si cu o bază materială acceptabilă. De altfel, problema finanţării a constituit încă de la început un punct „fierbinte”, deoarece Ceauşescu - aparent în mod inexplicabil -„uitase” să precizeze modalitatea prin care aceasta să fie asigurată. Pe de altă parte, nimeni nu a avut curajul să facă lumină în nebuloasa începutului, pentru că în faţa dictatorului comunist o asemenea întrebare ar fi fost sinonimă cu sfidarea sau cel puţin cu incompetenţa. Ambele variante ar fi însemnat distrugerea carierei şi mari probleme existenţiale pentru cel „întreprinzător”. Metoda era cea care se aplica de obicei în cazurile extreme: se invoca ordinul absolut al Şefului Statului şi se cumula fondul de finanţare din retragerea unor sume de bani din fondul altor domenii. Aceasta a constituit soluţia de compromis pentru primii trei ani după înfiinţarea departamentului.

Cu timpul, lucrurile au evoluat, căpătând conturul a două baze secrete de lucru: una era situată în apropierea oraşului B..., iar cealaltă în Munţii Retezat, la mică distanţă de Valea Ursului (nume de cod). Datorită faptului că după o perioadă de la înfiinţarea departamentului exista deja o oarecare bază logistică, din anul 1972 s-a trecut la o nouă tactică de atragere a fondurilor prin repetate intervenţii „diplomatice” la Ceauşescu în momente inspirat alese. Convins şi chiar entuziasmat de posibilităţile pe care le-ar fi oferit dezvoltarea acestei secţiuni a Securităţii, el a dat dispoziţii ca Departamentul Zero să fie susţinut financiar de două „firme fantomă” din Uruguay, care în actele oficiale figurau ca firme de intermediere în afacerile cu petrol, dar care în realitate erau specializate în acţiunile de spălare a banilor din tranzacţiile ilicite ale Mafiei Latine. „Revita Unio” şi „Nann & Co.” erau cele două firme care procurau sume fabuloase de bani familiei Ceauşescu, fiind administrate în acea vreme de un adevărat maestru în domeniu: generalul Mereş, pe care am avut ocazia să-l cunosc personal. Este probabil unul dintre puţinii oameni care au intuit corect, cu mult înainte de etapa finală, deznodământul sistemului comunist în Europa, precum şi căderea lui Ceauşescu, mai bine zis conjunctura în care se va petrece aceasta. — Ascultă-mă ce-ţi spun, Radule. Există unele forţe nebănuite care macină temelia acestui popor şi alimentează „praful” de aruncat în ochii mulţimii, pe Ceauşescu, impulsurile lui megalomane, orientarea economiei... şi ele nu vin de aici. Personal, mi-am

asigurat viitorul, al meu şi al familiei. Notorean de la Securitate ştie, dar sunt prea bine plasat ca să mă dea jos. Nu cred că această situaţie poate să continue mai mult de doi-trei ani de acum încolo. Discuţia a avut loc prin '88 şi trebuie să recunosc că ea a fost oarecum profetică, deoarece generalul, întrun elan oratoric inspirat, a presupus atunci că Ceauşescu nu avea cum să scape „curat” de furia poporului şi că aceleaşi forţe oculte (pe care atunci el nu a vrut să le numească) vor pregăti în secret nu numai căderea lui, ci şi acapararea gradată a puterii statale. Evoluţia politică şi economică a ţării a confirmat cu prisosinţă spusele sale. Mereş a dispărut brusc în 1989, cu puţin înainte de Revoluţie; nici nu putea săşi aleagă un moment mai bun, căci „agitaţia” de care fusese cuprins comunismul în Europa acelor vremuri nu mai oferea timpul necesar unei investigaţii riguroase pentru găsirea „trădătorului”, aşa cum se proceda de obicei. Deşi se bizuia pe imensa lui influenţă şi putere ascunsă, acţionând mai mereu din umbră, generalul Mereş nu a scăpat totuşi niciodată, nici un fel de aluzie la presupusul loc ar retragerii sale împreună cu familia. Personalitatea complexă a generalului l-a determinat să acţioneze mai mereu precum un pion foarte puternic si eficient, dar practic nevăzut şi necunoscut. Am fost unul dintre puţinii oameni care au avut acces în anturajul lui apropiat, însă chiar şi în această situaţie nu cunoşteam aproape nimic despre el sau despre viaţa lui, care era foarte discretă. Simţul de

conservare, egoul rafinat şi intuiţia de excepţie în domeniul afacerilor l-au făcut să aibă succese financiare remarcabile în managementul celor două firme, care de altfel au fost lansate datorită relaţiilor sale diplomatice foarte solide, la care însuşi Ceauşescu apela uneori pentru realizarea diferitelor scopuri. Deşi la început au existat doar zvonuri, acum se ştie în mod sigur, în cercurile înalte ale puterii, că Mereş a fost personajul principal care s-a ocupat de deschiderea şi alimentarea controversatului cont financiar al familiei Ceauşescu, a cărui valoare a fost estimată la aproximativ un miliard de dolari. Doar generalul şi, poate, alte două-trei persoane cunosc cu precizie atât suma exactă din acel cont, cât şi soarta lui actuală, interesele în această direcţie fiind enorme. Este însă lesne de presupus că generalul Mereş, având libertate şi încredere totală din partea lui Ceauşescu pentru a administra cele două firme fantomă din Uruguay, nu s-a limitat doar la umplerea contului personal al dictatorului, ci a virat de asemenea sume foarte mari de valută în propriul lui buzunar. Probabil că Ceauşescu bănuia aceasta, însă acela a fost singurul caz în care el nu a recurs la măsuri punitive, deoarece era în joc propriul lui interes financiar, iar găsirea unui înlocuitor pe măsură ar fi fost o muncă dificilă şi totodată foarte delicată. Putem bănui, deci, că între Mereş şi Ceauşescu se stabilise un fel de acord tacit şi reciproc avantajos, în care fiecare se făcea că nu-l interesează ce gândeşte celălalt. De aceea, poziţia generalului Mereş era cu totul specială în angrenajul politico-economic al

ţării, el fiind privit de cei care îl cunoşteau ca un fel de „eminenţă cenuşie” a puterii. Într-un anumit fel, Mereş era inexpugnabil şi, din câte ştiu, aceasta a fost singura situaţie pe care Ceauşescu a acceptat-o fără comentarii în toată cariera sa de dictator comunist. Cel mai probabil este că, în prezent, generalul îşi trăieşte vârsta de aur pe una din insulele Baleare sau în splendorile Cretei, urmărind din umbră, cu zâmbetul lui maliţios, „mersul” puterii la Bucureşti. Dintr-o altă perspectivă, România a pierdut un om cu posibilităţi organizatorice şi decizionale de excepţie. Probabil că generalul Mereş ar fi fost unul dintre pilonii principali ai statului, dar în acelaşi timp este aproape sigur că el cunoştea anumite secrete, care îl determinaseră să se „pensioneze” înainte de vreme. Intuiţia şi experienţa lui diplomatică l-au ajutat astfel foarte mult să se retragă în cel mai potrivit moment în care ar fi putut să o facă. Ceauşescu a dispus finanţarea generoasă a Departamentului Zero din sumele gestionate de Mereş la cele două firme din străinătate. Din 1968 şi până în 1980 s-au perindat la conducerea DZ nu mai puţin de cinci şefi, însă dintre toţi, colonelul Obadea s-a remarcat în mod deosebit (după învestirea lui, în 1979) printr-un deosebit spirit de iniţiativă şi prin anumite idei novatoare care au optimizat mult activitatea departamentului. Deoarece domeniul de acţiune al acestei secţiuni din Securitate era pe atunci încă relativ obscur şi datorită faptului că nimeni nu prea avea idei şi nici experienţă în acest sens, Obadea

a avut marea şansă de a primi o foarte mare libertate de decizie, autonomia departamentului şi încadrarea tipului de activitate al acestuia la categoria marilor secrete de stat. Aceasta însemna implicit că funcţia colonelului Obadea era oarecum echivalentă, în ierarhia puterii statale, cu aceea de ministru. Datorită însă implicării cu totul speciale în aparatul de Securitate a Statului, teoretic funcţia colonelului avea o pondere şi o influenţă chiar mai mare, fiind apropiată de aceea a unui ministru de stat, însă ea nu putea fi exercitată în mediul politic. În structurarea departamentului pe care îl conducea, colonelul Obadea s-a ghidat după un principiu simplu: informaţia să fie directă (cu cel mult un intermediar), iar personalul de lucru să fie redus la minimum. În acelaşi timp, însă, era necesar ca cei care erau aleşi să lucreze în această structură să fie foarte competenţi şi chiar profesionişti în domeniul lor. Pentru a pune în aplicare aceste idei de bază, colonelul a intuit faptul că nu putea face compromisuri; avea nevoie de tehnică specială şi, în plus, de o grupă de elită paramilitară, antrenată special pentru intervenţii neobişnuite. Colonelul Obadea, prin protocolul funcţiei secrete pe care o deţinea, era unul dintre puţinii oameni care aveau acces direct şi imediat, indiferent de conjunctură, la Ceauşescu. Rapoartele erau prezentate dictatorului chiar de Obadea personal, după care îi erau înmânate tot lui, în aceeaşi zi, deoarece - ca o măsură de maximă securitate - acestea erau dactilografiate într-un singur exemplar, semnate

şi sigilate doar de colonel. Funcţia acestuia era atât de puternică, încât nu trebuia să ofere explicaţii pentru acţiunile sale decât Preşedintelui ţării si Şefului Securităţii Statului. Pe de altă parte, însă, el avea puterea de a solicita ajutorul şi sprijinul oricărei instituţii din ţară. A fost stabilită o linie telefonică particulară, doar între el şi cabinetul lui Ceauşescu, iar informaţiile şi rapoartele care erau primite la departament intrau în categoria: SECRET DE STAT - gradul 5. La acestea nu aveau acces decât Ceauşescu, Şeful Securităţii Statului, Şeful de Stat Major şi, bineînţeles, Obadea însuşi. Colonelul îi prezentase iniţial dictatorului (la puţin timp după ce preluase funcţia de şef al DZ) o listă cu şaisprezece propuneri, care să reprezinte infrastructura unei funcţionări ireproşabile a departamentului. Ceauşescu le-a aprobat pe toate. Ulterior, însă, cu viclenia lui specifică şi temându-se ca puterea lui Obadea să nu creeze un precedent periculos, el a creat unele „supape”. Astfel, colonelul nu mai putea acţiona şi interveni în toate instituţiile din ţară, decât în cele care se încadrau în domeniul activităţii care era specifică departamentului pe care îl conducea, deşi limitele acestei precizări erau foarte vagi. O altă restricţie impusă a fost aceea că Obadea nu mai avea acces la alte secrete de stat sau la cele ale Securităţii Statului, în afara informaţiilor secrete care proveneau din propriul său departament. În sfârşit, trebuia să accepte, atunci când i se solicita, controlul Şefului Securităţii Statului, însă fără ca acesta să aibă drept decizional, ci doar de alcătuire

a unui raport de constatare către Ceauşescu. Totuşi, datorită specificului neobişnuit al activităţii DZ, aceste mici „amendamente” nu l-au deranjat pe colonelul Obadea. Activitatea lui excelentă din anii care au urmat a demonstrat profesionalismul şi abilitatea pe care o manifesta în relaţiile, de multe ori complicate, cu subalternii săi. Aceste măsuri de securitate extraordinare s-au dovedit foarte eficiente chiar şi la câţiva ani după Revoluţie, ceea ce a demonstrat bazele foarte solide şi riguroase pe care fusese structurat Departamentul Zero. Cred că nici secretele armatei sau ale secţiei de spionaj extern nu erau mai bine păstrate ca dosarele DZ. Acestea erau prezentate lui Ceauşescu şi aveau înscrise pe ele mai multe date-reper, ca în modelul următor:

ARHIVA SECRETĂ DE STAT Nr. 00345789/Secţia I NIVELUL DE INFORMAŢIE: 5 Preşedintele statului STRICT SECRET ŞI CONFIDENŢIAL RAPORT-DEPARTAMENTUL ZERO NR. 9 - înregistrare unică

Cu privire la galeria de legat din peşteră

După ce Şeful Statului lua cunoştinţă de conţinutul raportului şi avea o discuţie rezumativă cu Obadea, dosarul era luat de colonel şi închis într-un seif special din biroul acestuia, care se afla la baza din Valea Ursului, după ce în prealabil era sigilat cu o bandă lată de carton roşu şi cu un sigiliu de plumb. Pe carton era scris: ACCES LIMITAT: 1.Preşedintele ţării 2. Şeful Departamentului Zero 3. Şeful Securităţii Seria : Al-nr.9 (ARHIVA SECRETĂ DE STAT) În păienjenişul de Secţiuni şi Direcţii ale Securităţii, Armatei şi Ministerului de Interne, Departamentul Zero se distingea ca o insulă aparte, aproape de tip occidental, separat prin specificul lui de celelalte activităţi ale aparatului de stat. Acesta era cadrul general când Cezar a fost adus la baza secretă de lângă B..., în anul 1980. Prin comparaţie cu nivelul de trai din casa părinţilor săi, acolo avea acces la tot confortul şi la o dotare tehnică de excepţie. Planurile speciale şi lucrările la construcţia bazei fuseseră încredinţate unei firme specializate din SUA, însă tehnica şi aparatura au fost comandate şi importate din Olanda. Complexul fusese dat în folosinţă cu aproape un an în urmă, la puţin timp după ce colonelul Obadea preluase conducerea

departamentului. Existau două corpuri principale: o clădire pentru personal şi pentru desfăşurarea activităţilor rutiniere şi o a doua clădire, mai mare şi mai sofisticată, care era destinată persoanelor care erau selectate şi aduse acolo, incluzând mai multe apartamente, o bucătărie, o sală de mese şi o secţiune izolată în care se aflau laboratoarele pentru diferite experimente. Zona bazei era încercuită de un gard înalt de beton iar în jurul lui accesul era interzis pe o rază de o sută de metri, paza fiind militarizată. În mod aparent, totul semăna cu o banală unitate militară, care nu trezea suspiciuni şi nici interes deosebit. Aprovizionarea se făcea o dată pe săptămână, pentru a se limita la minimum legăturile cu exteriorul. Atunci când Cezar a sosit la bază, acolo se mai aflau patru subiecţi: trei copii şi un adult. Fiecare dintre ei ocupa câte unul dintre apartamentele cochete ale clădirii principale, de unde nu li se permitea să iasă decât la anumite ore. Programul era lejer, însă paza era foarte strictă. Personalul era alcătuit din zece persoane, nouă bărbaţi şi o femeie de 35-40 de ani, care era consiliera misteriosului doctor Xien. Mă voi opri însă aici cu furnizarea altor detalii, deşi Cezar mia descris în mod amănunţit locul şi activitatea de acolo. Ulterior, printr-un concurs favorabil de împrejurări mi s-a permis să vizitez acest loc şi trebuie să mărturisesc că el m-a impresionat profund. Chiar dacă atunci baza nu mai avea aceeaşi destinaţie ca în anii '80, activitatea ei continua într-un regim secret foarte sever.

Cezar a rămas în acel complex tehnic militarizat o perioadă de cinci ani. El a înţeles foarte repede că legăturile cu părinţii săi erau probabil rupte pentru totdeauna, dar cel puţin acolo i se ofereau posibilităţi nebănuite de a-şi dezvolta capacităţile sale deosebite. Cu ceilalţi colegi din stabiliment se întâlnea fie în orele de recreere şi sport, fie la cursurile speciale pe care le preda doctorul Xien. Fiecare dintre aceştia deţinea anumite puteri, pe care Cezar mi le-a descris sumar şi cu mult umor. De pildă, unul dintre copii, un băiat de paisprezece ani, se distingea prin faptul că ombilicul său acoperea o mare parte din abdomen, având cam zece centimetri în diametru. Indiferent de condiţia vremii, băiatul nu purta decât o pereche de pantaloni subţiri din bumbac. Numele lui era Eduard. Radiaţia sa psihică era atât de puternică, încât oricine se afla în preajma lui se simţea într-un fel timorat, nesigur, fiind cuprins chiar de o senzaţie de frică care nu avea nici o explicaţie concretă, dar care devenea în scurt timp apăsătoare. Aceste senzaţii erau percepute atunci când Eduard era calm şi relaxat, dar dacă din vreun motiv anume el se supăra, puteau fi chiar vizibile mici flash-uri, ca nişte scântei, care apăreau în jurul trupului său, mai ales în preajma capului. În astfel de momente, de obicei obiectele din imediata lui apropiere se spărgeau sau se deformau. De aceea, spaţiul în care locuia era dotat în cea mai mare parte cu obiecte din lemn şi din plastic, pentru că acestea puteau fi înlocuite mai uşor. În perioada verii, apartamentul lui era conectat la un sistem special de

răcire a aerului, deoarece băiatul nu putea să suporte temperaturi mai mari de douăzeci de grade Celsius. Varianta cu aerul condiţionat nu era satisfăcătoare, deoarece Eduard afirma că, deşi răcoros, aerul respectiv era lipsit de componenta lui energetică, vitală, adică altfel spus era un aer „mort”, care provoca mai mult rău decât bine. Principala capacitate paranormală a băiatului era puterea telekinetică, adică însuşirea de a putea mişca şi deplasa obiecte materiale fără să le atingă, doar printr-un efort de voinţă. Eduard putea să ridice în aer, de la distanţă, diferite lucruri, menţinându-le sau mişcându-le astfel timp de mai multe minute. Deşi nu a fost prea impresionat de posibilităţile colegului său, Cezar mi-a povestit totuşi că experienţa de vârf a lui Eduard a fost cea în care a individualizat şi apoi a ridicat în aer, prin concentrare, o sferă de apă pe care mai apoi a deplasat-o prin spaţiul camerei. Un alt băiat, care avea aproximativ aceeaşi vârstă ca a lui Cezar, nu ieşea aparent în evidenţă prin nimic deosebit, înzestrarea lui era însă de excepţie, deoarece putea să prevadă în linii mari evenimente care aveau să se petreacă într-o marja de 10-20 de ore, de la momentul prezent în viitor. Am aflat că Octavian a reuşit să-şi îmbunătăţească gradat performanţele până la un interval de 28 de ore în timpul viitor, predicţiile lui fiind chiar din ce în ce mai exacte. Totuşi, din câte mi-a spus Cezar, el nu a fost capabil să depăşească vreodată această limită. Interesul oficialilor pentru acel băiat era deosebit şi aceasta a făcut ca el să se bucure de un tratament

aparte. Chiar şi în orele de repaus, când copiii se jucau, el era însoţit permanent de un individ solid şi sobru, a cărui sarcină era sa vegheze ca băiatul să nu prezică ceva celor din jur. Precauţie oarecum inutilă, deoarece Octavian era mai mult retras, gânditor, uneori chiar apatic. Slăbuţ la trup şi având ochii adânciţi în orbite, el rămânea adeseori pe gânduri, abstras de la orice influenţe exterioare. Cezar l-a descris ca pe un băiat deosebit chiar şi printre ceilalţi care aveau puteri paranormale. Acea stranie capacitate a sa de a percepe viitorul într-o anumită marjă de timp nu era doar intuitivă, aşa după cum este în cazul celor mai multe persoane care asociază această aptitudine cu ghicitul în cărţi, în cafea sau prin intermediul altor modalităţi. — Tot ceea ce se petrece, tot ceea ce se derulează în acest univers, orice faptă, orice acţiune, gând, emoţie sau sentiment rămâne „înregistrat” cu fidelitate pe un fel de „suport” subtil, mi-a explicat Cezar, răspunzând astfel la nedumeririle mele fireşti. Analogic vorbind, este o „înregistrare” care poate fi comparată în anumite limite cu felul în care rămân imprimate unele instantanee din viaţa ta sau a altcuiva pe o peliculă fotografică sensibilă, atunci când se utilizează un aparat de fotografiat. Altfel nu ar fi posibilă investigarea timpului în trecut sau în viitor. Am intervenit atunci timid, dar contrariat: — Totuşi, cum este posibilă viziunea viitorului, din moment ce acesta nici nu a ajuns să se petreacă? Cezar a schiţat un zâmbet.

— Aparent, logica ta este sănătoasă. Ceea ce probabil încă nu ştii este faptul că timpul, în el însuşi, este o noţiune iluzorie. Există, bineînţeles, energia subtilă a timpului, dar ea este modulată în mod specific de conştiinţa sau percepţia fiecăruia dintre noi. De pildă, aceeaşi perioadă de timp, să zicem de o oră, este percepută în mod subiectiv de mai multe persoane, deoarece unora li se pare că „timpul trece mai greu”, iar altora că el „trece mai uşor”. Unii pot să afirme chiar că „a trecut într-o clipă”. Aprecierile sunt diferite, deşi perioada de timp este aceeaşi, în conştiinţa omului apare doar iluzia că există trecut sau viitor, pentru că aceste noţiuni se datorează, la rândul lor, percepţiei fragmentate pe care fiinţa umană obişnuită o are asupra timpului. Imagineazăţi acum că această formă energetică extrem de fină, pe care o numeşti timp, arată - metaforic vorbind precum o bandă continuă sau un film foto desfăşurat. Cezar a desenat atunci o schemă simplă pe hârtie, pentru ca explicaţiile pe care mi le oferea să fie cât mai clare. Eram nerăbdător să aflu de la el noi taine despre anumite realităţi care până atunci fuseseră inaccesibile cunoaşterii mele. Sesizând în repetate rânduri această atitudine sinceră din partea mea, Cezar a acceptat în mod tacit să mă ghideze, ca un adevărat maestru, prin umbrele înşelătoare care ascund cunoaşterea veritabilă, iniţiatică. — Axa timpului este continuă, dar oamenii o percep împărţită, cuantificată în trecut şi viitor, în accepţiunea obişnuită, prezentul este relativ, deoarece clipa prezentă devine trecut în momentul

următor; la rândul lui, acesta devine noul prezent, deşi cu o clipă înainte fusese viitor. Fiind continuu, timpul este ca o „bandă de timp” desfăşurată. Oamenii trăiesc chiar în această bandă şi de aceea ei se identifică cu aspectele ei parţiale; nu mai au percepţia de ansamblu a benzii temporale, care este continuă, ci sesizează fenomenul temporal în mod fragmentat, în trecut şi viitor, deoarece conştiinţa lor este şi ea limitată doar la un fragment sau altul de cunoaştere. Să presupunem acum că această conştiinţă se expansionează, creşte ca o sferă uriaşă şi cuprinde în câmpul ei de percepţie şi cunoaştere aproape întregul univers. Aceasta este de ajuns pentru a depăşi bariera timpului, pe care atunci îl vei percepe ca un tot unitar şi veşnic prezent. Trecutul şi viitorul îşi pierd sensul lor relativ. Atunci, cel care experimentează acest nivel de conştiinţă devine un fel de observator detaşat, care are la dispoziţie un câmp foarte larg de „vizionare”. Analogic vorbind, eşti precum un turist într-un oraş cu vechi tradiţii; la început, te plimbi pe străzi şi vizitezi locurile interesante, unul câte unul, deoarece nu ai posibilitatea să observi totul deodată. Clădirile, oamenii, maşinile, copacii îţi obstrucţionează privirea. Imediat însă ce te ridici la verticală în aer, la mare înălţime, de pildă în nacela unui balon, ai posibilitatea să observi întregul oraş dintr-o singură privire. Oricare ar fi zona sau clădirea pe care o cauţi, tu o poţi accesa instantaneu, pentru că întreaga viaţă şi forfotă a oraşului, deşi fragmentată pentru

eveniment

AXA CONTINUĂ A TIMPULUI observator

diverşii lui locuitori din diferitele zone ale sale, îţi apare în ansamblu ca un întreg şi în mod simultan. Sper că această analogie este sugestivă pentru a înţelege cât mai bine problema timpului. Călătoria în timp nu reprezintă altceva decât expansiunea conştiinţei care atunci are acces la realitatea energiei timpului. Acest lucru este dificil de făcut şi puţini oameni ajung să-l stăpânească şi să-l controleze perfect. Există însă şi etape intermediare; în una dintre aceste etape se afla Octavian. Din păcate el a fost dus într-o altă locaţie, în 1984, şi de atunci nu l-am mai văzut niciodată. Deşi înţelesesem explicaţiile în esenţa lor, totuşi mai existau unele nelămuriri. De exemplu, nu-mi era clar cum se poate expansiona conştiinţa şi nici cum se poate realiza, la voinţă, percepţia unui anumit fragment de timp. Imediat ce în mintea mea s-au ivit aceste probleme şi mă pregăteam să formulez întrebarea, răspunsul lui Cezar a sosit în mod spontan: — Pentru a realiza o veritabilă deplasare în timp la nivelul conştiinţei este necesară o rafinare deosebită

a percepţiei şi a nivelului de cunoaştere. O dată ce „ţinta” temporală a fost ferm fixată la nivel mental, focalizarea energiei mentale spre acea zonă va determina amorsarea unui proces de rezonanţă, prin care ajungi să „trăieşti” efectiv în respectiva perioadă de timp şi să te identifici perfect cu stările, emoţiile şi caracteristicile acelor vremuri, întocmai ca spectatorul unui film care, într-un anume fel, „intră” şi el în realitatea acestuia. Cu alte cuvinte vezi, auzi, miroşi, guşti şi pipăi exact aşa cum o faci în mod obişnuit în propria ta felie de timp, numai că senzaţiile sunt resimţite având specificul lui atunci şi acolo, pentru că ele s-au petrecut deja. Aceasta reprezintă, de altfel, certitudinea că experienţa deplasării în timp a fost veritabilă şi ea nu a îmbrăcat doar haina iluzorie a unei imaginaţii mentale debordante. Există, desigur, şi posibilitatea deplasării în timp cu corpul fizic, însă felul în care poate fi ea realizată individual implică explicaţii mai complexe; în plus, motivaţia unei astfel de deplasări trebuie să fie foarte puternică şi importantă, deoarece atunci interferenţele sunt majore. M-am declarat mulţumit deocamdată cu aceste explicaţii şi în forul meu lăuntric mi-am propus sincer să ajung şi eu să experimentez aceste realităţi fascinante. În perioada pe care a petrecut-o la baza din B..., Cezar a făcut progrese remarcabile, dezvoltându-şi capacităţile de percepţie şi pe acelea de acţiune subtilă. Unele dintre experienţele lui spirituale extraordinare erau cunoscute de enigmaticul doctor Xien, care în tot aceste timp îl ghidase cu multă

competenţă şi atenţie pe Cezar, acolo unde acesta întâmpina greutăţi. Doctorul Xien a dispărut într-un mod misterios, împreună cu asistenta lui, la puţin timp după Revoluţia din 1989, însă nimeni nu părea să ştie cum şi de ce s-a petrecut aceasta. Punctul de vedere general a fost acela că se încheiase un lung contract de colaborare, însă eu sunt sigur că Cezar cunoştea adevărul în legătură cu acest subiect, dar din anumite motive el nu a dorit să-mi ofere mai multe detalii. Contactele dintre Cezar şi ceilalţi ocupanţi ai stabilimentului au fost foarte puţine şi doar conjuncturale, în acest sens existând reguli foarte stricte. De altfel, până la începutul anului 1986 el a fost singurul care a fost menţinut în acel loc, fără să fie transferat. Nici unul dintre cei pe care i-a găsit acolo, în 1980, nu a rămas până la plecarea lui. În timp, colegii lui au fost trimişi în alte locaţii, dar raţiunile pentru care erau efectuate aceste transferuri au rămas necunoscute. În locurile celor plecaţi veneau mereu alţii, despre care Cezar nu avea însă posibilitatea să afle prea multe, căci şi aceia erau transferaţi relativ repede. Anul 1986 a constituit un „punct de inflexiune” în viaţa lui Cezar, culminând cu o experienţă spirituală extraordinară. Evenimentele din acea perioadă au fost însă strâns corelate cu prezenţa şi acţiunile şefului departamentului, care era colonelul Obadea. El îl aprecia în mod deosebit pe Cezar şi nu de puţine ori discutau despre diferitele aspecte

implicate în activitatea departamentului. Deşi era adolescent, Cezar nu corespundea totuşi, nici măcar pe departe, tiparelor obişnuite ale personalităţii şi maturităţii care sunt asociate acestei vârste. Viaţa şi experienţa în cadrul bazei de la B... aveau alte standarde, mult mai înalte decât cele din societatea exterioară; locul era parcă desprins dintr-o lume paralelă, în care legile fizice ale acesteia sau concepţiile şi ideile locuitorilor ei nu mai respectau nicidecum normele unanim cunoscute. Este adevărat că, în funcţia sa de comandant al DZ, colonelul Obadea se orienta cu precădere asupra aspectelor de ordin militar, de securitate, administrative şi chiar politice care priveau structura organizatorică pe care o conducea, însă el cunoştea de asemenea cu precizie dosarul secret al fiecărui „subiect” în parte şi urmărea cu interes activitatea şi realizările celor care erau duşi acolo. Obadea erau unul dintre puţinii oameni ai Securităţii de atunci care manifesta un spirit deschis şi o conduită morală de excepţie. Totodată, el era şi foarte abil în jocurile politice care confruntau diferite forţe şi interese, iar evenimentele ulterioare aveau să demonstreze că planurile şi ideile colonelului începuseră să fie aplicate încă din acea perioadă. Dar, să nu anticipăm. În 1986, Obadea se afla într-un conflict mocnit de interese cu Şeful general al Securităţii Statului, care nu agrea „independenţa” departamentului. Acesta făcuse deja mai multe controale la bazele DZ, controale care nu aveau practic nici o justificare, dar care îi permiteau să „macine” în mod gradat poziţia

lui Obadea în faţa lui Ceauşescu, prin rapoartele cu o notă concluzivă nefavorabilă pe care le înainta dictatorului. Ideea era să-l dea jos din funcţie pe Obadea şi să asimileze DZ la structura generală a Securităţii, ceea ce i-ar fi permis actul decizional la nivelul departamentului. Planul Şefului Securităţii era însă rudimentar şi lipsit de fineţe; chiar şi Ceauşescu, cunoscut pentru suspiciunea lui, nu l-a prea luat în seamă, însă tensiunile totuşi existau. De aceea, Obadea era nevoit să acţioneze cu precauţie şi să facă un adevărat slalom pentru a înşela vigilenţa superiorului său ierarhic, care era Şeful general al Securităţii. În acel an, colonelul a luat surprinzătoarea decizie ca Cezar să-şi viziteze familia, justificând aceasta printr-o aşa-zisă „instabilitate” emoţională a subiectului, care era necesar să fie atenuată. — În realitate, mi-a precizat Cezar zâmbind uşor, intenţia lui Obadea era cu totul alta. Vizita pe care urma să o fac părinţilor nu constituia decât o pavăză, o diversiune pentru a ascunde de ceilalţi factori interesaţi o acţiune mult mai importantă. În ceea ce mă privea, cunoşteam foarte bine situaţia familiei mele, chiar dacă aparent eram izolat fizic de ea. Ştiam, de pildă, că tatăl meu murise cu doi ani înainte într-un accident stupid şi că mama mea suportase destul de greu acea pierdere. Te întrebi mirat cum am ajuns să cunosc aceasta fără să părăsesc totuşi incinta bazei şi fără să mă anunţe nimeni despre acel fapt. Îţi voi spune doar că numai corpul meu fizic se afla restricţionat în activitatea sa, dar libertatea

gândirii şi a acţiunii în celelalte corpuri subtile ale mele era foarte mare. Faţă de mirarea şi neîncrederea afişate de mine la auzul celor afirmate, Cezar a continuat să-mi explice cu bunăvoinţă şi răbdare: — Îndoiala ta provine din necunoaşterea unor realităţi esenţiale. Este ca şi cum ai avea o haină plină cu bani care sunt ascunşi în căptuşeala ei, despre care nu ştii însă nimic; tu continui să porţi haina, dar cerşeşti în fiecare zi la colţ de stradă pentru a te întreţine. Cred că ai înţeles deja că nu suntem nici pe departe doar acest corp de materie fizică, ponderală. Experienţa practică îţi va dovedi fără nici un dubiu acest adevăr. Atunci vei descoperi că un alt corp, mult mai „flexibil” şi „uşor”, dacă mă pot exprima astfel, îţi stă la dispoziţie pentru a cunoaşte multe alte secrete şi mistere. Bineînţeles, acest corp de natură mult mai subtilă decât cea a corpului fizic este şi el guvernat de anumite legi şi restricţii, deoarece există structuri ale fiinţei noastre care sunt încă mult mai rafinate şi subtile ca acesta, însă comparativ cu corpul fizic el se află în dimensiunea superioară pe care ocultiştii şi iniţiaţii o numesc „astral”. Dobândirea capacităţii de a fi conştient de propriul tău corp astral, aşa cum eşti conştient de cel fizic, este un proces relativ uşor pentru unii oameni şi implică un anumit grad de purificare şi de elevare a conştiinţei la acel nivel. Există foarte multe fiinţe umane care au trăit cel puţin o astfel de experienţă, numită în lucrările de specialitate „dedublare astrală conştientă” sau „experienţă extracorporală”. O astfel

de experienţă poate surveni accidental - de pildă, în urma unei emoţii foarte puternice; în timpul somnului cu vise - atunci când, pentru perioade mai lungi sau mai scurte devii conştient că visezi; sau la voinţă, în orice moment doreşti, ceea ce este însă mai dificil de obţinut. Unii oameni care au ajuns deja la un înalt grad de dezvoltare a capacităţilor lor psihice şi spirituale sunt perfect conştienţi de acţiunile corpului lor astral chiar în timp ce ei trăiesc şi acţionează în mod obişnuit în corpul fizic, însă aceasta implică un nivel foarte elevat de dezvoltare a conştiinţei individuale, despre care nu vom vorbi acum. În general, cei care trăiesc experienţa dedublării astrale conştiente doresc să obţină informaţii sau să aibă acces în locuri sau conjuncturi deosebite, datorită unor interese meschine sau egoiste pe care le urmăresc. Metoda a fost şi este folosită, cu o anumită marjă de eroare, în acţiunile de spionaj militar, economic sau chiar politic, de către marile puteri ale lumii. Totuşi, cei care aplică această putere psihică în mod egoist se confruntă cu repetate eşecuri, deziluzii şi stagnări la nivele inferioare ale gândirii şi comportamentului, pentru că ei nu cunosc sau pur şi simplu ignoră anumite legi esenţiale care descriu armonia şi relaţia dintre acţiune şi rezultatul ei. Este ca atunci când, analogic vorbind, o conductă prin care apa circulă liberă şi nestânjenită se înfundă treptat cu câlţi şi alte murdării, până când ea se blochează complet; de aceea, mulţi care s-au bucurat la început de diversele puteri psihice pe care le dobândiseră sau pe

care deja le aveau, au putut să remarce în timp o diminuare gradată a acestora, chiar până la dispariţia lor totală în unele cazuri. Aceasta trebuie să te facă să înţelegi în special importanţa pe care o are responsabilitatea acţiunii în astfel de cazuri. Să ştii că în marea lor majoritate, mai ales din ignoranţă şi comoditate, oamenii preferă să nege lucrurile sau faptele la care nu au acces direct prin simţuri sau prin experienţă directă. Puţini sunt cei care, datorită unui anumit grad de elevare la care au ajuns, intuiesc faptul că libertatea de acţiune de care se bucură atunci, de pildă prin dedublare astrală conştientă, reprezintă o realitate pe care ei trebuie să o folosească în mod constructiv şi nu egoist. Se pot observa şi cunoaşte atunci aspecte relativ obişnuite ale vieţii cotidiene, însă este de asemenea posibilă cunoaşterea şi aflarea unor secrete pe care unii ar vrea să le cunoscă, dar nu au această posibilitate. Deşi în planul astral există, ca şi în planul fizic, anumite „bariere” care blochează accesul informaţional în ceea ce priveşte unele locuri sau aspecte secrete, totuşi libertatea de acţiune şi de deplasare este incomparabilă cu aceea din planul fizic. Obstacolele şi barierele din planul astral au rolul de a-i selecta pe cei care doresc să cunoască anumite taine şi mistere, atât după frecvenţa lor caracteristică de vibraţie, cât şi după intenţia pe care ei o urmăresc în acea acţiune. În planul astral, deplasarea se face după cu totul alte principii decât în lumea fizică, ea survenind la voinţă şi producându-se fie cu o anumită viteză - de obicei foarte mare -, fie aproape instantaneu şi aceasta în

orice colţ al planetei: sub apă, sub pământ, la suprafaţa lui sau în aer. Mai speciale sunt deplasările în spaţiul cosmic, pe alte planete sau corpuri cereşti, când într-o primă fază experienţele trebuie să se limiteze la sistemul nostru solar. Doar mai apoi, în mod gradat, pe măsura înţelegerii corecte a unor aspecte şi legi tainice ale universului, deplasările pot fi extinse la nivel galactic, explorând astfel diferitele zone ale galaxiei noastre. În ceea ce priveşte proiecţiile conştiinţei noastre individuale la nivel intergalactic, acestea se efectuează cu alte corpuri, mult mai subtile ca cel astral, dar nu vom aborda aici şi acum acest subiect. Ceea ce am vrut să te fac în principal să înţelegi, este faptul că materia fizică nu influenţează absolut deloc deplasarea corpului astral, în schimb, această deplasare este obstrucţionată de anumite forţe şi entităţi subtile care acţionează în anumite „puncte” sau „zone-cheie” atât din planul astral cât şi din planul fizic, în care accesul la informaţie este blocat. De exemplu, acest gen de restricţii pot fi întâlnite în protecţia anumitor comori sau depozite de o natură specială şi secretă, la anumite porţi, galerii sau căi de acces rapid spre alte puncte ale planetei sau chiar a altor lumi. Alteori, „blocajele” astrale limitează accesul faţă de anumite iniţieri oculte sau mistere care sunt protejate de entităţi gardiene special invocate. Nu vreau să înţelegi de aici că aceste restricţii sunt imuabile, dar ele îi privesc mai ales pe cei insuficient evoluaţi care încă nu sunt pregătiţi să se confrunte cu anumite mistere fără să urmărească să

le folosească în mod personal şi egoist. Ar mai fi încă multe de spus în ceea ce priveşte modalităţile practice de dobândire a puterii de dedublare astrală conştientă, precum şi alte detalii care se referă efectiv la experienţa practică a dedublării astrale, dar va veni un timp când vom avea ocazia să discutăm în amănunţime despre toate aceste aspecte. Acum îţi voi spune că adevărata intenţie a colonelului Obadea nu era aceea de a mă trimite la F... să-mi vizitez mama - bineînţeles, însoţit de o gardă specială - ci de a face o deplasare foarte secretă, la Mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti. Cred că înţelegi faptul că, în acele vremuri, deplasarea unor oficialităţi politice sau militare din conducerea ţării la un lăcaş de cult era ceva foarte periculos. Regimul comunist, ateu prin însăşi doctrina sa, elimina din start această abordare sub ameninţarea unor pedepse corespunzătoare. Nu am ştiut nimic despre ţinta deplasării noastre până nu am ajuns la poarta bisericii. Eram însoţit de colonelul Obadea şi călătoria am efectuat-o pe timpul nopţii, de la bază până la Bucureşti cu elicopterul, iar de acolo şi până la Cernica cu un automobil de teren. Pe drum, colonelul mi-a spus că doreşte să mă întâlnesc şi să vorbesc cu o faţă bisericească, un preot cu totul deosebit, despre care spunea că era deja un adevărat sfânt în viaţă, având mari puteri şi har divin. La intrarea în curtea mănăstirii am zărit foarte multe maşini ale oamenilor care veniseră din toate colţurile ţării să viziteze mănăstirea sau să se roage plini de

credinţă. De fapt, Obadea mi-a explicat că aproape toţi cei care aşteptau pe şosea se aflau acolo pentru a vorbi cu acel monah, care se numea Arsenie Boca. Colonelul aranjase deja întâlnirea cu câteva zile înainte. În timp ce mergeam prin curtea mănăstirii şi ne îndreptam spre chilia ascetului am putut observa două gărzi în civil care se postaseră de o parte şi de alta a uşii chiliei respective. Cei doi trebuiau să asigure paza, astfel ca noi să nu fim deranjaţi pe tot parcursul discuţiei. Deşi zorii încă nu apăruseră şi afară era destul de frig, prin curte se deplasau câţiva călugări, rapid şi fără zgomot, probabil pentru rugăciunea de dimineaţă. Înainte de a intra în chilie, Obadea mi-a spus: — Singurul lucru pe care îl doresc de la tine este să discuţi foarte deschis cu părintele Arsenie. Vom fi doar noi doi în încăpere cu părintele, iar această discuţie trebuie să rămână secretă. Avem mulţi duşmani. Mi-am dat în mod tacit acordul. Colonelul era un om inteligent şi capabil, care ştia să se strecoare printre „meandrele” sistemului comunist impus de Ceauşescu şi care intuia corect că zilele dictaturii acestuia erau practic numărate. Ne aflam în anul 1986. În acea perioadă, abilitatea colonelului consta mai ales în a lăsa impresia unei activităţi ireproşabile, în paralel cu pregătirea terenului pentru „noua trecere”. Rezistase şapte ani la conducerea departamentului - caz foarte rar în acea vreme - şi nu voia să facă vreo greşeală tocmai atunci când se iveau speranţele unui nou început pentru

întreaga ţară. Orice acţiune în acest sens trebuia planificată cu minuţiozitate şi executată cu mare atenţie. Schimbarea la care aspira aproape toată lumea - şi populaţia, şi unii şefi politici sau militari era iminentă, însă ea trebuia să se producă în condiţii de maximă securitate, pentru a se împiedica astfel eventualele eşecuri. Comploturile sau grupările se dovediseră periculoase, încrederea în alţii era aproape imposibilă, astfel că lui Obadea îi mai rămăsese practic un culoar destul de îngust de acţiune, acela al specificului activităţii DZ, al cărui şef era. Dacă era inteligent folosită, această direcţie de acţiune se putea dovedi, totuşi, foarte eficientă. Colonelul nu avea aspiraţii politice şi nici nu dorea să parvină în sfera afacerilor, ci îl interesa cu precădere tranziţia, menţinerea şi dezvoltarea în cele mai bune condiţii a ceea ce realizase în cadrul departamentului. El avea o deosebită viziune practică asupra evenimentelor înconjurătoare şi acorda un profund respect şi o mare încredere fenomenelor oculte şi aspectelor iniţiatice, urmărind să îmbine cât mai bine şi mai cu folos elementele şi conjuncturile din viaţa fizică cu metodele subtile de acţiune. Precaut, colonelul Obadea îşi calcula mai întâi cu atenţie fiecare pas, înainte ca acesta să se dovedească a fi fatal; în situaţia şi poziţia sa, nu funcţia pe care o deţinea reprezenta marea pierdere, ci însăşi viaţa lui. Chiar dacă relaţiile sale cu Ceauşescu erau destul de bune, nu-şi putea permite totuşi nici o greşeală, deoarece ştia că dictatorul n-ar fi şovăit nici măcar o clipă să-l execute

în cazul în care intenţiile sale ar fi fost demascate. „Lupii sunt mereu la pândă”, obişnuia el să-mi spună. Planul lui Obadea era relativ simplu: dacă, eventual, ar fi intervenit unele voci mirate sau întrebări incomode în legătură cu vizita de la Cernica, totul ar fi fost justificat prin „specificul activităţii”; ar fi invocat atunci unele „verificări” şi „experimente” foarte secrete. Dacă totul s-ar fi integrat în normal, misterul convorbirii noastre cu părintele Arsenie Boca ar fi rămas ştiut doar de trei persoane. Monahul a murit după trei ani, în 1989, cu puţin timp înainte de Revoluţie; mai rămâneam eu însumi, care reprezentam o sursă relativ „blocată” pentru lumea exterioară. Desigur, în cazul unei anchete, lucrurile nu ar fi fost deloc simple, dar varianta respectivă i s-a părut colonelului ca fiind totuşi cea mai puţin periculoasă. Aş vrea să înţelegi, de asemenea, că Obadea a lăsat să treacă aproape şase ani până să se hotărască să aibă mai multă încredere în mine. Sunt sigur că a studiat foarte atent fişele doctorului Xien referitoare la persoana mea, m-a observat discret în diferite situaţii şi m-a supus indirect la anumite teste. Aşa se explică şi faptul că nu am fost mutat niciodată de la baza din B..., cum de altfel s-a petrecut cu toţi ceilalţi colegi ai mei care s-au perindat pe acolo. La Cernica am realizat spontan, intuitiv, că Obadea urmăreşte să mă pregătească în secret, să mă „formeze” pentru anumite planuri de viitor. Această iniţiativă era uşurată de faptul că, la rândul meu, îl simpatizam pe colonel şi îi cunoşteam natura sinceră şi fondul bun pe care îl avea.

Ceea ce îmi relata Cezar trezea fiori nebănuiţi în mine. Auzisem şi eu despre marele sfânt şi duhovnic Arsenie Boca din Ardeal, de la Mănăstirea Sâmbăta şi ştiam că fusese foarte prigonit de regimul comunist. Veştile despre harul şi puterile lui divine făcuseră de mult înconjurul ţării, dar ele erau înăbuşite de ideologia şi acţiunea tipic comunistă. Pentru a împiedica masele de oameni să vină puhoi la monah să fie binecuvântate, autorităţile îl strămutau adeseori pe ascuns la diferite mănăstiri, sau îl păzeau, nelăsându-l să vorbească oamenilor. Uneori, foarte rar, părintele Arsenic ajungea şi la Mănăstirea Cernica. Existau unele zvonuri că prezenţa ocazională a monahului în acel lăcaş sfânt se datora intervenţiei unor personalităţi politice din acea vreme, chiar din conducerea ţării, pentru ca ele să-l poată vizita şi să poată vorbi cu el în particular, fără să se expună unor mari riscuri. Chiar dacă nu politicienii erau cei care îl aduceau pe Arsenie Boca la Cernica, lângă Bucureşti, este totuşi un fapt binecunoscut că aceştia au avut de-a lungul anilor repetate întâlniri şi convorbiri particulare, în secret, cu părintele. În cazul deplasării colonelului şi a lui Cezar la Cernica, problema era puţin diferită; nu Cezar a fost cel care a solicitat întrevederea cu părintele Arsenie şi nu el a fost cel care dorea să afle în mod special ceva de la acesta. El trăise deja unele experienţe spirituale foarte profunde, pe care ascetul le-a intuit imediat atunci când l-a văzut. Întâlnirea a fost, în mod sigur, una dintre cele mai stranii şi enigmatice care se pot închipui.

Cezar a reluat firul povestirii. — Într-adevăr, în zorii acelei zile lucrurile apăreau într-o lumină destul de stranie la Cernica. Nimeni nu ştia ce se petrece, cine trebuia să vină, ce trebuia să urmeze. Această relativă agitaţie exista însă doar în exterior, printre credincioşii care aşteptau să li se permită accesul în mănăstire, fiind alimentată de incertitudini şi diverse alte zvonuri şi supoziţii. Am aflat ulterior că, la un moment dat, oamenii de acolo au fost străbătuţi de un fior la zvonul că părintele Arsenie ar putea fi arestat şi luat de acolo. Psihicul maselor de oameni este foarte labil şi el are o caracteristică lunară, de mare receptivitate. Anumite persoane şi unele organizaţii oculte cunosc metode şi procedee precise prin care pot influenţa în mod decisiv, fie numai şi la nivel verbal, părerile şi tendinţele marilor grupuri de oameni. De altfel, tocmai pe această caracteristică, de relativă inconştienţă a maselor umane, se bazează teoriile diversiunii, zvonurilor şi manipulării. Dacă, în plus, ele sunt susţinute de un suport de influenţare şi manipulare tehnologică - de pildă, prin intermediul emisiei unor unde energetice cu o anumită frecvenţă - atunci efectele sunt aproape garantate. Nu vreau să înţelegi de aici, însă, că spontaneitatea lipseşte cu desăvârşire în cazul maselor de oameni. Problema este însă mult mai complexă, deoarece metodele de manipulare care sunt folosite la nivelul planului fizic pot fi contracarate şi eliminate cu succes prin anumite acţiuni de natură pur spirituală, mai ales atunci când acestea sunt efectuate la unison de cât mai multe persoane.

Dacă în cazul manipulării malefice oamenii devin oarecum robotizaţi şi mecanici în acţiunile pe care le execută, minţile lor fiind atunci practic înnegurate şi aproape inerte, în cazul acţiunii pozitive şi profund benefice, luminoase şi spirituale utilizând diverse metode iniţiatice, ei se vor bucura de o minunată libertate şi deschidere a orizontului individual. Atunci, oamenii încep să înţeleagă cu adevărat importanţa fundamentală a liberului arbitru pe care îl au. Tocmai în aceasta constă lupta unor grupări malefice oculte: suprimarea prin orice mijloace posibile a liberului arbitru al omului, a posibilităţii lui de a alege singur şi nemijlocit, a capacităţii de a se cunoaşte în profunzime şi de a afla adevărul existenţial. Dacă vei avea curiozitatea să analizezi măcar în parte sistemul social actual de informare, de conducere şi de administraţie în lume, vei putea să constaţi că totul în aceste direcţii există în vederea suprimării şi închiderii, a limitării individului şi nu în scopul dezvoltării, deschiderii şi cunoaşterii sale libere, aşa cum se afirmă în mod pervers prin intermediul diverselor sloganuri false. Nu mi-am propus acum să dezvoltăm această temă importantă de care, la urma urmelor, depinde însuşi viitorul omenirii, îţi voi oferi însă, mai târziu, alte detalii care să te facă să înţelegi mult mai profund sistemul complex de dominare a lumii. Pe moment, este suficient să-ţi spun că „microbul” care face să se instaureze „boala” fatală în viaţa omului este ignoranţa întreţinută în mod subversiv de anumite grupări oculte, precum şi lipsa voinţei individuale de a depăşi această „boală”. Voi

reveni însă, acum, la ceea ce îţi relatam cu privire la întâlnirea cu părintele Arsenie Boca. Foarte focalizat asupra relatării sale, Cezar şi-a schimbat poziţia pe scaun şi a continuat imediat. — Am făcut o paranteză la faptul că oamenii începuseră deja să răspândească nişte zvonuri aberante. Adevărul a fost însă mult mai simplu. Nu-ţi voi reda convorbirea pe care am avut-o atunci cu părintele; de altfel, ea a durat mai mult de trei ore. Colonelul, aflând unele lucruri despre existenţa lui în viitor, şi-a abandonat treptat masca rigidităţii şi a inflexibilităţii pe care o dobândise în timp, ca urmare a deformării profesionale. Am să-ţi spun însă că Arsenie Boca făcea parte din acea categorie de oameni înţelepţi care, deşi deţin un corp fizic pe Pământ, au conştiinţa deja stabilită în Ceruri. Acel om mi-a lăsat cu adevărat o impresie foarte profundă şi puternică. Toate puterile şi forţele pe care le aveam sau le văzusem la alţii, nu valorau nici cât o nucă în faţa acelei măreţii sclipitoare, pure şi divine, care emana din fiinţa părintelui. Sfinţenia şi puterea lui de pătrundere în mintea şi sufletul omului erau extraordinare şi aceasta nu numai că se producea instantaneu atunci când te aflai în prezenţa lui, dar declanşau în propria ta fiinţă chiar un gen de bucurie şi aspiraţie care îţi determinau impulsul de a te oferi tu însuţi, în totalitate şi deliberat, cunoaşterii acelui om. Era un sentiment inefabil, care avea legături directe cu cel mai profund resort spiritual al fiinţei noastre, care este etern, pur şi indestructibil.

Metaforic vorbind, dacă asociezi calea până la acea sursă tainică din fiinţa noastră cu săpatul unei fântâni, atunci poţi să ştii că apa rece, limpede şi minunată la care vei ajunge este însăşi apa vieţii pe care o vei bea în eternitate. Arsenie Boca avea uimitoarea influenţă subtilă de a te face să intuieşti spontan prezenţa acelei ape din profunzimile fiinţei tale, cu mult înainte ca tu să ajungi la ea. În tine se năştea atunci, năvalnic şi înălţător, un sentiment copleşitor de iubire şi devoţiune şi aceasta era verificarea cea mai sigură a autenticităţii nivelului spiritual şi a harului divin la care ajunsese monahul. Datorită faptului că eu însumi aveam capacitatea de a simţi şi a cunoaşte în limite destul de largi oamenii cu care mă confruntam, mi-a fost destul de simplu să realizez nuanţele foarte fine ale radiaţiei psihice extraordinare pe care o manifesta Arsenie. Cunoaşterea lui era instantanee şi atât de profundă, încât ea provoca în cel din faţa lui, de cele mai multe ori, adevărate trăiri catarctice, însă chiar şi aceste emoţii apăreau în conformitate cu posibilităţile şi aspiraţia fiecăruia. Senzaţia pe care am trăit-o acolo, după ce am intrat în chilia lui, a fost aceea a unui sentiment de profunzime abisală a cunoaşterii, care nu era însă disociată de iubirea pură. Nu vreau, totuşi, să intru în domeniul abstract al unor observaţii de natură metafizică; nu cred că ţi-ar fi de prea mult folos în această fază şi nici nu ştiu dacă le-ai putea înţelege în întregime. De obicei, timpul lor vine după ce au fost făcuţi deja câţiva paşi importanţi în această

direcţie. Majoritatea oamenilor este însă fixată în rutină zilnică şi în participarea la activităţile mondene, încât astfel de idei - cum ar fi, de pildă, aceea a relaţiilor dintre cunoaştere şi iubire - ajung să i se pară de-a dreptul aberante şi nebuneşti. În cel mai bun caz, ai putea să te alegi cu unele comentarii şi observaţii ale celor din jur, care sunt făcute de pe o poziţie aşa-zis „superioară”, pentru a te determina să înţelegi că greşeşti. Aceşti oameni, practic, mor de sete, ca să mă refer tot la exemplul dinainte, dar ei nu-şi dau seama de aceasta. Părintele Arsenie era expresia vie, inefabilă, a unuia care a ajuns să trăiască cu adevărat în fericirea cea mai pură. După gradul de înţelegere şi receptivitate individuală, cei care se aflau în preajma lui puteau să resimtă ei înşişi unele crâmpeie din această fericire totală, aşa cum un diapazon vibrează singur atunci când se află lângă pianul care scoate sunetul notei caracteristice diapazonului. Influenţa subtilă benefică, răbdarea şi compasiunea pot transforma chiar şi sufletele cele mai înnegurate. În ceea ce-l privea pe colonelul Obadea, el a rezonat aproape de la început cu influenţa tainică, subtilă, a părintelui. Cu o bunătate nesfârşită, Arsenie Boca la sfătuit cum să procedeze pentru a evita vremurile tulburi care vor urma. În ceea ce mă priveşte, după ce am intrat în mica încăpere am observat că, mult timp după aceea, părintele nu mi-a aruncat nici măcar o privire, ca şi cum n-aş fi existat acolo. Cam după o oră şi jumătate, timp în care colonelul a ascultat stupefiat cuvintele sfântului, acesta s-a întors

spre mine şi mi-a spus că, în cazul meu nu este necesar să-mi spună ceva anume, deoarece eu am găsit deja drumul spre lumină şi voi fi ajutat în continuare să-l urmez fără şovăire. A indicat apoi cu precizie modalităţile în care Obadea şi cu mine trebuie să conlucrăm pentru a avea succes în acţiunile viitoare care aveau să fie foarte importante, prin revelarea anumitor dovezi care vor ului întreaga lume şi care vor fi descoperite după aproape douăzeci de ani. Deşi mă aflam în acele momente într-o stare de absorbţie interioară profundă, atunci când părintele a făcut acea prezicere am fost scuturat de un fior puternic în întreg corpul, care a determinat în mintea mea apariţia unor intuiţii şi corelaţii foarte complexe. Aici Cezar se opri câteva clipe, gânditor. Eu devenisem puţin agitat şi încordat. — Înseamnă că părintele Arsenie a vorbit şi despre mine, adică despre faptul că te vei întâlni cu mine, că îmi vei povesti toate acestea şi că îmi vei propune să public o carte cu aceste evenimente? l-am întrebat eu pe Cezar. El zâmbi uşor, dar a continuat să păstreze o atitudine concentrată. — Ne-a indicat faptul că vom găsi modalităţi potrivite de a sădi mai întâi seminţele şi apoi de a creşte şi dezvolta florile transformării spirituale ale acestui popor. Da, a precizat că vor fi publicate informaţii care vor avea un rol important în acest proces, însă aspectele secundare care au ţinut de realizarea acestui fapt, incluzând aici alegerea ta şi celelalte

elemente, ţin de planificarea pe care am făcut-o eu însumi şi modul în care am gândit această acţiune. — A spus ceva despre marea descoperire care va fi făcută şi unde anume? am insistat eu. — Nu, nu a precizat nimic în acest sens; a spus că se va petrece în mod sigur în ţara noastră şi că va avea un impact atât de mare, încât nu mai este nevoie să ştim alte detalii. Dar a repetat de mai multe ori că va fi o luptă acerbă. Nu ştiu însă la ce s-a referit. Anticipând puţin, voi spune că prezicerea părintelui Arsenie Boca s-a adeverit cu mare exactitate. Aşa după cum se va vedea mai departe, uluitoarea descoperire a fost realizată în anul 2003, la şaptesprezece ani de la memorabila întâlnire din Mănăstirea Cernica. Ea a zguduit efectiv eşafodajul politic, ştiinţific şi religios al celei mai mari puteri actuale, care sunt Statele Unite ale Americii. A instituit imediat cel mai teribil secret mondial şi a implicat o luptă diplomatică teribilă şi presiuni politice extraordinare, deoarece România a dorit să prezinte această descoperire lumii întregi. Prin specificul ei, descoperirea ameninţă însăşi influenţa politico-ideologică a Vaticanului şi spulberă iremediabil atât concepţia antropologică a ştiinţei moderne, cât şi ideile despre istoria planetei noastre şi a omenirii. Atunci când mi-a relatat despre discuţia cu Arsenie Boca, Cezar nu cunoştea nici el natura descoperirii care avea să fie făcută, unde şi când va avea ea loc, deoarece convorbirea noastră s-a desfăşurat pe la începutul anului 2002. Felul în care s-au precipitat însă evenimentele, incredibilele

conexiuni şi sursele care au concurat la realizarea descoperirii îmi dau posibilitatea acum, când cunosc toate elementele implicate, să am o viziune fascinantă şi de ansamblu a întregului angrenaj, uluitor de complex, care a condus la momentul epocalei descoperiri. Ea apare astfel ca un punct-focar, ca o primă „staţie” foarte importantă pe calea transformării conştiinţei umanităţii şi mi se pare cu atât mai remarcabil şi sugestiv faptul că ea s-a produs în România. Aşa după cum se va vedea, descoperirea reprezintă de fapt o „antecameră” la alte realităţi chiar mai tulburătoare, pe care Cezar, împreună cu o echipă de specialişti formată din reprezentanţi ai SUA şi ai României, le-a investigat în cadrul unei „mari expediţii” pe parcursul unui an (din luna octombrie 2003, până în luna iulie 2004). Deoarece am fost la locul descoperirii, cunosc în ansamblu natura şi locaţiile acestei expediţii care a fost efectuată. Ştiu că voi fi contactat de Cezar peste puţin timp şi voi afla toate amănuntele necesare, însă problema publicării acestor informaţii rămâne totuşi foarte controversată. Iniţial, statul român a vrut să anunţe această descoperire lumii întregi şi să o pună la dispoziţia cercetătorilor. Se considera că aceasta nu mai reprezenta neapărat o problemă de interes naţional, ci una de interes mondial. Lupta de culise pentru a împiedica această dezvăluire de o importanţă excepţională pentru omenire a fost determinată de intervenţia majoră a SUA. Deliberările diplomatice, argumentele pro şi contra,

precum şi promisiunile sau ameninţările au durat aproximativ două luni (august-septembrie, 2003). În urma unui acord ultra-secret care a fost semnat între cele două state, România s-a angajat să nu prezinte lumii întregi descoperirea de pe teritoriul ei. Probabil că, printre altele, primirea în NATO care sa efectuat în grabă, în primăvara lui 2004, a făcut şi ea parte din pachetul secret de „compensaţii” pentru această hotărâre. În acest context, plasarea unor baze militare americane pe teritoriul României poate să devină o certitudine în următorii ani, constituind o „pavăză” puternică pentru locaţia din Munţii Bucegi. Aspectele sunt foarte complicate şi secrete. Nu cunosc deocamdată care sunt avantajele ţării noastre în raporturile bilaterale cu SUA, dar anumite semne clare de ciudată bunăvoinţă la cel mai înalt nivel diplomatic au început deja să apară. Cu toate acestea, „mişcările de culise” ale SUA trebuie să se desfăşoare cu mare precauţie, pentru a nu atrage prea repede nedumeriri şi întrebări stânjenitoare din partea celorlalte state şi puteri ale lumii, care ar putea observa dar nu ar înţelege interesul Americii pentru România. Secretul descoperirii este practic absolut. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva, „sarcina” asigurării lui fiind preluată în mare parte de americani. Voi descrie la timpul potrivit aceste aspecte, dar pot să afirm anticipat că nu există nici un document, scris, filmat sau fotografiat, care să fi părăsit zona descoperirii. A fost construit un hangar subteran imens, pentru depozitarea şi manipularea echipamentului tehnic

precum şi a dovezilor. Este ca o adevărată uzină, complet utilată, iar ideea construirii lui s-a dovedit foarte inspirată. Totuşi, din informaţiile pe care le deţin, România nu şi-a luat un angajament definitiv în ceea ce priveşte menţinerea secretului marii descoperiri, însă termenii contractuali nu îmi sunt deocamdată cunoscuţi. În prezent, metodele care sunt folosite pentru anihilarea oricărei tentative de a cunoaşte ceva despre această descoperire sunt dezinformarea şi lipsa oricăror dovezi materiale. Sarcina nu este uşoară, însă din câte ştiu, ea a fost realizată cu succes până în prezent, în opinia mea, însă, această stare de lucruri nu poate continua mult timp de acum înainte. Vom analiza însă aceste aspecte după ce voi prezenta toate elementele care au condus în mod gradat la efectuarea acestei descoperiri de excepţie pe teritoriul României. — Ideea era de a nu face paşi greşiţi tocmai în acea perioadă, în care dictatorul începuse să se simtă „încolţit”, a continuat Cezar relatarea sa. Părintele Arsenie ne-a explicat apoi că Ceauşescu îl vizitase de două ori, în mare taină şi cu toate precauţiile necesare. Ultima dată venise acolo cu câteva luni în urmă. Voia să cunoască evoluţia puterii sale în stat, deoarece apăruseră deja unele semnale îngrijorătoare de instabilitate a sistemului politic, economic şi social, atât în ţară cât şi în alte teritorii ale blocului comunist. Monahul i-a specificat atunci că, dacă va continua să conducă ţara prin aceleaşi metode inumane ca şi până atunci, îşi va pierde brusc viaţa, într-un mod violent. Aflând aceasta, Ceauşescu s-a

enervat cumplit şi a făcut o adevărată criză de isterie, care însă nu l-a impresionat pe Arsenie Boca. L-a ameninţat pe părinte şi a plecat teribil de supărat şi furios. Părintele ne-a dezvăluit că ştie de faptul că i se doreşte moartea şi că acţiunile mârşave în acest sens au început imediat după întrevederea pe care a avut-o cu dictatorul. Ne-a mărturisit, de asemenea, că nu va mai dura mult timp şi va pleca spre împărăţia Tatălui Ceresc, dar că va părăsi această lume datorită unui complot mişelesc, al cărui scop va fi acela de a-l otrăvi. Totuşi, el nu va împiedica aceasta, deoarece atunci misiunea lui spirituală pe pământ va fi deja terminată. Apoi a scos dintr-un cufăr o carte groasă şi foarte uzată, scrisă în greaca veche, care provenea de la sfinţii creştini de la muntele Athos. „În ea, ne-a spus părintele Arsenie, se găseşte descrierea hidrei cu răsuflarea otrăvitoare, care va urmări prin toate mijloacele să împiedice lumina şi voinţa dumnezeiască. Voi trebuie să înfruntaţi cu înţelepciune această ameninţare şi înţelepciunea vă va fi dată vouă, precum şi la mulţi alţii, pentru a răpune Răul. Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile statului, în conducerea lui şi mai ales în politică. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care îşi vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei.”

Apoi, părintele Arsenie a dezvoltat subiectul şi a spus că această „lucrare diavolească” nu este ceva care a apărut în vremurile noastre, ci ea durează din antichitate, de sute şi chiar de mii de ani în urmă, pregătind încetul cu încetul terenul pentru lupta finală care se apropie. Planul „lucrării diavoleşti” este minuţios şi, prin puterea banilor şi a viciilor, între care minciuna, prefăcătoria, intriga şi omorul sunt cele mai importante, cei care o săvârşesc au ajuns destul de aproape de ţelul lor principal, care este controlul şi dominarea întregii lumi. Aici, însă, părintele a făcut o afirmaţie neaşteptată, care a avut darul să ne şocheze într-o oarecare măsură. El a spus că, în mod paradoxal şi într-un interval de timp scurt, atenţia lumii se va concentra asupra ţării noastre, datorită schimbărilor extraordinare care vor avea loc şi a semnelor specifice care vor depăşi cu mult puterea limitată de înţelegere a cunoaşterii materialiste. Arsenie Boca a mai precizat că toate acestea se vor face întru voia lui Dumnezeu, pentru că totul este ciclic şi trebuie să se întoarcă de acolo de unde a pornit. Îl ascultam complet buimăcit pe Cezar, deoarece relatarea lui contravenea logicii şi ar fi făcut pe orice om obişnuit să o primească cu circumspecţie, în ceea ce mă privea, chiar dacă aveam o mare încredere în Cezar şi în probitatea sa, totuşi afirmaţiile sale îşi făceau loc cu dificultate în mintea mea. În primul rând nu aveam nici o bază referenţială pentru a le înţelege şi a le accepta, iar în al doilea rând credinţa mea nu era încă foarte puternică, de aceea la început

am simţit impulsul de a considera prezicerile părintelui Arsenie ca fiind eronate şi fantasmagorice. Totuşi, undeva în profunzimile inimii mele licărea o lumină care îmi dădea speranţa şi fiorul lăuntric înălţător al vremurilor care vor veni. În mod aparent întâmplător, după cele aflate de la Cezar am avut ocazia să citesc câteva broşuri care tratau acelaşi subiect, dar care erau scrise de autori diferiţi. Am fost nevoit să remarc cu o anumită tristeţe, în unele discuţii tangenţiale pe seama acestui subiect cu diferite personalităţi sau oameni din high-life-ul bucureştean ori din elita intelectuală românească, faptul ca atitudinea acestora era mai ales ironică sau, în cel mai bun caz, nepăsătoare. Evident, nu ne putem aştepta ca acele previziuni să trezească imediat din „amorţeala” lor sufletească pe cei care sunt robiţi condiţiilor exterioare de lux, confort, bogăţie, influenţă şi putere. Există totuşi şansa ca măcar o parte din aceştia să-şi pună anumite întrebări cu privire la viaţa pe care o duc şi la natura acţiunilor pe care ei le săvârşesc în lume. Cu alte cuvinte, exista totuşi o şansă ca ei să devină mai maturi şi mai responsabili, deoarece este ştiut faptul că transformarea condiţiilor de existenţă a unei naţiuni implică în primul rând transformarea conştiinţei individuale a membrilor care o formează. Aceasta se realizează mai ales prin viziunea şi perceperea vieţii de pe poziţii superioare, care sunt determinate de cu totul alte principii şi idealuri decât cele impure, josnice şi grosiere.

Cele mai importante modalităţi de a realiza o rapidă transformare de stare a conştiinţei, chiar la nivel naţional şi mondial, sunt iubirea şi altruismul în forma lor pură şi nedisimulată. Pentru cei sensibili, care au inima curată şi intenţii generoase, această observaţie simplă poate să însemne un argument de bun simţ, care implicit susţine şi confirmă credinţa pe care ei o poartă în suflet. Dar pentru cei orgolioşi, materialişti şi egoişti, o astfel de idee poate să constituie cel mult o glumă, dacă nu un semn de „neadaptare la realităţile actuale” a celor care o susţin, în primul rând, a iubi în mod sincer şi a-i ajuta pe ceilalţi semeni atunci când trebuie, fără a pretinde nimic în schimb, contravine ideilor despre viaţă şi despre felul în care acei oameni s-au obişnuit să trăiască; practic vorbind, Dumnezeu şi lucrurile sfinte nu ocupă nici un loc în viaţa lor. În al doilea rând, problemele de cult, religiile, biserica şi, în general vorbind, aspectele spirituale, sunt privite de marea lor majoritate ca un fel de „umplutură”, un gen de factor necesar pentru echilibrarea societăţii. În timp ce eu încă mai reflectam la aceste aspecte, Cezar a reînceput să vorbească: — Părintele Arsenie a punctat în mod concis principalele probleme care vor interveni în viitorul apropiat al României, dar ne-a sfătuit să nu renunţăm la drumul pe care l-am început, indiferent de greutăţile pe care le vom întâmpina. Ceea ce m-a frapat atunci era faptul că el vorbea mereu la plural despre ceea ce trebuie să făptuiesc eu împreună cu Obadea, considerând aceasta ca un lucru firesc. Viitorul avea

să confirme cu prisosinţă că a avut perfectă dreptate. La sfârşitul întâlnirii a încheiat brusc, privindu-l ţintă pe colonel: „Mă bucur că ai avut credinţă în inimă şi mi-ai urmat chemarea din vis. Mergeţi acum cu Dumnezeu şi slava Lui să fie cu voi!”. După ce am plecat de acolo, colonelul Obadea mi-a explicat că în urmă cu o săptămână avusese un vis foarte ciudat, în care părintele Arsenie îi apăruse înconjurat de o lumină orbitoare şi îl chemase în mod ferm, împreună cu mine, la Mănăstirea Cernica. Din acel moment am simţit un impuls şi o credinţă aparte în inimă, precum şi o stare de fericire delicată care nu a mai dispărut. Ceea ce a urmat în antrenamentele secrete de la baza din B... nu a făcut decât să mă pregătească cât mai bine pentru evenimentele care aveau să intervină în viaţa mea în următorii cincisprezece ani. Cezar şi-a întrerupt atunci relatarea deoarece a primit un telefon important, fiind chemat de urgenţă într-un anumit loc. M-am despărţit de el cu sentimentul că am pătruns pe un tărâm neexplorat, plin de mistere şi foarte important în contextul evenimentelor viitoare. Asimilam oarecum „din mers” multitudinea de informaţii cu care mă confruntam şi, în măsura în care îmi permitea propriul meu nivel de înţelegere, formulam diferite concluzii. Dacă ceva nu îmi era clar, scriam pe hârtie problema respectivă şi o rediscutam la întâlnirea următoare. Trecuseră mai multe luni de la ultima întrevedere, timp în care mi-am eşalonat ideile principale şi am început chiar să alcătuiesc un plan al lucrării despre

acele evenimente. Citisem mai multe cărţi cu subiect ezoteric şi spiritual, urmărind să păstrez totuşi o poziţie echilibrată în aprecierea diverselor idei care erau prezentate. Îmi structuram astfel, în mod gradat şi temeinic, baza de date şi aspecte iniţiatice care, prin misterul şi ineditul lor, constituiau o mină de bogăţii inestimabile pentru toţi cei care erau interesaţi să le afle. Până în luna iunie a anului 2003 m-am mai întâlnit cu Cezar de două ori. Conţinutul acelor relatări semnifică de departe cea mai cutremurătoare dovadă a necesităţii de a scrie această carte. De altfel, consider că acelea au fost cele mai palpitante „runde” de convorbiri, în care Cezar mi-a revelat adevăruri uluitoare despre modalităţile oculte de dominare a lumii. Totodată am putut să înţeleg într-un mod mult mai profund nuanţele subtile ale binelui şi ale răului în lume, pe care până atunci le ignoram aproape cu desăvârşire. Toate implicaţiile faptice, morale şi psihologice pe care le voi prezenta în continuare au fost relatate cu răbdare şi perseverenţă de Cezar, chiar şi atunci când solicitam lămuriri suplimentare, deoarece el considera că aceste aspecte reprezintă însuşi simbolul şi chintesenţa mesajului pe care doreşte să-l facă ştiut tuturor oamenilor. La rândul meu, am considerat că în conjunctura prezentă, atât la nivel naţional cât şi la nivel mondial, prezentarea în detaliu a unora dintre planurile şi acţiunile temutei Organizaţii oculte constituie aproape o datorie morală şi un impuls firesc la acţiune.

În opinia mea, oamenii trebuie să cunoasă şi să fie avertizaţi de pericolul imens pe care-l reprezintă Organizaţia, pericol care se întinde pretutindeni în lume, ca o plagă. Ei trebuie să cunoască metodele specifice de acţiune ale Organizaţiei, cum se concretizează acestea în viaţa de zi cu zi şi felul în care se pot contracara în faşă aceste maşinaţii, intrigi şi tertipuri care sufocă aproape orice tendinţă către libertate. Deoarece oamenii sunt structuraţi în mod diferit, ei simt, gândesc şi acţionează în mod diferit. Tocmai de aceea, informaţiile pe care le voi prezenta în continuare fie îi vor face circumspecţi, neîncrezători, ironici sau nepăsători, fie îi vor zgudui în adâncul fiinţei lor şi îi vor determina să înţeleagă dedesubturile acţiunilor celui mai teribil flagel care a ameninţat vreodată omenirea, adică oculta Organizaţie care este, de fapt, francmasoneria. Ca o boală grea, ea macină trupul umanităţii, ameninţând să-l biruie în totalitate. Masoneria mondială foloseşte ca un vârf de lance metoda „curentului de opinie” pe care îl îndreaptă în orice direcţie doreşte, atunci când interesele ei sunt ameninţate. Aceeaşi „armă”, însă, poate şi trebuie să fie întoarsă şi folosită chiar împotriva atacatorului. Atunci când are loc înţelegerea corectă şi profundă a unor realităţi care doar în aparenţă îmbracă o haină frumoasă, libertatea în gândire şi acţiune a oamenilor devine o adevărată sursă de fericire pentru aceştia. De fapt, libertatea în gândire şi acţiune reprezintă cel mai teribil şi ameninţător aspect pentru francmasonerie, pentru că această libertate permite

oamenilor să devină lucizi atât în ceea ce priveşte condiţia lor existenţială cât şi în ceea ce priveşte modul sau sistemul în care este structurată societatea contemporană. Libertatea în gândire şi acţiune a oamenilor ar duce inevitabil la demascarea şi prăbuşirea imensului eşafodaj malefic de planuri, intrigi şi idei care a fost construit cu atâta trudă de masonerie timp de generaţii întregi. Această necesară „trezire” a omenirii faţă de realitatea în care se află se corelează cu marea transformare şi trecere a întregii planete către o nouă eră, aceea a adevărului şi cunoaşterii spirituale.

CAPITOLUL III

Prima confruntare: răul din adâncuri

Anii care au urmat pană la revoluţia din 1989 au fost ani de intense pregătiri şi teste pentru Cezar. Ele s-au desfăşurat într-un regim de lucru special, impus de colonelul Obadea. Pe lângă diferite experimente, programul includea şi educarea, informarea şi verificarea băiatului în noţiunile de economie, politică şi sociologie modernă. De asemenea, colonelul începuse să-i acorde o anumită libertate şi chiar o anumită influenţă în cadrul bazei, repartizându-i unele sarcini care, la început, au fost relativ simple. — În sufletul său, colonelul era sincer şi integru, îmi relata Cezar. El chiar dorea binele ţării şi al poporului român şi de aceea urmărea să creeze anumite „breşe” în sistemul comunist care aproape ajunsese să sugrume viaţa oamenilor. Ca şi mine, Obadea fusese puternic impresionat de întâlnirea cu părintele Arsenie şi luase hotărârea fermă de a acţiona întocmai după cum fusese sfătuit de monah. Prin 1988 colonelul îmi expusese deja structura şi obiectivele întregului departament, precum şi ideile de acţiune secretă pe care le avea pentru a pregăti căderea lui Ceauşescu de la putere. Deşi nu era singurul care planifica schimbarea de regim în acele vremuri, colonelul Obadea a preferat să contribuie şi să acţioneze în această direcţie doar prin intermediul departamentului său. Curând am

realizat care era justificarea acestui fapt: practic, colonelul era înconjurat numai de „ameninţări umane” potenţiale, deoarece fiecare persoană, de la cel mai mic subordonat şi până la şefii de cabinet sau chiar miniştrii înşişi, era pasibilă de trădare sau de scurgere de informaţii. Existau, desigur, şi oameni în care se putea avea o relativă încredere, iar Obadea avea o intuiţie aproape ireproşabilă în ceea ce priveşte persoanele cu care colabora. Era sprijinit de acestea, avea consilieri, oameni de legătură, influenţă şi autoritate, însă el menţinea relaţiile sale cu cei din anturaj doar la un nivel pe care l-aş putea numi „angrenare periferică”, nepermiţând accesul lor la fondul problemei, la inima acţiunii pe care o planifica. Dorind să fie cât mai eficient, colonelul Obadea a realizat faptul că nu putea susţine singur, din centru, planul său complex. De altfel, el nu avea nici timpul fizic pentru aceasta, deoarece conducerea departamentului implica o muncă asiduă. Avea deci nevoie de cineva în care să aibă deplină încredere, care să nu fie coruptibil, dar care în acelaşi timp să fie devotat unei cauze nobile şi totodată detaşat de jocul culiselor. Ideea formării unui astfel de colaborator îi venise cu câţiva ani în urmă, atunci când a observat că majoritatea celor care se perindau prin bază erau copii. Obadea a considerat, după observaţii îndelungate, că eu corespundeam cerinţelor şi intenţiilor sale, astfel că în acea perioadă de dinaintea Revoluţiei el a intensificat foarte mult pregătirea mea. Aş putea chiar spune că relaţia dintre noi depăşea graniţele obişnuite ale tandemului şef-subordonat,

pentru că implica nivele mai sensibile ale sufletului. Ea evoluase, de fapt, într-o relaţie de sinceră prietenie, de încredere şi de respect reciproc, deoarece la modul general între noi nu existau disensiuni de concepte, idei sau ţeluri de realizat. Totuşi, era necesară o mare precauţie din partea noastră, deoarece în acele vremuri de instabilitate, teroare şi corupţie, surprizele puteau veni de acolo de unde te aşteptai mai puţin. La nivelul Securităţii Statului, tendinţa era aceea de asimilare a Departamentului Zero în cadrul celorlalte Direcţii şi Secţiuni căci, deşi era parte structurală din acel aparat, DZ avea totuşi autonomie proprie, iar acest fapt deranja anumite persoane, orgolii şi interese. Colonelul Obadea ştia însă prea bine că, dacă s-ar fi realizat „dizolvarea” DZ printre celelalte structuri ale Securităţii, aceasta ar fi însemnat în mod automat politizarea departamentului pe care îl conducea. El intuia faptul că aceea ar fi fost calea cea mai sigură către diminuarea eficienţei departamenului în acţiunile pe care le desfăşura, în plus, conducerea lui ar fi fost influenţată din exterior de anumiţi factori politici, iar corupţia l-ar fi măcinat repede chiar de la baza sa. Importanţa Departamentului Zero devenise enormă, mai ales datorită unor serii de descoperiri uluitoare care avuseseră loc în ultimii ani în diferite zone ale ţării, despre care acum nu îţi pot vorbi decât în termeni generali. Pe lângă studiile parapsihologice pe subiecţii dotaţi şi rolul de „pepinieră” pentru fiinţele umane cu înzestrări paranormale de pe teritoriul României, DZ preluase de asemenea investigaţiile şi intervenţiile

ultra-secrete în cazurile de mare importanţă strategică şi ştiinţifică. Pentru aceasta a fost creată o uriaşă bază de date specifice, precum şi un grup de intervenţie paramilitară care avea în dotare echipament tehnic deosebit. Atunci când apărea un caz de „cod roşu” era dată alarma iar acţiunea de intervenţie se desfăşura extrem de repede şi precis, după nişte etape foarte bine stabilite care aveau ca scop deplasarea la locul respectiv, securizarea zonei, contactul cu specificul descoperirii, analiza ştiinţifică preliminară şi închiderea zonei. Intervenţiile de „cod roşu”, care dintr-un anumit punct de vedere sunt cele mai spectaculoase - şi aici mă refer în special la modul în care ele se desfăşoară -, au loc numai după anumite verificări prealabile, pentru a se evita deplasarea corpului departamentului în cazurile mai puţin importante. Acţiunile de „cod roşu” constituie mari secrete de stat şi tocmai de aceea sunt stabilite anumite proceduri standard cu privire la modul de implicare a celor care fac parte din grupa specială de intervenţie. De-a lungul timpului au existat diverse atacuri ale unor personalităţi politice şi chiar denunţuri false în ceea ce priveşte activitatea departamentului, care au fost aduse la cunoştinţa lui Ceauşescu, însă astfel de cazuri nu au făcut altceva decât să evidenţieze şi mai bine rolul pe care l-au avut măsurile iniţiale excelente de secretizare a informaţiilor de vârf, care nu puteau fi cunoscute decât de Obadea şi de dictator (tangenţial, acestea erau aduse şi la cunoştinţa Şefului Securităţii). De aceea, tentativele de

răsturnare a lui Obadea de la conducerea DZ, care reclamau incompetenţa lui, au eşuat rând pe rând deoarece ele apăreau ca fiind false chiar de la început. „Amatorii” nu puteau construi un scenariu tactic viabil, din simplul motiv că scurgerile de informaţii aproape că nu existau şi, prin urmare, ei erau nevoiţi să inventeze şi să mintă. Totuşi, tracasat din mai multe părţi (cele mai veninoase intrigi proveneau chiar de la Şeful Securităţii de atunci) şi aflat într-o poziţie tot mai delicată datorită informaţiilor alarmante de zguduire a blocului comunist în Europa, Ceauşescu ar fi putut să ia o decizie neinspirată. De aceea, colonelul a avut grijă să-i prezinte descoperirile şi elementele cele mai importante şi secrete într-o lumină foarte clară, sinceră şi directă, care l-a determinat pe Şeful Statului să-i acorde în continuare mână liberă de acţiune. Odată rezolvată problema încrederii din partea lui Ceauşescu, Obadea se putea focaliza asupra pregătirii cu mare atenţie a perioadei de tranziţie care avea să urmeze după schimbarea de regim în conducerea ţării, deoarece el ştia deja că nu era decât o chestiune de timp până când aceasta avea să se petreacă. Începând cu vara anului 1989, activitatea colonelului Obadea a devenit febrilă şi foarte complexă; eu însumi l-am putut vedea doar de puţine ori până la sfârşitul anului. Deşi nu aveam acces la informaţiile din exterior, intuiţia îmi spunea totuşi că se pregăteşte ceva foarte important la nivel naţional. Dar acestea sunt aspecte pe care tu le cunoşti deja foarte bine şi nu mai are rost să intru acum în detalii. Mă voi axa, deci, mai ales pe

descrierea modalităţilor principale de acţiune ale departamentului. Atunci când este făcută o descoperire foarte importantă, recepţia informaţiei are loc foarte rapid, deoarece instituţiile care sunt primele contactate în astfel de cazuri sun Poliţia şi Serviciul Român de Informaţii (SRI). Datorită unui protocol foarte strict, care delimitează clar natura descoperirilor şi importanţa acestora, DZ este imediat contactat iar echipele noastre se deplasează în zona respectivă. Există o etapizare foarte precisă a acţiunilor care trebuie realizate în astfel de cazuri. Începând cu anul 1988, am făcut şi eu parte din echipa principală de intervenţie, deplasându-mă cu aceasta în locaţiile secrete în care eram chemaţi. Includerea mea în această echipă a fost rezultatul unui ordin emis direct de colonelul Obadea, rolul meu fiind acela de evaluare a gradului de risc în cazul descoperirilor importante care erau făcute şi de propunere a modalităţii specifice de procedură pentru investigarea acestora în condiţii de deplină siguranţă. Din echipa principală mai făcea parte un căpitan de securitate, care era conducătorul ei şi care trebuia să ia pe loc deciziile necesare după ce eu îi prezentam concluziile mele. Dacă situaţia era foarte neobişnuită, el era cel care raporta imediat situaţia colonelului Obadea, aşteptând hotărârea acestuia. Echipa noastră mai includea încă trei militari din trupele de elită, foarte bine pregătiţi, care constituiau „avangarda” atunci când începeau investigaţiile.

O a doua echipă era formată din patru membri, care erau oameni de ştiinţă şi cercetători, însă numărul lor putea să varieze în funcţie de domeniul descoperirii respective. Ei erau cei care pătrundeau ulterior în perimetrul zonei care delimita descoperirea şi efectuau o primă analiză ştiinţifică, de ansamblu, a elementelor pe care le găseau acolo. A treia şi ultima echipă era formată din douăzeci de militari care aveau rolul de a asigura securitatea zonei, împrejmuirea ei, paza obiectivului şi logistica necesară. În funcţie de importanţa descoperirii era anunţat şi colonelul Obadea, care sosea acolo în cel mai scurt timp. Uneori, însă, puteau să apară factori neprevăzuţi. De pildă, prin 1981, când sistemul de intervenţie pe echipe nu exista încă şi protocoalele de colaborare erau nesigure, DZ a fost solicitat să intervină într-o zonă muntoasă, în apropiere de întorsura Buzăului, la curbura lanţului de munţi carpatici. Zona era foarte retrasă şi aproape nelocuită. Doi fraţi alpinişti se antrenau escaladând o stâncă înaltă şi relativ izolată de masivul muntos. Pereţii ei erau foarte abrupţi, formând în partea de sus chiar o plombă, ceea ce a constituit o adevărată provocare pentru cei doi alpinişti. Unul dintre fraţi a urcat pană pe la trei sferturi din înălţimea stâncii, unde a observat nişte semne bizare săpate în piatră şi aproape complet erodate de trecerea timpului. Când a ajuns sus, pe platforma îngustă a stâncii, s-a aplecat şi a ridicat un obiect ciudat de culoare galbenă, care semăna cu un lanţ, dar în clipa

următoare a dispărut brusc sub privirea înmărmurită a fratelui său care se afla pe sol, la baza stâncii. A fost alertată Miliţia locală şi au fost anunţaţi părinţii, la Brăila. Iniţial, autorităţile l-au bănuit pe cel care i-a chemat că le ascunde adevărul. Chiar l-au ameninţat, crezând că-şi bate joc de ei. Însă tatăl, fost alpinist, a escaladat şi el stânca, a ridicat obiectul respectiv şi a dispărut instantaneu în faţa a mai mult de zece martori. Cazul a luat o turnură periculoasă; au sosit imediat la faţa locului mai mulţi ofiţeri de Securitate de la Bucureşti, care au anunţat DZ în aceeaşi seară. Zona a fost izolată de către o echipă militară pe o rază de o sută de metri în jurul stâncii. Reprezentanţii unei alte Direcţii din Securitate s-au ocupat în următoarele zile cu dezinformarea sătenilor şi liniştirea martorilor oculari. Cunosc toate aceste detalii din dosarul ultrasecret al evenimentului respectiv, pe care l-am studiat ulterior, după Revoluţie. Acum douăzeci de ani încă nu aveam acces la astfel de operaţiuni, fiind doar un copil care venise la baza din B... de puţin timp. Se pare totuşi că unele aspecte au mai „transpirat” prin presă la mulţi ani după aceea, probabil datorită faptului că în acel loc au venit atunci câteva personalităţi politice şi din domenul ştiinţei. Situaţiile de acest gen, care nu pot fi blocate informaţional în mod complet de la început, sunt înregistrate cu un cod special şi sunt numite „evenimente de tip K”. Ele reprezintă de obicei situaţii limită, care nu pot fi prevăzute în totalitate sau care dau naştere la diverse alte complicaţii.

În zilele următoare au survolat cu elicopterul stânca respectivă; „obiectul” era, de fapt, un gen de pârghie ancorată în piatra stâncii, fără a se putea stabili însă cine, cum şi de ce a realizat aceasta. Scrierea de pe peretele stâncii a rămas complet necunoscută, chiar dacă au fost trimise numeroase fotografii cu semnele respective, pentru a fi studiate la cele mai prestigioase instituţii de profil din lume. Deşi existau anumite similitudini de formă, nimeni nu a putut totuşi să găsească o corespondenţă clară cu vreuna dintre scrierile din antichitate. Am avut acces la toate fotografiile care au fost făcute din diverse unghiuri şi am putut să mă conving personal de caracterul foarte straniu al acelor semne. Păreau foarte vechi, dar încă se mai observau, fiind în mare parte acoperite de muşchi de stâncă. Fiind pe atunci oarecum lipsiţi de experienţă şi presaţi de panica creată, cei responsabili au decis să dinamiteze stânca, însă ulterior s-a aflat că acela a fost un ordin dat de puterea de la Bucureşti. În prezent, la douăzeci de ani de la dramaticul incident, locul este complet curăţat. Cei doi bărbaţi dispăruţi nu au mai revenit niciodată. Foarte interesant a fost faptul că, după ce au aruncat stânca în aer, în locul ei a continuat să rămână un contur străveziu de culoare verde deschis, ca un abur uşor. După câteva zile, însă, a dispărut şi el. Acesta este doar un exemplu din multitudinea de Evenimente K din arhiva DZ; importanţa lor este majoră iar informaţiile pe care le conţin sunt foarte secrete. Există de asemenea multe alte situaţii care

se încadrează în aceeaşi categorie „K”, apărute mai ales după anul 1992. Cezar mi-a relatat apoi încă două cazuri uluitoare dar m-a rugat să nu le menţionez în carte, deoarece ele au legătură cu resursele din solul ţării, fiind considerate mari secrete de stat. „Saltul” după Revoluţie

— În mod paradoxal, zbuciumul Revoluţiei nu s-a făcut simţit aproape deloc în activitatea Departamentului Zero, a continuat Cezar să relateze evenimentele principale din acea perioadă a vieţii lui. Două ar putea constitui cauzele acelei situaţii: pe de o parte, izolarea aproape perfectă şi autonomia pe care colonelul Obadea a asigurat-o departamentului, urmare directă a măsurilor excepţionale de menţinere a secretului la vârf; pe de altă parte, iminenţa prăbuşirii lui Ceauşescu de la puterea în stat era de mult cunoscută în cadrul departamentului, chiar dacă ea nu era exprimată în mod direct. Nu este însă cazul să discutăm acum şi aici despre aspectele oculte al Revoluţiei din 1989 în România. Mă voi referi doar la ceea ce a adus nou pentru mine deceniul în care tocmai intrasem după Revoluţie. În primăvara lui 1990, la câteva luni după schimbarea puterii, am fost mutat pentru prima dată de la baza din B... la baza din Valea Ursului, care era situată în zona munţilor G... din apropierea masivului Retezat. Spre deosebire de baza în care trăisem zece ani, aceasta se extindea cu două nivele sub pământ.

Dotarea tehnică era ireproşabilă iar personalul foarte bine instruit. Spre sfârşitul anului colonelul mi-a adus la cunoştinţă faptul că, datorită unor motive independente de voinţa sa, doctorul Xien a părăsit România. Aceasta a fost o veste care, într-un anume fel, m-a întristat. Doctorul Xien mă ghidase într-un mod foarte eficient printre meandrele complicate ale cunoaşterii unor realităţi despre care ceilalţi oameni nici măcar nu bănuiesc că există. Modalităţile sale de acţiune erau ciudate şi diferite, însă mai mereu ele se desfăşurau în tăcere. Mi-a fost un ghid spiritual foarte competent şi un ajutor nepreţuit în multe situaţii dificile; de altfel, el însuşi era o fiinţă foarte specială şi ocultată, despre care nici măcar autorităţile române, care îl supravegheau tot timpul îndeaproape, nu cunoşteau prea multe. Plecarea neaşteptată şi aparent inexplicabilă a doctorului Xien a oferit şansa unei schimbări notabile în existenţa mea. Aveam douăzeci şi unu de ani şi o experienţă vastă în ceea ce privea activitatea departamentului, la care se adăugau anumite capacităţi psihice personale, datorită cărora rezolvasem multe situaţii delicate sau chiar periculoase. Având în vedere aceste aspecte şi urmând totodată sfaturile pe care i le dăduse părintele Arsenie cu aproape cinci ani în urmă, colonelul Obadea mi-a oferit mie conducerea tehnică a Departamentului Zero. Ştiam că aceasta era o idee mai veche a colonelului, astfel încât am acceptat imediat.

Noua funcţie era foarte puternică şi autoritară. Şeful meu unic şi direct era colonelul Obadea, iar deasupra lui era doar Ceauşescu şi, într-o anumită măsură, Şeful Securităţii din România. Probabil că au fost necesare multe mişcări de culise din partea colonelului pentru ca eu să fiu persoana care să ocupe acel post. Eforturile sale au fost de asemenea salutare şi în ceea ce priveşte finanţarea în continuare a departamentului, deoarece acesta era în multe privinţe ca un fel de „fantomă” printre celelalte secţiuni din Securitate. Nu existau arhive externe, dosare, informaţii, nu exista nimic în exterior care să ateste „viaţa” departamentului; totul era centralizat la baza din Valea Ursului, unde nimeni nu avea acces, dacă nu făcea parte din personalul bazei. De aceea, aproape nimeni nu ştia despre existenţa ei, cu atât mai puţin despre zona în care era plasată. Numirea mea ca director tehnic al DZ a implicat necesitatea unor deplasări frecvente pe care trebuia să le efectuez în diferite zone ale ţării, pe lângă participarea la „evenimentele de tip K”. Aveam mereu la dispoziţie o limuzină pentru transport, două gărzi de corp şi chiar, prin solicitare directă, elicopterul care era proprietatea departamentului. În 1992 au fost clarificate raporturile dintre Departamentul Zero şi Preşedinţie. După moartea lui Ceauşescu aproape nimeni nu mai ştia de existenţa departamentului, astfel încât Şeful Statului a ordonat imediat subordonarea totală şi politizarea DZ, într-o dorinţă nemărturisită dar evidentă de realizare a unui control centralizat a tuturor

structurilor din Serviciul Român de Informaţii. L-am însoţit pe colonelul Obadea la întâlnirea secretă cu Preşedintele, întâlnire care a durat mai mult de patru ore. Şeful Statului dorea chiar să modifice structura departamentului şi să unifice mai multe secţiuni, rămase moştenire din timpul dictaturii, cu cea a DZ. După ce am prezentat însă câteva dintre realităţile şocante care au fost descoperite, precum şi implicaţiile lor enorme în stabilitatea politicoeconomică a ţării, buimăceala Preşedintelui a făcut loc unui acord asemănător cu cel vechi, anterior Revoluţiei. S-a cerut însă şi informarea Şefului SRIului. Discuţia cu acesta a avut loc o lună mai târziu şi nu a creat nici un fel de probleme. Dimpotrivă, a adus chiar unele îmbunătăţiri pe linie administrativă şi de procedură specială. Una dintre propuneri a fost aceea de înfiinţare a unei secţiuni care să aibă o funcţie de „tampon” între Securitate şi Departamentul Zero. În fapt, această secţiune are şi în prezent funcţia de „colectare” şi „triere” a informaţiilor specifice, care se încadrează în domeniul secret de evenimente şi descoperiri stranii, întrucât nu toate aceste informaţii şi evenimente constituiau obiectul activităţii DZ, ele erau repartizate celorlalte Direcţii din SRI. Secţia „tampon” a primit denumirea de Comisia de Analiză a Evenimentelor Stranii, având angajaţi din ambele părţi, adică atât de la nivelul secţiilor SRI, cât şi din DZ. S-a stabilit însă ca Şeful acestei Comisii să fie un membru al departamentului nostru, datorită experienţei în domeniu. Am primit tot eu şi această funcţie, ca o

extindere a aceleia de la nivelul Departamentului Zero. Şeful SRI-ului a obiectat un timp, invocând vârsta mea care era mult sub standardele stabilite în mod oficial. Pe bună dreptate, el afirma că era de neconceput ca o persoană atât de tânără să conducă în mod eficient acţiuni de asemenea anvergură, însă colonelul Obadea a liniştit până la urmă spiritele, asumându-şi întreaga responsabilitate. Datorită statutului cu totul special pe care deja îl deţineam, gradul de libertate în acţiune trebuia să fie maxim. Această condiţie depăşea chiar şi imunitatea parlamentară, deoarece se lega în mod direct de marile secrete de stat. Deoarece funcţiile mele nu erau politizate, forma de acces liber absolut era reprezentată de un tip de legitimaţie specială, semnată personal de Preşedinte şi purtând indicativul DZ/A - O [...], în funcţie de numărul celor cărora li se eliberează. Aceştia sunt extrem de puţini şi fac parte din organismele cele mai secrete ale SRI şi ale Armatei. În perioada 1992-l993 am parcurs toate dosarele departamentului, pentru a mă familiariza cu situaţia la zi. Am studiat cazurile cele mai secrete şi am fost în locuri foarte ascunse şi uimitoare prin cele ce conţineau. Toate acestea fac însă obiectul unui domeniu secret care nu poate fi dezvăluit deocamdată. Am stabilit cartierul general la baza din Valea Ursului şi am pregătit, în paralel, o a doua echipă specială de intervenţie pentru cazurile mai puţin importante. Până în anul 2001 am reuşit să consolidăm relaţiile de „parteneriat” cu SRI-ul şi am

oferit informaţii esenţiale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT). Colonelul Obadea avea deplină încredere în mine şi chiar dacă se apropia vertiginos de vârsta pensionării, era totuşi foarte mulţumit de modul în care se desfăşura activitatea departamentului. Fusese avansat la gradul de general-SRI şi putea spune că multe dintre planurile sale deveniseră realitate. Cam acesta este tabloul de ansamblu al situaţiei departamentului în prezent, schiţat în linii mari. Anul 2002 a marcat un punct important în ceea ce priveşte implicarea mea într-un cadru special care se referă la anumite aspecte de mare importanţă cu profunde implicaţii atât la nivel naţional, cât şi la nivel mondial. Dar despre ele îţi voi vorbi în viitoarea întâlnire, pentru că este foarte important să ne focalizăm atenţia cât mai bine asupra acelui subiect fundamental al discuţiei noastre pe care urmăresc în mod special să ţi-l prezint. Vei înţelege astfel că realitatea care ne înconjoară este proiectată într-o cu totul altă lumină decât sunt obişnuiţi oamenii să o perceapă. Am respirat adânc, ca la ieşirea dintr-o transă îndelungată. Nu bănuiam care avea să fie natura destăinuirii viitoare, dar intuiam că ajunsesem la „nodul” problemei, la punctul-focar al situaţiei actuale. Cezar îmi mărturisise că acela reprezenta, de fapt, motivul principal pentru care el dorea să fac publice aceste relatări. Aveam să mă mai întâlnesc cu el doar de două ori, timp în care mi-a expus în mod amănunţit evenimente care pot fi considerate cruciale

pentru destinul ţării. Ultima întrevedere a avut loc în luna iunie, 2003 şi atunci am aflat cu stupoare felul în care s-a ajuns la cunoaşterea locaţiei secrete din munţii Bucegi unde a fost făcută, două luni mai târziu, marea descoperire. Chiar dacă evenimentele sau precipitat atunci, totuşi Cezar mi-a oferit nesperata şansă de a fi în acel loc şi de a vedea eu însumi structura secretă din munte şi elementele sale caracteristice. Aceasta a necesitat o intervenţie cu totul specială din partea lui şi mai ales din partea generalului Obadea, într-un moment în care lucrurile păreau să scape de sub control. Decizia de a mă chema acolo, aproape imediat după efectuarea descoperirii, a fost foarte inspirată deoarece la câteva zile după aceea situaţia s-a complicat extraordinar de mult datorită presiunilor diplomatice americane care au solicitat intens prezenţa lor imediată în acel loc cu echipe ultradotate şi cu o formidabilă tehnologie. Din acel moment, nimeni care nu era autorizat de la nivelul preşedenţiei nu a mai putut pătrunde dincolo de barajele de securitate care erau asigurate atât de militarii români, cât şi de cei americani. De aceea, mă consider foarte norocos şi într-un anumit fel chiar privilegiat, că am avut ocazia să văd ceea ce multora, poate, li se va părea aproape incredibil, în cele câteva ore cât a durat prezenţa mea în perimetrul central al descoperirii. Cezar mi-a relatat succint aspectele (unele dintre ele dramatice) legate de modalitatea efectivă în care a fost făcută descoperirea; mi-a punctat pe scurt implicaţiile pe care ea le-a declanşat imediat după

aceea, precum şi evenimentele principale ale intervenţiei SUA în această problemă. În luna septembrie a aceluiaşi an (2003) am primit veşti noi de la el, prin intermediul unui curier special care de altfel fusese şi intermediarul pentru aranjarea întâlnirilor noastre din ultimii ani. De data aceea, însă, curierul mi-a facilitat o convorbire telefonică cu Cezar, utilizând un aparat special protejat şi o linie particulară. Cezar mi-a vorbit atunci despre unele aspecte particulare ale „negocierilor” românoamericane pe care le aflase de curând şi de faptul că urma să plece peste câteva zile într-o „mare expediţie”, oferindu-mi de asemenea câteva date generale cu privire la aceasta. Nu ştia cât va dura acea călătorie dar mi-a promis că, la întoarcere, mă va contacta pentru a-mi oferi toate detaliile ei. După o scurtă ezitare mi-a sugerat că aveam, totuşi, destule informaţii pentru a scrie şi a publica o carte cu aceste elemente. Ca şi mine, considera că oamenii au dreptul să ştie care este situaţia reală şi să hotărască singuri asupra viitorului lor. Aceea a fost ultima dată când am avut un contact verbal cu Cezar. Cu câteva săptămâni în urmă, după aproape un an de la acea convorbire telefonică, exact în perioada în care redactam partea finală a acestei cărţi am primit unele semnale despre întoarcerea lui din „marea expediţie”, ceea ce mi-a provocat o emoţie intensă la gândul unei posibile revederi şi a aflării unor noi elemente, despre care bănuiam că au o natură excepţională.

Să revin, însă, la relatarea lui Cezar din penultima noastră întâlnire. Elementele pe care mi le-a expus atunci în amănunţime constituie fără îndoială o adevărată mină de informaţii despre culisele organizaţiei masonice mondiale. Concepţia, viziunea generală, intenţiile şi modurile de acţiune ale francmasoneriei, pe care Cezar mi le-a relatat într-o memorabilă sinteză a convorbirii avute cu unul dintre reprezentanţii de seamă la scară mondială a acestei organizaţii, m-au determinat să înţeleg şi mai bine semnificaţia subtilă a cunoscutei afirmaţii: „Mărul pe dinafară frumos şi pe dinăuntru găunos”, care se poate aplica foarte bine masoneriei mondiale. Pe de altă parte şi în mod paradoxal, fără acea iniţiativă a masoneriei nu ştiu când şi cum ar fi avut loc excepţionala descoperire din munţii Bucegi. Uneori firul destinului - mai ales cel al unei naţiuni sau chiar al umanităţii - este mult prea complicat şi laborios pentru a putea fi înţeles în toată complexitatea sa de mintea umană. Ne rămâne, deci, doar posibilitatea de a constata şi de a analiza retroactiv, plini de uluire, incredibilul păienjeniş de fapte, relaţii, fiinţe şi destine individuale care s-au combinat astfel încât rezultatul final să constituie un adevărat pas înainte pentru omenire. Chiar dacă, deocamdată, nu putem înţelege în amănunt aceste combinaţii şi acţiuni foarte complicate ale forţelor subtile, putem cel puţin să ne orientăm după efectele notabile pe care ele le declanşează în anumite momente precis delimitate de o serie de factori conjucturali. Aceşti factori conjuncturali reprezintă însă exact condiţiile spaţio-

temporale care sunt necesare pentru declanşarea unor evenimente - chiar la scară mondială - de o importanţă majoră. Atunci când m-am întâlnit din nou cu Cezar, la câteva luni de la ultima discuţie, el a reluat firul relatărilor sale exact de acolo unde rămăsese, ca şi cum făcuse doar o scurtă pauză pentru a bea apă. — În luna mai a anului 2002 mă aflam la baza din Valea Ursului, al cărei nume de cod este Alpha. Era perioada în care studiam intens dosarele secrete ale departamentului, care acopereau o perioadă de mai bine de douăzeci de ani de cercetări şi verificări pe teren, efectuate de echipele de intervenţie specială. Într-o după-amiază calmă şi liniştită mă aflam în biroul meu, fiind adâncit în studiu, când am primit un telefon pe linia directă, de maximă securitate, de la generalul Obadea. Eram mirat, deoarece mă despărţisem de el doar cu o zi înainte şi acel telefon era folosit doar în cazul unor comunicate foarte urgente şi secrete. Mi-a transmis că în următoarele ore voi primi vizita unui personaj important, care doreşte să aibă o discuţie cu mine în particular. Ma surprins vocea generalului, uşor nesigură şi exprimarea lui puţin confuză, aspecte care nu-i erau caracteristice şi pe care nu le întâlnisem la el până atunci. Mi-a spus că nu are nici un fel de date suplimentare, că nu ştie despre cine este vorba şi că solicitarea întrevederii a venit prin intermediul SRI, ca urmare a unei intervenţii guvernamentale. Persoana respectivă era cetăţean străin, însă cunoştea România şi, de

asemenea, vorbea foarte bine limba română. Serviciul Român de Informaţii (SRI) ştia doar că face parte dintr-o lojă masonică foarte importantă din Italia, că deţine un înalt rang nobiliar şi că are o mare putere de influenţă financiară în România. Probabil că relaţiile sale politice erau de asemenea foarte suspuse, din moment ce a reuşit să penetreze „zidul” SRI-ului şi să ajungă până la structura DZ. Era însă o enigmă de unde mă cunoştea pe mine şi cum aflase de existenţa departamentului, al cărui director tehnic eram. Mi-am dat seama atunci că puterea de influenţă a acestui om era formidabilă, din moment ce el reuşise să „străpungă” pe cale ierarhică sistemul guvernamental şi de securitate al unei ţări, chiar fără să ascundă aceasta. În ceea ce mă privea, trebuia să admit întrevederea, deşi nu-i ştiam încă scopul. Erau destule necunoscute în ecuaţie, care se suprapuneau peste rapiditatea cu care urma să aibă loc întâlnirea. Cu toate acestea, percepeam în fiinţa mea un gen de „greutate” şi „presiune” nelămurită, care în mod evident se corela cu persoana respectivă. Atunci am realizat intuitiv, pentru prima dată, natura întrevederii. Avea să fie o „luptă” dificilă, deoarece simţeam deja radiaţia „grea” a acelei fiinţe, ca un nor neplăcut care o învăluia şi care îi ascundea adevăratele intenţii. Mai erau câteva ore până la sosirea personajului, astfel încât m-am izolat într-o cameră şi am intrat într-o stare de meditaţie profundă pentru a afla mai multe elemente caracteristice despre persoana acestuia.

Eram complet uluit. Cunoşteam deja faptul că Cezar avea puteri psihice deosebite, despre care nu menţionase însă decât strictul necesar, cu multă modestie şi într-un mod cât se poate de firesc şi natural, în plus, el nu îşi manifestase puterile în prezenţa mea decât de două-trei ori, în anumite situaţii-cheie, doar pentru a-mi demonstra indirect că ceea ce îmi relata nu erau vorbe goale. Chiar şi atunci acţiunile sale au fost perfect integrate în conjucturile respective, astfel încât ele să nu provoace o bulversare prea mare. Totuşi, nu ştiam faptul că el avea capacitatea de a afla diferite informaţii atunci când îşi manifesta voinţa în această direcţie, în timpul meditaţiei. Nu puteam să înţeleg cum era posibil aşa ceva. Dorind să aflu mai multe despre acest mister, l-am întrebat cum şi de unde reuşeşte să aibă acces la informaţii despre care nu ştia nimic înainte. — Se poate spune că domeniul subtil de cunoaştere pe care îl evoc în timpul meditaţiei, atunci când doresc să aflu anumite informaţii, este un tip de eter foarte vast, însă acesta nu reprezintă eterul la care face referire ştiinţa contemporană, a început Cezar să-mi explice. Din această realitate subtilă provin toate lucrurile şi fenomenele, toate gândurile, materia de orice tip, în general vorbind orice informaţie care se actualizează ca nume şi formă în planul fizic. Din acest ocean practic infinit de „coduri” particulare încep să se concretizeze, din aproape în aproape, toate intenţiile, gândurile şi ideile noastre care prind astfel o formă clară şi se obiectivează la nivelul de percepţie al omului obişnuit, în lumea fizică.

Imaginează-ţi, de pildă, o masă de aburi care se află în suspensie; ea este alcătuită din vapori de apă formaţi din particule foarte fine care plutesc în aer. Dacă acţionăm asupra temperaturii înconjurătoare şi o determinăm să scadă, vaporii de apă vor condensa şi se vor transforma în picături de lichid, adică ei se vor afla atunci într-o stare de agregare a materiei care este mai grosieră decât cea a vaporilor, care reprezentau starea gazoasă a apei. Dacă vom scădea şi mai mult temperatura, apa lichidă se va transforma în gheaţă, deci în materie solidă, care este starea de agregare cea mai grosieră. E simplu de înţeles: aceiaşi atomi de apă, care iniţial se aflau sub formă de vapori, au devenit, prin transformări succesive, gheaţă. Analogic vorbind, acelaşi drum, de sus în jos, îl urmează şi informaţia de orice tip care ajunge să se concretizeze în planul fizic. În stadiul ei primar, latent, informaţia nu reprezintă altceva decât o anumită formă de energie vibratorie care este specifică fiecărui aspect în parte. Mediul în care subzistă infinitatea de idei, gânduri, intenţii şi posibilităţi este eterul subtil universal despre care îţi spuneam mai înainte. Totul se reduce, deci, la accesarea informaţiei pe nivelul ei propriu de vibraţie, care face parte din oceanul nesfârşit al frecvenţelor de vibraţie energetică din eterul universal. Acesta este aspectul cel mai dificil de realizat, întrucât mai întâi este necesar să ai nivelul de conştiinţă adecvat pentru a fi conştient de eterul subtil universal şi, de asemenea, trebuie să ai capacitatea de a selecta cu mare acurateţe, din multitudinea frecvenţelor de vibraţie energetică, pe aceea care te interesează.

Luând o foaie de hârtie, Cezar a desenat o schiţă pentru a putea să înţeleg mai bine. - O minte focalizată, care este bine pregătită şi purificată de gânduri vicioase şi parazite, are puterea de a străpunge succesiv planurile subtile de manifestare până la nivelul eterului universal de care ţi-am vorbit, care este precum un fel de spaţiu gigantic, având o natură foarte specială. În acest spaţiu extrem de vast poate fi identificată „urma” specifică sau frecvenţa vibratorie particulară a oricărui aspect, fiinţă, obiect sau fenomen care te interesează. Adevărata artă constă în selectarea corectă a frecvenţei de vibraţie particulară pe care o cauţi, la fel ca atunci când vrei să prinzi un post de radio şi mişti cursorul pe scala de frecvenţe a radioului. Obiectivarea ideilor cauzale la nivelul planului fizic

ETERUL SUBTIL UNIVERSAL

Energii vibratorii („lungimi de undă” specifice) din eterul subtil atotcuprinzător, care reprezintă surse-cauză pentru orice manifestare obiectivă din planurile Creaţiei.

Planurile succesive de manifestare, din ce în ce mai grosiere, în care sursele energieicauză îşi micşorează vibraţia până când se materializează la nivelul planului fizic.

Planul fizic, cel mai grosier (ca frecvenţă de vibraţie) în ierarhia planurilor de manifestare.

mintea puternică şi focalizată

CONCRETIZAREA IDEILOR LA NIVELUL PLANULUI FIZIC Mă

vei întreba, poate, cum selectează mintea doar o frecvenţă specifică dintro infinitate care există? Procesul este simplu, pentru că el se bazează pe legea universală a vibraţiei. Tot ceea ce există în univers şi este definit în mod particular, indiferent că este fiinţă sau lucru, fenomen sau emoţie, are o „amprentă” vibratorie, o „marcă” specifică inconfundabilă după care poate fi identificat oriunde în univers. Este aşa-numita lungime de undă personală, întocmai cum spirala ADN-ului este unică pentru fiecare fiinţă. Trebuie doar să comutezi „butonul” de Ia o lungime de undă la cea pe care doreşti să o cunoşti. Este un principiu

fundamental în fizică şi acesta se numeşte rezonanţă. Desigur, toate acestea implică un antrenament adecvat şi perseverent, dar rezultatele sunt pe măsură. Eu nu am făcut altceva decât să aplic cu exactitate acest principiu, focalizându-mă asupra „imaginii subtile” sau „lungimii de undă” a personajului care urma să sosească, chiar dacă nu-l văzusem niciodată şi nu îl cunoşteam deloc, dar despre care aveam totuşi unele informaţii de la generalul Obadea. Acele informaţii sumare mi-au fost de ajuns. Manifestarea puternică şi focalizată a voinţei mele a determinat într-un timp relativ scurt realizarea condiţiilor de rezonanţă cu „amprenta subtilă” a persoanei respective. Totuşi, trebuie să-ţi spun că fenomenul nu este chiar aşa simplu precum ţi-l descriu eu acum. Mai bine zis, este necesară o lungă perioadă de practică intensă, care implică de asemenea elevarea deosebită a conştiinţei. Acurateţea informaţiilor pe care doreşti să le afli depinde, pe de o parte, de claritatea propriei tale minţi - care atunci trebuie să fie precum suprafaţa nemişcată a unui lac de munte - iar pe de altă parte de abilitatea în realizarea condiţiilor specifice de rezonanţă, prin evocare vie şi cu putere a ceea ce ţi-ai propus să cunoşti. Practic vorbind, în acele momente tu te „acordezi” cu o mai mare sau mai mică fineţe la frecvenţa de vibraţie specifică a fiinţei pe care o evoci. Dacă reuşeşti aceasta cu succes, vei cunoaşte atunci într-un mod direct, nemijlocit şi intuitiv, rezultanta subtilă dominantă a persoanei respective, în toate

aspectele ei, chiar dacă ea crede că aceste aspecte sunt necunoscute celorlalţi oameni. Este adevărat că, aşa după cum ţi-am spus, problema se prezintă într-o ipostază mai complexă deoarece există multe variabile care implică, printre altele, pregătirea personală şi eforturile depuse în această direcţie, însă important este faptul că orice fiinţă umană sănătoasă, care este înzestrată cu voinţă şi perseverenţă, poate să dobândească această putere. Am să revin însă la întâlnirea care ascundea un mobil secret, foarte important, dar totuşi neclar într-o primă fază pentru mine. Apoi Cezar mi-a povestit în amănunt strania întâlnire de la baza Alpha, care prin semnificaţia ei m-a zguduit profund şi m-a convins definitiv să scriu această carte. Totuşi, pentru ca cele relatate să aibă o anumită cursivitate şi, de asemenea, pentru a uşura exprimarea ideilor, voi reda această întâlnire în termenii dialogului care a avut loc între Cezar şi misteriosul personaj, membru în elita mondială a francmasoneriei, străduindu-mă să respect cât mai fidel ceea ce mi-a fost relatat şi chiar să redau anumite nuanţe mai subtile ale discuţiei. Cer iertare cititorului pentru eventualele inconsecvenţe în exprimare dar, aşa cum va realiza el însuşi foarte curând, important aici este conţinutul informaţiei şi mai puţin forma în care acesta este prezentat. Soluţie de compromis

Pe la orele trei după-amiază, la baza din Valea Ursului şi-a făcut apariţia un elicopter al Serviciului Român de Informaţii din care a coborât un domn sobru, înalt, îmbrăcat într-un costum negru şi având o ţinută elegantă, dar trufaşă, în mâna dreaptă ţinea un baston cu mâner de fildeş cu încrustaţii din aur, foarte complicate. Faţa lui exprima duritatea, iar ochii verzi aveau un efect aproape straniu, radiind o răceală neobişnuită. Această impresie era amplificată şi de sprâncenele uimitor de arcuite şi bine conturate pentru un om ajuns la o vârstă relativ înaintată. El s-a prezentat ofiţerilor care îl aşteptau la bază sub numele de senior Massini şi a aşteptat răbdător ca sosirea lui să fie anunţată lui Cezar. Impunător, obişnuit parcă să trăiască numai în cercurile nobiliare înalte, senior Massini avea - la cei şaizeci şi cinci de ani ai săi - o alură semeaţă, era foarte sigur pe el şi crea impresia unei persoane care era obişnuită să dea ordine. De altfel, el era unul dintre venerabilii de frunte ai celei mai importante loje masonice din Europa şi, de asemenea, făcea parte din cea mai influentă organizaţie masonică la nivel mondial: Grupul Bilderberg. Senior Massini a fost condus la nivelul unu al bazei, unde îl aştepta Cezar. După salutările de rigoare, Cezar l-a invitat într-o sală de protocol, dar venerabilul a refuzat. Fără să fie afectat, stilul în care el se exprima era totuşi cam pompos, cu o uşoară tentă arhaică. De altfel, senior Massini descindea dintr-o foarte veche familie nobiliară, de stirpe regală, din Italia.

— Sunt impresionat şi totodată încântat de propunerea dumneavoastră, însă îmi rezerv minimul privilegiu de a mă proteja faţă de eventualele tentative de ascultare şi înregistrare a discuţiei noastre. V-aş fi deosebit de îndatorat să nu consideraţi acest lucru o jignire personală, dar nu putem uita totuşi că avem de-a face cu Serviciul Român de Informaţii, şi-a explicat venerabilul intenţia. Cezar zâmbea abia perceptibil. Era încă dificil de evaluat dacă senior Massini se exprima astfel în mod obişnuit sau cuvintele sale ascundeau o fină ironie. A doua variantă era mai plauzibilă, dar acest lucru nu l-a deranjat în nici un fel pe Cezar, care ia răspuns cu bunăvoinţă. — Vă înţeleg temerile, domnule, şi le găsesc îndreptăţite într-o oarecare măsură. Dar această bază are chiar prin statutul ei un nivel foarte înalt de securitate şi se află doar în raport de colaborare cu SRI, adică propriu-zis ea nu se află în subordinea Serviciului Român de Informaţii. Putem discuta liniştiţi şi fără teamă în sala de protocol. Senior Massini a rămas însă inflexibil în cererea sa. Politicos, el a insistat în mod ferm pentru ca discuţia să aibă loc în aer liber, la o distanţă convenabilă de bază. A precizat că acest lucru era în interesul ambelor părţi. Nefiind chiar o cerere extravagantă, Cezar a consimţit. S-a ales o mică poiană care era situată la aproximativ două sute cincizeci de metri de clădirea de la suprafaţă a bazei. S-au transportat acolo o masă şi

două scaune iar Cezar a dispus în cerc, la o anumită distanţă de acestea, o gardă formată din opt oameni care erau specializaţi în serviciul de pază şi protecţie la nivel superior. De altfel, aceştia făceau parte chiar din echipa a treia de intervenţie specială în cazul „evenimentelor de tip K”. A fost montat, de asemenea, şi un dispozitiv electronic de bruiaj de înaltă tehnologie. Pregătirile au durat aproape o oră, timp în care venerabilul Massini nu a rostit decât câteva fraze, mulţumindu-se doar să abordeze un zâmbet uşor zeflemitor şi ironic. Din când în când el arunca priviri pătrunzătoare lui Cezar, analizându-l rapid dar cu mare atenţie. Pe la patru şi ceva după-amiaza pregătirile au fost încheiate şi cei doi s-au aşezat la masa din poiană. Cezar mi-a mărturisit că, dintr-un anumit punct de vedere, situaţia era relativ bizară. Un domn având o certă influenţă în cercurile politice cele mai înalte solicitase o întrevedere foarte secretă cu directorul tehnic şi executiv al celui mai ocultat departament de acţiune al Serviciilor Secrete din România. Toate „uşile” fuseseră deschise aproape fără efort, toate solicitările aprobate imediat. Care putea fi natura acelei influenţe misterioase ce a străpuns chiar şi cele mai înalte cercuri politice ale unui stat? Care era de fapt scopul acelei vizite inopinate şi secrete a seniorului Massini şi ce urmărea el în realitate, mai ales că evitase amestecul chiar şi al Serviciului Român de Informaţii prin care ajunsese acolo? Ordinul expres primit de la Guvern interzicea orice imixtiune a SRI în discuţie, invocându-se secretul de stat în domeniul

de acţiune al DZ. Cu toate acestea, situaţia era relativ stranie deoarece crea impresia intervenţiei unei puteri exterioare care era „dictată” statului român. Mai mult decât atât, nu era permisă nici o înregistare ascunsă a convorbirii dintre cei doi, iar Cezar dorea să fie onest în promisiunea pe care o făcuse seniorului Massini. Pe de altă parte, chiar dacă SRI-ul deţinea mijloacele tehnice necesare pentru interceptarea convorbirii, sosirea venerabilului Massini fusese anunţată în pripă şi nu existase timpul suficient pentru organizarea unei asemenea acţiuni delicate, în plus, la influenţa pe care se pare că o avea senior Massini în cercurile politice cele mai înalte ale statului român, o eventuală nemulţumire a acestuia putea avea consecinţe dintre cele mai neplăcute asupra celor care ar fi luat o asemenea decizie în SRI. Aşadar, oricât de straniu ar putea să pară, senior Massini reuşise - printr-o acţiune rapidă, intempestivă şi fără prea mari eforturi - să obţină în timp record securitatea maximă a discuţiei pe care dorea să o aibă cu Cezar. Confruntarea dintre cei doi avea să ofere una dintre cele mai senzaţionale relatări a unor adevăruri foarte ocultate, care totuşi se manifestă zi de zi, tot mai mult, în viaţa oamenilor de pe întreaga planetă. Testarea — Mă aflu aici pentru a purta această discuţie cu dumneavoastră, domnule Brad, într-un mod mai puţin obişnuit şi într-o conjunctură aparte, a intrat direct în subiect venerabilul Massini. În opinia

noastră, oamenii se împart în două mari categorii: cei care pot fi manipulaţi şi conduşi, aceştia reprezentând imensa majoritate a omenirii; şi cei care au anumite virtuţi, care deţin anumite puteri şi au o personalitate foarte puternică. — Vă întrerup pentru o scurtă precizare: de fapt, a cui opinie o reprezentaţi dumneavoastră aici? a intervenit Cezar cu aparentă naivitate. Senior Massini zâmbi larg, lăsându-se greu pe spătarul scaunului, întreaga lui atitudine exprima conştiinţa orgolioasă a unei puteri care nu putea fi înfrântă. — Domnule Brad, sunteţi un tânăr în floarea vârstei, ajuns într-un post ce reprezintă, paradoxal, o închisoare pentru libertatea civilă, dar care în acelaşi timp vă oferă satisfaţia cunoaşterii şi cercetării unor lucruri despre care aproape nimeni nu ştie nimic. O astfel de poziţie nu se obţine oricum, deoarece ea trebuie să fie garanţia unor capacităţi interioare remarcabile. — Mulţumesc, rosti Cezar amabil şi totodată precaut. — Totuşi, chiar şi unei persoane foarte dotate, aşa cum sunteţi dumneavoastră, îi rămân destule aspecte necunoscute, iar unele dintre ele pot fi extrem de atrăgătoare. Grupul pe care îl reprezint şi în numele căruia am venit aici face parte din cel mai înalt ordin masonic, fiind foarte interesat de rezultatul discuţiei pe care noi o purtăm. — Cunosc unele aspecte legate de francmasonerie, spuse Cezar. Organizaţia este strict ierarhizată după modelul piramidal, are ritualuri de iniţiere foarte

ocultate, iar intenţiile sale adevărate sunt obscure pentru marea majoritate a oamenilor. — Pentru cele două-trei propoziţii pe care le-ai rostit, nici eu nu m-aş fi descurcat mai bine, dragul meu! râse cu un aer superior şi uşor ironic venerabilul Massini. Sunt Maestru în cea mai puternică lojă masonică din lume şi, dacă pentru cei mai mulţi acesta trebuie să rămână un secret bine păzit, în cazul tău ar fi ceva superfluu, deoarece subiectul pe care doresc să-l abordez în discuţie depăşeşte cu mult importanţa ocultării mele. Dimpotrivă, este chiar imperios necesar să ştii de la început cu cine vorbeşti. Relatându-mi discuţia, Cezar mi-a mărturisit că acela a fost momentul exact când a intuit scopul vizitei lui Massini, precum şi modul general în care ea avea să se desfăşoare. Tot atunci el a ştiut cum urma să procedeze şi ce strategie avea să adopte, pentru a afla cât mai multe elemente şi a înţelege cât mai bine mecanismele de acţiune ale masoneriei, în definitiv, aceea se anunţa a fi o „luptă” surdă între atenţia, vigilenţa, inteligenţa şi abilitatea celor doi într-o confruntare verbală de idei, planuri, oferte şi răspunsuri care trebuiau să fie magistral orchestrate, deoarece forţele puse în joc - şi urmările care puteau decurge de aici - erau colosale. Într-o primă fază, Cezar şi-a propus să tatoneze terenul într-un domeniu la care observase deja că venerabilul Massini era slab: orgoliul, simţul ego-ului foarte dezvoltat, care i-ar fi putut micşora în mod strategic vigilenţa şi forţa interioară.

— Deci funcţia pe care o aveţi în lojă este una dintre cele mai înalte. Ştiam că ierarhizarea se face după aşa numitele „grade de promovare”, care sunt treizeci şi trei. — Grupul Bilderberg nu este propriu-zis o lojă; el înseamnă cu mult mai mult decât atât, dar nu e necesar să intru acum în amănunte. Într-adevăr, există această ierarhizare în treizeci şi trei de grade la nivelul lojelor, care trebuie să respecte nişte criterii clare, însă trebuie să ştii că ele reprezintă un fel de „faţadă” pentru cei din exterior. Adevărata putere depăşeşte cu mult cel de-al treizeci şi treilea grad ierarhic şi angrenează alte condiţii pe care ţi le pot dezvălui, însă, numai într-o anumită conjunctură. Depinde doar de tine să fii receptiv faţă de o astfel de situaţie. Imaginează-ţi o casă mare care, pentru a arăta cât mai frumos, trebuie zugrăvită elegant, cu multă atenţie la detalii. Analogic vorbind, acestea ar fi gradele de iniţiere. Marile bogăţii şi secrete se află, totuşi, în interiorul casei, nevăzute şi neştiute decât de stăpânii acesteia, foarte puţini la număr, care dirijează din umbră bunul mers al întregii clădiri: îngrijirea, administrarea şi prosperitatea ei. Pentru aceasta nu este însă nevoie ca ei să fie cunoscuţi de ceilalţi oameni şi, de asemenea, nu trebuie ştiute nici căile prin care ei acţionează. Eşti inteligent şi poţi să înţelegi cu uşurinţă ce am vrut să spun. Cezar observase că, treptat, senior Massini trecuse la o formă de adresare mai familiară şi mai directă. Acesta putea fi un avantaj, deoarece o anumită familiaritate în discuţie putea să favorizeze

dezvăluirea multor secrete. Desigur că, la acest gen de adresare a contribuit şi marele decalaj de vârstă între cei doi. Venerabilul Massini manifesta, fără îndoială, o mare putere vitală şi o forţă psihică neobişnuită, în contrast evident cu vârsta respectabilă pe care o avea. Din păcate, radiaţia lui subtilă - prin care venerabilul era oricând capabil să domine fiinţele umane comune, în marea lor majoritate slabe sau cu labilităţi fizice ori psihice - era centrată în jurul unui imens orgoliu, a aroganţei şi a sentimentului de superioritate asupra celorlalţi, justificat probabil de nobleţea stirpei. De aceea, oricâte merite ar fi avut Cezar şi oricât de bune ar fi fost referinţele sale, despre care putem presupune că erau binecunoscute elitei din grupul Bilderberg, totuşi acestea nu erau suficiente pentru ca venerabilul Massini să-şi înfrâneze instinctul orgoliului. — Am solicitat această întrevedere prin puterea şi relaţiile pe care le deţinem deoarece cunoaştem forţele şi capacităţile tale de acţiune. Acest lucru îl preţuim foarte mult mai ales dacă ne serveşte interesele. Rostind această replică, venerabilul a făcut prima mutare importantă în jocul dintre cei doi. După cum se va vedea, însă, mişcările de culise şi planurile ascunse aveau să se dovedească mult mai complicate decât o simplă propunere, relativ indirectă, de colaborare la cel mai înalt nivel masonic. — Domnule Massini, dacă trebuie să înţeleg ceva anume şi dacă problema se pune într-un mod special, atunci vă rog să precizaţi acest lucru de la

început. De pildă, care este scopul principal pentru care doriţi să fac parte din Grupul Bilderberg? Atitudinea seniorului deveni brusc rece, iar tonul lui căpătă inflexiuni foarte dure. — Este într-adevăr aceasta o problemă pentru dumneata, domnule Brad? Îţi închipui că ai libertatea de a alege sau de a pune condiţii? Şi cine ţi-a spus că vei deveni membru al Grupului Bilderberg? Ai cumva idee cine sunt în realitate cei care-l compun şi care sunt criteriile de acces la acest nivel? Îţi spun că eşti foarte departe de această poziţie ierarhică şi chiar mai mult decât atât, nu vei putea niciodată să pătrunzi în cercul intim al acestui grup, din motive pe care, dacă ţi le-aş dezvălui, te-ar bulversa complet. Ele nu fac parte din această lume. Revino deci la idei mai umane şi înţelege că propunerea pe care ţi-am făcuto în mod indirect se referea de fapt la intrarea ta în una dintre cele mai înalte loji masonice mondiale, imediat subordonată Grupului Bilderberg. Organizaţia noastră ar avea nevoie de aportul tău special. Faptul că m-am deplasat eu însumi aici, pentru a purta această discuţie în particular cu tine, te poate face să înţelegi faptul că noi te apreciem în mod deosebit. Din informaţiile pe care le deţinem trebuie să recunosc faptul că forţele şi posibilităţile tale de acţiune sunt impresionante. După cum îţi spuneam, suntem interesaţi de colaborarea cu tine. Există un consiliu secret la nivelul acestei loje, care propune direcţiile principale de acţiune în lume, iar aceste propuneri sunt mai apoi analizate de Grupul Bilderberg. E ca un fel de buclă feed-back. Ai putea

fi un pion foarte important în acest consiliu şi ai putea să dobândeşti tot ce ţi-ai închipuit tu vreodată în lumea asta, stăpânind la discreţie orice doreşti: averi, oameni, lux, legi şi chiar guverne. Nimic nu te va putea opri. Noi nu obişnuim să negociem, pentru că ceea ce oferim este imens. Ce rost ar mai avea alte discuţii inutile când lucrurile sunt atât de bine precizate? De altfel, sincer să fiu, nu prea ai altă posibilitate decât pe aceea de accepta colaborarea. Spunând aceasta cu o siguranţă de neclintit, venerabilul Massini făcu un gest specific cu mâna întinsă, retezând aerul. Probabil că o altă persoană în locul lui Cezar ar fi fost intimidată şi chiar năucită atât de rapiditatea cu care avansase discuţia, cât şi de perspectivele fabuloase pe care ea le oferea. Cezar mia dezvăluit că acela a fost un moment critic al întâlnirii. Deşi complexă în aparenţă, problema nu prezenta decât două alternative evidente: să accepte propunerea de colaborare, ceea ce implica intrarea în societatea masonică şi propulsarea rapidă în treptele cel mai înalte ale ierarhiei sale; sau să respingă această propunere, ceea ce ar fi atras ulterior un lanţ imprevizibil de urmări neplăcute atât în ceea ce priveşte propria lui persoană cât şi în ceea ce priveşte activitatea departamentului, în acel moment, Cezar nu cunoştea încă datele principale despre interesele „la vârf” ale francmasoneriei, însă era deosebit de interesat să le afle, pentru a înţelege motivaţiile oculte ale acestei organizaţii mondiale şi căile prin care ea urmărea să-şi atingă scopurile. Conjunctura i se părea favorabilă şi punctul în care

ajunsese discuţia îi oferea posibilitatea să o conducă treptat spre ceea ce îl interesa, stimulând orgoliul şi sentimentul puterii pe care senior Massini le manifesta cu precădere. Totuşi, sarcina nu era deloc uşoară, deoarece venerabilul reprezenta un interlocutor foarte abil şi viclean, care în plus avea o mare inteligenţă şi forţă mentală. Din nefericire, acestea erau deja orientate în sens profund negativ. Cezar a simţit intuitiv că, dacă ar fi declinat imediat propunerea, „jocul” ar fi fost închis şi seniorul ar fi plecat fără să încerce să-l convingă. Cezar nu ar mai fi reuşit să afle nimic iar urmările refuzului său ar fi fost imprevizibile. Aşadar, a luat hotărârea de a înşela vigilenţa seniorului şi, sub masca acceptării propunerii acestuia, să afle cât mai multe lucruri despre aspectele de culise ale masoneriei mondiale. Dintr-o anumită perspectivă, el şi-a asumat atunci o misiune de „kamikaze sub acoperire”, dar se simţea stăpân şi încrezător în puterile sale pentru a face faţă eventualelor situaţii dificile cu care avea să se confrunte. Adevărul ocult al Organizaţiei Masonice — Este palpitant ceea ce îmi spuneţi, domnule Massini. Aş vrea totuşi să înţeleg cum a fost şi este posibil să deţineţi o aşa mare influenţă. Vă mărturisesc că aceasta mi se pare foarte interesant.

Mulţumit de turnura pe care o luase discuţia, senior Massini răspunse cu solicitudine, căzând aparent în „plasa” relativ simplă pe care i-a întins-o Cezar. — O, dragul meu, sunt foarte multe feluri de a obţine influenţă şi aici trebuie să-ţi spun că suntem adevăraţi maeştri. Principalul lucru de care ai nevoie la acest capitol este răbdarea. Nu poţi să construieşti palate grandioase şi elegante, pentru a te bucura de toate plăcerile pe care acestea ţi le pun la dispoziţie, fără a fi tenace, vigilent şi mai ales răbdător, chiar şi în faţa unor aparente eşecuri. Totul prinde contur în timp şi uneori această perioadă poate fi foarte îndelungată. Venerabilii noştri maeştri din trecut au avut o viziune măreaţă, de ansamblu, asupra situaţiei finale, care acum este foarte aproape. Ei nu s-au lăcomit la interese meschine, egoiste, ci au dorit din răsputeri să întărească şi să consolideze bazele masoneriei, adaptând pe parcursul epocilor principiile ei directoare în conformitate cu specificul evoluţiei umane, în fond, de ce s-ar fi îngrijit doar de ei şi de familiile lor? Nu aveau oricum cei mai mulţi bani, cele mai mari bogăţii şi cele mai bune condiţii de trai? Nu legaseră între ei jurământul ferm de a se ajuta şi sprijini reciproc la nevoie? Îţi spun că ei au fost adevăraţii arhitecţi care au iniţiat şi apoi au stabilit principiile după care funcţionează sistemul social actual. Legat de aceşti „arhitecţi” care au conceput întregul plan încă de acum câteva mii de ani, nu îţi pot dezvălui mai multe la momentul actual, deoarece este un secret teribil pe care nici chiar cei din Grupul Bilderberg nu îl cunosc cu toţii. În epoca modernă -

şi prin aceasta mă refer la ultimele două-trei sute de ani -, venerabilii maeştri nu au făcut altceva decât să aplice în mod inteligent principiile de bază care erau deja stabilite şi să le adapteze la structura vremurilor pe care le trăiau. Acţiunile lor au fost dezvoltate de la o generaţie la alta, păstrând acelaşi impuls şi aceleaşi idei iniţiale, deoarece trebuie să-ţi spun că la vârful ierarhiei noastre se află numai descendenţi pe linie regală din arbori genealogici de sute şi chiar mii de ani. Suntem foarte atenţi la acest aspect pentru a nu ne amesteca cu celelalte rase. Chiar şi aşa, însă, au existat unele excepţii, însă în timp am reuşit să eliminăm genele recesive. — Vorbiţi, probabil, de familiile regale din Europa şi de marii bancheri de la sfârşitul Evului Mediu? a întrebat Cezar pentru a oferi un câmp de dezvoltare a subiectului. — Desigur. Ei nu erau revoluţionari; ei nu susţineau o ideologie rigidă şi nici o filozofie particulară şi alambicată. Forţa lor nu a constat niciodată în puterea braţelor sau în spiritul avântat; din rândurile lor nu s-au ridicat nicicând eroi sau vârfuri ale societăţii, în schimb, au înţeles foarte repede că, pentru a reuşi, au nevoie de un alt algoritm, care să-şi extragă forţa şi energia din înseşi forţele, deciziile şi acţiunile oamenilor. Erau fini psihologi şi au făcut chiar de la început unele observaţii esenţiale. Au sesizat, de exemplu, că sistemul vieţii comunitare, indiferent că acesta are la bază monarhia, republica sau orice alt tip de guvernământ, se bazează pe conducere. Această

realitate implica două aşa-zise „grupe”: pe de o parte, marea masă a oamenilor din popor sau gloata, adică populaţia majoritară; iar pe de altă parte, elita conducătoare care, într-un fel sau altul, se străduia să menţină bunul mers al „turmei de oi”. Această constatare simplă a reprezentat baza pe care şi-au clădit întregul plan. — Dar de ce era aşa important pentru ei faptul că existau aceste două categorii de populaţie? a întrebat repede Cezar. Ca un veritabil maestru mason iniţiat în secretele Obscure ale Organizaţiei din care făcea parte, senior Massini începu să dezvăluie însuşi nucleul ideologic al francmasoneriei la nivel mondial. — Această situaţie era şi este foarte importantă datorită faptului că mereu au existat interese antagonice între cele două grupări de populaţie. Lucrurile trebuiau aranjate în aşa fel, încât aceste interese contrare să nu dispară niciodată complet, adică altfel spus să nu existe niciodată pace veritabilă între oameni. Pentru aceasta era necesar să se servească prin diferite metode ambele „tabere” sau „grupări”, însă fără ca ele să cunoască acest lucru. Iluminaţii noştri au împins iscusinţa şi abilitatea unor astfel de uneltiri până la perfecţiunea de a merge cu câte un picior în fiecare dintre cele două bărci şi, totuşi, să nu cadă niciodată în apă! Cezar nu a scăpat ocazia de a ridica din nou balonul la fileu: — Dar cum reuşeau aceasta? Ce metode foloseau?

— Aveau nevoie de nişte „pârghii” puternice şi, la originea acţiunilor, acestea au fost doar două: banii şi natura inferioară a omului, care ceda în faţa tentaţiilor ce îi erau oferite. Această combinaţie le-a asigurat mereu succesul, pentru că ce nu se potrivea într-o parte, era binevenit în cealaltă şi astfel s-a ajuns ca această „reţetă” care folosea intriga, minciuna, tentaţiile şi prefăcătoria să permită extinderea rapidă a influenţei noastre în întreaga lume. Sigur, în perioada actuală trebuie să ţinem seama de o serie întreagă de alţi factori, printre care cei mai importanţi îi considerăm a fi numărul de locuitori ai planetei şi avansul tehnologic remarcabil. Dar în esenţă, bazele principiale ale organizaţiei noastre masonice au fost puse cu mult timp în urmă şi ele sunt atât de solide şi s-au infiltrat atât de profund în conştiinţa oamenilor, încât succesul deplin al programului nostru nu mai constituie acum decât o chestiune de timp pentru a fi realizat în totalitate. Spunând acestea, senior Massini a zâmbit satisfăcut şi a aprins o ţigară lungă de foi. Evident, aştepta efectul spuselor sale asupra lui Cezar. Pentru a-şi juca rolul cât mai bine, acesta îl întrebă: — Nu înţeleg însă care este motivul principal pentru care a fost şi este depus acest uriaş efort de mii şi mii de ani? Suflând uşor fumul de ţigară, senior Massini îl privea pe Cezar printre pleoapele întredeschise. În imensul lui orgoliu, el considera deja că repurtase un succes deplin în ceea ce îşi propusese. Pe de altă parte, Cezar a apreciat că această opinie eronată a slăbit vigilenţa

venerabilului, făcându-l să se lanseze bine dispus în noi şi bogate explicaţii. — Dragul meu, aici lucrurile sunt chiar simple. Motivul principal a fost şi va fi mereu acapararea puterii! Ce altceva îţi închipui că am putea urmări să obţinem pe o perioadă imensă de timp? Hai, spune-mi, nu te sfii! Bani? Aproape toate finanţele lumii ne aparţin, graţie păienjenişului bancar pe care l-am ţesut în ultimele secole. Deoarece civilizaţia se dezvoltă din ce în ce mai mult, am urmărit să creăm un sistem social în care oamenii să depindă în totalitate de veniturile lor financiare. Bani, bani, tot mai mulţi bani! O idee fixă care trebuia să fie răspândită pretutindeni. Dar, pentru a avea bani trebuie să produci, iar pentru a produce trebuie să munceşti şi ca să munceşti îţi trebuie timp. Am format deci o ecuaţie care reprezintă de fapt un cerc vicios, aproape fără rezolvare, deoarece nu poţi ajunge niciodată la capăt. Rezultatul a fost acela că oamenii au ajuns să muncească pentru noi până la epuizare, atraşi mereu de mirajul obţinerii unor sume tot mai mari de bani, care de fapt sunt cheltuite foarte repede în ritmul alert al lumii şi al tentaţiilor de tot felul care o caracterizează. Totuşi, oricât de mulţi bani ar obţine prin muncă, adevăratele bogăţii şi sumele imense de bani sunt tot în posesia noastră, păstrate în băncile noastre sau investite în diverse titluri de proprietăţi. Chiar dacă apar zece sau o sută de oameni foarte bogaţi în lume, care nu fac parte din lojile noastre, ei nu reprezintă totuşi nici o ameninţare, deoarece sunt individualităţi

separate care nu urmăresc un scop precis, de mare anvergură. Desigur, pe cei mai mulţi dintre ei avem grijă să-i atragem încă de la începutul carierei lor strălucite în Organizaţie şi astfel puterea noastră creşte. Cei care refuză nu rezistă însă mult timp singuri. Dacă într-un fel sau altul devin o ameninţare pentru noi, atunci ne unim forţele pentru a le provoca falimentul, cu riscul anumitor pierderi în propria noastră tabără, dar imensul angrenaj financiar pe care noi l-am construit ne permite să realizăm foarte repede o reechilibrare a balanţei financiare printr-o creştere în altă parte. Obiectivul este acela ca respectiva persoană să fie învinsă. De obicei urmărim ca, atunci când aceasta se află în pragul colapsului total şi când se simte iremediabil pierdută, să-i oferim încă o dată şansa pe care iniţial a refuzat-o. De cele mai multe ori acel om de afaceri acceptă. Urmează, desigur, o revenire spectaculoasă în afacerile personale, dar deja persoana trebuie să respecte anumite condiţii ferme din partea noastră, pe care nu le mai poate evita. Întotdeauna noi avem ceva de câştigat. Fie un om politic influent care să ne susţină interesele; acesta este cazul cel mai întâlnit şi aproape cel mai uşor de fabricat. Fie un mare om de afaceri, ai cărui bani îi administrăm noi în cea mai mare parte, prin propriile noastre filiere. Ne interesează, aşadar, să creăm cât mai multe astfel de „cercuri vicioase”. În baza lor am construit societatea modernă, am format aşa-zisa „celulă a societăţii”, adică familia, pe care am legat-o strâns în

lanţul unor interminabile dependenţe: serviciu, casă, confort, maşină, împrumuturi la bancă, obligaţii contractuale pe perioade foarte lungi de timp, care uneori se întind la una sau două generaţii din familia respectivă. Rolul „cercurilor vicioase” este acela de a crea dependenţa, pentru că atunci când există dependenţă, lipseşte libertatea. Dependenţa atrage automat un gen de înrobire, de limitare şi noi avem nevoie ca oamenii să fie cât mai limitaţi şi mecanici în acţiunile lor, care trebuie să devină aproape stereotipe. Aceasta a fost ideea principală pentru care am impus în mod gradat munca divizată în cât mai multe domenii şi subdomenii. Dacă cerinţa postului respectiv de muncă este simplă, aproape minimă dar repetitivă, omul devine în scurt timp un fel de „robot” care ascultă ce i se spune şi face ce i se ordonă. Nu este necesar ca oamenii să gândească prea mult; aceasta poate să devine ceva periculos, poate naşte idei care să fie contrare scopurilor noastre. De aceea, am urmărit să extindem controlul asupra populaţiei tot mai numeroase chiar şi în afara serviciului, adică în timpul liber. Am permis astfel tehnologiei şi inventicii să capteze masele de oameni prin anumite mijloace a căror lipsă ni s-ar părea acum sinonimă cu o catastrofă: televiziunea, telefonul, computerul. Ideea noastră a avut un succes enorm, deoarece pe lângă crearea dependenţei populaţiei faţă de aceste mijloace tehnologice, ne-a oferit totodată şi controlul difuzării informaţiei.

În prezent, datorită caracteristicilor vremurilor pe care le trăim, informaţia deţine primul loc în ceea ce priveşte „armele” cu care acţionăm în lume. Pasul următor a fost simplu de intuit: controlând mijloacele şi instituţiile mass-media, controlăm implicit conţinutul şi calitatea informaţiei. De aceea, unul dintre obiectivele de bază a fost acela de a obţine controlul asupra celor mai mari trusturi de presă, radio şi televiziune din lume. — Vreţi să spuneţi că toate acestea au fost suficiente pentru a avea controlul asupra omenirii? a întrebat Cezar. — Evident că nu; mass-media nu avea răspândire decât într-o zonă limitată a lumii. De aceea, mai erau necesare nişte „metode” de subjugare, care şi ele trebuiau să tenteze pe cei mulţi. Am început să sprijinim din umbră, ca o „eminenţă cenuşie”, proliferarea distribuţiei drogurilor, mai ales a celor de sinteză. Ştiind prea bine că acestea, alături de tutun, alcool şi cafea, distrug corpul omului, am întreţinut în mod deliberat o aşa-zisă „luptă de combatere” a lor, care nu a făcut decât să intensifice şi mai mult nevoia de a consuma aceste substanţe. Am creat concernuri imense de fabricare a ţigărilor, băuturilor fine şi a cafelei; aproape toţi preşedinţii şi patronii acestor giganţi în lumea afacerilor sunt membri venerabili în lojele cele mai înalte ale Organizaţiei noastre, adăugă senior Massini plin de mulţumire. — Toate acestea îmi apar ca un atac concertat împotriva omului! se prefăcu Cezar că abia atunci a realizat ideea.

Fără să fie deloc afectat, venerabilul răspunse cu nonşalanţă: — Dragul meu, este deja dificil să controlăm şi să coordonăm mai bine de şase miliarde de oameni. Trebuie să înţelegi că o mulţime este cu atât mai uşor de manevrat cu cât ea este mai dispersată şi mai confuză. Dacă, în plus, ea nu depăşeşte un anumit număr de persoane, atunci lucrurile sunt chiar simple, având în vedere tehnologia de manipulare mentală de care dispunem în momentul actual. Aşadar, ce importanţă crezi că mai prezintă cele câteva milioane de oameni care mor zilnic, mare parte dintre ei din cauza bolilor, provocate de droguri? Venerabilul făcu o scurtă pauză în prezentarea lui cinică, părând să reflecteze la ceea ce urma să-i spună lui Cezar. — Unul dintre scopurile noastre principale a fost acela de a stopa proliferarea oamenilor pe planetă. Mai mult chiar, trebuia să micşorăm drastic populaţia globului. Pentru aceasta aveam nevoie de metode care să ucidă în timp scurt un număr foarte mare de oameni. Am finanţat proiecte de cercetare ultrasecrete pentru producerea unor viruşi extrem de virulenţi. Unele experimente au dat greş, altele însă ne-au mulţumit prin rezultatele obţinute. — Adică prin răul provocat, prin crimele „naturale”? — Trebuie să vedem problema din punct de vedere practic. Doar aşa ne putem construi temeinic scopurile pe care ni le-am propus. Dacă ceva sau cineva se opune, nu poate rezista mult timp împotriva noastră. După cum îţi spuneam, „armele” noastre nu sunt

niciodată prezentate pe faţă. Dimpotrivă, ele îmbracă mai mereu o haină profund umanitară, dar apasă pe acele puncte slabe pe care tot noi le-am creat în sistem şi care în marea lor majoritate nu sunt cunoscute de populaţie. Baza care ne oferă sursele ascunse de manipulare a populaţiei este constituţia unui stat. Alcătuirea ei este o adevărată ştiinţă a psihologiei şi manipulării omului şi de aceea am avut grijă ca la conceperea constituţiilor principalelor state-puteri ale lumii să ia parte şi reprezentanţii noştri. Constituţiile trebuie să aibă o formă umanitară, chiar pompoasă şi relativ complicată, dar totodată să ascundă în profunzimea lor modalităţile eficiente de subminare şi control a populaţiei. Poate cea mai răspândită metodă pe care noi am creat-o şi am întreţinut-o în mod indirect de-a lungul timpului este cea a conflictelor, revoluţiilor şi războaielor în diferite zone de pe glob. Confruntările armate au constituit dintotdeauna, pentru noi, o reală şi uriaşă sursă de venituri precum şi o subtilă modalitate de menţinere şi dirijare a influenţei şi puterii la nivel mondial. Speculăm orice dificultate economică sau socială, în special la ţările mai puţin dezvoltate. Datorită influenţei bancare pe care o deţinem, acţionăm din umbră la nivelul conducerii statului respectiv şi în acelaşi mod acţionăm şi în cazul statului advers. Nu ne implicăm niciodată întro singură parte sau direcţie, deoarece rezultatul poate fi incert. Impulsionând însă în secret ambele tabere, noi vom fi cei câştigaţi, indiferent de rezultatul final al conflictului. Perioada actuală se

pretează mai ales la crearea unor conflicte de ordin etnic şi economic. Sunt simplu de produs, durează mult şi atrag numeroase alte interese din partea altor state mai puternice, dar rivale, astfel încât până la urmă războiul respectiv devine un război între marile puteri ale lumii şi mai puţin o cauză naţională limitată. Aproape toate marile organisme internaţionale, fie ele politice sau militare, au sorginte masonică. Venerabilii noştri se află plasaţi în punctele cheie şi urmează cu exactitate planurile noastre. Ţi-am spus că noi avem răbdare. Caria roade încet, dar sigur, până şi cel mai gros trunchi de copac. ONU şi NATO, ca să numesc doar două dintre cele mai influente „arme” ale noastre, s-au dovedit a fi decizii salutare atunci când am hotărât formarea lor. — Domnule Massini, este totuşi ceva care nu înţeleg, zise Cezar, abordând o mină voit contrariată. Cum ar putea cineva să creadă că tot ce este mai important în lume este o consecinţă directă a acţiunilor şi planurilor Organizaţiei Masonice mondiale? Aceasta este chiar absurd şi inconceptibil! Senior Massini râse cu poftă şi îşi mai aprinse o ţigară de foi. Îl măsura pe Cezar în tăcere, printre norii de fum albăstrui care se dispersau lent în aerul răcoros de munte. Pentru o clipă, Cezar a crezut că exagerase în intenţiile lui ascunse şi că venerabilul i-a înţeles planul. Dar temerile i-au fost curând spulberate. — Dragul meu, acesta este unul dintre punctele esenţiale ale doctrinei noastre. Aşa cum ţi le prezint eu ţie, lucrurile par într-adevăr atât de absurde şi îmbracă o haină atât de grotescă, încât acuzaţiile care ni s-ar

putea aduce ar apărea într-o lumină de-a dreptul hilară! Într-un anumit fel, acesta este nucleul ideologiei noastre: să acţionezi în direcţia planului stabilit, dar în acelaşi timp să faci să pară că acţiunile tale sunt opuse unui astfel de plan. În felul acesta poţi să înţelegi mai uşor de ce nu dorim să fim mediatizaţi, de ce nu dorim onoruri, faimă sau recunoaştere publică, deoarece acestea sunt trecătoare şi, în plus, ele sunt dirijate chiar de noi înşine prin intermediul pârghiilor de control pe care le deţinem în mass-media. Succesul organizaţiei noastre constă mai ales în faptul că formăm un grup şi nu acţionăm doar în conformitate cu interesul individual. Acţiunile noastre sunt mereu corelate şi urmăresc un scop precis, iar ajutorul pe care ni-l oferim reciproc şi discreţia totală sunt esenţiale pentru asigurarea succesului. De altfel, regulile şi jurămintele ordinului nostru sunt foarte stricte, iar pedepsele foarte aspre... Te întrebi, probabil, ce mă face să-ţi vorbesc cu asemenea deschidere, fără nici un fel de teamă şi foarte sigur pe mine. Te asigur că, făcând aceasta, am evaluat corect situaţia. Sau îţi închipui că, auzind aceste lucruri, le vei putea face cunoscute lumii întregi? Aici, senior Massini a râs cu poftă, dar imediat după aceea ochii lui deveniră reci şi tăioşi. — Nu ai nici o putere şi nici o influenţă în exterior, domnule Brad! Chiar din momentul în care ai intrat în atenţia nostră nu te mai poţi sustrage ei. Posibilităţile pe care le ai la dispoziţie sunt precise:

ori ne urmezi fără condiţii, ori devii persona non grata. Analizează puţin situaţia: eşti singur, nu ai legături cu exteriorul şi te afli supus unui regim de cea mai înaltă securitate. Crezi tu, oare, că ne este greu să determinăm înlăturarea ta dacă am dori cu adevărat acest lucru? Dar de ce să facem aceasta, când tu însuţi ne poţi sprijini planurile? În plus, vei cunoaşte lucruri pe care nici măcar nu ţi le-ai închipuit şi te vei bucura de imunitate şi protecţie absolută. Dintr-o anumită perspectivă eşti preţios, însă ceea ce este preţios trebuie să-şi arate utilitatea. De aceea, dragul meu, nu văd nici un motiv să-ţi ascund ceva din principiile şi modalităţile de acţiune masonice. Ar însemna să te consider un adept obişnuit, cu o minte slabă, dar nu acesta este adevărul. Mai mult decât atât, pentru ca tu să nu consideri totuşi prea brutală această abordare, care este în cazul tău mai specială, doresc să manifestăm un respect reciproc şi să purtăm în mod civilizat această discuţie. Chiar vreau să-ţi creez cadrul aparent al unei alegeri sau decizii şi să-ţi ofer o perioadă de timp de gândire. Dar în realitate, îţi repet, nu ai nimic din toate acestea, deoarece noi suntem cei care deţinem puterea. Nu îţi rămâne, practic, decât să ne urmezi. Judecă la rece întreaga situaţie. Ce crezi că ai putea face? Cine îţi închipui că te-ar putea asculta fără să te considere nebun? Masoneria a fost dintotdeauna ocultată; ar fi fost împotriva scopurilor noastre adevărate să ne atribuim marile idei sau curente sociale şi culturale, ideologiile sau principiile de

avangardă ale lumii deşi, în marea lor majoritate, noi suntem cei care le-am creat, în loc de aceasta, s-a optat pentru discreţie, mister, retragere şi acţiune din umbră. Sunt relativ puţini cei care au auzit despre denumirea de „mason” sau „francmason” şi chiar dacă aceasta li se pare vag cunoscută, ei nu au totuşi vreo idee despre ce înseamnă ea în realitate. Acest mister, această ocultare pe care o întreţinem cu atenţie ne-a fost de mare ajutor în decursul timpului, în aceste condiţii, imaginează-ţi că cineva iese în lume şi răspândeşte informaţiile pe care ţi le-am dat; cine l-ar crede, cine l-ar asculta? — Se poate să aveţi dreptate, dar nu ignoraţi forţa unui curent general de opinie, care poate să distrugă tot ce aţi clădit până acum, a remarcat Cezar cu luciditate. — Noi ştim că deja sunt mulţi, îndeosebi intelectuali, care cunosc cel puţin o parte a adevărului despre noi şi pe care nu-i mai putem minţi, dar prin comparaţie cu restul populaţiei, care este îndobitocită de sistemul social pe care l-am creat tot noi şi mai ales de cel informaţional pe care îl dirijăm aproape în totalitate, aceştia sunt cu adevărat o minoritate, în plus, ei sunt dispersaţi şi ameninţaţi de avertismentele indirecte pe care noi le trimitem. În această situaţie, chiar dacă unii oameni cunosc adevăratele noastre intenţii, vor adopta o atitudine pasivă, considerând că sunt lipsiţi de putere, de avânt, de posibilitatea de a acţiona în mod eficient. Ei adoptă atunci varianta victimei care se lamentează: „Ştiu, dar ce pot să fac? Ce putem noi să facem? Suntem legaţi

de mîini şi de picioare. Suntem controlaţi şi supravegheaţi în tot ceea ce facem. Nu cred că mai avem vreo şansă”. În acest fel, un segment important al populaţiei care ar putea să ne provoace mari greutăţi şi probleme a depus deja armele înainte de a începe lupta. Atunci când mai apare totuşi cineva care urmăreşte să ne atace şi să prezinte realitatea acţiunilor noastre celor care nu o cunosc, avem multiple mijloace de „liniştire” a lui. Replicile noastre sunt atunci bine gândite şi au la bază o fină cunoaştere a psihologiei umane. Ele încep aproape totdeauna prin lansarea unei ştiri false, negative, despre acea persoană, pentru că după cum îţi spuneam, controlăm foarte bine sectorul de difuzare a informaţiei prin massmedia. Să presupunem că ştirea apare în câteva ziare, care sunt distribuite în toată ţara. Cititorii află în acest fel despre acea ştire falsă, care este negativă. Chiar dacă a doua zi sau în zilele următoare aceasta este vehement contrazisă sau chiar dacă apare o dezminţire, faptul a fost deja consumat, în primul rând, nu este deloc obligatoriu ca cel care a citit ştirea falsă să mai citească a doua zi şi dezminţirea, rămânând în acest fel cu o idee negativă despre persoana respectivă, chiar dacă acea idee este falsă. În al doilea rând, noi trebuie să speculăm cât mai mult tendinţa vicioasă a omului contemporan de a se orienta mai mereu spre ştiri senzaţionale care au un pronunţat caracter negativ. Cunoaştem prea bine influenţa unor astfel de sugestii negative sau impactul lor teribil asupra naturii

emoţionale a omului. Ştim că ele distrug structurile energetice armonioase din aura sa, ştim că aduc o formă subtilă de stres la nivel psihic şi cunoaştem de asemenea faptul că ele coboară vibraţia percepţiilor pozitive şi a intenţiilor benefice ale omului. Toate acestea ne servesc însă foarte bine interesele noastre, deoarece îi obosesc şi îi debu-solează pe oameni, îi determină să fie lipsiţi de vigilenţă şi superficiali. Realizăm astfel un scop pe care l-am urmărit mereu cu perseverenţă: creşterea entropiei sociale. Îndrăznesc chiar să spun că noi suntem cei care au adus această veritabilă ştiinţă aproape de perfecţiune. Pentru a realiza această entropie socială, care determină o stare de confuzie aproape totală, ne slujim mereu de ştiri contradictorii, adeseori având un conţinut sinistru, profund negativ; susţinem şi impulsionăm cărţi care prezintă subiecte puerile sau fantastice, dar care totuşi au o notă atractivă pentru a capta interesul minţilor slabe, aflate în căutare de senzaţional. Noi înşine am lansat această sintagmă şi am avut grijă ca astfel de apariţii editoriale să prolifereze şi chiar să fie acceptate de populaţie, care acum le consideră foarte valoroase. Sistemul economic şi social pe care l-am impus încurajează foarte mult competiţia în aspectul ei nearmonios, stimulează concurenţa neloială şi îndeamnă la un consum cât mai mare de mărfuri. Toate acestea sunt justificate de un interes umanitar, acela de formare a omului şi de motivare a sa pentru a străbate „jungla” vieţii, care ameninţă să-l sufoce. În realitate, însă, această preocupare şi agitaţie nebună a

omului, care îl ţine mai mereu ocupat şi tensionat, nu duce decât la o diminuare semnificativă a valorilor care sunt cu adevărat morale şi etice în viaţă, adică la pervertirea caracterului fiinţei umane. Exploatăm aceste idei şi posibilităţi la aproape orice nivel de difuzare a lor prin mass-media. Aceasta nea determinat să încurajăm şi să sprijinim proliferarea sexualităţii în formele ei aberante şi a pornografiei până la limite aproape inimaginabile, deoarece am constatat că forţa şi virilitatea bărbatului, precum şi sensibilitatea şi intuiţia femeii diminuează foarte repede atunci când sunt confruntate cu astfel de practici rele. În aceste condiţii omul devine labil, cedează mult mai repede tentaţiilor şi, ceea ce este foarte important, poate fi controlat cu uşurinţă. Pentru a ne realiza planurile este necesar ca împotrivirea să fie minimă; de aceea, într-o primă etapă noi oferim idei şi posibilităţi avantajoase oamenilor, pentru ca mai apoi să profităm din plin de slăbiciunile lor sau de anumite prevederi ale contractelor în care ei s-au implicat orbeşte. Societatea actuală se pretează foarte bine la modelul acestei acţiuni. Noi oferim oamenilor tot mai multe tentaţii, deoarece am permis dezvoltarea explozivă a tehnologiei, iar ei cad în plasa stimulentelor şi plăcerilor de tot felul, aproape fără discriminare. Ştim că aceasta le macină voinţa şi un om fără voinţă proprie este precum un animal neştiutor care este dus la tăiere. O atenţie deosebită acordăm aici tineretului, deoarece dacă vrei ca un copac să nu aibă roade, trebuie să-l

usuci încă de când este puiet. Tot ceea ce poate amplifica pornirile vicioase în copii şi adolescenţi este prezentat în mod foarte atractiv, tentant; ne orientăm astfel mai ales spre difuzarea filmelor în care este exacerbată violenţa, a filmelor de groază şi a celor în care se accentuează pornirile sadice sau trăsăturile profund negative ale caracterului. Pentru a încuraja vizionarea lor ne folosim foarte mult de publicitate; aş putea spune că publicitatea a ajuns, într-un fel, chiar inima comerţului. Am stimulat deci în cel mai înalt grad tendinţa populaţiei de a consuma. Aceasta a devenit ca un fel de „boală contemporană” a omului; chiar dacă nu are nevoie de ceva anume, el totuşi trebuie să cumpere, să consume şi iar să cumpere, de cele mai multe ori lucruri lipsite de importanţă sau chiar pentru a-şi face provizii în exces. Pe de altă parte, există o legătură strânsă între tentaţia exercitată de bani şi modalităţile prin care aceştia pot fi obţinuţi. În sistemul economic şi legic pe care noi lam impus nu e uşor să devii bogat şi, practic, este aproape imposibil să o faci pe căi cinstite. De aceea, clasa bogătaşilor este în cea mai mare parte o clasă socială viciată şi pervertită. Necinstea şi pervertirea celor bogaţi i-a determinat să aibă propriile lor secrete şi atunci când un om are secrete, apar şi obligaţiile lui faţă de alţii, mai ales prin intermediul şantajului. Noi ştim foarte bine cum să exploatăm astfel de situaţii, deoarece noi înşine suntem artizanii ei. — Cred totuşi că nu toţi oamenii acţionează în acest fel. Dacă acesta este adevărul, cum procedaţi în astfel de cazuri, domnule Massini? s-a interesat Cezar.

Venerabilul ridică nepăsător din umeri. — Sunt prea puţini cei rămaşi, practic nu merită să ne interesăm de ei. Să luăm ca exemplu ţara ta. Aici neam instalat oamenii cu o mare uşurinţă, deoarece am ştiut să speculăm trecerea de la un regim totalitar, ale cărui baze tot noi le-am pus, la o aparentă libertate de acţiune. Am intuit corect, de pildă, lăcomia şi lipsa de scrupule care apar la omul supus mult timp diferitelor temeri şi privaţiuni. Un astfel de om este precum un călător foarte însetat în pustiul Saharei care, atunci când ajunge la oaza deşertului, se repede imediat la izvorul cu apă şi nu-i pasă că el este în trupul gol şi că toată lumea îl priveşte. După Revoluţia din ţara voastră nu am avut altceva de făcut decât să aşteptăm şi să încurajăm dezastrul economic, dar mai ales corupţia şi tentaţia românului în faţa strălucirii banului. După o lungă perioadă de privaţiuni şi lipsuri de tot felul care i-au provocat o mare suferinţă, era de aşteptat ca el să cedeze foarte repede în faţa tentaţiilor care apăreau. Şi întradevăr, aproape toţi au căzut în această plasă. Atunci am început să acţionăm şi din punct de vedere politic. Nu-ţi face griji, e o metodă pe care o aplicăm în aproape toate statele. Trebuia să fim siguri că principalele posturi din Parlament şi Guvern sunt ocupate de oameni în vârstă, mulţi dintre ei cu un caracter slab, uşor de manipulat. Celor care erau maturi şi dinamici le-am cultivat cu grijă latura orgolioasă a fiinţei şi mai ales sentimentul înşelător al puterii, care în cazul lor nu reprezenta totuşi o caracteristică dominantă de adevăraţi conducători.

În acest fel am exacerbat în ei egoismul, meschinăria şi ipocrizia. Era necesar să avem în posturi-cheie oameni care pot fi tentaţi destul de uşor cu afaceri oneroase, care în acelaşi timp ar face orice pentru a-şi păstra postul şi funcţia. În mare parte am reuşit. Eforturile noastre în această direcţie au fost minime, deoarece aviditatea şi lăcomia după bani, dublate de o mare laşitate şi duplicitate au făcut din cei mai mulţi dintre politicienii voştri o adunătură demnă de dispreţ. Această situaţie ne convine, însă nu cred că este cazul să vorbim acum mai multe despre acest subiect. Cezar se grăbi să profite de scurta pauză. — Şi pentru ce toate acestea, senior Massini? Ce urmăreşte de fapt francmasoneria? Din cele ce mi-aţi spus până acum, nu văd ce ar putea să-i lipsească şi, totuşi, îmi face impresia că urmăriţi cu tenacitate o anumită finalitate. — Dragul meu, este foarte simplu. Când este un rege stăpân absolut peste regatul şi poporul său? Bineînţeles, atunci când deţine puterea absolută. Aceasta este, pentru noi, piatra din vârful unghiului: puterea de dominaţie a întregii lumi trebuie să ajungă repede în mâinile noastre. La urma urmelor, această sete de putere reprezintă motivaţia multor politicieni, guvernanţi şi oameni de afaceri care au acceptat să pătrundă în rândurile noastre. Deasupra tuturor, însă, se află elita venerabililor noştri, Iluminaţii, al căror plan este cucerirea puterii mondiale şi realizarea unui control perfect, chiar asupra fiecărui individ de pe planetă. Modalităţile de

împlinire a acestui plan sunt atât de diverse, încât miar necesita prea mult timp acum să-ţi vorbesc despre ele. Îţi voi oferi doar câteva explicaţii; restul îl vei înţelege şi învăţa repede după ce te vei integra regulilor şi concepţiilor organizaţiei noastre. Influenţa şi controlul total asupra omenirii nu pot deveni cu adevărat active decât atunci când vom reuşi să supervizăm totul. Forţele şi puterile însumate de la membrii tuturor organizaţiilor noastre conduc treptat spre această variantă de totalitarism, când libertatea şi autonomia unui individ vor fi sufocate şi monitorizate de noi încă de la naşterea fiinţei. Pentru a fi siguri de acest rezultat şi pentru a experimenta valabilitatea lui, am inventat - cu titlu de experiment - comunismul. Totuşi, am constatat faptul că lipsurile îndelungate, angoasele oamenilor, precum şi cultul personalităţii care apărea, fără excepţie, la toţi şefii de state comuniste, crea anumite tensiuni şi favoriza chiar manifestarea unei viziuni lucide asupra situaţiei la unii membri ai populaţiei care, în timp, puteau crea surprize neplăcute. Sistemul comunist s-a dovedit corespunzător doar pentru o anumită perioadă de timp, de câteva zeci de ani. După aceea, însă, el a devenit ineficient şi chiar periculos pentru interesele noastre. Când am înţeles aceasta, ne-am decis să încheiem experimentul şi am dat „undă verde” schimbărilor de natură politică. Era necesară crearea iluziei unui „altceva”, dar noi ştiam deja, cu mult înainte, că nimic nu se poate modifica „peste noapte”. Ne-am aşteptat deci la multe convulsii sociale, de mentalitate, de

gândire şi de scop. Noi suntem cei care am propagat în mod insidios ideile de bază ale noului statut social, prin diferite mijloace mass-media, prin intermediul politicienilor şi prin crearea constantă a unor noi şi noi breşe în sistemul financiar, mai ales în scopul tensionării relaţiilor dintre popor şi guvern. Bunăstarea nu trebuie să se facă simţită la nivel general, dar ea este binevenită la o anumită pătură de oameni corupţi, care ne pot sluji astfel interesele, fără ca ei să aibă nici cea mai mică idee; dimpotrivă, aparenţele îi fac mereu să-şi închipuie că, de fapt, ei sunt cei care acţionează, cei care decid, cei care au puterea şi toate acestea noi trebuie să le susţinem, pentru ca mirajul să nu piară. Ceea ce îţi spun eu acum face parte din aspectele la vârf, mai puţin cunoscute, ale francmasoneriei. Nu trebuie să-ţi imaginezi că fiecare membru cunoaşte tainele şi planurile noastre. Accesul la ideile şi scopurile noastre se face totdeauna în etape, iar revelarea informaţiilor este structurată şi ea, de asemenea, în trepte succesive ca importanţă. În general vorbind, noi acţionăm totdeauna de pe trei nivele distincte, care subliniază foarte clar atribuţiile şi valoarea membrului mason. Deşi la o privire de ansamblu aceste nivele apar ca nişte straturi suprapuse şi independente, ele conţin totuşi verigile de legătură care sunt esenţiale pentru înţelegerea planului nostru la nivel mondial. Aceste verigi de legătură nu sunt cunoscute, însă, decât de elita noastră, de marii noştri Iluminaţi.

Primul eşalon sau nivel îi include pe cei care abia au aderat la lojile noastre masonice sau care nu prezintă un interes deosebit pentru a li se putea încredinţa sarcini dificile. Ei sunt „zilierii”, adică cei care fac multe aşa-zise munci mărunte dar folositoare în măsura în care, luate în ansamblu, ele pregătesc terenul pentru marile lovituri urmărite de noi, cum ar fi naşterea diferitelor confruntări militare, revoluţiile, incapacităţile de plată la nivel naţional, adică o „artilerie grea” care este strategic folosită de personalităţi importante din organizaţia noastră. Aceste acţiuni de anvergură intră în scenă, însă, abia după ce „materialul” a fost preparat, adică după ce „zilierii” noştri acţionează o anumită perioadă de timp ghidaţi din umbră de noi înşine, fără ca ei să-şi dea prea bine seama de scopul care este urmărit. Din această categorie fac parte mai ales cei care au parvenit într-un timp scurt, cei care s-au îmbogăţit rapid dar care, totuşi, au o minte slabă, cei care se află în căutare de titluri, ranguri şi recunoaştere socială; în general vorbind, snobii şi cei marcaţi de anumite complexe de inferioritate, pe care doresc să le suplinească imaginându-şi că fac parte şi chiar alcătuiesc pătura înaltă şi bogată a societăţii. Trebuie să fie orgolioşi, ipocriţi şi egoişti, cu o anumită putere financiară, dar totuşi insuficient de bogaţi, pentru ca astfel să le rămână nostalgia după o viată cu adevărat regească, pe care să o jinduiască în ascuns. In plus, este esenţial ca ei să aibă funcţii relativ importante în aparatul statal, deoarece avem nevoie de pârghii şi trafic de influenţă atât la vârful

conducerii, cât şi la nivelul mic al administraţiilor locale, adică acolo de unde începe intriga care îşi croieşte drum spre centru. De aceea, la această categorie de membri ne orientăm în general pentru atragerea profesorilor universitari, avocaţilor, doctorilor, inspectorilor, primarilor şi anumitor oameni de afaceri locali. Pentru toţi aceştia am creat nişte „supape”, nişte motivaţii pentru a-i tenta şi folosi ulterior în scopurile noastre. Există cluburi selecte, precum Rotary sau Lion's care le nasc sentimentul că fac parte din marea aristocraţie a ţării şi că se află, deci, în fruntea societăţii. În realitate, aceste cluburi sunt un fel de praf în ochi şi chiar o pavăză împotriva eventualelor atacuri din exterior, deoarece persoanele care fac parte din ele se vor lupta cu îndârjire pentru a-şi păstra privilegiile pe care le-au dobândit ca membri în aşazisul high-life al societăţii. Îi atragem şi îi stimulăm prin afişarea unei faţade serioase şi selecte a acelei societăţi elitiste, în care ei află că pătrund oameni de bine, oameni care reprezintă doar crema societăţii, care au putere şi influenţă în diferitele organisme ale statului. Această prezentare foarte atrăgătoare o întreţinem prin lux, prin posibilitatea de a avea relaţii sus-puse şi prin ajutor financiar. Îţi repet, toate acestea creează obligaţii. Interesul nostru este acela de a crea diferenţe foarte mari între păturile sociale, adică oameni foarte bogaţi şi oameni foarte săraci, pe cât posibil fără elementul de intermediere şi susţinere, care este pătura mijlocie. Întreţinem astfel o stare socială generală prin care

omul să-şi închipuie că trebuie să facă faţă unui asalt continuu, că trebuie să se lupte mereu fie pentru a-şi asigura traiul de zi cu zi, fie pentru a-şi spori şi mai mult averea. Această stare de spirit încordată şi foarte agitată alimentează sentimentul de frică şi atâta timp cât există frica, nu îşi poate face loc liniştea, împăcarea, relaxarea şi nici spiritualitatea. De aceea suntem interesaţi să obstrucţionăm tot ceea ce ar putea conduce spre bine, armonie şi credinţă religioasă veritabilă, deoarece altfel controlul şi puterea noastră nu mai sunt eficiente. — Ce vrea să însemne asta? Că voi nu aveţi religie şi că, dimpotrivă, urmăriţi subminarea ei? se arătă Cezar contrariat. — Religie? Analizează cu atenţie ceea ce se petrece în lume. Notează ura rasială, deviaţiile sectelor fanatice în numele unui Dumnezeu unic dar particular, nesfârşitele conflicte interetnice care, majoritatea, au la bază disensiuni religioase, corupţia şi laşitatea bisericii creştine, orgoliul ortodox şi manipularea catolică! E drept că toate acestea tot noi le-am orchestrat din umbră, în special prin implementarea intrigilor şi ideilor perverse în anumite puncte cheie deţinute de oameni labili şi la momente potrivite în timp. În schimb, noi oferim oamenilor împărăţia Arhitectului Universal, cel care poate să aibă cu adevărat grijă de ei. Voi îl numiţi Prinţul întunericului. Ce importanţă are? Mai înainte de toate trebuie să urmăreşti consecvent interesul personal în tot ceea ce faci. Aceasta cere mari eforturi

şi angajamente, uneori chiar foarte dure. De pildă, ele pot să însemne să-ţi negi religia şi chiar să-ţi dăruieşti sufletul, însă vei cunoaşte astfel puterea, bogăţia şi influenţa extraordinară în cercurile înalte ale societăţii. — Interesant. Eu aveam o altă filozofie, dar totuşi este foarte atractiv ceea ce-mi spuneţi, comentă Cezar cu o fină ironie, urmând astfel planul iniţial pe care îl concepuse. — Nu trebuie să-ţi imaginezi, însă, că aceste aspecte sunt cunoscute de toţi, a continuat venerabilul Massini să vorbească cu avânt. Departe de aşa ceva. Îţi spuneam despre trei niveluri generale şi importanţa lor eşalonată în organizaţia noastră masonică. Acum îţi este limpede faptul că primul nivel, al „zilierilor”, nu are acces la informaţii de acest gen şi nici la altele care vizează aspecte mai oculte ale masoneriei, mai ales cele care implică activitatea noastră la nivel mondial. Membrii din cel de-al doilea nivel au însă posibilitatea să cunoască o parte din maşinaţiunile noastre internaţionale, astfel încât ei se pot implica mai activ în demersurile politice interguvernamentale şi sunt sprijiniţi cu mult mai mult de lojile noastre influente. Ei sunt, mai ales, cei pentru care am stabilit o anumită formă de ierarhizare în trepte sau grade, până la gradul treizeci şi trei. Este instructiv de observat cât de ataşaţi sunt oamenii după titluri, funcţii, recunoaştere iar noi speculăm intens acest avantaj. Un mason de gradul treizeci şi trei poate să reprezinte un pion de bază în structura noastră generală. De-a lungul timpului am urmărit să

răspândim opinia că acesta este, într-un fel, apogeul în ierarhia piramidală după care se ghidează masoneria. Totuşi, în particular îţi mărturisesc faptul că a doua treaptă reprezintă doar începutul pentru elita masonică mondială. Aceste lucruri le menţinem însă foarte secrete, dar chiar şi aşa au mai apărut unele zvonuri. Trebuie să înţelegi însă, că noi cei din vârful piramidei, nu putem fi atacaţi juridic şi nici un alt organism de ordine statală nu ne este superior din simplul motiv că noi le-am creat aproape pe toate. - Asta înseamnă putere de decizie la cel mai înalt nivel, a spus Cezar gânditor. Cum se face, totuşi, că a treia treaptă în masonerie, aceea despre care îmi spuneaţi că reprezintă de fapt elita masonică în lume, are o influenţă decisivă fără să fie cunoscută? - Nu este nevoie să fim cunoscuţi la modul la care te gândeşti tu. Noi apărem eventual în lume mai ales datorită titlurilor nobiliare moştenite sau ca mari bancheri care se ocupă de afacerile lor, la care avem grijă să ataşăm mai mereu aşa-numitele acte de caritate şi binefacere prin intermediul unor fundaţii care au fost create tot de noi. De fapt, acestea ne permit să acţionăm şi să vehiculăm sume uriaşe de bani sub aparenţa legalităţii şi a intenţiilor caritabile. Noi suntem cei care deţinem, în fapt, monopolul financiar mondial, controlând orice piaţă bursieră. Proiectul de stăpânire a lumii este un plan foarte bine pus la punct.

- Dar cum aţi reuşit să stăpâniţi finanţele lumii? a întrebat Cezar. Nimeni nu poate avea acces la toate sumele de bani vehiculate! - În cea mai mare parte controlăm aceşti bani dar adevărata influenţă o exercităm prin intermediul creditelor uriaşe cu care obligăm practic diferitele guverne ale lumii să acţioneze în domeniul economic - şi prin aceasta în cel social - după cum dorim noi. Acesta este, de fapt, scopul principal pentru care am înfiinţat cele două mari organisme financiare ale lumii: Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional (FMI). Dar cea mai importantă lovitură şi victorie obţinută a fost îndatorarea Statelor Unite ale Americii, care în prezent depind aproape în totalitate de politica financiară pe care noi o stabilim. După cum îţi spuneam, esenţa acestei politici o constituie creditele cu dobândă şi, de aici, creanţele care apar şi toate celelalte forme de obligaţii sau concesii pe care şi le creează statele datornice faţă de noi. În felul acesta, stăpânim lumea economică, ghidând-o în direcţia pe care o vrem. Putem crea adevărate dezechilibre sau chiar incapacităţi de plată acolo unde avem interesul de a obţine ceva anume. Ţările falimentare sunt „specialitatea” noastră, deoarece ne oferă practic accesul indirect la conducerea unui popor întreg. Desigur, noi pregătim şi corelăm în prealabil aceste strategii cu acelea ale dezinformării prin mijloacele mass-media internaţionale, care ne aparţin. E un sistem care şi-a dovedit cu prisosinţă eficienţa în decursul timpului şi pe care noi îl stăpânim foarte bine. Dacă cineva se opune, eliminarea

lui de pe eşichierul politic sau ca personalitate socială nu prezintă, în general vorbind, nici o problemă, datorită multiplelor relaţii pe care le avem, a corupţiei şi a sistemului financiar pe care îl stăpânim. În cazurile mai deosebite, cum ar fi de exemplu cel al Statelor Unite, nu putem permite greşeli sau acţiuni exterioare în afara celor prevăzute de noi. De aceea, fiecare preşedinte american nu reprezintă în realitate decât o alegere şi o emanaţie a scopurilor noastre masonice, el trebuind obligatoriu să fie membru marcant în lojile noastre, de obicei cele ale eşalonului doi. Pentru a ascunde cât mai bine manevrele politice şi financiare pe care le declanşăm în aceste scopuri ne servim de cea mai spectaculoasă, dar în acelaşi timp cea mai hilară idee pe care am reuşit să o infiltrăm maselor de oameni în ultimii două sute de ani. Aceasta este probabil una dintre cele mai de preţ achiziţii ale noastre, care ne-a adus multe servicii şi care se dovedeşte foarte eficientă chiar şi în prezent. Te vei mira, dar ea poartă un nume foarte cunoscut: democraţia! Noţiunea în sine nu face nici cât o ceapă degerată; cu toate acestea, ea este cea mai potrivită piesă în angrenajul planului nostru, care are mare succes la masele populare. Motivul principal este acela că le trezeşte acestora orgoliul şi sentimentul de a avea putere, dar în realitate nu face altceva decât să producă un anumit gen de învrăjbire, luptă şi tentaţie, oferind astfel posibilitatea manipulării. Aparent, jocurile politice ascunse şi marile interese financiare şi de putere sunt la mâna alegătorilor, a celor care votează. Trebuie să faci mici

compromisuri, pentru a te putea bucura ulterior de toate avantajele. Ce obţinem noi, de fapt, prin aşa-zisa democraţie? În cele mai multe dintre cazuri aceasta duce în primul rând la dezbinare între diferite categorii sociale care alcătuiesc un popor şi la o înfruntare de multe ori făţişă între populaţiile de pe glob. Ideea pe care o oferim lumii, dar prin care acoperim de fapt cu acordul tuturor adevăratele noastre intenţii şi acţiuni, este aceea de a crea iluzia alegerii libere în cazul fiecărui individ. Când este însă vorba de zeci şi sute de milioane de oameni diferiţi, stresaţi şi pervertiţi, alegerea lor aşa-zis „liberă” poate fi lesne dirijată prin diferite metode. Furtuna trebuie lăsată să se dezlănţuie, însă direcţia ei generală poate fi influenţată astfel încât să protejeze anumite zone şi să distrugă altele. Noi am găsit modalitatea cea mai simplă şi sigură de a obţine haosul şi dezbinarea; căci, în ciuda aparenţelor înalt umanitare şi a valorilor morale cu care am poleit ideea de democraţie, acestea nu fac altceva decât să ascundă miezul de la care am pornit şi pe care l-am dezvoltat în timp: învrăjbirea semenilor între ei, lupta oarbă pentru o putere facilă şi vremelnică, lipsa unităţii. Pentru noi, unirea oamenilor în idei şi concepte benefice, pozitive, este foarte periculoasă, deoarece numai atunci masele de oameni devin cu adevărat puternice în acţiunea lor. Acesta este şi motivul pentru care urmărim adeseori să provocăm fragmentarea teritoriilor statale în cât mai multe etnii, fiecare cu interesele, cultura şi credinţele ei religioase. Ceea ce urmărim în final este estomparea tradiţiilor culturale şi religioase ale diverselor ţări şi

populaţii până la pragul de la care acestea nu mai au forţa necesară individulizării; atunci ele devin uşor de controlat şi de asimilat într-o formă unică de guvernământ, care bineînţeles că va fi dirijată de elita noastră masonică la nivel mondial. Unul dintre marile obstacole pe care le avem în faţă şi pe care trebuie să le depăşim este reprezentat de tradiţiile diferite ale popoarelor şi de dorinţa acestora de a se raporta la ele. Noi urmărim să obţinem o „turmă colectivă de animale” care acţionează în mod automat, căreia îi dai fân şi apă la momente bine stabilite şi care te slujeşte astfel în mod necondiţionat. Pentru aceasta, după cum îţi spuneam, trebuie slăbit filonul tradiţiilor strămoşeşti, trebuie aplatizate şi chiar ignorate adevăratele valori şi simboluri populare, trebuie pervertit sufletul şi otrăvită simţirea generaţiilor tinere cu idei false, minciuni şi cu tentaţiile diferitelor vicii; în mare parte am reuşit. A fost destul de uşor în cazul Americii, deoarece ea practic nu are tradiţie. În prezent, este locul din lume unde planul nostru a fost cel mai bine dus la îndeplinire: dependenţă totală faţă de sistemul economico-social, control total şi subjugare financiară, toate acestea fiind îmbrăcate în mirajul tehnologiilor extraordinare şi a ideii penibile şi orgolioase de primă putere a lumii. Populaţia are nevoie de certitudinea chiar şi a unei false puteri, are o nevoie inconştientă de a se agăţa de ceva care îi poate crea o vie impresie sau siguranţă interioară. Noi întreţinem această idee a puterii în mintea americanilor, deoarece ea îi determină într-o mare măsură să nu se răzvrătească împotriva

sistemului care, de fapt, le-a furnizat chiar această idee confortabilă de supremaţie, în plus, orgoliul şi superficialitatea care derivă de aici ne sunt de mare folos. Mai puţin vigilenţi şi uşor de manipulat, ei servesc practic ca „vârf de înaintare” în planul nostru de cucerire a puterii absolute la nivel mondial. Aici, Cezar a dorit să afle mai multe amănunte. — Dacă ea se dovedeşte a fi un bluf, de ce totuşi se pune un aşa mare accent pe democraţie? — Dragul meu, democraţia are doar aparenţa unui aspect benefic, dar de fapt permite manifestarea celor mai mari abuzuri sau conflicte, a răspuns senior Massini. Nu sunt oare oameni care au murit sau mor în numele democraţiei? Nu sunt oare toate legile şi principiile civilizaţiei actuale structurate după legile democraţiei? Ei bine, apariţia acestui pol, care este democraţia, a determinat de asemenea şi apariţia posibilităţii unei idei contrare şi a posibilităţii de luptă contra democraţiei, în acest fel, noi am obţinut conflictul. Conflictul reprezintă o bază solidă de pe urma căruia poţi stăpâni întreaga lume. Îţi aduc din nou aminte despre o regulă fundamentală a metodei noastre masonice: serveşte în secret ambele tabere, fii alături - prin manevre politice şi economice abile - de partea fiecăruia dintre combatanţi şi în acest fel ţi-ai asigurat succesul pe care îl doreşti. Cuvântul şi conceptul fals de „democraţie” a devenit astfel o pavăză pentru multe guverne pentru a acţiona nestânjenite în sensul pe care îl urmăresc, slujindu-şi astfel, de fapt, interesele proprii.

Aproape toate statele s-au înglodat în datorii pentru aşi putea susţine cheltuielile militare, chiar dacă nu se află în război. Noi acordăm aceste împrumuturi, dar cerem guvernelor să ne garanteze pentru ele cu multe bogăţii: mine, păduri, căi ferate sau anumite sectoare industriale de mare importanţă. Aceasta este modalitatea principală prin care noi acaparăm în mod gradat avuţiile unui stat şi controlăm poporul ţării respective. — Mi se pare, totuşi, că ideea democraţiei este bună, numai felul în care este aplicată se dovedeşte a fi pervertită, a observat Cezar dorind să vadă reacţia venerabilului Massini. — Este foarte adevărat, în ea însăşi, democraţia are valoare numai atunci când civilizaţia a ajuns deja la un înalt grad de înţelegere şi aplicare a misterelor universului şi ale vieţii. Chiar şi atunci, însă, ea trebuie folosită doar în cadrul unui grup restrâns de oameni, care iau deciziile majore într-o comunitate sau la nivelul unei naţiuni. Democraţia, în adevăratul ei sens, nu poate funcţiona eficient în cazul mulţimilor mari de oameni, care sunt eterogene. Noi ştim că ea reprezintă un concept viabil doar în cazul unei societăţi care este orientată în mod benefic, în care oamenii gândesc şi acţionează în general la unison şi au o conştiinţă elevată, ceea ce nu e cazul cu civilizaţia modernă. — Dar biserica nu are nimic de spus în această privinţă? Ştiam că masele populare se încred mult în biserică şi îi urmează sfaturile, se arătă interesat Cezar.

Senior Massini a lăsat să-i scape un gest de nervozitate. — Biserica creştină este unul dintre duşmanii noştri cei mai periculoşi. Influenţa ei este încă destul de mare, dar noi acţionăm cu perseverenţă pentru a o diminua cât mai mult. Pentru aceasta ne îndreptăm atenţia cu precădere asupra generaţiei tinere, pe care urmărim să o dezaxăm prin intermediul ideilor noastre. Ne-am orientat cu precădere spre inocularea în minţile oamenilor a ideilor de libertate şi democraţie, pe care ştiam că omul civilizaţiei moderne nu le poate înţelege şi gestiona în mod corect. Toată lumea vorbeşte despre şi susţine libertatea şi democraţia, dar aproape nimeni nu se întreabă cum se face că, în ciuda bunelor intenţii, a umanitarismului şi a dorinţei de pace care sunt exprimate pretutindeni în lume, există mai mult ca oricând războaie, conflicte, tensiuni şi neînţelegeri în toate zonele de pe glob. În felul acesta noi am ridicat ipocrizia clasei conducătoare la rang suprem şi folosim din plin avantajele acestei situaţii. Am mizat de asemenea pe lipsa de bun simţ, pe orgoliul şi infatuarea unei majorităţi zdrobitoare a oamenilor, care în felul acesta îşi închipuie că înţelege foarte bine aspectele şi mecanismele democraţiei şi a libertăţii de expresie. Oferindu-li-se posibilitatea să acţioneze în acest fel, oamenii de rând capătă sentimentul importanţei de sine, pe care uneori îl exacerbează la cote cu adevărat ridicole şi penibile, în micimea şi chinul preocupărilor lor zilnice şi înguste, ei ajung să-şi închipuie că personalităţile cu răspundere politică, cei care îi

conduc, se sprijină pe ei şi pe părerea lor. Politicienii oferă astfel oamenilor de rând senzaţia că părerea pe care aceştia o exprimă este foarte competentă, dar în fapt nu se urmăreşte altceva decât influenţarea cât mai mare a opiniei alegătorilor nu în direcţia a ceea ce este cu adevărat necesar şi folositor pentru ei, ci în direcţia intereselor care sunt mascate cel mai adesea de promisiuni şi platforme politice înşelătoare şi fără acoperire. În felul acesta suntem apăraţi chiar de cei pe care urmărim să-i subjugăm. Dacă din conglomeratul general răsare o poziţie contrară intenţiilor noastre, atunci reprezentantul ei trebuie înlăturat cât mai repede. În general, adoptăm tehnica discreditării prin mijloacele mass-media. Apoi continuăm prin satiră şi ridiculizare, stârnind suspiciuni şi neîncredere în oameni faţă de comportamentul şi afirmaţiile persoanei respective, astfel încât în mod treptat nimeni nu îi va mai acorda credit pentru cele spuse. Deoarece atacul nostru este concertat şi perseverent, fiind uneori însoţit şi de metoda şantajului în diferite direcţii, omul se va simţi curând părăsit de toţi şi chiar acuzat pentru ceea ce a avut curajul să spună sau să scrie. El va fi ameninţat, şantajat pe linie profesională, marginalizat în societate astfel încât până la urmă va ceda, renunţând la actul său de curaj iniţial, dorind să-şi recapete avantajele pe care le avea. În unele cazuri el devine chiar aliatul nostru. Aceasta este drama principală a societăţii create de noi: cei mai mulţi oameni sunt slabi şi laşi. Foarte puţini sunt cei care rezistă atacurilor şi metodelor

noastre. Totuşi, aceştia ne stânjenesc acţiunile şi, ceea ce este mai neplăcut pentru noi, se bucură chiar de simpatia şi de ajutorul altora. Aceasta înseamnă unitate şi forţă de opinie colectivă, adică exact ceea ce noi dorim să împiedicăm. Mai grav este însă faptul că unele dintre aceste persoane sau grupuri de persoane cunosc foarte bine anumite metode şi tehnici ezoterice pe care le aplică pentru a contracara acţiunile noastre. Nu e mai puţin adevărat că şi elita noastră, marii Iluminaţi, aplică procedee secrete de influenţare şi determinare a unor efecte precise în planul fizic. Dar totuşi suntem stânjeniţi şi de multe ori chiar împedicaţi în unele dintre planurile noastre de către forţele opuse nouă. De aceea este important să atragem în rândurile noastre o persoană care deja deţine anumite puteri remarcabile, aşa cum eşti tu. Suntem dispuşi să-ţi oferim foarte mult; abia atunci vei cunoaşte cu adevărat viaţa. — Dar atacurile împotriva organizaţiei masonice nu scot în evidenţă tocmai planurile si intenţiile ei în lume? ocoli Cezar un răspuns direct. — Unele persoane, care se opun cu multă forţă planurilor noastre, cunosc adevărul în ceea ce ne priveşte. Pentru că metodele obişnuite de anihilare acţionează mai greu în astfel de cazuri am adăugat un artificiu: anumiţi venerabili pe care noi îi alegem mai ales din eşalonul doi prezintă lumii unele aspecte despre organizaţia noastră, utilizând pentru aceasta mijloacele mass-media pe care noi le stăpânim. Ei dau interviuri şi scriu câteva cărţi sau articole în care sunt expuse unele aspecte adevărate, dar inofensive, despre

structura şi activitatea nostră. S-a mers pe principiul de a strecura o parte de adevăr şi patru părţi de minciună; în amalgamul de date care este prezentat există deci şi ceva adevăr, pe care oricum noi nu-l puteam contesta, dar care apare astfel în faţa lumii ca fiind expus de înşişi membrii organizaţiei. Cum ar mai putea atunci cineva să ne bănuiască de ascunzişuri, când noi înşine ieşim în întâmpinare cu unele informaţii? Fireşte, acele adevăruri sunt îmbrăcate şi împănate ele însele cu minciuni, astfel încât nimeni să nu mai înţeleagă mare lucru şi, ca urmare, să abandoneze interesul pentru cercetarea subiectului. Din toată această mişcare, noi suntem însă cei câştigaţi, deoarece adversarii noştri nu mai pot prezenta adevărurile pe care noi deja le-am expus într-o formă pervertită, iar dacă ei vor aborda alte laturi ale activităţii noastre, noi vom fi atunci în postura de victime oprimate şi nevinovate, având de partea noastră susţinerea unor oameni maturi şi influenţi. În prezent am început să adoptăm tot mai des această metodă, deoarece este timpul să ieşim întro oarecare măsură din anonimatul pe care ni l-am impus secole de-a rândul; datorită ascuţirii luptei, ocultarea prea mare ne-ar crea acum mai multe probleme decât avantaje. De aceea, în ultimii cincisprezece-douăzeci de ani am început să ieşim discret în evidenţă afirmând câte o frântură de adevăr amestecat cu multe alte minciuni. Noi ştiam prea bine că, repetând mult o minciună, aceasta va sfârşi prin a deveni adevăr, ceea ce a determinat în cele mai multe dintre cazuri adormirea vigilenţei oamenilor. Cu toate

acestea, lupta acum este mult mai strânsă, pentru că şi modul de reacţie a populaţiei a devenit intempestiv. Trebuie să creăm impresia că îi ajutăm pe oameni, că suntem lângă ei la necaz şi suferinţă. Direcţiile noastre de acţiune, în special prin intermediul oamenilor politici, sunt acelea de a simula un interes major pentru problemele sociale curente, pentru necazurile omului - provocate mai ales de recesiunea economică mondială dirijată de organizaţia noastră şi, prin intermediul „zilierilor” de care ţi-am vorbit şi a ajutoarelor acestora, să inoculăm ideea că ne interesează foarte mult aceste aspecte şi că luptăm pentru îmbunătăţirea lor. De fapt, tot acest „spectacol” este numai pentru a câştiga încrederea maselor populare pentru ca, la momentul cel mai potrivit şi în conjunctura cea mai bună să luăm în stăpânire conducerea politică şi economică a întregii planete prin instituirea unui guvern unic mondial, aflat sub controlul nostru direct şi total. Trebuie deci să câştigăm cât mai mult încrederea maselor de oameni, pentru a crea iluzia unei eşalonări fireşti a evenimentelor care vor urma, a crizei mondiale teribile şi pentru a ieşi astfel la suprafaţă în chip de salvatori ai omenirii, deoarece avem resursele financiare care sunt necesare pentru a realiza aceasta. În principiu, sarcina nu este chiar aşa dificilă, deoarece vigilenţa maselor populare este deja mult slăbită de alte modalităţi pe care le aplicăm de mult timp cu succes: rutina zilnică a serviciului, programele de televiziune structurate în aşa fel încât să inoculeze în subconştientul oamenilor atitudinea pasivă şi lipsa

opoziţiei şi a discernământului, hrana chimizată, stupefiantele, bolile de tot felul. Rostind acestea, senior Massini privi brusc la ceasul elegant, încrustat cu diamante, de la încheietura mâinii. Se făcuse deja seară şi aerul rece provoca frisoane. — Cred că este timpul să ne oprim, zise venerabilul. Ne bizuim pe capacitatea ta extraordinară de adaptare şi, personal, cred că am reuşit să te fac să înţelegi destul de bine aspectele de bază ale activităţii organizaţiei noastre. În seara aceasta voi pleca la Amsterdam, unde trebuie să rezolv anumite probleme. Printe altele, voi înştiinţa pe ceilalţi venerabili despre impresia pe care mi-ai făcut-o. Senior Massini îl privi câteva clipe pe Cezar, cu un aer binevoitor. — Apreciez rezultatul întâlnirii noastre ca fiind pozitiv şi mă aştept la un ajutor pe măsură din partea ta. Era necesar ca tu să cunoşti în mare parte adevărul despre organizaţia masonică, pentru a evita ulterior un blocaj de concepţie. Peste puţin timp voi veni să te vizitez din nou şi acela va fi un moment important. Aş putea chiar spune că va fi un test dificil pentru tine. Până atunci vom pregăti tot ceea ce este necesar pentru a te integra în organizaţia noastră. Venerabilul se ridicase deja în picioare, sprijinindu-se de bastonul lui splendid încrustat. Cezar l-a însoţit până la elicopter. Strategia lui părea să dea roade, deoarece reuşise să convingă fără să facă prea mari eforturi şi fără să se oblige încă la nimic. Este drept, însă, că senior Massini fusese atât de sigur pe el şi atât

de dinamic în explicaţiile şi în abordarea lui, încât practic acceptul lui Cezar era considerat aproape ca un lucru firesc. Forţa subtilă a venerabilului era formidabilă şi doar echilibrul psihic deosebit al lui Cezar şi stăpânirea fermă a energiilor sale mentale au făcut ca el să reziste fără probleme uimitoarei influenţe active pe care o avea marele mason atunci când dorea să obţină un anumit lucru. Cezar mi-a mărturisit că în acele momente radiaţia psihică a venerabilului era atât de puternică şi dominatoare, încât ea ar fi provocat fără îndoială un efect hipnotic profund asupra unei persoane obişnuite, care nu îşi poate controla nivelurile mentale superioare. El resimţise din punct de vedere auric impactul dur al acelei energii învăluitoare, a cărei vibraţie era profund negativă, dar procedase simultan la sublimarea ei la nivelurile superioare ale fiinţei şi mentalului său. Actul lui de voinţă fermă l-a determinat să păstreze un control perfect asupra situaţiei şi să manifeste o deplină luciditate în confruntarea cu senior Massini. Poate că cititorul va avea tendinţa să considere în mod superficial semnificaţia întâlnirii dintre cei doi. Acum, când eu cunosc deja toate ascunzişurile situaţiei, îi pot mărturisi, însă, că a fost o reală surpriză chiar şi pentru Cezar să afle motivul real al discuţiei şi viclenia care a stat mereu în spatele acesteia. Totuşi, evenimentele ulterioare aveau să dea câştig de cauză lui Cezar, datorită abilităţii sale extraordinare de a se strecura „pe muchie de cuţit” într-o situaţie dramatică şi foarte tensionată, care a implicat chiar decizii foarte importante la nivelul conducerii statului.

Capitolul 4

A doua confruntare: informaţia esenţială

La câteva luni după ultima întâlnire în care Cezar mi-a relatat uluitoarele dezvăluiri ale venerabilului Massini, am fost din nou contactat pentru a avea o întrevedere cu el. Era la începutul lunii iunie, 2003 şi acela avea să constituie un moment extrem de important pentru aprofundarea elementelor pe care le aflasem despre masoneria mondială. Explicaţiile lui Cezar m-au edificat atunci asupra unor aspecte care încă îmi erau neclare din relatarea primei discuţii pe care el a avut-o cu senior Massini. Această clarificare a fost necesară pentru ca eu să am o viziune cât mai justă asupra situaţiei actuale la nivelul întregii omeniri, asupra anumitor mecanisme şi legi subtile care scapă înţelegerii profane şi asupra unor raporturi directe între metodele de manipulare ale francmasoneriei şi iluzia în care trăiesc cele mai multe dintre fiinţele umane. Un alt aspect fundamental al acelei întâlniri a fost aflarea unei informaţii ultrasecrete pe care senior Massini i-a dezvăluit-o lui Cezar. De altfel, aceea a constituit chiar baza de plecare pentru uluitoarea descoperire care avea să fie făcută în munţii Bucegi, la puţin timp după revelarea informaţiei. Evenimentele s-au desfăşurat cu rapiditate, iar eu am jucat rolul

spectatorului care urmăreşte extaziat filmul extraordinar al unor taine ancestrale. După o perioadă de mai multe luni de la prima lor discuţie, senior Massini şi-a ţinut promisiunea şi l-a vizitat din nou pe Cezar, însă de data aceea întâlnirea a avut loc într-o vilă luxoasă din Bucureşti, care reprezenta centrul de protocol înalt, la nivel diplomatic, al uneia dintre cele mai puternice ţări ale lumii. Invitaţia şi pregătirile de rigoare au fost făcute de senior Massini prin intermediul canalelor diplomatice la vârf de stat, aproape la fel ca şi în cazul primei întâlniri. Diferenţa a constat în faptul că nu generalul Obadea a fost cel care l-a înştiinţat direct pe Cezar de acea invitaţie, ci chiar unul dintre secretarii de stat din guvern, la ordinul unuia dintre miniştri. Întrevederea dintre cei doi a fost mult mai scurtă decât prima întâlnire şi a constat într-o propunere relativ stranie pe care venerabilul i-a adresat-o lui Cezar; el i-a oferit atunci o informaţie extrem de confidenţială în schimbul promisiunii de a asigura accesul unor reprezentanţi ai masoneriei la descoperirea ce urma să fie făcută pe baza acelei informaţii secrete. Încetul cu încetul, vălul de pe intenţiile ascunse ale venerabilului începea să fie dat la o parte. Cezar a intuit atunci că mobilul primei întâlniri cu senior Massini îl reprezentase, de fapt, pregătirea terenului pentru obţinerea acceptului său la cea de-a doua întrevedere. În acele condiţii, era foarte probabil că tentantele propuneri ale venerabilului nu fuseseră, în realitate, decât praf de aruncat în ochi pentru a câştiga încrederea lui Cezar

şi a-l determina pe acesta să faciliteze controlul masoneriei asupra a ceea ce s-ar fi putut dovedi un mare secret de stat în România. Evenimentele ulterioare aveau să confirme aceste bănuieli ale lui Cezar. Cea de-a doua întrevedere cu senior Massini a avut loc în luna mai a anului 2003, când Cezar a intrat în posesia datelor secrete pe care i le-a furnizat marele mason. Datorită funcţiei pe care o avea în DZ şi pentru că acest departament constituia singurul organism de acţiune care era abilitat să intervină în acel gen de situaţii speciale, Cezar a înţeles repede motivul principal pentru care el a fost solicitat cu insistenţă de senior Massini. Aşa după cum acesta îi precizase, reprezentaţii de frunte ai masoneriei la nivel mondial aveau o putere teribilă aproape în orice guvern de pe planetă, dar totuşi influenţa lor nu putea să depăşească un anumit cadru de acţiune. Ei puteau, de pildă, să „fabrice” şi să declanşeze războaie între ţări şi populaţii, dar nu puteau forţa în anumite direcţii care ţineau mai ales de structura internă şi de modul de operare al organismelor de securitate şi de apărare ale unei ţări. Cu alte cuvinte, ei puteau asigura relativ uşor un cadru general de conflict pe o anumită zonă continentală, dar nu puteau totuşi să oblige o acţiune armată în interiorul unei ţări, dacă nu exista un motiv major care, de obicei, implica luptele interetnice sau cuceririle de noi teritorii. Cazul informaţiei de o importanţă excepţională pe care senior Massini i-a oferit-o lui Cezar se încadra într-o cu totul altă categorie. Informaţia respectivă se

referea la o anumită localizare în munţii Bucegi, dar ea era incompletă. Aşa după cum Cezar a aflat de la venerabil, acolo exista ceva care nu putea fi identificat nici chiar prin mijloacele tehnologice de ultimă oră şi acela constituia, de fapt, marele semn de întrebare al problemei. Cezar şi-a dat seama că venerabilul avea totuşi unele informaţii suplimentare, pe care acesta nu i le-a dezvăluit. Deşi nu cunoştea motivul, el a înţeles că informaţiile respective erau probabil foarte importante pentru capii masoneriei mondiale, din moment ce aceştia au făcut uz de toată influenţa lor pentru a-şi asigura accesul la ele. Era evident că nu se putea pune problema unei descinderi în forţă a trupelor armate străine în România, indiferent de motivul invocat. Chiar dacă, de exemplu, s-ar fi escaladat conflictul teritorial în Transilvania, acest lucru ar fi necesitat probabil un timp îndelungat, multă agitaţie, război, distrugeri şi mai ales un mare scandal diplomatic european; în mod clar, de această dată masonii nu doreau aşa ceva. Concluzia care se impunea era că ceea ce îi interesa pe ei în cel mai înalt grad excludea o intervenţie în forţă şi, mai ales, excludea cunoaşterea acelui aspect de către anumite persoane. Printre altele, aceasta explica secretul la vârf care a fost solicitat de senior Massini în cazul celor două întâlniri, precum şi hotărârea reprezentanţilor de frunte ai grupului Bilderberg de a-l contacta doar pe Cezar în această problemă. Raţiunea era simplă: trebuia găsită persoana potrivită care să aibă o funcţie foarte mare de decizie şi intervenţie în acel caz; apoi ea trebuia tentată cu

multe promisiuni, câştigându-i-se astfel încrederea; în sfârşit, ea trebuia determinată să accepte colaborarea cu marii masoni şi să le permită acestora să-şi exercite controlul şi influenţa la acel nivel. Cezar a fost considerat persoana ideală pentru acest plan, însă acţiunea de cooptare trebuia să se petreacă repede, pentru a nu-i lăsa prea mult timp de gândire şi, de asemenea, pentru a evita o reacţie imprevizibilă din partea lui. Probabil că misiunea era considerată ca fiind de o importanţă vitală pentru masoneria mondială şi ea trebuia neapărat să reuşească. Tocmai de aceea a fost trimis un reprezentant de seamă al grupului Bilderberg, expert în psihologia racolării, care, în plus, era dotat şi cu anumite puteri psihice de influenţă la distanţă. Din datele pe care le avea atunci la dispoziţie, Cezar şia dat seama că masoneria mondială urmărea să dobândească într-un timp cât mai scurt controlul asupra unei locaţii secrete din munţii Bucegi, excluzând orice formă de popularizare şi dorind chiar tăinuirea gradată a existenţei acelui loc faţă de puterea de la Bucureşti, după ce reprezentanţii elitei ar fi avut acces acolo. Astfel de situaţii erau pe muchie de cuţit. Ca întotdeauna în cazul marilor secrete de stat, scurgerile de informaţii puteau periclita întreaga acţiune, deoarece existau formaţiuni politice rivale care nu erau controlate în întregime de masoni. Aşadar, operaţiunea se anunţa a fi una deosebit de delicată. Trebuiau îmbinate cu măiestrie influenţa, discreţia, exercitarea controlului şi puterea acţiunii. Chiar şi pentru maeştrii masoni, cazul era unul deosebit de dificil, în

special datorită accesului limitat pe care ei îl aveau la coordonarea acţiunilor de cercetare a zonei respective din Munţii Bucegi. Aceasta era situaţia de ansamblu pe care mi-a descris-o Cezar încă de la începutul întâlnirii noastre. În lunile anterioare reflectasem asupra multitudinii de aspecte şi implicaţii care decurgeau din relatarea primei discuţii dintre Cezar şi senior Massini. Oripilarea de care fusesem cuprins explica într-un anumit fel incapacitatea de a înţelege toate nuanţele elementelor pe care le-am aflat atunci. Neavând de la cine să obţin informaţii suplimentare, m-am mulţumit să fac doar unele cercetări discrete şi să-mi ordonez în minte câteva repere generale care ridicau chiar anumite probleme existenţiale şi am aşteptat cu răbdare semnalul unei noi întâlniri cu Cezar, pentru a găsi răspunsurile la ele. Avea să fie o întâlnire plină de semnificaţii şi de explicaţii valoroase, care a culminat cu aflarea secretului pe care senior Massini l-a dezvăluit lui Cezar. Contrar obiceiului, directorul tehnic al DZ îmi solicitase întrevederea la doar două săptămâni după cea de-a doua întâlnire pe care a avut-o cu venerabilul Massini. Mi-a mărturisit că a procedat astfel deoarece lucrurile se dovedeau a fi de maximă importanţă şi că, dacă nu se focaliza asupra canalizării corecte a acţiunilor viitoare, acestea puteau scăpa de sub control, iar efectele ar fi putut deveni nefaste. Cezar nu ştia dacă în viitorul apropiat ar mai fi avut timpul necesar şi oportunitatea de a mă întâlni pentru a-mi dezvălui totul; de aceea el a preferat să urgenteze întâlnirea cu

mine, pentru a fi sigur că şi eu voi afla toate informaţiile necesare pentru a le publica într-un mod credibil. Următoarele luni aveau să fie extrem de tensionate şi uluitoare prin ineditul descoperirii care a fost făcută în Munţii Bucegi. În ceea ce priveşte întâlnirea mea cu Cezar, care a premers marele eveniment din luna august, 2003, aceasta s-a integrat foarte bine în oaza de dinaintea „furtunii” care apăruse deja la orizont. Explicaţiile iniţiatice Bucuros că aveam ocazia să-mi lămuresc nedumeririle cu privire la unele aspecte ale primei discuţii dintre Cezar şi senior Massini, am întrebat care era cauza pentru care masonii şi cei care sunt racolaţi în rândurile lor aleg - de multe ori cu bună ştiinţă - răul şi acţiunile care îi sunt specifice. Ştiam că, în epoca actuală, tendinţa generală a umanităţii este aceea de a aluneca pe panta decăderii morale, etice şi spirituale, dar totuşi eram convins că binele poate să biruie această stare de marasm în oameni. Cu o mină foarte serioasă, Cezar mi-a explicat atunci că elementul fundamental în destinul omului este liberul arbitru. — Aşa cum este structurată, fiinţa umană înglobează atât binele cât şi răul. De aceea putem spune că în cazul omului coexistă atât natura lui superioară cât şi natura lui inferioară. Important este care dintre aceste două aspecte este trezit şi apoi amplificat în interiorul nostru. Mă vei întreba acum, poate, ce reprezintă

binele şi ce reprezintă răul. Nu vreau să divagăm în observaţii şi comentarii filosofice, dar îţi voi spune totuşi că, la modul cel mai simplu, binele poate fi înţeles ca absenţa răului. Desigur, respectând aceeaşi logică, răul este absenţa binelui. Cred că nu e un secret pentru tine faptul că tradiţia creştină asociază acestor două aspecte raiul şi, respectiv, iadul. Dincolo însă de sferele sau planurile subtile de manifestare care le corespund, raiul si iadul - sau la modul general, binele şi răul - se regăsesc complex nuanţate în viaţa de zi cu zi a fiecărui om. De aceea, nu întâmplător unii oameni ajung să spună, în nenorocirea lor, că „viaţa mea a devenit un adevărat iad” sau, dimpotrivă, atunci când sunt foarte fericiţi, ei afirmă că trăiesc o viaţă ca în paradis. Este clar că în funcţie de opţiunea sau alegerea pe care o face, omul se poate îndrepta, metaforic vorbind, către iad sau infern, ori către rai sau paradis. Daca alegerea lui este să facă rău, fără îndoială că el se va îndrepta spre iad şi atunci, întrun anumit sens, infernul se va manifesta prin el; radiaţia şi influenţa unei astfel de persoane va fi atunci malefică şi aceasta o va îndepărta de tărâmul binelui şi al fericirii. Cei care aleg răul nu înţeleg menirea de a se desăvârşi în existenţa pe care o au şi de aceea luptă furibund împotriva binelui, a armoniei, a iubirii şi a frumuseţii. Totuşi, este necesar să ştii că fiinţa umană este complet liberă să aleagă între cele două extreme, adică între bine şi rău. Nimeni nu o forţează,

nimeni nu o obligă; este pura ei alegere. Aici, desigur, o mare influenţă o are destinul personal şi unele tendinţe foarte profunde din mintea sub-conştientă, însă chiar şi atunci când forţa şi determinarea acestor impulsuri par să fie de neînvins, rămâne totuşi un anumit procent şi pentru libertatea de a alege. Liberul arbitru nu dispare niciodată complet. Dacă ar fi aşa, omul nu ar mai reprezenta atunci decât o simplă marionetă, pe deplin supusă unor forţe exterioare obscure. De aceea, chiar şi în cele mai dramatice situaţii, fiinţa umană este liberă să aleagă; ea are deci posibilitatea să aleagă în mod inspirat binele, care o poate îndrepta către o şansă nesperată şi de aici, din aproape în aproape, ea îşi poate reface viaţa în mod uimitor de pe cu totul alte baze. Este la fel de adevărat, însă, că orice alegere spre bine implică sacrificiul. Ai auzit tu vreodată pe cineva că se sacrifică pentru a face un rău? Răul este întotdeauna facil, alunecos şi se bazează pe forţa inerţiei, a lentorii şi a ignoranţei, pentru că nu implică efort. De aceea se spune că este foarte uşor să faci un rău, dar este foarte dificil să făptuieşti un bine. Ideea principală pe care vreau să o înţelegi aici este aceea că, atunci când omul îşi „sacrifică” inerţia şi acţionează într-un mod armonios, el se îndreaptă deja către o altă stare şi condiţie de viaţă. El evoluează pentru că se sacrifică, adică renunţă la ceea ce este inferior pentru a accede la ceea ce este superior. Mulţi oameni nu au însă forţa interioară care este necesară pentru a renunţa la obiceiurile lor rele sau la tendinţele negative pe care le manifestă şi de aceea există, la

nivelul global al omenirii, o pronunţată tendinţă de regres şi de amplificare a răului şi a perversităţii. — Înseamnă că elita masonică se foloseşte tocmai de această inerţie, lene şi întunecime mentală a majorităţii oamenilor pentru a controla populaţia globului! am intervenit eu. — Este perfect adevărat. Masonii manevrează cu mare uşurinţă această energie a lipsei de reacţie, a încetinelii, a inerţiei, a obscurantismului care la cei mai mulţi dintre oameni este structurată pe nivele de vibraţie foarte joasă. În asemenea situaţii masoneria generează, practic, o veritabilă stare de „somnolenţă” colectivă, care îi serveşte foarte bine interesele. Acest aspect este foarte important pentru a înţelege în mod corect modalităţile de acţiune ale francmasoneriei. De multe ori, aceste acţiuni - care în anumite cercuri masonice înalte implică realizarea unor ritualuri complexe de magie neagră - sunt efectuate chiar de la distanţă, iar cei care sunt receptivi faţă de aceste energii înlănţuitoare, apăsătoare, le cad cu uşurinţă victime, lunecând într-un fel de somn bizar, ca de plumb. Aici nu mă refer, însă, doar la somnul fizic, ci şi la un gen de stare abulică de care sunt cuprinşi oamenii, care îi face să devină foarte obedienţi şi să se comporte precum nişte marionete. Aceasta este condiţia ideală în care ei pot fi controlaţi şi conduşi fără să opună rezistenţă. Iată, deci, unul dintre scopurile principale ale masonilor, pe care ei se străduiesc să-l generalizeze la nivelul întregii planete. Dintr-o altă perspectivă, trebuie să ştii că acest „somn” straniu al oamenilor este chiar o

modalitate de protecţie cu care forţele demoniace se apără de revelarea anumitor adevăruri spirituale. Dacă vei fi atent şi vei observa reacţia oamenilor în momentele în care li se comunică aspecte foarte elevate, spirituale şi valoroase despre existenţa şi evoluţia lor, vei constata cu mare uimire că, mai ales atunci, cei mai mulţi dintre ei se confruntă cu o stare de somnolenţă stranie. În mod evident, o astfel de stare inerţială exclude orice înţelegere superioară, orice reacţie şi orice atitudine constructivă. — După cum mi-ai expus tu lucrurile, înţeleg că organizaţiile masonice deţin aproape toate pârghiile de acţiune în societate, pe care le folosesc în scopul dezbinării popoarelor şi a controlului lor eficient. Aş zice că ele atacă cu vehemenţă tot ceea ce este spiritual, autentic, sublim, urmărind să transforme umanitatea într-un gen de mecanism viu, pe care îl pot acţiona şi conduce la voinţă exact aşa după cum vor. Eram abătut. O furie neputincioasă îmi răscolea fiinţa şi nu puteam să-i găsesc antidotul. Intuindu-mi starea lăuntrică, Cezar mi-a vorbit cu multă bunătate. — Ai dreptate în cele ce ai spus. Din nefericire, oamenii au devenit precum nişte „roboţi”, ascultând ordinele care le sunt date şi executândule întocmai. Totuşi, trebuie să ştii că forţa binelui este colosală şi că orice acţiune în acest sens poate să se dovedească extraordinar de eficientă. Speranţe există mereu, trebuie doar să ştii să le hrăneşti cu multă credinţă şi puritate. Aceasta îţi va ascuţi

vigilenţa şi te va inspira să acţionezi în mod oportun. Să ştii că masonii au şi ei slăbiciunile lor. — Chiar voiam să te întreb, în lunile anterioare am urmărit să mă documentez în legătură cu acest subiect şi am aflat cu mirare că sunt foarte multe opinii divergente, contradicţii şi neînţelegeri între diferitele loji masonice în lume. Dacă este aşa, atunci înseamnă că ei înşişi sunt dezbinaţi şi fără de putere. Cezar zâmbi cu înţelegere şi îmi lămuri dilema. — Una dintre marile păcăleli pe care le realizează elita masonică este aceea de a genera impresia că două sau mai multe loji masonice se luptă între ele. În realitate, la vârful structurii lor piramidale marii maeştri masoni care alcătuiesc elita conducătoare a francmasoneriei mondiale se înţeleg foarte bine, însă la baza ei apar ca fiind duşmani. Ideea este aceea de a crea derută şi confuzie, deoarece se ştie că acestea adorm vigilenţa omului de rând. De fapt, este vorba despre o păcăleală diabolică; cel care cade în plasa ei fără să fie avizat nu va alege una dintre loji - crezând că aceea este rea -, ci o va alege pe cealaltă, despre care va crede că este bună. Lucrurile se prezintă astfel doar în aparenţă, pentru că în realitate francmasoneria este şi rămâne aceeaşi, indiferent de „artificiile” la care recurge pentru înşelarea omului de rând. Trebuie să ai încredere şi să fii perseverent în acţiunile benefice pe care le săvârşeşti. În ultimă instanţă, chiar forţele răului sunt subordonate forţelor binelui. Şi pentru că veni vorba despre aceasta, să ştii că o mare taină a universului este rolul ocult pe care îl joacă forţele malefice în contextul

evoluţiei, adică felul în care se încadrează răul în economia creaţiei. Am rămas mut de uimire. Ca marea majoritate a oamenilor, ştiam că albul este alb şi negrul este negru. Acum aflam că, de fapt, există un sens şi o corelaţie chiar între aceste extreme. — Ce vrei să spui? Că până şi răul are o menire în viaţa noastră? — Şi încă una foarte importantă. Totuşi, pentru a înţelege corect acest aspect trebuie să ai o minte deschisă şi lipsită de prejudecăţi. Fanatismul, mai ales cel religios sau ideologic, nu face casă bună cu evoluţia spirituală. Am încuviinţat în tăcere. Eram numai ochi şi urechi, pregătit să ascult explicaţiile valoroase pe care mi le oferea Cezar. — Faptul că în univers, aşa cum poţi singur să constaţi, există atât binele cât şi răul, este o dovadă grăitoare care atestă existenţa libertăţii de alegere a fiinţei umane, adică a voinţei sale individuale de a-şi exercita liberul arbitru în viaţă. De multe ori, acest aspect delicat face ca omul să aleagă răul, care prin natura lui este autodistructiv. Cu alte cuvinte, în ignoranţa sa omul alege să se autodistrugă, preferând în acest fel să se nege pe el însuşi. De aceea, la o analiză mai profundă, alegerea răului înseamnă în primul rând alegerea de a lupta împotriva propriei fiinţe, care până la urmă se va autodistruge. Aceasta adânceşte misterul raportului între bine şi rău, deoarece implică existenţa unui scop ascuns al prezenţei forţelor rele

în univers şi, prin urmare, în viaţa fiecăreia dintre fiinţele umane. Nu ştiu în ce măsură eşti familiarizat cu ideile despre sensul existenţei şi cu cele ale progresului spiritual, dar îţi voi spune că evoluţia omului înseamnă, mai presus de orice, reîntoarcerea lui la sursa primordială, pur spirituală, din care a provenit. Imaginează-ţi deocamdată că această origine este însăşi realitatea eternă a fericirii sublime pe care şi-o doreşte orice om. Această reîntoarcere a fiinţei umane la originile ei spirituale trebuie să fie însă pe deplin conştientă şi liberă de orice tentaţie inferioară, de tot ceea ce ar putea însemna iluzie, constrângere, prejudecată. Dacă înţelegi corect acest aspect, poţi spune că ai înţeles necesitatea existenţei forţelor răului în creaţie. Eram puţin derutat, deoarece încă nu prindeam esenţa problemei. Cezar a continuat să-mi explice cu multă răbdare. — Dacă răul nu ar exista, tu nu ai putea să-ţi dai seama de necesitatea reîntoarcerii la sursă şi ai zăbovi indefinit prin cine ştie care colţuri ale universului. Aşa, însă, răul are în cadrul creaţiei rolul principal de a testa fiinţele umane. În felul acesta se testează practic nivelul de cunoaştere, de realizare spirituală şi de capacitate de a iubi a fiecărui individ pe drumul evoluţiei lui spirituale. În funcţie de reacţiile şi alegerile pe care el le face, se poate spune dacă a trecut sau nu testul respectiv de viaţă. — Ca la examenele de la facultate, am făcut eu o paralelă.

— Exact. Ca la examenele de la facultate sau ca cele din domeniul profesional, cu deosebirea că în timp ce acestea au o natură iluzorie şi efemeră - fiind încadrate într-un domeniu spaţio-temporal limitat -, testele sau examenele vieţii, care au un sens spiritual, reprezintă trepte foarte importante în cadrul evoluţiei personale. Trecerea cu succes a unui astfel de test constituie o victorie importantă în lupta de dominare a naturii inferioare din om şi această victorie se poate concretiza într-o capacitate mărită de a înţelege unele aspecte subtile ale vieţii, în dobândirea gradată a maturităţii şi a discernământului spiritual sau într-o multitudine de alte aspecte benefice şi pozitive. Cezar a făcut o scurtă pauză, ca pentru a-mi lăsa timp de gândire şi reflecţie interioară. — Vreau să fiu sigur că am înţeles. Ce anume se testează şi cum putem să recunoaştem aceste teste? am întrebat eu foarte atent la noul curs al discuţiei. — Majoritatea examenelor vieţii îţi testează credinţa şi discernământul. Adeseori, însă, datorită ignoranţei, oamenii interpretează aceste teste ca pe nişte mari nenorociri, ca o năpastă sau un rău care îi loveşte cu putere, făcându-i să se clatine. În astfel de cazuri, răul se manifestă în primul rând pentru testarea şi purificarea fiinţei umane. Nimeni nu scapă, de-a lungul evoluţiei sale, de testele, lecţiile şi examenele de tot felul ale vieţii. Practic vorbind, aceste teste reprezintă însăşi confruntarea noastră cu forţele răului, care aparţin planurilor subtile demoniace şi satanice ale creaţiei. Situaţia este valabilă atât în caz

individual, cât şi în cazul unui cuplu ori chiar a unei comunităţi de oameni sau al unei naţiuni. — Bine, dar noi suntem de multe ori ajutaţi de alţii atunci când ne confruntăm cu necazuri sau atunci când le cerem sfatul într-o problemă foarte dificilă de viaţă. Cine trece atunci testul: noi sau persoanele care ne ajută? — Trebuie să fii conştient de faptul că a ajuta nu înseamnă a forţa. O persoană poate fi sfătuită şi impulsionată pe calea cea dreaptă, dar nu uita că ea are propriul ei liber arbitru. A avea însă liber arbitru, cu alte cuvinte a avea posibilitatea de alegere, implică faptul că omul este responsabil de libertatea pe care o are şi pe care o manifestă. El poate fi ajutat, sprijinit, impulsionat dar dincolo de aceasta este libertatea lui de a alege între diferitele posibilităţi pe care le are la dispoziţie. Dacă el ar fi forţat de alţii să urmeze o numită cale, chiar dacă această cale este profund benefică, ar însemna atunci că libertatea lui este practic anulată. De aceea, este foarte important ca fiinţei umane să i se lase libertatea de a alege, însă alegerea bună este dată de gradul de conştientizare şi discernământ pe care îl are acea fiinţă. Cunoşti acum destule elemente despre implicaţiile francmasoneriei la nivel mondial şi eşti conştient că pe această planetă se dă deja o bătălie teribilă între forţele binelui şi forţele răului. Cu toate acestea, eşti liber în fiecare clipă să alegi de partea cui vrei să fii. Dacă prin structura ta lăuntrică, aşa cum este evident, ai ales binele, atunci vei acţiona în consecinţă şi vei urmări cu perseverenţă să lupţi

pentru anihilarea planurilor masonice. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul celorlalţi oameni, numai că mulţi dintre aceştia nici măcar nu cunosc realitatea în ceea ce priveşte modul de acţiune şi influenţă a masoneriei în lume. Mai mult, jocul forţelor rele este atât de pervers încât ele se infiltrează în mod insidios oriunde găsesc un „teren fertil”, adică oriunde apare o conştiinţă slabă sau destul de pervertită, pentru a o determina să afirme cu mare violenţă verbală faptul că suntem înconjuraţi numai de paranoici care văd pretutindeni în jurul lor doar atacuri, conspiraţii, manipulări sau jocuri de culise; că, de fapt, nimic din toate acestea nu există şi că totul este bine şi se desfăşoară în mod firesc şi natural. În realitate, un astfel de comportament este tipic pentru o fiinţă chinuită de multiple influenţe demoniace, cărora ea le face jocul. Dacă persoana respectivă face parte din elita intelectuală, dacă ea este om de ştiinţă, ziarist sau scriitor, atunci cu atât mai bine pentru planurile masonice. Părerea nefastă a unei astfel de persoane, despre care se poate presupune că are o anumită autoritate intelectuală, contribuie din nefericire în mod semnificativ la influenţarea concepţiei celorlalţi oameni. De altfel, probabil ştii că una dintre cele mai mari păcăleli ale Satanei este aceea de a-l face pe om să fie convins că Diavolul - adică Satana însuşi - nu există. Cam aşa funcţionează şi organizaţiile masonice, dând senzaţia că ele fac şi doresc binele. Totul este însă o aparenţă, pentru că în realitate ele luptă mai mult

sau mai puţin făţiş împotriva binelui, a religiei, a credinţei şi a spiritualităţii. — Nu înţeleg cum este posibil ca oamenii să trăiască în această uriaşă conspiraţie şi, totuşi, să nu-şi dea seama de existenţa ei! am exclamat eu plin de revoltă. — De ce te miri? Tu însuţi, până de curând, obişnuiai să-ţi duci existenţa fără să ai nici cea mai mică idee despre masonerie şi despre planurile ei îngrozitoare. Vedeai, probabil, la fel ca toţi ceilalţi, că multe lucruri nu merg bine, dar totuşi nu abordai problema într-un mod mai matur. Acum cunoşti adevărul şi fondul tău interior, care este foarte bun, te-a făcut să iei imediat atitudine şi să doreşti să împărtăşeşti şi celorlalţi aceste cunoştinţe. Ai deja posibilitatea extraordinară de a o face, publicând cele ce ţi-am relatat până acum. Primul pas este acela de a atrage atenţia opiniei publice asupra realităţii care o înconjoară. Este, analogic vorbind, ca atunci când tragi clopotele duminica, într-un oraş adormit; oamenii încep să se trezească încetul cu încetul şi vor cere apoi mai multe amănunte. Dar chiar mai important decât atât este faptul că ei vor deveni mult mai atenţi la tot ceea ce se petrece în jur şi chiar în lumea întreagă, deoarece atunci ei au deja o bază solidă de informare. Vigilenţa lor este o primă lovitură, foarte grea, care este dată francmasoneriei, deoarece un om vigilent este mult mai dificil să fie înşelat, manipulat sau controlat. Mai apoi se va naşte un curent general de opinie care va prinde din ce în ce mai multă forţă şi astfel multe dintre planurile şi iniţiativele masonice vor fi blocate chiar din faşă.

Cezar se opri şi mă privi pătrunzător, pentru a vedea dacă am înţeles. — Totuşi, reacţiile oamenilor îmi par foarte slabe şi chiar mă întreb cum vom reuşi să realizăm ceea ce neam propus, am spus eu. — Majoritatea profeţiilor prevăd că, până la urmă, forţele binelui vor învinge. Pe de altă parte, lupta este foarte dificilă. Francmasoneria mondială, ca o hidră oribilă, este cea care concertează toată această orientare satanică pe care o suportă oamenii de pe întreaga planetă. În România, de pildă, mai ales în ultimul timp, francmasoneria acţionează aproape după bunul plac. Sărmanul popor care este ţinut în ignoranţă şi manipulat, nici măcar nu bănuieşte care este cauza tragediei pe care o are tot timpul sub ochi şi o trăieşte obidit. Dacă această hidră ar fi învinsă, atunci am putea vorbi despre o regenerare rapidă, sub toate aspectele, la nivelul întregii planete. Din nefericire, imensa majoritate a oamenilor din Occident nu este atentă să sesizeze modalităţile de manipulare - unele dintre ele chiar foarte evidente - ale masoneriei. Apatici şi egoişti, cei mai mulţi preferă să se izoleze într-o formă stranie de „hibernare” citadină, având impresia eronată că îşi ghidează singuri viaţa. Chiar dacă află despre acţiunile diabolice săvârşite de masoni, preferă să le nege din comoditate sau să se bizuie pe faptul că alţii vor lua atitudine în locul lor. Mai mult decât atât, ei aderă cu o crasă ignoranţă la anumite orientări satanice care sunt infuzate şi încurajate de masonerie prin intermediul muzicii rock dezlănţuite, a drogurilor, a alcoolului, a tutunului şi a

concepţiei materialiste; în aceste condiţii de abrutizare gradată, dar sigură a fiinţei umane care devine astfel lipsită de voinţă şi determinare proprie, este destul de uşor pentru francmasonerie să-şi împlinească planul. Cezar a tăcut brusc. A fost o pauză destul de lungă, în care amândoi am rămas adânciţi în gânduri, în cele din urmă el a continuat să vorbească, dar în glasul lui puteam sesiza o uşoară undă de tristeţe — Din păcate şi la noi în ţară situaţia este identică. Oamenii parcă „dorm”; nu sunt treji, nu sunt lucizi. Chiar dacă au mai fost publicate unele date fundamentale despre francmasonerie şi planurile ei la nivel mondial, inerţia şi dramatica stare de „somnolenţă” a oamenilor - care este corelată şi cu somnul raţiunii - s-a amplificat atât de mult încât sunt foarte puţini cei care catadixesc chiar să creadă că tot ceea ce se spune despre masonerie este cu putinţă şi că reprezintă o realitate cruntă. Li se pare totul atât de monstruos şi incredibil, încât într-un impuls subconştient de teamă şi de autoconservare, ei preferă să creadă că poate situaţia nu este chiar aşa de rea cum e descrisă, că poate informaţiile de acest gen reprezintă de fapt acţiunile de denigrare ale unor forţe destabilizatoare pentru cine ştie ce motive obscure, astfel încât preferă să se închidă din nou în cochilia lor şi să rămână mai departe în inerţia de care erau cuprinşi înainte. Această situaţie este chiar mai gravă decât aceea în care ei nu ştiau nimic despre planurile satanice ale francmasoneriei, deoarece a şti şi totuşi a nu acţiona în conformitate cu ceea ce

cunoşti este o mare laşitate şi o gravă abatere de la codul moral elementar. Într-o asemenea situaţie nu este prost cel care nu ştie, ci e prost cel care ştiind, acţionează ca şi cum nu ar şti. De aceea, prima etapă şi cea mai importantă este trezirea conştiinţei oamenilor din această cumplită „somnolenţă”. Dacă ei nu devin lucizi, nu vor înţelege de ce condiţiile de viaţă sunt atât de grele şi nici de ce se petrec atât de multe lucruri aberante. Aceasta are loc şi datorită faptului că, de multe ori, esenţa acţiunilor masonice este ascunsă în simboluri care sunt foarte bine ocultate. Era unul dintre „punctele nevralgice” pe care doream să-l lămuresc, deoarece făcusem şi eu unele corelaţii dar totuşi aveam nevoie de mai multe explicaţii. Am profitat deci de ocazie şi l-am întrebat pe Cezar: — Ei folosesc anumite simboluri în acţiunile rituale pentru a influenţa rezultatele planurilor lor satanice? — Există, într-adevăr, unele simboluri masonice care sunt deja foarte cunoscute, cum ar fi compasul şi mistria. Altele, însă, sunt mult mai ocultate; de pildă, piramida cu „ochiul atoatevăzător” din vârful ei, reprezentată deloc întâmplător pe bancnota americană de un dolar. Pe lângă simboluri, devizele francmasonice sunt de asemenea foarte importante pentru adepţii lojilor masonice, dar ele sunt destul de puţin cunoscute celorlalţi oameni. De exemplu, tot pe bancnota de un dolar există deviza în limba latină „E Pluribus Unum”, care într-o traducere sintetică înseamnă „Prin haos, la ordine”, ceea ce acum îţi poate sugera foarte multe corelaţii. Dacă vei analiza

cu luciditate situaţia actuală în lume şi de asemenea în România din perspectiva socială, economică şi politică, vei putea să constaţi cu uşurinţă cum acest haos este structurat în aşa fel, încât să asigure gradat instituirea Noii Ordini Mondiale, căreia nu i se spune Noua Ordine Francmasonică pentru ca cei ignoranţi să nu ştie cine sunt de fapt creatorii ei -, ci doar Noua Ordine. Un alt principiu pe care francmasonii îl aplică cu stricteţe, mai ales în lojile masonice şi în „Frăţia” lor, este acel imperativ care spune: „Toţi pentru unul şi unul pentru toţi”. Poate să pară straniu, dar să ştii că respectarea acestui imperativ le conferă o stare de unitate, precum şi o manifestare de forţă şi de tenacitate care sunt considerabile. Din acest punct de vedere trebuie să-ţi mărturisesc că, dacă oamenii din România sau din oricare altă parte a globului ar manifesta aceeaşi stare de tenacitate, aceeaşi forţă de acţiune şi aceeaşi angrenare sistematică precum în cazul masonilor - dar, fireşte, orientate în sens profund benefic şi pozitiv - atunci situaţia actuală a omenirii sau cel puţin a unei părţi din ea ar fi cu totul alta. Dar - şi acest aspect este foarte important de remarcat -, în timp ce omul obişnuit are totdeauna la dispoziţie libertatea de a alege, în spatele francmasonilor se află orientări profund malefice, chiar satanice, care imprimă membrilor din această organizaţie o anumită stare de teroare, o atitudine aproape de subordonare ca în armată. Aceasta face ca cei care acţionează în aceste grupări sau loji

masonice să fie aproape implacabili în deciziile lor. Un ordin în francmasonerie nu se discută, deoarece în momentul iniţierii în organizaţie, cei care sunt primiţi depun un jurământ oribil şi realizează un ritual pervers, prin care se obligă efectiv la o totală supunere şi ascultare, în caz contrar acceptând să fie ucişi. — Înseamnă că, dincolo de acţiunile lor în planul fizic, masonii aplică şi unele procedee oculte şi ritualistice care sunt malefice, am constatat eu. — Acestea fac parte integrantă din sistemul lor practic şi ideologic, dar numai de la un anumit nivel în sus. Ca să înţelegi mai bine, ritualurile şi invocaţiile malefice sunt realizate doar de acei membri care au ajuns la un anumit grad sau poziţie ierarhică foarte înaltă în cadrul lojei din care fac parte. De obicei, informaţiile care sunt revelate despre francmasonerie nu insistă asupra impactului de natură subtilă sau paranormală pe care îl are gigantica sferă de influenţă al acestei grupări malefice asupra celor care se afiliază la ea. Tocmai de aceea, pentru omul de rând care află anumite adevăruri despre ea, francmasoneria reprezintă mai mult o grupare de ajutor reciproc, ceva în genul unei bande de hoţi sau şarlatani. Cu toate acestea, afilierea sau integrarea unei fiinţe umane în francmasonerie are puternice efecte negative de natură ocultă, care o va pune în rezonanţă cu trăsăturile distinctive ale grupării. De fapt, această fuziune prin aderare la grupările masonice va crea modificări negative atât de profunde în aura fiinţei respective, încât prin

comparaţie cu starea pe care o avea înaintea aderării ea va fi nevoită să recunoască natura profund malefică a orientării pe care o are francmasoneria. — Atunci cum îţi explici puterea lor formidabilă în domenii de bază ale vieţii contemporane, de exemplu în economie sau politică? — Într-adevăr, francmasoneria este una dintre cele mai puternice grupări la ora actuală; aş putea spune că ea este unica grupare ocultă care are scopuri politice. Toate celelalte grupări sau organizaţii oculte care există, au, de regulă, scopuri spirituale. Ele nu se angrenează ca să realizeze acţiuni politice, deoarece în viziunea lor acestea sunt efemere; în cazul francmasoneriei, însă, situaţia este complet diferită. Francmasonii pun un mare accent pe această implicare politică pentru a-i face să stagneze pe cei care aderă la organizaţia lor doar la acest nivel, legat de influenţa şi puterea pe care ei pot să o aibă asupra maselor de oameni. Această acţiune diabolică a francmasoneriei duce la aşa-numita „rupere a sufletului” pentru cel care intră în rândurile ei. De altfel, este firesc ca masonii să acţioneze în acest fel, deoarece iniţierea ocultă la care ei recurg nu urmăreşte în nici un caz să dezvolte şi să sensibilizeze sufletul celui care aderă la organizaţie. Dacă sufletul s-ar trezi în fiinţa umană respectivă, atunci ea nu ar mai putea fi manipulată şi determinată să facă numeroase acţiuni care sunt în mod evident malefice şi satanice. Din acest punct de vedere, sentimentele de afecţiune, bunătate şi compasiune sunt complet străine pentru un francmason, deoarece atunci lui

nu i s-ar mai putea ordona orice. Prin intermediul ritualului de iniţiere ocultă, celui care aderă la francmasonerie i se „extirpă”, practic, aceste sentimente, deoarece din punct de vedere subtil el face atunci un fe de pact cu forţele demoniace, cu forţele tenebrelor. Din nefericire, de cele mai multe ori fiinţa în cauză nici măcar nu-şi dă seama de acest regres teribil care se petrece în existenţa ei. În momentul în care elita masonică promovează un membru al unei loji într-o poziţie înaltă şi foarte importantă în organizaţie, ea are anumite criterii subtile prin care îşi dă seama dacă persoana respectivă este îndeajuns de „modelată” în direcţia acţiunilor demoniace. Eu însumi am aflat ulterior, după prima mea discuţie cu senior Massini, multe dintre aceste dezvăluiri despre francmasonerie. Este aproape incredibil câtă mizerie umană poate să existe sus, în vârful piramidei lor ierarhice, însă totul este poleit şi făcut să apară strălucitor şi nobil, prin intermediul bogăţiilor fabuloase pe care le deţin, al relaţiilor, influenţei şi controlului extraordinar pe care îl au în lume. În condiţiile în care ei sunt experţi în testarea celor pe care îi primesc sau pe care îi avansează în poziţii foarte înalte în organizaţia lor, am fost naiv sămi închipui că l-am înşelat pe venerabilul Massini, făcându-l să creadă că accept fără discuţii propunerea lui de aderare şi colaborare. Bătrânul a fost foarte viclean; înseşi informaţiile uluitoare pe care mi le-a furnizat cu privire la metodele lor de acţiune au făcut parte, într-un fel, din testul sau, mai bine zis, „cursa”

la care m-a supus. Cel mai probabil, însă, că el ştia cu mult înainte că nu se punea problema ca eu să accept aşa ceva. Într-adevăr, nu corespundeam standardelor lor de putreziciune sufletească şi aveam deja o mare forţă spirituală şi un puternic discernământ pentru a realiza adevărul odios în ceea ce îi priveşte, fără să fiu ademenit de propunerile lor. Totuşi, aşa cum vei vedea, „cartea” de joc era mult prea importantă şi ei au trebuit să rişte, dar au făcuto într-un mod foarte complex. Masonii nu sunt proşti; dimpotrivă, au chiar o mare inteligenţă, dar aceasta are o natură perversă, chiar diabolică, pentru a le putea sluji la înfăptuirea planurilor malefice, în plus, la nivelele superioare ale ierarhiei lor, ei folosesc în mod curent anumite energii oculte ale Naturii, dar le folosesc pe cele rele sau pe cele foarte joase, inferioare. Nu întâmplător, francmasoneria este, aşa după cum ţi-am spus, singura grupare ocultă care are scopuri politice. Deci nu sunt deloc proşti, dar în anumite cazuri extreme ei pot sa se prefacă, urmărind un anumit scop, că sunt proşti. Acesta a fost cazul celor două întâlniri pe care le-am avut cu senior Massini. Este foarte probabil ca venerabilul să fi proiectat mental, încă dinainte, toată discuţia - mă refer la prima întâlnire - pe care a avut-o cu mine. De fapt, a fost mai mult un monolog al lui, ceea ce pledează pentru ipoteza mea. A ştiut cu precizie ce să-mi spună, cum să se comporte, cum să-mi facă propunerea de colaborare şi cum să mă tenteze pentru a o accepta. Mai presus de toate, însă, a ştiut cum să mă lase să cred că eu însumi

l-am înşelat, dându-i de înţeles că i-am acceptat propunerea. El ştia, deci, că eu mint, dar eu nu credeam că el ştie aceasta! Abia după mai multe săptămâni am avut surpriza să aflu adevărul, prin intermediul unor canale secrete de informaţie şi spionaj ale SRI-ului. Se pare că Massini a relatat, plin de orgoliu, câte ceva despre discuţia avută cu mine, unor personalităţi politice sus-puse în ierarhia europeană şi astfel am aflat, de fapt, „scorul” real al primei întâlniri. Situaţia rămânea, însă, foarte complicată. Dacă el ştia că eu îl mint şi mă prefac, atunci de ce a mai jucat toată acea mascaradă, spunându-mi chiar că îmi va face o a doua vizită, când urma să îmi comunice ceva deosebit de important? Rolul pe care îl jucase la prima întrevedere a fost magistral interpretat. Spunându-mi toate acele adevăruri zguduitoare despre masonerie, el practic m-a forţat să-mi „programez” strategia minciunii, pe care o aştepta. Apoi a fost necesar ca eu să fiu convins că el a crezut minciuna acceptării mele. Mai mult decât atât, a programat o a doua întâlnire, care avea să fie chiar mai importantă decât prima. Care era, însă, planul lui complex şi foarte ocultat? Ce anume urmăreau masonii cu înverşunare, dacă erau dispuşi chiar să rişte pe o atitudine înşelătoare din partea mea? Însemna că obiectivul era cu adevărat foarte important pentru ei şi că nu se dădeau în lături de la nimic pentru a-l obţine. O primă concluzie a fost aceea că, într-un anume fel, constituiam pionul principal în toată acea problemă enigmatică, despre care încă nu ştiam nimic. Era evident că, dacă mă

solicitau în continuare, nu se puteau baza decât pe mine în legătură cu obiectivul urmărit. Dar care era acela? Prin natura activităţii pe care o depun de mult timp în Departamentul Zero, puteam bănui că interesul lor era legat de ceva cu totul excepţional, care era conex doar cu intervenţia echipelor operaţionale din departament, echipe pe care le conduc eu însumi. Logic vorbind, aceasta implica faptul că ei doreau să aibă acces la un secret de stat pe care nici eu nu-l cunoşteam, dar la care ei ştiau că nu pot ajunge decât prin intermediul meu, datorită funcţiei speciale pe care o aveam în departament. Acestea mi s-au părut singurele concluzii de bun simţ care puteau fi corelate cu atitudinea venerabilului Massini. Era clar că, pentru a-şi atinge scopul în acest caz, el era dispus să rişte totul. Ce i-ar fi putut determina, însă, pe cei mai mari masoni ai lumii să se orienteze cu atât de mare interes spre România? Ştiam deja despre existenţa unor profeţii foarte ocultate, făcute de doi mari sfinţi creştini de la începutul secolului trecut; ele se referă la viitorul României în contextul viitorului întregii omeniri. Am aflat, de asemenea, despre existenţa strict secretă a unui pergament foarte valoros, în marea bibliotecă de la Vatican, care expune aceeaşi problemă în legătură cu teritoriul României, situaţie aproape de neconceput pentru mentalitatea şi orgoliul marilor state şi puteri ale lumii. Există, de asemenea, în arhiva secretă a Muzeului de Istorie din Viena, un document foarte vechi care expune trecutul istoric extrem de îndepărtat şi totodată fabulos al civilizaţiei care a existat în acele

timpuri pe teritoriul României. Prin urmare, toate acestea sunt surse diferite, două dintre ele foarte vechi, care în mare se referă la aceleaşi lucruri. În aceste condiţii este greu de crezut că avem de a face cu o înşelătorie, în plus, există multe alte aspecte care se corelează. De pildă, profeţiile afirmă că este o problemă de doar câţiva ani până la declanşarea „semnelor” care vor atrage atenţia asupra acestui teritoriu. Pe de altă parte, trebuie să afli că francmasonii sunt foarte atenţi la această ţară, deoarece ei ştiu de mult timp că cea mai mare problemă pentru ei, la nivel planetar, o reprezintă acest loc. Ei înşişi cunosc foarte bine profeţiile în legătură cu viitorul apropiat al României şi ştiu că cele mai multe probleme le vor avea chiar din această zonă a globului. De aceea, sunt foarte atenţi şi interesaţi de ceea ce se petrece în ţara noastră. Aşa se explică intrigile şi maşinaţiile lor de culise în economia şi politica ţării, tocmai pentru a-şi asigura acest control şi pentru a genera fel şi fel de grupări ciudate pe care le susţin şi adeseori le finanţează cu sume fabuloase de bani. În aceste grupări ei au atras şi încă atrag oameni naivi, cu un caracter slab, dar avizi de câştiguri facile, care sunt dispuşi chiar să-şi vândă sufletul numai pentru a parveni în aşa-zisa societate înaltă şi bogată. Scopul principal al acestor mini-organizaţii este acela de a bloca orice tentativă de dezvoltare spirituală sau de normalitate socială şi economică a populaţiei, creând totodată impresia că activitatea lor este asiduă tocmai în aceste domenii.

De aceea, atunci când am aflat viclenia planului pe care îl concepuseră cei din elita grupului Bilderberg, am corelat toate aceste aspecte, deoarece situaţia mi sa părut evidentă, în plus, aveam cunoştinţă şi despre unele elemente secrete care se refereau la viitorul acestui popor, pe care le aflasem de la părintele Arsenie Boca, cu mai bine de cincisprezece ani în urmă. Cel care este înzestrat cu un minim bun simţ, cu o judecată lucidă şi cu o anumită intuiţie, este practic imposibil să nu observe modul - de multe ori uimitor şi foarte complex - în care se adeveresc majoritatea profeţiilor. Bazat pe cele ce ştiam deja şi văzând insistenţa cu care acţiona senior Massini în acest caz, am intuit că problema era de o maximă importanţă atât pentru francmasonerie, cât şi pentru întreaga ţară. Nu-mi rămânea, însă, decât să aştept următoarea întâlnire cu venerabilul pentru a înţelege ce vor, de fapt, masonii de la mine. Practic, nu conta absolut deloc dacă eu îi minţeam sau nu, deoarece oricum nu şi-ar fi respectat niciodată promisiunile extravagante pe care mi le făcuseră. Pentru ei important era ca să le facilitez accesul la ceva pe care, în prezent, nici eu nu-l cunosc. Se pare însă că problema era foarte delicată, din moment ce nu-şi permiteau să intervină la persoane cu o putere de decizie mai înaltă, adică la personalităţile din sfera politicului şi a conducerii statului. Dacă doreau discreţie şi ocultare tocmai faţă de cei cu care întreţineau majoritatea intrigilor şi planurilor oneroase, însemna că situaţia era extremă şi se încadra în parametrii maximi de securitate. Mărturisesc că eu însumi eram foarte incitat de acest

aspect, dar pe atunci nu aveam alte date suplimentare. Deşi mă bazam doar pe deducţii logice, pe intuiţie şi pe informaţia de securitate pe care o primisem, a doua întâlnire avea să-mi confirme toate bănuielile. Puterea politică fusese ocolită. — Chiar m-am întrebat de ce venerabilul nu a decis să intervină în această problemă prin canale diplomatice foarte înalte, am spus eu. Am înţeles că elita masonică nu dorea deloc publicitate în cazul planului pe care îl avea, dar pe de altă parte un ordin direct, foarte de sus, ar fi scutit tot alambicul întrevederilor cu senior Massini. În cazul tău nici măcar nu puteau fi siguri de rezultatul final, pe când în ipoteza intervenţiei guvernamentale directe ar fi putut avea foarte uşor şi imediat accesul la ceea ce doreau. — Observaţiile tale sunt corecte. Totuşi, nu uita că au şi ei anumit limite ale influenţei politice, care diferă de la ţară la ţară. Probabil că au considerat această cale ca fiind nesigură în România, deşi în mod evident ea ar fi fost mai uşoară. Chiar dacă ar fi mers pe această variantă, ei ar fi avut numai accesul dar nu şi controlul asupra a ceea ce îi interesa. Or, senior Massini mi-a specificat foarte clar termenii colaborării, la cea de a doua întâlnire; mi-a spus că vor avea acolo oamenii lor, cu care trebuia să conlucrez îndeaproape, urmând astfel directivele elitei masonice. În cazul implicării unor personalităţi politice în această problemă, lucrurile nu ar mai fi putut să fie la fel, din cauza orgoliilor sau a unor imprevizibile reacţii de manifestare a puterii, îmi era, deci, destul de clar că în această privinţă nu voiau să rişte nimic. De aici am

tras concluzia că ceea ce îi interesa în principal, aş putea spune chiar în cel mai înalt grad, era păstrarea unui secret ferm în problema respectivă. De aceea au preferat calea mai ocolită şi mai dificilă de a mă contacta pe mine, de a mă „convinge” şi de a mă „racola” în rândurile lor. S-au folosit de canalele diplomatice doar pentru a ajunge la mine foarte repede şi pentru a evita orice nedumerire din partea altor persoane de rang înalt. — Oricum, influenţa şi imixtiunea lor în politica ţării sunt foarte mari, astfel încât pot dirija sau chiar bloca, la nevoie, orice zvon sau ştire care nu le convine, am observat eu. — În plus, au tot interesul să menţină acest popor la un grad de sărăcie şi prostie care a atins cote aproape incredibile. Ştii bine că însuşi venerabilul Massini a precizat aceasta. Totuşi, politica lor a devenit, mai ales în ultimul timp, destul de evidentă. Nici chiar ei aproape că nu se mai obosesc să ascundă acest lucru, aparenţele fiind menţinute doar prin ipocrizie şi minciună, care atestă sfidarea fără limite şi totala lipsă de respect pentru naţiune. Politica lor foarte stranie şi vicleană urmăreşte, în primul rând, să secătuiască din punct de vedere material acest popor şi să-l aducă la acea stare abulică de totală dependenţă, impunând printre altele fel de fel de împrumuturi externe de ajutorare, care creează obligaţii. Scopul principal este acela de a menţine oamenii în această stare ciudată şi, din păcate, aşa cum vezi şi tu, în multe cazuri au reuşit. Dacă lucrurile vor continua în acest fel şi nu va exista o

trezire a elementelor de răspundere, este posibil ca această stare critică de lucruri, care nu mai poate fi negată de nimeni, să continue şi chiar să se amplifice în perioada următoare. Tocmai de aceea îţi spuneam că este foarte important ca oamenii să afle cauzele care stau la baza acestei situaţii care există la nivel naţional şi chiar mondial. Atunci poţi să fii sigur că cei care au în mod necesar o anumită deschidere sufletească vor fi capabili, la rândul lor, să-i „trezească” şi pe ceilalţi. Este ca un efect de avalanşă în care, după atingerea unui punct critic - care este de aproximativ 5% din populaţia ţării - dezvoltarea lui să fie aproape exponenţială, întocmai cum bulgărele de zăpadă care la început este mic, se rostogoleşte acumulând tot mai multă zăpadă - şi devine repede foarte mare. În neştiinţa lor, mulţi oameni acţionează involuntar în consensul directivelor francmasonice, fără să bănuiască măcar că în felul acesta ei fac, practic, jocul murdar al grupărilor masonice. Acestea, folosindu-se de intermediari, sunt foarte virulente şi perfide. Metoda folosirii intermediarilor - care atunci sunt precum o „carne de tun” - în acţiunile pe care le angrenează francmasoneria este foarte veche şi des aplicată. Prin aceasta, ei se prelevează de răspundere iar dacă lucrurile nu ies aşa cum au urmărit, vor da vina întotdeauna pe sursa intermediară, arătând-o cu degetul şi incriminând-o pentru faptele comise. Am inspirat adânc şi m-am îndreptat în fotoliu. Aceste informaţii imi păreau aproape hilare, dar totuşi

nu le puteam nega evidenţa. M-am gândit că trebuia să existe, însă, o cale spre victorie, chiar şi atunci când suferinţa este foarte apăsătoare. De aceea l-am întrebat cu mult interes pe Cezar: — Acum lucrurile îmi sunt destul de clare, dar mă întreb care ar fi cele mai potrivite modalităţi pentru a neutraliza forţa malefică şi planurile diabolice ale francmasoneriei? Simţeam că Cezar era mulţumit de atitudinea pe care o abordasem. — E un început bun, îmi răspunse el zâmbind. Modalitatea cea mai practică, în contextul actual, este în primul rând divulgarea acestor acţiuni malefice ale francmasoneriei celorlalţi oameni, fie în mod direct prin discuţii, fie prin publicarea lor, aşa cum îţi sugerez să faci cu relatările mele. Se creează astfel un front comun al celor care nu sunt angrenaţi în organizaţiile masonice, ceea ce va face ca multe dintre planurile şi acţiunile masonilor să fie demascate prin crearea unui curent clar de opinie împotriva lor. Sigur că acţiunile lor au fost şi sunt de multe ori foarte insidioase, orientate cu precădere către blocarea, de pildă, a oricărei idei geniale, a oricărei invenţii extraordinare, a oricărui salt calitativ care ar putea să amelioreze traiul oamenilor din popor. Ei sunt cei care dau indicaţiile atât pentru contracararea invenţiei sau ideii respective, cât şi pentru exasperarea inventatorului şi aducerea lui într-o totală stare de marasm, stres şi neputinţă. De aceea, mulţi preferă să părăsească ţara şi să-şi ofere capacităţile lor intelectuale de excepţie în alte zone ale lumii. Într-un fel, aceasta este o situaţie

absolut paradoxală, pe care nu cred că ai mai avut ocazia să o întâlneşti în cazul altor ţări. Deşi masonii urmăresc, la modul general, promovarea nonvalorilor şi anihilarea sau chiar eliminarea fiinţelor umane deosebite, care au o mare iniţiativă şi putere de acţiune benefică, totuşi aş putea spune că la noi în ţară acest plan este pus cu precădere în aplicare. De altfel, situaţia politică şi economică a ţării demonstrează că masonii acţionează exact aşa după cum i-am descris; ei urmăresc să promoveze mai mereu oameni de paie, oameni corupţi şi chiar să instituie o atmosferă generală de corupţie, tocmai pentru a putea după aceea să-şi asigure această infiltrare care să le asigure succesul jocurilor murdare pe care ei le fac. Gândeşte-te că, dacă în posturile cheie ar fi plasaţi oameni intransigenţi şi de bună credinţă, aceştia nu sar mai putea preta la intrigile, jocurile şi mizeriile de culise care, după cum bine ştii, infestează în prezent politica şi economia ţării. Ei nu ar mai urma, deci, directivele francmasonice şi în scurt timp s-ar produce un reviriment extraordinar în viaţa oamenilor, în toate domeniile. Faptul că, dimpotrivă, lucrurile nu urmează acest curs - deşi de ani de zile sunt „încercări”, schimbări, remanieri, sau se iau angajamente şi se fac tot felul de promisiuni - îţi poate arăta adevărata faţă a influenţei masonice, care întreţine în mod deliberat o stare foarte tensionată în ţară, prin ascunderea adevărului, prin minciună şi prin ipocrizie. Cu cât oamenii devin mai lucizi şi avizaţi de planurile francmasoneriei, cu atât mai repede ei se vor opune jocurilor murdare ale acesteia. Mai apoi trebuie

realizată demascarea publică a intenţiilor malefice ale masoneriei. Demascarea este un element foarte util în lupta contra francmasoneriei. Deja multe dintre acţiunile lor sunt evidente pentru toată lumea, dar nu sunt corelate cu organizaţia masonică. Chiar dacă m-aş referi la un singur exemplu, cel al exodului de inteligenţă din România, ar fi suficient pentru a atrage în mod serios atenţia asupra felului în care masoneria manipulează populaţia. Sunt mulţi alţii care au observat aceasta, care au scris manifestându-şi îngrijorarea pentru acest fenomen, dar totuşi ei nu cunosc adevărata sursă, cauza acestei „fugi” a intelectualului român peste hotare. Neştiind nimic sau aproape nimic despre masonerie, ei pun acest fapt pe seama sărăciei din ţară şi a dorinţei de îmbogăţire a celor cu mari aptitudini intelectuale care se angajează în străinătate. Totuşi, când o astfel de stare trenează de foarte mulţi ani, este necesar să analizezi problema dintr-un alt unghi. În realitate, adeseori masonii momesc fiinţele cu înzestrări intelectuale excepţionale către o viaţă tentantă, lipsită de grija zilei de mâine, în institutele sau firmele de cercetare din Occident; în felul acesta, prin plecarea a sute şi mii de „creiere” dotate din România, ei reuşesc să-şi pună în aplicare, până la urmă, planul lor diabolic de anihilare a impactului de trezire spirituală care trebuie să se producă în această ţară, la care cei foarte dotaţi intelectual, care au plecat în alte state, şi-ar fi adus un aport considerabil. Această trezire spirituală este foarte utilă pentru că permite oamenilor să devină conştienţi de menirea lor

în aceste condiţii grele. Ea chiar le dă tăria necesară să suporte anumite vicisitudini inerente perioadei prin care trece România, rămânând acolo unde sunt tocmai pentru a contribui la „trezirea” accelerată şi a celorlalţi oameni din popor, însă prin exodul masiv al acestor fiinţe umane deosebite, trezirea spirituală ar putea fi întârziată; un aliaj de aur este cu atât mai valoros cu cât cantitatea de metal nobil - adică de aur - este mai mare. Dacă această cantitate scade, atunci se micşorează şi valoarea şi chiar rezistenţa aliajului. — Vrei să spui că până la urmă este posibil ca forţele rele masonice să învingă? am întrebat eu, puţin îngrijorat. — Eu am spus doar că trezirea spirituală a acestui popor poate să mai întârzie un timp, dar este indubitabil că ea se va produce până la urmă, chiar dacă această zbatere furibundă a francmasonilor urmăreşte să o anuleze. Transformarea spirituală este inerentă, chiar dacă unele fiinţe umane sceptice, rezonând cu ideile negative ale masonilor, îşi exprimă îndoiala şi chiar credinţa că nu vom reuşi să învingem. Această politică subversivă, care este întreţinută în mod diabolic de francmasoni, are ca scop principal să genereze o rezonanţă negativă de absenţă a speranţei în oameni, de lipsă de încredere în forţele extraordinare, benefice ale acestui popor, până când întreaga naţiune poate chiar să ajungă să nu mai aibă deloc speranţă, însă atunci când o mare masă de oameni are o speranţă pe care o cultivă, o hrăneşte şi o întreţine cu entuziasm, gândind despre ea în mod creator şi pozitiv, ea creează un curent gigantic de

forţă spirituală care accelerează foarte mult realizarea acelei aspiraţii colective a oamenilor. De aceea îţi spun că, dacă o idee profund benefică şi spirituală cuprinde masele de oameni, ea generează atunci o undă colosală de energie pozitivă care poate fi însăşi cheia transformării acestui popor. Acest aspect este valabil pentru oricare altă populaţie de pe glob. Cea mai importantă dintre ideile benefice ar fi aceea ca oamenii să se trezească din „somnul adânc” impus de francmasoni şi, devenind lucizi, să acţioneze ferm de pe cu totul alte poziţii, având atunci o înţelegere superioară asupra situaţiei de ansamblu. La polul celălalt, însă, este cumplit când o idee negativă cuprinde masele de oameni. Principiul de rezonanţă este acelaşi, dar natura energiei care este atunci amplificată în exces este profund negativă, distructivă, rea. Ea determină în oameni o stare de marasm, de absenţă a speranţei, de neîncredere în forţele proprii şi, ceea ce este mult mai grav, ea este puternic contaminantă, generând o stare de indolenţă, de lene, de lipsă de angrenare pozitivă. Într-o astfel de situaţie, este clar că jocurile malefice ale masonilor pot fi realizate cu destulă uşurinţă. Aşa se şi explică de ce ei acţionează extrem de virulent şi cu o maximă îndârjire prin mijloacele mass-media atunci când unii oameni sau grupări sprituale fac cunoscute lumii întregi adevărul oripilant despre acţiunile şi intenţiile lor. Masonii de la vârf caută atunci să distrugă prin orice mijloace persoanele sau organizaţiile respective, profitând de credulitatea

tâmpă a omului de rând, care poate fi manipulat cu uşurinţă. — Da, am rămas şi eu profund uimit de viclenia şi perfidia lor în manipularea oamenilor, mai ales după ce mi-ai relatat planul complex al venerabilului Massini, am comentat eu. E stupefiant ce poate concepe inteligenţa lor diabolică. Cezar m-a aprobat şi, pentru că timpul pe care îl avea la dispoziţie era foarte limitat, a început să-mi relateze discuţia pe care a avut-o cu marele mason.

Panică la Pentagon — A doua întâlnire cu senior Massini a echilibrat cumva situaţia. Deşi întrevederea a continuat în spiritul unui joc de-a şoarecele şi pisica, la fel ca şi prima dată, totuşi acum îi cunoşteam deja intenţiile adevărate; venerabilul, însă, nu ştia aceasta. E adevărat că micul meu avantaj asupra lui nu modifica prea mult datele problemei, dar cel puţin îmi permitea să fiu mult mai vigilent. Acţiunile mele trebuiau să fie foarte abile, pentru a nu deranja echilibrul relativ al situaţiei. Dacă, de pildă, m-aş fi arătat revoltat şi aş fi ameninţat că dezvălui totul la vârf de stat, cel mai probabil că aş fi fost trecut imediat pe o linie moartă, cu un rezultat imprevizibil în direcţia scopului urmărit de masoni şi chiar în ceea ce priveşte viaţa mea. În definitiv, se poate spune că, practic, eu nu exist în această ţară: singurul dosar de înregistrare este cel din biroul generalului Obadea. Nu am legături politice,

relaţii diplomatice, afaceri în economie sau obligaţii sociale. Este o situaţie cu totul specială, care are multe avantaje, dar comportă şi anumite riscuri. Avantajul este acela că pot avea acces la cele mai importante date şi secrete de stat care ţin de anumite descoperiri sau evenimente cu totul speciale de pe teritoriul ţării. Prin „evenimente speciale” mă refer la acele situaţii care aparţin domeniului inexplicabil, cel puţin din punctul de vedere al ştiinţei moderne sau al concepţiei obişnuite. Dezavantajul este acela că nu am ca susţinere decât pe generalul Obadea, care se apropie de pensionare. Nu am nici duşmani, deoarece departamentul este foarte ocultat; dar el rămâne un „teritoriu” care poate fi revendicat de SRI. Abia atunci pot apărea problemele. Scandalul nu era, deci, o soluţie. Sunt interesat să ajut această ţară, nu să ratez ocaziile favorabile care se ivesc. Probabil că pentru venerabilul Massini nu ar fi fost foarte dificil să obţină înlocuirea mea - cu toată opoziţia generalului Obadea - însă aceasta ar fi însemnat mai multă agitaţie, incertitudine şi, cel mai neplăcut pentru marii masoni, ar fi determinat o amânare nedefinită a acţiunii. Se pare că aceasta îi deranja cel mai mult. — De ce aşa mare grabă şi mai ales pentru ce? am întrebat eu cu un vădit interes. — Îţi voi spune imediat, dar te rog să ai în vedere faptul că nici eu şi nici chiar cei din elita masonică mondială cel puţin din câte mi-am putut da seama - nu cunosc prea multe în această direcţie.

— Din câte înţeleg, se pare că ei au acceptat o soluţie de „compromis”: nu agreează colaborarea cu tine, deşi ţie îţi mărturisesc contrariul, dar nici nu sunt dispuşi să complice lucrurile care pot degenera într-un veritabil scandal, prin îndepărtarea ta din funcţie. — Da, este clar acum că ar fi făcut-o deja, pentru a-şi plasa omul lor în locul meu, ceea ce le-ar fi rezolvat complet şi imediat problema. Dar, deşi ei pot cauza îndepărtarea mea din funcţie, se pare că le lipseşte totuşi pârghia principală pentru a mă înlocui cu cine vor ei şi atunci s-au decis pentru soluţia de compromis pe care trebuie să o ajusteze „din mers”. — Cine stabileşte în prezent schimbările în funcţii la nivelul DZ? am întrebat eu cu inocenţă. Dacă ştim filiera diplomatică, nu cred că e prea greu să ne dăm seama care sunt, de fapt, adevăratele jocuri de culise şi cine le face. Din păcate, funcţia pe care am avut-o în guvern nu mi-a permis să am acces la astfel de informaţii. În cameră s-a lăsat o tăcere grea. Într-un târziu, Cezar mi-a răspuns cu voce joasă: — Să lăsăm lucrurile în această privinţă aşa cum sunt. Faptul că influenţa pe care o are venerabilul Massini nu a garantat rezolvarea problemei aşa după cum ar fi vrut el, ne poate da de înţeles că nu toţi sunt corupţi. Acesta este un lucru îmbucurător. Probabil că după prima confruntare cu mine, după ce a raportat rezultatele ei în cadrul grupului Bilderberg, venerabilul Massini a propus continuarea planului iniţial care, deşi era relativ riscant pentru masoni, avea totuşi avantajul rapidităţii de acţiune şi al inducerii

mele în eroare. Între timp, însă, eu am aflat de prefăcătoria venerabilului şi mi-am refăcut planul iniţial. Dacă la prima întâlnire gândeam să le fac jocul, acceptând în aparenţă să colaborez cu ei, la cea de-a doua întâlnire, ştiind deja intenţiile lor perfide, luasem hotărârea să mă prefac doar până când voi ajunge la ceea ce îi interesează cu adevărat, după care urma să le blochez accesul prin dezvăluirea acelei probleme la vârf de stat. Acesta era, de fapt, riscul la care se expuneau ei, dar pe care aşa după cum ţi-am spus - credeau că l-au anihilat în mare parte. — Cum s-ar spune, cărţile erau deja făcute în fiecare „tabără”, am spus eu foarte interesat de relatarea lui Cezar. — Aşa este, răspunse el zâmbind. Când am fost înştiinţat, acum o lună, că venerabilul Massini urma să mă viziteze din nou, am ştiut că sosise momentul culminant. Aceşti oameni nu fac niciodată ceva gratuit sau fără un interes personal; de aceea, mă aşteptam ca senior Massini să-mi expună „punctul fierbinte” al problemei. Faptul că şi-a anunţat din nou vizita m-a făcut să înţeleg că, la vârful forului lor decizional au hotărât să meargă mai departe pe varianta care mă implica direct, după ce în prima întâlnire tatonaseră şi pregătiseră oarecum „terenul”. Însuşi faptul că marele mason a fost de această dată gazda întâlnirii în vila luxoasă a unei diplomaţii străine, unde sistemele de securitate erau perfecte, mi-a întărit convingerea că ceea ce aveam să aflu era foarte important.

Fremătam de nerăbdare. L-am implorat pe Cezar sămi dezvăluie mai repede secretul. Uşor amuzat, acesta a continuat să vorbească: — Întâlnirea nu a durat mult, poate ceva mai puţin de o oră. Trebuie să-ţi mărturisesc, însă, că informaţia pe care mi-a oferit-o senior Massini m-a lăsat perplex chiar şi pe mine. Am putut să mă conving astfel încă o dată de imensa putere pe care o au francmasonii chiar şi la cele mai înalte organisme de stat în lume, infiltrându-se tot mai mult în acestea şi având acces la informaţii de o importanţă covârşitoare pentru omenire şi pentru siguranţa ei. Mai mult decât atât, masonii vor să controleze şi să manipuleze aceste informaţii ultrasecrete în folosul lor propriu, pentru a-şi duce la îndeplinire cât mai repede planul de control şi dominare la nivelul întregii planete. M-am întâlnit cu venerabilul în vila respectivă şi, după câteva minute în care ne-am întreţinut amiabil şi am glumit - timp în care eu am avut grijă să-mi reafirm în mod voalat disponibilitatea de a adera la organizaţia lor elitistă - senior Massini a intrat direct în subiect, conform stilului său caracteristic. El mi-a spus atunci că dispune de o informaţie ultrasecretă care provine direct de la Statul Major al Pentagonului şi că acea informaţie se referă la un anumit loc din România. Mi-a mărturisit că grupul Bilderberg are reprezentanţi în cele mai importante dintre organismele politice, economice şi de apărare a SUA, conexiunile mergând până la fotoliul prezidenţial. Dincolo de poziţia de influenţă a preşedintelui american, există totuşi câteva grupuri

oculte a căror putere este foarte mare, în special datorită legăturilor, intereselor şi relaţiilor politice complexe şi reciproce pe care acestea le au cu anumite personalităţi de frunte, şefi de stat şi bancheri la nivelul organismelor internaţionale, în sfârşit, dincolo chiar şi de aceste grupări masonice foarte puternice există trei formaţiuni de elită care supervizează, respectiv, desfăşurarea vieţii ştiinţifice şi a tehnologiei pe întreaga planetă, orientarea direcţiei de mers a economiei mondiale şi stabilirea curentelor şi tendinţelor politice, pe zone ale lumii. Deasupra tuturor se află grupul Bilderberg, iar în cadrul acestuia există trei persoane care au putere de decizie supremă asupra acţiunilor cele mai importante şi ideilor care urmează să fie puse în aplicare la nivelul întregii planete. Aici însă am remarcat la senior Massini o anumită nesiguranţă, ca şi cum ar fi cumpănit dacă să-mi facă sau nu o mărturisire. Am simţit atunci că este un aspect extrem de important, care mi-ar fi dezvăluit însuşi secretul fundamental al masoneriei de pe întreaga planetă. Totuşi, după o scurtă ezitare, venerabilul Massini a renunţat la revelarea acelui aspect, continuând să-mi vorbească despre datele ultrasecrete de la Pentagon. Mi-a spns că tot ceea ce este mai important şi se descoperă pe planetă este adus imediat la cunoştinţa celor din elita mondială. Acesta a fost şi cazul observaţiilor secrete în ceea ce priveşte teritoriul României. Pentagonul derulează în paralel mai multe programe militare secrete şi de spionaj geodezic, iar pentru aceasta el a investit sume fabuloase într-o

tehnologie care depăşeşte cu mult cunoştinţele actuale ale ştiinţei. Unele surse ale acestei tehnologii fabuloase sunt menţinute însă într-un secret desăvârşit. Important de ştiut este faptul că, datorită capacităţilor tehnologice extraordinare pe care le are la dispoziţie - şi trebuie să ştii că ele depăşesc cu aproximativ douăzeci de ani posibilităţile din prezent, la ritmul de dezvoltare actual -, Pentagonul deţine mai mulţi sateliţi geostaţionari care au sarcini precise de observare. Unul dintre aceştia, care se bazează pe tehnologia bionică şi pe cea a undelor de formă, a reperat în anul 2002 o structură aparte în interiorul unui grup muntos de pe teritoriul ţării noastre, mai precis într-o anumită zonă a munţilor Bucegi. Iniţial s-a crezut că este vorba despre o formaţiune carstică mai ciudată, la fel cum au fost identificate multe altele pe întreaga planetă. Totuşi, aşa după cum mi-a dezvăluit senior Massini, specialiştii din compartimentul de analiză a datelor secrete de la Pentagon şi-au informat ulterior superiorii că există trei elemente distincte care ridică mari semne de întrebare în legătură cu datele care au fost înregistrate, caracteristice acelei zone din munţii Bucegi. În primul rând, spaţiul gol identificat în interiorul munţilor nu avea corespondenţă cu exteriorul, ci începea direct din interiorul formaţiunii muntoase, la o anumită distanţă de panta acesteia; în al doilea rând, el avea forma unui tunel pe care înregistrările de date îl prezentau ca fiind foarte regulat şi cotind brusc, sub un unghi de 26 de grade, spre centrul muntelui; în plus,

traiectoria tunelului era perfect plană; prin raport la nivelul de bază al muntelui, considerat ca referinţă, tunelul pornea de la aproximativ o treime de la bază dar se desfăşura într-un plan perfect orizontal, însă cel de-al treilea element a pus cel mai mult pe gânduri staff-ul Pentagonului. Scanarea din satelit a muntelui a pus în evidenţă două blocaje majore ale structurii din interiorul solid de piatră, care mărgineau începutul tunelului şi sfârşitul lui. Venerabilul mi-a arătat atunci o copie xerox după schiţa computerizată a ciudatei structuri din interiorul muntelui, care era cadrilată şi plină de numeroase cifre şi date. Zonele blocate erau însemnate cu roşu, iar venerabilul mi-a explicat că ele respingeau pur şi simplu orice tip de sondare sau analiză, ca şi cum ar fi protejat ceva în acel loc. — Se prea poate să fi fost vorba de nişte baraje energetice artificiale, am spus eu dintr-o răsuflare, uluit de ceea ce aflam. — Exact aşa au concluzionat şi ei după ce au eliminat, rând pe rând, toate celelalte posibilităţi, care includeau eventuale interferenţe, metale sau alte compozite, însă aceasta i-a făcut să ia în consideraţie o problemă mult mai delicată... — Probabil cine a realizat structura în ansamblul ei, nu-i aşa? m-am repezit eu, surescitat. — Da. Au fost destul de bulversaţi de acele date şi au ridicat imediat la maxim nivelul lor de securitate. Primul baraj energetic, cel de la capătul de început al tunelului din interiorul muntelui era plan, drept ca un zid, ca un perete care bloca accesul la intrarea în tunel. Al doilea baraj energetic era însă imens, ca

o cupolă sau semisferă care se afla la capătul opus al tunelului, aproape de centrul muntelui. Venerabilul Massini mi-a explicat că, în mod evident, acolo se afla ceva extrem de important la care conducea tunelul, dar care totodată era foarte bine protejat. Îţi

SCHEMA STRUCTURII ENIGMATICE DIN INTERIORUL MUNŢILOR BUCEGI (ROMÂNIA)

voi desena şi eu schema pe care am văzut-o, însă mult mai simplu, pentru a putea să ai o reprezentare cât mai clară a ceea ce a fost identificat acolo. Aproape mut de uimire, priveam cum Cezar desena cu mişcări precise schema aproximativă a structurii ciudate din interiorul munţilor Bucegi. — Cei de la Pentagon nu au putut să înţeleagă motivul pentru care tunelul cotea într-un fel de zigzag spre zona centrală a muntelui şi nici semnificaţia

unghiului de 26 de grade care intervenea în construcţia lui. Ansamblul se afla într-un plan paralel cu solul, iar barajul energetic semisferic se afla pe verticala ce corespundea stâncilor de pe creastă care sunt numite Babele. De fapt, aşa cum au determinat mai apoi măsurătorile noastre pe baza datelor de la Pentagon, verticala ieşea la aproximativ patruzeci de metri de acestea, între Babele şi Sfinxul din Bucegi. Cezar a desenat atunci pe o altă foaie schema plană a ansamblului. — Senior Massini m-a lăsat să înţeleg că elementele structurii interne, artificiale, din Munţii Bucegi nu ar fi suscitat totuşi prea mult interesul elitei masonice mondiale, dacă reprezentanţii lor din Pentagon nu ar fi făcut observaţia că barajul energetic semisferic are exact aceeaşi frecvenţă de vibraţie şi aceeaşi formă ca cel dintr-o altă structură subpământeană foarte secretă, pe care ei o descoperiseră cu câteva luni înainte, în apropiere de Bagdad. Din motive pe care deocamdată nu le cunosc şi pe care venerabilul Massini nu mi le-a dezvăluit, elita lor masonică a fost extrem de interesată la acea vreme de datele secrete furnizate de satelitul de spionaj militar în legătură cu structura energetică ciudată din subsolul Irakului. La scurt timp după aceea s-a declanşat războiul şi după câteva luni americanii au avut acces, în cel mai mare secret la zona respectivă despre care irakienii nu ştiau absolut nimic. Venerabilul mi-a mărturisit că oricât de mult s-au străduit, nu au reuşit să penetreze zidul energetic, dar

nu mi-a mai dat şi alte amănunte. Întreaga operaţiune era ţinută în cel mai strict secret. El mi-a precizat doar că ceea ce se afla acolo avea legătură cu trecutul misterios al planetei dar şi, într-un anumit fel, cu istoria organizaţiei lor. Am intuit atunci că senior Massini deţine şi alte informaţii, poate chiar şi anumite documente sau dovezi în legătură cu aceste aspecte despre care, însă, nu era dispus să-mi vorbească. Faptul că Pentagonul a remarcat similitudinea datelor de investigare între structura subpământeană de lângă Bagdad şi structura interioară din Munţii Bucegi i-a agitat foarte mult pe cei din elita masonilor. După cum am putut să remarc, o mare pondere în această agitaţie care iniţial aproape că s-a transformat într-o veritabilă panică, a fost cauzată de faptul că respectiva structură - mult mai mare şi mai complexă decât cea din Irak - se afla pe teritoriul României. Faptul în sine pare relativ straniu, însă corelându-l cu unele aspecte despre care deja ţi-am vorbit, referitoare la viitorul României, vei putea să-ţi faci o idee destul de exactă în ceea ce priveşte motivele de îngrijorare pe care le au în prezent marii masoni. Oricât de mult ar dori ei să disimulze aceasta, acţiunile şi intenţiile lor ne arată cu prisosinţă contrariul. Graba foarte mare în rezolvarea problemei, factorul de risc pe care şi l-au asumat, dorinţa expresă de a avea accesul şi controlul la respectiva structură sunt doar câteva elemente care îmi întăresc convingerea interioară în această direcţie.

Senior Massini mi-a încredinţat toate datele de reper, foarte secrete, ale locaţiei din Munţii Bucegi, de acolo de unde se putea ajunge cel mai bine şi mai repede la gura tunelului. O enigmă foarte mare era felul în care reuşiseră cei care l-au construit să realizeze structura şi golurile direct în interiorul muntelui, fără nici o corespondenţă în afara lui. Amândoi am presupus că aceasta s-a realizat ca o măsură de maximă protecţie împotriva eventualei deconspirări a ansamblului respectiv. Singura explicaţie a tehnologiei folosite ar consta în faptul că au acoperit cumva intrarea principală în tunel, după ce au activat barajul energetic de protecţie; aceasta ar fi implicat însă un volum imens de rocă, pentru a nu mai vorbi de utilajele care erau necesare pentru o astfel de lucrare. Senior Massini mi-a furnizat, de asemenea, planul corect pentru a ajunge la tunel, aşa cum a fost el calculat de specialiştii din cadrul Pentagonului. Cea mai apropiată străpungere se putea realiza frontal în munte, după o direcţie optimă al cărei punct de pornire se afla pe coasta acestuia, undeva la o distanţă de aproximativ şaizeci-şaptezeci de metri de primul baraj energetic aflat în profunzimea masivului de piatră. Deşi aceasta era soluţia cea mai rapidă, totuşi exista inconvenientul barajului energetic de la gura tunelului despre care nu se ştia dacă poate fi străpus. Chiar dacă el nu avea aceeaşi frecvenţă de vibraţie ca marele baraj energetic semisferic, nu puteam şti dacă vom avea sau nu posibilitatea de a-l depăşi. Ocolirea lui era posibilă, dar implica probleme tehnologice mai

dificile. A doua variantă consta, de asemenea, în străpungerea rocii muntelui, dar de data aceasta oblic, cumva pe deasupra tunelului, pentru a ajunge în spatele barajului. Distanţa de forare era mai mare, deoarece trebuia să se respecte un anumit unghi de înaintare, dar măcar exista şansa de a ocoli barajul energetic. În ceea ce mă priveşte, am fost relativ sceptic faţă de această soluţie deoarece puteam să-mi închipui foarte bine că cei din vechime care au făcut construcţia respectivă au putut să intuiască această posibilitate şi să ia anumite măsuri de prevedere. Totuşi, venerabilul mi-a garantat sprijinul tehnologic ultrasofisticat al armatei Statelor Unite, punând la dispoziţie un dispozitiv uluitor de performant în forarea cu mare viteză a rocii, care utiliza un jet de plasmă foarte puternic şi un câmp magnetic rotitor, în felul acesta se putea ajunge la peretele tunelului în mai puţin de două zile, luând în consideraţie şi pregătirile de rigoare. Neam înţeles, deci, să mergem mai întâi pe această variantă şi în cazul unui eşec să abordăm varianta mai scurtă, a străpungerii directe până la barajul energetic al tunelului. Întreaga operaţiune trebuia însă realizată în cel mai mare secret. Dacă venerabilul ne furniza mijlocul tehnologic principal, noi trebuia să organizăm restul de aşa manieră, încât totul să nu pară decât o acţiune obişnuită a DZ. În plus, una dintre condiţiile esenţiale ale marelui mason a fost aceea ca, în mod excepţional, această acţiune să fie raportată eronat SRI-ului şi preşedinţiei, ca o simplă descoperire a unei intruziuni

carstice în munţi. În plus, senior Massini a dorit să aducă o echipă specială din Statele Unite ale Americii pentru a însoţi, alături de câţiva reprezentanţi ai elitei masonice, propriile noastre echipe pe parcursul operaţiunii. N-am fost de acord cu această cerere, invocând imposibilitatea de a asigura scurgerea informaţiilor în afară, dar am propus prezenţa acestor echipe imediat după realizarea străpungerii tunelului. În realitate, nu ar fi fost nici o problemă pentru asigurarea securităţii stricte chiar şi în cazul prezenţei echipei americane, dar am exagerat în mod intenţionat posibilitatea deconspirării secretului, tocmai pentru că ştiam că acela era punctul vulnerabil al masonilor în problema respectivă. Nu doresc, bineînţeles, ca ei să pătrundă o dată cu mine acolo, în interiorul muntelui ci vreau ca mai întâi să mă conving eu însumi despre ce este vorba şi, în funcţie de ceea ce voi descoperi, să iau o hotărâre la faţa locului. Situaţia se anunţă a fi foarte tensionată, având prea multe variabile; de aceea, ea poate oricând să devină imprevizibilă şi chiar periculoasă pentru noi. Totuşi, important este să ajungem în tunel şi mai apoi la

bariera

semisferică

de energie. Pentru aceasta este necesar să-i dau impresia venerabilului că voi colabora în mod deschis deoarece el ne poate furniza mijloace tehnice foarte importante. Presiunile lui sunt destul de mari, dar pe de altă parte el este limitat în acţiune datorită dorinţei de păstrare a unui secret absolut. Aparent, nici unul dintre noi nu ştie ce se află acolo, însă după cum ţi-am mai spus eu intuiesc că venerabilul cunoaşte un element esenţial, pe care nu mi l-a dezvăluit şi pe care doreşte să-l controleze în exclusivitate. Aşa îmi explic, de pildă, insistenţele lui de a fi prezent acolo în momentul străpungerii. Mi se părea că visez. Urma să se producă ceva de o importanţă excepţională şi totuşi eu simţeam totul ca fiind aproape ireal. — N-ai mai discutat cu nimeni despre aceasta? l-am întrebat pe Cezar.

— Am vorbit în particular cu generalul Obadea. Este singurul care cunoaşte toate ramificaţiile problemei. Am convenit împreună să amânăm anunţarea acestei acţiuni structurii politice superioare, pentru că altfel reacţia elitei masonice ar fi putut fi teribilă. Nu doream să riscăm, mai ales că aveam nevoie şi de tehnologia foarte avansată pe care ei sunt dispuşi să o pună la dispoziţia noastră. Aceasta este o acţiune care implică siguranţa naţională şi, în funcţie de ceea ce va fi descoperit acolo, ea va constitui poate cel mai mare secret de stat. Nu ne putem permite, aşadar, să acţionăm orbeşte. Îl priveam contemplativ pe Cezar. Destinul foarte straniu al acestui om mă făcea să analizez cu o mare seriozitate complicatul angrenaj al relaţiilor umane şi al intereselor în această lume. În definitiv, cu toţii suntem precum nişte „relee”, mai mult sau mai puţin sofisticate care transmitem în mod corect sau incorect „informaţia” vieţii. Complexitatea situaţiei de atunci, grefată pe iminenţa momentului crucial al descoperirii, mă făcea să simt în tot trupul fiorii nebănuiţi ai unei emoţii foarte intense. — Şi acum? În ce stadiu se află acţiunea? În forul meu interior, nutream speranţa ascunsă că poate voi reuşi şi eu să văd misterioasa structură din interiorul muntelui, după ce va fi descoperită. Sesizându-mi gândul, Cezar îmi spuse: — Deocamdată ne aflăm în toiul pregătirilor, pe care trebuie să le direcţionez cu mare atenţie. Mai întâi am asigurat securitatea zonei care, spre norocul nostru, este greu accesibilă şi relativ neumblată. Am

apelat şi la serviciile armatei, organizând chiar o minibază în exteriorul perimetrului-focar, pe care l-am identificat şi izolat împreună cu echipa noastră de specialişti. Am asigurat deja paza circulară a zonei, aducând acolo aproape două sute de militari. S-a construit un mic drum de acces şi s-a împrejmuit perimetrul circular cu sârmă ghimpată. Am montat, de asemenea, peste treizeci de pichete de pază. În interior am stabilit un al doilea cerc de securitate format din echipa a treia a departamentului. Există două bariere de acces pe drumul improvizat, care sunt prevăzute cu puncte de control. De data aceasta, logistica este masivă şi complexă, mai ales că durata acţiunii se poate întinde pe mai multe săptămâni. Generalul Obadea s-a ocupat de relaţia cu Ministerul Armatei pentru sprijinul material; au fost aduse corturi de campanie pentru militari şi se montează releele de comunicaţie. Am vrut să imprim întregii acţiuni aspectul aparent al unei aplicaţii militare. Probabil că totul va fi gata în următoarele două-trei săptămâni. La sfârşitul lunii iulie soseşte dispozitivul de forare cu plasmă, iar după aceea nu ne mai rămâne decât să pătrundem în interiorul muntelui. Deşi nimeni nu intră în perimetru decât cu acordul meu sau al generalului Obadea, voi face în aşa fel încât să poţi vedea şi tu ceea ce vom descoperi. Aceasta, bineînţeles, dacă lucrurile vor decurge în mod normal, aşa după cum au fost stabilite. Mai sunt multe alte detalii, care nu prezintă însă o importanţă prea mare. Cunoşti acum esenţialul, în principiu, prima

forare exterioară va începe în ultimele zile ale lunii iulie. Până atunci nu ne vom mai vedea, deoarece evenimentele intră în linie dreaptă iar specificul lor îmi solicită în mod deosebit prezenţa în acel loc. Dar, aşa cum ţi-am promis, te voi chema atunci când totul va fi în siguranţă şi bine pregătit. Spunând acestea, Cezar s-a ridicat si şi-a luat rămas bun de la mine. Ne-am despărţit cu speranţa de a ne revedea curând în condiţii cu totul extraordinare. Am preferat să merg pe jos spre casă. Gândurile şi presupunerile îmi invadau mintea, iar multitudinea posibilităţilor şi complexitatea intrigilor aproape că îmi dădeau dureri de cap. În noaptea aceea am adormit cu gândul la enigmatica civilizaţie care a construit ansamblul din interiorul muntelui, făcând astfel dovada unei tehnologii incredibile. Cine au fost acele fiinţe? Din ce genuni ale timpului ne transmiteau mesajul lor? Nu bănuiam însă nici pe departe imensa surpriză care aştepta de zeci de mii de ani să fie revelată în inima munţilor...

Capitolul 5

Marea descoperire

După acea întâlnire cu Cezar mintea mea era mai mereu preocupată de misterul structurii identificate în interiorul Munţilor Bucegi. Doream foarte mult să iau şi eu parte la toate operaţiunile preliminare şi la momentul pătrunderii în marele tunel, dar realizam că aceasta nu era posibil. Trebuia să mă mulţumesc doar cu şansa de a avea acces pentru un timp scurt la locul marii descoperiri, în eventualitatea că lucrurile nu se complicau până atunci. Timp de o lună şi jumătate de la convorbirea pe care am avut-o cu Cezar am aşteptat febril un semn de la el. Îmi făceam în minte tot felul de scenarii, îmi imaginam diferite posibilităţi şi, practic, fiecare clipă devenise pentru mine o dorinţă intensă de a ajunge şi eu în acel loc din munţi. Aveam o încredere desăvârşită în Cezar şi ştiam că va face tot posibilul pentru a-mi facilita intrarea în „perimetrul principal” al zonei. Nu ignoram nici faptul că tensiunea acelei perioade trebuie să fi fost enormă pe umerii lui şi ai generalului Obadea, datorită jocului de culise foarte complicat care trebuia menţinut într-un fin echilibru. Ceea ce se petrecea atunci în munţi constituia cu adevărat o situaţie excepţională, a cărei importanţă viza nu numai siguranţa naţională ci chiar situaţia întregii omeniri, dacă luăm în consideraţie interesul enorm pe care îl manifesta în acea direcţie elita mondială a masonilor. Operaţiunile de la faţa locului şi planul pe care îl concepuse Cezar erau îngreunate şi de faptul că, în paralel, era necesară înşelarea vigilenţei lui senior Massini şi a

celorlalţi venerabili din elită. La toate acestea se adăuga presiunea exercitată de pericolul ca informaţia să ajungă la structurile de vârf ale statului, într-un astfel de caz, fiind puţin probabil ca situaţia să mai poată fi controlată cu eficienţă. Planul lui Cezar includea informarea conducerii politice a statului la un moment de timp bine definit. Baza secretă din munţi Clipa mult aşteptată a sosit puţin după mijlocul lunii august. Într-o dimineaţă însorită am fost contactat prin filiera obişnuită, dar curând aveam să realizez că măsurile de precauţie erau de acea dată mult mai severe. Nu voi intra în amănunte, care oricum nu interesează prea mult. Puţin după prânz am ajuns la una din bazele militare secrete de la poalele munţilor, de unde am fost preluat cu elicopterul Departamentului Zero, fiind însoţit de doi militari cu uniformă specială, care erau înarmaţi, încă de la Bucureşti. După consemnele ştiute, nici unul dintre cei care mă escortau nu a rostit o vorbă. Schimbările de vehicul şi de pază erau însoţite doar de ordine scurte, la obiect, întreaga acţiune se dovedea a fi rapidă şi precisă. Deşi cunoşteam prea bine aspectele implicate şi motivele pentru care era necesară asigurarea unei maxime securităţi, mărturisesc totuşi că eram puţin contrariat de stricteţea măsurilor de siguranţă care erau luate, considerându-le exagerate. Mi-am dat însă repede seama că nu eram aproape deloc în măsură să apreciez la adevărata ei valoare întreaga operaţiune şi că trebuia să mă consider un tip foarte norocos pentru că mi se oferea nesperata şansă de a avea acces la ceea ce consideram a fi, probabil, cea mai importantă descoperire din timpurile moderne. Faptul că am fost chemat de Cezar şi că măsurile de securitate erau extraordinare îmi oferea certitudinea că, într-adevăr, acolo fusese descoperit ceva de

o importanţă colosală. Reflectam la faptul că, în timp ce imensa majoritate a oamenilor îşi duceau traiul zilnic, de multe ori într-un mod cât se poate de banal, această descoperire ar fi putut să transforme radical concepţiile tuturor într-o perioadă foarte scurtă de timp. Zâmbeam amar la gândul că, în conjunctura mondială prezentă, părerea mea era probabil mult prea idealistă. Pentru a determina o transformare de proporţii care să implice o justă analiză şi înţelegere atât a trecutului umanităţii cât şi a semnificaţiei profunde a vieţii, este nevoie de o abilă diplomaţie, de inteligenţă şi de virtuţi nobile pentru a te „strecura” printre numeroasele piedici de natură mentală, psihică sau chiar materială care încă domină masele de oameni. Cufundat în aceste gânduri aproape că nu am observat coborârea elicopterului, care se apropia de noua bază ce fusese construită în munţi. Reflecţiile mele s-au evaporat ca prin farmec la vederea ansamblului care se afla la câţiva zeci de metri sub mine. Deşi eram oarecum familiarizat cu operaţiunile de tactică militară şi cu tehnica folosită în astfel de ocazii, totuşi ceea ce puteam să văd atunci întrecea cu mult orice închipuire. În primul rând am realizat prezenţa masivă a forţelor americane datorită numărului mare de vehicule de teren care le sunt caracteristice şi a unor ansambluri masive, ascunse sub nişte prelate uriaşe pe care se vedea desenat steagul SUA. Puteam, de asemenea, să observ singurul drum amenajat, destul de larg, care venea din vale prin pădure, precum şi cele două centuri de securitate militară a accesului în bază; ele apăreau ca un fel de hotare late, formând fiecare aproape un cerc complet înjurul unei intrări mari în peretele stâncos al muntelui. Între cele două centuri concentrice de securitate exista un parc de camioane militare, câteva autovehicule de teren, precum şi două trei vehicule a căror formă şi scop nu le-am

putut identifica pe loc. Am estimat că de-a lungul celor două centuri erau plasaţi aproximativ două sute de militari. Cei de pe centura interioră purtau o uniformă specială, de culoare neagră, iar militarii de pe centura exterioară purtau uniformă obişnuită. Fiecare dintre aceştia avea armă automată, iar distanţa dintre ei era de doar câţiva metri. Am văzut că barăcile soldaţilor erau plasate între cele două hotare, iar cele ale echipei speciale se aflau imediat în spatele celei de-a doua centuri. Drumul era blocat de bariere duble şi masive în dreptul fiecărei centuri, cu dublu pichet de control de fiecare parte a lui. Am apreciat distanţa între cele două centuri de securitate la aproximativ cincizeci de metri. Se pare că activitatea era frenetică, deoarece observam un du-te-vino continuu între cele două comandamente, dar mai ales în interiorul perimetrului-focar, până la peretele care fusese tăiat în munte. Observaţiile mele generale au fost întrerupte de aterizarea elicopterului pe un loc amenajat în interiorul perimetrului principal, după a doua centură de securitate. Am coborât şi imediat am fost încadrat de doi militari , care de această dată erau americani. Ne-am deplasat doar vreo douăzeci de metri de la elicopter, cei doi din echipa specială fiind în faţă, iar americanii în spatele meu. Mi s-a spus să mă opresc şi am rămas acolo în picioare, toţi cinci, cam o oră; în mod evident, aşteptau ordinul de preluare a mea. Abia atunci am început să realizez cu adevărat proporţiile operaţiunii care se desfăşura în zonă şi să intuiesc importanţa ei excepţională. Iniţial am fost mirat de „tratamentul” la care eram supus; nu pentru că m-aş fi simţit jignit, ci mai ales pentru stricteţea aproape incredibilă cu care se desfăşurau acţiunile în cadrul bazei. Îi priveam pe cei patru care mă încadrau politicos, dar foarte ferm; nu s-au clintit din poziţia în care se aflau, nu s-au relaxat, nu au vorbit şi aproape că nici nu au clipit timp de o oră, cât am

aşteptat acolo. Complet impasibili, îmi dădeau mai mult impresia unor roboţi, decât a unor făpturi umane. Neavând încotro, am rămas şi eu aproape nemişcat între ei, îndoindumă doar din când în când pentru a nu amorţi. Am încercat să aflu motivul aşteptării noastre, precum şi alte amănunte, dar era ca şi cum aş fi vorbit la patru stâlpi de beton. Am înţeles atunci că ordinele erau extrem de severe şi stricte şi nu am mai pus alte întrebări, aşteptând resemnat venirea lui Cezar. Cu toate că era relativ obositor să rămân în picioare un timp destul de îndelungat în acelaşi loc, am folosit acel prilej pentru a observa cu atenţie ceea ce se afla în jurul meu. Emoţia de care fusesem cuprins încă de la plecarea din Bucureşti se amplificase şi mai mult. Mă aflam, practic, la mai puţin de o sută de metri de ţinta viselor şi presupunerilor mele, de o fenomenală descoperire care aştepta poate de zeci de mii de ani să fie revelată. Fiorul necunoscutului care plutea în aer cuprindea parcă întreaga bază, insuflând în mod tainic fiecărei persoane de acolo un aer aparte, grav, de enigmatică focalizare interioară. În faţa mea, puţin lateral dreapta de la locul în care mă aflam, se deschidea în munte gura largă a unui tunel. Puteam să văd sistemul modern de iluminare care fusese montat la intrare şi care continua în interiorul tunelului. Din nefericire, unghiul în care mă aflam şi prezenţa unui mare cort de campanie şi a două construcţii modulare ultramoderne, în formă de emisferă, îmi bloca perspectiva. În aceeaşi zonă principală în care mă aflam existau mai multe jeep-uri şi vehicule americane, iar în marginea din stânga mea erau două ansambluri uriaşe, acoperite fiecare cu câte o prelată, care după formă sugerau că adăposteau lăzi uriaşe, al cărui conţinut nu îl cunoşteam. Gura tunelului era blocată de o barieră lată din metal, fiind păzită de o

parte şi de alta de doi militari americani; uniforma lor sugera că făceau parte din trupele de elită ale puşcaşilor marini. Însă ceea ce mi-a atras îndeosebi privirea era uriaşul hangar săpat în piatra muntelui, care se afla în dreapta tunelului păzit. Era imens, măsurând cam zece metri înălţime şi, din câte am putut eu aprecia, cam cincizeci de metri adâncime. Era perfect realizat, cu pereţii finisaţi şi bolta curbată în mod impecabil. M-am întrebat ce tehnologie au folosit dacă au reuşit să construiască tot ceea ce vedeam în aproximativ o lună. Ulterior aveam să aflu cu stupoare că realizarea forajului în cazul hangarului nu durase decât o singură zi. În interiorul halei erau stivuite multe lăzi pe o parte, iar pe cealaltă parte se aflau trei construcţii speciale, ca nişte camere lungi al căror scop, cred, nu putea fi decât cel de analiză şi cercetare. De altfel, în interiorul hangarului era o relativă agitaţie, deoarece puteam să observ multe persoane cu halate albe, care intrau sau ieşeau grăbite din acele mini-laboratoare, purtând în mâini diferite obiecte sau hârtii. Atât pe culoarul din mijloc al hangarului, cât şi afară, aproape de gura tunelului, am văzut mai multe vehicule mici cu motor electric, pe care unii dintre cei de acolo le foloseau pentru a se deplasa în interior. Nici tunelul şi nici hangarul nu erau prevăzute cu uşi culisante, probabil datorită complicaţiilor constructive, care nu erau momentan necesare. Hangarul avea totuşi, în partea de sus, un sistem mecanic de „perdea”, confecţionat dintr-un material semitransparent, care nu era lăsat decât pe un sfert din înălţimea intrării. Sistemul de iluminat era impecabil şi am observat două mari generatoare care funcţionau undeva mai jos, pe coasta muntelui, între cele două centuri de securitate şi control. La o oarecare depărtare de marele cort de campanie, în stânga mea, se afla un şir de barăci moderne iar în spatele lor mai multe

corturi de campanie de dimensiuni medii, care cu siguranţă reprezentau adăposturile de noapte pentru personalul de cercetare şi pentru militari. Nu am observat însă nimic care să semene a loc în care se pregăteşte hrana; concluzia mea a fost că aceasta este adusă zilnic cu un camion, probabil cu o pază foarte severă. Ulterior aveam să aflu că bucătăria fusese amenajată câţiva kilometri mai la vale şi că, într-adevăr, un grup de militari din echipa specială a DZ făcea zilnic drumul cu un camion, aducând hrana pentru cei din bază. Această soluţie a fost preferată pentru a reduce şi mai mult activitatea periferică a personalului şi pentru a micşora, de asemenea, riscurile de securitate. Masa era servită separat de fiecare grupă de militari, la barăcile lor. În perimetrul-focar ea era servită în cortul mare de campanie, atât pentru militarii români şi americani, cât şi pentru echipele de cercetători. Am aflat că americanii veniseră cu alimente proprii şi cu bucătarii lor, însă aceştia fuseseră trimişi la un loc cu cei români, în bucătăria de la poalele muntelui. Cele două construcţii semisferice erau reşedinţele staff-ului român şi, respectiv, al celui american. Cezar mi-a dezvăluit ulterior că în una dintre acestea, care era mai mică, locuia el şi generalul Obadea, iar în cealaltă se aflau doi generali de la Pentagon şi un consilier pe probleme de securitate naţională de la Washington. Aceste clădiri extraordinar de ergonomice semănau mai mult cu clădirile unor staţii de cercetare de pe alte planete şi lăsau o impresie foarte plăcută, de comfort şi mare siguranţă. Materialul din care erau făcute avea culoarea albă şi era delimitat în suprafeţe hexagonale, iar în apropierea vârfului exista o bandă lată dintr-un material de culoare albastru închis. Pe această bandă erau dispuse un fel de leduri luminoase uriaşe, despre care mi s-a spus că, atunci când luminau noaptea, creau o atmosferă calmă şi deosebit de frumoasă.

Am urmărit un anumit timp activitatea din perimetru; fiecare persoană se mişca rapid şi dădea senzaţia că ştie cu precizie ce are de făcut. Din când în când venea sau pleca un jeep, ori militarii descărcau ceva din lăzile de sub prelată. Din păcate, distanţa şi obstacolele nu mi-au permis să observ cu claritate obiectele care erau deplasate. Eram totuşi mirat de prezenţa relativ masivă a americanilor, deoarece Cezar mă lăsase să înţeleg că va fi doar o echipă care să mânuiască dispozitivul de forare cu plasmă. Chiar în momentele în care făceam diferite supoziţii cu privire la acest aspect, am remarcat faptul că unul dintre militarii români, care se afla în faţa mea a dus o mână la urechea dreaptă, a ascultat cu atenţie şi apoi a rostit repede câteva cuvinte. Imediat după aceea ne-am îndreptat spre gura întunecată a tunelului, care pe măsură ce mă apropiam îmi părea tot mai mare şi mai ameninţătoare. Ne-am oprit în aceeaşi formaţie lângă una dintre cele două construcţii semisferice, la doar câţiva metri în laterala tunelului. Inima a început să-mi bată cu putere; dincolo de bariera lată, păzită de cei doi militari americani inflexibili, se afla poate cel mai teribil mister de pe planetă. Ce se petrecuse în intervalul de o lună şi jumătate de la ultima discuţie pe care am avut-o cu Cezar? Ce s-a descoperit în acea zonă a muntelui? Am observat atunci că prin faţa tunelului şi în interiorul lui, pe o fâşie lată de aproximativ doi metri exista o bandă de cauciuc canelat, pe care erau înşiruite câteva vehicule electrice de producţie americană. Vedeam acum interiorul tunelului, luminat discret de instalaţiile cu neon plasate pe tavan şi pe pereţii laterali, însă tunelul se curba spre stânga după doar zece metri, astfel că nu puteam să observ mai mult. Atunci a apărut Cezar. Venea din interiorul coridorului, conducând un vehicul electric. Lângă el se afla un bărbat în vârstă, cărunt, dar cu un chip având trăsături ferme,

pline de hotărâre. Amândoi erau serioşi şi tăcuţi. Cezar a coborât lângă mine şi abia atunci cei patru militari s-au retras discret, după ce au salutat. Am făcut cunoştinţă cu generalul Obadea, care m-a privit pătrunzător câteva clipe; mi-a strâns mâna cu putere şi după ce am schimbat câteva amabilităţi s-a retras în construcţia semisferică. Era evident pentru mine că generalul ştia totul de la Cezar în ceea ce mă privea şi că îşi dăduse consimţământul să fiu adus în acel loc. Probabil că această mişcare făcea parte din planul lor de demascare a acţiunilor masonice şi au considerat că este necesar să fiu şi eu în acel loc. Chiar dacă mă simţeam doar o rotiţă în acest imens angrenaj de elemente misteriose, aspecte şi intrigi, eram foarte bucuros că aveam acea şansă extraordinară şi eram hotărât să mă achit cu cea mai mare responsabilitate de sarcina pe care mi-o asumasem. Marea Galerie — Situaţia este destul de critică, a spus Cezar preocupat. Relaţia cu senior Massini a devenit încordată, însă ceea ce este mai grav e că totul s-a aflat la vârfurile puterii de stat. Ne aşteptam la asta, dar în nici un caz atât de repede. Intenţia noastră era să prezentăm datele problemei la un moment din viitor, care trebuia să fie mult mai prielnic. Acum lucrurile sunt foarte tensionate, atât pe plan intern, cât şi pe cel extern. Nu cunoşti multe din câte s-au petrecut în ultima lună. Vino, am să-ţi rezum principalele elemente în timp ce vom merge prin tunel, zise el îndreptându-se spre intrare. În felul acesta câştigam timp; nu am luat un vehicul electric, tocmai pentru ca Cezar să poată să-mi relateze pe scurt felul

în care au decurs evenimentele, în plus, aveam posibilitatea să privesc totul îndeaproape şi cu mai multă atenţie. Tunelul era „pavat” cu o folie groasă de cauciuc. De o parte şi de alta a acesteia, până la pereţii de piatră ai muntelui era doar stâncă. La intrare şi încă pe o lungime de câţiva metri după aceea erau infiltraţii de apă, însă după ce tunelul cotea lin spre stânga, la aproximativ zece metri de la intrare, totul devenea perfect uscat. Eram uluit de exactitatea forării şi mai ales de finisarea pereţilor din piatră, care aproape că păreau şlefuiţi. Lumina albă scotea în evidenţă într-un mod splendid culorile variate ale diferitelor formaţiuni geologice, luminând discret interiorul tunelului într-un ireal joc de sclipiri şi umbre. Zgomotul paşilor noştri era înăbuşit de covorul de cauciuc, iar în galerie domnea o atmosferă enigmatică dar foarte incitantă pentru mine. Era cam rece pentru felul în care mă îmbrăcasem, însă Cezar mi-a spus că această situaţie nu va dura prea mult. — Maşina a forat la început după o ciudată deviaţie a câmpului magnetic. La scurt timp, însă, am realizat eroarea, astfel că s-a procedat la corecţia traiectoriei. Uite, chiar aici, spuse Cezar, oprindu-se în curba spre stânga a tunelului. M-am oprit şi eu, admirând modul elegant de racordare a galeriei. După curbă, aceasta se întindea perfect dreaptă cale de vreo cincizeci de metri într-un fel foarte asemănător cu un tunel de metrou, deşi era poate ceva mai lată. La capătul acestei distanţe, în inima muntelui am văzut ceva ce semăna cu o poartă imensă, care parcă se deplasase prin culisare spre stânga, ocupând acum mai puţin de un sfert din lăţimea galeriei. Acolo se aflau, de asemenea, doi militari înarmaţi, iar locul era foarte bine luminat pe toată circumferinţa tunelului. Exista şi o gheretă modernă, îngustă dar destul de lungă pe partea dreaptă, imediat înainte de marea intrare într-o altă galerie pe care deja o

puteam vedea; această intrare era străjuită de uşa enormă care culisase. Am ştiut atunci că acela era începutul aventurii, al marii descoperiri care fusese făcută. Mi-am adus aminte de schiţa pe care o desenase Cezar la ultima noastră întâlnire şi am realizat că ea corespundea realităţii pe care o vedeam atunci, cel puţin în ceea ce privea plasarea misterioasei galerii în munte. — Am fost uluit de tehnologia pe care o aveau la dispoziţie americanii, îmi spuse Cezar. Maşina de forat cu plasmă nu are dimensiuni mari, dar necesită un echipament special pentru cei care se află în preajma ei şi a locului forat. Este ceva asemănător cu echipamentul de anti-radiaţie atomică. Eu însumi am îmbrăcat un astfel de costum special şi am urmărit forarea de foarte de aproape. Spectacolul care ţi se înfăţişează atunci în spatele lentilelor care conţin o substanţă sofisticată de protecţie este aproape incredibil. Ai senzaţia că piatra realmente se „topeşte” sub acţiunea jetului de plasmă, dar de fapt roca este făcută foarte maleabilă, până în apropiere de punctul de curgere şi este imediat modelată circular de presiunea exercitată de câmpul magnetic rotitor care direcţionează totodată şi jetul plasmatic. Nu există deloc praf iar resturile sunt chiar neglijabile. Viteza de pătrundere este colosală pentru o astfel de lucrare; distanţa de la intrare şi până la cei doi militari pe care îi vezi acolo a fost parcursă în doar cinci ore. În urmă totul rămâne ca şi cum a fost şlefuit şi foarte curat, astfel încât covorul de cauciuc şi instalaţiile erau deja pregătite la gura tunelului înainte ca maşina de forat să fie scoasă afară. În timp ce ne îndreptam spre galeria cea mare, Cezar mi-a relatat faptul că, iniţial au forat într-o altă zonă a muntelui, pentru a urmări să ocolească bariera energetică de la intrarea în tunelul principal din interiorul muntelui. Au ales o locaţie mai sus, pe coastă, la aproximativ trei sute de metri de zona în care fusese stabilită baza şi au forat câteva zile, deoarece

distanţa până la tunel era mult mai mare, iar pătrunderea nu era în plan orizontal, ceea ce îngreuna mult procedurile tehnice. Până la urmă au ajuns la peretele tunelului, însă orice efort de a-l străpunge a fost zadarnic. Nu ceda nici la jetul de plasmă, nici la câmpul magnetic şi nici la dinţii frezelor. Au fost nevoiţi să abandoneze acea variantă şi să astupe intrarea în galeria pe care tocmai o foraseră. S-a revenit deci la punctul iniţial şi s-a început străpungerea plană a peretului de rocă, până când au ajuns la bariera de energie. — Forajul era urmărit în fiecare clipă pe monitoarele de control şi era corelat cu distanţa până la zona energetică. Cu câţiva metri înainte de aceasta am dat de începutul galeriei pe care o vezi acum, astfel încât tot ceea ce aveam de făcut era să racordăm cele două tunele, mi-a explicat Cezar. Între timp am ajuns în faţa intrării care era păzită de cei doi militari din forţele speciale. După uniformă şi însemnele de pe ea, unul era român, iar celălalt american. Militarii l-au salutat pe Cezar, care s-a îndreptat câţiva metri în dreapta, spre gheretă. Americanul a intrat înăuntru, unde probabil avea un pupitru de comandă, căci dintr-o nişă a construcţiei a apărut imediat un braţ lung din metal cu un dispozitiv complicat la capăt. Braţul era articulat; Cezar l-a ridicat la nivelul ochiului şi după câteva secunde s-a auzit un sunet scurt de acces. — Au fost luate toate măsurile de prevedere, îmi zise el, revenind lângă mine. Amprenta irisului meu a fost analizată şi stocată ca o informaţie-cod. Sistemul de securitate nu reacţionează decât la citirea cu o rază laser a irisului meu sau al generalului Obadea. Acum, de pildă, a fost dezactivat sistemul de senzori cu laser, foarte complicat, care a fost montat exact aici, la intrare. Este invizibil, iar dacă am fi trecut direct ar fi declanşat în mod automat alarma în bază. Noi am refuzat amprentarea iridologică a generalilor

americani şi am insistat ca accesul în Marea Galerie să ne aparţină în exclusivitate. De aici au început, de fapt, primele probleme, zise el gânditor. Am observat că ghereta avea o prelungire dincolo de poartă, în Marea Galerie, din care ieşea de asemenea un dispozitiv laser de citire a irisului. Cezar mi-a explicat că acela era pentru revenirea din Marea Galerie. Am aflat de asemenea că el putea anula sistemul de securitate prin aplicarea, simultan cu citirea irisului, a palmei şi a degetelor de la mâna lui dreaptă într-un locaş special. Metoda era folosită atunci când trebuiau să se efectueze transporturi masive prin Marea Galerie. Cezar a mers câţiva metri mai în spate şi a început să-mi explice: — Barajul energetic acţiona aproximativ în această zonă. Este, practic, o proiecţie energetică, dar nu ne-am putut da seama cum a fost realizată. Nu putem înţelege, de asemenea, cum a fost posibil ca acel baraj energetic să subziste continuu, timp de milenii în şir. Nu cunoaştem sursa care îl alimentează şi nici modalitatea tehnologică prin care este realizat acest lucru. Practic, cu excepţia faptului că am reuşit să pătrundem dincolo de el, nu ne-am lămurit în nici o altă privinţă, însă depăşirea lui a implicat un fapt tragic. Mă aflam în spatele lui Cezar, privind tavanul galeriei, acolo unde se realizase racordul cu marele tunel. De fapt, mai întâi erau câţiva metri de galerie în roca muntelui, la un diametru mai mare decât galeria săpată de dispozitivul american cu plasmă; pe această porţiune pereţii nu erau finisaţi, ci neregulaţi, cu multe colţuri, în plus, această zonă a galeriei, care avea aproximativ şase metri în lungime, nu era circulară ci avea secţiunea pătrată. Racordul celor două galerii s-a făcut doar la nivelul solului, care a fost nivelat într-o uşoară pantă descendentă, dinspre galeria noastră către galeria antică, de dimensiuni mai mari.

Diferenţa de nivel era cam de un metru şi puteam să o observ foarte bine în zona tavanului, la îmbinarea dintre cele două tuneluri. Forarea a fost aproape concentrică cu galeria antică, însă nimeni nu putea să explice cum a fost posibil ca acest tunel să înceapă brusc, din interiorul muntelui. Ea era în mod evident o lucrare artificială. Posibilitatea ca intrarea să fi fost acoperită pe o distanţă de aproximativ şaizeci de metri nu era credibilă, deoarece structura masivă din piatră era identică cu cea a rocilor din jur. L-am întrebat pe Cezar ce s-a petrecut când au ajuns la bariera energetică. — În acel moment discutam împreună cu generalul Obadea şi cu generalii de la Pentagon anumite aspecte legate de securitatea bazei. Am fost anunţaţi că s-a realizat străpungerea şi unificarea celor două galerii. Până să sosim şi noi, militarii începuseră deja să retragă dispozitivul de plasmă din galerie. Cei trei din prima echipă de intervenţie specială a Departamentului s-au strecurat înăuntru pentru a vedea condiţiile din noua galerie. Aceasta a fost o mare greşeală, deoarece au ignorat protocolul de acţiune. Au sărit treapta de nivel de un metru între cele două galerii şi au început să cerceteze zona de aproximativ patru metri pe care ştiau că o au la dispoziţie până la bariera de energie, care era invizibilă. Din păcate nimeni nu a putut să explice cum s-au petrecut lucrurile. Probabil că cei trei s-au apropiat foarte mult de barajul energetic, deoarece câteva clipe mai târziu s-a auzit un zgomot ciudat, dar puternic, ca un scurtcircuit. I-am găsit prăbuşiţi la baza inferioară a barierei invizibile, cu trupurile ciudat contorsionate, ca şi cum ar fi fost delimitate de marginea precisă a unui perete. Toţi trei erau morţi. Medicii au declarat moartea lor instantanee prin stop cardiac. Acest lucru a creat o oarecare panică, deşi noi ne-am străduit să aplanăm incidentul. După cum aveam să-mi dau seama imediat, panica era determinată

mai mult în rândul staff-ului american şi se datora faptului că temerile iniţiale ale membrilor săi începeau să se adeverească. Într-adevăr, în acel moment nu aveam practic nici o cale de acces în galeria antică. Forarea laterală eşuase datorită materialului necunoscut care rezista la orice tentativă de străpungere, iar barajul energetic se dovedea a fi inexpugnabil. Venerabilul Massini era şi el prezent acolo şi mi-a cerut părerea. În acea perioadă, detaşamentul de comando american încă nu venise. Erau doar specialiştii cu dispozitivul de forare, o echipă de cercetători şi reprezentanţii lui senior Massini, care sunt şi acum: doi generali de la Pentagon şi consilierul prezidenţial. Totuşi, nu sunt atât de sigur că preşedintele SUA fusese anunţat de această operaţiune. Era evident o problemă internă, de culise, din care ei doreau să tragă cât mai multe avantaje. Venerabilul ştia mai multe despre originea acestei descoperiri şi, după cum mi-am dat seama, el avea cunoştinţe despre cel puţin un element care se găsea în sala cea mare, în care vom ajunge peste puţin timp. Nerăbdarea masonului era reţinută, dar fermă, în acel moment aş fi putut să dispun îndepărtarea lor din zona aceasta, dar nu aş fi rezolvat nimic, decât că aş fi complicat foarte mult lucrurile. Influenţa lui senior Massini ar fi condus în cele din urmă chiar la înlocuirea mea şi a generalului Obadea de la conducerea unei operaţiuni care încă nu fusese adusă la cunoştinţa puterii politice. Aveam, desigur, toate justificările şi circumstanţele atenuante, dar era bine ca informarea să vină de la noi şi nu de la cei străini. Un element cu totul neprevăzut a modificat însă radical situaţia, îndreptând-o pe o pantă foarte tensionată şi periculoasă, care există şi în prezent. Sper, totuşi, că aceste tensiuni să nu escaladeze dincolo de un anumit punct, pentru că atunci va fi dificil de spus ce se poate întâmpla.

Cezar veni mai aproape de imensa poartă din piatră,care străjuia intrarea în Marea Galerie. Se apropie de peretele din stânga al tunelului, în partea în care culisase poarta, şi îmi spuse : — Acum te afli chiar în zona barierei energetice, atunci când este activată. Vezi ceva pe peretele de lângă mine? M-am uitat cu atenţie şi am observat în roca denivelată o porţiune destul de mare, de formă pătrată cu latura de circa douăzeci de centimetri, perfect finisată, care părea încrustată în peretele muntelui. Pe ea era trasată cu precizie forma unui triunghi echilateral cu vârful în sus. — Aceasta este „cheia” pe care ne-au lăsat-o cei care au construit acest ansamblu. Fără ea am fi fost complet neputincioşi. După moartea celor trei militari am venit exact unde te afli tu acum şi am cercetat atent locul cu privirea, observând acest pătrat de piatră foarte bine şlefuit pe care este reprezentat simbolul triunghiular. Atunci, însă, galeria era blocată de poarta uriaşă pe care o vezi aici. Problema era că eu mă aflam foarte aproape de barajul energetic, care se găsea cam la doi metri în faţa porţii, adică acolo unde eşti tu acum. După cum vezi, pătratul şlefuit care este încastrat în roca muntelui se află între imensa poartă de piatră şi bariera energetică. Cum era şi firesc, presupuneam că funcţia lui era aceea de a comanda deschiderea porţii. Dar cum să ajung la el dacă drumul era barat de zidul invizibil de energie? Îl priveam descumpănit pe Cezar. Cei doi militari intraseră de mult în gheretă, lăsându-ne singuri la intrarea în misteriosul coridor antic. Eram profund marcat de emoţia aflării unor secrete vechi de mii şi mii de ani care mi se revelau acum în mod gradat. Datorită surescitării, corpul îmi părea mai uşor iar cuvintele lui Cezar îmi ajungeau oarecum estompat la urechi. Cu toate acestea, dobândisem

o luciditate extraordinară şi înţelegeam totul foarte repede, în mod intuitiv. — Era o problemă de frecvenţă de vibraţie, am spus eu, mirându-mă de calmul cu care am rostit acele cuvinte. Cezar mă privi cu surprindere. — Exact, mi-a confirmat el. Căutând o rezolvare, am închis atunci ochii şi m-am focalizat asupra barajului energetic. După puţin timp am simţit că de fapt acesta era „viu”, dar într-un mod foarte special, pe care nu-l puteam explica celor de faţă. Doar venerabilul cred că ar fi putut înţelege, dar el era chiar cel căruia nu doream să-i dezvălui nimic din tainele pe care le aflam. Am simţit că între mine şi energia barajului exista o anumită „compatibilitate”, ceva în genul unei simpatii reciproce şi că testul „vibraţiei personale” îl trecusem cu succes. Nu m-am putut opri, totuşi, să mă întreb ce grad excepţional de dezvoltare tehnologică şi spirituală au avut cei care stabiliseră acest veritabil „prag” de verificare energetică pe care ştiinţa actuală nici măcar nu îl poate concepe, nicicum să-l realizeze practic. Apoi am luat de jos câteva resturi de rocă şi le-am aruncat spre peretele invizibil de energie. Imediat ce piatra atingea barajul energetic, se transforma într-o pulbere fină care cădea la sol, formând o linie dreaptă. Am cerut să mi se aducă şi alte obiecte din metal, plastic, lemn sau piele. Concluzia era clară: tot ceea ce era alcătuit din substanţă amorfă era prefăcut instantaneau în pulbere şi tot ceea ce reprezenta materie organică era respins, dacă nu avea o anumită frecvenţă înaltă de vibraţie individuală. Am trimis pulberile la laborator pentru analiză şi apoi am atins uşor cu mâna suprafaţa invizibilă a barierei de energie. Am simţit doar nişte fine furnicături pe piele, care erau foarte plăcute, astfel încât am înaintat cu tot trupul, trecând în partea cealaltă a peretelui energetic. Grosimea acestuia am apreciat-o la cel mult un centimetru.

Priveam acum feţele uluite ale oficialilor americani şi ai celor câţiva membri din echipa mea, care se aflau în partea cealaltă a barajului de energie. M-am apropiat de perete şi am apăsat pe triunghiul de pe pătratul de rocă perfect şlefuită pe care îl vezi aici. De fapt nu a fost nevoie decât să-l ating, deoarece el nu are joc, nu se deplasează; doar suprafaţa lui este delimitată în perete. Poarta de piatră, din care tu vezi acum doar o mică parte, a început imediat să culiseze lin şi aproape fără zgomot spre stânga şi s-a oprit în poziţia pe care o are în prezent. Acela a fost momentul când am văzut cu toţii, pentru prima dată, Marea Galerie. A fost un moment de încărcătură emoţională deosebită, în primul rând am fost şocaţi de faptul că ea era luminată, aşa cum o vezi tu acum, fără să conţină totuşi nici o sursă de lumină, cel puţin dintre cele convenţionale pe care noi le cunoaştem. Cezar făcu o scurtă pauză. Eu priveam stupefiat în interiorul Marii Galerii şi abia atunci mi-am dat seama că în ea nu exista nici o sursă de iluminat. Prea absorbit de cele ce îmi relata Cezar şi de propriile mele observaţii ale zonei de fuziune dintre cele două tuneluri, mi-am închipuit că lumina din Marea Galerie provenea, de asemenea, de la instalaţiile de iluminare care probabil fuseseră montate de-a lungul ei, aşa cum era cazul tunelului forat de curând. Abia acum realizam însă, uluit, că acea lumină parcă că nu avea nici o sursă, deşi eram tentat să spun că ea provenea din materialul extraordinar care învelea pereţii galeriei. Această lumină era mai puţin intensă decât cea din galeria noastră, dar era foarte plăcută, inducând o evidentă stare de relaxare şi detensionare fizică şi psihică. — Apoi a fost acest sentiment complex şi foarte profund pe care ţi-l provoacă mărimea coridorului, culoarea şi modelul materialului din care el este alcătuit, a continuat Cezar să vorbească. Cu greu îi vezi capătul de aici, însă îţi spun că

tunelul coteşte brusc către dreapta, cam după trei sute de metri. Te vei convinge imediat şi singur. Să revin însă la barajul energetic. Am atins din nou triunghiul şlefuit, iar poarta a alunecat la loc, închizând accesul spre Marea Galerie. Abia după ce am deschis din nou poarta, trecând prin zona barajului de energie, mi-am dat seama că el era anulat. Deci comanda unică îndepărta obstacolul energetic şi totodată deschidea şi poarta din piatră care bloca accesul spre Marea Galerie. Ulterior, am făcut mai multe experimente, mai ales după ce am delimitat cu precizie zona de acţiune energetică a barajului. Generalul Obadea a venit şi a atins cu buricul unui singur deget suprafaţa invizibilă a barierei energetice dar, deşi nu a păţit nimic grav, totuşi el a fost cuprins de ameţeală şi de o vagă senzaţie de greaţă. Consilierul prezidenţial american a fost însă izbit cu violenţă la pământ, deşi contactul între piele şi zidul energetic nu a fost decât unul foarte fin. Şi-a revenit din leşin mai târziu, sub îngrijirile medicului. După aceea nimeni nu a mai dorit să încerce să străbată zidul energetic. Probabil că cei trei militari care au murit au avut un contact simultan pe o suprafaţă mult mai mare, care le-a fost fatal. Problema este că nici în spatele acestei bariere invizibile, adică între poarta închisă şi zidul energetic, cei care nu îl pot traversa nu pot rămâne prea mult timp. Am făcut probe cu câţiva militari şi, după ce am închis poarta şi sistemul energetic, aceştia mi-au spus că simt o senzaţie de sufocare care în timp devine din ce în ce mai acută. Am fost deci nevoiţi să lăsăm deschis atât barajul energetic cât şi poarta de acces, dar după cum ai văzut am plasat doi oameni de pază şi am recurs la sistemul de alarmă care previne astfel orice intrare neautorizată în Marea Galerie. Sistemul cu identificarea irisului se resetează după cinci secunde de la anularea lui, care sunt suficiente pentru a traversa linia de intrare în galerie,

dincolo de sistemul culisant al porţii. Vino lângă mine, vreau să-ţi arăt cum funcţionează poarta. Cezar a atins uşor pătratul din piatră şlefuită. Imensa poartă, care avea o grosime cam de treizeci de centimetri şi înălţimea cât cea a Marii Galerii, adică peste şase metri, se deplasa foarte silenţios, graţie unui sistem de angrenare pe care nu puteam să-l identific. Când poarta a închis complet intrarea am putut să remarc că era perfect şlefuită, însă fără nici o inscripţie pe suprafaţa ei; era doar un perete imens de rocă aproape lucioasă, cântărind probabil mai mult de douăzeci de tone. Ce anume îl făcea, totuşi, să se mişte atât de uşor şi delicat? Tocmai când căutam răspunsul la această întrebare cercetând cu atenţie marginea inferioară, am simţit că încep să respir cu greutate şi că mă cuprinde o vagă ameţeală. Cezar, care mă urmărea cu atenţie, deschise din nou poarta şi efectul dispăru la fel de brusc precum apăruse. El îmi citi din ochi întrebarea. — Nu ştiu ce anume declanşează acest efect specific. Probabil este un gen de acţiune interactivă între suprafaţa porţii, atunci când aceasta este închisă şi bariera de energie, care afectează corespunzător orice organism viu din acest spaţiu intermediar. Nu am reuşit să descifrăm nici taina deplasării porţii, care este gigantică. Dacă priveşti cu atenţie, constaţi că atunci când se deplasează spre dreapta, ea împinge această dală de piatră care acoperă spaţiul pe grosimea porţii. Când culisează la stânga, dala de piatră şlefuită revine şi ea, strâns lipită de marginea porţii, ca împinsă de un resort. Totuşi, nu cred că este vorba de o astfel de metodă tehnologică oarecum primitivă, deoarece totul se desfăşoară într-un mod mult prea lin şi silenţios. Trebuie să fie o cu totul altă tehnologie. Generalii americani au venit cu propunerea de a sfărâma pragul de piatră pentru a vedea ce este dedesubt, însă noi nu am acceptat aşa ceva. Mi s-a părut o soluţie infantilă. Am privit cu atenţie calea de rulare a porţii; îmbinările erau

incredibil de exacte şi foarte bine şlefuite. Nu putea pătrunde nimic printre ele şi nici nu se putea observa ce era dedesubt. Poarta modelată cu exactitate „ieşea” pur şi simplu din peretele din stânga al galeriei şi culisa până la peretele din dreapta, unde se îmbina perfect cu acesta. — În timp ce făceam aceste experimente şi observaţii după dezactivarea barierei energetice, unul dintre militarii care asigurau paza a venit la grupul nostru şi ne-a anunţat că tehnicienii americani solicitau prezenţa noastră în bază pentru a ne anunţa ceva deosebit, a continuat Cezar să relateze evenimentele care s-au petrecut. Unul dintre cei doi generali americani şi generalul Obadea s-au deplasat repede afară, unde se afla centrul tehnic de interpretare a datelor. Peste puţin timp ei mi-au transmis că, în mod straniu, imediat după dezactivarea primului baraj energetic de la intrarea în Marea Galerie, scutul semisferic uriaş de la celălalt capăt al ei s-a activat brusc trecând la un nivel de vibraţie superior şi emiţând o mare radiaţie luminoasă. Rostind acestea, Cezar se îndreptă către ghereta militarilor. — Să mergem acum, îmi spuse el. E timpul să intrăm în Marea Galerie. Vei putea să te convingi singur de cele ce ţi-am spus. Reluă procedura cu recunoaşterea irisului şi astfel am putut trece pragul porţii, păşind pentru prima dată pe materialul acela atât de straniu şi foarte special al tunelului antic. În spatele nostru cei doi militari îşi reluară tăcuţi posturile de pază. Chiar la intrarea în Marea Galerie erau două vehicule electrice, dar noi am preferat să mergem pe jos, pentru ca Cezar să aibă timpul necesar să-mi relateze ceea ce s-a petrecut, în timp ce el vorbea, eu studiam cu interes galeria. La o privire superficială se putea spune că pereţii ei şi solul pe care călcam erau chiar din piatra muntelui, atent şlefuită. M-am apropiat de peretele din stânga şi l-am pipăit: era acoperit cu un material ce părea sintetic, dar în acelaşi timp

crea strania senzaţie că are şi o parte organică în el. Avea culoarea petrolului, dar adeseori reflexiile sale erau verzi şi chiar albastru închis. Impresia tulburătoare de ape provenea de la dungile neregulate care îl brăzdau în toate direcţiile. Uimitor era faptul că, atunci când ne deplasam , dungile îşi modificau şi ele poziţia, lăţimea şi culoarea, dar acest lucru se petrecea foarte lin, creând impresia că era doar un efect relativ al mişcării noastre faţă de perete. Nuanţele culorilor aveau un efect profund relaxant asupra psihicului şi modificau sensibil aprecierea corectă a distanţei. Când am remarcat acest lucru, Cezar mi-a spus: — Şi noi am sesizat acelaşi aspect. Am fost nevoiţi să măsurăm distanţa totală şi pe segmente a galeriei şi chiar să plasăm unele indicatoare pe margine. Într-adevăr, pe partea dreaptă a galeriei se puteau observa borne care indicau distanţa în metri şi în yarzi de la intrarea în tunel. Am observat, de asemenea, că materialul era oarecum aspru la pipăit, dar nu putea fi nici zgâriat şi nici îndoit. Cezar mi-a spus că rezista la orice tentativă de rupere, străpungere, zgâriere sau tăiere, indiferent cât de ascuţit era dispozitivul folosit. În plus, în mod straniu, flăcările focului erau absorbite înăuntrul său; practic vorbind, focul nu putea subzista pe acel material. — Cercetătorii americani nu se pot pronunţa asupra naturii acestui material, deoarece nu au la dispoziţie nici un eşantion din substanţa lui. Singurul lucru pe care l-au putut afirma este că materialul reprezintă o stranie combinaţie între materia organică şi cea anorganică, însă modul în care acestea sunt organizate în structura lui internă constituie cel mai deplin mister pentru ei. La borna care indica distanţa de două sute optzeci de metri, galeria cotea brusc spre dreapta, într-un unghi ascuţit. Nici raţiunea acestei traiectorii nu a putut fi descifrată. La o distanţă mult mai mare, în depărtare, puteam să întrevăd

o lumină albastră feerică, ce scânteia precum o stea. Vâzându-mi emoţia de pe chip, Cezar zâmbi şi îmi spuse: — Acolo se află capătul călătoriei noastre. Dar, într-un fel, el este totodată şi un început pentru ceva încă şi mai grandios, conform datelor pe care le cunosc acum. Modalitatea tehnologică prin care ne-au fost revelate aceste date este colosală, însă din păcate tu nu poţi să ai acces la informaţiile respective. Vei înţelege mai bine când vom ajunge la Sala Proiecţiilor, după cum am convenit să o numim. — Înseamnă că au pătruns şi americanii acolo, am spus eu. — Imediat ce am reuşit să rezolv problema primului scut energetic, senior Massini a vrut să intre în coridor şi să ajungă la sala cea mare. Am invocat problemele de risc crescut, care de altfel au determinat şi moartea celor trei militari, precum şi necesitatea unui sistem sever de siguranţă şi alarmă care trebuia dispus la intrarea în coridorul principal. Nu i-a convenit, dar nu a avut ce face. Urmăream să trag de timp cât mai mult, dar mai ales să ajung în sala cea mare fără să fiu însoţit de nici un mason. Nu ştiam ce voiau ei acolo, dar speram să-mi dau seama imediat ce aş fi intrat în sală şi aş fi inventariat conţinutul ei. Înregistrările din satelit arătau existenţa unui spaţiu imens la capătul galeriei mari, dar acesta era şi el protejat de un ecran energetic. Într-o pauză de organizare, profitând de absenţa americanilor şi a lui senior Massini în tunel, am luat un vehicul electric şi am străbătut singur acest coridor - după mai bine de cincizeci de mii de ani în care a fost pustiu - , până la lumina pe care o observi în depărtare, în faţa ta. Totuşi, ceea ce vezi tu sclipind este doar reflexia unei porţiuni din scutul energetic protector al sălii uriaşe în formă de aulă, la care vom ajunge în curând. După cum vei remarca, în partea finală galeria mai face un cot în unghi

scurt. Nutream speranţa că puteam să trec şi de această barieră în mod asemănător ca în cazul primului baraj energetic. Când am ajuns acolo, am fost copleşit. Galeria prin care mergem noi acum se deschide brusc într-o sală gigantică, chiar în inima muntelui, care cuprinde un imens scut energetic semisferic; la rândul lui acest scut delimitează Sala Proiecţiilor cu tot ceea conţine ea. Grandoarea ansamblului era neasemuită, însă tocmai când mă pregăteam să studiez modalitatea cea mai potrivită de a pătrunde înăuntru, am fost chemat urgent prin radio la bază. Vestea pe care urma să o primesc avea să complice extraordinar de mult lucrurile. Acela a fost un moment crucial, pe care totuşi nu puteam să-l prevăd. Mari Tensiuni Diplomatice Am ajuns repede înapoi în bază şi am intrat în camera americanilor, unde eram aşteptat şi de generalul Obadea, a continuat Cezar să povestească. Intervenise un element neprevăzut, care dădea peste cap toate planurile, atât ale noastre cât şi ale lui senior Massini. De altfel, venerabilul era aşezat pe un scaun, mai în spate, adâncit în gânduri. Probabil că deja îşi făcea noile calcule, reconsiderându-şi poziţia. — Aflase ceva presa din România? am încercat eu. — Mai rău. Ţii minte că venerabilul îmi spusese despre descoperirea pe care americanii au făcut-o în vecinătatea Bagdadului? Şi că acolo exista de asemenea o barieră energetică ce nu a putut fi străpunsă, dar a cărei natură era identică cu aceea a scutului energetic semisferic care înconjura marea sală de aici, din Munţii Bucegi? Am încuviinţat, înclinând din cap. Descoperirea americanilor nu fusese făcută deloc întâmplător, ci a

urmat anumite indicaţii oferite de acelaşi satelit de spionaj militar care revelase şi datele pentru harta aproximativă a structurii din interiorul munţilor Bucegi. — Ei bine, a continuat Cezar, consilierul american pe probleme de securitate naţională primise un fax ultrasecret în care era înştiinţat de faptul că scutul energetic semisferic din subsolul Bagdadului se activase brusc, pulsând cu o mare frecvenţă. Informaţia uluitoare era aceea că în faţa lui apăruse o hologramă a planetei care prezenta secvenţial şi progresiv continentul Europa, apoi zona de sud-est a acestuia, apoi teritoriul României, apoi Munţii Bucegi şi în sfârşit localizarea structurii din interiorul lor, arătând coridorul Marii Galerii şi scutul energetic semisferic care pulsa cu putere. Era evident că cele două scuturi energetice semisferice se aflau într-o directă dar misterioasă legătură, astfel încât activarea unuia a dus la activarea şi a celuilalt. Cine ştie, poate există chiar o reţea de astfel de structuri subpământene în întreaga lume. Vestea proastă era însă că preşedinţia SUA a fost înştiinţată despre toate aceste lucruri şi a contactat diplomaţia română prin intermediul serviciilor secrete de informaţii. În doar câteva zeci de minute, întreaga operaţiune fusese deconspirată. Fusese deja anunţată sosirea iminentă a unei comisii de stat de la Bucureşti, înfiinţată ad-hoc, care să evalueze situaţia la faţa locului. Eram atât de captivat de ceea ce-mi spunea Cezar, încât nici nu-mi dădusem seama că m-am oprit, ascultându-l cu toată atenţia. Mai aveam aproape o sută de metri până la ultimul cot al coridorului şi lumina scutului energetic care se reflecta de pereţii marii Galerii era acum mult mai puternică. — Au vrut să preia controlul la nivelul organismului politic? am întrebat plin de nerăbdare.

— Iniţial cred că acesta a fost ordinul, dar problema s-a complicat şi mai mult atunci când au văzut cu adevărat despre ce este vorba. Temerile mele s-au adeverit, pentru că politicienii noştrii - cei care aveau dreptul să fie avizaţi asupra acestor aspecte - au intrat în panică. Era evident că nu puteau face faţă evenimentelor şi că deciziile aveau mari şanse să fie luate într-o stare avansată de stres. Generalul Obadea a fost chemat la Bucureşti; era un moment foarte critic, care punea în joc însăşi existenţa departamentului sau cel puţin a structurii lui independente. Generalul trebuia să justifice ocultarea acţiunii faţă de puterea politică la vârf de stat. Acela a fost, poate, momentul cel mai tensionat al întregii operaţiuni, înainte de a pleca spre capitală împreună cu cei din comisie. Obadea s-a sfătuit cu mine şi am decis de comun acord să dezvăluim toate aspectele, intrigile şi planurile din ultimul an, care implicau legăturile mele cu senior Massini. Problema cea mai dificilă era aceea de a găsi exact persoanele potrivite pentru a face acel raport de importanţă crucială pentru ţară, pentru că altfel toate intenţiile şi planurile noastre construite cu atâta grijă până atunci ar fi fost deconspirate iar urmările puteau fi dintre cele mai nefaste atât în ceea ce priveşte persoana mea şi a generalului, cât şi în ceea ce priveşte siguranţa naţională. Între timp, eu fusesem consemnat la bază, toate lucrările fiind oprite. Echipa americană a fost izolată într-un cort şi paza tunelului, precum şi a noastră a fost preluată de un batalion de intervenţie specială a armatei. Tensiunea diplomatică creştea din ce în ce mai mult, pentru că presiunile Washingtonului cereau în mod imperios comunicarea cu generalii de la Pentagon şi mai ales cu consilierul pe probleme de securitate. În acele momente, nimeni nu ştia încă ce se află în marea sală care era protejată de scutul energetic. Se sistase orice

iniţiativă şi orice operaţiune de cercetare. Nimeni nu avea voie să umble prin bază cu excepţia patrulelor de pază. Noua stare de lucruri era coordonată de doi generali de frunte ai armatei române, care menţineau permanent legătura cu cele mai înalte structuri politice din România. Ei bine, în toată această conjunctură extrem de tensionată, singurul personaj care a reuşit să se „strecoare” în afara bazei, ca urmare a unui ordin foarte special sosit de la Bucureşti, a fost senior Massini. Din acel moment nu l-am mai văzut, dar crede-mă că i-am simţit din plin influenţa în modul cum s-au desfăşurat ulterior lucrurile. Mă refer la lupta surdă, dar foarte aprigă, din culisele diplomaţiilor română şi americană, precum şi la natura deciziilor politice care au fost luate după aceea, în legătură cu operaţiunea de aici, din munţi. Totul s-a petrecut foarte repede; sunt doar opt zile de la acele evenimente. Ascultând relatarea lui Cezar eram foarte mirat de întorsătura pe care o luaseră lucrurile dar mai ales pentru că eu mă aflam totuşi acolo, ca şi cum nimic din ceea ce aflam nu s-ar fi petrecut în realitate. — Dacă eu sunt aici şi dacă voi, aşa după cum înţeleg, aţi reuşit să pătrundeţi în Sala Proiecţiilor, atunci înseamnă că generalul Obadea a avut succes la Bucureşti. Cezar zâmbi enigmatic. — În mare măsură răspunsul este afirmativ. Succesul a constat mai ales în aducerea faptelor la cunoştinţa unor persoane cu o mare probitate morală, care în plus sunt animate de un profund sentiment de patriotism. A fost convocată o şedinţă de urgenţă a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării - CSAT. Cei mai mulţi au fost cutremuraţi de cele ce au aflat. S-a creat atunci, în mod spontan, un intens val de simpatie pentru general şi pentru acţiunile lui şi s-a hotărât pe loc continuarea cercetărilor sub comanda totală a generalului şi a mea. Cu toate acestea, criza diplomatică nu

fusese încă deblocată. Staff-ului american i s-a permis să părăsească ţara a doua zi, însă echipa de cercetători şi specialişti, precum şi toată logistica şi aparatura au fost reţinute în continuare. Pe moment am crezut că lucrurile erau rezolvate şi aproape că mă bucuram că se petrecuseră aşa, deoarece nu mai era nevoie să mă prefac ori să cedez mai mult sau mai puţin în faţa cererilor venerabilului şi a elitei masonice. Din păcate, forţa de influenţă a acestora şi presiunile pe care le exercitau pe cale diplomatică erau enorme. Ajunsesem împreună cu Cezar la capătul coridorului, care cotea din nou brusc, de această dată spre stânga şi doar pentru circa patru metri. Spectacolul care ni se înfăţişa ochilor era cu adevărat grandios. Cupola gigantică pe care o forma scutul energetic avea o culoare splendidă de albastru irizant, fiind străbătută continuu de flash-uri intense albstrălucitoare. Deşi Cezar îmi spusese că Sala Proiecţiilor nu era izolată de exterior printr-o poartă, ca şi în cazul marii galerii, totuşi nu se putea vedea nimic în interiorul ei prin scutul energetic. Coridorul se termina brusc într-o sală imensă, scobită în roca muntelui ca o semisferă. De la pragul coridorului până la scutul energetic nu erau mai mult de şapte-opt metri, în acel interval, de o parte şi de alta a coridorului erau aliniate patru vehicule electrice. Cupola pe care o realiza scutul energetic era inclusă în cavitatea semisferică din munte, dar am observat că zona din spate făcea front comun cu peretele din rocă. Am apreciat că diferenţa de nivel între cupola scutului şi tavanul sălii era de aproximativ zece metri. Lumina feerică pe care o emana scutul energetic se reflecta în minunate sclipiri şi umbre pe pereţii stâncoşi ai muntelui. Frumuseţea şi grandoarea acelui tablou era parcă nepământeană şi îmi înfiora inima de emoţie şi încântare.

— Cum ai reuşit să pătrunzi înăuntru? l-am întrebat pe Cezar, profund tulburat de intensitatea trăirii pe care mi-o provoca acea privelişte. — Să ştii că este mult mai simplu decât te-ai putea aştepta. Probabil că cei care au proiectat întregul ansamblu au considerat primul baraj o adevărată „piatră de încercare” pentru eventualii pretendenţi, apreciind că el era suficient pentru securitatea întregii structuri. Trebuie să recunosc că au avut dreptate: nimic nu poate trece de primul baraj energetic dacă nu este o conştiinţă superioară, profund benefică. Chiar şi în cazul unei deflagraţii atomice ansamblul este foarte bine protejat de munte; poate tocmai de aceea Marea Galerie începe brusc, mult în interiorul acestuia. Numi dau seama, însă, cum au reuşit să realizeze tehnologic întreaga lucrare. Când am primit noile ordine de la Bucureşti am fost foarte bucuros. Intuiam că lupta abia începea, dar cel puţin aveam un sprijin politic important, precum şi conducerea operaţiunii. În aceeaşi zi am intrat în Sala Proiecţiilor pe care o ai în faţă. Atunci am fost singur şi am aflat misterul teribil care este ocultat de cincizeci de mii de ani. Cu greu îţi poţi închipui sentimentele pe care le-am încercat în acele momente. Totuşi, unele aspecte nu ţi le pot destăinui. — Ai mai menţionat acest număr de ani şi înainte, l-am interpelat eu pe Cezar. De unde ştii că aceasta este perioada de timp de când datează tot ceea ce este aici? — A fost rodul examinării ştiinţifice ulterioare a unor date pe care „ei” ni le-au oferit şi pe care le vei putea vedea şi tu imediat, după ce vom intra în sală. În ultima săptămână sau petrecut toate evenimentele pe care ţi le relatez. Multe dintre ele s-au desfăşurat foarte repede iar schimbările de situaţie au îmbrăcat uneori forme dramatice, îţi voi povesti totul aici, înainte să intrăm în sală, pentru că acolo vei fi foarte captivat de ceea ce vei vedea. Ne-am oprit la linia de

demarcaţie dintre Marea Galerie şi aula gigantică din interiorul muntelui, care adăpostea scutul energetic semisferic. Îl ascultam pe Cezar în timp ce priveam fascinat la sclipirile nepământene de pe suprafaţa albastră a semisferei. — După decizia CSAT de a se continua cercetările sub conducerea Departamentului Zero, am pătruns de mai multe ori în Sala Proiecţiilor şi am inventariat totul, împreună cu echipa noastră de specialişti, a spus Cezar. A doua zi, însă, au început să sosească primele semnale contradictorii de la puterea politică. Ordinele se succedau unele peste altele, se anulau reciproc, erau când vehemente, când evazive şi trădau o mare tensiune. Puteam bănui că acolo este teatrul unei adevărate bătălii. Transmisesem deja pe o linie de telefon securizată rezultatul descoperirilor noastre din Sala Proiecţiilor. Se pare că acesta a fost fitilul care a aprins „bomba”. Generalul Obadea mi-a povestit acum două zile, după ce s-a întors de la Bucureşti, că membrii CSAT erau întro şedinţă continuă, menţinând legătura cu noi. Ei au hotărât să facă publică această descoperire formidabilă din munţii României după ce în prealabil au dezbătut problema pe toate feţele. Generalul Obadea fusese inclus în structura CSAT şi a avut un cuvânt greu în favoarea declaraţiei pe care statul român urma să o facă lumii întregi. El mi-a spus că au fost câţiva membri ai CSAT care s-au opus cu vehemenţă, însă aceştia erau în minoritate. Spiritele s-au încins atât de mult, încât la un moment dat acele persoane s-au ridicat şi au părăsit sala. Consilierii preşedintelui erau într-un continuu du-te-vino, transmiţând informaţiile de la biroul de relaţii diplomatice externe la şedinţa CSAT. Atunci când diplomaţia americană a fost informată că România va transmite un comunicat mondial de presă de o importanţă crucială pentru omenire, totul a devenit un

haos. Generalul mi-a relatat că nu mai văzuse niciodată o asemenea agitaţie şi atâta panică printre diplomaţi. Nimeni nu ştia cauza, dar toţi bănuiau că se întâmplă ceva foarte grav şi important. La un moment dat preşedintele a fost chemat pentru a avea o convorbire telefonică directă cu Casa Albă; aceea a fost o discuţie foarte specială şi ultrasecretă. El nu a revenit mult timp după aceea, dar a transmis că spre Bucureşti se îndrepta deja o delegaţie americană la cel mai înalt nivel diplomatic Informaţiile zburau cu iuţeala vântului, în câteva ore fuseseră blocate toate tranzacţiile şi înţelegerile statului român cu organismele financiare internaţionale. Se aştepta din clipă în clipă ordinul care să declare starea de urgenţă în zona montană şi, de asemenea, în capitală. Ministrul Apărării dăduse ordinul de alarmă generală pentru ofiţeri. Au fost momente de mare panică şi chiar de teroare printre cei angrenaţi în operaţiune, deoarece nimeni nu cunoştea cauza reală care declanşase acea stare de lucruri. Discuţiile dintre oficialii americani şi partea română s-au efectuat fără translator. Ele au fost atât de violente, încât nu puţine au fost momentele de criză în care diplomaţii strigau unii la alţii cât puteau de tare, proferând multiple ameninţări cu represalii. Partea bună era că celelalte state ale lumii nu cunoşteau încă nimic din această problemă; ori, americanii ştiau prea bine că existau oricând câteva ţări foarte puternice care s-ar fi coalizat imediat cu România pentru a susţine declaraţia acesteia. — Ce voiau să spună în declaraţie? am întrebat eu curios. — În esenţă, aceasta ar fi cuprins principalele date despre descoperirea din Munţii Bucegi, punând totodată la dispoziţia întregii lumi dovezi, fotografii şi alte elemente esenţiale pentru clarificarea diferitelor aspecte legate de această structură din interiorul muntelui. Ar fi fost invitaţi cei mai

mari oameni de ştiinţă pentru a efectua studii şi cercetări şi sar fi mobilizat toate resursele pentru rezolvarea numeroaselor enigme cu care ne confruntăm acum. Însă cel mai important aspect l-ar fi constituit dezvăluirile cu privire la trecutul extrem de îndepărtat al omenirii şi la istoria reală care a fost aproape complet contrafăcută, în plus, mai existau unele elemente foarte delicate, pe care nu ţi le voi putea dezvălui decât parţial. — Dar de unde se ştiau toate acestea? — Vei vedea imediat. Mai ai puţină răbdare. Americanii au reacţionat cu vehemenţă, deoarece acea declaraţie ar fi spulberat într-o clipă influenţa lor planetară şi mai mult decât atât, ar fi putut arunca într-un adevărat haos economia şi societatea ţării lor, poate chiar a întregii lumi. De fapt, acesta a fost motivul principal pe care ei l-au invocat, acela de a nu produce panică şi a nu bulversa populaţiile de pe Pământ. Se pierdea însă din vedere că această posibilă stare de angoasă şi perturbare socială ar fi apărut ca un rezultat direct al minciunii şi manipulării care a fost întreţinută în mod deliberat de-a lungul secolelor de către clasele conducătoare şi mai ales de către organizaţia masonică. Printr-un canal diplomatic foarte special s-a primit chiar şi o intervenţie personală a Papei, care îndemna la o mare cumpătare înainte de a face acest pas fundamental pentru omenire. Vaticanul fusese deja înştiinţat de americani, fiind considerat de aceştia un posibil aliat pentru a bloca dezvăluirile, în mod straniu, deşi prezentarea acestor aspecte către lumea întreagă ar fi redus considerabil puterea Vaticanului şi influenţa lui asupra credincioşilor creştini, Papa nu a luat totuşi o poziţie fermă împotrivă, ci a îndemnat la buna cumpănire a aspectelor pro şi contra înaintea prezentării declaraţiei. El a transmis chiar că va pune la dispoziţia statului român anumite documente străvechi din Arhiva Secretă a conducerii papale, care sunt de o mare importanţă pentru România şi sprijină dovezile descoperirii din munţi.

În sfârşit, după aproape douăzeci şi patru de ore de discuţii şi deliberări, s-a ajuns la un acord final de colaborare româno-americană, în nişte termeni precişi care echilibrau interesele ambelor ţări. Nu îţi pot dezvălui aceşti termeni, dar ştiu că poziţia statului român a fost aceea de amânare a dezvăluirilor sau de prezentare a lor în mod gradat omenirii, în viitor. A doua zi, după ce apele se mai liniştiseră, în baza înţelegerii de colaborare dintre cele două ţări a sosit cu maximă promptitudine o echipă de comando american cu toată logistica necesară, pe care ai văzut-o deja în interiorul bazei. Odată cu ei au revenit şi cei doi generali şi consilierul pe probleme de securitate naţională, probabil având sarcini foarte bine trasate. Apoi a fost forat hangarul imens în munte, pe care l-au amenajat corespunzător. Prin protocolul înţelegerii s-au instituit cele mai stricte măsuri de securitate, protecţie şi supraveghere, care urmează să fie dezvoltate şi în zilele următoare. De aceea, în unele zone din Sala Proiecţiilor nu vei putea avea acces, dar îţi voi spune eu pe scurt ce se găseşte acolo. Sala Proiecţiilor Cezar îmi făcu semn să înaintez. Marea Galerie se termina brusc în aula gigantică din interiorul muntelui, care măsura în înălţime cam treizeci de metri şi avea o lungime pe care am apreciat-o la aproximativ o sută de metri. Sala Proiecţiilor, care practic era delimitată de scutul energetic, avea dimensiuni ceva mai mici decât cele ale aulei din munte, înălţimea Sălii Proiecţiilor era de circa douăzeci de metri, poate chiar mai mult.Ea îmi apărea ca fiind imensă. De la capătul coridorului până la scutul energetic, în linie dreaptă erau cam şapteopt metri; această distanţă era delimitată de două borduri din acelaşi material care învelea şi coridorul. Bordurile înaintau

până în dreptul scutului, exact la lăţimea coridorului. De o parte şi de alta a acestor borduri erau plasate cele patru vehicule electrice. Am păşit cu emoţie din coridor pe porţiunea ca o scurtă pistă, delimitată de borduri. Aceea mi s-a părut clipa adevărului. Urma să pătrund în inima unui mister tăinuit de zeci de mii de ani şi să mă număr printre cei extrem de puţini care au avut acces la revelarea enigmei lui. — Scutul energetic are rolul de a delimita sala, ca un perete, de restul cavităţii din munte şi, de asemenea, de a proteja de diverse influenţe exterioare nefaste, a spus Cezar, făcândumă astfel să revin din gândurile mele. El are doar o singură cale de acces necondiţionat, ca o uşă, exact în faţa ta. Într-adevăr, îndată ce am ajuns mai aproape de zidul energetic, porţiunea din scut care era delimitată de cele două borduri a devenit mai întâi străvezie şi apoi a dispărut complet, marcând astfel cu precizie conturul unei intrări înalte de aproximativ cinci metri. Am păşit în interiorul marii săli, urmat îndeaproape de Cezar. În spatele nostru scutul a redevenit compact. Cezar mi-a explicat că aceea era singura porţiune de acces în sală; în oricare altă parte a scutului s-ar fi acţionat, el respingea ca un zid de nepătruns orice tentativă de penetrare. Totuşi, materia organică sau anorganică ce intra în contact cu el nu avea de suferit, ca în cazul primului baraj energetic, dar nici nu-l putea străpunge. Scutul era precum o proiecţie holografică perfectă, însă consistenţa lui era pur energetică, oferind aceeaşi impresie de viu ca şi în cazul materialului care învelea coridorul, în interior, suprafaţa scutului nu mai avea aceeaşi culoare albastră, ci alb-aurie, reflectând o lumină clară şi intensă, dar care nu obosea absolut deloc ochii. Am observat că, spre deosebire de marea aulă din munte, care o cuprindea, Sala Proiecţiilor era aproape circulară.

Am privit cu nesaţ acel spaţiu vast, care printr-un ciudat efect optic mi se părea gigantic precum spaţiul cosmic. Solul era acoperit cu acelaşi material ca cel din Marea Galerie, dar aici lumina specială determina reflectarea în compoziţia lui a unor nuanţe mirifice de culoare turcoaz. Aveam certa impresie că mă aflam într-o altă lume; aproape nimic din ceea ce vedeam nu corespundea cu valorile şi dimensiunile uzuale ale civilizaţiei în care trăiam şi cu care mă obişnuisem. Privirea mi-a fost atrasă chiar de la început de partea din spate a sălii, diametral opusă locului în care ne aflam noi. Pe jumătate din circumferinţă, sala făcea corp comun cu peretele din rocă al muntelui. Scutul energetic nu mai cobora până la nivelul solului, ca în zona din faţă prin care am intrat, ci se curba sub forma unei cupole până la aproximativ zece metri înălţime de la sol, oprindu-se în peretele muntelui; astfel, Sala Proiecţiilor avea jumătatea din spate a circumferinţei acoperită de zidul de rocă a muntelui . În acel masiv perete din piatră, înalt de circa zece doisprezece metri, am văzut dispuse trei guri enorme de tunel: una drept în faţă, iar celelalte două simetric, de o parte şi de alta a acesteia. Erau luminate difuz, într-o nuanţă verzuie. De la acea distanţă nu puteam să remarc cu claritate celelalte aspecte, deşi vedeam că în jurul fiecăreia dintre cele trei galerii existau şi alte dispozitive. Am putut să remarc, însă, că acele guri de tunel erau păzite şi ele, ca şi intrarea în Marea Galerie, de câte doi militari pentru fiecare tunel. M-am întors nedumerit către Cezar. — Aţi montat sisteme de securitate chiar şi aici? De ce? Unde duc aceste tunele? — Aceea este zona în care tu nu ai acces. Este strict interzisă prin protocolul secret care a fost semnat între statul român şi SUA. Îţi pot furniza unele informaţii generale în această direcţie, dar anumite lucruri

VEDERE DE SUS A AULEI DIN INTERIORUL MUNTELUI

trebuie să rămână ascunse, cel puţin un anumit timp de acum înainte. Să începem de aici, zise Cezar arătându-mi undeva, în dreapta mea. M-am întors şi am văzut un şir de mese imense din piatră, în formă de „T”, care erau dispuse de-a lungul peretelui, urmând curbura acestuia. Nici una dintre mese nu avea o înălţime mai mică de doi metri. Pe grosimea plăcii de deasupra erau tăiate în relief, cu o uimitoare precizie, semne diferite dintr-o scriere nemaivăzută, care semăna oarecum cu caracterele scrierii cuneiforme din antichitate. Nu exista decât o singură linie de astfel de semne pe grosimea fiecărei mese. Scrierea era complicată, dar conţinea şi simboluri mai generale, cum ar fi triunghiul şi cercul. Deşi semnele nu erau vopsite, totuşi ele ieşeau în evidenţă printr-o uşoară radiaţie fosforescentă, în culori diferite de la o masă la alta.

Erau câte cinci mese pe fiecare parte a sălii. Pe unele dintre ele am putut vedea diferite obiecte a căror utilitate nu o cunoşteam, în orice caz, păreau a fi instrumente tehnice, servind anumitor aplicaţii ştiinţifice. De la multe dintre acestea coborau spre sol o mulţime de fire albe translucide, care se adunau în nişte cutii dreptunghiulare aflate în afara mesei, direct pe sol. Cutiile erau dintr-un metal lucios, argintiu, care nu putea fi zgâriat. Am încercat să mişc una dintre ele, însă era foarte bine ancorată în sol. Cablurile fine erau extrem de flexibile şi uşoare, iar în interior puteam observa mici impulsuri luminoase, care „alunecau” pe toată lungimea lor. Două dintre mese erau goale, fiind acoperite doar cu un strat de praf foarte fin de culoare portocalie. Cezar mia spus că s-au prelevat eşantioane din acel praf, care au fost trimise pentru o analiză preliminară la laborator, în bază, dar încă nu se primise nici un rezultat. Adevărata surpriză a constituit-o, însă, elementul distinctiv care i-a determinat pe cei din echipa de cercetare să dea numele de Sala Proiecţiilor acelei uriaşe aule din mijlocul muntelui. Atunci când treceam prin dreptul unei mese se activa simultan pe suprafaţa ei o proiecţie holografică care prezenta aspecte dintr-un anumit domeniu ştiinţific. Imaginile tridimensionale colorate erau perfecte şi foarte mari, având o înălţime de aproape doi metri şi jumătate. Datorită faptului că mesele erau înalte, nu-mi puteam da seama care era sursa ae proiecţie a hologramelor. Am aflat de la Cezar că suprafaţa dreptunghiulară a meselor din piatră şlefuită avea în centru o fantă îngustă, măsurând câteva zeci de centimetri în lungime, paralelă cu latura mare a mesei; din fanta respectivă apăreau proiecţiile holografice. — Tehnologia utilizată a fost formidabilă, mi-a spus Cezar. Proiecţiile rulează singure, însă în acelaşi timp ele sunt interactive şi depind de cel care le urmăreşte şi atinge suprafaţa mesei.

Am mers la o masă lângă care se afla o scară-trepied adusă de echipele din bază şi am urcat câteva trepte până am ajuns cu trunchiul deasupra mesei. Aceasta avea o lungime de aproape cinci metri şi o lăţime de un metru şi jumătate. Era acoperită cu o peliculă dintr-un material ca sticla care nu era însă transparent, ci întunecat. Puteam să-mi urmăresc capul şi trunchiul care se reflectau ca într-o oglindă pe suprafaţa acelei pelicule lucioase, de culoare albastru închis cu tentă fumurie. Pelicula era împărţită în mai multe pătrate mari, delimitate prin linii drepte, verticale şi orizontale, care formau un fel de cadrilaj. Din fanta centrală ieşeau razele care formau holograma, într-un fascicul perfect coerent. Se pare că domeniul respectiv era biologia, deoarece în faţa ochilor mei se derulau imagini cu plante şi animale, unele dintre ele fiindumi complet necunoscute. Am atins uşor unul dintre pătrate, care era şi cel mai mare, şi holograma a început să înfăţişeze structura anatomică a corpului uman; de fapt, mi-am dat curând seama că era vorba despre propriul meu organism, după un semn specific pe care îl aveam pe braţ. Deşi nu mă mişcăm, am văzut atunci imaginile holografice ale diferitelor zone ale trupului meu care se rotea mereu, fiind prezentat din diferite unghiuri. Dacă ridicam degetul de pe acel pătrat, reveneau imaginile cu plante şi animale; dacă mişcăm degetul în interiorul pătratului, imaginea pătrundea în interiorul corpului, oferind astfel proiecţia organelor interne, în funcţie de poziţia degetului pe suprafaţa pătratului. Am constatat că, deplasând degetul într-un anumit fel, obţineam o mărire din ce în cea mai mare a zonei pe care o observam. Uluirea mea nu cunoştea margini, deoarece am înaintat astfel până la dimensiuni incredibil de mici, trecând de celulele individuale, de nucleul lor şi ajungând până la domeniul molecular. Credeam că visez, însă vedeam efectiv o moleculă componentă a propriului mei ficat, care era prezentată la o dimensiune

enormă. În câteva clipe depăşisem cu mult până şi cele mai îndrăzneţe visuri ale oamenilor de ştiinţă contemporani. Imaginea înfăţişa mai mult un fel de nor energetic care îşi modifica mereu culoarea, probabil datorită schimburilor energetice care se efectuau în timp real, însă în diferitele lui puncte observam un fel de condensări, legate între ele printrun fel de punţi care vibrau continuu. M-am gândit că acelea puteau fi cafenele moleculare. Când am mers însă mai departe cu rezoluţia şi am intrat în domeniul atomic, imaginea s-a fixat pe unul dintre atomi, dar a devenit nesigură şi s-a blocat. Vedeam atunci ceea ce interpretam a fi un atom, precum o ceaţă difuză de energie cu un centru foarte mic şi luminos. Uluit, am atins alte pătrate din cadrilaj. De fiecare dată pătratul respectiv se lumina în portocaliu şi în interiorul lui apăreau semne ale scrierii necunoscute. Am parcurs fascinat mai multe pătrate, urmărind proiecţii incredibile ale vieţii de pe alte corpuri cereşti. Am constatat că, dacă atingeam simultan suprafeţele a două pătrate diferite, imaginea holografică căpăta automat specificul unei analize ştiinţifice foarte complexe, prezentând moleculele de ADN ale fiinţelor respective şi posibilităţile de compatibilitate între ele. Imaginile erau însoţite pe lateral de linii verticale din scrierea ciudată, care probabil erau observaţii, comentarii sau indicaţii la analiza care era efectuată. Acestea erau dinamice şi prezentau în succesiune fazele posibile ale mixării celor două forme de viaţă. În final apărea forma mutantă cea mai probabilă, ca o combinaţie între cele două informaţii genetice. Am coborât scara tremurând. Mintea mea refuza să mai judece coerent, începuseră să-mi apară gânduri stranii, de genul că mi s-a întins o farsă sau că totul este doar un joc în vis. Dându-şi seama ce se petrece cu mine, Cezar îmi linişti treptat tendinţele paranoice care fuseseră declanşate

cel mai probabil de şocul mult prea mare provocat de avansul tehnologic la care avusesem acces într-un timp foarte scurt. Mi-am revenit în câteva minute şi am zis: — Aici poţi să petreci ani în şir fără să te plictiseşti! Aproape că nu-mi vine să cred că au atins un nivel tehnologic atât de avansat. Cine erau? Nu se poate să nu ştii. Când îmi răspunse, Cezar era foarte serios. — Oricât ţi-ar părea de ciudat, până în acest moment nu avem nici un indiciu. Este ca şi cum au dorit să ne lase toată această zestre de valoare incomensurabilă, dar nu au vrut să ştim cine au fost. Singurul aspect pe care-l putem bănui este acela că, probabil, erau foarte înalţi. Altfel nu putem explica dimensiunile gigantice ale tuturor obiectelor de aici. Totuşi, poţi să fii mândru, căci în ultimii cincizeci de mii de ani ai fost primul care ai investigat masa „biologiei” şi încă destul de amănunţit. M-a impresionat în special metoda încrucişărilor. Interesant, cercetătorii noştri nu descoperiseră încă varianta atingerii simultane a pătratelor. E drept, însă, că a trebuit să facem foarte multe într-un timp foarte scurt. La urma urmelor, sunt doar cinci-şase zile de când am pătruns în această sală şi doar trei zile de studiu efectiv. Am mers mai departe. Pe fiecare latură a sălii, până la jumătate, erau dispuse câte cinci mese uriaşe, cam la şapte metri distanţă de scutul protector. Am trecut rapid prin dreptul fiecăreia, deoarece Cezar m-a anunţat că prezenţa mea acolo era limitată în timp. De altfel, aducerea mea la bază a constituit rodul unei intervenţii cu totul speciale a generalului Obadea, deoarece nici chiar Cezar nu ar fi putut dispune acea măsură. În Sala Proiecţiilor se aflau cinci români şi trei americani. Cele trei tunele uriaşe din spatele sălii erau păzite de câte o pereche de militari, iar doi ofiţeri asigurau supravegherea generală a sălii.

— Consemnul este să nu atingă nimic şi să nu proiecteze nimic atunci când sunt singuri, mi-a explicat Cezar. — Bine, dar ce păzesc ei aici? Mai bine zis, de cine anume? am întrebat contrariat. — Acesta este protocolul, în plus, aşa cum ţi-am spus, există unele elemente pe care nu pot să ţi le destăinui, dar ele sunt în legătură tocmai cu aceste măsuri de siguranţă. Mi-am continuat „pelerinajul” rapid prin dreptul fiecărei mese. Erau proiecţii din domeniul fizicii, cosmologiei, astronomiei, arhitecturii, tehnologiei, un domeniu care prezenta caracteristicile mai multor rase de fiinţe inteligente - care nu toate aveau aparenţă umană - şi un domeniu al religiei. Informaţiile, doar din câte am putut să-mi dau eu seama într-un timp foarte scurt, erau atât de vaste, încât ar fi necesitat studiul continuu al unor numeroase echipe de oameni de ştiinţă timp de mai mulţi ani, fără teama că s-ar putea epuiza. Totul îmi crea mai curând impresia unei formidabile biblioteci a universului, care fusese sintetizată în mod genial de o civilizaţie enigmatică, extrem de avansată atât din punct de vedere spiritual, cât şi tehnologic. M-am îndreptat spre mijlocul sălii, unde se afla un fel de podium înalt de circa doi metri şi jumătate, având cinci trepte care uşurau accesul pe suprafaţa lui. Întreaga construcţie era realizată din acelaşi material ca cel din Marea Galerie. Am urcat treptele împreună cu Cezar şi am ajuns în faţa unui dispozitiv care semăna cu o cabină circulară, ecranată, dintrun material transparent. Aceasta era înaltă de aproximativ trei metri şi jumătate şi lată de un metru şi jumătate. De fapt, reprezenta o jumătate de cilindru, având în interior mai multe instalaţii complicate. Cam la o treime de la baza cilindrului, din peretele lui ieşea un fel de platformă, iar mai sus existau nişte vergele metalice cu un fel de senzori la capete.

— Noi am tras concluzia că aceasta reprezintă o instalaţie de emisie mentală, a spus Cezar, un posibil amplificator al energiei gândului, o veritabilă „maşină a gândului”. Este structurată în mod clar după proporţiile constructorilor ei. Senzorii metalici pe care îi vezi mai sus se potrivesc perfect pe capul unui om înalt de aproximativ trei metri şi jumătate, care stă aşezat pe această platformă. Din păcate, nu am avut încă posibilitatea să ne dăm seama cum lucrează. Trebuie făcute anumite adaptări, dar în perioada următoare vor sosi mai multe transporturi americane cu aparatură de ultimă tehnologie şi echipe de specialişti pentru a începe o cercetare sistematică a întregului loc. — Ştii cumva care era scopul în care utilizau acest dispozitiv? am întrebat eu cu mult interes. Cred că îi acordau foarte mare importanţă, din moment ce ocupă poziţia centrală în sală. — Este adevărat, dar încă nu putem şti adevărata ei menire. Probabil că fiinţa care se conecta la senzori în interiorul cilindrului era capabilă să controleze energii psihice foarte mari şi să le direcţioneze corespunzător, dar deocamdată îmi este imposibil să-mi dau seama cu precizie care era ţinta acelor energii. Am coborât şi am mers mai departe, trecând dincolo de acel podium. La o distanţă de vreo cincisprezece metri pe aceeaşi linie centrală am văzut ceea ce, în termenii actuali este considerat un tablou de comandă. Nu era prea mare; avea forma pătrată cu latura cam de un metru şi se sprijinea pe un picior central care ieşea din sol. Nu puteam să văd prea bine ce se afla pe suprafaţa lui, deoarece şi el, ca şi celelalte obiecte din sală, avea o înălţime respectabilă, puţin deasupra capului meu. Am adus o altă scară-trepied şi am urcat câteva trepte. Am rămas uluit de modul în care fusese conceput. Era foarte complicat, dând impresia unei reţele de proiectare a plăcilor

de computer, iar ceea ce noi numim butoane, acolo erau reprezentate de simboluri geometrice precise, având culori diferite. Am observat triunghiuri, pătrate şi spirale, care erau cele mai multe. La mijlocul tabloului de comandă existau două fante paralele din care ieşeau în afară, pe o înălţime de vreo douăzeci de centimetri, două pârghii metalice pe care noi le-am putea asocia cu două manete. Ambele erau aduse în poziţia inferioară, la baza fantelor şi în mod clar ele puteau culisa spre în sus. Ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenţia a fost un pătrat mare, care era plasat în partea dreaptă a tabloului de comandă, spre colţul de jos. În mijlocul acestuia se afla un „buton” roşu, reprezentat de un cerc, cu mult mai mare decât restul semnelor de pe tablou. Am estimat diametrul cercului cam la zece centimetri. El era încadrat de o serie de semne complicate, care păreau că fac parte din aceeaşi scriere necunoscută. Era singura zonă de pe tablou care era însemnată în acest fel. Cezar, care mă privea de jos, m-a rugat să nu ating absolut nimic de pe tabloul de comandă şi cu atât mai puţin „butonul” roşu, dar mi-a sugerat să-mi trec palma pe deasupra pătratului în care se afla acesta. Am făcut ce m-a rugat şi imediat în faţa mea, la aproximativ doi metri de tablou, a apărut o hologramă imensă care prezenta o imagine a Pământului luată din atmosferă, de la vreo douăzeci şi cinci de kilometri înălţime. Am recunoscut cu emoţie lanţul munţilor carpatici şi curbura lor specifică, însă am observat cu surprindere scurgerea unor imense cantităţi de apă către şes şi câmpie, până când solul a rămas liber. Apoi peste imaginea din hologramă s-a suprapus, într-o parte, proiecţia pătratului argintiu cu marele buton roşu din interiorul său, care se afla pe tabloul de comandă. Butonul clipea intermitent, în timp ce semnele din lateralele lui se modificau cu mare viteză, schimbându-şi mereu culoarea. Am văzut cum, treptat, din

solul teritoriului care azi cuprinde întreaga Românie şi o mare parte din Ungaria şi Ucraina, apar şuvoaie tot mai mari de apă, ca nişte râuri gigantice, din toate direcţiile, îndreptându-se către munţi şi către podişul Transilvaniei. Apoi, imaginea s-a focalizat mai aproape şi am văzut cum, într-un timp foarte scurt, întreaga Românie devenise, practic, o nouă mare, din care apăreau doar în unele zone vârfurile munţilor sau mici petece de pământ, ca nişte insule. În acel moment, proiecţia pătratului cu butonul roşu s-a stabilizat pe imaginea hologramei, fără să mai clipească. Imediat, însă, în partea stângă a hologramei a apărut proiecţia celor două fante centrale şi a manetelor de pe tabloul de comandă care au început să culiseze încet spre în jos. Observam concomitent cum apele încep să se retragă de pe teritoriul ţării noastre, însă în mod ciudat ele se îndreptau spre sud doar spre un singur punct, pe care l-am localizat undeva în masivul Retezat, cel mai probabil în zona munţilor Godeanu. Întreaga mare de apă s-a scurs în pământ prin acel loc şi din nou teritoriul României apărea uscat, cu formaţiunile geologice pe care le cunoaştem astăzi. Totuşi, în zona de curbură a munţilor carpatici, la o anumită distanţă de aceştia spre est, adică pe teritoriul Vrancei de astăzi, am observat o fantă de culoare închisă, a cărei lungime am apreciat-o la aproximativ treizeci de kilometri, însă nu mi-am putut da seama ce reprezenta ea. În plus, zona Deltei nu exista şi, de asemenea, în locul Mării Negre era un podiş imens care se întindea spre Orientul Apropiat. În acel moment imaginea hologramei a dispărut, la fel de brusc cum apăruse. L-am privit uluit pe Cezar. — Ne-au lăsat chiar şi un „manual de utilizare”, nu-i aşa? îmi zise el râzând. Procedeul este asemănător şi pentru toate celelalte butoane şi comenzi ale tabloului, dar am vrut în mod special să vezi la ce poate duce atingerea butonului roşu. Se pare că există, totuşi, un sistem de siguranţă; cei din

echipa de cercetare au identificat până în prezent o succesiune de trei etape complicate care trebuie realizate pe comenzile tabloului, pentru ca apăsarea butonului roşu să declanşeze diluviul şi cataclismul pe care l-ai urmărit în sinteză. Modalitatea prin care „ei” ne învaţă este foarte practică, uşoară şi intuitivă. Noi bănuim că aceste instalaţii menţin - într-un fel care deocamdată ne este complet necunoscut - un echilibru energetic esenţial pentru zona tectonică în care se află România. Ai văzut cataclismul care se poate petrece dacă acest echilibru este afectat. Uluit din cale afară, am încuviinţat din cap. Apoi am mers cu Cezar mai departe, spre capătul sălii. După mesele uriaşe de proiecţie în formă de „T”, pe laturile sălii am văzut că erau aşezate nişte dispozitive foarte înalte, metalice, din care ieşeau în lateral ramificaţii din metal, de forme diferite şi foarte complicate. Cezar mi-a spus că nimeni nu a putut să-şi dea seama, până în acel moment, care era funcţia acelor dispozitive uriaşe, care creau mai curând impresia unor antene gigantice. La o distanţă de vreo zece metri după tabloul de comandă am ajuns la un pătrat foarte mare, delimitat în materialul de pe sol. Latura pătratului măsura cam trei metri, iar suprafaţa lui, perfect netedă, era de culoare galben-aurie. În mijloc era un mic dom, cu înălţimea de aproximativ cincisprezece centimetri, care prezenta o fantă în partea superioară, înaintea domului, aşezat direct pe suprafaţa pătratului se afla un recipient de forma unei amfore antice, cam de jumătate de metru înălţime. — Conţinutul amforei reprezintă unul dintre punctele forte ale descoperirii, mi-a explicat Cezar. Personal, înclin să cred că aceasta este ceea ce îşi dorea cu atâta ardoare venerabilul Massini pentru el şi pentru elita masonilor. Amfora nu avea modele şi nici inscripţii. Se vedea că era fabricată dintr-un metal special, de culoare roşiatică şi nu

avea toarte. Capacul elegant nu lăsa să fie văzut conţinutul. Cezar l-a ridicat şi atunci, aplecându-mă înainte am putut discerne în interior un praf strălucitor, foarte fin, de culoare albă. În mod curios, pereţii interiori ai amforei radiau discret o uşoară lumină albastră, care scotea şi mai mult în evidenţă sclipirile aproape magice ale pulberii albe. — S-a analizat o mostră din această pulbere, mi-a explicat Cezar. Cercetătorii americani au rămas consternaţi să constate că ea reprezintă o structură cristalină necunoscută a aurului monoatomic. Acesta reprezintă un derivat al aurului, care are culoarea alb-strălucitoare şi atomii plasaţi într-o reţea bidimensională, spre deosebire de aurul obişnuit, care are culoarea galbenă şi atomii plasaţi în reţea tridimensională. Pulberea de aur monoatomic este foarte dificil de obţinut, mai ales în formula de puritate foarte mare, aşa cum o prezintă unele texte antice şi puţinele referiri alchimice autentice din perioada Evului Mediu. Practic vorbind, ştiinţa actuală nu a putut obţine până în prezent această puritate extraordinară a pulberei de aur monoatomic, dar chiar şi în acest caz au fost observate efecte terapeutice incredibile asupra ţesuturilor vii, în special în ceea ce priveşte capacitatea lor de regenerare. De aceea există încă foarte puţine surse de informare cu privire la tehnologia de obţinere a aurului monoatomic şi din câte am înţeles de la unul dintre savanţii americani, există un mare interes din partea NASA pentru cercetarea în această direcţie, întrucât au fost investite fonduri uriaşe. Nu auzisem niciodată, până în acel moment, despre aurul monoatomic şi nici nu îmi era prea clar la ce poate fi întrebuinţat. — Dar de ce manifestă unele persoane aşa mare interes pentru această pulbere? l-am întrebat pe Cezar. L-ai anunţat pe senior Massini de existenţa aurului?

— Venerabilul era informat încă înainte de a se pătrunde aici despre pulberea din amforă. Nu ştiu cum, nu ştiu de unde avea elita masonilor asemenea surse de informare, dar în mod sigur ea cunoştea de mult existenţa pulberei monoatomice în acest loc. M-am întrebat şi eu de ce senior Massini era atât de interesat să intre în posesia ei. Am discutat cu savanţii noştri şi cu cei americani, care se pare că sunt mai în temă cu acest subiect. Mi-au spus că, în forma ei pură, pulberea stimulează foarte mult anumite fluxuri şi schimburi energetice la nivel celular şi mai ales la nivel neuronal. Cu alte cuvinte ea provoacă un proces foarte accelerat de întinerire. Ei mi-au destăinuit că, teoretic, un om poate să trăiască în acelaşi corp fizic timp de mai multe mii de ani, cu condiţia să consume, la anumite intervale de timp şi într-o cantitate bine determinată, această pulbere. Este uluitor şi aproape de neconceput pentru condiţia şi mentalitatea omului contemporan, dar aceasta explică multe aspecte enigmatice din istoria omenirii, legate de longevitatea incredibilă a unor personaje importante şi, de asemenea, luminează intenţiile ascunse ale elitei mondiale a masonilor. Îmi pierise graiul de surpriză. Am rămas ţintuit în loc, aşteptând şi alte explicaţii de la Cezar. — Tehnologia modernă nu ne permite încă să obţinem puritatea pulberii monoatomice, care este necesară pentru declanşarea procesului energetic general de revitalizare şi întinerire a trupului. Mai mult decât atât, analiza eşantionului din această pulbere a arătat că atomii de aur sunt dispuşi într-o reţea plană, dar ei sunt combinaţi cu atomii unui alt element care nu este cunoscut încă pe Pământ. Aceasta complică şi mai mult lucrurile, deoarece nu se ştie ce alte caracteristici prezintă pulberea, în afara celor menţionate în textele din antichitate, pe care de altfel savanţii conservatori le ignoră în totalitate.

Cezar m-a îndemnat să păşesc pe suprafaţa pătratului, în faţa micului dom din centru. — Aceasta va fi una din marile surprize pe care le vei avea în această sală, dacă crezi că te mai poate impresiona ceva în acest moment, a glumit el.

Am văzut atunci, proiectată din fanta domului, o imensă hologramă cu elemente în mişcare. Am înţeles aproape imediat că erau redate sintetic aspectele principale ale trecutului extrem de îndepărtat al omenirii, chiar de la originea sa. Am putut să mă conving astfel, în mod foarte clar, de falsitatea teoriei evoluţioniste a lui Darwin în ceea ce priveşte specia umană. Eroarea ei fundamentală nu consta

atât în concepţia pe care a promulgat-o, ci mai ales în necunoaşterea unor elemente concrete care s-au petrecut pe Pământ într-un trecut uluitor de îndepărtat, elemente pe care eu le-am vizionat atunci într-o sinteză care a fost realizată într-un mod excepţional de inteligent şi totodată profund intuitiv. De emoţie, am simţit că mi se înmoaie picioarele şi m-am aşezat în genunchi, privind în continuare imaginile reale ale celor mai importante evenimente din istoria omului, incluzând adevărata sa origine care naşte atâtea controverse în zilele noastre. Din păcate nu mi s-a permis să relatez în această carte anumite aspecte esenţiale ale trecutului planetei noastre, pe care le-am vizionat într-o formă condensată, exact aşa cum au avut ele loc, cu zeci şi sute de mii de ani înainte. Aceasta a fost condiţia pe care Cezar m-a rugat să o respect, pentru a ne încadra în termenii acordului bilateral ultrasecret dintre România şi SUA. Mărturisesc cu sinceritate însă, că după aprecierile mele, 90% din ceea ce se cunoaşte în mod oficial la ora actuală despre istoria omenirii este fals şi contrafăcut, în mod incredibil, ceea ce este considerat că s-a petrecut cu adevărat este în mare parte minciună, în timp ce miturile şi legendele care umplu cărţile de poveşti şi sunt considerate de majoritatea oamenilor un produs al fanteziei debordante, sunt aproape în totalitate adevărate. Această stranie „inversiune” a cauzat de-a lungul timpului multe probleme şi conflicte între oameni. Majoritatea ideilor şi presupunerilor arheologilor şi oamenilor de ştiinţă sunt false, chiar dacă dovezile care au rămas sunt uneori foarte evidente pentru a le modifica părerile eronate. Unele „fantezii” ale savanţilor şi cercetătorilor, cum ar fi hilara teorie a dispariţiei dinozaurilor acum şaizeci şi cinci de milioane de ani sau considerarea vechilor continente ale Atlantidei şi Lemuriei ca fiind un mit, sunt acum complet spulberate, pentru că eu am văzut atunci

şi acolo, cât se poate de clar,cum s-au petrecut lucrurile în realitate! Probabil, însă, că pentru mulţi oameni de ştiinţă este mult mai confortabil să „doarmă” liniştiţi, în loc să accepte provocarea necunoscutului şi să-şi recunoască limitele. Din când în când, atunci când ajungea la un moment notabil în timp, proiecţia holografică păstra imaginea evenimentului dar pe fundal apărea harta cerului, cu poziţiile marcate ale principalelor stele şi constelaţii la momentul respectiv. Cezar mi-a explicat că aceasta s-a dovedit o metodă foarte simplă de datare istorică, pentru că savanţii nu au avut altceva de făcut decât să suprapună acele poziţii ale astrelor cereşti peste poziţia lor actuală, obţinând astfel perioadele relative de timp când s-au petrecut acele evenimente. Problema era că perioada de timp acoperită de proiecţiile holografice era enormă, de mai multe sute de mii de ani, ori ciclul precesional al Pământului de 25.920 de ani aduce constelaţiile - în poziţia lor relativă faţă de planeta noastră - pe aceeaşi poziţie la perioade care sunt multipli de 26.000 de ani. Soluţia era să se urmărească proiecţia holografică de la început până la sfârşit şi să se observe câţi „ani platonicieni” (de aproximativ 26.000 de ani fiecare) sunt astfel evidenţiaţi. Aşa, de pildă, s-a putut ajunge la concluzia că ansamblul din Munţii Bucegi a fost construit acum 50-55.000 de ani în urmă, deoarece a fost proiectată chiar imaginea Marii Galerii şi a sălii principale, cu toate obiectele exact aşa cum le-am găsit noi, având pe fundal poziţia constelaţiilor faţă de Pământ. După aceea imaginea a mai apărut o dată, ca punct de reper, pentru a semnifica trecerea a două perioade cosmice de precesie a echinocţiilor. „Lecţiile” erau uşoare şi totuşi extrem de bulversante prin conţinutul lor. Am văzut adevărul despre vechea civilizaţie egipteană şi despre felul în care au fost construiţe marile edificii de pe teritoriul Egiptului, adevăr care este în totalitate altul decât inepţiile susţinute în prezent de egiptologi. Am

văzut ce s-a petrecut în realitate la Potop şi unde au fost germenii civilizaţiei umane care a urmat marelui diluviu şi care a populat mai apoi teritoriul Europei, Asiei şi Africii, însă nici aceste aspecte nu mi s-a îngăduit să le revelez deocamdată, întrucât implică unele realităţi mult prea şocante pentru mentalitatea, ideile şi cunoştinţele omului contemporan. Iniţial am crezut că proiecţia holografică îmi va arăta trecutul omenirii, începând de la originile sale şi până în momentul construirii ansamblului din Munţii Bucegi. Mai apoi am văzut că proiecţiile prezentau derularea principalelor aspecte istorice ale evoluţiei diverselor rase pe planeta noastră până în secolul al V-lea d.H. Aceasta însemna fie că uriaşii care au construit întregul dipozitiv din interiorul muntelui stăpâneau foarte bine accesul la clişeele temporale, fie - ceea ce pare mai probabil, datorită imensei perioade de timp care a fost acoperită de proiecţia holografică - că ei „actualizau” într-un mod misterios bagajul informaţiei holografice. Se pare că ultima astfel de actualizare a avut loc în apropiere de anul 500 d.H. Nimeni nu putea spune, însă, care era motivul pentru care informaţiile istorice se opreau la acea perioadă. Am văzut, într-o tulburătoare desfăşurare de imagini, existenţa lui lisus şi răstignirea lui pe cruce, care şi astăzi este negată de unii. Trebuie să spun că în acea perioadă de timp s-au petrecut fapte cu mult mai uluitoare decât cele prezentate în Evanghelii. Proiecţiile mi-au revelat, de asemenea, multe persoane dintre cele care au asistat pe colină la răstignirea lui lisus, care nu erau din acel timp, ci veniseră acolo din alte perioade istorice. Acele fiinţe umane, care nu se deosebeau la îmbrăcăminte de evreii prezenţi la momentul răstignirii, aveau totuşi trăsături ale chipului complet diferite de ale acestora şi tocmai de aceea urmăreau să-şi ascundă faţa cât mai mult sub faldurile hainelor. Holograma a mai prezentat secvenţial vieţile şi misiunile spirituale ale altor personaje excepţionale, care cu adevărat

făceau dovada unor uluitoare înzestrări divine, din trecutul foarte îndepărtat al omenirii. Am văzut astfel acţiunile unor mari reformatori spirituali încă de acum aproximativ 1820.000 de ani, despre care nu se ştie absolut nimic. Pe atunci, însă, sistemul social si distribuţia populaţiilor pe întreaga planetă erau complet diferite de ceea ce se cunoaşte în prezent, iar arheologii, antropologii şi istoricii ar trebui săşi revizuiască din temelii concepţiile pe care le au despre acele timpuri. Au fost atât de multe elemente pe care le-am vizionat atunci şi ele au fost prezentate într-un mod atât de compactat, încât mi-ar fi necesare, fără îndoială, câteva sute de pagini pentru a le descrie măcar aproximativ. Totuşi, proiecţia holografică a durat numai o oră şi jumătate. Chiar şi cei doi ofiţeri care asigurau securitatea sălii şi cele şase santinele plasate la intrările tunelurilor urmăreau cu toţii uluiţi şi în tăcere derularea imaginilor, deşi în mod evident nu era prima dată când vedeau aşa ceva. După dispariţia hologramei am rămas mai mult timp nemişcat, privind în gol. Într-un târziu, Cezar mi-a spus că era timpul să ne întoarcem la bază, deoarece aceea era limita la care eu puteam să am acces în interiorul Sălii Proiecţiilor. Am privit în faţă. Dincolo de pătratul pe suprafaţa căruia încă mă mai aflam nu mai erau decât deschiderile gigantice, aproape înfricoşătoare, ale celor trei tunele enigmatice din peretele muntelui, aflate cam la douăzeci de metri depărtare. În faţa fiecăreia dintre ele, la o distanţă de şapte-opt metri se afla câte un tablou de comandă asemănător cu panoul mare de comandă, amplasat central, însă ele aveau dimensiuni mai mici decât acesta. L-am întrebat pe Cezar care era misterul extraordinar al celor trei tunele. Mi-a explicat că elementele legate de această problemă nu mi le poate dezvălui, dar îmi poate spune că

ceea ce s-a aflat în legătură cu giganticele culoare din munte s-a datorat, de asemenea, unor proiecţii holografice care erau comandate de la pupitrul de comandă al fiecărui tunel în parte. Singurul aspect pe care mi-l putea dezvălui era că cele trei tunele se îndreaptă pe mii de kilometri în trei zone diferite ale planetei. Tunelul din stânga are celălalt punct de legătură în Egipt, într-un ansamblu secret şi încă nedescoperit care se află sub nisip, între Sfinx şi Marea Piramidă de pe platoul Gizeh, lângă Cairo. Tunelul din dreapta are corespondenţă cu o structură care de asemenea se află în interiorul unui munte din Podişul Tibet. Aceasta este însă mai mică decât cea din munţii noştrii şi nu atât de complexă. Din acest al doilea tunel există ramificaţii secundare care conduc într-o zonă din subsolul Buzăului, aproape de curbura Carpaţilor, iar o alta se îndreaptă spre sud şi face conexiunea cu structura din subsolul Irakului, lângă Bagdad. De la aceasta, în continuare, mai există o ramificaţie până în subsolul podişului Gobi din Mongolia. Al treilea tunel, care era plasat central în Sala Proiecţiilor, face obiectul - aşa după cum mi-a spus Cezar - unui secret la nivel mondial, asupra căruia SUA dorea garanţii foarte ferme. La acel moment, nici Cezar şi nici generalul Obadea nu cunoşteau elementele noi ale discuţiilor românoamericane, însă cert era faptul că se perfecta un fel de „schimb” reciproc avantajos. Cunoscând teribila influenţă politică a masonilor şi relaţiile venerabilului Massini în structurile politice ale celor două ţări, puteam bănui că se încearcă o „preluare” treptată a con- trolului asupra bazei de către factori externi intereselor statului nostru. Din fericire, Cezar mi-a mărturisit că există totuşi şi persoane foarte importante în aparatul nostru politic şi administrativ care în prezent cunosc maşinaţiile odioase ale masoneriei mondiale şi care se opun cu vehemenţă influenţei acesteia,

mai ales în ceea ce priveşte controlul asupra marii descoperiri din Munţii Bucegi. El mi-a mai spus că tunelul central coboară în interiorul scoarţei planetei şi chiar că o depăşeşte pe aceasta, dar nu a vrut să-mi ofere mai multe elemente. A remarcat că imaginile hologramei care corespundeau acelui gigantic coridor în munte erau aproape incredibile dar că, în acelaşi timp, ele puteau oferi un posibil răspuns cu privire la originea structurii din interiorul muntelui în care ne aflam noi şi a celor care au construit-o. Înainte de a părăsi sala, Cezar mi-a spus că se efectuau deja, în cel mai mare secret, pregătiri intense pentru o expediţie mai întâi prin tunelul spre Egipt, apoi către cel din Tibet şi abia în final urma să se organizeze marea expediţie către interiorul Pământului prin tunelul central. Discuţiile bilaterale româno-americane au decis să se formeze o echipă de şaisprezece oameni de elită, care de fapt provenea din fuziunea unei echipe de şase americani şi a unei echipe de zece români. Conducerea operaţiunii i-a fost încredinţată lui Cezar, căruia cu acea ocazie i-a fost atribuit imediat gradul de colonel SRI. Mi-a explicat că investirea în grad era importantă mai ales în contextul psihologic al echipei. Plecarea urma să aibă loc la sfârşitul lunii septembrie, 2003, deoarece pregătirile erau complexe. Cezar nu mi-a dezvăluit nimic din ceea ce se afla în aceste tuneluri, deşi structura lor era diferită de cea a Marii Galerii din Munţii Bucegi. El nu mi-a spus nici cum se va efectua deplasarea prin tuneluri, având în vedere că trebuiau parcurşi mii de kilometri, în sfârşit nu mi-a oferit nici un detaliu cu privire la imaginile holografice care corespundeau fiecărei ţinte de deplasare în parte. Chiar şi aşa, însă, consider că elementele prezentate aici pot face obiectul cel puţin a unor reflecţii profunde, care să ne pregătească pentru evenimentele viitoare. Din raţiuni

evidente am omis în mod deliberat precizarea unor date care să conducă la identificarea zonei muntoase în care s-a făcut marea descoperire. La un an de la vizita mea în acel loc continui să am la fel de vii în minte şi în inimă impresiile copleşitoare pe care le-am trăit pe parcursul celor câteva ore ale prezenţei mele în atmosfera aproape ireală, creată de tainica structură din interiorul muntelui. Deasupra tuturor acestor revelaţii pluteşte însă enigma ancestrală a Timpului şi a înţelepciunii celor care au reuşit să-l controleze, aşteptând cu răbdare zeci de milenii momentul în care noi vom ajunge să cunoaştem adevărul... Sfârşit

12 zile – O initiere secreta In taramul tainic al zeilor

NOTA EDITORULUI

Publicarea volumului Viitor cu cap de mort a pus societatea românească faţă în faţă cu o realitate tulburătoare. Într-adevăr, putem spune că lucrarea lui Radu Cinamar a generat în conştiinţa oamenilor multe semne de întrebare. Unii cititori au căutat să afle ce se ascunde în spatele relatării aproape incredibile a autorului. Pe de altă parte, un ziar central a dedicat două pagini acestui subiect, confirmând parţial diverse elemente prezentate în carte. Ţinem să mulţumim pe această cale tuturor celor care ne-au împărtăşit din descoperirile lor şi, de asemenea, celor care ne-au transmis aprecieri. În intervalul de timp care a trecut de la publicarea cărţii Viitor cu cap de mort, redacţia noastră a primit nenumărate telefoane de la cititori, care îşi exprimau părerea despre subiectul foarte incitant al acestei lucrări. Majoritatea cititorilor au avut o reacţie foarte favorabilă, felicitându-ne pentru curajul de a publica o carte de acest gen. Dincolo de evenimentul marii descoperiri din Munţii Bucegi, care este descris în ultimul capitol al cărţii, trebuie să remarcăm însă faptul că Radu Cinamar ne-a oferit o adevărată mină de informaţii ezoterice care ne pot ghida mai bine, mai clar şi într-un mod autentic viaţa noastră de zi cu zi. Aceste elemente foarte importante sunt redate de autor atât de direct şi de tranşant şi ele au avut un impact aşa mare asupra cititorilor, încât am constatat cu bucurie că lucrarea a devenit foarte repede

un best-seller în domeniu. Am fost întrebat de foarte multe persoane dacă îl cunosc pe autorul cărţii şi dacă cele prezentate în ea sunt adevărate. Mi-au fost aduse multe confirmări în legătură cu elementele descrise în carte. Una dintre surprinzătoarele dovezi a fost cuprinsă în articolul semnat de Adina Mutăr în ziarul Ziarul, apărut în data de 7 februarie 2005, din care selectez mai jos unele fragmente: „Cabinetul 1 înfiinţase o unitate pentru studierea fenomenelor paranormale şi pentru antrenarea „soldaţilor para” în Munţii Buzăului. Cabinetul 2 era invidios. Aşa a luat fiinţă, din ordinul Elenei Ceauşescu, o unitate de „paranormali”, care a primit de la tovarăşa misiuni dintre cele mai diverse, inclusiv de căutare a comorilor legendare. În primul rând, oamenii Elenei i-au spionat pe „soldaţii para” ai gen. Ilie Ceauşescu. Apoi, căpătând anumite „abilităţi”, au fost lansaţi în căutarea tezaurelor străvechi ascunse în misterioasele grote din Carpaţi, în special din Bucegi, unde se spunea că există o galerie uriaşă ticsită cu aur. DEPARTAMENTUL ZERO AL SECURITĂŢII

La sfârşitul anului trecut, a apărut o carte stranie, intitulată Viitor cu cap de mort, de Radu Cinamar, care face referire la nişte descoperiri senzaţionale ale Departamentului Zero al Securităţii, un departament cu multe zerouri, ceea ce însemna că era foarte foarte secret. Acesta ar fi fost înfiinţat în 1968, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, pentru descoperirea, educarea şi dezvoltarea unor subiecţi umani care aveau capacităţi neobişnuite, după exemplul SUA, URSS şi China, ţări foarte avansate în domeniu. Cum la vremea aceea Ceauşescu nu se avea

bine cu ruşii, refuzând Moscovei sprijin în ceea ce s-a numit „Primăvara de la Praga”, s-ar fi semnat, conform autorului cărţii, un protocol cu China, protocol ce prevedea ca un anume dr. Xien, maestru în parapsihologic, să organizeze şi să supervizeze activitatea acestui departament ultrasecret timp de 15 ani, iar România se obliga să acorde burse de studii la 100 de studenţi chinezi pe aceeaşi perioadă de timp. Autorul localizează bazele acestui Departament Zero, una în „apropiere de oraşul B”, iar alta în Munţii Retezat şi aminteşte de câteva misiuni semnificative, încadrate ca „evenimente K”, cum ar fi dispariţiile de persoane din Munţii Buzăului – fapt petrecut în 1981 – pe care le-am relatat şi noi într-un număr trecut din Ziarul. Se mai aminteşte şi de un sistem de detectare a „frecvenţei de vibraţie proprie fiecărei persoane, obiect sau fenomen bazat pe principiul rezonanţei”. De fapt, un aparat inventat de Carol Przybilla şi intrat sub „protecţia” absolută a „securităţii” Elenei Ceauşescu. MEN IN BLACK ÎN BOZIORU

Pornind de la aceste date concrete, dezvăluite şi de alte persoane implicate la vremea respectivă în astfel de activităţi, descoperim că „evenimentele K” ale misteriosului Departament Zero al Securităţii se confundă cu activităţile acelei unităţi de paranormali a Armatei, cu baza în Munţii Buzăului, subordonată generalului Ilie Ceauşescu. Cercetătorul Vasile Rudan, specialist în percepţie extrasenzorială, a lucrat sub contract strict pentru această unitate. A condus experimente extrasenzoriale cu copii superdotaţi, iar

rapoartele, fotografiile şi negativele, precum şi filmele erau predate unităţii respective. Nu avea voie să oprească nimic. (…) CABINETUL 2 SPIONEAZĂ

L-am contactat pe gen. Nicolae Pleşiţă şi l-am întrebat de Departamentul Zero al Securităţii şi de preocupările paranormale ale acestuia. „N-am auzit de aşa ceva. De cei ai Armatei am auzit, dar la Securitate, nu. Însă Elena Ceauşescu se ocupa cu chestii din astea, în cadrul Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnică, a cărei preşedintă era. Iar prim-vicepreşedinte era Ion Ursu. În CNST era un departament care avea în plan cercetarea unor astfel de fenomene şi experimentarea lor.” (…) „Săpând” mai departe, am aflat de la un colonel în rezervă care a lucrat în DSS că, într-adevăr, în cadrul CNST existau oameni care aveau în program „monitorizarea cercetărilor din sfera paranormalului, rapoartele lor fiind sub Cod Zero, ajungând la Elena Ceauşescu. Ea le distribuia apoi la trei subordonaţi. Doi dintre aceştia lucrau în cadrul DSS. La unul ajungeau zonele cu zăcăminte strategice – uraniu, petrol – descoperite prin percepţie extrasenzorială, iar la celălalt ajungeau anumite invenţii, de care se ocupa apoi Institutul de Tehnologie Avansată. Al treilea se ocupa de cele de interes personal al tovarăşei”. Cu alte cuvinte, paranormalii lui Ceauşescu munceau, iar cei ai Cabinetului 2 îi spionau şi le furau rapoartele. (…) LEGENDELE PELEŞULUI

Elena Ceauşescu a aflat de comorile din Bucegi datorită reginei Elisabeta – Carmen Sylva care, în „Poveştile Peleşului”, strânsese o mulţime de relatări de la localnici şi ciobani despre fabuloasele tezaure ascunse în „inima” muntelui. În „Cetatea Babei” se povesteşte despre o misterioasă cetate subterană în care se află depozitate cantităţi enorme de aur. Se pare că nici regele Carol I nu a ales întâmplător locul de amplasare a Castelului Peleş – inaugurat în 1883 – în Bucegi, existând multe publicaţii străine care semnalau ciudatul ansamblu de sculpturi megalitice în stânca Sfinx – Babele şi peşterile străjuite de schituri. Preoţii, deţinători şi păzitori de secrete privind tezaurele lăsate moştenire din moşi- strămoşi, construiseră o adevărată reţea de schituri ca nişte forturi de pază. (…) GROTA SACRĂ DIN BUCEGI

În primul rând se monitorizau publicaţiile care făceau referiri la grote şi tezaure. În studiul „Dacia Hiperboreană”, publicat la Paris în 1936, republicat în Franţa şi Italia în anii ’80, când a făcut mare vâlvă, Vasile Lovinescu afirma că „muntele Om este traversat de o grotă imensă care este una dintre cele mai mari din lume, în sensul că nu i s-a dat de capăt, fiind exploatată doar pe vreo 20 de kilometri”. Cine o exploatase şi în ce scop nu se preciza. Între 19661968, arhitectul peruan Daniel Ruzo a venit în România pentru a cerceta Sfinxul (denumire cu care nu era de acord), pe care îl văzuse pe o carte poştală. El a fost însoţit de o echipă de români care a realizat cu această ocazie un film pentru Studioul Alexandru Sania, „Mistere în Piatră”. Ruzo observase că Sfinxul semăna cu chipul principal dintr-un ansamblu

sculptat într-o stâncă de pe podişul Marcahuasi, Peru, denumit „Monumentul Omenirii”. De fapt, nici Sfinxul nu reprezintă doar un singur chip, după cum observa arheologul peruan, fiind înconjurat de alte chipuri umane, din rase diferite, precum şi de capul unui câine. Din lunga sa experienţă, Daniel Ruzo trage concluzia că acel câine are rolul de păzitor al unei comori şi că „trebuie să existe şi o Peşteră a Tezaurului” în apropierea acestui magnific monument al Omului. ÎN PRAGUL NEMURIRII

O altă cercetătoare care a efectuat un amplu studiu asupra masivului Bucegi – studiu care a ajuns pe biroul Cabinetului 2-a fost Cristina Pănculescu. Conform teoriei ei, dezvoltată pe larg în cartea „OZN – Universuri Paralele”, de col. Dr. Emil Străinu, în Bucegi, în apropierea Vârfului Omu, se află un centru energeticinformaţional natural al Terrei, semnalat de toate tradiţiile civilizaţiilor antice. Cristina Pănculescu a remarcat, printr-o serie de analize ale mostrelor de rocă şi electronografie, o serie de proprietăţi cu totul speciale ale acestui Stâlp al Cerului – Arborele Vieţii, identificat cu Vârful Ocolit. În final, demonstra că Centrul reprezintă un loc geometric de conexiune cosmică, o poartă de ieşire din universul terestru, cu o activitate energetică măsurabilă, ce se manifestă ciclic, constatând că din 1986 intensitatea centrului a depăşit pragul de latenţă. Centrul era cunoscut şi pe vremea dacilor, aflându-se pe muntele sfânt Kogayon. „Chemaţi de Sfinx, dacii ştiau a se face nemuritori”, concluziona studiul, terminat în 1988 şi înaintat către CC. Al P.C.R., de unde, pe căi misterioase, a ajuns pe biroul „oamenilor” tovarăşei. Şi

poate că aceasta a cochetat cu ideea nemuririi, ca mulţi suverani ai istoriei, care aveau turma lor de alchimişti ce trebuia să găsească Piatra Filozofală, cu ajutorul căreia se obţinea elixirul vieţii şi se putea transforma orice metal în aur. Elena Ceauşescu era o „colecţionară” de tot felul de practici de întinerire şi revigorare apărute la noi sau la alţii. Dar evenimentele din decembrie ’89 băteau la uşă şi nu mai era timp pentru incursiuni în alte subterane decât cele ale puterii. Cu siguranţă însă, pe vremea ei, aceste teorii erau studiate mult mai asiduu, deşi în mare secret, decât astăzi, când se fac publice, dar autorităţile nu dau semne că ar fi interesate. Cât despre tezaurul fabulos din subteranele Bucegiului, el nu a fost găsit pentru că nu sa găsit Poarta Comorii, care ar fi dus la marea galerie ticsită cu aur. Deşi în cartea Viitor cu cap de mort se afirmă că această mare galerie a fost descoperită prin sateliţii NASA şi că acolo există un tezaur de nepreţuit pentru istoria omenirii. Dar poate că autorul a grăbit puţin lucrurile. (…) POARTA COMORII

Oamenii Elenei Ceauşescu erau bine orientaţi. Unul dintre cei mai fervenţi cercetători ai geografiei sacre a României, Dan Corneliu Brăneanu, care a publicat numeroase articole despre centrul sacerdotal din Bucegi, confirmă că în inima muntelui există o reţea de galerii subterane care este posibil să unească mai multe peşteri şi să aibă galerii de legătură cu alte centre sacre din lume. A studiat şi cartea lui Daniel Ruzo, „La historia fantastica de un descubrimiento”, publicată de Editura Diana, din Mexic, despre călătoria acestuia „prin munţii cei sfinţi” ai României, ce păstrează amintiri despre civilizaţia de

dinainte de Potop. Ruzo a rămas fascinat de multitudinea reprezentărilor sacre de pe stâncile ce străjuiesc drumul către Omul, „sculpturi străvechi, anterioare Potopului, erodate de vechime”, care înfăţişează sacerdoţi şi lei, paznici ai tezaurelor. „Am studiat multe centre sacre protoistorice în lume, dar aici, în Carpaţi, am găsit Poarta Comorii”, scria Daniel Ruzo. Despre ce comoară poate fi vorba? Ne lămureşte Dan Corneliu Brăneanu: „Nu este vorba numai de o comoară materială, ci de una în special spirituală, care să transmită informaţii de la un ciclu la altul al civilizaţiilor care s-au dezvoltat pe Terra din timpuri ancestrale. Lobsang Rampa a lansat ideea unui depozit iniţiatic subteran în munţii Tibetului, von Danniken situa un altul în munţii Equadorului, iar Daniel Ruzo a simţit că triada sacră se închide în Bucegi, dacă nu cumva aici începe, dat fiind cuvântul OM, de o importanţă spirituală deosebită, regăsit în multe toponime doar la noi în ţară”. … LA PIATRA TRĂSNITĂ

Corneliu Brăneanu, după multe cercetări, inclusiv prin mijloace radiestezice, presupune că o poartă de intrare în reţeaua subterană de sub Omu ar putea fi pe Valea Obârşiei Ialomiţei, într-un loc dominat de o stâncă numită „Biserica Trăsnită” sau „Piatra Trăsnită”, ce se termină brusc, cu un perete vertical, ca un zid de sprijin. La baza acestui perete se găsesc stânci sfărâmate, rezultate, probabil, din excavarea unui culoar de intrare în reţeaua subterană (care uneşte mai multe peşteri din Bucegi), făcut cu peste 40.000 de ani în urmă (datarea a fost făcută prin mijloace radiestezice), care acoperă intrarea. Figurile remarcate de Ruzo în timpul ascensiunii

către Omu ar putea marca verticala pe care se află, la o adâncime de 12 metri, această poartă.” Mă folosesc de această cale pentru a-i informa pe cititorii noştri că, personal, nu îl cunosc pe domnul Radu Cinamar. Nu deţin nici un fel de date, informaţii sau referinţe despre persoana dumnealui şi orice tentativă din partea mea în această direcţie a rămas fără nici un rezultat. Materialul cărţii a fost primit prin intermediul poştei electronice şi toate celelalte aranjamente au fost făcute, la rugămintea fermă a autorului, pe aceeaşi cale. După unele ezitări datorate formei neobişnuite de colaborare, am acceptat totuşi materialul pentru publicare, deoarece am considerat că valorarea lui este excepţională pentru poporul român. Aceeaşi metodă a fost utilizată de autor şi în cazul volumului de faţă, care după cum se va vedea este chiar mai şocant decât cel precedent. Domnul Radu Cinamar este o persoană foarte ocultată şi îi înţeleg perfect motivaţiile, care decurg în mod direct din elementele pe care le-a prezentat în cărţile sale. Totuşi, nutresc o vie speranţă că voi avea posibilitatea să-l cunosc într-un viitor nu prea îndepărtat şi nu mă îndoiesc că aceasta este şi dorinţa majorităţii cititorilor săi. 12 ZILE – O iniţiere secretă în tărâmul tainic al zeilor reuşeşte să bulverseze aproape în totalitate concepţiile noastre despre viaţă şi despre universul în care trăim. Deşi clar expuse, noţiunile şi evenimentele din carte şochează atât de mult mentalitatea noastră, încât sunt nevoit să accept că poate cu toţii avem nevoie de o reevaluare profundă a modului în care gândim şi trăim. EDITORUL

CUVÂNT ÎNAINTE

Dacă evenimentele uluitoare la care am luat parte în ultimii doi ani s-ar fi limitat doar la extraordinara descoperire din Munţii Bucegi, pe care am relatat-o în volumul anterior (Viitor cu cap de mort), probabil că nu aş mai fi avut motive întemeiate să scriu o nouă carte. Nici chiar Marea Expediţie pe care Cezar a condus-o prin enigmaticele şi uriaşele tuneluri subpământene, pornind din Sala Proiecţiilor, nu ar fi constituit un impuls destul de puternic pentru a mă determina să prezint elementele ei principale. Aceasta din două motive: pe de o parte, datorită faptului că la ora actuală aceste aspecte reprezintă cel mai mare secret de stat al României. Aşa cum am anticipat, după ce a revenit în ţară, Cezar şi-a ţinut promisiunea de a-mi relata cele mai importante evenimente şi descoperiri ale expediţiei în care el s-a aventurat împreună cu un comando de elită format din 15 militari foarte bine pregătiţi. Expediţia a marcat poate cea mai temerară şi fascinantă explorare din istoria omenirii. Deşi nu cunosc în amănunt toate aspectele ei, totuşi pot spune că am o viziune generală pertinentă asupra realităţilor uimitoare pe care le-am aflat din povestirea lui Cezar. M-am întâlnit cu el la sfârşitul lunii octombrie (2004), după un an de la plecarea în expediţie. Climatul politic era „fierbinte”, aceea fiind chiar perioada critică înainte de alegeri. După câte am înţeles, raportul lui Cezar a durat 5 zile, fiind audiat de o comisie specială româno-americană. Este chiar posibil ca anumiţi factori politici să fi fost radical influenţaţi de noile descoperiri şi

dovezi care au fost aduse. Am aflat că membrii comisiei de audiere au fost atât de bulversaţi de datele raportului şi de dovezile care le-au fost prezentate, încât ore în şir ei nu au fost capabili să ia vreo hotărâre şi nici să transmită în mod coerent informaţiile la vârf de stat. Întregul lor sistem de valori a fost atunci complet răsturnat şi nu se întrezăreau alte puncte de sprijin care să le susţină vechile concepţii. Poate tocmai de aceea s-a ajuns la concluzia că era necesară o modificare radicală a sistemului şi a influenţelor oculte în ţară. Este uimitor cum lanţul de evenimente care a început cu marea descoperire din Munţii Bucegi şi a continuat cu expediţia de amploare prin tunelurile subpământene a modificat aproape integral atât gândirea, cât şi destinul unor oameni. Printre aceştia mă număr şi eu, care am fost nevoit să mă adaptez cu rapiditate la o transformare de proporţii în existenţa mea. Această transformare a implicat mai ales fiinţa mea interioară. Universul ocult în care Cezar m-a iniţiat gradat şi faptul că m-am convins personal de unele aspecte uluitoare ale vieţii fizice şi subtile, m-au determinat în ultima perioadă să abordez cu foarte mare interes lucrările de specialitate şi să-mi îmbogăţesc astfel cunoştinţele în această direcţie, care sunt aproape cu desăvârşire ignorate de cei mai mulţi oameni. Am constatat însă că este foarte dificil să descriu într-un mod credibil unele situaţii şi evenimente care, în concepţia obişnuită, frizează absurdul şi ideile ştiinţifice materialiste actuale. De altfel, acesta reprezintă cel de-al doilea motiv pentru care nu voi descrie Marea Expediţie româno-americană. Pe lângă faptul că Cezar nu este de acord să scriu despre aceasta, sunt şi eu de părere că e foarte puţin probabil ca relatarea ineditei călătorii să impacteze la modul real conştiinţa oamenilor. Desigur,

aceasta ar fi o situaţie temporară, deoarece succesiunea evenimentelor la nivel mondial, mai ales în această perioadă critică a omenirii, este imprevizibilă şi adeseori şocantă; aceasta poate să determine ca un aspect care a fost bagatelizat la un moment dat, să fie reconsiderat la adevărata lui valoare imediat după aceea. La o analiză atentă remarcăm faptul că tot ceea ce se petrece în lume urmează un fir călăuzitor a cărui lumină strălucitoare este întrevăzută deja de unele fiinţe umane, care pot să o recunoască printre multe alte posibilităţi. Ne putem deci aştepta la o rapidă şi uluitoare transformare în conştiinţa oamenilor şi abia atunci elementele Marii Expediţii, care a pornit din Munţii Bucegi, vor fi apreciate şi mai ales înţelese la justa lor valoare. Aceasta e situaţia atunci când ea este raportată la masele mari de oameni. În particular însă Cezar mi-a dezvăluit că există deja câteva grupuri care urmăresc să construiască un fel de bază informaţională şi chiar practică pentru ca asimilarea dezvăluirilor din Marea Expediţie să fie relativ uşoară pentru celelalte fiinţe umane. În acelaşi timp, el m-a informat că există, de asemenea, şi alte grupuri de interese care vor să preia controlul decizional la cel mai înalt nivel al securităţii naţionale, mai ales în ceea ce priveşte locaţia din Bucegi. Cezar nu s-a mai întâlnit cu senior Massini, dar a aflat că acesta, însoţit de alte două „eminenţe cenuşii” ale masoneriei mondiale, a avut mai multe contacte şi discuţii semnificative pe această temă cu anumite personalităţi politice din România şi mai ales din Statele Unite ale Americii. În una dintre discuţiile pe care le-am avut cu el după o despărţire de mai bine de un an de zile, Cezar mi-a mărturisit printre altele că atât el, cât şi generalul Obadea resimt deja anumite presiuni în această direcţie. Din acest punct de vedere, în ciuda factorilor pozitivi pe care

i-a implicat marea descoperire şi expediţia care a fost efectuată, „lupta dintre bine şi rău” pare să se fi înteţit şi mai mult. Urzeala acestor aspecte este însă foarte complicată şi conţine elemente ultrasecrete, pe care deşi le cunosc în mare parte din discuţia pe care am avut-o cu Cezar, nu-mi este totuşi îngăduit să le destăinui în acest moment. Sunt însă absolut convins că va veni un timp al „marilor dezvăluiri” şi, după unele semnale care deja există, se pare că acest viitor nu este prea îndepărtat. Uneori, pentru a permite o desfăşurare armonioasă şi coerentă a evenimentelor, este important ca lucrurile să nu fie „forţate”, chiar dacă acest lucru este cu putinţă şi chiar dacă, aparent, intenţia unei astfel de acţiuni este profund benefică. La urma urmelor, realitatea pe care o trăim cu toţii la nivel microcosmic nu reprezintă altceva decât o reflectare a legilor universale, care acţionează la nivel macrocosmic. Modificările şi transformările care intervin în lumea noastră trebuie să aibă un sens profund şi să fie aplicate cu înţelepciune, pentru a nu crea distorsiuni sau „ruperi” de ritm. Situaţia actuală a poporului român şi a întregii omeniri se poate asemăna cu situaţia unui bolnav de cancer. Boala este grea, dar ea poate să fie vindecată. Nu este o simplă răceală, care poate fi tratată imediat. În cazul unui om bolnav de cancer, pentru a nu intra în metastază el trebuie să acţioneze cu precizie şi în mod inteligent. Dacă, de exemplu, în marea lui dorinţă de a se vindeca, bolnavul de cancer află despre un tratament miraculos şi îl aplică de îndată, fără discernământ, atunci este foarte posibil ca trupul lui să cedeze deoarece nu este încă suficient pregătit pentru a primi influxul energiei vindecătoare. Prin urmare, mai întâi sunt necesare câteva etape pregătitoare de purificare şi abia mai apoi se poate aplica

tratamentul decisiv, care va conduce la însănătoşirea completă. La fel, conştiinţa maselor, viciată de situaţiile grele şi foarte complexe ale societăţii moderne, nu are totdeauna nivelul necesar pentru a asimila aşa cum trebuie unele informaţii şi cunoştinţe, care ar putea chiar să determine o „închidere” a receptivităţii sale sau o reacţie de recul. Tocmai de aceea, este bine să aşteptăm momentul potrivit pentru a face dezvăluirile şocante pe care Cezar mi le-a împărtăşit, mai ales pentru faptul că ele vizează atât întreaga ţară, cât şi omenirea în ansamblul ei. Cu alte cuvinte, aceasta este o problemă de impact general, amplă şi cu o mare forţă de penetrare în conştiinţa maselor dacă acestea sunt pregătite să o primească. La nivel individual situaţia este însă mult mai simplă. Atunci când evenimentele la care participăm iau o turnură spectaculoasă, simţim în mod intuitiv că „destinul” ne pregăteşte pentru ceva anume. Atunci, aproape fără voia noastră, suntem implicaţi în anumite conjuncturi care practic ne obligă să ne adaptăm „din mers” la noul curs al evenimentelor, menţinându-ne totodată un viu interes şi o intensă aspiraţie pentru a cunoaşte mai multe lucruri şi pentru a acţiona într-un mod mai eficient. Aceasta este chiar situaţia în care eu însumi mă aflu în perioada actuală. Nu cunosc decât în parte forţele subtile care sunt implicate aici şi motivele ascunse ale acţiunii lor, dar simt cu multă convingere că ele mă ghidează pas cu pas către un ţel bine definit din viitor. Ceea ce pot să afirm cu tărie este uluitoarea intensitate cu care am trăit evenimentele pe care le voi descrie în această carte şi, de asemenea, faptul că ele miau transformat în mod fundamental întreaga fiinţă. Aproape sunt tentat să cred că întâlnirile şi discuţiile mele cu Cezar, explicaţiile iniţiatice pe care el mi le-a oferit,

chiar prezenţa mea la locul marii descoperiri din Munţii Bucegi şi aflarea elementelor principale ale expediţiei pe care el a condus-o, nu au constituit la urma urmelor decât un fel de „antecameră”, o pregătire absolut necesară pentru ceea ce aveam să trăiesc ulterior. Faptele sunt perfect corelate şi intuiesc că fiecare acţiune se găseşte integrată într-un imens ansamblu cauzal care se îndreaptă spre o anumită ţintă cu precizia unui cronometru. Evenimentele cu care m-am confruntat au depăşit cu mult chiar şi „iluzia” pe care o trăim în timpul unui vis. Mărturisesc faptul că pe tot parcursul acestor evenimente, care au avut loc într-o perioadă de aproximativ două săptămâni, starea de totală uluire aproape că nu m-a părăsit nici o clipă. Pot chiar să afirm că ea a constituit „motorul” care a declanşat în fiinţa mea o transformare fundamentală, a cărei natură profund spirituală face cu atât mai dificilă descrierea ei în termeni precişi şi elocvenţi. Sunt conştient de faptul că prezentarea acestor evenimente va însemna pentru mulţi cititori un mare semn de întrebare; poate că ei o vor considera ca fiind chiar o relatare fantastică. Ce pot răspunde într-o astfel de situaţie, decât că fiecare simte şi consideră aşa cum îi dictează inima şi sufletul? În ceea ce mă priveşte, liber şi purificat acum de „ceaţa” multor aspecte şi realităţi pe care cu puţin timp înainte nu numai că nu le înţelegeam, dar nici măcar nu le bănuiam existenţa, simt şi trăiesc cu intensitate fiecare clipă şi intuiesc un sens mult mai profund al vieţii mele. Înaintea tuturor celor care, citind această carte, se vor îndoi de veridicitatea ei, eu însumi am fost cel care am trăit de multe ori impulsul îndoielii şi al uluirii fără margini, care adeseori m-a făcut să mă întreb dacă visez sau dacă trăiesc totul în realitatea fizică. Dincolo însă de

aceste „şocuri” mentale, pe care într-o anumită măsură sunt sigur că şi cititorul le va resimţi, am fost ajutat să discern realitatea de fantezie şi adevărul de iluzie. Mai mult decât atât, am fost ghidat astfel încât aceste revelaţii să devină convingeri foarte profunde în conştiinţa mea, iar baza care a susţinut acest proces esenţial a fost o amplă transformare de natură energetică ce a avut loc în propria mea fiinţă. Aş putea să asemăn acest „miracol” cu situaţia în care un om a postit mai multe zile fără să mănânce absolut nimic, bând doar apă. Aceasta ar fi, prin analogie, starea generală a omului obişnuit, care îşi trăieşte existenţa întrun mod aproape larvar, de multe ori fără nici măcar să bănuiască imensele capacităţi potenţiale la care, dacă vrea, poate să aibă acces aproape imediat. Fireşte, la sfârşitul postului omul este slăbit, fără puteri; cu toate acestea, păstrând termenii analogiei noastre, el nici măcar nu realizează situaţia în care se află, gândind că aceea este starea lui naturală. Îndată ce începe să mănânce, el constată însă cu mare bucurie şi cu uluire cum în întreaga lui fiinţă se revarsă fluxuri puternice de energie, care îi insuflă viaţă, forţă, putere de acţiune, inspiraţie, voinţă, fericire şi încă multe alte sentimente şi percepţii de care el aproape că nu era conştient înainte. Viaţa anostă, adeseori insipidă sau limitată la ţeluri banale şi meschine dispare atunci ca prin farmec. Acesta este „miracolul” pe care îl realizează profunzimile energetice ale fiinţei noastre. Acum sunt în măsură să înţeleg mai bine, deşi încă parţial, starea de conştiinţă şi condiţia energetică subtilă a lui Cezar Brad, deoarece eu însumi trăiesc în prezent o „altfel” de viaţă, mult mai bogată şi mai efervescentă decât cea pe care am avut-o până în prezent. Înainte de a redacta această carte, i-am povestit lui Cezar

evenimentele uluitoare prin care am trecut. În felul lui inimitabil, plin de calm şi înţelegere, el s-a bucurat în mod sincer şi totodată mi-a oferit unele sfaturi preţioase care să mă ajute să evoluez cu rapiditate. Simţeam că este foarte mulţumit văzând că alegerea şi eforturile lui în ceea ce mă priveşte nu au fost zadarnice. Nu cred că există persoană care să nu-şi dorească să fie fericită şi care să nu vrea să cunoască tainele universului. Apare însă întrebarea fundamentală: cum se poate realiza aceasta? Din câte ştiu, există multe căi, dar toate au în comun acelaşi element şi anume faptul că avem de-a face cu un proces al devenirii, care are loc în timp. Poate că acesta este şi motivul principal pentru care mulţi oameni renunţă la calea spirituală a cunoaşterii chiar înainte de a realiza o veritabilă transformare lăuntrică a fiinţei lor; îi sperie efortul, ideea de a fi perseverenţi. În cazul meu, procesul transformării a fost extrem de accelerat şi a durat doar douăsprezece zile. Probabil că, dacă ar fi durat mai mult, mintea mea ar fi găsit anumite căi „subversive” de a atenua şocul evenimentelor uluitoare cu care m-am confruntat şi atunci m-aş fi blocat la un anumit nivel inferior de înţelegere; cine ştie cât timp ar fi trebuit să rămân acolo până să realizez următorul pas?! Descrierea sublimei perioade de douăsprezece zile din viaţa mea constituie chiar subiectul cărţii de faţă. Dacă ar fi să raportez acele zile la timpul meu subiectiv, aş spune că, de fapt, am trăit mai mulţi ani, dar într-un mod foarte condensat, într-o dimensiune complexă a fiinţei mele. Pentru a înţelege acea dimensiune, destinul a făcut să întâlnesc câteva fiinţe, nu neapărat umane, care mi-au jalonat cu precizie traseul până la tulburătoarea întâlnire cu Machandi. Acela a constituit, fără îndoială, punctul de inflexiune al existenţei mele. Nimic, pornind de la acel

moment înainte nu a mai fost ca în trecut. O altă lume, un alt univers… Nu sunt decât câteva luni de la evenimentele pe care leam trăit atunci cu mare intensitate, dar cu toate acestea vibraţia lor caracteristică nu m-a părăsit nici un moment. De aceea, am decis să le fac cunoscute pe această cale, în măsura în care ele vor reuşi să trezească interesul cititorului. Există o cauză şi un sens în orice aspect al vieţii noastre. Poate că în acest imens angrenaj, relatarea evenimentelor următoare va fi precum o rotiţă miraculoasă care este în măsură să declanşeze profunda transformare spirituală din fiinţa noastră. În tot acest demers, fundamentală este pătrunderea în inima subtilă…

Capitolul I

OMUL UITAT DE TIMP

La câteva săptămâni după ce cartea Viitor cu cap de mort a fost publicată, am fost sunat de editorul meu într-o problemă mai puţin obişnuită. Convenisem cu el ca acest mod de contactare să fie folosit doar în situaţii de forţă majoră. Dat fiind specificul elementelor pe care le-am prezentat în carte, era de aşteptat să mă confrunt cu felurite tipuri de reacţii din partea cititorilor sau ale anumitor organisme de stat, astfel încât l-am rugat pe editor să se ocupe el de „corespondenţă” şi mie să-mi semnaleze doar situaţiile cele mai importante. Nu bănuiam că acea discuţie la telefon avea să dea o turnură pe cât de rapidă, pe atât de incredibilă vieţii mele. Puţin stânjenit, directorul editurii mi-a explicat că de mai multe zile primea în mod regulat apeluri pe mobilul său de la un bărbat care nu dorea altceva decât să mă contacteze personal într-o problemă foarte importantă. ― Nu mi-a oferit alte amănunte şi nici nu a vrut să se prezinte, mi-a explicat editorul. L-am refuzat politicos de mai multe ori, sub diferite pretexte, pentru că omul se adresa într-un mod foarte manierat. În cele din urmă, am fost nevoit să retez ferm discuţia, pentru că cereri de acest gen au fost cu zecile. În acel caz lucrurile nu aveau totuşi să se oprească atât de simplu. Editorul mi-a relatat că doar la două-trei zile după aceea a fost din nou sunat de persoana respectivă, al cărei ton de adresare era atunci mult mai ferm, dar totuşi politicos. Se pare că impactul energetic al acelei discuţii l-a impresionat pe editor cu mult mai mult decât în alte cazuri, pentru că începuse să se întrebe dacă nu

ar fi oportun totuşi să realizeze intermedierea dintre acea persoană şi mine. Elementul decisiv care a contribuit la hotărârea lui a fost menţiunea specială pe care bărbatul a făcut- o în finalul cererii sale: el a spus că, de fapt, cel care solicita cu atâta insistenţă întâlnirea cu mine era un lama tibetan. Auzind acest lucru, eu însumi am fost surprins şi am devenit brusc atent. I-am pus câteva întrebări editorului cu privire la identitatea persoanei cu care a vorbit, dar mia răspuns că aceasta nu a vrut să dea nici un nume şi nici un detaliu, explicând că situaţia era foarte specială. Tocmai de aceea, persoana respectivă a solicitat multă înţelegere, dar a accentuat încă o dată că este foarte important să ia legătura cu mine. În cele din urmă, editorul a acceptat să mă informeze în legătură cu această situaţie, fără totuşi să promită că eu voi fi de acord cu întâlnirea. ― Mi-a lăsat un număr de mobil, în cazul în care vă veţi hotărî să acceptaţi. Evident, din câte îmi dau seama este un număr de cartelă, deci nu ne poate furniza vreo informaţie utilă. I-am mulţumit editorului, spunându-i că a procedat corect. Devenisem curios, deoarece situaţia mi se părea inedită. Nu mai cunoscusem până atunci un lama tibetan şi cu atât mai mult mă întrebam ce anume l-ar fi interesat pe acesta în legătură cu mine. Fără să mai aştept, impulsionat parcă de o forţă nevăzută şi simţind o ciudată emoţie lăuntrică, am sunat de la un telefon public la numărul pe care mi-l notasem. După câteva apeluri mi-a răspuns o voce plăcută de bărbat, care avea un uşor accent ardelenesc. M-am recomandat şi am precizat că sunt dispus să port o discuţie, dacă mi se precizează mai întâi scopul ei.

― Ceea ce vă pot spune deocamdată este că nu vom vorbi la telefon, mi-a răspuns bărbatul. Am fost rugat, la rândul meu, să mediez o întâlnire cu dumneavoastră şi vreau să insist în mod deosebit asupra caracterului ei secret. ― Mi s-a transmis că este vorba despre un lama tibetan care doreşte să-mi vorbească, am cerut eu mai multe lămuriri. ― Este adevărat şi dacă sunteţi de acord, atunci vă pot indica chiar acum adresa, a evitat el în mod elegant orice alte explicaţii. Am stabilit ca întâlnirea să aibă loc peste două zile. Mărturisesc că în acel interval de timp am devenit din ce în ce mai nerăbdător şi interesat de motivul întrevederii. Aura de mister a personajului cu care am vorbit şi care a evitat să se prezinte, importanţa deosebită pe care acesta o acorda întâlnirii, faptul că urma să discut cu un lama tibetan fără să cunosc însă motivul discuţiei, toate acestea au creat în mine o stare de surescitare la fel ca cea pe care o trăiam atunci când urma să am o nouă întrevedere cu Cezar. Într-un fel, curiozitatea şi nerăbdarea mea erau legitime; deşi bănuiam că totul era corelat cu marea descoperire din Munţii Bucegi1 totuşi nu reuşeam să-mi dau seama care ar fi putut fi conexiunea cu un lama tibetan. Nedumerirea mea era alimentată şi de faptul că Cezar nu îmi relatase despre nici un tibetan care să cunoască tunelul de legătură subpământeană către podişul Tibet. În prima parte a expediţiei, care a vizat înaintarea prin ramificaţia spre Egipt şi apoi prin aceea spre Tibet, au fost descoperite lucruri incredibile pentru sistemul de credinţe şi valori al societăţii moderne (aspecte care, aşa după cum am spus, nu-mi este îngăduit să le prezint 1

Vezi capitolul 5 din Viitor cu cap de mort de Radu Cinamar (nota ed.)

deocamdată), dar nu au fost întâlnite fiinţe umane. Am aflat de la Cezar că în zona Tibetului, pornind din tunelul care conducea acolo, se forma o ramificaţie spre suprafaţă, care era însă complet blocată. Studiile topometrice au indicat faptul că acea ramificaţie se împărţea, la rândul ei, în două direcţii: una către muntele Kailasa, unde exista o foarte veche lamaserie, iar a doua către capitala Lhasa, având probabil o legătură secretă cu palatul regal. Cealaltă mare ramificaţie, pornind de la tunelul principal spre Tibet, se orienta către podişul Gobi, însă expediţia nu a înaintat la prima deplasare pe acea ramură. Cu toate acestea, surpriza pe care urma să o trăiesc în cadrul întâlnirii a depăşit cu mult chiar şi cele mai fanteziste planuri ale mele. Pot afirma cu certitudine că acela a fost unul dintre momentele cruciale de la care existenţa mea a fost profund transformată. Evenimentele care s-au petrecut în următoarele zile au avut asupra mea efectul unei adevărate terapii de şoc, atât în plan ideologic, cât şi în plan existenţial. În după-amiaza celei de-a doua zi după ce am avut discuţia la telefon, am mers la adresa care mi-a fost indicată. Era o stradă retrasă, dintr-un cartier select al Bucureştiului. Casele cochete erau umbrite, de o parte şi de alta a străzii, de copaci stufoşi care îşi mişcau încet ramurile în liniştea suavă a acelei zile. Am găsit cu uşurinţă numărul care era indicat pe adresă; era o vilă cu un etaj, având un design ingenios, foarte modern. De altfel, am observat că fusese proaspăt renovată. Am sunat la interfon şi mi s-a deschis aproape imediat. Puţin emoţionat, am intrat într- o curte relativ mică, dar plină de verdeaţă, prin care treceau două alei pavate şi atent îngrijite. Am urcat repede cele câteva scări de la intrare şi

am ajuns în dreptul uşii superbe din lemn sculptat, care atunci s-a deschis larg în faţa mea. În sfârşit eram întâmpinat de misteriosul personaj, pe care l-am recunoscut imediat după accentul lui specific. Am fost totuşi destul de surprins să remarc faptul că bărbatul era foarte tânăr; nu cred să fi avut mai mult de 26-27 de ani. Blond, de înălţime mijlocie şi zvelt, purta o cămaşă de culoare grena cu revere şi o pereche de pantaloni asortaţi. Figura lui calmă şi zâmbitoare îmbia încredere şi sinceritate, dar ochii lui ascundeau adâncimi nebănuite. În ciuda tinereţii sale, impresia mea certă a fost aceea că omul exprima multă maturitate în gesturi şi în gândire. Politicos, el m-a invitat în living-room şi s-a prezentat cu numele complet dar, pentru că întâlnirea a fost stabilită în termeni de confidenţialitate, nu voi divulga numele real al persoanei. De altfel, intuind că voi scrie această carte, ea însăşi mi-a sugerat să folosesc în ceea ce o priveşte pseudonimul Elinor. ― În cazul meu totuşi problema numelui este relativă, mia spus el. E o „moştenire” de familie, care trebuie adaptată din când în când. ― Cum aşa? mi-am exprimat eu nedumerirea. Nu înţeleg, îţi schimbi numele? ― Sunt nevoit să adopt această tactică, pentru a nu avea probleme. ― Dar de ce? Sunt sincer uimit, am zis eu. Aşezat într-un fotoliu de piele, serveam din ceaiul oriental pe care Elinor mi l-a oferit într-o ceaşcă de porţelan fin. Ambianţa camerei era minunată, decorul fiind un amestec ingenios de antic şi modern, care inducea un sentiment confortabil de relaxare şi bună dispoziţie. Tânărul îmi explicase că lama tibetan urma să sosească în curând –, aşa încât noi am legat repede o discuţie

firească, însă aceasta părea că se îndreaptă pe panta unor destăinuiri uluitoare. ― Ştiam că se va ajunge repede la acest punct al discuţiei, a spus Elinor. Totuşi, în circumstanţele actuale m-am decis că este oportun să vă împărtăşesc un secret teribil, pentru care unii chiar ar ucide. De altfel, acesta este motivul principal care mă determină să fiu extrem de precaut cu aceste informaţii. Ştiu însă că probitatea dumneavoastră nu poate fi pusă la îndoială şi că bunele intenţii pe care le manifestaţi sunt minunate. L-am asigurat atunci pe Elinor de discreţia mea desăvârşită şi totodată l-am lăsat să înţeleagă faptul că sunt foarte interesat de ceea ce dorea să-mi povestească. ― Nu peste mult timp, a continuat el, voi fi nevoit să-mi schimb numele deoarece altfel aş atrage într-un mod nedorit atenţia asupra mea. Motivul este acela că înfăţişarea mea nu va mai corespunde, nici măcar în limite largi, cu vârsta mea reală. Încă nu eram capabil să înţeleg esenţa problemei. ― Bine, dar eu personal nu văd nici o inadvertenţă! am spus cu încredere. În definitiv arăţi foarte bine pentru un tânăr care încă nu a împlinit treizeci de ani. Elinor a tăcut un timp, privindu-mă cu seriozitate. ― Problema este că, în realitate, am şaizeci şi doi de ani, a spus el cu mult calm. Deja mă confrunt cu anumite suspiciuni din partea unor persoane şi nu vreau să le alimentez mai mult aceste bănuieli. Singura soluţie este aceea de a-mi schimba complet identitatea şi domiciliul pe teritoriul României. Probabil că voi fi nevoit să părăsesc şi ţara pentru o perioadă mai lungă de timp. Am rămas siderat, privind în gol. Primul meu gând a fost acela că m-am lăsat amăgit de toana unui nebun şi am pierdut astfel câteva ore din programul meu.

Totuşi, nu reuşeam să identific motivele pentru care trebuia neapărat să cred aceasta. În definitiv, acel om mă tratase cu respect, fusese amabil şi plin de bun simţ cu mine; mai mult, locuinţa lui era o expresie elocventă a bunului gust arhitectonic şi decorativ. În afară de faptul că, probabil, se credea nemuritor, nu aveam alte motive pentru a-l suspecta de nebunie. ― Vă înţeleg reacţia emoţională interioară, a spus el cu un ton detaşat. La urma urmei este oarecum firesc să manifestaţi cel puţin un sentiment de neîncredere faţă de ceea ce v-am destăinuit. Totuşi, reflectând mai adânc, veţi descoperi că nu este imposibil ca omul să trăiască mai mult decât media de vârstă actuală. De fapt, ar putea trăi perioade imense de timp în corpul lui fizic. ― Ce să înţeleg de aici? Că nu veţi muri? Am sesizat că trecusem în mod inconştient la modul politicos de adresare, după ce aflasem vârsta reală a celui din faţa mea. ― Asta rămâne să descopăr, nu-i aşa? Probabil că va dura ceva timp până voi lua o decizie în acest sens, a spus Elinor cu o fină ironie. Totuşi, intuiţia şi anumite cunoştinţe ezoterice pe care le am mă determină să afirm că nu se poate rămâne în corpul fizic o perioadă nedeterminată de timp. Însă chiar şi aşa, viaţa fizică se poate prelungi mai multe mii de ani. Aceasta ne poate conferi posibilităţi extraordinare de evoluţie. Începeam să-mi revin din şocul surprizei şi mi-am adus aminte de pulberea de aur monoatomic pe care Cezar o descoperise în recipientul în formă de amforă din Sala Proiecţiilor2. Nici până atunci nu aflasem ce reprezenta, de fapt, acea substanţă; explicaţiile pe care le primisem Vezi primul volum: Viitor cu cap de mort de Radu Cinamar, capitolul 5 (nota ed.) 2

erau doar ipoteze şi nimeni nu verificase dacă asimilarea ei în organismul uman producea o reîntinerire spectaculoasă a trupului, menţinându-l în acelaşi timp la parametrii optimi de funcţionare sute şi chiar mii de ani. Nu ştiam dacă s-au efectuat cercetări în această direcţie şi nici unde a fost transportată pulberea cea preţioasă. De altfel, nici chiar Cezar nu mi-a precizat nimic despre aceasta atunci când m-am întâlnit cu el, după întoarcerea din Marea Expediţie. La rândul meu, am evitat să aduc în discuţie acel subiect deoarece intuiam că reprezintă un punct sensibil şi în acelaşi timp un secret teribil. Se pare însă că jocul sorţii m-a favorizat, deoarece acum eram în situaţia de a afla lucruri extraordinare pe care, fără să le resping apriori, le încadram totuşi în domeniul fantasticului. Dacă persoana din faţa mea spunea adevărul, atunci aveam dovada vie a faptului că omul poate să nu îmbătrânească şi chiar să-şi prelungească viaţa în corpul fizic o perioadă imensă de timp. Aşa cum era firesc într-o asemenea situaţie, am presupus că secretul pulberii de aur monoatomic nu constituia proprietatea exclusivă a unei civilizaţii antice necunoscute şi că Elinor fie avea relaţii cu totul speciale, fie făcea parte din prima elită a puterii mondiale. Deşi mă îndoiam de acest ultim aspect, am menţionat presupunerea mea. ― Ştiu că pulberea respectivă a constituit unul dintre punctele fierbinţi ale descoperirii din Munţii Bucegi, la care aţi avut şi dumneavoastră acces. Poate că veţi fi surprins, dar cunosc multe detalii în această direcţie; veţi afla curând din ce cauză. Totuşi, în ceea ce priveşte aspectul meu exterior şi longevitatea de care mă bucur, acestea nu se datorează consumării pulberii de aur monoatomic. Vreau să spun că înfăţişarea mea, în ciuda vârstei reale pe care o am, nu este un efect al folosirii

pulberii de aur monoatomic, ci ea se datorează influenţei unui dispozitiv care, după părerea mea, face şi mai dificil de înţeles interacţiunea care există între om şi energia timpului. Simţeam cum mă cuprinde din nou un val de căldură care exprima stânjeneala, neîncrederea mea şi chiar un fel de panică ce mă făcea să freamăt neliniştit în fotoliu. De fapt, cred că nu voiam să fiu ţinta unei farse de prost gust, dar nici nu aveam suficiente argumente pentru a-mi susţine această bănuială. Tulburat, am cerut o dovadă. Atunci, Elinor mi-a arătat zâmbind actul de identitate şi paşaportul său. În viaţa mea nu am examinat mai atent nişte acte de identitate, dar cu toate acestea nu am putut să le găsesc nici un cusur. Nu exista nici o îndoială asupra chipului din fotografie, care-l reprezenta pe Elinor, iar anul naşterii era scris foarte clar: 1942. Chiar şi în această situaţie, m-am gândit totuşi că actele ar fi putut să fie false, însă mi-am dat seama că efortul pentru contrafacerea lor ar fi fost prea mare, iar mobilul unei asemenea acţiuni ar fi rămas neclar. Dacă era întradevăr ceea ce pretindea, atunci acel om avea tot interesul să deţină acte care să ateste faptul că vârsta lui era mult mai mică decât cea reală, pentru că în acest fel să existe o corelaţie cu înfăţişarea lui exterioară. Intuind gândurile pe care le aveam, Elinor mi-a arătat atunci şi certificatul lui de naştere, în original. Mi-a explicat că a anticipat reacţiile mele, pe care de altfel le considera fireşti în acea situaţie şi tocmai de aceea pregătise actele personale pentru a mi le arăta. Este totuşi greu să vă descriu starea complexă pe care am simţit-o atunci, ştiind că mă aflu în faţa unui om care nu îmbătrâneşte. Contradicţia între realitatea pe care o aveam în faţa ochilor şi ideile preconcepute şi adânc infiltrate în mintea mea, care îmi aduceau mereu aminte că fiinţa umană nu poate să trăiască timp de sute de ani

şi cu atât mai puţin timp de mii de ani, au creat o stare de confuzie din care aproape că nu mai ştiam cum să ies. Credeam că, după ceea ce văzusem în Sala Proiecţiilor, nu mai era nimic care să-mi provoace mirare sau stupefacţie. Şi totuşi, într-un mod cât se poate de simplu şi firesc, mă confruntam din nou cu un element bulversant, care sfida practic ideile ştiinţifice moderne şi sistemul conceptual în care am fost educaţi. Sigur, aş fi putut să adopt în mod simplist politica struţului aşa cum, din nefericire, procedează mulţi oameni de ştiinţă moderni atunci când ceva le depăşeşte capacitatea de înţelegere. Puteam să părăsesc imediat acea casă, dar experienţa pe care o acumulasem până atunci în situaţii similare şi intuiţia profundă că omul din faţa mea a spus adevărul m-au determinat să accept „provocarea”. Elinor a deschis peretele batant din sticlă al camerei, lăsând aerul răcoros al după-amiezii târzii să pătrundă înăuntru. Mişcarea lui inspirată a avut darul să mă ajute să mă liniştesc şi să-mi reorganizez gândurile. ― Bine. Am înţeles că situaţia ta reprezintă un adevăr tulburător, dar spune-mi totuşi cum ai reuşit aceasta? Te rog, însă, n-aş vrea să aud că te-ai născut nemuritor, pentru că atunci mă ridic şi plec imediat. Elinor râse cu poftă şi se aşeză din nou în fotoliu. Reuşisem să depăşesc handicapul emoţional şi chiar pe cel conceptiv, ceea ce detensionase în mare parte atmosfera din cameră. Probabil că acest fapt a determinat şi modificarea formulei de adresare, care acum devenise familiară. ― Îmi pare bine că te pot linişti măcar din acest punct de vedere, a răspuns Elinor. M-am născut la Oradea, în condiţii cât se poate de normale. Acolo am trăit până la vârsta de douăzeci şi opt de ani de ani, când am venit în

Bucureşti. Acest fapt a fost urmarea unui eveniment crucial care s-a petrecut în viaţa mea. L-am privit întrebător, invitându-l să continue. Ceea ce aveam să aflu mi-a zguduit fiinţa. ― În acea perioadă tocmai mă pregăteam să-mi întemeiez o familie. Logodnica mea se ocupa de organizarea nunţii, care urma să aibă loc peste două luni. Într-una din acele zile am primit o scrisoare recomandată, dar numele expeditorului nu-mi era cunoscut. Adresa expeditorului era la Post Restant, la unul dintre oficiile poştale din Bucureşti. Intrigat, am desfăcut plicul şi înăuntru am găsit mai multe pagini scrise destul de mărunt, într-o exprimare relativ stângace. Cu mare uimire am aflat astfel că cel care îmi scrisese era un strămoş al familiei mele, despre care nici eu şi nici părinţii mei nu ştiam nimic. Totuşi, în mod curios, – autorul scrisorii părea că mă cunoaşte foarte bine precizând unele evenimente marcante ale vieţii mele de până atunci şi făcând, de asemenea, unele observaţii pertinente asupra fiecărui membru din familia mea. Eram însă rugat să nu destăinui nimănui conţinutul acelei scrisori, în care erau expuse multe informaţii preţioase pentru mine. Dacă aceste prime elemente cu care începea scrisoarea mi-au provocat uimirea, cele care au urmat m-au lăsat perplex. Se pare că strămoşul provenea de pe linia tatălui meu, însă adevărata problemă era aceea că el afirma că s-ar fi născut în anul 1424, în Germania, într-o zonă care în zilele noastre ar corespunde împrejurimilor oraşului Köln. El povesteşte că tatăl lui era un negustor vestit, care călătorise de mai multe ori în Asia Mică pentru a face schimb de marfă. De obicei, acesta pleca în deplasările sale împreună cu familia, însă atunci când strămoşul meu l-a însoţit a doua oară pe tatăl său în călătorie, caravana lor a fost atacată şi jefuită de o bandă de tâlhari.

Părinţii lui au fost ucişi în ambuscadă, iar el, care atunci avea paisprezece ani, a fost vândut ca sclav unui mic rege ce domnea peste un teritoriu din vechea Persie3. Se pare însă că destinul strămoşului meu conţinea încă multe surprise interesante. La puţină vreme după acele evenimente, stăpânul lui a primit vizita unui maharaj din îndepărtata Indie, iar la plecarea acestuia copilul i-a fost dăruit ca sclav, pe lângă alte bunuri şi obiecte preţioase. După o călătorie lungă alături de noul lui stăpân, strămoşul meu a ajuns în India, pe domeniul maharajului. Acela se pare că era un om cultivat şi foarte interesat de ştiinţele oculte. După doi ani de la venirea din Persia, la curtea sa a sosit un mare magician, despre care se spunea că avea unele puteri teribile. Pe timpul şederii sale la curtea regelui, el a fost servit de către băiat. Magicianul a fost atât de mulţumit de comportamentul şi isteţimea acestuia, încât la plecare, fiind bun prieten cu regele, l-a rugat să-i dăruiască băiatul în slujba sa. Astfel, strămoşul meu a ajuns ucenic la unul dintre marii magicieni ai acelor timpuri care, aşa după cum se relata în scrisoare, practica de fapt alchimia, ştiinţă foarte secretă ale cărei taine profunde erau stăpânite doar de cei cu adevărat înţelepţi. Strămoşul meu nu a precizat în scrisoare dacă acel magician reuşise să obţină Piatra Filozofală, care este încununarea plină de succes a Operei Alchimice, însă mia dezvăluit totuşi un aspect tulburător. El a afirmat că, deşi a rămas în serviciul magicianului mai mult de douăzeci de ani, nu a observat la acesta nici o modificare a înfăţişării sale şi nici un semn de decrepitudine fizică sau mentală a fiinţei lui. Între timp, fusese iniţiat în multe dintre secretele alchimiei şi obţinuse progrese 3

Actualul Iran (nota ed.)

remarcabile pe această cale. Totuşi, deşi a vrut să afle de mai multe ori secretul tinereţii maestrului său, acesta a evitat întotdeauna să abordeze subiectul respectiv. În cel de-al douăzeci şi treilea an de ucenicie, magicianul l-a chemat la el şi l-a anunţat că aceea era ultima zi în care îl va mai vedea în forma lui fizică, fără să-i spună însă unde şi de ce pleca. Strămoşul meu avea atunci aproape patruzeci de ani; ca ultim şi cel mai preţios dar, el a primit de la maestrul său un obiect straniu care era confecţionat dintr-un aliaj metalic special. I s-a spus că, dacă va rămâne mereu în preajma acelui obiect, nu va mai îmbătrâni şi va trăi mii de ani. În continuare, magicianul i-a oferit anumite sfaturi preţioase prin care el însuşi putea să obţină aliajul respectiv şi i-a dat indicaţiile necesare pentru realizarea formei finale a obiectului. În acea noapte maestrul lui a dispărut şi de atunci nimeni din anturajul său nu l-a mai văzut vreodată. În următorii o sută de ani, ruda mea străveche a urmărit sporadic să obţină enigmaticul aliaj, în conformitate cu indicaţiile pe care le primise de la maestrul său. Cu toate acestea, el a mărturisit în scrisoare că bucuria de a şti că nu mai îmbătrâneşte şi că poate trăi o perioadă imensă de timp era atât de mare, încât foarte mulţi ani el a preferat să călătorească şi să afle o mulţime de alte lucruri, lăsând în plan secund obţinerea aliajului. Când a ajuns la vârsta de aproape 250 de ani s-a hotărât să se căsătorească şi să-şi întemeieze o familie. Pe atunci se afla în America, pe coasta Californiei de astăzi. A avut trei copii: două fete şi un băiat. Fiind hotărât să împărtăşească tainele pe care le deţinea unui demn urmaş de sex masculin, a urmărit discret dar cu mare atenţie evoluţia propriului său arbore genealogic. Datorită imensei experienţe de viaţă pe care deja o acumulase

până atunci, el începuse să se dedice mai ales studiilor aprofundate despre diferitele curente spirituale orientale, abandonând gradat călătoriile sau viaţa mondenă. Timp de cinci generaţii ale arborelui său genealogic, a urmat îndeaproape familia vlăstarului de sex masculin care i se părea cel mai puternic. Atunci când era necesar, el sprijinea în mod misterios prin diferite mijloace mai mult sau mai puţin oculte, continuitatea lanţului său genealogic. Strânsese deja o avere imensă, iar documentaţia sa livrescă ocupa o mare bibliotecă. Datorită unui sistem foarte bine pus la punct, reuşise să nu dea până atunci de bănuit, nici prin averea sa, răspândită în multe locuri pe pământ, şi nici prin faptul că nu îmbătrânea. Printre altele, era esenţial să nu iasă în evidenţă în societate şi să-şi schimbe locuinţa şi identitatea cât mai des cu putinţă, pentru a nu trezi suspiciuni. Totuşi, în jurul anului 1900, datorită unei situaţii complicate a fost foarte aproape să fie demascat şi din această cauză a trebuit să recurgă la soluţii extreme; timp de aproape cincisprezece ani el s-a retras în Australia, reuşind în acest fel să-şi piardă urma. Surpriza neplăcută a fost că, revenind în Europa măcinată de Primul Război Mondial, strămoşul meu a constatat că familia care includea ultimul descendent de parte masculină din arborele său genealogic era dată dispărută. Capul familiei, care era urmaşul său pe linie masculină, fusese ucis în război, iar restul familiei, care includea doi băieţi, dispăruse. Elinor făcu o mică pauză pentru a închide fereastra; afară coborâseră umbrele serii şi se făcuse frig. Fascinat de povestirea lui, nu am remarcat răcoarea decât atunci când el s-a întrerupt din relatare. Am acceptat bucuros încă o ceaşcă de ceai cald, fiind nerăbdător să reintru în

atmosfera magică ce era creată de firul incredibilei povestiri. ― Din clipă în clipă trebuie să sosească şi prietenul meu tibetan, a spus Elinor uitându-se la ceas. Acum urmează partea care va lămuri întrucâtva situaţia mea. Mai sunt încă unele surprize pentru seara aceasta, spuse el zâmbind. Deşi eram foarte interesat de urmarea povestirii, l-am întrebat totuşi pe Elinor care era motivul pentru care preotul tibetan dorea să mă cunoască. ― Am fost rugat să nu divulg nimic până la venirea lui, mi-a răspuns el. Curând însă vei primi lămuriri la toate întrebările. Mulţumit cu acest răspuns, am aşteptat continuarea uimitoarei relatări. ― Strămoşul meu avea atunci vârsta de aproape 500 de ani. Desigur, aşa după cum îl asigurase maestrul său, nu numai că nu îmbătrânise deloc, dar chiar devenise mai tânăr decât era când a primit obiectul din acel aliaj misterios, în decursul celor patru secole care trecuseră de atunci, probabil că modul lui de percepţie a lumii suferise transformări profunde. Conştiinţa lui se elevase mult, iar priorităţile sale deveniseră cu totul altele. În cuvinte simple, dar cu o mare putere de impact emoţional, el îmi scria faptul că reuşise să obţină dezideratul ultim al oricărui alchimist veritabil, adică obţinuse Piatra Filozofală. Mi-a explicat că acest lucru nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi înţeles la modul profund însăşi esenţa vieţii şi a universului, precum şi multe alte taine ale cunoaşterii care i s-au revelat pe parcursul timpului. Din câte mi-am dat seama, marea lui realizare a avut loc în perioada pe care a petrecut-o în Australia. Revenind în Europa, a reluat unele contacte şi legături pe care le avea în Franţa. Se pare că acolo exista deja un

grup mic de persoane care erau gradat iniţiate de el în unele aspecte foarte oculte ale ştiinţei şi spiritualităţii. Se ştia faptul că era un alchimist desăvârşit, însă nimeni nu putea preciza care îi era obârşia adevărată. În paralel cu investigaţiile pe care le derulase pentru a afla ce anume se petrecuse cu familia urmaşului său, el a scris două cărţi despre tainele simbolurilor alchimice şi alte câteva manuscrise despre ezoterismul formei şi al limbajului codat. Se pare că aceste manuscrise erau foarte secrete, fiind destinate doar unui mic număr de discipoli; cărţile au fost publicate în Franţa de către principalul lui elev în arta cunoaşterii alchimice, care totodată era un distins om de ştiinţă. Experienţa celor câteva secole de viaţă i-a arătat îndepărtatei mele rude că nu este deloc uşor să te „strecori” prin timp, mai ales în societatea modernă. Cu cât lumea devenea mai tehnologizată şi comunicaţiile mai complexe, cu atât mai dificilă era justificarea prezenţei lui mult timp în acelaşi loc. Mi-a mărturisit în scrisoare că transformarea profundă care intervenise în fiinţa lui l-a determinat să înţeleagă faptul că avea de îndeplinit o misiune spirituală pe care nu o putea ignora deloc. Aceasta devenea însă cu atât mai dificilă, cu cât el era nevoit să nu apară niciodată în public, să-şi schimbe adeseori identitatea şi locuinţa şi să fie foarte atent la persoanele pe care le alegea pentru a-i transmite mesajele în lume. În mod paradoxal, condiţia de „nemuritor” – care pentru mulţi oameni este foarte dorită şi invidiată – ar putea părea chiar apăsătoare în societatea modernă. După câte am înţeles, aceasta este viziunea egoistă asupra problemei deoarece, în general vorbind, omul şi-ar dori să se bucure doar el singur de feluritele plăceri şi oportunităţi pe care le-ar putea avea de la o viaţă foarte

lungă şi o tinereţe nealterată. Te rog însă să reţii un aspect esenţial şi anume, că darul preţios al longevităţii fabuloase nu trebuie să fie irosit în acest mod. De aceea, elementul fundamental într-o astfel de situaţie este acela al responsabilităţii şi al necesităţii de a armoniza contrariile, ceea ce implică o înţelegere profundă a vieţii şi a ţelului principal pe care trebuie să-l aibă omul în existenţa sa. Strămoşul meu îmi scria că aceste aspecte i s-au clarificat în perioada pe care a petrecut-o în Australia, când a fost el însuşi contactat pe căi oculte de reprezentanţii unei civilizaţii şi ierarhii superioare în ceea ce priveşte planeta noastră. Despre aceste aspecte el îmi spunea însă că nu poate să-mi destăinuie mai mult dar că, în măsura în care voi fi interesat şi voi urma instrucţiunile sale, va veni un timp când eu însumi voi cunoaşte în detaliu toate amănuntele. Datorită faptului că realizarea sa în domeniul alchimiei era desăvârşită, a fost relativ uşor să obţină aliajul foarte complicat din care era alcătuit obiectul care îi asigura „nemurirea”. Mi-a scris că a descoperit chiar o metodă mai simplă de obţinere a sa, dar a precizat că forma specială a obiectului trebuia păstrată. Bănuia că eram curios să aflu ce anume determină prelungirea vieţii fizice atunci când o fiinţă umană se află în preajma acelui obiect; mi-a explicat că pentru aceasta era necesar să am deja anumite cunoştinţe ezoterice solide, dar în principiu îmi putea spune că era vorba despre un fenomen de acordare a frecvenţei de vibraţie a aliajului cu frecvenţa specifică de vibraţie a organismului uman. Altfel spus, se crea atunci un gen de interacţiune energetică subtilă mutuală între obiectul din metal şi fiinţa care se afla în preajma lui. El a specificat însă că efectul longevităţii nu era valabil decât pentru persoana căruia îi era destinat

obiectul. Cu alte cuvinte, acel obiect trebuia realizat de un maestru alchimist, fiind strict personalizat; efectul lui nu era valabil decât în cazul persoanei vizate, deoarece purta amprenta subtilă specifică a organismului acelei fiinţe umane. În particular, aliajul secret avea proprietatea excepţională de a favoriza legătura energetică subtilă cu focarul vieţii universale, dar el selecta „accesul” la această formidabilă energie cosmică doar pentru persoana căreia îi era destinat. Se pare că secretul obţinerii acestui aliaj provine din timpuri imemoriale, din Egiptul predinastic, fiind oferit marilor preoţi de atunci de către zeii care au coborât pe Pământ. Adevărata artă a confecţionării obiectului, dar mai ales a aliajului alcătuit din mai multe metale şi substanţe consta în acordarea frecvenţelor de vibraţie energetică, adică în personalizarea obiectului. Această artă constituia un secret desăvârşit, care nu trebuia cunoscut decât de un maestru în ştiinţa alchimiei. Tocmai de aceea, din câte am înţeles citind textul scrisorii, secretul a fost împărtăşit doar câte unei singure persoane, care era aleasă să fie continuatorul liniei iniţiatice respective. De altfel, metoda de obţinere a aliajului necesită unele cunoştinţe şi capacităţi lăuntrice excepţionale, astfel încât ea nu poate da rezultate decât atunci când fiinţa este cu adevărat pregătită din punct de vedere spiritual pentru a realiza aceasta. Atunci mi-am putut explica de ce strămoşul meu nu a reuşit să obţină aliajul în tentativele sale anterioare, pentru că el nu ajunsese încă la acel nivel de elevare şi de înţelegere profundă a misterelor Creaţiei. Totuşi, mi-a mărturisit că înainte de a obţine Piatra Filozofală, el obţinuse deja elixirul vieţii, etapă care precede în mod firesc încununarea Marii Opere Alchimice. Mi-a dezvăluit faptul că elixirul vieţii este o licoare de culoare rubinie care, atunci când este administrată cu o ştiinţă exactă,

permite prelungirea vieţii în corpul fizic o durată de timp de 3-4 ori mai lungă decât cea pe care o poate furniza obiectul alcătuit din misteriosul aliaj. Atunci când i-a înmânat piesa respectivă, maestrul lui i-a spus că aceasta îi va asigura o viaţă terestră de aproximativ 1700-2000 de ani, timp suficient pentru a face progrese gradate pe calea alchimiei şi de a descoperi astfel elixirul vieţii. Am înţeles de aici că realizarea şi mai apoi dăruirea aliajului personalizat de către maestru discipolului său favorit constituia, într-un fel, o linie spirituală, o tradiţie aparte care îşi avea originea într-un trecut foarte îndepărtat al omenirii. De altfel, ţinând cont de perioada de viaţă în corpul fizic pe care o face posibilă deţinerea acelui obiect, presupun că în şirul acestei tradiţii foarte misterioase nu au existat decât vreo 15-20 de persoane care au fost în posesia aliajului respectiv. În calculul meu aproximativ mă bazez pe faptul că fiecare dintre deţinători a trecut la etapa superioară poate cu mult înainte de termenul limită, în general după 500 sau 700 de ani de viaţă terestră. Fireşte, este doar o presupunere, însă aceste cifre pot foarte bine să semnifice o valoare medie a timpului cât ei au deţinut obiectul. Chiar şi aşa, aceasta îmi arată că tradiţia are o vechime de cel puţin 7-8000 de ani, ceea ce depăşeşte cu mult orice altă tradiţie a unei căi spirituale care se cunoaşte şi se practică în prezent. Aici am intervenit, pentru a da glas unui gând insistent. ― Spune-mi, să înţeleg de aici că tu eşti continuatorul tradiţiei? ― Din câte ştiu eu, nu există decât o singură persoană pe această planetă care deţine obiectul pe o perioadă de timp. Am aflat de la strămoşul meu că fiecare maestru trebuie să lase obiectul din acel aliaj DOAR UNEI SINGURE PERSOANE, care este discipolul său de încredere. Acesta, la rândul lui, va proceda la fel atunci

când va considera că a găsit fiinţa potrivită, ceea ce implică însă o mare responsabilitate. Strămoşul meu a adoptat o variantă mai puţin obişnuită, urmărind de-a lungul timpului evoluţia ramurii principale din arborele lui genealogic. În definitiv, nimic nu îl oprea să caute în următoarea mie de ani o altă fiinţă demnă pentru a-i fi încredinţat un asemenea secret, dacă niciun urmaş din arborele său genealogic nu s-ar fi ridicat la înălţimea cerinţelor sale. Destinul a făcut să fiu ultimul descendent de parte bărbătească din ramura principală, care îl interesa pe strămoşul meu. ― Dar ai spus că el pierduse urma ultimei familii de pe această ramură, am observat eu. ― Este adevărat, însă după câţiva ani de investigaţii discrete şi graţie unor legături sus-puse pe care le avea, el a reuşit să identifice locul în care ajunseseră membrii familiei. După moartea soţului pe front, mama şi cei patru copii s-au refugiat în Germania, la nişte rude îndepărtate. Din nefericire, una dintre cele două fete a murit într-un accident, iar mama lor a dispărut la un an după aceea, fără să se mai afle nimic despre ea. Prin 1932, datorită climatului politic tensionat din Germania, familia rudelor care adoptase cei trei copii rămaşi a emigrat în România, în partea de nord a Transilvaniei, iar după doi ani s-a stabilit în Oradea. Din cei doi băieţi de pe partea strămoşului meu, unul era foarte slăbit, fiind grav bolnav de tuberculoză; de altfel, câţiva ani mai târziu el a murit. Celălalt băiat a fost tatăl meu, care s-a căsătorit şi şi-a întemeiat familia la Oradea. Am fost singurul copil la casa lor. ― Acum înţeleg, am spus eu. Mă întreb însă ce fac maeştrii acestei tradiţii după ce predau „ştafeta”. ― Nu ştiu nici eu cu exactitate, a răspuns Elinor. Se pare că acesta reprezintă un mare secret, despre care nici

strămoşul meu nu mi-a vorbit nimic. Ceea ce ştiu însă este că ei continuă să trăiască în corpul fizic timp de mai multe milenii după aceea, utilizând elixirul vieţii din alchimie. Totuşi, raţiunile pentru care ei procedează în acest fel nu-mi sunt încă prea clare. Cel mai sigur este că au de îndeplinit anumite misiuni spirituale care necesită prezenţa lor în corpul fizic. Logic, aceasta înseamnă că într-un mod mai mult sau mai puţin ocultat ei continuă să rămână printre ceilalţi locuitori ai planetei, însă sentimentul meu este că lucrurile sunt mai complicate. De asemenea, este posibil ca doar unii dintre predecesorii mei să fi adoptat această cale de acţiune, iar alţii nu. Vezi, sunt întrebări la care voi găsi răspunsul probabil mult mai târziu. Am tăcut amândoi o vreme, analizând în minte diferite posibilităţi. În cele din urmă, m-am decis să-l întreb: ― Înseamnă că obiectul respectiv se află aici, în casă, nui aşa? ― Da, desigur, mi-a răspuns Elinor. Raza lui de acţiune specifică este de câţiva metri. Nu e obligatoriu să rămân mereu în preajma lui, dar pentru ca efectul să fie constant este totuşi necesar să am obiectul lângă mine cea mai mare parte a timpului. Poţi să-l compari cu o antenă foarte specială, care joacă rolul de rezonator. Probabil că iniţial, la începuturi, cei care au primit aparatul cunoşteau mult mai multe detalii în legătură cu originea, specificul şi modul lui de funcţionare, dar o dată cu trecerea mileniilor s-au mai pierdut din aceste informaţii. ― Bine, dar cum ţi-a parvenit obiectul? am fost eu curios. Te-ai întâlnit cu ruda ta străveche? ― Nu, nu m-am întâlnit cu ea atunci, deşi mi-aş fi dorit mult aceasta. Impresia mea era că a evitat întâlnirea mai ales datorită vigilenţei serviciilor secrete ale regimului comunist, care prin anii ’70 începuse să fie destul de

aspru. Personal, sunt aproape convins că strămoşul meu nici măcar nu a fost vreodată în România, ci a realizat tot ceea ce era legat de contactul cu persoana mea prin nişte intermediari foarte discreţi. Am înţeles încă de atunci şi m-am convins cu prisosinţă după aceea că cel care se află în situaţia mea trebuie să fie foarte precaut, dacă vrea să ducă mai departe această tradiţie ocultă. Motivul este evident. Există persoane şi chiar societăţi secrete care au cunoştinţă despre această linie de maeştri alchimişti şi doresc foarte mult să cunoască misterul de fabricare a aliajului. Din fericire, acesta este foarte bine păstrat şi chiar dacă ar fi cunoscut, aliajul nu poate fi obţinut fără înţelegerea unor chei subtile care sunt esenţiale în procesul alchimic respectiv. De pildă, în una din fazele de transmutaţie se obţine un metal cu proprietăţi foarte speciale, despre care oamenii de ştiinţă contemporani nici măcar nu ştiu că există. Tentaţia prelungirii vieţii în corpul fizic este însă prea mare pentru unele fiinţe umane, astfel încât acestea încearcă să obţină viaţa veşnică prin orice mijloace, cu orice preţ. Este evident că în asemenea condiţii trebuie să fiu foarte precaut. ― Adică viaţa îţi este pusă în pericol, am punctat eu. ― Da. Am asigurată o viaţă extrem de lungă, raportată la media de viaţă obişnuită, cu condiţia ca funcţiile vitale să nu fie întrerupte. Să revin însă la scrisoare. Îmi amintesc că, pe măsură ce avansam cu cititul ei, în mine se luptau două tendinţe contrare: pe de o parte aveam impulsul de a rupe şi a arunca scrisoarea, gândind că cineva a vrut să-şi bată joc de mine; pe de altă parte, aveam totuşi sentimentul că ceea ce aflam atunci era adevărat. În plus, totul era foarte complicat pentru a fi doar o simplă farsă. Şi apoi, care să fie motivul pentru a mi se face aşa ceva? Eram un om normal, cu o viaţă obişnuită, fără mari pretenţii.

În finalul scrisorii era menţionată procedura pe care trebuia să o urmez cu exactitate. Fără să anunţ pe nimeni, fără să-mi iau nici un bagaj, fără să las nici cea mai mică impresie că s-ar fi petrecut ceva neobişnuit, trebuia să vin la Bucureşti la o anumită adresă, la o dată şi la o oră precise, nici mai devreme şi nici mai târziu. Instrucţiunea era de a intra direct în locuinţa de la adresa respectivă. Iniţial am fost cuprins de panică şi chiar am vrut să predau scrisoarea la Poliţie, care în acea vreme se numea Miliţie. Dar, pe lângă faptul că aceasta nu ar fi rezolvat nimic deoarece scrisoarea nu cuprindea decât o simplă relatare, fără nici un fel de date concrete care să ducă la o eventuală identificare a celui care a scris-o, eu însumi aş fi intrat probabil într-un şir interminabil de interogări şi tracasări care erau specifice modalităţii de acţiune a regimului comunist de atunci. M-am întrebat însă ce pierdeam dacă urmam acele instrucţiuni. Chiar dacă aş fi ales varianta dezvăluirii la Poliţie şi mai apoi oamenii legii ar fi descins la adresa respectivă din Bucureşti, eram sigur că nu ar fi găsit absolut nimic acolo; întreaga operaţiune era prea bine gândită şi bine pusă la punct pentru a permite asemenea greşeli. Mai mult decât atât, era deja o certitudine că orice mişcare a mea era discret urmărită, fapt care a fost menţionat printre rânduri şi în scrisoare. Am luat repede hotărârea de a pleca la Bucureşti, respectând în detaliu instrucţiunile. Am motivat celor din casă că merg în oraş la un prieten, dar de fapt am urcat în trenul spre capitală. Am corelat plecarea în aşa fel, încât să respect indicaţiile de zi şi de oră care mi-au fost date în scrisoare. Într-un fel, simţeam că nu mai există cale de întoarcere. Luasem singur această hotărâre, deşi ataşamentele şi

obiceiurile vechi aveau încă tendinţa să mă întoarcă din drum. O frică nelămurită îmi invada inima, dar atracţia şansei extraordinare care mi se oferea era mai puternică decât sentimentul nebulos al incertitudinii. În mod straniu, chiar dacă ştiam că mi se oferea o viaţă de aproape două mii de ani, totuşi nu aveam nici un gând concret despre felul în care urma să acţionez. Mă gândeam că era normal să-mi fac nenumărate planuri, să am idei, dorinţe, dar în loc de aceasta mintea parcă îmi era paralizată la gândul că voi trăi poate mii de ani cu acest corp fizic. Pe scurt, am ajuns la Bucureşti şi am găsit destul de repede adresa care indica un bloc comun cu patru etaje dintr-un cartier liniştit. Aşa după cum citisem în scrisoare, uşa era descuiată; am intrat într-un apartament cu două camere, mobilat modest, în care nu era nimeni. Pe masa din sufragerie se aflau, într-un plic mare, o foaie cu instrucţiuni, o cheie şi o sumă enormă de bani pentru acele vremuri. Mi se spunea să părăsesc imediat acel loc şi să merg la o altă adresă din Bucureşti, care de această dată era o casă, unde voi rămâne trei zile, până ce voi fi contactat de o anumită persoană. Cheia din plic era de la uşa acelei case, iar banii erau pentru cheltuieli; numărând banii, am constatat că suma respectivă mi-ar fi ajuns să trăiesc liniştit un an de zile. Eram totuşi sfătuit să nu ies din casă în acea perioadă, decât dacă era neapărat necesar. De asemenea, în frigider aveam o rezervă considerabilă de alimente. Mi se părea că totul face parte dintr-un scenariu de film, însă ceea ce mi se cerea era relativ simplu. Am rămas gânditor un timp şi am recitit instrucţiunile. Părea că totul era deja aranjat pentru a mi se oferi o existenţă nesfârşită.

― Totuşi, viaţa ta în corpul fizic ar urma să se încheie după aproape două mii de ani, am spus eu. Într-adevăr, se pare că efectul aliajului este mai slab decât în cazul elixirului alchimic, dar din câte ştiu eu, nimeni nu a trăit până acum perioada maximă de timp pe care o facilitează aparatul. Lipseşte deci o verificare directă a acestei informaţii, care probabil provine chiar de la începuturile tradiţiei. Nu putem fi siguri că mesajul nu sa alterat o dată cu trecerea timpului. ― Dar unde era obiectul? am întrebat eu, cu nerăbdare. Ţi-a fost adus de persoana cu care te-ai întâlnit? ― Lucrurile au fost mai complicate. După ce m-am instalat în cealaltă casă, care de asemenea era plasată într-o zonă liniştită, dar în cealaltă parte a oraşului, am aşteptat vizita persoanei de legătură. Locuinţa era foarte confortabilă, chiar luxoasă aş putea spune, dar am observat că nu avea telefon. Cablul exista, însă lipsea aparatul. Probabil că aceea era o măsură de siguranţă, pentru a nu fi tentat să iau legătura cu cineva. Aşa după cum fusesem înştiinţat, persoana a venit după trei zile, timp pe care eu l-am petrecut citind şi privind la televizor. Pentru a nu crea nici un fel de probleme, am preferat să nu ies în oraş. La sfârşitul perioadei eram puţin plictisit, dar curiozitatea şi interesul pentru ceea ce avea să urmeze nu mă părăsiseră deloc. Persoana de legătură era un domn ajuns la vârsta maturităţii, care mi-a confirmat personal că a fost trimis de ruda mea străveche. Deşi l-am năpădit cu un potop de întrebări în această direcţie, totuşi el a rămas inflexibil. Tot ceea ce mi-a spus a fost că trebuie să am răbdare şi încredere. Apoi a scos din geanta sa un aparat de fotografiat şi m-a rugat să mă aşez în dreptul unui perete gol. După ce m-a fotografiat, văzând că sunt contrariat şi pentru a evita o scenă neplăcută, mi-a explicat că

fotografiile erau necesare pentru noile mele acte. M-a anunţat că va reveni peste alte trei zile şi că atunci trebuie să fiu pregătit de plecare. Încă mai puteam să revin la viaţa obişnuită pe care mi se părea că o părăsisem cu prea multă uşurinţă. Pe lângă incertitudinea în care trăiam, justificată de lipsa informaţiilor, simţeam că situaţia devenise chiar periculoasă. Pentru ce aş fi avut nevoie de alte acte? Dar, mai ales, despre ce fel de acte era vorba? în definitiv, buletinul şi carnetul meu de conducere erau perfect valabile, iar despre paşaport nu putea fi vorba, deoarece cetăţenii României de atunci nu aveau voie să deţină aşa ceva. Am înţeles fulgerător că, de fapt, urma să părăsesc ţara, dar nu trecând ilegal frontiera, ci chiar pe la unul dintre punctele vamale cu paşaport în toată regula. Inima mi s-a strâns de emoţie, iar valurile fricii mi-au cuprins imaginaţia. Mă vedeam deja descoperit, închis şi bătut în beciurile temutei Securităţi a Statului, supus unor interminabile şi epuizante interogatorii, de multe ori foarte violente. Mă plimbam nervos prin casă, neştiind ce să fac. Logica îmi spunea că, dacă românii nu au paşaport, atunci însemna că eu aveam să apar cu un act fals având o altă naţionalitate. Transpirat, m-am aruncat pe pat. Gândeam că îmi complicasem viaţa inutil tocmai cu puţin timp înainte de a-mi făuri un viitor decent, o viaţă de familie şi, poate, chiar o carieră, cel puţin atât cât se putea vorbi despre aşa ceva într-un stat comunist. Şi pentru ce? Mă gândeam că, în definitiv, existenţa mea era bună atât cât ar fi fost, nu aveam nevoie de una, de două mii de ani, în care până la urmă precis aş fi obosit! Evident, toate acele gânduri erau urmarea instinctului de conservare care mă îndemna, cât încă mai era posibil, să urmez calea mediocrului şi a banalului. După un timp am început să mă liniştesc şi să privesc problema dintr-o altă

perspectivă. Trebuia să recunosc, de pildă, că străvechea mea rudă îmi lăsase mereu la dispoziţie liberul arbitru. Prin nimeni şi nimic, în nici un moment, ea nu m-a forţat să adopt acea variantă. A fost mereu alegerea mea, aşa cum era, de fapt, şi în acea clipă. Chiar şi atunci încă mai aveam posibilitatea să abandonez totul şi să-mi reiau viaţa de dinainte fără ca, cel puţin aparent, cineva să fi avut de pierdut sau de suferit. Eu aş fi găsit repede o explicaţie plauzibilă pentru logodnica şi familia mea, iar suma mare de bani pe care o aduceam i-ar fi înveselit pe toţi. Pe de altă parte, strămoşul meu ar fi rămas la fel de inaccesibil şi necunoscut ca şi până atunci, iar aranjamentele pe care el le angrenase printr-o misterioasă filieră sunt sigur că nu ar fi furnizat nici cel mai mic indiciu autorităţilor. Eram nevoit să recunosc că înţelepciunea, experienţa şi relaţiile pe care el le acumulase în îndelungata sa viaţă îi permiteau să acţioneze de la distanţă într-un mod foarte inteligent şi, practic, lipsit de greşeală. De bună seamă că prevăzuse şi eventualitatea abandonului meu, dar cu o uimitoare delicateţe el mă recompensa într-un astfel de caz pentru „problemele” pe care mi le pricinuise, lăsându-mi acea mare sumă de bani. Concluzia mea finală era că trebuia să-mi făuresc singur destinul. În acelaşi timp, începeam să înţeleg că în loc să solicit mereu şi în mod egoist dovada supremă a celor pe care el le afirma în scrisoare – şi aici mă refer la enigmaticul obiect personalizat – era necesar mai întâi ca eu însumi să ofer o minimă dovadă că merit acel lucru. În loc să abordez o atitudine şi o gândire inchizitorială, ca şi cum viaţa eternă mi s-ar fi cuvenit de drept şi fără nici un efort, mult mai înţelept ar fi fost să realizez că ceea ce urmează să mi se ofere constituia realmente o bogăţie inestimabilă pentru destinul meu şi o şansă

extraordinară pentru evoluţia mea. Altfel, aş fi fost în pericol să nu apreciez la justa lui valoare cadoul strămoşului meu şi fără îndoială că, în ignoranţa mea, aş fi făcut destule greşeli care m-ar fi putut costa destul de repede viaţa. ― Te înţeleg perfect, am spus eu atunci. Cunosc aceste aspecte, deoarece ele mi au fost expuse şi mie, e drept că în cu totul alte conjuncturi, de către o persoană foarte specială. Elinor zâmbi cu înţelegere. ― Cred că te referi la domnul Cezar Brad, nu-i aşa? întradevăr, se pare că este o fiinţă care a atins deja un înalt grad de evoluţie a conştiinţei, a remarcat el gânditor. Şi tu faci parte, prin forţa destinului tău, din acest angrenaj complex care implică fiinţe remarcabile. Peste puţin timp vei constata că în viaţă nimic nu este întâmplător, ci toate evenimentele se corelează şi se sincronizează într-un mod care de multe ori este uimitor pentru omul obişnuit. Este o mare artă să observi aceste sincronicităţi care apar în viaţă şi mai apoi să le înţelegi cauza ascunsă. În acelaşi timp, dacă reuşeşti aceasta este un semn distinct al faptului că ai evoluat. Dar să revin la ceea ce spuneam. Reflectând tot mai mult la aceste aspecte, în mine a apărut treptat convingerea fermă că trebuia să abordez o anumită cale în viaţă şi că aceasta era strâns legată de strămoşul meu. Prin urmare, am hotărât să mă abandonez fără rezerve planului ascuns pe care intuiam că marele alchimist îl pregătise în detaliu. Desigur, exista şi o anumită doză de risc în această acţiune, dar hotărârea mea era deja neclintită. La început au mai existat slabe ezitări care se datorau ataşamentului faţă de familie şi de logodnica mea, dar m-am liniştit spunândumi că mai apoi voi avea tot timpul din lume să mă întorc

la ei. În sinea mea însă ştiam prea bine că acest lucru nu se va petrece niciodată. După trei zile bărbatul cărunt a revenit, la fel de sobru şi de calm ca şi prima dată. Aşa după cum am bănuit, aveam deja un paşaport fals cu care urma să trec graniţa. Aşteptările mele au fost însă depăşite atunci când am constatat că paşaportul meu era, de fapt, un paşaport diplomatic şi că eu aveam cetăţenie belgiană. Acel domn mi-a explicat că s-a ales această variantă deoarece eu cunoşteam foarte bine limba franceză, ceea ce făcea totul mai credibil pentru autorităţile vamale. El urma să mă însoţească la Bruxelles, iar plecarea cu avionul era programată a doua zi la prânz. Ca să fiu mai concis, la aeroport totul a decurs normal, firesc, iar vameşii ne-au urat chiar „bon voyage!”. Pe înserat eram deja instalat într-o vilă ultraluxoasă din capitala Belgiei, care se afla într-o zonă rezidenţială a oraşului. Bărbatul care m-a însoţit s-a retras discret, după ce s-a asigurat că am tot ce-mi trebuie. M-a anunţat că în aceeaşi seară urma să primesc o vizită specială. Am zâmbit uşor; probabil că acela urma să fie momentul mult aşteptatei întâlniri cu ruda mea în vârstă de peste cinci sute de ani. Trebuia să recunosc că uneori în viaţă schimbările de situaţie sunt atât de rapide şi spectaculoase, încât trebuie să dai dovadă de mult discernământ şi de o mare stăpânire de sine pentru a le face faţă cât mai bine. În urmă cu o săptămână îmi făuream planuri de familie împreună cu logodnica mea, la Oradea, în România; acum eram în Belgia, având o altă identitate şi aşteptam să mă întâlnesc cu o rudă în vârstă de câteva sute de ani. Destul de şocant, nu? Elinor râse degajat şi se ridică pentru a aprinde lumina. Afară era aproape noapte şi preotul tibetan încă nu

sosise. Rupt din vraja ascultării, am tresărit, uitându-mă la ceas. ― Este destul de târziu… Crezi că va mai fi o întâlnire în seara aceasta? am întrebat eu sceptic. ― Fără îndoială, a răspuns Elinor, deşi eu însumi sunt puţin mirat de această întârziere. Să avem însă răbdare; va sosi peste puţin timp şi atunci te vei confrunta cu o mare surpriză. Nu înţelegeam nimic din acest mister, dar Elinor mi-a promis că aşteptarea mea nu va mai dura mult. ― Dacă e aşa, atunci te rog să continui şi să-mi spui ce sa petrecut în seara aceea la Bruxelles, am zis eu, aşezându-mă mai comod în fotoliu şi gustând unul din fursecurile cu care fusesem servit. ― L-am cunoscut pe maestrul alchimist, strămoşul meu. Eram emoţionat, dar el părea că mă înţelege atât de bine! Mi-a mulţumit că am avut încredere în el şi în cele ce mia scris. Arăta de aproximativ 32-33 de ani; te rog să mă crezi că eram consternat şi căutam diverse motive să-mi justific că ceea ce se întâmplă este o farsă, că este imposibil ca persoana din faţa mea să aibă acea înfăţişare şi totuşi ea să fi trăit deja cinci sute de ani. Mi-am exprimat chiar atunci îndoiala în această privinţă. El m-a privit calm şi cu seriozitate, întrebându-mă apoi cam cum mi-aş imagina eu că ar trebui să arate o fiinţă umană care are vârsta de cinci sute de ani. La această replică m-am blocat, realizând imediat ridicolul situaţiei. A continuat să-mi spună că nu mă voi putea convinge de existenţa acelei tradiţii secrete şi de efectul extraordinar pe care îl are obiectul misterios asupra vieţii celor pentru care a fost făcut, decât după trecerea multor ani, dar în tot acest timp el mă sfătuia să aştept într-un mod activ, să mă cultiv şi să învăţ tainele alchimiei pentru a fi capabil să realizez mai târziu trecerea la etapa superioară.

S-a oferit să-mi arate şi să-mi pună la dispoziţie tot ceea ce era necesar pentru a realiza aceasta. „Simt că ai un potenţial deosebit”, mi-a spus el, „dar cu toate acestea vei constata că cei care intră pe calea acestei tradiţii integrează în alt mod timpul pe care îl au la dispoziţie, care faţă de viaţa unui om obişnuit este incomparabil mai lung. De aceea, progresele pe care le vei face în experienţele tale alchimice vor fi destul de lente. Este posibil să treacă câteva sute de ani, poate chiar o mie de ani sau mai mult, până să atingi desăvârşirea în opera ta alchimică. În această perioadă foarte lungă de timp vei fi poate nevoit să faci faţă unor transformări majore, chiar dramatice în existenţa ta, însă ele te vor ajuta să acumulezi o experienţă imensă care va contribui din plin la complexitatea destinului tău. Ai putea să mă întrebi cum se face că alţi alchimişti reuşesc să atingă desăvârşirea operei lor într-o singură viaţă de om normal. Aceasta este o realitate, dar în astfel de cazuri ei se nasc deja cu mari merite pe această cale, dobândite în multe existenţe anterioare. Aproape sigur nu eşti familiarizat cu aspectele metempsihozei şi nici cu cele care se referă la legea ezoterică a acţiunii şi reacţiunii în univers. Din această cauză, explicaţiile pe care ţi le ofer acum ţi se vor părea, poate, hilare şi ilogice. Vei avea însă la dispoziţie un timp îndelungat ca să înţelegi şi să observi aceste aspecte. E bine să ştii totuşi că longevitatea extraordinară pe care o ai acum la dispoziţie îţi poate oferi posibilitatea de a evolua spiritual mult mai rapid decât urmând calea naşterii şi a morţii pe care o parcurg ceilalţi oameni.” S-a oprit şi s-a uitat cu atenţie la mine, pentru a vedea ce reacţie au generat explicaţiile pe care mi le-a oferit. Eu eram incapabil să scot vreun cuvânt, pentru că nu înţelegeam semnificaţia acelor lucruri. Acum ştiu însă

foarte bine la ce s-a referit strămoşul meu. Sunt aspecte elementare, dar în acea perioadă a vieţii mele ele constituiau pentru mine un subiect complet neexplorat. Elinor s-a oprit din relatarea lui, pentru a mă întreba în ce măsură eram eu însumi familiarizat cu aceste probleme. I-am răspuns că nu cunoşteam prea multe în această direcţie şi că eram bucuros dacă mi-ar fi putut oferi atunci alte detalii legate de acele noţiuni. Destinul şi reîncarnarea ― Ştii prea bine că problema reîncarnării sufletului uman continuă şi astăzi să incite controverse, deşi există nenumărate dovezi şi chiar studii care au fost făcute pentru a demonstra acest adevăr, mi-a explicat Elinor. Nevoia de a păstra un control cât mai eficace asupra populaţiei i-a determinat pe liderii din umbră ai unor forţe politice şi economice să orienteze ştiinţa şi educaţia maselor astfel încât totul să pară simplu şi concis: nu există suflet, nu există spirit, iar după moartea corpului fizic nu se petrece nimic, pentru că totul se reduce la neant. Altfel spus, conform acestei „ideologii” moderne, după ce omul moare el dispare cu desăvârşire, fără să lase nici o urmă. Deşi este aberantă şi chiar lipsită de logică, această idee a prins în rândul populaţiei şi foarte mulţi oameni o îmbrăţişează mai ales pentru faptul că le dă senzaţia că îi fereşte de complicaţii şi de bătăi inutile de cap. În plus, unii chiar tind să alunece într-o mentalitate profund eronată, care îi poate arunca mai apoi într-o cruntă disperare şi suferinţă; ei se gândesc că, dacă tot se afirmă că avem „o singură viaţă” şi că după aceasta nu mai există nimic altceva, atunci înseamnă că pot săvârşi orice fel de acte, mai ales rele şi chiar abominabile, în interes pur

egoist, deoarece nu va trebui să plătească pentru ele după ce mor. Vezi deci că aceasta poate fi cu adevărat o problemă şi nu este deloc întâmplător că societatea modernă se confruntă cu un val practic fără precedent de vicii şi fărădelegi. Lupta justiţiei este doar la suprafaţă, deoarece ea nu reuşeşte să curme răul din rădăcina lui. Sistemul ideologic este corupt şi fals, dar cu toate acestea este menţinut astfel în mod deliberat, pentru a provoca haos şi a permite exercitarea controlului la vârf. ― Desigur, cunosc aceste aspecte, am precizat eu. Dar este interesantă viziunea strămoşului tău în ceea ce priveşte posibilitatea pe care o ai pentru a progresa mai rapid. ― Da, metoda prelungirii vieţii în corpul fizic este extraordinară. La o privire superficială ai putea crede că trece foarte mult timp până să ajungi la un anumit rezultat, în timp ce alţi oameni care trăiesc o viaţă normală obţin acelaşi efect în numai câţiva ani sau zeci de ani. În realitate, ei nu fac decât să continue ceea ce au început cu multe vieţi în urmă. Să presupunem următoarea situaţie: eu încep să studiez misterele alchimiei şi o dată cu mine se iniţiază în aceste taine şi un om obişnuit care trăieşte o durată normală de viaţă. Să presupunem, de asemenea, că amândoi progresăm cam în acelaşi ritm. După câteva zeci de ani, inevitabil el va muri, iar sufletul lui, purtând – printre altele – chintesenţa tuturor cunoştinţelor pe care le-a dobândit până atunci, va translata într-un plan superior al Creaţiei. Pentru cele mai multe fiinţe umane, acest plan este universul subtil al astralului, care este cu mult mai vast decât universul fizic. Elinor făcu o scurtă pauză pentru a sorbi din ceaşca de ceai. Imediat după aceea, el îşi reluă explicaţiile.

― Oamenii nu mor în adevăratul sens al cuvântului, adică nu dispar în neant, ci îşi abandonează doar „carcasa” fizică, adică trupul lor din carne şi oase, care putrezeşte. „Moare” doar corpul fizic, însă partea subtilă a fiinţei, sufletul, trece în altă dimensiune spaţio-temporală a Creaţiei, care este cea mai propice pentru ca el să-şi continue existenţa. De aceea se spune că, în realitate, nu există „moarte”, deoarece fiinţa umană, ca entitate individuală, nu dispare niciodată; ea doar translatează dintr-un plan în altul al Creaţiei, aşa cum, de pildă, tu te dai jos dintr- o maşină şi te urci într-un tren; apoi te dai jos din acel tren şi păşeşti pe puntea unui vapor, iar analogia poate continua. În fiecare dintre aceste situaţii tu ai un mediu specific de deplasare şi un anumit grad de libertate. Este, cum s-ar spune, ceea ce îţi poţi tu permite în acel moment, ceea ce ai agonisit pentru a plăti biletul, fie la autobuz, fie la tren, fie la vapor. Dacă n-ai strâns suficient, adică nu ai prea multe merite, atunci mergi pe jos, dar dacă eşti foarte „bogat”, atunci îţi poţi cumpăra bilet şi pentru naveta spaţială! Analogic vorbind, în acest ultim caz ai acces la o lume subtilă foarte elevată. Dacă nu ai decât puţine merite, pentru că greşelile tale au fost mari, atunci dimensiunea subtilă în care este proiectat sufletul după moartea trupului va fi una plină de chin şi suferinţă. Aceste demarcaţii se referă la destinul fiecărui om, care este în deplină conformitate cu acţiunile, bune sau rele, pe care el le-a săvârşit fie în existenţa lui terestră, fie în cea din lumile subtile. Dacă nu ar fi aşa, n-ar exista nici o diferenţă între condiţia lumească a unui sfânt şi aceea a unui criminal sau între un retardat mintal şi un geniu. Bunul simţ ne spune că nu este deloc întâmplător că o fiinţă umană se naşte cu un sever handicap fizic, în timp ce alta este perfect sănătoasă şi înfloritoare; că una suferă încă din copilărie

de tot felul de angoase, fiind terifiată de coşmaruri, iar alta este veselă, optimistă şi foarte fericită. Cred că înţelegi foarte bine ceea ce îţi spun. Totuşi, incredibila superficialitate şi chiar prostie a oamenilor, care îi împiedică să remarce aceste aspecte foarte simple şi evidente, precum şi dependenţa lor aproape maladivă de un sistem automat de credinţe şi prejudecăţi care le-a fost impus încă din copilărie, contribuie atât la decăderea lor fizică şi morală, cât şi la incapacitatea lor de a înţelege unele adevăruri esenţiale despre viaţa pe care ei o trăiesc. ― Aşa este, m-am confruntat adeseori cu această opacitate a opiniei publice, am observat eu cu amărăciune. Dar ştii, am constatat că nu este neapărat vorba despre rea-voinţă din partea oamenilor, ci mai ales despre faptul că atunci ei se confruntă cu decizia de a înlocui ideile materialiste care le-au fost îndoctrinate încă din şcoală, cu ceva despre care aproape toţi îşi bat joc sau spun că nu există. Dintre cele două variante, cei mai mulţi preferă să rămână la vechile credinţe, chiar dacă îşi dau seama că, totuşi, ceva nu este în regulă. Ideea de comoditate şi de lipsă a efortului fizic ori mental reuşeşte de cele mai multe ori să le biruie tresărirea spiritului. În astfel de condiţii, care după părerea mea accentuează egoismul şi macină afectivitatea, nu te poţi aştepta să dobândeşti prea mari merite. Viaţa se încheie relativ repede şi urmează, ca să spun aşa, „strânsul recoltei”. Elinor a preluat imediat ideea. ― Chiar despre asta vorbeam şi eu. Ceea ce omul făptuieşte în viaţa lui terestră îl obligă, într-un fel, să se reîntoarcă în planul fizic după încheierea „sejurului” astral, în care sufletul trăieşte într-o lume acordată pe „lungimea lui de undă”. De pildă, datorită dorinţei de a reuşi în arta alchimiei, persoana din exemplul pe care lam considerat se va reîncarna într-o conjunctură care să-

i favorizeze accesul la această cunoaştere. Desigur, procesul de jalonare a destinului unui suflet care tocmai urmează să se reîncarneze în planul fizic este foarte complex, fiind opera extrem de precisă a unor entităţi cosmice infinit superioare modului comun şi raţional de gândire a omului. Sunt luate în consideraţie, din imensul bagaj de fapte, trăiri, emoţii şi intenţii pe care fiecare făptură umană l-a strâns de-a lungul nenumăratelor ei existenţe în manifestare, acele tendinţe care urmează să definească în esenţă orientarea destinului ei în încarnarea viitoare. Această alegere are la bază anumite criterii şi omul urmează să trăiască în noua lui viaţă din planul fizic un fel de „replică” la acţiunile pe care el le-a săvârşit în alte vieţi terestre. ― Da. M-am întrebat adeseori cum are loc, de fapt, acest proces de „contorizare” a acţiunilor noastre, dar n-am găsit răspunsul, am spus eu gânditor. Elinor a tăcut o clipă, după care mi-a răspuns cu multă competenţă: ― Orice faptă, fie că este realizată cu trupul, cu vorba sau cu gândul, este în mod tainic „înregistrată” în ceea ce ocultiştii numesc „memoria cosmică”, iar mai apoi chintesenţa acestor acţiuni este impregnată la nivelul sufletului individual, putând fi o „povară” sau o „delectare” pentru cel care îşi trăieşte destinul, mi-a explicat Elinor. Soarta omului nu este deloc întâmplătoare, ci este în deplin acord cu natura faptelor pe care el le-a săvârşit şi tocmai acesta este motivul pentru care oamenii se nasc atât de diferiţi. Fiecare trebuie să-şi trăiască destinul propriu, după natura faptelor sale: faptele bune vor atrage merite şi, prin urmare, acea fiinţă se va bucura de condiţii, şanse şi situaţii minunate în încarnarea ei din planul fizic; în schimb, faptele rele vor atrage consecinţe nefaste, multă

suferinţă şi chin pentru fiinţa respectivă. Este însă important de ştiut că aceste „recompense” reprezintă totdeauna un echilibru perfect între faptă şi răsplată. Nimeni nu este favorizat şi nimeni nu este dezavantajat. Fiecare primeşte exact ceea ce el merită, chiar dacă mulţi afirmă că sunt nedreptăţiţi şi îl acuză pe Dumnezeu că lea dat atâta suferinţă şi necazuri în viaţă. De ce trebuie să se chinuiască ei la limita subzistenţei şi alţii să huzurească în lux şi bogăţii? Acest gen de întrebări sunt frecvente la cei care suferă în viaţă, dar nu înţeleg cauzele acelei suferinţe. După cum spuneam, astfel de situaţii reprezintă expresia fidelă a legii compensaţiei faptelor care au fost săvârşite, dar cel care încă nu este suficient trezit din punct de vedere spiritual, nu ştie şi nu înţelege aceste lucruri. Eram foarte interesat de aceste aspecte, deoarece ele îmi permiteau să-mi sintetizez cunoştinţele iniţiatice pe care le aveam. L-am întrebat pe Elinor ce anume determină reîncarnarea viitoare a unui suflet în planul terestru. ― În intervalul dintre două încarnări succesive, sufletul individual trăieşte în planul astral o perioadă de timp care este în acord cu meritele pe care le-a dobândit. Când acestea s-au epuizat vine vremea în care alte fapte, care au fost săvârşite de-a lungul existenţelor terestre, s-au „copt” şi aşteaptă să-şi primească „răsplata”, bună sau rea, în planul fizic, adică într-o nouă încarnare. Această „condensare” a necesităţii destinului atrage atunci în mod irezistibil sufletul respectiv către planul fizic, într-o „matcă” sau tipar de integrare în societate care este cel mai potrivit cu specificul sau natura faptelor care trebuie compensate. Aceasta se întâmplă fie că viitoarea fiinţă umană care se va naşte în acea matcă trebuie să consume fructele bune sau meritele care se datorează acţiunilor sale benefice din trecut, fie că ea trebuie să plătească

pentru faptele ei anterioare şi pentru suferinţa pe care a pricinuit-o altora. De cele mai multe ori însă există o îmbinare a celor două tendinţe şi aşa se explică faptul că oamenii se nasc cu anumite calităţi, dar şi cu anumite defecte fizice sau psihice. Totuşi, de ei depinde cum îşi „organizează” destinul. Altfel spus, ei sunt cei care generează, prin faptele pe care le săvârşesc în viaţa prezentă, natura destinului lor în încarnările viitoare. ― Bine, dar în felul acesta nu există practic nici un sfârşit pentru ciclul de renaşteri, am exclamat eu. Fie că facem bine, fie că facem rău, ne vom renaşte la nesfârşit pentru a consuma fructele acţiunilor noastre. ― Aceasta este doar în aparenţă. Deosebirea fundamentală între faptele bune şi faptele rele este aceea că primele te apropie de Dumnezeu, pe când celelalte te depărtează de El. Salvarea sau eliberarea despre care vorbesc religiile autentice constă tocmai în resorbţia în dimensiunea care transcende chiar şi acest ciclu, aparent nesfârşit, al vieţii şi al morţii, care este precum un lanţ al dependenţei. Urmând însă calea evoluţiei, care totdeauna este sinonimă cu binele şi armonia, omul ajunge într-un târziu la capătul drumului şi atunci se petrece un act inconceptibil pentru raţiunea obişnuită; este ca o trecere, un salt în infinitul care înglobează toate lumile, dar care, în acelaşi timp, este şi în afara lor. Nu aş vrea să divagăm acum pe această direcţie a discuţiei noastre, pentru că alta era ideea iniţială de la care am pornit. Am spus că, în exemplul comparativ pe care l-am ales, cel care s-a iniţiat în tainele alchimiei ajunge la un anumit nivel de înţelegere a acestor taine în existenţa respectivă, după care el moare, iar sufletul lui se va proiecta o perioadă de timp în una dintre lumile subtile ale planului astral.

― Cu toţii translatăm în planul astral după ce murim în planul fizic? am întrebat eu, dornic să-mi lămuresc acest aspect pe care nu-l înţelesesem. ― Acest lucru este valabil pentru cele mai multe fiinţe umane, deoarece planul astral este prin excelenţă un plan al emoţiilor şi al manifestării de natură psihică, iar acestea, aşa după cum ştii, reprezintă latura fundamentală care defineşte viaţa unei fiinţe umane. Totuşi, dacă unele dintre fiinţele umane au ajuns deja la un nivel foarte elevat de conştiinţă, sufletul lor va fi atras în mod automat, după moartea fizică, în planurile şi mai subtile ale manifestării, cum ar fi planul mental sau chiar planul cauzal, în care natura realităţii este mult mai subtilă şi mai vastă decât în cazul planului astral. De pildă, la nivelul planului cauzal nu mai există practic nimic din ceea ce noi am putea asocia imaginii sau gândirii obişnuite. Mintea este atunci complet transcensă, iar cunoaşterea nu mai este un act discursiv, ci unul total şi simultan. Acolo conştiinţa individuală are acces chiar la arhetipurile Creaţiei şi la cauzele care fac să se manifeste lucrurile şi fenomenele în planurile inferioare, până la cel fizic. De aceea, cel care există în acest ultim plan al manifestării extrem de elevat, poate să controleze orice în lumea manifestată deoarece atunci el poate „să facă şi să desfacă”, încă de la originea cauzală, orice acţiune, plan sau intenţie. Problema este valabilă şi în sens invers: dacă o fiinţă a săvârşit în existenţa ei terestră greşeli mari, cum ar fi acte reprobabile de despotism, de oprimare psihică şi fizică a altor oameni sau dacă a făcut crime ori s-a pretat la acţiuni foarte violente, atunci sufletul ei va fi atras în mod inexorabil după moartea fizică spre dimensiunile întunecate, infernale ale planului astral inferior, unde va trebui să plătească pentru acţiunile comise. Nu mă înţelege greşit,

nu este vorba despre o damnare eternă, dar totuşi astfel de fapte atârnă foarte greu în balanţa destinului personal şi tocmai de aceea intervalul de timp în care ele sunt compensate în infernuri apare, în ani tereştri, ca fiind foarte lung. O situaţie mai deosebită este în cazul celor care se sinucid, deoarece atunci suferinţa lor este extrem de îndelungată, iar regresul pe scara evoluţiei este considerabil, într-o astfel de situaţie dramatică, sufletul cu greu realizează că un singur gest nesăbuit din viaţa lui terestră l-a costat mii de ani de suferinţă şi de involuţie. Dacă el ar fi fost capabil să-şi ofere înapoi viaţa pe care tot el şi-a luat-o, atunci nu ar fi fost o problemă prea mare. Însă lucrurile nu sunt aşa şi tocmai de aceea chinurile pe care trebuie să le îndure un suflet sinucigaş sunt cumplite. Actul sinuciderii reprezintă, în esenţă, actul negării de sine dus la extrem, ceea ce este cu mult mai grav decât actul ignorării scânteii divine, a spiritului divin din noi. Un ateu mai are totuşi şansa de a evolua şi a-şi modifica punctul de vedere în decursul vieţii, pe când sinucigaşul îşi curmă singur, printr-un act de voinţă proprie, foarte egoistă, şansa care i-a fost dată pentru a evolua în acea existenţă. El nu a înţeles un aspect fundamental pe care l-am menţionat mai înainte şi anume că, chiar dacă omul simte la un moment dat în viaţă că necazurile, suferinţa şi problemele pe care le are tind să îl copleşească, totuşi acestea nu reflectă nimic altceva decât natura faptelor pe care el le-a săvârşit în trecut, iar chinurile şi viaţa mizerabilă pe care o îndură în prezent sunt, cu puţine excepţii, expresia fidelă a suferinţei pe care el a provocat-o altora. Prin urmare, actul lui nesăbuit este o tentativă egoistă de a înşela destinul, mai bine zis de a-l ocoli, gândind că în acest fel el nu va mai avea de îndurat. De aceea, gravitatea actului

de sinucidere este foarte mare şi constituie un obstacol major în evoluţia omului, poate cel mai mare dintre toate. Pe de altă parte, unele suflete care au fost foarte ataşate de bunurile materiale în viaţa lor terestră sau care au fost foarte zgârcite şi meschine în relaţiile cu ceilalţi rămân o perioadă destul de lungă în imediata vecinătate a locurilor şi bunurilor de care s-au ataşat, la nivelul planului eteric, care după cum ştii este situat ca frecvenţă de vibraţie între planul fizic şi cel astral. Starea acestor suflete este abulică, deoarece ele nu realizează ce se petrece cu ele şi singurul gând care le domină atunci este cel al dorinţei de a se reîntoarce la lucrurile, posesiunile materiale sau chiar la fiinţele de care au fost foarte ataşate în timpul vieţii lor fizice. Ele rămân mult timp în acest plan subtil, care se află în imediata vecinătate a planetei noastre, fiind mereu cufundate într-o atmosferă sumbră, ca o ceaţă densă. Din când în când, datorită dorinţelor lor grosiere şi ataşate de bunurile lumeşti, ele bântuie prin zonele respective sub, o formă ectoplasmatică, ce reproduce mai mult sau mai puţin fidel forma trupească pe care au avuto în existenţa lor terestră anterioară. Această condiţie jalnică poate să dureze uneori chiar sute de ani până când, încetul cu încetul, înţelegerea lor începe să facă treptat lumină în crepusculul de care erau înconjurate şi astfel ele sunt eliberate din strânsoarea ataşamentelor pe care le aveau. Acesta reprezintă un exemplu tipic de consumare a unui gen de karma de ataşament. După aceea, sufletul respectiv accede la un nivel astral care este mult superior condiţiei penibile în care el s-a aflat până atunci, în planul eteric. Desigur, acel nivel al planului astral va fi în deplină concordanţă cu alte aspecte care corespund destinului particular al sufletului şi, după ce va mai rămâne acolo un timp, consumându-şi meritele specifice pe acel nivel al astralului, el se va reîncarna în

planul fizic şi procesul reîncepe, dar de la un nivel superior al experienţei individuale. ― Bun, am spus eu. Acum este clar, dar viaţa din planurile subtile durează la fel de mult ca viaţa pe care o trăieşte un om obişnuit în plan terestru? Pentru că ai spus că după moartea trupului, fiecare suflet se află o anumită perioadă de timp în unul din planurile subtile ale manifestării. ― Timpul, ca energie subtilă universală, este perceput în mod diferit în planuri diferite ale Creaţiei. De pildă, la nivelul planului astral el nu mai are acelaşi sens, aceeaşi „curgere” ca în planul fizic. Ceea ce tu aici percepi ca fiind o durată precisă de timp, acolo ea este mult distorsionată. Cu cât planul din manifestare este mai elevat, cu atât percepţia timpului este mai nuanţată. Faptul că planul respectiv este multidimensional determină fenomene complexe de sincronicitate şi chiar de simultaneitate a evenimentelor. Timpul nu mai poate fi judecat atunci în parametrii lui „fizici”. Durata medie a unui „sejur” astral pe care sufletul individual îl petrece între două încarnări succesive este cuprinsă între 50 şi 300 de ani tereştri, în funcţie de meritele cumulate. Desigur, sunt şi excepţii care depind de hotărârea unor foruri superioare din ierarhia entităţilor celeste, dar, în general, aceasta este perioada de timp pe care o petrec în astral cele mai multe dintre sufletele individuale, după moartea corpului lor fizic. ― Deci în exemplul tău, cel care a fost iniţiat în tainele alchimiei şi apoi moare, revine probabil în planul terestru când tu ai deja 3-400 de ani! am spus eu. Acum înţeleg sensul căii tale. Elinor m-a aprobat, înclinând uşor capul. ― Da, însă atunci eu deja am progresat destul de mult, deoarece am folosit timpul pe care sufletul lui l-a petrecut în planul astral, pentru a mă perfecţiona continuu. Atunci

când, după moartea trupului, sufletul translatează întrun plan subtil, el se supune acolo unor alte tipuri de legi şi influenţe. Cel mai adesea, el nu poate să realizeze acelaşi tip de activitate principală pe care a săvârşit-o în viaţa lui pământească, deoarece în dimensiunile planului astral condiţiile şi priorităţile sunt cu totul altele decât cele din planul fizic. Totuşi, progresele şi cunoştinţele sale, care au fost dobândite în timpul existenţelor terestre anterioare într-un domeniu sau altul, sunt sintetizate în conştiinţa sa şi pot determina natura viitoarei sale încarnări. Alchimistul din exemplul meu va reveni într-o nouă încarnare şi va parcurge repede etapele cunoaşterii pe care el a dobândit-o deja în viaţa anterioară. Apoi progresul lui în această direcţie va încetini, deoarece atunci el se va afla din nou pe un „tărâm necunoscut”, pe care trebuie să-l exploreze. Poate că îi vor mai fi necesare încă una sau două încarnări, presupunând că ţinta lui în viaţă va fi mereu realizarea spirituală prin Marea Operă Alchimică, deşi destinul are mulţi alţi vectori de influenţă care îl pot distrage de la această cale şi îi pot amâna succesul. De aceea, uneori pot trece chiar şi 15-20 de vieţi fără ca el să fi obţinut dezideratul ultim. Pe de altă parte, eu beneficiez de o viaţă extraordinar de lungă într-un corp fizic perfect sănătos şi echilibrat şi nu sunt nevoit să reiau din nou şi din nou procesul învăţării şi al cunoaşterii din fiecare etapă a vieţii, începând cu copilăria şi sfârşind cu senectutea. În plus, conştiinţa mea nu este supusă uitării periodice, dintre două încarnări succesive, ci progresul meu în arta alchimiei tinde să urmeze un flux continuu, ascendent. Aşa se explică faptul că am posibilitatea să obţin Piatra Filozofală în câteva sute de ani de studii şi experimente, pe când un om obişnuit, parcurgând „traseul” comun al morţii şi

renaşterii, ar avea nevoie de cel puţin 3-4000 de ani pentru aceasta, considerând că el s-ar bucura mereu de condiţii optime de viaţă, că ar avea un destin foarte favorabil şi că ar fi deosebit de inspirat şi intuitiv în efectuarea experienţelor sale alchimice, însă acestea reprezintă condiţii ideale care rareori se îndeplinesc. Cel mai adesea, omului îi sunt necesare câteva zeci de mii, sute de mii ori chiar milioane de ani pentru a se desăvârşi spiritual. Dacă el ar avea mereu, la fiecare încarnare, conştiinţa duratei cosmice a periplului său prin manifestare, de la un plan la altul al acesteia, fără îndoială că ar fi cuprins de o adâncă deznădejde, care i s-ar părea de nesuportat. Dar mecanismul automat al uitării, care intervine de fiecare dată atunci când el revine într-o nouă existenţă în planul fizic, îl apără de această teribilă angoasă. Desigur, această „uitare” este necesară şi totodată corelată cu faptul că, dacă ne-am aminti toate acţiunile din trecut – unele dintre ele cumplite – psihicul nostru, care încă este labil şi nepregătit să înţeleagă în profunzime semnificaţia acestor aspecte, aproape sigur ar ceda şi atunci evoluţia noastră ar fi compromisă pentru o mare perioadă de timp. Iar atunci când suntem întradevăr capabili să ne percepem vieţile anterioare, deja ne aflăm la un nivel înalt de evoluţie spirituală care ne permite o abordare mult superioară a menirii şi a condiţiei noastre în univers. Atunci viziunea noastră este unitară, iar cauzele sunt percepute în aspectul lor global, nu parţial. ― Da, se pare că avantajul de a trăi foarte mult timp în corpul fizic este evident, am admis eu. Într-un fel, cel care renaşte mereu şi mereu în planul fizic este nevoit să treacă prin aceleaşi faze ale vieţii şi chiar poate fi deturnat de la calea pe care a abordat-o cu mai multe vieţi înainte.

Această perpetuă mişcare „în sus şi în jos” poate să devină ceva obositor, dar face parte tot din destinul nostru. Chiar faptul că tu ai fost ales de strămoşul tău pentru a duce tradiţia mai departe, beneficiind totodată de o viaţă lungă de aproape două mii de ani, face parte din destinul tău. ― Am reflectat şi eu de multe ori asupra acestui aspect şi fără îndoială că aşa este; este clar că un anumit tip de merite pe care le-am dobândit în vieţile anterioare a facilitat situaţia în care mă aflu în prezent. Totuşi, în virtutea aceleiaşi legi cosmice a destinului, sunt aproape sigur că am avut anumite legături cu această cale în existenţele mele din trecut. De obicei, grupuri mai mici sau chiar mai mari de suflete individuale se atrag aproape irezistibil pe ecranul vieţii şi al timpului în virtutea faptului că ele sunt legate unele de altele prin trăiri, fapte sau cunoştinţe comune. Din această cauză, un mare procent din sufletele care se reîncarnează întâlnesc în noua lor viaţă persoane de care, într-un fel sau altul, au fost legate în alte existenţe. Aceste conexiuni reciproce sunt necesare în virtutea legii de compensare a faptelor şi „datoriilor” pe care unii le au pentru alţii. Prin urmare, imaginându-mi un anumit scenariu, e posibil să fi fost ucenicul unui preot din vechime care deţinea acest secret teribil al longevităţii sau să fi ajutat cu ceva la menţinerea acestei tradiţii speciale. Totuşi ipoteza mea nu este obligatorie, pentru că aş fi putut cumula anumite merite spirituale care să conducă la situaţia actuală din viaţa mea, practicând chiar şi alte virtuţi sau credinţe religioase, decât calea pe care o urmez acum. Aceste aspecte îmi rămân deocamdată învăluite în mister. Ştiu prea bine că unii oameni posedă capacitatea extraordinară de a-şi „vedea” existenţele lor anterioare.

Mă întreb dacă aceasta semnifică un anumit tip de clarviziune… ― Bineînţeles că aceasta semnifică o capacitate de clarviziune, a spus Elinor. O astfel de persoană are acces la un nivel superior al conştiinţei, care înglobează o dimensiune foarte înaltă a Creaţiei. Această dimensiune se referă la „înregistrările” de care îţi spuneam, deoarece nimic, niciodată, nu este distrus fără urmă şi nu se pierde în neant. Am vrut să clarific mai bine acest aspect. ― Cezar mi-a vorbit despre clişeele akasha-ice, care sunt precum un fel de „bandă uriaşă de înregistrare” la nivel subtil pentru tot ceea ce se petrece în univers. Conştiinţa omului trebuie să aibă acces la aceste clişee pentru a-şi aminti existenţele anterioare? ― În cazul puterii de vizualizare a existenţelor anterioare este chiar ceva mai mult decât atât, deoarece atunci este implicat şi un anumit gen de control mental. Desigur, această putere are şi ea diferite faze de măiestrie; dacă la început se manifestă doar sporadic şi parţial, pe măsură ce progresăm spiritual ea devine stabilă şi chiar poate fi manifestată la voinţă. În fazele superioare, ea ne poate permite să cunoaştem, dacă vrem, existenţele trecute şi probabilitatea celor viitoare în cazul oricărei fiinţe umane pe care o cunoaştem. Acest aspect este util pentru a înţelege anumite cauze din trecut care au generat unele situaţii complicate din prezent. Ajungând astfel la rădăcina lucrurilor, ele pot fi rezolvate apoi foarte repede şi cu succes, îţi spun toate acestea pentru că şi eu, chiar dacă destinul mi-a dăruit o existenţă specială, mă confrunt totuşi cu multe „provocări”, tendinţe sau impulsuri care mă pot abate de la calea ce mi-a fost trasată.

Această ultimă observaţie a lui Elinor era în conformitate cu propriile mele concluzii. ― M-am gândit şi eu că nu poate fi aşa uşor, am spus. În definitiv, viaţa foarte lungă nu te scuteşte absolut deloc de efectele acţiunilor tale, dar îţi oferă posibilitatea să le ajustezi „din mers”, fără sincope. ― Îmi folosesc viaţa foarte lungă pentru a evolua spiritual, mă aprobă Elinor. Atât din ceea ce mi-a spus strămoşul meu, cât şi din experienţa pe care eu însumi am acumulat-o până acum mi-am dat seama că, practic, nu am de ales. Aş putea bineînţeles să mă lansez în alte tipuri de activităţi; aş putea, de pildă, să urmăresc să strâng averi uriaşe, dar acest aspect nu este deloc relevant, mai ales în cazul meu, deoarece mi-a fost lăsată o moştenire financiară şi materială fabuloasă. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor preferă să-şi petreacă aproape toată viaţa – şi aşa destul de scurtă – pe care o au la dispoziţie pentru a dobândi averi, lux şi bogăţie. Nu vreau să par acum un filozof depăşit, dar ştii prea bine cât de efemere sunt achiziţiile materiale: ceea ce ai acum poate să dispară în momentul următor. În lupta acerbă pentru avuţii, simţurile amorţesc, caracterul este corupt, iar mintea îşi pierde din claritate. Toate acestea sunt în schimbul unei iluzorii senzaţii de activitate trepidantă în afaceri sau a unor condiţii trecătoare de lux exagerat, care în realitate nu reuşesc altceva decât să „moleşească” spiritul. Cei bogaţi îşi dau seama de aceasta în forul lor lăuntric, dar refuză să recunoască deschis pentru că atunci ei pur şi simplu nu ar şti ce altceva ar putea să mai facă în viaţă, în afara relaţiilor, a afacerilor şi a competiţiei care de multe ori distruge, nu stimulează. Atunci ei s-ar simţi complet descoperiţi, inutili în societate şi dezorientaţi, ceea ce, de exemplu, poţi remarca la oamenii de afaceri care au dat faliment. Ei

sunt incapabili să se relaxeze sau să conceapă viaţa în alţi termeni decât cei ai afacerilor, legăturilor şi intrigilor, chiar şi atunci când se află în concediu. Nu ştiu dacă ai observat, dar acesta este motivul pentru care mulţi oameni de afaceri refuză chiar să-şi ia concediu de odihnă, justificându-se mereu prin faptul că au de rezolvat probleme care nu suferă amânare. Dezorientarea lor şi neputinţa de a înţelege altceva de la viaţă, în afara mediului specific de afaceri, este singurul efect pe care la produs lupta acerbă pentru îmbogăţire. Situaţia este cu adevărat dramatică în cazul celor foarte bogaţi sau al unor politicieni; acestora le place să creadă că trăiesc în aşa-zisul „high-life” al societăţii, pentru că o dată ce au „gustat” din această tentaţie ademenitoare le vine mai apoi foarte greu să se dezobişnuiască de ea. Percepţia lor corectă asupra realităţii lucrurilor este atunci profund modificată, iar dezideratul lor în viaţă devine acela de a rămâne „în top”, de a impresiona prin bogăţie, relaţii şi posibilităţi materiale, aspecte care ţin evident de un nivel impur şi grosier al conştiinţei. Fuga lor de ei înşişi este atunci susţinută chiar de ideologia sistemului modern de cultură şi educaţie, care îi încurajează să creadă că, în afară de aceste ţeluri materiale pe care un om ar trebui să le aibă în viaţă, nu mai există altceva: nu există Dumnezeu, nu există spirit divin, nu există o lege a compensaţiei după moarte, nu există reîncarnare pentru a face posibilă această compensaţie a faptelor, ― În plus, aceste idei sunt propagate dinadins pentru a obţine anumite scopuri viciate, am adăugat eu. Situaţia mi-a fost descrisă foarte clar de Cezar, atunci când mi-a povestit de întâlnirile lui cu senior Massini4. Vezi capitolele 3 şi 4 din Viitor cu cap de mort de Radu Cinamar (nota ed.) 4

Elinor şi-a înclinat în semn afirmativ capul, dezvoltând mai apoi subiectul: ― Explicaţia îndoctrinării materialiste şi ateiste în lume, care este susţinută aproape cu disperare de organismele puterii, este foarte simplă: dacă oamenii ar fi îndemnaţi să realizeze că menirea lor este cu totul alta în existenţa pe care o trăiesc şi dacă ei ar înţelege cu adevărat că natura faptelor pe care le săvârşesc implică mai apoi – uneori chiar în aceeaşi viaţă sau, dacă nu, atunci în vieţile următoare – o foarte exactă „replică” în ceea ce-i priveşte, atunci fără îndoială că priorităţile lor ar deveni cu totul altele. Maturitatea în gândire şi înţelegerea acestor aspecte i-ar determina atunci să fie mult mai responsabili faţă de ceea ce îşi propun în viaţă, i-ar stimula să aibă mult mai multă libertate de gândire, iar aceasta ar duce inevitabil la modificarea unui raport însemnat de forţe pe planetă, deoarece oamenii nu ar mai putea fi manipulaţi atât de uşor. Interesul pentru planul material s-ar diminua în mod considerabil; prin urmare, consumul de mărfuri ar fi şi el cu mult mai mic, adaptat doar necesităţilor fireşti şi nicidecum în exces, aşa cum este în prezent. Bineînţeles, dacă oamenii cumpără mai puţin şi sunt interesaţi mai mult de aspectele ezoterice şi spirituale ale vieţii lor, atunci încasările scad în mod vertiginos şi o dată cu ele scade şi puterea liderilor şi a oamenilor bogaţi de a controla şi de a manipula prin intermediul banilor. Practic vorbind, atunci s-ar realiza o înnoire a întregii societăţi de pe principii reale şi corecte, însă la ora actuală acest lucru este cel mai puţin dorit de către organizaţiile oculte care dirijează destinul omenirii. Referitor la acest aspect, există persoane care, pline de importanţă şi emfază, afirmă că toate ideile despre marea conspiraţie mondială, despre controlul maselor şi despre manipularea oamenilor sunt nişte inepţii, lipsite de

fundamentare şi de dovezi concrete. Din păcate, aceste fiinţe umane fac în acest fel dovada unui substrat psihologic care este plin de frică şi de egoism; considerând că vorbesc în numele celor mulţi şi serioşi, ele, de fapt, îşi exprimă în mod indirect angoasa şi sentimentul de insecuritate pe care îl resimt acut în profunzimile fiinţei lor. Totuşi, pentru cei care sunt înzestraţi cu bun simţ şi au capacitatea de a discerne corect, semnalele pe care ei le primesc din exterior şi modalitatea în care se desfăşoară evenimentele la nivel mondial sunt suficiente pentru a-i convinge de panta pe care se află în prezent umanitatea şi de a-i determina să acţioneze, fiecare după posibilităţile pe care le are, pentru a da un nou curs şi o nouă orientare destinului omenirii. Dacă observi cu atenţie, tocmai în aceasta constă „lupta” teribilă pe care cei puţini, dar având cu ei puterea supremă a cunoaşterii spirituale, o poartă cu cei deviaţi de pe această cale, care caută să atragă omenirea către haos şi decădere. Ştiam prea bine aceste aspecte din memorabilele discuţii pe care le avusesem cu Cezar. L-am întrerupt pe Elinor, urmărind să punctez un anumit aspect. ― Sunt mulţi oameni care ştiu aceste lucruri şi observă cu luciditate starea de fapt. Totuşi, majoritatea lor se lasă cuprinşi de un sentiment de tristeţe şi depresie în legătură cu aceasta, ceea ce înseamnă o mare greşeală. În definitiv, lumea pe care o percepem este într-o continuă mişcare şi transformare; orice am face, nu putem opri fluctuaţia şi instabilitatea ei, însă o putem orienta totuşi în direcţia dorită, adică spre bine şi armonie. Agitaţia lumii provoacă, de asemenea, şi agitaţia minţii noastre şi aceasta este chiar condiţia acelora care, precum orbii, intră fără să vadă într-o încăierare; ca şi ceilalţi, vor suferi şi ei, dar nu vor şti cum să iasă de acolo. După părerea mea, pentru a rezolva acest punct dureros este necesar

să ne modificăm atitudinea: chiar ştiind cum este lumea, din care la urma urmelor şi noi facem parte, nu trebuie totuşi să ne lăsăm atraşi sau influenţaţi de varianta pe care ea o pune la dispoziţie, pentru că aceasta ne provoacă suferinţă. Dacă reuşim să privim din exterior lumea, fiind totuşi în ea, înseamnă că am rezolvat problema în ceea ce ne priveşte. Cu cât mai mulţi vom reuşi aceasta, cu atât mai bine va fi pentru întreaga umanitate, deoarece o astfel de atitudine este profund spirituală şi ne apropie de adevăr. Să ştii că am discutat cu Cezar de mai multe ori cu privire la acest aspect. Mi-a spus că una dintre cele mai eficace metode de a fi înăuntrul, dar cu toate acestea şi în afara lumii este aceea de a înţelege în profunzime legile după care ea funcţionează. Când ai vorbit despre destin, mi-am spus că înţelegerea corectă a caracteristicilor sale poate să-l scutească pe om de un lanţ aproape nesfârşit de suferinţe. ― Într-adevăr, de cele mai multe ori destinul este asociat cu suferinţa, iar suferinţa, aşa după cum ştii, se datorează săvârşirii în trecut a unor acţiuni rele, pentru care omul trebuie să plătească. Acest fapt elementar este totuşi de neacceptat pentru majoritatea oamenilor, dar ţiam explicat motivele ascunse din subconştientul lor, care îi determină să prefere varianta „fac ce vreau, nu trebuie să dau socoteală pentru nimic”. În definitiv, e o problemă de conştiinţă: dacă ei reuşesc să-şi „adoarmă” conştiinţa, atunci nu vor fi nevoiţi să mai dea socoteală pentru faptele nevirtuoase pe care le săvârşesc şi care atunci i-ar putea face să se simtă jenaţi şi să aibă un sentiment de insatisfacţie. Cu cât „ocultarea” conştiinţei lor e mai mare, cu atât orbirea lor faţă de acţiunile pe care le realizează e mai mare. Astfel, ei ajung să nu mai discearnă între ceea ce este o virtute şi o non-virtute. De multe ori se declară

chiar contrariaţi, neînţelegând de pildă ce poate fi rău în a minţi, în a înşela, în a escroca, în a falsifica sau chiar în a recurge la violenţă, pentru că, potrivit mentalităţii lor, „aşa se face în afaceri” şi „toată lumea ştie asta, dar nimeni nu o recunoaşte”. Această luptă penibilă şi aproape continuă pentru a dobândi bani, putere sau faimă este lipsită de sens în esenţa ei, în primul rând pentru că toate acestea nu sunt durabile, iar în al doilea rând pentru că ele generează noi şi noi legături de destin, care trebuie în mod obligatoriu să fie „plătite”. Orientalii numesc acest „angrenaj” karma. Nu mă îndoiesc că ştii prea bine semnificaţia acestui termen, care în linii mari se referă la legătura dintre cauză şi efectul ei. Totuşi, karma este o noţiune foarte complexă. Gândeştete că, de multe ori, există mai multe cauze care determină acelaşi efect. De pildă, faptul că tu ai venit să te întâlneşti cu mine, a implicat un cumul de mai multe condiţii: să fii sănătos, deoarece ar fi fost posibil să te îmbolnăveşti grav chiar cu o zi înainte; să vii în condiţii sigure cu maşina sau cu orice alt mijloc de transport până aici, pentru că pe drum s-ar fi putut petrece un accident grav în care să fii implicat; să ai interesul necesar pentru a discuta cu mine; să găseşti adresa respectivă, pentru că te-ai fi putut rătăci şi desigur că mai există multe alte cauze secundare care au făcut posibilă această întâlnire. Chiar dacă mulţi consideră aceste aspecte ca fiind neconcludente, ca şi cum ele ar fi ceva de la sine înţeles, lucrurile nu sunt totuşi aşa, deoarece fiecare element are o justificare, are un sens şi conduce spre ceva coerent în viaţă. De aceea nu este deloc întâmplător cum acţionăm, fie că o facem cu trupul, cu vorba sau doar în gând. Oricare din aceste modalităţi de acţiune pe care le avem la dispoziţie generează în mod automat un „răspuns” în

destinul nostru viitor, adică în karma noastră. Aceste „răspunsuri” construiesc o rezultantă clară a destinului nostru viitor, care este predominant bună sau rea. Uneori, atunci când este necesar, „răspunsul” la acţiunile noastre de un anumit gen este atât de rapid şi evident, încât el nu mai lasă loc îndoielii în ceea ce priveşte existenţa legii universale a destinului. Cu toate acestea, mulţi ignoră chiar şi astfel de semnale foarte clare. ― Aceasta în ciuda faptului că ei suferă, am spus eu. Toţi oamenii vor să fie fericiţi şi nimeni nu doreşte să se chinuiască; pentru asta trebuie să observăm cauzele care conduc la starea de fericire şi să le comparăm cu cele care conduc la starea de suferinţă. În principiu este simplu, dar chiar şi acest efort se dovedeşte de multe ori prea mare pentru fiinţele umane. Am fost întrerupt de soneria telefonului mobil al lui Elinor. După câteva replici în limba engleză pe care acesta le-a schimbat cu cel care a sunat, a închis şi mi-a spus că prietenul său tibetan îşi cere scuze pentru întârziere, dar a întâmpinat unele dificultăţi pe drum şi a trebuit să le rezolve. Am aflat că sosea aici peste aproximativ o jumătate de oră. Vestea m-a bucurat, deoarece credeam că întâlnirea va fi reprogramată. Elinor mi-a spus însă că este vorba despre un aspect deosebit de important, care nu trebuie amânat. El a emis ipoteza că poate tocmai din această cauză lama tibetan a avut anumite probleme, care i-ar fi putut împiedica sosirea. ― În anumite cazuri există forţe care se opun cu putere astfel încât unele evenimente pozitive să nu se petreacă. Practic, se doreşte o modificare a raporturilor de cauzalitate, mi-a explicat el.

― Înseamnă că prietenul tău este un maestru spiritual care cunoaşte felul în care să rezolve astfel de situaţii, am exclamat. ― Desigur, istoria lui este chiar foarte specială, a răspuns Elinor enigmatic. Vei fi surprins să constaţi că între voi doi există anumite legături care, chiar dacă sunt indirecte, au facilitat totuşi situaţia actuală. ― Foarte bine, am spus. În definitiv, acesta este şi motivul pentru care am venit aici. Dar înainte de sosirea prietenului tău tibetan aş vrea să-mi spui cum s-a încheiat întâlnirea de la Bruxelles. Recunosc faptul că sunt uluit de povestirea ta şi încă nu mă pot obişnui în totalitate cu explicaţiile pe care mi le-ai dat. De fapt, mai curând cred că asemenea informaţii i-ar face pe ceilalţi să zâmbească neîncrezători, decât să accepte chiar şi o mică parte din relatarea pe care ai făcut-o. ― Poate că aşa este, a spus Elinor, dar dincolo de aceasta ei nu vor rămâne cu nimic valoros. Adevărul în ceea ce mă priveşte este prea bulversant ca să poată fi asimilat de cei care au o înţelegere obişnuită. Totuşi, în cazul tău am considerat că ai trecut deja prin anumite „teste” dificile şi că era necesar să cunoşti unele lucruri despre mine. Spunând acestea, Elinor se ridică din fotoliu şi ieşi din living-room. După câteva secunde el reveni, ţinând în mână un obiect straniu, care la prima vedere semăna cu o sculptură ornamentală. Am înţeles imediat că acela era misteriosul obiect care facilita o longevitate colosală. Cu emoţie, l-am luat în mâinile mele şi l-am privit cu atenţie. Era alcătuit dintr-un cub metalic, cu latura de aproximativ cincisprezece centimetri, care avea aspectul unei plase cu ochiuri mari, de forma unui romb. Înăuntrul acelui cub şi înscris în el era o sferă confecţionată din acelaşi metal; ca şi în cazul cubului, conturul ei exterior era alcătuit din ochiuri de plasă

metalică, însă acestea erau mai mici ca dimensiuni. În sfârşit, în sferă era înscrisă o altă formă geometrică, un tetraedru, reprezentare perfectă a unei piramide în miniatură, având vârful orientat spre în sus. Tetraedrul constituia elementul principal, piesa centrală a întregului ansamblu. Pe lângă faptul că avea suprafeţele opace, mica piramidă era realizată dintr-un alt tip de metal decât cel utilizat pentru cub şi pentru sferă. În cazul acestora, metalul avea unele reflexii roşiatice, semănând în această privinţă cu aspectul cuprului. Eram foarte surprins de perfecţiunea finisării şi, chiar dacă suprafaţa era mată, totuşi ea crea un joc straniu de lumini şi umbre între ochiurile plasei metalice care alcătuia cubul şi sfera. L-am întrebat pe Elinor ce tehnologie a fost folosită la obţinerea metalului şi la asamblarea foarte precisă a pieselor componente ale obiectului, însă el mi-a răspuns că informaţia respectivă făcea parte din secretul iniţierii şi nu putea fi divulgată. Totuşi a precizat că „punctul fierbinte” al ansamblului era mica piramidă, „inima” secretă care asigura influenţa tainică asupra vieţii celui pentru care era construit obiectul. Într-adevăr, piramida înscrisă în sferă avea o culoare fascinantă, asemănătoare turcoazului, care reflecta în mod neaşteptat lumina la cea mai mică mişcare. Am presupus că acest efect tulburător se datora şlefuirii perfecte a suprafeţelor sale, însă Elinor mi-a spus că, de fapt, el era o proprietate a misteriosului aliaj din care era confecţionată piramida. Combinaţia între culoarea roşiatică a plasei metalice din care erau făcute cubul şi sfera şi culoarea turcoaz, uneori ajungând până la nuanţe de bleumarin, a aliajului piramidei, crea în lumina palidă a camerei un efect ciudat asupra psihicului meu. Mă

simţeam îndemnat la visare, la reverie, însă vocea lui Elinor m-a readus la realitatea momentului. ― Chiar dacă nu este acordat pe frecvenţa ta specifică de vibraţie, obiectul creează totuşi un anumit tip de interacţiune subtilă, mai ales cu persoanele receptive. Gândeşte-te că el este un fel de releu, un intermediar fizic care este adaptat într-un mod foarte fin să translateze unele energii cosmice despre care oamenii de ştiinţă nici măcar nu le bănuiesc existenţa. De aceea, impregnarea lui subtilă provoacă aproape imediat o reacţie specifică în cel care îl ţine aproape. Dacă tu, care nu eşti acordat cu „lungimea de undă” a obiectului, ai simţit totuşi foarte repede influenţa lui, imaginează-ţi cum percep eu în fiecare clipă acţiunea subtilă care îi este caracteristică. E ca un fel de „legătură” puternică între mine şi acest obiect, pe care o resimt ca o vibraţie specifică, foarte plăcută, în orice parte a trupului. Mă „hrăneşte” şi mă susţine continuu, iar senzaţia pe care o simt în mod dominant este aceea de echilibrare perfectă a tuturor funcţiilor şi reacţiilor din organism. Îl ascultam pe Elinor ţinând în mână acel obiect şi răsucindu-l de pe o parte pe alta. Era foarte uşor, având în vedere faptul că toate piesele sale erau metalice. ― Interiorul piramidei este gol? am întrebat eu din curiozitate, dorind să găsesc o posibilă explicaţie pentru greutatea uimitor de mică a ansamblului. Elinor a tăcut câteva clipe, părând că nu se hotăra dacă era oportun să-mi dezvăluie răspunsul. Am ridicat ochii către el. Credeam că întrebarea mea era nevinovată, însă descopeream că, fără să vreau, am atins un punct sensibil. ― Îţi voi răspunde, deşi acesta este cel mai însemnat secret care trebuie păstrat; nu neapărat în ceea ce

priveşte conţinutul piramidei, ci referitor la tehnica de obţinere a ceea ce se află înăuntru. Făcu o mică pauză pentru a aprinde lumina în cameră, iar apoi a continuat: ― Piramida nu este compactă. Pereţii ei sunt realizaţi dintr-un aliaj complet necunoscut pământenilor, iar în interior, chiar în centrul ei, se află încastrat un cristal violet, foarte special. Tehnica de obţinere a acestui cristal reprezintă marele atu al căii pe care o urmez, deoarece acest cristal este cel care personalizează obiectul; el este cel care „atrage” radiaţia specifică şi codifică totodată influenţa unei anumite energii subtile din univers pe frecvenţa particulară de vibraţie a posesorului. Fără el, ansamblul nu ar putea crea efectul pe care acum îl cunoşti. Pe de altă parte, cristalul singur nu poate fi nici el eficient fără interacţiunea specială pe care o are cu aliajul piramidei. Întregul ansamblu „vibrează” într-un mod foarte exact, iar reglarea frecvenţei este continuu ajustată de aliajul secret; poţi spune chiar că acesta are un anumit gen de „inteligenţă”, pentru că el reacţionează la cele mai fine modificări de stare energetică ale organismului viu pentru care şi el, ca şi cristalul, este personalizat după o metodologie alchimică foarte secretă. Dacă aşezi obiectul pe masă şi îl laşi nemişcat, vei observa că aliajul continuă totuşi să se „mişte” sau, cel puţin, săţi creeze senzaţia de mişcare. Observam uimit acest fenomen şi mi-am reamintit în mod reflex de materialul enigmatic ce tapeta Marea Galerie din locaţia secretă din Bucegi. „Comportamentul” lui era asemănător cu al aliajului; aceleaşi „ape”, acelaşi tip de comportament „inteligent”, aceeaşi influenţă specială pe care o aveau, şi unul şi celălalt, asupra celui care se afla în apropiere. Diferenţa notabilă era că, în timp ce materialul din Marea Galerie avea şi o componentă

organică, aliajul din care era alcătuită piramida era metal pur. ― Toate „piesele” obiectului sunt obţinute pe cale alchimică, după reţete foarte precise, a spus Elinor. Inclusiv cristalul violet, încastrat în piramidă. Aceea este piesa cel mai dificil de obţinut, dar procesul nu este chiar aşa îndelungat. Condiţia esenţială este ca cel care cunoaşte secretul să fie deja un adevărat maestru alchimist. Practic vorbind, tradiţia căii este continuată în mod obligatoriu prin desăvârşire spirituală; dacă cel care are obiectul nu reuşeşte să dobândească perfecţiunea în Marea Operă Alchimică, atunci el nu va putea avea nici un continuator al său, deoarece nu va fi capabil să realizeze obiectul sau va putea realiza doar anumite componente ale sale. El nu va putea obţine însă cristalul central, chiar dacă pentru aceasta are la dispoziţie toate cunoştinţele teoretice ale „reţetei”. Motivul este că atunci lui îi lipseşte o componentă subtilă esenţială şi totodată fundamentală pentru personalizarea obiectului, calitate care este dobândită doar o dată cu desăvârşirea. Indiferent de eforturile sale în direcţia realizării cristalului violet, chiar dacă ar repeta experienţa de mii şi mii de ori, el nu va putea personaliza obiectul şi atunci acesta nu va avea nici un efect. Dar, tocmai pentru că există această condiţie, discipolului îi este oferită o viaţă extrem de lungă în corpul fizic, pentru ca maturitatea şi experienţa pe care el le dobândeşte atunci să aibă suficient timp să contribuie la obţinerea Marii Opere Alchimice. După cum ţi-am spus, această condiţie este neapărat necesară pentru a avea un succes deplin în realizarea obiectului. Rezultatul final este certificat întotdeauna de superba culoare violet pe care o capătă atunci cristalul.

― Acum îmi dau seama mai bine de importanţa căii pe care o urmezi, am spus eu cu convingere. Până în acest moment nu reuşeam să înţeleg modalitatea specifică prin care ea conduce la realizarea spirituală. Deşi filiaţia maestru-discipol în această tradiţie nu mi se pare foarte puternică, totuşi intuiesc că în cazul tău problema a fost puţin diferită. Spune-mi, ai fost ajutat şi sprijinit foarte mult în căutările tale de către strămoşul tău, care ţi-a fost maestru? Te întreb aceasta pentru că, din câte am înţeles, maestrul acestuia l-a părăsit destul de repede după ce ia dezvăluit calea. ― Aşa este, dar nu uita că strămoşul meu şi-a petrecut mai mult de douăzeci de ani lângă marele magician hindus, până în momentul iniţierii. Cunoştea deja foarte multe secrete alchimice şi în plus, aşa după cum mi-a mărturisit chiar el, magicianul i-a lăsat o mică avere pentru a se descurca în lume, la început de drum. Se pare că este o tradiţie pe această cale: maestrul are grijă din toate punctele de vedere, inclusiv din cel financiar, de discipolul pe care l-a ales. Având în vedere că maeştrii acestei linii spirituale stăpâneau la perfecţie arta alchimiei şi puteau oricând să obţină Piatra Filozofală, era foarte simplu pentru ei să fabrice orice cantitate de metal nobil pentru a-l dărui discipolului. Nu te gândi însă că acest lucru era făcut fără discernământ, pentru că într-o asemenea situaţie intenţia maestrului nu ar fi fost compatibilă cu modalitatea perfectă de acţiune şi de integrare pe care o manifestă un alchimist desăvârşit. Eu însumi am fost ajutat foarte mult în această direcţie de către strămoşul meu. Fără exagerare pot să-ţi spun că el mi-a lăsat o adevărată comoară, nu într-un sipet cu bijuterii şi bani de aur, ci în bănci, sub formă de conturi bancare foarte consistente, la care se adaugă mai multe imobile răspândite în oraşele principale ale lumii.

― Da, am bănuit. Totuşi, nu este foarte relevant, pentru că având în faţă o viaţă de două mii de ani, chiar dacă economiseşti câte puţin, dar în mod constant, poţi strânge o avere uriaşă. ― Din punct de vedere logic, ai dreptate, dar realitatea nu se prezintă chiar aşa, a răspuns Elinor zâmbind uşor. Pentru a înţelege corect „mecanismul” psihologic al unei fiinţe umane care ştie că poate să trăiască mii de ani în planul fizic, trebuie să porneşti de la alte premise şi de la alte ţeluri pe care acea fiinţă le are în vedere. Sunt transformări profunde care au loc atunci în interiorul ei şi acestea nu trebuie şi nu pot să fie ignorate. În mod paradoxal, atenţia începe atunci să fie atrasă mai mult către aspectele oculte ale vieţii, decât către cele concrete, imediate, materiale cu care sunt obişnuiţi cei mai mulţi dintre oameni. Intenţiile unei astfel de persoane converg din ce în ce mai mult către realizarea de sine şi, graţie unei „întipăriri” subtile specifice acestei căi, care s-a sedimentat de-a lungul miilor de ani, discipolul ales înţelege destul de repede atât scopul, cât şi subtilităţile noii sale condiţii de viaţă. Pentru că integrarea lui în societate tinde să devină dificilă, îi sunt puse atunci la dispoziţie mijloacele materiale necesare pentru a rezolva mai uşor obstacolele în această direcţie. Aceste mijloace nu îi sunt oferite în nici un caz pentru propriile sale plăceri sau dorinţe, deşi se poate spune că el are la dispoziţie atunci tot ceea ce îşi doreşte. Condiţia lui este neobişnuită şi tocmai de aceea trebuie tratată într-un mod aparte. ― În afară de ajutorul financiar, strămoşul tău ţi-a oferit şi învăţături spirituale? l-am întrebat eu. ― În mod tradiţional, pe această cale maestrul se retrage de lângă discipolul lui imediat după ce el i-a oferit acestuia învestitura finală. În cazul meu, maestrul a

rămas cu mine la Bruxelles încă trei săptămâni după ce am primit iniţierea. Am petrecut amândoi cea mai mare parte din această perioadă în laboratorul său alchimic, care era plasat la subsolul acelei vile. Am fost astfel iniţiat într-o serie întreagă de cunoştinţe şi proceduri de bază care să mă ajute să demarez experienţele mele alchimice. Hotărârea lui de a mai rămâne cu mine o perioadă după ce mi-a dat iniţierea, chiar dacă acest lucru nu respecta tradiţia, este însă explicabilă, deoarece orice cale şi orice metodă trebuie să fie adaptate contextului social, politic şi cultural care există. În ceea ce mă priveşte, cred că am fost ales de el în primul rând datorită structurii mele stabile, deschiderii şi sincerităţii care mă caracterizează. Probabil că strămoşul meu a intuit în mine şi alte aspecte. Oricum, specificul lumii contemporane nu permite realizarea unui stadiu lung de iniţiere în ştiinţele oculte, mai ales în ceea ce priveşte calea pe care mă aflu. Interesele divergente, intenţiile malefice, serviciile secrete şi tehnologia avansată modifică integral viziunea în care trebuie abordată şi mai apoi continuată această tradiţie. Practic vorbind, diferenţa este ca de la cer la pământ; condiţiile în care strămoşul meu trăia în jurul anului 1500, când a primit iniţierea în îndepărtata Indie şi cele de la sfârşitul secolului trecut, prin 1970, când eu însumi am fost iniţiat şi pregătit în tainele alchimiei de către el sunt incomparabile. În plus, eu nu efectuasem nici un „stagiu” de pregătire ezoterică până atunci şi nu studiasem practic nimic din acest domeniu. Desigur, trei săptămâni înseamnă foarte puţin pentru a înţelege fie doar şi bazele ştiinţelor oculte, dar cu toate acestea perioada respectivă de timp s-a dovedit foarte folositoare pentru a-mi forma o idee despre ceea ce trebuie să ştiu şi mai apoi să realizez în lunga mea viaţă. De mare ajutor mi-a fost biblioteca imensă pe care o avea ruda mea

străveche, colecţie care conţinea lucrări şi documente de o valoare inestimabilă. Nici chiar în prezent nu pot spune că am epuizat de studiat volumele ei principale; între timp, eu însumi am îmbogăţit în mod apreciabil fondul de cărţi care exista atunci, cumpărând opere foarte importante. De altfel, deţin încă trei biblioteci uriaşe în imobilele mele din alte ţări. Ideile directoare pe care le-am primit de la strămoşul meu în cele câteva săptămâni în care el a rămas cu mine au constituit un fel de „matriţă” care mi-a orientat activitatea mea ulterioară. Chiar dacă exprimarea lui în limba română era puţin stranie, mai ales în ceea ce priveşte topica frazei, totuşi am reuşit să înţeleg chiar şi aspectele cele mai secrete ale practicii, deoarece acolo unde nu cunoştea termenii specifici, strămoşul meu recurgea la limba franceză. Mi-a spus că a învăţat limba română încă de când părinţii mei veniseră pentru prima dată în Transilvania. Proceda de fiecare dată în acest mod, mai ales pentru a fi capabil să înţeleagă mai bine şi să urmărească mai eficient evoluţia membrilor lanţului său genealogic, în funcţie de ţara în care aceştia alegeau să se stabilească. Nu a intervenit însă niciodată în această direcţie şi a rămas retras şi necunoscut pentru toţi înaintaşii mei de pe linia principală, urmărindu-le şi analizându-le cu atenţie viaţa. Cunoştea paisprezece limbi străine şi mai multe dialecte, rod direct al peregrinărilor sale prin lume. La ora actuală eu nu cunosc decât cinci limbi străine, dar deocamdată îmi este suficient. Ruda mea din vechime mi-a furnizat unele indicaţii esenţiale în ceea ce priveşte modalităţile specifice de acţiune în societatea modernă, pentru a evita problemele cele mai spinoase, care m-ar fi putut viza în mod direct. În ultimele zile mi-a făcut cunoştinţă cu persoane de mare

încredere, care îi erau vechi discipoli. Aceste persoane au avut un rol important şi m-au ajutat mult în anii care au urmat pentru a realiza unele acţiuni delicate care aveau legătură directă cu „acoperirea” mea în anumite zone ale lumii. În continuare, Elinor mi-a povestit despre unele contacte foarte speciale pe care le-a avut în ultimii ani. Am aflat că printre acestea se numără şi cel cu lama tibetan care şia anunţat sosirea în acea seară. El mi-a vorbit despre despărţirea emoţionantă de strămoşul său şi mi-a dezvăluit unele aspecte legate de evenimentele viitoare la nivel mondial. Mi-a spus că, deşi există multe profeţii sau previziuni pentru timpurile următoare, unele dintre acestea merită o atenţie deosebită pentru că se încadrează în „logica” devenirii cosmice. Însă chiar în momentul în care se pregătea să-mi dezvăluie mai multe informaţii despre sursa acelor profeţii şi despre impactul lor asupra conştiinţei maselor de oameni, s-a auzit soneria de la intrare. Printr-o intuiţie fulgerătoare, am ştiut atunci că întâlnirea cu lama tibetan avea să aibă o mare importanţă pentru existenţa mea ulterioară. Chiar şi aşa, surpriza pe care am trăit-o atunci când a apărut în cameră a depăşit orice aşteptare din partea mea. În cele aproximativ trei ore cât am fost în compania lui Elinor am aflat lucruri care, fără nici o îndoială, ar şoca orice persoană obişnuită şi ar provoca în ea dorinţa de a respinge cu putere acele informaţii. Aceste reacţii, aparent normale, ar fi însă expresia directă a unei bruşte „ruperi de ritm” în concepţia şi activitatea de rutină care sunt comune omului contemporan. Consideram că trecusem de mult peste acest handicap major şi că eram deschis oricărei „provocări” în această direcţie. Aveam deja un bagaj important de cunoştinţe, explicaţii şi dezvăluiri cutremurătoare, care în mare parte au fost susţinute şi

de dovezi materiale încadrate în rândul celor mai înalte secrete de stat. Cu toate acestea, întâlnirea cu preotul tibetan m-a uluit atât de mult, încât am avut nevoie de câteva zeci de secunde înainte să-mi revină vocea. Surpriza mea era fără margini, deoarece aceea era totuşi pentru prima dată când mă confruntam cu o realitate complet diferită de realitatea obiectivă pe care o cunoşteam.

Capitolul 2

CONEXIUNEA TIBETANĂ

Mă ridicasem din fotoliu şi aşteptam cuprins de o emoţie nelămurită întâlnirea cu acel personaj misterios. Am auzit fragmente dintr-o conversaţie în limba engleză şi apoi paşii celor doi care se apropiau de living-room. Primul care a intrat în cameră a fost tibetanul. Era o persoană relativ scundă, la vreo cincizeci de ani; purta un costum de culoare albastru închis, confecţionat dintr-un material natural, probabil din bumbac. Costumul lui semăna foarte bine cu uniformele chinezeşti, însă era mult mai elegant croit şi avea o linie modernă. Am fost uimit să constat că, deşi afară era destul de rece, mai ales noaptea, lama nu mai purta nimic peste acel costum. Ochii săi erau foarte vii, iar privirea deosebit de pătrunzătoare. Datorită forţei neobişnuite pe care tibetanul o radia prin intermediul ochilor, fără totuşi ca prin aceasta să dea impresia de asprime sau de duritate, m-am simţit atunci oarecum stânjenit şi chiar inhibat. Totuşi, acest aspect s-a dovedit a fi nesemnificativ pe lângă ceea ce a urmat. Secretul unui yidam După ce lama a pătruns câţiva paşi în cameră, în urma lui nu a apărut Elinor, aşa după cum mă aşteptam, ci o fiinţă a cărei prezenţă m-a făcut să scap un strigăt involuntar, de imensă surpriză. Rămăsesem înţepenit în picioare, incapabil să mai fac vreo mişcare, cu ochii aţintiţi asupra ei. În spatele tibetanului se afla un om gigantic, al cărui creştet ajungea aproape până în tavan;

cred că avea mai mult de doi metri şi jumătate în înălţime. Mă simt dator să fac anumite precizări în ceea ce priveşte statutul de „om” al acelei fiinţe. Alcătuirea ei somatică părea a fi la fel cu aceea a unui bărbat matur, păstrând desigur proporţiile pe care le-am menţionat. Cu toate acestea, aspectul personajului era cu adevărat „exploziv”. Când mă refer la aceasta am în vedere o expresie foarte reală a termenului, considerat desigur în sensul lui figurat. Simpla prezenţă a acelei fiinţe uriaşe în cameră avea parcă tendinţa să mă „strivească” sau cel puţin să determine în mine apariţia unui sentiment acut de frică interioară. Am urmărit să-mi stăpânesc emoţiile şi reacţiile, dar totuşi nu am pus nici p întrebare. Priveam cu atenţie chipul uriaşului; părul lui era negru şi lung, trecând dincolo de umeri, dar stătea „învolburat”, creând impresia unei coame teribile în jurul capului. Chipul îi era împodobit cu o enormă mustaţă neagră, foarte stufoasă, care îi accentua radiaţia teribilă. Ochii negri parcă aruncau flăcări, iar sprâncenele încruntate nu prevesteau nimic bun la o primă evaluare. Totuşi, aşa cum aveam să mă conving în curând, aparenţa exterioară a acelei fiinţe era datul ei natural, condiţia ei firească de existenţă, care însă contravenea în mod flagrant aspectului obişnuit în care ceilalţi oameni percep şi înţeleg prezenţa celor din jur. În mod evident, persoana era de origine asiatică: tenul uscat, faţa bronzată, ca şi cum ar fi fost arsă de soare şi de vânt, ochii oblici, nasul puţin turtit indicau chiar o posibilă provenienţă tibetană. Îmbrăcămintea pe care o purta constituia un alt punct de referinţă, deoarece era complet neobişnuită: pantaloni foarte largi, din pânză groasă de culoare neagră, o bluză roşie cu mâneci largi. Prinsă cu un brâu lat din eşarfe multicolore şi o mantie

galbenă, lungă până la călcâie, de sub ale cărei falduri ieşeau vârfurile unor saboţi uriaşi din lemn. Această fiinţă putea să servească foarte bine rolul unui far de semnalizare pentru cei care se aflau la mare depărtare. Atunci am sesizat două aspecte care m-au derutat şi mai mult: cu cât priveam mai atent acel trup, cu atât aerul din jurul lui începea să „joace”, întocmai cum joacă la suprafaţa nisipului din deşert, atunci când căldura este foarte mare. Încercam să-mi ancorez mai bine privirea de conturul lui exterior, dar cu toate acestea aveam senzaţia stranie că acesta se „disipează” în zona de vibraţie a aerului. Dacă priveam însă zona cu „turbulenţe”, atunci aceasta îşi înceta efectul bulversant, iar conturul trupului acelui bărbat devenea foarte clar. Această iluzie a percepţiei mi-a creat o stare de confuzie, deoarece nu reuşeam să înţeleg dacă în faţa mea se află o fiinţă adevărată sau ea este doar o apariţie efemeră. Deşi nu rostisem nici un cuvânt până atunci şi nu cerusem nici o explicaţie, totuşi lama tibetan mi-a răspuns, într-o engleză perfectă, exact la această nedumerire pe care o aveam: ― Depinde din ce perspectivă vrei să priveşti acest trup. Dacă te raportezi la el ca la trupul unui om obişnuit, atunci să ştii că el este cât se poate de real. Are o consistenţă fizică, mişcări şi gesturi care sunt comune oricărei alte fiinţe umane. Dacă însă vei căuta să surprinzi aspectele mai subtile ale existenţei lui, atunci mintea ta va interacţiona în mod automat cu o realitate subtilă mai profundă, care se află la baza existenţei celui din faţa ta. În acest caz, tu vei percepe oarecum „diluat” realitatea ei fizică şi creierul nu va şti cum să interpreteze fenomenul straniu de vibraţie a aerului din jurul trupului ei. ― Dar… În definitiv cine sau ce este el? am îndrăznit să întreb cu o oarecare timiditate.

Preotul tibetan rămăsese în picioare în faţa mea şi îşi împreunase mâinile la nivelul antebraţelor. Mă privea ca din depărtări, dar impresia mea certă a fost că atunci el îmi sonda profunzimile fiinţei. Cu toate acestea, nu resimţeam nici o stare de împotrivire sau de jenă, deoarece îi percepeam influenţa subtilă amplă, calmă, relaxantă, care mă învăluia ocrotitoare şi plină de înţelegere. ― Este destul de dificil să-ţi explic în acest moment ce este, dar îţi pot spune că în Tibet e cunoscut ca fiind un yidam. Pentru început poţi să-l consideri un companion de nădejde al celui care îl evocă. ― Cum adică un companion? am zis eu contrariat. ― Un însoţitor foarte preţios, mai ales în situaţiile dificile ale vieţii, a completat lama. Tot nu înţelegeam. Erau prea multe întrebări fără răspuns care se loveau în mintea mea: de unde a apărut un astfel de însoţitor? Toţi au această înfăţişare teribilă? Ce poate să facă un yidam? Se comportă el ca un om normal? Care este menirea lui? Aproape că nu mai ştiam cu care din aceste întrebări să încep. Între timp, lama se aşezase în fotoliul în care stătuse Elinor, în timp ce acesta rămase zâmbind în picioare, uşor sprijinit de unul din stâlpii şemineului. Tăcut, yidam-ul veni imediat în spatele fotoliului în care se afla preotul tibetan, în dreptul umărului stâng al acestuia. Deoarece surpriza iniţială se mai diminuase iar eu revenisem aproape la o stare normală, am sesizat al doilea aspect tulburător care se datora apariţiei yidam-ului: atmosfera din cameră se umpluse de un miros caracteristic, pe care eu l-am identificat a fi cel de ambră, însă în unele momente simţeam şi vagi adieri ale mirosului de mir, care imprima o senzaţie de sacralitate acelui spaţiu. Iniţial am crezut că Elinor aprinsese beţişoare aromate, însă mi-am

dat seama că presupunerea mea era nefondată, deoarece în cameră nu era pic de fum şi, în plus, mirosul era foarte fin şi pur. Atunci când yidam-ul s-a deplasat tăcut în spatele fotoliului în care se afla lama, am ştiut că el era sursa acelui miros sublim care se răspândise în toată camera. Yidam-ul a trecut foarte aproape de mine şi am simţit atunci cum acel miros radia din el. Mărturisesc că pentru o fracţiune de secundă m-am întrebat dacă a folosit vreun parfum de marcă; stânjenit de hilarul unei asemenea idei, mi-am dat imediat seama că oricât de fine şi valoroase ar fi parfumurile din comerţ, totuşi ele nu ar putea niciodată să egaleze efluviile înmiresmate ale unei prezenţe sacre, aşa după cum începeam să bănuiesc că este cea a yidam-ului. ― Pentru concepţia occidentală, prezenţa unui yidam este nu doar bulversantă, ci şi lipsită de orice înţeles, a spus lama. Îţi voi oferi însă unele explicaţii în această direcţie, pentru că am considerat firesc să procedez aşa din moment ce am luat hotărârea că ai capacitatea de a observa un yidam. Tocmai mă aşezam şi eu în fotoliu când, auzind ultimele cuvinte, am înţepenit. ― Mi-e teamă că nu înţeleg. De fapt, chiar nu mai înţeleg nimic. Din cele ce aţi spus pot să trag concluzia că a vedea un yidam este un privilegiu sau mai bine zis un cadou, un act de graţie. Eram sincer mirat şi cam neîncrezător. ― Mai curând este o opţiune a noastră care depinde de persoana cu care ne întâlnim şi de ceea ce dorim să realizăm. Îţi vorbesc acum despre lucruri care nu se află nici pe departe în sfera conceptibilă a unui om obişnuit. Tocmai de aceea oamenii obişnuiţi nu pot vedea un yidam, adăugă lama arătând spre uriaşa fiinţă din spatele său. Aceasta nu se datorează însă incapacităţii lor, ci

voinţei yidam-ului, care poate rămâne complet invizibil percepţiei vizuale a celorlalţi oameni. ― Dar cu toate acestea eu voi putea să-l văd în continuare? am întrebat uluit. ― Da, tu vei putea să-l vezi aşa cum îl vezi acum, dar ceilalţi nu îi vor remarca prezenţa. Pentru ei, practic, el nu există. Îţi repet, acesta este rezultatul direct al voinţei yidam-ului; în unele cazuri, cum este cel de faţă, era necesar însă ca trupul lui să fie perceput şi de tine, pentru că Elinor îi este deja o veche cunoştinţă, zise el zâmbind. Atunci am realizat faptul că Elinor nu manifestase, de fapt, nici o atitudine de mirare atunci când uriaşul pătrunsese în casa lui. ― Bine, dar de ce toate acestea? am vrut eu sa ştiu. Lama îşi înclină puţin capul înainte. ― Nu acesta este scopul întâlnirii pe care am solicitat-o şi nu vreau să abatem discuţia prea mult în alte direcţii. Totuşi, îţi voi furniza unele detalii despre misterele unui yidam, deoarece este necesar ca înţelegerea ta asupra acestor aspecte să fie cât mai corectă. Aceasta ne va ajuta ulterior în ceea ce avem de făptuit. Lama se opri un moment rămânând cu ochii închişi, dar imediat după aceea el îi deschise şi, ţintuindu-mă cu privirea, începu să vorbească. ― În Tibet există o fază precisă a practicii spirituale în care discipolul, supravegheat îndeaproape de maestrul său, începe tehnica prin care poate crea un yidam. Nici măcar nu mai clipeam. ― Aţi spus: să creeze un yidam? ― Procedeul este foarte complicat şi dificil de făptuit, a continuat lama să vorbească fără a ţine cont de perplexitatea mea. El necesită o deosebită acurateţe în construirea unei mandala din nisip colorat, iar mai apoi discipolul trebuie să depună eforturi susţinute pentru a

dobândi succesul în anumite tehnici de concentrare şi vizualizare mentală. Toate acestea trebuie făptuite în condiţii de completă recluziune şi cu un regim alimentar foarte sever. Adaugă la asta temperatura scăzută din munţi, care de cele mai multe ori este sub zero grade, şi vei înţelege de ce această etapă spirituală din viaţa aspirantului poate să dureze uneori doi ani şi chiar mai mult. De altfel, sunt relativ puţini cei care dobândesc meritul de a primi această iniţiere din partea maestrului lor şi care, în plus, reuşesc să ducă la bun sfârşit o astfel de practică spirituală. Cei mai mulţi renunţă pe parcurs sau pur şi simplu nu sunt capabili să înţeleagă unele aspecte subtile fundamentale care le-ar asigura succesul deplin. Chiar şi după crearea unui yidam, care atunci devine o entitate cu aspect fizic, ponderal, aşa cum eşti tu sau eu, problema rămâne oarecum în suspensie iar discipolul trebuie să o rezolve; el trebuie să înţeleagă care este în realitate natura yidam-ului şi ce caracteristici are ea. Dintre cei care au reuşit să creeze un yidam, unii decid ca aceştia să-i însoţească toată viaţa, ghidându-i mereu în conjuncturile dificile şi orientându-i spre trepte din ce în ce mai înalte ale progresului spiritual; alţii însă, puţini la număr, intuiesc chiar de la început natura yidam-ului, care totuşi este iluzorie şi astfel ei rămân focalizaţi la un nivel foarte profund al meditaţiei, care transcende chiar şi această iluzie sofisticată. ― Şi care este natura unui yidam? am întrebat cu nerăbdare. Priveam acea fiinţă uriaşă din spatele preotului tibetan cu fascinaţie, cu respect, dar şi cu puţină teamă, deoarece chiar dacă începusem să mă obişnuiesc cu prezenţa ei, totuşi aspectul înfricoşător pe care îl avea încă reuşea sămi provoace fiori pe coloană.

― În esenţă, natura unui yidam este pur mentală. Indiferent de etapele complicate pe care le implică procedeul de creare a yidam-ului, esenţa lui este mentală. Discipolul face atunci dovada capacităţilor sale de concentrare mentală şi de stăpânire cât mai eficientă a minţii. Cred că deja nu mai este un mister pentru tine faptul că, în realitate, mintea este cea care creează întreaga lume fenomenală pe care omul o percepe clipă de clipă şi în care el îşi desfăşoară activitatea de zi cu zi. Depinde însă doar de discipol dacă în final va realiza natura iluzorie chiar şi a forţei sale mentale formidabile pe care ajunge să o deţină atunci, ori se va ataşa de ea şi va rămâne „legat” în continuare de iluzia care îl înconjoară. În puţine cuvinte, un yidam reprezintă chintesenţa energiei mentale a celui care îl evocă şi îl creează, a particularităţilor profunde din personalitatea şi din subconştientul său. De aceea, yidam-ii nu sunt identici, ci ei exprimă atitudini comportamentale diferite. Unii yidam-i fac parte din categoria entităţilor teribile, alţii din aceea a entităţilor blânde, alţii din aceea a învăţătorilor spirituali şi mai sunt şi alte categorii. Cel care se află în această cameră este un yidam teribil, dar această caracteristică nu trebuie să te inducă în eroare şi să te facă să crezi că este asociată cu atitudinea de violenţă sau distrugere. ― Aspectul lui exterior contribuie mult la această impresie, am spus foarte convins. ― Este adevărat, a zâmbit lama, dar gândeşte-te că fiecare yidam, conform categoriei din care face parte, are o anumită sarcină precisă de îndeplinit lângă cel care l-a creat. Am intervenit pentru a da glas unui gând care îmi apăruse spontan.

― Ideea pe care o am despre el este aceea de a-l identifica mai mult cu unul din djin-ii sau duhurile din poveştile arabe, care după ce sunt eliberate dintr-o sticlă sau dintro amforă îi îndeplinesc eliberatorului câteva dorinţe, am spus eu oarecum amuzat. ― N-ai înţeles substratul care stă la baza existenţei unui yidam, a reluat lama. În magia şi ocultismul arab şi occidental există într-adevăr asemenea djin-i, dar ei sunt, de fapt, entităţi astrale nu prea elevate sau, în vorbirea populară, ei sunt „duhuri” care deţin anumite puteri ce le permit să îndeplinească unele dorinţe ale fiinţei umane care le invocă. Să nu uiţi însă că întotdeauna la baza acestor acte se află un fel de pact sau înţelegere reciprocă, un schimb proporţional, care se realizează în mod tacit de ambele părţi. În cazul unui yidam, el este o creaţie fizică, tangibilă, iar raporturile lui cu cel pe care îl însoţeşte au o cu totul altă natură decât în cazul pacturilor magice. Este adevărat că, înainte să se materializeze fizic şi chiar să poată vorbi, un yidam trece el însuşi prin faze intermediare, care pornesc de la apariţii sporadice, abia lizibile şi nemateriale, până la asumarea definitivă a formei şi a consistenţei sale fizice. Atunci el devine, în mod aparent, o persoană ca oricare alta, însă reţine faptul că un yidam poartă totdeauna ceva din caracteristicile celui care l-a creat. ― Înţeleg deci că este o creaţie pur mentală, am spus. Mintea occidentală se obişnuieşte mai greu cu ideea că un aspect relativ abstract, subtil şi intangibil, cum este mintea, poate să dea naştere unei forme fizice. Dacă nu aş fi aici şi nu aş vedea ceea ce văd, nici eu probabil n-aş adera la o asemenea idee. ― E o limitare fără sens, care s-a impus numai datorită obişnuinţei de a crede ceea ce ţi se spune. În realitate, lucrurile sunt mult mai nuanţate. Un yidam se

„condensează” din materia foarte subtilă a nivelurilor mentale superioare ale celui care practică acest procedeu complicat. Prin urmare, chiar dacă în final el are un trup fizic, materia din care este alcătuit are totuşi caracteristici diferite de materia fizică, nefiind aşa de „rigidă”. Din această cauză, în funcţie de necesităţi, un yidam poate rămâne invizibil vederii celor care el nu doreşte să li se arate, dar poate, în acelaşi timp, să se facă perceput altora. De altfel, cred că realizezi şi singur ce ar însemna dacă, mergând prin oraş, el ar permite să fie văzut de toţi oamenii, spuse lama zâmbind cu subînţeles. Aici a intervenit Elinor, care până atunci rămăsese tăcut într-o parte a camerei: ― Pentru că structura lui este specială, el poate în egală măsură să devină invizibil vederii celorlalţi şi, de asemenea, penetrabil atingerii, exact ca o hologramă vie. Este vorba despre o dirijare conştientă a vibraţiei materiei care îi alcătuieşte fiinţa; întrucât această capacitate ţine exclusiv de exercitarea controlului mental şi pentru că yidam-ul este, în speţă, o emanaţie mentală a celui care l-a creat, această ajustare a frecvenţei de vibraţie a materiei este evidentă. Deşi înţelegeam aceste aspecte, totuşi eram contrariat de starea de lucruri care mi se părea nefirească. ― Suntem aici şi vorbim despre el, am spus eu arătând spre yidam, ca despre un exponat care este analizat la microscop. Această fiinţă nu a rostit până acum nici un cuvânt, nu şi-a spus deloc părerea. Aproape am impresia că este ca un accesoriu. ― Este o impresie profund greşită. Din momentul în care ţi-am spus că natura lui este mentală, dar totuşi foarte elevată, ar fi trebuit să realizezi că menirea lui este mult mai subtilă decât aceea pe care ţi-o imaginezi tu, mi-a explicat cu răbdare lama tibetan. Ţi-am spus la început

că este un companion sau însoţitor în ideea de a avea un punct de pornire, pentru a nu şoca prea mult înţelegerea ta. Mai apoi însă am făcut unele specificaţii importante, printre care aceea că un yidam îl călăuzeşte pe cel care la creat către fazele superioare ale practicii lui spirituale. Nu numai că nu este o prezenţă decorativă, dar el devine chiar un fel de maestru spiritual pentru discipol, pe care îl ia în grija lui tot restul vieţii. Apare următoarea dilemă: dacă yidam-ul este creat de o fiinţă umană, cum este posibil ca după aceea el să devină maestrul ei spiritual? Această aparentă problemă o poţi rezolva dacă vei înţelege că yidam-ul reprezintă un fel de interfaţă între structurile superioare ale mentalului, la care discipolul nu are încă acces conştient, şi planul fizic în care există cel care l-a creat. Aspectul subtil al acestei relaţii, într-un fel simbiotice, constă în ataşamentul pe care discipolul îl poate avea şi dezvolta pentru yidam-ul său. Fiind o creaţie mentală, chiar dacă aceasta aparţine unei lumi superioare celei fizice, ea este totuşi efemeră şi nu poate conduce discipolul decât până la un anumit punct al progresului său spiritual. A urmat o scurtă pauză, determinată de faptul că în cameră atmosfera s-a schimbat aproape brusc, devenind puternic ionizată şi mirosind a vegetaţie de pădure înaintea unei furtuni. Atitudinea yidam-ului devenise şi mai falnică, iar ochii lui parcă aruncau fulgere. După o scurtă pauză, fără să schiţeze nici un gest, lama a continuat să-mi explice: ― Tocmai mi-a spus că la un anumit nivel al mentalului tău există acum unele tensiuni de care nu eşti conştient, dar că ele vor dispărea în curând. Sunt doar rodul încordării tale de a înţelege şi de a asimila mai repede un volum destul de mare de informaţii neobişnuite. Din păcate, timpul nu ne permite deloc să amânăm scopul

pentru care am venit aici, dar nici nu vreau să rămâi cu anumite lucruri neclarificate, care mai târziu ar putea crea probleme şi mai mari. Parcă eram bombardat din toate părţile de fenomene inexplicabile. ― N-am auzit nici un cuvânt din partea lui, am spus uşor iritat. ― Nici nu ai avea cum. Un yidam nu se adresează prin viu grai decât doar celui care l-a creat şi doar în prezenţa lui. Însă comunicarea prin viu grai nu este deloc obligatorie; de cele mai multe ori aceasta este realizată telepatic. Mulţi discipoli renunţă la ultima fază a practicii, aceea în care yidam-ul capătă voce, pentru că aceasta necesită un efort în plus şi nu este neapărat o fază necesară. Totuşi, corect şi sigur este ca yidam-ul să poată să se adreseze şi prin viu grai discipolului, deoarece în unele momente acesta nu va putea avea certitudinea comunicării telepatice dintre el şi yidam, confundând propriile sale idei cu cele ale yidam-ului. Să ştii însă că yidam-ul pe care îl vezi aici are capacitatea de a vorbi, însă fără îndoială că, dacă ai auzi aceasta, ai suferi un nou şoc. Vocea unui yidam, mai ales dacă el face parte din categoria entităţilor teribile, este aproape paralizantă. Nu neapărat prin volumul cu care este emisă, ci mai ales datorită spectrului ei specific de frecvenţe, care este foarte straniu pentru urechea umană. În plus, aşa după cum ţi-am spus, el nu se adresează prin viu grai decât celui care l-a creat. Dar, dacă tu doreşti, îl pot ruga să ţi se adreseze telepatic, pentru a avea măcar aproximativ idee de felul în care sună vocea lui în realitate. Lama aştepta acordul meu, pe care i l-am dat fără rezerve. Eram surescitat la gândul acestei experienţe cu totul inedite pentru mine. Simţeam în mod confuz că lumea fizică, pe care în mod obişnuit cu toţii o considerăm

stabilă şi sigură, îşi pierduse atunci destul de mult din „consistenţa” ei, deşi nu puteam să precizez care era motivul aprecierii mele. Mai târziu, analizând la rece acele momente cu totul speciale, am realizat faptul că în livingroom existau fiinţe şi obiecte care, deşi făceau parte din această lume, totuşi în egală măsură ele o şi transcendeau. Elinor era, practic, „nemuritor” comparativ cu viaţa medie a unui om obişnuit; obiectul care îi favoriza această condiţie extraordinară era alcătuit din substanţe care nu aveau corespondent în această lume; preotul tibetan era, de asemenea, un personaj foarte misterios despre care intuiţia îmi spunea că este posesorul unor secrete fulminante; iar yidam-ul era o prezenţă copleşitoare care evoca poate cel mai bine legătura cu alte lumi. În aceste condiţii, eu eram nevoit să mă „adaptez” făcând uz de toate puterile şi capacităţile mele de înţelegere. Problema principală era aceea că, datorită informaţiilor bizare pe care creierul meu le înregistra din exterior şi datorită faptului că ele nu se suprapuneau peste conceptele obişnuite ale vieţii cotidiene, în mintea mea începea să fie generată atât ideea, cât şi starea specifică unui vis; de fapt, aceasta nu reprezenta decât soluţia in-extremis a creierului de a depăşi impasul în care se afla atunci. Astfel, am reuşit să-mi explic foarte uşor motivul pentru care yidam-ul îi transmisese telepatic preotului tibetan că în mentalul meu s-a creat o anumită tensiune. La început am fost tentat să tratez cu neîncredere acea observaţie, dar ulterior m-am convins că yidam-ul a avut perfectă dreptate şi că puterea lui de pătrundere la nivelul minţii era remarcabilă. Pe de altă parte, din punct de vedere ocult lucrurile erau perfect explicabile. Se ştie ce influenţă notabilă au undele de formă ale unor obiecte pentru a crea o atmosferă magică; acesta este şi motivul pentru care în cadrul

ritualurilor se recurge atât la o anumită recuzită, cât şi la unele diagrame şi gesturi speciale. Toate acestea sunt folosite pentru a facilita o „rupere” a separaţiei dintre planuri, care nu reprezintă altceva decât o „punte de legătură” între acestea. Energia celui care realizează procedeul magic şi elementele de suport care facilitează orientarea acestei energii în direcţia dorită constituie baza oricărei operaţiuni de natură ocultă. Atât fiinţa, cât şi obiectele folosite devin atunci veritabile relee de captare şi de manifestare a unor energii din planurile subtile ale Creaţiei. Deşi în cazul de faţă nu era vorba nici pe departe de un procedeu magic, totuşi principiul releului de forţă şi de energie între planuri funcţiona fie doar şi în virtutea elementului de prezenţă. De pildă, câmpul energetic subtil al straniului obiect care prelungea viaţa avea în mod cert o contribuţie la distorsiunea spaţio-temporală din cameră; aurele celorlalte trei fiinţe constituiau şi ele un factor major de influenţă în această direcţie, astfel încât propria mea aură era atunci „infuzată” cumva de aceste vibraţii neobişnuite, care reverberau puternic în conştiinţa mea. Starea de reverie în care intrasem a fost brusc invadată de un fel de voce, care mai mult semăna cu un bubuit de tunet. Deşi nu înţelegeam efectiv cuvintele, totuşi ideea transmisă îmi era clară. Yidam-ul îmi spunea că, pentru a contribui la detensionarea şi la relaxarea mea mentală, modificase atmosfera din cameră, răcorind-o şi conferindu-i vitalitate. Capul meu vuia de „tunetele” vorbelor sale, deşi nu puteam afirma că acestea erau chiar ca nişte tunete de furtună. Mă gândeam doar la o analogie, pentru că în realitate impresia era mai complexă.

Aproape năucit, am apucat totuşi să-i mulţumesc yidamului în gând. Brusc, atât în mintea mea cât şi în livingroom se lăsă o tăcere copleşitoare. Nici un sunet, nici o mişcare, doar o linişte împietrită. Priveam printre ochii întredeschişi, dar mediul mi se părea cumva ireal. Aproape nu mai simţeam conturul trupului, însă contrar aşteptărilor mele starea minunată de relaxare care mă cuprinsese nu m-a moleşit şi nici nu mi-a indus somnul, ci dimpotrivă, cu fiecare moment care trecea, mă simţeam mai lucid şi mai capabil să înţeleg ce se petrece cu mine însumi. În mai puţin de trei minute mă simţeam atât de bine, încât nu aş mai fi vrut altceva decât să rămân cufundat în acea stare foarte confortabilă. Intuitiv am realizat atunci că acela era ajutorul minunat pe care mi l-au oferit yidam-ul şi lama tibetan, pentru a depăşi astfel un anumit blocaj energetic la nivel mental. Deşi cu puţin timp în urmă resorturile mele de apărare a „cetăţii ego-ului” erau foarte active, urmărind să-mi provoace o stare de angoasă şi nesiguranţă pentru a mă determina să părăsesc acea încăpere, totuşi acum resimţeam o bucurie intensă, plină de căldură şi afectivitate pentru că mă aflam în preajma acelor fiinţe deosebite şi pentru că mă confruntam cu o situaţie complet ieşită din comun. Acum, când rememorez cu claritate filmul evenimentelor, al discuţiilor şi al emoţiilor lăuntrice pe care le-am trăit în acele zile, îmi dau seama că foarte puţini oameni vor fi dispuşi să le accepte şi să le împărtăşească, fie doar şi într-o mică parte. Într-un astfel de caz, motivul principal pare a fi acela că aspectele pe care le prezint depăşesc cu mult bagajul comun de cunoştinţe şi concepţii despre viaţă şi despre misterele ei ascunse. Mi-ar fi spus atunci că am la dispoziţie fie varianta dezvăluirii realităţilor prin

care am trecut în decursul acelor zile, fie varianta tăcerii, însă în acest ultim caz cum aş mai fi fost capabil să îndeplinesc îndemnul lui Machandi, pentru a face cunoscute lumii adevărurile pe care le-am trăit? Cum aş fi putut să mai contribui, chiar şi într-o mică măsură, la cunoaşterea ocultă a omului, ce reprezintă un cu totul alt tip de cunoaştere decât ştiinţa superficială a vieţii pe care el o trăieşte în societate? Dacă ar fi fost vorba doar de unul sau altul dintre aspectele cu care m-am confruntat, atunci cel mai probabil că nu m-aş mai fi obosit să descriu cele întâmplate; dar au fost o serie întreagă de fapte şi revelaţii tulburătoare care m-au plasat, printr-un complicat şi totodată incitant joc al destinului, în situaţii-cheie ce nu suferă nici o comparaţie cu situaţiile obişnuite de viaţă. În mod sigur, toate aceste aspecte au un sens foarte precis şi se integrează într-un ansamblu mult mai complex, care nu mi-a fost dezvăluit decât parţial. Pe de altă parte, am putut să simt cu claritate faptul că în mod constant am fost sprijinit şi ajutat pentru a trece cu bine toate testele cu care m-am confruntat în această ultimă perioadă a vieţii mele. Sunt de părere că fiecare dintre noi avem un rol bine determinat în societatea în care trăim şi acesta nu se referă neapărat la integrarea noastră în viaţa economică, politică şi culturală a lumii; el nu se referă doar la ideea de carieră personală, faimă sau putere, bogăţie, familie sau achiziţii de bunuri materiale. El trebuie să surprindă o dimensiune mult mai profundă a existenţei noastre, fără de care viaţa apare searbădă şi fără rost, chiar dacă în mod aparent ea prezintă o anumită atracţie şi strălucire exterioară. Acestea nu sunt însă decât trecătoare, adică nu sunt durabile; cel mult, ele reuşesc să ne perturbe înţelegerea corectă asupra lumii în care trăim, pentru că

sunt tentante, dar în acelaşi timp sunt iluzorii. Omul are nevoie de ceva mai mult decât bani, recunoaştere publică, succes în afaceri ori plăceri efemere. Dacă aceasta ar fi într-adevăr menirea lui în lume, atunci după ce ar dobândi lucrurile respective, ele nu ar trebui să mai dispară. Or, simplul fapt că acestea sunt iluzorii precum Fata Morgana, arată că ţelurile materiale ale vieţii nu reprezintă decât un joc înşelător, care într-un târziu oboseşte fiinţa. Tumultul stărilor pe care le-am resimţit în ultima perioadă, persoanele pe care le-am întâlnit şi evenimentele la care am luat parte îmi demonstrează că mă aflu pe drumul cel bun şi luminos al evoluţiei spirituale. Aceasta dă naştere în mine unui sentiment reconfortant şi unei bucurii lăuntrice care mă însoţesc tot timpul, având deplina convingere că sunt susţinut şi ajutat mereu să avansez pe drumul cunoaşterii. Acum ştiu cu precizie în ce direcţie trebuie să caut, fără să mă las ademenit de falsele tentaţii ale lumii. Am avut şansa extraordinară de a cunoaşte fiinţe remarcabile care m-au învăţat şi m-au iniţiat în unele aspecte ezoterice ale vieţii, deschizându-mi astfel un orizont complet nou în ceea ce priveşte înţelegerea şi integrarea mea în viaţă. Atunci când m-am confruntat cu anumite dificultăţi de concepţie sau cu unele fapte ori realităţi bulversante, am fost ajutat să le depăşesc cu succes. În Sala Proiecţiilor din Munţii Bucegi, în cazul dezvăluirilor lui Elinor şi, mai ales, în prezenţa yidamului, am primit de fiecare dată ajutorul necesar pentru a depăşi cu succes acele momente de hiatus ale conştiinţei mele. Totuşi, evenimentele pe care le descriu aici au implicat o realitate mai „dură”, datorită frecvenţei cu care eram asaltat de noile situaţii. În starea foarte plăcută în care

mă aflam atunci, care se datora acţiunii subtile conjugate a preotului tibetan şi a yidam-ului, aveam certa impresie că depăşisem aceste blocaje şi că eram capabil să suport mult mai uşor eventualele „surprize”. Totodată eram uimit de puterile yidam-ului pe care acesta le manifestase în ceea ce mă priveşte. I-am cerut lămuriri suplimentare preotului tibetan în acest domeniu. ― Ceea ce te-a impresionat pe tine sunt în realitate fapte simple pe care un yidam le poate realiza cu uşurinţă. Totuşi, raportate la capacităţile limitate pe care le au oamenii, aceste realizări apar într-o lumină deosebită. De fapt, puterile unui yidam sunt cu mult mai mari, deoarece el este capabil să controleze unele energii specifice din univers. Pe parcursul vieţii discipolului, adeseori yidamul trebuie să vegheze la păstrarea integrităţii fizice şi psihice a acestuia, deoarece una dintre responsabilităţile pe care şi le-a asumat este aceea a ghidării discipolului către eliberarea finală în condiţii de perfectă siguranţă. De cele mai multe ori, intervenţiile sale paranormale sunt pentru a proteja discipolul împotriva atacului unor entităţi demonice sau a unor influenţe malefice cu care acesta se confruntă în timpul practicii lui spirituale. Astfel de situaţii apar mai ales în zona Tibetului, care este specifică unor astfel de manifestări. Zonele muntoase, văile sau marile suprafeţe din podiş sunt teritoriile principale de influenţă a diferitelor entităţi subtile, care nu întotdeauna sunt binevoitoare cu cei care le invadează ţinutul. Ele sunt capabile atunci să provoace în planul fizic unele acţiuni teribile, care îl pot costa chiar viaţa pe discipol. Acestea reprezintă unele dintre situaţiile în care yidam-ul se dovedeşte de mare folos. Desigur, mai întâi se urmăreşte captarea bunăvoinţei entităţii subtile care guvernează zona în care discipolul se hotărăşte să se

stabilească un timp, pentru a efectua diferite acţiuni şi practici spirituale. În caz contrar, acel spirit ar putea să se simtă ofensat şi jignit de faptul că nu i se acordă atenţia cuvenită ca stăpân al locului. De obicei, îmbunarea sa se obţine prin intermediul unor ritualuri simple, în care se prezintă motivele solicitării şi durata şederii în acea zonă. Pentru ca şansele de succes în obţinerea bunăvoinţei spiritului care guvernează zona să fie mai mari, se obişnuieşte să se ofere în dar anumite obiecte sau alimente care sunt în mod tradiţional consacrate unor astfel de acţiuni. Dacă ele sunt pe placul entităţii respective şi aceasta le acceptă, energia lor subtilă esenţială este atunci preluată de spirit, iar ofrandele materiale sunt mai apoi dăruite altor oameni sau sunt îngropate într-un sol curat. Dacă însă entitatea refuză colaborarea, fapt care de obicei este resimţit prin manifestarea unor fenomene exterioare vizibile şi potrivnice, cum ar fi furtuni teribile, fulgere ameninţătoare, prăbuşiri de pietre ori chiar rănirea solicitantului, intervine yidam-ul care porneşte o „luptă” cu acea entitate. Această confruntare poate să fie foarte scurtă, dacă diferenţa de putere dintre cei doi este mare, sau ea poate să fie lungă şi obositoare, dacă forţele yidamului şi ale acelei entităţi astrale sunt apropiate. În tot acest timp discipolul se retrage de pe scena luptei, iar dacă situaţia devine incertă el caută să-l ajute pe yidam prin anumite tipuri de practici spirituale pe care le cunoaşte, invocând cel mai adesea ajutorul suplimentar al altor entităţi subtile. ― Situaţia pe care o descrieţi îmi pare smulsă din poveşti sau din legende. Mă întreb dacă există cu adevărat o asemenea realitate a confruntărilor teribile dintre creaturile fantastice. Acest gen de lupte au loc chiar în planul fizic? am fost curios să aflu.

― Să ştii că ele sunt mult mai reale decât ai putea tu săţi imaginezi, a răspuns lama. Ceea ce nu se vede nu înseamnă că nu există. Oamenii din zilele noastre sunt „orbi” faţă de aceste realităţi subtile pentru că sunt foarte orgolioşi şi pentru că sunt îndoctrinaţi în spiritul ideologiei materialiste. De aceea, chiar şi atunci când se confruntă cu dovezi indubitabile ale existenţei altor planuri şi fiinţe în manifestare, ei fie refuză să recunoască aceasta, fie clachează psihic în mod lamentabil. În planurile subtile, cum ar fi, de exemplu, planul astral, formele şi culorile au un spectru foarte larg de manifestare. Din această cauză, multe dintre entităţile care aparţin acestei dimensiuni a Creaţiei corespund doar vag reprezentărilor noastre din planul fizic, dar se apropie foarte mult de fiinţele aşa-zis fabuloase care sunt descrise în poveşti, în mituri şi în legende. Iar în anumite condiţii speciale ele chiar se pot materializa în planul fizic. De altfel, această variantă este aleasă de yidam şi de entitatea respectivă atunci când ei au epuizat toate posibilităţile de luptă şi de atac pe care le aveau în planurile subtile. Atunci, manifestarea lor în planul fizic este nimicitoare şi discipolul trebuie să se asigure că s-a ascuns foarte bine. Totuşi, sunt destul de rare cazurile când un yidam pierde o astfel de luptă; de regulă, bătălia se încheie înainte ca unul din cei doi să fie ucis, dar există şi cazuri mai dramatice. Priveam contemplativ la yidamul uriaş şi tăcut care se afla în cameră cu noi. Întrebarea mi s-a concretizat treptat în minte: ― El este yidam-ul pe care l-aţi creat prin forţe proprii? am îndrăznit eu în cele din urmă. Lama nu îmi răspunse imediat. Mă gândeam că întrebarea mea nu era potrivită şi tocmai mă pregăteam să-mi cer scuze, când el rosti cu voce egală:

― Nu, în cazul de faţă datele problemei sunt mai complicate. Este bine însă că discuţia a ajuns în acest punct, deoarece are legătură cu scopul pentru care am solicitat această întâlnire. De fapt, eu însumi sunt un fel de intermediar, care trebuie să ducă la îndeplinire o anumită sarcină în ceea ce te priveşte. Fii liniştit, este vorba despre un aspect pozitiv; totuşi, acum nu pot să-ţi dezvălui mai multe amănunte decât strictul necesar. Mă întrebam cât de limitat era acel „necesar”, din moment ce mă aflam acolo de aproape patru ore, dar încă nu ştiam pentru ce venisem. Atunci am realizat că nici măcar numele tibetanului nu îl cunoşteam, deşi discuţia noastră dura de ceva timp. Repa Sundhi Oarecum frustrat de această situaţie neobişnuită, mi-am exprimat nedumeririle care mi se păreau justificate. Lama îşi ceru scuze pentru faptul că nu se prezentase încă; mia spus că a preferat să-mi ofere mai întâi anumite explicaţii în legătură cu prezenţa yidam-ului, care îmi acaparase toată atenţia. Am aflat că preotul tibetan se numea Repa Sundhi; se născuse în Tibet, dar plecase de acolo după invazia chinezilor, în anul 1956, deoarece pe atunci avea o funcţie importantă la palatul regal din Lhasa. Un timp a peregrinat prin mai multe ţări având anumite misiuni diplomatice, dar în cele din urmă şi-a stabilit reşedinţa în capitala Chinei, care pe atunci era Pekin. ― Totuşi, ceva nu este clar, am spus. Înţeleg că tocmai datorită chinezilor ai plecat din Tibet. Acum îmi spui că te-ai stabilit în China. Repa Sundhi mă rugase să renunţ la uzanţele de politeţe şi să-i spun pe nume. De altfel, diferenţa de vârstă dintre

noi nu era foarte mare, însă acest aspect constituia o nouă dilemă pentru mine. Conform relatării lui, în 1956 el era activ în capitala Tibetului, ceea ce impunea să aibă atunci cel puţin 30-35 de ani. Or, înfăţişarea lui actuală corespundea unei vârste de aproape 50 de ani. Era deci o diferenţă de patru decenii care nu se justifica. ― Am fi ajuns oricum la acest punct delicat al discuţiei. Îmi pare bine că Elinor ţi-a vorbit despre secretul lui, pentru că asta o să te facă să accepţi mai uşor unele dezvăluiri pe care ţi le voi face, spuse lama zâmbind uşor în timp ce privea obiectul straniu de pe masă. Totuşi, încă de la început îţi mărturisesc că eu nu fac parte din tradiţia căii spirituale pe care o urmează Elinor, deşi o cunosc foarte bine. Ca să înţelegi ce fac eu în lume şi care sunt scopurile pe care le urmăresc ar trebui să cunoşti o serie întreagă de aspecte oculte. Nu avem însă timpul necesar pentru a face acum astfel de dezvăluiri. Ceea ce pot totuşi să-ţi spun este faptul că de cele mai multe ori îndeplinesc o sarcină de emisar şi în acelaşi timp contribui la realizarea în bune condiţii a mesajului transmis. ― Ce fel de emisar? Şi despre ce fel de mesaje este vorba? am întrebat eu, fiind foarte atent la discuţie. ― Nu te gândi că aceste „mesaje” sunt precum scrisorile de acreditare sau că ele sunt rostite verbal în faţa cuiva. Mai curând, „mesajele” respective pot fi asimilate unui anumit gen de misiuni cu caracter spiritual în diferite zone ale lumii. În legătură cu aceasta, trebuie să ştii că timpul nu mă afectează aproape deloc. Există unii oameni la care nivelul de conştiinţă le permite să acţioneze astfel încât să atragă în aura lor un anumit tip de energii cosmice întineritoare. La aceasta contribuie însă şi un preparat secret din ierburi şi plante de munte care sunt foarte rare. Dar mă voi opri aici cu explicaţiile.

Aproape că nu mai ştiam ce să spun. Hotărât lucru, aceasta părea să fie o seară nemuritoare! L-am întrebat încă o dată pe Repa Sundhi cine îl trimite în astfel de misiuni. ― Problema este complexă, a răspuns el. Pentru a înţelege în mod corect subtilităţile ei ar fi necesar să ai o pregătire solidă în domeniul ezoteric al cunoaşterii, atât din punct de vedere ideologic, cât şi practic. Cel care este iniţiat în tainele ocultismului ştie prea bine că omenirea nu trăieşte chiar de capul ei; dacă ar fi fost aşa, probabil că balanţa karmică negativă ar fi înclinat demult soarta Pământului către distrugere. Există însă, ierarhic vorbind, lumi şi civilizaţii care-au menirea de a menţine un anumit echilibru chiar la nivelul întregii planete, atât cât este posibil fără a interfera cu libera voinţă a oamenilor. Sunt aspecte şi realităţi foarte delicate, complexe şi dificil de înţeles, pe de o parte datorită faptului că orientarea ştiinţei şi a concepţiei pe care o are umanitatea despre univers este încă profund materialistă, iar pe de altă parte pentru că anumite interese oculte în această lume sunt foarte puternice şi ele nu sunt deloc orientate în sens pozitiv. ― Despre ce fel de lumi şi civilizaţii vorbeşti? Despre cele extraterestre? am întrebat, atent să nu pătrund pe un teren alunecos şi nesigur. Lama deveni grav, iar vocea lui răsuna mai puternic. ― Care este baza surprizei şi nedumeririi tale? Oare nu te-ai confruntat singur cu dovezi implacabile în acest sens? Nu ţi-a fost permis accesul într-un loc în care doar extrem de puţine fiinţe umane au voie să pătrundă în momentul actual? Realitatea poate fi bulversantă şi incredibilă la o primă apreciere, dar aceasta nu înseamnă totuşi că ea nu există. Nebunia „invaziei extratereştrilor” şi manipularea în masă care a fost sistematic practicată

de-a lungul ultimelor decenii a reuşit în mare parte să discrediteze acest subiect în ochii şi în mintea multor oameni. Totuşi, îmi exprim speranţa că nu te numeri printre aceştia. Ar fi trist, mai ales că în prezent ai văzut şi ai luat cunoştinţă de multe informaţii ultrasecrete referitoare la acest domeniu. Am primit cu umilinţă această dojană. De fapt, intenţia mea nu a fost aceea de a nega faptul că există alte civilizaţii în univers, cu mult mai dezvoltate decât civilizaţia umană actuală, ci voiam să-mi exprim îndoiala că ele ar putea exercita o influenţă pozitivă dirijată pentru binele omenirii. După părerea mea, a crede sau a nu crede că există civilizaţii supradezvoltate în univers este puerilă şi cam la acest nivel de înţelegere se desfăşoară „controversele” între unii savanţi sau politicieni ai lumii şi anumite organizaţii de ufologi sau cei care prezintă dovezi indubitabile în această direcţie. Toţi politicienii, şi nu numai ei, se înverşunează să nege prezenţa acestor lumi şi să demonstreze că ele, de fapt, nu există. Această idee extrem de orgolioasă şi limitată care se referă la faptul că suntem singuri în univers are însă la bază interese bine definite, ce implică dorinţa de a instaura un control total asupra omenirii. Cele mai mari probleme pot apărea din partea creştinilor, deoarece influenţa bisericii (mai ales a celei catolice) în lume este încă destul de puternică. De pildă, dacă credincioşilor li s-ar spune de către papă – şi li s-ar aduce dovezi clare în acest sens – că în univers mai există şi alte fiinţe, chiar cu mult mai avansate tehnologic şi ideologic decât omul, aceasta ar da naştere aproape sigur la o criză profundă de concepţie în rândul maselor. Dezvăluirea dovezilor şi contactelor cu alte civilizaţii ar duce iremediabil la o scădere dramatică a influenţei şi puterii de manipulare asupra omenirii, pentru că atunci

umanitatea ar avea la dispoziţie alte orizonturi şi alte opţiuni spre care să se orienteze, decât cele care i-au fost impuse până în acel moment. Problema este însă mult mai complexă şi nu se limitează nici pe departe doar la aceste aspecte. Eram destul de familiarizat cu acest subiect şi, mai mult decât atât, am avut ocazia să văd eu însumi incredibilele tehnologii din Sala Proiecţiilor 5 şi să mă conving de existenţa altor civilizaţii din Galaxia noastră, urmărind sinteza unor proiecţii holografice. Deşi eram convins că ansamblul secret din Munţii Bucegi constituia opera unei străvechi civilizaţii extraterestre, totuşi Cezar nu mi-a confirmat niciodată acest lucru, nici măcar după ce mi-a dezvăluit o mare parte din elementele secrete ale Marii Expediţii la care luase parte. Prin urmare, din acest punct de vedere misterul rămânea ocultat pentru mine. Probabil că dintrun „reflex” ideologic primitiv am reacţionat superficial la informaţiile pe care mi le dădea Repa Sundhi, considerând că este foarte puţin probabil ca omenirea să fie supravegheată de către alte civilizaţii mai avansate. Eram însă conştient că nu aveam nici un suport solid pentru acest gând. ― Pe de altă parte, a continuat sa-mi explice lama, eu nu am spus că mă refer la o civilizaţie extraterestră. Am spus că există fiinţe foarte evoluate care supraveghează bunul mers al omenirii; capacităţile şi puterile lor depăşesc cu mult orice ai putea tu gândi în prezent despre aceasta. ― Dar bine, unde se află ele? Unde trăiesc? Sunt printre noi? am întrebat eu cu o sinceră mirare. Repa Sundhi a continuat să-mi explice netulburat: ― Avansul lor tehnologic şi spiritual este atât de mare, încât permite membrilor acelei civilizaţii să schimbe, 5

Vezi capitolul 5 din Viitor cu cap de mort de Radu Cinamar (nota ed.)

precum un comutator, frecvenţa specifică de vibraţie a materiei, atunci când ei doresc aceasta. Într-un anumit sens, este ceva asemănător cu felul în care acţionează un yidam, însă atunci când este necesar ei pot schimba nivelul vibratil al întregii lor civilizaţii, trecând, de pildă, din planul fizic în planul astral şi invers. Totuşi, pentru a evita contactul nedorit cu civilizaţia umană actuală, care este impură şi grosieră, în prezent ei se află într-o zonă foarte specială şi secretă, despre care nu există decât zvonuri sau ipoteze. În mare parte, această situaţie a durat până când a fost făcută marea descoperire din Munţii Bucegi, cu un an şi ceva în urmă. Am tăcut, dar în minte am rostit cu intensitate întrebarea. Repa Sundhi mi-a răspuns imediat. ― Da, Cezar Brad cunoaşte adevărul despre civilizaţia respectivă şi despre locaţia din Bucegi, dar nu i s-a permis deocamdată să relateze nimic despre aceasta, nici măcar autorităţilor române sau americane, după ce comandoul a revenit din Marea Expediţie. În timpul deplasărilor prin tunelul principal, la un moment dat a avut loc un eveniment la care doar Cezar a luat parte. Ceilalţi membri ai grupului nu au avut acces la cunoaşterea lui. De fapt, ei nici măcar nu ştiu ce s-a petrecut atunci. ― Aceasta înseamnă că îl cunoşti bine pe Cezar, am spus eu cu entuziasm. Mi-a povestit şi mie o mare parte din grandioasa aventură, dar unele lucruri nu mi le-a împărtăşit. Mi-a spus că nu are încă permisiunea să le dezvăluie, dar eu cred că s-a referit tocmai la ceea ce miai relatat tu. Mă întreb însă cum ai ajuns să-l cunoşti pe Cezar, astfel încât el să-ţi vorbească despre aceste lucruri foarte secrete. Mie nu mi-a spus niciodată despre tine. Lama zâmbi enigmatic. ― Ba da, ţi-a vorbit, dar nici tu şi nici el nu aţi intuit atunci adevărul. Abia după ce a făcut marea descoperire

din Bucegi, într-o conjunctură foarte specială pe care am creat-o, el m-a întâlnit din nou. Sunt un vechi prieten deal lui, însă iată că acum jocul destinului favorabil a făcut ca şi tu să afli anumite informaţii foarte secrete. Mă străduiam din toate puterile să-l identific pe Repa Sundhi din informaţiile pe care mi le oferise Cezar, dar nu reuşeam să ajung la nici un rezultat. În cele din urmă, privindu-mă cu bunăvoinţă, lama îmi spuse: ― M-am ocupat îndeaproape de educaţia şi formarea spirituală a lui Cezar Brad, care este o fiinţă foarte evoluată. I-am cultivat înzestrările excepţionale şi l-am orientat într-o direcţie care nu dă greş niciodată. Aici tibetanul se opri o clipă, lăsându-mi o ultimă şansă de a-l identifica. Din străfundurile amintirilor mele, o intuiţie îşi făcea loc tot mai mult. Atunci lama rosti cu multă modestie: ― Sunt doctorul Xien6. Rămăsesem cu gura căscată, neştiind ce să mai cred. Cezar îmi vorbise destul de puţin despre doctorul Xien, dar întotdeauna cu foarte multă consideraţie şi afecţiune, într-un fel, puteam intui că lama tibetan i-a fost ca un maestru spiritual în perioada comunistă, atunci când l-a ghidat timp de mai mulţi ani în baza secretă de lângă B… Apoi el a dispărut subit, imediat după Revoluţia din 1989, fără ca nimeni să ştie ceva în această direcţie. Nici el şi nici asistenta lui nu au lăsat vreo urmă sau vreo dovadă a dispariţiei lor. Cezar îmi spusese că, atunci când au contactat autorităţile chineze pentru a le informa de situaţie, acestea au avut iniţial o reacţie negativă, acuzând serviciile secrete româneşti de suprimarea celor doi, însă în mod inexplicabil după aceea întreaga afacere a fost dată uitării fără nici un fel de explicaţii şi fără ca Vezi referiri în capitolele 1, 2 & 3 din Viitor cu cap de mort de Radu Cinamar (nota ed.) 6

misterul să fie rezolvat. Eu credeam că Cezar, prin intermediul capacităţilor sale speciale, ştia cel puţin o parte a adevărului, pe care însă nu dorea să mi-l dezvăluie. ― Este foarte adevărat că el a urmărit să mă găsească pe anumite căi subtile şi oculte, a spus lama. Pe atunci nuşi dezvoltase suficient de mult această putere, pentru a fi capabil să depăşească anumite bariere de protecţie subtilă pe care eu le manifest în astfel de situaţii. Această protecţie este justificată de necesitatea de a acţiona cât mai liber pentru a îndeplini misiunea spirituală pe care o am, respectând totuşi în linii mari „normele” societăţii moderne. ― Cu toate acestea, să ştii că eu nu înţeleg care este specificul acţiunilor tale în lume, i-am spus atunci lui Repa Sundhi. Am înţeles că ai petrecut mulţi ani în România, ca specialist chinez ataşat în probleme paranormale. Aceea a fost misiunea ta? ― Sunt mai multe direcţii sau misiuni pe care le îndeplinesc simultan, însă toate sunt într-un anumit fel corelate, adică ele au un numitor comun. Pentru a le rezolva în mod eficient trebuie să realizez anumite contacte cu persoane care sunt implicate într-un fel sau altul în acele probleme. Aceasta necesită deplasarea mea în diferite puncte de pe glob. Aşadar, a spune că rămân mereu în acelaşi loc este un mod impropriu de exprimare, în realitate, mă deplasez în multe locuri, în ţările în care am stabilit deja acele contacte. Aceasta nu se petrece însă după metoda clasică la care te gândeşti. Îţi dezvălui acest secret pentru ca să intuieşti faptul că dincolo de metodele pe care omul obişnuit le foloseşte pentru a-şi desfăşura activitatea de zi cu zi, există multe alte posibilităţi pe care unele fiinţe le au la dispoziţie pentru a acţiona în mod

eficient. Prin raport la situaţia actuală a omenirii, ele ţin de manifestările de natură paranormală. Acum îţi poţi explica „dispariţia” mea din România, în urmă cu cincisprezece ani. Se încheiase o etapă importantă şi prezenţa mea acolo pur şi simplu nu mai era necesară. S-a dovedit că aprecierea mea a fost corectă, deoarece lucrurile au evoluat şi Cezar s-a situat la înălţimea aşteptărilor mele. Tot ceea ce s-a petrecut ulterior, inclusiv marea descoperire din Munţii Bucegi, face parte dintr-un plan foarte complex, multidimensional, despre care nu este cazul să-ţi vorbesc aici. Totuşi, o dată cu trecerea timpului vei putea tu însuţi să înţelegi fragmente tot mai detaliate ale grandorii acestei acţiuni care implică întreaga planetă, în care şi tu ai rolul tău. Îndeplinirea marelui proiect în legătură cu Pământul reprezintă un efort conjugat din partea mai multor fiinţe foarte evoluate, unele dintre ele din alte planuri ale manifestării, aşa după cum te vei convinge singur în curând. Eram uluit de ceea ce aflam, dar în acelaşi timp simţeam din toată inima dorinţa să fiu de folos şi să contribui şi eu, după puterile mele, la realizarea acestui plan. Am vrut să aflu atunci mai multe informaţii despre felul în care acţiona Repa Sundhi în lume. ― Relaţiile pe care le cultiv şi la care am acces sunt în marea lor majoritate la nivel guvernamental. Deşi în lume sunt mulţi oameni care luptă împotriva binelui prin diverse mijloace, totuşi există şi persoane cu o conştiinţă curată, care doresc să fie de folos naţiunii din care fac parte şi chiar omenirii întregi. Cu cât ele au funcţii de răspundere mai mari şi fac parte din guvernele marilor puteri ale lumii, cu atât influenţa lor este mai importantă. De pildă, legătura mea cu anumiţi membri din guvernul chinez. Aceştia mi-au facilitat multe intervenţii benefice şi

au acoperit totodată unele evenimente stranii, care nu puteau fi explicate. Aceste relaţii se transmit şi se diversifică mai apoi de la o generaţie la alta, dar ele nu sunt singurele mele contacte. Un rol important au persoanele care manifestă o mare forţă magnetică, precum şi cele cu înzestrări excepţionale, fireşte cu condiţia ca ele să fie orientate benefic. În timpurile care vor veni, aceste persoane vor fi capabile să polarizeze în jurul lor mulţi oameni, arătându-le direcţia corectă pentru ca ei să înţeleagă situaţia critică în care se află omenirea şi felul în care pot şi trebuie să acţioneze eficient pentru a o transforma profund. E bine să ştii că, prin intervenţiile sale discrete dar bine integrate, Cezar Brad a reuşit să echilibreze mult balanţa de forţe în România. Lucrurile trebuie să fie totdeauna judecate la un nivel mai subtil decât aparenţa lor fizică. O influenţă este cu atât mai puternică cu cât ea este iniţiată mai întâi la nivel subtil cauzal; abia mai apoi ea se va concretiza în planul fizic, dar modul complex al îmbinării efectelor ei aici va putea fi înţeles doar de puţini oameni. Cezar are deja capacitatea de a acţiona în acest fel, dar trebuie să înţelegi foarte bine că pentru aceasta intenţiile fiinţei respective trebuie să fie foarte pure. Sentimentul pe care îl simţeam atunci când Repa Sundhi îmi dezvăluia aceste lucruri era unul de profundă recunoştinţă pentru înţelepciunea lui şi bunătatea cu care mă trata. Deşi nu-l cunoşteam decât de foarte puţin timp, remarcam în discuţia pe care o aveam cu el asemănări izbitoare cu explicaţiile pe care le primisem de la Cezar în ultimii ani. Nu-mi era prea greu să-mi imaginez că Repa Sundhi îi vorbise şi lui de multe ori ca de la maestru la discipol, clarificându-i multe aspecte ale vieţii şi orientându-l cu răbdare pe calea binelui şi a dreptăţii.

Mă simţeam minunat şi orice sentiment de angoasă şi de iritare dispăruse ca prin farmec. Eram foarte dornic să aflu cât mai multe elemente despre modul în care eu însumi aş putea să-mi îmbogăţesc cunoaşterea şi să-mi rafinez modalităţile de acţiune. Atunci lama mi-a oferit o explicaţie care, la început, mi s-a părut surprinzătoare: ― Unul dintre aspectele foarte importante pe care trebuie să le ştii în ceea ce priveşte cunoaşterea este că tot ceea ce fiinţele trăiesc şi simt de-a lungul vieţii lor, devine totodată experienţă pentru celelalte fiinţe din univers. Elementul esenţial este că acest lucru se petrece independent de spaţiu şi de timp. Atunci când dobândeşti puterea de a te branşa la acest domeniu al existenţei, care transcende spaţiul şi timpul, ai practic acces deplin la toate „înregistrările” care includ tot ceea ce s-a petrecut şi ceea ce se va petrece vreodată. ― Uluitor! Chiar în această seară, Elinor mi-a vorbit despre „înregistrările” subtile din manifestare, dar în legătură cu vieţile anterioare, am spus eu încântat. E drept că nu mi-a dat atât de multe detalii, dar înţeleg totuşi că s-a referit la acelaşi aspect despre care îmi vorbeşti tu acum. Atunci, Elinor s-a simţit dator să intervină pentru a clarifica mai mult lucrurile: ― I-am spus că puterea de a vizualiza existenţele anterioare, ale lui sau ale oricărei alte fiinţe, are la bază accesul conştiinţei într-un domeniu supratemporal al existenţei, acolo unde există înregistrările fidele ale oricărui tip de acţiune care a fost săvârşită în lumea fenomenală, a spus el, adresându-se lui Repa Sundhi. Este ca un fel de „bandă de înregistrare” a universului. ― Perfect adevărat, a aprobat lama cu seriozitate. Accesul la aceste „urme” precise pe care le lasă orice fiinţă în periplul ei prin manifestare te poate face să beneficiezi,

într-un fel, de ceea ce am putea numi chiar „experienţa universului”. Este foarte important ca acest lucru să fie bine înţeles. În definitiv, orice fiinţă din Creaţie se confruntă cu două stări fundamentale ale existentei, care sunt opuse: starea de ignoranţă şi starea de cunoaştere. Când mă refer la ignoranţă, vreau să spun că atunci fiinţa respectivă nu cunoaşte aproape nici una din legile esenţiale ale universului în care trăieşte. Din această cauză, ignoranţa face ca omul să trăiască parţial, fragmentat şi închistat într-un domeniu foarte limitat al existenţei. Prin analogie, el se află atunci ca într-o cuşcă de mici dimensiuni, fără să-şi dea seama totuşi de aceasta. Pe de altă parte, cunoaşterea înseamnă putere. Nu mă refer aici la o cunoaştere teoretică, ştiinţifică, adică la ceea ce, în general, se înţelege prin cunoaşterea lumească, ci mai ales la ceea ce înseamnă cunoaşterea universală. Aceasta este infinit mai bogată şi mai nuanţată decât prima categorie şi totodată este singura care oferă accesul la dimensiunile înalte ale spiritului. ― Bine, dar oamenii chiar dacă sunt ignoranţi, trăiesc totuşi de multe ori o viaţă care li se pare bună şi chiar fericită sau îndestulată, am spus eu. Mă rog, ceea ce consideră ei a fi fericire şi împlinire. ― Aşa este; ei trăiesc, dar o fac în ignoranţă şi tocmai de aceea suferă. Suferinţa şi ignoranţa se completează şi se alimentează reciproc. Totuşi, există un sens ascuns chiar şi în această privinţă, deoarece doar atunci când suferinţa şi necazurile ajung la un prag de nesuportat, ceea ce de multe ori se petrece după zeci sau după sute de vieţi succesive, omul realizează faptul că nu mai poate continua în acea direcţie. Acela reprezintă un moment esenţial în evoluţia lui, de la care el începe să fie tot mai conştient de integrarea sa în univers. Desigur, vor mai

exista poate multe alte căderi şi reveniri ale sale pe acest drum, însă important este că el are deja sădit în conştiinţa şi în percepţia lui interioară că trebuie să schimbe ceva fundamental în fiinţa sa şi acest gând va fi mereu ca un impuls care îl va proiecta din ce în ce mai sus. Ascultând ceea ce îmi spunea Repa Sundhi, mă gândeam că ignoranţa este ca o noapte în înţelegerea omului, ca o ceaţă deasă care îi întunecă gândirea. ― După câte îmi dau seama, condiţia celui ignorant nu este prea departe de aceea a unui animal neştiutor, am dat eu glas reflecţiilor mele interioare. ― Chiar dacă aceasta poate să pară ceva exagerat, totuşi să ştii că reflectă o realitate, a spus lama. În principiu, totul porneşte de la diferenţa fundamentală dintre om şi animal, aceea de conştiinţă de sine. Problema este simplă: în timp ce omul ştie că există, adică el are o conştiinţă de sine şi poate să acţioneze în mod determinat, animalul acţionează doar din instinct, fără să ştie că există. Viaţa unui animal este redusă doar la impulsuri spontane din interior şi la o gamă foarte restrânsă de emoţii. Totuşi, chiar şi între animale, la fel ca printre oameni, există diferenţe notabile care fac ca unele dintre ele să prezinte, atunci când ajung la un anumit grad de evoluţie, unele rudimente de conştiinţă ce le asigură mai apoi saltul către condiţia de fiinţă umană înzestrată cu o conştiinţă de sine. Pentru că este evident, de pildă, că între o cârtiţă şi un delfin există mari deosebiri în ceea ce priveşte posibilităţile de înţelegere şi de comunicare cu o fiinţă având structuri superioare de conştiinţă, cum este omul. ― Vrei să spui că acelaşi proces de evoluţie de la o formă de conştiinţă inferioară la una superioară rămâne valabil oriunde altundeva în universul fizic? am intervenit eu. ― Bineînţeles. De altfel, ştii deja cât de diversă este viaţa în galaxia noastră. Ai fi însă cu mult mai surprins să afli

ce grandoare aproape inimaginabilă are diversificarea vieţii în tot restul universului, faţă de care galaxia noastră nu înseamnă practic mai nimic. Forma se adaptează întotdeauna la specificul condiţiilor de viaţă care există în colţul respectiv de univers, indiferent că acestea corespund sau nu condiţiilor de viaţă ale omului. Prin urmare, formele de inteligenţă din univers sunt şi ele foarte diferite şi doar un imens orgoliu şi o prostie fără margini pot să-i facă pe oameni să gândească faptul că sunt singuri într-un univers cu adevărat gigantic, ale cărui dimensiuni reale nu pot fi concepute sau înţelese logic de sistemul de apreciere pe care îl are mintea. Pe de altă parte, acest imens univers fizic este el însuşi mult mai mic decât universul astral şi mental, care la rândul lor sunt mult mai mici decât universul cauzal. Fiecare dintre acestea are o dezvoltare practic infinită a posibilităţilor de formă şi energie, concretizate în tipul de materie şi substanţă care le este specific. De pildă „materia” astrală este mult mai subtilă decât materia fizică, aşa-zis tangibilă, cu care sunt obişnuiţi oamenii. La rândul ei, „substanţa” care este specifică, planului mental este mai subtilă decât „substanţa” astrală a emoţiilor, iar „materia” universului sau planului cauzal este cu mult mai rafinată decât cea a universului mental. Este vorba deci despre o minimă intuiţie de care omul are nevoie şi despre o problemă de bun simţ pentru ca el să realizeze faptul că această colosală desfăşurare de forţe şi energii în Creaţie nu există doar de dragul lui, chiar dacă el se gândeşte că este singurul locuitor al spaţiului infinit ce îl înconjoară. Ceea ce este comun la toate formele de existenţă, fie ele fizice sau subtile, este că acestea sunt strict ierarhizate după gradul lor de evoluţie şi de dezvoltare spirituală. Şi, întrucât gradul de evoluţie pe lanţul transformărilor este direct proporţional cu gradul

de cunoaştere, ajungem la aceeaşi problemă de la care am plecat, şi anume că cel care cunoaşte are putere, iar aceasta îi conferă accesul la dimensiuni din ce în ce mai înalte ale creaţiei. Desigur, cred că ai intuit deja, puterea la care mă refer aici nu este nici puterea fizică, nici cea a banilor şi nici puterea politică. Acestea reprezintă forme parţiale şi foarte limitate ale puterii la care ajunge cel înţelept. ― Deci totul se reduce practic la o problemă de evoluţie a conştiinţei, am concluzionat eu. În acest proces, ignoranţa este cucerită treptat de cunoaştere şi aşa se explică de ce unii oameni pot face mai multe şi mai bine decât alţii. ― Gradul de dezvoltare a conştiinţei atrage după sine dezvoltarea formei sau, altfel spus, a „carcasei” materiale care permite evoluţia ulterioară a acelei conştiinţe individuale, mi-a explicat Repa Sundhi. Regnul mineral, vegetal, animal şi, la sfârşit, omul provin unul din altul, în această ordine. Însă pentru a intra acum în detalii care implică modul cum se realizează această trecere, condiţiile care îi sunt specifice, precum şi particularităţile fiecărui regn în parte ne-ar lua mult prea mult timp şi ar implica numeroase explicaţii. De aceea, mă limitasem săţi prezint doar unele aspecte despre om şi animal, deoarece în cazul lor conştiinţa începe să capete forme mai evoluate. Îţi spuneam că, deşi există o diferenţă fundamentală între cele două regnuri, totuşi în mod paradoxal omul se comportă de multe ori ca un animal şi chiar poate să ajungă la o condiţie inferioară acestuia. Eram şi eu de aceeaşi părere, ceea ce m-a făcut să observ că uluitoarea cădere a omului se datorează, probabil, unei forme acute de ignoranţă. ― Totuşi, cum se face că omul care deja are în el scânteia conştiinţei de sine şi ştie că este o individualitate printre

celelalte, ajunge să decadă la un nivel cu mult inferior? Ce fel de formă a ignoranţei este aceasta? Repa Sundhi părea mulţumit că am ajuns în acea zonă a discuţiei. ― Aici este într-adevăr o problemă mai specială, mi-a răspuns el. Pentru că, o dată cu sentimentul individualităţii care îi conferă un sens în viaţă, omul deţine în mod automat şi voinţa individuală şi neîngrădită de a acţiona şi, fireşte, acţiunile lui pot fi bune sau rele. Spre deosebire de el, un animal nu acţionează din voinţă proprie sau, dacă totuşi există momente în care el pare să o facă, acestea reprezintă doar aspecte incipiente ale voinţei individuale. Toate acţiunile pe care le săvârşeşte un animal sunt determinate din instinct şi din obişnuinţă, inclusiv atitudinile sale de ataşament sau de devoţiune. Desigur, o dată cu trecerea timpului, acestea asigură o evoluţie a animalului respectiv către condiţia de om, însă trebuie remarcat faptul că animalul nu are o voinţă a sa proprie, pentru că el nu are o conştiinţă proprie, nu ştie că există în mod individual. El poate să recunoască multe fiinţe şi obiecte din jur, poate să realizeze chiar anumite conexiuni simple sau să se manifeste emoţional, dar toate acestea provin totuşi numai din instinct şi din obişnuinţă. De aceea, în cazul speciei animale nu se pune problema conştiinţei individuale a membrilor ei, aşa cum este în cazul speciei omului, ci este vorba despre o conştiinţă de grup, din care periodic şi în urma unui cumul de experienţă se realizează un salt al unui membru din acea specie pe un nivel evolutiv superior. Acest nivel superior poate să însemne fie o specie mai evoluată de animale, fie chiar condiţia de om. În astfel de cazuri, acel membru al speciei de animale reprezintă un „fragment” din conştiinţa de grup sau, mai bine zis, o chintesenţă a nivelului de

evoluţie şi de experienţă a speciei în acel moment; ca urmare, el este promovat într- o etapă superioară a devenirii. Încetul cu încetul, el capătă conştiinţa tot mai clară a individualităţii sale până când ajunge la stadiul de om. Aici însă, chiar dacă saltul de conştiinţă la stadiul de om este uriaş prin raport la condiţiile anterioare de existenţă, responsabilitatea faptelor şi acţiunilor săvârşite aparţine în exclusivitate individului. După cum ţi-am spus, animalul acţionează din instinct şi, chiar dacă acţiunile lui sunt uneori feroce, totuşi ele sunt realizate fie pentru a se apăra, fie pentru a se hrăni. Aceste acţiuni ale sale nu sunt considerate individuale, deoarece el nu are conştiinţa naturii faptei pe care o săvârşeşte; acţiunile unui animal sunt integrate la nivelul conştiinţei de grup a speciei din care el face parte; astfel, conştiinţa speciei respective acumulează experienţă. În cazul omului problema este total diferită pentru că el, prin tot ceea ce face, vorbeşte şi gândeşte, acţionează în conformitate cu voinţa lui proprie, dacă este sănătos din punct de vedere fizic, mental şi psihic. Această voinţă proprie, care îi conferă posibilitatea de a alege în mod conştient o variantă sau alta, îl poate determina să intre fie pe drumul evoluţiei şi al binelui, fie pe cel al pierzaniei şi al suferinţei. Chiar dacă este om, această condiţie nu îl scuteşte de apăsarea ignoranţei. Dacă el va alege să facă fapte rele, să fie violent, dur, nesimţitor, despotic ori chiar să ucidă, acestea se vor „contoriza” în propriul lui destin sau karma şi va trebui să plătească exact cu aceeaşi monedă pentru ele în alte existenţe viitoare. Toate viciile umanităţii, începând cu meschinăria, ipocrizia, minciuna, invidia şi mergând până la mânia distructivă, lăcomia acerbă, ataşamentul

care înlănţuie şi gelozia care otrăveşte sunt acţiuni care apar precum zgura şi fumul negru în sufletul omului. Spre deosebire de el, animalul nu acţionează decât strict în virtutea instinctului de conservare a vieţii, de hrănire şi de reproducere. El nu este capabil de incredibilele mizerii la care se pretează unii oameni şi nici de acţiunile lor odioase sau subterfugiile penibile pentru a-şi sluji scopurile egoiste. Din această cauză îţi spun că, din nefericire, omul ajunge adeseori într-o condiţie chiar mai josnică decât a unui animal pentru că, deşi este capabil să observe, să judece şi să înţeleagă natura rea a acestor acţiuni, el totuşi le săvârşeşte. În aceasta constă, de fapt, esenţa păcatului şi a greşelii. Omul este purtat mereu acolo unde îl duce firul faptelor sale din trecut, fie că el îşi dă sau nu îşi dă seama de aceasta. ― Cum este totuşi posibil să existe o asemenea decădere a condiţiei umane? am întrebat eu contrariat. Oare ignoranţa este atât de dramatică? ― Dacă înţelegi în mod corect lanţul care leagă aceste aspecte în univers, lucrurile îţi vor apărea ca fiind foarte clare. Ignoranţa determină acţiunile greşite, iar acestea determină cumulul de karma negativă, adică un destin greu; la rândul lui, acesta leagă fiinţa umană respectivă prin înseşi limitările impuse de greşelile pe care le-a făptuit şi care acum trebuie plătite, astfel încât se creează un nou lanţ de greşeli şi procesul se continuă, ca într-un cerc aparent vicios. Ieşirea din această lamentabilă condiţie se face în mod gradat şi numai printr- un efort constant şi intens al omului de a se transforma, de a orienta natura acţiunilor sale spre fapte virtuoase. Uneori el se simte atât de disperat şi deznădăjduit în faţa problemelor şi greutăţilor vieţii cu care se confruntă, încât atunci este tentat să-şi ia singur viaţa, gândind că în felul acesta va scăpa de

toate necazurile. Aceasta este o imensă greşeală şi constituie un blocaj sever pe calea evoluţiei. Mi-am adus atunci aminte de observaţiile pe care le făcuse Elinor cu privire la acest subiect; Repa Sundhi a completat ceea ce eu aflasem deja. ― Aceia care recurg la un astfel de gest necugetat sunt de obicei oamenii labili din punct de vedere psihic şi mental, ori cei care prezintă unele influenţe demoniace în personalitatea lor. Aceste aspecte pot să nu fie deloc remarcate de ceilalţi oameni care se află în anturajul sinucigaşului şi chiar pot să pară deplasate prin raport la viaţa de până atunci a acestuia. Totuşi, atât prostia cât şi ignoranţa oamenilor nu pot ţine loc de adevăr. Eram uimit de faptul că lama părea să ştie foarte bine ce discutasem eu cu Elinor înainte de venirea lui. Cu toate acestea, am observat că el puncta discret doar acele aspecte pe care le considera importante, dorind să le aprofundez. Puterea lui de cunoaştere telepatică era formidabilă. ― În general vorbind, omul trăieşte o dramă aproape continuă în manifestare, a continuat el să-mi vorbească. Fără să bănuiască faptul că în univers există un sens profund al vieţii, că există anumite legi fundamentale şi imuabile care acţionează într-un perfect echilibru, cel ignorant ia de cele mai multe ori ceea ce este rău ca fiind bun şi invers. Lăsat în voia lui, el este precum frunza în vânt sau precum trăsura fără vizitiul care struneşte caii speriaţi. Acţionând adeseori orbeşte, fără să gândească deloc şi sub impulsul destinului său, omul ignorant atrage în aura lui o mulţime de energii care îl vor face săşi ducă existenţa într-o stare larvară, inferioară. Între această condiţie deplorabilă şi aceea în care fiinţa umană este superioară există o diferenţă colosală, pe care în mod paradoxal oamenii obişnuiţi foarte rar o recunosc. Explicaţia acestui fapt este că cel care trăieşte într-o zonă

restrânsă de percepţie şi cunoaştere nu are capacitatea de a înţelege atât de uşor ceea ce îi este superior, pentru că nu are termen de comparaţie. În plus, el observă că multe dintre principiile sale de viaţă, care sunt rele şi opuse armoniei universale, împreună cu prejudecăţile meschine pe care le întreţine, sunt total opuse modului comportamental şi viziunii despre existenţă a celui înţelept. Ignorantul simte atunci în mod confuz că pentru a se transforma este necesar să modifice din temelii întreaga lui viziune asupra vieţii, ceea ce fără îndoială că implică un mare efort, cel puţin la început. De cele mai multe ori, el nu este deloc dispus să facă acest efort. Mai mult chiar, el ajunge să considere atunci că, de fapt, principiile şi modul de viaţă profund spiritual al celui înţelept sunt greşite şi trebuie înfierate de societate. Cel ignorant, care atunci este şi răuvoitor, se sprijină în demersul lui pe acceptul şi părerea majorităţii celorlalţi oameni care, ca şi el, sunt orbi. De fapt, acest gen de acţiune exprimă la nivel subtil teama furibundă a oamenilor, dar mai ales a celor bogaţi sau care se află în elita conducătoare, că îşi vor pierde privilegiile de care se bucurau până atunci, că nu vor mai avea influenţă şi putere politică şi chiar că îşi vor pierde averile. Acest mod de a acţiona a fost şi este îndreptat mai ales în cazul marilor reformatori spirituali ai omenirii şi a celor care împărtăşesc celorlalţi ideile novatoare despre libertatea spiritului, despre puritatea vieţii, despre cinste şi iubire divină. Fiind consideraţi nişte ameninţări sociale, ei sunt repede oprimaţi, iar opinia publică este astfel dirijată şi manipulată cu informaţii false, încât ea să constituie front comun împotriva celui acuzat. Dar, aşa după cum ştii prea bine, adevărul învinge totdeauna, însă aceasta nu înseamnă că nu există suferinţă. Suferinţa apare de fiecare dată atunci când

sunt încălcate legile cosmice ale armoniei şi ale echilibrului, fie prin fapte săvârşite în prezent, fie prin intermediul destinului, care reflectă astfel acţiunile rele din trecut şi din alte existenţe. Totuşi, trebuie sa ştii că până şi suferinţa are o menire specială în Creaţie. „Scopul” principal al suferinţei nu este acela de a pedepsi, ci de a corecta atitudinile greşite ale omului în ceea ce priveşte viaţa pe care o trăieşte. În măsura în care el îşi recunoaşte greşeala şi învaţă din ea, fără să o mai repete ulterior, suferinţa dispare; dacă omul persistă însă în greşeală şi nu înţelege cauzele ascunse ale suferinţei sale, atunci aceasta se va amplifica tot mai mult, făcându-i viaţa un adevărat calvar. Eram emoţionat şi simţeam fiori reci urcându-mi pe coloană. Explicaţiile lui Repa Sundhi provocaseră în mine exaltarea dorinţei de a nu greşi, dar şi îngrijorarea pentru faptele rele pe care le săvârşisem în alte existenţe. I-am mărturisit gândurile mele, dar el râse cu bunătate, liniştindu-mă: ― Lamentările pentru greşelile săvârşite în vieţile anterioare sau în cea prezentă nu-şi au rostul, decât în măsura în care îţi permit să realizezi cu luciditate natura lor rea. La drept vorbind, termenul de suferinţă este relativ impropriu pentru că omul nu primeşte decât ceea ce el, de fapt, a dat mai demult. ― Am vorbit şi cu Elinor despre acest aspect, am spus eu. Mă întrebam însă dacă lucrurile sunt atât de riguroase. Repa Sundhi a fost foarte ferm în răspunsul pe care mi la dat ― Legea karmei acţionează în mod inexorabil şi este extrem de precisă. Cu toate acestea, de multe ori graţia divină face ca multe necazuri şi suferinţe din viaţa omului să fie mai uşor de îndurat, mai ales atunci când el regretă sincer în inima lui greşelile săvârşite şi înţelege că nu

acela este modul în care trebuie să acţioneze. Dacă nu ar fi acest sprijin divin, care adeseori este numit providenţă, probabil că fiinţa umană ar fi nimicită sub povara suferinţei pe care trebuie să o îndure ca urmare a acţiunilor ei rele. Dar, aşa după cum ştii şi tu, Dumnezeu nu vrea pieirea păcătosului, ci îndreptarea lui. Tocmai de aceea îţi spun că singura cale pentru om de a reveni la o existenţă divin integrată în manifestare este aceea a cunoaşterii spirituale, care este supremă printre celelalte tipuri de cunoaştere. Atunci când o fiinţă cunoaşte, ea are la dispoziţie o modalitate de a se acorda cu tot ceea ce este superior în univers. Apoi, cunoscând structura şi legile fundamentale ale acestuia, ea are posibilitatea să opteze, adică îşi poate utiliza liberul arbitru în direcţie pozitivă. Pentru că ştii prea bine că, din nefericire, există destul de multe fiinţe care optează pentru calea negativă şi acesta este într-adevăr un lucru trist pentru karma lor viitoare. Cel care este însă orientat benefic îşi va putea antrena din ce în ce mai mult voinţa proprie pentru a reuşi să atragă în aura lui toate vibraţiile elevate, ceea ce îi va conferi un punct de sprijin esenţial în toate acţiunile pe care le întreprinde. Repa Sundhi se opri din explicaţii pentru a mă întreba dacă am obosit. I-am răspuns că rareori m-am simţit atât de bine ca atunci şi i-am mulţumit pentru atenţia pe care mi-o acorda. Chiar dacă în ultimul an de zile, după plecarea lui Cezar în Marea Expediţie, am urmărit să mă documentez singur şi să-mi îmbogăţesc cunoştinţele în domeniul spiritual, totuşi adeseori simţeam lipsa unei îndrumări competente, care să-mi explice în profunzime unele aspecte dificile pe care nu le înţelegeam. Meditaţiile mele sporadice nu reuşeau întotdeauna să surprindă caracterul ascuns al unor noţiuni sau concepte ezoterice şi de aceea mă simţeam oarecum singur şi neajutorat.

Chiar şi după ce a revenit din expediţie, Cezar a fost atât de ocupat, încât practic nu am putut să mă întâlnesc cu el decât de două ori, ocazii în care mi-a împărtăşit o mare parte din misterele uluitoare ale acelei deplasări. Aşadar, eram deosebit de bucuros să aflu în acea seară cât mai multe informaţii cu privire la unele domenii pe care nu avusesem timpul necesar să le aprofundez până atunci. Pe de altă parte, eram totuşi intrigat de adevăratul scop al întâlnirii. Care era, de fapt, motivul pentru care Repa Sundhi dorea să-mi vorbească? ― Da, cred că a venit momentul să discutăm şi despre acest aspect, mi-a răspuns el. Este deja foarte târziu şi mai sunt destul de multe lucruri de făcut până la plecarea noastră. Am ridicat mirat din sprâncene. ― Nu ştiu nimic despre nici o plecare, am intervenit precaut. ― Este foarte important să ai încredere în noi şi în ceea ce îţi spun. Nu e necesar să ceri prea multe lămuriri acum; vei fi ajutat mai încolo să înţelegi lucrurile dintr-o perspectivă pe care eşti încă departe de a o intui. Va trebui să facem o scurtă călătorie, dar vom porni la drum abia peste trei zile. Elinor se va ocupa de tot ceea ce este necesar pentru aceasta. Între timp, eu voi avea unele lucruri de rezolvat, astfel încât nu ne vom mai vedea până atunci. Te rog însă în mod insistent ca în această perioadă să nu vorbeşti cu nimeni despre ceea ce urmează să faci şi nici despre faptul că m-ai întâlnit. De altfel, ar fi destul de puţine şanse să fii crezut. Mă simţeam luat cu totul pe nepregătite. Nu ştiam unde plec, ce trebuia să iau cu mine, care era durata deplasării, dar, mai ales, nu cunoşteam motivul pentru care eram invitat să fac acea călătorie.

― Sunt cam multe necunoscute, am remarcat eu. Sigur, nu este o problemă pentru mine să-mi aranjez treburile în intervalul de timp care a mai rămas, dar măcar spunemi cât timp vom lipsi. ― O zi, a spus tibetanul laconic. Mă rog, în sistemul de evaluare temporală a omenirii. Nu te îngrijora, nu e nevoie să iei nici un bagaj cu tine. Consideră că pleci la o plimbare într-un parc, deşi te asigur că miza este cu mult mai mare, adăugă el pe un ton glumeţ. ― Nu înţeleg de ce nu-mi spui unde plecăm, am insistat. Mi se pare firesc să cunosc măcar acest lucru, nu crezi? Îmi place misterul, mă atrag situaţiile inedite, dar în acest caz totuşi cred că ar trebui să cunosc şi eu unele elemente. ― Sunt mistere şi mistere, răspunse lama. Unele aspecte trebuie dezvăluite la momentul potrivit; altfel, există posibilitatea ca întreaga acţiune să fie periclitată. Aceasta se poate datora lipsei de stăpânire a emoţiilor şi a influxurilor mentale, care atunci ar determina fiinţa să acţioneze în mod haotic. Chiar dacă ai aflat multe aspecte iniţiatice şi chiar dacă ai fost confruntat până acum cu realităţi foarte şocante pentru un om obişnuit, totuşi încă nu simt că eşti pregătit să cunoşti dinainte ceea ce va urma să se petreacă peste câteva zile. Tocmai de aceea team rugat să ai încredere totală, pentru că experienţa ta va fi foarte intensă. Una este să citeşti din cărţi sau să afli din auzite, alta e să te confrunţi personal cu acea realitate. Fii liniştit, vom fi şi noi cu tine; nu ai de ce să te temi. Repa Sundhi mă pregătea într-un mod în care numai linişte şi calm nu îmi aducea în fiinţă. ― Cred că incertitudinea va naşte în mine mai multe gânduri decât dacă aş şti la ce să mă aştept, am zis eu cu timiditate.

― Sigur că aş putea să-ţi dezvălui motivul deplasării, dar acest caz este foarte special şi trebuie tratat cu multă atenţie. Există mai multe motive pentru care este bine să procedăm aşa. În primul rând, mi s-a sugerat acest mod de acţiune ca fiind cel mai potrivit; în plus, există forţe perturbatoare care vor lua cunoştinţă de intenţia călătoriei noastre şi vor dori să o împiedice cu orice preţ. Trebuie să mă ocup de aceste aspecte şi să protejez acţiunea. De altfel, acesta este motivul principal pentru care sunt însoţit de yidam, care în astfel de condiţii periculoase reprezintă un factor important de stabilitate. ― Dar ai spus că yidam-ul nu este creaţia ta! Atunci cum a ajuns lângă tine? ― Dacă ţi-aş răspunde detaliat la această întrebare, ar trebui să-ţi dezvălui motivul deplasării pe care o vom face. Aşa însă îţi voi oferi doar o idee generală, care să mai liniştească puţin agitaţia minţii tale. Vom pleca într-o o anumită zonă din Munţii Apuseni, unde urmează să întâlneşti pe cineva. Totuşi, chiar şi acest fapt se va petrece în condiţii speciale. Vei vedea şi vei înţelege totul la momentul potrivit. Acest yidam are o experienţă bogată în ceea ce priveşte planul terestru şi a fost rugat să mă însoţească în această misiune. Să ştii însă că nu este pentru prima dată când mă ajută în ceea ce am de îndeplinit pe pământ, adăugă Repa Sundhi privind în sus către yidam-ul care rămăsese în continuare nemişcat, fixând cu ochii largi deschişi un punct imaginar în depărtare. ― Dacă ţi-ai luat asemenea măsuri de prevedere, atunci înseamnă că pot într-adevăr să apară probleme pe parcurs, am reflectat eu cu voce tare. ― Da, deja am spus asta. Întâlnirea pe care o vei avea este cu totul specială şi implică unele modificări spaţiotemporale, care pot constitui breşe pentru anumite forţe

adverse. Dacă nu există o protecţie solidă, acestea pot să perturbe fenomenul şi să împiedice buna lui desfăşurare. Totuşi, îţi repet că nu trebui să-ţi fie teamă, pentru că vei fi protejat. Mă întrebam cât de mult reuşeau să mă liniştească vorbele lui Repa Sundhi. Trupul meu tremura imperceptibil ca urmare a unei emoţii profunde, dar şi a nerăbdării de a afla ce se ascunde, de fapt, în spatele acestui mister. Cu cine urma să mă întâlnesc? Pentru ce erau necesare toate aceste faze intermediare? Ce fenomen straniu urma să se petreacă şi cine avea să-l producă? În locul acestor dileme, l-am întrebat cu totul altceva pe Repa Sundhi: ― Îţi spun sincer că nu înţeleg de ce tocmai eu trebuie să mă confrunt cu aceste aspecte! Mă aflu abia la început de drum pe calea spiritualităţii, iar cunoştinţele mele au totuşi multe lacune. E drept că am fost martorul unor evenimente extraordinare, dar pentru ceea ce îmi spui şi intuiesc că se prefigurează în viitor, nu cred totuşi că sunt persoana cea mai potrivită. Lama mi-a răspuns cu un ton foarte serios. ― Observaţia ta este egotică şi face dovada unui orgoliu ascuns, despre care poate că nici nu-ţi dai seama în acest moment. Ce te interesează că nu cunoşti încă prea multe despre ceea ce urmează? Dacă acum aş spune: „Ai dreptate, poate nu am apreciat corect situaţia şi îmi dau seama că în realitate nu poţi să-i faci faţă deoarece nu eşti suficient pregătit!”, crezi oare că vei fi bucuros? Crezi că vei accepta aceasta imediat şi vei pleca acasă, fericit că ai scăpat de o sarcină care te împovăra? Te asigur că nu aceasta ar fi reacţia ta interioară; până la urmă te vei simţi chiar frustrat şi vei regreta că ai cochetat cu această propunere. Vezi, de aceea este foarte bine să exprimi totdeauna ceea ce gândeşti, de fapt, în străfundul inimii

tale, pentru că doar acel lucru are valoare, doar el are cu adevărat putere şi impact asupra celorlalţi. Lasă artificiile comportamentale şi verbale în seama celor care nu cunosc aceste lucruri; cu timpul se vor trezi şi ei la o realitate mai profundă şi atunci îi vor învăţa pe alţii cum să procedeze corect. Fii sigur că, dacă ai fost chemat să realizezi această acţiune, nu e deloc întâmplător. Există, desigur, anumite motivaţii foarte ascunse în legătură cu fiinţa ta, pe care în mod evident nu le cunoşti acum. Ele justifică însă tot angrenajul care a fost amorsat pentru a facilita situaţia actuală. Fii deci umil la modul sincer şi nu doar de faţadă, pentru că în acest fel vei deveni pur şi intangibil pentru influenţele negative. După acest duş rece la care recunosc că nu mă aşteptam, mi-am propus să fiu mult mai atent la ceea ce simt, gândesc şi rostesc. Analizându-mă cu atenţie, am remarcat faptul că lama avusese perfectă dreptate şi că eu, deşi fusesem aparent sincer în exprimare, aveam totuşi intenţii mai profunde care nu corespundeau în totalitate cu ceea ce am spus. ― Îmi dau seama că adevărata luptă pentru a ajunge la perfecţiune are loc în interior, în miezul şi în profunzimile minţii şi ale sufletului. Chiar şi aspectele sau tendinţele nocive, aparent neînsemnate, care pentru alţii fac parte din atitudinea lor firească de zi cu zi, trebuie să fie atent identificate şi eliminate. Nici o pată nu este admisă, dacă vrei cu adevărat să fii perfect. ― Acestea reprezintă totuşi situaţii simple, care – dacă există interes şi bunăvoinţă – pot fi rezolvate foarte repede, a continuat lama să-mi explice. Adevăratele probleme apar însă atunci când omul îşi creează obişnuinţe negative majore. Experienţele neplăcute din timpul vieţii alimentează la cei mai mulţi oameni

sentimente şi emoţii negative, inferioare, cum ar fi ura, răutatea, mânia sau răzbunarea. Pentru cel ignorant, persistenţa acestor stări îi atrage în mod automat spre lumile sau planurile inferioare care există în univers. Aceste trăiri şi emoţii negative sunt precum nişte seminţe pe care omul le seamănă în sufletul său şi bineînţeles că ele vor aduce roade pe măsură. Ştii prea bine că, dacă semeni vânt, culegi furtună. Sau, ca să înţelegi mai bine, nu poţi să semeni un câmp cu seminţe de buruieni şi să te aştepţi să obţii o recoltă bogata de grâu. Este imposibil ca oamenii să semene ură, discordie, răutate si să culeagă mai apoi ceva bun şi armonios. Să zicem că tocmai ţi-ai spălat bluza, care acum este de un alb imaculat si ai ieşit la o plimbare în oraş. Totuşi, observi că a rămas o pată neagră de tuş, care face notă discordanta cu aspectul impecabil al stofei. Poţi tu să spui că eşti mulţumit şi că ai atins perfecţiunea în curăţarea acelei bluze? Crezi că ceilalţi oameni nu vor remarca pata neagră de pe bluză? Dimpotrivă, ea va ieşi mai mult în evidenţă pe albul imaculat al îmbrăcăminţii şi îi va impresiona în mod neplăcut. Cu cât o persoană evoluează mai mult şi se apropie de perfecţiune, cu atât ea trebuie să fie mai atentă şi mai responsabilă cu acţiunile ei, chiar şi cu cele mai neînsemnate Atunci, orice remarcă nepotrivită, orice faptă necorespunzătoare şi orice trăsătură negativă de caracter vor fi observate imediat de cei din jur, pentru că ele vor ieşi cu atât mai mult în evidenţă pe fondul bun şi relativ echilibrat al acelui om. Dacă acea remarcă, faptă sau trăsătură de caracter ar fi fost a unui om obişnuit, atunci ea nu ar fi atras prea mult atenţia, deoarece ar fi făcut parte dintr-un ansamblu comun şi totodată inferior ce caracteriza acel om. Nu ar fi ieşit cu nimic în evidenţă. Dar aşa, în cazul unui înţelept sau al unui sfânt, o greşeală – fie ea cât de mică – va căpăta curând proporţii

monstruoase în ochii oamenilor obişnuiţi. De aceea îţi spuneam că evoluţia spirituală atrage după sine şi necesitatea de a fi responsabil şi de a elimina toată zgura trăirilor şi manifestărilor grosiere, inferioare care sunt comune celor mai mulţi oameni. Perfecţiunea este greu de atins, însă atunci realizarea este totală, iar recompensa este nesfârşită. Repa Sundhi se opri şi îşi privi ceasul de la mână. ― Este foarte târziu, spuse el. Cred că e timpul să ne despărţim, pentru că până la plecare mai sunt unele lucruri de aranjat. Elinor mi-a propus atunci să rămân peste noapte în vila lui, însă după ce m-am gândit puţin, am refuzat politicos. Voiam să analizez în linişte toate aspectele acelei memorabile zile, care mă marcaseră profund şi, în plus, simţeam nevoia să merg pe jos până la mine acasă. Aveam la dispoziţie două zile pentru a reflecta la cele întâmplate şi pentru a-mi aranja plecarea. Rămăsese stabilit ca, în cea de-a treia zi, foarte de dimineaţă, să plecăm spre ţinta călătoriei noastre despre care în acel moment eu aveam doar o vagă idee. Din puţinele indicii pe care le primisem de la Repa Sundhi înţelesesem două aspecte importante: că urma să se petreacă fenomene neobişnuite, care puteau fi însoţite de manifestări potrivnice nouă; şi că, indiferent ce aş fi crezut eu despre această acţiune şi despre impactul ei asupra mea, soluţia cea mai bună era aceea de a o accepta în totalitate. Speram din toată inima să fiu la înălţimea aşteptărilor lui Repa Sundhi. În particular fie spus, evenimentele pe care le-am trăit în acea deplasare m-au zguduit atât de profund, încât au existat momente în care simţurile mele au încetat pur şi simplu să mai funcţioneze, iar eu nu ştiam dacă am murit sau dacă încă mai trăiesc. Am fost însă ajutat să trec cu bine peste

emoţiile foarte intense pe care le-am resimţit atunci şi astfel să dobândesc o viziune mult mai amplă asupra realităţii fenomenale, atât fizice cât şi subtile. M-am ridicat din fotoliu pentru a-mi lua rămas bun de la Repa Sundhi şi m-am înclinat în faţa yidam-ului, care ma privit cu bunăvoinţă. Însă în timp ce Elinor ne conducea pe hol, către ieşire, am observat cum trupul uriaş al yidam-ului devine din ce în ce mai transparent, până când el a dispărut în totalitate în doar câteva secunde. Atunci lama mi-a explicat că yidam-ul avea de îndeplinit o anumită sarcină, care necesita prezenţa lui în alt loc. După ce am mai stabilit unele detalii ale întâlnirii de peste trei zile, ne-am luat toţi trei la revedere însă eu am mai rămas puţin cu Elinor, care m-a rugat să-l aştept. A venit curând şi mi-a dăruit un ceas de buzunar, care după aspect arăta foarte uzat. ― A fost al strămoşului meu şi are o vechime de aproape trei sute de ani. În medalion se află o gravură cu chipul său. Este exact aşa cum l-am cunoscut şi eu, atunci când l-am întâlnit la Bruxelles. Am privit chipul gravat care înfăţişa un tânăr distins, cu părul lung şi cu lavalieră. Ceasul foarte vechi şi uzat era o dovadă vie a unor timpuri demult apuse, iar atingerea lui m-a făcut să simt fiorul subtil al misterului ce învăluia personajul din gravură. Întreaga mea fiinţă a fost atunci cuprinsă de nostalgia depărtărilor şi a vremurilor apuse, cărora acel om le fusese martor. I-am mulţumit lui Elinor pentru gestul său şi mi-am luat rămas bun de la el. Am ieşit apoi în strada lungă şi pustie, o dată cu căderea primilor stropi de ploaie. Deşi mă aşteptam să mai văd încă silueta lui Repa Sundhi în lungul străzii, am constatat totuşi că el dispăruse în mod inexplicabil. Refuzând să mai analizez această nouă

enigmă, am păşit agale înainte către viitorul magic ce mă aştepta cu nerăbdare.

Capitolul 3

MACHANDI

Contrar aşteptărilor mele, în următoarele două zile am fost destul de liniştit şi focalizat să-mi pregătesc plecarea. Chiar dacă în acest răstimp am rememorat cu intensitate multe dintre elementele bulversante ale întâlnirii mele cu Elinor şi cu Repa Sundhi, totuşi nu eram deloc agitat, ci căutam să analizez în profunzime aspectele care mi-au fost revelate atunci. Aşa cum fusese stabilit, în seara dinaintea plecării i-am telefonat lui Elinor pentru a afla dacă planul călătoriei rămânea valabil. Am primit confirmarea din partea lui, astfel încât am petrecut cele câteva ore care mai rămăseseră până la întâlnire încercând să aţipesc. Curând însă am descoperit că aceasta era o sarcină dificilă; imediat ce închideam ochii, mintea îmi era invadată de imaginea unui peisaj ascetic de munte, în care stâncile şi văile de piatră erau acoperite cu gheaţă şi zăpadă. Două piscuri semeţe se înălţau în zare, cu vârfurile scăldate în lumina roşie-portocalie a soarelui la apus. Priveliştea era pustie, iar vântul rece bătea cu putere, zgribulind cei câţiva licheni care creşteau în albia secată a unui râu. Mă întorceam în pat de pe o parte pe alta, fără să înţeleg nici semnificaţia şi nici mesajul acelei viziuni. Ori de câte ori închideam ochii, încercând să adorm, ea îmi apărea foarte clară, de un realism uluitor. Mai mult decât atât, atunci când vedeam peisajul îl percepeam cu toate simţurile mele, astfel încât curând mi se făcuse foarte frig, ceea ce m-a determinat să mă învelesc cu mai multe

pături. Într-un târziu, după ce m-am aflat o bună perioadă de timp la limita dintre veghe şi somn, am adormit fără sa visez însă nimic. Absorbţia mea a fost atât de profundă, încât atunci când a sunat alarma ceasului mi-au fost necesare mai multe zeci de secunde pentru ami da seama ce se petrece de fapt. Sunetul alarmei ajungea la mine parcă din depărtări, apropiindu-se încetul cu încetul. În cele din urmă m-am trezit şi am constatat cu uimire, dar şi cu mare bucurie, că mă simţeam excelent şi foarte odihnit. Bine dispus, am luat un taxi până la vila lui Elinor, însă din precauţie am indicat şoferului o adresă cu câteva străzi mai înainte. Elinor şi Repa Sundhi erau deja acolo, aşteptându-mă; am crezut că am întârziat, însă ei m-au liniştit, spunându-mi că totul este pregătit de plecare. ― Dar yidam-ul nu ne însoţeşte? am întrebat eu mirat, văzând că zeitatea nu se află în casă. ― Ba da, însă el ni se va alătura de la un anumit punct al traseului, mi-a răspuns lama, fără să-mi dea şi alte detalii. Ne-am urcat în maşina lui Elinor, care era un jeep foarte luxos, parcat în faţa vilei. Pentru a putea discuta mai uşor pe parcursul drumului, Repa Sundhi a propus să rămân cu el pe bancheta din spate, ceea ce am acceptat cu bucurie. Era aproape ora cinci dimineaţa când am pornit la drum. Cerul senin şi plin de stele prevestea o zi minunată; de altfel, perioada aceea de început a lunii noiembrie era deosebit de călduroasă, ploile fiind puţine şi scurte. Am remarcat faptul că, dacă vom fi nevoiţi să urcăm pe munte, probabil vom avea condiţii foarte bune de acces. Repa Sundhi mi-a explicat însă că eforturile noastre nu vor fi prea mari, iar condiţiile meteorologice nu aveau să

prezinte vreo importanţă. Răspunsul lui m-a derutat puţin, dar nu am cerut şi alte lămuriri. Elinor conducea repede, astfel încât după două ore ne aflam deja la poalele Carpaţilor Meridionali, pe care trebuia să-i traversăm. Priveam plin de încântare peisajul mirific în lumina superbă a răsăritului şi am făcut observaţia că nu departe de zona prin care treceam atunci, în dreapta noastră, se afla locaţia secretă din munţii Bucegi pe care o vizitasem şi eu cu mai bine de un an în înainte. Acel loc foarte special va avea un rol important în viitorul apropiat al României, a spus pe neaşteptate lama. Descoperirea nu a fost deloc întâmplătoare, iar expediţia condusă de Cezar a însemnat un prim semnal al schimbărilor apropiate, care vor avea loc nu numai în ceea ce priveşte România, ci şi întreaga planetă. Angrenajul cauzelor care vor conduce la aceste modificări este însă atât de complex, încât el nu poate fi cuprins şi înţeles de către o minte umană obişnuită. De aceea, cei relativ puţini care acţionează pentru a pregăti aceste condiţii sunt sprijiniţi adeseori de unele entităţi angelice care fac parte din diferite categorii ierarhice ale manifestării. În tradiţiile orientale acestea sunt numite zeităţi; e bine să ştii că ele sunt organizate într-o ierarhie piramidală, cam după aceleaşi principii după care este organizată o companie sau o întreprindere în societatea modernă. ― Cezar mi-a vorbit doar vag despre ajutorul pe care anumite entităţi angelice îl oferă necondiţionat omenirii. N-am înţeles însă niciodată cum se manifestă acel ajutor sau cum poate fi el perceptibil aici, în planul fizic. ― Un aspect important este cel al acţiunii de purificare subtilă pe care aceste fiinţe, care aparţin lumilor superioare din planul astral, o realizează la nivelul unei

ţări şi chiar la nivelul întregii planete. Sper că în mare parte eşti familiarizat deja cu aceste lucruri. În principiu, ele se referă la unele realităţi de ordin subtil pe care ştiinţa modernă le respinge sau cel puţin le ignoră. Aşa cum omul are o aură bioenergetică, tot astfel şi Pământul, datorită câmpului energetic subtil emanat de biosfera lui, are o „aură” proprie. Bineînţeles, spre deosebire de aura unei fiinţe umane, aura planetei este gigantică. Totuşi, caracteristicile celor două aure, precum şi procesele energetice care se derulează la nivelul lor sunt principial identice. De pildă, aura unui om poate să se impurifice gradat de la alimentaţia nesănătoasă a acestuia, de la mediul impur şi grosier în care el trăieşte, dar cel mai mult şi mai profund ea se impurifică în urma acţiunilor pe care omul respectiv le săvârşeşte mai ales cu gândul. În ceea ce priveşte aura Pământului, condiţia ei depinde de natura acţiunilor fizice, mentale şi verbale ale fiinţelor care trăiesc pe suprafaţa planetei. Pentru mine începea să fie simplu să concep şi să asimilez această informaţie, dar nu eram prea sigur că ea putea fi „digerată” şi de oamenii obişnuiţi. ― Din păcate, pentru aceştia lucrurile stau aşa cum ai spus tu, a admis Repa Sundhi. Un om care nu este conştient şi nici avizat de propria lui aură subtilă, nu poate să creadă că planeta pe care el trăieşte este ea însăşi o „fiinţă” care are o aură gigantică. Însă pentru un clarvăzător experimentat acest lucru este foarte evident. Cel care are acces liber şi neîngrădit la planul astral poate, de asemenea, în anumite condiţii, să perceapă aura actuală a planetei, care este foarte „încărcată”. ― Ştiu că aura unei fiinţe poate să ofere foarte multe informaţii despre starea fizică şi psihică a acesteia, dar oare problema este valabilă şi în cazul destinului fiinţei

respective? am întrebat eu. Adică aura noastră conţine informaţii despre karma pe care o avem? ― Structura energetică a aurei este foarte complexă, însă esenţial este faptul că în ea poate fi regăsită practic orice informaţie despre acel om, care este mai mult sau mai puţin ascunsă sau codificată într-un mod specific. Prin urmare, „citirea” corectă a aurei poate să prevadă, de exemplu, natura unei boli care va apărea în viitor, gravitatea ei sau chiar moartea persoanei respective, dacă sunt sesizate anumite semne particulare. De obicei, aceste „simptome” sunt rezultatul unor greşeli karmice grave din alte vieţi, care au fost transmise în viaţa prezentă şi au fost chiar accentuate în mod inconştient de acea persoană. Astfel de influenţe karmice care au o natură energetică subtilă apar în aură precum nişte vârtejuri de culoare închisă, aproape neagră în cazurile foarte grave; ele se aseamănă cu o „pâlnie” profundă, care vine de la exterior către interior, spre conturul corporal. Într-un fel, pot fi asemănate ca formă şi structură cu un furuncul. Prezenţa lor în aură este însă de cele mai multe ori un semn fatidic pentru viaţa acelui om. Cam la fel se prezintă situaţia şi în cazul aurei Pământului. Cele mai nocive elemente care au contribuit la impurificarea ei sunt viciile şi fărădelegile oamenilor, la care se adaugă tehnologia greşit orientată. Situaţia s-a acutizat şi datorită numărului foarte mare de fiinţe umane care trăiesc pe suprafaţa planetei, dar care acţionează în mod greşit şi înclină balanţa în partea negativă. După o scurtă pauză pe care a făcut-o, timp în care eu analizam intens informaţiile primite, lama s-a simţit dator să îmi ofere alte explicaţii în acea direcţie. ― Aura este, de fapt, un cumul energetic subtil şi ea depinde de natura predominantă a energiilor care o

compun. Aici lucrurile sunt relativ simple: dacă acţionezi doar în sens benefic, atunci cumulezi în aură energii pozitive, a căror natură este benefică. O astfel de aură este strălucitoare, vie, activă, radiantă. Cei care se lasă însă pradă viciilor şi care perseverează în gândirea perversă şi negativă îşi impurifică în mod gradat aura cu energii malefice; acestea o fac să fie ternă, lipsită de strălucire, dominată de culori închise, cum ar fi verdele murdar, culoarea brun, roşu închis şi chiar zone de culoare gri închis şi negru. Aceste particularităţi ale aurei sunt intim corelate cu trăsăturile destinului. Întrucât interacţiunea dintre fiinţele umane sau dintre acestea şi lucrurile sau fenomenele din jur este, în primul rând, o interacţiune energetică la nivelul subtil al aurelor, înseamnă că în virtutea unui principiu cunoscut, ceea ce se aseamănă, se atrage şi acest principiu este valabil pretutindeni în Creaţie. De aceea, o fiinţă umană care este rea şi chiar satanică în comportamentul ei nu va putea face niciodată fapte bune. Din acelaşi motiv nu vei putea vedea aproape niciodată o bandă de răufăcători mergând la biserică şi căutând compania preoţilor şi a sfinţilor pentru a se căi şi a-şi transforma vieţile. Acele fiinţe nenorocite vor acţiona în continuare în virtutea vibraţiilor energetice predominant rele pe care le au în aură şi se vor asocia cu persoane de aceeaşi natură, îndemnându-se unele pe altele la noi fărădelegi. Aşa după cum ţi-am spus, în felul acesta ele seamănă atunci seminţele unui destin amar pe care va trebui să-l trăiască în exact aceeaşi intensitate a pierderilor şi suferinţelor pe care le-au pricinuit altora. ― Să ştii că am întâlnit persoane care afirmau în batjocură că vor avea suficient timp după aceea să „plătească” greşelile pe care le săvârşesc în prezent, am

spus eu. Personal, consider că aceasta este o viziune foarte păguboasă asupra realităţii. ― Este adevărat că, în inconştienţa şi ignoranţa lor, mulţi oameni se lasă ademeniţi de vocea minţii şi nu de cea a inimii. De pildă, unii sunt tentaţi să profite cât mai mult şi într-un mod egoist de „plăcerile” vieţii şi să nu ţină cont de seminţele rele pe care le seamănă atunci. Aceste persoane se gândesc că vor avea destul timp mai apoi în viaţă pentru a „consuma” aceste efecte negative sau, cu alte cuvinte, pentru a le plăti. Trebuie să-ţi spun însă că aceasta este dovada unei mari prostii; este oarecum la fel cu a spune că vrei să intri în nămolul mizerabil al unei mocirle, pentru ca după aceea să ieşi şi să te speli de el. Desigur, aşa ceva este posibil, dar va implica mult efort şi va antrena o mare pierdere de timp pentru a te curăţa de „noroiul” cu care te-ai mânjit. Care să fie atunci folosul unei astfel de acţiuni? Meritele pe care le-ai cumulat cu greu într-o anumită perioadă vor fi repede anihilate de acţiuni rele care nu îţi aduc decât o aşa-zisă satisfacţie parţială şi efemeră. Realizam că o asemenea perspectivă sumbră era asemănătoare cu o muncă de Sisif şi singura explicaţie pe care o găseam în cazul celor care procedează aşa era aceea a slăbiciunii lor în faţa tentaţiilor efemere ale lumii materiale. Înţelesesem faptul că acestea dau naştere destul de repede unor emoţii negative în fiinţa umană, deoarece este firesc ca preocupările grosiere şi inferioare, cum ar fi tendinţa avidă pentru câştig, luxul opulent, faima şi lupta pentru putere să genereze în om sentimente de lăcomie, insensibilitate, răutate, invidie, egoism, mânie sau răzbunare. L-am întrebat pe Repa Sundhi în ce măsură toate aceste emoţii negative afectează aura umană.

― De fapt, ele sunt energii subtile cu o frecvenţă de vibraţie grosieră. Dacă nu sunt îndepărtate repede, adică dacă nu se renunţă repede la ele pentru a fi înlocuite cu opusul lor, se vor „fixa” la nivelul aurei şi al diferitelor organe ale trupului, făcând să apară tulburări psihice, boli şi afecţiuni grave. În mod asemănător se prezintă situaţia şi în cazul aurei Pământului, care este profund influenţată de aura fiinţelor umane ce trăiesc la suprafaţa lui. Din păcate, situaţia actuală a aurei planetei este destul de critică, deoarece în prezent ea poate fi asemănată cu aura unui om grav bolnav. Într-o astfel de situaţie, în mod firesc trebuie să urmeze un „tratament” de purificare şi de vindecare a bolii. Şi, la fel ca în cazul omului, planeta va înregistra şi ea „convulsii” sau alte fenomene asemănătoare, pe care oamenii care trăiesc la suprafaţa ei le percep drept fenomene apocaliptice. Nu e nimic supranatural în asta, ci doar un efect de contrabalansare a „încărcăturii” negative, adică a karmei negative a planetei, care a ajuns la o valoare critică şi care influenţează astfel destinul omenirii. ― Am discutat şi cu Elinor despre unele aspecte legate de destin şi cred că am înţeles mecanismul lui de formare, iam spus atunci lui Repa Sundhi. ― Da. În principiu, procesul este destul de simplu. Fiecare fiinţă umană este caracterizată de o energie specifică, ce determină o anumită stare generală a minţii şi a sufletului. Starea generală va crea mai apoi canalele prin care se vor manifesta unele tendinţe mentale dominante, care sunt corelate cu trăirile şi cu energia pe care o are acea fiinţă umană. În continuare, tendinţele dominante vor genera un întreg lanţ de alte obiceiuri şi tendinţe, care vor structura în cea mai mare parte destinul viitor al acelei persoane.

Aşa se explică de ce unii oameni care au o energie grosieră manifestă, de asemenea, trăiri grosiere şi idei grosiere. Ei nu se mulţumesc cu părerile pe care le au, ci încep să îi judece şi pe alţii după propria lor răutate, după propriul lor scepticism şi după perversitatea de care ei înşişi dau dovadă. Toate acestea se petrec pentru că ei nu concep că ceilalţi oameni ar putea fi altfel decât sunt ei înşişi. În aceste condiţii, calea evoluţiei acestor fiinţe umane va fi dificilă şi îndelungată, deoarece ele nu au încă trezite focarele de forţă benefică în structura lor subtilă şi tocmai de aceea nu au cu ce să susţină o viaţă echilibrată şi armonioasă. În felul acesta poţi să înţelegi de ce anumite salturi spirituale nu se produc peste noapte. În cazul unei fiinţe care abia începe să se trezească din punct de vedere spiritual într-o existenţă, cumulările de energie spirituală pe care ea le are nu sunt atunci suficient de mari, adică ele nu sunt predominante. Trăirile şi stările cu care ea se confruntă într-o astfel de condiţie vor fi amestecate, adică unele vor fi bune, dar cele mai multe vor fi rele. Aceasta va genera o fluctuaţie continuă a fiinţei între poli opuşi, care se datorează mai multor factori, atât interni cât şi externi. De exemplu, dacă în natura acelei fiinţe umane există acumulări malefice, atunci când intră în contact cu o ambianţă malefică ea va fi afectată şi va trăi din nou stări care îi repugnă. O fiinţă eminamente benefică însă nu va avea nici un fel de reacţie malefică dacă se află în aceeaşi ambianţă negativă. Cel care are fie şi puţin cumul malefic în aura lui va simţi – e drept că într-o măsură foarte mică – acea ambianţă malefică; adică el va sesiza totuşi că acea ambianţă este rea. Prin contrast, o fiinţă care este total benefică, chiar dacă intră în acel mediu inferior, nu-l va percepe ca atare. Desigur, ea îşi va da seama de natura lui după reacţiile celor care se află acolo,

însă cu toate acestea ea va rămâne complet neafectată, pentru că în aura ei nu există focare sau punţi de legătură cu acele manifestări energetice. Acesta este un aspect foarte important şi tocmai de aceea vreau să-l înţelegi bine, a adăugat Repa Sundhi cu un ton apăsat. După o scurtă gândire am rostit: ― Îmi dau prea bine seama că este esenţial să acumulez cât mai multe energii benefice şi elevate în aură, care atunci vor determina o stare de echilibru şi armonie în structura mea. ― Mai mult decât atât, aceste acumulări pe care o fiinţă le realizează în aura sa vor fi cele care vor declanşa mai apoi toate salturile care survin în evoluţia spirituală a fiinţei respective, a completat Repa Sundhi. Trebuie să ştii că prin acumulare apare totdeauna posibilitatea saltului evolutiv. Este bine că ai înţeles necesitatea cumulării care trebuie realizată la nivelul aurei, exclusiv în direcţie pozitivă; mai apoi, aşa după cum ţi-am spus, aceste acumulări se vor însuma şi vor genera premizele saltului spiritual, al evoluţiei accelerate. Aceeaşi lege e valabilă şi în cazul regresului spiritual, adică al involuţiei. În acest caz însă nu mai este vorba despre un salt, care e asimilat cu a merge înainte, ci de o cădere, de o prăbuşire a fiinţei în genunile răului. Atâta timp cât în om mai persistă răul, el va fi vulnerabil, pentru că ceea ce deja există în acea fiinţă va atrage mereu ceva care este asemănător. ― Şi atunci, cum vom mai reuşi să acumulăm merite şi energii benefice? am întrebat contrariat. ― Există destule posibilităţi de a folosi voinţa individuală pentru a anihila acumulările negative. De pildă, una dintre aceste posibilităţi este aceea de a se acţiona contrar tendinţei malefice care este resimţită atunci în fiinţă. Dacă aceasta este pe cale să fie cuprinsă de o stare de

mânie şi de furie, atunci ea va trebui să se controleze şi să-şi inducă, plină de răbdare, o stare de calm şi de iubire pentru fiinţa cealaltă, asupra căreia dorea să-şi proiecteze energiile ei malefice. Toate acestea implică însă efort, dar să ştii că fără efort nu se poate reuşi. ― Eu mă simt încrezător şi dornic să depun acest efort! am spus, cuprins subit de o stare de bună dispoziţie. ― Excelent, înseamnă că eşti optimist şi faci parte din categoria celor care deja au predominanţe benefice în aura lor. În schimb, pesimiştii sunt cei care au în structura lor energetică predominanţe malefice, negative, distructive. Eram bucuros că înţelesesem aceste aspecte fundamentale ale existenţei şi evoluţiei în manifestare. Mi-am exprimat atunci recunoştinţa faţă de Repa Sundhi pentru răbdarea şi bunătatea pe care a dovedit-o explicându-mi acele adevăruri esenţiale, care mi se păreau foarte simple. ― Este adevărat că acum aceste lucruri îţi par a fi simple şi evidente, însă nu uita că nu poţi să ajungi la ele decât atunci când te „hrăneşti” cu esenţe. Am aprobat clătinând din cap. Eram impresionat de forţa deosebită a cuvintelor pe care le rostea lama, de calmul şi de cunoaşterea lui profundă. Vorbele lui parcă se înfigeau pentru totdeauna în conştiinţa mea, luminându-mi înţelegerea. L-am întrebat atunci despre modalitatea prin care zeităţile din planurile subtile ale Creaţiei ajută omenirea şi întreaga planetă să traverseze acest prag critic al existenţei lor. ― Chiar şi în acest caz este tot o problemă de opţiune a oamenilor, mi-a răspuns Repa Sundhi. Entităţile angelice, zeităţile şi toţi cei care ajută la spiritualizarea planetei acţionează din proprie convingere şi dintr-un impuls altruist, însă ajutorul lor ar putea fi mult mai

substanţial dacă oamenii ar invoca acest ajutor şi l-ar solicita în mod conştient. Acesta ar fi deja un pas important înainte, deoarece ar însemna că ei se trezesc din „amorţeală” şi realizează decadenţa la care a ajuns umanitatea. Rugile şi gândurile lor bune ar contribui imens la efortul de purificare a aurei subtile a Pământului. Pe de altă parte, anumite entităţi subtile din planurile elevate ale Creaţiei impulsionează unele fiinţe umane prin învăţături sau revelaţii care sunt făcute în timpul stării de vis. Aceste manifestări sunt însă atât de vii şi de puternice, încât uneori ele se impregnează în conştiinţa celui care le trăieşte chiar mai bine decât alte evenimente cu care se confruntă în starea de veghe, în lumea fizică. Mi-am adus aminte fulgerător de imaginea care îmi apăruse obsedant în minte, înainte de a adormi; nu puteam spune că a fost un vis, dar în mod evident nu a fost nici realitate fizică. Am ezitat câteva momente dacă să-i povestesc lui Repa Sundhi despre acest aspect, dar am renunţat deoarece Elinor tocmai oprise într-o parcare ce era plasată pe marginea şoselei dintre munţi. Ne-am dezmorţit puţin şi am admirat peisajul mirific care ne înconjura. Mai apoi am servit o mică gustare cu Elinor, care adusese proviziile necesare. Repa Sundhi a refuzat să mănânce, preferând în schimb să se plimbe gânditor puţin mai sus, pe coasta muntelui. După aproximativ douăzeci de minute ne-am reluat drumul şi la puţin timp după aceea am trecut munţii spre Transilvania. Se pare că atât Elinor, cât şi Repa Sundhi cunoşteau drumul pe care trebuia să-l urmăm, deoarece ne-am abătut de la şoseaua principală, mergând pe o rută către partea sudică a Munţilor Apuseni. În tot acest timp am evitat să cer lămuriri cu privire la destinaţia noastră finală, dar nici lama nu a menţionat vreun element nou

în această direcţie. Am constatat că, pe măsură ce ne apropiam mai mult de platourile muntoase line şi foarte largi, care erau specifice Munţilor Apuseni, Repa Sundhi devenea tot mai tăcut şi concentrat. De aceea, nici eu nu am dorit să-l deranjez cu alte întrebări, abandonându-mă cursului evenimentelor. Jeepul părăsise demult chiar şi şoseaua secundară şi urca pe un drum de ţară care şerpuia printre mai multe sate răsfirate pe colinele dealurilor înalte. Destul de aproape se zăreau primele masive muntoase, acoperite de păduri bogate. Am lăsat în urma noastră o ultimă aşezare care însuma doar câteva case şi am intrat pe un drum forestier surprinzător de bine întreţinut. La un moment dat, Elinor a virat pe un drum la stânga, destul de îngust, care era blocat după câţiva metri de o barieră din lemn; un indicator din tablă ruginită, care abia se mai ţinea de braţul barierei, ne anunţa că accesul pe acea cale era interzis. Elinor a coborât din maşină şi a dat la o parte bariera. Pătrunse apoi cu jeepul pe drumul care era puţin mai lat decât maşina, înaintând destul de repede. Se putea observa că nu mai trecuse nimeni de mult timp pe acolo, deoarece vegetaţia crescuse în voie pe drum şi pe marginea lui. Nu se distingeau nici măcar urmele de roţi ale vehiculelor, care erau clasice în astfel de zone. Drumul înainta prin pădure, în pantă, aproximativ un kilometru şi jumătate, după care se înfunda. Am coborât toţi trei din maşină. În faţa mea puteam să văd printre copaci o poiană foarte largă, care fusese creată prin exploatarea lemnului. Copacii fuseseră tăiaţi şi rămăseseră doar buturugile lor, care erau acoperite parţial de vegetaţie. ― De aici vom continua drumul pe jos, îmi spuse Repa Sundhi. Să ştii că pe o mare rază în jur nu se află ţipenie

de om, însă vei fi încântat de peisajul de basm prin care vom trece. I-am mărturisit atunci că nu am antrenamentul nece- sar pentru a străbate munţii, ultima tentativă în această direcţie fiind acum mai bine de zece ani, dar lama m-a asigurat că nu va trebui să depun un efort prea mare întrucât drumul era uşor de parcurs, iar panta relativ lină. Am ieşit toţi trei în poiana cea mare; atunci am realizat că, de fapt, ne aflam chiar pe creasta dealului pe care lam urcat cu maşina. Cred totuşi că acesta făcea parte din masivul muntos care se afla în faţa noastră, deoarece nu era mult mai mic decât crestele lui şi, în plus, era legat de el printr-o vale relativ îngustă şi nu prea adâncă. Am traversat poiana şi ne-am îndreptat către acel munte mergând prin iarba înaltă şi moale, care în mod curios încă nu se uscase. Vremea era caldă, iar briza vântului aducea mirosul frunzelor căzute şi al pământului reavăn. Atunci am simţit primele adieri ale unui parfum inconfundabil, pe care îl cunoşteam prea bine. Era mirosul de ambră şi de mir care însoţea mereu prezenţa yidam-ului. Le-am atras atenţia şi celorlalţi doi asupra acestui aspect. ― Ştiu, ne însoţeşte de puţin timp, mi-a răspuns Repa Sundhi. M-a înştiinţat telepatic despre o anumită situaţie, însă curând îi vei putea vedea forma fizică. Într-adevăr, peste câteva secunde yidam-ul s-a materializat progresiv în spatele lui Repa Sundhi, în dreptul umărului său stâng. Am observat că această apariţie nu a fost instantanee, ci ea a parcurs foarte repede două-trei faze intermediare de compactitate a formei; mai întâi conturul corpului s-a manifestat ca un abur difuz în atmosferă, apoi forma acestuia s-a intensificat doar în anumite zone şi apoi ea a apărut

complet în faza finală. Chiar dacă mai văzusem cu câteva zile înainte la Elinor acasă acest proces, dar în sens invers, uimirea mea a fost totuşi la fel de mare, doar că acum m-am abţinut să mă exteriorizez. Statura impresionantă a yidam-ului îmi crea un sentiment de siguranţă profundă şi de încredere în rezolvarea cu succes a oricăror probleme. Această senzaţie nu a durat însă decât foarte puţin, deoarece treptat am început să remarc un fenomen paradoxal care mi-a perturbat orice analiză logică a creierului, proiectându-mă într-o stare de totală incertitudine. Translaţia Toate povestirile fantastice şi teoriile oamenilor de ştiinţă despre planurile paralele nu valorează aproape nimic prin comparaţie cu experimentarea directă a acestui adevăr. În cazul meu, uluirea a fost şi mai mare întrucât am avut posibilitatea să observ în detaliu chiar întrepătrunderea a două niveluri ale realităţii, fără ca prin aceasta simţurile mele să fie perturbate în vreun fel. Pe măsură ce ne deplasam prin acea vale, am sesizat cum marginile orizontului din stânga şi din dreapta mea se întunecau tot mai mult, „îngustând” viziunea pe care o aveam. În acelaşi timp însă, ca într-un efect de compensaţie, orizontul din faţă părea că se depărtează şi mai mult, „trăgând” astfel după el toate formele de relief. Estomparea luminii în părţile laterale se asemăna mai mult cu un crepuscul care înceţoşa detaliile acelor zone, deşi până atunci acestea erau foarte clare în lumina zilei. Această manifestare foarte stranie crea senzaţia că ne aflam într-o cuvă uriaşă; dimensiunile reliefului, care până atunci erau interpretate în mod logic de creier,

deveniseră disproporţionate şi aveau chiar tendinţa să îşi inverseze proiecţia optică: ceea ce se afla în depărtare era mare, iar ceea ce vedeam aproape era foarte mic. Am remarcat imediat că aceasta a creat o evidentă stare de confuzie în creierul meu, care a generat un sentiment de teamă în fiinţă. Totuşi, modificarea şocantă pe care o percepeam în mediul înconjurător nu s-a realizat brusc, ci în mod gradat, ceea ce a oferit un oarecare „spaţiu de manevră” pentru capacitatea mea de înţelegere. Este foarte straniu să mergi printr-o zonă şi să ai senzaţia că realitatea care te înconjoară începe să se modeleze precum un desen animat. Am constatat că prima impresie care este generată atunci în minte este aceea a nesiguranţei şi a incertitudinii. Creierul analizează foarte repede toate posibilităţile de interpretare, dar cu toate acestea nu identifică în experienţele sale anterioare nimic asemănător. Atunci el încearcă să construiască singur un model nou a ceea ce percepe, dar extrapolarea nu are succes deoarece nu sunt respectate legile de bază ale logicii şi ale fizicii spaţiului tridimensional care reprezintă însăşi baza lui de interpretare. Astfel, într-un timp foarte scurt creierul „depune armele” pentru că a epuizat deja toate posibilităţile. Noua stare este însă improprie condiţiei mentale obişnuite, deoarece mintea trebuie să fie mereu ocupată cu ceva, trebuie să aibă totdeauna un subiect de analizat. De aceea, în situaţia neobişnuită în care am fost pus, ea a generat în mod automat un acut sentiment de frică interioară, care nu reprezenta altceva decât reacţia de panică a ego-ului meu prin raport la noua realitate pe care o percepeam. În mare parte această reacţie se datora instinctului de conservare a vieţii, care este ancestral în orice fiinţă, dar care în acelaşi timp o leagă pe aceasta de condiţia manifestării, obligând-o întrun fel să se „agaţe” de viaţă, de experienţă, de exterior.

În acelaşi timp, remarcam faptul că eram totuşi capabil să observ cu luciditate în acele momente sentimentul fricii care mă cuprindea şi chiar să-i analizez rapid cauzele şi provenienţa. Aceasta a provocat o zguduire a întregii mele fiinţe, forţând clarificarea unei situaţii pe care până în acel moment nu o sesizasem. Mi-am pus atunci următoarea întrebare: dacă, pe de o parte, eu sunt cel care trăieşte frica şi angoasa de care eram cuprins, atunci cine era cel care observa acea emoţie şi contracţie a întregii mele fiinţe? Am fost nevoit să recunosc că nu era cineva străin de mine, întrucât eu însumi trăiam frica şi puteam afirma cu certitudine că tot eu eram cel care o observa cu detaşare. Dar dacă primul sentiment îmi crea o stare acută de contracţie şi disconfort în întreaga fiinţă, cel de-al doilea mă liniştea şi mă înălţa, conferindu-mi o mare încredere şi siguranţă. În timp ce eram profund absorbit în aceste reflecţii, Repa Sundhi mi se adresă fără nici o introducere, ca şi cum am fi continuat o discuţie mai veche: ― Observaţiile tale lăuntrice sunt corecte, însă confuzia nu a dispărut complet. Te afli foarte aproape de a realiza un salt semnificativ în conştiinţă şi în înţelegerea raporturilor complexe dintre ceea ce este real şi ceea ce este fals. Acum este un moment foarte bun pentru a-ţi da seama de faptul că lumea fenomenală este astfel structurată, încât să absoarbă toată atenţia omului întro direcţie greşită de interpretare. Este o acţiune magică, un excelent număr de iluzionism cosmic. Aparent, nimeni şi nimic nu ar putea convinge fiinţa umană că realitatea în care trăieşte nu este chiar aşa cum o percepe. Dar, după cum ai ocazia să constaţi singur chiar acum, această convingere este eronată. Toate credinţele şi prejudecăţile omului în ceea ce priveşte materia şi legile fizicii clasice se dovedesc false şi inoperante. Problema

este că de-a lungul nenumăratelor sale existenţe, fiinţa umană şi-a întărit gradat aceste convingeri şi prejudecăţi false într-un nod central, despre care crede că îi reprezintă individualitatea. ― Nu înţeleg prea bine, am spus. Eu cred că sunt ceea ce, de fapt, nu sunt? ― Exact. Dar nu doar tu faci asta, ci orice fiinţă din Creaţie, în diferite proporţii de intensitate. Cu cât ignoranţa este mai mare, cu atât omul este mai prins în mrejele acestei iluzii, de care îi vine foarte greu să scape. Analizează cu atenţie percepţia interioară pe care tocmai ai avut-o; este un bun început. Îmi poţi spune de care dintre cele două „identităţi” ai fost mai apropiat până acum? Nu-mi era prea greu să-mi dau seama, aşa că iam răspuns imediat: ― Fireşte, de aceea care m-a determinat să simt teama. Mi se pare mult mai puternică, mai apropiată de mine. ― Care „mine”? Defineşte-l, mi-a cerut lama. Brusc miam dat seama că nu aveam o idee foarte clară despre cine sau ce sunt cu adevărat. Prima tendinţă a fost aceea de a mă asocia cu trupul, însă chiar şi eu, care mă aflam abia la început de drum în ceea ce priveşte înţelegerea unor aspecte iniţiatice, realizam că o asemenea idee este, de fapt, o aberaţie. Cum aş putea să fiu, în esenţa mea, acest trup când eu nu pot să fiu conştient de el în fiecare clipă? Nu mai departe de în urmă cu câteva zile am constatat faptul că, deşi eram perfect lucid, nu aveam totuşi nici o percepţie a trupului şi nici nu îmi doream aceasta. Starea de profundă relaxare şi de dilatare care mi-a fost atunci indusă de lama şi de yidam mă determinase să transcend senzaţia corporală, care este foarte limitată. Cu toate acestea, eu continuam să ştiu prea bine că exist, dar în nici un caz ca formă şi consistenţă fizică, materială.

― Caută răspunsul, m-a îndemnat Repa Sundhi. În asta constă esenţa existenţei. Ori de câte ori apar situaţii contradictorii, analizează cu atenţie cauzele care au condus la ele. Nu pot exista două adevăruri într-unul singur; de aceea trebuie să înţelegi corect în ce anume constă aspectul fals. Principalul avantaj care decurge de aici este că nu vei mai fi păcălit de acel aspect şi el nu va mai putea să-ţi afecteze existenţa aşa cum a făcut-o până atunci. Dacă, de pildă, ai înţeles în profunzime că identitatea ta reală nu este acest trup, ci o realitatea mult mai subtilă, atunci poţi să fii sigur că nu te vei mai confrunta cu o serie întreagă de atitudini şi percepţii false, fără rost. În primul rând va dispărea gradat frica de moarte, apoi nu vei mai acorda atenţie excesivă formei exterioare a corpului, se vor estompa foarte mult şi chiar vor dispărea anumite atitudini orgolioase şi vei deveni mai puţin egoist. Dar fii atent totuşi, pentru că aceasta este doar o etapă a devenirii şi tu nu trebuie să te opreşti doar la acest stadiu al analizei. Profunzimile ei sunt nebănuite. În timp ce Repa Sundhi rostea ultimele cuvinte, am remarcat faptul că peste formele de relief ale zonei prin care treceam începea să apară un alt peisaj, care la început era doar ca o proiecţie de film suprapusă peste realitatea fizică în care existam. Deşi imaginea acelei proiecţii era neclară, totuşi mi-am dat seama că era vorba tot despre un peisaj de munte, însă mult mai stâncos. Puteam să văd că pe solul pe care călcam era iarba şi vegetaţia din Apuseni, dar în acelaşi timp peste ea era suprapusă, într-o aparenţă străvezie, şi imaginea unui drum arid cu pietre de munte, care şerpuia printre doi versanţi din rocă. M-am oprit şi am avut tendinţa să mă şterg la ochi pentru a îndepărta mirajul. Cei trei s-au oprit şi ei, uitându-se la mine. Nimeni nu spunea nimic, iar timpul parcă se oprise

şi el. Am privit în jurul meu; crepusculul din părţi se accentuase, urcând mult către zenit, iar în faţa mea piscurile gigantice ale unui munte din piatră se conturau din ce în ce mai clar peste coamele mult mai joase ale munţilor împăduriţi din Apuseni, spre care noi ne îndreptam atunci. Întrepătrunderea celor două realităţi crea o stare ambiguă şi chiar un sentiment de nesiguranţă în ceea ce priveşte solul pe care călcam. Imaginea cerului se modifica şi ea cu fiece clipă care trecea; culoarea lui albastră şi soarele strălucitor pe care îl puteam vedea până atunci erau invadate din ce în ce mai mult de o pătură groasă de nori vineţii, întunecaţi, însă aceştia încă nu reuşiseră să acopere în întregime imaginea soarelui din realitatea mea. Perspectiva era cu adevărat uluitoare şi totodată magnifică: razele soarelui din lumea în care mă aflam străpungeau în unele locuri pătura de nori ameninţători din realitatea care se suprapunea peste ea şi difuza apoi în superbe forme tronconice pe panta munţilor din depărtare. Măreţia acelui spectacol unic poate fi cu greu descrisă în cuvinte. Eram copleşit, dar cu toate acestea nu-mi pierdusem stăpânirea de sine. În loc să fac eforturi disperate pentru a înţelege ce se petrece de fapt, am decis să observ cât mai calm şi plin de interes acea uluitoare transformare a reliefului sau, mai bine zis a realităţii în care mă aflam atunci. „Înlocuirea” vechiului peisaj cu noua proiecţie spaţială, cea a văii aride şi stâncoase, era aproape completă. Puteam să mai observ doar slabe influenţe luminoase ale soarelui şi, pe ici pe colo, zone de culoare verde-pastel ale vegetaţiei din Apuseni. Acestea deveneau însă tot mai estompate, făcând loc în totalitate noului cadru spaţial, mult mai dur şi mai sălbatic în care mă aflam.

La început nu a fost decât o impresie neclară, dar după ce translaţia s-a încheiat în totalitate am rămas şocat de uimire: zona muntoasă în care ne aflam acum era chiar aceea care îmi apăruse obsedant în minte înainte de plecarea în călătorie! ― Acesta este un moment important al existenţei tale, care te va ajuta să înţelegi că fenomenele sunt relative în manifestare; totodată te vei convinge că, meditând profund asupra naturii lor efemere, vei putea să dobândeşti controlul aproape magic al realităţii în care trăieşti. Atunci vei putea chiar tu să determini, la voinţă, modificări sau translaţii paralele ale unor lumi din Creaţie, dacă aceasta va fi necesar la un anumit moment. Repa Sundhi vorbea rar, pe un ton grav, uitându-se în ochii mei. ―Am văzut acest loc în noaptea trecută; îmi apărea în minte, imediat ce închideam ochii, am spus eu puţin dezorientat. Nu ştiam ce înseamnă şi nici acum nu înţeleg mai multe. ―Ai fost susţinut în felul acesta pentru ca şocul din prezent să nu fie prea mare, mi-a explicat lama. Este o zonă situată la mare înălţime, în unul din munţii Tibetului. Rămăsesem cu privirea în gol. ―Acum suntem în Tibet? m-am bâlbâit eu. ―Da, translaţia este completă. Însă nu te îngrijora, procesul este reversibil, m-a liniştit lama. ―Dar totuşi nu înţeleg. De ce toate acestea? De ce a fost nevoie să fim proiectaţi aici? ―Pentru că aici ne aflăm aproape de scopul călătoriei noastre şi pentru că aşa mi s-a sugerat să acţionez. Priveam în jurul meu relieful dur, pietros, uscat. După aprecierea mea, ne aflam la mai mult de patru mii de metri altitudine. Vântul şuiera în rafale de-a lungul văii,

iar aerul era foarte rece, aproape înţepător. Nu se vedea nici o potecă şi nici o urmă de viaţă, cu excepţia unor licheni în ceea ce ar fi putut fi mai demult albia unui râu; acum era complet secată şi plină de pietriş colţuros. Din loc în loc se puteau observa fragmente de gheaţă, iar pe versanţii văii în care ne aflam, zăpada era aprig viscolită. Relieful zonei se asemăna cu o şa, iar în faţa noastră se aflau două piscuri grandioase, acoperite la vârf cu zăpadă. Fără îndoială că peisajul era impresionant, chiar dacă atmosfera era cam ceţoasă. În mod ciudat, am simţit atunci că prezenţa mea în acel loc era într-un fel aşteptată şi m-am simţit brusc cuprins de o forţă lăuntrică pe care nu o înţelegeam. Am corelat apoi intuitiv acea formidabilă senzaţie de hotărâre şi voinţă pe care o simţeam în mine cu austeritatea şi forţa subtilă care se degajau din locul în care mă aflam. Chiar dacă la o primă impresie condiţiile erau foarte vitrege şi neprimitoare, totuşi am remarcat mai apoi că acel peisaj avea calitatea de a „curăţa” atât mintea, cât şi inima, iar această subită purificare făcea loc unui pregnant sentiment interior de masculinitate, de forţă şi de virilitate. Acea zonă muntoasă pustie, pe care iniţial am avut tendinţa să o consider ca fiind neprimitoare, mă atrăgea acum ca un magnet şi provoca în mine o nostalgie sfâşietoare a cărei sursă nu o cunoşteam. ― Trebuie să mergem. Glasul lui Repa Sundhi suna ciudat de aproape şi distinct, chiar dacă valea era destul de largă. Am tresărit şi, fără să vreau, mi-am strâns puloverul pe trup. Totuşi, temperatura aerului era mult mai puţin rece decât ar fi fost normal la acea înălţime şi pe o vreme ca aceea. L-am întrebat pe lama cum era posibil aşa ceva.

― Aceasta este una din „contribuţiile” yidam-ului. El personal nu ar avea nevoie de o astfel de facilitate, dar sa gândit că în felul acesta noi am putea rezista mai bine. L-am privit cu recunoştinţă pe yidam. Trupul lui uriaş se integra perfect în acel peisaj şi nu mi-a fost deloc greu să realizez faptul că un zeu poate să depăşească destul de uşor chiar şi cele mai vitrege condiţii terestre. ―Unele locuri din munţii Tibetului sunt foarte speciale, deoarece au o încărcătură subtilă deosebită, a continuat Repa Sundhi să-mi vorbească. Sunt misterioase deoarece pot facilita manifestarea unor fenomene deosebite, care uneori sunt chiar spontane. În cazul nostru, translaţia spaţială a fost actul voinţei mele, însă am dirijat în aşa fel fenomenul, încât tu să ai timp să observi cu atenţie caracteristicile lui şi să te obişnuieşti măcar în parte cu noile condiţii. ―Am translatat şi în timp? am întrebat eu cu o urmă de îngrijorare în glas gândindu-mă că, dacă în urma unei translaţii spaţiale mai aveam şansa să ajung acasă, o deplasare în timp care nu ar fi decurs prea bine ar fi fost fatală din acest punct de vedere. ―Nu, nu a fost necesar, a răspuns Repa Sundhi. Asta nu înseamnă că nu este posibil, adăugă el imediat. Deşi sunt aparent distincte, energiile subtile ale spaţiului şi timpului se întrepătrund şi determină caracteristicile principale ale realităţii înconjurătoare. La un anumit nivel al progresului spiritual va fi posibil să controlezi tu însuţi, la voinţă, aceste energii. Aceasta nu se face însă deloc la întâmplare, ci numai într-un deplin acord cu armonia şi echilibrul energetic din zona respectivă a universului. ―Totuşi, din câte cunosc eu, ştiinţa actuală nu este de acord cu aceste idei, cel puţin din punct de vedere practic. ―Aceasta este drama omului de ştiinţă contemporan, rosti lama. Chiar dacă a făcut anumite progrese teoretice,

el are totuşi tendinţa de a-şi supraaprecia eforturile şi aceasta este o trăsătură periculoasă, deoarece îi limitează libertatea conştiinţei. Rezultatele teoretice şi ipotezele pot fi stimulative, dar şi frustrante. Aici, ca şi în alte ocazii, cel care se opune este orgoliul ideii de supremaţie. Omul crede că a atins apogeul când, de fapt, el se află abia la început de drum. Mergeam cu grijă printre pietrele ascuţite, atent să nu-mi tai încălţămintea în ele. Ne îndreptam prin vale către cele două piscuri muntoase din faţa noastră. ― Este o zonă prin care oamenii trec des? am întrebat, dornic să ştiu dacă ne vom întâlni cu cineva pe traseu. Repa Sundhi a clătinat din cap în semn că nu. ―Acest munte este protejat în mod subtil. Foarte puţini pelerini au acces aici şi aceasta doar prin graţia şi bunăvoinţa anumitor zeităţi înalte. Iar piscurile din faţa noastră nu pot fi escaladate. Trecerea dincolo de ele se face printr-un loc secret, pe care doar câţiva oameni îl cunosc. Te afli la graniţa dintre două lumi foarte diferite. ―Şi noi mergem către acel loc secret? am întrebat plin de speranţă şi de emoţie. ― Da, dar nu vei trece dincolo. Nu acum. Evenimentele trebuie să se petreacă într-o succesiune dată, pentru a asigura cursivitatea istorică a unei fiinţe şi, prin extrapolare, a întregii umanităţi. Există un timp pentru toate, iar tu probabil vei ajunge să cunoşti şi celălalt tărâm într-un viitor nu prea îndepărtat. Eram puţin dezamăgit, dar în acelaşi timp şi derutat. Am întrebat totuşi cu un licăr de speranţă: ― Ce se află dincolo de aceste piscuri? Ce fel de tărâm este acela şi de cine este locuit? Repa Sundhi nu mi-a răspuns, ci a continuat să meargă înainte, fără să mă privească. După puţin timp, l-am chestionat din nou:

― Dacă nu trecem dincolo, atunci măcar spune-mi unde mergem acum? Solicitarea mea era îndreptăţită, deoarece ajunseserăm deja la poalele celor două piscuri semeţe. Înălţimea lor era ameţitoare, însă impresia covârşitoare provenea mai ales de la faptul că peretele de rocă era practic vertical şi aproape neted, fără nici o fisură. Atunci am înţeles de ce spusese Repa Sundhi că vârfurile nu puteau fi escaladate. Aceasta pe bună dreptate, căci ele formau o barieră practic de netrecut. Lama veni în fruntea grupului şi ne ghidă către dreapta. Am început să urcăm oblic panta relativ uşoară care se întindea până la baza imensului perete stâncos. În spatele nostru valea parcursă aproape că nu se mai vedea, fiind acoperită de o ceaţă deasă şi de umbrele înserării. Brusc, după o stâncă apăru o nişă în peretele din rocă masivă al muntelui. M-am oprit ca electrocutat. O teamă nelămurită dar destul de intensă pusese stăpânire pe mine, fără să-i pot determina cauza reală. Am crezut că se datora deschiderii enigmatice din munte. Nişa era foarte îngustă, cu puţin mai lată decât o lăţime de umeri şi de afară apărea complet întunecată. Înălţimea ei era însă remarcabilă, depăşind opt metri. Apărea ca o fantă în trupul masiv al muntelui şi sugera existenţa unor mistere nebănuite în spatele ei. M-am oprit la câţiva metri înaintea deschiderii întunecate din munte şi l-am întrebat pe Repa Sundhi dacă acela era locul de trecere dincolo. El ajunsese chiar lângă intrare; s-a întors cu faţa la mine şi mi-a răspuns: ― Da, acesta este pasajul secret de trecere, dar ţi-am spus că nu aceasta va fi experienţa pe care o vei trăi astăzi. Trebuie să ai răbdare şi discernământ. Yidam-ul se apropie de nişa din munte, aşteptând în spatele lui Repa Sundhi. Chiar şi el, cu statura lui

impozantă, părea minuscul pe lângă măreţia acelui gigantic perete stâncos. ― Acum vom intra doar eu şi yidam-ul prin nişă, în timp ce voi ne veţi aştepta aici. Nu va dura mult. Zicând acestea, dispăru în interiorul deschizăturii, urmat îndeaproape de yidam. Pentru a încăpea cu umerii săi laţi, acesta fusese nevoit să intre puţin într-o parte. Dintr-o dată, peisajul din jur îmi păru foarte pustiu şi chiar ameninţător. Se făcuse brusc liniştite şi nici chiar vântul nu mai sufla. L-am privit pe Elinor; era calm şi fără griji, dând impresia că nu se confrunta prima dată cu o asemenea situaţie. ― Ai mai urmat vreodată acest „traseu”? l-am întrebat eu, sperând să dobândesc un punct de sprijin care să mă întărească. ― Nu, nu aici. Dar am fost cu Repa Sundhi în alte zone asemănătoare; în Himalaya şi în Munţii Anzi din Peru. Îl priveam neajutorat. Aveam senzaţia că fuseserăm părăsiţi acolo pentru totdeauna. În zona aceea necunoscută, izolată complet de lumea civilizată, nu aveam prea mari şanse de supravieţuire. Panica îmi cuprinse mintea la gândul că vom muri îngheţaţi de frig, fără adăpost şi fără hrană. Noaptea se lăsa repede peste crestele înzăpezite, iar eu cu Elinor aşteptam la poalele acelui masiv incredibil de înalt, fără certitudinea că vom mai găsi undeva salvarea. Chiar dacă am fi supravieţuit cumva, am fi ajuns într-un sat tibetan pierdut între crestele munţilor, fără nici un mijloc de comunicare sau de transport. În cel mai bun caz, presupunând că nu aş fi fost aruncat în temniţele chinezilor, avea să treacă ani buni până să ajung din nou acasă, în România. I-am expus şi lui Elinor perspectivele mele sumbre, însă el începu să râdă cu poftă, explicându-mi că aerul rarefiat mi-a creat probabil unele feste ale imaginaţiei.

― Fireşte că nu-ţi pasă; doar mai ai de trăit două mii de ani, însă eu aş vrea să profit cât mai mult de timpul care mi-a rămas, am spus eu afectat. Cu toate acestea, realizam cu destulă luciditate că el avea dreptate; aerul foarte tare, chiar dacă era rarefiat, exacerbase anumite funcţii mentale, care au izbucnit la primul „semnal de alarmă”. Această conştientizare din partea mea a fost suficientă pentru a mă face să-mi revin la o stare normală de înţelegere şi apreciere a situaţiei. Iam spus atunci lui Elinor că va trebui să fac mai multe excursii de acest gen, pentru a mă obişnui cu rigorile munţilor. În timp ce schimbam între noi unele impresii pe această temă, Repa Sundhi şi yidam-ul au ieşit afară prin deschizătura întunecată din munte, făcându-ne semn să ne apropiem. Am ajuns lângă nişa uriaşă, dar nu puteam să întrevăd nimic prin bezna ei. Pereţii de la intrare erau uşor neregulaţi şi decupau în piatra muntelui o formă geometrică simplă de dreptunghi, care avea înălţimea mult mai mare decât lăţimea sa. Apropierea de peretele de stâncă mi-a creat o stare de puternică emoţie, pentru că acolo simţeam ceva enigmatic, ceva profund misterios despre care nu ştiam absolut nimic. Repa Sundhi m-a privit cu o mare bunătate şi mi-a spus: ― Acum vei intra în acest munte şi vei afla răspunsul la întrebările tale despre scopul călătoriei. Momentul este important, deoarece va declanşa o serie de acţiuni pozitive în avalanşă printr-un declic esenţial, care implică şi persoana ta. Nu te teme, vom fi cu tine un anumit timp. Zicând acestea, Repa Sundhi îmi luă mâna dreaptă în mâna lui şi îmi făcu semn să-l urmez. Am intrat cu o strângere de inimă în bezna nepătrunsă din interiorul muntelui.

Peştera sacră În spatele nostru veneau yidam-ul şi Elinor. Imediat ce am pătruns prin deschizătura din munte nu am mai văzut nimic, însă după câteva secunde am sesizat că acel culoar avea o formă aproximativă de S; la început el a cotit la dreapta, iar mai apoi la stânga. Atunci când am intrat pe această ultimă porţiune am văzut brusc în faţa mea, la mai puţin de trei metri, o deschidere uriaşă, care era luminată. Am intrat într-o peşteră mare, al cărei tavan era ceva mai înalt decât nişa prin care venisem. Probabil se afla cam la zece metri deasupra solului acelei peşteri. Chiar de la început am fost izbit de un element aparte: peştera era luminată discret într-o culoare albastru deschis, foarte plăcută, dar nu vedeam sursa acelei lumini. Un alt aspect care mi-a atras atenţia a fost temperatura aerului; acolo era aproape cald prin comparaţie cu atmosfera de afară, era îmbietor, iar strălucirea magică a stalactitelor şi a pereţilor de rocă crea o atmosferă de basm, amplificată de sunetul discret al unui mic izvor de apă cristalină. Am urmat cu privirea traseul acelui izvor şi am văzut că el curgea printre formaţiunile de rocă de pe sol, dispărând sub peretele din dreapta. Peştera înainta în munte pe o distanţă relativ mică, nu mai mult de 10-12 metri, după care se îngusta puţin şi se curba într-un culoar spre partea stângă, dar de unde mă aflam eu nu puteam să văd alte detalii. Acel spaţiu subteran emana o senzaţie de mare puritate şi un anumit rafinament pe care nu puteam să-l definesc mai bine. Întreaga fiinţă îmi era cuprinsă de o emoţie delicată şi mă simţeam ca şi cum aş fi fost ridicat pe o treaptă superioară a trăirii şi înţelegerii pe care o aveam. Îmi este relativ greu să descriu senzaţia foarte specială pe care o

resimţeam atunci în profunzimile fiinţei mele, însă cea mai apropiată comparaţie mi se pare aceea cu senzaţia unui freamăt continuu, foarte delicat, pe care îl percepeam pretutindeni în corp. Repa Sundhi m-a îndemnat să fac câţiva paşi înainte, în timp ce el, împreună cu yidam-ul şi Elinor au rămas la intrare. Am mers până în dreptul unei formaţiuni ceva mai mari din rocă, acoperită de mici cristale de cuarţ care sclipeau multicolor. Eram emoţionat, nu ştiam la ce să mă aştept. Clipele acelea mi s-au părut lungi cât orele şi în mine creştea o nerăbdare de neînţeles. Deodată, pulsul mi s-a accelerat şi întregul trup mi-a fost cuprins de căldură. Mintea îmi era atrasă ca într-un vârtej şi tot ceea ce era în jurul meu parcă se apropiase de mine, rotinduse cu mare viteză. Apoi, brusc, atmosfera s-a liniştit, iar eu m-am simţit ca reîntors dintr-o călătorie lungă, deşi agitaţia mea nu durase probabil decât câteva secunde. Eram liniştit, cuprins de o adâncă pace interioară… Atunci am văzut-o pe Zeiţă. A apărut deodată, din culoarul peşterii, înaintând cu paşi rari spre mine. Sunt conştient că nu voi putea nicicând să descriu prin cuvinte, cu fidelitate, ceea ce am simţit în acele momente unice. Suntem obişnuiţi să trăim într-o realitate foarte limitată, care nu ne oferă gama mult mai bogată şi mai nuanţată de trăiri şi senzaţii din lumile superioare planului fizic. Mintea omului obişnuit este atât de contractată la dimensiunile în care el trăieşte şi la interesele pe care le are, încât atunci când se confruntă cu o realitate care îi depăşeşte puterea de înţelegere are tendinţa să se blocheze şi chiar să refuze ceea ce percepe. Din fericire, eu trecusem prin aceste etape în unele conjuncturi anterioare, astfel că aveam o anumită experienţă. Dar în cazul de faţă situaţia era diferită. Pentru prima dată în viaţa mea îmi era dat să întâlnesc o

fiinţă care în mod evident provenea dintr-o altă lume, despre care nu aveam nici cea mai vagă idee. Cu toate acestea, am ştiut imediat că este o zeitate foarte elevată; nu aş putea să explic prea bine cum am ştiut. Probabil că aspectul ei neobişnuit, corelat cu emoţia foarte intensă pe care am simţit-o atunci când i-am văzut chipul, s-au combinat cu unele cunoştinţe pe care le aveam despre panteonul zeităţilor orientale, cu reprezentările lor iconografice şi, în acest fel, subconştientul meu a fuzionat toate acele informaţii într-o concluzie definitivă şi foarte clară. Sau poate a fost o transmisie telepatică foarte puternică, ce a determinat o profundă convingere în propria mea fiinţă. Indiferent de cauză, ştiam că mă aflam în faţa unei Zeiţe. Am privit înmărmurit cum se apropia tot mai mult de mine. Senzaţia pe care o aveam atunci era că venea încet, parcă adusă de valuri, deşi vedeam prea bine cum păşea pe sol. Cu cât se apropia mai mult, cu atât simţeam o mai mare presiune asupra trupului, care aproape mă împingea înapoi. Inima îmi bătea nebuneşte şi simţeam cum sângele îmi alerga prin trup, simţeam cum totul în jur parcă se dilată şi devine mai luminos, mai clar. Aspectul Zeiţei era tulburător… Nimeni nu ar fi putut rămâne indiferent la înfăţişarea ei uluitoare şi nu ar fi rezistat privirii ei intense. Era foarte înaltă pentru o femeie; cred că trupul ei măsura aproape doi metri înălţime, dar armonia lui era desăvârşită. Niciodată nu mai văzusem ceva atât de încântător, care să-mi creeze senzaţia certă a perfecţiunii formei. Chiar şi acum când scriu toate acestea, imaginea Zeiţei îmi este atât de vie m minte, încât doar proiectându-mă mental în acele momente extraordinare pe care le-am trăit, văd totul până în cele mai mici detalii, exact aşa cum am perceput şi cum am trăit atunci.

Înălţimea ei impunătoare era dublată de o radiaţie extraordinară, pe care o emana aproape într-un mod vizibil. Observasem ceva asemănător la yidam, atunci când am văzut aerul „vibrând” în jurul trupului său. Acum însă acea misterioasă radiaţie emana parcă din trupul Zeiţei ca nişte raze, deşi acestea nu erau raze de lumină. Era mai mult o vibraţie subtilă, ascunsă, dar tocmai datorită profunzimii ei devenea mult mai penetrantă. Probabil că acea fenomenală forţă şi energie pe care o degaja în jur îmi crea senzaţia de „presiune” şi de „împingere” spre înapoi. Ajunsese în faţa mea, la mai puţin de un metru şi jumătate. Eram copleşit. Am ridicat ochii şi i-am privit chipul, dar în acelaşi moment am ştiut că nu voi rezista. Frumuseţea ei uluitoare, nepământeană, mi-a blocat respiraţia. Ochii aceia incredibili mă fixau cu o privire ce îmi străpungea sufletul şi inima, până în cele mai profunde ascunzişuri. Nu am crezut niciodată că frumuseţea formei poate să producă un asemenea impact asupra conştiinţei omului. Înţelegeam foarte bine că era o combinaţie între radiaţia aurică a Zeiţei şi forma corpului şi a figurii ei, care întruchipau perfecţiunea. Cu toate acestea, impresia creată de frumuseţea şi puritatea ei neasemuită mi-a tăiat efectiv respiraţia. M-am sprijinit involuntar cu mâna stângă de roca de lângă mine şi abia îmi puteam stăpâni tremuratul corpului. Respiram cu greutate şi aproape că nu puteam să-mi deschid ochii; chiar dacă nu era o lumină care să mă orbească, totuşi atunci când îi priveam chipul, suflul mi se oprea iar eu simţeam că-mi pierd cunoştinţa. De aceea, închisesem ochii pe jumătate, privind-o doar de la brâu în jos. Ştiu cu certitudine că o astfel de experienţă unică trebuie trăită pentru a o înţelege pe deplin şi pentru a-i percepe toate nuanţele. Descrierile îmi par sărace, nesemnificative

prin raport la formidabila amprentă emoţională pe care am trăit-o atunci. Impactul vizual şi cel energetic subtil cu acea fiinţă nepământeană s-au dovedit a fi cu mult mai puternice decât forţa raţiunii mele. Nu îmi mai puneam problema dacă ceea ce vedeam era real sau nu, dacă visam sau aveam o experienţă adevărată, dacă ceea ce percepeam atunci se încadra sau nu în marjele cunoaşterii ştiinţifice actuale. Prezenţa Zeiţei era atât de vie şi copleşitoare, încât orice divagaţii sau gânduri secundare pur şi simplu nu mai aveau loc în minte. Întreaga mea fiinţă se umpluse până la refuz de acea impresie fără egal, a unei indescriptibile frumuseţi din altă lume. Ştiu că descrierea mea nu poate să surprindă nici măcar în parte percepţiile pe care le-am trăit atunci şi că eforturile mele în această direcţie nu vor fi niciodată suficiente. Cu toate acestea voi încerca să surprind unele trăsături generale, care ar putea oferi o idee aproximativă despre uluitoarea înfăţişare a Zeiţei. Nu se asemăna cu nici una dintre rasele umane cunoscute. Pielea ei era de culoare albastră, având chiar tente de albastru închis; era foarte netedă şi strălucea sublim în reflexele luminii şi ale cristalelor din peşteră. Aceasta era caracteristica principală a trupului ei, care crea încă de la început o impresie şocantă asupra minţii. Totuşi, dacă misterul care se degaja din făptura Zeiţei sar fi limitat doar la atât, cred că aş fi putut să fac faţă destul de bine întâlnirii. Dar aspectul complet neobişnuit al pielii era extraordinar amplificat de trăsăturile uluitor de frumoase ale chipului şi mai ales de ochii ei divini, celeşti. Aceştia puteau foarte bine să fie asemănaţi cu două flăcări intense care supun totul în calea lor. Ceea ce la noi este partea albă a globilor oculari, la Zeiţă avea culoarea galben strălucitor, aproape scânteind, iar irisul

ei era verde închis. Această combinaţie uluitoare de culori crea o impresie hipnotică formidabilă. Strălucirea ochilor era amplificată de albastrul pielii, dar în acelaşi timp întregul chip al Zeiţei era parcă luminat de radiaţia lor tainică, sclipitoare. Impresia pe care o degajau ochii ei era atât de şocantă, încât în primele momente senzaţia creată era una de frică paralizantă la nivelul întregului corp. Abia mai apoi, păstrând un dram de luciditate, am putut să realizez compasiunea şi bunătatea pe care privirea ei o exprima, de fapt, în profunzime. Pentru câteva momente, orbirea mea iniţială nu mi-a permis să mai judec în mod natural şi firesc, atrăgându-mă spre sentimentele limitatoare de frică şi de autoconservare. Şi de această dată am fost ajutat să depăşesc acel moment dificil, pentru a avea o percepţie corectă asupra situaţiei. Incapabil să fac vreo mişcare, aproape sufocându-mă datorită impactului pe care îl avea frumuseţea Zeiţei asupra mea, mă sprijineam lipsit de forţă de piatra masivă de lângă mine. Atunci ea s-a apropiat şi mai mult de mine. Ca într-un film derulat cu încetinitorul am perceput detalii care s-au impregnat cu o mare forţă în subconştientul meu. Toate simţurile îmi erau acutizate, iar curgerea timpului parcă încetinise. Aveam impresia că trăiesc într-o altă lume, dar cu toate acestea eram foarte lucid. I-am simţit atunci căldura corpului, care m-a învăluit şi mi-a creat poate cea mai plăcută senzaţie de bine pe care am avut-o vreodată; era ca o boare delicată ce parcă „pătrundea” în mine, anihilând contracţiile psiho-mentale pe care le manifestam în mod involuntar. O dată cu aceasta am perceput mirosul pe care îl degaja trupul Zeiţei; dacă în prezenţa yidam-ului am fost foarte plăcut surprins de mirosul sacru pe care el îl răspândea, în prezenţa Zeiţei am rămas şocat de incredibilele nuanţe ale

parfumului ei şi de puritatea extraordinară pe care acesta o avea. Mii de flori parcă erau adunate în acelaşi loc, dar totuşi era mai mult decât atât; era mirosul unui spaţiu sacru, al unor taine care nu pot fi spuse, al unei realităţi cu mult dincolo de lumea noastră, ce nu poate fi descrisă, într-un fel, era un miros „intuitiv”, dar el nu rămânea acelaşi mai mult timp, ci devenea mereu un altul: fie precum un parfum sublim, bine definit, fie ca o combinaţie de nuanţe olfactive. Această percepţie mi-a răvăşit complet şi ceea ce mai rămăsese neatins în fiinţa mea. N-aş putea să explic de ce s-a petrecut aşa, dar am simţit că m-am abandonat atunci în totalitate Zeiţei, întrun impuls năvalnic de iubire necondiţionată şi de adorare frenetică. Mirosul divin al trupului ei care era foarte aproape de mine mi-a răscolit un bagaj neaşteptat de amintiri ancestrale, crâmpeie de senzaţii nedefinite, imagini stranii pe care nu le identificam în viaţa mea… A fost ca o explozie de sentimente şi de percepţii foarte profunde, care simţeam că mă apropie în mod tainic şi ameţitor de acea fiinţă divină. Mi-am ridicat din nou ochii şi i-am privit chipul de o frumuseţe răpitoare. Pentru a avea un corespondent în lumea noastră, aş spune că trăsăturile lui erau o combinaţie între cele ale rasei europene şi cele ale rasei asiatice, dar în plus exista ceva greu definibil, care nu era pământesc. Chipul Zeiţei radia o nobleţe fără seamăn, un aer princiar, dar nu în sensul aroganţei şi al orgoliului, ci în cel al înţelepciunii şi al fermităţii. Proporţiile între nas şi gură erau perfecte, iar buzele ei roşii emanau o senzualitate aproape tangibilă. Surâsul ei fin şi delicat lăsa să se întrevadă albeaţa unei danturi perfecte şi îi scoteau în evidenţă pomeţii uşor proeminenţi. Ochii superbi erau mari şi foarte alungiţi, iar sprâncenele negre, puţin arcuite le conturau şi mai bine forma

perfectă. Părul negru şi lung îi cădea drept aproape până la jumătatea spatelui, lucind feeric în lumina albastră din peşteră. Fruntea îi era liberă, dar în mijlocul ei puteam să observ o linie verticală de aproximativ cinci centimetri de culoare violet închis, fosforescentă. Am remarcat faptul că pielea feţei avea o tentă mai deschisă de albastru, în timp ce gâtul perfect era aproape bleumarin. Poate că aceea nu era decât o impresie a mea, creată de radiaţia luminoasă şi tulburătoare ce era emanată de ochii ei. Zeiţa purta un voal simplu, semitransparent, de culoare verde deschis, care se combina uluitor cu culoarea pielii şi cu aceea a irişilor ei. Voalul era prins într-un mod complicat pe umărul ei drept, iar în zona taliei era legat lejer cu un fir de culoarea aurului. Materialul în ape din care era confecţionat voalul lăsa să se întrevadă discret forma superbă a sânilor ei mari şi pielea strălucitoare a coapselor de culoare albastru închis. Zeiţa îşi apropie mâna dreaptă de gâtul meu şi mă atinse foarte uşor la baza lui. Apoi imediat făcu acelaşi gest în zona din mijlocul frunţii mele şi apoi pe creştetul capului. Îi vedeam foarte aproape degetele delicate, cu unghiile de culoare roşu închis şi braţul întins într-un gest foarte natural. Brăţările superbe din aur bătut cu rubine se mişcau încet la încheietura mâinii, producând un clinchet de cristal. La mijlocul braţului dezgolit ea mai purta o brăţară aurie, însă aceea era mai lată şi încrustată cu safire. Gleznele picioarelor erau şi ele împodobite cu brăţări subţiri din aur, însă acestea nu aveau pietre preţioase. În schimb, la gât purta un colier de o rară frumuseţe, alcătuit din smaralde şi perle albe, care străluceau puternic în contrast cu pielea fină şi albastră. În momentul în care m-a atins cu degetele, un fulger interior mi-a străbătut trupul pe coloană. Am crezut că

voi cădea leşinat, dar nu a fost aşa. Eram în acelaşi loc, în picioare, însă nu-mi mai simţeam corpul. Parcă mă cuprinsese o amorţeală generală, deşi mintea îmi era foarte lucidă. Senzaţia pregnantă pe care o resimţeam atunci era de evadare, de mare libertate; eram mic şi în acelaşi timp eram foarte mare. După câteva momente, când mi-a atins fruntea, am simţit un colosal vârtej interior care m-a cuprins irezistibil şi m-a ridicat tot mai sus cu o viteză ameţitoare. Am auzit atunci din ce în ce mai tare o „vibraţie” foarte elevată, care mi-a captat imediat atenţia. Simţeam acea vibraţie în fiecare atom al fiinţei mele şi aveam certa impresie că ea reprezintă ceva fundamental, o bază gigantică de susţinere. Aş fi vrut să plonjez atunci fără reţinere în acel ocean de sunet care simţeam că umple totul, însă atunci Zeiţa îmi atinse creştetul capului. Un tunet formidabil îmi invadă fiinţa, o dată cu o explozie albă, orbitoare. Nu puteam spune că sunt nici în aer, nici pe pământ. Nu vedeam decât o lumină albă strălucind ca o stea deasupra creştetului meu. Din când în când, din acea stea străfulgerau sclipiri multicolore de curcubeu care se pierdeau într-un spaţiu pe care nu-l puteam defini. Treptat, lumina cea albă începu să se contracte, lăsând loc detaliilor din peşteră. În câteva secunde am revenit la normal, dar lumina rămăsese concentrată într-un punct minuscul puţin deasupra creştetului capului meu; nu o vedeam şi totuşi ştiam că ea se afla acolo, îi simţeam prezenţa ca o senzaţie de răcoare extrem de plăcută, care se răspândea în jos, până în zona gâtului. Eram foarte aproape de Zeiţă şi o priveam contemplativ, fiind conştient atunci că prin voinţa ei reuşeam să mă susţin, fără să-mi pierd cunoştinţa. Acela a fost momentul în care a început să-mi vorbească. Nu voi uita niciodată acea voce şi inflexiunile ei extraordinare. Era o

mare diferenţă între vocea yidam-ului şi ceea ce auzeam atunci. Cum să descriu în mod credibil o voce care, de fapt, sună ca fiind mai multe, pe tonalităţi diferite, dar care în acelaşi timp rămâne perfect unitară?! Deşi Zeiţa era în faţa mea la mai puţin de un metru, vorbindu-mi rar şi uitându-se în ochii mei, eu îi percepeam vocea ca venind din depărtare şi din toate direcţiile simultan. La o analiză rece, aceea nu era o voce umană. Ea ajungea la urechile mele fiind parcă dublată sau chiar triplată, însă aceste „suprapuneri” erau foarte puţin decalate şi aveau tonalităţi diferite, astfel încât efectul în ansamblu era foarte ciudat şi neobişnuit. La început am avut reflexul să caut din priviri sursa vocilor pe care le percepeam că vin din diferite direcţii în jurul meu, dar curând am realizat că, de fapt, aceea era chiar vocea Zeiţei. Sunetul ei era cald, cu multe inflexiuni, însă am remarcat o anumită stridenţă, precum aceea a unei corzi de chitară care este suprasolicitată. Deşi cuvintele pe care le rostea erau într-o limbă necunoscută mie, totuşi în mod curios eu le înţelegeam perfect sensul. Fără a fi prea puternică, vocea Zeiţei era penetrantă şi îmi focaliza instantaneu atenţia asupra ei. Îi urmăream fascinat mişcările buzelor, îi simţeam cu toată fiinţa mea radiaţia formidabilă ce emana din trupul ei, îi vedeam pieptul mişcându-se ritmic dar foarte încet, abia perceptibil, în ritmul respiraţiei şi în acelaşi timp mintea mea înregistra cu fidelitate toate cuvintele pe care le rostea Zeiţa. Îmi spunea despre faptul că venirea mea acolo are un sens bine definit şi că lucrurile sunt corelate într-un lanţ foarte complicat de cauzalităţi anterioare. Mia explicat că, pentru a fi capabil să rezist în prezenţa ei şi să-i aud vocea a fost necesar un gen de „salt” al nivelului meu de conştiinţă şi energie, pe care ea mi l-a indus atingându-mă cu mâna.

― Experienţa pe care tocmai ai trăit-o este o pregătire pentru o iniţiere specială pe care o vei primi în curând. Peste puţin timp ne vom întâlni din nou şi atunci vei cunoaşte alte fiinţe deosebite care au fost iniţiate dar, spre deosebire de tine, ele au trăit experienţa respectivă în timpul visului. Nu toţi oamenii se confruntă cu acelaşi tip de experienţă, pentru că aceasta depinde de structura lăuntrică a fiecăruia şi de aceea ei au primit diferite tipuri de iniţieri în timpul visului. Cu toate acestea, există un numitor comun care vă leagă şi vă aduce împreună. În ţara ta se află mai multe grupuri de persoane care sunt pregătite şi ajutate să evolueze în acest mod; trebuie să ştii că metoda este aplicată şi în cazul unor fiinţe umane din alte zone ale lumii. Trupul şi chipul Zeiţei exercitau asupra mea o atracţie fascinantă. Aproape că eram în transă privindu-i frumuseţea perfectă şi ascultându-i cuvintele ca din altă lume. Am întrebat-o pe un ton scăzut, cu o emoţie profundă: ― Care este în realitate scopul acestor pregătiri speciale? Lucrurile mi se par complexe, iar eforturile susţinute. Ce se petrece aici? Ce se planifică în secret? Am observat atunci că linia verticală de culoare violet din mijlocul frunţii ei şi-a intensificat strălucirea. Vocea Zeiţei mă învălui din toate direcţiile: ― Când timpul soseşte, cauzele care au fost demult sădite încep să dea roade. Totuşi, aceasta ţine în primul rând de voinţa oamenilor. Niciodată nu există doar o singură posibilitate, dar în cazul evenimentelor putem vorbi despre direcţii majore de probabilitate. Adevărata luptă se dă pentru a înclina balanţa celei mai mari probabilităţi într-un sens sau altul. Zeiţa îşi îndreptă privirea către cei trei, care rămăseseră în spatele meu, în dreptul nişei din peretele de stâncă. Ea

a schimbat atunci câteva fraze cu Repa Sundhi într-o limbă pe care nu am înţeles-o, dar despre care bănuiam că era limba tibetană. Imediat după aceea ei părăsiră peştera, lăsându-mă singur în prezenţa acelei fiinţe celeste. Gândurile îmi erau ca amorţite şi nu doream decât să o privesc şi să-i ador frumuseţea divină şi graţia ei maiestuoasă. Îmi simţeam inima plină de un tumult pe care nu-l mai puteam stăpâni; lacrimile mi-au invadat ochii, şiroindu-mi pe obraji. Am căutat totuşi să rămân în picioare, deşi acestea îmi tremurau, iar mâinile nu mai aveau forţă. Atunci am observat cum ochii Zeiţei au devenit mai strălucitori; aerul din jurul ei s-a făcut luminos, pulsând raze aurii, precum nişte străfulgerări de mare intensitate. S-a îndepărtat de mine, făcându-mi un semn discret să o urmez. La câţiva metri de capătul peşterii, în partea stângă a culoarului, am observat o zonă care parcă era decupată în piatra stâncii. Semăna cu o treaptă uriaşă ori cu un postament înalt de aproximativ un metru şi jumătate. Adâncimea lui în piatră nu depăşea însă o treime din înălţime. Zeiţa s-a oprit lângă acel loc şi m-a îndemnat să vin mai aproape. Pe porţiunea plată de piatră era aşezată o cutie sculptată dintr-un lemn închis la culoare, de esenţă nobilă. La semnul ei am ridicat capacul cutiei şi am văzut înăuntru un pergament de culoare galben-maronie, făcut sul. Am luat pergamentul şi l-am desfăşurat pe o porţiune mică; era acoperit cu semne scrise cu o cerneală a cărei culoare devenise un fel de gri amestecat cu verde. Probabil că la început culoarea ei a fost neagră dar, o dată cu trecerea timpului, contrastul s-a diminuat. Am observat că sulul era foarte vechi şi chiar dacă părea că fusese păstrat în condiţii bune, totuşi în unele locuri textul era destul de greu vizibil, datorită numeroaselor

crăpături ale pielii din care era alcătuit pergamentul. Caracterele scrise se asemănau cu cele ale limbii sanscrite, însă înclinam mai curând să cred că era un text scris în limba tibetană. Am privit-o întrebător pe Zeiţă. ― Este unul dintre pergamentele care au fost ascunse în diverse locuri din Tibet cu mult timp în urmă. Fiecare dintre acestea are importanţa şi destinul său. Cel pe care îl ţii acum în mână are o valoare esenţială, nu doar prin conţinutul textului, ci şi prin faptul că a fost găsit; chiar dacă ţi se pare puţin, să ştii totuşi că el va declanşa o serie de acţiuni şi evenimente cu un impact foarte profund asupra omenirii. Mă simţeam transportat într-o realitate de basm. Cu toate acestea, nu puteam să neg ceea ce vedeam şi simţeam. Am întrebat care era provenienţa pergamentului. ― Acesta şi celelalte despre care ţi-am vorbit conţin texte şi informaţii iniţiatice importante, care au fost revelate de înţeleptul Divin Suveran al Celor Trei Lumi, marele Guru Rimpoche. Vocea Zeiţei căpătă atunci o vibraţie şi mai profundă, care îmi umplu inima de un sfâşietor sentiment de iubire. ― În compasiunea lui nesfârşită pentru toate fiinţele umane ignorante, Maestrul divin a expus unele învăţături fundamentale care au fost transcrise de cei mai importanţi discipoli ai săi şi apoi au fost ascunse în anumite locuri din Tibet. Pergamentul la care te uiţi a fost scris chiar de una dintre cele mai apropiate discipole ale Gurului Rimpoche; ea a avut rolul principal în acţiunea de sintetizare a învăţăturilor marelui îndrumător spiritual, pe care le-a grupat în categorii, le-a transcris şi apoi a ascuns sulurile cu texte în locuri secrete. ―De ce le-a ascuns? De ce a procedat în acest fel? am întrebat eu mirat.

Ochii divini ai Zeiţei mă fixau ca două flăcări eterne. ― Omenirea trece periodic prin anumite faze ale condiţiei ei spirituale, mi-a spus ea atunci. Perioada prezentă este cea mai sumbră şi decadentă dintre toate. Acele învăţături trebuia să fie transmise mai departe pentru a amorsa o nouă cunoaştere spirituală a omului. Perioada în care au fost revelate de marele învăţător spiritual al Tibetului era foarte tulbure şi oricum ele nu ar fi reuşit să provoace un impact semnificativ decât într-o arie restrânsă. Menirea lor a fost propulsată peste un mare arc în timp, în condiţiile prezente care fac posibilă comunicarea liberă şi uşoară între oameni. Toate acestea au fost prevăzute cu exactitate, însă pentru ca acţiunea să fie îndeplinită cu succes, pergamentele trebuia să fie conservate şi păzite în cele mai bune condiţii, astfel încât să nu fie furate ori distruse. Guru Rimpoche şi discipola lui au dat această sarcină unor entităţi subtile care nu permit nimănui să se apropie de locurile respective, cu excepţia celui care este menit să le descopere. Yidam-ul teribil pe care îl cunoşti a avut sarcina de a păzi acest loc secret şi foarte greu accesibil oamenilor, care, în plus, este şi o poartă de trecere către un alt tărâm. În mintea mea conexiunile se realizau cu viteza fulgerului, dar inima îmi fremăta de emoţia pe care mi-o provocau cuvintele Zeiţei, deoarece într-un mod foarte special acestea declanşau atunci în mine stări şi imagini din acele timpuri de demult, chiar şi ale fiinţelor care au acţionat atunci. Nu vedeam propriu-zis toate acele evenimente, dar totuşi percepeam cumva unele dintre clişee în minte, le ştiam chiar atunci când îmi erau relatate de Zeiţă şi aceasta mă umplea de o uimire şi o bucurie neasemuite. Fără îndoială, eram convins că această capacitate îmi era atunci „imprimată” de Zeiţă pentru a putea să mă conving mai bine de ceea ce auzeam şi atunci am simţit din nou

un val de adâncă recunoştinţă şi iubire pe care i le dăruiam din toată inima. Privindu-mă cum eram asaltat de noi şi noi emoţii frenetice, ea a schiţat un zâmbet răpitor şi îmi spuse: ― În timpurile care vor urma te vei izbi de opacitatea şi de frica oamenilor de a cunoaşte şi de a pătrunde pe calea spiritualităţii, însă aceste probleme nu trebuie să constituie obstacole sau bariere în calea misiunii pe care tu o ai. Învăţăturile din acest text şi altele încă, la care vei avea acces mai târziu, trebuie răspândite cu înţelepciune către cei dornici să le primească şi să le aplice în propria lor viaţă. Mulţi sunt leneşi, iar lenea lor este chiar cronică. Lenea este, de fapt, o „cursă” periculoasă a minţii, care atunci contractă şi depărtează fiinţa umană de lumea înconjurătoare. Leneşii sunt neputincioşi, dorind să aibă totul, dar neavând totuşi nimic. Dacă sunt îndemnaţi să acţioneze, ei se supără, pentru că se simt încorsetaţi în propria lor lene precum un animal în cuşcă. Senzaţia lor generală este că nu sunt capabili să facă nimic şi că astfel nu sunt interesaţi de ceea ce există în afara lor. Sunt prizonierii propriei lor minţi, care la orice intervenţie din exterior le dictează răspunsul: „Nu pot. Nu vreau. Nu am timp. Nu mă interesează”. Orientează-te mereu către cei care au spiritul viu. Se poate ca şi aceştia să aibă la început o pojghiţă de lene şi de inerţie, dar ea va ceda curând în faţa asaltului inimii subtile, care în cazul lor este trezită. ―Dar ceilalţi? am întrebat. Ceilalţi de ce nu sunt şi ei capabili de această revenire? ―Nu ai încă idee de forţa extraordinară pe care o dezvoltă inerţia sau lenea. Este un tip de energie descendentă, care ţintuieşte fiinţa nu doar fizic, ci mai ales psihic şi mental. În profunzimile lui, cel leneş este, de fapt, foarte ataşat de confortul pe care i-l oferă viaţa, de gândurile lui adeseori

fanteziste şi de prejudecăţile la care nu vrea să renunţe. Nu are capacitatea să realizeze condiţia în care se află şi îşi imaginează că viaţa lui este foarte bună şi decurge în mod normal. Mulţi se află în această condiţie deplorabilă. Vremea lor soseşte atunci când fac eforturi mari pentru a se ridica din lentoarea în care trăiesc. Eram parcă „încastrat” în atmosfera magică a peşterii. Prezenţa Zeiţei atât de aproape de mine, parfumul îmbătător pe care îl răspândea, privirea ei nemuritoare, toate acestea îmi creau o stare aproape de suspendare a trupului şi a minţii. ― Sunt multe idei care îmi vin în minte şi multe întrebări la care nu găsesc răspuns… E o enigmă modul în care team întâlnit… prezenţa ta este copleşitoare… Vorbele mi se opreau în gât de emoţie şi aproape că nu puteam să mai gândesc cursiv. Zona capului îmi era cuprinsă ca de flăcări, iar pieptul îmi vibra de energie. ― E o enigmă pentru tine, a rostit Zeiţa. Mie însă sufletul tău îmi este ca o carte deschisă. La ce ar folosi dacă ai cunoaşte acum toate particularităţile situaţiei? Curentul karmic te-a atras cu putere aici, chiar fără ca tu să-ţi dai seama de aceasta. Pergamentele care conţin textele secrete revelate de Guru Rimpoche vor avea un impact puternic asupra destinului viitor al omenirii. Multe dintre ele au fost deja descoperite de fiinţe umane care întruneau anumite condiţii karmice. Reculege-te în sufletul tău şi înţelege semnificaţia misiunii tale. Zicând acestea, Zeiţa a străfulgerat, luminând orbitor întreaga peşteră. Ochii ei luminau ca două raze puternice, iar slava pe care o emana era neînchipuită. Treptat, lumina puternică îşi reduse intensitatea, până când am putut să disting din nou cum mă privea cu o mare iubire şi bunătate.

―Guru Rimpoche a venit chiar el în această peşteră? am vrut eu să aflu, pentru a înţelege anumite percepţii pe care le-am avut cu câteva clipe mai înainte. ―El nu, dar înţeleaptă lui discipolă a intrat aici pentru a ascunde pergamentul. Aceasta s-a petrecut cu foarte mult timp în urmă. Prin puterile divine pe care le deţinea, a modelat peretele de rocă în forma pe care tu o vezi acum şi a aşezat acolo cutia de lemn. Această peşteră este foarte specială pentru că ea conduce spre o altă lume. De aceea şi textul ascuns aici este foarte important. Totuşi, într-o primă fază doar puţini oameni îi vor înţelege conţinutul. În el este descrisă natura reală a ataşamentelor care îl leagă pe om de lume şi sunt menţionate cinci tehnici de meditaţie foarte eficiente pentru ca el să depăşească acest obstacol important. În final, cel a cărui compasiune este infinită a făcut unele profeţii despre marea transformare prin care urmează să treacă omenirea. În parte, aceste profeţii se referă şi la ţara ta. Totuşi, ele nu pot fi împlinite dacă nu va exista o trezire autentică a oamenilor către spiritualitate. Lanţurile grele care îi leagă pe aceştia sunt, de fapt, ataşamentele şi egoismul care este generat de ele. Ura, mânia şi înţelegerea greşită a situaţiilor şi a realităţii se adaugă la zestrea negativă a emoţiilor. Cel care le manifestă şi chiar le cultivă va fi mereu supus suferinţei şi decepţiei. Pentru un astfel de om este o mare distanţă până la lumina clară şi pură a esenţei sale divine şi el se va chinui în ceaţa unor gânduri grosiere, pline de ataşament faţă de ceea ce vrea să obţină, fără totuşi să dobândească. O astfel de fiinţă trăieşte în extreme, fiind continuu azvârlită între intensitatea plăcerii şi a fericirii şi disperarea unei crunte suferinţe. Ea nu poate să aibă un prieten sau iubit fără să nu se ataşeze cu putere de el şi nici nu poate să vadă un duşman fără să devină foarte

furioasă sau chiar să îl urască. Nu uita niciodată că liniştea profundă a sufletului o vei găsi mereu doar în echilibrul perfect dintre aceste extreme. Indiferent că este vorba de bucuria efemeră pe care o conferă situaţiile plăcute sau de mânia furibundă care e dezlănţuită de orgoliul rănit, acestea nu sunt decât influenţe iluzorii şi chiar demoniace care îl abat pe om de la menirea sa în viaţă. În faţa acestor iluzii care adeseori sunt instrumentate de forţele malefice din Creaţie, omul este precum un animal domestic; el se simte bine şi în siguranţă în curtea stăpânului său, care îl hrăneşte şi îl îngrijeşte. Aceasta este situaţia în care omul se ataşează de bucuriile efemere ale vieţii. Animalul domestic uită însă de fiecare dată că este doar o problemă de timp până când stăpânul lui îl va ucide pentru a se hrăni cu el. Aceasta este situaţia în care omul cade pradă acceselor de furie demenţială şi de ură crâncenă, care îl fac să decadă şi să ajungă într-o condiţie deplorabilă. Ascultam ca vrăjit vorbele Zeiţei. Sonoritatea lor foarte specială îmi declanşa o stare lăuntrică minunată, care facilita înţelegerea lor profundă. ―Şi atunci, care este soluţia? am întrebat. ―Urmăreşte echilibrul în tot ceea ce faci, mi-a răspuns Zeiţa. Rămâi mereu în centru; aceasta îţi va permite să fii în mijlocul acţiunii şi în acelaşi timp să nu te ataşezi de ea. Fii ferm şi echilibrat în bunătatea ta faţă de celelalte fiinţe, fără să vrei să obţii ceva în schimb. Trocul sentimental este chiar mai rău decât înşelăciunea. Acestea sunt premizele înţelepciunii. Aveam senzaţia că mă aflu acolo de zile întregi desăvârşindu-mi evoluţia spirituală. Emoţia, frământarea, slăbiciunea şi uluirea fără margini de care fusesem cuprins până atunci erau treptat înlocuite cu o

senzaţie de minunată forţă şi energie care îmi generau o stare continuă de fericire lăuntrică. Însă chiar atunci când realizam aceasta cu o mare încântare, am perceput intuitiv faptul că întâlnirea mea cu Zeiţa se apropia de sfârşit. Am avut tendinţa să mă întristez; nu aş fi vrut să o mai părăsesc niciodată, nu aş fi vrut să mai revin în lumea noastră. Zeiţa a zâmbit fermecător şi mi-a atras atenţia cu un ton ca de dojană: ― Vezi ce dificil este să te menţii neafectat de supărări şi chiar de bucurii, oricât ar fi ele de intense? În chiar momentul în care crezi că ai atins apogeul, descoperi imediat spectrul nemulţumirii şi al suferinţei. Cel cu adevărat puternic învaţă să fie dincolo de ambele manifestări. Într-un fel, eşti ataşat de forma mea fizică şi de prezenţa mea. Uneori sunt necesari mii de ani pentru ca aceste urme ale ataşamentului să dispară. Totuşi, spre încântarea ta, îţi spun că mă vei revedea curând. Foarte curând. Inima începu să-mi bată iarăşi cu putere. ― Voi veni din nou aici în peşteră? Mă vei chema din nou? Dacă e aşa curând, aş vrea să nu mai plec; aş vrea să rămân aici şi poate Elinor şi Repa Sundhi vor dori şi ei să împartă acest loc cu mine, am spus eu uitându-mă rugător la Zeiţa cea sublimă. Ea mă privi într-un fel care mă făcu să izbucnesc în lacrimi. Îmi era practic imposibil să rezist influxului energetic pe care îl determina în mine. Chipul ei, de o frumuseţe tulburătoare, mă impresiona atât de mult, încât în unele momente emoţia mea ajungea la paroxism şi nu eram în stare să mai scot nici un cuvânt. Trupul de o armonie divină şi gesturile foarte delicate pe care le făcea năşteau în mine un tremur puternic, mai ales

atunci când ochii ei se aţinteau asupra mea, manifestând o iubire şi o compasiune fără margini. Aveam atunci impresia că toate apele universului îşi revărsau misterele lor ancestrale prin lumina acelor ochi divini. ―Nu este nevoie să rămâi aici, a spus Zeiţa. Mintea şi imaginaţia ta sunt acum prea surescitate pentru a se exprima logic şi coerent, adăugă ea zâmbind mai larg. Nui nimic, de îndată ce vei părăsi această peşteră vei reveni la o stare normală, însă mult evoluată faţă de cea cu care erai obişnuit înainte. ―Dacă nu te voi întâlni aici, atunci unde te voi revedea? Era dificil să-mi stăpânesc amarul despărţirii. ― Va fi chiar în ţara ta. Repa Sundhi şi yidam-ul te vor însoţi acolo. Despre acel loc vorbeşte marele înţelept Guru Rimpoche în profeţiile sale din textul pe care l-ai găsit aici. El spune că în aceste vremuri din urmă va fi un tărâm la vest, cu o mare de apă lângă un triunghi de munţi. În acei munţi se ascund mari mistere care vor fi descoperite; Goratri este muntele în al cărui vârf se află un foarte important focar de impuls energetic. Profeţia divinului Maestru afirmă că panta fără de întoarcere a transformărilor pe această planetă va fi marcată de o descoperire extraordinară care va fi făcută în munţii din ţara ta. Aceasta tu o cunoşti deja. De acum înainte, lucrurile sunt strâns înlănţuite şi sunt determinate la un nivel cauzal foarte profund. Al doilea element important, generat de primul, este descoperirea acestui pergament scris şi ducerea lui în lume, unde va fi făcut cunoscut gradat, în anumite etape. Tu vei avea o contribuţie însemnata în acest proces, care va declanşa mai apoi o serie în avalanşă de cauze secundare benefice. În timp ce rostea aceste ultime cuvinte, Zeiţa începu să se depărteze, rămânând însă mereu cu faţa către mine. Aveam aceeaşi nedumerire ca în primele momente în care

am văzut-o: era senzaţia că mai curând plutea şi nu că păşea, deşi aceasta era o stranie iluzie optică. Un resort lăuntric mă împinse atunci cu putere şi am sărit ca un arc. Nu se putea să plece aşa curând, nu mă putea lăsa singur atât de repede! În câteva secunde ea dispăru în coridorul din spatele peşterii. Fără să mai ţin seama de nimic, m-am repezit într-acolo. Coridorul era destul de îngust şi puternic luminat. Am pătruns hotărât în el, dar după ce am cotit la stânga m-am oprit blocat de uimire: după doar 2-3 metri, coridorul se sfârşea în peretele muntelui, ca şi cum doar până acolo fusese săpat. Mi-am spus că trebuia să existe o uşă sau o ieşire secretă şi am început să caut în jur şi să pipăi febril pereţii de stâncă, în speranţa că voi descoperi mecanismul secret de deschidere a uşii. Curând însă am fost nevoit să abandonez acea acţiune, despre care intuiam prea bine că nu are sorţi de izbândă. Ştiam că Zeiţa nu are nevoie de uşi secrete sau de mecanisme ascunse pentru a trece în alte planuri. Totuşi, dispariţia ei destul de bruscă, aproape ca şi apariţia, mia bulversat fiinţa şi mi-a umplut inima de dorul sfâşietor al revederii. Întreaga mea energie s-a condensat atunci într-o dorinţă vie şi intensă de a o striga să vină înapoi. Am realizat imediat că acţionam într-un mod copilăresc, dar în acelaşi timp mi-am dat seama că nu ştiam cum să o chem. Brusc, disperarea mea ajunse la paroxism; chiar în acel moment însă i-am auzit în minte vocea binecunoscută, rostind foarte clar un singur nume: Machandi. Am încremenit; în următoarea clipă i-am rostit eu însumi numele şi am constatat cu o mare bucurie că efectul lui era foarte relaxant şi liniştitor. Totuşi, impresia plecării ei intempestive era încă foarte vie pentru a fi aşa repede estompată. Singurul factor pe care îl consideram pozitiv

în acele momente era că, aşa după cum îmi promisese, aveam să o întâlnesc peste foarte puţin timp. Nerăbdător să aflu de la Repa Sundhi când va fi această întâlnire, mam îndreptat către treapta de piatră din peretele muntelui şi am luat caseta din lemn care conţinea pergamentul preţios. Am mai privit o dată peştera în care am trăit poate cea mai intensă experienţă emoţională a vieţii mele. M-am gândit atunci că spaţiul ei sacru şi acea lumină feerică de culoare albastră străjuiau de mii de ani intrarea secretă spre o altă lume. Totuşi, nu mi-a fost dat atunci să aflu ce mistere ascundea acea lume şi nici cine erau locuitorii ei. Eram însă aproape sigur că între misteriosul tărâm şi marea descoperire din Bucegi exista o legătură destul de strânsă şi speram ca într-un viitor destul de apropiat să am ocazia de a afla mai multe detalii pe această temă. De altfel, Repa Sundhi afirmase că voi avea acces la aceste secrete, însă peste o anumită perioadă de timp. Acest gând mi-a creat un sentiment de speranţă şi încredere în viitor, deoarece îmi imaginam că o voi revedea pe Machandi şi voi rămâne mereu în preajma ei. În acele clipe, încă nu îmi dădeam prea bine seama de semnificaţia reală a evenimentului pe care îl trăisem în peşteră. Am strâns cutia la piept mulţumind în gând Zeiţei pentru bunătatea ei şi am păşit în spaţiul întunecos al nişei din peretele stâncos al muntelui, pentru a reveni în lumea din care am plecat.

Capitolul 4

INIŢIEREA SECRETĂ

În faţa peşterii mă aşteptau Repa Sundhi, yidam-ul şi Elinor. Vântul rece mă izbi frontal, aducându-mă la o realitate mult mai dură şi mai palpabilă. Umbrele înserării întunecau şi mai mult norii, iar peisajul stâncos şi arid contribuia atunci din plin la întristarea mea. Mergeam înapoi pe acelaşi drum pe care venisem, cufundat în gânduri şi profund marcat de întâlnirea cu Machandi. Cei trei erau şi ei tăcuţi şi reculeşi, respectându-mi starea pe care o simţeam atunci. Mi-am dat însă curând seama că nu procedam corect. Experienţa pe care tocmai o trăisem trebuia să fie un motiv de bucurie şi exuberanţă şi nu unul de tristeţe şi îngândurare. Despărţirea de Zeiţă era previzibilă, iar eu trebuia să revin în lumea în care aveam un rost şi o menire, pentru a pune în practică învăţăturile pe care le aflasem şi pentru a îndeplini misiunea secretă care mi se trasase. De fapt, atunci realizam că indiciile în această direcţie erau foarte vagi. Aveam pergamentul, deţineam anumite informaţii şi cunoştinţe ezoterice, dar totuşi nu se stabilise nici un plan, nici o direcţie precisă de acţiune. Am înţeles că în astfel de cazuri nu se pune problema la fel ca într-o companie, unde se trasează anumite căi şi repere clare pentru a ajunge la performanţă. Dacă ar fi aşa, situaţiile de viaţă s-ar derula într-un gen de automatism, ceea ce ar face până la urmă ca „jocul” să devină previzibil. Aveam doar ideea şi anumite „instrumente” ajutătoare; restul trebuia să-l concep singur, să mă adaptez, să caut posibilităţi eficiente prin

care adevărul şi spiritualitatea să ajungă la cei care vor să le primească. Oamenii sunt diferiţi, se comportă şi înţeleg diferit pentru că şi personalitatea şi nivelul lor de conştiinţă sunt diferite. A le face cunoscute anumite aspecte ezoterice fundamentale care ar putea să le transforme în mod radical viaţa şi capacităţile este un proces foarte dinamic, care nu se bazează pe o singură soluţie. Eram conştient că, pentru a reuşi să împărtăşesc altora cât mai bine şi convingător o nouă viziune asupra vieţii, trebuia mai întâi ca eu însumi să înţeleg în profunzime acele lucruri. Din fericire, destinul mi-a facilitat cunoaşterea unor fiinţe excepţionale, care m-au ghidat şi continuă să mă îndrume cu multă competenţă în tainele spiritualităţii. Am observat că Repa Sundhi mergea alături de mine fără să intervină în gândurile mele. Totuşi, simţeam prezenţa lui ca o invitaţie tăcută de a-mi lămuri ceea ce nu pricepeam. ― Ştii, sunt unele necunoscute legate de Machandi pe care aş vrea să le aflu… Prezenţa ei m-a copleşit şi trebuie să-ţi spun că întreaga mea fiinţă îmi este plină de imaginea şi amintirea ei, m-am destăinuit eu lui Repa Sundhi. Lama a zâmbit discret, dar nu a rostit nici un cuvânt, continuând să păşească alături de mine. Căutam să-mi găsesc cele mai bune cuvinte care să exprime ceea ce simţeam. ― La început şocul m-a dezorientat, dar mai apoi m-am recules într-o oarecare măsură. Simţeam că ea mă ajută să realizez aceasta… dar mă întreb dacă efectul apariţiei ei s-a datorat doar formei ei divine, am adăugat eu mai mult pentru mine. Vocea lui Repa Sundhi m-a scos ca dintr-un somn adânc:

― Fireşte că în primul rând aceasta te-a impresionat cel mai mult, dar senzaţiile de natură energetică pe care leai simţit se datorează formidabilei influenţe aurice pe care ea o manifestă. Efectele acesteia le vei resimţi încă mult timp de acum înainte. ― Totuşi, cine este ea? Atunci când era lângă mine puteam să receptez cu fidelitate tot ceea ce-mi spunea şi să-i admir splendoarea neînchipuită, dar dacă voiam să o întreb ceva anume, aproape că nu eram capabil să-mi adun gândurile şi să mă focalizez asupra lor. Lama îmi lămuri imediat dilema. ― În acele momente erai prea bulversat pentru a mai putea realiza o linie coerentă a gândirii. Diferenţa faţă de nivelul de conştiinţă al Zeiţei este încă foarte mare şi deşi ea te-a ajutat să depăşeşti unele obstacole, totuşi impactul asupra minţii şi percepţiilor tale se pare că a fost năucitor. Desigur, Machandi ar fi putut să provoace temporar în tine un salt spectaculos al conştiinţei, care să te aducă mult mai aproape de propriul ei nivel, dar atunci exista pericolul producerii unor „scurtcircuite” în mintea ta. Într-un astfel de caz ar fi putut apărea efecte secundare neplăcute şi chiar probleme de ordin fizic, deoarece structura ta organică nu este încă pe deplin pregătită să suporte o manifestare energetică foarte puternică. De aceea Machandi te-a adus doar la limita de sus pe care o poţi suporta tu în acest moment. ―Este o zeiţă? am întrebat. Cine este ea? Chiar şi acum, după ce am trecut printr- o experienţă de neuitat, îmi vine totuşi greu să cred aceasta. ―Este normal; prejudecata mentală e încă foarte puternică, dar peste puţin timp vei considera altfel lucrurile. Da, este o zeiţă foarte puternică, dar să ştii că şi ea a parcurs drumul ascendent al evoluţiei. O mare transformare în cazul ei a survenit acum câteva sute de

ani. Înainte de aceasta a fost o entitate celestă feminină, o dakini, care a însoţit-o pe una dintre discipolele importante ale înţeleptului Padmashambhava din Tibet. ― Încă nu cunosc istoria Tibetului, dar mă simt foarte atras de relatările despre marii maeştri de aici, am spus eu cu multă pasiune. Machandi mi-a vorbit de marele Guru Rimpoche, ale cărui învăţături se găsesc în acest text pe care îl am cu mine. Repa Sundhi a zâmbit înţelegător. ― Este unul şi acelaşi cu Padmashambhava. Acest nume este însă mai cunoscut în Occident, dar există multe altele în textele tradiţionale tibetane cu care el a fost slăvit de-a lungul timpului. A fost o fiinţă desăvârşită spiritual, care a reformat din temelii religia Tibetului. Aceasta s-a petrecut acum mai bine de 1200 de ani. Pergamentul a fost ascuns în peşteră de una dintre discipolele lui principale, care se numea Tsogyelma sau Yeshe Tsogyel. L-am întrerupt brusc pe Repa Sundhi pentru a-l întreba dacă ea este cea pe care a însoţit-o Machandi, ceea ce ar explica prezenţa ei în peşteră şi legătura cu pergamentul care a fost ascuns acolo. ― Nu, Zeiţa a fost în preajma altei discipole foarte importante a marelui înţelept, care se numea Tashi Kyidren. Deşi era prinţesă, aceasta şi-a dedicat întreaga viaţă spiritualităţii. În realitate, Tashi Kyidren a fost încarnarea unei dakini, iar Machandi a însoţit-o pretutindeni. Însă activitatea Zeiţei pe care ai întâlnit-o este mult mai veche, în timpuri despre care istoricii nu au acum nici o idee clară. Ea a fost însoţitoarea lui Rama şi a preafrumoasei lui soţii, Sita, după ce aceştia au plecat în pădurile din munţi. Sunt timpuri atât de vechi, încât oamenii privesc aceste relatări ca pe nişte legende. Au trecut mai mult de 9000 de ani de atunci şi este firesc că

au intervenit erori majore de interpretare a realităţii din acele vremuri, care s-au transmis de-a lungul mileniilor şi civilizaţiilor până în timpurile noastre. Aşa-zisa legendă dintre Rama şi Sita pe care occidentalii o cunosc din epopeea hindusă Ramayana este, de fapt, cât se poate de reală. Pot să spun chiar că anumite evenimente şi fapte cu care ne-am confruntat noi au directă legătură cu acele timpuri. Machandi, care pe atunci trăia chiar în proiecţia ei fizică, în planul terestru, ca o dakini foarte tânără şi devotată acelui cuplu divin extraordinar, ar putea să-ţi dea unele detalii foarte importante. Aceasta depinde doar de tine, pentru că implică să progresezi spiritual suficient de mult încât să ajungi să fii aproape de Zeiţă. Iar când vei dobândi acest nivel, nu va mai fi nevoie să-ţi relateze ea nimic, deoarece vei fi tu însuţi capabil să vezi şi chiar să „trăieşti” acele timpuri în cel mai real mod cu putinţă. Gândul că în felul acela aş fi putut să rămân mai mereu lângă Machandi, îmi dădea aripi. ― Problema principală este că în decursul vremii s-a creat impresia că Rama şi Sita au plecat din India de astăzi către vest, când în realitate Rama a domnit pe teritoriul actual al ţării tale, a continuat lama să-mi explice. O informaţie mult mai precisă pe care ţi-o ofer este aceea că reşedinţa lui regală a fost în zona judeţului Sălaj, iar retragerea lui pentru mai mulţi ani, împreună cu Sita, în pădurile munţilor s-a făcut exact în valea din Munţii Apuseni prin care am trecut noi ieri. Nu sunt mari deosebiri faţă de peisajul de atunci, doar că vegetaţia era mult mai înaltă. Acelea erau timpuri în care unele zeităţi din planurile cereşti se materializau în planul fizic şi obişnuiau să trăiască mai mulţi ani printre oameni.

Văzând uimirea mea fără margini care îmi era întipărită pe chip, Repa Sundhi a continuat să-mi relateze şi alte aspecte extraordinare despre acele timpuri îndepărtate. ― Nivelul de conştiinţă al populaţiei care se afla atunci în zona carpatică era foarte elevat; oamenii erau puţini şi se stabileau mai ales în zona văilor şi a crestelor muntoase. Viaţa lor era profund meditativă şi pe atunci aveau loc multe evenimente care astăzi ar fi catalogate drept uluitoare miracole divine. Trebuie să ştii, de asemenea, că impregnarea subtilă din acele timpuri a fost atât de puternică, încât nu a dispărut în totalitate nici chiar astăzi, după mai bine de 9000 de ani. Ea a amorsat atunci o matrice energetică fundamentală ce se va actualiza din nou în viitorul apropiat ca urmare a unor legi de ciclicitate. Desigur, ar fi încă multe de spus despre acea epocă îndepărtată, chiar dacă oamenii de ştiinţă afirmă că este doar rodul unei fantezii debordante. Există totuşi dovezi marcante pe care unii istorici le deţin, precum şi studii remarcabile ce atestă realităţile despre care îţi vorbesc. Din păcate, sunt şi mai mulţi cercetători care doresc ca ideea şi concepţia actuală despre felul în care a evoluat istoria umanităţii să nu fie modificată. Pentru ei, aceasta ar fi sinonim cu un dezastru, atât financiar cât şi geopolitic. Este însă de mirare că, după câte ştiu, o luptă destul de înverşunată împotriva acestor realităţi este purtată chiar de către unii istorici şi academicieni din ţara voastră. Totuşi, lucrurile se vor corela de aşa manieră, încât adevărul să iasă curând la iveală. După o scurtă pauză, Repa Sundhi a continuat: ― Istoria lui Rama şi a lui Sita este însă mai complicată decât a fost descrisă în Ramayana, deşi acolo esenţa mesajului s-a păstrat nealterată. De pildă, intervenţia şi luptele de culise ale unor civilizaţii avansate care existau

în acele timpuri, precum şi tehnologia inimaginabilă pe care acestea o dezvoltaseră au fost descrise doar sumar şi de multe ori în mod alegoric. În plus, prezenţa lui Machandi lângă Rama, după răpirea lui Sita de către Ravana, a fost voit eliminată din povestire, pentru a nu crea confuzii despre castitatea cuplului divin. Machandi a avut atunci o contribuţie majoră la victoria finală a lui Rama şi tot ea este cea care a salvat-o pe Sita dintr-o situaţie dificilă în ultima fază a războiului, care a implicat şi trei deflagraţii atomice. Însă toate acestea sunt doar poveşti în viziunea ştiinţei moderne. Nu trebuie să ţinem cont prea mult de părerea ei asupra unor astfel de subiecte, întrucât ignoranţa şi interesele cercetătorilor moderni conduc spre alte direcţii, în loc să conducă spre adevăr. În zona din Munţii Apuseni în care s-a efectuat translaţia a fost creată încă din acele timpuri o falie spaţiotemporală pe care Rama o folosea adeseori pentru a se proiecta în diferite puncte de pe glob. A fost nevoie doar să reactivez acel nivel energetic pentru ca efectul să apară din nou şi astfel să poţi să o întâlneşti pe Zeiţă. Cumulând o imensă experienţă în manifestare, Machandi a evoluat mereu şi în prezent guvernează o mare parte a galaxiei noastre, ocupând un loc superior în ierarhia entităţilor celeste. Ştiu că acest lucru este aproape inconceptibil pentru tine în momentul de faţă, însă după ce te vei familiariza cu particularităţile lumilor subtile vei înţelege mult mai uşor lucrurile din această perspectivă. Eram extaziat de misterele pe care lama mi le dezvăluia şi aproape că nu mai simţeam răceala vântului. ― Cum este posibil totuşi ca ea să cunoască tot ceea ce se petrece într-un volum gigantic de spaţiu şi de timp? am întrebat, covârşit la gândul amplorii unei astfel de posibilităţi.

Repa Sundhi mi-a explicat cu răbdare: ― Tu vrei să înţelegi acest aspect rămânând la acelaşi nivel de logică şi de percepţie pe care îl ai în prezent. Conştiinţa este însă multidimensională şi ea evoluează în timp. Omul obişnuit îşi percepe viaţa pe segmente: familie, serviciu, afaceri, distracţie şi încă multe altele. Atunci când vrea un anumit lucru, el se implică în acel segment al vieţii, uitând aproape complet de celelalte care continuă totuşi să existe. Această abordare este foarte parţială şi limitată. Gama emoţiilor umane are ca suport tocmai acest gen de viziune fragmentată asupra vieţii, care se află la baza ideii false despre ceea ce suntem noi de fapt. Te identifici în mod eronat cu specificul unui fragment din viaţa ta şi atunci simţi nevoia să te ataşezi de el. Aceasta creează dependenţă, iar de aici apare frustrarea; la rândul ei, frustrarea va conduce în mod inevitabil la suferinţă. Este un lanţ cu care omul se leagă conştiincios pe parcursul întregii sale vieţi. Dacă viziunea ta este însă de ansamblu, toate aspectele din existenţa proprie vor fi percepute în secvenţe corelate şi înlănţuite cauzal. Mai mult decât atât, vei putea înţelege de pe o poziţie superioară şi ceea ce te înconjoară, chiar dacă nu te implică în mod direct. Aceasta este diferenţa fundamentală între un om obişnuit şi un înţelept. În cazul înţeleptului, expansiunea conştiinţei poate deveni gigantică şi atunci el nu numai că înglobează ceea ce există în acele limite, dar, de asemenea, este capabil să dirijeze la voinţă orice acţiune şi orice intervenţie în acel cadru spaţio-temporal. Acum cred că înţelegi destul de bine puterea de influenţă a lui Machandi în univers. Să ştii însă că pentru a stăpâni şi controla în mod eficient un nivel al manifestării, este necesar ca tu însuţi să fii pe un nivel superior planului pe

care vrei să-l controlezi. Un orb nu va putea conduce niciodată un alt orb. Înţelesesem foarte bine această condiţie, dar nu eram lămurit încă asupra cauzei care determină manifestarea emoţiilor noastre limitate ce provoacă suferinţă. Nu ştiam nici motivul pentru care omul preferă să îşi „segmenteze” viaţa în fâşii distincte de interes şi acţiune. Atunci, Repa Sundhi mi-a clarificat unul dintre cele mai importante aspecte ale vieţii noastre. ― Cauza principală constă în ideea greşită pe care omul şi-o face despre feluritele aspecte ale vieţii. Deşi totul se schimbă şi se transformă în jurul lui în fiecare moment, el crede cu convingere că lucrurile şi situaţiile pot să rămână aceleaşi, adică neschimbate. Dacă vei analiza însă în profunzime, vei descoperi că această concepţie este total nerealistă şi chiar lipsită de logică. Nimic din ceea ce te înconjoară şi nici din ceea ce există în Creaţie nu rămâne la fel, ci se transformă mereu într-o continuă tendinţă evolutivă. Poţi tu să spui că relaţiile pe care le-ai avut au rămas aceleaşi sau că cele din prezent nu se vor modifica? Crezi că averile şi posesiunile materiale pe care unii oameni le strâng cu aviditate reprezintă ceva stabil şi veşnic? Dimpotrivă, într-o singură clipă ei pot să piardă ce au agonisit o viaţă întreagă. Starea psihică nu este nici ea mai stabilă: când este criticat, omul se supără; când suferă o pierdere, el se înfurie; când nu are ceea ce-şi doreşte, el devine gelos sau invidios. Toate aceste atitudini ale lui nu sunt decât emoţii negative care îl constrâng să săvârşească anumite acţiuni. Acestea se „imprimă” în karma lui personală şi îi vor genera mari probleme în vieţile lui următoare. Ideea greşită că lucrurile sau situaţiile sunt permanente şi că ele nu se vor schimba vreodată este chiar rădăcina suferinţei omului. După cum îţi spuneam, viziunea lui în

această privinţă este complet nerealistă. Adevărata dramă este însă aceea că, deşi se confruntă de nenumărate ori pe parcursul vieţii cu situaţii care îi infirmă această concepţie, totuşi el se încăpăţânează să persiste în aceeaşi idee. Imaginându-şi că nimic nu se schimbă şi că tot ceea ce el dobândeşte în viaţă va dăinui o veşnicie sau va rămâne la fel măcar pe durata existenţei sale, omul se ataşează tot mai mult de relaţii, de sentimente, de emoţii, de bani, posesiuni sau de plăceri. Urmăreşte cu atenţie această manifestare psihică negativă, care este ataşamentul. Vei înţelege foarte repede, chiar prin exemplul oferit de propria ta viaţă, că el creează în tine aşteptări, pretenţii şi iluzii. De cele mai multe ori, acestea nu sunt întrunite ori satisfăcute şi astfel apare suferinţa, care la rândul ei generează anumite gânduri negative; acestea vor contribui la karma negativă a persoanei respective şi tot aşa, ca într-un cerc vicios. Acum cunoşti lanţul limitării omului în Creaţie. Rupe acest lanţ şi vei fi liber. Realizam foarte bine că acest îndemn reprezenta o piatră de temelie în evoluţia mea spirituală. Nu îmi era însă prea clar cum aş putea să elimin ideea falsă a permanenţei lucrurilor. I-am cerut lămuriri în această privinţă lui Repa Sundhi, care mi-a răspuns: ― Tot ceea ce se află în jurul nostru şi în interiorul fiinţei noastre, indiferent că este vorba despre organismul fizic sau despre procesele psihice ori mentale, se schimbă încontinuu, dar totuşi ele ne apar a fi constante şi neschimbătoare. Aceasta se datorează, pe de o parte, lipsei atenţiei din partea noastră, iar pe de altă parte, refuzului mental de a înţelege acest adevăr. Din această cauză oamenii se întristează sau se supără atunci când aşteptările lor nu sunt împlinite. Manifestând o voinţă demnă de ceva cu mult mai bun, ei continuă totuşi să

persiste în ideea falsă că, poate, lucrurile vor rămâne la fel, adică neschimbate. Dorinţa lor crâncenă nu exprimă în realitate decât măsura ataşamentului cu care ei se agaţă aproape disperaţi de ceea ce-şi închipuie că le aparţine şi nu vor să piardă. Este de la sine înţeles că acest lucru nu se poate, deoarece el se fundamentează încă de la bun început pe o idee complet falsă. Unii oameni sunt însă atât de înrădăcinaţi în ataşamentele pe care le au, încât pentru a şi le păstra cu orice chip preferă să îşi genereze anumite tipuri de idealuri, a căror natură nu o înţeleg nici ei prea bine. Aceste idealuri în viaţă, fie că se referă la iubire, la artă ori la activitatea profesională, sunt folosite doar ca o pavăză pentru a ascunde – atât de ei, cât şi de ceilalţi – propriile ataşamente şi posesivităţi. Această veritabilă „construcţie” psihică şi mentală este însă falsă şi nu face altceva decât să umbrească şi mai mult înţelegerea corectă pe care ar trebui să o aibă acea persoană cu privire la natura lucrurilor în Creaţie. Singura posibilitate de a te rupe din acest cerc vicios este aceea de a observa cu luciditate situaţia reală şi de a-i înţelege mecanismele profunde. Această analiză atentă trebuie realizată atât în timpul activităţilor zilnice, când te confrunţi chiar cu tendinţele respective, cât şi în particular, în linişte, meditând asupra faptelor de peste zi, care demonstrează falsitatea concepţiilor tale. Dacă vei realiza aceasta cu perseverenţă, rădăcinile ataşamentelor şi convulsiilor interne vor fi în mod gradat distruse. Ataşamentele care sunt menţinute mai mult timp se transformă în obişnuinţă, adică ele îşi sedimentează o bază solidă în structura psiho-mentală a omului. Acestea sunt mai greu de înlăturat, dar în principiu metoda rămâne aceeaşi. Nu există pastile miraculoase şi nici reţete fulminante care să vindece una dintre cele mai grave boli ale omului, care este ataşamentul. Va trebui să

depui eforturi susţinute şi să te sprijini pe ce ai pentru a reuşi în acest demers. Tot ceea ce omul a legat, tot el trebuie să desfacă. ― Bine, am spus, presupunând că voi proceda în acest mod, ce va rezulta atunci? Repa Sundhi zâmbi îngăduitor. ― Cel mai bine este să te convingi singur. Explicaţiile mele în această direcţie nu ţi-ar fi de prea mare ajutor. Totuşi, este important să înţelegi că o dată ce te-ai debarasat de scaiul ataşamentelor, libertatea spiritului, a minţii şi a trupului tău este incomparabilă cu orice altă situaţie obişnuită de viaţă. Aceasta îţi va genera atunci fericirea veritabilă, care nu are un obiect anume, adică nu depinde de ceva în mod special. Eşti pur şi simplu fericit că exişti şi că tot ceea ce te înconjoară există o dată cu tine. Un efect direct al acestei realizări interioare va fi acela al dorinţei de a ajuta în mod altruist pe aceia care au nevoie de sprijin şi de a săvârşi doar acţiuni virtuoase. Sigur, aceasta nu implică faptul că, pe parcursul evoluţiei tale şi a „căii spirituale” pe care o urmezi nu te vei mai confrunta cu probleme ori cu stări de suferinţă. Trebuie să înţelegi că acestea vor continua să apară un anumit timp datorită faptului că structura fizică şi psiho-mentală nu este încă purificată, iar anumite elemente karmice care sunt o consecinţă directă a faptelor rele din trecut au ajuns la stadiul în care trebuie să fie compensate. În astfel de situaţii, inima ta nu trebuie să fie cuprinsă de deznădejde, iar practica spirituală nu trebuie încetată. Mai mult ca oricând, atunci va trebui să dai dovadă de voinţă şi de perseverenţă pentru că, aşa după cum ţi-am spus, orice lucru este trecător, chiar şi suferinţele karmice. Treptat, datorită transformării pozitive din viaţa ta şi a modului corect în care gândeşti şi acţionezi, aceste suferinţe se vor diminua din ce în ce mai mult, iar tu vei

avea astfel acces la planuri de conştiinţă mult superioare celui în care te afli acum. Spunând aceasta, Repa Sundhi se opri din mers, făcându-ne şi nouă semn. Am observat că ne aflam în zona văii pietroase în care am fost translataţi cu ceva timp înainte. Lama a închis ochii timp de câteva clipe, rămânând nemişcat. Îi priveam cu admiraţie expresia feţei, de profundă concentrare şi resorbţie interioară. Afară era aproape întuneric, dar cu toate acestea crestele munţilor emiteau în mod enigmatic o lumină difuză şi fosforescentă de culoare mov. Deodată am simţit că am fost cuprins de un ciudat tremur interior, care îmi provoca o vagă senzaţie de greaţă. Am văzut atunci cu mare uluire cum peisajul parcă s-a „curbat” în părţi, ondulându-se ca nişte valuri. Apoi, brusc, am fost inundaţi de lumina puternică a soarelui pe un cer senin; translaţia avusese loc în sens invers şi acum ne aflam din nou în Munţii Apuseni, aproape de poiana mare din vârful dealului pe care l-am urcat. De acea dată, Repa Sundhi realizase proiecţia noastră direct, fără să mai recurgă la fazele intermediare la care fusesem deja martor cu puţin timp înainte. Totuşi, remarcam ceva care nu mi se părea în regulă, Ştiam că translaţia anterioară avusese loc după-amiaza şi mă aşteptam ca, după cele 4-5 ore petrecute în zona Tibetului, acum să fie seară, dacă nu chiar noapte, în loc de aceasta constatam că era o dimineaţă strălucitoare şi călduroasă de noiembrie, ceea ce m-a derutat puţin. Am făcut observaţia că ar fi trebuit să fie un cu totul alt timp al zilei. ― Aşa ar fi fost normal dacă timpul s-ar fi scurs după impresia ta subiectivă, mi-a răspuns lama. Întâlnirea cu Machandi a implicat însă uşoare modificări ale continuumului spaţio-temporal, astfel că ceea ce ţie ţi s-

a părut a fi doar câteva ore, în realitate a durat cu mult mai mult. ― Şaptesprezece ore şi jumătate, a spus Elinor uitânduse la ceas şi calculând diferenţa de timp, Prin urmare, avem un decalaj de 12-13 ore faţă de timpul obiectiv. Nu ştiu de ce, dar eram încântat de faptul ca mă confruntam cu acele fenomene neobişnuite care implicau distorsiunea spaţiului şi a timpului. L-am întrebat totuşi pe Repa Sundhi dacă acestea determină anumite efecte secundare asupra corpului fizic. Mi-a explicat că nu există nici un pericol în această privinţă şi că ideile şi presupunerile oamenilor de ştiinţă sunt eronate, mai ales datorită lipsei unei experienţe directe în domeniu. ― Singurele efecte care pot surveni sunt cele de ordin psihic, deoarece persoana poate să fie bulversată de modificarea integrală a realităţii cu care ea era obişnuită şi a legilor fizice pe care le cunoştea, însă chiar şi această impresie este curând estompată printr-un mecanism interior de autoadaptare care este foarte eficient. Totuşi, în cazul deplasărilor efectuate în timp, problema este mai complexă. Am ajuns peste puţin timp la maşină, unde am servit o gustare frugală. Înainte de a porni pe drumul de întoarcere, yidam-ul s-a făcut nevăzut, dar Repa Sundhi m-a asigurat că îl voi reîntâlni peste câteva zile, atunci când vom pleca spre altă destinaţie în munţi. Din câte am înţeles, aceea avea să fie o acţiune mai amplă. Lama mia oferit şi alte detalii, considerând probabil că de această dată am depăşit un prag important în evoluţia înţelegerii mele. ― Muntele Goratri, care este menţionat în textul profeţiilor marelui înţelept Padmashambhava, este, de fapt, muntele Godeanu, denumirea actuală fiind o transformare firească pe care a suferit-o numele iniţial în

decursul mileniilor anterioare. Acest munte are o importanţă foarte mare în echilibrul energetic regional şi deţine, de asemenea, unele secrete care vor ului lumea. Machandi a ales acel loc cu un scop anume. Nu mă mai mira faptul că lama cunoştea foarte bine ceea ce eu discutasem cu Zeiţa. Am reacţionat însă cu entuziasm la vestea că o voi revedea pe Machandi peste puţin timp, în munţii despre care ea mi-a vorbit. Repa Sundhi mi-a spus că vom pleca în acel loc peste o săptămână, timp în care trebuia să-mi dicteze traducerea textului scris pe pergament şi să rezolve alte aspecte legate de deplasare. Mi-a spus că avea nevoie de câteva zile pentru a înţelege textul şi cuvintele scrise pe pergament, care erau afectate de trecerea timpului. ― Este un vechi dialect tibetan, care nu se mai vorbeşte de câteva secole. Va fi necesar să consult anumite surse secrete de informare, mi-a explicat el. Am ajuns cu bine la Bucureşti în acea după-amiază şi am stabilit să ne întâlnim peste patru zile în vila lui Elinor. Eu am petrecut acest răstimp analizând ca de obicei experienţele pe care le-am trăit şi urmărind totodată să pun în practică învăţăturile primite de la Repa Sundhi şi de la Zeiţă. În doar câteva zile văzusem, aflasem şi trăisem ceea ce în mod obişnuit se poate derula pe ani întregi sau chiar în câteva vieţi succesive. M-am convins astfel personal de valabilitatea proverbului că nu aduce anul ce aduce clipa. Acest fapt a reprezentat un indiciu în plus pentru mine că în curând se vor produce transformări pe toate planurile şi în întreaga lume. Dincolo de faptul că acesta este, în general, un lucru ştiut, totuşi în egală măsură el este şi bagatelizat, ceea ce micşorează puterea mesajului şi tinde să diminueze responsabilitatea oamenilor în această privinţă. Lucrurile trebuie privite însă în mod

obiectiv. Nimeni nu poate să nege problemele grave cu care se confruntă omenirea în prezent, însă doar puţini sunt cei care îi înţeleg cauzele ascunse şi mecanismul lor de propagare. Din acest motiv, oamenii caută să trateze de multe ori superficial situaţia, uitând că, de fapt, problemele lor sunt chiar problemele omenirii, fiind reflectate de aceasta. În plus, există lupta furibundă dusă de unele organizaţii oculte pentru a manipula şi a controla ideile şi tendinţele populaţiei, ceea ce complică şi mai mult lucrurile. Voiam să îmi asum cu responsabilitate un rol pozitiv în această luptă, în care binele şi adevărul triumfă totdeauna şi eram foarte bucuros că există fiinţe ce mă pot ghida într-un mod competent în direcţia potrivită. De aceea, atunci când m-am întâlnit cu Repa Sundhi pentru a lucra la traducerea textului tibetan, eram foarte hotărât şi decis să urmez calea desăvârşirii spirituale. ― Este foarte bine că acţionezi în felul acesta. Totuşi, trebuie să ţii seama că mai înainte de această trebuie să te stabileşti tu însuţi în cunoaşterea ferma a unor legi şi principii fundamentale din Creaţie, fără de care nu poate exista un real progres şi o reală transformare a fiinţei tale. În lume sunt mulţi cunoscători a aspectelor spirituale, a textelor sacre şi a noţiunilor ezoterice, dar cu toate acestea cunoaşterea lor este relativ aridă, pentru că nu este dublată de o realizare profundă, interioară, a ceea ce ei cunosc. I-am dat dreptate lui Repa Sundhi, deoarece şi eu ştiam că forţa cuvintelor şi justeţea faptelor provin doar din realizarea practică a adevărurilor spirituale. Fiecare treaptă urcată pe scena progresului spiritual constituie, de fapt, o etapă nouă, superioară de înţelegere a universului şi de capacitate de a acţiona eficient la acel nivel.

― Adevărata învăţătura spirituală se dobândeşte odată cu practica ei, a continuat lama să-mi explice. Procesul învăţării este interactiv şi omul se perfecţionează în chiar momentul în care el aplică foarte corect cunoştinţele pe care le-a dobândit până atunci. Apoi Repa Sundhi mi-a detaliat anumite modalităţi prin care puteam să-mi controlez influxurile mentale şi pe cele emoţionale şi mi-a oferit, de asemenea, unele sfaturi în legătură cu principiile sănătoase de viaţă şi de comportament. El a insistat totodată asupra importanţei aplicării acestor cunoştinţe în activitatea zilnică, pentru că numai atunci ele pot contribui în mod real la evoluţia noastră ca fiinţe umane. ― Nu trebuie să analizezi doar din punct de vedere intelectual cărţile şi textele de spiritualitate, m-a povăţuit el. Este mult mai bine să meditezi câte puţin în fiecare zi asupra adevărurilor care sunt expuse în ele şi apoi să observi reflexia acelor adevăruri în viaţa pe care o trăieşti. Unii oameni se pierd în analize „sofisticate” şi argumentaţii sterile, care nu fac decât să le amplifice orgoliul de aşa-zişi cunoscători ai domeniului ezoteric, în realitate, ei bat pasul pe loc şi, într-un fel, se îmbată cu apă rece gândind că sunt valoroşi şi chiar înţelepţi; devin aroganţi şi îşi imaginează că sunt singurii deţinători competenţi ai unor secrete şi a unor cunoştinţe oculte, sfidând mai mult sau mai puţin justificat orice altă părere în această privinţă, De multe ori ei au chiar idei greşite sau lacune despre unele aspecte importante ale spiritualităţii, fie datorită înţelegerii lor eronate, fie din cauza surselor de informare pe care le-au consultat, care de multe ori sunt incomplete sau neautentice. Nu te lăsa prins în plasa unor astfel de discuţii care par savante, pentru că nu îţi vor aduce nici un folos. Adeseori cei care se pretind „cunoscători” sau „învăţaţi” au mai multe

probleme şi deficienţe de caracter decât oamenii simpli, dar oneşti şi cu inima curată. De aceea, îţi repet, este foarte important să aplici corect în viaţa de zi cu zi învăţăturile spirituale, pentru că în acest fel vei progresa şi îţi vei anula gradat karma negativă. În cele trei zile câte mai rămăseseră până la plecare am realizat traducerea din engleză a textului tibetan, pe care îl descifrase Repa Sundhi. Sarcina nu a fost prea uşoară, deoarece anumiţi termeni tehnici nu aveau nici un corespondent în limba noastră. Ei erau deja aproximaţi în limba engleză, însă lama a insistat în mod deosebit să cuprind în traducere cât mal bine nuanţa spirituală a acelor expresii. Cu multă răbdare, el mi-a desluşit unele semnificaţii profunde prin exemple comparative sau prin multe alte detalii, astfel încât eu să înţeleg cu exactitate care era ideea exprimată în text şi să o redau corespunzător. În final am fost mulţumit de rezultatul obţinut şi de faptul că încheiasem o primă etapă importantă a misiunii mele. În cea de-a şaptea zi după întâlnirea cu Machandi am plecat împreună cu Repa Sundhi şi cu Elinor către masivul Godeanu. De data aceasta am pornit la drum în jurul amiezii, deoarece lama ne spusese că este important să fim acolo noaptea. Începusem să mă obişnuiesc cu astfel de deplasări şi eram foarte bucuros că aveam să o revăd pe Machandi. Săptămâna care trecuse după despărţirea de ea fusese practic un fel de prelungire a emoţiilor pe care le-am trăit în peştera din Tibet, atât doar că acestea se rafinaseră şi erau mult mai profunde. Îmi dădeam seama că atinsesem un anumit prag de maturitate şi de înţelegere a uluitoarei experienţe cu care mă confruntasem şi a cunoştinţelor ce îmi fuseseră împărtăşite. Ultimele două săptămâni din viaţa mea au fost precum un taifun în domeniul cunoaşterii şi

experienţei mele emoţionale, dar eu aveam senzaţia că trecuseră, de fapt, mai multe luni de zile în care am asimilat un bagaj substanţial de informaţii spirituale. Această stranie dilatare a timpului pe care o percepeam era probabil în legătură cu o anumită acţiune subtilă a lui Repa Sundhi sau poate a Zeiţei, însă nu am adus niciodată în discuţie acest subiect. Este, de asemenea, posibil ca percepţia mea să se datoreze unei aprofundări interioare, unei pătrunderi în straturile tainice ale conştiinţei de sine, care se află dincolo de spaţiu şi de timp. Probabil că răspunsul şi înţelegerea acestui fapt le voi avea cândva în viitor. Mă simţeam bine pregătit şi aşteptam cu mult interes evenimentele următoare. Ca de obicei, lama nu mi-a oferit prea multe detalii în legătură cu acestea, ci s-a mulţumit doar să-mi spună că vom urca panta unui vârf de munte foarte important, care totodată constituia un veritabil focar energetic al ţării. Mi-a spus că vârful se numeşte Gugu şi că Zeiţa se va manifesta în acea noapte în apropierea lui. Repa Sundhi m-a anunţat, de asemenea, că vom întâlni un grup de persoane care vor avea aceeaşi destinaţie ca şi noi. ― Va părea ca o excursie pe munte, dar în realitate va fi o veritabilă iniţiere în lumile subtile, a completat lama. Nu am mai zis nimic, preferând să mă interiorizez şi să mă pregătesc astfel pentru acel eveniment. Am ajuns la poalele muntelui o dată cu seara. Vremea era foarte frumoasă, însă aerul destul de rece. Am urcat cu jeep-ul o bună porţiune pe un drum de munte cu multe denivelări. La o răscruce, Elinor a parcat maşina alături, iar noi am început să urcăm panta într-o direcţie perpendiculară faţă de aceea din care am sosit. Pe măsură ce simţeam că mă apropii de ţinta călătoriei şi implicit de întâlnirea cu Machandi, mintea îmi devenea tot mai

agitată, iar eu eram din ce în ce mai nerăbdător. Urmăream să mă stăpânesc, dar atitudinea mea exterioară nu l-a înşelat pe Repa Sundhi. ― Nerăbdarea ta se poate transforma ulterior în dezamăgire. Nu spun că aşa va fi, ci îţi evoc o posibilitate. Ce vei face atunci? Cum vei rezolva problema? Probabil că mentalul îţi va furniza o serie de explicaţii care nu te vor convinge. Vei urmări apoi să umpli „golul” din suflet cu alte gânduri sau alte acţiuni, dar acestea vor genera, la rândul lor, noi şi noi efecte. În felul acesta nu vei ajunge niciodată la un capăt. Urcam încet pe o cărăruie îngustă, fără să depun un efort prea mare. Ca întotdeauna, Repa Sundhi îmi intuise foarte bine trăirea interioară. Nu ştiam ce să-i răspund. ― Trebuie să-ţi cultivi răbdarea, mi-a spus el atunci. Este o calitate pe care puţini oameni o deţin, pentru că implică o mare stăpânire de sine şi maturitate în gândire. Cred că intuieşti că nu mă refer la răbdarea care este necesară, de pildă, pentru a-ţi aştepta rândul să plăteşti la casă, la un supermarket; nu mă refer nici la răbdarea de a sta la coadă pentru a cumpăra bilete. Eu am în vedere o atitudine mult mai profundă a fiinţei, care se referă la capacitatea de control asupra unor porniri şi impulsuri negative. O primă diferenţă între un om obişnuit şi un înţelept este aceea că în timp ce primul dă frâu liber, adeseori fără discernământ, tendinţelor interioare haotice şi distructive, manifestându-se zgomotos şi chiar violent, înţeleptul nu acţionează niciodată în acest fel. Prin atitudinea lui echilibrată el reuşeşte de multe ori chiar să liniştească accesele teribile de furie ale celorlalţi din jurul lui. ― Bine, dar ştiinţa psihologiei afirmă să dai libertate sentimentelor interioare negative, deoarece altfel apar

frustrări şi tensiuni în structura psiho-mentală, am intervenit eu. Am tăcut însă brusc. La un nivel mai profund începeam să înţeleg că ceva nu este în regulă în concepţia pe care tocmai o amintisem, Mă gândeam că, dacă cineva ar urma metoda „defulării”, nu ar exista nici un motiv care să mă facă să cred că acea persoană ar ajunge cândva la „fundul sacului”. Dimpotrivă, ea ar dobândi obişnuinţa stărilor de furie şi de mânie, pe care atunci le-ar considera absolut fireşti şi indicate, creând astfel lanţuri karmice periculoase. ― Raţionamentul tău este corect, mă aprobă Repa Sundhi după ce i-am descris cum văd eu lucrurile. Manifestarea mâniei atrage totdeauna după ea manifestarea agresivităţii, care poate să fie mai mult sau mai puţin mascată. „Reţeta” psihologiei moderne este falsă pentru că cei care au răspândit-o nu au înţeles în profunzime ce anume se petrece la nivelul subtil al minţii atunci când omul se înfurie şi nici care sunt consecinţele de ordin karmic pe care el le atrage de fiecare dată când procedează în acest fel. În primul rând, lipsa controlului îl face vulnerabil psihic, chiar dacă el îşi închipuie că atunci spulberă totul în jurul lui, dând astfel dovadă de forţă, dominare şi putere. Aceasta este o idee infantilă şi orgolioasă, în realitate, cel care este mânios îşi percepe în mod subconştient slăbiciunea şi tocmai de aceea urmăreşte să suplinească acel deficit printr-un elan care însă este fals. Ştii bine că astfel de persoane uită parcă de ele şi de tot ceea ce le înconjoară în momentele de furie pe care le trăiesc, fiind absorbite în totalitate de starea distructivă care le-a acaparat. Ele îşi pierd atunci aproape în totalitate luciditatea şi logica gândirii, nedorind altceva decât să-şi impună cu orice preţ propriul lor punct de vedere. Această

energie malefică împinge fiinţa umană să facă fapte rele şi chiar dacă ea reuşeşte oarecum să se controleze şi să nu acţioneze în acest fel, energia pe care o declanşează atunci distruge sentimentele nobile de iubire şi de generozitate; furia dezlănţuită poate chiar să anihileze şi eforturile care au fost depuse până atunci pentru a controla acele stări haotice, ce răvăşesc mintea şi organismul. Aşa după cum vezi, totul este o problemă de control. ― Iar a învăţa să dobândeşti controlul necesită multă răbdare şi perseverenţă, am preluat eu ideea. E clar că, dacă de exemplu furia este controlată, atunci şi vorbirea şi modalităţile de acţiune vor fi controlate. Însă trebuie să ştii că eu nu eram deloc mânios, ci doar devenisem nerăbdător şi febril în dorinţa mea de a o revedea pe Machandi. ― Ştiu prea bine acest lucru, mi-a răspuns lama. Îţi sugeram însă un eventual subiect de meditaţie, care se poate aplica în orice circumstanţă. De pildă, ai putea înţelege de aici că răbdarea este strâns corelată cu exercitarea constantă a efortului, Bineînţeles, mă refer la aspectele elevate ale efortului, nu neapărat la cel de natură fizică; mă refer deci la efortul de a fi perseverent, la efortul de a-i ajuta pe alţii în mod dezinteresat şi aşa mai departe, însă oricât de ciudat ţi s-ar părea, cel mai mare efort este acela de a te stabili ferm în meditaţie. Am recunoscut că Repa Sundhi lovise drept la ţintă, ― Da, e o problemă aici. M-am străduit să realizez cât mai bine aceasta, dar este foarte dificil. Unele persoane mi-au spus chiar că ele s-ar plictisi de moarte să rămână nemişcate în acelaşi loc o perioadă mai lungă de câteva minute. Mărturisesc că aceasta m-a inhibat într-o anumită măsură.

― Cei care gândesc precum acele persoane au o minte slabă şi foarte agitată. Nu le da multă atenţie, pentru că ei nu cunosc mai nimic din aceste taine. Nu te lăsa influenţat, pentru că astfel vei ceda mereu tentaţiei de a urma calea cea uşoară, dar descendentă, a celor ignoranţi. Dacă vei fi ferm în hotărârea ta, progresele nu vor întârzia să apară. În timp ce ceilalţi se vor chinui cu tot felul de probleme şi de suferinţe, tu vei deveni gradat aproape intangibil faţă de acestea, pentru că prin acţiunile tale pozitive ţi-ai ordonat deja viaţa şi ţi-ai echilibrat destinul. ― Ce numeşti tu ca fiind o acţiune pozitivă? Vreau să spun, în afara virtuţilor unanim cunoscute. Te întreb pentru a şti dacă, de exemplu, meditaţia zilnică reprezintă o acţiune pozitivă. Iar dacă da, explică-mi, te rog, de ce. Eram foarte atent la ceea ce lama îmi spunea. ― Mulţi consideră meditaţia o pierdere de vreme. Ba chiar, în prostia lor nemărginită, unii o asociază cu alienarea mintală sau cu spălarea creierului. În realitate, meditaţia – ca şi rugăciunea – este o punte absolut necesară pentru a te desprinde de agitaţia lumii din jur şi de a te regăsi într-o stare infinit expansionată, faţă de care universul în care te afli acum nu reprezintă decât o parte foarte mică. De aceea, atunci când este corect efectuată, meditaţia devine practic cea mai pozitivă şi mai eficientă dintre acţiuni, deoarece ea „reglează” asperităţile existenţei şi te face să înţelegi în profunzime aspectele complicate ale vieţii. Cei care nu cunosc aceasta şi nici nu îşi pun problema în acest mod trăiesc haotic şi în voia sorţii. La urma urmelor, meditaţia îţi permite să-ţi controlezi destinul. Obiceiul de a medita zilnic este singurul pe care mintea este bine să şi-l formeze; toate celelalte obiceiuri trebuie eliminate, deoarece creează ataşamente.

Se făcuse noapte şi noi urcam cu pas măsurat printre bolovani şi stânci de mici dimensiuni, rostogolite pe panta muntelui. Fiind foarte atent la explicaţiile lui Repa Sundhi, păşeam având privirea aţintită spre în jos. Când am ridicat ochii, am avut însă plăcuta surpriză să-l observ pe yidam, care probabil ni se alăturase mai demult. Era la câţiva metri în faţa noastră şi ne ghida în direcţia potrivită, îi vedeam statura uriaşă profilată perfect în lumina lunii de pe cer, urcând neobosită către vârful din piatră al muntelui. Privind însă puţin mai la deal, peste umărul yidam-ului, am avut impresia că observ mai multe persoane adunate la un loc, care şedeau pe sol. Iniţial am crezut că mă înşel, însă după câţiva metri pe care i-am parcurs mai repede pentru a verifica aceasta, m-am convins că într-adevăr era vorba despre un grup de oameni care aşteptau în linişte. L-am făcut atent pe Repa Sundhi în această privinţă, dar el mi-a răspuns că ştia despre prezenţa acelor persoane, adăugând că ele ne vor însoţi pe traseul nostru către vârf. Am ajuns lângă acel grup şi am fost surprins să constat că era format numai din tineri, atât băieţi cât şi fete, având după aprecierea mea vârste cuprinse între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani. Fiind aproape de ei, am putut să constat că toţi erau frumoşi, bine clădiţi şi armonioşi. Mi-am dat imediat seama că erau fiinţe deosebite şi mult mai mature decât vârsta pe care o arătau. La apropierea noastră s-au ridicat, privindu-ne întrebător. Am înţeles atunci că ei ştiau despre venirea noastră, deşi nu ne cunoşteau. ― Fiecare dintre ei are, într-un fel anume, conexiuni karmice subtile cu aceste locuri şi a dobândit merite deosebite în existenţele anterioare, mi-a şoptit Repa Sundhi, în timp ce Elinor îi asigura că suntem cei pe care

îi aşteptau, rugându-i totodată să ne urmeze. Mintea şi psihicul lor sunt pregătite pentru evenimentele care vor veni şi ei înşişi vor avea un rol important în transformările uluitoare ale acestei naţiuni. Prezenţa lor aici se datorează unor iniţieri succesive pe care le-au primit de la Machandi în timpul visului. Ea este cea care le-a indicat data şi locul unde să vină, dar pentru a-i convinge a fost nevoie să apară de mai multe ori în visele lor. Asemenea acţiuni sunt rare, dar foarte importante. Am numărat nouăsprezece persoane. Urcau în urma noastră în grupuri mici şi fără să discute între ele decât rareori şi atunci monosilabic, Totuşi, ceva nu era firesc, deoarece prezenţa yidam-ului nu le provocase nici o reacţie. M-a străfulgerat gândul că pentru acei tineri yidam-ul rămânea invizibil, în timp ce eu puteam totuşi să-l văd, aşa cum îmi explicase Repa Sundhi chiar din ziua în care l-am cunoscut la Elinor acasă. I-am împărtăşit în şoaptă părerea mea, iar el a confirmata în totalitate. ― Nu era cazul să aibă şi această experienţă acum, a precizat el. I-ar fi bulversat prea tare. Pentru iniţierea care va urma, este totuşi necesar ca ei să-şi păstreze o anumită stare de calm şi echilibru interior. Eram plăcut impresionat de starea de unitate pe care o manifesta acel grup, chiar dacă membrii lui nu se cunoscuseră până atunci. Îi percepeam a fi foarte responsabili în ceea ce priveşte misiunea lor, serioşi şi hotărâţi să reuşească, deşi nici unul dintre ei nu ştia până în acel moment ce avea să urmeze. În timp ce gândeam în acest fel, am observat printre câţiva arbori pe lângă care treceam atunci o coloană îngustă de lumină difuză, de culoare albă, care pornea din pământ şi se pierdea în bolta înstelată a cerului. Am luminat cu lanterna acel loc, care nu se afla la o depărtare mai mare de 6-7 metri, însă

nu am descoperit nimic deosebit. Am ieşit din grup şi mam deplasat repede pe acea distanţă pentru a mă lămuri în legătură cu acel fenomen. Era ceva foarte straniu. Coloana de lumină, care nu cred să fi avut un diametru mai mare de cinci centimetri, apărea brusc din pământ şi se înălţa spre cer. Datorită faptului că era difuză şi slabă în intensitate, de departe ea putea să treacă neobservată, încordându-mi privirea am văzut atunci multe alte coloane luminoase care se aflau mai sus pe munte, în stânga noastră, L-am ajuns din urmă pe Repa Sundhi şi i-am povestit despre această stranie manifestare. Mi-a răspuns că vârful Gugu ascunde multe mistere, vechi de mii de ani, care în parte vor fi descoperite destul de curând. Lama mi-a destăinuit că în subsolul acestui munte există o sursă formidabilă de energie, dar nu a vrut să facă şi alte precizări. Am privit instinctiv către vârful muntelui şi exact în acel moment o pală de vânt foarte puternică şi rece ne-a izbit frontal, făcându-ne să ne clătinam. Ne-am oprit o clipă nedumeriţi, însă Elinor, care cunoştea zona, ne-a explicat că astfel de manifestări bruşte, „din senin”, sunt o caracteristică a acestui munte. Cu toate acestea aveam inima puţin strânsă, deoarece curentul de aer rece adusese parcă ceva în plus, ceva ameninţător şi neplăcut. Scrutând din nou întunericul către vârful din faţa noastră, am observat stupefiat cum cerul de deasupra lui este acoperit în mare viteză de nori negri, ameninţători, care se rostogoleau într-un bubuit surd, îndepărtat. Următoarele clipe şi fenomenele asimilate lor s-au derulat în conştiinţa mea perceptivă în mod progresiv, dar cu o viteză mult mai mică decât cea reală, Am perceput totul atunci dintr-o stare de „suspendare”, fără să-mi pot explica însă modalitatea bruscă în care aceasta a apărut.

În timp ce priveam cu oarecare îngrijorare cerul care se acoperea foarte repede prevestind o teribilă furtună, am fost şocat de un fulger extraordinar de puternic care a izbucnit din forfota norilor, lovind chiar în creştetul de piatră al vârfului de munte. Zgomotul declanşat a fost năucitor, zguduindu-ne fiinţa. Din acel moment am urmărit evenimentele derulându-se încet şi foarte precis. Fiecare simţ îmi era ascuţit la maxim, senzaţiile resimţite fiind foarte intense. Am văzut lumina orbitoare a fulgerului uriaş răspândindu-se pe toată coasta muntelui şi chiar mult mai la vale, într-o jerbă violet şi mov care crea o impresie stranie, nepământeană. În aceeaşi clipă, am văzut luminată puţin mai sus pe coasta muntelui, în dreapta noastră, o stână de oi cu animale care se mişcau nervos în ţarc. Dar ceea ce cu adevărat m-a înspăimântat atunci când am privit acel tablou aproape nefiresc, au fost trei câini ciobăneşti uriaşi care se îndreptau feroce, în salturi gigantice, către grupul nostru. În circumstanţe normale, în timpul zilei, poate că nu aş fi fost foarte impresionat, dar atunci aveam tendinţa să consider imaginea ca fiind desprinsă parcă dintr-un film de groază. Acele animale erau neobişnuit de mari şi de fioroase, iar colţii lor enormi apăreau sclipind într-un rânjet demoniac. Ceea ce mi-a dat însă cel mai mult de gândit a fost mărimea extraordinară a salturilor pe care le efectuau. Aşa ceva era o imposibilitate chiar şi pentru o gazelă; în plus, înălţimea la care se ridicau în aer era inconceptibilă pentru nişte câini de pază, oricât de antrenaţi ar fi fost ei. Nu îmi făceam nici o iluzie cu privire la intenţiile pe care le aveau acele apariţii înspăimântătoare, însă derularea mult încetinită a mişcărilor, aşa cum le percepeam eu în conştiinţă, îmi lăsa un anumit răgaz pentru a fi atent şi la ceilalţi din grup, înainte să fiu cuprins de o teribilă panică.

L-am privit pe Repa Sundhi care rămăsese nemişcat şi orientat cu faţa către vârful din piatră. Părea că este complet extras din acel peisaj, focalizându-se într-o cu totul altă direcţie. Elinor se îndrepta încet din mijloc, întorcându-şi capul către câinii care se apropiau. Atunci yidam-ul a făcut un pas lateral înspre direcţia din care veneau aceştia şi a întins mâna dreaptă cu palma deschisă către ei, într-un gest de stopare a acţiunii. Am văzut cum aerul din jurul lui a început să strălucească, răspândind în jur o lumină albă, fosforescentă. Uriaş şi teribil în înfăţişarea pe care o avea, el ar fi înspăimântat atunci pe oricine. Câinii s-au oprit aproape brusc, continuând însă să latre sălbatic de la o distanţă de mai mult de cincizeci de metri faţă de noi. Se zbăteau şi se agitau, dar nu puteau să înainteze dincolo de acea limită. Lumina fulgerului se diminua tot mai mult, dând naştere la umbre stranii în acea vale de munte. Când întunericul ne învălui din nou, câinii încetară să mai latre şi eu nu mai puteam să văd nimic. Totuşi sus pe munte întrezăream mai mult ghicind forma estompată a ceea ce putea fi stâna de oi. Se aşternuse o linişte grea, întreruptă doar din când în când de bubuitul tunetului în depărtare. Am constatat atunci ca revenisem la percepţia normală a evenimentelor din jur. M-am apropiat de Repa Sundhi, în timp ce continuam ascensiunea pe munte, şi i-am relatat pe scurt ceea ce trăisem cu puţin timp înainte. Mi-a răspuns că percepţia mea a fost mai ales în plan subtil; câinii fioroşi erau, de fapt, întruchipări ale unor entităţi astrale demonice, care doreau să ne atace şi să provoace o intensă stare de frică, cu deosebire în rândul grupului de tineri, pentru a împiedica desfăşurarea normală a iniţierii care urma să aibă loc în acea noapte. În realitatea fizică însă cei nouăsprezece tineri nu au văzut şi nu au

auzit nimic, cu excepţia fulgerului teribil care s-a abătut asupra vârfului Gugu. Lama mi-a dezvăluit faptul că am fost capabil să am acele percepţii prin graţia Zeiţei Machandi, care urma să ni se reveleze foarte curând. Între timp, grupul nostru ajunsese într-o zonă în care panta drumului devenise mult mai abruptă şi stâncoasă. Cerul era acum complet acoperit de nori groşi, străfulgeraţi din ce în ce mai des de fulgere răzleţe, care luminau în parte bolta. Atmosfera devenise foarte încărcată cu electricitate şi tensiunea din aer era aproape palpabilă. Cerul părea ca un cazan gata să dea în clocot. Două fulgere imense, care au lovit panta muntelui, au dat semnalul dezlănţuirii unei furtuni stihinice. Ploaia începu să cadă în rafale grele, în timp ce vântul urla sălbatic, purtând stropii de ploaie în toate direcţiile. Atunci am fost martorul unui fenomen extraordinar; tot grupul nostru a fost „învelit” într-un fel de zonă luminoasă, care ne acoperea şi ne izola complet de fenomenele atmosferice teribile din jur. Fulgerele se înteţiseră mult şi loveau solul foarte aproape de noi. Am văzut ropotele de ploaie care se opreau la limita luminii difuze ce ne cuprindea parcă într-un înveliş protector. La îndemnul lui Repa Sundhi ne-am aşezat cu toţii la sol. Doar el şi yidam-ul, care avea ochii închişi şi era foarte concentrat, au rămas în picioare. Am avut atunci intuiţia că protecţia noastră a fost realizată de yidam, care ne ferea astfel de urgia naturii. Vedeam în jurul meu o manifestare aproape incredibilă de forţă şi de energie atmosferică: arbuşti zburând prin aer, vârtejuri de apă care izbeau năpraznic copacii, îndoindu-i până la rupere, fulgere teribile care declanşau tunete apocaliptice. În mijlocul acestui haos înfricoşător, am observat uluit cum piatra muntelui din faţa noastră, care se afla la o distanţă de aproximativ douăzeci de metri, devine gradat

transparentă, relevând o mare cavitate boltită în interiorul masivului de piatră. Înconjurată de o aură magnifică, foarte srălucitoare, Machandi a înaintat până la marginea peşterii, păşind în afara peretelui de stâncă. Inima aproape că mi s-a oprit de emoţie. Radiaţia Zeiţei era atunci cu mult mai puternică decât am perceput-o eu în peştera sacră din munţii Tibetului. Strălucirea ei glorioasă părea că face nesemnificativă stihia din jur. Tunetele se auzeau mai slab, fulgerele păleau în intensitate, iar vântul se făcuse parcă mic, supunânduse măreţiei fenomenale pe care o manifesta atunci Machandi. Din trupul ei sublim izvorau raze de lumini multicolore, ca un curcubeu, scânteind cu putere în toate direcţiile. Această viziune divină ne-a şocat pe toţi din grupul care fusese chemat acolo. Nici unul dintre noi nu mai era capabil să vorbească, rămânând extaziat cu suflarea oprită în faţa acelei apariţii sublime a Zeiţei. Chiar şi eu, care aveam totuşi o anumită experienţă în această direcţie, am fost realmente covârşit de intensitatea fenomenului. Frumuseţea copleşitoare şi slava divină a Zeiţei mi-au provocat în inimă o fericire a cărei intensitate abia o suportam. Câţiva dintre tinerii şi tinerele din grup s-au aruncat cu faţa la pământ, plângând înăbuşit. Eu am rămas nemişcat, orb şi surd la tot ceea ce era în jur, având ochii aţintiţi doar asupra lui Machandi. Nu îmi doream decât să fiu mai aproape de ea şi să o însoţesc în lumea din care venea. Am văzut atunci că Zeiţa nu se apropia călcând pe sol, ci rămânând în aer, într-o maiestuoasă graţie. Datorită diferenţei de nivel a solului, ea se afla într-un plan deasupra capetelor noastră şi se oprise la aproximativ zece metri de grup. Dacă s-ar fi apropiat mai mult, probabil că ne-ar fi orbit complet cu strălucirea pe care o

emana. A ridicat mâinile la nivelul umerilor, cu palmele în sus şi atunci am putut să văd cum în norii de deasupra noastră apare un cerc luminos ce creştea tot mai mult în diametru, până când el a ocupat aproape o treime din suprafaţa cerului. Era precum un imens decupaj în norii teribilei furtuni, ce apăreau ameninţători în jurul acestuia. Lumina albă, cu o uşoară tentă roz ce izvora din acea sursă, îi lumina difuz, creând reflexe grandioase, de un realism copleşitor. Am văzut apoi, întocmai ca în visele sublime, o revărsare feerică de lumină care ne acoperi pe noi şi solul din vecinătatea noastră. Pe acele raze coborau rapid spre grupul nostru zeci de entităţi astrale, ale căror forme diafane întruchipau puritatea şi frumuseţea desăvârşită. Spectacolul era cu atât mai contrastant, cu cât în jurul nostru dezlănţuirea naturii era teribilă. Furtuna părea însă că nu este luată în seamă de acele entităţi, care la rândul lor emanau o lumină intensă, dar de culori şi nuanţe diferite. Înmărmurit, priveam la acele entităţi având formă umană, cum rămăseseră în aer, la o înălţime mai mare decât cea la care se afla Machandi, plutind în jurul nostru. Feţele lor zâmbitoare şi luminoase radiau o fericire fără seamăn. Am observat că unele dintre ele aveau chipul atât de luminos, încât în locul feţei practic nu mai vedeam decât un oval strălucitor de lumină albă. Între formele lor percepeam un perpetuu joc de lumini cristaline multicolore, care confereau un dinamism aparte întregului tablou, însă lumina cea mai puternică o răspândea Machandi. Strălucirea ei magnifică radia până în peştera deschisă din interiorul muntelui şi, de asemenea, se răspândea mult şi în împrejurimi. I-am auzit vocea atât de specială, pătrunzându-mi în minte cu o mare claritate. Am privit-o pe Zeiţă, dar ea nu îşi mişca buzele; era o transmisie telepatică, dar aceasta

nu diferea cu nimic la nivel perceptiv de situaţia în care aş fi auzit-o vorbind. Din anumite puncte de vedere pot spune chiar că acum experienţa era mai puternică şi mai nuanţată. Am ştiut atunci intuitiv că Zeiţa se adresa simultan celorlalte nouăsprezece persoane din grup pe aceeaşi cale telepatică şi am înţeles că fiecare dintre acestea primea un mesaj adecvat personalităţii şi specificului ei. Machandi ne-a oferit atunci învăţături preţioase despre umanitate şi despre felul în care trebuie să acţionăm pentru a dobândi un succes deplin în misiunea noastră. În ceea ce mă priveşte, mesajul ei a fost plin de graţie şi de delicateţe, însă nu pot să dezvălui amănuntele sale, care se referă la unele evenimente în care voi fi implicat în viitorul apropiat. Impresia slavei pe care o degaja era covârşitoare şi din nou am simţit că nu puteam să rezist, datorită faptului că respiraţia mi se oprea involuntar. Am închis ochii şi m-am abandonat complet; în acel moment, Zeiţa mi-a apărut nespus de vie în minte, apropiindu-se tot mai mult de mine. De această dată am putut să rezist strălucirii pe care ea o degaja, dar totuşi nu puteam să fac nicio mişcare. Machandi a venit foarte aproape de mine, aşa cum s-a aflat atunci în peştera sacră din Tibet, şi şi-a pus mâna pe creştetul meu, menţinând-o acolo. M-am simţit zguduit din temeliile fiinţei şi am alunecat într-un spaţiu vid… Nu aveam nici un punct de sprijin şi nici un punct de reper. În jurul meu totul părea gol, dar cu toate acestea acel gol pulsa într-un mod tainic, indefinibil. Singurul lucru pe care îl făceam fiind în acea stare, era să contemplu „nimicul” nesfârşit care mă înconjura. Oriunde aş fi privit, nu vedeam decât un imens vid, fără limite. Acea contemplare în care eram pe deplin cufundat, transcendea orice nivel de gândire conceptuală. Chiar şi

gândul intens al prezenţei lui Machandi dispăruse, fiind, de asemenea, înglobat în giganticul gol în care mă aflam. Însă cuvintele pe care le caut acum pentru a descrie acea stare mi se par infime în semnificaţia lor. În mijlocul acelui vid care emana din mine, m-am simţit cuprins deodată de o fericire fără seamăn care se revărsa continuu, din ce în ce mai mare, în inima mea. Atunci, orizontul conştiinţei mi s-a estompat, dar nu înainte de a avea senzaţia că am „atins” eternitatea… Când mi-am revenit şi am deschis ochii, i-am văzut pe Elinor şi pe Repa Sundhi la o mică depărtare de mine, discutând în şoaptă. Mi-am rotit privirea, dar nu mai era nimeni în jurul nostru. Machandi dispăruse, peretele muntelui era din nou opac, iar grupul de tineri plecase. La orizont apăruseră zorii unei noi zile, care luminau un cer perfect senin şi foarte pur. Nici urmă de nori, de ploaie sau de vânt. Dacă nu aş fi văzut pământul şi pietrele ude, aş fi jurat că nu fusese nici o furtună cu câteva ore înainte. Doar locul care a fost protejat în mod subtil de yidam şi în perimetrul căruia mă aflam şi eu atunci, era uscat şi neafectat de urgia la care fusesem martor cu puţin timp în urmă. Aerul era rece, dar totuşi eu nu resimţeam senzaţia de frig. M-am ridicat şi m-am apropiat de cei doi. Păşeam încet, venind parcă dintr-o altă lume. ― Machandi m-a rugat să nu te perturbăm din starea ta meditativă, mi s-a adresat lama. Între timp, ceilalţi au plecat. Ai rămas nemişcat şi profund resorbit mai mult de şapte ore, dar această experienţă foarte deosebită pe care ai trăit-o va avea o importanţă aparte în evoluţia ta spirituală. Nu am zis nimic. Totul mi se părea relativ străin, iar vorbele lui Repa Sundhi îşi găseau loc cu greu în mintea mea. Ne-am strâns fără grabă puţinele lucruri cu care am

venit acolo şi apoi am început să coborâm spre poala muntelui de piatră. La orizont, discul roşu al soarelui se ivea treptat, luminându-ne calea de întoarcere în lume…

Misterul din Egipt Primul tunel

Capitolul 1

O ŞANSĂ FORMIDABILĂ

FĂRĂ îndoială că ultimii doi ani din viaţa mea au însemnat transformări profunde atât în concepţia şi ideologia personală despre lume şi despre ţelul vieţii, cât şi în ceea ce priveşte integrarea mea socială şi accesul pe care l-am avut la unele realităţi foarte bulversante pentru omul obişnuit. Trebuie să adaug aici şi oportunitatea de a veni în contact cu un domeniu elevat al cunoaşterii ezoterice. Pentru aceasta, mai ales, şi pentru celelalte îi sunt recunoscător lui Cezar Brad, cel care practic mi-a luminat puterea de înţelegere asupra unor aspecte fundamentale ale vieţii. Nu cunosc deocamdată şi nici numi stă în putinţă să analizez cauzele subtile care au condus la participarea mea destul de activă în complicatul angrenaj al evenimentelor legate de activitatea Departamentului Zero, dar cert este faptul că viziunea părintelui Arsenie Boca se împlineşte pas cu pas7. În această perioadă cu totul specială din viaţa mea mi-am pus de multe ori şi foarte serios întrebarea dacă ceea ce trăiam şi vedeam era un vis sau dacă era chiar realitatea existenţei cotidiene. Am învăţat curând că, cel puţin din punct de vedere principial, delimitarea între aceste două stări de conştiinţă este destul de relativă. În unele momente extrem de intense, graniţa dintre vis şi aşa-zisa realitate fizică pare să se estompeze foarte mult. Întâlnirea cu zeiţa Machandi în peştera din Tibet şi mai Aici autorul se referă la un pasaj din Capitolul 2 al primului volum din serie (Viitor cu cap de mort – În culisele puterii) (n. Ed.) 7

ales momentul iniţierii pe care am primit-o pe vârful Gugu din Munţii Retezat8 se pot integra foarte uşor în această categorie. Toate acestea mi-au deschis perspective nebănuite în existenţa de zi cu zi. Obiectivele mele s-au modificat în mare parte, iar aspiraţiile s-au orientat cu o deosebită forţă către studiul aprofundat al ezoterismului şi spiritualităţii. În secret, nutream dorinţa intensă de a fi iniţiat în tainele alchimiei autentice, graţie uluitoarelor informaţii pe care le-am primit de la Elinor9. Începusem să înţeleg că aproape nimic nu este întâmplător în viaţa pe care o trăim şi că relaţiile şi întâlnirile cu anumite persoane care ne impresionează profund din punct de vedere mental şi emoţional sunt de fapt rodul unor cauze misterioase şi doar aparent întâmplătoare, care conduc spre un scop bine definit. Laboratorul secret În timpul scurtei perioade pe care am petrecut-o cu Elinor, acest aspect s-a dovedit a fi pe deplin adevărat, căci la puţin timp după ce ne-am întors din Munţii Retezat el m-a înştiinţat că trebuie să părăsească ţara pentru o perioadă nedefinită. Mi-a explicat aceasta într-o discuţie pe care am purtat-o la telefon şi îmi aduc aminte că am remarcat pauza sugestivă pe care Elinor a făcut-o după ce mi-a adus la cunoştinţă plecarea sa. Apoi mi-a destăinuit că doctorul Xien l-a sfătuit să-mi lase mie în grijă vila sa, în perioada în care va lipsi din ţară. Probabil că cei doi au discutat mai mult pe această temă, dar Elinor s-a limitat doar la a-mi face acea ofertă cu totul neaşteptată pentru mine. Discuţia a avut loc în luna Vezi volumul 2 din serie (12 zile – O iniţiere secretă în tărâmul tainic al zeilor) (n. Ed.) 9 Idem 8

februarie a anului 2005 şi eu, destul de emoţionat şi surprins, am acceptat bucuros propunerea lui. Nu numai că vila lui Elinor era un spaţiu foarte agreabil şi modern pentru locuit, dar atracţia irezistibilă o constituia marea bibliotecă ce ocupă două din camerele mari de la etaj, special proiectate pentru studiu. Într-una din vizitele pe care i-am făcut-o lui Elinor după întoarcerea din Retezat, el mi-a prezentat întreaga vilă şi dependinţele ei, oferindumi detalii bogate mai ales despre biblioteca sa. Priveam uluit la cele aproximativ şapte mii de volume (unele dintre ele foarte rare, după cum m-a informat chiar el), frumos şi ordonat aşezate în rafturi speciale din lemn. Acum, privind retrospectiv, sunt sigur că a existat un sens ascuns în dorinţa lui de a-mi prezenta locuinţa; era foarte posibil ca el şi doctorul Xien să fi luat deja acea hotărâre de a-mi lăsa casa în primire şi atunci Elinor nu făcea decât să mă „acomodeze” cu spaţiul respectiv. În mod firesc, am reacţionat cu o bucurie abia reţinută atunci când am înţeles despre ce era vorba. După o scurtă pauză în care i-am simţit mulţumirea că acceptasem propunerea lui, el a adăugat cu o voce gravă în telefon: ― Mai este un aspect despre care vreau să vorbim, dar pentru aceasta este necesar să ne vedem. Am intuit că era vorba despre ceva mai serios şi am fixat întâlnirea pentru a doua zi, seara. Am fost punctual şi totodată nerăbdător să aflu motivul pentru care Elinor mă invitase la el. ― În primul rând, trebuie să-ţi spun că mâine voi părăsi România, mi-a clarificat el imediat unul dintre punctele importante. Deşi eram relativ uimit de rapiditatea cu care se petreceau lucrurile, învăţasem totuşi să mă adaptez în timp util şi să-mi controlez noianul de gânduri şi întrebări fireşti care îmi veneau în minte, ordonându-le după necesităţile

imediate. Elinor mi-a oferit apoi unele detalii de ordin tehnic şi administrativ cu privire la întreţinerea vilei şi apoi m-a invitat să-l urmez la subsol, acolo unde nu mai fusesem până atunci. Am coborât pe o scară elegantă din marmură albă şi am ajuns într-un fel de living de formă rotundă, cu un diametru de aproximativ cinci metri. Peretele curbat era zugrăvit într-o splendidă culoare bleu, liniştitoare, iar pe solul din marmură era un mozaic ce înfăţişa fără îndoială un simbol cu o adâncă semnificaţie ezoterică; el era format dintr-un triunghi cu baza la scara pe care am coborât şi cu vârful până în dreptul singurei uşi din acel loc la subsol. Triunghiul avea culoarea ocru, iar în interiorul său erau reprezentate mai multe semne complicate, printre care am remarcat şi binecunoscutul simbol al Caduceului lui Mercur. Aceste reprezentări erau realizate însă din marmură de culoare albă şi roşu închis. Am simţit deodată că mă înfior din tălpi până în creştet atunci când am coborât ultima treaptă, urmându-l pe Elinor, şi am ajuns în dreptul uşii care era alcătuită din lemn masiv şi din metal. În lemnul din partea centrală a uşii era încrustat un simbol realizat din aliaj de cupru; acesta reprezenta un cerc mare, format dintr-un şarpe care se răsucea astfel încât ajungea să-şi prindă în gură propria lui coadă. În dreptul uşii am observat un sistem digital de alarmă, care a fost dezactivat de Elinor prin tastarea unui anumit cod. Imediat după ce s-a auzit clinchetul specific ce semnala îndepărtarea siguranţei, Elinor a apăsat pe clanţă şi am pătruns într-o cameră destul de mare, în care se aflau foarte multe aparate şi instalaţii, mai ales din sticlă. Am fost invitat înăuntru şi, intrând în acel loc care mi se părea un adevărat sanctuar, am realizat că el reprezenta un laborator ultramodern de alchimie. De-a lungul

timpului avusesem ocazia să văd câteva fotografii şi pictograme care reprezentau momente din activitatea alchimiştilor din Evul Mediu, dar ceea ce mi se înfăţişa ochilor acolo, în subsolul vilei lui Elinor, depăşea cu mult în complexitate firavele retorte din vechile desene reprezentând laboratoarele alchimiştilor din Epoca Renaşterii. Sistemele de eprubete erau foarte complicate, având uneori braţe care traversau camera pe deasupra capetelor noastre, care se intersectau şi care mai apoi coborau spre nişte recipiente de sticlă, unele mai mari, altele mai mici, având fie formă de trunchi de con, fie formă sferică ori chiar de clepsidră. Am văzut de asemenea şi două maşini centrifuge moderne, cu mai multe eprubete, o instalaţie ciudată din metal, care era racordată la ceea ce eu am interpretat a fi „cuptorul” şi un computer. Pe unul din pereţii camerei era plasat un dulap foarte mare, cu multe rafturi în care se aflau aliniate diverse recipiente din sticlă cu substanţe colorate, având fiecare eticheta lui. M-am apropiat de unul dintre rafturi şi am citit la întâmplare eticheta de pe un borcan de sticlă perfect etanşeizat cu un capac special: tiosulfat de sodiu. Totul era perfect ordonat şi aranjat în mod evident într-o anumită ordine pentru a putea fi folosit în modul cel mai eficient. Cam o treime din lungimea dulapului era însă altfel compartimentată şi acolo am putut remarca multe cărţi şi chiar manuscrise, care păreau a fi foarte vechi. Fără îndoială că ele reprezentau o parte a documentaţiei specifice ce viza misterioasele procese alchimice. M-am întors spre Elinor, care era preocupat să regleze ceva la dispozitivul din metal aşezat lângă masa centrală din marmură; pe aceasta se aflau retortele şi vasele din sticlă. Am observat atunci pe peretele din spatele lui două instalaţii mari de ventilaţie, complet automatizate, care

reglau şi menţineau indicii atmosferici din acea încăpere la nişte valori prestabilite. Pe tavan am remarcat patru instalaţii de stingere a incendiului, iar în faţa cuptorului modern am văzut că era plasată o canapea din piele destul de îngustă, pentru două persoane. M-am apropiat de acel loc, deoarece cuptorul avea o formă aparte, semănând oarecum cu o casă cu acoperiş ascuţit. ―Din păcate am ajuns la concluzia că, oricât de performant şi exact ar fi acest tip de cuptor modern, care este electric, el nu poate suplini valoarea cuptorului clasic, cu flacără, mi-a explicat Elinor. Lipseşte o anumită dimensiune subtilă a procesului, dar încă mai meditez la acest aspect. După o scurtă pauză, el a adăugat zâmbind uşor: ― Să ştii că nimeni nu a mai pătruns în această încăpere, după ce am instalat totul aici. În cazul tău simt însă că este vorba despre altceva şi de aceea am dorit să-ţi arăt această parte secretă a casei. Totuşi este mult prea devreme, având în vedere cunoştinţele pe care le ai acum, să intru în detalii tehnice şi să-ţi explic procesele alchimice la care lucrez. De altfel, eu însumi încă studiez intens aceste procese, care ascund multe enigme. Am pus atunci întrebarea care îmi stătea pe limbă: ―Dar nu ai obţinut Piatra Filosofală… Elinor a râs foarte degajat. ―Dragul meu, acesta este un ţel pe care toţi alchimiştii şil doresc; este chiar aspectul fundamental al activităţii lor. Dacă aş fi reuşit deja să obţin Piatra Filosofală, aproape că nu aş mai fi avut de ce să intru în acest laborator. Totuşi, am ajuns la anumite rezultate intermediare. Şi spunând aceasta se îndreptă către o secţiune a marelui dulap şi luă de pe un raft o sticluţă ce conţinea un lichid de culoare galben-arămie. Elinor a lăsat să cadă exact două picături într-o linguriţă elegantă din argint şi apoi

mă invită să înghit acel lichid. Puţin emoţionat şi nesigur, am luat totuşi linguriţa şi am înghiţit repede conţinutul. De fapt, datorită cantităţii foarte mici, aproape că nu am simţit prezenţa acelei substanţe în gura mea. La început nu am remarcat nimic neobişnuit, însă după aproximativ o jumătate de minut am simţit că mă clatin; o greaţă acută parcă îmi bloca respiraţia la baza gâtului, care aveam impresia că se umflase enorm, deoarece nu mai puteam să înghit. Am transpirat brusc şi m-am aşezat destul de panicat pe canapeaua din faţa cuptorului. Între timp, Elinor citea liniştit dintr-o carte pe care o luase de pe raft. O fierbinţeală neaşteptată mă cuprinse de la tălpi, urcând rapid spre cap. Inima îmi bătea nebuneşte şi eram lac de transpiraţie. Când acea senzaţie de căldură intensă a ajuns în dreptul gâtului, am simţit o puternică degajare energetică în jurul meu, ca o sferă, care mi-a cuprins capul parcă în mii de ace. Cred că atunci, pentru câteva momente, mi-am pierdut cunoştinţa, dar am reuşit să rezist acelei senzaţii foarte intense. Treptat, am remarcat cum căldura se disipează, lăsând loc unei stări extrem de agreabile şi foarte pure. Aveam efectiv senzaţia unei curăţenii depline, ca şi cum m-aş fi născut chiar atunci. Sufletul mi-a fost inundat de o mare bucurie, iar forţele mi-au revenit brusc, însă mult amplificate. M-am ridicat cu un salt de pe canapeaua pe care mă aşezasem chinuit şi, fără să-mi reglez prea bine volumul vocii datorită bucuriei şi surescitării de care fusesem cuprins, i-am strigat lui Elinor că aş dori să mai beau din acel lichid. Bărbatul din faţa mea închise cartea şi mă privi amuzat. ― Desigur, îmi spuse el, dar asta numai dacă doreşti foarte mult să închei socotelile cu această lume. Este un elixir atât de puternic, încât la stadiul şi la condiţia psihofiziologică în care te afli acum, aproape sigur corpul tău ar ceda. Nu uita că una din regulile esenţiale în alchimie

este aceea de a păstra proporţiile armoniei. Cu timpul, acestea vor ghida fiinţa umană spre o condiţie fizică, mentală şi spirituală din ce în ce mai elevată şi atunci ea va ajunge să înţeleagă lucrurile într-un cu totul alt mod, de pe o poziţie superioară. Mi-am stăpânit cu greu dorinţa de a-l contrazice, dar am realizat totuşi adevărul spuselor lui. Am părăsit după aceea amândoi încăperea şi, după ce a securizat intrarea, Elinor m-a condus în livingul de la parter, unde mi-a dat alte amănunte administrative de care trebuia să mă ocup în lipsa lui. Mi-a spus că are deplină încredere în mine şi că va veni un timp când îmi va putea explica mai în profunzime unele aspecte specifice, operaţionale ale ştiinţei alchimiei. A subliniat însă faptul că, pentru a ajunge la acel stadiu, era necesar într-o primă fază să mă documentez foarte bine. Am înţeles imediat aluzia la imensa bibliotecă pe care o aveam la dispoziţie şi i-am mulţumit cu multă sinceritate pentru încrederea pe care mi-o acorda. A doua zi Elinor a părăsit România şi, chiar dacă mie mia dezvăluit destinaţia spre care se îndrepta, precum şi alte elemente specifice legate de acest aspect, m-a rugat să nu pomenesc nimănui acele detalii. Deoarece îi cunoşteam în linii mari istoria vieţii, am înţeles imediat motivaţiile sale în această direcţie. A urcat în maşina personală, foarte elegantă, fiind însoţit de un bărbat matur, pe care nu îl cunoşteam. M-a frapat faptul să văd că pleacă doar cu o mică geantă de voiaj, în care se afla şi enigmaticul dispozitiv de care nu se despărţea practic niciodată. Mi-a spus că în acel moment nu putea să ştie cu precizie când ne vom revedea, dar că acest lucru va fi totuşi posibil întrun viitor nu prea îndepărtat. Mi-a înmânat toate cheile casei, fără să-mi destăinuiască totuşi şi cifrul de la laboratorul alchimic de la subsol. M-a rugat să înţeleg

faptul că decizia lui reprezenta o măsură în plus de precauţie, atât pentru mine, cât şi pentru el. Am simţit atunci o mare părere de râu. Remarcând dezamăgirea mea, Elinor mi-a precizat că era vorba doar de o situaţie temporară şi că nu trebuia să-mi fac griji în această privinţă. ― Curând vei înţelege în profunzime că toate câte se petrec îşi au timpul lor de manifestare. Totul vine într-o anumită ordine şi e dictat de o anumită necesitate spaţiotemporală peste care nu trebuie să trecem, decât în situaţii cu totul excepţionale. Aceste lucruri ţi se vor clarifica din ce în ce mai bine, pe măsură ce cunoştinţele tale vor deveni tot mai profunde. Uneori, spre marea ta mirare, „saltul” poate să survină pe neaşteptate. Ne-am luat rămas bun şi ne-am despărţit cu speranţa că ceea ce a început, trebuie cumva să continue în virtutea legii evoluţiei. Nici nu bănuiam atunci câtă dreptate avusese Elinor spunându-mi despre acele momente ale vieţii în care şansa ne oferă câteodată nişte oportunităţi uluitoare. Revederea Curând am constatat că biblioteca din vila lui Elinor conţinea lucrări remarcabile, multe dintre ele de o inestimabilă valoare; mi-am făcut aşadar obiceiul de a trece tot mai des pe acolo şi de a rămâne uneori chiar ore în şir citind şi conspectând din cărţile care fuseseră atent selectate. De multe ori îmi doream cu intensitate prezenţa lui Cezar pentru a-mi desluşi unele aspecte care erau menţionate în acele texte ezoterice, dar cărora nu le puteam intui în totalitate înţelesul. Ştiam că el m-ar fi putut lămuri foarte repede în acele privinţe, aşa cum făcuse de atâtea ori înainte. Tânjeam după vocea lui

calmă şi plină de bunătate, niciodată ironică sau exasperată de neştiinţa mea. Simpla lui prezenţă şi apropiere îmi crea o stare de mare siguranţă, de claritate în gândire şi de deschidere sufletească. În acea perioadă pe care am petrecut-o după plecarea lui Elinor am fost aproape cu desăvârşire singur, preferând să meditez cât mai adânc la persoanele cu care m-am întâlnit şi la evenimentele cu care m-am confruntat în ultimii ani. Am înţeles încetul cu încetul că există un sens profund în felul în care se derulează viaţa noastră şi că tot ceea ce ni se petrece se află într-o directă legătură cauzală cu alte acţiuni pe care noi le-am săvârşit înainte. Cu toate acestea, concluzia mea fermă avea mai mult o bază intuitivă, deoarece nu eram încă în măsură să cunosc aceste „rădăcini” ale faptelor mele din trecut, care au condus la extraordinarele conjuncturi în care am fost implicat. Mai curând aveam senzaţia unui fir director care mă călăuzeşte pas cu pas, din necunoscut, pe care îl puteam simţi intuitiv în inima şi în sufletul meu. Pornind de la această idee, mi-am pus întrebarea ce sau cine mă călăuzeşte astfel. Luasem deja cu mult timp înainte hotărârea de a mă abandona, indiferent de riscuri, slujirii binelui într-un mod altruist, după propriile mele posibilităţi. De altfel, căile principale prin care am fost îndemnat să realizez aceasta mi-au fost sugerate de persoanele cărora le datorez practic totul din punctul de vedere al maturizării mele spirituale. Aici mă refer în special la Cezar Brad, apoi la doctorul Xien, la Elinor şi într-un mod cu totul aparte la zeiţa Machandi. Am aflat că mulţi cititori ai celor două volume anterioare pe care le-am scris şi-au manifestat nerăbdarea sau nedumerirea vizavi de faptul că volumul trei al seriei nu a apărut mai repede pe piaţă. Cu o totală sinceritate mărturisesc că nu vedeam rostul scrierii unui volum în

care practic nu aveam nimic de spus decât despre „alchimia” mea mentală şi despre aprofundarea unor învăţături iniţiatice. În plus, aşa după cum îmi indicase doctorul Xien, nu era nici momentul putea explica mai în profunzime unele aspecte specifice, operaţionale ale ştiinţei alchimiei. De pildă, cu toate informaţiile pe care le găsisem în lucrările de specialitate, aveam totuşi nevoie de unele explicaţii mult mai nuanţate, care mi-ar fi lămurit mai bine înţelegerea unor aspecte diferite ale Creaţiei. Ştiam că nu le puteam obţine decât de la Cezar şi de aceea mă gândeam adeseori cu nostalgie la el, amintindu-mi clipele preţioase pe care le-am petrecut împreună, veritabile momente de iniţiere spirituală. Această perioadă de intensă practică spirituală şi studiu a durat mai multe luni după ce Elinor mi-a lăsat în grijă vila lui. Aşa după cum mă sfătuise Cezar la ultima noastră întrevedere care a avut loc în iarna lui 2005, cu puţin timp înainte să primesc propunerea lui Elinor, era necesar să scriu doar despre aspectele cu adevărat esenţiale care vizează o informare importantă şi complexă a oamenilor. Acestea trebuiau să se refere la unele realităţi extraordinare cu care m-am confruntat, precum şi la unele noţiuni de bază care pot marca în mod benefic existenţa fiinţelor umane. Tocmai începusem să mă obişnuiesc cu „liniştea” relativă din viaţa mea, care îmi permitea să acumulez tot mai multe informaţii de natură ezoterică şi spirituală, când un eveniment neaşteptat mi-a zguduit din nou, din temelii, fluxul normal al existenţei. Atât rapiditatea cu care s-au petrecut lucrurile, cât şi implicaţiile care au fost generate de succesiunea lor au dat naştere unei stări de efervescenţă şi dinamism în fiinţa mea care m-au ajutat să abordez situaţiile cu mult curaj şi maturitate. Aveam

deja experienţa unor evenimente uluitoare, extrem de intense din punct de vedere emoţional şi deţineam deja un bagaj acceptabil de cunoştinţe care să mă ajute să-mi păstrez echilibrul psihic şi fizic. Cu toate acestea, mărturisesc că nu puţine au fost momentele în care a trebuit să fac apel la întreaga mea stăpânire de sine pentru a depăşi unele situaţii dificile pe care le-am trăit efectiv în ultimul an. Sunt, de asemenea, conştient că şansa care mi-a fost oferită a însemnat foarte mult pentru mine şi îndrăznesc să cred că jocul subtil care a făcut posibil acest lucru implică dimensiuni ale conştiinţei la care nu mulţi oameni au acces. Voi căuta să fiu deci cât mai exact în relatarea faptelor care s-au petrecut şi să surprind cât mai bine unele nuanţe importante ale sfaturilor şi explicaţiilor pe care mi le-a oferit Cezar. De altfel, sunt sigur că fără ajutorul lui nu aş fi avut ocazia extraordinară de a participa la acele evenimente şi cu atât mai puţin de a le afla detaliile şi semnificaţiile lor uluitoare. Într-una din zilele lunii septembrie 2005, mă aflam la mine acasă după ce revenisem în Bucureşti după o scurtă călătorie în provincie. Era seară şi aranjam cu grijă mai multe cărţi într-o geantă, pentru a le duce înapoi în biblioteca din vila lui Elinor. Atunci când nu rămâneam acolo peste noapte, îmi formasem obiceiul să iau cu mine una sau mai multe lucrări care mă interesau, pentru a le studia acasă. În felul acesta asiguram o anumită continuitate în procesul documentării mele. Tocmai răsfoiam încă o dată paginile unei traduceri rare a Bhagavad-Gita-ei, comentată de înţeleptul Janakar, înainte de a mă hotărî dacă să o mai păstrez la mine sau să o includ în rândul celorlalte pe care urma să le duc înapoi, când privirea mi-a căzut pe nişte consideraţii

speciale asupra importanţei Maestrului spiritual, pe care comentatorul le dezvolta într-un mod foarte profund. O astfel de „coincidenţă”, una dintre cele mai banale în aparenţă, mi s-a petrecut şi mie în acel moment. Şi totuşi, ce uimire, ce bucurie exuberantă mi-a provocat! Am răspuns la telefon şi am rămas încremenit de surpriză când am auzit vocea lui Cezar care mă saluta şi mă întreba dacă sunt acasă, deoarece dorea să mă viziteze. Precipitat, abia găsindu-mi vorbele de emoţie, i-am răspuns că ceea ce se petrece este extraordinar, că exact în acele momente mă gândeam cu intensitate la el, dorind foarte mult să-l întâlnesc şi că tocmai atunci a sunat telefonul şi dorinţa mea s-a împlinit aproape într-un mod magic. L-am întrebat cum a fost posibil aşa ceva şi care ar putea fi explicaţia. Cezar a râs cu poftă şi mi-a răspuns că soseşte în câteva minute; m-a întrebat dacă eram liber în acea seară, deoarece avea să-mi spună anumite lucruri importante şi era necesar să avem mai mult timp la dispoziţie. I-am răspuns că eram cel mai liber om din lume şi că-l aşteptam cu mare nerăbdare. Într-adevăr, în mai puţin de zece minute am auzit soneria de la uşă. Am deschis imediat şi l-am văzut acolo, înalt, calm, perfect echilibrat şi zâmbitor, privindu-mă cu o mare bunătate. Ne-am îmbrăţişat ca doi foarte buni prieteni, dar eu simţeam deja în profunzimea inimii mele că el devenise pentru mine un veritabil Maestru care mă iniţia în tainele necunoscutului. Simţeam în el, prin fire nevăzute, o forţă şi o hotărâre extraordinară, cum nu mai remarcasem până atunci la altcineva. Puterea sa părea atât de mare, încât de fiecare dată când ne întâlneam, la doar câteva secunde după ce ajungeam în preajma lui, simţeam o senzaţie profundă de bine şi totodată o nostalgie inexplicabilă pentru necunoscut, pentru ceea ce se află dincolo de această lume complicată. Întreaga mea

fiinţă devenea atunci mai relaxată, iar mintea îmi era mai limpede. Simţeam în creştet un fel de „răcoare” atât de plăcută, încât adeseori eram emoţionat până la lacrimi, ca atunci când revezi pe cineva foarte drag după o lungă perioadă de timp. Stăpânindu-mi cu greu exuberanţa, l-am invitat pe Cezar în casă, nerăbdător să aflu modul în care el explică sincronicităţile, pornind de la ceea ce tocmai mi se petrecuse mie. Ne-am aşezat amândoi în fotoliu şi, după ce am schimbat câteva impresii referitoare la perioada lungă în care nu ne-am văzut, l-am întrebat încă o dată ce părere are despre incredibila „potrivire” de evenimente, care tocmai avusese loc. Îmi dorisem atât de mult aceste clipe de aur, în care urma să aflu elemente foarte importante despre enigmele vieţii; aceste întâlniri erau pentru mine precum apa pentru cel însetat în deşertul arzător. Cuvintele şi explicaţiile lui Cezar aveau o mare putere de impact şi oricine, având o minimă sensibilitate, ar fi putut remarca modestia, dar şi competenţa cu care erau rostite. În cazul meu, ele aveau în plus o dimensiune adânc spirituală şi reprezentau veritabile atribute iniţiatice atât pentru viaţa fizică, precum şi pentru cea subtilă, care în mare parte îmi era necunoscută. O demonstraţie subtilă Zâmbind, Cezar a spus: ―Într-adevăr, „coincidenţa” pare incredibilă, dar cu toate acestea ea s-a petrecut, a fost reală, s-a concretizat. În contextul „coincidenţelor” de acest gen ea pare a fi relativ minoră, dar dacă vei fi atent, vei putea observa din ce în ce mai multe astfel de potriviri sau suprapuneri aparent ciudate de evenimente diferite ca natură, care totuşi au o cauză comună. Cu cât vei fi mai vigilent, cu atât vei

observa mai multe astfel de „coincidenţe” şi chiar vei constata manifestarea lor şi în cazul altor persoane. Ceea ce nu vei putea remarca însă, decât mult mai greu, va fi semnificaţia acestora, pentru că ele au în primul rând o natură subiectivă; ele ţin chiar de persoana care le trăieşte şi sunt intim corelate cu particularităţile ei de destin, cu cele mentale şi emoţionale. ―Bine, dar ce trebuie să înţeleg eu atunci când trăiesc un eveniment de acest gen? l-am întrebat. Fără îndoială că el nu apare din neant şi, în plus, este foarte semnificativ. Nu este o coincidenţă oarbă, ci are un sens. Asta este, de fapt, întrebarea la care caut răspuns: de unde vine acest sens şi cine îl determină? Cezar mă privi gânditor câteva clipe. ― Corect ar fi să-ţi pui problema de a găsi mai întâi care este acest sens ascuns pe care sincronicitatea ţi-l revelează; abia mai apoi poţi să începi să meditezi la cauza sau sursa care l-a generat. Totuşi, pentru că m-ai întrebat, îţi voi răspunde pe scurt la această chestiune, ca să ai un punct de plecare în analiza ta ulterioară. Din punct de vedere ezoteric, ceea ce mulţi oameni numesc coincidenţă sau sincronicitate de evenimente revelează, de fapt, în cel mai înalt grad prezenţa lui Dumnezeu, pentru că în absenţa Lui, toate situaţiile incredibile de simultaneitate care apar în viaţa noastră nu ar putea să se producă. Dar faptul că ele totuşi se produc, arată că există cineva capabil să le organizeze, să le potrivească şi să le manifeste. Este însă foarte important să înţelegi că această realitate a sincronicităţilor ne poate permite să trecem imediat, chiar şi în cazul evenimentelor minore de zi cu zi pe care le trăim, cum a fost situaţia sincronă cu telefonul pe care l-ai primit de la mine în această seară, la ceea ce este dincolo de toate acestea şi astfel să te convingi de existenţa unei realităţi cu mult

superioare celei pe care o trăieşti aici. Vreau să spun că aceste „coincidenţe” sunt ca o poartă care aşteaptă să fie deschisă, pentru a evada într-o realitate nebănuită, dar esenţială pentru fericirea omului. Am rămas puţin surprins; era pentru prima dată când Cezar aducea în discuţie problema existenţei lui Dumnezeu şi îmi explica faptul că aceasta putea fi percepută imediat, dacă eram pregătit să înţeleg fenomenele care mă înconjoară. Mărturisesc că acest subiect m-a preocupat foarte mult şi am căutat să-mi lămuresc multe dintre semnele de întrebare pe care le aveam; în mare parte am reuşit, graţie studierii atente a principiilor generale ce stau la baza celor mai importante sisteme filosofice şi practice din Orient şi mai ales din India. Cu toate acestea, de la teorie la practică este un pas uriaş şi eu doream să-l realizez cât mai repede. Ştiam în acelaşi timp că subiectul este relativ delicat. Foarte mulţi oameni îl bagatelizează şi mulţi îl ignoră cu desăvârşire. Dar eu am simţit mereu în inima mea că ceva există, că viaţa este mult mai mult decât o derulare mecanică de evenimente. Am avut de mai multe ori ocazia să aduc problema în discuţie cu unele persoane în care aveam destulă încredere şi cărora le respectam opiniile. Spre surprinderea şi dezamăgirea mea a trebuit să recunosc că ideea despre Dumnezeu este la cei mai mulţi oameni fie eronată, fie inexistentă. Din păcate, la unii am observat chiar un fel de îndârjire inconştientă, iar despre alţii am aflat că preferă să urmeze calea întunecată a răului. În aceste condiţii, cum poţi să susţii în faţa lor o argumentaţie clară despre Dumnezeu, când ei resping încă de la început orice discuţie pe această temă? Forţa tenebroasă şi inteligenţa adeseori diabolică le insuflă în mod subconştient o falsă senzaţie de putere şi dominare,

care până la urmă îi va conduce negreşit către o mare decădere. Puţin descurajat de aceste insuccese, avusesem de mai multe ori intenţia să-i cer sfatul lui Cezar în această direcţie şi acela mi s-a părut un prilej nimerit, deoarece chiar el adusese vorba despre aşa ceva. În plus, cu siguranţă că sunt mult mai multe fiinţe umane care au sădită în profunzimea inimii lor credinţa sinceră în Dumnezeu, chiar dacă unele dintre ele, încă tributare faţă de „rigorile” societăţii, caută să se convingă de faptul că poate se înşală sau poate că este vorba despre o simplă „forţă supranaturală”, un „ce” nedefinit care nu este accesibil oamenilor. De aceea m-am hotărât să clarific acest subiect dificil şi să-l rog pe Cezar să-mi explice cât mai clar cu putinţă elementele legate de acest subiect, pentru ca şi eu, la rândul meu, să le pot expune mai departe, astfel încât cei interesaţi să poată depăşi cu uşurinţă barierele incertitudinii. ―Dacă Dumnezeu este cel care „potriveşte” sincronicităţile, cel care le face posibile, atunci înseamnă că El este mereu în noi, aşa după cum afirmă şi tradiţia orientală, am spus eu. Pentru că, dacă El ar fi doar în afara noastră, nu văd cum ar mai putea să „aranjeze” toate sincronicităţile şi păienjenişul de fapte şi realităţi care ne înconjoară. De altfel, aceasta vine în total acord cu filosofia hindusă, care vorbeşte despre atman, adică spiritul esenţial, Sinele nemuritor din fiecare dintre noi. Numai că aici există o mare problemă care a fost ridicată de foarte mulţi oameni; mă refer la faptul că, aşa după cum ştii şi tu, în baza autorităţii ei covârşitoare, religia creştină nu recunoaşte aceasta cu niciun chip, ba chiar o consideră o adevărată blasfemie. Îţi spun că am avut ocazia să întâlnesc mulţi oameni care erau debusolaţi de acest fapt, iar unii chiar au ajuns să trăiască aproape o

dramă interioară, deoarece senzaţia pură pe care ei o aveau în inimă şi care îi făcea să intuiască mai mult sau mai puţin prezenţa Sinelui şi deci a lui Dumnezeu în ei înşişi, era contracarată de dogmatismul creştin căruia i se subordonau. Cezar m-a ascultat cu atenţie şi a rămas câteva clipe pe gânduri. ― Este adevărat că tradiţia creştină neagă faptul că Dumnezeu ar fi prezent în făptura „om”, mi-a răspuns el într-un târziu. Totuşi, aşa după cum ai spus, tradiţiile spirituale orientale şi chiar bunul simţ spiritual ne arată că Dumnezeu este în realitate prezent în noi în fiecare clipă, chiar şi atunci când fiinţa umană este retardată, chiar şi atunci când ea este egoistă şi chiar şi atunci când ea este mânioasă. Este deci foarte important ca omul să ştie şi apoi să înţeleagă faptul că Dumnezeu este prezent în el în toate cazurile şi în toate situaţiile. ―Te referi la Sinele nostru esenţial, l-am întrerupt eu, pentru a nu lăsa vreun dubiu. ―Da, mă refer la atman din tradiţia spirituală hindusă. E necesar să-ţi dai seama că, dacă n-ar fi fost aşa şi dacă Dumnezeu nu ar fi „plasat” în fiecare făptură umană o scânteie din El, ar fi fost imposibil ca prin intermediul tuturor marilor iniţiaţi, care s-au realizat spiritual, să-i ceară omului să-L cunoască. Pentru că, şi dacă omul ar fi vrut să-L cunoască pe Dumnezeu, nu ar fi avut ce să cunoască, dacă El era absent din fiinţa acestuia. Şi atunci, pe bună dreptate omul s-ar fi putut întreba: „De ce îmi spui să Te cunosc, dacă Tu eşti numai în afara mea? Vezi bine că este imposibil, pentru că Tu eşti în exteriorul meu, iar eu sunt singur. Şi pentru că Tu nu eşti în mine, atunci eu unde să Te cunosc? În afară? Dacă ar fi aşa, ai putea să dispari în fiecare clipă, fără ca eu să Te mai găsesc vreodată. Aşa că, dacă Tu eşti doar în afara

mea, nu înseamnă că te-am găsit pentru totdeauna şi aceasta nu mă mulţumeşte!”. Acest posibil monolog trebuie să-ţi arate inconsistenţa ideii că Dumnezeu nu se află în fiecare dintre noi. Toată lumea spune că Dumnezeu există „în afară”, dar adevărata revelare a lui Dumnezeu este, de fapt, cea care se produce chiar în fiinţa noastră. Abia atunci se poate spune că noi am atins starea de îndumnezeire. Cuvintele lui Cezar mi-au luminat şi mai bine înţelegerea. Chiar dacă în ceea ce mă privea nu exista o schismă între aceste aspecte contradictorii despre existenţa lui Dumnezeu, demonstraţia foarte pertinentă pe care a făcut-o Cezar a avut darul să-mi inspire o înţelegere mult mai profundă a acestei realităţi. Astfel că am subliniat imediat ideea: ―Cred că tocmai de aceea Iisus a afirmat: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl e în Mine”, dar această afirmaţie a fost înţeleasă de puţini oameni şi rezultatul îl putem vedea în prezent. ―Ai sesizat esenţialul, a confirmat Cezar cele spuse de mine. Totuşi, trebuie să remarc faptul că ceea ce religia creştină a considerat că e valabil numai pentru Iisus, este totodată valabil pentru fiecare dintre noi. Acest adevăr este fundamental. Datorită deviaţiilor, în traducerile Bibliei au existat idei care stipulau inexistenţa lui Dumnezeu în fiinţa umană şi considerau că doar prin cunoaşterea lui Iisus, prin graţia lui Iisus, făptura umană poate şi ea să-L cunoască pe Dumnezeu Tatăl. Altfel, afirmă clericii, acest lucru nu este posibil. Chiar dacă am admite ca fiind reală această idee, trebuie totuşi să remarcăm faptul că au existat oameni care au avut revelaţia lui Dumnezeu cu mult înainte de Iisus. Adu-ţi aminte de imaginile holografice din Sala Proiecţiilor; ai putut să constaţi că au existat fiinţe umane care au avut

misiuni asemănătoare cu cea a lui Iisus, însă cu zeci de mii de ani înaintea lui, şi ai sesizat, de asemenea, influenţa pur divină a acţiunilor lor. Am aprobat imediat din cap. Îmi aduc aminte că atunci am fost foarte bulversat de acel aspect, dar cum succesiunea imaginilor şi a informaţiilor era foarte bogată, acea impresie puternică a trecut oarecum pe locul doi. Ulterior, după câteva luni, făcând o retrospectivă mai detaliată din memorie a ceea ce văzusem atunci în Sala Proiecţiilor din interiorul Munţilor Bucegi, am remarcat că nu mai eram aşa surprins şi că situaţia mi se părea firească. Au existat deci multe alte fiinţe umane care au ajuns la o deplină comuniune cu Dumnezeu Tatăl, care lau precedat cu mult pe Iisus şi care totodată au avut misiuni spirituale foarte importante. În imaginile pe care le-am vizionat am urmărit în sinteză misiunile a trei înţelepţi, dintre care doi au fost mari reformatori spirituali. Cezar şi-a reluat imediat ideea. ― Chiar acest simplu fapt arată clar că Dumnezeu este mereu prezent în noi. Dacă nu ar fi fost aşa încă de la originile noastre, ar fi însemnat că toţi oamenii care au trăit înaintea lui Iisus ar fi trebuit să fie nişte „rebuturi” ale lui Dumnezeu, care în cele din urmă i-ar fi putut chiar cere socoteală, întrebându-L: „Pentru ce ţi-ai bătut joc de noi şi ne-ai manifestat înaintea venirii Fiului Tău, pentru că, iată, noi suntem nişte rebuturi pentru totdeauna?” Bineînţeles că o asemenea idee reprezintă un nonsens, la fel ca şi ideea despre păcat şi chinul veşnic. Oamenii ar trebui să înţeleagă – şi aici mă refer în special la cei care sunt fanatici în credinţa lor, dogmatici şi lipsiţi de o minimă deschidere a sufletului, care i-ar putea ajuta să intuiască foarte uşor adevărul celor pe care ţi le spun acum – că o astfel de idee este pur şi simplu aberantă. Nu

se poate ca, la o greşeală care este în mod evident limitată în timp, pentru că şi viaţa omului este limitată în timp, chinul care i se repartizează fiinţei respective să fie veşnic. Acum cred că ştii prea bine că suferinţa sau chinul omului este direct proporţional cu greşelile pe care el le face în viaţă. Bănuiesc că ai auzit de persoane care într-o perioadă a vieţii lor trec prin anumite crize şi chiar tulburări psihice severe, dar că după un anumit timp ele îşi revin şi chiar în unele cazuri reuşesc să atingă o formă mai bună ca înainte de îmbolnăvire. Îmi dădeam seama că la aşa ceva nu mă gândisem. ― Da, ai dreptate, am zis eu mirat. Cum de se mai însănătoşesc? În mod normal, severitatea crizei şi a bolii ar trebui să le răpună. Cezar mi-a răspuns imperturbabil: ― Pentru că în cazul lor răul nu a fost aşa mare şi acea perioadă de chin a luat sfârşit, prin compensaţia greşelilor făcute în trecut, mai înainte de sfârşitul vieţii lor. În alte cazuri însă, situaţia se prezintă în mod diferit: unii nu-şi mai revin niciodată, alţii devin paranoici sau sunt aşa încă de când se nasc şi părăsesc planul fizic în aceeaşi stare. În „ring” Înţelesesem corect mecanismul karmei sau al destinului, dar explicaţiile lui Cezar au clarificat şi mai bine problema. ― Să ştii că o parte din cele ce mi-ai spus le-am susţinut şi eu în discuţiile pe care le-am avut cu diverse persoane, însă m-a uimit virulenţa multora dintre ele şi modul în care răstălmăceau spusele mele. Uneori aproape că nu mai ştiam ce să le răspund, atât de zeflemitoare şi răutăcioase erau remarcile lor. Eram tulburat, deoarece

nu înţelegeam de ce nu reuşeam să impun punctul de vedere al binelui, care după cum mi-ai spus, iese întotdeauna învingător. Cezar râse scurt şi se lăsă relaxat pe spătarul fotoliului. ― Este foarte adevărat că binele învinge mereu, să nu te îndoieşti vreodată de aceasta! Totuşi, în unele situaţii nu este de ajuns să fii doar bun, dar destul de slab ca forţă şi inspiraţie interioară. În confruntarea noastră cu o fiinţă rea, dar puternică, dacă suntem buni, dar nu avem destulă forţă lăuntrică, atunci vom fi învinşi repede. Presupunând că suntem puşi într-o astfel de situaţie ce poate fi chiar dramatică, nu vom mai avea posibilitatea să ne impunem, chiar dacă de partea noastră este adevărul, chiar dacă noi îl ştim prea bine şi chiar dacă este foarte clar pentru noi că celălalt este un pervers care vrea să năucească sau să divizeze, de exemplu, alte mii de oameni. Aceasta nu va mai avea atunci nicio importanţă. Şi chiar dacă ne vom lamenta, spunând tuturor ce face acea persoană, ce rea este şi ce adevăr monstruos ştim despre ea, în mod paradoxal toate acestea nu vor avea aproape deloc importanţă. Eram oarecum bulversat. Într-un anume fel, la nivel subconştient cred că îmi imaginasem că binele şi adevărul trebuie să învingă automat şi repede, indiferent de situaţie. ― De ce? am întrebat cu o mică eziare. De ce binele nu are putere în acea situaţie? Cezar a vorbit rar şi apăsat, parcă pentru a se convinge că înţeleg foarte bine acel aspect deosebit de important: ― Pentru că atunci când suntem anemici în reacţii şi în răspunsuri nu vom reuşi să luptăm în mod eficient şi cu forţe aproximativ egale, noi având arma binelui, cu cel care este puternic în rău. La o fiinţă care este puternică în rău trebuie să i se poată opune o fiinţă puternică în

bine. Dacă nu sunt măcar la egalitate, atunci cel care este foarte puternic în rău va învinge. Cred că ştii, de altfel, că în multe situaţii de-a lungul istoriei au fost cazuri de acest gen, în care un tiran sau un despot a reuşit să năucească milioane de oameni, pe care mai apoi i-a determinat să acţioneze în mod aberant, aşa după cum dorea el. Dacă bunătatea nu este dublată şi de putere lăuntrică, astfel încât să devină o bunătate eficientă, ea nu se aseamănă atunci cu bunătatea lui Dumnezeu. Mai curând aş putea spune că este o stare lamentabilă, în care mulţi chiar ar putea să zică despre cel care o manifestă că este „prost, de bun ce e”. În astfel de situaţii, persoana care este bună, dar totuşi slabă din punct de vedere auric şi al forţei ei interioare, se va simţi cumva „turtită”, mică şi aproape insignifiantă în faţa forţei debordante a oponentului ei, orientat din păcate către influenţa malefică. Poţi să recunoşti atunci acea persoană slabă şi neputincioasă după starea specifică pe care o manifestă; de multe ori ea dă din umeri şi spune, considerând că este o scuză pe deplin justificată: „Eu sunt mic, nu am ce face, trebuie să mă supun”. Şi chiar se supune, deşi ceea ce face este împotriva voinţei ei. Ea nu se poate opune eficient celui care este orientat malefic pentru că aura ei energetică este mică şi anemică. Prin aceasta vreau să spun că ea nu are încă destulă forţă benefică pentru a se opune cu succes presiunii realizate de adversar, care este malefic. A urmat o pauză în care nici eu şi nici Cezar nu am rostit vreun cuvânt. Fixam cu privirea un punct din podea, încercând să-mi dau seama cam care era condiţia mea actuală din perspectiva unei asemenea confruntări între bine şi rău. E drept că trecuseră câţiva ani de la ipostaza la care m-am referit, de la discuţiile pe care le aveam cu oponenţii mei, dar eram şovăielnic în a da vreun verdict. Aş fi vrut să-l întreb pe Cezar în legătură cu acest lucru;

aş fi vrut să am o „evaluare” pertinentă, dar parcă ceva mă împiedica să-i solicit aceasta. M-am trezit întrebând: ― Şi cum poate să crească această forţă a binelui în aura personală? Cum pot eu, de exemplu, să devin destul de puternic astfel încât să înfrunt cu succes răul din alţii? Am simţit atunci că alesesem calea cea bună. Cezar părea mulţumit de întrebarea mea. Mă privi direct în ochi şi îmi răspunse liniştit: ― Mulţi poartă în ei şi manifestă aproape în mod inconştient răul, tendinţele sau intenţiile malefice. De cele mai multe ori ei nici nu îşi dau seama de aceasta, ba chiar ajung să considere că aşa este bine. Planurile malefice inferioare îi alimentează cu o energie specifică foarte grosieră şi le influenţează mentalul şi gândirea în aşa fel, încât acele fiinţe ajung chiar să dorească sau să se bucure atunci când fac un rău celor din jur. Ştii şi tu că forţele răului nu tolerează binele. Superioritatea spirituală şi chiar cea morală îi jenează pe cei care sunt răi şi atunci aceştia simt o dorinţă exacerbată să lovească, să distrugă, să pângărească ceea ce este bun şi elevat. În epoca noastră, foarte uşor se pot găsi fiinţe netrebnice care să se preteze la asemenea acte josnice şi atunci ele devin un canal malefic de manifestare a forţelor răului. Totuşi, atâta timp cât nu au decăzut foarte mult şi nu şi-au închis la limită sufletul prin modul lor de gândire reprobabil şi acţiunile lor malefice, aceste persoane mai au totuşi anumite clipe de luciditate în care sunt chinuite de angoasele îndoielii şi ale părerilor de rău. Dar dacă au alunecat prea mult pe panta descendentă, dacă ele „s-au vândut”, aşa cum se spune, atunci va fi foarte greu să mai fie readuse la normal în existenţa lor prezentă. ―Un exemplu în acest sens ar fi senior Massini, nu-i aşa? am întrebat eu.

―Sigur. Şi nu numai el; în general vorbind, cam toţi liderii masoni importanţi pe plan internaţional se confruntă cu acest aspect, fie că sunt, fie că nu sunt încă pe deplin conştienţi de aceasta. Este ca o „marcă” pusă în aura lor, care nu poate să înşele niciodată o persoană senzitivă, orientată profund benefic. ―Da, însă oamenii obişnuiţi vor spune că toate acestea sunt doar nişte invenţii şi aberaţii, că de fapt aceia sunt oameni respectabili. Ştii doar despre vechea concepţie ridicolă a ştiinţei materialiste: nu există energii subtile, nu există corpuri subtile, nu există lumi subtile pentru că ele nu pot fi văzute. Cezar a schiţat un zâmbet abia perceptibil. ― Dragul meu, aceasta este o problemă specifică epocii decadente în care trăim. Dacă în egoismul, frica şi comoditatea lor unii oameni preferă să gândească în acest mod, aceasta ţine doar de ignoranţa lor. Energiile subtile există şi ele pot fi puse în evidenţă, dar cei care le percep trebuie să fie apţi să le capteze. Aşa cum nu putem să imprimăm o fotografie pe o bucată de lemn, tot aşa aceste energii subtile nu pot fi puse în evidenţă în orice fiinţă, dacă ea nu are trezirea şi capacitatea de a le percepe. Conştiinţa unei astfel de persoane are o frecvenţă de vibraţie mai redusă şi atunci ea nu poate să perceapă manifestarea subtilă a energiilor din jur; omul în cauză este precum cel de la ţară, care vede un elefant, dar spune că aşa ceva nu există. Dincolo însă de părerea ignorantă a unor astfel de persoane, realitatea subtilă este destul de clară pentru cei care s-au antrenat şi au dobândit capacitatea de clarviziune. Ei au o lume comună pentru că descriu stări şi aspecte asemănătoare. Din punctul de vedere al percepţiei subtile, această lume este cu mult superioară celei în care oamenii obişnuiţi simt şi percep lucrurile şi fiinţele din jurul lor. Dacă mă gândesc bine,

pentru a face o anumită paralelă, nici fenomenele magnetice nu pot fi puse în evidenţă dacă nu avem instrumentele necesare de măsură şi nici unele tipuri de radiaţii atomice nu pot fi remarcate decât în urma efectelor pe care le produc. Şi cu toate acestea, chiar dacă nu sunt văzute, ele sunt totuşi acceptate. Am încuviinţat din cap cu hotărâre. După o scurtă pauză, Cezar reluă ideea de mai înainte într-un mod firesc şi natural: ―Îţi spuneam că cei care sunt malefici nu pot să înşele o fiinţă profund orientată benefic, care deţine în acelaşi timp şi anumite calităţi de clarviziune, dar din păcate ei reuşesc totuşi să înşele cu destul de mult succes mase enorme de oameni, prin sistemele diabolice de guvernare şi control al populaţiei. Nici nu-ţi poţi imagina ce mizerie şi decădere poate să existe în lumea lor, mai ales în cea politică. ―Ştiu câte ceva, am avut ocazia să-i observ un timp, chiar dacă pe atunci nu eram conştient încă de aceste aspecte, am spus eu cu amărăciune, făcând referire la serviciul meu din trecut. ―Este foarte bine că destinul te-a îndreptat pe o altă direcţie. De altfel, aceasta te va ajuta foarte mult să iei o decizie potrivită când îţi voi expune motivul vizitei mele. Unele recomandări pe care le-am făcut, precum şi neutralitatea ta relativă la conglomeratul politic au fost nişte atuuri puternice pentru ca anumiţi factori decizionali să te aibă în vedere. Să nu te îngrijorezi, este o propunere decentă, deşi îmi dau seama că ea ascunde totuşi un joc complicat. Inima mi-a tresărit în piept. Această abordare din partea lui Cezar era ceva total diferit, făcându-mă foarte curios. Însă n-am apucat să-mi formulez nedumeririle prin viu glas, că el mi se adresă din nou:

― Şi este foarte bine că discuţia noastră a îmbrăcat aceste aspecte, ale necesităţii de a fi puternic şi orientat în bine, deoarece ele se leagă de ceea ce urmează să-ţi spun. Mi-am zis că era momentul să profit totuşi de ocazie, acum că s-a ivit un prilej oportun. L-am întrebat deci pe ocolite: ― Vrei să spui că este necesar, în virtutea a ceea ce trebuie să hotărăsc, să am o aură puternică şi suficientă energie pentru a susţine o confruntare cu partea negativă? Dar sunt eu oare cu adevărat pregătit pentru aşa ceva? Cezar a zâmbit, evitând în mod elegant un răspuns tranşant: ― Dacă în aura ta puterea binelui este suficient de mult dezvoltată, atunci vei putea să-ţi permiţi să combaţi în mod eficient manifestările puternice ale răului şi chiar săi convingi pe cei cu care vii în contact în astfel de împrejurări de natura malefică a orientării lor. De cele mai multe ori, astfel de fiinţe sunt oarecum mimetice: ele imită ceea ce văd la alţii, însă imită ceea ce este rău. Mai apoi este şi firesc să acumuleze în aură influenţe rele. Astfel de oameni sunt precum nişte „marionete” care acţionează aşa pentru că şi cei din jur acţionează la fel. Intervine astfel un fel de imbecilizare generală, în care fiecare îl ia ca exemplu pe celălalt, dar nu în obiceiuri bune şi în atitudini corecte, ci în acţiuni şi tendinţe rele, pentru că, aşa după cum ştii, acestea sunt mult mai uşor de urmat. Până la urmă, în mod inevitabil, aceste acţiuni vor trebui să fie plătite în totalitate şi aceasta va însemna multă suferinţă pentru persoana respectivă. Mi-am permis atunci să intervin şi să remarc faptul că „imbecilizarea” colectivă este mai ales de natură ideologică şi că în prezent „stocul” de ofertă decadentă

este mult mai mare decât cel al unor idei şi acţiuni juste. Cezar a confirmat pe deplin spusele mele: ― Este pe deplin adevărat, pentru că există deja un control aproape cvasitotal al mijloacelor de răspândire a informaţiilor, ideilor şi programelor în masă de către francmasonerie. Este uşor să observăm că se insistă pe ceea ce este decadent, facil, pe ceea ce este pueril şi de prost gust, pe lipsă de conţinut, pe ceea ce nu promovează valorile spirituale. În astfel de condiţii, este firesc ca oamenii să „înghită” ceea ce primesc; la început, poate, mai greu, însă cu timpul intervine obişnuinţa, iar în mentalitatea şi aura lor se vor acumula energii şi idei de genul: „aşa trebuie” şi „aşa este normal”. Se ajunge astfel la situaţia paradoxală că, dacă acum se intervine cu ceva care într-adevăr este valoros şi spiritual, acea prezentare este în cel mai bun caz ignorată, dacă nu chiar repudiată. Aceasta este o situaţie tristă şi totodată periculoasă. Totuşi, există mereu soluţii. Nu uita că orice obişnuinţă poate fi schimbată, dacă se acţionează cu o altă obişnuinţă de sens contrar. Dacă eşti bine orientat şi puternic, atunci poţi să-i convingi pe cei cu care vii în contact de natura malefică a orientării lor şi astfel poţi să realizezi un fenomen de „dezumflare” a tendinţelor rele pe care ei le promovează. Chiar şi într-o scurtă discuţie cu astfel de persoane, dacă aura ta este suficient de puternică, poţi să realizezi o orientare benefică a acestor fiinţe umane, care va fi salvatoare pentru ele. Altfel, va fi foarte dificil să convingi, de exemplu, pe un fan înrăit al hard-rock-ului că ceea ce face el este rău. Asta cu condiţia să existe un dialog, fireşte. Dar dacă reuşeşti, după aceea fiinţa respectivă pur şi simplu nu va mai simţi atracţie pentru ceea ce ea considera înainte a fi fascinant şi malefic.

Cezar a sorbit puţin din sucul de portocale pe care i-l servisem şi apoi a continuat, parcă subit inspirat: ―Gândeşte-te numai la imensul nivel de robotizare şi hipnoză în care îşi duce viaţa omul modern. Dacă vei fi atent la modul în care trăieşte şi gândeşte, vei remarca imediat că el şi-a uitat practic sufletul divin şi este total fascinat de tentaţiile inferioare, degradante, vicioase şi perverse ale societăţii de tip francmasonic în care este integrat. Fiind guvernată aproape în exclusivitate de acumulările materiale, în această societate vei găsi extrem de rar urme ale unei spiritualităţi autentice. Iar când acestea totuşi se manifestă, ele tind să fie repede oprimate, acuzate şi degradate în ochii mulţimilor care atunci sunt ca „hipnotizate” de ştirile dirijate ale massmediei. Este o realitate tristă pe care însă va trebui să o înfruntăm cu mult curaj, cu perseverenţă şi răbdare. ―Totuşi, faptul că oamenii sunt mulţi ar trebui să aibă o influenţă majoră în lupta contra răului, a francmasoneriei, am remarcat eu. Este un aspect cantitativ, nu? Sunt mulţi cei care din nefericire au adoptat, fie din ignoranţă, fie chiar cu intenţie calea răului, dar eu cred că de asemenea sunt mulţi oameni orientaţi în mod benefic, pozitiv, care doresc ca binele să triumfe. ― Este adevărat ceea ce spui, dar nu uita că aceste fenomene de acţiune benefică şi eficientă în masă se produc cu condiţia să existe o perfectă stare de unitate între toţi membrii grupului sau mulţimii de oameni care acţionează în acea direcţie. Trebuie să înţelegi foarte bine de ce este necesară această stare de unitate în orice grup de fiinţe umane. Şi, de asemenea, tot asta te poate face să înţelegi mai bine cum se manifestă forţele demoniace şi satanice atunci când ele urmăresc să dezbine, creând starea de suspiciune şi absenţă a unităţii într-un grup.

Dacă starea de unitate este „sfărâmată”, forţa energetică dispare şi ea şi exact asta urmăreşte organizaţia masonică să realizeze la nivel global, pe întreaga planetă. Este foarte clar că atâta timp cât oamenii sunt dezbinaţi şi mereu învrăjbiţi între ei mai ales prin intermediul războaielor, starea de unitate, de forţă, coerenţă şi eficienţă în acţiune nu poate să apară. Înţelegerea acestei legi, pentru că realmente ea este o lege cu un caracter universal, poate să-ţi arate de ce este atât de important să se menţină o stare de armonie într-un grup, într-o echipă sau într-un cuplu. Aveam o anumită nelămurire şi de aceea am întrebat: ―Şi această stare de unitate a unui grup este perturbată chiar dacă cei care nu reuşesc să se integreze sunt mult mai puţini decât ceilalţi? ―Ceea ce îţi voi spune o să te mire, dar asta se va petrece numai până în momentul în care vei înţelege corect mecanismul subtil. Este suficient ca o singură fiinţă să apară şi să creeze o stare de dizarmonie în grupul respectiv, pentru ca aceasta să ducă mai apoi la separare, la disociere şi să anuleze astfel starea de unitate dintre membrii grupului sau mulţimii respective, prin apariţia unor tensiuni care nu sunt necesare. Tocmai în aceasta constă şi celebra tehnică a diversiunii, atât de mult folosită în politică şi în serviciile secrete. De aceea este foarte important ca grupul sau mulţimea de oameni care îşi propune un scop benefic să fie armonios orientat şi „în fază” în direcţia în care acţionează. În cazul în care totuşi apar fiinţe umane tentate să răspândească anumite influenţe rele, inferioare şi să strice astfel armonia profundă în gând şi faptă a unui grup sau a unei mulţimi, ca metodă preventivă este bine ca ele să fie eliminate cât mai repede din anturajul grupului, până nu se ajunge la o dizarmonie generalizată. Mai greu este atunci când

astfel de oameni există şi se infiltrează în mulţimi şi grupuri, dar nu-şi trădează adevăratele scopuri, gânduri şi interese, ci mimează într-o primă fază aceleaşi aspiraţii şi aceeaşi conduită ca a membrilor din grupul respectiv. Şocul Cezar făcu o pauză şi apoi, fără nicio introducere, îmi spuse brusc: ― Am fost solicitat de la nivel înalt să te contactez într-o problemă mai delicată. Nu trebuie să te îngrijorezi, deoarece poate fi o ocazie minunată pentru tine. Acum câteva zile am primit la baza noastră o notă cu antet special, prin care mi se cereau anumite date despre doctorul Xien. Structurile noastre secrete sunt foarte interesate de legătura cu el şi se pare că la vârf s-au „mişcat” puţin apele, mai ales în perioada aceasta. De fapt, cererea a fost chiar mai specifică; mi s-a trasat sarcina să te contactez, întrucât tu ai fost cel implicat în translaţia spaţială de anul trecut, realizată de doctorul Xien10. Eram stupefiat. L-am întrebat cum era posibil să se ştie că eu am fost cel care a scris despre acel subiect. Cezar a râs cu poftă şi mi-a răspuns: ― Să nu subestimezi niciodată puterea serviciului de contrainformaţii. Îţi imaginai că după acele dezvăluiri vei rămâne absolut necunoscut? Tăcu pentru un timp, privind spre podea. ―De fapt, departamentele noastre trebuie să lucreze foarte strâns; de aceea eu ştiam că eşti vizat. În fine, jocul este mult mai complicat decât ceea ce îţi relatez eu acum. Important este faptul că, aşa după cum îţi spuneam, Vezi volumul 2 din serie (12 zile – O iniţiere secretă în tărâmul tainic al zeilor) (n. Ed.) 10

există totuşi în acest segment al structurii statale unele persoane oficiale care au o orientare foarte benefică şi prin unele „artificii”, ca să le numesc aşa, s-a decis să nu fi blocat în cele ce ţi-ai propus. Intenţia iniţială, conform unei proceduri standard foarte rapide, era aceea de a te scoate imediat din circuitul editorial. Sigur, nu ţi-ar fi fost deloc uşor. Însă unele persoane sus-puse au întrezărit cumva importanţa informaţiilor pe care le oferi şi mai ales au intuit efectul lor posibil în mintea şi în sufletul omului de rând. Ştii prea bine că se duce o „luptă” acerbă între interese colosale, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Am vrut să intervin, dar Cezar mi-a făcut un semn să nul întrerup. ― Aici, la noi, există un punct-focar extrem de important pentru înclinarea balanţei victoriei într-o parte sau alta. Mă refer la gradul de „trezire” a populaţiei şi la complexul descoperit în interiorul Munţilor Bucegi. Mai sunt, desigur, şi alte aspecte, dar acestea mi se par cele mai importante. Trebuia deci să fii susţinut. Şi crede-mă, au fost destule tensiuni interne şi discuţii între departamentele noastre pe acest subiect. Putem spune chiar „lupte” interne, argumente şi contraargumente, dar până la urmă ai primit un gen de „undă verde”; adică eşti lăsat în pace. Normal, m-am aşteptat la astfel de reacţii şi de aceea am pregătit oarecum terenul împreună cu generalul Obadea şi alţi câţiva subordonaţi de încredere. Acum câteva zile am primit nota secretă de care îţi spuneam şi am fost convocat într-un anumit loc. Nu-ţi pot spune cine era persoana şi cred că înţelegi foarte bine de ce. Dar am considerat acea situaţie foarte potrivită pentru a face astfel încât să te ajut să ajungi mai aproape de anumite puncte „fierbinţi”. Sper că sunt în asentimentul tău.

Deşi nu înţelegeam la ce se referă, am înclinat capul repede, afirmativ. Eram puţin năucit de cele ce aflam. Aveam iluzia că reuşisem să păstrez un secret desăvârşit asupra persoanei mele, în legătură cu faptul că sunt autorul acestor cărţi. În mod evident, deconspirarea secretului ar crea „valuri” mari şi ar putea duce la rezultate imprevizibile. Dar scopul serviciilor de informaţii şi contrainformaţii nu este deloc acela de a divulga mai departe ceea ce ele ajung să cunoască, decât dacă interesele o impun. În cazul meu, descopeream încă o dată ce important este să fie cineva care să te sprijine în viaţă, în momentele importante. ―Persoana avea un mandat special de informare şi primise sarcini foarte precise, a continuat Cezar să-mi vorbească. Am fost întrebat dacă este posibil ca doctorul Xien să fie contactat cât mai repede cu putinţă. Atunci am intuit o oportunitate foarte interesantă şi te-am indicat pe tine; în felul acesta te puteai bucura şi de un fel de imunitate în plus. Pe scurt, mi s-a cerut să-ţi propun o poziţie în schema Departamentului Zero, deoarece am lansat ideea că în acest fel, graţie experienţei speciale pe care ai trăit-o împreună cu doctorul Xien, era posibil să ai mai mult succes pentru a lua legătura cu el. Se ştia că noi suntem prieteni şi mi s-au cerut unele informaţii despre tine, dar acestea au fost mai mult generice. A contat foarte mult faptul că nu ai nicio obligaţie socială, iar garanţia mea a fost suficientă ca să obţin aprobarea de care aveai nevoie. Nu credeam că toate acestea mi se întâmplă mie. ―Vrei să spui că acum fac parte din Departamentul Zero? ―Nu te bucuri? Ştiam că-ţi doreşti foarte mult să afli amănunte cu privire la descoperirea din Bucegi, mă tachină Cezar cu un zâmbet uşor.

Apoi mi-a explicat că aveam statut de consultant de specialitate, pentru ca în acest fel să pot fi integrat în organigrama serviciului. Totuşi, adevăratul motiv pentru care fusesem admis era acela că resorturile decizionale superioare au fost informate de faptul că eram ultima persoană cunoscută care îl văzuse pe doctorul Xien. Cezar nu a menţionat nimic despre Elinor şi, într-un anume fel, aceasta mi-a luat o piatră de pe inimă, pentru că nu doream complicaţii legate de o eventuală descindere la vila acestuia. Dintr-o dată, situaţia devenea clară: fusesem chemat în Departamentul Zero, mă bucuram prin aceasta de o anumită protecţie şi aveam în continuare libertatea de a scrie despre anumite subiecte, dar nu despre toate, după cum mi-a specificat Cezar. Totuşi, nu înţelegeam cu ce aş fi putut eu contribui la realizarea planului organismelor superioare, care solicitau o întâlnire cu doctorul Xien. Nu vedeam cum aş fi putut ajuta mai mult la aceasta, făcând parte din Departamentul Zero. ― Situaţia îmbină, ca mai totdeauna, unele avantaje şi unele dezavantaje, a început Cezar să-mi explice. Este o luptă între anumite interese de stat şi faptul că eşti un civil care dezvăluie unele informaţii importante. Până la urmă, după cum vezi, a precumpănit interesul de stat. Dar aceasta s-a întâmplat în special pentru că rapoartele au indicat o percepţie de nişă, ca să mă exprim tehnic, adică aceste informaţii sunt asimilate doar de o anumită categorie de persoane, care însă pare să se diversifice tot mai mult. Noi am accentuat asupra faptului că lucrările tale sunt încadrate în curentul SF şi prin urmare nu constituie un factor de risc. Strategia a dat roade şi în felul acesta ai obţinut chiar accesul la alte informaţii extraordinare.

Aici Cezar s-a oprit o clipă, m-a privit în ochi şi mi-a spus cu bucuria celui care ştie că face o minunată surpriză celuilalt: ― Vom merge din nou în Sala Proiecţiilor. Peste câteva zile o echipă din care faci parte şi tu va pleca prin tunelul spre Egipt. Oficial, trebuie să fie realizate unele măsurători speciale în acel loc şi trebuie, de asemenea, să aducem unele obiecte pe care le-am descoperit acolo. Îmi spuneam că aceea era cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Nici în visele cele mai îndrăzneţe nu vedeam vreo posibilitate să ajung să fac parte dintr-o astfel de expediţie; şi totuşi eram doar la câteva zile distanţă de ami împlini aspiraţiile în această direcţie. Deja în mintea mea apăruseră cu o mare intensitate impresiile şi imaginile din vizita mea anterioară în uriaşa sală subpământeană. Dar chiar mai mult decât atât, devenisem aproape fără astâmpăr gândindu-mă la ceea ce aveam să văd în expediţia care urma. După ce mi-am manifestat destul de zgomotos bucuria, am insistat pe lângă Cezar să-mi spună în avans ce a descoperit în locaţia din Egipt, însă el, amuzat fără doar şi poate de atitudinea mea copilărească, a rezistat tuturor rugăminţilor mele. ―Vei fi atât de uimit de ceea ce vei vedea acolo, încât nu are rost să-ţi stric această emoţie. Sigur, despre unele elemente îţi voi povesti pe parcurs, pentru că vom avea destul timp pentru aceasta; expediţia va dura mai multe zile. Chiar şi acum însă, acesta rămâne un aspect care mă intrigă, a adăugat el gânditor. ―De ce durează aşa de mult? am întrebat eu, oarecum contrariat. ―Tocmai asta este; trebuie să ne deplasăm cu vehicule speciale, dar nu înţeleg motivul pentru care constructorii care ne-au lăsat acea excepţională realizare tehnică din

interiorul muntelui, nu ne-au dat niciun indiciu în ceea ce priveşte deplasarea prin tuneluri. Pentru că totuşi sunt mii de kilometri care trebuie parcurşi şi, aşa după cum vei putea constata, tunelurile sunt absolut goale. Impecabil realizate tehnic, ca şi cum ar fi fost date în folosinţă abia ieri, dar goale. Niciun obiect, nicio urmă. În fine, aceasta nu constituie totuşi o problemă prea mare, pentru că a fost rezolvată imediat de Marina SUA. Dar acum nu vreau să-ţi mai dezvălui nimic, deoarece vei avea ocazia în curând să vezi şi singur. Trebuie să-ţi iei o geantă cu strictul necesar şi să plecăm imediat spre bază, mai spuse Cezar, privindu-şi în grabă ceasul. Am intrat în panică. Mă aşteptam să existe o perioadă de tranziţie, o zonă de acomodare, dar aflam în două vorbe că nu mai putem întârzia nicio clipă. ― Face parte din protocol, s-a justificat Cezar. După ce i se oferă anumite informaţii, subiectul nu trebuie să fie deloc expus. În plus, e necesar să te obişnuieşti şi tu cu anumite elemente înainte de plecare. Aveai vreun program special? Am început să bâigui ceva. ― Bun! mi-a luat Cezar vorba din gură. Atunci e perfect, plecarea ta nu va provoca încurcături. Va fi o pregătire sumară de câteva zile, în care te vei acomoda cu viaţa din bază şi îţi voi da anumite detalii asupra obiectivelor pe care le urmăm. Ultimele ore le vom petrece chiar în Sala Proiecţiilor; s-a constatat că aceasta are o influenţă psihică foarte pozitivă şi ne va fi cu atât mai necesară, cu cât ne vom pregăti de călătorie. Nu trebuie să-ţi iei cu tine, îţi repet, decât strictul necesar. Începusem deja, febril, să-mi adun nişte lucruri de care credeam că am nevoie. Umplusem două genţi de voiaj, dar Cezar mi-a indicat doar un rucsac. ― Practic, nu ai nevoie de nimic. Vei găsi totul acolo.

În cele din urmă am îngrămădit doar câteva lucruri de necesitate stringentă şi am ieşit afară din casă, în noaptea luminată parţial de lună. Încă o dată, fusesem aproape „luat pe sus” de evenimente, fără să am răgazul să mă liniştesc, fără să analizez la rece situaţia. Liniştea nopţii şi aerul răcoros mi-au insuflat însă o stare de încredere subită şi, dacă până atunci mai aveam încă unele temeri secundare, ele au dispărut ca aburul în vânt. Sufletul mia fost cucerit brusc de o mare recunoştinţă pentru Cezar şi pentru ceea ce el făcea pentru mine. I-am mulţumit sincer pentru aceasta, spunându-i totodată că îl consider ca pe un veritabil maestru spiritual ce îmi ghidează paşii de-a lungul destinului. Nu a spus nimic, privind gânditor înainte, dar am sesizat un zâmbet abia schiţat în colţul buzelor şi o expresie de acceptare pe faţa sa. La câţiva metri distanţă de casă ne aştepta un jeep de culoare închisă. Am urcat amândoi pe bancheta din spate, iar şoferul a demarat imediat. Viaţa îmi deschisese o perspectivă colosală, la care puţini oameni au acces şi eu eram ferm hotărât să fiu la înălţimea aşteptărilor. Un gând insistent se detaşa însă pe fundalul minţii mele, făcându-mă să simt un tremur uşor în tot corpul: foarte curând aveam să păşesc din nou în spaţiul gigantic al Sălii Proiecţiilor, aveam să privesc din nou acele realizări tehnice excepţionale, aveam să fiu înconjurat de enigmatica tăcere a unor timpuri imemoriale…

Capitolul 2

TUNELUL

EMOŢIILE MELE nu au încetat nici pe drumul către baza secretă Alpha şi cu atât mai puţin în cele patru zile pe care le-am petrecut acolo. Dimpotrivă, ele s-au amplificat din ce în ce mai mult, pe măsură ce se apropia momentul plecării prin tunelul secret către Egipt. Din motive lesne de înţeles, nu pot să divulg informaţiile privitoare la baza secretă a Departamentului Zero. Voi spune doar că aveam pregătită deja o cameră cochetă numai pentru mine, în aceeaşi aripă cu cea în care locuia şi Cezar. În general vorbind, mi-a fost interzis să dau orice detaliu despre amplasarea, construcţia sau administraţia acelei facilităţi secrete. La urma urmelor, consider că nu aceasta este important, ci mai ales evenimentele care au urmat. Raţiuni oculte Zilele petrecute în baza Alpha au implicat şi un antrenament sportiv moderat, acomodarea cu un echipament special de operaţiuni, precum şi învăţarea unor scheme simple de acţiune în cazuri extreme, adică în situaţii limită. Seara, Cezar venea în camera mea şi mă lămurea asupra diferitelor chestiuni de ordin tehnic cu care nu eram obişnuit. Se îngrijise să am la dispoziţie tot ceea ce-mi trebuia şi se interesa personal de felul în care decurgea pregătirea necesară de dinaintea plecării. Am apreciat foarte mult acest lucru, deoarece ştiam că în timpul zilei el era foarte ocupat, studiind dosare, vorbind la telefon şi chiar plecând în deplasări-fulger cu elicopterul, spre destinaţii care nu îmi erau cunoscute.

În seara celei de-a patra zile a sosit şi generalul Obadea. Trecuseră doi ani de când nu-l mai văzusem, dar îmi părea la fel de energic şi de optimist. Expresia feţei lui dure şi a privirii de oţel nu reuşea să-i ascundă însă sensibilitatea sufletului şi nici sentimentul de cinste şi verticalitate pe care îl insufla prin simpla lui prezenţă. Generalul a avut mai întâi o discuţie confidenţială cu Cezar timp de aproape o jumătate de oră, după care au venit împreună la mine şi am analizat unele amănunte despre apropiata expediţie. La un moment dat, generalul Obadea a făcut o pauză şi apoi mi-a vorbit cu o voce egală: ― Sunt mandatat, pe linie ierarhică, să-ţi transmit un mesaj important. Îţi vorbesc însă ca unui bun prieten şi te asigur că voi susţine cu toată puterea integrarea ta în Departamentul Zero. Nu cu mult timp în urmă, doctorul Xien a contactat guvernul nostru prin intermediul anumitor oameni de legătură, într-o problemă foarte importantă pe care nu am permisiunea să ţi-o dezvălui. La momentul respectiv, guvernul a dat un anumit răspuns, dar între timp au intervenit modificări majore şi conducerea statală doreşte să-şi modifice opţiunea. Din păcate, legătura cu doctorul Xien nu mai este actuală, iar situaţia a devenit destul de critică. Există ideea că tu ai putea totuşi să intermediezi contactul cu doctorul Xien şi, de fapt, acesta este motivul pentru care te afli aici. Cunosc câte ceva despre experienţa deosebită pe care ai trăit-o acum un an în prezenţa doctorului Xien; Cezar mi-a relatat mai multe amănunte. Greu de crezut, dar în cercurile politice la vârf există şi persoane care sunt capabile să înţeleagă întâmplările prin care ai trecut atunci. Pare o acţiune neobişnuită în ceea ce te priveşte, însă dată fiind legătura ta cu Cezar, lucrurile au fost mult uşurate pentru a obţine acceptul prezenţei tale aici.

Eram stânjenit, deoarece nici eu nu ştiam mai bine decât ei cum aş fi putut să-l contactez pe doctorul Xien. Mi-am exprimat aceste temeri faţă de generalul Obadea, însă el m-a liniştit imediat: ―Avem anumiţi experţi care au indicat că alegerea ta ar fi probabilistic avantajoasă pentru a realiza aceasta. Ei au explicat-o printr-un gen de „potrivire de situaţii” şi „afinitate conjuncturală”. Căutăm deci să creăm un cadru propice pentru a determina contactul cu doctorul Xien. Ştiu prea bine că acţiunile şi influenţa lui nu se limitează doar la nivelul fizic. Este atât de ocultat, încât depăşeşte posibilităţile noastre, cele pe care le avem la dispoziţie. Nici chiar Cezar nu reuşeşte să realizeze legătura în astfel de momente. Am privit surprins către el şi l-am văzut aprobând cu seriozitate din cap. ―Aşa este, a precizat Cezar. 0 explicaţie ar fi că în această perioadă doctorul Xien participă la ceva cu totul special. E ca atunci când nu vrei să fii deranjat şi îţi scoţi telefonul din priză. Ar rămâne însă posibilitatea cu totul aparte la care, în principiu, tu ai acces, de a o contacta mai întâi pe Machandi şi astfel, în mod ocolit, să ajungi la doctorul Xien. Acum înţelegi, cred, modul în care se pune problema. Am rămas pe gânduri. Amintirea zeiţei mi-a răscolit brusc întreaga fiinţă şi flash-uri intermitente de imagini vii miau năpădit mintea şi mi-au învolburat sufletul. Eu simţeam după iniţierea de pe vârful Gugu, din Munţii Retezat, că mi s-a oferit capacitatea de a mă raporta cu putere la Machandi şi că invocarea ei îmi crea aproape de fiecare dată ocazia de a deveni lucid în timp ce visam, pentru a mă întâlni şi a vorbi cu ea. Acest aspect reprezintă însă unul dintre cele mai intime şi tulburătoare

subiecte din viaţa mea şi nu voi insista prea mult, decât în limita clarificării evenimentelor pe care le descriu aici. După iniţierea specială pe care am trăit-o, în interiorul meu au rămas ca o amprentă de neşters unele impresii şi intuiţii a căror redare verbală este foarte dificilă. Ele au multe componente care nu sunt comune realităţii noastre, ci se leagă de o altă lume, aproape imposibil de descris. Nu voi insista aici asupra acestor realităţi, dar voi spune că în subconştient aveam ideea certă că îmi este deschis şi permis contactul cu această zeiţă. Probabil că transformările energetice care au fost necesare în structura fiinţei mele pentru a putea realiza aceasta au avut loc în cele câteva ore petrecute pe munte, în care eu am fost cufundat într-o stare aproape de chatarsis. În acelaşi timp, chiar dacă atunci când o invocam cu putere pe Machandi eu îi simţeam fără greş prezenţa în apropierea mea, totuşi nu o vedeam, nu o percepeam cu ochii fizici. Cel puţin la început, aceasta m-a întristat oarecum, dar după aceea am avut viziunea ei în vis, exact aşa cum era în realitate; în acele momente deveneam brusc conştient de faptul că visez, iar aceasta îmi crea o stare de intensă fericire şi de imensă libertate. Am avut două astfel de întâlniri tulburătoare cu Machandi în anul care trecuse şi, din cele spuse de generalul Obadea, am înţeles că mi se cerea practic să reiterez acest fapt a treia oară. Nu puteam să înţeleg însă cum intuiseră legătura mea subtilă cu zeiţa, care pot spune că până acum mi-a marcat cel mai mult existenţa. Am convenit cu Cezar şi cu generalul Obadea să încerc această modalitate indirectă de a-l contacta pe doctorul Xien, dar intuitiv am simţit că de această dată nu voi avea succes. Într-adevăr, oricât am invocat-o pe Machandi, ea totuşi nu mi-a apărut în vis. La început mi-am spus că aceasta se putea datora agitaţiei şi emoţiei mele de

dinaintea plecării, astfel încât am recurs la o tehnică ce îmi fusese recomandată chiar de doctorul Xien, pentru a obţine o relaxare cât mai profundă a trupului şi a minţii. Tehnica era destul de simplă: la aproximativ două ore de la ultima masă şi fără să fi făcut în acest interval de timp exerciţii fizice violente, mă aşezam pe o pătură cu faţa în sus, având grijă să-mi creez un mediu plăcut de linişte şi siguranţă. Ţinând ochii închişi, îmi imaginam că fiecare segment al trupului meu, începând de la picioare spre cap, devine foarte greu, ceea ce făcea ca în scurt timp să nu-i mai simt practic greutatea. Experienţa îmi arătase că în felul acesta mintea îmi era eliberată în mare parte de contactul cu trupul şi devenea, într-un fel, mult mai „uşoară”. Evitam să realizez tehnica întins în pat, deoarece am constatat că atunci alunecam destul de uşor în somn, înainte chiar de a emite gândul puternic către Machandi. După ce consideram că atinsesem o anumită relaxare şi liniştire a trupului şi a minţii, care de obicei îmi apărea ca o senzaţie de mare dilatare fără un suport fizic, îmi evocam din memorie momentul impresionant în care am văzut-o pe Machandi foarte aproape de mine, în peştera din munţii Tibetului. Atunci se petrecea un fenomen oarecum straniu: simţeam în trup un frison şi un tremur uşor, acompaniate de un flash luminos în faţa ochilor. Imediat după aceea mă aflam în faţa zeiţei, care era la o mică depărtare, strălucind orbitor şi privindu-mă cu dragoste. La început, după acel flash pierdeam continuitatea conştiinţei, alunecând în somn, iar după ce mă trezeam nu-mi aduceam aminte ce am visat şi nici chiar dacă am visat. Păstram însă în inimă o nostalgie aparte, un dor nespus pentru ceva ce era ascuns, învăluit în mister. Treptat însă am început să rămân din ce în ce mai lucid în preajma acelui „prag” important, de dinaintea viziunii zeiţei, şi chiar să-l pot depăşi. În acele momente

mă bucuram de o fericire de nedescris, privind-o pe Machandi în toată splendoarea ei, iar starea se amplifica şi mai mult când ea îmi vorbea. Ştiam prea bine că atunci pătrundeam în somn, fiind perfect conştient, adică intram lucid în lumea visului, în care legile sunt cu totul altele. Am constatat însă că după viziunea zeiţei, luciditatea mea se diminua vertiginos şi alunecam în somnul obişnuit. Mă trezeam reconfortat şi într-o minunată stare fizică şi psihică, dar încă nu eram capabil să dirijez în mod conştient succesiunea tuturor acţiunilor din vis. Am înţeles că zeiţa mă ajuta în prima fază, care era esenţială, să rămân conştient în preajma ei, însă mai apoi trebuia ca eu însumi, prin efort perseverent, să progresez pentru a atinge aceeaşi dexteritate de a-mi menţine conştiinţa trează în timpul visului. În mod cu totul neobişnuit, încercările pe care le-am făcut după discuţia avută cu generalul Obadea nu au dat niciun rezultat. Era chiar mai descurajant decât în primele daţi când începusem să practic această tehnică. Nu înţelegeam de ce se petrece aşa şi i-am relatat şi lui Cezar despre eşecurile pe care le înregistram. El mi-a explicat că tot ceea ce puteam face într-o astfel de situaţie era să nu mă descurajez şi să continui. Se părea că nimeni nu înţelegea această ocultare bruscă şi că, cel puţin temporar, orice metodă de contactare părea a fi sortită eşecului. Totuşi, Cezar era foarte mulţumit de experienţele trecute pe care i le-am împărtăşit şi m-a încurajat să perseverez în această direcţie. ― Epoca noastră este în mod evident profund decadentă şi de aceea sunt create condiţii speciale ca în unele fiinţe umane să se trezească o formă superioară de inteligenţă, pe care am putea să o numim „inteligenţa inimii”. Ea îmbină în mod fericit inteligenţa mentală cu iubirea pe

care o resimţi în inimă. Marele avantaj este că această „trezire” va face să apară ceva mai mult bun simţ în societate. Puţini sunt cei care îşi dau seama că această importantă calitate, care ar trebui să fie la baza oricărei forme de viaţă, lipseşte totuşi la ora actuală celor mai multe fiinţe umane. Totuşi, pentru cei care urmează o cale dreaptă şi armonioasă, însă nu după propriile lor precepte, ci după legile cosmice, spirituale, devin posibile unele revelaţii care să-i facă să realizeze că totul este în mod simultan material şi imaterial, concret şi abstract, obiectiv şi subiectiv. Am realizat atunci că într-un anumit fel mă integram în această categorie, deoarece eu însumi am trăit de mai multe ori, în ultimul timp, la limita dintre două lumi, una care mi se părea tangibilă, fizică, în care eram conştient de corpul meu, şi alta care, deşi perceptibilă, era guvernată totuşi de alte legi de manifestare. Această relativă întrepătrundere mi-a creat la început o senzaţie de bulversare şi nu de puţine ori mi-am pus problema dacă să prezint sau nu astfel de informaţii în cărţile mele. În mod firesc mă întrebam ce poate să înţeleagă cititorul de aici, dacă nici eu însumi, care mă confruntam cu aceste aspecte, nu le înţelegeam prea bine. Lumile subtile Explicaţia lui Cezar a venit însă într-un moment potrivit şi m-a făcut să simt intuitiv esenţa problemei. Doream ca toate aceste lucruri să-mi fie cât mai clare, astfel încât lam rugat să detalieze puţin subiectul. ― Pentru cei mai mulţi oameni, obstacolul principal provine de la faptul că ei sunt convinşi de existenţa doar a planului fizic, a început el să-mi vorbească. Dacă nici legile acestei lumi nu sunt înţelese întotdeauna foarte

bine, cum ar putea ei să conceapă existenţa lumilor subtile? Şi totuşi, din fericire, există persoane care sunt perfect conştiente de aceste realităţi şi chiar mai mult decât atât, participă într-o anumită măsură la ele. Să luăm exemplul tău; experienţele intense pe care le-ai trăit mai ales în ultimul an te-au făcut să înţelegi că ceea ce în lumea noastră noi numim materie, nu este în realitate decât o anumită stare a acesteia. Vorbim deci de materie la modul general, iar materia fizică nu este decât o stare a celei universale, care există într-un context definit de legi specifice. Într-o anumită măsură, ştiinţa a demonstrat că aceste legi au propria lor coerenţă internă şi că se suţin unele pe altele. Tu însă ai putut să-ţi dai seama că simultan cu aceste legi fizice mai există şi alte sisteme de legi coerente care guvernează lumi misterioase din manifestare, invizibile pentru omul obişnuit şi care de aceea sunt numite subtile. În aceste lumi subtile există mai multe tipuri de materie subtilă, care au calităţi şi particularităţi diferite şi, aşa cum ai putut să te convingi deja, aceste tărâmuri sunt populate de fiinţe cu trăsături specifice lumii respective. Pe de altă parte, lumile subtile sunt şi ele strict ierarhizate, principiul esenţial fiind frecvenţa de vibraţie a materiei; cu cât aceasta este mai mare, cu atât lumea subtilă respectivă este mai elevată. Machandi, de pildă, face parte din lumea zeilor superiori şi poţi să fii sigur că este o mare graţie care ţi se acordă, atunci când ea ţi se înfăţişează. Pe de altă parte, frecvenţa diferită de vibraţie a materiei care alcătuieşte fiecare lume, fizică sau subtilă, face ca locuitorii ei să nu perceapă decât lumea în care ei trăiesc. Acest lucru e valabil mai ales în ceea ce priveşte lumea fizică, în care trăim noi. Gândeşte-te la un aparat de radio, care nu funcţionează decât pe unde medii; un alt

aparat de radio, mai sofisticat, funcţionează însă atât pe unde medii, cât şi pe unde scurte, care sunt superioare celor medii ca frecvenţă de vibraţie. Orice ar face radioul pe unde medii, el nu poate prinde posturile de pe unde scurte şi, prin urmare, nici măcar nu ştie că acestea există. Dar radioul care funcţionează pe unde scurte ştie că există şi unde medii; dacă este acordat corespunzător, el poate să le prindă cu uşurinţă. Ai înţeles, nu-i aşa? Era foarte clar şi simţeam o mare mulţumire interioară la gândul că eu experimentasem deja şi alte realităţi decât cea fizică în care trăiam. ―Simt că sunt ajutat foarte mult de Machandi şi simt că mă inspiră aproape în tot ceea ce fac, i-am spus eu atunci lui Cezar, brusc emoţionat de amintirea imaginii zeiţei, care mi-a apărut în minte. Atunci când îmi este permis şi sunt ajutat să pătrund în acea lume, totul se modifică şi apare simţurilor ca o revărsare de frumuseţe şi armonie. ―Practic vorbind, ai fost ajutat să ai acces la o lume paradisiaca şi aceasta ţi-a trezit cumva suflul vieţii, care îţi generează starea de fericire. În mod cert eşti răpit de frumuseţea ei şi asta te ajută să vezi frumosul oriunde în jur şi să priveşti plin de încântare Natura. Îmi dau seama că în tine s-a produs o modificare de stare, în sensul că acum capacitatea ta de înţelegere şi apreciere a lucrurilor este net superioară fazei în care te aflai acum doi ani. Frumosul te atrage în esenţa lui, iar pentru tine reprezintă un elan spre înălţimi, fiind chiar un motor al vieţii. Încă o dată, eram copleşit de acurateţea şi justeţea observaţiilor lui Cezar. Subit, m-am simţit inspirat şi am spus dintr-o suflare: ― Ce mi se pare mie cel mai important în legătură cu aceasta, este că mi-am dat seama de faptul că frumuseţea este în primul rând armonie. Privind-o şi adeseori

contemplând-o pe Machandi, am descoperit că frumuseţea ei orbitoare se transmite într-un fel enigmatic în mine însumi şi mă face să descopăr aici, în interior, armonia de care am nevoie pentru a fi fericit. Este ca o justă şi în acelaşi timp sublimă organizare a diferitelor niveluri din fiinţa mea. Totuşi remarc faptul că nu pot menţine această stare minunată decât pentru anumite perioade de timp. Am tăcut, mirându-mă că am exprimat atât de concis ceea ce demult doream să-i explic lui Cezar. ― Pentru a înţelege corect de ce se petrece aceasta, trebuie să ţii cont de faptul că universul, care înglobează şi lumea fizică, şi pe cea subtilă, funcţionează în conformitate cu o geometrie misterioasă, care se compune dintr-o mulţime de niveluri. Ţi le poţi imagina ca nişte „benzi” de manifestare. Ai dreptate să afirmi că frumuseţea este armonie şi pot să adaug că ea revelează, de asemenea, în interiorul fiinţei o anumită formă de echilibru. Dacă tu atingi armonia şi echilibrul pe unul din nivelurile universului, atunci se va manifesta una dintre ipostazele frumuseţii universale. Vor rămâne însă celelalte niveluri la care n-ai reuşit încă să obţii echilibrul; de aici va apărea diferenţa de stare despre care îmi spuneai. Eşti fericit acolo, dar relativ nefericit aici. Însă atunci când armonia şi echilibrul sunt atinse pe mai multe niveluri, frumuseţea grandioasă care ţi se revelează o percepi în tot ceea ce te înconjoară. De aceea, multe entităţi superioare sunt mult mai dispuse în aceste timpuri vitrege să-i ajute pe cei care se află pe calea evoluţiei spirituale şi în unele situaţii ele fac aceasta chiar şi atunci când nu li se cere ajutorul. Multe astfel de contacte spirituale se realizează în planul astral atunci când oamenii dorm, aşa cum este cazul tău.

I-am spus atunci lui Cezar că din nefericire sunt mulţi cei care nici măcar nu concep aşa ceva, preferând să rămână subjugaţi ideilor şi gândurilor gregare şi adeseori meschine pe care le au despre viaţă sau despre evoluţie. ―Ai dreptate în această privinţă, a fost de acord Cezar, dar sunt multe fiinţe umane care realizează un salt important în existenţa lor spirituală, înţelegând într-o anumită măsură că, de fapt, ele sunt reflexia gândurilor pe care le au. Depinde doar de ele să-şi dea seama că totul în viaţa lor devine fructul convingerilor predominante pe care le au. În principiu, înţelegerea procesului este simplă, dar modificarea lui în sens benefic şi armonios este adeseori foarte dificilă. Oamenii ajung de multe ori la concluzia că viaţa lor este produsul propriei lor imaginaţii, care, datorită obişnuinţei ce intervine în timp, se manifestă apoi cu o putere din ce în ce mai mare. Unii dintre ei ajung să intuiască faptul că îşi pot modifica în mod real viaţa, modificându-şi natura gândurilor pe care le au. Dacă se atinge acest nivel de înţelegere intuitivă, se creează şi premisele unui fel de deschidere superioară a minţii şi a inimii către adevărata Sursă, care este Dumnezeu Tatăl. Cei cărora nu le pasă de aceste aspecte, vor trebui cumva să explice motivul pentru care se confruntă cu atâtea greutăţi şi evenimente contrarii în viaţă, dar mai ales cu faptul că nu sunt fericiţi. Probabil că în cele din urmă vor înţelege că aceste evenimente îi ajută în realitate să se structureze şi să se maturizeze, dar acest lucru nu este obligatoriu, ci depinde, la rândul lui, de multe alte elemente. Nu sunt mulţi care să înţeleagă în profunzime că toate bucuriile şi supărările acestei lumi sunt de fapt nişte „umbre mişcătoare” pe care noi înşine le proiectăm încontinuu. Problema suferinţei

În urmă cu doi ani formasem un grup de prieteni cu care discutam astfel de aspecte, încercând să pătrundem mai adânc în misterele ocultismului. Subiectul explicat de Cezar a fost de multe ori analizat în întâlnirile noastre, dar nu reuşiserăm să ajungem la o concluzie viabilă. Problema cea mai spinoasă era aceea că suferinţa, mai ales suferinţa dictată de eşecurile relaţionale, era percepută ca lăsând urme adânci şi fiind pe deplin reală. Mărturisesc că nici eu nu eram lămurit prea bine în legătură cu acest aspect şi de aceea am profitat de ocazie pentru a-i cere lui Cezar să-mi explice aceste nuanţe delicate ale vieţii. Era deja noaptea târziu, iar noi trebuia să plecăm în zori către complexul subteran din munţii Bucegi. Considerând totuşi că această problemă este importantă, Cezar a început să-mi desluşească unele dintre misterele ei: ―Orice om îşi doreşte mereu mai multă fericire şi bucurie, dar nu şi suferinţă. Atunci când suferă, ştii bine că el este gata să facă aproape orice pentru a scăpa de acest sentiment. Suferinţa ne împinge deci să căutăm o cale de ieşire. Aceasta înseamnă că trebuie să reevaluăm numeroase aspecte ale vieţii noastre, inclusiv cele care ne făceau fericiţi înainte. O primă observaţie ar fi că în faţa suferinţei este necesar să acţionăm. Ea ne pune în mişcare şi din acest punct de vedere are de jucat un rol structurant, pentru că atunci când dorim să ieşim dintrun necaz, ne străduim să găsim soluţii. ―Bine, dar care este mecanismul suferinţei, de ce apare ea? l-am întrerupt eu pe Cezar. Mi se pare esenţial să cunosc cauzele pentru a ajunge astfel la soluţie. ―Aşa este, numai că deocamdată înţelegerea ta este doar intelectuală şi nu provine din inimă, dintr-o adâncă introspecţie. Cauzele cele mai cunoscute ale suferinţei,

aşa cum sunt ele înţelese la nivelul societăţii actuale, sunt absenţa a ceea ce ne dorim sau prezenţa a ceea ce nu ne dorim. Poţi să suferi, de exemplu, datorită absenţei unei persoane pe care o iubeşti sau poţi să suferi datorită prezenţei uneia care te indispune. Poţi să suferi şi dacă munceşti prea mult, pentru că îţi doreşti să ai mai mult timp liber, dar poţi să suferi şi dacă nu ai de lucru. Suferinţa are multe faţete şi grade de intensitate, dar în mod sigur ea ne face să ne apropiem de esenţa vieţii, să o înţelegem şi să ne raportăm mereu la ea. Aveam impresia unui scurtcircuit în minte. ―Cum e posibil aşa ceva? am întrebat mirat. Pare a fi ceva masochist. ―Aici te înşeli, deoarece confunzi puţin lucrurile, a spus Cezar calm. Suferinţa există, dar durerea nu ne poate bucura, cum este cazul masochiştilor. Deşi nimeni nu-şi doreşte să sufere, totuşi suferinţa poate să joace un rol foarte pozitiv în viaţa noastră. Şi aici trebuie să înţelegi foarte bine că oricare ar fi forma sau originea suferinţei, soluţia pe care o vom găsi pentru a o îndepărta va fi determinată de atitudinea pe care o avem faţă de suferinţa respectivă. Din păcate, unele fiinţe umane nu îi acordă niciun sens şi în felul acesta ajung chiar până la sinucidere. Totuşi, suferinţa poate să devină şi salvarea noastră dacă noi o considerăm pe post de trambulină în transformarea vieţii. Soluţia pe care o găseşti pentru a înlocui suferinţa trebuie să fie însă viabilă, puternică, benefică şi constructivă. Altfel, suferinţa se va perpetua sau va putea să apară mai târziu, în aceeaşi direcţie. O dovadă a faptului că suferinţa poate să aibă un rol pozitiv, dacă este privită cu maturitate, este că ea poate să nască în noi sentimentul de compasiune pentru cel care suferă şi de aici ajutorul dezinteresat pe care noi i-l putem oferi.

Citisem unele lucruri despre budism care tratau acest subiect, însă eram abia la început. ― Ştiu din unele lecturi că Buddha căuta originea suferinţei şi, după ce a ajuns la o anumită înţelegere a mecanismului ei, a fost cuprins de compasiune faţă de cei care sufereau. ―Este firesc să fie aşa, a completat Cezar, deoarece compasiunea este o consecinţă firească a acestor căutări. Cu cât cineva manifestă mai intens o compasiune veritabilă, cu atât putem spune că acea persoană a descoperit unele elemente esenţiale legate de suferinţă. Buddha a ajuns la concluzia că originea suferinţei este, în esenţă, ignoranţa. Trebuie să acceptăm faptul că, dacă suferim, atunci ignoranţa este întotdeauna implicită în acest proces. ― Cu alte cuvinte vrei să spui că, dacă sufăr, atunci o fac din ignoranţă. Dar atunci de unde apare ignoranţa? am întrebat, fiind foarte atent la firul explicaţiilor lui Cezar. ― Suferinţa şi deci ignoranţa apar atunci când înţelegerea noastră diferă de realitate. Din nefericire, realitatea nu poate fi percepută independent de minte, pentru că aceasta este precum un canal al percepţiilor pe care le avem de la tot ceea ce ne înconjoară. Desigur, nu putem vedea decât prin propriul nostru canal; de aceea se şi spune că „frumuseţea este în ochii privitorului” sau că „fiecare vede lumea în felul său”. Şi aici ajung la o concluzie importantă pe care doream să ţi-o împărtăşesc; pentru a rezolva problema suferinţei, nu trebuie să punem accentul pe tratamentul simptomelor, ci mai curând pe aptitudinea de a percepe în mod just ceea ce ne înconjoară. Într-un fel, putem numi asta discernământ.

Am remarcat atunci faptul că discernământul este un atribut al minţii şi, dacă mintea e înceţoşată, discernământul este şi el alterat foarte mult. ―Asta este o problemă, într-adevăr, a acceptat Cezar. Dacă mintea este clară, atunci omul poate să fie mai conştient de ceea ce i se petrece, poate să accepte mai bine realitatea, iar suferinţa lui va fi astfel mult atenuată. Însă vreau să ştii că nimeni nu ne poate oferi această claritate a minţii, pentru că o avem deja în noi; trebuie doar să ne lăsăm călăuziţi de un mod nou de a vedea lucrurile şi situaţiile. De fapt, atunci când mintea devine din ce în ce mai clară, cauzele suferinţei se diminuează şi ele tot mai mult. Dacă vrei, poţi chiar să-ţi imaginezi raportul dintre minte şi ignoranţă în felul următor: în minte, ignoranţa este asemenea unei defecţiuni, care prin intermediul altor aspecte ce le generează, ne blochează înţelegerea corectă şi declanşează astfel suferinţa. ―Şi care sunt acele aspecte pe care le generează ignoranţa în minte? am întrebat eu curios. ―În primul rând este confuzia, care e cam acelaşi lucru cu înceţoşarea minţii, despre care vorbeai mai înainte. Aş mai putea să menţionez apoi ataşamentul, respingerea şi mai ales teama. Toate acestea generează suferinţa, care după cum ştii apare, apoi dispare, apoi reapare şi tot aşa ea poate să se perpetueze la nesfârşit dacă nu este înţeleasă într-un mod matur. Mă gândeam cam care ar putea fi cel mai matur mod de a înţelege suferinţa, dar în loc de aceasta am întrebat: ― Care este primul gând pe care trebuie să-l avem atunci când suferinţa apare? După o scurtă pauză, Cezar mi-a răspuns: ― Suferinţa ne forţează să admitem existenţa unui gol în noi înşine, care ne împinge neîncetat să vrem să-l umplem, spuse el ridicându-se în picioare şi pregătindu-

se să plece. De exemplu, o relaţie proastă cu unul dintre părinţi în copilărie poate să ne altereze sentimentele şi gândurile faţă de el. Aceste impresii negative se vor transmite peste ani şi ani, astfel încât fiecare gând pe care-l avem despre părintele nostru va fi impregnat cu acest resentiment. E un fenomen aproape natural. Cu toate acestea, o variantă mai bună ar fi să luăm în considerare şi aspectul pozitiv al acestei relaţii. Nu putem modifica experienţele dureroase din copilărie, dar dacă devenim capabili să privim cu un alt ochi relaţia, adică dintr-o perspectivă superioară şi pozitivă, atunci suferinţa poate fi mult diminuată. Deşi vedeam că Cezar dorea să plece, ardeam de dorinţa de a afla şi alte lucruri interesante despre acest subiect delicat. Mi-a explicat că el dorea, de fapt, să-mi ofere răgazul necesar pentru a mă odihni, înaintea deplasării de a doua zi. M-am uitat şi eu la ceas şi am văzut că trecuse de miezul nopţii. Fusesem atât de prins de discuţie, încât aproape uitasem că se apropia un moment crucial din viaţa mea. L-am rugat pe Cezar să-mi mai răspundă la o singură întrebare şi el a acceptat zâmbind. ― De ce, chiar dacă ştim aceste lucruri sau suntem cât de puţin avizaţi asupra lor, noi suferim totuşi atât de des? Uneori aceasta se petrece şi pentru lucruri lipsite de o importanţă reală. Sprijinit cu mâinile de spătarul scaunului, Cezar îmi răspunse într-un mod foarte inspirat: ―De cele mai multe ori, suferinţa provine din faptul că identificăm un mic fragment al vieţii noastre cu întregul ei ansamblu. Prea des ne identificăm cu aspectele exterioare, mai ales dacă este vorba despre necazuri izolate. Prea des alegem să ne preocupe amintirile neplăcute, care au tendinţa să dăinuie destul de mult în memoria noastră, în detrimentul situaţiilor în care am

fost fericiţi. Aici nu este vorba să ignorăm suferinţa, ci să urmărim să o considerăm într-un context mai larg. Este ca atunci când un pantof te jenează; normal, cauţi să vezi de ce se petrece asta. Dar totodată este necesar să luăm în considerare şi aspectele bune; de pildă, nu este neapărat obligatoriu să aruncăm imediat pantoful la gunoi. ―Şi dacă suferinţa este foarte profundă? Am cunoscut astfel de persoane, ajunse aproape în pragul disperării şi al deznădejdii, am insistat eu. ―Când suferinţa este foarte profundă, nu vom sta să-i căutăm originea, să ne gândim la detalii ori să interpretăm subtilităţile semnelor care apar. Trebuie să acţionăm aproape imediat pentru a reduce durerea şi emoţiile puternice pe care aceasta le determină. Dacă cineva delirează de la temperatura foarte mare pe care o are, ai să-i ceri să-ţi facă o listă cu diferitele stări febrile pe care le resimte înainte ca tu să acţionezi pentru a-l ajuta? Este clar că trebuie să faci ceva pentru a-i determina scăderea temperaturii. La fel, o persoană care se află într-o mare suferinţă trebuie mai întâi să fie calmată şi încurajată. Alinarea este un proces prin intermediul căruia noi trebuie să acţionăm astfel încât emoţiile să nu ne mai copleşească. În acest stadiu trebuie să fim receptivi faţă de orice metode care sunt eficiente, însă alinarea ar trebui să fie prima etapă. ―Bine, şi pe urmă? am întrebat eu. ―În continuare vom urmări să rezolvăm situaţia, pentru că nu putem totuşi continua să o uşurăm la nesfârşit. Dacă nu se face nimic pentru a rezolva problema după ce am uşurat suferinţa, e aproape sigur că dificultăţile vor reapărea. După ce emoţiile intense negative sunt controlate şi se dobândeşte o stare de calm relativ, trebuie să începem căutarea originii acestei emoţii, adică a

suferinţei resimţite. Rezolvarea poate să apară, de exemplu, făcând o retrospectivă amănunţită a situaţiei respective. ―Înseamnă că odată cu aflarea cauzelor suferinţei, aceasta pur şi simplu dispare? ―Nu, nu este suficient să cunoaştem doar cauzele suferinţei pentru a o elimina, mi-a spus Cezar cu o voce gravă. Dar ea poate totuşi să fie atenuată dacă înţelegem procesul care a generat-o. Din nefericire, diferitele circumstanţe ale vieţii pot reactiva o problemă veche, chiar dacă ea a fost înţeleasă perfect. Lichidarea suferinţei nu este reală decât atunci când problema nu mai reapare o lungă perioadă de timp. Această modalitate pune în acţiune aspectele cele mai profunde ale fiinţei noastre şi, după cum îţi spuneam, are la bază claritatea mentală şi discernământul. Orice modalitate care poate ajuta la alinarea suferinţei este preţioasă, dar efectul ei nu este decât temporar. De aceea insist, ca să înţelegi, că în special tehnicile care ajută la dezvoltarea calităţii minţii sunt mult mai importante, deoarece ele contribuie la eliminarea ignoranţei. Cu toate acestea, problema esenţială este aceea de a şti dacă suferinţa poate fi complet îndepărtată. Succesul în această direcţie va fi atins doar prin intermediul unei transformări profunde a persoanei în cauză, care va rupe definitiv legătura originară cu suferinţa, oricare ar fi evenimentele particulare care o fac să sufere. Îţi spuneam că, pentru a reuşi aceasta, trebuie mai întâi să identificăm cauzale suferinţei şi apoi să găsim un remediu datorită unei anumite clarităţi mentale. ―Înseamnă că, dacă se dobândeşte claritatea mentală, se rupe legătura de origine cu suferinţa şi aceasta nu are de ce să mai apară, am spus eu, urmând firul logic de raţionament.

―Nu, nu este aşa, m-a corectat Cezar. Claritatea nu este suficientă pentru a elimina originea suferinţei. Nu există tehnici ca să o dizolve complet, pentru că doar înţelegerea cauzei primare ce a generat suferinţa nu este totul. Mai este necesar şi altceva, în afară de asta. Ca să înţelegi bine acest lucru, deţine faptul că suferinţa, oricât ar fi de intensă, nu ne poate copleşi niciodată cu totul. E adevărat, ea ne poate afecta profund fiinţa, dar cu toate acestea există un „spaţiu” ascuns unde ea nu ajunge niciodată, oricare ar fi profunzimea pe care o atinge sau pare să o atingă. Chiar în clipele în care omul suferă atroce, fiind chinuit de durerea intensă care este generată de suferinţă, totuşi o anumită parte a fiinţei lui nu suferă, ci cunoaşte atât cauza, cât şi soluţia problemei. Acest aspect este fundamental pentru a înţelege esenţa evoluţiei, deoarece, până la urmă, a depăşi cu succes o mare suferinţă înseamnă a face un pas important pe scara evoluţiei personale. Cu cât ne apropiem mai mult de acest loc tăinuit din profunzimea inimii noastre, cu atât vom simţi mai puţină suferinţă, pentru că atunci ne identificăm mai puţin cu ea. Suferinţa nu dispare, dar liniştea şi pacea specifice acestui loc, care este chiar focarul vieţii, ne vor alina într-un mod fundamental. Dacă vom căuta să intrăm în legătură cu această pace şi dacă ne vom identifica în adâncime cu ea, ne vom simţi dintrodată destinşi şi liniştiţi, chiar dacă durerea persistă. ―Aici am o nelămurire, am spus eu. Dacă suferinţa scade, nu e normal ca şi durerea pe care o resimţim atunci să scadă şi ea? Cezar clătină din cap. ―Durerea şi suferinţa sunt într-adevăr legate, însă nu în modul în care pui tu problema. La unii o durere mică este însoţită de o mare suferinţă, iar la alţii suferinţa este redusă în ciuda unei mari dureri. Explicaţia este aceea

că, în timp ce unele persoane au găsit în mod intuitiv focarul ascuns, despre care ţi-am spus că există în fiecare dintre noi şi pe care suferinţa nu-l poate atinge, altele sunt încă departe de el şi chiar continuă să se depărteze. Nefiind conştiente de acest spaţiu real şi foarte subtil din ele, suferinţa pe care ele o resimt se amplifică. E ca o voce care ne îndeamnă mereu să căutăm conştiinţa pierdută a ceea ce am avut cândva. Această voce poate fi asimilată cu ceea ce oamenii numesc, în general, „vocea inimii”. Iar tu ţi-ai dat seama că mă refer, de fapt, la Sinele divin care există în fiecare dintre noi. Acesta este în realitate spaţiul sacru în care nu poate ajunge suferinţa. Terminând de vorbit, Cezar se uită încă o dată la ceas şi apoi îmi atrase atenţia că este totuşi necesar să ne odihnim înainte de plecare. I-am mulţumit din suflet pentru valoroasele lui explicaţii şi sfaturi şi am stabilit ca la ora şase dimineaţa să fiu gata de plecare. M-am culcat fericit şi împăcat la gândul că îmi clarificasem multe dintre aspectele pe care nu le înţelegeam. Era o stare psihică, având în vedere că în perioada următoare aveam să mă confrunt, aşa după cum mi s-a dat să înţeleg, cu surprize şi evenimente deosebite. Realizam prea bine că baza Alpha era un punct nodal foarte important pentru operaţiunile şi planurile secrete ale statului, dar chiar dacă nu cunoşteam nimic din toate acestea, mă simţeam foarte bine integrat şi protejat, pentru că ştiam că ţelurile erau orientate numai către bine. Am adormit repede, cu gândul la Machandi… Plecarea Dimineaţa, când am coborât în sala de instructaj, am fost îndrumat spre helioportul de afară, unde lângă un elicopter de dimensiuni mari am văzut trei bărbaţi tineri

care discutau. Alături erau câteva lăzi speciale de serviciu ale armatei, precum şi alte genţi, obiecte şi aparate a căror folosinţă nu am putut să o identific. Am înţeles că acela era echipamentul expediţiei în care trebuia să plecăm. După saluturile amabile pe care le-am schimbat, mi-am dat seama că doi dintre ei erau americani, iar cel de-al treilea era român. Un calcul simplu mi-a arătat că, dacă nu intervenea modificări, expediţia noastră avea să fie formată din cinci persoane, incluzându-mă pe mine şi pe Cezar, care era conducătorul ei. Unul dintre cei doi străini era ofiţer profesionist în Marina Americană, având gradul de locotenent; celălalt era un civil care mi s-a recomandat cu numele de Aiden şi, ca să fiu sincer, prezenţa lui m-a contrariat puţin. Era un tip de statură medie, cu părul şaten spre blond, dezordonat şi cu privirea neastâmpărată; m-a frapat în special pentru că era destul de slab şi mai mereu agitat. Nu-i înţelegeam rolul în acea expediţie, dar bănuiam că voi primi ulterior unele lămuriri de la Cezar. A treia persoană era locotenentul Nicoară, ofiţer în cadrul Departamentului Zero, care după câte am înţeles mai târziu era considerat unul dintre oamenii de bază ai acelui serviciu secret. Americanul s-a recomandat cu numele Trujo; făcuse parte, ca şi locotenentul Nicoară, din comandoul primei expediţii prin tunel, care avusese loc cu doi ani înainte. Avea origini mexicane şi, pentru că stăpâneam bine limba spaniolă, i-am dat câteva replici în limba lui natală. Aceasta l-a surprins în mod plăcut şi atmosfera a devenit imediat foarte prietenoasă. Între timp, pilotul elicopterului venise cu nişte foi în mână din direcţia birourilor unde se afla şi Cezar, răsfoindu-le cu atenţie şi notând ceva. S-a urcat în aparatul de zbor şi curând am auzit primele mişcări ale rotorului, semn că mai era puţin timp până la decolare. Am văzut sosind

patru soldaţi care au încărcat echipamentul în cala încăpătoare a elicopterului, iar noi am urcat în compartimentul din spatele pilotului, pentru a ne feri de curentul puternic de aer care începuse deja să se formeze. Zgomotul devenise destul de puternic, astfel încât nu ne mai puteam auzi decât ţipând unii la alţii. De aceea am preferat să aşteptăm tăcuţi venirea lui Cezar. După aproximativ două minute l-am văzut ieşind grăbit pe uşa clădirii în care îşi avea biroul, îndreptându-se spre elicopter. Înalt, foarte bine făcut, inspira o senzaţie de extraordinară siguranţă şi stăpânire de sine. Am simţit atunci un val de afecţiune cum îmi inundă sufletul şi lam îndreptat cu toată recunoştinţa către el. Eram conştient de faptul că destinul mă legase prin nişte fire tainice de acest om şi eram decis să-l ascult şi să-l urmez oriunde mi-ar fi sugerat el. O experienţă de câţiva ani mia arătat cu prisosinţă că era una dintre cele mai înţelepte persoane, iar probitatea, sinceritatea şi bunele lui intenţii făceau ca el să se bucure de cea mai mare încredere din partea celorlalţi. Toate aceste calităţi erau dublate de o forţă subtilă extraordinară, care putea fi sesizată aproape imediat atunci când el se afla în preajmă. Adeseori m-am întrebat cum a fost posibil să ajungă singur la acest nivel de evoluţie spirituală şi de înţelegere a unor fine aspecte ale societăţii. Din cele ce îmi erau deja cunoscute, puteam să intuiesc faptul că aceasta s-a datorat în mare parte unor merite deosebite pe care el lea dobândit în alte existenţe, acum fiind relativ uşor să progreseze destul de repede. Totuşi, aşa cum mi-a mărturisit odată, cheia succesului a fost mai ales perseverenţa în practica pe care şi-a impus-o, fără a se lăsa descurajat de insuccese. Atunci când totuşi simţea că apar astfel de gânduri, mi-a spus că nu se abandona niciodată lor, ci lupta şi mai mult pentru a-şi întări voinţa,

concentrarea şi aspiraţia de a reuşi. Cel mai important aspect pe care mi l-a subliniat a fost însă acela că şi-a focalizat mereu către Dumnezeu toate forţele sale lăuntrice şi s-a raportat neîncetat la tot ceea ce era mai pur, mai fin şi mai înalt în fiinţa lui. Cuvintele pe care lea rostit atunci mi-au rămas întipărite cu litere de foc în memorie, ca fiind cele mai semnificative: „Nu uita nicio clipă că în fiecare dintre noi este ascunsă atât înălţimea, cât şi profunzimea misterioasă a eternităţii, care ţi se va dezvălui imediat când vei avea viziunea reală a lucrurilor. Această idee m-a călăuzit mereu şi fără greş pe drumul corect, fără teama de a greşi. Şi îţi spun chiar mai mult decât atât: ea este singura care te poate face cu adevărat fericit.” Îmi aduc aminte că, în neştiinţa mea, l-am întrebat atunci dacă nu cumva acesta este totuşi apanajul doar al unor fiinţe alese şi foarte deosebite. Cezar mi-a explicat cu răbdare că aceasta reprezintă o idee profund greşită, care nu face decât să limiteze accesul omului la starea de fericire eternă spre care el tinde. „Fiecare fiinţă umană există, printre altele, pentru a îndeplini o funcţie care îi este specifică. De cele mai multe ori, această funcţie nu este înţeleasă şi omul se pierde în hăţişul societăţii, uitând care este motivul principal pentru care el se află în viaţă. Cei care nu caută să cunoască într-adevăr cine sunt ei în realitate, se, sinucid în felul acesta în fiecare clipă. Nu poţi să-L cunoşti pe Dumnezeu, care este unic, decât dacă tu însuţi eşti dintr-o singură şi unică realitate. Pentru aceasta, fiecare dintre noi trebuie să devină una cu sine însuşi, adică să se contopească în inimă chiar cu sinele său. Toate celelalte care se petrec în lume şi în viaţă sunt doar aspecte secundare.” Mărturisesc că nu înţelesesem prea bine la acea vreme semnificaţia vorbelor lui, dar intuiam că în spatele lor se

află totuşi un adevăr profund şi insondabil cu mijloacele comune de percepţie sau analiză. Acum însă orizontul meu spiritual se lărgise considerabil şi eram capabil să realizez, cel puţin teoretic, faptul că aceasta era singura direcţie corectă pe care omul ar trebui sa meargă pentru a-şi echilibra viaţa şi a-şi găsi adevărata fericire, care este lăuntrică. Profund cufundat în aceste amintiri şi reflecţii personale, am realizat cu întârziere că Cezar ajunsese lângă elicopter şi că îi făcuse semn pilotului să decoleze. S-a aşezat lângă mine şi mi-a înmânat o pereche de căşti speciale, antifonate, făcându-mi semn să mi le pun la urechi. Îşi puse şi el o pereche şi imediat i-am putut auzi vocea, foarte clară pe fundalul zgomotului provocat de elicopter. Căştile erau special concepute pentru aşa ceva, având inclus un sistem intern de radio-amplificare cu o mică antenă. Cezar mi-a explicat că făceau parte din dotarea americană care ne-a fost oferită, în baza parteneriatului încheiat cu doi ani în urmă. Acum puteam să vorbesc foarte simplu la braţul cu un microfon sensibil care îmi era lipit de zona gâtului, şi puteam folosi perioada de zbor pentru a afla de la Cezar unele detalii cu privire la expediţia noastră. Conform protocolului strict, nu fusesem înştiinţat despre nimic până în acel moment. Mai întâi am aflat că Aiden este un expert, de fapt un geniu în domeniul computerelor şi mai ales al decriptărilor. Era angajatul permanent al Pentagonului şi viaţa lui se desfăşura exclusiv între zidurile şi pereţii diferitelor baze secrete de pe întreg cuprinsul globului, acolo unde interesele militare şi economice ale Statelor Unite o cereau. Eram uluit că această fiinţă umană putea să reziste la un asemenea ritm de viaţă şi mai ales în asemenea condiţii, dar privindu-l mai atent am realizat că

ea însăşi trăia parcă într-un univers aparte, cunoscut doar ei. ―A fost trimis de Pentagon pentru această misiune, în care trebuie făcute anumite măsurători speciale şi analize computerizate foarte complicate, ne-a lămurit Cezar. Ni sa spus că este cea mai potrivită persoană pentru a realiza aceasta. Ceilalţi doi sunt pentru asigurarea deplasării în cele mai bune condiţii şi pentru situaţii neprevăzute. ― Şi eu ce rol am aici? am întrebat cu o anumită legitimitate şi în acelaşi timp destul de mirat. ― Oficial, în fişa deplasării te afli pe postul de consultant pe probleme ezoterice şi aceasta nu e chiar departe de adevăr, ţinând cont de aportul tău în contactarea doctorului Xien. În realitate însă am profitat de situaţia special creată pentru a cere prezenţa ta în echipă. Ştiu că aceasta te va ajuta mult în cele ce vei scrie şi crede-mă că vei fi foarte impresionat. După câteva ezitări „guvernamentale”, am primit în cele din urmă aprobarea de la eşalonul superior. În fine, ţi-am spus că de fapt lucrurile sunt mult mai complicate, dar nu voi intra în detalii. Amintiri preţioase O bună bucată de timp am zburat fără să ne mai spunem nimic. Priveam peisajul cu dealuri şi munţi, pe deasupra căruia ne deplasam în viteză la o înălţime destul de mică. Nu am trecut pe deasupra niciunui oraş şi asta m-a bucurat, pentru că îmi crea senzaţia unei mai mari apropieri de natură şi de locul unde urma să ajungem. Vedeam casele răsfirate pe dealuri, păşunile întinse şi pădurile care începuseră deja să apară şi mă întrebam cum arătau oare aceste locuri în urmă cu mii de ani şi cine le popula atunci. Ce preocupări aveau acei oameni şi

cum îşi duceau viaţa? În fragmentele de proiecţie holografică pe care le urmărisem în gigantica sală din interiorul muntelui, am avut prilejul să constat că munţii noştri erau principalul aşezământ al populaţiei străvechi de pe acest teritoriu; practic, era spaţiul în care ea îşi organiza activitatea. Zona de şes şi de câmpie era aproape nelocuită. Din câte mi-am putut da seama, ceea ce urmărisem era prezentarea unei realităţi existente cu aproximativ 8-9.000 de ani în urmă. În acele momente unice pe care le-am trăit în Sala Proiecţiilor, vizionând uluitoarea succesiune de imagini care îmi era înfăţişată într-o reprezentare holografică, am fost şocat de multe aspecte şi adevăruri care au fost ascunse cu bună ştiinţă de-a lungul istoriei şi până în prezent, fără a se permite cunoaşterea lor de către masele largi de oameni. Cea mai mare parte dintre aceste aspecte nu am avut voie să le dezvălui. Detaliile cu privire la teritoriul ţării noastre s-au înmulţit mai ales în partea finală a prezentării, adică în ceea ce a cuprins sinteza ultimilor 10.000 de ani, după o apreciere aproximativă. Pentru că am primit permisiunea să scriu despre unele dintre imaginile respective, doresc să fac acest lucru acum, înainte de a continua relatarea evenimentelor care au urmat, complet bulversante prin conţinutul lor. Ceea ce m-a surprins când urmăream imaginile holografice era numărul foarte mic al locuitorilor. Practic vorbind, nu prea erau aşezăminte colective şi cu atât mai puţin cetăţi şi oraşe. Oamenii trăiau aproape numai pe crestele munţilor şi, din câte am sesizat, singurele produse naturale le obţineau de la oi şi de la albine. Oile erau mai mari decât specia prezentă, dar şi oamenii erau mai înalţi; am apreciat media înălţimii lor cam la doi metri pentru bărbaţi şi ceva mai puţin la femei.

În afara agriculturii şi a creşterii oilor, nimic din ceea ce ei făceau nu se asemăna cu viaţa noastră actuală. Aproape tot timpul erau tăcuţi ş singuratici, preferând să rămână cu ochii închişi într-o adâncă meditaţie. În una dintre secvenţe am văzut un bărbat oprindu-se în timp ce scotea apă cu un ciubăr din râu. A rămas aplecat, pe vine, cu ochii închişi şi, deşi ciubărul a fost luat de apă şi dus câţiva metri în aval, spre mal, bărbatul nu s-a mişcat deloc din poziţia în care se afla. Contemplarea, mai ales cea interioară, părea să fi fost singurul aspect care îi interesa. Femeile se ocupau cu prepararea laptelui de oaie care le era adus. Nu exista gătit, pentru că mâncau numai produse lactate şi apicole. Uneori am văzut că se îndeletniceau cu ceea ce în zilele noastre ar putea fi înţeles ca un corespondent al cusutului. De fapt, femeile ţeseau cu un dispozitiv din lemn foarte simplu un fel de cămaşă albă, lungă, din lână de oaie care era însă foarte fină şi nu prea groasă. Toţi purtau aceeaşi îmbrăcăminte; acea cămaşă le ajungea puţin peste genunchi şi era deschisă în zona pieptului. La mijloc erau legaţi cu un brâu împletit tot din lână. Casele lor, din câte mi-am dat seama, erau alcătuite dintr-o singură cameră, deasupra căreia era un acoperiş foarte înalt, ca o piramidă. Singurul material utilizat era lemnul; în casă se intra direct de afară, printr-o deschizătură înaltă în formă de semicerc. Nu existau nici uşi, nici ferestre. De asemenea, nu am văzut câini şi nici alte animale domestice ori sălbatice. Traiul lor era incredibil de simplu şi liniştit, aş spune chiar extrem de auster, dar cu toate acestea puteam să observ foarte bine că oamenii aceia se aflau cu mult mai presus de condiţia noastră prezentă. Aveau o nobleţe desăvârşită în mişcări, acţiunile lor erau foarte precise şi niciodată repezite, făceau foarte puţine gesturi, chiar şi atunci când

îndeplineau muncile de zi cu zi, dar cu toate acestea eficienţa lor era extraordinară. Niciodată nu se grăbeau, lăsând impresia că au tot timpul din lume şi trebuie să recunosc că această senzaţie o aveam şi eu pentru că în ciuda aparentei lor lentori, totuşi reuşeau întotdeauna să facă ceea ce îşi propuneau. Am observat că încheiau mereu ceea ce începuseră deja, fără excepţie. Timpul însuşi parcă se scurgea mai lent, ziua mi se părea lungă chiar şi pentru sinteza proiecţiei la care mă uitam. Adeseori în timpul zilei, în mijlocul activităţilor pe care le efectuau, bărbaţii se aşezau brusc pe sol şi, închizând ochii, rămâneau astfel într-o profundă contemplare, uneori chiar şi ore în şir. După aceea îşi continuau imediat activitatea din punctul unde o lăsaseră. Nu am observat să aibă obiceiuri sau ritualuri aparte. Seara însă, femeile obişnuiau să urce mai sus pe creastă şi, orientându-se cu faţa către soarele care apunea, ridicau mâinile oblic, pe lângă urechi, ca într- un gest de dăruire şi în acelaşi timp de acceptare a tot ceea ce le oferea viaţa. Aceasta era singura manifestare gestică pe care o puteam asimila, într-un fel, cu o rugăciune, cu o invocaţie sau cu un abandon necondiţionat în faţa Divinităţii. Spun aceasta, pentru că nu am observat nicio reprezentare a vreunei zeităţi, niciun altar de cult, niciun simbol care să facă trimitere la o anumită practică religioasă. Se pare că raportarea lor la sursa Universală era cât se poate de directă şi de simplă, fără ca pentru aceasta să fie nevoie de nimic intermediar. Viaţa lor era în întregime spirituală şi dedicată unei continue meditaţii, fie că munceau, fie că stăteau pe loc. Seara era momentul când cuplul se reîntâlnea, deoarece în timpul zilei bărbatul era plecat în munţi cu oile. El mergea încet, concentrat, întotdeauna înaintea turmei, care am văzut că îl urma neabătută. Când ajungea în

vreun loc potrivit, bărbatul rămânea un timp în picioare, cu ochii închişi, rotindu-se încet la anumite intervale de timp cam în direcţia celor patru puncte cardinale. Am estimat că aceasta putea să dureze, în accepţiunea actuală a timpului, cam între o oră şi două ore. Apoi se aşeza pe iarbă şi rămânea astfel nemişcat, cu ochii închişi, timp de ore în şir. Nimic nu îl putea perturba, nici soarele, nici vântul şi nici chiar ploaia. La un moment dat, imaginea s-a apropiat în prim plan de un astfel de păstor care se afla în meditaţie, însă fără să închidă ochii. „Venisem” atât de aproape de el, încât parcă puteam să întind mâna, să-i ating chipul. Nu aş putea să explic prea bine de ce, însă acea imagine m-a impresionat până la lacrimi. În primul rând erau caracteristicile fiziologice; aş putea spune că aproape nu înţelegeam unele dintre ele. Pielea lui era mai albă decât a rasei noastre şi avea un fel de strălucire care putea fi percepută prin simţurile subtile. Toţi bărbaţii aveau barbă şi atât ea, cât şi părul de pe cap aveau o culoare blondă, către alb, însă cel mai mult m-au impresionat trăsăturile feţei acelui bărbat, mai bine zis ceea ce ele exprimau. Avea nasul destul de drept şi relativ lat, gura cu buzele admirabil proporţionate, bărbia puternică, exprimând o personalitate complexă, pomeţii foarte uşor ieşiţi în afară şi fruntea netedă şi înaltă. Părul era drept şi lung până la umeri, acoperind pe o porţiune cămaşa din lână cu care era îmbrăcat. Ochii lui, de un albastru precum azurul, păreau adânciţi în veşnicie; deşi priveau spre munţii din faţa sa, ei păreau totuşi complet rupţi de realitatea fizică spre care erau aţintiţi. Întreaga fiinţă subtilă a bărbatului parcă se resorbise într-o realitate ancestrală, aflată cu mult dincolo de posibilităţile noastre de înţelegere. Acea expresie a feţei lui radia o asemenea detaşare şi linişte

suverană, încât atunci m-am emoţionat brusc foarte tare, până la lacrimi. Apoi imaginile holografice au continuat prezentând ciclul unei zile de activitate. Păstorul îşi încheia meditaţia de obicei în pragul serii, se ridica în picioare şi pornea agale către casă. Oile îl urmau imediat în cea mai strictă ordine, fără ca el să aibă grija lor. Atunci când se revedeau, bărbatul şi femeia se îmbrăţişau strâns, rămânând astfel o vreme nemişcaţi. Apoi mâncau, întotdeauna afară, şi când apăreau umbrele nopţii intrau în casă. Începând de aici am văzut ceea ce, cred eu, a constituit motivul principal pentru care mi s-a interzis să descriu până acum aceste elemente. El mi-a cutremurat şi mie întreaga fiinţă şi mi-a arătat că, din nefericire, omenirea a parcurs o pantă descendentă până în zilele noastre şi nu una ascendentă, aşa după cum acreditează ştiinţa modernă. Imediat după ce cuplul a intrat în casă, întreaga încăpere s-a luminat ca prin farmec şi aceasta s-a petrecut, în mod evident, în lipsa oricărei surse materiale. Acea lumină părea a fi nepământeană; ea avea o nuanţă alb-gălbuie şi era strălucitoare, dar totuşi nu rănea deloc ochii. Calitatea ei excepţională era aceea că făcea să pară lucrurile din interior extrem de clare; vreau să spun că era de o limpezime uluitoare şi în acelaşi timp părea că face parte integrantă din viaţa cuplului. Imaginea holografică s-a apropiat la un moment dat până în dreptul deschizăturii tăiate în lemnul peretelui, dar se opri în prag. De acolo puteam să văd perfect interiorul camerei, care cred că avea o suprafaţă cam de trei metri lăţime pe patru metri lungime. În cameră nu se afla decât un fel de pat improvizat la o înălţime de aproximativ jumătate de metru de podea, care de fapt era alcătuită doar din trunchiuri de copac rotunde şi alăturate, dar curăţate de

coajă. Cu ochii măriţi de uimire am văzut că, după ce bărbatul şi femeia s-au aşezat în pat cu faţa în sus, lumina s-a diminuat în intensitate până la nivelul semiobscurităţii, modificându-şi totodată şi culoarea spre un albastru feeric. Nu încăpea nicio îndoială că acel fenomen era provocat prin voinţa subtilă a celor doi, întrun mod cât se poate de natural şi fără niciun fel de efort. Dacă ei erau capabili să determine un astfel de efect prin simplă voinţă, m-am întrebat ce altceva mult mai uluitor ar fi putut să facă, dacă doreau. Şi totuşi, aşa după cum mi-am dat seama, ei trăiau în cea mai desăvârşită simplitate şi umilinţă faţă de Natură şi ceea ce aceasta le oferea, fără să facă apel la uriaşele puteri pe care fără îndoială că le aveau. Această presupunere se bazează pe ultimul set de proiecţii holografice în legătură cu acele vremuri şi cu teritoriul ţării noastre. După aprecierea mea, cel mai probabil este că evenimentele care mi se înfăţişau avuseseră loc undeva prin Munţii Apuseni. Imaginea s-a modificat brusc pentru a arăta ceea ce eu cred că era o întrunire spirituală a unei comunităţi care trăia în acea regiune. Când mă refer la „comunitate” în acele timpuri, înţeleg faptul că aceasta era răspândită peste cel puţin 3-4 văi de munte. Aşezările erau extrem de rare şi locuitorii foarte puţini. Practic vorbind, nu existau sate şi cu atât mai puţin oraşe. În mod ciudat, nu am observat copii, dar nici bătrâni. Media de vârstă părea cuprinsă cam între 35 şi 45 de ani, atât la bărbaţi, cât şi la femei. Locul înfăţişat de proiecţia holografică era chiar pe o creastă lată de munte, care permitea viziunea unui peisaj de o frumuseţe aproape ireală, de o parte şi de alta a crestei. Am numărat nouă persoane: cinci bărbaţi şi patru femei, aşezate într-un cerc perfect. Toţi se aflau într-o meditaţie profundă şi nu am observat niciun alt obiect, niciun artificiu ritualistic. La un moment dat s-au

ridicat în picioare toţi în acelaşi timp, fără nicio avertizare prealabilă, şi s-au prins de mâini. La câteva secunde după aceea, am crezut că nu văd bine: în mijlocul cercului pe care ei îl formau, a apărut brusc o coloană de lumină albă care era atât de strălucitoare, încât instinctiv mi-am pus mâna la ochi pentru a putea privi totuşi ce se petrece. Coloana se pierdea în înaltul cerului, dar în zona muntelui în care se aflau cei nouă, ea crea o atât de intensă senzaţie de sacralitate, încât aceasta puteam chiar să o resimt şi eu, printr-un gen de empatie şi transmitere spontană a încărcăturii energetice subtile care se manifesta atunci, în acele vremuri pierdute în negura timpului. Nu ştiu care a fost scopul acelei întruniri şi manifestări, însă cert e faptul că ea a durat destul de mult timp, deoarece imaginea a prezentat la un moment dat acelaşi cerc de oameni nemişcaţi, însă atunci când se făcuse deja noapte. Ansamblul era cu adevărat unic prin frumuseţea sa transcendentală: întregul munte era luminat grandios de coloana de lumină şi acea strălucire se întindea chiar mai departe, către văile şi crestele celorlalţi munţi din vecinătate. Măreţia imaginii era indescriptibilă şi m-a copleşit în totalitate. Apoi, la un moment dat, coloana de lumină a început să scadă în intensitate, până când ea a dispărut. Înainte însă să se petreacă aceasta, spaţiul de pe creasta muntelui, pe care erau adunaţi cei nouă oameni, s-a luminat cam în acelaşi fel cum am văzut că a apărut lumina în casă, după ce cuplul respectiv a intrat în cameră. Cei nouă şi-au desprins mâinile, au rămas un timp în aceeaşi poziţie, iar după aceea au început să se mişte, discutând între ei. Aceasta însă nu a durat decât cel mult două minute, pentru că după aceea s-a produs un fenomen care m-a lăsat perplex: unul câte unul, cei de

acolo au dispărut din raza vizuală, brusc, la intervale de câteva secunde. După ce şi ultimul s-a dematerializat, muntele a rămas scufundat în întuneric. Această porţiune a „filmului” pe care l-am văzut în Sala Proiecţiilor m-a impresionat profund şi cred că emoţia puternică de care am fost cuprins s-a datorat mai ales faptului că puteam considera acele fiinţe ca fiind strămoşii noştri antici. Proiecţia holografică a fost foarte precisă, definind mai întâi arealul printr-o vedere a spaţiului carpato-danubian general şi apoi focalizându-se treptat către zona de la limita de sud a Munţilor Apuseni, cu intruziuni de imagini ale altor zone ale ţării. Am ţinut să relatez toate acestea mai întâi pentru că mi s-a dat permisiunea, iar mai apoi pentru că ele se referă exclusiv la teritoriul de demult al ţării noastre. Desigur că aspectele finale pe care le-am descris uluiesc prin nefirescul lor, dar cu toate acestea ele reprezintă o realitate pe care eu am vizionat-o şi chiar am simţit-o, prin empatie, foarte intens. De altfel, sunt convins că cei care au posibilitatea să acceseze şi ei informaţiile acelei zone temporale din trecutul omenirii, altfel decât prin intermediul tehnologiei, pot să certifice întru totul ceea ce eu am spus mai sus. O nouă „vizită” După mai puţin de o oră de zbor am recunoscut de departe primele creste ale munţilor, care îmi aminteau de locaţia secretă din Bucegi. Am aterizat cu bine la aproximativ cincizeci de metri de intrarea în munte. Puteam deja să remarc modificări destul de radicale faţă de situaţia care era acum doi ani. Am coborât şi am privit cu atenţie în jur. În primul rând dispăruse linia dublă de protecţie armată; rămăsese doar drumul forestier care

permitea alimentarea bazei militare. În al doilea rând, în locul spaţiului de depozitare de afară se amenajase un helioport, unde am aterizat şi noi. Construcţiile modulare semisferice dispăruseră şi ele, iar intrarea în marele hangar de lângă traseul galeriei fusese finisată şi etanşeizată. Cezar mi-a explicat că în prezent hangarul folosea ca spaţiu de depozitare, laboratorul din interiorul său fiind desfiinţat. Toate probele de studiat erau acum trimise la un institut specializat din Bucureşti, ultradotat din fondurile armatei americane, care funcţiona în regim de acoperire. După o primă analiză, cele mai importante probe şi rezultate erau transferate în SUA pentru cercetări mult mai detaliate. În general, zona locaţiei secrete din Bucegi fusese „simplificată”, în sensul că ea tindea să se confunde din ce în ce mai mult cu vegetaţia înconjurătoare. Cezar m-a informat că aceasta era însă doar o aparenţă; în realitate, acolo fuseseră montate mai multe sisteme redundante de alarmă şi protecţie, extrem de sofisticate. Nu am cerut însă lămuriri suplimentare şi nici Cezar nu s-a grăbit să-mi ofere alte explicaţii în această direcţie. Am fost întâmpinaţi de un ofiţer american, care l-a salutat pe Cezar. Mi-am dat seama că el conducea operaţiunile acolo, fiind reprezentantul militar cel mai important al părţii americane. Cu excepţia lui Cezar, am fost verificaţi toţi ceilalţi patru membri ai echipei după un tabel cu date pe care îl avea colonelul american. O patrulă formată din trei soldaţi români şi trei americani ne-a încadrat şi ne-a condus spre hangarul din stânga, în timp ce colonelul şi Cezar au rămas afară să discute. Văzând din nou acel loc, amintirea celor câteva ore pe care le-am petrecut acolo, în urmă cu doi ani, a făcut inima să-mi bată cu putere. Ne-am apropiat de uşa uriaşă a hangarului, inteligent camuflată în peretele muntelui. În perioada care trecuse

de când vizitasem acel loc, fuseseră montate uşi gigantice atât la intrarea hangarului, cât şi la aceea a tunelului din munte; ele erau etanşe şi mi-am dat seama că se deplasau prin culisare, atunci când era nevoie. Am pătruns toţi printr-o intrare secundară din dreapta, de mărimea unei uşi obişnuite. Hangarul era uriaş şi intens luminat. În partea stângă erau depozitate lăzi gigantice şi logistică militară, iar în partea din spate am văzut două TAB-uri parcate cu faţa către ieşire. În dreapta erau aliniate mai multe vehicule electrice pentru deplasarea uşoară în interiorul Marii Galerii şi în Sala Proiecţiilor, iar dincolo de ele am văzut o imensă prelată care, în opinia mea, acoperea tot nişte vehicule, însă acestea îmi păreau mult mai mari decât cele electrice. La câţiva metri de la intrare, pe partea dreaptă, erau plasate cele trei construcţii lungi pe care le văzusem şi în urmă cu doi ani, în care fuseseră improvizate laboratoarele de cercetare. Mi s-a explicat că între timp ele fuseseră adaptate pentru a asigura odihna şi unele activităţi recreative pentru personalul care rămânea mai mult timp în acea locaţie, în mare parte de origine americană. Gărzile româneşti erau schimbate zilnic cu un camion militar, care venea până la o anumită distanţă de bază. Printr-o convenţie militară la nivel de vârf se stabilise ca şeful operaţiunilor în legătură cu Sala Proiecţiilor şi tunelurile subterane să fie Cezar Brad, iar şeful pazei şi al administraţiei complexului să fie colonelul american pe care lam văzut la sosire, al cărui nume însă nu îl ştiu. Am intrat toţi patru în prima construcţie, care am constatat că era compartimentată în stil vagon, având cinci camere pe dreapta şi un hol relativ larg, cu fişete. Ni s-au arătat primele patru fişete şi am văzut cu uimire că fiecare avea câte o etichetă pe care era scris câte un nume. Fişetul meu era al treilea. Înăuntru am găsit

echipamentul special, în întregime de producţie americană, pe care trebuia să-l îmbrac în vederea expediţiei. Tot acolo mai era o geantă specială care aducea a rucsac, numai că ea se ţinea la spate printr-o curea lată pe care o treceam în diagonală peste piept. Era concepută ergonomic, dintr-un material ce semăna cu vinilinul, care se plia după poziţia spatelui şi a coloanei vertebrale. Înăuntrul genţii am remarcat o mulţime de produse, strict compartimentate, de la alimente concentrate la trusa complexă de prim ajutor. Costumul era asemănător cu cel al scafandrilor, dar mai modern şi dintr-un material care, deşi părea a fi neopren, totuşi era mai suplu şi totodată mai subţire. În picioare ni s-au dat nişte încălţări cu adevărat revoluţionare: erau ca nişte mocasini cu talpă groasă, înalţi până la glezne, care aveau nişte protuberanţe pe exteriorul tălpii. Această parte laterală avea o construcţie specială şi complexă, care permitea analiza continuă a unor parametri fiziologici esenţiali. Mi s-a explicat faptul că această evaluare era realizată de două cipuri puternice inserate în interiorul tălpii, iar informaţiile erau transmise prin intermediul unor senzori speciali. În funcţie de rezultatul analizei, parametrii erau reglaţi încontinuu, într-o buclă de feed-back, prin acţiunea automată a unor denivelări fine în talpă ce creau presiunea adecvată în anumite zone ale tălpii piciorului. În felul acesta, rezistenţa fizică şi psihică a organismului la anumite solicitări era foarte mult crescută. Am încălţat timid perechea de încălţări care îmi fusese repartizată şi am constatat uluit că mocasinii pur şi simplu s-au mulat perfect pe piciorul meu, fără să mă strângă sau să mă jeneze. Locotenentul Nicoară mi-a explicat că materialul folosit la confecţionarea lor era unul aşa-zis „inteligent”. La precedenta expediţie la care luase parte, modelul încălţărilor nu avea această

particularitate, dar între timp aflase că americanii au proiectat acest nou tip de ghete, mult mai performant, pe care îl proba şi el acum. Când am fost gata cu echiparea am ieşit cu toţii afară. În zona helioportului nu mai era nimeni, însă după puţin timp l-am văzut pe Cezar ieşind din tunel şi venind spre noi. Ne-a spus că acum totul era aranjat şi că vom pleca în câteva minute. Apoi a intrat în hangar, dar s-a dus la al doilea corp al structurii interioare. Foarte curând l-am văzut şi pe el ieşind, gata echipat. În formaţie completă am ajuns la intrarea în marele tunel, a cărui uşă gigantică de oţel culisase cam un metru şi jumătate la dreapta, lăsând astfel spaţiul necesar pentru a pătrunde înăuntru. Cezar a intrat primul şi a primit un set de hârtii de la un ofiţer american, probabil adjunctul colonelului, pe care a început să le semneze. Între timp, noi am aşteptat lângă intrare şi aşa am avut puţin timp să observ mai în amănunt schimbările care fuseseră aduse în cei doi ani care trecuseră de când fusesem acolo. În afară de închiderea tunelului cu uşa de oţel camuflată şi culisantă, interiorul fusese dotat cu un sistem mult mai bun de iluminare, care permitea observarea fiecărui detaliu. Astfel, ceea ce mi-a atras imediat atenţia a fost faptul că prima porţiune de aproximativ zece metri, care mai apoi cotea spre stânga şi care fusese practic forată în piatra muntelui, a fost perfect căptuşită cu un material absorbant special, dublat de o folie foarte subţire de metal argintiu. Mai târziu aveam să aflu că acela era titan şi că izolarea pereţilor fusese efectuată după o tehnologie americană modernă, utilizată şi la vehiculele spaţiale. Acum întregul ansamblu apărea curat, luminat şi primitor. Covorul gros de cauciuc fusese extins pe întreaga suprafaţă de sol a tunelului, iar pe pereţi, aproximativ în zona de mijloc a lor, era instalat un sistem

de balize luminoase de culoare roşie, despre care am aflat că se aprindeau succesiv atunci când apărea o problemă gravă, o violare a sistemului de securitate sau atunci când se pleca în expediţie prin unul dintre cele trei tuneluri din Sala Proiecţiilor. Chiar la intrarea în tunel, după uşa metalică, aşezate direct pe covorul de cauciuc negru se aflau patru vehicule electrice de producţie americană, cu câte două locuri fiecare. Erau acelaşi model pe care îl văzusem şi acum doi ani, fiind folosite la deplasarea rapidă prin galerie. După ce a semnat actele respective, Cezar a fost salutat de ofiţerul american, care s-a retras în mica gheretă situată în dreapta intrării, unde se mai afla un militar român. Apoi ne-am îndreptat spre vehiculele electrice şi ne-am urcat în trei dintre ele; cei doi americani împreună, eu cu Cezar în alt vehicul şi locotenentul Nicoară singur, în al treilea. Am fost impresionat de construcţia modernă a acestor vehicule foarte practice. Erau descoperite şi aveau o formă de elipsă; jumătate din lungimea lor era afectată habitaclului şi celor două scaune, iar jumătatea din spate putea fi folosită pentru încărcarea diverselor materiale. De altfel, Cezar mi-a spus că în timpul în care noi ne-am aflat în hangar, îmbrăcându-ne echipamentul şi discutând pe marginea plecării, o echipă de militari transportase deja logistica din elicopter în Sala Proiecţiilor cu ajutorul acestor vehicule. Atunci când am urcat direct în spaţiul habitaclului, pentru că vehiculul nu avea uşi şi nicio altă parte mobilă, bordul s-a luminat instantaneu într-o superbă lumină albastră; toate comenzile s-au resetat, indicatoarele arătând diferite mărimi la pornire. Aceste maşini erau ideale pentru a fi folosite în mod eficient în astfel de locaţii. Aveau un sistem atât de performant de virare simultană cu toate cele patru roţi, încât puteau întoarce

aproape pe loc. Din această cauză se puteau strecura chiar şi în spaţii foarte mici sau economice. Odată urcat la volan, Cezar nu făcu decât să apese un singur buton de la bord şi apoi demară încet, fiind urmat de celelalte două vehicule. Am remarcat faptul că erau foarte silenţioase, deşi am văzut că rulau cu aproape douăzeci de mile pe oră. Am virat spre stânga şi apoi am mers drept către intrarea în Marea Galerie. Imensa poartă de piatră era deplasată în stânga, dar înaintea ei era sistemul complicat de senzori cu laser. Cezar a oprit vehiculul, s-a dat jos şi a îndeplinit aceleaşi formalităţi de semnare a documentelor. Apoi am fost din nou verificaţi cu atenţie după anumite date dintr-un tabel de către ofiţerul american de la acel post, care şi el era însoţit de un ofiţer român. Sistemul de securitate rămăsese acelaşi; l-am văzut pe Cezar cum se plasează în punctul de citire a irisului, dezactivând sistemul de alarmă, însă numai după ce a fixat resetarea lui la jumătate de minut, pentru a ne da răgazul necesar trecerii dincolo de poartă. A revenit apoi la vehicul şi am pornit cu toţii prin Marea Galerie. Conştient că trăiam intens emoţia revenirii în acel loc foarte special, Cezar conducea vehiculul cu viteză mică, pentru a-mi lăsa timpul necesar acomodării, într-adevăr, simţeam intens acel freamăt inconfundabil al misterului, al necunoscutului, care mă fascinase şi în urmă cu doi ani. Priveam bolta înaltă a galeriei şi pereţii ei perfecţi care luceau în acele superbe nuanţe atât de greu de definit. Liniştea desăvârşită era tulburată doar de zgomotul discret al vehiculelor cu care ne deplasam şi al rulajului lor. Nimeni nu vorbea. M-am întors pentru o clipă şi l-am văzut pe Aiden în vehiculul din spatele nostru privind şi el uluit imensitatea galeriei. Am remarcat că acum, când parcurgeam acelaşi drum dar nu pe jos, efectul era diferit.

Viteza vehiculului era mai mare decât a mersului obişnuit pe jos şi aceasta era de ajuns pentru a crea un fel de senzaţie hipnotică, datorită jocului de nuanţe ca nişte „ape” ale texturii cu care erau acoperiţi pereţii. Era o senzaţie extrem de plăcută şi liniştitoare, care îndemna la reverie şi, în final, nu mă îndoiesc că ea ar fi determinat şi somnul. De fapt, cred că acela a fost motivul principal pentru care Cezar a optat pentru o viteză redusă; în acest fel, experienţa probabil îi arătase că efectul hipnotic era mult diminuat. ― A fost un caz în care un ofiţer american, care a accelerat destul de mult, a adormit aproape instantaneu la volan, mi-a explicat Cezar cu un zâmbet uşor. Norocul a fost că mă aflam în dreapta lui şi am putut replia imediat vehiculul, însă aceea a fost o experienţă importantă care ne-a mai desluşit un mister al tehnologiei extrem de avansate pe care o aveau la dispoziţie constructorii acestui complex subteran. Sigur, am înţeles doar efectul, nu şi cauza, a râs el bine dispus. Am ajuns în faţa scutului energetic al Sălii Proiecţiilor, care lumina într-o splendidă nuanţă de albastru. Cezar a oprit vehiculul mobil în dreptul lui, pentru ca şi celelalte maşini din spate să aibă loc şi să putem descărca echipamentul. Am rămas câteva clipe într-o atitudine de emoţie profundă şi de reculegere, îmi este greu să redau prin cuvinte senzaţia de măreţie şi totodată de mister care era impregnată în acel loc. Pentru că mai fusesem înainte acolo şi ştiam ce se află înăuntrul Sălii, trăiam cu atât mai intens acea emoţie specială. S-a creat atunci un fel de legătură subtilă cu membrii civilizaţiei extrem de vechi care au construit acel ansamblu subteran şi, într-un fel misterios, m-am simţit parcă mai aproape de ei; era ca un flux subconştient care mă purta aproape fără voie către acele timpuri ancestrale, către întrebări rămase fără

răspuns: cine au fost ei şi cum arătau, care a fost scopul acestei construcţii, cum au realizat totul din punct de vedere tehnologic, ce mesaj ascuns au dorit să ne lase…? Există acolo, fără doar şi poate, o amprentă psihică specifică, un fel de trecere către o altă înţelegere a realităţii. Grandoarea şi subtilitatea acelei construcţii extraordinare din interiorul muntelui te îndemna aproape fără să vrei să păstrezi liniştea, să păşeşti încet, să începi să reflectezi asupra unor dimensiuni aparte ale sufletului… Cunoşteam aceste senzaţii încă de la vizita anterioară, însă acum le percepeam cu o mai mare intensitate şi bogăţie lăuntrică. A fost însă nevoie să revin cu „picioarele pe pământ”, deoarece am intrat cu toţii prin zidul energetic, în gigantica Sală a Proiecţiilor. Când am pătruns înăuntrul ei, o bucurie delicată mi-a inundat sufletul, creându-mi sentimentul că am revenit „acasă”. În acelaşi timp, simţeam un sentiment de adâncă recunoştinţă pe care aproape o asemănăm cu pioşenia, în liniştea desăvârşită a acelui loc pierdut în timp, aveam parcă impresia că mă aflu într-o catedrală imensă. Aproape nici paşii nu mi se auzeau pe sol, fiind înăbuşiţi de materialul absorbant. Am privit mesele în T, podiumul cu cilindrul transparent din mijlocul sălii, iar în depărtare am văzut gurile imense ale celor trei tuneluri, din care răzbătea o irizaţie de culoare verde pal. Am simţit cum mi se strânge puţin inima la gândul că voi pătrunde pe unul dintre ele, avântându-mă spre necunoscut. M-am îmbărbătat însă repede, spunându-mi că drumul a fost deja parcurs de Cezar şi de membrii expediţiei anterioare, astfel încât exista totuşi o bază informaţională. Totul era practic aşa cum ştiam de acum doi ani. Singura modificare ţinea de instalaţiile de avertizare care au fost montate de echipa de ingineri americani, precum şi

sistemul adiţional de securitate, bazat pe lasere, care acum străjuia fiecare tunel. Surprinzător, în Sală era totuşi o anumită forfotă; nu era zgomot, dar era mişcare. Am numărat aproximativ opt militari care se deplasau repede şi cu mişcări precise prin faţa celor trei tuneluri şi mai ales prin faţa tunelului din stânga, părând să ştie foarte bine ceea ce au de făcut. Unii dintre ei cărau anumite obiecte, iar alţii le luau şi dispăreau cu ele în acel tunel. Apoi reveneau şi procesul continua cu alţii. Unul dintre militari se afla în picioare, în dreptul consolei de comandă a primului tunel; în faţa lui era proiectată o holograma de dimensiuni nu prea mari, care îşi schimba periodic conţinutul, însă datorită distanţei nu am putut să văd bine ce anume reprezenta. M-am aşezat pe una din treptele podiumului din mijlocul Sălii Proiecţiilor, în timp ce Cezar s-a îndreptat către tunel, însoţit de cei doi locotenenţi. După câteva clipe Aiden se aşeză lângă mine, scoţându-şi computerul dintro cutie specială şi rotindu-şi pierdut ochii prin acel spaţiu imens. I-am spus că, deşi mai fusesem acolo o dată, eram cel puţin tot atât de impresionat ca şi el. Apoi l-am întrebat ce fel de laptop are. Mi-a explicat că nu se despărţea vreodată de computerul lui, care de fapt era un fel de unicat în domeniu, realizat după indicaţiile amănunţite pe care el însuşi le-a oferit. Concepţia specială a computerului a fost comandată de Pentagon unei renumite firme americane de cercetare şi include o tehnologie cu aproximativ douăzeci de ani în avans faţă de cea actuală. L-am privit mai atent pe Aiden; nu cred că avea mai mult de treizeci de ani, dar se pare că era unul dintre cele mai strălucite genii de pe planetă. Scosese aparatul dintr-o cutie adaptată special pentru forma lui. Nu mai văzusem aşa ceva niciodată. Capacul nu se ridica, aşa cum este în cazul unui laptop obişnuit, ci culisa

înainte printr-o simplă împingere, iar atunci suprafaţa sa se lumina discret în mai multe culori. Ceea ce era însă uluitor, consta în proiecţia tridimensională a meniului şi a tuturor operaţiunilor efectuate. Am văzut că Aiden „atingea” cu degetele proiecţiile holografice în anumite puncte şi rezultatul apărea practic instantaneu. Dexteritatea lui era formidabilă şi chiar de multe ori am putut să văd că el doar îndrepta mâna spre o zonă în relief şi efectul apărea deja. Uluit, lam întrebat cum de era posibil aşa ceva. ― Nu ştiu nici eu prea bine, n-am făcut nimic altceva în viaţă până acum, mi s-a destăinuit el, în timp ce lucra în paralel la acel computer fabulos. Asta e lumea mea, singura în care mă simt cumva în siguranţă. Am o legătură specială cu ea, simt procesele din circuite şi chiar mă „înţeleg” telepatic cu ele, cu fluxurile de electroni. Iar ele mă urmează, parcă mi-ar cunoaşte intenţiile. „Văd” conexiunile, piedicile, criptările, văd totul dintr-o dată şi ştiu unde să acţionez şi cum să rezolv. Dar uneori au şi aceste funcţii unele „probleme”, ca un fel de „toane”. Aşa mi se pare mie, aşa le simt. Mă uitam la el ca la un om de pe o altă lume. Credeam că văzusem multe, dar în mod cert mai aveam parte de surprize. Mi-a explicat faptul că acea tehnologie oferea o capacitate gigantică de stocare a datelor, care se baza pe un racord de cristale. Puterea de calcul era colosală, dar cel mai important era faptul că acel computer avea acces în mod straniu la o dimensiune superioară a realităţii, imediat după cea fizică. Mărturisesc că nu am înţeles prea bine acest lucru; dar din cele spuse de Aiden, principiul ştiinţific care îl făcea posibil era o combinaţie complexă între un tip nou de tensori matematici şi spaţiile Hilbert, la care se adăuga un aspect de concepţie constructivă pe care nu mi-l putea împărtăşi, fiind ultrasecret. Datorită

acestor caracteristici uluitoare, acel computer putea fi folosit cu succes în rezolvarea celor mai dificile situaţii, făcând realmente predicţii tridimensionale. ― Aceasta este varianta compactă a sa, folosită pentru astfel de situaţii, însă la cartierul general al Pentagonului şi în una dintre bazele sale secrete există varianta desktop, care este mult mai puternică, mi-a şoptit Aiden. Tocmai începuse să-mi explice una dintre ideile sale noi cu privire la un pas tehnologic de anvergură, care să implice mult mai mult cristalele, când am fost chemaţi de locotenentul Nicoară la intrarea în tunel. Sosise momentul în care pentru prima dată aveam să pătrund în zona care îmi fusese interzisă până atunci. M-am îndreptat împreună cu Aiden spre gura tunelului din stânga. Pe măsură ce mă apropiam de pătratul mare auriu pe suprafaţa căruia se ridica domul cu fanta de proiecţie holografică a imaginilor din trecutul omenirii, simţeam din ce în ce mai mult cum mi se pune un nod în gât de emoţie. Am încercat să mă stăpânesc, îmbărbătându-mă la gândul că în acea expediţie aveam să fiu însoţit mereu de Cezar, despre care ştiam că avea experienţa şi înţelepciunea necesară pentru a rezolva chiar şi cele mai dificile situaţii. Cu toate acestea, privind gura uriaşă a tunelului, care era luminată discret în interior de o lumină verde deschis, puterile parcă mă părăseau şi în picioare îmi apăruse o stranie senzaţie de slăbiciune. Persoana de la consola de comandă din dreptul tunelului îi transmitea lui Cezar, care se afla la intrarea în marea cavitate subterană supraveghind transportul ultimelor bagaje, unele date tehnice oarecum lipsite de înţeles pentru mine. Curând însă mi-am dat seama că ofiţerul american vorbea despre intensitatea unui câmp de deformare spaţio-temporală şi aceasta m-a pus într-adevăr pe gânduri. Am înaintat până la marginea

de intrare în tunel, fiind prima dată când aveam accesul liber aici. Impresia cavităţii uriaşe în peretele muntelui era extraordinară; aveam impresia că ameţesc, era ca şi cum o forţă enormă emana tainic din interiorul tunelului. Pentru a mai diminua din acest prim şoc, am privit înapoi spre sala gigantică, însă atenţia mi-a fost atrasă de o modificare a imaginii holografice din faţa consolei la care se afla ofiţerul american. Aceasta înfăţişa imaginea din interiorul unei galerii şi mi-am dat seama imediat că era vorba despre tunelul prin care urma să călătorim. În interiorul galeriei puteam să observ un fel de „perdea” semitransparentă care vibra din ce în ce mai repede, luând forma unei pâlnii, având vârful paralel cu direcţia tunelului. În cele din urmă „pâlnia” s-a stabilizat, dar aspectul ei general sugera o pulsaţie rapidă. Apoi, brusc, distorsiunea a dispărut şi în spatele ei a apărut prelungirea tunelului. ― Şi pentru noi a fost o mare surpriză, mi-a confirmat Cezar uluirea. Imaginează-ţi ce miraţi am fost atunci când, pătrunzând în tunel pentru prima dată, am văzut că după cincisprezece metri el se întunecă brusc; chiar luminată puternic, „suprafaţa” neagră nu ne dădea nicio informaţie. Era un fel de „cod” pentru a pătrunde mai departe. De altfel, nu se putea ajunge nici la ea, datorită unei bariere energetice aflate la mică distanţă în faţă. Soluţia am primit-o însă repede, activând comenzile de pe consolă. Imaginile ne-au arătat cum să setăm parametrii de acces. Apoi echipa ştiinţifică a înţeles repede că era vorba despre o distorsiune spaţială generată în mod artificial. Normal, ne-am întrebat cu toţii de ce era necesar aşa ceva, dacă tot am ajuns până aici. Abia după un anumit timp s-a realizat faptul că cei care au construit acest ansamblu din interiorul muntelui foloseau o tehnică de călătorie prin tuneluri care ne este şi acum

necunoscută. În spatele distorsiunii se află un sistem geometric de cristale de cuarţ extrem de pure, încastrate în materialul izolator al tunelurilor. Vino să-ţi arăt. Şi spunând acestea, Cezar porni înaintea mea prin tunel. Am inspirat adânc şi am păşit şi eu în interiorul lui. Am privit cu atenţie pereţii foarte înalţi şi boltiţi, care erau perfect finisaţi. Cred că lăţimea tunelului era de aproximativ şapte metri, iar înălţimea lui de zece metri. Materialul care tapeta pereţii părea asemănător cu cel din Marea Galerie, însă am observat că era mai lucios, iar culoarea sa era verzuie, fosforescentă. Dacă priveam direct materialul, aproape că nu puteam să-i observ detaliile; strălucea într-un fel aparte, făcând să „alunece” cumva privirea. Şovăitor, l-am urmat îndeaproape pe Cezar. Tunelul mergea în linie dreaptă cam şapte-opt metri, apoi urma o curbă spre stânga destul de strânsă, după care am văzut că el se întindea în faţă fără nicio altă deviere. Senzaţia pe care am încercat-o atunci m-a tulburat profund. Tunelul uriaş căpăta o altă culoare cam după opt-nouă metri de la curbură, devenind indigofosforescent. Apoi, mult mai în faţă, poate după câteva sute de metri, el se curba lin spre în jos, coborând în scoarţa terestră până când raza de curbură a devenit prea mare şi nu mai puteam să urmăresc traseul. Totul crea o asemenea senzaţie intensă de mister nepământean, încât aproape nimeni nu mai vorbea. Ultimele bagaje erau aduse şi aranjate de câţiva militari în trei vehicule cu o formă aparte, care mi-au atras imediat atenţia. Însă chiar atunci, Cezar a început să-mi explice, arătându-mi zona de pe lateralele tunelului: ― Distorsiunea spaţială intervine cam în acest loc, îmi spuse el şi îmi indică o linie imaginară de la care vedeam că încep, ca nişte şanţuri săpate în materialul special, nişte modele geometrice în formă de romb.

În adânciturile respective erau nişte locaşuri speciale în care se aflau încastrate mai multe cristale mari, de culori diferite, dar foarte pure. Am sesizat că atât dispunerea lor pe marginile tunelului, cât şi formele geometrice în care erau încastrate erau perfect simetrice. După aprecierea mea, acest aranjament se întindea pe o lungime de aproximativ cinci metri şi el se afla exact în dreptul zonei de tranziţie de la culoarea verde pal a tunelului, la cea indigo fosforescent. M-am apropiat de cristale şi le-am privit cu atenţie. Erau egale ca mărime şi măsurau cam jumătate de metru înălţime şi doar vreo zece centimetri în lăţime. La vârf, ele se terminau într-o formă de tetraedru şi erau atât de pure, încât la cele de culoare galben pal aproape că puteam să văd prin ele. Am numărat câte douăsprezece cristale de fiecare parte şi am remarcat că deasupra lor, cam la jumătatea fiecărui perete lateral al tunelului, exista un şanţ, cu o lăţime de aproximativ cinci-şase centimetri, pe lungimea modelului format de cristale. ― În mod sigur, aici a existat ceva, poate un dispozitiv suplimentar, însă nu avem nicio dovadă, nicio informaţie despre aceasta, a continuat Cezar să-mi explice. Este evident că reprezintă o zonă critică şi probabil că ea era folosită la propulsia prin tunel a acelor fiinţe care au construit ansamblul. Aiden, care între timp se apropiase de noi, a spus: ― Configuraţia cristalelor îmi evocă un tip special de legătură atomică. Cred că ei foloseau altă metodă pentru deplasare decât cea clasică pe care o vom aborda noi. Cezar l-a aprobat: ―E adevărat, asta rezultă indirect şi din proiecţiile holografice pe care ni le-au pus la dispoziţie, însă nicio imagine nu ne înfăţişează clar cum se petrecea aceasta. Nu înţeleg nici eu de ce s-au ocultat atât de mult. Oricum,

distorsiunea spaţială avea un rol foarte important în acel proces, însă ei au creat pentru noi tunelul fizic. ―Da, e o tehnologie colosală, a intervenit Aiden în timp ce se uita cu atenţie la cristale. Aproape sigur recurgeau la un gen de teleportare sau cel puţin la călătoria în plan paralel. Probabil au considerat prea dificil de explicat aceasta prin proiecţie holografică sau pur şi simplu poate că structura noastră psiho- fiziologică nu este încă adaptată şi potrivită pentru aşa ceva. ―Şi ne-au lăsat în schimb proiecţia fizică a tunelului, am concluzionat eu. Aiden era puţin sceptic. ―Dacă e aşa, atunci care ar mai fi fost rostul distorsiunii spaţiale? Este evident că au undeva pe aici, poate în subteran, o sursă extraordinară de energie. Eu cred că odată cu stabilizarea distorsiunii, dimensiunea fizică a tunelului apare oarecum „alterată”; mergem prin tunel de aici înainte, dar cu toate acestea suntem, într-un fel, „pe lângă materie”. În mod normal, la celălalt capăt ar trebui să fie un „convertor” analog cu cel de aici, adăugă el cu o voce mai slabă. ― Aşa este, spuse Cezar zâmbind. Echipa ştiinţifică a confirmat stranietatea tunelului indigo, în sensul că el are o consistenţă fizică, dar cu toate acestea nu trece efectiv prin pământ; e mai mult o replică „virtuală”, dar perfect viabilă pentru călătorie. Nu înţelegem cum este posibil acest lucru, deşi ne slujim de el. Sunt încă multe enigme pe care nu le putem rezolva. De pildă, această situaţie este valabilă doar pentru acest tunel, care conduce sub platoul Gizeh, de lângă Cairo. Celelalte două tuneluri sunt săpate efectiv prin pământ către destinaţiile lor. Un ofiţer român veni atunci lângă noi şi îi raportă lui Cezar că totul a fost încărcat în vehicule. Cezar ne-a spus să ne pregătim de plecare, în timp ce el merse din nou în

Sala Proiecţiilor pentru a da ultimele dispoziţii. M-am

apropiat Structura intrării in tunelul spre Egipt curios de cele trei maşini; erau mai mari decât vehiculele electrice cu care ne-am deplasat prin Marea Galerie şi aveau o altă formă, foarte aerodinamică. Spre deosebire de primele, acestea aveau interiorul acoperit, iar în partea din spate erau plasate bagajele. Funcţionau tot pe bază de motoare electrice, însă acestea erau foarte puternice şi performante, ne-a asigurat Aiden, care cunoştea foarte bine tehnologia implicată în construcţia lor.

Cele trei vehicule erau aşezate în coloană, înaintea zonei cristalelor, şi semănau cu maşinile de cursă: botul lor era ascuţit şi foarte jos, în timp ce partea din spate era mult ridicată, în special pentru a permite depozitarea bagajelor. Mi s-a explicat că această formă a vehiculului a fost proiectată de americani, imediat după ce a fost efectuată descoperirea complexului subteran din Bucegi, pentru a fi perfect adaptată condiţiilor de deplasare prin tunel. Autovehiculul electric constituia deja la acea vreme o premieră secretă a tehnologiei militare americane, fiind folosit în alt scop. Dar cu adaptarea care a fost realizată, el este considerat acum cel mai performant mijloc de deplasare silenţioasă şi rapidă prin tunelurile subterane care pornesc din locaţia subterană din Bucegi. Caroseria era din fibră de carbon, iar pe partea din faţă exista o fantă destul de lată, având o cutie în spatele ei, care făcea corp comun cu caroseria. ― Este sistemul laser de ghidare, mi-a explicat locotenentul Trujo, intuind nedumerirea mea. Deoarece suprafaţa este foarte lină şi fără denivelări, deplasarea poate fi în mare parte automatizată, permiţând să te odihneşti. Maşina este dotată cu pilot automat şi are implementat un computer de bord foarte puternic, care efectuează calculele pe baza informaţiilor primite. În partea de sus, la mijloc, erau dispuse câte două proiectoare de lumină; deşi tunelul oferea propria lui luminozitate şi deşi în cea mai mare parte vehiculul circula pe pilot automat, totuşi mi s-a spus că experienţa călătoriei de acum doi ani a impus necesitatea montării acelor proiectoare de lumină albă. Între timp, Cezar revenise lângă noi şi, prinzând din zbor subiectul discuţiei, îmi oferi următoarele lămuriri: ― Acesta este un tunel foarte special. Lumina indigo creează în timp o stare de dedublare mentală, ceva

asemănător cu momentul trecerii de la veghe la somn. Relaxarea psihică este prea mare şi atenţia tinde să devină receptivă mai ales către aspectele esenţiale ale existenţei. Cred că îţi dai seama că nu ne puteam permite ca cei din echipă să-şi piardă vigilenţa. Au existat mici incidente, ce-i drept, minore, dar era clar că trebuia să modificăm ceva. Spunând acestea, Cezar a dat semnalul de plecare. Distribuţia echipei noastre în vehicule era aceeaşi: eu cu Cezar în vehiculul din faţă, apoi urma Trujo şi cu Aiden şi, la sfârşit, locotenentul Nicoară. Ne-am luat rămas bun de la cei din Sala Proiecţiilor şi s-a transmis semnalul plecării la intrarea din munte a galeriei. Emoţionat, m-am suit în vehicul lângă Cezar. Habitaclul arăta aproape ca bordul unui avion modern. Erau multe butoane, câteva display-uri mici şi o platformă centrală cu un ecran mare şi complex prin structura datelor şi schemelor pe care le prezenta. Nu exista volan, ci acesta era înlocuit de o manşă de condus, la fel cu cea a avioanelor, doar că aceasta avea implementate pe ea nişte butoane pentru anumite comenzi. Atmosfera în interior era foarte plăcută. Afişajele aveau o culoare roşiatică-portocalie, iar în unele locuri mesajele aveau culoarea galbenă. De fapt, interiorul semăna mai mult cu o carlingă, deoarece accesul în vehicul se făcea prin ridicarea laterală a carcasei modulare. M-am aşezat comod în scaunul ergonomic, fiind surprins de spaţiul generos pe care îl aveam la dispoziţie înăuntru. Din exterior, habitaclul mi se părea mult mai mic. Am privit înainte prin geamul etanş, securizat; vederea deschiderii misterioase a tunelului îmi dădea fiori reci pe coloană. Era un moment unic în viaţa mea, cel care avea să dea startul unor evenimente uluitoare prin specificul

lor. Cezar a stabilit legătura audio şi video cu celelalte două vehicule. Apoi mă privi întrebător. Am inspirat adânc şi am încuviinţat din cap. Aproape brusc, lumina în interior deveni indigo şi spaţiul din faţă se întunecă…

Capitolul 3

U.S.AP.

Mi-am simţit inima strângându-se într-un sentiment de relativă teamă. La urma urmelor, era firesc să reacţionez în acest fel, deoarece plecam spre o ţintă necunoscută mie, care se anunţa plină de surprize. Chiar dacă Cezar avea la activ experienţa unei astfel de deplasări anterioare, care după câte am înţeles s-a desfăşurat în condiţii mai dificile, totuşi trecuseră doi ani de atunci şi nimeni nu ştia ce ar fi putut interveni în acest timp. Această lungă perioadă de pauză a fost necesară pentru a proiecta tehnologic unele modificări importante atât în logistica de deplasare, cât şi în ceea ce priveşte alte aparate de măsură şi control, concepute anume după specificul rezultatelor din prima expediţie. Cezar a fost foarte reţinut în descrierea acelei expediţii şi a ceea ce urma să văd la celălalt capăt al tunelului, lucru care nu era de natură să mă liniştească. Totuşi, curând mi-am dat seama că procedează în acest fel pentru ca surpriza mea să fie cât mai mare. El a recunoscut însă că într-o astfel de acţiune elementul neprevăzut are o mare pondere şi că, probabilistic vorbind, ne puteam aştepta la evenimente şi descoperiri extraordinare. Aşa cum era firesc, înainte de plecarea din baza secretă Alpha, semnasem un contract de înaltă confidenţialitate şi de asemenea un contract de asumare a riscurilor. Nu sunt însă atât de sigur dacă aş fi făcut aceasta, în condiţiile în care nu l-aş fi cunoscut pe Cezar. Înainte cu un an, după întoarcerea din expediţiile pe care le-a efectuat prin cele trei tuneluri, el mi-a relatat aspectele principale referitoare la descoperirile făcute, însă unele

lucruri nu mi le-a destăinuit deoarece intrau într-o categorie specială de clasificare a secretelor. Nici chiar în situaţia actuală, în care aveam acces prin protocolul semnat la secrete înalte, Cezar mi-a explicat că nu-mi poate oferi anumite detalii despre expediţiile prin celelalte două tuneluri pentru că nu aveam încadrare de ofiţer în Departament, iar respectivele secrete reprezentau secrete militare de vârf. În plus, un apendix al contractului pe care l-am semnat specifica accesul meu la o anumită categorie de secrete doar pentru misiunea pe care o efectuam. Totuşi, Cezar mi-a spus că era foarte posibil să particip şi la următoarele expediţii, întrucât existau anumite interese înalte în această direcţie. Tehnologie de excepţie În acele momente eu eram însă mult mai preocupat de ceea ce simţeam şi vedeam în călătoria care începuse. Printr-un gen de reflexie ciudată, atmosfera din cabina destul de spaţioasă în care ne aflam parcă „se umpluse” cu o lumină de culoare indigo; era, fără îndoială, un efect generat de lumina din tunel care însă acţiona foarte liniştitor şi relaxant asupra psihicului. ― Dacă la un moment dat vei simţi că această lumină te deranjează, putem să o compensăm prin limitatoarele de opacitate cu care este dotat vehiculul, m-a anunţat Cezar. Stabilise cursul pe pilot automat şi se lăsase comod pe spate în scaunul foarte confortabil. Am privit lateral pentru a aprecia mai bine viteza şi am constatat că aceasta era destul de mare. Am privit la indicatorul de pe bord, care avea notaţiile atât în mile cât şi în kilometri pe oră şi am văzut că viteza era setată la 125 km/h. Mi se părea că mergem atât de repede, încât am simţit o uşoară urmă de panică, dar Cezar m-a liniştit imediat.

― După ce am revenit din expediţia de acum doi ani, au fost câteva luni de feed-back intens cu laboratoarele de cercetare şi proiectare care lucrau pentru Pentagon. Noi ofeream datele înregistrate şi transmiteam ce nu a mers prea bine sau deloc, iar ei veneau cu mai multe soluţii. Sa ajuns destul de repede la varianta finală, care ajustează lipsurile şi efectele neplăcute cu care ne-am confruntat în prima deplasare. Printre altele, acest vehicul a fost reproiectat în mare parte şi, tehnologic vorbind, a fost îmbogăţit foarte mult. Au studiat mai multe variante de deplasare în condiţiile pe care noi le-am descris şi s-a ajuns la concluzia că, pentru dimensiunile acestui tunel, viteza optimă de croazieră este de 125km/h. Maşina se poate deplasa însă cu peste 200 km/h; este astfel concepută, încât în pantele line de vale sau deal pe care ai observat că le are tunelul, viteza de croazieră să rămână constantă. Practic, vehiculul este în întregime automatizat. Trebuia să recunosc faptul că era o bijuterie tehnică, în care s-au utilizat din plin cunoştinţele şi materialele folosite în industria spaţială. Nu mă pricepeam prea mult la aceste aspecte, dar puteam totuşi să spun cu certitudine că oamenii obişnuiţi nu aveau să vadă prea curând pe străzi astfel de vehicule. Cezar mi-a explicat că nu fusese neglijat niciun aspect: curgerea aerodinamică a aerului pe caroserie, sistemele redundante de ghidare prin laser a deplasării, sistemele de control al parametrilor atmosferici din exterior, presurizarea cabinei şi rezervele de oxigen şi chiar şi un sistem sofisticat de menţinere artificială a vieţii pentru o anumită perioadă de timp, în cazul unui accident grav. Cu această ocazie am aflat că sistemele de siguranţă în caz de coliziune erau şi ele foarte bine puse la punct; noutatea consta în faptul că, pe lângă airbag-urile din interior, pe laturile maşinii

fuseseră proiectate să se deschidă un set de „pungi” foarte rezistente, care se declanşau automat atunci când senzorii de impact iminent se activau. Aflând toate acestea, m-am simţit mai încrezător şi chiar începusem să mă gândesc la faptul că această perioadă pe care aveam să o petrec relaxat împreună cu Cezar, în vehiculul electric, aş putea să o folosesc în mod constructiv pentru a mai afla răspunsuri la unele întrebări şi probleme care nu îmi erau prea clare. Cezar s-a declarat imediat de acord. ―Drumul va dura ceva mai puţin de două zile, luând în considerare şi pauzele pentru somn şi masă, mi-a precizat el. Avem timp suficient. Eram foarte mulţumit şi o stare de intensă bună dispoziţie îmi cuprinse mintea şi trupul. Tocmai mă pregăteam să abordez primul subiect de discuţie, când vocea computerului de bord ne anunţă că peste cinci kilometri vom ajunge la „punctul staţionar 1”. M-am uitat întrebător la Cezar. ― În prima expediţie am fost mai mulţi, iar mijloacele de transport nu erau foarte performante, a început el să-mi explice situaţia. În plus, autonomia vehiculelor era de maxim patru sute de kilometri. Sigur, erau maşini de concepţie militară bine utilate, însă se alimentau prin nişte acumulatori de construcţie specială. De aceea, am fost nevoiţi să selectăm un anumit număr dintre ele care să transporte numai acumulatori de rezervă. Am stabilit nişte staţii intermediare pe parcurs, în care să lăsăm acumulatorii de schimb la întoarcere, precum şi provizii de hrană. Când am pornit din Sala Proiecţiilor am fost o caravană de şaptesprezece maşini, dintre care opt erau destinate numai în acest scop; ele au mers în urma noastră şi au alcătuit staţiile de alimentare, după care se

întorceau pe rând la Sala Proiecţiilor. În final au rămas cele nouă vehicule principale ale expediţiei. ―Bine, am zis eu mirat, dar acum staţiile sunt alimentate? Sunt acumulatori suficienţi acolo? ―Nu mai avem nevoie de ei. Tipul acesta nou de vehicul este alimentat de o pilă atomică. Îţi vine să crezi? Cezar zâmbea, aşteptând reacţia mea. Eram într-adevăr foarte surprins; dacă americanii „dosiseră” o asemenea tehnologie, atunci la ce alte surprize mă mai puteam aştepta?! În acelaşi timp, mă gândeam la ce grad de înapoiere şi dezinformare este ţinută populaţia, fiind lăsată să creadă că petrolul continuă să fie soluţia de bază a combustibilului energetic… Vocea lui Cezar mi-a întrerupt însă şirul gândurilor: ―Iar procesul utilizat este acela al fuziunii atomice la rece! Am făcut ochii mari de mirare. Parcă venisem în vizită pe o altă planetă! ―Ştiu, e trist să constatăm că lumea e ţinută în mod voit într-o adâncă necunoaştere. Mulţi dintre cei care sunt conştienţi de manipularea chiar agresivă a oamenilor consideră asta ca un blestem pe această planetă, dar totuşi se înşeală profund. Gândind în acest fel, nu numai că se limitează drastic pe ei înşişi, dar chiar pot provoca dispersia în lanţ a unei idei negative, de la care avem numai de pierdut. E ca un fel de deznodământ, e ca o capitulare. Or, destinul acestei planete este altul, iar transformările care vor apărea în curând vor clarifica mult lucrurile. Cezar se opri din explicaţii pentru a comuta pe comanda manuală. Mi-a explicat că această operaţiune era necesară atunci când treceam prin dreptul unui „punct staţionar” de alimentare, pentru a fi astfel mai siguri în cazul necesităţii unei manevre bruşte. Depozitarea lăzilor cu hrană şi a altor lucruri de strictă necesitate era făcută

de o parte şi de alta a tunelului, îngustând puţin calea de acces. Chiar dacă viteza de trecere se micşora în acele puncte, o precauţie în plus era totuşi necesară. Am văzut că lăzile erau dispuse simetric de o parte şi de alta a tunelului, fiind atent aranjate. În dreptul lor am remarcat imediat două balize de semnalizare intermitentă, având culoarea portocalie. Mi-am amintit atunci de distorsiunea spaţială şi de faptul că noi, aparent, mergeam acum pe o cale „virtuală”. Nu îmi explicam cum era posibil ca ea să apară cu tot cu modificările care au fost operate, adică punctele de staţionare şi balizele. Ca de obicei, Cezar mi-a prins imediat gândul. ― Nu aceasta este problema principală. În mod firesc, dacă acest tunel fizic prin care trecem noi acum apare şi dispare, înseamnă că el are totuşi o „memorie” intrinsecă şi deci „ţine minte” toate modificările care îi sunt aduse. Ţi-am spus că încă nu ştim procesul care are loc şi care face posibilă această manifestare stranie a sa, dar bănuiala cercetătorilor este aceea că el se leagă într- un fel anume de materialul foarte special care îi căptuşeşte suprafaţa. Fără îndoială că există un gen de interacţiune subtilă pe care noi nu o percepem, un fenomen enigmatic care este declanşat prin intermediul unei tehnologii extrem de avansate. Sunt multe necunoscute aici. Destinul omenirii Am trecut de primul punct staţionar şi acum tunelul se întindea din nou, perfect liber în faţa noastră, radiind acea misterioasă lumină indigo. Cezar activase din nou pilotul automat al maşinii, care între timp revenise la viteza de croazieră. După ce făcu o verificare audio şi video cu celelalte două vehicule din spatele nostru, aflate

la o distanţă de un kilometru una de cealaltă, Cezar se lăsă din nou într-o poziţie lejeră în scaunul ergonomie. Am profitat de ocazie pentru a clarifica subiectul deja început: ― Te refereai la evenimentele catastrofice viitoare care sunt menţionate în Apocalipsă? am direcţionat eu discuţia către ceea ce mă frământa de mai mult timp. După ce revenise din prima expediţie, în urmă cu un an, Cezar îmi destăinuise anumite elemente privind viitorul omenirii, care m-au uluit profund. Chiar dacă relatarea lui a fost extraordinară, simţeam totuşi că mai sunt multe alte aspecte de precizat, pe care el a evitat să mi le destăinuie. Chiar mai mult decât atât, atunci am fost rugat să nu scriu şi nici să nu vorbesc despre ceea ce mi s-a relatat. Eram deci interesat să aflu cât mai multe în legătură cu acest subiect. ―Este cu putinţă ca la nivel planetar să se producă anumite evenimente catastrofice, chiar cataclisme, care să genereze o transformare necesară în percepţia şi mentalitatea oamenilor, mi-a răspuns el. Ne putem aştepta la astfel de realităţi şi cred că bănuieşti că acestea nu sunt deloc de natură să-i încânte pe cei răi şi perverşi, cu atât mai mult cu cât timpul pare că se contractă. ―Sigur, am sesizat asta şi chiar am citit unele observaţii pe această temă. Am înţeles că fenomenul e în strânsă legătură cu natura subiectivă a timpului. Aparent, am mai puţin timp acum pentru aceleaşi activităţi şi în aceleaşi condiţii, pe care le făceam în urmă cu câţiva ani. Dar n-aş putea să-ţi spun clar din ce motiv. Cezar înclină aprobator din cap. ― Sunt mai multe cauze ce contribuie la acest fenomen foarte important, care nu trebuie să fie deloc neglijat. Printre altele, accelerarea timpului ţine şi de această

perioadă specială a anilor 2000, care a fost mentalizată de sute de milioane de oameni, timp de zeci şi chiar sute de ani, ca fiind un moment apocaliptic de sfârşit de eră. Însă din punct de vedere spiritual, o eventuală manifestare apocaliptică trebuie să fie privită ca un moment de transformare profundă a naturii umane, ca o trecere de la rău la bine, astfel încât planeta să aibă o orientare net benefică. Pentru că acum, aşa după cum îţi poţi da seama cu uşurinţă, există în mare parte o accentuată tendinţă de regres, de amplificare a răului, a perversităţii. Şi dacă această situaţie a trenat până în prezent, vine şi vremea „scadenţei”, în care uriaşele acumulări karmice negative pot conduce la „compensări” pe măsura oamenilor care le-au realizat. Din acest punct de vedere îţi spun că ele pot fi chiar bulversante şi de-a dreptul înfricoşătoare pentru mulţi. Cu toate acestea, după cum bine ştii, nu ar fi decât o restabilire a echilibrului iniţial, o purificare absolut necesară în economia zonei de univers în care ne aflăm.

„Punct staţionar” de-a lungul tunelului (vedere de sus)

Am simţit că mă trec fiorii. Nimănui nu i-ar plăcea să se ştie în nesiguranţă şi cu toţii vrem să trăim cât mai mult, pentru a ne bucura de o viaţă minunată. Şi totuşi, în aceste vremuri totul pare se devină instabil, incert, supus tranziţiei şi de multe ori chiar eşecului. Ştiam de la Cezar că atitudinea cea mai potrivită într-o astfel de situaţie era

să fiu exact opusul gândurilor şi sentimentelor destul de negre care mă încercau; cu alte cuvinte să fiu optimist, activ, pozitiv în gândire şi energic în acţiune. Acum, că el era lângă mine, îmi părea că puteam să găsesc resurse suficiente pentru toate acestea. Dar mai apoi ce voi face? M-am dojenit singur, realizând că tocmai părăsisem încă o dată atitudinea potrivită, alunecând pe panta pesimismului. Simţeam din ce în ce mai clar nevoia de a găsi refugiu în gândurile către Dumnezeu, în a mă încrede şi a mă abandona în întregime Lui. Chiar dacă nu înţelegeam deocamdată această taină aparent insondabilă a Creaţiei, totuşi începeam să intuiesc din ce în ce mai mult în mine însumi, exact aşa după cum îmi explicase Cezar, ceva dincolo de toate câte există, ceva pe care mă puteam bizui în totalitate, ceva care îmi apărea ca o rezolvare a tuturor problemelor şi incertitudinilor. Era doar o boare îndepărtată, dar cu toate acestea câtă bucurie îmi provoca! Era singura certitudine despre care începeam să ştiu că nu va dispărea niciodată. Astfel îmbărbătat, l-am întrebat pe Cezar când crede el că vor începe să se petreacă toate acestea şi dacă acele evenimente vor fi corelate cu a doua venire a lui Iisus. Răspunsul lui m-a făcut să zâmbesc, deoarece era întrun fel o confirmare la propriile mele gânduri: ― Este problema care îi frământă pe cei mai mulţi. Sigur că despre acest moment nu ştie decât Dumnezeu Tatăl, aşa cum se spune în lucrările sacre, mai precis în Biblie. Pe această bază, putem şi noi afirma că, atunci când Dumnezeu va considera că este momentul, Iisus va reapărea în glorie. De fapt, ştiam din anumite aluzii pe care mi le-a făcut cu un an în urmă că el cunoştea foarte bine cum se vor derula evenimentele în viitorul relativ apropiat. Probabil dintr-o mare modestie sau poate din precauţia de a nu

mă bulversa psihic, el a preferat să nu mai menţioneze nimic despre aceasta. Cezar făcu o pauză, iar eu am simţit că se gândeşte la ceva anume, alegându-şi cuvintele prin care să se exprime mai bine. ― Foarte curând îţi voi relata anumite evenimente extraordinare, care sunt în mod direct legate de ceea ce noi am descoperit la celălalt capăt al tunelului. Te vor surprinde, dar de asemenea te vor încânta mult. Vei dori să le trăieşti şi tu, însă aceasta va depinde în cel mai înalt grad de tine. Trebuie doar să mai ai puţină răbdare. Atenţia îmi era încordată la maximum. Am întrebat repede, pentru a nu pierde legătura cu subiectul anterior, sperând în acest fel că voi dobândi mai multe informaţii: ―Ce înţelegi prin „venire în glorie”? Şi cum îl vom vedea atunci pe Iisus? ―Ceea ce este necesar să ştii e că această a doua venire a lui Iisus se va realiza prin materializare în planul fizic şi prin urmare nu va fi vorba despre o naştere, aşa cum a fost cu două mii de ani în urmă. De data aceasta va fi întradevăr o venire în glorie, o materializare. Iar această venire se va realiza printr-o manifestare spirituală planetară, în glorie divină. Ea va fi inversă plecării Mântuitorului din această lume. Dacă în textele biblice se vorbeşte despre înălţarea la Cer, acum la a doua venire a lui Iisus va fi vorba despre o reapariţie pe cer în glorie şi apoi de coborârea şi rămânerea lui pentru un anumit timp la nivelul planetei noastre. Fii sigur că, oricât de ireal li s-ar părea celor atei, superficiali sau neavizaţi, acesta va fi un moment epocal pentru întreaga planetă. Însă momentul celei de-a doua veniri rămâne un mister şi nu este cunoscut nici chiar de Iisus, ci va fi hotărât doar de Dumnezeu Tatăl. Într-un fel, este ca atunci când ne pregătim să primim în casa noastră o persoană

extraordinară, a cărei prezenţă ştim dinainte că ne va emoţiona profund. Şi de aceea e necesar să fim pregătiţi şi purificaţi, deschişi sufleteşte, având o minte trează, capabilă să recepteze mesajele spirituale pe care ni le va oferi atunci respectiva persoană. ―Şi eu m-am întrebat în repetate rânduri cum ar fi mai bine să întâmpinăm această a doua venire a lui Iisus, am spus eu. Trecând peste faptul că, dacă vom mai fi în viaţă în acel moment, el va constitui fără doar şi poate cel mai însemnat eveniment al existenţei noastre, eu cred că problema care se pune cu adevărat este cum vom fi noi pregătiţi pentru această venire. ― Într-adevăr, până la urmă este cel mai important aspect, deoarece vizează însăşi capacitatea omului de a realiza un mare salt spiritual în evoluţia lui. Dacă el va continua să rămână închistat în egoismele sale şi dacă va aştepta să primească totul de la Dumnezeu şi de la Iisus, fără să facă niciun efort, închipuindu-şi că venirea lui Iisus va declanşa automat salvarea şi îndumnezeirea lui, atunci să ştii că se înşeală profund. Mulţi gândesc în acest fel, dar ei trebuie să devină conştienţi că, aşa cum spune o vorbă din popor, Dumnezeu le oferă, dar nu le pune în traistă. Aici am intervenit, făcând următoarea observaţie: ― Din câte am văzut eu, cei mai mulţi oameni se plâng că abia fac faţă problemelor şi necazurilor de azi pe mâine. Cum să mai înţeleagă ei necesitatea efortului spiritual în asemenea condiţii? Cezar mi-a explicat că în realitate oamenii îşi identifică în mod greşit priorităţile în viaţă şi prin aceasta eforturile şi energia pe care o implică sunt şi ele greşit orientate. Probleme de viaţă şi rezolvări mature

― La unii oamenii, dacă nu ar avea probleme în viaţă, evoluţia lor ar stagna. Trebuie să înţelegi că, pentru cei care nu doresc să urmeze o cale spirituală, existenţa problemelor sau a crizelor existenţiale îi face vrândnevrând să-şi pună întrebări, să se mobilizeze, să iasă din starea de letargie în care se află şi astfel să progreseze. ―Bine, dar asta înseamnă că este necesar să rămână mereu probleme nerezolvate ca să poată progresa? am întrebat eu contrariat. Cezar a zâmbit. ―Fireşte că nu. De multe ori ei se gândesc că situaţia grea cu care se confruntă este fără speranţă, dar apariţia stării de disperare sau de deznădejde le este atunci, de fapt, cel mai mare duşman. De aceea trebuie să eviţi întotdeauna să te laşi cuprins de astfel de stări negative. Nu ai observat până acum că atitudinea sau starea psihică pe care o alegi poate să determine chiar ajutorul de care ai avut nevoie? Dacă atitudinea cuiva este încrezătoare, stenică şi chiar optimistă, în ciuda nenorocirii aparente care s-a abătut asupra lui, atunci ajutorul poate să fie „chemat” şi problema se rezolvă. Din păcate, mulţi nu găsesc forţa necesară pentru aceasta şi abandonează lupta chiar înainte de a o începe. Am reflectat un timp în tăcere. ―S-ar putea totuşi să fie dificil, am spus. Cum se poate menţine această atitudine interioară? ―Prin gândurile şi stările pe care le generezi în fiecare clipă. Nu e atât de greu, cu condiţia să fii atent şi perseverent în această practică. Nu trebuie să disperi niciodată. Toţi cei care consideră că problema cu care se confruntă nu are rezolvare, par să nu cunoască un adevăr fundamental, că ceea ce ei gândesc, exact aceea se produce în viaţa lor. Gândind că nu mai au nicio speranţă, ei îşi retează singuri orice posibilitate de a primi pe diferite căi ajutorul pe care îl puteau avea dacă ar fi

gândit altfel. Pare aproape incredibil, dar să ştii că o atitudine adecvată atrage energii potrivite care mai apoi pot să modifice radical o situaţie dificilă în viaţă. Dacă oamenii vor gândi însă în mod negativ, rezolvarea problemei nu va mai apărea, pentru că ei înşişi sunt cei care o blochează. ―Dar poate că destinul este cel care face să existe o situaţie rea în viaţa unui om, am zis eu. Dacă el trebuie să plătească prin acea problemă, cred că îi va veni foarte greu să o modifice. ―Înainte să existe destinul sau alte aspecte care se opun unei vieţi armonioase, de cele mai multe ori oamenii înşişi sunt cei care, prin atitudinea lor, generează o stare negativă, astfel încât situaţia devine gravă. Bineînţeles că ei ar putea spune că, după ce că au o problemă, mai trebuie şi să creeze o atitudine constructivă. Dar dacă vrei să fii cu adevărat ajutat şi să contezi pe ajutorul forţelor divine, atunci cu atât mai mult va trebui să generezi această atitudine adecvată. Asta va atrage posibilitatea ca de multe ori să fii ajutat într- un fel complet neaşteptat. ―Teoretic vorbind, ai dreptate, am apreciat eu. Dar nu uita că cei care au probleme şi necazuri mari sunt deja foarte derutaţi şi debusolaţi. De multe ori, ei nu mai pot aprecia corect nicio situaţie. ―Asta se întâmplă datorită faptului că pur şi simplu nu se pot desprinde de ideea că se confruntă cu o mare problemă, mi-a explicat Cezar. Situaţia dificilă cu care cineva se poate confrunta în viaţă generează în acea persoană o anumită tensiune. În diverse situaţii, această tensiune poate să devină creatoare şi să declanşeze, aparent întâmplător, un răspuns sau o serie întreagă de soluţii care vor putea oferi rezolvarea finală a problemei sau a crizei existenţiale.

L-am întrebat pe Cezar ce trebuie făcut pentru a identifica un astfel de moment. ― Este esenţial să fii foarte atent şi să poţi interpreta corect semnele care apar. De exemplu, cuvintele rostite de cineva pot avea o semnificaţie cu totul aparte, chiar dacă cel care le rosteşte nu ştie clar la ce se referă. Acele cuvinte completează sau dau un anumit sens problemei cu care se confruntă persoana respectivă. Cel care rosteşte acele cuvinte sau uneori lectura unui anumit pasaj ori chiar privirea unei opere de artă inspirate poate declanşa scânteia înţelegerii intuitive a modului în care problema respectivă poate să fie rezolvată. Toate acestea se află însă în afara persoanei care se confruntă cu situaţia dificilă, se află în exteriorul ei. În schimb, acea persoană poate să simtă brusc că e cuprinsă de o emoţie profundă datorită faptului că toate acestea apar şi se aranjează ca într-un rebus, oferind ce este nevoie pentru rezolvarea problemei dificile. Pentru că înţelesesem bine acele aspecte, am adăugat: ― În plus, eu cred că aceasta ne arată indirect proba existenţei lui Dumnezeu, care este omniprezent şi omnipotent. Un iniţiat care ştie aceasta nu se mai miră atunci când se confruntă cu astfel de elemente de sincronicitate. Cezar a aprobat cu o înclinare a capului. ― Mă bucur că ai înţeles aceste aspecte importante. Pentru că înseşi fenomenele de sincronicitate care apar în existenţa noastră şi pe care cei mai mulţi oameni le consideră simple coincidenţe sau întâmplări, demonstrează în mod clar că Dumnezeu este atotputernic. Chiar sincronicitatea este, dacă o privim din punct de vedere iniţiatic, dovada faptului că Dumnezeu poate să facă orice, iar fenomenele de sincronicitate sunt chiar expresia acestei omnipotente. Dacă oamenii ar fi

într-adevăr atenţi, atunci ei ar fi de multe ori uluiţi şi copleşiţi de modul în care aceste răspunsuri, de care ei aveau stringentă nevoie, apar într-un fel aproape miraculos. ―Poate că, dacă aceste situaţii ar fi frecvente, oamenii ar deveni mai conştienţi de ele, am spus eu gânditor. ―Aici te înşeli, mi-a răspuns Cezar. Acest gen de ajutor este mult mai frecvent decât îţi imaginezi tu, mai ales atunci când problema este foarte dificilă şi pare a fi fără rezolvare într-o anumită etapă. De multe ori poţi să fii chiar tu martor la asemenea „răspunsuri”, care le sunt, de fapt, adresate celor care se confruntă cu probleme şi care sunt în apropierea ta. ―Da, dar ei pot să nu sesizeze ocazia, pentru că sunt foarte focalizaţi asupra ansamblului corp-minte pe care îl reprezintă. Şi atunci, câmpul soluţiilor pe care îl au la dispoziţie se îngustează. ―Problema e puţin mai delicată, a spus Cezar. Omul nu este doar un ansamblu format din corp şi minte. Mai sunt şi alte aspecte foarte importante care îi definesc existenţa şi pe care nu le putem ignora. De exemplu, suflul; apoi simţurile sale, relaţiile sale şi modul lui de a trăi. Toate acestea funcţionează ca o unitate. Dacă în una dintre aceste părţi se modifică ceva, fii sigur că modificările apar foarte repede şi în celelalte. Cu toate acestea, este indispensabil încă un element şi, ca să-ţi fie cât mai clar, ţi-l voi ilustra ca exemplu într-o povestire. Eu însumi am aflat-o de la doctorul Xien, cu mulţi ani în urmă, pe timpul practicii mele în baza de lângă B… Nerăbdător să aud povestea lui Cezar m-am aşezat mai comod în scaunul ergonomic. Priveam prin sticla parbrizului la straniile efecte luminescente, de culoare indigo, reflectate de tunel. Pentru câteva clipe m-am gândit la situaţia în care mă aflam, de neconceput în

urmă cu doi-trei ani: călătoream printr-unul dintre tunelurile subterane secrete către o ţintă ascunsă şi misterioasă de pe alt continent, făceam parte din cea mai ocultată secţiune a serviciilor secrete româneşti şi discutam cu Cezar despre diferite aspecte iniţiatice, spirituale, într-un vehicul ce întrunea standardele celei mai avansate tehnologii. Mă simţeam însă foarte bine şi în siguranţă lângă Cezar, pe care îl consideram un veritabil maestru spiritual şi căruia îi datoram tot ceea ce s-a petrecut uluitor în viaţa mea, în ultimii ani. La urma urmei, îi datoram însăşi calea transformării spirituale şi a evoluţiei pe care pătrunsesem cu paşi şovăielnici. În timp ce reflectam astfel, pe deplin relaxat şi cuprins de o stare foarte plăcută, Cezar începu să-mi povestească: ― În timpurile de demult trăia un rege a cărui viaţă era ameninţată şi care nu ştia ce ar fi mai bine să facă pentru a se apăra de pericol. A purtat un dialog cu toţi sfetnicii săi, dar niciunul nu a fost capabil să-i dea o soluţie satisfăcătoare. Auzind vorbindu-se despre un bătrân înţelept, care era retras într- o mănăstire din munţi, regele s-a hotărât să meargă acolo pentru a-i cere sfatul. Călătoria a fost lungă şi neplăcută pentru rege, a cărui minte era tulburată de iminenţa pericolului care îi ameninţa viaţa. Când în sfârşit a ajuns la mănăstire, el la găsit pe bătrânul înţelept lucrând în grădină. S-a prezentat, i-a spus de ce a venit şi i-a poruncit răspicat să găsească o soluţie. Cu toate acestea, bătrânul a continuat să lucreze în tăcere, fără măcar să ridice privirea. Regele a fost întâi cuprins de furie, dar mai apoi a început să observe mişcările calme şi regulate ale bătrânului înţelept. În cele din urmă, l-a întrebat dacă vrea să-i dea şi el o mână de ajutor la munca din grădină. Înţeleptul i-a făcut un semn cu capul să ia o unealtă din apropiere şi să-l imite. Au lucrat astfel împreună o vreme

îndelungată, în tăcere, cot la cot. Treptat, regelui a început să-i placă ceea ce făcea acolo şi compania tăcută a bătrânului. Mintea i-a devenit astfel calmă şi netulburată, iar inima sa a devenit uşoară. Dintr-o dată însă, un om înarmat a sărit zidul grădinii, dar, nefiind suficient de atent, a căzut şi s-a tăiat foarte adânc la o mână. Atunci, regele şi-a scos imediat cămaşa, a rupt-o şi a făcut din ea un garou. Omul respectiv s-a aruncat la picioarele lui mulţumindu-i şi implorându-i iertarea. Mirat, regele la întrebat: „De ce îmi ceri să te iert? Nu ai făcut nimic rău.” Atunci acel om i-a răspuns: „Iartă-mă, pentru că eu venisem să te ucid.” Regele s-a întors consternat către bătrânul înţelept, care a surâs şi i-a spus: „După cum vezi, se pare că ai găsit deja soluţia la problema gravă care te frământa.” De aceea îţi spun şi eu: nu abandona niciodată calea către o soluţie viabilă, indiferent cât de dificilă ar fi situaţia în care te afli. Dar, după cum ai văzut, este totuşi necesar să existe o transformare lăuntrică, o înţelegere superioară a problemei, pentru ca astfel să apară şi soluţia salvatoare. În lipsa acestei înţelegeri superioare, mintea se va învârti mereu şi mereu în jurul aceloraşi dorinţe şi impulsuri egoiste, iar rezolvarea nu poate să apară în astfel de condiţii. Exemplul pe care mi l-a oferit Cezar mi s-a părut foarte elocvent, sintetizând practic noţiunile pe care le primisem înainte. I-am mulţumit cu recunoştinţă şi apoi l-am rugat să-mi mai detalieze puţin aspectele legate de minte, de simţuri şi de suflu, pe care le menţionase anterior. I-am mărturisit că, deşi citisem câte ceva despre acest subiect, lucrurile nu-mi erau încă prea clare. Aveam nevoie de o sistematizare, de o legătură, de un concept unitar, care să lege aceste noţiuni între ele. Cezar a acceptat cu plăcere să dezvolte ideea, cu atât mai mult cu cât el însuşi

considera acest aspect ca fiind foarte important pentru progresul spiritual al fiinţei umane, mai ales în primele sale etape. ― Mai întâi trebuie înţeles mecanismul. Suflul, simţurile şi mintea au o influenţă reciprocă. Dacă anumite acţiuni afectează un domeniu, efectul obţinut va acţiona, de asemenea, şi asupra celorlalte domenii. Dintre aceste trei aspecte, s-ar părea că mintea deţine supremaţia. Cu toate acestea, mintea poate fi influenţată printr-un mijloc foarte simplu: modificarea suflului. ―Adică respiraţia, am precizat eu, ca să fiu absolut sigur. Am citit despre rezultatele extraordinare care pot fi obţinute prin intermediul practicii yoghine a ritmării suflului. Se pare că e o adevărată ştiinţă. ―Da, suflul menţine viaţa şi în acelaşi timp este foarte misterios. Aici nu este vorba doar de aer. Şi un cadavru e înconjurat de aer, dar cu toate acestea nu-l poate utiliza. Aş putea să-ţi spun o povestire minunată în legătură cu suflul, cu simţurile şi cu mintea, care apare în textele sacre ale hinduismului. Ai citit Upanişadele? ―Nu, doar unele sinteze la ele, pe care le-am găsit în biblioteca lui Elinor, i-am răspuns eu. ―Povestirea aceasta este elocventă. Într-o abordare metaforică, textul spune că la un moment dat între minte, simţuri şi suflu a izbucnit o dispută aprinsă, pentru că fiecare dintre ele dorea să ştie căreia îi revine locul cel mai important. Au cerut atunci sfatul unui maestru spiritual, iar acesta le-a spus că partea cea mai importantă este aceea fără de care întregul nu poate să supravieţuiască. De aceea, s-au pus de acord ca fiecare, pe rând, să iasă din trup pentru o scurtă perioadă de timp, astfel încât să vadă ce o să se petreacă. Primele care au părăsit corpul au fost simţurile, dar viaţa a continuat şi fără ele. Apoi a plecat mintea şi, chiar dacă aspectele erau cam

monotone, viaţa totuşi a continuat. Însă atunci când a vrut să iasă suflul, simţurile şi mintea au simţit că astfel erau şi ele extirpate din trup. Aşa încât s-au înclinat în faţa evidenţei şi au recunoscut în felul acesta întâietatea suflului. Am zâmbit, gândindu-mă ce simplu şi elocvent puteau fi prezentate lucrurile din perspectiva înţelepciunii. Cezar a continuat să-mi explice, revenind la problematica suflului. ―E foarte clar deci că viaţa e legată de suflu şi că acesta ne influenţează toate activităţile. Dar, pentru a putea să efectuăm diferite activităţi, este necesar să dispunem de energie şi aceasta este vehiculată în principal prin intermediul suflului. Îţi este clar acum că prin controlul adecvat al suflului se urmăreşte, de fapt, obţinerea unui efect asupra circulaţiei energiei între părţile subtile şi cele mai tangibile ale fiinţei umane. ―Am început să practic cele cinci tehnici tibetane din pergamentul secret din Tibet, am spus eu. Sunt încercări timide, dar chiar şi aşa mi-am dat seama ce forţă colosală se poate declanşa prin intermediul respiraţiei controlate. ―Aici este foarte important să ai o anumită continuitate, să fii perseverent. Dacă e realizată corect şi în mod constant, o respiraţie conştientă şi simplă poate să determine unele modificări foarte interesante în structura fiinţei. Nu-i nevoie să realizăm cine ştie ce exerciţii respiratorii complicate. Ţine minte că implicarea gândirii în acest proces constituie elementul esenţial. În mod misterios, în aceste circumstanţe simplul fapt de a respira în mod conştient stabileşte un fel de punte de legătură cu domenii mult mai înalte de conştiinţă şi de percepţie. Am rămas puţin pe gânduri. Nu înţelegeam ce anume putea să determine această modificare a stării de conştiinţă. Cezar m-a lămurit însă imediat.

―Această reacţie misterioasă depinde foarte mult de modul în care ne centrăm asupra suflului. Nu se poate spune că echilibrul dintre oxigen şi bioxidul de carbon nu este important, însă putem aştepta de la suflu mai mult decât un simplu schimb chimic la nivelul plămânilor. Oamenii se interesează doar de aşa-zisa chimie a respiraţiei, însă ar fi de dorit să observe, de asemenea, şi trăirile care apar în urma controlului suflului, care îi pot oferi acestuia o dimensiune inaccesibilă oxigenului. Cezar s-a întrerupt din explicaţii la intervenţia vocii locotenentului Trujo, care îi solicita anumite detalii tehnice. Eu priveam înainte forma sinuoasă a tunelului gigantic prin care mi se părea că înaintăm cu o viteză foarte mare. Strania lumină de culoare indigo, uşor fosforescentă, avea parcă o influenţă magică asupra mea, făcându-mă să mă „desprind” cumva de conştiinţa de veghe şi să plutesc în paralel într-o dimensiune tulburătoare. Nu vedeam ceva anume, dar în schimb simţeam o profundă stare de uşurare, de libertate şi de linişte interioară; în acelaşi timp, continuam să fiu conştient, deşi într-un mod mai vag, de realitatea înconjurătoare, de habitaclul în care mă aflam, de tunelul misterios în care mă deplasam… Totuşi, această realitate se estompa din ce în ce mai mult, făcând loc acelei trăiri superioare în care voiam să plonjez cât mai repede. Ultimul lucru de care îmi mai aduc aminte era că Cezar nu mai vorbea, ci intrase el însuşi într-o stare profundă de meditaţie, deoarece i-am remarcat poziţia verticală a spatelui în scaun. Am intrat apoi fulgerător în lumea somnului profund, fără să-mi mai amintesc ceva. Popasul

Am deschis ochii când Cezar oprea vehiculul lângă unul din punctele de staţionare. ― Vom rămâne aici pentru a mânca şi a ne odihni, a spus el. Mi se părea că dormisem foarte puţin, dar am aflat că trecuseră, de fapt, aproape douăsprezece ore de la plecarea din Sala Proiecţiilor. Nu-mi aduceam aminte nimic din ceea ce aş fi putut visa; parcă fusesem rupt complet atât de realitatea fizică în care mă aflam, cât şi de cea subtilă a visului. Am păşit afară din vehicul. Atunci când am atins solul, mi s-a părut că mă clatin, că nu am siguranţa sprijinului. Întreaga suprafaţă a tunelului era acoperită cu un material având o textură specială; în acelaşi timp, la suprafaţa sa exista parcă un strat de „aer” fosforescent, de culoare indigo. Cred că ciudata senzaţie pe care am resimţit-o s-a datorat tocmai acestei particularităţi stranii a tunelului, care crea percepţia unei relative instabilităţi. Celelalte două vehicule opriseră şi ele în spate. Locotenentul Nicoară şi cei doi americani descărcau bagajul necesar pentru campare. Am remarcat un gen de saltele magnetice relativ înguste, pentru o singură persoană, dar destul de groase. Am mai văzut două aparate, din care unul părea a fi un osciloscop, iar celălalt un trepied pe care Aiden a montat un cilindru din care ieşeau un fel de antene; pe acesta erau dispuse la o anumită distanţă nişte afişaje digitale. Tânărul îşi deschise apoi computerul şi începu să lucreze la el, fiind foarte concentrat şi privind din când în când la informaţiile de pe ecranele cilindrului. Eu aveam în grijă hrana tuturor; misiunea era simplă, deoarece întregul necesar alimentar era cuprins într-o cutie metalică, judicios compartimentată, în care se afla „hrană spaţială”. Locotenentul Nicoară obişnuia să o

numească astfel, făcând referire directă la faptul că noi consumam practic tipul de hrană specială pe care o consumau şi astronauţii în misiunile lor spaţiale. Fusesem instruit în prealabil cu privire la semnificaţia fiecărui „fel de mâncare”, a conţinutului său, a cantităţii care era necesară pentru o persoană şi a ordinii în care aceste produse trebuiau consumate. În fapt, era vorba despre un fel de batoane de alimente, minerale şi vitamine concentrate, care nu erau prea gustoase, dar care erau în schimb extrem de hrănitoare. Personal, agream batonul care conţinea un concentrat de orz verde. În ceea ce priveşte lichidele, aveam provizii suficiente de apă plată şi un fel de ceai de citrice şi alte vitamine, foarte plăcut la gust. După ce am împărţit porţiile, am început să mănânc din batoanele mele, inspectând în acelaşi timp locul popasului. Aranjamentul era foarte simplu; de o parte şi de alta a tunelului se aflau câte patru lăzi de mărime medie, care conţineau în principal alte tipuri de provizii, unele aparate de măsură şi acumulatori rămaşi de la expediţia precedentă. L-am întrebat pe Cezar dacă nu este dificilă întreţinerea acestor staţii intermediare şi a logisticii respective. ―În mod paradoxal, nu sunt probleme, mi-a răspuns el. Este ceva foarte ciudat în legătură cu acest tunel. El pare că există, ne deplasăm prin el, face parte din realitatea noastră fizică, dar de asemenea se poate spune şi că nu există. Atunci când este anulată comanda distorsiunii spaţiale din Sala Proiecţiilor, el dispare cu desăvârşire. Totuşi, s-a remarcat că, după ce este reactivat, tunelul revine integral cu ultima informaţie pe care o conţinea; vreau să spun că, orice modificare este realizată în interiorul lui, la o ulterioară activare ea apare exact în aceeaşi condiţie ca înaintea dezactivării. Curând ne-am

dat seama că timpul este astfel depăşit; continuumul spaţio-temporal este „recompus” dintr-un fel de memorie enigmatică în forma şi în condiţia exactă a ultimei informaţii pe care a conţinut-o. E ca o „conservare” ideală. Deşi suntem încă departe de a înţelege acest mister, totuşi situaţia ne convine foarte mult. Practic, punctele staţionare sunt aproape inalterabile. Nici eu nu-mi puteam da seama cum era posibil aşa ceva, dar în mod sigur era o realitate, deoarece o trăiam chiar atunci. ―Dar ce are deosebit acest tunel? am întrebat, deşi subiectul mai fusese discutat în treacăt. Ce i-a determinat pe constructori să adopte această variantă? ― Nimeni nu cunoaşte cauza. La un moment dat, s-a emis ipoteza că acesta ar fi fost, de fapt, ultimul tunel realizat din cele trei care pornesc din Sala Proiecţiilor şi astfel ar fi beneficiat de o tehnologie superioară, fiind construit la mult timp după primele două. Dar, fireşte, nu este decât o simplă supoziţie. Am privit tunelul în profunzime şi am simţit că încep din nou să ameţesc, având senzaţia că ceva „mă trage” afară din corp. Lumina indigo, uşor fosforescentă, nuanţele într-o lentă mişcare de pe pereţi şi liniştea desăvârşită aveau toate un efect foarte puternic asupra psihicului. Trecusem cu succes testele psihologice, unele dintre ele destul de dificile, pe care le-am dat în laboratoarele din baza Alpha, însă chiar şi aşa efectul complex al tunelului era uimitor de puternic pentru a-mi solicita din plin resursele de autocontrol. M-am oprit în loc, cam la zece metri de punctul de staţionare în direcţia de deplasare. În acea zonă, tunelul era perfect drept şi îmi apărea ca fiind uriaş cu deschiderea lui şi jocul subtil de lumină indigo ce îl făcea de multe ori să pară ireal. M-am simţit dintr-o dată izolat şi un subtil sentiment de panică începuse deja

să se infiltreze în mintea mea. Aveam senzaţia că sunt suspendat şi că sunt în afara realităţii tangibile, chiar dacă ceilalţi se aflau doar la câţiva metri în spatele meu. Acea senzaţie de singurătate şi mister era covârşitoare, astfel încât m-am întors repede în „tabără”. Aiden tocmai prezenta în proiecţie holografică locul în care ne aflam, considerat din punctul de vedere al geometriei planetei. Am văzut fascinat traseul sinuos al tunelului prin care am mers până atunci, sub suprafaţa pământului, şi am observat că ne aflam deja sub fundul Mării Mediterane, pe care o vedeam reprezentată ca o cavitate mare în segmentul platformei continentale pe care o înfăţişa proiecţia. Tânărul american ne-a explicat că acea poziţionare a fost posibilă prin intermediul unor interpolări complexe utilizând un fel de „limbaj” comun între computerul său şi acel aparat în formă de cilindru aşezat pe trepied, despre care însă ne-a spus că nu are voie să ne dea niciun fel de indicaţii. Deoarece eram deja „sătui” după trei feluri de mâncare, la sugestia lui Cezar ne-am întins fiecare pe salteaua lui pentru un somn odihnitor. Chiar dacă eu dormisem deja câteva ore bune în vehicul, simţeam totuşi o mare dorinţă să mă întind şi să-mi închid ochii, pentru a mă cufunda în lumea viselor. Acelea erau condiţii foarte speciale şi-mi dădeam bine seama că ele acţionează într-un mod aparte asupra mea. Aveam certa impresie că, pe măsură ce rămâneam mai mult timp în acel tunel, condiţia mea perceptivă, atât interioară cât şi exterioară, se modifica în mod evident. În primul rând era acea senzaţie fulminantă că mă dilat, că devin din ce în ce mai mare; deşi îmi percepeam corect trupul, aveam în acelaşi timp senzaţia că sunt mult în afara lui. Fluiditatea gândirii devenise mult mai mare, aveam impresia că puteam să înţeleg lucruri despre care până atunci nu ştiam nimic şi toate

acestea se petreceau pe un anumit fond de senzaţie de libertate interioară, care se amplifica din ce în ce mai mult. Era ca şi cum în interiorul meu avea loc ceva revoluţionar, profund benefic, care îmi umplea întreaga fiinţă de o fericire inexplicabilă. M-am întins pe saltea cu faţa în sus şi am adormit în câteva secunde, privind tavanul grandios al tunelului, parcă imaterial în lumina indigo ce-l învelea discret. Meandrele minţii Peste câteva ore ne-am trezit, am împachetat puţinele lucruri şi ne-am reluat călătoria prin tunel. Îmi dădeam seama că, pe un anumit plan, mintea mea căuta să se obişnuiască cu această acţiune care părea cumva decuplată de realitatea fizică, dar care totuşi într-un mod straniu făcea parte din ea. Existau multe informaţii contradictorii ce se combinau într-un mod neprevăzut în subconştientul meu şi aproape toate se refereau la tunelul prin care ne deplasam. În primul rând era provenienţa lui stranie; era, practic, o realitate „formată” dintr-o dimensiune spaţio-temporală, care avea capacitatea să se „conserve” apoi în mod perfect. Tunelul însuşi îmi crea impresia că se plasează la limita de trecere între două planuri diferite ale creaţiei. În timpul popasului nostru, Aiden a făcut nişte calcule aproximative şi a emis ipoteza că ne puteam afla la intersecţia a două realităţi defazate, însă nu putea deocamdată să înţeleagă cum era posibil să se obţină stabilitatea tunelului în asemenea condiţii. Eu eram însă ceva mai practic şi mă bucuram că această stabilitate există şi că ea nu ne creează probleme care să ne pună în pericol integritatea fizică. Eram fascinat de starea psihică specială care mă cuprindea în mod gradat, pe măsură ce

petreceam mai mult timp în tunel. Intuiam faptul că aceasta are fără îndoială legătură cu însăşi condiţia energetică specială a tunelului, cu „materialul” din care era alcătuit, cu geometria lui impunătoare, deşi foarte simplă, şi cu o serie de alte condiţii particulare care contribuiau şi ele la stranietatea ansamblului. De pildă, temperatura în interior era mereu constantă: 26°C; totul era perfect curat şi nu am remarcat niciun fir de praf pe întreaga durată a călătoriei; în sfârşit, mai era şi liniştea deplină, tulburată doar de zumzetul fin al vehiculelor electrice în care călătoream. Însă cea mai puternică influenţă mi se părea a fi cea a luminii de culoare indigo, care într-un mod neînţeles îmi provoca în suflet o senzaţie de nostalgie ancestrală, fără să-mi pot explica prea bine cauza acelei percepţii. Uneori, această stare devenea atât de acută, încât mă făcea aproape să pierd contactul cu realitatea înconjurătoare şi să mă cufund în mine însumi, către ceva luminos care simţeam că mă atrage ca un magnet puternic. Cezar mi-a explicat că acele condiţii erau ideale pentru introspecţie şi pentru meditaţiile cele mai profunde, dar că nu era ceva potrivit pentru situaţia actuală în care era necesar să fim vigilenţi şi totodată să ne păstrăm un tonus activ din punct de vedere psihosomatic. De aceea, el ajustă vizibilitatea parbrizului astfel încât percepţia deplasării prin tunel şi a luminii de culoare indigo să nu mă mai influenţeze aşa mult. Efectele acestei măsuri le-am resimţit curând, devenind din nou curios şi dispus să aflu lucruri noi. Mi-am permis chiar să fac şi o observaţie analitică, remarcând faptul că poate acele senzaţii sunt, de fapt, nişte reflexii mentale şi că, printr-un control ferm al minţii, ele ar putea fi complet stăpânite. Zâmbind discret, Cezar a dezvoltat subiectul:

― În general vorbind, mintea este un fel de stăpân al timpului şi de aceea, pentru a nu face ce vrea cu el, este necesar să fie adusă la o stare de continuă atenţie. Cei mai mulţi oameni „funcţionează” conform însuşirilor ei, iar aceasta se datorează faptului că dezvoltarea minţii începe cu mult înainte ca oamenii să fie conştienţi de egoul lor. Ei au suferit numeroase influenţe genetice, culturale şi au avut numeroase experienţe personale care le-au modelat felul în care gândesc, reacţionează şi simt ceea ce se petrece în jurul lor. Vreau să spun că mintea se formează într-un mod care este specific fiecărui om prin intermediul acestor factori, ce determină modul în care el vede lumea înconjurătoare şi cele care o compun. Simţindu-mă inspirat, am intervenit repede: ―În cazul acesta, ţinând cont că mintea este influenţată în mod direct de aspectele la care este expusă, înseamnă că trebuie să o expunem unor aspecte pozitive, astfel încât să o îmbogăţim. ―Normal, este o mare şansă să dispunem de această posibilitate, m-a aprobat Cezar. De fapt, pe aceasta se şi bazează întreaga teorie a gândirii pozitive care este promovată în psihologia practică occidentală. Din păcate, puţini oameni sunt dispuşi să se aplece asupra misterelor pe care ea le implică şi să le analizeze cu atenţie. Ai văzut de multe ori, cred, persoane foarte bine intenţionate care chiar îşi doresc să se transforme, să gândească pozitiv, dar care totuşi par a fi luate de „val”, simţindu-se pierdute şi neputincioase. ―Da, am văzut! am spus eu atunci, gândindu-mă că un exemplu bun eram chiar eu. Dar de ce totuşi se întâmplă asta? ―Motivul constă în caracteristica principală a minţii, care este fluctuaţia, mi-a explicat Cezar. Dacă vei avea răbdarea şi curiozitatea să te observi fie doar şi pentru

câteva zeci de secunde, vei vedea că mintea îţi este supusă unei continue transformări. Nicio stare nu pare a fi permanentă şi trebuie să începi prin a accepta această realitate. De fapt, dacă facem o sinteză, putem să distingem în principal trei stări diferite ale minţii prin care orice fiinţă a trecut măcar o dată: o stare de puternică agitaţie sau, dimpotrivă, de extremă letargie; o stare instabilă, care oscilează între atenţie şi neatenţie; şi o stare aflată dincolo de atenţie, în care mintea este liniştită şi absorbită. Ai remarcat că aici, în tunel, ai tendinţa aproape firească să abordezi această a treia stare a minţii? Am înclinat capul aprobator. L-am rugat însă pe Cezar să detalieze puţin aceste aspecte privitoare la stările minţii, deoarece mi se păreau foarte importante. Mă gândeam că, la urma urmelor, ele sunt cele care ne oferă zi de zi şi clipă de clipă satisfacţiile sau insatisfacţiile pe care le avem. Buna dispoziţie şi fericirea trebuiau să fie cumva într-o strânsă legătură cu stările minţii; logic, la o stare agitată şi nervoasă a minţii nu aveam cum să fiu fericit şi nici plin de bună tate. ― Totul constă în puterea de a fi capabil să-ţi observi cu luciditate stările minţii. Există totuşi şi unele metode simple prin care stările mentale proaste pot fi transformate în stări pozitive. Când mintea este agitată, emoţiile puternice pe care le resimţim atunci au tendinţa să ne copleşească. După aceea, de cele mai multe ori există tendinţa de a cădea în depresie. Într-un astfel de caz, o metodă eficace este simpla respiraţie conştientă despre care ţi-am vorbit. Câteva respiraţii, în care vei pune accentul pe expiraţie, sunt de obicei de ajuns ca să calmeze în mare măsură mintea. În cazul în care aceasta este instabilă, tehnicile respiratorii au efect indiferent de gradul distragerii. Scopul lor este acela de a modifica

starea minţii astfel încât atenţia să predomine şi să fie de durată. În general, oamenii sar rapid de la o stare clară şi concentrată a minţii, la cea în care predomină neatenţia şi confuzia. De aceea îţi repet faptul că atenţia este esenţială pe calea transformării; datorită atenţiei se ajunge întotdeauna la o mai bună capacitate de observare. E ca atunci când găteşti: dacă prăjeşti ceapă ani de zile în aceeaşi tigaie, fără să o mai speli din când în când, orice altă mâncare făcută în acea tigaie va avea gust de ceapă. Dacă însă o vei spăla cu conştiinciozitate după fiecare utilizare, vei remarca adevăratul gust al oricărui fel de mâncare pe care îl prepari. Am vrut să fac astfel o analogie cu mintea: dacă îţi vei „curăţa” mintea în mod regulat, vei vedea lucrurile, situaţiile şi fiinţele aşa cum sunt, fără să fii afectat de ceea ce ai văzut înainte. Mă felicitam încă o dată în gând pentru faptul că începusem să practic tehnicile predate în pergamentul tibetan care cuprindeau şi exerciţii de respiraţie. Acolo erau făcute chiar referiri directe la minte şi acum remarcam faptul că Cezar îmi vorbea, practic, despre aceleaşi lucruri. ―O minte confuză şi greoaie este asemenea unui vas îmbâcsit, a continuat el să-mi explice. Tehnicile de respiraţie sunt unele dintre cele mai bune „produse de curăţare” pe care omul le are mereu la dispoziţie. Este însă necesar să vrea şi să depună un minim efort pentru aceasta. ―Şi dacă mintea este liniştită şi perfect calmă? am întrebat, curios să văd în ce condiţie psiho-mentală se află atunci fiinţa umană. ―Într-un astfel de caz, putem spune că mintea a trecut, oarecum, dincolo de atenţie, fiind complet liniştită şi

perfect integrată obiectului pe care îl observă. Această stare privilegiată este marcată de o mare seninătate. O relaţie specială Cezar a tăcut şi o bună bucată de vreme niciunul nu a mai rostit vreun cuvânt. Urmăream să fac ordine printre cele aflate de curând. Îmi dădeam seama că, dacă nu aş fi primit lămuririle şi explicaţiile pe care Cezar mi le-a oferit de-a lungul timpului, probabil aş fi petrecut mulţi ani orbecăind prin întunericul necunoaşterii. Singuri, adeseori suntem neajutoraţi, chiar dacă intenţiile noastre sunt minunate şi chiar dacă dorinţa noastră de a afla mai mult, de a progresa, este intensă. De aceea avem nevoie de o călăuză competentă, iar eu mi-am simţit din nou sufletul plin de recunoştinţă pentru Cezar, care vedeam prea bine cum mă ghidează pas cu pas prin hăţişul complicat al cunoaşterii spirituale. M-am gândit apoi că, deşi progresul tehnologic al omenirii este evident iar ştiinţa a făcut paşi importanţi înainte, toată această cunoaştere şi putere nu ne împiedică totuşi să fim de multe ori descumpăniţi în ceea ce priveşte înţelegerea lucrurilor simple. De pildă, înţelegem noi cu adevărat de ce anumite evenimente ale vieţii au un asemenea impact asupra noastră sau care este semnificaţia sentimentelor pe care le trăim? Adeseori rămânem neputincioşi, în ciuda progreselor tehnicii. De ce un eveniment aparent neînsemnat ajunge să destabilizeze complet unii oameni care până atunci păreau puternici şi influenţi? De ce fiinţele umane sunt atât de anxioase, părând în acelaşi timp atât de stăpâne pe ele? Adevărul este că putem depăşi aceste condiţii limitate şi să ne creăm o relaţie diferită cu ceea ce ne înconjoară şi cu evenimentele vieţii. Dificultatea acestei

regăsiri rezidă tocmai în simplitatea ei. Trebuie să urmărim să ne debarasăm de ceea ce ne încurcă, însă tendinţa noastră este mai degrabă inversă. Aş zice că trebuie să fim precum o oglindă, care să primească în ea ceea ce i se oferă, fără ca prin aceasta să judece sau să aibă idei preconcepute. În opinia mea, acesta este un aspect fundamental, care ne permite să trecem dincolo de barierele culturale. Cu cât credem că ştim mai multe, cu atât mai puţin avem tendinţa să ascultăm. De multe ori ne imaginăm că deja cunoaştem sau chiar că ştim mult mai bine şi atunci încetăm să mai fim deschişi; astfel, adeseori trecem pe lângă realitate. Putem spune că într-un astfel de caz nu vedem pădurea din cauza copacilor. Avem tendinţa să percepem ceea ce suntem obişnuiţi, ceea ce avem în memorie, ceea ce credem noi că ar trebui să existe şi nu ceea ce există cu adevărat. De la Cezar am aflat că noua aptitudine se dobândeşte lent, în cursul unui proces care are la bază două elemente: o oglindă şi un chip care caută să se vadă. În una din rarele lui referinţe la acest subiect, mi-a spus că un maestru spiritual este o oglindă susceptibilă să reflecte fidel discipolul în momentul întâlnirii; pe de altă parte, un discipol autentic este un discipol care îşi doreşte să înveţe şi el este totdeauna înconjurat de maeştri autentici. De multe ori mi-am reproşat că poate întrebările pe care i le puneam lui Cezar şi curiozitatea mea de a afla lucruri noi şi de a mă perfecţiona în modul meu de gândire îl deranjau sau chiar îl iritau prin simplitatea şi insistenţa lor. Răspunsul lui plin de bunătate şi iubire mi-a umplut însă inima de o delicată bucurie: ― Două persoane aşezate la o masă au fiecare în faţă câte o cană goală. Una dintre ele este satisfăcută de situaţie, cealaltă se întreabă: „Oare ce o fi cu cana aceasta? Ce ar

fi trebuit să fie în ea?” Acea persoană deţine una din calităţile esenţiale pentru a fi un bun discipol: dorinţa de a evolua şi de a înţelege corect semnificaţia lucrurilor şi a misterelor. Acel discipol va pune întrebări pertinente şi va ajunge să aibă cel mai bun maestru. Acesta din urmă nu poate să facă însă mare lucru pentru cel care se mulţumeşte să stea în faţa cănii sale goale, pentru că el nu va fi pregătit să reacţioneze în mod oportun în faţa problemelor vieţii. Dificultăţile cu care ne confruntăm ne constrâng să reconsiderăm acţiunile noastre şi să ne punem întrebarea: „Ce sens trebuie să-i dau suferinţei mele? Care este semnificaţia ei profundă pe care trebuie să o înţeleg?” Discipolul trebuie să practice şi să ajungă astfel să se cunoască pe el însuşi prin intermediul învăţăturii spirituale primite, dar aceasta implică un lung proces, care înglobează toate aspectele fiinţei. Am simţit atunci o undă de tristeţe şi chiar de uşoară descurajare în suflet. Mă gândeam că nu voi fi capabil să realizez progresul şi evoluţia spirituală pe care o doream atât de mult. I-am împărtăşit lui Cezar temerile mele. ― Nu trebuie să-ţi faci griji în această privinţă, m-a liniştit el. Răbdarea este o necesitate absolută. A avea răbdare înseamnă să-ţi urmezi calea, indiferent dacă deocamdată se petrece sau nu ceva. Evocarea relaţiei care există între noi şi maestrul nostru ne va da energia şi răbdarea de a persevera. În Orient se spune că de multe ori răbdarea este singurul criteriu care este folosit de maestru pentru a evalua un discipol veritabil. De prea multe ori discipolul, crezând că este pregătit, vrea să-şi atingă ţelul imediat. Atunci, maestrul trebuie să-l ajute să-şi dea seama gradat de posibilităţile şi lipsurile sale. Dar trebuie să ştii că răbdarea este fundamentală şi pentru maestru, nu doar pentru discipol. El trebuie să ştie să-şi respecte discipolii şi, de asemenea, să ştie să aştepte. Lucrurile, în multe

situaţii, evoluează lent. Respectul şi credinţa discipolului în maestrul său sunt esenţiale, întrucât ele îl ajută să-şi găsească centrul. Acesta este misterul relaţiei juste dintre maestru şi discipol. Treptat, aspectul divin al maestrului va ajunge să reveleze aspectul divin al discipolului. La momentul potrivit, între inimile lor se produce o alchimie inefabilă, inexplicabilă, care nu ţine atât de personalităţile celor doi, cât de corectitudinea relaţiei. Stabilirea unei relaţii juste este permisă de respect şi de credinţă. Iar a vedea Divinul în maestru este, de fapt, dovada că am descoperit simultan Divinul în noi înşine. Guvernul secret Acea discuţie mi-a rămas adânc întipărită în minte, pentru că mă simţeam implicat în ea cu toată fiinţa. O mare fericire m-a cuprins la gândul că simţeam în inimă exact ceea ce îmi spusese Cezar şi o linişte binefăcătoare îmi inundă sufletul la gândul că eram călăuzit pe drumul cunoaşterii spirituale de un asemenea maestru. Lângă el mă simţeam într-o perfectă siguranţă şi totodată pregătit pentru provocările vieţii. Cu aceste gânduri minunate în minte m-am lăsat din nou cuprins de acea inefabilă stare de relaxare şi de linişte interioară, alunecând într-un somn profund şi odihnitor. Probabil am dormit astfel mai multe ore, deoarece m-am trezit atunci când Cezar a oprit vehiculul la un alt punct staţionar. De data aceasta, am zăbovit cu toţii aproximativ o oră, timp în care am mâncat. Aiden era din ce în ce mai preocupat de calculele sale pe computer; am văzut că la acea oprire Cezar i-a înmânat un fel de hard-disk de construcţie specială, despre care am aflat că stochează date foarte secrete referitoare la destinaţia noastră din Egipt. Tânărul geniu american s-a

adâncit apoi brusc în calcule şi a devenit atât de focalizat, încât părea complet rupt de realitatea din jur. Chiar şi atunci când am venit lângă el, pentru a-i da porţia de hrană, părea că nu este deloc conştient de prezenţa mea acolo. Aşa ceva nu mai văzusem niciodată. Uluit, îl priveam cum lucrează cu o dexteritate extraordinară. Absorbţia lui mentală era formidabilă şi părea că mintea lui era cupla