(Pr. Prof. Ioan Constantinescu) Studiul Noului Testament [PDF]

Zitiervorschau

PREOTUL PROFESOR IOAN CONSTANTINESCll

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

Preot prof. dr. I. CONSTANTINESCU

STUDIUL NOULUI TESTAMENT MANUAL PENTRU SEMINARIILE TEOLOGICE

TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE

f TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE BUCUREŞTI - 2002

PREFĂŢĂ

Prezentul manual, intitulat «Studiul Noului Testament», este alcătuit conform programei analitice pentru anii III şi IV a Seminariilor teologice. El este asemănător cu vechile manuale pentru seminarii numite: Introduceri în Sfintele cărţi ale Noului Tes­ tament. în adevăr şi manualul de faţă cuprinde o parte generală referitoare la chestiunile introductive absolut necesare înţe­ legerii Noului Testament, ca: împărţirea cărţilor Noului Testa­ ment, inspiraţia cărţilor sfinte, istoria canonului, istoria textului sacru şi traducerile Sfintei Scripturi. în partea a doua, numită specială, care-i cea mai extinsă, se studiază fiecare carte a Noului Testament, unde se arată autorul cărţii respective —autenticitatea ei - scopul, locul, timpul, limba şi cuprinsul scrierii respective. Manualul de faţă, totuşi, se deosebeşte de introducerile amintite mai sus, prin faptul că acelea puneau accentul pe partea pur teoretică a cărţilor Noului Testament, pe coordo­ natele acelor scrieri: autenticitate, scop, timp, loc şi aminteau foarte puţin despre cuprinsul lor. Erau mai mult o istoriografie a cărţilor Noului Testament. Cuprinsul cărţilor, învăţătura lor èra lăsată la latitudinea profesorilor şi mai mult a elevilor, pentru a şi-o însuşi singuri prin lectură proprie. Era un neajuns, care ducea la insuficienta cunoaştere a Sfintei Cărţi. Căci studierea

4

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

unor cărţi de valoarea şi adâncimea celor ale Noului Testament — care formează baza învăţăturii noastre creştine - nu se poate face printr-o simplă lectură particulară, fără o călăuză cât mai cuprinzătoare, fără o explicare cât de sumară a cuprinsului lor adânc, dar nu totdeauna uşor de înţeles. Acest neajuns încearcă să-l îndepărteze prezentul manual. în el se vorbeşte mai puţin despre istoriografia cărţilor respective şi se pune accentul pe cuprinsul lor, prezentându-se rezumatul fiecărei scrieri, pe părţi şi chiar pe capitole, cu unele mici expli­ caţii. La sfârşitul fiecărei cărţi, se arată importanţa ei şi se sub­ liniază textele care conţin importante învăţături dogmatice, morale şi uneori pastorale. în acest mod elevul va putea să-şi facă o idee clară, asupra fiecărei cărţi a Noului Testament, a caracteristicii şi importanţei ei. Am insistat asupra expunerii cuprinsului rezumativ şi explicativ al cărţilor Noului Testament, chiar cu riscul unor repetări - la Evangheliile sinoptice —pentru că sunt convins că numai cunoscându-se temeinic cuprinsul unei cărţi i se pot apre­ cia şi valoarea şi fondul ei adânc. Mai mult, cunoscând exact şi explicit rezumatul unei cărţi eşti ispitit să revii asupra ei, să-i cercetezi ideile şi învăţămintele, să le meditezi şi să le trăieşti. Şi astfel, trebuie să se întâmple cu cărţile Noului Testament. Manualul Noului Testament nu a fo st împărţit pe lecţii. Acest fapt îl poate îndeplini profesorul respectiv după numărul orelor afectate pentru fiecare carte, care, de multe ori, variază de la an la an. El va proceda astfel ca în cuprinsul celor doi ani de semi­ nar să se studieze întreg Noul Testament. în programa analitică a seminariilor tot în cadrul studiului Noului Testament sunt prevăzute şi o serie de lecţii de Ermineu-

PREFAŢĂ

5

tică biblică. De aceea, Ermineutica biblică este situată după Studiul Noului Testament, având la sfârşit şi o lecţie facultativă —istoricul interpretării pentru o înţelegere mai completă asupra evoluţiei interpretării Sfintei Scripturi. în elaborarea prezentului manual am folosit următoarele studii: Studiul Noului Testament, 1954, Manual pentru Institu­ tele teologice, de Diac. p r a f. N. I. Nicolaescu, Pr. p ro f Gr. T. Marcu, Pr. p ro f S. Vlad şi Pr. prof. L. Muntean şi Introducere în Sfintele Cărţi ale Noului Testament, de Pr. p ro f V. Gheorghiu, Cernăuţi, 1929, după care s-au citat şi referinţele din Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti privitoare la autenticitatea cărţilor Noului Testament. în legătură cu rezumatul şi explicaţiile cuprinsului cărţilor respective, am folosit îndeosebi Cursul Noului Testament - intro­ ducere şi comentar, - în manuscris, de Diac. p ro f N. Nicolaescu şi Pr. p ro f Grigorie T. Marcu; Evanghelia după Matei cu comen­ tariu, de Pr. prof. V. Gheorghiu şi Epistola către Romani, de acelaşi autor; A. Robert et A. Feuillet, Introduction â la Bible, tome II, Nouveau Testament. M-am călăuzit de asemenea şi după următoarele scrieri: Pr. dr. H. Rovenţa, Epistola către Efeseni, 1929; Epistola I către Tesaloniceni, 1938; Epistola către Coloseni, 1946; Prof. Iustin Moisescu, Activitatea Sf. Apostol Pavel la Atena, 1946; Pr. p ro f' Sofron Vlad, Prologul Evangheliei a patra; Pr. prof. Grigorie T. Marcu, Epistola Sfanţului Apostol Pavel către Tit, 1957; Pr. Beldie, Epistola către Galateni; Pr. dr. I. Mircea, Epistola I a Sf. Apostol Petru şi Epistola a Il-a a Sf. Apostol Petru; Pr. P. Chiricuţă, Studiul asupra textelor evanghelice cu privire la Parusie. A doua venire.

6

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Am consultat, de asemenea, F. Prat, La théologie de St. Paul; P. S. B. Allo, Saint Jean, L’apocalypse; E. Jacquier, Histoire des livres du Nouveau Testament; L. Cl. Fillion, Sainte Bible avec commentaire; A. Brassac, Nouveau Testament, Manuel biblique; Lusseau-Colomb, Manuel d’études bibliques. Pentru Ermineutica biblică am folosit şi prelucrat după Manualul de Ermineutică biblică de Arhim. Iuliu Scriban şi Dr. Iustin Suciu, Arad, 1932. Am mai consultat: Ermineutica biblică, de Dr. Const. Chiricescu. Socotesc că prezentul manual astfel alcătuit va f i de folos profesorilor şi elevilor de la seminariile noastre teologice. AUTORUL

PARTEA GENERALĂ

1. Despre Noul Testament şl cărţile care formează cuprinsul său. Disciplinele ajutătoare studiului Noului Testament Religia noastră creştină ortodoxă cuprinde o sumă de cunoş­ tinţe despre Dumnezeu şi lucrările Sale, despre actele de cult şi de morală care privesc legătura dintre om şi Creatorul său. Aceste cunoştinţe se găsesc în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Ele au fost descoperite de Dumnezeu oamenilor, în cursul vremurilor. Descoperirea sau Revelaţia divină s-a făcut, în primul rând, în chip natural, cum spune Scriptura: «Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare» (Romani I, 20). Cu alte cuvinte, omul, cu ajutorul raţiunii, poate ajunge, prin natura înconjurătoare, la anumite cunoştinţe despre Dumnezeu şi însuşirile Sale. ^ însă, din cauza minţii omeneşti a cărei putere de pătrundere a Tainelor divine este limitată, Dumnezeu a binevoit să se desco­ pere neamului omenesc în chip supranatural. Descoperirea su­ pranaturală făcută de Dumnezeu oamenilor prin anumite eveni­ mente istorice şi prin cuvânt, a avut drept scop cunoaşterea voinţei Sale şi a îndeplinirii ei. Această descoperire sau revelaţie s-a adresat mai ales unui popor deosebit, poporul evreu şi în­ deosebi, printr-o serie de oameni aleşi profeţi, drepţi, înţelepţi.

8

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Aceştia au înţeles prin descoperire voia divină şi învăţăturile dumnezeieşti, le-au predicat şi le-au fixat în scris. Din aceste învăţături şi fapte s-a constituit ceea ce numim Vechiul Testament sau Vechiul Legământ. S-a numit «Legământ» de la cuvântul evreiesc «berit», căci punctul central îl constituie legământul dintre Dumnezeu şi poporul evreu încheiat pe mun­ tele Sinai. Dar revelaţia supranaturală, împărtăşită în scris prin Vechiul Testament, a fost o descoperire pregătitoare şi imperfectă, făcută prin oameni. De aceea, Dumnezeu a oferit oamenilor, la plinirea vremii, învăţătura şi voia Sa prin însuşi Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos: «După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor a toate şi prin care a făcut veacurile» (Evr. 1, 1-2). Deci Domnul Hristos prin viaţa, minunile, învăţătura şi patimile Sale a împărtăşit oamenilor revelaţia divină în mod desăvârşit, învăţătura Sa este perfectă. Ea constituie un nou legământ al omului cu Dumnezeu. De altfel, acest fapt îl prevăzuse şi profe­ tul Ieremia: «Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou» (Ieremia 31, 31). După înălţarea Domnului Hristos la cer şi după pogorârea Duhului Sfânt asupra Sfinţilor Apostoli, ei încep răspândirea creştinismului în lume. Mântuitorul învăţase oral, făcuse minuni, pătimise, înviase, dar nu a lăsat nimic scris. La fel au procedat şi Sfinţii Apostoli. în acest mod s-a format o tradiţie orală care era învăţată şi însuşită de primele comunităţi creştine. Această tradi­ ţie era controlată şi apărată de Sfinţii Apostoli, ca martori şi împuterniciţi ai Domnului Hristos. Această tradiţie a fost fixată în scris de unii dintre Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului şi de ucenici ai acestora. Astfel au luat naştere Evangheliile. Mai târziu, unii Apostoli şi ucenici - cu deosebire Sfântul Pavel - din nevoi misionare, pentru a lămuri unele probleme comunităţilor creştine, au fixat în scris învăţătura

PARTEA GENERALĂ

9

Domnului Hristos, explicând-o şi adaptând-o nevoilor Biserici­ lor respective. în acest mod au apărut epistolele Sfântului Pavel şi celelalte scrieri ale Noului Testament. Deci, învăţătura Domnului Hristos, în tot ce are ea esenţial, a fost fixată în scris de Sfinţii Săi Apostoli şi de ucenicii acestora, inspiraţi fiind de Duhul Sfânt. Din învăţătura divină au mai rămas unele chestiuni referi­ toare la cult, la organizarea Bisericii şi alte probleme de amă­ nunt, care s-au fixat în scris mai târziu. Aceste învăţături for­ mează Sfânta Tradiţie. După generaţia apostolică, Tradiţia s-a amplificat cu scrierile referitoare la interpretarea Sfintei Scripturi şi scrieri ale Sfinţilor Părinţi. Aceasta formează ceea ce numim tradiţia bisericească. Scrierile canonice ale Noului Testament au fost alcătuite în secolul I. Ele cuprind, precum am văzut, descoperirea divină deplină împărtăşită lumii de Domnul Hristos. Aceste scrieri au luat denumirea de: «Cărţile Noului Legământ sau Aşezământ» spre a se deosebi de cărţile scrise de bărbaţii inspiraţi de Dum­ nezeu înainte de venirea Domnului Hristos şi care s-au numit «Cărţile Vechiului Legământ». La traducerea Sfintei Scripturi în limba latină (Itala, sec. II), termenul «legământ» redat în traducerea Septuagintei prin 5ia0r|Kr| s-a tradus prin «testamentum». Şi astfel s-a ajuns la Vetus et Novum Testamentum = Vechiul şi Noul Testament. Deci, revelaţia împărtăşită profeţilor şi fixată în scris de ei 3-a nurriit Vechiul Testament, iar revelaţia desăvârşită a Fiului lui Dumnezeu, Noul Testament. Ea s-a menţinut astfel, mai ales, pentru că numele de «testament» există şi în Epistola către Evrei (9, 15), unde se spune că prin moartea Sa, Domnul Hristos şi-a pecetluit opera, lăsându-ne un nou testament, adică opera Sa mântuitoare. Noul Testament este o colecţie formată din mai multe cărţi, strânse la un loc de către Biserică. Ea este opera mai multor autori inspiraţi şi cuprinde un număr de 27 de scrieri.

10

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Cărţile Noului Testament se împart după cuprins în: cărţi istorice, cărţi didactice şi cărţi profetice. Astfel: Evangheliile după Matei, după Marcu, după Luca şi după Ioan, împreună cu Faptele Apostolilor, formează cărţile istorice, căci redau fapte istorice: viaţa şi activitatea Domnului nostru Iisus Hristos, conti­ nuate cu activitatea misionară a unor Apostoli şi ucenici ai acestora. Cele patrusprezece epistole ale Sfanţului Pavel: către Romani, I-a către Corinteni, a Il-a către Corinteni, către Galateni, către Efeseni, către Filipeni, către Coloseni, I-a către Tesaloniceni, a II-a către Tesaloniceni, I-a către Timotei, a Il-a către Timotei, către Tit, către Filimon şi Epistola către Evrei, împreună cu Epistolele soborniceşti: a Sfântului Iacov, I-a a Sfântului Petru, a Il-a a Sfântului Petru, I-a a Sfântului Ioan, a Il-a Sfântului Ioan, a IlI-a a Sfântului Ioan şi Epistola Sfântului Iuda formează cano­ nul cărţilor didactice ale Noului Testament, căci ele tălmăcesc învăţătura Domnului Hristos, cu scopul de a ne ajuta s-o înţele­ gem şi să ne-o însuşim. , Ultima carte, Apocalipsa, a Sfântului Ioan, are cuprins pro­ fetic şi în care este descrisă în mod simbolic desfăşurarea luptei pe care Biserica lui Hristos o va duce pentru mântuirea lumii, neîncetat, până la sfârşitul veacurilor. Cărţile Noului Testament cuprind descoperirea divină îm­ părtăşită lumii de Domnul Hristos pentru mântuirea noastră. De aceea, ele trebuie citite cu atenţie şi înţelese în adevăratul lor sens. Altfel, apar neînţelegeri şi rătăciri, cum s-a şi întâmplat. Cărţile Noului Testament au un conţinut bogat şi înţelesuri adânci. Ele sunt cărţi divino-umane, cu un fond revelat, scris sub inspiraţia Duhului Sfânt, îmbrăcat într-o limbă omenească. Con­ ţinutul lor, format din profeţii, taine şi pilde nu este uşor de în­ ţeles. Scrise de autori diferiţi, cu scopuri deosebite, fiecare carte şi fiecare scriitor având o personalitate proprie, scrierile Noului Testament reflectă obiceiurile şi stările sociale ale epocii înde­ părtate în care au fost redactate. Cu timpul s-au ivit discipline ajutătoare pentru înţelegerea cărţilor sfinte.

PARTEA GENERALĂ

11

De altfel, Apostolii Mântuitorului îl rugau adeseori să le explice El însuşi din învăţăturile Sale, astfel: «Lămureşte-ne nouă această pildă» (Matei 13, 36). întâia disciplină ajutătoare a Studiului Noului Testament este Exegeza, adică interpretarea sau explicarea textului. Cărţile care cuprind interpretarea textului se numesc comentarii. Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti ne-au lăsat numeroase comentarii la Cărţile Sfintei Scripturi. Regulile pentru interpretare şi modul întrebuinţării lor le dă disciplina numită Ermineutica biblică. Aceasta oferă normele de interpre­ tare pe care exegeza le pune în practică. O altă disciplină teolo­ gică ajutătoare înţelegerii Sfintei Scripturi este Arheologia bi­ blică. Aceasta oferă date asupra stărilor sociale, politice şi reli­ gioase din epoca scrierii cărţilor sfinte. Disciplina numită «Isto­ ria sfântă a Noului Testament» sau «Istoria epocii Noului Testa­ ment» pune viaţa şi învăţătura Mântuitorului şi a Apostolilor Săi în legătură cu evenimentele istorice ale timpului respectiv, spre a le putea înţelege corect şi complet. Altă disciplină ajutătoare este Studiul limbii Noului Testa­ ment, adică al limbii originale greceşti-elenistice. Ea ne ajută să înţelegem just textul respectiv. Teologia Noului Testament expune sistematic învăţăturile dogmatice şi morale cuprinse în cărţile Noului Testament. în sfârşit, o disciplină biblică importantă, care constituie şi materia prezentului manual, este Introducerea în cărţile Noului Testament, numită aici «Studiul Noului Testament». Ea are scopul de a urmări evoluţia cărţilor Noului Testament, soarta lor de la apariţie şi până astăzi, precum şi coordonatele fiecărei cărţi. Această disciplină se împarte în două părţi: Introducere gene­ rală, care se ocupă cu: 1) istoria canonului; 2) inspiraţia şi auten­ ticitatea cărţilor Noului Testament; 3) istoria textului şi 4) istoria traducerilor. Introducerea specială studiază fiecare carte în parte, cu privire la: 1) autorul, 2) autenticitatea. 3) integritatea texţului, 4) destinatarii, 5) motivele şi scopul, 6) data şi locul, 7) limba şi 8) cuprinsul scrierii.

12

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Studiul Noului Testament, adică manualul de faţă, prezintă unele deosebiri faţă de Introducerile în cărţile Noului Testament, pentru că, din nevoi didactice, pune accentul pe cuprinsul fiecărei cărţi a Noului Testament, rezumându-1 succint şi explicându-1 şi deci folosind într-o oarecare măsură disciplina exegezei. Introducerea în cărţile Noului Testament este foarte folosi­ toare pentru orice teolog, căci îi furnizează date absolut necesare înţelegerii Sfintei Scripturi. 2. Istoria canonului cărţilor Noului Testament Cărţile care formează Noul Testament au fost scrise de dife­ riţi scriitori, Apostoli ai Mântuitorului Hristos sau discipoli ai acestora, în perioada de timp dintre anii 44-100 d.Hr. Ele au fost strânse la un loc de către conducătorii comunităţilor creştine, şi încă la sfârşitul sec. I formau un tot şi se aflau astfel codificate la cele mai importante dintre bisericile din acel timp. Toate cele 27 de cărţi ale Noului Testament au fost socotite cărţi canonice de către Biserică, pentru motivul că ele au fost inspirate de Duhul Sfânt şi aparţineau Apostolilor Domnului nostru Iisus Hristos. Numele de «canon», de la care derivă expresia de «carte ca­ nonică», vine de la ebraicul «kaneh», care înseamnă «trestie» sau băţul cu care se măsoară un zid sau altceva, apoi orice măsură. In înţeles figurat, «canon» înseamnă un model de urmat, o normă, o regulă. Deci, pe tărâm spiritual înseamnă o normă pentru viaţa noastră, o regulă pentru gândirea noastră. în sensul de cărţi normative înţelegeau autorii cărţilor Nou­ lui Testament scrierile lor şi, de aceea, ei le scriau şi trimiteau credincioşilor lor cu scopul expres de a fi citite şi a-şi conduce după ele viaţa şi credinţa lor. în acest mod le-au înţeles şi apre­ ciat mai târziu Sfinţii Părinţi şi conducătorii Bisericii. Cărţile Noului Testament sunt scrieri ocazionale adresate unor biserici locale, respectiv regionale. Pentru valoarea lor deosebită, ele erau copiate şi transmise comunităţilor. De altfel, copierea şi

PARTEA GENERALĂ

13

răspândirea acestora era recomandată chiar de autorii lor. Astfel, Sfântul Pavel scrie: «Şi după ce scrisoarea aceasta se va citi de către voi, faceţi să se citească şi în biserica laodiceenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiţi şi voi» (Coloseni 4, 16). In acest mod se explică strângerea lor într-o colecţie, codificarea lor, care s-a făcut încă din sec. I şi s-a încheiat definitiv în sec. V. Auten­ ticitatea fiecărei scrieri se putea verifica la biserica sau comuni­ tatea căreia îi fusese adresată, căci originalul păstra semnătura autorului, precum se vede în II Tesaloniceni 2, 17. Autoritatea bisericească a recunoscut din timp şi a selectat cărţile canonice ale Noului Testament, respingând pe acelea care se pretindeau inspirate. Existenţa colecţiei cărţilor Noului Testament - şi deci canonicitatea lor - o găsim confirmată încă din epoca părinţilor apos­ tolici. Astfel, Sfântul Ignatie de Antiohia (f 107) împarte scrie­ rile Noului Testament în evanghelie şi apostol, înţelegând prin «evanghelie» cele patru evanghelii, iar prin «apostol» celelalte scrieri apostolice ale Noului Testament. în sec. II, Sfântul Iustin Martirul (f 163-165) citează în cele •două apologii ale sale din Evanghelii, din Epistolele Sfântului Pavel şi din Epistolele soborniceşti. El spune că Duminica, în comunităţile creştine, se citesc pericope din Evanghelii şi cărţile profeţilor. Teofil de Antiohia (f 181) citează, de asemenea, din Evanghelii şi epistolele pauline, socotindu-le inspirate. El a întocmit o armonie a Evangheliilor. Şi Taţian Asirianul, în sec. II, întocmeşte o armonie a Evangheliilor numită «Diatesaronul» lui Taţian, din care rezultă o cunoaştere a Evangheliilor. Preţios docu­ ment pentru cunoaşterea canonului Noului Testament este un manuscris din sec. II, găsit la biblioteca din Milano de învăţatul Muratori în 1874, care cuprinde un catalog al Cărţilor Noului Testament, socotite inspirate. îi lipseşte începutul, motiv pentru care se numeşte: Fragmentul Muratori. în acest catalog sunt amintite toate cărţile Noului Testament, în afară de Epistola către Evrei, a Sfântului Iacov, şi Epistola a Il-a a lui Petru. Tot în sec. II avem şi

14

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

mărturia Sfântului Irineu episcopul Lugdunului (Lyon) ( | 202), carc şi-a făcut pregătirea teologică în Răsărit. Părerea lui exprimă vederile întregii Biserici. El confirmă canonicitatea tuturor căr­ ţilor Noului Testament, în afară de Epistola către Evrei, Filimon, II Petru, III Ioan, Iacov şi Iuda. în sec. III, Clement al Alexandriei (f 215), în scrierea sa «Stromata», foloseşte expresiile «Vechiul şi Noul Testament». Origen (f 240), în scrierea sa «De principiis», socoteşte cărţile Noului Testament inspirate şi le citează. Urmaşul lui Origen la conducerea şcolii din Alexandria, Dionisie al Alexandriei ( t 265), într-o discuţie cu episcopul hiliast Nepos din Arsinoe, care îşi sprijinea erezia sa pe Apocalipsă, cap. 20, neagă canonicitatea acestei cărţi. La fel procedează şi preotul Caius din Roma, decla­ rând Apocalipsa carte necanonică. Tertullian (f 240) şi Ciprian ( t 257), scriitori apuseni, socotesc inspiraţi pe autorii cărţilor Noului Testament. Ei nu amintesc de epistolele către Evrei, II şi III Ioan şi II Petru. în secolul al IV-lea, chestiunea canonicităţii cărţilor Noului Testament se limpezeşte. Eusebiu de Cezareea (f 340), după o cercetare minuţioasă a problemei canonicităţii cărţilor Noului Testament din primele trei secole, le împarte în trei categorii: 1) cele recunoscute de toţi, omologumena; 2) cele contestate, antilegomena; şi 3) notha, adică acelea care pe nedrept sunt atribuite Apostolilor şi ucenicilor lor, neavând ce căuta în canon, în prima categorie sunt aproape toate cărţile Noului Testament, cu unele ezitări, Apocalipsa. în clasa a doua enumeră: epistolele II Petru, II şi III Ioan, Iacov şi Iuda. Sfântul Atanasie cel Mare (f 373), în scrisoarea sa festivă din anul 367, dă o listă a cărţilor Noului Testament, care corespunde întrutotul cu canonul nostru de astăzi. Sfântul Chirii al Ierusalimului ( | 386) în catehezele sale (cat. 4, 33, 36), recomandă a se citi toate cărţile recunoscute ale Sfintei Scripturi, numărând printre acestea pe toate acelea pe care le avem astăzi, fără Apocalipsă. Despre ea nu se face nici o

PARTEA GENERALĂ

15

menţiune. în sfârşit, Sfântul Grigorie de Nazianz (f 389) pune pentru prima dată Apocalipsa alături de Evanghelia a IV-a. în acelaşi secol, la anul 360, Sinodul din Laodiceea, prin canonul 59, hotărăşte ca la serviciul liturgic să se citească numai din cărţile canonice, iar în canonul 60 le enumeră aşa cum le avem astăzi. în Apus, Rufin (f 410) şi Fericitul Augustin (f 430) împăr­ tăşesc părerea Sfântului Atanasie, iar sinoadele din Hippo (393) şi Cartagina (397) recunosc că sunt canonice toate cele 27 de cărţi ale Noului Testament. Sinodul Trulan (692), ca o prelungire a Sinodului al Vl-lea Ecumenic (680), prin canonul 2, şi Sinodul VII Ecumenic din 787 recunosc şi confirmă părerile sinoadelor amintite referitoare la această problemă. în Biserica Romano-Catolică nu există deosebire faţă de Biserica Ortodoxă cu privire la canonicitatea cărţilor Noului Testament. La protestanţi, Luther (1483-1546) socoteşte unele cărţi din Noul Testament, care nu conveneau doctrinei sale, de o valoare mai mică, punându-le la sfârşitul Noului Testament. Acestea sunt: Epistola către Evrei, Iacov, Iuda şi Apocalipsa. Zwingli (1438-1531), Calvin (1509-1564) şi adepţii lor, admit canonici­ tatea tuturor cărţilor Noului Testament, afară de Apocalipsă, pe care acesta din urmă o respinge categoric. De pe la mijlocul sec. al XVIII-lea încoace protestanţii res­ ping inspiraţia cărţilor Noului Testament. S. Semler ( | 1791) afirmă că fiecare cititor, prin propria sa raţiune, poate stabili canonicitatea unei cărţi din Sfânta Scriptură, recunoscând numai pe acelea în care vibrează duhul evanghelic. în acest mod nu mai există nici un criteriu valabil pentru recunoaşterea canonicităţii cărţilor Noului Testament. De altfel, fiecare teolog protestant admite sau respinge canonicitatea unor cărţi din Noul Testament, după preferinţele personale. Cu toate acestea, ediţiile Noului Testament din Bisericile protestante cuprind toate cele 27 de cărţi canonice.

16

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

3. Inspiraţia şi autenticitatea cărţilor Noului Testament însemnătatea cărţilor Noului Testament se datorează faptului că ele nu sunt cărţi pur omeneşti, ci cărţi divino-umane. Cuprin­ sul lor in mare măsură este de origine divină. în adevăr, autorii sfinţi care le-au elaborat s-au aflat sub acţiunea Duhului Sfânt, au fost inspiraţi de Duhul Sfânt. în cuprinsul Sfintei Scripturi găsim mărturii despre faptul că toate cărţile Noului Testament sunt inspirate de Duhul Sfânt. Astfel, în Epistola către Evrei (1, 1) se afirmă că religia creştină a fost descoperită oamenilor prin Fiul lui Dumnezeu. în Evan­ ghelii ne vorbeşte însuşi Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul, trimiţând pe Apostolii Săi la propovăduire, le spune să nu se îngrijească ce vor vorbi în faţa oamenilor sau a forurilor înalte, căci le va trimite pe Duhul Sfânt, care-i va învăţa ce să spună (Matei 10,19-20), Cu alte ocazii, le promite pe Duhul Sfânt, Care va fi pururea cu ei, îi va învăţa, le va da putere în misiunea lor (Ioan 14, 16-17; 14, 26; 15, 26). Sfinţii Apostoli socoteau inspirate de Duhul Sfânt cărţile Sfintei Scripturi. Astfel, Sfântul Pavel spune: «Toată Scriptura este inspirată de Dum­ nezeu şi de folos spre învăţătură» (II Timotei 3, 16). Iar Sfântul Petru adaugă: «Oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt» (II Petru 1,21). Dacă Mântuitorul le-a promis pe Duhul Sfânt în misiunea lor orală, nu putea să-i lipsească de acelaşi ajutor nici când scriau, în sprijinul misiunii lor. De asemenea, Apostolii Mântuitorului soco­ teau inspirată toată Scriptura, implicit socoteau inspirate şi scrie­ rile lor. O mărturisesc explicit ei înşişi. Astfel, Sfântul Pavel afir­ mă că evanghelia vestită de el n-a luat-o de la vreun om, ci o deţi­ ne de la Domnul Hristos, prin descoperire (Gal. 1, 11-12). Altă dată precizează că taina mântuirii, adusă de Domnul Hristos, ca şi răspândirea învăţăturii Sale la neamuri, a primit-o prin revelaţie (Efes. 3, 3-5). Sfântul Petru adaugă că Apostolii au predicat îndrumaţi şi luminaţi fiind de Duhul Sfârit (I Petru 1, 12).

PARTEA GENERALĂ

17

Sfânta Tradiţie, prin reprezentanţii ei cei mai autorizaţi, con­ firmă inspiraţia Sfintei Scripturi. Astfel, Sfântul Clement Roma­ nul, spre sfârşitul sec. întâi şi începutul celui de al doilea, spune: «Scripturile sunt adevărate oracole ale Duhului Sfânt» (I Cor. 45). Sfântul Irineu afirmă: «Scripturile sunt desăvârşite pentru că cuprind graiul cuvântului lui Dumnezeu şi al Duhului Sfânt» (Adv. Haeres. III, 28). Aceleaşi mărturisiri le fac Origen, Sfântul Vasile cel Mare (f 379); Sfântul Ioan Hrisostom ( t 407) şi alţi Părinţi şi scriitori bisericeşti. Inspiraţia Duhului Sfânt, sub acţiunea căruia au scris autorii Noului Testament, este deosebită de inspiraţia poeţilor şi artişti­ lor care au scris diferite opere profane. Ea este o acţiune specială a Duhului Sfânt exercitată asupra unor persoane cu o viaţă deo­ sebită. Ea constă: 1) din îndemnul sau impulsul pe care-1 simte acea persoană de a scrie anumite lucruri pe care le ştie sau care i se vor descoperi; 2) luminarea minţii autorului spre a pătrunde unele adevăruri sau învăţături, eventual comunicarea de noi adevăruri pe care el cu mintea sa nu le-ar fi putut descoperi; în sfârşit, 3) ajutorul de a nu greşi în redarea adevărurilor pe care le comunică oral sau în scris. în acţiunea sa inspiratoare, Duhul Sfânt nu stinghereşte întru nimic libertatea scriitorului sfânt, ci îi permite să se exprime şi să folosească cultura proprie şi posibilităţile sale intelectuale. Cât aparţine culturii proprii, minţii omeneşti şi cât acţiunii de ilumi­ nare a Duhului Sfânt din conţinutul unei cărţi sfinte, este greu de precizat şi nici nu e necesar. Din discutarea acestei chestiuni s-au ivit diferite concepţii greşite referitoare la inspiraţie. Astfel unii exegeţi au susţinut că scrierile Sfintei Scripturi sunt inspirate nu numai în ceea ce pri­ veşte conţinutul lor, ci şi ca formă, ca limbă şi stil. Această părere sau ipoteză poartă numele de inspiraţie verbală. Este o concepţie greşită, căci în acest caz scriitorul inspirat ar fi fost un simplu instrument pasiv la dispoziţia Duhului Sfânt. Alţi exegeţi susţin că acţiunea Duhului Sfânt se răsfrânge numai asupra adevărurilor morale şi religioase din cuprinsul 2 - Studiul Noului Testament

18

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Sfintei Scripturi. Inspiraţia nu ar privi întreg cuprinsul Scripturii. Dar, nici această ipoteză nu poate fi acceptată, căci cititorul nu poate aprecia, în amănunt, care adevăruri sunt inspirate şi care nu. Că Sfânta Scriptură nu este o carte de ştiinţă sau o expunere istorică a evenimentelor, ci în ea predomină adevărurile reli­ gioase sau morale este un adevăr indiscutabil; dar ea nu cuprinde erori ştiinţifice sau istorice. Acestea provin din copierea, tradu­ cerea sau deteriorarea textului, pe de o parte, iar pe de alta, din faptul că Sf. Scriptură a fost scrisă de oameni şi pentru oameni, vorbind limba populară a oamenilor de atunci. Ea s-a adaptat vederilor lor ştiinţifice, mai ales în legătură cu fenomenele na­ turii, luându-se după aparenţă şi spunând răsăritul sau apusul soarelui, sau numind soarele şi luna luminătorii mari ai cerului. Canonicitatea cărţilor sfinte stă în strânsă legătură cu auten­ ticitatea lor. Cărţile Noului Testament sunt normative pentru că aparţin autorilor care le-au scris, Apostolilor şi ucenicilor lor, şi cărora Biserica le-a recunoscut paternitatea. Biserica a constatat că există o relaţie corespunzătoare între cartea respectivă şi per­ soana căreia i se atribuie. Există o strânsă legătură între ceea ce se ştie despre personalitatea respectivă, epoca în care a trăit, biografia sa, pe de o parte, şi cartea respectivă, pe de altă parte. Acest fapt se poate constata din mărturiile externe, adică din spusele anumitor scriitori despre autorul inspirat şi despre opera sa, precum şi din analiza cărţii respective. în general, se poate afirma că tradiţia bisericească din pri­ mele trei secole, reprezentată prin Părinţii şi scriitorii bisericeşti, citând din cărţile Noului Testament, confirmă prin aceasta auten­ ticitatea lor. Din analiza internă a scrierilor Noului Testament se observă o concordanţă perfectă între împrejurările sociale, politice şi reli­ gioase descrise în scrierile profane şi cele amintite sau deduse din cărţile Noului Testament. Se observă la scriitorii iudei ai căr­ ţilor Sfinte o limbă greacă împestriţată cu aramaisme, o cunoaş­ tere temeinică a instituţiilor ebraice ale Vechiului Testament şi a obiceiurilor evreieşti. în schimb, la autori de origine păgână,

PARTEA GENERALĂ

19

limba originară, greaca, este mai pretenţioasă, cunoaşterea insti­ tuţiilor evreieşti fiind însuşită din informaţii indirecte. în general, autenticitatea cărţilor Noului Testament se confir­ mă prin îmbinarea ambelor serii de argumente: interne şi externe. O parte din critica raţionalistă protestantă contestă însă autenti­ citatea unor cărţi ale Noului Testament. Noile descoperiri arheo­ logice şi cercetările exegetice recente confirmă autenticitatea tuturor cărţilor Noului Testament. 4. Istoria textului Noului Testament: Limba scrierilor Noului Testament, materialul de scris; Scrierea folosită; împărţirea textelor şi manuscriselor Limba în care a predicat Domnul Hristos a fost limba aramaică; pe care o vorbea atunci poporul evreu. Limba aramaică o adoptaseră evreii după exilul babilonic. Aceasta era limba po­ poarelor siro-chaldeene, un fel de limbă internaţională pe care o vorbeau popoarele din Chaldeea până la Marea Mediterană. în această limbă au predicat şi Apostolii, când desfăşurau activi­ tatea lor misionară în Palestina. Trecând graniţele acestei ţări şi adresându-se evreilor din diaspora şi păgânilor, ei au trebuit să adopte limba care se vorbea pe tot cuprinsul Imperiului Roman şi mai ales în Răsărit, limba greacă elenistică. Limba aceasta era numită şi «dialectul comun» - r) k o i v t j SiâXeKxog. Ea s-a format, ca o consecinţă a cuceririlor lui Alexandru cel Mare (336-323), din dialecte greceşti vechi şi din elemente lingvistice, provenite de la populaţiile din provinciile asiatice răsăritene. în această limbă au fost scrise toate cărţile Noului Testa­ ment, în afară de Evanghelia după Matei, redactată iniţial în limba aramaică şi apoi tradusă în greceşte. Astfel, scrierile noutestamentare au avut avantajul de a pătrunde peste tot şi a fi înţelese de toţi locuitorii Imperiului Roman.

20

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

De obicei, autorii Noului Testament nu-şi scriau singuri căr­ ţile lor, ci le dictau unor secretari. Ele erau apoi transcrise de caligrafi. Ca material de scris se foloseau foile de papirus, iar mai târ­ ziu pergamentul. Papirusul era o plantă care creştea în Egipt, în ţinuturile Nilului, având o lungime de aproape 4 metri. Intr-o anumită perioadă a anului, trestia de papirus se tăia, şi cu un cuţit subţire se desfăcea scoarţa ca un sul şi se obţinea o fâşie lungă, după lungimea papirusului, lată după grosimea lui. Această fişie era presată şi pusă la uscat. Pentru durabilitate se suprapuneau mai multe foi de papirus cruciş şi se lipeau. Pe foaia de papirus se scria numai pe o parte. Când era vorba de o scriere mai mare, foile de papirus se lipeau în lungime. La capătul foilor se punea un mâner cilindric în jurul căruia se învelea papirusul, fâcându-se sul, aşezându-se partea scrisă înăuntru. Sulul se lega şi se intro­ ducea într-o cutie confecţionată în mod special pentru aşa ceva. La scrierile mai vaste se întrebuinţau mai multe suluri, care se legau la un loc şi formau un volum. Papirusul era de mai multe calităţi: după fineţea fibrelor, lungime, lăţime. Pergamentul era superior papirusului: mai durabil şi mai fru­ mos. El era pregătit din piei de miel, capră, viţel, antilopă, care se curăţau, lustruiau şi se vopseau, pe care apoi se scria. Numele de pergament îi vine de la localitatea Pergam, din Asia Mică, unde se fabrica pergamentul. Spre deosebire de papirus care se făcea sul, pergamentul, fiind mai fin, se putea face caiet. Mai multe caiete formau un codice. Pe pergament a început să se scrie prin sec. III d. Hr. Scrierea folosită de către autorii Noului Testament era cea utilizată în vremea lor, numită uncială. Literele, aproape de mărimea unei uncii romane, aveau formă pătrată, dreptunghiu­ lară sau rotundă. Se mai numea şi scriere majusculă. Literele se scriau una lângă alta, fără legătură şi semne de punctuaţie. Cuvintele nu aveau între ele nici un spaţiu liber. Mai exista şi o scriere zisă cursivă, cu litere mai mici, înclinate puţin spre

PARTEA GENERALĂ

21

dreapta. Manuscrisele Noului Testament erau scrise de obicei cu scriere majusculă. O împărţire a cărţilor Noului Testament s-a făcut pentru întâia oară în sec. II, de către Ignatie de Antiohia. El le-a împărţit pen­ tru scopuri liturgice în «evanghelie» şi «apostol», după modelul cărţilor Vechiului Testament, care erau împărţite în «Lege» şi «profeţi». PenrU aceleaşi motive liturgice, textul cărţilor Noului Testament s-a împărţit în pericope, care se citeau în anumite Duminici şi sărbători. Despre acestea aminteşte Clement Alexan­ drinul (f 215) în scrierea sa Stromata. Mai târziu, prin sec. VII-VIII, s-a programat citirea pericopelor pentru toate zilele de peste an. Pericopele din evanghelii au format Evanghelistariile, Evangheliarul sau «Evanghelia», iar cele din Faptele Apostolilor şi epistole au format «Apostolul». S-a mai făcut o împărţire a evangheliilor cu scopuri ştiinţi­ fice, în secţiuni, în timpul lui Eusebiu de Cezareea (f 340) şi alta în capitole, tot în aceeaşi epocă, dar care nu corespund celor pe care le avem astăzi. în sec. VII, Euthaliu din Alexandria împarte textul cărţilor Noului Testament în stihuri cuprinzând atâtea lite­ re câte puteau fi citite dintr-o răsuflare. Metoda împărţirii în sti­ huri s-a numit stihometrie. După fiecare stih, spre a nu se începe de la capăt şi a economisi spaţiul, s-a pus punct sau o liniuţă. Cu aceasta se face începutul punctuaţiei, care s-a generalizat în sec. XI. împărţirea textului Noului Testament, în capitole şi ver­ sete, pe care o avem astăzi, se datorează lui Ştefan Langton, can­ celarul Universităţii din Paris (sec. al XIII-lea). Scrierile Noului Testament, până la invenţia tiparului de către Johann Gutenberg (1394-1486), s-au păstrat în manuscrise (cu majuscule până în sec. X, iar după aceea şi în scriere cursivă). Aceste manuscrise (numite codici) cuprind textul originar grecesc; altele, traducerea latină; unele fiind însoţite de glose. Există multe manuscrise (codici) care cuprind diferite cărţi din Sfânta Scriptură. Cei mai importanţi codici sunt: 1) Codex Sinaiticus din se­ colul IV, care cuprinde Vechiul Testament şi Noul Testament,

22

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Epistola lui Bamaba şi păstorul lui Herma. A fost descoperit de învăţatul Const. Tischendorf în anul 1844, în mănăstirea «Sfânta Ecaterina» de pe muntele Sinai. Dus la Moscova, în anul 1933, a trecut în posesiunea Muzeului Britanic din Londra. 2) Codex Vaticanus datează tot din sec. IV şi cuprinde în greceşte toată Sfânta Scriptură. El se află în biblioteca Vaticanului. 3) Codex Alexandrinus datează din sec. V. Cuprinde toată Sfânta Scriptură în greceşte, cu mici lacune. A fost descoperit în Alexandria. în anul 1628 patriarhul Ciril Lucaris l-a dăruit regelui Angliei. Se păstrează în Muzeul Britanic din Londra. 4) Codex Ephraemi sau Parisiensis, datează din sec. V. Se mai numeşte şi rescriptus, căci pe acelaşi pergament au fost suprapuse în sec. XIII operele lui Efrem Şirul (f 373), traduse în limba greacă. Radiindu-se aces­ tea, a reapărut textul Sfintei Scripturi (Noul Testament în întregime şi fragmente din Vechiul Testament). El se află astăzi în Biblioteca Naţională din Paris. Există şi alţi codici, mai puţin importanţi, ca: Codex Bezae Cantabrigiensis, din sec. V-VI; Codex Claromontanus, din sec. VI etc. Dintre toate scrierile existente, Sfânta Scriptură are cel mai mare număr de manuscrise. Din confruntarea lor au luat naştere textele biblice de mai târziu, cu foarte mici diferenţe între ele. Prima ediţie tipărită a Noului Testament este aceea din Biblia poliglotă de la Alcala (Complutum), Spania, a cardina­ lului Ximenes (1437—1517), care a apărut între anii 1514-1517. De Biblia respectivă publicul ia cunoştinţă, după aprobarea papei Leon al X-lea, în anul 1522. Biblia are textul grecesc şi traducerea latină. Ea se mai numeşte şi Biblia poliglotă complutensă. Dar, înainte de a fi publicată Biblia poliglotă complutensă, a apărut în 1519 Noul Testament în greceşte, editat de Erasmus din Rotterdam (1464-1536), după cele mai bune manuscrise cunos­ cute pe atunci. Are mai multe ediţii, dintre care cea mai bună este cea din 1535. I

PARTEA GENERALĂ

23

în anul 1546 apare Noul Testament al lui Robert Ştefan din Paris, în mai multe ediţii, ultima apărând în 1551. Librarii Abraham şi Bonaventum Elzevir din Olanda publică în Leyden o ediţie a Noului Testament în anul 1624, în greceşte, ediţia Elzevir, ediţie îmbunătăţită, socotită text recept, adică unanim primit. Ediţia s-a bucurat de mare autoritate şi s-a tipărit de multe ori. Mai târziu, textul recept s-a corectat prin noi descoperiri, în­ cepând din sec. XVIII. După această dată apar ediţii puse la cu­ rent cu noile cercetări exegetice. Astfel, avem: ediţia Griesbach (1806), Tischendorf (1844), Westcott şi Hort, Cambridge, (1882), A. Merk, (1935), Eberhard şi Ervin Nestle, Stuttgart, în mai mul­ te ediţii (ultima în 1963), Alex Souter, (1910). Şi ultima ediţie în colaborare: The Greek New Testament, editat de: Kurt Aland, Matthew Blak, Karlo Martini, Bruce M. Metzger, Allen Wikgren, 1968. 5. Despre traducerile Sfintei Scripturi: siriacă, latină, egipteană, etiopiană, armeană, georgiană, slavonă şi traducerile în limba română Importanţa deosebită a Noului Testament a făcut ca el să se traducă în diverse limbi. Aceste traduceri prezintă astăzi un deosebit interes pentru istoria textului sfânt, deoarece se poate observa cum s-a păstrat el în decursul timpului. Traducerile sunt cu atât mai importante cu cât sunt mai vechi şi cu cât respectă mai fidel textul originar. Cea mai veche traducere a Noului Testament s-a făcut în limba siriacă înrudită îndeaproape cu limba aramaică. Credinţa creştină a pătruns la sirieni din timpuri apostolice. Din aceste motive s-a tradus toată Sfânta Scriptură: întâi Vechiul Testament, apoi Noul Testament. Cea mai veche traducere siriacă (Vetus Syra) s-a făcut în sec. II. Mai târziu, în sec. IV, a fost revizuită de mai mulţi autori şi astfel a dat naştere la ediţia numită peschitto = (simplă,

24

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

comună). Traducerea s-a făcut la Edessa, localitate cu înflori­ toare cultură creştină. Altă traducere a Noului şi Vechiului Testament a fost aceea făcută în limba latină vulgară numită Itala. Ea s-a făcut pentru locuitorii din Imperiul Roman care nu ştiau greceşte, adică pentru cei din Italia, Galia, Spania şi Africa de Nord. Ea cuprinde ambele Testamente şi are mai mulţi autori. Este amintită de scriitorii bisericeşti din Occident: Tertulian (f 240) şi Sfântul Ciprian ( t 257). Traducerea s-a făcut în a doua jumătate a secolului II, în limba latină populară, în Italia de sud. Din cauza prea multor copieri, s-au strecurat în textul ei greşeli, ceea ce l-a făcut pe papa Damasus (366-384) să autorizeze pe Fericitul Ieronim (f 420) s-o corecteze. Fericitul Ieronim corectează Noul Testa­ ment după originalul grecesc şi traduce Vechiul Testament după originalul ebraic. Astfel, Biblia lui Ieronim ia numele de Vulgata, după răspândirea şi adoptarea ei generală. Cu timpul, a suferit di­ verse corectări şi îndreptări. La Sinodul din Trident (1545-1563), - în anul 1546 - a fost adoptată ca ediţie oficială a Bisericii romano-catolice. Sfânta Scriptură s-a tradus în secolele II—III şi în limba egipteană, coptă, căci aici creştinismul s-a răspândit de tim­ puriu şi s-a menţinut într-o stare înfloritoare, mai ales la Alexandria şi în pustiul egiptean, renumit centru monahal. Aici s-a tradus Sfânta Scriptură în dialectul behairic (Egiptul de jos) şi sahidic (Egiptul de sus). Marii pustnici Sfântul Antonie cel Mare (f 356) şi Sfântul Pahomie (f 350) cunoşteau Scriptura tradusă în limba coptă. Traducerea etiopiană a Sfintei Scripturi a fost făcută de Frumenţiu, care a răspândit creştinismul în acele părţi, prin sec. IV. Ea s-a făcut de pe originalul grecesc. O traducere veche a Sfintei Scripturi, cu excepţia cărţilor Regilor, a fost aceea gotică. Ea a fost făcută de episcopul goţilor, Ulphilas ( t 383), care a alcătuit şi alfabetul gotic. Traducerea s-a făcut după originalul grec. Goţii, care au trecut în Italia, s-au folosit de traducere până în sec. IX, când a dispărut şi limba şi

PARTEA GENERALĂ

25

traducerea. A fost descoperită la biblioteca universităţii din Uppsala în sec. XVII. O traducere a Bibliei, ceva mai nouă, este cea armeană. Creştinismul a fost introdus la armeni de Sfântul Grigorie Lumi­ nătorul (f 332). Traducătorul a fost Mezrob, care a alcătuit şi alfabetul armean. O traducere ceva mai târzie, din sec. V, este cea gruzină sau georgiană, limba poporului georgian care trăieşte la poalele su­ dice ale munţilor Caucaz. O traducere importantă a Sfintei Scripturi, întrebuinţată şi în Biserica noastră până în sec. al XVII-lea, este cea slavonă. Tra­ ducerea în slavonă au făcut-o fraţii Metodie şi Ciril, apostoli ai slavilor. Ei au predicat creştinismul la bulgari şi la alţi slavi din: Panonia, Slovacia Moravă. Au inventat alfabetul slavon, zis «cirilic», după numele lui Ciril, şi au tradus Sfânta Scriptură în această limbă. Ciril moare la Roma în anul 869, iar Metodiu, în Bulgaria (885). Traducerea s-a făcut de pe textul grecesc. Această traducere a fost adoptată de toate popoarele slave (ruşi, bulgari, sârbi). Textul s-a schimbat din cauza deselor copieri şi s-a dife­ renţiat după limba popoarelor respective, luând caracterul unor limbi naţionale proprii. Prima traducere slavă a Bibliei tipărite este aceea din Ostrog, în Volhinia (1581), făcută din ordinul principelui Constantin Constantinovici Ostrovschi, voievod din Kiev. Ea a fost revizuită şi corectată în anul 1751 sub împărăteasa Elisabeta a Rusiei şi stă la baza tuturor ediţiilor slavone ulterioare. în limba rusă, Biblia întreagă se traduce abia în sec. XIX, prin străduinţa Societăţii Biblice Ruseşti, înfiinţată în 1812, la Petersburg. Traducerea completă apare în 1876, iar ultima în 1956. în limba română, Noul Testament îl avem tradus în parte, în Codicele Voroneţean, descoperit în 1871 la Mănăstirea Voroneţ. El cuprinde fragmente din Faptele Apostolilor şi epistolele soborniceşti (Iacov, I şi II Petru). Mai avem Tetraevanghelul şi Praxiul (Faptele Apostolilor), vechi traduceri româneşti din

26

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

limba slavonă, tipărite de Diaconul Coresi, la Braşov, în anii 1560-1561. Noul Testament, tradus integral şi corectat de ieromonahul Silvestru de pe textele: grecesc, latinesc şi slavon, a fost tipărit pentru prima dată în româneşte de Mitropolitul Ardealului, Simion Ştefan, la Bălgrad (Alba Iulia), în anul 1648. Traducerea este înzestrată cu câteva «predoslovii» (prefeţe) de mare însem­ nătate istorică, bisericească şi teologică. Mai târziu, Biblia este tradusă integral de o comisie formată din: arhiereul Gherman din Nissa al Capadochiei, fraţii logofeţi Şerban şi Radu Greceanu şi episcopul de Huşi, Mitrofan. Tradu­ cerea s-a făcut pentru Vechiul Testament de pe textul Septuagintei, iar la Noul Testament de pe un text grecesc; ambele confrun­ tate cu traducerea latină Vulgata şi cu textul slavon. De aseme­ nea, s-a avut în vedere şi traducerea făcută la Constantinopol de către Nicolae Milescu Spătarul (1625-1714), a Vechiului Testa­ ment, de pe textul grecesc şi trimisă domnitorului Şerban Cantacuzino, cu cheltuiala şi sub domnia căruia apare această tradu­ cere. Ea este prima Biblie tipărită în româneşte, în anul 1688. Traducerea reprezintă un eveniment cultural de mare valoare pentru literatura şi cultura românească. Samuil Micu (Clain) (1745-1806) traduce din nou Biblia, de pe originalul grecesc. Ea a fost tipărită la Blaj în anul 1795. în anul 1819 apare o nouă traducere a Bibliei în româneşte, iniţiată de Societatea Biblică Rusească şi de Mitropolitul Gavriil Bănulescu (1750-1821) cu aprobarea Sfântului Sinod din Peter­ sburg. Ea reproduce traducerea de la Blaj. în anul 1854, la Buzău apare o nouă ediţie a Bibliei în româ­ neşte, cu purtarea de grijă a episcopului Filotei. Mitropolitul Ardealului, Andrei Şaguna (1808-1873), tipă­ reşte între anii 1856-1858 o nouă versiune a Bibliei. Traducerea este făcută într-o limbă aleasă şi este prevăzută cu o prefaţă de o deosebită însemnătate istorico-bisericească.

PARTEA GENERALĂ

27

Societatea Biblică pentru Britania şi străinătate tipăreşte Sfânta Scriptură în româneşte în anul 1873 la Pesta, în anul 1874 la Iaşi şi în anul 1893 la Bucureşti. în anul 1905 apare o ediţie a Noului Testament la Bucureşti, iar în 1914 sub conducerea Sfântului Sinod, se tipăreşte o nouă versiune a întregii Biblii, mitropolit primat fiind Konon Arămescu Donici. în anul 1926 apare o traducere a Noului Testa­ ment făcută de Episcopul Nicodim Munteanu, iar în 1927 o altă traducere a Noului Testament făcută de Pr. Grigorie Pişculescu (Gala Galaction), ambele cu binecuvântarea Sfântului Sinod. în 1936, cu sprijinul Patriarhului Miron E. Cristea (18681939), apare o nouă traducere a Sfintei Scripturi, de pe textul Septuagintei şi prin confruntarea textelor: evreiesc, slavon, rusesc. Traducătorii sunt: Episcopul Nicodim Munteanu şi Preoţii profe­ sori Grigorie Pişculescu şi Vasile Radu. Traducerea este însoţită de o frumoasă prefaţă semnată de Patriarhul Miron Cristea. în acelaşi an (1936) apare la Mănăstirea Neamţ Biblia ilus­ trată. Textul este alcătuit de Mitropolitul Nicodim, fostul epis­ cop, iar ilustraţiile sunt rânduite de Prof. I. D. Ştefănescu. Biblia este prevăzută cu o prefaţă, iar textul lămurit prin diferite ilus­ traţii. Este o operă de mare valoare artistică. în anul 1937 apare o traducere a Noului Testament, în Edi­ tura Sfântului Sinod, făcută de Pr. prof. Ion Mihălcescu şi Prof. Teodor M., Popescu. în 1938, la împlinirea a 250 de ani de la apa­ riţia primei traduceri în româneşte a Bibliei, a fost editată o nouă traducere a Sfintei Scripturi, datorită Pr. prof. Gr. Pişculescu (Gala Galaction) şi Vasile Radu. La Cluj, Episcopul academician Nicolae Colan a tipărit două ediţii consecutive ale Noului Testament (în 1942 şi 1945), remar­ cabile mai ales prin frumuseţea limbii în care au fost traduse. în 1944, cu aprobarea Sfântului Sinod, s-a tipărit o nouă tra­ ducere a Sfintei Scripturi, făcută aproape în întregime de Patri­ arhul Nicodim, Pr. prof. Gr. Pişculescu şi Prof. Vasile Radu au tradus un număr mic din cărţile Vechiului Testament.

28

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

în anul 1951, Pr. Gr. Pişculescu, la îndemnul Patriarhului Justinian, traduce din nou Noul Testament. în 1968, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de arhipăstorire a Patriarhului Justinian şi cu aprobarea Sfântului Sinod, a apărut o nouă ediţie a Sfintei Scripturi în limba română. în anul 1972, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române a tipărit o nouă ediţie a Noului Testament, precum şi «Mica Biblie», iar în 1975 o nouă versiune a Sfintei Scripturi. în anul 1988, cu prilejul împlinirii a trei secole de la apariţia primei ediţii integrale a Sfintei Scripturi în limba română - numită Biblia de la 1688, Biblia lui Şerban sau Biblia de la Bucureşti cu binecuvântarea şi cu atenta purtare de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist a fost tipărită ediţia a Il-a jubiliară, a acestui monument al credinţei noastre dreptmăritoare, dar şi a întregii culturi româneşti. în anul 2001, cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist şi aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii noas­ tre, a fost publicată, în cadrul Editurii Institutului Biblic şi de Mi­ siune Ortodoxă, Biblia comentată, revizuită după Septuaginta, redactată şi comentată de I.P.S. Arhiepiscop Bartolomeu al Clu­ jului, cu denumirea: "Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod" (N. rd.).

II

PARTEA SPECIALĂ

6. Mediul de apariţie a Noului Testament1 Prin mediu de apariţie se înţelege suma condiţiilor externe care influenţează naşterea şi dezvoltarea faptelor de cultură. Căr­ ţile Noului Testament care expun viaţa şi învăţăturile Domnului Hristos şi predica Apostolilor Săi, constituie un important fapt cultural. Alcătuirea lor a fost influenţată de mediul respectiv, de societatea timpului lor cu obiceiurile ei, de împrejurările politice, sociale şi religioase, de atmosfera vremii aceleia. De aceea, pen­ tru a le înţelege, trebuie să le situăm în mediul în care au luat naş­ tere şi s-au dezvoltat. Aceasta a fost, fără îndoială, în primul rând mediul sau lumea iudaică. Mântuitorul Hristos n-a ieşit din gra­ niţele Palestinei. Prin predica Sa s-a adresat iudeilor. Autorii pri­ melor scrieri creştine sunt, apoi, aproape toţi iudei. în epoca Noului Testament iudaismul nu era o lume închisă. Palestina făcea parte din Imperiul Roman şi numeroşi iudei trăiau în strânsă legătură cu lumea păgână, cu lumea elenistă, mai ales cu cei din Alexandria Egiptului. Predica creştină a ieşit curând din mediul iudaic şi a pătruns în cel greco-roman. Lumea greco-romană era reprezentată prin Imperiul Roman, în care era înglobată politiceşte şi Palestina. Imperiul Roman, geograficeşte, se întindea peste toate regiunile care se învecinează 1. Lecţie facultativă necesară înţelegerii Noului Testament. Prelucrare după: Robers et Feuillet Introduction ă la Biblie. Tom. II. Nouveau Testa­ ment, pag. 8-98.

30

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

cu Marea Mediterană. în Europa cuprindea: Spania, Galia, Britania, Italia, Panonia, Iliricul, Ahaia, Macedonia, Tracia, până, la Dunăre. în Asia se întindea peste: Asia Mică, Bitinia, o parte din Armenia, Siria, Palestina, o parte din Arabia şi Mesopotamia, până la Eufrat, mărginindu-se cu imperiul părţilor. în Africa, făcea parte din Imperiul Roman: Egiptul, Libia, Cirenaica, pro­ vincia Africa cu capitala Cartagina, până la marginile deşertului. Oraşele mari ale imperiului erau: Roma în Italia, Alexandria în Egipt, Antiohia în Siria, Efes, Smirna şi Tars în Asia Mică, Corint în Ahaia şi Atena în Grecia. Imperiul Roman era condus de împărat şi de senat. El era îm­ părţit în provincii de trei categorii: imperiale, conduse de un re­ prezentant al împăratului, numit legat; provinciile mai bine roma­ nizate, numite senatoriale, erau conduse de un proconsul, numit de senat; provinciile cu un caracter naţional mai pronunţat erau con­ duse de un procurator, subordonat unui proconsul. Astfel, Pales­ tina ţinea de proconsulul Siriei. Provinciile erau unităţi adminis­ trative autonome care se conduceau de către adunările lor, for­ mate din reprezentanţi aleşi de cetăţeni. Funcţionarii imperiali nu erau prea numeroşi, exceptând pe aceia care percepeau impo­ zitele. Oraşele mari se numeau cetăţi şi erau de asemenea auto­ nome. Puterea centrală era reprezentată prin: legaţi, proconsuli şi procuratori. Provinciile şi oraşele erau legate între ele, prin căi de comu­ nicaţie pe uscat şi pe apă, bine organizate. Marea Mediterană era brăzdată de corăbii care făceau legătura între oraşe şi regiuni, aprovizionându-le. Pe uscat existau în Italia, Europa şi Asia Mică mari căi de comunicaţie. Astfel, în Italia era Calea (Via) Apia, în Europa Calea Ignatia şi în Asia Minor Calea Regală. Drumurile erau bine păzite de armată. Funcţionarii de stat asigurau ordinea, pacea şi siguranţa erau garantate în tot cuprinsul imperiului de armata romană. în imperiu, convieţuiau multe popoare cu caractere etnice deosebite. Sub denumirea comună de «romani» ei rămâneau: gali, sirieni, egipteni. în centrele importante existau colonii de

PARTEA SPECIALĂ

31

străini, între care se stabileau contacte şi relaţii culturale, econo­ mice, religioase. în oraşe, limba romană vorbită era limba greacă-elenistică, limbă identică cu cea a Noului Testament, care facea să se creeze o legătură comună între diferite populaţii. La ţară, în mediul rural se menţinea limba autohtonă: celtă în Galia, ilirică în Dalmaţia, licaoniană în Pisida, aramaică în Siria şi Palestina. Ca stare socială, cei mai numeroşi locuitori ai imperiului erau sclavi. Ei proveneau din cei luaţi captivi în războaie, vân­ duţi prin bâlciuri sau care se vindeau spre a-şi achita datoriile. Aceştia nu aveau nici un drept civil, religios, social sau politic. Pentru ei nu exista nici cămin, nici familie. Existau şi sclavi eli­ beraţi de stăpâni sau de stat. Ei se numeau «liberaţi» sau «liberţi». Erau oameni liberi, dar nu cetăţeni, căci nu puteau lua parte la conducerea treburilor publice. Cetăţeanul era membru al cetăţii, al comunităţii oraşului respectiv, cu drepturi civile şi politice. El participa la treburile şi conducerea cetăţii. Adunarea cetăţenilor alegea pe reprezentanţii săi şi numea pe magistraţii oraşului. Cetăţeanul roman (civis romanus) reprezenta un rang deosebit în ierarhia socială. El avea toate drepturile civile, era protejat contra pedepselor corporale infamante şi putea apela la judecata Cezarului. Din punct de vedere economic, în imperiu se dezvoltau liber negoţul, meşteşugurile şi agricultura. Administraţia statului sau a cetăţilor ridica în oraşe teatre, temple, gimnazii. Oraşele cele mai populate erau cele din Asia Mică. Categoria cea mai avantajată de cetăţeni era aceea a bogaţilor. Ei deţineau domenii întinse pentru agricultură şi numeroşi sclavi. Meşteşugarii şi negustorii plăteau impozite mari, iar cei săraci, când nu aveau de lucru, aşteptau de la autorităţi pâine şi jocuri (spectacole de circ). Din punct de vedere cultural, în acea vreme era predomi­ nantă civilizaţia elenistică, rezultată din amestecul vechilor civi­ lizaţii orientale ale Egiptului, Asiriei şi Persiei cu vechea cultură greacă. Ea a luat fiinţă în urma cuceririlor lui Alexandru cel Mare. în structura acestei culturi, predomina spiritul grecesc şi

32

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

ideile sale filozofice cu preocupări spirituale şi de morală prac­ tică. Exista o serie de cetăţeni care răspândeau aceste învăţături. Ei vorbeau despre un Dumnezeu universal, suflet şi raţiune a lumii, despre providenţă, despre egalitatea oamenilor, despre exercitarea virtuţii. Forma cuvântărilor lor era dialogul, între­ buinţat şi de Sfântul Pavel. Din punct de vedere religios, statul roman era tolerant. în afară de unele religii pe care le socotea dăunătoare, precum cele din Siria şi Egipt, iar mai târziu şi creştinismul, el admitea fiecărui popor religia sa. Un rol însemnat printre religiile imperiului au avut religiile orientale, cu ceremoniile lor zgomotoase şi cu rituri imorale. Ele au pătruns în lumea greco-romană şi s-au încetăţenit la Roma. Prin zeităţile lor (Isis şi Serapis din Egipt, Cibela din Frigia, Mithra din Persia), aceste religii au introdus ideea de mis­ ter, cu anumite rituri de iniţiere şi cu promisiunea unei vieţi feri­ cite după moarte. O dată cu ele au pătruns în lumea greco-romană, astrologia şi magia cu practicile lor tenebroase. S-a încercat chiar formarea unei religii universale, cu idei şi practici adoptate din mai multe culte. Prin toate acestea se măreau cerinţele religioase ale cetăţenilor, se iveau idei noi, ca ideea de mântuire şi mântui­ tor, fară a satisface însă aceste nevoi. O idee importantă care se socotea că menţine unitatea impe­ riului era cultul împăratului. împăraţii erau socotiţi zei şi toţi cetăţenii imperiului erau obligaţi să le aducă cinstirea respectivă. Refuzul acestui cult era socotit un act de nelealitate faţă de stat şi se pedepsea. Refuzul creştinilor de a îndeplini acest cult a dus la persecuţii grele. Starea morală a lumii din Imperiul Roman rezulta din starea religioasă. Religiile imperiului nu cereau o morală înaltă, precum religia mozaică şi creştină. Unele erau chiar imorale. Zeii erau pilde de imoralitate; munca era urâtă; luxul şi risipa erau în floare la cei bogaţi; familia, slab întemeiată; existenţa sclava­ jului, o pată neagră. Ideile înalte filozofice erau însuşite şi puse în practică de un număr redus de cetăţeni.

PARTEA SPECIALĂ

33

Mediul iudaic sau lumea iudaică reprezintă poporul iudeu şi Palestina în epoca Noului Testament (primul secol d. Hr.). Geograficeşte, Palestina se mărgineşte la nord cu munţii Liban, Antiliban şi Hermon, care o despărţeau de Fenicia şi Siria; la sud cu deşertul arabic, la răsărit cu deşertul arabic-sirian şi la apus cu Marea Mediterană. Palestina de dincoace de Iordan cuprindea: Iudeea (de care ţinea şi o parte din Idumeea), Samaria la mijloc şi la nord Galileea. Zona de peste Iordan cuprindea: Pereea cu Batameea, Auranitanis, Trahonitida, Gaulonita. Din punct de vedere politic, evreii şi-au reorganizat statul după reîntoarcerea din robia babilonică (536), rezidind şi tem­ plul. Dependenţi de perşi, până la înfrângerea acestora de către Alexandru cel Mare (născut 356, împ. 336-323), cad sub seleucizi la împărţirea imperiului acestuia şi au avut mult de suferit sub Antioh al IV-lea Epifan (sec. II, a. Hr.). Revolta naţională a fraţilor Macabei aduce puterea în mâna iudeilor. Templul profa­ nat de către păgâni a fost curăţit. S-a format un stat teocratic con­ dus de sinedriu. Ioan Hircan (135-105) i-a întins graniţele. Urma­ şii lui nu se înţeleg pentru tron şi cheamă în ajutor pe romani; Pompei cucereşte Ierusalimul (63 a. Hr.). Iudeii sunt siliţi să re­ cunoască dominaţia romanilor, plătindu-le tribut. La anul 30 a. Hr., ei aşează pe aliatul lor Irod cel Mare - Idumeul, ca rege al Palestinei. Irod a fost un rege crud şi urât de iudei, din cauza originii sale străine, a servilismului faţă de romani şi a birurilor grele puse pe popor. A tratat rău pe farisei şi sinedrişti, a întronat o teroare ge­ nerală şi a favorizat influenţa elenistă. A întins graniţele Palesti­ nei, a început rezidirea şi înfrumuseţarea templului din Ierusalim în anul 20 a. Hr. Lucrările s-au încheiat abia în anul 63 d. Hr. A zidit oraşe noi, precum Cezareea Palestinei. Irod a fost crud şi cu familia sa, omorându-şi prima soţie, Mariamna, soacra sa, un cum­ nat şi trei fii ai săi. Moare la anul 750 ab u.c., adică anul 4 d. Hr. Prin testament, Irod împarte regatul celor trei fii ai săi rămaşi în viaţă. împăratul roman Octavianus Augustus (n. 63 a. Hr. - 14 d. Hr.) confirmă testamentul. Astfel, Arhelau moşte­ 3 - Studiul Noului Testament

34

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

neşte: Iudeea, Samaria şi Idumeea, cu titlul de «etnarh». Din cauza cruzimii sale a fost reclamat de evrei la Roma, fiind depus în anul 6 d. Hr. Etnarhia sa a fost transformată în provincie romană - cârmuită de procuratori aflaţi sub conducerea procon­ sulului Siriei. Irod Antipa a primit Galileea şi o parte din Pereea, cu titlul de tetrarh (stăpân peste un sfert din regat). A fost iubitor de cons­ trucţii ca şi tatăl său. A ridicat o nouă capitală, Tiberiada, pe ma­ lul lacului Ghenizaret. Respecta credinţa iudeilor şi se ducea de sărbători la Ierusalim. Petrecăreţ şi desfrânat, geniul rău al dom­ niei sale a fost Irodiada, cumnata divorţată pe care el a luat-o în căsătorie, fiind dezaprobat făţiş de Sfântul Ioan Botezătorul. în anul 39 d. Hr. a fost destituit şi exilat. Al treilea fiu al lui Irod, Filip, obţine partea de nord a Pereii (Bataneea, Gaulonita, Trahonia) cu titlul de tetrah. El zidi la poa­ lele munţilor Hermon localitatea Cezareea (lui Filip). Murind în anul 34, micul său stat a fost anexat la provincia Siria. Nepotul lui Irod Idumenul, numit Irod Agrippa I a reuşit să refacă unitatea regatului bunicului său şi să-i extindă graniţele. El a câştigat simpatia iudeilor manifestând sentimente patriotice şi persecutând pe creştini. A ucis pe Sfântul Iacov, fiul lui Zevedei, în anul 44. A murit tot în anul 44 d.Hr. Regatul său a fost anexat la provincia romană. După înlocuirea lui Arhelau, anul 6 d. Hr., în Iudeea şi Samaria au venit la cârma statului procuratorii romani. Cu o întrerupere între anii 41-44 (când domnea Irod Agrippa I), ei devin stăpâni şi peste celelalte provincii ale Palestinei, după moartea acestuia guvernând ţara până la anul 66 d.Hr. De drept, procuratorul depindea de legatul Siriei, însă, de fapt, era autonom şi stăpânitor absolut. El avea reşedinţa în Cezareea Palestinei. De sărbători venea la Ierusalim însoţit de o escortă. Exerciţiul justiţiei era lăsat sinedriului şi tribunalelor locale, care se conduceau după legile iudaice, însă condamnările la moarte pronunţate de instanţele ebraice trebuiau confirmate de romani. Taxele şi impozitele faţă de statul roman se percepeau de

PARTEA SPECIALĂ

35

funcţionarii (romani sau evrei), iar vămile erau arendate unor particulari evrei, numiţi vameşi. în chestiunile religioase autori­ tatea romană nu se amesteca, dar putea destitui după plac pe marele preot. Dintre procuratorii romani ai Palestinei cel mai cunoscut a fost Pilat din Pont (între anii 26—36), om brutal şi crud, care omora fară judecată. După rechemarea lui au urmat Marcelus (37-41), Antoniu Felix (52-59), Porcius Festus (60-62) şi Gessius Florus (64—66), sub care revolta grupării zeloţilor se in­ tensifică. Romanii intervin cu armata, asediază şi distrug Ierusa­ limul prin Tit la anul 70 d.Hr. Din acel moment, Sinedriul a fost suprimat, iar arhiereul şi cultul naţional mozaic de la templu a încetat. Catastrofa aceasta a întărit diaspora iudaică prin marele număr de evrei emigraţi sau deportaţi din Palestina. în epoca Noului Testament, poporul iudeu era împărţit în două: cel care locuia în pământul lui Israel şi cel împrăştiat între «neamuri» (cei din «diaspora», împrăştiere). Poporul iudeu prezenta o unitate ca neam prin religia sa mo­ noteistă. Aceasta a asigurat supravieţuirea naţiunii după căderea Ierusalimului şi distrugerea templului. Religia monoteistă a fost forţa morală şi principiul de unitate al întregului popor. Ea l-a menţinut printre «neamuri» până astăzi. Religia iudaică a fost dintru început o religie monoteistă cu credinţa într-un Dumnezeu unic, creator, sfânt, drept şi milostiv. Poporul iudeu era strâns unit cu Dumnezeu printr-un legământ încheiat între Dumnezeu şi Avraam, reînnoit pe timpul lui Moise şi înscris în Lege. Prin acest legământ, Dumnezeu susţinea pe poporul evreu, iar acesta trebuia să-i păzească poruncile. Cu excepţia saducheilor (Faptele Apostolilor 23, 8), evreii credeau şi în îngeri şi demoni care constituie două lumi opuse, îngerii nu aveau trebuinţe materiale. Ei erau trimişii lui Dumnezeu. Cei buni au avut un rol important în promulgarea Legii, au fost însărcinaţi să comunice anumite planuri divine şi vegheau asupra oamenilor drepţi. îngerii răi îndeamnau pe oa­

36

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

meni la păcat. Satan este căpetenia demonilor. Puterea lui avea să fie nimicită în timpurile mesianice. Pentru a scăpa de ei, iudeii pioşi evitau «locurile pustii», recurgând la exorcisme şi la aju­ torul îngerilor buni. în privinţa vieţii viitoare şi a răsplătirii de după moarte evreii nu aveau o idee clară. Viaţa de după moarte era concepută ca un somn, în locuinţa morţilor, în şeol. Nu aveau idee despre judecată şi răsplată. Profetul Daniel a lămurit într-o oarecare măsură această chestiune (12, 2), pe care au reluat-o şi popularizat-o fariseii. Esenienii afirmau că sufletele morţilor supravie­ ţuiesc după moarte în şeol şi primesc răsplată sau pedeapsă după judecată. Ideile mesianice erau familiare poporului iudeu, dar nu tot­ deauna înţelese în mod unitar. Astfel, prin mesianism se înţele­ gea triumful naţional al poporului evreu asupra duşmanilor săi. Această speranţă puternică era întreţinută în popor prin literatura apocaliptică. Mesia înseamnă în evreieşte «uns». Este tradus în greceşte prin «%piaTo

. Deci Mesia este trimisul lui Dum­ nezeu, reprezentantul voinţei şi scopurilor Sale, care va îndeplini promisiunea făcută iudeilor de a birui pe duşmanii săi, inaugu­ rând o epocă nouă de fericire. Mesia trebuia să fie din neamul lui David, având demnitate regală omenească. Mai exista ideea unui Mesia conceput ca slujitorul lui Dumnezeu, Cel drept, persecu­ tat, suferind, care moare pentru răscumpărarea poporului (Isaia 53 şi Zaharia 12, 10). Dar această idee era mai puţin răspândită în popor, aproape necunoscută. în religia iudaică «Legea» dată de Dumnezeu lui Moise constituia cel mai mare bun spiritual, pe care evreii o venerau şi se supuneau prescripţiilor ei. Pe lângă Legea scrisă mai există şi tradiţia orală, adică explicaţia Legii, cu ajutorul căreia preoţii şi învăţătorii adaptau prescripţiile Legii la realităţile sociale. Dar, cu timpul, tradiţia şi-a sporit învăţăturile şi observaţiile, încât acestea au întunecat Legea. Din cauza mulţimii prescripţiilor tradiţiei, Mântuitorul îi mustra pe farisei (Matei 23, 23).

PARTEA SPECIALĂ

37

Viaţa religioasă a evreilor se manifesta prin cultul public compus din sacrificii, rugăciuni, repetate la anumite ore, opere de milostenie. Locul important de cult iubit şi venerat de toţi evreii era templul din Ierusalim, unde Dumnezeu îşi avea «locuinţa» Sa pământească. Orice iudeu, oriunde ar fi trăit, când se închina, se întoarcea spre templu. Orice israelit, de la vârsta de 20 de ani, trebuia să achite o dajdie către templu (didrahma, Mat. 17, 24). Această contribuţie avea un caracter sfânt şi era achitată de toţi iudeii din Palestina şi din Diaspora. Pelerinajele la Ierusalim, la marile sărbători mozaice, sau cel puţin la Paşti, erau un alt semn de respect pentru templu. în decursul timpului s-au mai construit şi alte temple pe muntele Garizim în Samaria, la Leontepolis, în Egiptul de jos, dar templul din Ierusalim era singurul loc de cult legitim, socotit sfânt de evrei. Templul era format din locul sfânt propriu-zis şi două curţi, care-1 înconjurau: curtea preoţilor şi, (mai jos cu câteva trepte), curtea neamurilor. în prima nu intrau decât preoţii, iar în a doua intrau toţi evreii. Aici se vindeau animale pentru jertfe. Preoţia era îndeplinită de preoţi recrutaţi din neamul lui Aaron. Ei constituiau o castă închisă, deosebită de masa poporu­ lui. în frunte era marele preot, care în epoca Noului Testament avea un rol foarte important în viaţa naţională şi religioasă a po­ porului evreu. El era şeful naţiunii iudaice în domeniul religios şi juridic. în domeniul religios era şeful tuturor serviciilor de la templu, şeful clasei preoţilor, preşedintele sinedriului, săvârşea serviciul de cult la sărbătoarea ispăşirii, intrând în Sfânta Sfin­ telor pentru a stropi cu sânge chivotul legii, spre curăţirea po­ porului. Era socotit mijlocitorul poporului faţă de Dumnezeu. Preoţii erau împărţiţi în 24 de cete, care asigurau serviciul la templu pe rând, câte o săptămână. Trăiau din daruri aduse la tem­ plu şi din anumite părţi de la jertfele sângeroase. Leviţii erau slu­ jitori inferiori. Nu se ocupau de cult, ci îndeplineau servicii de întreţinere, curăţenie, paza porţilor, menţinerea ordinii.

38

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Cultul mozaic era în sarcina preoţilor. El consta din jertfe sângeroase (de animale) şi nesângeroase (din ulei, faină, vin). Jertfa reprezenta o închinare către Dumnezeu şi un mijloc de ispăşire pentru păcatele obşteşti şi particulare. Ele erau orânduite amănunţit şi se aduceau zilnic, seara şi dimineaţa, şi în anumite zile de sărbători. Erau şi jertfe individuale, care se aduceau de fiecare iudeu în împrejurări speciale: atingeri de lucruri necurate, pentru păcate şi drept mulţumire pentru anumite binefaceri pri­ mite de la Dumnezeu. La evrei, anumite timpuri şi zile aparţin lui Dumnezeu şi au un caracter sfânt. Acestea sunt zilele de sabat şi sărbătorile. Sabatul (sâmbăta) este ziua de odihnă şi de rugăciune. Ea începe vineri la apusul soarelui şi se termină sâmbătă la aceeaşi oră. In tot acest timp orice lucru manual era interzis. Erau foarte multe reguli pentru respectarea sabatului. El se sărbătorea la templu printr-un serviciu de cult special, iar la sinagogi prin reuniuni având ca scop rugăciunea şi învăţământul. Sabatul era sărbătorit de evreu cu multă atenţie şi respectat chiar cu preţul vieţii. Sărbătorile cele mai importante ale iudeilor erau: Paştile, Cincizecimea şi Sărbătoarea Corturilor, numite şi sărbători de pelerinaj la Ierusalim. Orice bărbat iudeu era obligat să meargă măcar o dată pe an la Ierusalim, ca pelerin. Paştile se sărbătoreau în amintirea ieşirii din Egipt, primăvara, în luna Nisan (martieaprilie). începea în seara de 14 Nisan printr-un prânz religios familial, se lega cu sărbătoarea Azimilor şi dura şapte zile. în tot acest răstimp se consuma azimă, un fel de pâine nedospită. De aceea se spunea: Paştile sau Azimile. Sărbătoarea Cincizecimii (a celor şapte săptămâni sau a săp­ tămânilor) se sărbătorea la cincizeci de zile după paşti şi dura o zi. Ea amintea primirea Legii pe Muntele Sinai şi prăznuia înche­ ierea recoltei. De aceea se aduceau ca jertfa primele pâini din noul seceriş, pentru care motiv se numea şi «sărbătoarea sece­ rişului». La 15 ale lunii Tishri (septembrie—octombrie), începutul anului, la iudei, începe Sărbătoarea Corturilor, care ţinea şapte

PARTEA SPECIALĂ

39

zile. Sărbătoarea evoca timpul petrecut de evrei în pustiul Arabiei, adăpostiţi în corturi, prăznuindu-se şi recoltarea fructe­ lor. Câteva zile înaintea sărbătorii Corturilor avea loc Sărbătoa­ rea Ispăşirii (lom Kipur) prăznuită cu post. Marele preot intra în Sfânta Sfintelor, stropea chivotul legii cu sângele unui animal jertfit, pentru curăţire, iar un berbec încărcat cu păcatele poporu­ lui era trimis în pustie. La aceste sărbători se mai adăuga aceea a Dedicaţiei, care amintea de sfinţirea templului curăţit de Iuda Macabeul (164 a. Hr.). Ea începea în ziua de 25 Kislev (sfârşitul lui decembrie) şi ţinea opt zile. Se mai numea şi «sărbătoarea luminilor» pentru că la uşile caselor se aşezau lămpi aprinse. Sărbătoarea Sorţilor sau Purim, avea un caracter de bucurie populară, deoarece evoca scăparea evreilor din Imperiul Persan, de către Estera, de la moartea pe care le-o pregătise Aman, primul sfetnic al împăratu­ lui Artaxerxes. Sinagogile. Sinagogă înseamnă «adunare», «reuniune», «comunitate». Evreii înţelegeau prin sinagogă şi adunarea şi clă­ direa. Sinagogile au luat fiinţă în coloniile ebraice din exilul babilonic şi s-au extins după aceea în fiecare localitate cu popu­ laţie mozaică. Ele erau formate din săli mari, dreptunghiulare, împărţite în trei părţi: în prima parte se păstrau sulurile Legii, iar în celelalte erau: catedră, bănci, scaune; femeile stăteau în galeri­ ile de sus. Studiul Legii constituia un act religios. într-o cameră alăturată erau instruiţi copiii. în fruntea sinagogii se afla un con­ ducător ales de comunitate, care avea grija clădirii şi orânduia rugăciunile. Conducătorul sinagogii era asistat de un consiliu. Sinagoga nu era un templu şi cultul sinagogal nu prevedea săvâr­ şirea de jertfe. Adunările aveau loc sâmbăta şi în sărbători. Servi­ ciul religios cuprindea trei părţi: rugăciuni, citirea unei pericope, din Vechiul Testament şi comentariul pe care îl făcea fie sinagogarhul, fie un evreu instruit. Oricine putea lua cuvântul la comentarea pericopei citite dacă se pricepea. Instituţia sinagogală era foarte importantă, deoarece comunităţile iudaice organi­

40

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

zate luau cunoştinţă prin sinagogi de ele însele, de apartenenţa lor la marea familie izraelită, de datoriile lor morale şi religioase. După distrugerea Ierusalimului, sinagoga a ajutat poporul lui Israel să supravieţuiască. Pentru păstrarea Legii şi tradiţiei exista la evrei Instituţia Sinedriului. Aceasta era o adunare formată din 70 de membri, având ca preşedinte pe arhiereul în funcţiune. El a luat fiinţă pe timpul dominaţiei persane, când marele preot, împreună cu un sfat, se îngrijea de chestiunile religioase şi financiare ale statului iudaic. în timpul lui Ioan Hircan al II-lea (67-40 a. Hr.) apare numele de sinedriu. El era format din preoţi, din bătrâni, scriitori şi învăţători de lege. Sinedriul era păzitorul Legii şi a tot ce pri­ vea viaţa religioasă şi naţională a iudeilor. Avea poliţia sa şi pu­ terea de a închide, judeca şi condamna la moarte, dar executarea sentinţelor capitale se putea face numai dacă ele erau confirmate (întărite) de autoritatea romană din Palestina. Pentru explicarea Legii existau la iudei învăţătorii de lege, numiţi rabini. Alături de preoţi, ei interpretau Legea ca jurişti, teologi şi moralişti, fiind adevăraţi conducători spirituali ai soci­ etăţii iudaice. Atitudinea acestora faţă de tradiţie nu era unitară. Unii erau mai riguroşi, asemănându-se cu fariseii, la care se re­ ferea Domnul Hristos (Matei 23, 13), iar alţii mai indulgenţi. în epoca Noului Testament existau la poporul iudeu mai multe curente (tagme sau partide) religioase sau politice, care au avut un rol deosebit în activitatea Mântuitorului. Cea mai însem­ nată era tagma fariseilor, adică a «separaţilor» (sau separatiş­ tilor), pentru că se separau de masa poporului, de păcătoşi şi ne­ instruiţi. Ei au apărut pe timpul luptelor macabeice, apărând Le­ gea cu arma în mână. Apar sub numele de «farisei» pe timpul lui Ioan Hircan (135-104 a.Hr.). Erau în opoziţie cu dinastia asmoneilor (macabeilor) pentru că aceştia nu se trăgeau din neamul lui David şi erau favorabili influenţei eleniste. Vedeau rău pe Irod Idumeul şi pe romani, având o atitudine pasivă faţă de ei. în ge­ neral, pe timpul Mântuitorului ei se afirmau ca o grupare reli­ gioasă care apăra Legea şi tradiţia, fiind observatori exageraţi ai

PARTEA SPECIALĂ

41

ritualismului şi formalismului tradiţionalist. Fariseii se distin­ geau prin trei particularităţi: erau păzitorii riguroşi ai sâmbetei, ai purificărilor rituale şi ai plăţii datoriilor către preoţi şi templu. Credeau în nemurirea sufletului, în înviere, în judecata viitoare, în existenţa îngerilor, în libertatea omului şi în providenţa divină. Aveau o vie credinţă mesianică, se bucurau de simpatia poporu­ lui, erau plini de râvnă pentru viaţa religioasă, pentru o bună con­ duită morală şi pentru independenţa politică a evreilor. Sfântul Pavel se mândreşte că trăia ca un fariseu (Fapte 26, 5) înainte de convertire. Ei socoteau că poporul este ignorat şi blestemat (Ioan VII, 49), îl tratau ca pe păcătos, erau trufaşi şi exagerau în prac­ ticarea ritualismului şi formalismului în paguba sentimentului religios. Saducheii erau o tagmă al căror nume le venea de la Sadoc, un strămoş al lor, fost mare preot. Dintre ei, mulţi aparţineau aristocraţiei preoţeşti şi tot ei erau adevăraţii conducători ai sinedriului. Irod îi trata cu asprime, ca şi pe farisei. Ei erau mai îngă­ duitori cu ocupanţii romani colaborând bucuros cu aceştia, obţi­ nând astfel beneficii personale. în materie religioasă şi morală se conduceau numai după litera Legii. Saducheii negau învierea morţilor, nemurirea personală, răsplata de după moarte, existenţa îngerilor şi a demonilor. Nu se preocupau de venirea împărăţiei lui Dumnezeu, mulţumindu-se cu viaţa de aici. Nu aveau nici o influenţă asupra maselor populare. După distrugerea Ierusali­ mului au dispărut. Esenienii sau Esenii erau o tagmă monastică, o asociaţie religioasă ai cărei membri trăiau în comun. Nu se căsătoreau şi trăiau într-o completă abstinenţă de reală evlavie, evitând min­ ciuna şi furtul. Ţineau cu rigurozitate sâmbăta şi curăţirile ritu­ ale. Nu admiteau învierea şi nu practicau sacrificiile religioase. Samarinenii erau o tagmă despărţită de iudei pe la începutul epocii greceşti (sec. IV î. Hr.). Ei aveau un cult legat de templul din Garizim, ridicat când s-a despărţit regatul lui Israel de cel al lui Iuda. Recunoşteau drept carte sfântă numai pentateuhul lui

42

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Moise. Pe timpul Mântuitorului constituiau un grup restrâns, care locuia în Samaria. Mărturiseau credinţa într-un Dumnezeu unic, cinsteau pe Moise şi credeau în venirea unui profet ase­ mănător acestuia. Dintre ei s-a ivit ereticul Simon Magul (Faptele Apostolilor 8, 9-13). Zeloţii s-au născut ca partid dintr-o revoltă împotriva recen­ sământului oamenilor şi animalelor, hotărât în anul 4-6 d.Hr. de proconsulul Siriei, Quirinius. Revolta a fost înăbuşită, dar miş­ carea a rămas. Ei admiteau ca singur stăpânitor numai pe Dum­ nezeu. S-au despărţit de farisei pentru că îi socoteau prea îngă­ duitori faţă de romani, ceea ce nu-i împiedica să colaboreze în combaterea cotropitorilor vremelnici ai Palestinei. Foloseau toa­ te mijloacele, chiar asasinatul, pentru a combate pe asupritori şi compatrioţii lor care colaborau cu duşmanul. Se foloseau de pumnale scurte numite de romani «sica» (de aici numele de «sicari», care devenise identic cu cel de «zelot»!). Revolta lor se înteţeşte şi ia proporţii în anul 66 d.Hr., aducând după sine inter­ venţia armatei romane, asediul Ierusalimului şi distrugerea lui în anul 70 d.Hr. Cei care au mai scăpat s-au regrupat în jurul Mării Moarte. Ultima lor revoltă a izbucnit pe timpul împăratului roman Adrian (117-138) sub Bar-Kokhba, «fiul stelei», socotit drept Mesia. Mişcarea a fost înăbuşită şi complet nimicită. Irodienii reprezentau un partid cu o tendinţă politică opusă zeloţilor. Erau partizanii dinastiei lui Irod. Pe timpul procurato­ rilor, irodienii s-au unit cu fariseii. In afară de poporul iudeu din Palestina mai existau numeroşi evrei în «Diaspora», adică împrăştiaţi în cuprinsul întregului Im­ periu Roman (mai ales în Alexandria, Babilon, Antiohia Siriei şi alte oraşe mari). Deşi răzleţiţi peste tot, aceştia erau strâns uniţi printr-un instinct profund de frăţietate. Aveau comunităţi organi­ zate administrativ şi financiar. Recunoscuţi prin legea romană şi protejaţi de ea, puteau obţine chiar şi dreptul de cetăţean roman, rămânând totuşi evrei autentici în conştiinţa şi conduita lor. Fie­ care comunitate se administra singură, de către un sfat propriu,

PARTEA SPECIALĂ

43

având în centrul comunităţii sinagoga, care le ţinea treaz senti­ mentul religios şi naţional. Trăind uniţi în adunări de cult şi strâns legaţi de tradiţiile lor naţionale, evreii din diaspora sufe­ reau influenţa mediului în care trăiau, învăţând limba regiunii respective, mai ales greaca elenistică. Beneficiind de protecţia legilor romane în negoţul şi meseriile lor, evreilor din diaspora li se permitea efectuarea de colecte pentru templu şi li se respecta repaosul sabatic. Deşi aveau contacte restrânse cu ceilalţi cetă­ ţeni, prin religia lor superioară şi prin moralitatea riguroasă, câştigau destui adepţi din sânul politeiştilor păgâni. Pe aceaştia, evreii îi numeau prozeliţi (nou-veniţi). Prozeliţii erau de două feluri: prozeliţii dreptăţii, cei care primeau circumciziunea şi toate prescripţiile Legii iudaice, încadrându-se complet în comu­ nităţile iudaice şi prozeliţii porţii (temători de Dumnezeu), care nu se circumcideau, ci erau numai ascultători ai legii. Dintre pro­ zeliţi s-au recrutat numeroşi creştini. Prin iudeii din diaspora s-a făcut o apropiere între religia iudaică şi filozofia greacă, mai ales prin practicarea unei exegeze alegorice (îndeosebi în Alexandria). S-a încercat elaborarea unui sistem filozofic format din doctrina biblică şi sistemele filozofice platonice şi stoice. Iudaismul elenizat a fost folosit ca bază de înţelegere şi de misionarii creştini, în Samaría, Antiohia etc., pre­ cum şi de Sfântul Pavel în epistolele sale. Mediul social al iudeilor din epoca Noului Testament pre­ zenta unele deosebiri faţă de acela al celorlalte popoare din acea vreme. Astfel, familia avea la bază căsătoria şi monogamia, poli­ gamia existând doar ca excepţie. Bărbatul îşi alegea soţia (pe care uneori o răscumpăra cu bani). Şi din aceste motive femeia se afla la evrei într-o situaţie inferioară faţă de bărbat. Divorţul tindea să se introducă pentru motive superficiale, deşi Legea lui Moise căuta să-l înlăture prin cartea de despărţire pe care bărba­ tul trebuia s-o dea soţiei. La evrei, căsătoria era precedată de logodnă, care dura un an pentru ca tinerii să se cunoască mai bine şi familia să fie temeinic

44

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

întemeiată. La ei exista şi căsătoria de levirat. Când într-o casă erau mai mulţi fraţi, dacă fratele mai mare însurat ar fi murit, fară a lăsa moştenitori, fratele următor trebuia să se căsătorească cu soţia fratelui mort. în acest mod, primul născut rezultat din această căsătorie purta numele fratelui răposat, pe care îl şi moştenea ca avere. Căsătoria era preţuită de evrei mai ales pentru naşterea de prunci. Familia fară copii era socotita «blestemată» de Dum­ nezeu. Copiii erau instruiţi de mici în familie, apoi în şcolile sinagogale. învăţământul avea la bază Biblia (II Tim. III, 15). Şi la evrei exista plaga sclaviei, dar era mai uşor de suportat, deoarece sclavii evrei, după şase ani de robie, în anul al şaptelea (anul sabatic) erau eliberaţi. Celor care ar fi dorit să rămână mai departe sclavi li se găurea urechea, în faţa justiţiei, spre întărirea acestui contract, urmând să fie eliberaţi la al 50-lea an, adică în anul jubiliar. Negoţurile şi meşteşugurile se dezvoltau liber în Palestina. Muncitorii erau destul de bine retribuiţi mai ales în construcţii. Tulburările politice şi birurile excesive impuse de romani, ca şi de Irod, pentru a-şi satisface patima sa de constructor, au sărăcit pe mulţi până la falimentare. 7. Despre evanghelii Primele scrieri ale Noului Testament care cuprind viaţa şi învăţătura Domnului Hristos se numesc evanghelii. Ele sunt în număr de patru. Noţiunea de evanghelie vine din greceşte de la xo evayyéXiov (format din două cuvinte: ev care înseamnă «bine» şi ayyéXü) care înseamnă vestesc. Deci substantivul ebayye'kiov înseamnă vestea cea bună). Acest sens l-a luat cuvântul ceva mai târziu. La vechii scrii­ tori greci evayye'kwv însemna răsplata care se dădea aceluia care aducea o veste bună sau sacrificiul oferit zeilor drept mulţumire pentru o veste bună. Cu sensul de răsplată pentru o

PARTEA SPECIALĂ

45

veste bună se întrebuinţează şi în Vechiul Testament (traducerea Septuagintei), în (II Regi 4, 10). Totuşi, în Vechiul Testament (II Regi 18, 22, 25), înţelesul este acela de «veste bună». în Noul Testament cuvântul «E'bayyeXiov» se întrebuinţează cu sensul de «veste bună» privitor la o persoană sau un lucru. «Evanghelia împărăţiei» (Matei 4, 23), «Evanghelia lui Iisus» (Marcu 1, 1) înseamnă vestea bună despre Iisus sau despre împărăţia cerurilor. Cu timpul, Evanghelia a luat un sens mai larg, însemnând învăţăturile Mântuitorului predicate de Apostoli (Matei 26, 13), sau învăţătura despre Domnul Hristos şi doctrina Sa adusă lumii, socotită ca o veste bună (Efes. 1, 13). Deci, în Noul Testament, prin «Evanghelie» se înţeleg învăţăturile şi faptele săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos pentru mân­ tuirea oamenilor. Această însemnare a evangheliei o găsim chiar de la începu­ tul creştinismului la Sfinţii Clement Romanul (sec. II), Ignatie al Antiohiei (f 107), şi Justin Martirul (f 166). Mai târziu, «vestea bună» despre Mântuitorul şi învăţătura Sa, adică evanghelia, predicată oral, s-a fixat în scris. Denumirea de «evanghelie» a trecut astfel la scrierea însăşi. Astfel, în «învă­ ţătura celor doisprezece Apostoli» (sec. II) este indicată prin ter­ menul «evanghelie» o culegere de învăţături. «Rugaţi-vă Dom­ nului, aşa cum se găseşte în evanghelie», (VIII, 2), «cum o aveţi în evanghelie» (XV, 3-4). Aceste texte se referă la o evanghelie scrisă. Sfântul Clement Romanul şi Sfântul Iustin Martirul vor­ besc clar despre «memorii» scrise de Apostoli. Deci, din sec. II înţelesul de «evanghelie» se dă scrierilor care conţin viaţa şi învăţăturile Mântuitorului. Acest înţeles a rămas valabil până astăzi. Evanghelia, după cuprins, este una singură, dar ea a fost fixată în scris de diferiţi autori, ale căror nume le poartă până astăzi: Evanghelia după Matei, după Marcu, după Luca şi după Ioan.

46

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Suprascrierile Evangheliilor canonice (titlurile), au fost sta­ bilite de Biserică, la începutul secolului II. Ele vor să arate că Evanghelia cea una după conţinut şi revelaţie are patru «forme» după autorii inspiraţi care au redactat Evangheliile canonice. Numărul evangheliilor. Sfântul Evanghelist Luca (1, 1-^) afirmă că, atunci când a compus Evanghelia sa, existau şi alte istorisiri despre viaţa şi faptele lui Iisus pe care el le-a consultat. Desigur că e vorba de cele de la Matei şi Marcu. Probabil că existau şi unele fragmente scrise. Fapt este că s-au păstrat numai cele patru pe care le avem până astăzi şi care sunt socotite ca sin­ gurele inspirate. Sfinţii Părinţi pun numărul lor în legătură cu cele patru râuri ale raiului, sau cu cele patru fiare descrise de pro­ fetul Iezechiel (1,5). încă din sec. II Biserica a confirmat drept inspirate şi auten­ tice numărul celor patru Evanghelii amintite, respingând ca apo­ crife alte evanghelii care au mai apărut. Ordinea evangheliilor a fost dintru început cea pe care o avem astăzi: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Astfel o găsim menţio­ nată aproape la toţi Sfinţii Părinţi, în cele mai vechi manuscrise şi în vechile traduceri ale Sfintei Scripturi. Criteriul înşiruirii evangheliilor este vechimea scrierii lor. Astăzi, numeroşi teologi susţin că cea mai veche evanghelie este cea după Marcu, lucru care încă nu este definitiv dovedit. Evanghelia după Matei, ver­ siunea aramaică, ar fi suferit unele schimbări şi adaptări după cea de la Marcu. Deci Evangheliile aşa cum le avem astăzi în limba greacă, după care sunt traducerile noastre, încep cu Marcu şi nu cu Matei. însă noi ştim că cea mai veche Evanghelie este cea după Matei, scrisă mai întâi în aramaică şi apoi tradusă în greceşte. Formarea şi caracterul evangheliilor. învăţătura evanghe­ liilor o constituie în primul rând predica orală a Mântuitorului rostită în faţa Apostolilor şi a contemporanilor întrupării Sale (Matei 4, 23; 9, 35; Marcu 13, 10; 14, 9). După învierea şi înălţarea Sa la cer, Sfinţii Apostoli o continuă şi o amplifică,

PARTEA SPECIALĂ

47

adăugând învăţăturilor Domnului istoria faptelor Sale, mai ales a patimilor, răstignirii, morţii şi învierii sale, care au format nucleul în jurul căruia s-a centralizat Evanghelia Sa. Aceasta a format predica (kerigma) care a circulat oral 15-20 de ani, adresându-se comunităţilor creştine din Palestina sau din afară. Predica aceasta avea drept scop convertirea la creştinism, înăl­ ţarea sufletească a credincioşilor şi apărarea dreptei credinţe de orice falsificări. Din anumite nevoi de apărare a adevăratei cre­ dinţe şi pentru a rămâne neschimbat ceea ce Mântuitorul ne-a împărtăşit, unii martori ai Domnului sau ucenici ai lor au fixat în scris învăţătura şi faptele Mântuitorului, adică predica apos­ tolică. Au făcut acest lucru din nevoia de a instrui pe credincioşi şi nu pentru a elabora opere istorice în înţelesul de astăzi al cuvântului. De aceea, ei nu au fixat faptele evanghelice în ordine strict cronologică şi nici nu le-au localizat totdeauna. Transmi­ ţând tradiţia orală, evangheliştii au consemnat şi unele fapte in­ terpretate de comunitate şi chiar unele interpretări personale ale lor după scopul urmărit de scrierea evangheliilor respective. Din aceste motive, unele amănunte diferă de la o evanghelie la alta. Adânc convinşi fiind de mesianitatea şi divinitatea Mântui­ torului, ei nu au exclus nici un act important, nici o învăţătură esenţială din doctrina şi viaţa Domnului Hristos. Evangheliştii n-au fost istoriografi, dar au respectat cu scrupulozitate faptul istoric. Ei au cunoscut pe Mântuitorul, au fost martori direcţi ai evenimentelor pe care le istorisesc. Evangheliile s-au adresat Bisericii care se dezvolta sub directa autoritate a Apostolilor. In ele nu se putea strecura nimic fals, fiind cărţi inspirate de Duhul Sfânt, scrise de martori autentici. Biserica a vegheat în cursul veacurilor, prin conducătorii ei, asistată de acelaşi Duh Sfânt, care i-a inspirat pe alcătuitori, la menţinerea neschimbată a tex­ telor evanghelice. Timpul în care au fost scrise este epoca de la 43-100, adică a doua jumătate a secolului I. Limba evangheliilor a fost aramaica, pentru cea de la Matei şi greaca elenistică pentru celelalte.

48

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

8. Evanghelia după Matei Prima scriere din Noul Testament este Evanghelia după Matei. Este cea dintâi Evanghelie în ordinea cronologică, după cum ne arată tradiţia bisericească. Autorul ei este Sfântul Matei, Apostol al Domnului Hristos. Era originar din Capemaum, unde exercita profesiunea de va­ meş, ocupaţie urâtă de evrei, din cauza incorectitudinii vameşilor şi pentru că aceştia erau în slujba ocupanţilor romani. El era fiul lui Alfeu şi se numea Levi (Marcu 2, 14), înainte de a deveni Apostol al Mântuitorului, după care fapt, ia denumirea de Matei. Fie că avea două nume: Levi şi Matei dintru început ca şi Sfân­ tul Apostol Pavel - Saul şi Paul (Pavel) sau poate şi-a schimbat numele după convertire ca Simon al lui Iona în Chifa (Petru) (Ioan 1, 11). Deşi într-o profesie nesimpatizată de concetăţenii săi, avea o profundă nădejde în venirea lui Mesia, cel prezis de profeţi. De aceea, Domnul Hristos, cunoscând sufletul lui, tre­ când într-o zi pe la vama din Capemaum, îi face invitaţia: «Vino după Mine» (Matei 9, 9; Marcu 2, 14; Luca 5, 27). Vameşul îl urmează bucuros, oferă un prânz Mântuitorului şi ucenicilor Săi, la care mai iau parte şi mulţi prieteni ai vameşului. Cu această ocazie fariseii mustră pe ucenicii Domnului Hristos că învăţătorul lor mănâncă cu vameşii şi păcătoşii. Domnul Hristos le răspunde că «nu au nevoie de doctor cei sănătoşi, ci cei bol­ navi şi El n-a venit să cheme la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi» (Matei 9, 12-13). Aceste cuvinte au răscolit adânc fiinţa morală a acestui om urât de concetăţenii săi, s-a convertit şi a devenit pentru toată viaţa Apostol al Domnului Hristos. Pe lista Apostolilor la Marcu (3, 18) şi Luca (6, 15) el este trecut pe locul al şaptelea, iar în Evanghelia sa, din modestie, se situează pe locul opt (Matei 10, 3). în Evanghelii nu se mai spune nimic despre activitatea sa, ci doar în Faptele Apostolilor este amintit, în rândul celorlalţi Apostoli, cu ocazia alegerii lui Matia (Fapte 1, 13). Desigur, el a împărtăşit situaţia tuturor celorlalţi Apostoli. A primit împuternicirea de a predica Evanghelia (Matei A

PARTEA SPECIALĂ

49

28, 19-20; Marcu 16, 15), s-a împărtăşit de harul Duhului Sfânt la Cincizecime şi a răspândit învăţătura creştină în Ierusalim. Pe timpul persecuţiei lui Irod Agripa (44 d. Hr.), când Apostolul Iacov, fratele lui Ioan, este omorât, ceilalţi Apostoli părăsesc Palestina. Şi Evanghelistul Matei părăseşte Ierusalimul şi merge în Etiopia unde propovăduieşte Evanghelia. Tradiţia adaugă că ar fi răspândit învăţătura Mântuitorului şi în India. Se crede că el a murit martir. Biserica noastră îl pomeneşte ca martir în ziua de 16 noiembrie. Prima mărturie în sprijinul apartenenţei celei dintâi Evan­ ghelii Sfântului Matei este aceea a lui Papia, episcop de Ierapole din Frigia ( | 155). Acesta consemnează tradiţia orală despre viaţa şi activitatea Mântuitorului într-o scriere păstrată fragmen­ tar de Eusebiu al Cezareei (f 340). Papia spune: «Matei a scris cuvintele Domnului (Evanghelia sa) în limba ebraică, pe care le tra­ ducea fiecare cum putea». Sfântul Irineu, episcopul Lionului, din Galia (f 202), ucenic al Sfântului Policarp din Smirna (f 156), mărturiseşte că «Matei petrecând între evrei a scris o Evanghelie în limba sa proprie» (Adv. Haeres. III, 1). Eusebiu de Cezareea, la rândul său, afirmă: «Matei, care a predicat mai întâi evreilor, le-a înmânat acestora, când era să plece şi la alţii, în scris, în lim­ ba lor maternă, Evanghelia care-i poartă numele» (Hist. eccles. III, 24 şi 31). Ea se află înscrisă în lista Canonului Muratori şi amintită de Sfinţii Părinţi: Atanasie cel Mare, Chirii al Ierusalimului şi Grigore de Nazianz. Fericitul Ieronim (f 420), rezumând ce s-a scris până la el despre prima Evanghelie, spune: «Matei, care se numea Levi şi devenind din vameş Apostol, a compus pe timpul când petrecea în Iudeea, cel dintâi, Evanghelia lui Hristos cu litere ebraice, pentru cei care crezuseră, cei din circumciziune» (Hieronim, De vir. illustr.). Ea este recunoscută ca autentică şi de sinoadele particulare din Laodiceea (360), canonul 60 Hipo (393) şi confirmată de sinodul ecumenic Trulan (692) şi sinodul al Vll-lea (787). 4 - Studiul Noului Testament

50

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Cuprinsul Evangheliei, adică argumentele interne, atestă autenticitatea ei. în adevăr, din cuprins rezultă că autorul este iu­ deu, care cunoaşte foarte bine Vechiul Testament, istoria, datinile şi mentalitatea evreilor din Palestina. în Evanghelia întâi sunt multe amănunte pe care nu le putea cunoaşte decât un Apostol al lui Iisus. Limba originară a Evangheliei după Matei este limba aramaică, limbă vorbită de evrei, după întoarcerea lor din robia babilonică. Mai târziu, înainte de anul 70 d. Hr., Evanghelia s-a tradus în limba greacă. Autorul traducerii pare să fie însuşi Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei. Locul. Scrisă în Ierusalim, pe la anul 43-44, înainte de a pă­ răsi Ţara Sfântă, - ea a fost adresată, în primul rând iudeo-creştinilor din Palestina. Scopul evanghelistului a fost să dovedească primilor cititori că Domnul Hristos este Mesia cel prezis de profeţi şi în persoana Sa s-au îndeplinit toate vechile profeţii. El a reînnoit Legea Veche. Aşteptarea unui Mesia politic este zadarnică. Din această cauză autorul motivează multe din faptele vieţii şi activităţii Mântui­ torului prin cuvintele: «Acestea s-au făcut ca să se împlinească Scriptura» (Matei 1, 22; 2, 15; 2, 23; 21, 4; 27, 9). Evanghelia după Matei are deci ca scop: dovedirea mesianităţii şi divinităţii Domnului Hristos. în ea se istorisesc viaţa şi învăţătura Mântuitorului aşa cum s-au petrecut, cum s-au des­ făşurat şi după cum au fost înregistrate de un martor ocular. Planul evangheliei. Ea cuprinde 28 de capitole şi se împarte în trei părţi mari: Partea I {cap. 1 - 4 , 11) descrie evenimentele dinaintea activităţii publice a Domnului Hristos, adică spiţa nea­ mului lui Iisus, naşterea Sa, unele fapte în legătură cu ea, Botezul şi ispitirea în pustie. Partea a Il-a {cap. 4, 12 - cap. 18). Aici se descrie activi­ tatea publică a Mântuitorului în Galileea.

PARTEA SPECIALĂ

51

Partea a IlI-a (cap. 19—28) expune activitatea Domnului în drum spre Ierusalim, intrarea solemnă în cetatea sfântă, patimile, moartea şi învierea Sa. Evanghelistul Matei nu expune viaţa şi faptele Mântuitoru­ lui în mod cronologic, ci le grupează în pericope compacte după analogiile dintre ele. CUPRINSUL EVANGHELIEI Partea I (cap. 1-4,11) - introductivă. Naşterea Domnului Iisus, închinarea magilor, fuga în Egipt şi uciderea pruncilor

Evanghelistul Matei îşi începe scrierea printr-o listă genea­ logică a strămoşilor Domnului Hristos, începând de la Avraam şi trecând din generaţie în generaţie, în mod descendent prin David şi urmând pe linie bărbătească, până la Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare Maria, care a născut pe Domnul Hristos. Listele la evrei se urmăreau numai pe linie bărbătească. Amin­ tirea femeilor: Tamara, Rahav, Rut, Batşeba arată că Mântuitorul avea printre strămoşii Săi şi neamuri străine de poporul iudeu, trăgându-se astfel, ca om, din toate popoarele. Lista genealogică este împărţită în trei serii de câte paispre­ zece neamuri: de la Avraam la David, epoca formării poporului evreu; de la David la captivitatea babilonică, epoca măririi şi decăderii lui Israel; de la reîntoarcerea din captivitatea babilo­ nică până la Iosif, epoca aşteptării lui Mesia. Mai există o ase­ menea listă genealogică la Evanghelistul Luca (cap. 3, 23-38). Acesta urmează o linie ascendentă prin strămoşii prea Sfintei Fecioare Maria, mergând până la Adam. Această exegeză a listelor genealogice ale Mântuitorului este acceptată de majoritatea interpreţilor Noului Testament. Mai sunt, însă, şi alte interpretări1.

1. Cf. Dr. Vasile Gheorghiu, Sfânta Evanghelie după Matei, comenta Cernăuţi, 1925, p. 78 ş.u.

52

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Mântuitorul S-a născut, arată autorul (1, 18-25), fiind con­ ceput în mod supranatural, prin umbrirea Sfintei Fecioare Maria de către Duhul Sfânt, conform profeţiilor (Isaia 7, 14). Faptul este anunţat şi lui Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, precizându-se că Pruncul pe care trebuia să-L nască se va numi Iisus, adică Mân­ tuitor, căci va mântui pe poporul său de păcatele sale, va fi deci adevăratul Mesia. în acest mod îndepărtează din sufletul lui Iosif intenţia sa de a părăsi pe Sfânta Fecioară, aflând că avea să nască. - Istorisirea mai amănunţită a Naşterii Domnului o expune Evan­ ghelistul Luca (cap. 1-2). După acest fapt, Evanghelistul Matei istoriseşte închinarea Magilor (2, 1-12), care, după tradiţie, erau nişte înţelepţi de la curţile regilor perşi, chaldeeni sau arabi - din răsărit. Văzând steaua minunată pe cer, ei au înţeles că S-a născut în Palestina Mesia cel aşteptat de iudei, căci cunoşteau Vechiul Testament în traducerea Septuagintei. Au ajuns la Ierusalim conduşi de stea. De aici, au mers la Betleem, - după ce Mântuitorul fusese tăiat împrejur şi prezentat la templu (Luca, cap. 1-2). Magii i-au adus daruri, aur, tămâie şi smirnă. După închinarea lor, la îndemn ceresc, Familia Sfântă se refugiază în Egipt, unde vieţuiau în si­ guranţă destui evrei. Irod, înşelat de magi - care nu-1 anunţă că au găsit pe Domnul - hotărăşte uciderea pruncilor din Betleem şi împrejurimi. Numărul pruncilor ucişi nu se ştie. Tradiţia spune că ar fi 14.000. Majoritatea exegeţilor actuali susţin că ar fi înjur de o sută. Jalea mare a mamelor rămase fară prunci este, după Evanghelistul Matei, un antitip al distrugerii Ierusalimului şi deportării tinerilor din acea vreme în robia babilonică. Durerea mamelor rămase fară fii de atunci prefigura nenorocirea mame­ lor ai căror fii i-a omorât Irod, căutând să omoare pe Iisus. Familia Sfântă rămâne în Egipt un an şi câteva luni, până când moare Irod Idumenul. Apoi se reîntoarce în Palestina, dar nu în Betleem, cum intenţiona, căci peste Iudeea domnea Arhelau, fiul crud al lui Irod, ci în Nazaret, unde domnea ca tetrarh Irod Antipa, care era mai puţin crud decât fratele său.

PARTEA SPECIALĂ

53

în continuare cap. 3-4, 11: Predica Sfântului loan Bote­ zătorul, Botezul Mântuitorului şi ispitirea Sa în pustie. După scurte informaţii despre naşterea Mântuitorului şi unele fapte în legătură cu ea, Sfântul Evanghelist Matei scrie despre înaintemergătorul Domnului şi despre îndemnarea la pocăinţă din pus­ tiul Iordanului (3, 1-12). Ioan ducea o viaţă de ascet şi propo­ văduia cu înflăcărare apropierea împărăţiei mesianice, pregătindu-i pe cei care-1 ascultau prin pocăinţă şi botezare, unite cu fapte de pocăinţă. Botezul său cu apă era deosebit de al lui Mesia, care avea să boteze cu Duh Sfânt şi «cu foc» curăţitor. Sfântul Ioan botează pe Mântuitorul (3, 13— 17), după ce la început refuzase această înaltă misiune, căci se socotea nevred­ nic. La insistenţele Domnului Hristos, spre a se «împlini toată dreptatea» (iconomia mântuirii), Sfântul Ioan primeşte şi botează pe Domnul Hristos. Mântuitorul Se botează, nu pentru că per­ sonal avea nevoie de botez, ci pentru că era reprezentantul întregii omeniri ale cărei păcate şi le asumase. Botezul Domnului prilejuieşte o arătare a Sfintei Treimi: Fiul Se botează, Părintele ceresc (Tatăl) îl mărturiseşte ca Mesia, iar Sfântul Duh, în chip de porumbel, îl confirmă, pogorându-Se peste El. După acest fapt important, Domnul Hristos este ispitit de diavol (4, 1-12). Pentru a se pregăti ca om în marea Sa misiune şi pentru a birui pe acel împotriva căruia nu putuse rezista vechiul Adam, Domnul Hristos «a fost dus de Duhul în pustiu» spre a fi ispitit de diavol (4, 1). Adică de Duhul său propriu, Duhul misi­ unii Sale pe care şi-o asumase. După tradiţie pustiul pare a fi la vest de Ierihon, în ţinuturile muntelui Carantania. Aici posteşte 40 de zile şi 40 de nopţi fără a mânca ceva. La sfârşitul acestei perioade diavolul se prezintă în mod real - nu numai interior ispitindu-L sub trei forme ce reprezintă chintesenţa tuturor ten­ taţiilor: lăcomia, mândria şi pofta de stăpânire şi îmbogăţire. Prin prima îl invită să prefacă pietrele în pâini, spre a Se hrăni după postul îndelungat; prin a doua, îl invită să Se arate mulţimii că este

54

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Mesia, aruncându-Se de pe aripa templului din Ierusalim, prin a treia, îi oferă bogăţiile şi stăpânirea lumii, dacă i se va închina. Mântuitorul le respinge pe toate cu cuvinte scripturistice, iar diavolul se convinge în mod faptic că Iisus este Mesia şi pleacă biruit. Partea a Il-a (cap. 4, 12 - 18) Activitatea Domnului Hristos în Galileea. Cap. 4. începutul propovăduirii şi chemarea primilor Apostoli

După ispitirea şi întemniţarea Sfântului loan Botezătorul de către Irod Antipa (4, 12), Mântuitorul revine în Galileea şi îşi începe activitatea Sa publică (4, 12-17), propovăduind despre «împărăţia cerurilor», care se dobândeşte prin pocăinţă. De alt­ fel, «împărăţia cerurilor» este tema centrală a Evangheliei după Matei. Manifestarea ei pământească el o descrie dintru început (Naşterea Domnului), până la slăvită ei realizare (prin învierea Domnului Hristos). La lacul Ghenizaret Domnul Hristos cheamă, dintre pescarii acelui lac, pe patru dintre ucenicii Săi: Simon-Petru şi Andrei, pe Iacov şi pe loan, fiii lui Zevedeu (4, 18-25), alegere care, după majoritatea exegeţilor, pare a fi fost definitivă. Aici săvârşeşte o serie de minuni care-I măresc faima de taumaturg (4, 23-25). Cap. 5-7. Predica de pe munte. Partea cea mai importantă a Evangheliei după Matei referitoare la învăţătura Domnului Hristos se cuprinde în predica de pe Munte (cap. 5-7). Pericopele pe care le conţine n-au fost rostite în acelaşi timp, ci în dife­ rite ocazii. Evanghelistul le-a grupat în această cuvântare, după legăturile lor de conţinut, potrivit metodei sale de lucru. Predica de pe Munte cuprinde o introducere (5, 1-12), care indică nouă căi sau mijloace de desăvârşire religios-morală, numite «feri­ ciri». Fiecare din ele începe cu o virtute, care, dacă este realizată în viaţa noastră vremelnică, aduce răsplătire veşnică. Primele trei fericiri se referă la viaţa noastră individuală, la preocuparea de

PARTEA SPECIALĂ

55

noi înşine, iar celelalte şase la raporturile noastre cu semenii. în fericirile recomandate de Mântuitorul se pune accent pe o serie de dispoziţii interioare, ca: mila, curăţia inimii, înfrânarea, drep­ tatea, iubirea şi jertfelnicia. Prin ele se poate dobândi, se poate moşteni împărăţia cerurilor. în continuare (5, 13-16), Mântuitorul aseamănă pe ucenicii Săi cu sarea pământului şi lumina lumii, îndemnându-i să fie exemplu prin viaţa lor virtuoasă şi să răspândească învăţătura Sa. Conţinutul cuvântării este format din trei părţi: în partea întâi (5, 17—48), se face o comparaţie între învăţăturile esen­ ţiale ale Vechiului Testament şi cele împărtăşite de Mântuitorul. El a desăvârşit Legea veche, făcând din ea o lege superioară şi universală, punând accentul p e iubirea de Dumnezeu şi aproa­ pele nostru. Astfel, în legătură cu porunca a Vl-a din Decalog, osândeşte nu numai omorul, ci şi ofensa, calomnia, jignirea. Referitor la porunca a Vil-a se opreşte nu numai actul desfrânării, ci şi intenţia de a desfrâna. Se condamnă divorţul pentru motive uşoare «afară de cuvânt de desfrânare», adică de adulter şi se opreşte orice fel de jurământ. Adică orice fel de jurământ într-o societate ideală creştină, dar până atunci, abuzul de jură­ mânt. în legătură cu «legea talionului» (Exod 21, 24-25; Deut. 19, 21) se cere o depăşire a ei prin legea dragostei, după exem­ plul Tatălui ceresc, Care răspândeşte binefacerile Sale peste toţi oamenii. în partea a Il-a (6, 1-34), Mântuitorul recomandă ascul­ tătorilor săvârşirea unei serii de fapte care trebuie să se deose­ bească de ale fariseilor prin motivarea lor internă. Astfel, ei tre­ buie să facă rugăciuni şi milostenii şi să postească spre a slăvi pe Dumnezeu, nu spre a fi lăudaţi de oameni. Să lucreze pentru dobândirea de bunuri nepieritoare şi să se ferească de avariţie, căci Dumnezeu are grijă de oameni mai mult decât de celelalte vieţuitoare. In partea a IlI-a, cap. 7, 1-27 se dă o serie de sfaturi pentru noua viaţă morală creştină. Dragostea faţă de aproapele, de semen să se vădească (7, 1-6) printr-o înţelegere mai mare a

56

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

faptelor acestora şi printr-o critică mai severă a noastră înşine, învăţăturile sfinte să fie răspândite cu prudenţă. Rugăciunea să fie stăruitoare, căci numai aceasta se îndeplineşte (7,7-11). Să se comporte faţă de semeni după cum ar dori şi ei să se comporte semenii lor cu ei (7, 12). Să primească şi să păstreze învăţăturile Mântuitorului cu toate greutăţile ce le-ar avea de suferit, căci numai astfel vor dobândi «împărăţia lui Dumnezeu» (7, 13-14). Să se ferească de învăţătorii mincinoşi, pe care să-i judece şi să-i deosebească după fapte (7, 15-21), să nu se mândrească cu mi­ nunile pe care eventual le-ar săvârşi, ci să îndeplinească voia lui Dumnezeu şi să săvârşească fapte bune. în încheiere, prin două pilde, îi îndeamnă să pună în practică învăţăturile primite, arătându-se prin aceasta adevăraţi ucenici. Pe drept cuvânt, predica de pe Munte este cea mai înaltă cartă a regulilor de conduită şi de desăvârşire morală a omenirii. în cap. 8 şi 9 se istoriseşte o serie de minuni săvârşite de Domnul Hristos în părţile Galileii. Ele nu sunt relatate în ordinea săvârşirii, cronologic, ci după procedeul Predicii de pe Munte. Mântuitorul săvârşeşte nenumărate minuni din dorinţa de a ajuta pe cei nenorociţi, pe cei bolnavi, care, însă, servesc şi ca dovezi ale divinităţii Sale. Astfel, El a făcut minuni faţă de natură, faţă de oameni şi faţă de Sine. Minunile îndeplinite în capitolele amintite sunt: vindecarea unui lepros (8, 1-4), boală grea şi aproape incurabilă, pe care Domnul Hristos o săvârşeşte din milă pentru bolnav; vindecarea slugii sutaşului (8, 5-10), a unui prozelit, care avea o credinţă puternică; vindecarea soacrei lui Petru (8, 14-15), care vieţuia în Capernaum, precum şi alte minuni (8, 16), care confirmă profeţia lui Isaia despre misiunea lui Mesia, cf. Isaia (53, 4). în continuare, Domnul Hristos refuză să primească printre ucenici pe un cărturar care dorea să-L urmeze, socotindu-L un Mesia politic şi nu permite unui ucenic al Său să se ducă să înmormânteze pe tatăl său, arătându-i prin aceasta că chemarea apostolică necesită un spirit de jertfelnicie şi de abnegaţie de ordin familial, lumesc.

PARTEA SPECIALĂ

57

Liniştirea furtunii de pe Marea Galileii (8, 23—27) este o minune săvârşită asupra naturii, minune ce impresionează adânc pe ucenici. Domnul Hristos vindecă doi demonizaţi în ţinutul Gadarenilor (8, 28-34), la est de Marea Galileii, unde chiar demonii recunosc divinitatea Sa. In vindecarea paraliticului din Capernaum (9, 1-7) Mântui­ torul îşi arată dumnezeirea Sa, afirmând că El are puterea de-a ierta păcatele. în continuare, Domnul Hristos cheamă la aposto­ lat pe vameşul Matei (9, 9-17), în casa căruia, la un prânz, El explică cum că postul creştin nu va fi asemănător cu cel iudaic va fi în alte zile şi izvorât din alte motive - după cum şi religia creştină va fi deosebită de cea iudaică a Vechiului Testament, ca fond şi formă. Ele nu pot sta împreună, cum nu pot să stea vinul nou în burdufuri vechi sau petice noi, la haine vechi. Tot în acest capitol se istoriseşte vindecarea unei fem ei de scurgere de sânge, care suferea de doisprezece ani (9, 20-22) pentru credinţa ei puternică; învie pe fiica lui Iair (9, 18-19; 23-26) (aceasta fiind prima dintre cele trei învieri săvârşite de Domnul Hristos); tămăduieşte doi orbi şi un mut îndrăcit (9, 27-34), cu care ocazie fariseii îl acuză că vindecă demonizaţii cu ajutorul lui «Belzebut căpetenia demonilor». Cap. 10 istoriseşte despre alegerea definitivă a celor doispre­ zece Apostoli şi trimiterea lor într-o misiune de probă, cuprin­ zând şi o importantă cuvântare pastorală a Mântuitorului. După ce Domnul Hristos îşi alege definitiv 12 Apostoli din mai mulţi ucenici care-L urmaseră - asemănători cu cei 12 patri­ arhi ai poporului evreu - îi trimite într-o misiune de probă limi­ tată. în cuvântarea rostită în faţa lor, le dă o serie de sfaturi asu­ pra misiunii lor, asupra vocaţiei lor, cum spun unii exegeţi. în partea I a cuvântării (10, 5-15) sfaturile se referă la misi­ unea lor limitată în ţinuturile iudeilor. Ei vor predica apropierea împărăţiei cerurilor, vor vindeca pe bolnavi, vor învăţa la fel învăţătura Domnului, uniform, cu delicateţe, ocolind pe cei vădit ostili învăţăturii lor, care vor fi pedepsiţi de Dumnezeu. Nu se

58

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

vor îngriji de hrană şi îmbrăcăminte, căci misiunea lor fiind de scurtă durată şi dezinteresată nu vor duce lipsă de acestea. Partea a Il-a (10,16-23) se referă la misiunea de după Cincizecime, când se vor îndrepta către «neamuri». Atunci vor avea greutăţi şi necazuri de la regi şi conducători de sinagogi, vor fi urâţi şi persecutaţi şi vor trebui să fugă dintr-o cetate în alta. Să nu se îngrijească ce şi cum vor vorbi, căci îi va ajuta Duhul Sfânt. Vor trebui să rabde toate spre a fi mântuiţi. în sfârşit, în partea a Ill-a (ultima) (10, 24-42), se dau sfaturi Apostolilor, valabile pururea pentru misiunea apostolică şi a preoţilor: de a urma întru toate pe Mântuitorul şi a-L lua drept exemplu, a vorbi deschis şi fară frică. Domnul Hristos şi învăţătura Sa vor provoca neînţele­ geri, totuşi trebuie să-L predicăm fară şovăire, să renunţăm la noi înşine spre a-L predica; cei care îi vor sprijini pe Apostoli, vor fi răsplătiţi. Din toată cuvântarea rezultă că Apostolii vor fi ajutaţi în misiunea lor de Duhul Sfânt, având datoria de a predica dezin­ teresaţi. în cap. 11 se istoriseşte despre Lauda Sfântului Ioan Boteză­ torul adusă de Mântuitorul cu prilejul vizitei ce-i fac ucenicii acestuia, trimişi de el, spre a se convinge dacă Domnul Hristos este Mesia cel adevărat. Mântuitorul le dovedeşte mesianitatea Sa prin minunile pe care le săvârşeşte, aşa precum prezisese pro­ fetul Isaia (35, 5; 61, 1). Cu această ocazie El aduce laude Sfântului Ioan Botezătorul mărturisind că a fost înaintemergătorul Său şi că este cel mai mare dintre fiii oamenilor născuţi din femei, deşi face parte din profeţii Legii vechi. Sfântul Ioan Bote­ zătorul a postit şi a dus o viaţă austeră, totuşi evreii n-au crezut în el, nu au primit predica lui şi felul său de viaţă, spunând că «are demoni (este ajutat de demon în austeritatea sa)». Ei nu cred acum nici în Mântuitorul, acuzându-L că predică mai mult vame­ şilor şi păcătoşilor. Adresându-se cetăţilor din jurul lacului Ghenizaret (11, 20-24), care nu i-au primit învăţătura deşi a făcut multe minuni acolo, le prezice pedepse aspre. învăţătura Sa este bine primită de vameşi şi de copii (11, 25-26). încheie cu un apel adresat

PARTEA SPECIALĂ

59

celor împovăraţi şi bântuiţi de dureri, de a primi învăţătura Sa mântuitoare (11, 28-30), că la El vor afla odihnă. în cap. 12, Mântuitorul este acuzat de farisei că nu păzeşte sâmbăta (12,1-7), deoarece ucenicii Săi flămânzi au smuls spice într-o asemenea zi şi s-au hrănit din boabele lor. Domnul le răs­ punde că ei pun prea mult accentul pe formalismul legii, căci aceasta permite anumite trebuinţe strict necesare, dând exemplu pe David, care odinioară a călcat Legea şi pogorămintele pe care şi le iau totdeauna preoţii. De altfel, adaugă El, Mesia este mai mare decât templul. Cu ocazia vindecării unui om cu mâna uscată (12, 9-14) şi a unui demonizat mut şi surd (12, 22) într-o zi de sâmbătă, a fost din nou acuzat că face minuni cu ajutorul lui Belzebut. Domnul Hristos explică imposibilitatea acestui fapt şi-i anunţă că răstălmăcirea minunilor Sale constituie un păcat grav, - păcat împotriva Duhului Sfânt, care nu va fi iertat niciodată. La cererea unor farisei de a face un «semn» spre a crede în El, Mân­ tuitorul le spune că nu le va da alt semn decât moartea Sa şi pe­ trecerea în sânul pământului «trei zile şi trei nopţi», prefigurată prin semnul lui Iona (12, 38-42). Capitolul se încheie cu vizita mamei Sale şi aşa-zişilor fraţi ai Săi (12, 36-50), în realitate «rude» sau veri secundari. La apariţia lor, Domnul afirmă că oricine împlineşte voia lui Dumnezeu îi este rudă. Creştinismul stabileşte o legătură spirituală între oameni care depăşeşte înru­ direa de sânge. De altfel, «fraţii» Domnului nu-i erau fraţi natu­ rali, ci rude apropiate. Căci prin cuvântul de «frate» se înţelegeau la evrei toate gradele de rudenie: unchi, nepot, frate vitreg, veri, cumnaţi etc. Maica Domnului n-a avut alţi copii decât pe Mân­ tuitorul Hristos. Cap. 13 cuprinde cuvântarea Mântuitorului în pilde. Această cuvântare conţine un număr de şapte pilde, rostite de Domnul Hristos în diferite ocazii. Căci Mântuitorul vorbeşte adeseori mulţimilor şi Apostolilor Săi prin pilde. Acestea erau mai apropiate de puterea de înţelegere a oamenilor, de preocu­ pările şi viaţa lor obişnuită şi erau oarecum mai voalate faţă de farisei, expuneau anumite învăţături mai indirect.

60

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Cuvântul «parabolă» înseamnă comparaţie. în adevăr, în structura fiecărei parabole există o comparaţie evidentă sau subînţeleasă. Parabola este o mică istorisire fictivă, dar verosimilă. Luată din viaţa zilnică, prin care, cu ajutorul unei comparaţii sau asemănări, se împărtăşesc anumite învăţături de credinţă şi de morală. Prin parabole Domnul Hristos pune în lumină diferite aspecte ale «împărăţiei cerurilor» sau ale învăţăturii Sale. Pildele se împart în: dogmatice, morale şi profetice (sau eshatologice) după felul învăţăturii, care se desprinde din ele. Dacă expun o temă doctrinală, sunt dogmatice; dacă se referă la un precept nor­ mativ, sunt morale; dacă înfăţişează o învăţătură care priveşte sfârşitul timpurilor sau viaţa veşnică, ele sunt eshatologice (sau profetice). Dintre cele şapte pilde (din cap. 13) două sunt mai extinse, fiind explicate - la cererea Apostolilor - de însuşi Mântuitorul şi anume: pilda semănătorului (13, 4-9; şi 18—23) şi pilda neghi­ nei (13, 24-30 şi 36-43). Celelalte cinci ne împărtăşesc învăţă­ turi despre «împărăţia cerurilor», precum şi diferite aspecte şi înţelesuri ale învăţăturii Mântuitorului. Astfel, în pilda semănă­ torului se pune accent pe atitudinea de receptare a sufletului omenesc faţă de învăţătura Domnului Hristos, de modul diferit în care omul îşi însuşeşte această învăţătură. Unii se arată indife­ renţi faţă de ea, alţii o primesc cu entuziasm, dar o părăsesc tot aşa de uşor; la alţii grijile exagerate ale acestei vieţi şi poftele lumeşti o înăbuşă şi, în sfârşit, un oarecare număr o primeşte cu bucurie şi la aceştia aduce roade bogate. în pilda neghinei se arată că «împărăţia lui Dumnezeu» pe pământ va cuprinde şi oameni buni şi oameni răi. Alegerea lor se va face abia la sfâr­ şitul timpurilor, la judecata generală. Mântuitorul arată uceni­ cilor Săi că de-abia la judecata din urmă se vor alege adevăraţii credincioşi de cei necredincioşi. în pilda grăuntelui de muştar (13, 31-32) Domnul Hristos învaţă că împărăţia lui Dumnezeu va avea începuturi modeste, dar răspândirea ei în lume va fi foarte rapidă. Ea va cuprinde toată lumea. Este vorba, deci, de universalitatea Bisericii creştine. Pilda aluatului (13, 33) evi­

PARTEA SPECIALĂ

61

denţiază faptul că deşi mică în aparenţă «împărăţia lui Dum­ nezeu» va avea o mare putere de pătrundere, de transformare spi­ rituală şi de acţiune practică. Ea va schimba omul individual şi societatea. Deşi asemănătoare cu pilda grăuntelui de muştar, ele nu sunt întru totul identice. Grăuntele de muştar se referă la răs­ pândirea spaţială, în timp ce cealaltă subliniază puterea de trans­ formare spirituală a sufletelor pe care o are învăţătura creştină. Pilda comorii ascunse (13, 44) îi învaţă pe ucenici şi pe urmaşii Săi că «împărăţia cerurilor» are o valoare deosebită şi merită osteneala de a fi dobândită de om, mai presus de toate celelalte bunuri pământeşti. în parabola mărgăritarului (13, 45) învă­ ţătura este aceeaşi ca şi în pilda comorii, numai că, una se desco­ peră din întâmplare, iar cealaltă prin cercetări îndelungate. Para­ bola năvodului (13, 47-50) este şi ea asemănătoare ca învăţătură cu cea a neghinei. în pilda neghinei, însă, se pune accent pe exis­ tenţa membrilor buni şi răi în «împărăţia cerurilor» pe pământ, iar în pilda năvodului se subliniază despărţirea celor buni de cei răi, la sfârşitul veacurilor. Mântuitorul încheie cu sfatul dat ucenicilor Săi, care reiese dintr-o pildă (13, 51-52), de a pune de acord învăţătura morală a lui Moise cu învăţătura Sa. Pildele acestea arată caracterul social şi moral al învăţăturii creştine, începuturile modeste ale Bisericii creştine şi răspândi­ rea ei rapidă peste tot pământul. Toate pildele au un caracter dog­ matic, deşi din unele se desprind şi învăţături morale sau eshatologice. în finalul cap. 13, se istoriseşte că Mântuitorul reîntorcându-se în patria Sa, refuză să facă vreo minune din cauza necredinţei compatrioţilor Săi. Cap. 14 începe cu relatarea morţii Sfântului Ioan Boteză­ torul (14, 3-12), fapt ce i se aduce la cunoştinţă Mântuitorului pe când se afla în Nazaret şi învăţa poporul, care era profund uimit de înălţimea învăţăturii Sale. Sfântul Ioan a fost omorât cu prile­ jul unei serbări de la curtea regală, când Salomeea, fiica Irodiadei, pentru un dans destrăbălat, care l-a entuziasmat pe tetrarhul Irod Antipa, i-a cerut ca răsplată capul neînfricatului prooroc, care le biciuia fară cruţare păcatele.

62

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Domnul Hristos, aflând că şi El este urmărit de Irod Antipa şi îndurerat de moartea înaintemergătorului Său, părăseşte Galileea şi trece în Transiordania, în preajma oraşului Bethsaida (Iulia), aflat sub domnia lui Irod-Filip. Mulţimile II descoperă şi-I ascultă cu bucurie învăţăturile. Se făcuse târziu şi locurile erau pustii. Hristos observă lipsa de mâncare a poporului şi din milă pentru mulţime săvârşeşte minunea înmulţirii pâinilor (14, 13-21), când cu cinci pâini şi doi peşti satură 5000 de bărbaţi, fără a se mai socoti femeile şi copiii. Se retrage apoi în munte din cauza entuziasmului mulţimii, care voia să-l facă rege. în timpul nopţii trece în mod minunat peste apele lacului Ghenizaret ca pe uscat (14, 22-33), invitând pe Apostolul Petru să vină la El. Acesta, însă, după ce merge, câtva timp, pe apă, ca şi Mântuitorul, începe să se scufunde, căci începe pentru câteva momente să se îndoiască. Domnul Hristos îl salvează. în ţinuturile Ghenizaretului săvârşeşte apoi o serie de vindecări (14, 34-36), care întăresc mai mult în credinţă pe ucenici, căci ele vădeau divinitatea lui Iisus. Cap. 15 (1—39) cuprinde o discuţie a Domnului Hristos cu fariseii asupra formalismului legii iudaice şi săvârşirea a două minuni. Fariseii veniţi din Ierusalim spre a iscodi mersul activi­ tăţii Domnului Hristos, îl acuză public, într-o discuţie, că prin ucenicii Săi, care nu-şi spălau mâinile înainte de masă, calcă tra­ diţia. Domnul Hristos le răspunde că prin exagerarea tradiţiei, ei desfiinţează Legea lui Moise. De exemplu, ajutorul părinţilor datorat de fii, ei l-au desfiinţat prin instituirea darului către tem­ plu numit «corban!». Dacă cineva declară un bun oarecare «corban», adică închinat lui Dumnezeu, el nu mai putea fi dat spre ajutorul părinţilor, căci aparţinea templului. Astfel, se călca Legea lui Moise printr-o datină omenească. în ce priveşte mâncărurile, acestea nu «spurcă» pe nimeni pentru că trec prin organism după legile firii. Gândurile rele, intenţiile de desfrânare, care se plă­ mădesc în suflet, acestea «spurcă» într-adevăr. Apoi, Domnul Hristos părăseşte Galileea, îndreptându-Se spre nord, în apropierea oraşelor siro-feniciene, Tir şi Sidon,

PARTEA SPECIALĂ

63

unde vindecă pe fiica femeii cananeence (15, 21-28), pentru cre­ dinţa puternică a mamei sale. Revenind în apropierea lacului Ghenizaret, după o altă serie de minuni, Domnul Hristos săvâr­ şeşte o a doua înmulţire minunată a pâinilor (15, 32-38), săturând 4000 de oameni cu şapte pâini şi câţiva peştişori. Cap. 16 istoriseşte despre aluatul fariseilor, importanta mărturisire a lui Petru şi prima vestire a patimilor (16, 1-28). In urma unei discuţii cu fariseii, care-I cer un «semn» spre a crede în El, Domnul Hristos le răspunde că nu le va da alt semn decât semnul prefigurativ al lui Iona, care a petrecut trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, precum va sta şi El în mormânt trei zile şi trei nopţi (Matei 12, 40), după care timp va învia. Apoi, Domnul Hristos îi mustră că nu vor să înţeleagă mesianitatea Sa din faptele minunate pe care le săvârşea, deşi semnele timpului, fenomenele cereşti le interpretau cu destulă iscusinţă. După aceste discuţii, trecând dincolo de hotarele Galileii îi învaţă pe ucenicii Săi să se ferească de «aluatul fariseilor», adică de învăţătura acestora (16, 5-12). în apropiere de Cezareea lui Filip, Domnul Hristos are o importantă convorbire cu Apostolii Săi despre persoana şi misiunea Sa. Aceştia îi mărturisesc prin graiul lui Petru (16, 13-20) că este Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, care S-a întrupat pentru mântuirea neamului omenesc. Mântuitorul confirmă acest adevăr, precizând că această credinţă nu i-a survenit numai printr-o simplă judecată a minţii sale, ci dintr-o descoperire divină, fiind ajutat de Duhul Sfânt. Astfel, Domnul Hristos aşează credinţa Apostolilor în dumnezeirea Sa (15, 18) la temelia Bisericii creştine. Conducerea Bisericii (16, 19) a fost încredinţată acum tuturor Apostolilor pentru că toţi au mărturisit - prin Petru - credinţa în divinitatea lui Iisus. Orice altă interpretare de natură primaţială petrină este falsă. în continuare, Domnul Hristos prevesteşte ucenicilor Săi pentru prima dată patimile, moartea şi învierea Sa, dojenind pe Petru, care vrea să-L abată de la acest plan (16, 22-23). De asemenea, El anunţă că toţi acei care vor adopta învăţătura Sa trebuie să se pregătească pentru suferinţă, căci numai astfel vor

64

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

dobândi mântuirea (16, 24-27). începutul «împărăţiei lui Dumnezeu» îl vor vedea chiar unii dintre ei (16, 23), afirmă Mântuitorul, referindu-se la distrugerea Ierusalimului, întâm­ plată la anul 70 d. Hr., care preînchipuie şi sfârşitul lumii. Dure­ rile şi nenorocirile întâmplate în mic la sfârşitul Ierusalimului, se vor întâmpla în mare la sfârşitul veacurilor. Astfel interpre­ tează acest verset cei mai mulţi exegeţi, deşi mai sunt şi alte ex­ plicaţii în legătură cu acest text, cum ar fi: Schimbarea la faţă a Domnului, învierea Sa din morţi, Pogorârea Duhului Sfânt2. în capitolul 17 se istoriseşte marea minune a Schimbării la faţă a Domnului Hristos pe muntele Taborului (17, 1-13), ca o încurajare a Apostolilor Săi, în urma vestirii Patimilor Sale. Astfel, în prezenţa a trei dintre ucenicii Săi: Petru, Iacov şi Ioan, urcaţi pe muntele Taborului, Domnul Hristos ia o înfăţişare lumi­ noasă ca soarele, iar îmbrăcămintea Lui devine albă ca zăpada, moment în care apar Ilie şi Moise alături de El, iar glasul Părin­ telui ceresc îl mărturiseşte încă o dată, ca fiind Fiul Său cel iubit. La coborârea de pe munte, ucenicii îl întreabă despre profetul Ilie, care, după învăţătură profetului Maleahi (3, 1) trebuia să apară în timpurile mesianice şi care acum apăruse în preajma lui Iisus, dar dispăruse imediat. Domnul Hristos le răspunde că pro­ fetul Ilie va apărea la Parusia Sa, la sfârşitul timpurilor (Maleahi 3, 23), dar el este prefigurat şi acum de persoana Sfântului Ioan Botezătorul. Mai mult, Domnul Hristos adaugă că şi El va pătimi de la cei care nu L-au primit, ca şi Sf. Ioan Botezătorul. Schimbarea la faţă a Mântuitorului atestă divinitatea Sa, iar arătarea lui Moise şi Ilie arată că Domnul Hristos împlineşte şi desăvârşeşte Legea veche. După Schimbarea la faţă la poalele muntelui Tabor, Mântui­ torul tămăduieşte un copil demonizat (17, 14-21) pe care ucenicii nu l-au putut vindeca din cauza credinţei lor şovăielnice. Iisus prevesteşte apoi a doua oară patimile şi moartea Sa (17, 2. Cf. L. Cl. Filion, Evangile selon St. Matthieu. Introduction critique commentaires, Paris, 1890, p. 332-333.

PARTEA SPECIALĂ

65

22 23). în sfârşit, Domnul Hristos plăteşte dajdie către templu (17, 24-27) prin Apostolul Petru, deşi El, ca Fiu al lui Dum­ nezeu, mai mare peste templu, nu era dator s-o facă. Cap. 18 cuprinde: Datoriile creştinilor unii faţă de alţii (18, 1-35). Sunt o serie de sfaturi date de Mântuitorul Apos­ tolilor şi urmaşilor lor, - tuturor creştinilor - cum să se poarte unii faţă de alţii în noua comunitate creştină, toate izvorâte din marea virtute a dragostei. Dragostea faţă de cei mici (18, 1-14). După Schimbarea la faţă, în drum spre Capernaum, Apostolii încep o discuţie asupra întâietăţii. în Capernaum, Domnul Hristos reia firul discuţiei şi la întrebarea lor cine va fi cel mai mare în «împărăţia cerurilor», luând un copil în braţe, le spune că trebuie să fie smeriţi şi nevinovaţi ca şi copiii. Modestia tre­ buie să se manifeste şi prin dragoste şi ajutoare faţă de copii, săraci şi împovăraţi. Să se ferească de a fi exemple rele prin faptele lor faţă de semeni. Dacă cineva dintre ei ar fi stăpânit de vreo patimă, care ar scandaliza pe cei simpli, pe copii, este abso­ lut necesar s-o părăsească, căci altfel va avea parte de «gheena focului». Atitudinea faţă de aproapele trebuie să fie dictată de milă şi ajutor, nu de dispreţ, căci Dumnezeu veghează asupra tuturor. El îi ajută şi-i iubeşte, bucurându-Se de îndreptarea lor, ca păstorul care regăseşte oaia rătăcită. îndreptarea semenilor (18, 15-20) pentru greşelile săvârşite trebuie să fie făcută printr-o mustrare frăţească, izvorâtă din dragoste. Cercetarea trebuie făcută discret, între cel ce greşeşte şi cel către care greşeşte. Dacă nu ascultă, se vor lua încă doi sau trei martori pentru a-1 mustra în faţa lor şi cu ajutorul acestora se va căuta îndreptarea celui vinovat. Dacă nu se va corecta, nici în acest mod, va fi deferit Bisericii, adică ierarhiei bisericeşti, care are puterea de a lega şi dezlega. De nu va asculta nici de aceştia, se vor rupe legăturile cu el. Tot cu această ocazie, Domnul Hristos aminteşte folosul rugăciunii în comun a membrilor Bisericii. 5 - Studiul Noului Testament

66

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

în legătură cu iertarea greşelilor aproapelui (18, 21-25) Domnul Hristos ne învaţă că semenul nostru trebuie iertat «de şaptezeci de ori câte şapte», adică ori de câte ori îşi recunoaşte vina şi îşi cere iertare. Ca exemplu, rosteşte pilda celor doi dator­ nici (18, 23-35), arătând prin ea că suntem datori să iertăm greşelile semenilor, precum Tatăl ceresc ne iartă păcatele făcute faţă de El. Partea a IH-a (cap. 19-28) Activitatea Domnului Hristos în drum spre Ierusalim şi în Iudeea, Patimile, Moartea şi învierea Sa

In cap. 19 şi 20 se istorisesc fapte ce s-au întâmplat înainte de intrarea Domnului în Ierusalim. Cap. 19: Desfacerea căsăto­ riei şi tânărul bogat. Trecând prin Pereea Domnul Hristos este întâmpinat de un grup de farisei, care-L întreabă dacă este permi­ să desfacerea căsătoriei. Domnul Hristos repetă cele afirmate în predica de pe Munte (5, 31-32), că nu este permisă despărţirea soţilor pentru vini mărunte, decât în caz de adulter. Cât despre car­ tea de despărţire, despre care amintese fariseii că le-a poruncit-o Moise (Deut. 24, 1) aceasta nu este o poruncă propriu-zisă, ci o simplă concesiune, o îngăduinţă, permisă de Moise din cauza răutăţii şi încăpăţânării bărbaţilor evrei care nu puteau fi opriţi de la acest urât obicei şi pentru a pune femeia la adăpost de orice acuză, în cazul când ar fi trebuit angajată în vreun serviciu. Mai mult, greutatea de a se alcătui o carte de despărţire, cu toate vinile, cum o cerea legea lui Moise, întârzia divorţul şi înlesnea împăcarea soţilor certaţi. Deci, indirect, şi Moise confirma indisolubilitatea căsătoriei3. Cu această ocazie, în urma intervenţiei Apostolilor, Mântui­ torul lămureşte problema famenilor (19, 10-12). Aceştia sunt de trei categorii: cei care sunt fameni din naştere, în urma unor defecte congenitale; cei care printr-o intervenţie chirurgicală 3. Cf. Dr. Vasile Gheorghiu, op. cit., p. 262.

PARTEA SPECIALĂ

67

(mutilare) devin fameni; şi cei care de bună voie, din consideratiuni morale superioare, se hotărăsc să nu se căsătorească. De aceea, în Biserica noastră fecioria nu este impusă nimă­ nui, ci e vot voluntar pentru vieţuire monahală. După binecuvântarea pruncilor (19, 13-15) şi recomandarea stării de nevinovăţie pentru toţi cei care-i vor urma Lui, Domnul Hristos are o convorbire cu un tânăr care dorea să dobândească viaţa veşnică (19, 16-28) şi care îndeplinea cu sfinţenie toate poruncile. Domnul Hristos precizează că spre a se desăvârşi tre­ buia să se decidă de bună voie, să-şi vândă averile, să le împartă săracilor şi să-i urmeze Lui. Tânărul pleacă întristat, căci avea multe avuţii. Cu acest prilej, Domnul Hristos arată cât de greu pot să dobândească mântuirea cei bogaţi, bunurile materiale împiedicându-i să intre în «împărăţia lui Dumnezeu». Dar, adaugă El, şi bogaţii se pot mântui. «Căci, ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu toate sunt cu putinţă» (19, 26). După învăţătura Sfinţilor Părinţi prin credinţă puternică şi fapte de milostenie şi bogaţii se pot mântui. Domnul Hristos promite ucenicilor Săi, care L-au urmat (19, 27-30), părăsind orice bunuri materiale, un loc deosebit în «împărăţia lui Dumnezeu». în Biserica noastră sărăcia de bună voie nu este o condiţie pentru mântuire, ci tot un mijloc de desă­ vârşire religios morală (vot monahal). Spre a exemplifica cuvintele spuse ucenicilor Săi că «mulţi dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă întâi» (19, 30), Domnul Hristos rosteşte pilda lucrătorilor tocmiţi la vie la diferite ore din zi (cap. 20, 1-16). Aceştia lucrează ca durată de timp diferit, totuşi primesc la sfârşit aceeaşi plată. Este o pildă eshatologică care arată că la judecata generală Dumnezeu va răsplăti celor aleşi aceeaşi răsplată, aceeaşi slavă, evident avându-se în vedere şi râvna depusă întru viaţa creştină. De aceea am putea spune că pilda are şi un caracter moral. O dată cu părăsirea Pereei, Domnul Hristos vesteşte uceni­ cilor Săi pentru a treia oară Patimile, Moartea şi învierea Sa (20, 17-19). Totuşi Apostolii nu înţeleg sensul real şi complet al

68

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Patimilor Sale, dovadă fiind faptul că în drum spre Ierusalim fiii lui Zevedeu împreună cu mama lor cer să li se asigure primele locuri în împărăţia mesianică (20, 20-28). Domnul Hristos pre­ cizează că în împărăţia mesianică locurile de cinste implică multă suferinţă. Dumnezeu Tatăl le oferă celor ce-I fac voia. Prin comparaţie cu stăpânirile lumeşti, fruntaşii împărăţiei mesianice trebuie să ţintească la servire, la slujirea tuturor şi nu la o viaţă comodă. Trebuie să aibă în vedere exemplul învăţătorului lor, Care slujeşte tuturor şi îşi jertfeşte viaţa pentru toţi. în trecere prin Ierihon, Domnul Hristos vindecă doi orbi din naştere (20, 29-34), care-I cer ajutor, numindu-L «Fiul lui David» şi recunoscându-L ca Mesia. Cap. 21-23. Mântuitorul Hristos în Ierusalim. Intrarea solemnă în Ierusalim a Domnului Hristos (21, 1-11) are loc cu câteva zile înainte de Patimi. Domnul Hristos vine din Betania unde înviase pe Lazăr şi intră în Ierusalim călare pe un mânz de asină, adus special de ucenici (Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9), însă nu ca un împărat politic, războinic, ci ca un Domn al păcii, modest. Căci El nu intră pe un cal alb ca împăraţii obişnuiţi, ci pe un mânz de asină, semn al smereniei şi păcii. Mulţimile îl aclamă ca pe un împărat, prin cuvintele: «Osana, Fiul lui David» («Osana» înseamnă «ajută-ne»), I se aştern în cale covoare şi haine şi este întâmpinat cu ramuri de finic. Alungarea vânzătorilor din templu (21, 12-17). Mântuitorul se îndreaptă spre templu şi alungă din curtea lui pe vânzătorii de păsări şi pe schimbătorii de bani, care prefăcuseră locaşul de cult într-o casă de negoţ. Această curăţire a templului - după majoritatea exegeţilor (cf. Gheorghiu, op. cit., p. 601) - este alta decât cea istorisită de Evanghelistul Ioan (cap. 2). Smochinul uscat (21, 18-22). Mântuitorul se întoarce seara în Betania, cum de altfel face în toate zilele până la patimi, de teamă să nu fie prins de farisei înainte de ziua hotărâtă. A doua zi, revenind, găseşte pe cale un smochin cu frunze, dar fără roade. Blestemându-1, acesta se usucă. Domnul Hristos le aminteşte că vor săvârşi fapte mari dacă vor avea credinţă tare. Prin blestemarea

PARTEA SPECIALĂ

69

smochinului şi uscarea lui, Mântuitorul vrea să arate soarta ce-i aşteaptă pe oamenii lipsiţi de fapte bune. Iudeii cer Domnului Hristos să-Şi justifice actul de autori­ tate al alungării vânzătorilor din templu (21, 23), deoarece aşa ceva faceau numai marele preot şi vechii profeţi. Drept răspuns, Domnul Hristos îi întreabă la rândul Său despre botezul lui Ioan (21, 24-27), dacă era de la Dumnezeu sau de la oameni, nerăspunzându-I-se, nici El nu le-a răspuns. în continuare, Mântuitorul le spune trei pilde: pilda celor doi fii (21, 28-32) trimişi la muncă, dintre care primul promite că se va duce şi nu s-a dus; al doilea afirmă că nu merge şi totuşi s-a dus. La întrebarea Mântuitorului care din aceşti doi fii a făcut voia Tatălui, ei răspund că al doilea. Pilda are un caracter profetic. Primul fiu reprezintă poporul evreu, iar al doilea fiu, neamurile sau neamul căruia se va da împărăţia ce se va lua de la poporul evreu (v. 43). Urmează pilda lucrătorilor viei (21, 33—46), cărora li se dă o vie s-o lucreze, dar la trimiterea unor slujitori de către stăpân, spre a prelua rodul, îi omoară, ca şi pe fiul stăpânului, trimis ulte­ rior. După această faptă, via este luată de la ei şi se dă altora. Este vorba aici tot despre iudei, cărora li s-a încredinţat la început împărăţia mesianică, însă ei au ucis la început pe profeţi, apoi pe Mântuitorul. Din aceste motive împărăţia mesianică se va da păgânilor. Pilda are acelaşi caracter profetic. A treia pildă rostită de Mântuitorul este: parabola nunţii fiu ­ lui de împărat (22, 1-14), tot cu caracter profetic. Primii invitaţi n-au răspuns favorabil chemării la nuntă şi au ucis pe slujitorii trimişi să-i invite. Drept aceea, cetatea lor a fost distrusă ca represalii. în locul lor au fost poftiţi la ospăţ cei de la răspântii. Primii sunt evreii; cetatea care avea să fie distrusă este Ierusa­ limul; ceilalţi sunt păgânii, chemaţi la binefacerile Evangheliei. Cel ce s-a prezentat fără haina de nuntă este cel ce n-a făcut fapte bune după primirea credinţei creştine. Fariseii şi cărturarii simţindu-se înjosiţi prin pildele Mântui­ torului, prin care ei erau puşi mai prejos decât păgânii, faţă de

70

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

binecuvântarea mesianică, încearcă să-L pună în anumite situaţii grele prin unele întrebări. Astfel, ei îl întreabă dacă trebuie să plătească dajdie către Cezar (22, 15-22). Dacă spunea că nu trebuie, avea să fie socotit de către romani un răzvrătit, în caz contrar, pierdea simpatia poporului, care-i ura pe romani. Răs­ punsul Mântuitorului i-a uluit. El ne învaţă că omul are datorii şi către stat şi către Dumnezeu. Pe toate trebuie să le îndeplinească în mod conştiincios. învăţătura despre învierea morţilor (22, 23-33). Saducheii îl ispitesc în legătură cu învierea morţilor, întrebându-L a cui va fi femeia, după înviere, care fusese căsătorită cu şapte fraţi. Era o căsătorie de levirat, după care legea iudaică prevedea că, în lipsă de moştenitori direcţi, soţia fratelui răposat trebuia să se căsătorească cu fratele următor, spre a-i ridica moş­ tenitor şi a-i păstra numele şi drepturile legale. (Este arătat în partea introductivă a manualului). El le răspunde că în viaţa vii­ toare oamenii vor fi asemănători cu îngerii, ducând o existenţă strict spirituală. Cât despre învierea morţilor este atestată de Scrip­ turi. Porunca cea mai mare din Lege (22, 34-40). Văzând fari­ seii că nici ei şi nici saducheii nu reuşesc să-L prindă pe Domnul în cuvânt, au trimis pe un legiuitor să-I pună o întrebare asupra căreia nu se înţelegeau între ei: Care-i cea mai mare poruncă din Legea lor? El le răspunde că prima poruncă este a iubi pe Dum­ nezeu, iar a doua, asemenea ei, este iubirea aproapelui. Prin ele a rezumat toată Legea şi profeţii, căci întâia rezumă cele patru porunci din Legea lui Moise, iar a doua pe celelalte şase porunci. Hristos fiu şi domn al lui David (22, 41-45). Răspunsurile Mântuitorului au fost primite cu adâncă satisfacţie de popor. De aceea, Domnul Hristos le pune, la rândul Său, o nouă întrebare fariseilor, în legătură cu strămoşul lui Mesia. Cum se explică, întreabă Mântuitorul, faptul că Mesia deşi este Fiul lui David, din neamul său, totuşi îl numeşte «Domn» (Ps. 109, 1). Fariseii nu-i răspund şi nici Domnul Hristos nu-i lămureşte. Răspunsul este că Mântuitorul avea în persoana Sa două firi: omenească şi dumnezeiască. Ca om era «Fiul lui David», adică era descendent din neamul lui David. Dar fiind şi Fiul lui Dumnezeu, născut

PARTEA SPECIALĂ

71

supranatural din Fecioara María, David, prin inspiraţie, prin re­ velaţie suprafirească, prezicând, îl numeşte «Domn». Cap. 23. Mustrarea fariseilor (23, 1-39). Mântuitorul mustră direct pe farisei, arătând în faţa poporului, făţărnicia lor. Cuvântarea Domnului cuprinde trei părţi. în prima parte (23, 1-12). El arată că fariseii se bucură de autoritate în popor ca învăţători ai Legii. Slujirea lor trebuie respectată dar nu şi exem­ plele pe care le dau. Ei obligă poporul la sarcini grele, dar nu se asociază la purtarea lor. Caută primele locuri în sinagogi şi la mese, le plac laudele publice şi să fie numiţi învăţători. Domnul Hristos cere Apostolilor să fie smeriţi şi să-şi aducă aminte că El este singurul lor învăţător. în partea a doua (23, 13-33), Domnul Hristos adresează fariseilor o serie de mustrări directe: ei opresc poporul de a primi învăţătura Sa, asupresc văduvele, pretinzându-le plată mare pentru serviciile religioase pe care le fac; aleargă după prozeliţi, corupându-i apoi prin exemple urâte; greşesc în anumite învăţături, cum este aceea de a face anumite distincţii între jurăminte; sunt scrupuloşi în lucruri mărunte (de exemplu: zeciuiala de izmă şi mărar) dar uită şi nu se preocupă de dreptate şi milă faţă de semeni. Respectă spălările exterioare ale corpului şi cele rituale, dar înlăuntrul sufletelor lor sunt necu­ raţi. îngrijesc mormintele profeţilor omorâţi de părinţii lor şi-i condamnă pentru că i-au ucis, dar prin modul lor de comportare, prin exemplele vieţii lor sunt mai răi decât aceia. în partea a treia (23, 33-39) Mântuitorul le prevesteşte că vor fi aspru pedepsiţi dacă nu se vor pocăi pentru toate crimele din trecut ale strămoşilor lor, precum şi de crimele pe care le vor săvârşi ei înşişi, când vor veni între ei o serie de înţelepţi şi profeţi după Mântuitorul (23, 34). El exemplifică crimele săvârşite de strămoşii lor prin uciderea lui Abel de către fratele său Cain, prima omucidere şi odioasa crimă a uciderii lui Zaharia, nepotul preotului Iehoiada (II Paralip. 24, 20-22) şi continuă pre­ vestind uciderea lui Iacov (Fapte 12, 2), a arhidiaconului Ştefan (Fapte cap. 7) şi persecutarea Sfântului Petru şi a Sfântului Pavel. încheie cu mustrarea adresată Ierusalimului (23, 37-39).

72

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Mântuitorul a voit să-l scape de pieire, dar reprezentanţii săi au refuzat, ceea ce îi va aduce distrugerea. Pe El nu-1 vor mai vedea până nu se vor converti. Cuvântarea eshatologică, cap. 24—25. Despre dărâmarea Ierusalimului. Venirea Mântuitorului, sfârşitul lumii şi judecata generală. Această cuvântare se numeşte eshatologică deoarece se referă la evenimente care privesc dărâmarea Ierusalimului, sfârşitul lumii şi venirea a doua a Mântuitorului. A fost rostită de Domnul Hristos spre a răspunde la două întrebări ale ucenicilor Săi şi anume: când va fi sfârşitul Ierusalimului şi când va veni El a doua oară? în introducere (24, 1-3), prevesteşte dărâmarea Ierusalimului, care avea să se întâmple în anul 70 d. Hr. Apoi indică semnele premergătoare acestei catastrofe (24, 4-14). El arată în mic, după cei mai mulţi exegeţi, ceea ce va suferi lumea în proporţii mai mari la a doua venire a Sa. Aceste semne sunt: ivirea de Hristoşi mincinoşi, războaie, cutremure, foamete, per­ secuţii împotriva creştinilor, împuţinarea dragostei şi vestirea Evangheliei la toate popoarele. După alţi interpreţi mai noi, pasajul vers. 4-14 se referă la toată perioada de timp de la înălţarea Domnului până la Parusia Sa, cuprinzând, deci, şi dărâ­ marea Ierusalimului. După aceste profeţii Mântuitorul le dă o serie de sfaturi pen­ tru vremurile apropiate dărâmării Ierusalimului (24, 15—20). Când va apărea urâciunea pustiirii în locul cel sfânt, adică fana­ tismul zeloţilor după majoritatea interpreţilor - atunci ei trebuie să fugă în munţi; cel ce se află pe casă, să nu se coboare ca să-şi ia lucrurile din casă, iar cei din ţarină să nu mai revină acasă. Sunt arătate apoi, semnele premergătoare sfârşitului lumii (24, 21-31): necazuri mari, dar scurtate pentru rugăciunile celor aleşi; ivirea de profeţi mincinoşi. Parusia Domnului va veni ca un fulger, cu evenimente cosmice: întuneric, cădere de stele, apa­ riţia semnului Fiului Omului (crucea) şi trâmbiţările îngerilor. Momentul venirii Dreptului Judecător (24, 32-44) nu se poate preciza, deşi Parusia este inevitabilă, ca şi sfârşitul lumii. Ea va

PARTEA SPECIALĂ

73

veni pe neaşteptate. Cei buni vor fi despărţiţi de cei răi, după cum au îndeplinit sau nu voia divină. De aceea, ucenicii trebuie să vegheze tot timpul spre a nu fi surprinşi nepregătiţi la venirea Domnului. El propune ca îndemn spre veghe trei pilde: 1) pilda slujitorului bun (24, 45-51), care îngrijeşte cu conştiinciozitate de celelalte slugi, iar când vine stăpânul îl răsplăteşte; în caz contrar, l-ar fi pedepsit şi l-ar fi aruncat în gheenă. 2) pilda celor zece fecioare (25, 1—13), unde se istoriseşte de nunta unui mire la care participă zece fecioare. Acestea trebuiau să primească pe mire cu candele aprinse. Cinci şi-au luat untdelemn suficient iar celelalte neprevăzătoare, nu. La venirea Mirelui, cele înţelepte, având untdelemn suficient, l-au întâmpinat cu candele aprinse şi au fost bine primite la nuntă; celelalte, fiind plecate să-şi cumpere untdelemn, n-au fost de faţă la venirea Mirelui şi n-au mai fost primite la nuntă. Această pildă eshatologică îndeamnă la veghere, la pregătirea cu fapte bune şi credinţă în vederea Parusiei, care va veni pe neaşteptate. 3) In pilda talanţilor (25, 14—30) se vorbeşte despre un stăpân, care, plecând departe, şi-a împărţit avuţia slujitorilor spre a o fructifica. La întoarcere, după oarecare trecere de timp, cons­ tată că slujitorii care au primit câte cinci şi câte doi talanţi au dublat prin muncă suma primită. Cel care primise un talant n-a muncit, ci a ţinut talantul ascuns restituindu-1 precum îl primise. Stăpânul răsplăteşte pe primii şi pedepseşte aspru pe ultimul, aruncându-1 în gheena focului. Această pildă este eshatologică, însă are şi un caracter secundar moral. Căci ea ne învaţă să punem în valoare darurile materiale şi spirituale primite de la Dumnezeu, având a da seamă de ele la judecata viitoare. Cuvântarea se sfârşeşte cu: judecata de pe urmă (25, 31-46) pe care o va face Mântuitorul asistat de sfinţii săi îngeri. Toţi oamenii se vor prezenta la acest mare act. Cei morţi vor învia întâi, iar cei vii vor fi transformaţi în trupuri spiritualizate. Ei vor fi împărţiţi în două cete: de o parte cei care vor fi făcut fapte bune (milostenii, ajutorare, iubire de semeni), iar de alta, cei care nu vor fi făcut asemenea fapte. Pe primii, Domnul Hristos îi va

74

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

binecuvânta şi răsplăti, iar pe ceilalţi îi va mustra şi pedepsi cu focul cel veşnic. Deci, judecata generală va avea drept criteriu iu­ birea de aproapele şi ajutorarea lui, săvârşite în viaţa pământească. Cap. 26. Patimile, Moartea şi învierea Domnului. După ce Mântuitorul termină cuvântarea eshatologică, anunţă pentru ultima oară Patimile şi Moartea Sa (26, 1-2), pre­ cizând că ele vor avea loc la Paştile iudeilor. în acest răstimp, sinedriştii hotărăsc prinderea şi omorârea Domnului Hristos. în zilele următoare intrării Sale solemne în Ierusalim, Mân­ tuitorul, împreună cu ucenicii Săi, se ducea şi stătea în timpul nopţii în Betania. Acolo, cu două zile înainte de Paşti, în casa unui oarecare Simon Leprosul, pe când sta la masă, Domnul Hristos este uns cu mir de nard de mult preţ de o femeie (26, 6-13), în semn de preţuire. Gestul stârneşte oarecare nemulţumire între ucenici, motivându-se că mirul se putea vinde, şi cu banii luaţi pe el puteau să ajute pe săraci. Domnul Hristos răspunde că pe săraci îi au pururea cu ei, dar pe El nu. Ungerea aceasta Domnul o interpretează ca o prevestire a înmormântării Sale. Vânzarea lui Iuda (26, 14-16). Miercuri, 12 Nisan, 5 aprilie, Iuda intră în legătură, pe ascuns, cu sinedriştii şi-L vinde pe Domnul pe treizeci de arginţi. Era preţul derizoriu de răscum­ părare a unui sclav pe care l-ar fi ucis boul cuiva (Exod 21, 32). Cina cea de Taină (26, 17-29). A doua zi, joi, doi ucenici pleacă la Ierusalim spre a găti cina pe care trebuia s-o ia Mântuitorul cu ucenicii Săi de Paşti. Li se dă o indicaţie, pe ascuns, fară a şti Iuda, spre a găsi casa respectivă. Astfel, joi seara spre vineri (13 spre 14 Nisan), adică «înainte de praznicul Paştilor» (Ioan 13,1), Mântuitorul, împreună cu ucenicii Săi, mănâncă la Ierusalim ultima Sa Cină, ştiind că înainte de Paştile iudeilor va fi răstig­ nit. Deci, ei nu consumă azime, ci pâine dospită, căci nu săr­ bătoresc Paştile iudaic, care era a doua zi, ci iau o masă, la care Mântuitorul instituie Cina cea de Taină (Sf. Euharistie). La această Cină, Domnul Hristos descoperă vinderea Sa de către unul dintre ei, precizând că este cel care «a întins cu Mine mâna în blid» (era Apostolul Iuda). La sfârşitul Cinei, Mântui­

PARTEA SPECIALĂ

75

torul ia o pâine, o binecuvintează şi frângând-o o împarte Apos­ tolilor Săi, spunând că aceasta este însuşi Trupul Său. De aseme­ nea, ia şi un pahar cu vin şi mulţumind Tatălui, îl dă ucenicilor Săi, spunând că acest vin este însuşi Sângele Său, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor. în forma aceasta şi în acel moment Domnul Hristos instituie Sfânta Taină a Euharistiei, prin care prefăcând, în mod supranatural, pâinea şi vinul în însăşi Trupul şi Sângele Său, le oferă spre hrană şi băutură ucenicilor, atunci şi mai apoi tuturor creştinilor. Ea este o taină - căci pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului - şi totodată o jertfa şi o comemorare istorică. Mântuitorul în grădina Ghetsimani, prinderea Sa, înfăţi­ şarea înaintea Sinedriului şi lepădarea lui Petru (26, 30—75). După cină, Domnul Hristos pleacă împreună cu ucenicii Săi spre Muntele Măslinilor, în grădina Ghetsimani, care se afla la poalele lui. Şi îi previne că în acea noapte toţi îl vor părăsi. Petru II asigură că el nu-L va părăsi. Mântuitorul îi prevesteşte că înainte de a cânta cocoşul de trei ori se va lepăda de El. în grădină, luând pe Apostolii Petru, Iacov şi Ioan, se depăr­ tează de ceilalţi la o distanţă oarecare de loc, apoi, lăsându-i şi pe aceştia, Se retrage singur mai la o parte. Acolo, într-o rugăciune fierbinte - ştiind chinurile patimilor pe care trebuia să le suporte - cere, ca om, de la Tatăl, să îndepărteze de la El acest pahar al suferinţei. De trei ori se înapoiază la ucenici, care adormiseră şi-i trezeşte. în sfârşit, revin împreună la ceilalţi ucenici şi peste câteva momente este înconjurat de ostaşi romani şi de slugile Sinedriului, călăuziţi de Iuda. Acesta îl sărută spre a-L face cu­ noscut şi celorlalţi. Unul dintre ucenicii Mântuitorului (Sf. Evan­ ghelist Ioan precizează că este vorba de Simon-Petru, Ioan 18, 10) încearcă să-l apere, lovind pe sluga arhiereului şi tăindu-i urechea. Domnul Hristos îl opreşte, spunând că ar fi putut să-L roage pe Părintele ceresc să-I trimită legiuni de îngeri spre a-L apăra. Dar acestea s-au întâmplat spre a se împlini Scripturile. întorcându-Se spre mulţimi, le reproşează că nu era nevoie să vină spre a-L prinde cu săbii şi toiege, ca pe un tâlhar, căci era în

76

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

fiecare zi în templu cu ei. Apoi, Domnul Hristos este arestat şi dus la Caiafa, arhiereul în funcţiune. Ucenicii îl părăsesc. Petru îl urma de departe şi intră chiar în curtea arhiereului. Domnul Hristos este judecat de Sinedriu (26, 57-68) fiind acuzat că S-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu, fapt care se pedep­ sea cu moartea. Ei caută să-şi întemeieze acuzaţia pe martori. Cu multă greutate găsesc doi martori care afirmă că Mântuitorul a spus «pot să dărâm templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-l clădesc» (61). în adevăr, Domnul Hristos spusese acestea, dar s-a referit la Moartea şi învierea Sa. Din cauză că Mântuitorul nu mai răspun­ dea nimic şi martorii nu se potriveau în mărturii, nu erau conclu­ denţi, arhiereul apelează la conştiinţa acuzatului invitându-L să jure dacă, în adevăr, este Fiul lui Dumnezeu. Domnul răspunde afirmativ. Arhiereul îşi sfâşie veşmântul ca semn de indignare pen­ tru că Mântuitorul S-a făcut pe Sine Dumnezeu şi cu aprobarea plenului sinedriul îl condamnă la moarte. După aceasta Domnul Hristos este umilit, fiind scuipat şi lovit cu palme şi pumni. în acest răstimp, Petru (26, 69-75) care se afla în curtea arhiereului este întrebat dacă nu cumva face parte dintre ucenicii lui Iisus. El neagă şi se leapădă de trei ori de Domnul Hristos. Auzind îndată cocoşul cântând, Petru îşi aminteşte de prevestirea Mântuitorului, şi ieşind afară, a plâns cu amar. Mântuitorul înaintea lui Pilat, batjocorirea, răstignirea, moartea şi înmormântarea Sa (XXVII, 1—66). Dimineaţa, Sinedriul se mai adună încă o dată, - căci aşa ce­ rea legea - hotărăsc condamnarea la moarte a Mântuitorului şi-L predau procuratorului Ponţiu Pilat spre a confirma sentinţa foru­ lui lor de judecată şi a-L executa. Iuda, asistând la proces (27, 3-10) şi văzând nevinovăţia Mântuitorului, se căieşte de fapta sa şi se prezintă sinedriştilor, restituindu-le banii şi mărturisind că a vândut sânge nevinovat. Aceştia nu iau în serios mărturia lui. Banii restituiţi nu-i primesc în visteria templului, cu ei cumpără o ţarină a unui olar, unde fac un cimitir pentru străini. După acest fapt, Iuda, căzând în dispe­ rare, se spânzură.

PARTEA SPECIALĂ

77

Adus în faţa lui Pilat, Domnul Hristos este acuzat de sinedrişti că răzvrăteşte poporul şi Se face pe Sine împărat. Procesul capătă acum un aspect politic. Pilat îl cercetează cu atenţie, întrebându-L dacă este rege şi, văzând că nu este vinovat, încearcă să-L elibereze. El propune eliberarea Mântuitorului motivat de datina lor, prin care la Paşti se slobozea un vinovat închis. Soţia lui Pilat, prozelită, intervine la soţul ei pentru Mântuitorul. Dar, din cauza ameninţării evreilor, Pilat cedează şi hotărăşte să fie răstig­ nit, spălându-se pe mâini în semn de desolidarizare de crima care se pregătea, afirmând că e nevinovat de Sângele Lui. După condamnare, Mântuitorul este bătut (27, 27-31) cu biciul, îmbrăcat într-o hlamidă roşie, batjocorit şi dus să fie răstig­ nit pe dealul Golgotei, în afara zidurilor Ierusalimului. în drumul Său spre Golgota, I se ia crucea şi se dă unui trecător, Simon, din Cirene, pentru că n-o mai putea duce, fiind obosit şi slăbit. Ajuns pe dealul Golgotei, este răstignit (27, 33-50), între doi tâlhari, scriindu-se pe cruce presupusa lui vină pentru care fusese răstignit. Arhiereii, cărturarii, bătrânii şi trecătorii îl batjocoreau. I se dă să bea vin amestecat cu fiere, spre a I se uşura durerile, dar refuză, precum şi oţet îmbibat într-un burete. După grele suferinţe morale şi fizice, Iisus îşi dă sufletul pentru mântuirea noastră. în acest moment pământul s-a cutremurat (27, 52-56), pie­ trele s-au despicat, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, mormintele s-au deschis şi mulţi drepţi au înviat, după învierea Domnului, arătându-Se în Cetatea Sfântă unor cunoscuţi. Maica Domnului Hristos şi alte femei mironosiţe erau de faţă la picioa­ rele crucii. Răstigniţii, după legea iudaică, nu trebuiau să rămână peste noapte pe cruce. Ei urmau să fie înmormântaţi într-o groapă co­ mună. La intervenţia lui Iosif din Arimateea - ucenic ascuns al Mântuitorului - Pilat permite ca Domnul să fie înmormântat (27, 57-61) singur, într-un mormânt nou, săpat în piatră, nu departe de locul răstignirii. înainte de înmormântare, Domnul Hristos este spălat de Iosif, uns cu miresme, înfăşurat în giulgiu, conform

78

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

obiceiului şi aşezat în mormânt, fară sicriu. Pe mormânt ei pră­ vălesc o lespede de piatră. A doua zi, arhiereii şi fariseii intervin la Pilat să li se dea strajă spre a p ăzi mormântul (27, 62-66), motivând că s-ar putea ca ucenicii să-I fure corpul şi să spună că a înviat. Dorinţa le este satisfăcută, groapa este pecetluită şi sunt aşezaţi străjeri de pază. învierea Mintuitorului şi arătările Sale de după ea (28, 1-20). După înmormântarea Domnului Hristos femeile mirono­ siţe s-au reîntors la Ierusalim, au respectat ziua de odihnă (sâm­ băta) şi au revenit în prima zi a săptămânii (duminica) spre a îndeplini cele îndătinate după înmormântare. între timp, îngerul Domnului s-a coborât şi a răsturnat piatra de pe uşa mormântului după ce Domnul Hristos înviase, ieşind prin piatra pecetluită, conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi. «S-a produs de asemenea atunci un mare cutremur. Străjerii îngroziţi au căzut la pământ, au rămas, apoi, câtva timp şi au plecat în cetate, prezentându-se la arhierei şi istorisindu-le faptele petre­ cute. Aceştia le-au dat bani şi i-au învăţat să spună tuturor că, în timp ce ostaşii dormeau, ucenicii Domnului i-ar fi furat corpul. Arhiereii i-au asigurat să nu fie îngrijoraţi din partea lui Pilat, căci vor şti ei să-l potolească. Arătările Mântuitorului de după învierea Sa (28, 5-10; 16-20). Ajungând la mormânt femeile au văzut piatra răsturnată. Un înger le vesteşte că Mântuitorul a înviat. Spre a le convinge, le arată mormântul gol. Le îndeamnă să ducă ucenicilor vestea cea mare, adăugând că-L vor revedea curând pe Domnul înviat în Galileea. Ele pleacă pline de bucurie şi de teamă. Pe cale le întâm­ pină Domnul înviat. Ele cad la picioarele Lui şi I se închină. Mântu­ itorul le spune să nu se teamă, ci să vestească ucenicilor învierea Sa şi să-i anunţe să meargă în Galileea, unde aveau să-L întâlnească. După această primă arătare, Domnul Hristos apare în faţa celor unsprezece Apostoli în Galileea. Acolo, îi împuterniceşte şi-i trimite să propovăduiască învăţătura Sa la toate popoarele, botezându-le în numele Prea Sfintei Treimi. Cu acest fapt încheie autorul descrierea activităţii Domnului Hristos.

PARTEA SPECIALĂ

79

însemnătatea Evangheliei. Prima Evanghelie a fost citită şi preţuită atât de primii creştini, cât şi de Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti. în adevăr, ea cuprinde cele mai importante fapte şi învăţături din viaţa şi activitatea Mântuitorului. Ea se mai nu­ meşte şi Evanghelia cuvântărilor, căci Evanghelistul pune accent pe învăţăturile Mântuitorului care se desprind din cuvântările Sale. Aici, vedem pe Domnul Hristos ca învăţător într-o serie de cuvântări înalte, pline de idei, mai ales cu caracter moral. Totuşi, din faptele şi cuvântările Domnului Hristos se des­ prinde o serie de învăţături dogmatice. Astfel, aici se afirmă naş­ terea supranaturală a Mântuitorului (1, 20-21) şi pururea feciorie a Maicii Domnului (1, 25); arătarea Sfintei Treimi la Botezul Domnului (3, 15-17); divinitatea Mântuitorului ce rezultă din minunile Sale, dar mai ales din: Schimbarea la faţă (17, 1-7) şi învierea Sa, confirmată prin arătările de după înviere (28, 9, 17-18); Parusia Domnului (24, 30; 25, 31); învierea morţilor (22, 31-32; 24, 31); judecata obştească (13, 40-43; 25, 31-46); nemurirea sufletelor (10, 28; 22, 32); existenţa îngerilor (1, 20; 2, 19; 4, 11; 19, 28, 28, 5). Se vorbeşte despre înfiinţarea Bisericii creştine, bazată pe credinţa în divinitatea lui Hristos (16, 16-19); Sfânta Euha­ ristie (26, 26-28); Botezul creştin (28, 19); venerarea sfinţilor (19,28). însă învăţăturile morale sunt mai numeroase. Astfel, înce­ pând cu magna charta a fericirii omeneşti - adică predica de pe munte, semnalăm: smerenia, blândeţea, dreptatea, pacea (5, 2-8; 5, 25); înfrânarea (5, 29, 30); combaterea jurământului abuziv (5, 33-37); iubirea vrăjmaşilor (5, 44); iertarea greşelilor (6, 12; 18, 15—19; 19, 35); practicarea carităţii (6, 19, 24); interdicţia divorţului, afară de adulter (19, 9); smerenia şi slujirea aproapelui, după exemplul Domnului Hristos (20,28); supunerea faţă de autorităţile lumeşti (22, 21); prohibirea violenţei, dar nu a războiului defensiv (26, 52); iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, sinteză a moralei creştine (22, 37-39); combaterea

80

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

făţărniciei (23, 13, 23, 35), egoismului (23, 23), şi mândriei (23, 7 -8). Se recomandă o serie de norme pastorale şi de desăvârşire creştină: păstorul de suflete să fie prin fapte şi comportare exem­ plu pentru turmă (5,13,16); abnegaţie şi jertfelnicie în pastoraţie (10, 8); prudenţă (10, 16); răbdare şi suferinţă în propovăduire (10, 22); păstorul este retribuit de la altar (10, 10). Adevăratul creştin să socotească totdeauna superior idealul creştin şi sufletul său faţă de bunurile pământeşti (10, 37-39); sinceritate în practicarea rugăciunii (6, 5-6), milosteniei (6, 2), postului (6, 16). Simbolul Evanghelistului Matei, care este reprezentat pe bolta naosului în biserici, este îngerul, arătându-se prin aceasta că el îşi începe Evanghelia cu spiţa neamului lui Iisus, a cărui naştere a fost vestită de un înger sau, precum afirmă unii scriitori bisericeşti, că îngerul îi dictează evanghelistului Evanghelia sa. 9. Evanghelia după Marcu A doua Evanghelie canonică din Noul Testament este aceea a Sfântului Marcu. Ea este cea mai scurtă dintre Evanghelii, cea mai concisă, dar şi foarte expresivă. Autorul ei este socotit Marcu, care mai poartă numele de Ioan, fiind amintit de multe ori în cărţile Noului Testament când cu numele evreiesc de Ioan, când cu cel roman de Marcu. El era din Ierusalim, unde mama sa, Maria, avea o casă, în care Mântui­ torul, împreună cu ucenicii Săi, au mâncat Cina cea de Taină şi unde s-a instituit Sfânta Euharistie. Se pare că sub numele de Marcu se ascunde acel tânăr care aştepta pe Petru şi pe Ioan cu un ulcior de apă la poarta cetăţii dinspre Betania spre a-i conduce la casa hotărâtă pentru a se consuma Cina cea de Taină (Marcu 14, 13-14; Luca 22, 10). Pe Marcu îl identifică unii cu tânărul care a venit la Iisus şi L-a întrebat ce să facă spre a moşteni viaţa veşnică. Deşi observă că Domnul Hristos îl priveşte cu simpatie, când aude că trebuie

PARTEA SPECIALĂ

81

să se despartă de toată avuţia spre a-L urma, refuză, nefiind încă pregătit sufleteşte (Marcu 10, 17-22). Mai sigur este faptul că Marcu a fost acel tânăr care L-a urmat pe Domnul Hristos şi ucenicii Lui în Grădina Ghetsimani înfăşurat într-un giulgiu, iar când au încercat să-l prindă slugile arhiereilor, a lăsat giulgiul şi a fugit gol (Marcu 14, 51-52). Acest fapt este istorisit numai în Evanghelia a doua. După o veche tradiţie, Marcu ar fi aparţinut unei vechi fami­ lii preoţeşti, din tribul lui Levi - ca şi Bamaba, ruda sa - ar fi ur­ mat să se facă preot la templu, dar cunoscând pe Mântuitorul şi învăţătura Sa, a părăsit acest gând, iar după învierea Domnului s-ar fi convertit la creştinism şi s-a dedicat Evangheliei. O altă tradiţie ne informează că Marcu ar fi făcut parte din cei 70 de ucenici ai Mântuitorului împreună cu Iosif din Arimateea, Nicodim, Luca, Cleopa etc. Din toate acestea rezultă că Marcu L-a cunoscut pe Domnul Hristos, L-a văzut şi ascultat. El şi mama sa făceau parte dintr-un cerc mai larg al învăţăceilor Domnului. Faptul că Sfântul Petru, scăpând din închisoare, în mod minunat, unde a fost aruncat de Irod Agripa în anul 44, vine în casa Măriei, în care erau adunaţi mai mulţi creştini (Fapte 12, 12-13), înseamnă că această casă era un centru creştin acum şi a fost şi mai înainte. De aici, Barnaba, unchiul lui Marcu, împreună cu Sf. Apostol Pavel îl iau pe Marcu în Antiohia Siriei unde se înfiinţase o comunitate creştină şi de unde vor pleca împreună în prima călătorie misionară, numai până la Perga Pamfiliei. De aici, din cauza unor neînţelegeri, Marcu se desparte de Sfântul Apostol Pavel şi pleacă la Ierusalim. Totuşi, mai târziu, în primăvara anului 63, în prima captivitate a Sfântului Pavel din Roma îl găsim din nou pe Marcu alături de Apostol, fiindu-i un preţios colaborator (Coloseni 4, 10). în a doua captivitate, Sfân­ tul Pavel îl roagă pe Timotei să vină la Roma şi să-l aducă şi pe Marcu (II Tim. 4, 11); Marcu este menţionat şi de Sfântul Apos­ tol Petru (I Petru 5, 13), numindu-1 «fiu iubit», fiu spiritual, ceea ce denotă că, probabil, l-a botezat. 6 - Studiul Noului Testament

82

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Deci, Marcu devine mai târziu şi ucenicul Sfântului Apostol Petru, după cum afirmă numeroşi Părinţi bisericeşti - Irineu, Clement Alexandrinul, Eusebiu - , îl însoţeşte pe Apostolul Petru la Roma, cu care ocazie şi-a însuşit felul de a propovădui al aces­ tuia şi a pus în scris predica lui, la cererea creştinilor din capita­ la Imperiului Roman. După o veche tradiţie, Marcu ar fi părăsit Roma în timpul persecuţiei lui Nero, plecând în Egipt, unde a predicat şi a murit martir la Alexandria - pe la anul 8 9 - a cărei biserică o înfiinţase. Biserica Ortodoxă îi prăznuieşte numele la 25 aprilie. Deci, Ioan Marcu a scris Evanghelia a doua, după predica Sfântului Apostol Petru al cărui ucenic a fost. Acest fapt ni-1 ates­ tă direct Papia, episcop de Ierapole din Frigia - pe la anul 140. Din afirmaţiile Sfântului Evanghelist Ioan, al cărui învăţăcel a fost, se poate constata că Marcu, tălmaciul lui Petru, a scris exact unele fapte făcute de Domnul, nu în ordine, ci aşa precum şi le amintea şi le spunea Petru. Clement Alexandrinul spunea la rândul său: «pe când Petru predica cuvântul Domnului în cetatea Romei şi îndemnat de Duhul Sfânt predica Evanghelia, mulţi care erau de faţă l-au înduplecat pe Marcu, dat fiind că acesta de mai multă vreme îi urma lui Petru şi îşi aducea aminte de cuvin­ tele lui, ca să le scrie pe acestea la un loc. Marcu compune deci Evanghelia şi le-o împărtăşeşte acelora care o ceruseră de la dânsul, fapt pe care Petru, îndată ce a aflat, nici nu l-a împiedi­ cat, întru nimic ca să se facă, dar nici nu i-a dat zor» (Clement Alexandrinul la Eusebiu, Hist. eccl. II, 15). Evanghelia a doua este folosită de Clement Romanul, Ignaţiu de Antiohia, Justin Martirul, Origen şi Tertulian. Este citată, de asemenea, de catalogul din Fragmentul Muratori şi în listele Sfinţilor Părinţi: Atanasie cel Mare, Chirii al Ierusalimului şi Grigorie de Nazianz. Mărturii interne luate din însuşi cuprinsul Evangheliei con­ firmă autenticitatea ei. Astfel, limba Evangheliei prin care propo­ ziţiile se leagă cu k o c î (şi) precum obişnuiesc iudeii în vorbire, cunoştinţa instituţiilor şi a geografiei Palestinei, ne arată că auto­ rul ei este un iudeu. Descrierea amănunţită a locurilor, persoa­

PARTEA SPECIALĂ

83

nelor şi împrejurărilor în care s-au petrecut unele fapte din viaţa Mântuitorului ne arată că istorisirile sunt luate de la un autentic martor ocular. Amănuntele referitoare la Sfântul Apostol Petru, la activitatea sa, la defectele sale, ne arată pe Petru în toată mo­ destia sa. Şi totuşi, felul de exprimare nu este al Apostolului Petru, ci al unui ucenic al său, care s-a silit să redea cât mai fidel predica învăţătorului său. Acesta nu poate fi altul decât Ioan Marcu. El a scris Evanghelia sa din Roma, locul unde a predicat în ultimul timp Petru şi probabil chiar din timpul vieţii sale. Dovada este amănuntul care putea interesa numai pe creştinii din Roma, că Simon Cirineanul care a dus Crucea Mântuitorului era tatăl lui Alexandru şi Ruf (Marcu 15, 21), iar aceştia locuiau în Roma (Rom. 16, 13). Limba în care a fost scrisă Evanghelia a doua a fost limba greacă a dialectului comun. Această limbă se vorbea în tot cu­ prinsul Imperiului Roman, deci şi la Roma. Toţi Părinţii biseri­ ceşti mărturisesc acest fapt. Stilul este simplu, popular, expresiv, plin de amănunte, iar povestirile şi descrierile sunt captivante. Timpul când s-a scris Evanghelia este pe la sfârşitul primei captivităţi a Sfântului Pavel la Roma (61-63) când apare şi Sfân­ tul Petru la Roma şi când Marcu este rugat de creştini să le redea în scris predica Apostolului. Deci, cam pe la anul 62-63, căci se ştie că Evanghelistul Luca scrie Evanghelia sa la anul 63-64, iar acesta, la rândul său, consultase Evanghelia după Marcu. Scopul urmărit de autor este să convingă pe creştinii prove­ niţi dintre păgâni că Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Pentru acest motiv el le redă viaţa şi faptele Mântuitorului, în rezumat, aşa cum le prezentase Sfântul Petru în predica sa. Dovada că el se adresează unor oameni străini de Ţara Sfântă este faptul că explică anumite locuri: «Muntele Măslinilor din faţa templului» (13, 3) anumite expresii aramaice, «Boanerges, adică fiii tunetului» (3, 17); «effata! ceea ce înseamnă: deschide-te» (7, 34). Lămureşte unele expresii referitoare la cultul

84

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

mozaic. Spălarea mâinilor până la cot înainte de masă (7, 3); la Paşti se jertfea mielul pascal (14, 12). Se înlocuiesc cuvintele greceşti cu sinonimele lor latine, care circulau la Roma şi Italia: doi bani, adică un codrant (12, 42). Datorită faptului că Marcu se adresează creştinilor proveniţi dintre păgânii ce locuiau în Roma şi Italia, pe care trebuia să-i convingă de dumnezeirea Mântuitorului, el nu pune accentul pe Vechiul Testament, sau pe învăţătura Domnului Hristos, ca Matei, ci pe faptele Sale, căci faptele mai deosebite impresionau pe păgâni. De aceea, Evanghelistul Marcu subliniază minunile prin care se izgoneau demonii, căci păgânii aveau o mare frică de demoni (1, 39; 6, 7; 3, 15; 16, 17). Apoi minunile prin care se anunţă săturarea oamenilor, liniştirea mării, învierea morţilor. Tot motivat de acest fapt, Evanghelia a doua dă o dezvoltare mai mare învierii Domnului şi continuă până la înălţare, adică până la cel mai înalt grad de slăvire. Deci, Evanghelia a doua este o Evanghelie a faptelor. Planul Evangheliei. Ea cuprinde 16 capitole şi se împarte în două părţi, precedată de o introducere. Partea I, cap. 1-9. în Introducere (cap. 1, 1-13), Mântuitorul este prezentat ca Fiu al lui Dumnezeu. Urmează (cap. 1, 1 4 - 9 , 50) unde se descrie activitatea Domnului Hristos în Galileea. Partea a Il-a (cap. 10-16) istoriseşte activitatea Mântui­ torului în drum spre Ierusalim şi în Iudeea, încheindu-se cu Pati­ mile, Moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer. Partea I (cap. 1-9) Activitatea Domnului Hristos în Galileea

Introducerea, (cap. 1, 1-13). Se arată în mod precis că în scrierea ce urmează este vorba despre persoana şi învăţătura lui Iisus, Care a fost Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. Se prezintă activi­ tatea Sf. Ioan Botezătorul înaintemergătorul Domnului (1, 2-3), prezis de profetul Isaia (40, 3), descriindu-se pe scurt viaţa sa de pustnic, predica sa, vestirea Mântuitorului şi superioritatea Lui.

PARTEA SPECIALĂ

85

Domnul Hristos este prezentat ca Fiu al lui Dumnezeu, la Botezul Său de către Ioan (1, 9-11), confirmat de glasul Părin­ telui şi prin coborârea Sfântului Duh. Se aminteşte retragerea Domnului in pustie, unde petrece cu fiarele, posteşte, fiind slujit de înger şi este ispitit de diavolul (1, 12-13). Introducerea este o pregătire a activităţii Mântuitorului. Partea I propriu-zisă (cap. 1, 14 - 9, 50) istoriseşte activi­ tatea Domnului în Galileea, ca Mesia. Cap. (1, 14-45). Chemarea primilor ucenici, o serie de mi­ nuni în Capernaum, alegerea lui Matei. După arestarea lui Ioan Botezătorul, Domnul Hristos îşi începe predica învăţăturii Sale în Galileea (1, 14—15) vestind apropiata împărăţie a lui Dum­ nezeu. El îşi cheamă primii patru ucenici (1, 16-20) la marea Tiberiadei: Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan. în Capernaum, unde-şi fixează oraşul său de găzduire, El vindecă un demonizat (1,21-27), când demonul din el recunoaşte că este Fiul lui Dumnezeu; vin­ decă de friguri pe soacra lui Petru (1, 29-31) şi încă mulţi bolnavi şi demonizaţi, precum şi pe un lepros (1, 32-45), oprindu-i pe toţi de a vesti minunile Sale, căci nu dorea să facă prea mare vâlvă. în continuare, Domnul Hristos vindecă un slăbănog în Capernaum (2, 1-12), cu care ocazie, într-o discuţie cu fariseii, arată că are puterea de a ierta păcatele, ca şi puterea de a vindeca, fiind Fiul lui Dumnezeu.... Minunea este istorisită mai detaliat decât la Matei (9, 1-7). Cheamă de la vamă pe Matei (2, 14-22) şi, într-o nouă discuţie cu fariseii, arată rolul postului în noua Sa învăţătură, care este deosebită de Legea Veche. Ucenicii smulgând spice într-o zi de sâmbătă (2, 23-28), fariseii îl acuză de călcarea Legii, dar Mântuitorul le răspunde că sunt anumite cerinţe ale fiinţei umane care necesită o anumită activitate sâm­ băta. El este mai mare decât sâmbăta, fiind Mesia, şi nu poate fi acuzat de această călcare. Cap. 3. Domnul Hristos continuă a săvârşi minuni vinde­ când un orb cu mâna uscată (3, 1-6), tot în zi de sâmbătă, fapt pentru care fariseii hotărăsc să-L omoare. Faima minunilor Sale se răspândeşte cu toate că El oprea pe cei vindecaţi să le ves­

86

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

tească. Mântuitorul îşi alege doisprezece Apostoli (3, 13-19), care aveau să fie urmaşii Săi, spre a-I propovădui învăţătura. Fariseii şi cărturarii îl acuză pe Domnul Hristos că scoate de­ moni cu ajutorul lui Belzebul, domnul demonilor (3, 22-29), dar El le răspunde anunţând sfârşitul împărăţiei demonilor şi-i acuză de rea credinţă, referindu-se la răstălmăcirea minunilor Sale, de păcat împotriva evidenţei, păcat împotriva Duhului Sfânt. Dificultăţile se măresc, căci şi rudele Sale încearcă să-L prindă, zicând că «şi-a ieşit din fire» (3,21), iar mama şi rudele Sale vin după El să-L cheme (3, 31-35). Cu această ocazie, Domnul Hristos arată adevărata Sa familie, rudenia Sa pe care El o insti­ tuie prin noua Sa învăţătură. In cap. 4 -5 se istorisesc o serie de pilde şi minuni. Astfel, Domnul Hristos, pentru înţelegerea mai uşoară a învăţăturilor Sale şi evitarea discuţiilor prea aprinse cu fariseii, vorbeşte în pilde. El rosteşte pilda semănătorului (4, 1-20) şi explicarea ei; pilda seminţei care creşte de la sine (4, 26-29). Această pildă este istorisită numai de Marcu. Este o pildă cu caracter dogma­ tic. înseamnă grija lui Dumnezeu şi ajutorul harului Duhului Sfânt la înflorirea şi sporirea învăţăturii creştine, a Bisericii Sale. Pilda grăuntelui de muştar (4, 30-32). Pildele le explică mai ales ucenicilor Săi, pentru a-i familiariza cu învăţăturile Sale înalte şi a le dezrădăcina ideile false despre împărăţia mesianică pe care le aveau toţi iudeii vremii Sale. Urmează minunea poto­ lirii furtunii de p e mare (4, 35-41), minune făcută asupra natu­ rii, care întăreşte credinţa ucenicilor Săi.fVindecarea demonizatului din ţinutul Gadarenilor (5, 1—20) este istorisită şi de Evan­ ghelistul Matei (8, 28-34), dar care aminteşte despre doi demonizaţi. Nu este nici o contradicţie, căci demonizaţii erau doi, însă Marcu aminteşte de cel mai furios. Vindecarea femeii de scurge­ rea sângelui şi învierea fiicei lui Iair, (5, 21-43), sunt amintite de asemenea la Matei (9, 20-26) în aceleaşi împrejurări. Prin vin­ decarea femeii de scurgerea sângelui, Domnul Hristos vrea să arate credinţa puternică a femeii şi să înlăture părerea greşită a iudeilor că lucrurile neînsufleţite pot produce minuni. în cazul de

PARTEA SPECIALĂ

87

faţă, atingerea de haina Sa, fără ca El să ştie, dar a simţit că a ieşit din El o putere (5, 30).|l Cap. 6 istoriseşte vizita şi predica Domnului în Nazaret (4, 1-6), unde El constată necredinţa celor din ţinuturile Sale, nerecunoaşterea şi neînţelegerea lor. Adăugând la acestea şi răutatea fariseilor, Domnul Hristos încearcă să-şi apropie şi să formeze grupul ucenicilor Săi. De aceea, El trimite p e cei doisprezece Apostoli într-o misiune de probă (6, 7-13), dându-le o serie de sfaturi - mai puţine decât la Matei (cap. 10). Prin ele îi învaţă a fi dezinteresaţi, adică a învăţa fără plată; să se încreadă în Dum­ nezeu în ceea ce priveşte asistenţa materială; să dea dovadă de înţelepciune în satele şi oraşele unde vor predica: adică să găzdu­ iască la persoane care-i primesc, iar pe cei care le refuză primi­ rea să-i părăsească, arătându-le prin anumite gesturi că vor fi pedepsiţi de Dumnezeu. Mântuitorul împărtăşeşte Apostolilor Săi şi ceva din puterea Sa spre a face minuni, a vindeca bolnavi şi demonizaţi. Faima lor şi a Domnului Hristos se aude până la Irod Antipa, tetrarhul Galileei, care socotea că Mântuitorul ar f i Ioan Bote­ zătorul înviat din morţi (6, 14-16). Căci, precum ştim de la Matei (14, 1-12) Irod omorâse pe Sfântul Ioan Botezătorul. La Marcu uciderea Sfântului Ioan (6, 17-30) este descrisă mai amă­ nunţit decât la Matei. După aceste fapte urmează prima înmulţire minunată a pâinilor (6, 31-44), când Domnul Hristos satură cinci mii de bărbaţi cu cinci pâini şi doi peşti, minune săvârşită asupra naturii. Tot în aceeaşi categorie de minuni se încadrează şi umblarea minunată p e lacul Ghenizaret (6, 45-52), făcută de Domnul Hristos spre a întări credinţa ucenicilor Săi. Cap. 7 continuă cu învinovăţirea Mântuitorului de către fari­ sei că le calcă tradiţiile (7, 1-23) deoarece Apostolii Săi nu păzeau toate spălările orânduite de cărturari şi farisei. Mântui­ torul le răspunde că ei, prin numeroasele lor tradiţii, calcă Legea, dovadă acel dar prin care se ajută templul numit «corban» şi pe care mulţi, folosindu-1, nu mai ajutau pe părinţi, conform porun­

88

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

cii a V-a din decalog. în sfârşit, adaugă El, nu alimentele externe spurcă pe om, ci intenţiile necurate ce izvorăsc din sufletul omului. Din cauza presiunii fariseilor, Domnul Hristos părăseşte, pentru câtva timp Galileea trecând în părţile feniciene, păgâne, în preajma oraşelor Tir şi Sidon. Totuşi, mulţimile îl află, vin în jurul Său şi aici, vindecă pe fiica unei fem ei canaaneence (7, 24-30) de demonul ce o muncea, datorită credinţei puternice a acestei femei. Divinitatea Mântuitorului se vădeşte în mod evi­ dent căci fiica canaaneencei se vindecă, la ea acasă, în momen­ tul slobozirii femeii de Domnul Hristos, care-i spune: «mergi, a ieşit demonul din fiica ta» (7, 29). Tot în ţinuturile de dincolo de Galileea, în Decapole - ţinutul celor zece oraşe - Domnul Hristos vindecă un surdo-mut (7, 32-36), poruncindu-i să nu spună nimănui faptul. Minunea este istorisită numai la Marcu. Se observă că Domnul Hristos nu a săvârşit minunea numai prin cuvânt, ci şi-a pus degetele în urechi şi, scuipând, S-a atins de limba lui, apoi S-a rugat lui Dumnezeu şi a zis lui: deschide-te. In cap. 8 se istoriseşte o nouă înmulţire minunată a pâinilor - a patru pâini şi câţiva peştişori (VIII, 1-9) din care se satură şapte mii de bărbaţi fără femei şi copii. Domnul Hristos săvâr­ şeşte această minune în apropiere de lacul Ghenizaret. Este a doua înmulţire minunată a pâinilor, care nu poate fi confundată cu prima, după cum mărturiseşte însuşi Mântuitorul (Marcu 8, 19-20). Fariseii şi cărturarii s-au apropiat din nou de Mântuitorul, cerându-I semn din cer (8, 11-12), adică un semn din natură, deosebit, spre a-L crede că este Mesia. Domnul Hristos le răs­ punde că nu le va da alt semn, deoarece făcuse minuni suficiente în faţa lor spre a-Şi dovedi mesianitatea. în trecerea cu corabia peste Marea Galileii cu ucenicii Săi, Domnul Hristos, amintindu-Şi de toată răutatea fariseilor, le cere Apostolilor Săi să se ferească de aluatul fariseilor (8, 13—21) adică de învăţătura lor. în Betsaida-Iulia, adică dincolo de lacul Tiberiada, în tetrarhia lui Filip, Domnul Hristos vindecă un orb (8, 22-26) în

PARTEA SPECIALĂ

89

acelaşi mod ca şi pe surdo-mutul din Decapole, scuipând şi ungându-i ochii. Vederea i-a venit progresiv. Este a doua vindecare minunată istorisită numai la Marcu. Minunea este un nou prilej de întărire a credinţei Apostolilor. Continuându-Şi călătoria spre nordul tetrarhiei, în apropierea Cezareii lui Filip, urmează con­ vorbirea Mântuitorului cu Apostolii Săi şi importanta mărturisire a lui Petru (8, 27-30) prin care ei recunoşteau în El pe Hristos. La Matei relatarea este mai extinsă (Matei 16, 13-19). Deci, toate discuţiile cu fariseii şi duşmănia acestora nu au influenţat deloc pe Apostoli; ei sunt adânc convinşi de mesianitatea Dom­ nului Hristos. Totuşi, în urma mărturisirii lui Petru şi a entuzias­ mului Apostolilor, Domnul Hristos se simte obligat să-i lămu­ rească asupra misiunii Sale în întregime, în legătură cu înteme­ ierea împărăţiei mesianice veşnice. De aceea, El le vesteşte pen­ tru prima oară despre patimile Sale (8, 31-33), precizând că va trebui să sufere, să fie omorât de farisei şi arhierei, dar a treia zi va învia. Apostolii nu se aşteptau la această veste. Ei nu puteau concepe un Mesia care să sufere, să pătimească. De aceea, Sfântul Petru luându-L mai la o parte, îl îndemna să caute a îndepărta această suferinţă (8, 32). Domnul Hristos dojeneşte aspru pe Petru (VIII, 33-34), căci, deşi ştia că o face din iubire pentru El, totuşi nu înţelege că prin îndepărtarea patimilor şi suferinţelor s-ar îndepărta de la planul lui Dumnezeu, de la mântuirea oamenilor. Mai mult, în faţa întregului popor arată că urmarea Sa şi a învăţăturilor Sale de către ucenici şi popor, înseamnă sacrificiu şi suferinţă (8, 34—38). Cap. 9 continuă cu marea minune a schimbării la faţă a Mântuitorului (9, 3-13). Căci vestirea patimilor i-a întristat adânc pe ucenici. De aceea, după şase zile de la mărturisirea lui Petru, Mântuitorul reîntors în Galileea, spre a încuraja pe Apos­ tolii Săi, se urcă într-o seară pe Muntele Taborului, împreună cu Apostolii Petru, Iacov şi Ioan şi după câteva momente de rugă­ ciune Se schimbă la faţă, (9, 2-13), înaintea lor. Această mare minune - istorisită şi la Matei (17, 1-13) a arătat Apostolilor dumnezeirea Domnului Hristos şi a fost un

90

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

sprijin puternic pentru ei în timpul patimilor Sale. Coborându-Se de pe Munte, Domnul Hristos vindecă un demonizat (9, 14-29), pe care ucenicii nu l-au putut vindeca, din cauză că le lipsea o credinţă tare, puternică. Jos, realitatea lumii contrasta izbitor cu lumina slavei divine pe care o contemplaseră câteva momente cei trei Apostoli. A doua vestire a patimilor (9, 31-32). în drum spre Capemaum Domnul Hristos anunţă pe ucenici, din nou, că va trebui să sufere din partea fariseilor, să fie omorât, însă, a treia zi El va învia. Este deci, a doua vestire a patimilor sale. Totuşi ucenicii nu înţeleg adevăratul ei înţeles de moarte, de patimi, căci pe cale ei discută asupra întâietăţii, cine, adică, va fi cel mai mare în împărăţia mesianică. De aceea, în legătură cu întâietatea (9, 32—37), El îi învaţă să fie smeriţi, să slujească tuturor. Mai mult, să ajute şi să susţină prin fapte pe cei mici şi nevoiaşi. Pe aceia care ar folosi numele Său, în alungarea demonilor (9, 38-40). Prin exorcisme, care se practicau la iudei, să nu-i oprească. Căci aceştia nu pot fi împotriva Lui. Le aminteşte să nufie exem­ p le rele, sminteli faţă de fraţii lor (9, 41-50), ci să ajute sub ori­ ce formă pe semeni. Trebuie să îndepărteze de la ei orice patimă, orice defecte scumpe lor ca mâna sau ochiul, căci altfel vor avea parte de pedepse veşnice. După aceste instrucţiuni date uceni­ cilor, Domnul Hristos părăseşte pentru totdeauna Capemaumul şi Galileea, trece în Transiordania şi se îndreaptă spre Ierusalim. Partea a Il-a (cap. 10-16) Activitatea Mântuitorului în Iudeea şi Ierusalim, ca Fiul lui Dumnezeu

în cap. 10 se istoriseşte călătoria Mântuitorului spre Ieru­ salim. Şi în aceste locuri mulţimile îl urmează, iar fariseii, prin discuţii, caută să-L încurce şi să îndepărteze poporul de la El. în chestiunea referitoare la despărţirea soţilor (10, 1-12), Domnul Hristos le răspunde că ea este interzisă de însuşi Dumnezeu prin actul creaţiei, iar cel care-şi lasă femeia săvârşeşte adulter. Apoi, Mântuitorul binecuvântează copiii aduşi la El (10, 13-16) şi

PARTEA GENERALĂ

91

recomandă ucenicilor să fie nevinovaţi şi buni sufleteşte ca pruncii; căci numai astfel vor dobândi împărăţia lui Dumnezeu. în continuare, evanghelistul Marcu istoriseşte convorbirea Mântuitorului cu un tânăr bogat (10, 17-27), care dorea să se mântuiască şi care, în urma discuţiilor cu Domnul Hristos, arată că a respectat toate poruncile legii vechi. Mântuitorul îl pre­ ţuieşte pentru respectarea poruncilor, dar adaugă că, spre a intra în împărăţia lui Dumnezeu să-şi vândă averile, să le împartă săracilor şi să-I urmeze. Ceea ce tânărul nu primeşte, căci era foarte bogat. Acest fapt dă prilej Mântuitorului să condamne bogăţia, care ataşează pe om prea mult de bunurile materiale, lipsindu-1 de bunurile sufleteşti. în acelaşi timp, le promite uce­ nicilor, care au părăsit bunurile materiale pentru a-L urma, răs­ plata spirituală a vieţii veşnice (10, 29-31). Apropiindu-se de Ierusalim, unde trebuia să pătimească şi dorind să pregătească pe ucenici, Mântuitorul îi anunţă pentru a treia oară despre Pati­ mile, Moartea şi învierea Sa (10, 32—34). Dar şi de data aceasta n-a fost înţeles, dovadă: cererea fiilor lui Zevedeu (10, 35-45) spre a li se da primele locuri în împărăţia mesianică. Mântuitorul le respinge cererea, dându-le o serie de sfaturi, prin care le amin­ teşte să se ferească de mândrie, să fie smeriţi, iar ca slujitori în împărăţia lui Dumnezeu să ia exemplu de la El şi aceste locuri să le fie prilej de slujire a semenilor. înainte de a intra în Ierusalim, Domnul Hristos, împreună cu ucenicii Săi şi mult popor, trece prin orăşelul Ierihon, iar la ieşi­ rea din oraş El vindecă p e un orb (10, 46-52), cunoscut sub nu­ mele de Bartimeu, fiul lui Timeu. Evanghelistul Matei (20, 29-34) istoriseşte aceeaşi minune, însă aminteşte doi orbi. Pro­ babil că erau doi, dar Marcu aminteşte pe cel mai cunoscut. Cap. 11—13 istorisesc despre activitatea Domnului în Ieru­ salim. Domnul Hristos, împreună cu ucenicii, urmând drumul Ierusalimului, părăsind şi Betania, a trimis în satul din apropiere, Betfaghe, pe doi dintre Apostoli, care I-au adus un mânz de asină şi şezând pe el, a intrat în Ierusalim (11; 1—23). Poporul L-a primit cu strigăte de bucurie ca pe un adevărat Mesia. Intrarea Sa

92

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

a fost solemnă, dar modestă, arătând tuturor că este Mesia cu adevărat, spre a nu mai avea nimeni scuza că n-a ştiut, că El n-a spus aceasta. Totuşi, prin intrarea Sa călare pe mânz de asină, a arătat că nu este un Mesia politic, cum îl aşteptau iudeii, ci un Domn al păcii, un Mesia spiritual. El a mers la templu şi întorcându-Se spre seară în Betania, pe cale a găsit un smochin iară rod şi l-a blestemat. A doua zi s-a reîntors, a reintrat în templu de unde a alungat pe vânzători din curtea acestuia. Spre seară au ieşit din cetate şi au trecut pe lângă smochinul blestemat de Mântui­ torul, care era uscat, spre surpriza Apostolilor. Domnul Hristos le spune, că prin credinţă, vor putea face şi ei fapte mai mari ca acestea. Orice vor cere prin rugăciune stăruitoare se va realiza. Ducându-Se din nou la Ierusalim (11, 27-33), fariseii L-au întrebat cu ce autoritate mustră şi alungă vânzătorii din templu, nefiind nici mare arhiereu, nici profet recunoscut? Domnul Hristos, la rândul Său îi întreabă, de unde era botezul lui Ioan, de la Dumnezeu sau de la oameni? Iudeii nu I-au răspuns, căci dacă ar fi spus că este din cer, ar fi fost mustraţi de ce n-au crezut în el; iar dacă ar fi afirmat că a fost de la oameni, le era teamă, căci poporul îl socotea sfânt pe Ioan. Astfel, ei au spus: nu ştim şi nici Mântuitorul nu le-a răspuns cu ce putere, adică de unde are pu­ tere de a alunga pe vânzători. Apoi, ca o concluzie, Domnul Hristos le spune pilda lucră­ torilor de vie ucigaşi (12, 1-12), cărora li s-a încredinţat o vie spre a o lucra, iar când stăpânul viei a trimis pe slugile sale să ia recolta le-au omorât, precum şi pe fiul său trimis la urmă. Astfel, via a fost luată de la ei şi dată altora. Pilda privea pe evrei - era profetică. Ei au înţeles aceasta şi căutau să-L prindă, dar se temeau de popor. Atunci ei încearcă să-L îndepărteze şi să-I micşoreze pres­ tigiul, încurcându-L în discuţii. Ei provoacă trei discuţii: 1) îl întreabă dacă trebuie să plătească dajdie către Cezar (12, 14-17); Mântuitorul le răspunde că trebuie îndeplinite şi datori­ ile către stat şi către Dumnezeu. 2) Saducheii îl întreabă a cui va f i femeia ce a fost căsătorită cu şapte fraţi, după ce vor învia cu

PARTEA SPECIALĂ

93

toţii. Adică, o întrebare despre învierea morţilor (13, 18-27), în care ei nu credeau. Mântuitorul le spune conform Scripturilor că la înviere oamenii vieţuiesc ca îngerii, fără cele necesare vieţii materiale. în lege, Dumnezeu, numindu-se al lui Avraam, Isaac şi Iacov, se subînţelege că îi socotea pe aceştia existenţi, vii, deşi în altă lume. în sfârşit, la a treia întrebare, despre cea mai mare poruncă din lege, pusă de un legiuitor înţelept (12, 28-34), Domnul Hristos reduce tot cuprinsul legii la iubirea lui Dum­ nezeu şi a aproapelui, fapt aprobat de însuşi legiuitorul. La rândul Său, Mântuitorul îi întreabă din ce motive David îl numeşte pe Mesia Domn, deşi în realitate este Fiul lui, adică se trage din neamul lui (12, 35-37). La aceasta ei nu răspund, căci nu ştiau, nu puteau înţelege natura divină şi umană a Fiului lui Dumnezeu. în continuare, Domnul Hristos îi învaţă pe ucenici să se ferească de fariseii mândri şi nesinceri (12, 38-40), cărora le place să se roage îndelung, de ochii lumii şi neglijează dreptatea şi mila. El le dă drept exemplu darul unei văduve din curtea tem­ plului (12, 41-44). Toţi trecătorii aruncau în cutia templului mulţi bani în văzul tuturor; văduva a dat în schimb cea mai mică sumă. însă ceilalţi dăduseră din prisosul lor, iar văduva dăduse tot ce avea. Deci, nu valoarea darului în sine o preţuieşte Dum­ nezeu, ci motivele interioare din care pleacă. Cap. 13 cuprinde cuvântarea eshatologică a Mântuitorului despre sfârşitul Ierusalimului şi Parusia Domnului. Este asemă­ nătoare cu aceea de la Matei (24). în introducere (13, 1-4), se arată că Mântuitorul ieşind din templu, unul din ucenici, îl face atent asupra frumuseţii acestuia, la care Domnul le răspunde că toate acestea vor fi distruse. Trei dintre ucenicii Domnului, Petru, Iacov şi Ioan îl întreabă despre semnele şi timpul distru­ gerii Ierusalimului, care după ei însemnau şi timpul Parusiei Sale. Trecând la cuprinsul cuvântării, Domnul Hristos le arată semnele premergătoare dărâmării Ierusalimului (13, 5-14). Acestea vor fi: venirea de Hristoşi mincinoşi, războaie, cutre­ mure, persecuţii din cauza credinţei lor, ură şi răspândirea Evan­ gheliei la toate neamurile, precum şi «urâciunea pustiirii stând

94

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

unde nu se cuvine», adică profanarea templului de zeloţi, prin uciderea în templu a celor ce nu li se vor părea lor prea entuziaşti. La vederea «urâciunii pustiirii» mai ales, li se dă iudeilor o serie de sfaturi (13, 14-20): să fugă în munţi, să coboare repede de pe case neluând nimic, să nu se întoarcă din ţarine. Să se roage ca fuga lor să nu fie iama sau sâmbăta. Urmează semne care se pot referi şi la sfârşitul lumii: Hristoşi mincinoşi şi false minuni (13, 21-23). Venirea Domnului (13, 24-27) va fi precedată de semne cosmice: întunecarea soarelui, căderea stelelor, cutremure, semnul crucii pe cer şi trâmbiţarea îngerilor pe toată suprafaţa pământului; spre a strânge pe cei aleşi întru întâmpinarea Domnului. Timpul venirii (13, 28-32) se poate înţelege din sem­ nele prevestitoare, însă ora precisă nu se ştie, deşi venirea este inevitabilă. De aceea, trebuie din partea tuturor o continuă ve­ ghere (13, 33-37). în acest scop li se dă tuturor exemplul cu slugile stăpânului plecat departe, cărora li s-a încredinţat casa şi li s-a împărţit lucrul, iar portarului i-a poruncit să vegheze necurmat. După cum, aceia sunt datori a lucra necontenit şi a veghea, căci nu ştiu când va veni stăpânul, tot astfel şi urmaşii lui Hristos au aceeaşi datorie în vederea timpului Parusiei. Cap. 14-16 expun: Patimile şi învierea Domnului. Exegeţii sunt de acord că patimile şi învierea Mântuitorului au constituit istorisirea cea mai închegată a vieţii şi activităţii Dom­ nului Hristos şi baza catehezei apostolice primare. în jurul aces­ tui nucleu s-au adăugat celelalte fapte şi învăţături ale Domnului Hristos. De aceea, în cele patru evanghelii expunerea Patimilor este aproape identică, având doar mici deosebiri de amănunte. Ca introducere a Patimilor Domnului şi învierii Sale sunt: urzirea fariseilor de a omorî p e Mântuitorul (14, 1—2), ungerea din Betania (14, 3-9) şi trădarea lui Iuda (14, 10-11). în adevăr, după ce fariseii şi cărturarii au văzut că poporul urmează pe Mântuitorul şi prin discuţii nu pot să-L învingă, se hotărăsc să-L omoare, înainte de praznicul Paştilor, prinzându-L cu vicleşug.

PARTEA SPECIALĂ

95

Mântuitorul se retrăgea cu ucenicii în fiecare seară din Ieru­ salim, în Betania, spre a nu fi prins de farisei. Acolo, într-o seară, în casa unui oarecare Simon Leprosul, fiind la masă cu ucenicii, o femeie unge pe cap pe Domnul Hristos cu mir de nard, de mare preţ. Acest gest de preţuire nu l-au înţeles toţi Apostolii, spunând unii dintre ei că mirul se putea vinde şi preţul lui se putea împărţi săracilor. Domnul Hristos le răspunde că ungerea cu mir s-a făcut pentru amintirea morţii Sale, după care Apostolii nu-L vor mai avea printre ei, însă pe săraci îi vor avea pururea cu ei. După acest fapt, Iuda a plecat la farisei pentru a-L vinde pe Mântuitorul. Aceştia au primit propunerea cu bucurie, fagăduindu-i bani. Expunerea patimilor începe prin Cina cea de Taină (14, 12—31). Conform obiceiului ca la Paşti să se mănânce mielul pas­ cal, ucenicii îl întreabă unde trebuie să gătească mielul pascal? Domnul Hristos îi trimite la Ierusalim, unde într-un anume loc vor găsi un om cu un ulcior cu apă, pe care trebuie să-l urmeze şi în casa lui să gătească Cina. Era o înţelegere secretă a Mântui­ torului, pentru a nu şti Iuda şi a-i prinde acolo. Apostolii au găsit casa, au gătit Cina şi seara au mâncat. Mântuitorul cu ucenicii, între care era şi Iuda - ultima Sa cină, dar nu cina pascală şi nici nu au mâncat azime. Căci era în seara zilei de joi, zi de pregătire, a paştilor iudaic. La sfârşitul Cinei, Mântuitorul a instituit Sfânta Euharistie prin oferirea de pâine şi vin, pe care, binecuvântându-le, le-a prefăcut în însuşi Trupul şi Sângele Său. Apoi, îndreptându-Se spre muntele Măslinilor, pe cale i-a anunţat că în acea noapte toţi îl vor părăsi, iar Apostolul Petru se va lepăda de El de trei ori. în grădina Ghetsimani (14, 31—42), Domnul Hristos, luând lângă Sine pe Petru, Iacov şi, Ioan înaintează ceva mai departe şi, părăsindu-i şi pe ei, înalţă o rugăciune către Părintele ceresc spre a-L scuti de chinurile ce se apropiau. De trei ori S-a întors la cei trei şi i-a găsit dormind, după care a revenit la ceilalţi, căci se apropia ceasul prinderii Sale. în adevăr, Mântuitorul este arestat (14, 43-52) de slugile fariseilor, în urma trădării lui Iuda. Uce­

96

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

nicii L-au părăsit, iar un tânăr care mergea după El, înfăşurat doar într-un giulgiu, pe trupul gol, fiind prins, a lăsat giulgiul şi a fugit (14, 51- 52). Era Evanghelistul Marcu, care îi urmase din casa mamei sale, unde mâncaseră Cina cea de Taină. După aceas­ ta L-au dus pe Mântuitorul înaintea sinedriului (14, 53-65); în curtea arhiereului a intrat şi Apostolul Petru, care-i urma de departe. Aici sinedriştii au căutat mărturii mincinoase împotriva lui Iisus spre a-L condamna la moarte. Au găsit multe mărturii, dar mărturiile lor nu se potriveau. în ultimă instanţă, Arhiereul îl întreabă dacă El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul a confirmat acest fapt, iar arhiereul, socotind aceasta ca o hulă, şi-a sfâşiat haina şi L-a condamnat la moarte. între timp, Apostolul Petru fiind în curte, slujnica arhiereului l-a întrebat dacă nu e dintre ucenicii lui Iisus, ceea ce el a negat şi a cântat cocoşul; fiind întrebat încă în două rânduri, acelaşi lucru, el a negat la fel şi după acestea a mai cântat cocoşul încă o dată. Atunci şi-a amintit Apostolul Petru de spusele Mântuitorului că înainte de a cânta cocoşul de două ori, se va lepăda de El de trei ori (14, 30). A doua zi de dimineaţă sinedriştii L-au dus pe Mântuitorul la Pilat (15, 1-20), acuzându-L că s-a făcut regele iudeilor. Pilat, cercetându-L, a constatat că este nevinovat şi a încercat să-L eli­ bereze, folosindu-se de o datină a iudeilor de a elibera pe un vinovat de-al lor la Paşti. El cere, potrivit acestui obicei, să elibe­ reze pe Mântuitorul, dar ei au refuzat şi au cerut eliberarea lui Baraba, care în nişte răscoale săvârşise ucideri. Cu toate insis­ tenţele de după aceea, iudeii n-au cedat şi Pilat a eliberat pe Baraba şi L-a dat pe Mântuitorul să fie răstignit. După condam­ narea definitivă, El a fost biciuit, îmbrăcat într-o haină de pur­ pură, I s-a pus pe cap cunună de spini, a fost scuipat şi batjocorit, apoi L-au îmbrăcat în hainele Lui şi L-au dus spre a fi răstignit. în drum spre locul răstignirii (15, 21—42), din cauză că Domnul Hristos era slăbit, au silit pe un om, Simon Cirineul, care venea de la o ţarină, să-I ducă crucea. Astfel, ajung pe dealul Golgotei şi-L răstignesc între doi tâlhari. în acest răstimp, cei de

PARTEA SPECIALA

97

faţă şi cei ce treceau pe cale îl batjocoreau, spunându-I să Se mântuiască, să Se coboare de pe cruce spre a crede in El. Iar de la ceasul al şaselea (ora 12) până la al nouălea (ora 3 p.m.) s-a făcut întuneric mare, iar Mântuitorul a strigat: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?» I s-a dat să bea oţet amestecat cu fiere dintr-un burete. Apoi Mântuitorul, strigând cu glas mare, şi-a dat duhul. Sutaşul, văzând că astfel şi-a dat duhul, a spus: cu adevărat omul acesta a fost Fiul lui Dumnezeu. Erau de faţă mama lui Iisus, femeile mironosiţe, care îl urmau şi încă multe alte femei. După moarte, un ucenic al lui Iisus din cei neştiuţi a cerut trupul Mântuitorului spre a f i înmormântat (15, 43-47). Pilat s-a interesat de la sutaş dacă a murit şi, în urma confirmării, i-a dat voie să-L înmormânteze. Iosif a cumpărat giulgiul, L-a coborât de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră pe uşa mormântului. învierea Domnului (16, 1—20). După trecerea sâmbetei, care era zi de odihnă, Maria Magdalena, Maria mama lui Iacov şi alte femei au venit la mormânt în prima zi a săptămânii, foarte de dimineaţă, spre a unge cu mi­ resme pe Mântuitorul. Ele au găsit piatra răsturnată, mormântul gol şi un înger şezând pe piatră, care le-a spus că Domnul a înviat, iar ele să se ducă să anunţe pe ucenici. Domnul Hristos, în acea zi, dimineaţă, S-a arătat Măriei Magdalena, care a anunţat pe ucenici, dar ei n-au crezut-o. S-a mai arătat la doi ucenici, care mergeau la o ţarină. Aceştia, la rândul lor, i-au vestit pe ucenici, dar nici pe ei nu i-au crezut. în sfârşit, Mântuitorul S-a arătat la cei unsprezece ucenici şi i-a mustrat din cauza necredinţei lor. Apoi i-a împuternicit să meargă şi să răspândească învăţătura Sa la toată lumea, învăţându-i şi botezându-i. El îi asigură că aceia care vor crede, vor săvârşi multe minuni. După acestea, Domnul Hristos S-a înălţat la cer, iar Apostolii şi-au început predica, răspândind învăţătura Sa, fiind întăriţi de El în cuvânt şi săvâr­ şirea minunilor. 7 - Studiul Noului Testament

98

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Importanţa Evangheliei. Evanghelia după Marcu este cea mai redusă din punct de vedere al cuprinsului, conţine 16 capi­ tole. Ea istoriseşte viaţa şi activitatea Domnului Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, dovedit mai ales prin faptele Sale minunate. Conţinutul Evangheliei descrie desfăşurarea activităţii Mântuito­ rului spre împlinirea mesianităţii Sale, nu prin cuvântări, ci prin minuni. Domnul Hristos este primit de popor, la început cu bucurie, apoi mesianismul Său spiritual dezamăgeşte entuziasmul popular. Urmează, opoziţia fariseilor, neînţelegerea rudelor şi în sfârşit jertfa Sa pe cruce. Biruinţa prin înviere şi proslăvirea prin înălţare la cer încheie opera pământească a Domnului Hristos. Ideile dogmatice din Evanghelie se centrează pe persoana Mântuiorului şi a mesianităţii Sale, care-i şi tema scrierii. El este recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu de Tatăl (1, 11) la Botez; la Schimbarea la Faţă (9, 7); este recunoscut şi de demoni (1, 23-24); (3, 11); (5, 7). Mântuitorul are conştiinţa mesianităţii Sale că este Fiul lui Dumnezeu prin minunile pe care le săvâr­ şeşte (1, 31; 2, 9; 4, 39; 5, 30; 6, 41-43, 7, 31-35; 8, 22 ş.u.). Aminteşte că, în conformitate cu Scripturile, trebuie să sufere pentru a răscumpăra lumea: (8, 31; 9, 31; 10, 33). El îşi încu­ nunează opera prin Jertfa de pe cruce (15, 27) şi proslăvirea prin înviere (15, 6, 9) şi înălţarea la cer (16, 19). Se mai afirmă pro­ nia divină (4, 26-29). Deşi caracterul învăţăturilor din Evanghelia a doua este tot cel moral, ca şi în prima Evanghelie extensiunea lor este mult mai redusă. Astfel, ca idei morale, semnalăm: modestia şi spiri­ tul de jertfa pentru păstorul de suflete (6, 8-9); deosebirea dintre valoarea datoriilor (6, 23) - jurământul trebuie respectat, dar în cazul uciderii lui Ioan Botezătorul, călcarea lui nu constituia un păcat - ; adevărata curăţenie (7, 20-23); valoarea şi forţa morală a credinţei (7, 28-30; 11, 23); preţuirea curăţeniei morale a tine­ rilor (12, 34); urmarea lui Hristos, mijloc de a moşteni viaţa veşnică (10, 29-30); condamnarea bogăţiei (10, 24—25); se reco­ mandă smerenia şi curăţenia sufletească (10, 15); urmarea lui

PARTEA SPECIALĂ

99

Hristos cere suferinţă (8,34); modestie şi slujire (9, 35); în aştep­ tarea Parusiei Domnului, sau a celei individuale, este necesară o veşnică priveghere (13, 37). Toate acestea sunt numai spicuiri din normele de conduită şi viaţă creştină, specifice mai mult lui Marcu. Prin stilul ei simplu dar expresiv, cu multe amănunte, Evan­ ghelia a doua este o carte accesibilă lecturii şi înţelegerii oricărui credincios, adânc folositoare zidirii sufleteşti. Simbolul Evangheliei este un leu, deoarece ea începe cu predica Sfântului Ioan Botezătorul, care striga ca un leu în pustie. 10. Evanghelia după Luca A treia Evanghelie canonică recunoscută de Biserică este Evanghelia după Luca. Este cea mai mare dintre Evanghelii, căci deşi cuprinde numai 24 de capitole, faţă de 28 ale lui Matei, are cele mai multe versete. Evanghelia a treia este una din cărţile cele mai frumoase şi mai impresionante ale Noului Testament, căci este scrisă de un mare artist, de un om instruit şi cult, de me­ dicul Luca (Col. 4, 14). Lucanus sau prescurtat Luca era originar din Antiohia Siriei, oraş vestit prin şcolile şi cultura sa. Aici învaţă şi îşi face educa­ ţia viitorul Evanghelist, călătorind de asemenea, prin unele mari oraşe vestite din Africa, Asia şi Europa. în tinereţe, el se ocupă cu filosofia, şi apoi studiază medicina. Potrivit tradiţiei, a fost şi pictor. El ar fi pictat icoana Maicii Domnului. în sfârşit, avea o cultură deosebită, era cel mai instruit dintre Evanghelişti, dublat de o fire de poet. Scrierile sale - Evanghelia a treia şi Faptele Apostolilor - ne arată un foarte bun cunoscător al limbii greceşti, un stilist desăvârşit, orientându-se în mod deosebit în elaborarea cronologică şi istorică a cărţilor sale. Cum a devenit creştin? Nu ştim. După tradiţie, Evanghelistul Luca a făcut parte din cei 70 de ucenici ai Mântuitorului, ipoteză bazată pe faptul că doar el menţionează trimiterea celor 70 la misiune (Luca 10, 1-24). însă este cel mai sigur că a fost un prozelit şi a trecut apoi la creşti­

100

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

nism. El devine ucenicul Sfântului Apostol Pavel, pe când aces­ ta făcea a doua călătorie misionară, începând din oraşul Troia, căci din acest moment el vorbeşte în Faptele Apostolilor la per­ soana întâi plural, ceea ce dovedeşte că era în societatea Apos­ tolului. Rămâne la Filipi un răstimp, spre a organiza Biserica de acolo, întemeiată de Sfântul Pavel, apoi pleacă cu Apostolul care era în a treia călătorie misionară - la Ierusalim. îl regăsim urmând pe Sfântul Pavel în călătoria forţată spre Roma şi-n întâia sa captivitate (Faptele Apostolilor 27, 1 - 28, 16; şi Col. 4, 14). De asemenea, în a doua închisoare, îl întâlnim pe Luca, din nou, lângă marele Său învăţător. «Numai Luca este cu mine spune el» (II Tim. 4, 11). Deci Luca a fost un ucenic apropiat, dezinteresat şi sincer al Sfântului Pavel a cărui învăţătură şi-a însuşit-o şi ale cărui misiuni le-a redat cu o rară fidelitate. După moartea Apostolului, se crede că Luca ar fi predicat Evanghelia în Dalmaţia, Galia, Italia şi Macedonia şi a murit în Ahaia, la o vârstă înaintată, 73-84 de ani, unde a desfăşurat o activitate intensă. în anul 357 osemintele sale au fost transportate la Constantinopole din ordinul împăratului Constanţiu şi depuse la Biserica Sfinţii Apostoli. Clement Alexandrinul (Stromata 1,21) pentru a dovedi unele afirmaţii, spune că «acestea sunt scrise în Evanghelia lui Luca». în sfârşit, un document de mare valoare, anume Fragmentul Muratori, de la sfârşitul secolului II atribuie Evanghelia a treia lui Luca, medicul şi colaboratorul Sfântului Pavel. El se află şi în Lista canonică a Sfinţilor Părinţi: Atanasie cel Mare, Chirii al Ierusalimului şi Grigore de Nazianz. în mod indirect, se poate dovedi autenticitatea Evangheliei din folosirea şi citarea ei de Părinţii Apostolici: Clement Roma­ nul, Ignaţiu, Policarp, Epistola lui Bamaba şi Iustin Martirul. Din însuşi cuprinsul Evangheliei putem deduce că ea apar­ ţine lui Luca. Astfel, din prologul Evangheliei (1, 1^4) se spune că autorul ei nu este un martor direct, un Apostol, ci un ucenic al Apostolilor. Limba în care este scrisă este aceea a unui om cult.

PARTEA SPECIALĂ

101

Expunerea cronologică a faptelor, contextul lor cu celelalte eve­ nimente din istoria profană, dovedeşte o cultură extinsă. De ase­ menea, denumirea multor boli vindecate de Mântuitorul menţio­ nate cu termenul lor specific, denotă că e vorba de un specialist in ştiinţa medicală. în sfârşit, faptul că în Evanghelia a treia există multe fraze şi cuvinte asemănătoare cu acelea din scrierile Sfântului Pavel (instituirea Sfintei Euharistii, 22, 19 ş. u. la fel cu I Cor. 11, 24 ş. u.) arată strânse legături şi influenţe pauline. Toate acestea atestă că Evanghelia a treia are ca autor un ucenic al Sfântului Apostol Pavel, medic, cu o înaltă cultură pro­ fană şi cunoscător al scrierilor vremii sale, adică Luca medicul. Limba Evangheliei este greacă, dialectul comun, la fel cu toate celelalte Evanghelii. O limbă curată, elegantă, înlăturând ebraismele grele. Este un artist al cuvântului. Locul unde a fost scrisă Evanghelia a fost Roma. Aceasta o deducem din faptul că ea este dedicată lui Teofil, «prea puternicul» din Roma. Deci, nu putea fi scrisă în Palestina, cum pretind unii. Este scrisă înaintea Faptelor Apostolilor, care este a doua carte a lui Luca (Faptele Apostolilor 1, 1) şi care a fost scrisă în anul 63, conform părerii generale a exegeţilor, datorită faptului că eveni­ mentele scrise acolo se încheie cu anul 63. Deci, Evanghelia a fost scrisă tot în anul 63, cu puţin înainte de Faptele Apostolilor. Destinatarii şi scopul Evangheliei le arată însuşi autorul în prologul cărţii sale. «Deoarece, mulţi au încercat, spune el, să alcătuiască o istorisire despre faptele depline adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale prea puternice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând, ca să te încredinţezi despre temeinicia învă­ ţăturilor pe care le-ai primit» (Luca 1, 1^1). Aşadar, destinatarul este un oarecare Teofil, patrician roman, trecut de curând la creş­ tinism. Scopul este întărirea acestuia în credinţa primită, instru­ irea asupra învăţăturii la care aderase. El doreşte să-l convingă că

102

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

viaţa şi faptele Domnului Hristos sunt adevărate, istorice, petre­ cute în faţa multor martori oculari, care le-au văzut şi trăiesc şi asupra cărora el a făcut amănunţite cercetări. Dar scopul Evangheliei este mai larg, căci prin Teofil, perso­ naj real, el se adresează tuturor creştinilor, proveniţi dintre pă­ gâni, arătând că Domnul Hristos a venit pentru mântuirea întregii lumi, că religia creştină este o religie universală. De aceea, gene­ alogia Mântuitorului descrisă de el (3, 23-38) nu se opreşte la Avraam, strămoşul poporului evreu, ca la Matei, ci urcă până la Adam, din care se trage tot neamul omenesc. Dreptul Simeon spune că mântuirea ce-o va aduce Pruncul «este gătită tuturor po­ poarelor» (2, 31). în tot cuprinsul Evangheliei autorul se fereşte să întrebuin­ ţeze vreun cuvânt ce ar putea jigni neamurile străine, căutând să micşoreze vina păgânilor la răstignirea Domnului Hristos şi arată că Pilat nu găseşte nici o vină Acestuia (23, 4), iar sutaşul care era de faţă la răstignirea Lui, mărturiseşte că lisus Hristos trebuie să fi fost un om drept (23, 47). Din toate acestea reiese că Evanghelistul Luca, ca un adevărat ucenic al Sfântului Apostol Pavel scrie Evanghelia sa cu scopul de a arăta universalismul religiei creştine. Planul Evangheliei. Ea cuprinde 24 de capitole şi se împarte în patru părţi, precedate de un prolog: Partea I (cap. 1-2). Aici avem un prolog (1, 1-4) unde se arată destinatarul şi scopul scrierii. Urmează Partea 1, după prolog cap. 1, 5—11, care este pro­ prie numai lui Luca, referitoare la bunăvestirea şi naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi a Domnului Hristos, precum şi la copilăria acestuia din urmă. Partea a Il-a (cap. 3-9, 50) istoriseşte activitatea Mântui­ torului în Galileea. Partea a III—a (cap. 9, 51 - 19, 27) descrie activitatea Domnului Hristos desfăşurată în Pereea şi în drum spre Ierusalim.

PARTEA SPECIALĂ

103

Partea a IV-a (cap. 19, 28 - 24) expune activitatea Dom­ nului în Ierusalim, Patimile, Moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer, planul este asemănător în general cu al Evanghelistului Marcu, cu unele completări şi omisiuni. CUPRINSUL EVANGHELIEI Partea I (cap. 1-2) Istoria naşterii, copilăriei înaintemergătorului şi a Domnului Hristos

Prologul, cap: 1, 1-4 este foarte important, căci ne arată scopul scrierii, metoda de cercetare şi vederea largă a autorului. Scrierea este dedicată prea puternicului Teofil, personaj cu rang deosebit în societatea romană şi care primise de curând credinţa creştină. Evanghelistul Luca scrie despre viaţa şi învăţăturile Domnului Hristos spre a-1 întări în credinţă. Scrie cartea sa aşa precum s-au desfăşurat evenimentele - în mod cronologic - pe care le-a aflat de la slujitorii Mântuitorului, deci martori oculari. Au mai scris şi alţii asemenea cărţi. Probabil este vorba de evan­ gheliile sinoptice, anterioare, ale lui Matei şi Marcu. Spre a o scrie, Luca a făcut şi amănunţite cercetări proprii. în sfârşit, Luca scrie toate, de la început; adică el nu scrie numai viaţa Domnului Hristos, de la naştere, ci merge mai spre origini, începe cu vesti­ rea naşterii înaintemergătorului Său. Aici se vede optica mai largă a Evanghelistului Luca. Cuprinsul propriu-zis al Evangheliei începe cu vestirea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (1, 5-25). îngerul Gavriil se arată preotului Zaharia care era de rând la templu şi care tămâia în faţa altarului tămâierii aşezat în partea a doua a tempului. Sfânta. îngerul îi vesteşte că Dumnezeu a ascultat rugăciunile sale şi ale soţiei sale Elisabeta şi le va dărui un prunc, pe care-1 vor numi Ioan. Acesta va fi un prooroc, va duce o viaţă aspră şi va fi înaintemergătorul lui Mesia. Zaharia se îndoieşte şi cere un semn doveditor, spre adeverirea acestui fapt. îngerul îi spune că va fi mut până la naşterea pruncului, ceea ce se şi întâmplă.

104

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Zaharia era un preot obişnuit şi nu avea funcţia de mare arhiereu, cum au socotit unii exegeţi. După şase luni de la vestirea naşterii Sfântului Ioan Bote­ zătorul, acelaşi înger Gavriil se prezintă la Fecioara Maria din Nazaretul Galileii, logodită cu Iosif şi-i vesteşte Naşterea Dom­ nului Hristos (1, 26-38). El o anunţă solemn, că a fost aleasă de Dumnezeu să nască pe Mesia, prin umbrirea ei de către Duhul Sfânt, pentru care motiv, Cel născut din ea Se va numi Fiul lui Dumnezeu. Ca dovadă, îngerul aminteşte şi anunţarea făcută anterior Elisabetei, rudenia ei, că va naşte un prunc. Sfânta Fecioară primeşte cu smerenie, înţelegând despre cine este vorba din cunoştinţele sale privitoare la Mesia, Cel prezis de profeţi. Auzind că ruda sa mai în vârstă va naşte, Sfânta Fecioară îi face o vizită Elisabetei (1, 39-45), spre a-i fi de ajutor. La intrarea Sfintei Fecioare, pruncul din pântecele Elisabetei se mişcă, iar aceasta, printr-o descoperire divină, înţelege faptul minunat petrecut cu Sfânta Fecioară în Nazaret şi o salută cu cuvinte deo­ sebite ca pe Maica mult aşteptatului Mesia. Sfânta Maria îi răspunde printr-o cântare inspirată (1, 46-56), lăudând pe Dum­ nezeu pentru harul revărsat asupra ei şi pentru cinstea acordată, pentru care o vor binecuvânta toate neamurile. Ea cinsteşte pe Dumnezeu pentru minunile şi binefacerile arătate faţă de poporul evreiesc şi pentru îndeplinirea profeţiilor mesianice. Este o cân­ tare care întrece mult pe acelea ale Deborei (Jud. 5) şi ale Anei, mama lui Samuel (I Regi 2, 1-10). Sfânta Fecioară rămâne aproape trei luni la ruda sa. După plecarea ei se naşte Sfântul Ioan Botezătorul (1, 57-80), la a cărui tăiere împrejur se deschide şi gura părintelui său Zaharia, când i se dă numele de Ioan. Cu această ocazie, preotul Zaharia, printr-o proorocire (1, 67-79), mulţumeşte lui Dumnezeu pentru îndeplinirea proorociilor mesi­ anice către poporul iudeu şi pentru trimiterea Inaintemergătorului lui Mesia, în persoana fiului său, arătând şi rolul acestuia ca pregătitor al Mântuitorului. Zaharia, preotul, ca şi Fecioara Maria, prin cântările lor, amintesc ideile esenţiale ale Vechiului Testament, relative la Mesia. Sfântul Ioan nu a rămas prea mult

PARTEA SPECIALĂ

105

în casa părintească, ci de tânăr se retrage în pustiul Iordanului, pregătindu-se prin rugăciuni şi meditaţii pentru marea sa misiune. După informaţiile despre Sfântul Ioan Botezătorul, Evan­ ghelistul istoriseşte Naşterea Domnului Hristos (2, 1-20), care nu se întâmplă în Nazaret, ci în Betleem, unde Sf. Fecioară, îm­ preună cu Iosif, pleacă spre a se înscrie, după porunca împăratu­ lui roman, care hotărâse un recensământ. Recensământul se exe­ cută de către proconsulul Siriei, Quirinius, la care era alipită Iudeea. Mântuitorul Se naşte într-o peşteră ce servea ca staul de vite, lângă Betleem, din lipsă de locuri în oraş. Cu această ocazie, un înger se arată unui grup de păstori, vestindu-le marea bucurie a Naşterii lui Mesia, pe care-L vor afla în staul, iar în văzduh apare o ceată de îngeri cântând o frumoasă cântare ce anunţă mesajul Mântuitorului, adus întregii lumi: slavă lui Dumnezeu şi pace şi bunăvoire între oameni. După plecarea îngerilor, păstorii vin şi se închină Pruncului, istorisind cele spuse de înger. La opt zile noul născut este tăiat împrejur (2, 21) şi i se pune numele Iisus, adică Mântuitor, conform vestirii înge­ rului Gavriil. La patruzeci de zile este adus la templu (2, 22-38), de părinţii Săi «ca să-L pună înaintea Domnului» (v. 22) şi să dea jertfa (v. 24), pentru curăţirea mamei. Aici, un bătrân drept şi temător de Dumnezeu, anume Simeon, printr-o descoperire divi­ nă, vede în Pruncul Iisus pe viitorul Mesia şi, luându-L în braţe, rosteşte o inspirată cântare, mulţumind lui Dumnezeu pentru că i s-a dat prin harul divin marele prilej de a vedea pe Mesia. Totodată, el arată şi marile binefaceri ce le va aduce Mântui­ torul neamurilor: luminarea din negura păcatelor şi lui Israel mare slavă. Le mai prezice că Mântuitorul, prin învăţătura Sa, va împărţi pe oameni în credincioşi şi necredincioşi, le va arăta dreptatea şi răutatea lor, iar mama Sa va avea de suportat durerile trecerii săbiei prin sufletul ei (v. 35). De asemenea, la Templu se afla o bătrână văduvă, Ana, care servea lui Dumnezeu zi şi noap­ te şi slăvea şi ea pe Dumnezeu pentru Prunc. Evanghelistul Luca omite o serie de fapte istorisite de Matei, care urmează după prezentarea la templu, ca: închinarea magilor,

106

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

fuga în Egipt, uciderea pruncilor de către Irod, reîntoarcerea Familiei Sfinte în Nazaret. El istoriseşte, imediat, vizita Mântui­ torului cu părinţii Săi la Ierusalim, la vârsta de 12 ani (2, 41-52), de unde, după trecerea celor şapte zile, părinţii Săi se reîntorc la Nazaret şi nu dau importanţă că Fiul lor lipseşte. El rămâne în curtea templului între învăţaţii de acolo şi-i uimeşte cu întrebările şi răspunsurile Lui. Când mama Sa îl găseşte, după trei zile de căutare şi-L mustră, pentru ce nu I-a urmat, răspunsul Domnului Hristos este tot atât de profund. Discuţiile din templu cu învăţaţii ne arată - după unii exegeţi - că Mântuitorul învăţa legea, să scrie, să citească, ca toţi copiii de vârsta Lui, iar adân­ cimea răspunsurilor vădeşte divinitatea Sa. Faptele istorisite în partea I-a se găsesc numai la Evanghelia după Luca. Partea a Il-a (cap. 3-9, 50) Activitatea Mântuitorului în Galileea

Cap. 3 - în misiunea Domnului Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul a avut un rol important; el I-a pregătit calea şi L-a botezat. De aceea, ca o parte introductivă la activitatea Mântui­ torului, Evanghelistul Luca începe prin predica Sfântului Ioan Botezătorul (3, 1-18). El îşi începe predica în anul al XV-lea al domniei lui Tiberiu, Irod Antipa, fiind tetrarh al Galileii şi Pereii, fratele său Filip, tetrarh al Ituriei şi Ponţiu Pilat procurator al Iudeii. Deci, Palestina era o provincie romană, subjugată poli­ ticeşte şi din punct de vedere moral adânc decăzută. De aceea, în aceste momente de criză politică şi morală, predica Sfântului Ioan Botezătorul din pustiul Iordanului se adresa tuturor locuito­ rilor, îndemnându-i să se pocăiască. în mod deosebit, el se adresa fariseilor şi cărturarilor, sfatuindu-i să părăsească mândria şi celelalte păcate, să facă fapte bune şi să se boteze, spre a putea primi pe Mesia. El se adresa tuturor categoriilor sociale, precum şi către vameşi şi ostaşi, arătându-i fiecăruia ce să facă. Cuvân­ tările sale aveau un pronunţat caracter moral şi social. Sfântul Ioan îndrepta atacuri directe împotriva regelui Irod Antipa care

PARTEA SPECIALA

107

se căsătorise cu femeia fratelui său Filip, pentru care motiv el este prins şi închis de acesta. Dar, înainte de a fi închis, Sfântul loan Botezătorul botează pe Mântuitorul (3, 21-22), în râul Iordanului. Cu acest prilej Domnul Hristos este proclamat ca Fiul lui Dumnezeu prin glasul Părintelui ceresc, iar Duhul Sfânt, coborât peste capul Său, arată poporului că El posedă puterea divină de a îndeplini rolul Său mesianic. Domnul Hristos avea vârsta de 30 de ani, vârstă potrivită rolului său. Importanţa rolului mesianic, îl determină pe Evanghelist de a-I reda spiţa genealogică 3, 23—38, în mod ascendent urcându-se de la Iosif, până la Adam, pe linia Mamei, după cei mai mulţi exegeţi - din care se trage tot neamul omenesc, căci Domnul Hristos, conform scopului Evanghelistului, a venit să mântuiască tot neamul omenesc. Evanghelistul spune că Iisus «se socotea» a fi fiul lui Iosif, însă de fapt El era fiul Măriei. Pe aceasta o scoate în relief totdeauna şi pe linia neamului ei se ridică cu nume deosebite până la David, pe care îl avea ca stră­ moş comun cu Iosif şi apoi la Avraam şi Adam. Matei, în genea­ logia sa, semnalează regii lui Israel, Luca, strămoşii femeii, mai obscuri. Ambele liste sunt istorice, reale, arătându-se că pe ambele linii Mântuitorul descinde din David, Avraam şi în ultimă instanţă din Adam. Cap. 4, începe cu: Ispitirea Mântuitorului de către diavolul (4, 1-13). Căci Domnul Hristos înainte de a-şi începe activitatea publică este ispitit de diavolul, - ca şi odinioară strămoşul nostru Adam, dar, desigur, cu un rezultat complet diferit: Adam, învins, Iisus, învingător. Diavolul îl ispiteşte pe Domnul Hristos pentru a-L face să păcătuiască, să i se supună şi să-L îndepărteze de la misiunea Sa. Cele trei ispitiri sunt asemănătoare cu cele descrise de Matei (IV, 1-10), dar deosebite ca ordine, ca situare. Ispitirea a doua de la Luca (de pe muntele înalt şi invitarea de a i se închi­ na), la Matei este situată la sfârşit. Şi în adevăr, aceasta este cea hotărâtoare, căci atunci Mântuitorul spune: «Mergi înapoia mea,

108

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

satano». Se presupune, deci, că atunci diavolul L-a părăsit pe Domnul Hristos. Ordinea situării de la Matei este cea exactă. După ispitire şi după închiderea Sfântului Ioan Botezătorul, Mântuitorul se reîntoarce în Galileea şi învaţă în sinagogi fiind slăvit de toţi. Faima şi-o căpătase datorită faptului că mai săvâr­ şise minuni aici şi la Ierusalim (Ioan cap. 2-4). Predica Mântui­ torului în Nazaret (4, 16-30) o efectua în sinagoga de acolo comentând o serie de versete din Isaia (61, 1-2), care se referă la timpurile mesianice şi pe care Iisus le aplică la Sine. Locuitorii din Nazaret preţuiesc felul Său de a învăţa, elocvenţa Sa, dar originea modestă pe care I-o cunoşteau, îi determină să-I respin­ gă mesianitatea. De aceea, Domnul Hristos nu face acolo nici o mihune. în Capernaum (4, 31-44), unde-şi fixează reşedinţa, învaţă poporul cu multă măiestrie şi putere, vindecă un demonizat într-o sinagogă, pe soacra lui Petru o tămăduieşte de friguri şi încă mulţi demonizaţi şi bolnavi. Mântuitorul, ştiind că opera Sa va trebui continuată şi după plecarea Sa din lume, îşi alege o serie de Apostoli care trebuiau să-I fie urmaşi. Chemarea primilor patru ucenici (5, 1—11) o istoriseşte Evanghelistul Luca mai amănunţit decât Matei (4, 18-22) şi decât Marcu (1, 16-20). Căci înainte de alegere, Domnul Hristos învaţă lumea dintr-o corabie de pe lacul Ghenizaret, îl sfătuieşte pe Petru să arunce năvodul mai în adânc şi să pescuiască, cu care ocazie se prinde un mare număr de peşti. în urma acestei minunate pescuiri sunt chemaţi: Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan. Tot în acest răstimp vindecă un lepros (5, 12-16) pe care-1 trimite să se arate preoţilor. Apoi, în Capernaum vin­ decă un paralitic (5, 17-26), adus de prietenii săi pe un pat şi coborât în casă pe uşa podului. Tot în Capernaum, Domnul Hristos cheamă ca Apostol pe Levi (Matei) (5, 27-39), vameşul oraşului în casa căruia iau parte la un prânz dat de acesta. Aici, Mântuitorul lămureşte rostul venirii Sale, care este mântuirea păcătoşilor, arătând totodată că este o mare deosebire între pos­ turile din legea veche şi acelea ale învăţăturii Sale.

PARTEA SPECIALĂ

109

Fariseii sunt nemulţumiţi de atitudinea Mântuitorului faţă de practicile şi ritualismul lor şi mai ales pentru că alesese un Apostol dintre vameşi. De aceea, ei II atacă cu ocazia smulgerii spicelor de către ucenici (6, 1-5), într-o zi de sâmbătă, pentru că erau flămânzi. Fapta se repetă, când în sinagogă Domnul Hristos vindecă un om cu mâna uscată (6, 6-11), tot în zi de sâmbătă. El arată atunci cu dovezi din Scriptură (I Regi 21, 1-5) că sâmbăta poate fi călcată, în cazuri de trebuinţe strict necesare vieţii şi pentru săvârşirea faptelor de milostenie. Fariseii şi cărtu­ rarii văzând că nu-I pot sta împotrivă, prin cuvânt, s-au hotărât să-L omoare. Mântuitorul, ştiind că fariseii nu-I vor primi învăţătura, îşi alege un grup de ucenici care să-I continue opera. De aceea, după o noapte de rugăciune şi meditaţie în munte, El alege definitiv pe cei doisprezece Apostoli (6, 12-19), dintr-un număr mai mare de ucenici, după care, în faţa lor şi a unei mari mulţimi din Galileea şi din afară, rosteşte Cuvântarea fericirilor (6, 20-49) care este aceeaşi ca şi cea de la Matei, însă Evanghelistul Luca a omis din ea acele locuri care priveau mai mult pe evrei, adică comparaţia dintre Legea veche şi cea nouă. Numărul fericirilor după Luca este de patru, însoţite de patru blesteme, pentru a fi scoase mai bine în evidenţă. Se menţin în expunerea cuvântării, toate acele maxime şi învăţături morale valabile şi pentru lumea greco-romană căreia se adresa Evanghelistul Luca. Predica de pe munte, la Luca, este mai fragmentară, dar mai caldă şi mai părintească. La Matei este mai sistematică, asemănătoare cu un cod de legi. Cap. 7, începe cu vindecarea slugii sutaşului (7, 1-10). Când Mântuitorul intră în Capemaum, un sutaş prozelit trimite la El anumiţi bătrâni ai iudeilor să-L roage să vină spre a-i vindeca o slugă care zăcea. Apropiindu-se Iisus de casa sutaşului, acesta trimite anumiţi prieteni spre a-L opri să vină acasă la el ci, numai cu cuvântul, de la distanţă, să-i vindece sluga căci El posedă această putere. Mântuitorul, vindecă sluga şi laudă credinţa suta­ şului, care întrece pe a multor iudei. Şi Matei istoriseşte această minune (8, 8-13), dar el istoriseşte că cel care L-a rugat a fost

110

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

însuşi sutaşul. Faptul istorisit de Luca pare mai verosimil. După această vindecare, Mântuitorul ieşind din Capernaum şi apropiindu-se de o cetate, Nain, întâlneşte un convoi mortuar, care du­ cea să îngroape pe fiul unic al unei văduve. Mântuitorul îndu­ ioşat de durerea mamei, opreşte convoiul şi porunceşte tânărului să se scoale. Astfel, înviază pe tânărul văduvei din Nain (7,11-17) spre mirarea şi chiar fiica poporului, înţelegând că Dumnezeu le-a trimis pe Profetul promis. Minunea este relatată doar în Evanghelia după Luca. Auzind de minunile săvârşite de Mântuitorul, loan Boteză­ torul, fiind în închisoare, trimite pe unii din ucenicii săi la Mân­ tuitorul să-L întrebe dacă El este Mesia (7, 18-35). Domnul Hristos săvârşeşte în faţa trimişilor câteva vindecări de bolnavi şi apoi le spune ucenicilor lui loan, să istorisească ce au văzut, adică orbii văd, şchiopii umblă, surzii aud (Isaia 29, 18). Apoi, aduce un elogiu Sfântului loan, înaintemergătorul Său, în care fariseii nu au crezut, nici în el, nici în botezul lui, precum nu cred nici în activitatea Sa mesianică. Acest, fapt este istorisit şi de Matei (11, 1-19). în continuare, Evanghelistul Luca istoriseşte ungerea lui Iisus cu mir de către o femeie păcătoasă (7, 36-50) în casa unui fariseu, unde fusese invitat la un prânz. Fariseul nu admite fap­ tul, în cugetul său şi socoteşte că Mântuitorul nu ştie că femeia este păcătoasă. Pentru a răspunde gândurilor fariseului, Domnul Hristos rosteşte pilda celor doi datornici, care se află numai la Luca. Aici se arată că doi oameni datorau stăpânului lor două sume de bani diferite: unul a sumă foarte mare, iar celălalt o sumă mai mică. Stăpânul îi iartă pe amândoi. Desigur, că acel căruia i s-a iertat suma mai mare va iubi mai mult pe stăpân. De aceea şi femeia care-1 unsese cu mir, care probabil era mai păcă­ toasă ca alţii, şi-a arătat afecţiunea faţă de El mai profund. Drept concluzie, Mântuitorul îi face cunoscut public femeii că i s-au iertat toate păcatele. Ungerea cu mir, istorisită aici, este specifi­ cată de Luca. Cea din preajma paştilor, relatată de Matei (26,

PARTEA SPECIALĂ

111

6-13) şi Ioan (12, 3-8) este a doua ungere, după cum afirmă majoritatea exegeţilor4. Cap. 8 istoriseşte chiar de la început un fapt care se află numai la Luca, anume: Mântuitorul Hristos în activitatea Sa era urmat de un grup de fem ei (8, 1-3), care îl ajutau din bunurile lor şi-L slujeau, uşurând grijile materiale ale Sale şi ale Apos­ tolilor Săi. Unele din ele fuseseră vindecate de anumite boli, ca Maria Magdalena - adică din localitatea Magdala de lângă lacul Ghenizaret - Ioana, soţia unuia dintre administratorii lui Irod Antipa, Suzana etc. Pe ele le vom întâlni mai târziu la Patimile, Moartea şi învierea Domnului. Urmează pilda semănătorului (8, 4-15), referitoare la împărăţia lui Dumnezeu, unde se arată poziţia sau atitudinea sufletului omenesc faţă de primirea învăţă­ turii Mântuitorului, pildă istorisită şi de Evanghelistul Matei (cap. 13), în grupul celor şapte pilde. Luca reţine dintre acestea numai trei: cea a semănătorului, pilda grăuntelui de muştar şi a aluatului, ultimele două istorisite mai târziu (13, 18-21). Pasajul cu mama şi rudele lui Iisus (8, 19-21), care ur­ mează, nimic deosebit de Matei (13, 46-50) şi Marcu (3, 31-35). La fel şi în minunea potolirii furtunii de pe mare (8, 22-25), istorisită de Matei (8, 23-27). Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor (8, 26-39) este asemănătoare cu cea de la Marcu (5, 1-19), adică vorbeşte despre un singur demonizat şi nu despre doi, ca la Matei (VIII, 28-34). Luca şi Marcu se referă la demonizatul cel mai violent. Cât priveşte ţinutul Gherghesenilor de la Luca şi cel al Gadarenilor de la Matei, faptul nu constituie o contradicţie, căci este aceeaşi localitate la sud-est de lacul Ghenizaret. Ţinutul Gadarenilor îşi are numele de la vechiul oraş Gadara care făcea parte din reuni­ unea celor zece oraşe, numite Decapolis, iar ţinutul Gherghe­ senilor se numea după orăşelul mai mic Gherghesa, nu departe de ţărmul lacului Ghenizaret^. învierea fiicei lui Iair şi vinde­ 4. Cf. L. CI. Filion, Evangile selon Saint Luc, Paris, 1889, p. 160. 5. Cf. Dr .Vasile Gheorghiu, Sfânta Evanghelie după Matei, p. 314.

112

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

carea femeii bolnave de doisprezece ani (8, 41-56), minuni strâns unite între ele, sunt aceleaşi ca şi la Marcu (5, 21-43) care-i mai complet (cf. Matei 9, 18-26). Pentru instruirea cât mai completă a ucenicilor Săi, Domnul trimite pe cei doisprezece Apostoli (9, 1-10), într-o misiune limi­ tată, de probă, dându-le o serie de instrucţiuni, mult mai reduse decât la Matei (10,1-42). Sfaturile pe care vor trebui să le urmeze după învierea Sa lipsesc. Instrucţiunile privesc rolul lor modest de acum, căci după câteva săptămâni Apostolii se reîntorc. După reîntoarcerea Apostolilor, Domnul Hristos a trecut lacul Tiberiadei, împreună cu ei, ajungând în nişte locuri pustii, în apropiere de Betsaida-Iulia. Mulţimile L-au urmat şi aici, iar din lipsă de mâncare, în adânca Sa milă pentru popor, Domnul Hristos înmulţeşte în mod minunat pâinile (9, 12-17), săturând 5000 de oameni cu cinci pâini şi doi peşti. Evanghelistul Luca omite o serie de fapte care urmează înmulţirii pâinilor (Matei 14, 2 2 - 1 6 , 12; Marcu 6, 45 - 8, 25), adică umblarea pe mare a Mântuitorului, discuţia cu fariseii cu privire la curăţirea exte­ rioară, vindecarea fiicei canaaneencii, a doua înmulţire minunată a pâinilor şi săturarea a 4000 de oameni cu şapte pâini, şi urmează imediat faptul important al mărturisirii lui Petru (9, 18-21). Istorisirea mărturisirii este mai redusă decât la Matei (15, 13-19). Nu se aminteşte locul unde s-a produs faptul, ci se adaugă amănuntul că înainte de mărturisire Mântuitorul Se roagă. După mărturisire şi vestirea patimilor Sale pentru prima oară (9, 22), aminteşte şi suferinţele pe care le vor avea de îndurat cei care-I vor urma (9, 23-27). El arată ca aceste sufe­ rinţe au o valoare mai mică decât viaţa veşnică pe care o vor dobândi prin învăţătura Sa. Urmează Schimbarea la faţă a Domnului Hristos, (9, 28-36), asemănătoare cu istorisirea de la Matei (17, 1-13) şi Marcu (9, 2-13), fără pasajul referitor la situaţia profetului Ilie. Schimbarea la faţă s-a petrecut în timpul nopţii, căci ei s-au pogorât din munte «în ziua următoare» (vers. 37), când Mântuitorul a vinde­ cat un copil demonizat (9, 38-43), minune istorisită şi de ceilalţi

PARTEA SPECIALĂ

113

doi evanghelişti sinoptici. Domnul Hristos vesteşte pentru a doua oară Patimile Sale (9, 44) şi-i învaţă pe Apostolii Săi (9, 45-50) modestia, smerenia, mila şi ajutor faţă de săraci, căci nu înţelegeau sensul patimilor Sale şi se certau asupra primelor locuri în împărăţia mesianică. De asemenea, îi învaţă să fie împăciuitori şi toleranţi (9, 49-50). Cu aceste sfaturi se termină partea a doua. Partea a IlI-a (cap. 9, 51 - 19, 27) Activitatea Mântuitorului în drum spre Ierusalim şi Pereea

Faptele istorisite în această parte se află numai la Evanghe­ listul Luca. în ea se descrie activitatea Domnului Hristos din Samaria şi Pereea, până în preajma Patimilor Sale, care se pe­ trece în răstimp de câteva luni. în această perioadă predomină cuvântările Mântuitorului şi discuţiile, iar faptele servesc mai mult să arate ocaziile care au dat naştere la aceste discuţii. Cap. 9 se termină cu călătoria Mântuitorului spre Ierusalim şi trecerea Sa printr-un sat din Samaria (9, 52-56), când samarinenii, nevoind să-L găzduiască, din cauza urii dintre iudei şi samarineni, Apostolii Săi, Iacov şi Ioan, cer să-i pedepsească cu foc din cer. Domnul Hristos îi mustră că încă nu au înţeles spiri­ tul tolerant al învăţăturii Sale. în drumul Său, un cărturar vrea să-L urmeze (9, 57-58), socotind că vrea să întemeieze o împă­ răţie politică, dar Mântuitorul îl refuză, arătându-i că a-L urma înseamnă a îmbrăţişa sărăcia. De asemenea, El refuză ca unul din ucenicii Săi să plece să-şi îngroape tatăl (9, 57-62), arătându-i prin aceasta că misiunea de Apostol cere abnegaţie şi jertfă. Aceste două fapte sunt amintite şi de Matei (8, 19-22) în alte împrejurări. Cap. 10 începe cu: trimiterea de către Domnul Hristos a celor şaptezeci de ucenici ai Săi (10, 1-24) într-o misiune de probă în diferite sate dinaintea Sa, spre a uşura răspândirea învăţăturii Sale. Trimiterea celor şaptezeci este proprie lui Luca, dar sfatu­ 8 - Studiul Noului Testament

114

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

rile şi harismele date se aseamănă foarte mult cu acelea date celor doisprezece Apostoli, istorisite de Matei (10, 1-42). La în­ toarcere, ei istorisesc Mântuitorului bucuria şi succesele lor, mai ales prin vindecarea demonizaţilor. Domnul Hristos le aminteşte că El i-a urmărit prin puterea Sa divină - profetică - şi a văzut micşorându-se puterea demonilor, a ucenicilor lui Lucifer - cel ce odinioară a căzut din cer din cauza mândriei sale şi la a cărui cădere El a fost martor în virtutea preexistenţei Sale. De asemenea, Hristos le arată răsplata ce o vor primi pentru munca lor de misionari şi mulţumeşte Părintelui ceresc pentru puterea dată acestor oameni simpli de a răspândi învăţătura Sa. Aceştia au privilegiul de a fi contemporani şi apropiaţi Mântui­ torului, aşa cum vechii profeţi şi înţelepţi n-au fost. în călătoria Sa, la un popas, Domnul Hristos este întrebat de un legiuitor, ispitindu-L, ce trebuie să facă spre a moşteni împă­ răţia cerurilor? Mântuitorul îi răspunde că trebuie să îndepli­ nească cele mai importante prescripţii ale Legii: iubirea lui Dum­ nezeu (Deut. 6, 5) şi a aproapelui (Lev. 19, 18). însă legiuitorul, nefiind complet lămurit asupra noţiunii de aproape, iar Dom­ nul Hristos ştiind că în Vechiul Testament sub numele de aproape se înţelegeau numai aceia de un neam cu iudeii, rosteşte cu această ocazie pilda Samarineanului milostiv (10, 25-37). în această pildă se arată cum un om căzut între tâlhari este bătut şi maltratat, lăsându-1 aproape mort. El nu este salvat nici de un preot şi nici de un levit, care au trecut pe lângă el, ci de un samarinean, care l-a pus pe asinul său, după ce i-a legat rănile, şi l-a dus la o casă de oaspeţi, plătind pentru îngrijirea lui. Prin această pildă cu caracter moral, se arată că orice semen al nostru căzut în necaz trebuie ajutat, indiferent de neam, căci el este aproapele nostru. în acest mod, Domnul Hristos extinde noţiunea de aproape la toţi oamenii, căci toţi sunt fraţii noştri. Capitolul se încheie cu vizita făcută de Mântuitorul în Betania, la casa prie­ tenului Său Lazăr şi a surorilor lui Marta şi Maria (10, 38-42). Aici, El şi Apostolii Săi sunt serviţi cu toată dragostea, dar fiecare dintre surori îi serveau după temperamentul lor: Maria

PARTEA SPECIALĂ

115

ascultând învăţătura Mântuitorului, iar Marta îngrijindu-se de hrana lor. Domnul Hristos nu dezaprobă pe Marta, dar arată că pentru sufletul omenesc preocuparea spirituală a Măriei este mai importantă, întrucât aceasta ajută într-o măsură mai mare la mântuirea sufletului. în unul din popasurile Sale spre Ierusalim, cei şaptezeci de ucenici ai Mântuitorului îi cer să le dea un model de rugăciune spre a şti cum să se roage. El le dă drept model rugăciunea Tatăl nostru (11, 1-4). Este aceeaşi rugăciune pe care le-a dat-o şi ce­ lor doisprezece Apostoli (Matei 6, 9-13), care are în minus două cereri - a treia şi a şaptea, probabil pentru că ele se includ în celelalte. Cu această ocazie, Domnul Hristos rosteşte pilda prie­ tenului supărător (11, 5-13). Este vorba de un om oarecare ce vine la miezul nopţii la un amic al său spre a-i cere trei pâini pen­ tru unii tovarăşi de ai săi sosiţi de la drum. Cu toată supărarea produsă de cererea adresată, la un timp aşa de puţin potrivit, pen­ tru stăruinţa şi îndrăzneala sa, el este satisfăcut. Cu atât mai mult va satisface Tatăl ceresc pe aceia care stăruiesc în rugăciune. Precum părinţii nu pot refuza pe copii în cererile lor, tot astfel Dumnezeu nu refuză pe aceia care se roagă la El cu stăruinţă. Mai departe, cu ocazia vindecării unui demonizat mut (11, 14-26), când fariseii îl acuză că scoate demonii cu ajutorul lui Beelzebul, El îi mustră, arătându-le că afirmaţiile lor sunt o im­ posibilitate morală. Această mustrare este istorisită şi de Matei (12, 24^32) şi de Marcu (12, 22-30). în continuare, Mântuitorul îi mustră că, deşi văd minunile Sale zilnice, cer semne mai mari din natură, dar nu li se va da alt semn decât semnul tipic prefigurativ al lui Iona (11, 29-37), adică al morţii Sale. Ninivitenii au crezut în Iona şi s-au pocăit, iar ei nu cred şi nu vor crede în El şi vor fi pedepsiţi. De aceea, îi îndeamnă să-şi curăţe sufletele de toate patimile pentru a putea fi conduşi de o conştiinţă curată şi a merge astfel pe căile cele drepte. Apoi, invitat fiind la masă de un fariseu şi nespălându-şi mâinile înainte de masă, El şi uce­ nicii Săi, produc surpriză fariseului. Din aceste motive Domnului

116

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Hristos rosteşte o cuvântare contra fâţărniciei şi formalismului fariseilor (11, 39-54), asemănătoare cu cea de la Matei (23). în cap. 12 se istorisesc o serie de sfaturi date de Domnul Hristos ucenicilor Săi şi unei mari mulţimi, după ieşirea de la prânzul fariseului. Sfaturile se referă la făţărnicie, şovăială, în­ crederea în Dumnezeu, lăcomie (12, 1—15). El se adresează întâi ucenicilor Săi, spunându-le să se ferească de aluatul fariseilor, adică de modul lor de a lucra, care-i plin de făţărnicie; să aibă încredere în Dumnezeu, Care-i va sprijini în misiunea lor prin asistenţa Duhului Sfânt. Contra lăcomiei le spune pilda bogatu­ lui căruia i-a rodit ţarina (12, 16-21), care, în loc ca din priso­ sul bogăţiei să ajute pe săraci, se gândeşte să-şi mărească ham­ barele. Din nenorocire în acea noapte avea să i se ia sufletul. De aceea, arată Mântuitorul, omul trebuie să se încreadă în pronia divină (12, 22-34), în trebuinţele sale materiale şi să nu depună toate eforturile sale numai spre a-şi agonisi hrană şi îmbrăcă­ minte, ci să aibă grijă de suflet, să facă fapte milostive spre a-şi agonisi comoară în cer (cf. Matei 6, 19-32). în legătură cu vegherea (12, 35-54) le spune pilda cu slugile ce sunt veşnic gata în aşteptarea stăpânului şi cu iconomul care conduce bine slugile întru aceeaşi aşteptare, adăugând că propor­ ţia pedepsei sau răsplăţii la judecată va fi în funcţie de darurile încredinţate fiecăruia de Dumnezeu şi modul valorificării lor. în sfârşit, El aseamănă învăţătura Sa cu un foc ce curăţă păcatele oamenilor, din cauza căreia se vor ivi şi multe dezbinări (12, 49-53). El mustră pe farisei pentru că din minunile şi semnele Sale nu pot să descifreze vremurile mesianice pe care le trăiesc (12, 54-57). în Cap. 13 începe cu vorbirea Mântuitorului despre necesi­ tatea pocăinţei (13, 1-9). Domnul Hristos este anunţat că anu­ miţi galileeni au fost ucişi de Pilat tocmai când aduceau jertfe. Spre a îndrepta prejudecata că nu totdeauna o nenorocire indi­ viduală aduce pedeapsa divină, El arată că aceşti galileeni nu erau mai vinovaţi decât mulţi dintre ei. Aceeaşi concluzie se des­ prinde şi din nenorocirea celor optsprezece persoane peste care

PARTEA SPECIALĂ

117

se dărâmase un turn - în Siloam. Ceea ce trebuie ei să înveţe este pocăinţa neîntârziată. Pentru ilustrarea acestui fapt, Domnul Hristos rosteşte pilda smochinului neroditor pe care stăpânul voia să-l taie, dar vierul îi mai cere o amânare, socotind că printr-o îngrijire deosebită va rodi. De aici învăţăm şi necesitatea faptelor bune, dar şi îngăduinţa lui Dumnezeu. Pilda are un caracter moral. în urma vindecării unei fem ei gârbove (13, 10-17), în zi de sâmbătă, când fariseii îl acuză de violarea legii, El răspunde că sunt unele cerinţe ale vieţii mai mari decât sâmbăta. Pildele grăuntelui de muştar şi ale aluatului (13, 18-21), se află şi la Matei (13, 31-33) şi la Marcu (4, 31). în continuare, Mântuitorul învaţă că pentru dobândirea îm­ părăţiei lui Dumnezeu este nevoie de o pregătire continuă, săvâr­ şirea de fapte bune, desăvârşirea pe calea virtuţii - a intra pe poar­ ta cea strâmtă - căci numai în viaţa de aici se pot săvârşi fapte bune, în viaţa de dincolo nu se poate face nimic pentru mântuire. La anunţul unor farisei că Irod Antipa caută să-L omoare şi deci, trebuie să fugă, Domnul Hristos le răspunde că ştie inten­ ţiile lui Irod, dar că acesta nu-L poate omorî, El trebuind să moa­ ră în Ierusalim (13, 31-33). Capitolul se termină cu o mustrare adresată Ierusalimului, care omoară pe profeţi şi pe care Domnul Hristos a încercat să-l mântuiască dar fiii săi n-au voit. Pentru aceasta, el va fi distrus. Aceste versete se află şi la Matei înain­ tea cuvântării eshatologice şi sunt mai bine situate acolo (Matei 12, 37-39), în contextul folosit de Evanghelistul Matei. Şi începutul cap. 14 istoriseşte încă o dată valoarea milos­ teniei şi dragostei pe care o arată Mântuitorul faţă de porunca sâmbetei, cu ocazia vindecării unui bolnav ce suferea de idropică (14, 1-6). Invitat la un prânz de către un fariseu într-o zi de sâmbătă, El vindecă acolo un bolnav ce suferea de idropică, motivând că dacă un bou cade într-o fântână sâmbăta el trebuie scos, cu atât mai mult trebuie salvat un om, care este mai mult decât un animal. Cu această ocazie, El îndeamnă pe farisei la smerenie şi milostenie (14, 7-14), arătându-le ca la prânzuri să nu se mai aşeze în primele locuri, iar mesele trebuie făcute pentru

118

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

săraci, spre a se arăta prin ele milostenia, pe care Dumnezeu o va răsplăti. Cu acest prilej, Domnul Hristos rosteşte pilda despre Cina cea mare (14, 16-24). Astfel, El istoriseşte despre un om bogat care a făcut o cină mare, şi nevenind nici unul din invitaţii săi, din diferite motive, stăpânul porunceşte să se invite neputin­ cioşii, orbii şi şchiopii răspândiţi pe uliţe. Pilda are un caracter profetic şi se referă la iudei, care nu vor primi creştinismul, dar pe care îl vor îmbrăţişa neamurile. Această pildă, după cei mai mulţi exegeţi, nu este identică cu cea de la Matei (22, 2-14)6. în continuarea călătoriei, Mântuitorul învaţă mulţimile, cerându-le lepădarea de sine (14, 25-33) tuturor celor ce-L vor urma, renunţând la plăcerile vieţii şi chiar la iubirea propriei familii, spre a dobândi împărăţia cerurilor. De asemenea, trebuie o deosebită judecată şi cumpănire a lucrurilor înainte de a se ho­ tărî a fi ucenic al lui Hristos. Aşa precum cineva, care vrea să zidească un palat şi vede că nu are mijloace materiale, renunţă la plan; şi după cum un rege care, începând un război şi vede că nu poate birui pe duşman, îi cere pace spre a nu cădea sclav, tot aşa oricine vrea să fie ucenicul Său trebuie să primească orice renun­ ţare. Ucenicii trebuie să fie exemplu în toate pentru semenii lor (14, 34-35). Cap. 15: Bunătatea lui Dumnezeu pentru cei păcătoşi. Pentru a arăta şi motiva simpatia şi grija Sa faţă de vameşi şi păcătoşi, Domnul Hristos rosteşte, cu ocazia călătoriei Sale, trei pilde de o rară frumuseţe. în ele se arată bucuria lui Dumnezeu faţă de păcătoşii care se pocăiesc. Toate trei pildele se aseamănă în concluziile lor: bucuria revenirii şi primirii celui ce se căieşte. în pilda despre oaia pierdută (15, 4-7) se arată marea bucurie pe care o resimte proprietarul a o sută de oi, care, pierzând una, părăseşte pe cele nouăzeci şi nouă şi o caută. Regăsind-o, o pune pe umeri şi o aduce acasă, veselindu-se astfel cu prietenii săi. Tot

6. Cf. L. Cl. Fillion, Evangile selon S. Luc, p. 269, şi Lusseau et Colom Manuel d'études bibliques, p. 668, notă.

PARTEA SPECIALĂ

119

astfel, continuă Mântuitorul, se bucură şi Dumnezeu de revenirea unui păcătos pe calea cea adevărată. Pilda este istorisită şi la Matei (18, 12-14), însă este mai amănunţit descrisă la Luca. în strânsă legătură cu pilda amintită şi având aceeaşi învăţătură, este pilda cu drahma pierdută (15, 8-10). Aici, bucuria regăsirii drahmei pierdute este asemănătoare cu bucuria ce o au îngerii din ceruri care sunt păzitorii oamenilor (Cf. Matei 17, 10) pentru revenirea pe calea cea dreaptă a unui păcătos. în sfârşit, a treia pildă care are aceeaşi învăţătură este pilda fiului risipitor (15, 11-32). Această pildă este una dintre cele mai frumoase şi mai impre­ sionante pilde rostite de Mântuitorul. Este perla şi coroana pilde­ lor Sfintei Scripturi. Ea cuprinde trei personaje: un părinte şi doi fii. Fiul mai mic îşi cere dreptul de moştenire şi după ce i se dă, cheltuieşte toată avuţia în petreceri şi desfrânări. Ajungând muri­ tor de foame, plin de căinţă se întoarce la tatăl său, care-1 primeş­ te cu mare bucurie, îi face un prânz şi se veselesc, căci fiul pierdut, socotit mort, s-a reîntors. Fiul mai mare, care nu era acasă, reîntorcându-se şi auzind veselia în casa tatălui său şi motivele ei, se supără pentru că tatăl său îl tratează mai bine pe fiul rătăcit şi reîntors, decât pe el, care rămăsese acasă şi fusese corect şi drept. Pilda fiului risipitor este un model de pocăinţă şi întoarcere, în ea se arată treptele de ruşine şi decădere pe care le parcurge un păcătos până la ruina completă şi treptele reîntoarcerii către Dumnezeu. Ea se împarte în trei părţi: 1) vers. 11-16 arată pe fiul cel mic, care, luându-şi partea de avere, merge din decădere în decădere, până la ruina sufletească completă; 2) vers. 17-24 de­ scrie căinţa şi întoarcerea fiului risipitor, primirea de către pă­ rinte şi bucuria acestuia; 3) vers. 25-32 arată lipsa de înţelegere a fratelui mai mare şi aprecierea conduitei ambilor fii de către părinte. Din pildă se desprinde bucuria părintelui, adică a lui Dumnezeu, pentru căinţa şi reîntoarcerea omului păcătos. Asupra acestui fapt sunt de acord toţi exegeţii. Interpretarea părţii a doua, adică a atitudinii fratelui mai mare, este mai greu de explicat. De aici nu trebuie să înţelegem că Dumnezeu pri­

120

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

veşte cu o dragoste mai mică pe credincioşii rămaşi drepţi toată viaţa lor. Fratele mai mare din pildă, fiind om, are o concepţie mai îngustă despre bunătate decât Dumnezeu, de aceea socoteşte că este tratată mai bine pocăinţa decât credincioşia. în mod indi­ rect pilda condamnă atitudinea fariseilor care privesc cu ochi răi pe Mântuitorul ce primeşte cu atâta bucurie pe păcătoşii care se pocăiesc şi se întorc7. Cap. 16 stă în strânsă legătură cu cel precedent, tratând de­ spre legătura strânsă dintre bogăţie şi sărăcie, pe de o parte, şi mân­ tuire, pe de altă parte, istorisindu-se două pilde: 1) pilda iconomului nedrept (16, 1-8) şi 2) pilda bogatului nemilostiv şi a să­ racului Lazăr (16, 19-31). în prima se istoriseşte cum un oare­ care om avut, auzind că iconomul său este incorect, îl înştiinţează că-1 va destitui şi-i cere socoteală. Acesta, până la lichidarea admi­ nistraţiei sale, se înţelege cu datornicii stăpânului său să-i înapo­ ieze mai puţin, iar restul să-l împartă, pentru a avea cu ce trăi după pierderea serviciului. Stăpânul aude şi-i laudă iscusinţa. După terminarea pildei, Mântuitorul, adresându-se ucenicilor, îi în­ deamnă să procedeze cu aceeaşi iscusinţă în cele bune precum a procedat iconomul în cele rele. Să fie tot aşa de înţelepţi şi sârguincioşi în dobândirea împărăţiei cerurilor, cum a fost iconomul în aranjamentul vieţii sale, după îndepărtarea din serviciu. Pericopa respectivă este mai mult un exemplu decât o pildă. Stăpânul este un om oarecare şi nu Dumnezeu, iar iconomul tot un om care poate fi şi creştin. Aici se recomandă iscusinţa ce trebuie folosită în lucruri bune, spirituale. Bogăţia este condamnată în cuvintele rostite de Mântuitorul, în pilda care urmează (16, 9-18). Este vorba despre pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (16, 19-31), Mântuitorul arată cum un om bogat petrece în această viaţă în desfătări, fiind complet insensibil la suferinţele unui om sărac şi bolnav, care zăcea la poarta sa. După moarte, bogatul suferă în iad, iar săracul de la poarta sa - Lazăr - se bucură în sânul lui Avraam. încercarea bogatului de a-şi schimba 7. Cf. Lusseau et Colomb, op. cit., p. 675.

PARTEA SPECIALĂ

121

soarta rămâne zadarnică. Săracul se învredniceşte de rai, de sânul lui Avraam. Din pildă se desprinde prăpastia care există între rai şi iad, care totuşi - învaţă Biserica noastră - se poate îmbunătăţi prin rugăciunile celor vii, ale Bisericii luptătoare. Se mai des­ prinde învăţătura că bogăţia trebuie folosită nu în petreceri, în desfrânări, ci în scopuri de binefacere. Numai în acest mod bo­ gatul ar putea scăpa de influenţa bunurilor materiale şi ar deveni moştenitor al împărăţiei lui Dumnezeu. în cap. 17 se istorisesc o serie de îndemnuri şi scurte învă­ ţături amintite de Domnul Hristos: despre sminteli, iertare, cre­ dinţă şi slujire cu smerenie, vindecarea celor zece leproşi şi de­ spre Parusia Sa. Astfel, Domnul Hristos arată că e un păcat foarte grav dacă dai semenului ocazie să păcătuiască (XVII, 1-10) prin exemplu sau îndemn. Pe aproapele nostru trebuie să-l iertăm ori de câte ori se căieşte şi-i dispus să se întoarcă. în privinţa credin­ ţei, ea poate săvârşi lucruri foarte mari dacă este puternică. în împlinirea datoriilor noastre către Dumnezeu, contrar în­ văţăturilor fariseilor, care se lăudau cu faptele lor, socotind că Dumnezeu le este dator, că trebuie să îi răsplătească, este nece­ sar ca noi să avem conştiinţa insuficienţei faptelor noastre, a nu­ mărului redus de fapte bune pe care le săvârşim şi să încercăm veşnic a le înmulţi, a ne desăvârşi. în continuare, se istoriseşte vindecarea a zece leproşi (17, 11-19) de către Mântuitorul, în apropierea unui sat, vindecare săvârşită numai prin cuvânt. Dar, după ce s-au arătat preoţilor conform legii, numai unul dintre leproşi se întoarce la Domnul spre a-I mulţumi şi acela nu era iudeu, ci samarinean. în minunea respectivă observăm credinţa puternică a leproşilor, căci toţi au plecat să se arate preoţilor, deşi nimic nu se schimbase în starea lor. Ei s-au vindecat pe cale. Faptul că numai un samarinean îşi arată recunoştinţa, înseamnă că creştinismul va fi primit mai mult de păgâni. La vindecarea trupească oferită leproşilor, Mân­ tuitorul oferă samarineanului şi vindecarea sufletească.

122

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

La preocuparea vie a fariseilor despre venirea împărăţiei lui Dumnezeu (17, 20-37) Domnul Hristos le răspunde că împărăţia mesianică a şi sosit, este printre ei. Adică, ea a şi sosit prin pre­ dica Sa, dar nimeni nu observa8. Apoi, adresându-se ucenicilor Săi, El trece de la împărăţia Sa începută aici, la împărăţia mesianică pe care o va desăvârşi la Parusia Sa (17, 22-37). Asu­ pra modului instaurării ei, Evanghelistul Luca aminteşte câteva fapte spuse şi de Evanghelistul Matei în marea cuvântare eshatologică a Mântuitorului (Matei 24). Cap. 17, începe cu pilda judecătorului nedrept (1-8) fiind o urmare a vorbirii Mântuitorului despre Parusia Sa, în care ne învaţă stăruinţa în rugăciune. în ea se arată că un judecător, deşi nedrept, face totuşi dreptate unei văduve, care stăruieşte în cere­ rea ei dreaptă. Se aseamănă cu pilda prietenului supărător (Luca 11, 5-8). însă acolo era vorba numai despre ascultarea unei rugă­ ciuni, aici de a se îndrepta o stare rea, de a se face dreptate unei fiinţe fără sprijin. Pilda nu trebuie interpretată alegoric, ci ea este mai mult un exemplu. Dacă rugăciunea stăruitoare înduplecă pe un om rău, cu atât mai mult pe Părintele ceresc. Pilda vameşului şi a fariseului (18, 9-14) este de o rară fru­ museţe şi o lecţie contra mândriei. Domnul Hristos zugrăveşte mândria întrupată într-un fariseu care, mergând să se închine, nu face decât să se laude că nu are păcate, precum ceilalţi oameni, şi este superior unui vameş care stătea la uşa templului. Apoi, el îşi arată meritele prin post şi plata dijmei. în schimb, vameşul plin de căinţă şi smerenie, bătându-şi pieptul pentru păcatele sale, cere milă şi îndurare de la Dumnezeu. Pentru atitudinea de autoslăvire a fariseului, rugăciunea lui este respinsă de Dum­ nezeu, iar rugăciunea smerită a vameşului este bineprimită. Concluzia este clară: Dumnezeu preferă pe un păcătos care se pocăieşte sincer, faţă de unul care respectă legea şi se laudă că este drept şi bun pentru acest fapt. Urmează episodul cu binecuvântarea copiilor (18, 15-17), unde se recomandă de a fi 8. Cf. Lusseau et Colomb, op. cit., p. 689.

PARTEA SPECIALĂ

123

nevinovaţi sufleteşte ca pruncii, spre a se dobândi împărăţia lui Dumnezeu (Matei 19, 13-15; Marcu 19, 13-16). Convorbirea cu tânărul bogat, care totuşi se îndepărtează de Mântuitorul (18, 18-23) din cauza bogăţiilor sale; învăţăturile Domnului Hristos în legătură cu bogăţia (18, 24-27), care îndepărtează de împă­ răţia cerurilor; răsplata promisă Apostolilor (18, 28-30) pentru că au părăsit toate şi I-au urmat; vindecarea unui orb la intrarea în Ierihon (18, 35-43), sunt amintite la Matei (19 şi 20) precum şi la Marcu (10). Cap. 19 istoriseşte vizita Mântuitorului la Zaheu vameşul şi convertirea acestuia (19, 1-10) şi pilda minelor (19, 11-27), cu care se termină partea a IlI-a a Evangheliei după Luca. în trece­ rea Mântuitorului Hristos prin Ierihon, Zaheu, mai marele vame­ şilor, auzind despre faima Sa şi atitudinea Sa binevoitoare faţă de vameşi, învinge ironiile concetăţenilor săi şi se urcă într-un dud, spre a-L vedea. Domnul Hristos îl zăreşte, cunoaşte credinţa sa şi-i spune că vrea să-l viziteze. Zaheu, emoţionat, II primeşte cu bucurie, dar mulţimea îl dezaprobă că intră în casa unui om păcătos. La venirea Mântuitorului în casa sa, Zaheu declara că donează jumătate din averea sa săracilor, iar celor nedreptăţiţi de el le întoarce împătrit. Legea iudaică obliga a se întoarce îndoit. Deci, Zaheu şi casa sa, prin venirea Mântuitorului, se conver­ teşte. De aceea, Mântuitorul răspunde nemulţumiţilor de la început că El a venit să mântuiască pe păcătoşi, iar fapta lui Zaheu a fost grăitoare în acest sens. Episodul este propriu numai Evanghelistului Luca. Iudeilor care aşteptau ca o dată cu intrarea în Ierusalim să instituie împărăţia mesianică, El le spune pilda minelor (19, 11-27). Ea nu este aceeaşi cu pilda talanţilor de la Matei (25, 14-30), deşi urmăreşte acelaşi scop; de a arăta că harurile lui Dumnezeu, bunurile oferite de El, fie fizice, fie sufleteşti, trebuie să fie valorificate. Ea mai arată că lumea va trebui să mai aştepte încă mult timp până la venirea împărăţiei mesianice, timp în care ea trebuie să activeze şi să lucreze spre desăvârşirea ei.

124

STUDIUL NOULUI TESTAMENT Partea a IV-a (cap. 19, 28 - 24, 53) Activitatea Domnului Hristos în Ierusalim. Patimile, Moartea şi învierea Sa

Este partea cea mai importantă a Evangheliei, căci aici se arată mesianitatea şi divinitatea Sa, adică proslăvirea Sa prin Patimile, învierea şi înălţarea Sa la ceruri. în această parte, Evanghelistul Luca este mai concis decât Matei şi Marcu, dar mai precis şi cu unele amănunte amintite din când în când. Intrarea în Ierusalim (19, 28—38), se face călare pe mânz de asină şi în aclamaţiile mulţimii. Fariseii îi cer să-Şi oprească ucenicii de la aclamaţii. Mântuitorul le răspunde că dacă vor tă­ cea ei vor striga pietrele (Avacum 2, 11). Adică, prin aceste acla­ maţii El îşi asumă demnitatea de Mesia, şi ceea ce spune poporul este just. Apoi, El deplânge soarta tristă ce o va avea Ierusali­ mul (19, 41-44) din cauza necredinţei locuitorilor lui. Cum s-a şi întâmplat. Ajungând la templu, Mântuitorul alungă pe vânzători din curtea templului (19, 45-48). Cap. 20 şi 21 istorisesc activitatea Mântuitorutui şi mai ales discuţiile cu fariseii din preajma Patimilor. La templu, Mân­ tuitorul revine în câteva zile la rând, învăţând poporul şi având discuţii cu fariseii. Astfel, aceştia îl întreabă cu ce autoritate alungă pe vânzători din templu (20, 1-8), iar Mântuitorul le răs­ punde, întrebându-i de unde era botezul Sfântului Ioan Boteză­ torul, la care ei nu au răspuns. Convorbirea aceasta se află şi la Matei (21, 23-27) şi Marcu (11, 27-33). Cu această ocazie, Domnul Hristos rosteşte pilda lucrătorilor de vie ucigaşi (20, 9-19), care-i mai scurtă decât la ceilalţi sinoptici (Matei 21, 33-46; Marcu 12, 1-12). în continuare se istoriseşte ispitirea Mântuitorului de către farisei şi saduchei prin discuţiile asupra: 1) plăţii dajdiei către Cezar (20, 20-26) - care este şi la Matei (22, 15-22) şi la Marcu (12, 13-17); 2) întrebarea saducheilor despre învierea morţilor

PARTEA SPECIALĂ

125

(20, 27-40), este istorisită şi la Matei (22, 23-33) şi la Marcu (12, 18-27). în sfârşit, 3) Mântuitorul îi întreabă în legătură cu Mesia, pentru ce David îl numeşte Domn, deşi îi este Fiu (20, 41-44). (Această întrebare există şi la ceilalţi sinoptici - Matei 22, 41-46; Marcu 12, 35-37). După ce Domnul Hristos remarcă gestul lăudabil al unei vă­ duve care aruncă în cutia templului ultimii săi bani (21, 1-4) fapt istorisit şi de Evanghelistul Marcu (12, 42—44), El rosteşte cuvântarea eshatologică (21, 5-36), care este amintită şi de cei­ lalţi sinoptici (Matei 24, 1-51; Marcu 13, 1-37) şi care se aseamănă mai mult cu aceea istorisită de Marcu. Totuşi, există la Evanghelistul Luca unele fapte noi, ca şi unele explicaţii amin­ tite numai de el. Astfel, la vers. 20, «urâciunea pustiirii ce s-a zis, prin Daniel proorocul», de la Matei (24, 15) este explicat de Luca prin Ierusalimul «înconjurat de oşti, atunci să ştiţi că s-a apropiat pustiirea lui». Datorită acestei precizări s-au refugiat creştinii din Ierusalim «la venirea armatelor romane». Vers. 24 este un detaliu specific la Luca, prin care se arată robirea locuito­ rilor şi distrugerea cetăţii. Printre semnele premergătoare sfârşi­ tului lumii, Evanghelistul Luca semnalează năvălirea valurilor mării pe pământ la vuietul cărora mulţi oameni vor muri de frică (vers. 25-26). Capitolul se încheie cu indicaţia că Domnul Hristos ziua învăţa în templu, iar seara pleca cu Apostolii şi o petrecea pe muntele Măslinilor. Cap. 22 şi 23 cuprind: Patimile şi Moartea Mântuitorului. Cu o introducere la acţiunea dureroasă a Patimilor Domnului Hristos, Evanghelistul istoriseşte sfatul ascuns al fariseilor de a prinde pe Domnul şi propunerea lui Iuda de a-L vinde acestora (22, 1-6). După aceasta, urmează Cina cea de Taină (22, 7-23) pe care au pregătit-o, precizează Evanghelistul Luca, Petru şi Ioan - şi instituirea Sfintei Euharistii - explicată şi diferenţiată mai clar la el decât la ceilalţi sinoptici (Luca 22, 19-20; Matei 26, 26-30; Marcu 14, 22-25). Apoi urmează cearta pentru întâietate care intervine între Apostoli (22, 24-27) şi sfatul dat

126

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

de Mântuitorul spre a se deosebi de stăpânitorii lumeşti, conform învăţăturii Sale, prin spiritul de slujire. Laudă devotamentul Apostolilor care i-au urmat, anunţându-i că vor prânzi cu El în împărăţia cerurilor, drept recompensă (22, 28-30). Anunţă pe Petru că se va lepăda de El (22, 31-34), într-un mod deosebit de ceilalţi sinoptici - căci în urma rugăciunii Mântuitorului, Apostolul se va pocăi şi va fi reprimit în apostolat. Le aminteşte timpurile grele ce vor urma după răstignirea Sa (22, 35-38), din care pricină fiecare trebuie să-şi ia pungă şi traistă şi chiar sabie pentru apărare. Cât despre cele două săbii la care Apostolii se referă, ele erau probabil două cuţite sau chiar săbii, aduse de Apostoli din Galileea pentru orice pericol. Referitor la discuţia despre aceste două săbii (vers. 38), Domnul Hristos nu le admite ca arme de apărare, atunci când va fi arestat, ştiind că Apostolii nu se pot apăra, fiind puţini. în al doilea rând, El nu admite violenţa; cum se va vedea din mustrarea făcută Sfântului Apos­ tol Petru, care a tăiat urechea slugii arhiereului. Cuvintele Sale «sunt deajuns», înseamnă că El vrea să curme discuţia în această chestiune. în grădina Ghetsimani (22, 39-45), Luca istoriseşte amă­ nuntele că la rugăciunea Domnului Hristos apare un înger care-L întăreşte, precum îngerii ne asistă şi pe noi în rugăciune (cf. I Cor. 11, 10), iar picăturile Sale de transpiraţie se prefăceau în sânge. Urmează apoi: arestarea Mântuitorului (22, 47-53), lepă­ darea lui Petru (22, 54-62), judecarea de către Sinedriu şi con­ damnarea Domnului în şedinţa de a doua zi a Sinedriului (22, 66-71). După judecarea de forul religios al iudeilor, Sinedriul, Dom­ nul Hristos este dus în faţa lui Pilat spre a f i judecat (22, 3-7). Evanghelistul Luca completează pe ceilalţi sinoptici, arătând că fariseii învinuiau pe Mântuitorul că răzvrăteşte poporul, dorind să se facă rege - vină politică. Se mai arată că Pilat a trimis pe Domnul Hristos la Irod Antipa, tetrarhul Galileii, spre a fi jude­ cat, dar acesta nu-I găseşte nici o vină (23, 7-12). în drum spre

PARTEA SPECIALĂ

127

Golgota, Luca mai adaugă că femeile care-L însoţeau, plângeau pe Mântuitorul, iar El, drept răspuns, le anunţă nenorocirea prin care vor trece locuitorii Ierusalimului, la asediul acestuia de către romani (vers. 27-31). La răstignirea Mântuitorului, unul dintre tâlhari îl batjoco­ reşte, ca şi cei din jurul crucii Lui, iar celălalt îşi recunoaşte vina sa, mărturiseşte nevinovăţia lui Iisus, şi-L roagă să-l pomenească în împărăţia Sa. Mântuitorul îi făgăduieşte intrarea în rai (vers. 43). La sfârşitul Patimilor, Domnul îşi dă duhul, strigând că şi-L încredinţează în mâinile Părintelui ceresc (vers. 46). După răstignire şi înmormântare, femeile s-au retras în cetate şi «sâmbăta s-au odihnit după lege» (vers. 56). Este ultimul sabat sărbătorit de creştini după Legea iudaică. După aceasta se va săr­ bători ziua învierii, duminica. Evanghelia a IlI-a se termină cu cap. 24, unde se expun: învierea Domnului Hristos, arătările Sale de după înviere Apos­ tolilor şi înălţarea Sa la cer. Marea minune a învierii Domnului este istorisită la fel de cei patru Evanghelişti. Ei sunt de acord în liniile mari ale evenimentului, totuşi, diferă în amănunte şi se completează reciproc. Astfel, Evanghelistul Luca istoriseşte că femeile mironosiţe, venind duminica la mormânt spre a unge Trupul Domnului Hristos cu miresme, au găsit piatra răsturnată de pe uşa mormântului şi intrând n-au găsit Trupul Domnului (24, 1-3). Pe când ele se mi­ rau, au apărut doi îngeri, vestindu-le că Mântuitorul a înviat (24, 4-8), precum însuşi a prezis. Femeile se duc la Apostoli şi-i anunţă despre acest fapt, dar ei nu le cred (24, 9-11). Totuşi Apostolul Petru aleargă la mormânt şi-l află gol (24, 12). Evanghelistul Luca aminteşte o arătare a Mântuitorului înviat, proprie numai lui, la doi din cei şaptezeci de ucenici, în drum spre Emaus (24, 13-35) - Cleopa şi, după tradiţie, însuşi autorului Evangheliei a treia. Pe cale, Mântuitorul Se arată, fără a fi recu­ noscut, şi le demonstrează cu citate scripturistice - din Moise şi profeţi (Deut. 21, 23; Isaia 53; Ps. 15, 10 etc.) - că Patimile şi

128

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

învierea trebuiau să se întâmple, descoperindu-Se, la masă, prin frângerea pâinii. Ucenicii se reîntorc la Ierusalim şi istorisesc faptul Apostolilor. Descrierea amănunţită a întâmplării o face numai Luca. Marcu o aminteşte numai (Marcu 16, 12). Domnul Hristos, Se arată ucenicilor (24, 36-46) în Ierusa­ lim în timp ce ei discutau cu cei reîntorşi din Emanus, cărora le spun că Domnul a înviat şi S-a arătat lui Petru. Domnul Hristos îi asigură că este El cu adevărat şi nu un duh oarecare, iar spre încredinţare cere să-L pipăie şi mănâncă cu ei, nu din necesităţi fiziologice, căci avea corp spiritualizat, ci spre a le dovedi exis­ tenţa Sa reală. Le aminteşte şi lor o serie de texte scripturistice, privitoare la Patimile şi învierea Sa. Le dă instrucţiuni (24, 47-49), spunându-le că trebuie să predice învăţătura Sa la toate popoarele spre a fi martorii învierii Sale. Până la primirea Duhului Sfânt să rămână la Ierusalim. După acestea, Domnul Hristos îi scoate pe ucenicii Săi în Betania, îi binecuvântează şi Se înalţă la cer (24, 50-53). Acest ultim eveniment, Evanghelistul Luca îl va amplifica în Faptele Apostolilor (1, 9-11). Importanţa Evangheliei. Ea este mai completă decât pri­ mele două, căci cuprinde fapte noi, proprii Sfântului Luca şi ne oferă o vedere mai largă asupra vieţii şi activităţii Mântuitorului. Evanghelistul Matei descrie pe Domnul Hristos ca adevăratul Mesia, Cel ce a împlinit profeţiile Vechiului Testament; Cel în­ făţişat de Marcu este Fiul lui Dumnezeu, dovedit prin minunile pe care le săvârşeşte; Cel zugrăvit de Sfântul Luca este Fiul Omului, Care a pătimit şi moarte pentru mântuirea tuturor oame­ nilor, indiferent de naţionalitate sau observarea legilor. Căci tema Evangheliei Sale este universalitatea religiei creştine (24, 46-47) accentuată mai mult decât la primii evanghelişti (cf. Matei 28, 19; Marcu 16, 15). De unde şi deosebita înclinare a Mântui­ torului către cei săraci, cei dezmoşteniţi, vameşi şi păcătoşi, ca şi lumina favorabilă în care sunt descrise femeile, ce aveau o situaţie aşa de înjositoare.

PARTEA SPECIALĂ

129

învăţăturile dogmatice desprinse din Evanghelia a treia şi care diferă de cele din primele două Evanghelii sunt puţine. Ast­ fel, avem: Bunăvestirea Naşterii Domnului făcută de arhanghelul Gavriil Sfintei Fecioare, deci Naşterea supranaturală (1, 28-38); Naşterea supranaturală a Domnului Hristos confirmată dc îngeri (2, 10, 13); Tăierea împrejur a Mântuitorului (2, 21) şi prezen­ tarea la templu la patruzeci de zile (2, 22-35); învierea Domnu­ lui, confirmată prin arătarea la doi ucenici, în drum spre Emaus (24, 13-33); proslăvirea Mântuitorului prin înălţarea Sa la cer (24, 51-52). Instituirea Sfintei Euharistii descrisă mai complet (22, 15-20); supracinstirea Maicii Domnului (1, 28; 1, 42; 1, 48); existenţa îngerilor buni (1, 13, 28; 2, 9, 13) şi a îngerilor răi şi biruinţa asupra lor (10, 17-18); cinstirea sfinţilor (16, 22-24); judecata particulară (16, 22-31). învăţăturile morale şi cele pentru o adevărată viaţă creştină au o nuanţă deosebită la Sfântul Luca. Astfel semnalăm: con­ damnarea bogăţiilor şi a celor bogaţi (6, 24; 14, 13-21; 16, 13-14; 16, 19-31); condamnarea mândriei (3, 8; 18, 14); drep­ tatea socială (3, 12-14); ferirea de lăcomie (18, 25); recoman­ darea milosteniei (6, 34); valoarea pocăinţei (15, 7-8; 15, 9; 15, 15-32; 19, 8; 23, 42); străduinţa în rugăciune (11, 8-9; 18, 1-8); recomandarea recunoştinţei (17, 16-18); rugăciunea neîncetată după exemplul Mântuitorului (3, 21; 5, 16; 6, 12; 9, 28). Evanghelistul Luca ne-a redat în Evanghelia sa Figura Dom­ nului Hristos şi învăţătura Sa bine conturate iar personajele din jurul Său sunt zugrăvite expresiv. Este o carte care atrage şi înalţă sufleteşte spre cer. Simbolul Evangheliei este un taur, pentru că Evanghelia a treia începe cu vestirea lui Zaharia, care era preot la templu şi tămâia şi unde se aduceau jertfe de animale, despre Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. 9 - Studiul Noului Testament

130

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

11. Problema sinoptică Toate Evangheliile istorisesc viaţa şi activitatea Domnului Hristos. Ele expun faptele şi învăţăturile aceleiaşi persoane, iar pentru aceste motive se aseamănă între ele foarte mult. Totuşi, se observă un fapt neobişnuit: primele trei Evanghelii sunt asemă­ nătoare între ele ca plan de lucru, ca atmosferă, în care se petrec viaţa şi activitatea Domnului Hristos; iar anumite învăţături, fap­ te şi evenimente din viaţa Sa sunt identice în cuvintele şi expre­ siile prin care sunt exprimate. Asemănările dintre Evanghelii au făcut ca unii scriitori din vechime să alcătuiască anumite armonii evanghelice, cum a fost Taţian Asirianul, care în sec. II a compus o armonie evanghelică «Diatessaronul», iar Diaconul Euthaliu din Alexandria, sec. V, a pus în paralel textele din cele patru Evanghelii, apoi din trei, din două şi textele proprii fiecărui evanghelist. însă, asemănările primelor trei Evanghelii, care constituie, în adevăr, un fapt cu totul deosebit, nu au dat naştere la vreo discu­ ţie între Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti, căci ei îşi explicau această provenienţă datorită inspiraţiei Duhului Sfânt. Singur Fericitul Augustin (f 430) şi-a pus mai serios problema asemă­ nărilor dintre primii trei Evanghelişti şi cel puţin, în privinţa lui Marcu, el o presupune ca un extras din Evanghelia după Matei. Mai târziu, după ivirea protestantismului, problema ridicată de Fericitul Augustin a fost reluată şi discutată mai viu, mai ales că unii dintre urmaşii lui Luther au contestat inspiraţia divină a Sfintei Scripturi. îndeosebi Johanes Griesbach (1745-1812) arată că asemănă­ rile dintre primii trei Evanghelişti sunt aşa de mari, încât unele pericope, aşezându-se pe trei coloane, sunt identice, chiar în cu­ vinte şi expresii, încât se pot privi ca una şi aceeaşi. De aici şi nu­ mele de sinoptice date de el primelor trei Evanghelii. Adică, une­ le învăţături sau fapte din aceste Evanghelii se pot privi dintr-o dată, dintr-o singură privire (cruv = împreună şi ocpiiq“ = vedere).

PARTEA SPECIALĂ

131

Odată discuţia începută, ea s-a amplificat, depăşind cadrele restrânse ale unei probleme strict literare. Prin ea se viza zdrun­ cinarea bazei religiei creştine, ca religie supranaturală, pentru că se socoteau cărţile Noului Testament ca nişte produse umane în care se află contradicţii. Pentru aceasta, au spus unii eretici, ele nu sunt canonice şi apostolice, depinzând de izvoare străine creşti­ nismului, şi, deci, însăşi religia noastră are o origine pur umană. Problema sinoptică este o problemă grea, cu multe impli­ caţii, dar tratată obiectiv şi fără preconcepţii nu duce la rezultate atât de grave. Mai întâi, în legătură cu chestiunea sinoptică - a asemă­ nărilor - observăm că între cei trei Evanghelişti există şi multe deosebiri. Fiecare Evanghelist are o metodă proprie în alcătuirea operei sale. Astfel, Evanghelistul Matei grupează faptele Dom­ nului Hristos după asemănările lor şi nu în mod cronologic. El arată că Mântuitorul, prin activitatea Sa, a împlinit profeţiile Ve­ chiului Testament şi S-a manifestat ca adevăratul Mesia. Sfântul Marcu are în vedere mai mult faptele Mântuitorului, minunile Sale şi le descrie bazat pe o memorie vizuală. Evanghelistul Luca încadrează evenimentele mesianice în istoria mai largă a vremii sale, descriindu-le în ordine cronologică şi mărind cadrul des­ făşurării mântuirii noastre. în pericopele comune Marcu dă amă­ nunte, este mai analitic, Luca rezumă faptele, este mai sintetic. Deci, în Evangheliile sinoptice există mari asemănări, încât ele par dependente una de alta, sau dependente de o sursă co­ mună, dar şi deosebiri, care nu se referă numai la amănunte, ci şi la întreg cuprinsul lor. în urma discuţiilor referitoare la problema sinoptică, exegeţii occidentali au propus multe soluţii, dar care nu dezleagă defini­ tiv această chestiune. Nu trebuie să ne pierdem în amănunte şi discuţii neclare, ci să urmăm calea vechii tradiţii creştine a Sfin­ ţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti. Asemănările dintre Evangheliile sinoptice se datoresc în primul rând faptului că cei trei Evanghelişti descriu biografia aceluiaşi personaj, Domnul nostru Iisus Hristos, şi o scriu toţi

132

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

sub inspiraţia Duhului Sfânt. Acesta i-a călăuzit pe Apostolii Domnului atât în predica orală, în apărarea credinţei, cât şi în scris (Matei 10, 19-20; loan 14, 16-17; 14, 26; 15, 26). Apostolii înşişi mărturisesc că Evanghelia vestită de ei, taina Mântuirii adusă de Domnul Hristos, o deţin prin revelaţie (Gal. 1, 11-12; Efeseni 3, 5). Chiar Clement Romanul, spre sfârşitul secolului şi începutul celui de al doilea, afirma: «Scripturile sunt adevărate oracole ale Duhului Sfânt» (I Cor. 45). Tot astfel spune şi Sfântul Irineu: «Scripturile sunt desăvârşite pentru că cuprind graiul, cuvântul lui Dumnezeu şi al Duhului Sfânt» (Adv. Haeres. III, 28). Al doilea factor şi cel mai important în problema sinoptică este dependenţa celor trei Evanghelii de acea sursă comună numită tradiţia orală apostolică primară. Intr-adevăr, Domnul Hristos n-a scris nimic, ci a învăţat nu­ mai oral, poruncind după înviere Apostolilor Săi să predice (Matei 28, 19). Aceştia s-au conformat poruncii divine şi au răs­ pândit în lume învăţăturile, faptele şi minunile Mântuitorului, tot oral. în acest mod s-a format ceea ce se numeşte tradiţia creştină primară sau predania prin cateheză sau kerigma apostolică. Ea cuprinde deci învăţătura creştină începătoare, la care au contri­ buit toţi acei care au fost martori ai Domnului Hristos - Apostolii şi ucenicii Săi - şi care, pe lângă faptul că predicau şi răspândeau învăţătura, înfiinţau şi comunităţi creştine. Ei erau şi factori auto­ rizaţi de a observa adevărul cuvântului predicat şi de a combate orice alterare a doctrinei creştine. în acest mod s-a conturat şi cristalizat învăţătura Domnului Hristos, adică prin tradiţie, pe cale orală şi astfel s-a răspândit timp de 15-20 de ani. După acest răstimp, unii din Apostolii Mântuitorului şi dintre ucenicii Apos­ tolilor au fixat în scris între anii 43-100 cele mai importante învăţături ale tradiţiei, dând la iveală scrierile Noului Testament. De remarcat este faptul că, nu tot ce a învăţat şi a făcut Mântuitorul s-a consemnat în scris în Evanghelii (loan 20, 30; 21, 25) după cum, nici tot ce au predicat Sfinţii Apostoli nu s-a scris în cărţile Noului Testament (II Tes. 2, 15; II loan 12; III loan 13-14).

PARTEA SPECIALĂ

133

Deci, învăţătura creştină originară a existat în tradiţie. Apos­ tolii au conturat-o, au cristalizat-o şi au tipizat-o. Şi în funcţie de predicatori şi cateheţi au împărtăşit-o comunităţilor respective ai căror membri şi-au însuşit-o. Mai mult, Sfinţii Apostoli ţineau toarte mult ca această învăţătură să se menţină nealterată. Astfel, Sfântul Pavel spune ucenicului său Timotei: «O, Timotei, păzeşte ceea ce ţi s-a încredinţat» (I Tim. 6, 20) sau: «păzeşte-te pe tine însuţi şi învăţătura» (I Tim. 4, 16) şi în sfârşit: «ţine dreptarul cuvintelor sănătoase» (II Tim. 1, 13). De asemenea, Sfântul Petru le spune creştinilor că le va aminti pururea, cât va fi în viaţă, să ţină adevărul credinţei pe care l-au primit. (II Petru 1, 11-12). Tot astfel şi Sfântul Evanghelist Ioan aminteşte credincioşilor să se ferească de eretici, păstrând intactă învăţătura creştină pentru a nu pierde rodul ostenelilor lor de până atunci (II Ioan 7-8). Deci, Biserica s-a dezvoltat în primele două decenii prin cate­ heza orală a Apostolilor, de la care şi-o însuşeau spre edificare primele comunităţi creştine şi o continuau neschimbată ucenicii Apostolilor, care erau cateheţi încercaţi şi verificaţi de aceştia (II Tim. 2, 2). însă, în viaţa Bisericii s-au ivit anumite nevoi presante, anu­ mite probleme, la care Apostolii trebuiau să răspundă mai pe larg, mai precis; au apărut anumiţi eretici, iar cateheza orală tre­ buia să se răspândească în cercuri mai largi şi mai diverse. De aceea, învăţăturile esenţiale ale kerigmei apostolice, care aveau ca punct central învăţăturile şi viaţa Mântuitorului, ca şi răspun­ surile Apostolilor la nevoile comunităţilor, s-au fixat în scris de către unii Apostoli şi ucenici ai lor, dând naştere scrierilor Noului Testament. Dar tradiţia orală, precum s-a amintit, nu a înglobat complet nici învăţăturile Mântuitorului, nici predica Sfinţilor Apostoli în cărţile Noului Testament, ci numai pe cele esenţiale, cele mai importante. Celelalte învăţături au rămas, în continuare, a fi în­ văţate şi sistematizate, iar mai târziu fixate în scris, prin tradiţie. Deci, tradiţia orală a rămas ca al doilea izvor viu şi nesecat, care

134

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

continuă să subziste drept mijloc de edificare a credincioşilor, alături de Sfânta Scriptură, de aceeaşi importanţă şi cu aceeaşi valoare. Cărţile Sfintei Scripturi au însumat esenţialul revelaţiei divine şi tradiţiei orale şi s-au încheiat o dată cu moartea ultimu­ lui Apostol - anul 100 - dar tradiţia orală a rămas ca o memorie vie a Bisericii peste veacuri, păstrând Scriptura şi interpretând-o, sistematizându-i învăţăturile şi ferind-o de greşeli. Revenind la problema sinoptică - a asemănărilor dintre pri­ mele trei Evanghelii - ele se explică prin sursa comună de unde s-au inspirat, de unde şi-au luat materialul şi l-au fixat în scris, adică tradiţia orală. Aceasta era atât de precis conturată, atât de tipizată, încât Evangheliile sinoptice sunt pe unele locuri identice. Dar ele prezintă şi unele deosebiri, precum am amintit. Aces­ tea provin din scopul pentru care fiecare Evanghelist şi-a scris opera sa. Evanghelistul Matei şi-a scris Evanghelia pentru creş­ tinii din Ierusalim, spre a dovedi mesianitatea Domnului Hristos; Marcu, pentru creştinii proveniţi dintre păgâni, spre a le arăta divinitatea Domnului Hristos dovedită prin minuni; Luca scrie pentru toate categoriile de credincioşi spre a evidenţia bunătatea lui Dumnezeu, Care a trimis pe Fiul Său să mântuiască toată lu­ mea, indiferent de rasă sau neam. Deosebirile dintre Evangheliile sinoptice mai provin şi din faptul că Evanghelistul Matei a avut ca izvor tradiţia orală care circula în Palestina în limba aramaică, iar Marcu şi Luca au folosit-o pe aceea care se răspândise în lumea greco-romană şi se păstra în limba greacă, probabil cu unele mici deosebiri. în problema sinoptică trebuie remarcat şi un al doilea fapt important care explică asemănările şi deosebirile dintre ele, anu­ me: dependenţa Evangheliilor unele de altele pentru că la elabo­ rarea lor Evangheliştii s-au folosit unii de alţii. Astfel, Matei a scris primul, iar Marcu s-a folosit de Matei şi în sfârşit, Luca i-a folosit pe amândoi. Această interdependenţă explică nu numai asemănările, ci şi deosebirile. Căci Evangheliştii, folosind Evan­ gheliile predecesorilor, le completează şi le întregesc. Astfel, Marcu întregeşte unele fapte amintite de Matei cu unele amă­

PARTEA SPECIALĂ

135

nunte, iar Luca completează pe Matei şi Marcu cu unele fapte pe care le înregistrează cronologic. în legătură cu problema sinoptică soluţionată prin argu­ mentele amintite, raţionalismul protestant invocă alte explicaţii şi argumente destul de şubrede. Astfel, protestanţii spun că pri­ mul evanghelist care a scris nu a fost Matei, ci Marcu, iar sursa tradiţiei orale bine conturată prin cateheza apostolică nu oferă o explicaţie satisfăcătoare. Prin noi cercetări, afirmă ei, Evangheliile sinoptice au fost compuse pe baza unei Evanghelii primare, care ar fi fost scrisă în aramaică pe la anul 35 d.Hr. şi care ar fi fost tradusă în limba greacă. Alţii susţin că Evangheliile sinoptice ar fi avut la bază două izvoare: O Evanghelie compusă în limba aramaică şi tra­ dusă în limba greacă, adică o colecţie de «cuvântări» (Xoyia) sau Proto-Matei; iar alta numită «Digesta, sau Proto-Marcus, care cuprinde faptele şi minunile Mântuitorului. Prima ar fi fost folosită mai mult de Matei şi a doua de Marcu. în sfârşit, alţi exegeţi, de data aceasta romano-catolici - pro­ babil influenţaţi de o nouă teorie raţionalistă numită a «istoriei formelor» care studiază formarea tradiţiei iudaice şi creştine, formele preliterare ale acestei tradiţii, - susţin că Evangheliile sinoptice s-au format nu din cateheza apostolică orală, ci din anumite culegeri de fapte, de minuni, din învăţături ale Mântui­ torului, care erau folosite de cateheţi, misionari şi preoţi, care prezidau adunările de cult ale creştinilor şi oficiau slujbele divine la anumite comunităţi. Acestea circulau sub formă de caiete, în­ semnări sau carnete. La aceste culegeri s-ar referi Evanghelistul Luca în prologul Evangheliei sale (Luca 1, 1-3) cât şi Matei, şi Marcu care l-au precedat. Numele celor care au elaborat aceste culegeri era necunoscut, apoi ele au dispărut, după apariţia Evan­ gheliilor, scrise mai cu îngrijire şi mai complete, având ca autori personalităţi bine cunoscute. însă aceste opinii s-au dovedit false. Teoria celor două iz­ voare: «^oyioc» şi «Digesta» sau Proto-Matei şi Proto-Marcu s-au dovedit a fi, precum spune Papia, Evangheliile lui Matei (arama-

136

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

ică) şi a lui Marcu. Iar acele fragmente, culegeri de fapte şi învă­ ţături ale Mântuitorului, care circulau între creştini şi au servit ca surse Evangheliilor sinoptice nu se pot susţine, căci nu s-au putut descoperi nici urme de existenţa lor, cu toate noile descoperiri. Ele sunt simple supoziţii iară o realitate obiectivă. în concluzie, Evangheliile sinoptice au fost scrise, prima, de către Evanghelistul Matei, în limba aramaică, pentru creştinii din Palestina, răspândindu-se şi în unele comunităţi din lumea grea­ că, Evanghelia a doua, a scris-o Sfântul Marcu, în limba greacă, utilizând pe Matei şi predica Sfântului Petru, pentru creştinii din lumea greco-romană, la cererea creştinilor din Roma. La scurt timp după Marcu, scrie şi Evanghelistul Luca, pentru întreaga lume creştină, Evanghelia sa, completând-o cu cercetări proprii şi cu noi istorisiri şi fapte din viaţa şi învăţăturile Mântuitorului, în sfârşit, mai târziu, însă, înainte de anul 70, Evanghelia lui Matei a fost tradusă în limba greacă, folosindu-se probabil şi de textul Evanghelistului Marcu, adăugând şi completând opera sa iniţială cu unele pericope suplimentare de la Marcu. însă toţi Evangheliştii au fost inspiraţi de Duhul Sfânt în elaborarea scrierilor lor, toţi au avut ca izvor comun tradiţia orală apostolică în forma amintită şi toţi s-au folosit reciproc şi s-au completat şi întregit, redând sincer cu credincioşie şi zel viaţa şi învăţăturile Domnului Hristos. 12. Evanghelia după Ioan A patra Evanghelie canonică, scrisă mai târziu decât Evan­ gheliile sinoptice şi care le completează şi încununează pe aces­ tea este scrisă de Apostolul Mântuitorului, Ioan, fiul lui Zevedeu. Tatăl său era un pescar din Betsaida Galileii, om înstărit, căci avea bărci de pescuit şi servitori, care-i slujeau (Marcu 1, 19-20). Soţia sa se numea Salome, o femeie cu suflet ales care devine o zeloasă ucenică a Domnului Hristos. Ioan mai avea un frate cu numele de Iacov, cu care urmează meseria tatălui său, adică pes­ cari pe Marea Galileii. Amândoi fraţii urmează cursurile obiş­

PARTEA SPECIALĂ

137

nuite ale unei şcoli sau un alt fel de învăţătură care se dădea copii­ lor mai înstăriţi. Căci loan ştia să citească, deşi mai târziu, în faţa sinedriştilor din Ierusalim, el trecea drept un om simplu şi fără carte (Faptele Apostolilor 4, 13). De tânăr, loan arată o înclinaţie spre contemplaţie, spre duioşie, o fire de poet. Prin legăturile co­ merciale ale tatălui său cu Ierusalimul, unde acesta îşi desfăcea peştele, loan cunoaşte pe Sfântul loan Botezătorul, care-şi des­ făşura activitatea nu departe de Ierusalim şi împreună cu fratele său, Iacov, devin ucenici ai acestuia (loan 1, 35). De aici, ambii fraţi se alătură Mântuitorului (loan 1, 37), iau parte cu El la nunta din Cana Galileii (loan 2, 1-2), în călătoria de la Ierusalim, apoi reîntorcându-se la vechea lor ocupaţie la lacul Ghenizaret, după o pescuire bogată sunt chemaţi la aposto­ lat în mod definitiv de Mântuitorul (Matei 4, 18-21; Marcu 1, 16-20; Luca 5, 10). Din acest moment, datorită temperamentului său duios şi tinereţii sale entuziaste - era abia un adolescent - se ataşează strâns de Mântuitorul. Domnul Hristos îi răspunde cu aceeaşi măsură. Din grupul celor trei ucenici mai apropiaţi ai Domnului Hristos: Petru, Iacov şi loan, cel mai iubit a fost loan. Deşi toţi trei iau parte la minunea învierii fiicei lui Iair (Marcu 5, 37; Luca 8, 51), la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului (Matei 17, 1; Marcu 9, 2; Luca 9, 28) şi la rugăciunea din Ghetsimani (Matei 26, 37; Marcu 14, 33), totuşi loan era prietenul intim al Mântuitorului. El singur a stat cu capul pe pieptul Mântuitorului la Cina cea de Taină (loan 13, 25). Sfântul Evanghelist loan, ca şi fratele său Iacov, era exclusi­ vist şi uneori pripit, defecte pe care, între timp, le-a corectat. De aceea amândoi erau numiţi «Boanerges», adică fiii tunetului. Din iubire faţă de Mântuitorul, loan L-a urmat la palatul lui Ana şi Caiafa, i-a înlesnit intrarea în curtea arhiereilor respectivi lui Petru Apostolul (loan 18, 15-16), rămânând toată noaptea acolo. El este singurul dintre ucenici care la răstignirea pe cruce a Dom­ nului ia în grija sa pe Maica Sfântă, Fecioara Maria (loan 19,27). După învierea Domnului, aleargă la mormânt împreună cu Petru (loan 20, 2-9), intră în mormânt şi, văzând mormântul gol cu

138

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

giulgiurile puse deoparte, se încredinţează de învierea Domnului Hristos (loan 20, 8-9). După Pogorârea Duhului Sfânt pune un deosebit zel la înfiin­ ţarea Bisericii creştine. Este prezent în templu când Apostolul Petru vindecă un olog (Fapte 3, 1); este aruncat împreună cu acesta în închisoare (Fapte 4, 3); împărtăşeşte Duhul Sfânt în Samaría (Fapte 8, 14); iar după persecuţia dezlănţuită în timpul lui Irod (44 d. Hr.), când fratele său este omorât, nu mai este în Ierusalim. Prezent la Sinodul din Ierusalim şi socotit ca unul din stâlpii Bisericii de acolo, împreună cu Petru şi Iacov, ruda Dom­ nului, (Galateni 2, 9), rămâne în cetatea sfântă până în preajma izbucnirii războiului iudaic, provocat de împilarea romană, când pleacă şi se stabileşte în oraşul Efes, din Asia Mică. El conduce Biserica de aici cu o autoritate recunoscută, precum mărturisesc ucenicii săi: Ignatiu de Antiohia, Policarp al Smirnei şi Papia de Ierapole. El devine o figură legendară cu numele de loan Presbi­ teral sau simplu Presbiteral (Păstorul). Este exilat de împăratul Domiţian (81-96) în insula Patmos, unde compune Apocalipsa, şi se reîntoarce la Efes după moartea acestuia, trăind până la adânci bătrâneţe. Moare de moarte natu­ rală înjurai anului 100. în calitate de conducător al Bisericii şi ca un martor ocular al faptelor şi învăţăturilor Mântuitorului lasă creştinilor, în scris, adevărata biografie a Mântuitorului, aşa precum a văzut-o şi me­ ditat-o, spre a fi opusă ereticilor, care începuseră a se ivi pe vre­ mea sa. Aceasta este Evanghelia a IV-a. Autenticitatea ei este mărturisită în mod direct de fragmen­ tul Muratori, unde se spune: «învăţăceii şi episcopii l-au rugat pe loan, învăţăcelul Domnului, ca să le scrie o Evanghelie. Ioan nu voia să ia asupra sa o însărcinare atât de grea... dar până la urmă, după arătarea lui Dumnezeu în vis, a scris Evanghelia». Tot din acelaşi timp avem şi mărturia lui Teofil din Antiohia. El atribuie Evanghelia a IV-a lui Ioan la sfârşitul secolului II, Irineu afirmă că Ioan, discipolul lui Iisus, a scris o Evanghelie, care începe cu

PARTEA SPECIALĂ

139

cuvintele: «La început era Cuvântul... îndreptate contra lui Cerint, nicolaiţilor şi altor eretici» (Adv. Haer. III, 1). La fel afirmă Cle­ ment Alexandrinul, Origen, Dionisie din Alexandria şi se află pe lista canonică a Sfinţilor Părinţi, Atanasie cel Mare, Chirii al Ierusalimului şi Sfântul Grigorie de Nazianz. Din cuprinsul Evangheliei deducem că ea este scrisă de un evreu. Vocabularul redus şi sintaxa simplă a limbii greceşti din Evanghelie arată că nu limba greacă cultă a fost limba maternă a autorului. Paralelismul caracteristic limbii ebraice, cunoaşterea sărbătorilor şi instituţiilor iudaice, concepţia evreilor în legătură cu Mesia, cunoaşterea topografiei ţării sfinte, toate ne mărturi­ sesc că autorul este un evreu. Autorul este un martor ocular al faptelor mărturisite în Evanghelie. «Şi Cuvântul trup s-a Jacut şi s-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui» (loan 1, 14). E un Apostol al lui Hristos, unul din cei 12 Apostoli (loan 13, 23; 21, 24), care mărturiseşte despre acestea şi a scris acestea», care nu se numeşte din modestie şi nu-1 numeşte nici pe fratele său din grupul ucenicilor apropiaţi ai Mântuitorului. El este loan, fiul lui Zevedeu şi fratele lui Iacov. Unii au susţinut că ea aparţine unui alt autor numit presbiterul loan. însă presbiterul loan este acelaşi cu loan fiul lui Zevedeu. Nu se poate respinge apartenenţa Evangheliei a IV-a lui loan din cauza caracterului ei înalt, filozofic şi a doctrinei «Logosului» din prolog, asemănătoare cu cel din filozofia stoică. Căci, Evan­ ghelistul loan, stând din fragedă tinereţe în preajma Mântuito­ rului, a meditat asupra învăţăturii Sale şi cunoscând foarte bine învăţătura Vechiului Testament s-a inspirat din înţelepciunea lui Dumnezeu «făcută şi întemeiată din veac» (Proverbe 8, 22-33), prin care s-a făcut lumea şi a preschimbat-o, sub inspiraţia divină în Cuvânt, Logos, Fiul lui Dumnezeu care a luat trup omenesc (loan I, 14), spre a mântui lumea. Deci, deşi ca expresie Cuvântul era asemănător cu Logosul din filosofía stoică, care însemna elementul activ şi inteligent al lumii şi imanent acesteia, între acesta şi Cuvântul Sfântului Evanghelist loan era numai o asemănare de nume, formală.

140

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

însă, în adevăr, Evanghelistul Ioan a adâncit învăţătura Mân­ tuitorului, conform cerinţelor mediului cultural al vremii sale şi a lâcut din Evanghelia sa o carte cercetată de minţile cele mai înalte ale tuturor vremurilor. Cât despre obiecţia că marile cuvântări ale Mântuitorului nu puteau fi reţinute de Apostol, trebuie respinsă. Căci Evanghelistul Ioan a fost din tinereţe Apostol al Mântuitorului şi în activitatea sa misionară a reprodus de nenumărate ori fapte şi învăţături ale învăţătorului Său, încât la bătrâneţe le-a reprodus şi redactat cu uşurinţă, ca simple memorii. în sfârşit, referitor la cap. 21, care este considerat de mulţi a fi neautentic şi că ver. 31 de la cap. 20 este sfârşitul natural al Evangheliei, afirmaţia nu se poate susţine. Cap. 21 aparţine tot lui Ioan, după cum o arată stilul şi faptele unui autentic martor ocular, asemănător cu restul Evangheliei. Vers. 30 şi 31 din cap. 20 par a fi suferit o deplasare: adică, în loc să fie pus la cap. 21 înaintea vers. 24 şi 25, care par a fi fost adăugate de un ucenic al Apostolului, ar fi fost aşezate la sfârşitul cap. 20 de acelaşi uce­ nic şi a produs scindarea nenaturală dintre cap. 20 şi 21. Limba este cea greacă, ca şi a celorlalţi Evanghelişti. Stilul se caracterizează prin repetiţia sentinţelor, a afirmaţiilor şi negaţii­ lor, paralelismul iudaic cu sentinţe scurte şi fraze ritmate. El pare simplu, dar este foarte şlefuit lucrat. Din el se degajă o impresie de măreţie, care provine din profunzimea ideilor. Locul unde a fost scrisă Evanghelia este Efesul, unde Apos­ tolul şi-a petrecut ultima parte a vieţii sale. Timpul, fară a se putea preciza, se presupune a fi anul 96. Scopul scrierii este exprimat clar: «iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi crezând să aveţi viaţă în numele Lui» (Ioan 20, 31). Cu alte cuvinte, de a arăta divinitatea Domnului Hristos. Acest fapt era arătat şi în Evangheliile sinoptice, însă Ioan voia să le lămurească mai am­ plu prin expunerea vieţii şi învăţăturilor Domnului Hristos. Să le adauge unele lucruri care nu erau arătate în sinoptici, adică să

PARTEA SPECIALĂ

141

completeze pe sinoptici, să dea o biografie a Mântuitorului la un nivel mai ridicat, spre a satisface cerinţele contemporanilor săi şi sa combată ereziile care se iviseră: ebioniţii, adepţii lui Cerint, nicolaiţii etc. Deci, completarea sinopticilor, combaterea erezii­ lor şi întărirea credinţei în divinitatea Mântuitorului sunt scopu­ rile Evangheliei a patra. Destinatarii erau cititorii creştini din provincia Asia. Planul. Evanghelia cuprinde 21 capitole şi se împarte în două părţi, precedate de un prolog. Prologul (cap. 1, 1-18), este o prefaţă şi un rezumat al Evan­ gheliei, unde se arată divinitatea Mântuitorului şi ideile impor­ tante, temele care se vor dezvolta în cursul scrierii: viaţa, lumina, adevărul, slava divină, precum şi adversitatea iudeilor care nu-1 vor primi pe Mântuitorul. Partea I (cap. 1, 19-12) istoriseşte activitatea Mântuitorului în Iudeea şi Ierusalim, adică manifestarea Fiului lui Dumnezeu întrupat şi dovedirea mesianităţii Sale. Partea a Il-a (cap. 13-21) expune activitatea Domnului Hristos în Ierusalim, Patimile, Moartea şi învierea Sa sau, cu alte cuvinte, preaslăvirea Sa. CUPRINSUL EVANGHELIEI

Prologul (cap. 1, 1-18) de o înaltă cugetare şi foarte impor­ tant din punct de vedere teologic, învaţă despre «Cuvântul» (Logosul) sau Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, eterni­ tatea Sa, rolul Său de creator şi sfinţitor, precum şi acela de Mesia întrupat şi Mântuitor al lumii. Despre persoana Cuvântului (1, 1-6). Cuvântul, spune Evan­ ghelistul, era din veac, înainte de a fi lumea, adică era etern. Era strâns unit cu Tatăl, deşi despărţit ca persoană de Tatăl, era totuşi în sânul Tatălui, era de aceeaşi natură cu Tatăl, adică era Dum­ nezeu (v. 2). Cuvântul S-a manifestat în afară (3) ca şi Creator al lumii: toate s-au făcut prin El, întreg universul, implicit materia. Era viaţa însăşi (4) şi de aceea a dat viaţă tuturor creaturilor, iar

142

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

oamenilor şi viaţă spirituală. Chiar înainte de întrupare, Cuvântul lumina cu lumina cunoştinţei naturale pe oameni, deşi aceştia respingeau lumina şi trăiau în întuneric şi păcat (5). înainte de venirea în lume a Cuvântului, Dumnezeu a trimis pe Sfântul Ioan Botezătorul, ca înaintemergător (1, 6-8), spre a da mărturie despre El, spre a face lumea să creadă în El. însă, Cuvântul venind în lume (1, 9—18) într-un timp precis, la poporul ales, le-a dat posibilitatea ca prin credinţă şi renaştere spirituală să devină fii adoptivi ai lui Dumnezeu (12). Renaşterea spirituală nu are nimic asemănător cu naşterea trupească (13). în sfârşit, Cuvântul, Care era Dumnezeu, S-a smerit şi a luat trup omenesc (14). Venirea Sa în lume a fost însoţită cu multe semne şi minuni, iar Sfântul Ioan Botezătorul spunea că, deşi Mântuitorul vine după el, este mai mare decât el şi exista mai înaintea sa (15). Prin Mântuitorul omenirea a primit nenumărate daruri, căci era superior şi lui Ioan Botezătorul şi lui Moise. Darurile aduse de Domnul Hristos depăşesc darurile exterioare ale Legii mozice (17). Pe Dumnezeu şi tainele Sale nu-L puteau descoperi şi face cunoscut teofaniile Vechiului Testament decât parţial. Cel care L-a descoperit în aspectele Sale adevărate a fost Domnul Hristos (18). Partea I (cap. 1,19 - 12) Activitatea Mântuitorului în Iudeea şi Ierusalim, adică manifestarea Fiului lui Dumnezeu întrupat şi dovedirea mesianităţii Sale

Aici, în primele patru capitole (cap. 1-4) se expune începu­ tul activităţii publice a Mântuitorului, Care aduce o noua învăţă­ tură ce va înlocui pe cea iudaică. Mărturia Sfântului Ioan Botezătorul despre Iisus (cap. 1, 19-34). Prin predica şi viaţa sa din pustiul Iordanului, în Betabara, Ioan Botezătorul îşi măreşte faima, iar preoţii şi leviţii tri­ mit delegaţi spre a-1 întreba dacă nu cumva el este Mesia, Ilie sau vreunul din profeţi. El răspunde că nu este nici unul dintre aceş­

PARTEA SPECIALĂ

143

tia, ci doar înaintemergătorul lui Mesia, prezis de Isaia (40, 3) (Ioan 1, 23). Mesia este în mijlocul lor, este mai mare decât ei şi-i va boteza cu un botez spiritual, curăţitor de păcate, îi va boteza cu Duh Sfânt (v. 33). Pe Mesia el L-a cunoscut printr-o desco­ perire divină (1, 33). Şi când L-a văzut pe Iisus, Ioan Botezătorul, inspirat, a exclamat: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (1, 29). Primii ucenici (1, 35-51). într-o zi, când Mântuitorul, după ispitirea Sa, trece din nou pe la Ioan, el îl arată ucenicilor, ca fiind adevăratul Mesia; doi dintre ei, Andrei şi Ioan, intră în vorbă cu Domnul Hristos şi-L urmează (37). Andrei îl aduce pe fratele său Petru, căruia Domnul Hristos îi schimbă numele din Simon în Chefa, adică Petru (piatră) (42). La plecarea din Galileea mai cheamă şi pe Filip, din aceeaşi localitate cu Petru şi Andrei. Filip întâlneşte pe Natanael şi-i spune că a aflat pe Mesia, prezis de profeţi, în persoana lui Iisus din Nazaret (45). Natanael se îndoieşte că Cel anunţat de confratele său ar fi Mesia, căci nu din Nazaret trebuia să vină Mesia, şi totuşi se duce să-L cunoască. La vederea lui Natanael, Iisus îl declară că îl cu­ noaşte ca om sincer şi deschis (47). Întrebându-L de unde îl cu­ noaşte, Domnul Hristos îi aminteşte despre o întâmplare din via­ ţa lui Natanael care avusese loc sub un smochin, desigur în legă­ tură cu Mesia şi cu timpurile mesianice. La amintirea ei, Nata­ nael este convins că Iisus, datorită ştiinţei Sale, nu poate fi decât Mesia, Fiul lui Dumnezeu (49). Domnul Hristos îl anunţă că va vedea fapte şi mai mari în legătură cu activitatea Sa mesianică (51). Deci, pericopa arată trecerea de la activitatea Sfântului Ioan Botezătorul la Mântuitorul. Nunta din Cana Galileii (cap. 2, 1-12). Cu primii Săi uce­ nici Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan, Filip şi Natanael, Domnul Hristos pleacă în Galileea, într-o localitate, nu departe de Naza­ ret, Cana, şi ia parte la o nuntă (2). Aici se termină vinul şi mama Sa îi atrage atenţia asupra acestui fapt. Domnul Hristos îi răs­ punde - în limbajul popular numind-o «femeie» că încă n-a sosit timpul potrivit, dar va veni şi are El grijă de aceasta (4).

144

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Sfânta Fecioară înţelege şi vorbeşte slugilor să facă tot ce va spu­ ne Mântuitorul. Aceştia, la spusele Domnului Hristos, umplu va­ sele care se aflau pentru spălarea mâinilor cu apă, pe care în chip minunat Domnul Hristos o preface în vin (7-9). Prin aceasta Domnul Hristos îşi arată divinitatea Sa (11). Alungarea vânzătorilor din templu (2, 13-25). După câteva zile petrecute în Capernaum, Domnul Hristos pleacă în Ierusa­ lim, împreună cu ucenicii, pentru a sărbători Paştile. Ajunşi la templu, El izgoneşte din curtea acestuia pe vânzătorii de păsări şi pe schimbătorii de bani (14-16). La întrebarea iudeilor despre puterea şi îndreptăţirea Sa de a face asemenea fapte, El le răs­ punde simbolic că, dacă iudeii ar dărâma templul, El îl va ridica în trei zile, referindu-se la moartea şi învierea Sa (19). Ascultă­ torii nu-L înţeleg şi cred că Domnul Hristos se referă la templul material din Ierusalim (20). Aici, Mântuitorul mai face şi alte minuni, mulţi cred în El, dar credinţa lor este slabă, trecătoare (23-24). Alungarea vânză­ torilor din templu ne aminteşte de primul Paşte sărbătorit de Domnul Hristos şi ne ajută să stabilim durata activităţii publice a Domnului. Convorbirea Mântuitorului cu Nicodim (cap. 3, 1-21). La Ierusalim, Domnul Hristos este vizitat, pe ascuns, de un membru al Sinedriului, Nicodim, care dorea să se mântuiască şi înţelesese, din minunile şi învăţăturile Domnului Hristos, că El este Mesia (1—2). în convorbirea cu El, Domnul Hristos îi spune că pentru a moşteni împărăţia lui Dumnezeu trebuie să renască, să se transforme sufleteşte (3). Oricine doreşte mântuirea trebuie să-şi înfrângă patimile, să omoare fiinţa veche şi să înceapă o viaţă nouă. Renaşterea se dobândeşte prin ajutorul harului Duhului Sfânt, nevăzut, şi scufundarea în apă (5). Ea trebuie însuşită de oricine doreşte mântuirea, obiectiv care se datorează sacrificiului de pe Cruce al Mântuitorului, prefigurat de Moise prin înălţarea şarpelui în pustie (Numeri 21, 8-9) (loan 3, 14-15). Pe de altă

PARTEA SPECIALĂ

145

parte, ca este izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni, Care din iubire a trimis pe Fiul Său în lume, spre a o mântui (16). Oamenii, prin credinţă şi iubire de semeni, pot dobândi îm­ părăţia lui Dumnezeu. însă, ei se pot opune harului dumnezeiesc şi pot închide ochii la lumina credinţei, dar pentru aceste păcate vor fi judecaţi şi osândiţi (18). Deci, convorbirea cu Nicodim ne învaţă despre renaşterea spirituală şi Botezul creştin. înainte de a pleca în Galileea, Mântuitorul împreună cu uce­ nicii se retrag în pustiul Iordanului, unde Apostoîii Săi botezau mulţimile cu un botez asemănător botezului Sfântului loan Bote­ zătorul (22). Ucenicii Acestuia anunţă pe loan că lumea se în­ dreaptă spre Iisus în număr mai mare decât către el. Sfântul loan pentru ultima oară face o nouă mărturisire despre Domnul Hristos (3, 22-36), arătând că Iisus, înaintea Căruia e trimis el, este Mesia şi Fiul lui Dumnezeu şi este mai mare decât el. Că înaintemergătorul său este prietenul Lui şi se bucură de creşterea pres­ tigiului Acestuia. Convorbirea cu femeia samarineancă (4, 1-42). După prin­ derea şi închiderea Sfântului loan Botezătorul, Domnul Hristos se îndreaptă spre Galileea, trecând prin Samaria. în această pro­ vincie, la puţul lui Iacov, nu departe de muntele Garizim, unde se afla templul samarinenilor, Apostolii pleacă să cumpere hrană din oraşul apropiat, iar Mântuitorul are o convorbire cu o femeie samarineancă (7), venită să scoată apă din puţ. El începe prin a-i cere apă femeii şi printr-o discuţie iscusită îi aminteşte trecutul şi păcatele ei. Femeia, înţelegând că este profet, îl întreabă unde trebuie să se închine: în Ierusalim, precum învaţă iudeii sau la templul lor, de pe muntele Garizim? (19-20). Mântuitorul preci­ zează că El aduce o nouă învăţătură, o religie spirituală, unde în­ chinarea nu va depinde de loc sau jertfe materiale, căci Dum­ nezeu, fiind Spirit, închinătorii se vor închina în duh şi adevăr (23-24). Adică, nu prin practici materiale, ci cu sufletele curate se vor îndrepta către Dumnezeul adevărat. După această discuţie, femeia, lăsând găleata, s-a dus în ce­ tate, povestind oamenilor din Samaria convorbirea ei cu Hristos. 10 - Studiul Noului Testament

146

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Ucenicii se întorc cu alimente şi-L invită să mănânce, însă El refuză, spunând că mâncarea Lui este să facă voia Celui ce L-a trimis (v. 34); cu alte cuvinte, rolul Său primordial era de a aduce pe oameni în împărăţia lui Dumnezeu. Şi apostolii Săi, adaugă El, trebuie să îndeplinească misiunea de răspânditori ai noii învă­ ţături, pregătită de profeţi şi de El însuşi, cu dezinteres, căci nu­ mai astfel vor fi răsplătiţi de Dumnezeu (38). între timp, vin la El samarinenii, care crezuseră cuvântul femeii, şi-L roagă să meargă în cetate, unde, după două zile, mult mai mulţi au crezut în cuvântul Lui (42). Reîntorcându-se în Galileea, vindecă o slugă a slujitorului împărătesc (4, 43-54), Irod Antipa, din Capernaum, care îl în­ tâmpină pe Mântuitorul în localitatea Cana, rugându-L să vină şi să-i vindece sluga, care era pe moarte. După o încercare a credin­ ţei sale, Domnul Hristos îi spune să se reîntoarcă pentru că sluga sa trăieşte (50). Slujitorul împărătesc se încrede în spusele Mân­ tuitorului; se întoarce acasă şi află sluga vindecată. în urma aces­ tei minuni, cred în Domnul Hristos el şi toată casa sa (53). Vinde­ carea slugii slujitorului împărătesc nu este identică - după majo­ ritatea exegeţilor - cu cea de la Matei (8, 5-13) şi Luca (7,1-10). Sunt numeroase deosebiri care diferenţiază aceste istorisiri. Cap. 5. Vindecarea slăbănogului de la lacul Vitezda. lisus, Izvorul vieţii, şi egalitatea Sa cu Tatăl (1-47). Este un capitol unde se înfăţişează necredinţa iudeilor şi vădita lor opoziţie faţă de afirmaţiile Mântuitorului asupra divinităţii Sale. Îndreptându-Se din nou spre Ierusalim, în preajma unei mari sărbători - desigur Paştile, e a doua sărbătorire a Paştilor Domnul Hristos intră într-un foişor în care se găsea un lac, pen­ tru spălarea animalelor de jertfa, numită Vitezda, adică casa mi­ lei, şi unde se întâmplau anumite minuni. Aici îngerul Domnului se cobora o dată pe an şi tulbura apa, iar acela care se pogora primul în apă se făcea sănătos. Mântuitorul află aici un slăbănog, care suferea de 38 de ani şi care nu avea pe nimeni să-l ajute să intre în apă imediat după înger. Făcându-I-se milă de el şi impre­

PARTEA SPECIALĂ

147

sionat de speranţa lui puternică şi răbdarea sa, îl vindecă, într-o zi de sâmbătă (1-9). Faptul scandalizează pe iudei pentru că a fost călcată sâmbăta (10-17). Cu acest prilej, Domnul Hristos rosteşte o cuvântare (5, 17-47), prin care dovedeşte divinitatea Sa, care reiese din aceea că El este Fiul lui Dumnezeu. Tatăl Său lucrează permanent căci are grijă de lume, chiar în zi de sâmbătă, tot astfel face şi Fiul (17). El este egal cu Tatăl, face aceleaşi lucruri ca şi Tatăl. El va face lucruri şi mai mari: va învia din morţi, va judeca lumea, iar la judecata obştească cei care vor crede în El vor învia şi vor moş­ teni împărăţia cerurilor (21-29). Egalitatea cu Tatăl şi deci mesianitatea Sa, adaugă Mântuitorul, se bazează nu numai pe măr­ turia lui loan Botezătorul (35), dar şi pe minunile pe care El le face (36), cât şi pe mărturia Părintelui ceresc (37-38). Mai mult, Scripturile, împreună cu profeţii şi Moise, mărturisesc despre divinitatea Sa (39, 45 47). Numai necredinţa şi mândria lor îi împiedică să-I înţeleagă divinitatea. Deci, dacă El ca om este supus Tatălui, ca Dumnezeu este egal cu Părintele ceresc. De aceea căutau iudeii să-L omoare (pe Iisus), pentru că dezlega sâmbăta şi se socotea deopotrivă cu Dumnezeu (v. 18). Cap. 6: Iisus, pâinea vieţii; cuvântarea euharistică (1-17). Tema din cap. 5 se continuă şi în cap. 6, numai că necredinţa se arată de data aceasta şi în sânul Apostolilor, cu ocazia cuvântării euharistice a Mântuitorului. Minunea înmulţirii pâinilor şi umblarea pe apă (6, 1-21). După discuţia cu iudeii despre sărbătorirea sâmbetei, Domnul Hristos se reîntoarce în Galileea şi trecând Marea Tiberiadei în Betsaida este urmat de mult popor pe care îl învaţă şi vindecă mulţi bolnavi. Apropiindu-se seara şi mulţimea poporului fiind lipsită de hrană, Domnul Hristos satură în mod minunat cinci mii de bărbaţi cu cinci pâini şi doi peşti (cf. Matei 14, 15-21; Marcu 6, 37^14; Luca 9, 13-17). Mulţimile sunt entuziasmate şi dorind să-L aleagă rege după această minune, Domnul Hristos se retrage în munte, iar Apostolii trec noaptea lacul spre Capernaum. în timpul nopţii, Domnul Hristos trece lacul ca pe uscat şi se arată

148

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Apostolilor aproape de ţărmul de debarcare. Poporul trece cu corăbii mici lacul, II caută şi-L află. Cu această ocazie, Mântuitorul rosteşte o cuvântare numită marea cuvântare euharistică (6, 26-59), asemănătoare cu cuvân­ tarea Domnului Hristos la Cina cea de Taină (Ioan 13-16). Cuvântarea, este ţinută în sinagoga din Capemaum şi se împarte în trei părţi. în prima parte (26-34), Domnul Hristos face deose­ bire între pâinea materială şi pâinea vieţii veşnice. El le spune că evreii îl caută pentru a le da hrană materială, pâine, deşi ar trebui să-L caute spre a le da hrana cea veşnică, pe care El o poate da şi pe care ei o pot dobândi prin credinţa în El. La cererea iudeilor spre a le da un semn pentru a crede în El, precum le-a dat Moise mană în pustie, Domnul Hristos le răspunde că Moise le-a dat o hrană pieritoare, însă El le va da o hrană veşnică pogorâtă din cer. La cererea iudeilor de a le da şi lor această pâine veşnică, Dom­ nul le răspunde - în a doua parte a cuvântării (35-47) - că El este această pâine veşnică pe care ei o pot primi prin credinţă. Adică Trupul şi Sângele Său constituie o hrană şi ei şi-o pot însuşi dacă vin la El şi cred în El. Numai prin credinţă ei vor înţelege pogo­ rârea Sa din cer şi că El este pâinea vieţii. în sfârşit, în partea a treia a cuvântării (48-59), Mântuitorul le spune că pâinea cea veşnică este însuşi Trupul şi Sângele Său, cu care ei vor trebui să se hrănească. Căci, El s-a pogorât din cer prin întrupare şi ceea ce El oferă lumii nu este numai învăţătura Sa şi adevărul asupra persoanei Sale, ci El oferă chiar Trupul Său jertfă pentru viaţa lumii. Ba, mai mult, chiar pentru hrana lumii spre viaţa veşnică. Căci Hristos însuşi spune despre această pâi­ ne cerească: «cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu (în Sfânta împărtăşanie), are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi» (6, 54). La auzul acestor cuvinte, unii din ucenicii Lui au început a murmura, spunând că acest cuvânt este greu de înţeles şi L-au părăsit pe Iisus (6, 66). Cei doisprezece însă rămân, crezând în El şi mărturisindu-L că este «Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu» (6, 69). Totuşi El le descoperă că «unul din ei este un diavol», aluzie la Iuda care

PARTEA SPECIALĂ

149

uvca să-L vândă (6, 70-71). Este clar că în cuvântarea euharistică Mântuitorul vorbeşte ucenicilor despre Taina Sfintei Euharistii. in cap. 7-8, strâns unite între ele, se istoriseşte despre: Iisus hi sărbătoarea corturilor şi discuţiile asupra divinităţii Sale, Icmeia adulteră şi Hristos, Lumina lumii. După cuvântarea euharistică din Galileea, în preajma săr­ bătorii corturilor - care amintea de petrecerea iudeilor în corturi in timpul rătăcirii lor în pustiul Arabiei, după ieşirea din Egipt Iraţii Mântuitorului îl sfătuiesc să plece la Ierusalim spre a se arăta lumii ca Mesia. Ei zic: «du-Te în Iudeea, ca să vadă ucenicii l ai lucrurile pe care Tu le faci» (7, 3). Domnul Hristos le răs­ punde că nu se va duce în mod public, ci pe ascuns, căci, n-a ve­ nit vremea să se manifeste ca Mesia religios. În adevăr, mai târ­ ziu, pleacă la sărbătoare, unde în templu are o serie de discuţii cu iudeii asupra originii lui Hristos (7, 1-36). Iudeii îl aşteptau cu gânduri criminale, iar mulţimea poporu­ lui era împărţită în privinţa Sa; unii îl socoteau bun, alţii că în­ şeală mulţimile (12). Domnul Hristos le vorbeşte într-un mod cu lotul deosebit, iar fariseii se miră de ştiinţa Sa, deoarece Acesta nu învăţase în vreo şcoală rabinică (15). Domnul Hristos afirmă că deţine învăţătura de la Dumnezeu, iar ei, dacă ar face voia lui Dumnezeu, ar recunoaşte-o, cu atât mai mult cu cât El nu se laudă, ci caută să slăvească pe Tatăl. Iudeii îl acuzau că nu ţine sâmbăta, în care vindecase un slăbănog; El le răspunde că n-o ţin nici ei, când e vorba de circumciziune (22). Unii iudei, ştiind că fusese vorba ca Mântuitorul să fie prins şi cum faptul nu se producea, se întrebau nu cumva şi conducătorii s-au convins că El este Mesia, deşi după o tradiţie populară Mesia nu se ştia de unde este. Domnul Hristos le arată pe faţă că deşi I se ştie familia, totuşi ei nu-I cunosc originea Sa dumnezeiască. El a venit de la Dumnezeu şi se va reîntoarce la Dumnezeu (28). în ultima zi a serbării, Domnul Hristos rosteşte cu glas tare, chemând mulţimile la El spre a bea adevărata apă a mântuirii, apa vieţii (37-39). Iudeii aminteau adăparea lor din stâncă, Mân­ tuitorul le spune că El este stânca cea adevărată, Care avea să le

150

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

dea: adevăr, dreptate şi o nouă viaţă. Evanghelistul explică sem­ nificaţia apei pe care o promitea Mântuitorul ca fiind harurile ce aveau să se reverse asupra credincioşilor prin Duhul Sfânt asupra Apostolilor la Cincizecime, asupra credincioşilor la botez (39). După cuvântare (40-49), mulţi se întrebau dacă nu-i El Mesia, deşi ştiau că Mesia trebuie să se tragă din neamul lui David, iar Mântuitorul era din Nazaret, fară să se ştie că Se născuse în Betleem. Nici slujitorii trimişi să-L prindă n-au îndrăznit să pună mâna pe El. Intervenţia lui Nicodim, (50-53) care le aminteşte că Legea cere întâi să fie ascultat şi apoi condamnat, este respinsă. într-una din zilele sărbătoririi corturilor, când Mântuitorul se afla în templu, I se aduce de către farisei o femeie păcătoasă (cap. 8, 1-11), care fusese prinsă în adulter, cerându-I-se păre­ rea asupra ei. Legea iudaică o pedepsea cu moartea (Lev. 20, 10; Deut. 22, 22). Dacă Mântuitorul ar fi spus că trebuie iertată, ar fi călcat Legea şi aproba păcatul, motiv de a fi acuzat public. Dacă o condamna, ar fi pierdut preţuirea poporului, care-L ştia iubitor al celor nevoiaşi, vameşi şi păcătoşi. De aceea, El spune: «Cine-i nevinovat să arunce primul cu piatra asupra ei» (7). Se referea la martorii care o aduceau şi care trebuiau să dea primii cu piatra, în caz de omorâre a femeii cu pietre. Toţi iudeii acuzatori pleacă, iar femeia este iertată, cu condiţia de a nu mai păcătui. Pericopa cu femeia păcătoasă este astăzi contestată de cei mai mulţi exegeţi. Se crede că ar fi fost introdusă mai târziu în unele manuscrise. în continuare, Domnul Hristos rosteşte o cuvântare despre persoana Sa. în cuvântarea precedentă, inspirându-se din apa care se aducea de la lacul Siloam, spusese că El este apa vieţii veşnice. De data aceasta se inspiră de la luminile aprinse din curtea templului, care aminteau de norul luminos care a călăuzit pe iudei în pustie şi afirmă că El este Lumina lumii (12-59). El,

PARTEA SPECIALĂ

151

prin învăţătura Sa, va călăuzi pe oameni la viaţa cea adevărată şi-i va elibera de păcat. Iudeii resping mărturia Sa despre Sine, pentru care motiv Mântuitorul le relevă că El vine de la Dumnezeu, are conştiinţa curată, iar despre Sine mărturiseşte şi Părintele ceresc, Tatăl Său. De la El a venit şi către El Se întoarce (14—21). Iudeii bănuiau că Bl vrea să Se sinucidă. Mântuitorul adaugă că îl vor cunoaşte mai bine la răstignirea Sa (28), la Moartea Sa, când se vor întâmpla mai multe minuni. Pe aceia care vor crede în El îi va elibera de păcat. La răs­ punsul iudeilor că ei nu pot să fie robi ai păcatului deoarece sunt fiii lui Avraam (33), Domnul Hristos afirmă: că deşi trupeşte sunt urmaşii lui Avraam, sufleteşte sunt fiii diavolului, deoarece vor să-L omoare şi nu ascultă glasul Lui, care este adevăr, singur Mântuitorul este fără de păcat (46), este trimis de Dumnezeu şi cine crede în El are viaţă veşnică (51). în sfârşit, iudeii îi răspund că Avraam şi profeţii au murit, cum se poate spune că cine păzeşte cuvântul Său nu moare? Domnul Hristos încheie, afirmând că Avraam a voit să vadă ziua Sa (56), şi înainte de a fi fost Avraam El a preexistat. Deci, El este etern (58). Prin cuvântarea Sa, Domnul Hristos a arătat po­ porului transcendenţa persoanei şi misiunii Sale, pentru ca atunci când iudeii îl vor omorî să nu spună că n-au ştiut acest fapt. Cap. 9-10 - strâns unite - istorisesc: Vindecarea orbului din naştere şi Domnul Hristos, Păstorul cel bun. Tot în zilele de sărbătoare a corturilor, la uşa templului, - în zi de sâmbătă - Domnul Hristos vindecă un orb din naştere (9, 1-4). La întrebarea Apostolilor dacă boala acestuia provine din cauza păcatelor părinţilor lui sau din pricina păcatelor proprii, Mântuitorul le răspunde că în planul divin această orbire s-a întâmplat spre a se arăta prin el slava lui Dumnezeu (3). După aceste cuvinte, îl unge pe bolnav cu tină la ochi şi-l trimite să se spele la lacul Siloamului, după care orbul capătă vedere.

152

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Minunea săvârşită în zi de sâmbătă provoacă scandal în lu­ mea fariseilor. Ei cercetează pe fostul orb despre felul cum a fost vindecat, pe părinţii lui şi iarăşi pe orb, care mărturiseşte la sfâr­ şit că omul Iisus este Cel care l-a vindecat şi că trebuie să fie un mare profet, de vreme ce l-a vindecat (32-35). Pentru acest mo­ tiv el este exclus din sinagogă. La reîntâlnirea cu Mântuitorul, fostul orb arată o mare cre­ dinţă în Binefăcătorul său şi închinându-se înţelege în forul său interior că acesta este Mesia (38). Faţă de credinţa fostului orb, Domnul Hristos acuză pe fari­ sei din pricina necredinţei lor în minune şi a vrăjmăşiei faţă de El, de orbirea spirituală (41). In legătură cu pretenţiile fariseilor de conducători ai poporu­ lui - Mântuitorul rosteşte pilda păstorului celui bun (10, 1-21). Prin această pildă, Domnul Hristos Se aseamănă cu uşa de la staul, prin care intră adevăratul păstor; spre deosebire de cel care nu intră pe uşă şi este fur (3). Cei veniţi înaintea Sa, adică fară încredinţarea şi mijlocirea lui Dumnezeu, profeţii mincinoşi şi cei cu pretenţii mesianice, sunt furi. Mântuitorul este Păstorul cel bun care-Şi pune sufletul pentru oi, care cunoaşte turma şi o iubeşte, aşa precum cunoaşte pe Tatăl şi Tatăl îl cunoaşte pe El. Turma Sa se va mări (16), adică atunci când vor intra în creşti­ nism şi păgânii. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, identitatea şi consubstanţialitatea Sa cu Tatăl (10, 22-39). După un răstimp de activitate în Galileea, Mântuitorul revine în Ierusalim, la o nouă sărbătoare a iudeilor, înnoirea templului (22). Aici, în pridvorul templului, iudeii îl în­ treabă dacă El este Mesia, probabil spre a-L reclama autorităţilor romane, dacă ar fi spus-o clar. Mântuitorul le spusese mai înainte că: S-a coborât din cer, e trimis de Tatăl ceresc, este pâinea şi lumina cea adevărată, a făcut o serie de minuni, toate ca mărturie a mesianităţii Sale. Acum merge şi mai sus, adăugând: «Eu şi Tatăl una suntem» (30). Ei în­ cearcă să-L omoare, socotind că aceasta este o hulă, pentru că Se

PARTEA SPECIALĂ

153

face una cu Tatăl, adică Dumnezeu. Mântuitorul le răspunde că dacă judecătorii lor sunt socotiţi Dumnezeu în funcţia lor (Ps. XI, 6) (34), cu atât mai mult este El, trimis al lui Dumnezeu. I)acă nu cred în El, să creadă în minunile Lui. De aici Mântuitorul pleacă în Pereea, dincolo de Iordan (10, 40^42), unde predicase Ioan, iar acolo mulţi au crezut în El. Din cuvântarea şi discuţiile Mântuitorului cu iudeii rezultă că El este l-iul lui Dumnezeu şi adevăratul Păstor, Care dă celor care cred în El lumină şi viaţă. Cap. 11 şi 12 istorisesc: învierea lui Lazăr, ungerea Mântui­ torului în Betania şi intrarea Sa solemnă în Ierusalim. Din Pereea, Domnul Hristos este vestit de către Marta şi Maria, surorile lui Lazăr, că fratele lor este bolnav (11, 1—46). El mai întârzie două zile şi apoi pleacă, anunţând pe Apostoli că Lazăr a murit. Aceştia îi atrag atenţia asupra pericolului la care se expune, mergând în Iudeea, dar învăţătorul le răspunde că până la timpul hotărât iudeii nu-I vor putea face nimic (9-10). în Betania, surorile lui Lazăr îl întâmpină spunându-I că fra­ tele lor a murit. Domnul Hristos, foarte tulburat, cere să fie dus la mormânt şi printr-o discuţie cu Marta, o pregăteşte pentru mi­ nunea ce avea să urmeze. în adevăr, la mormânt cere să se dea la o parte piatra de pe mormânt şi după o rugăciune învie pe Lazăr, mort de patru zile (44). Sinedriştii, auzind de aceasta, într-o şedinţă secretă, hotărăsc să-L piardă (11, 47-57); căci, spuneau ei, reprezintă un pericol pentru popor, «decât să piară tot neamul» (50), făcând fără să ştie o profeţie. De aici, Domnul Hristos şi Apostolii Săi pleacă într-o cetate numită Efraim, la marginea pustiului Iordanului. Nu după mult timp de la învierea lui Lazăr, Domnul Hristos revine în Betania, şi cu şase zile înainte de Paşti, la un prânz, în casa lui Simon Leprosul este uns cu mir (cap. 12, 1-11) de către Maria, sora lui Lazăr. Cu această ocazie, Iuda spune că mai bine ar fi fost ca mirul să se fi vândut, iar banii luaţi pe el împărţiţi săracilor (cf. Matei 26, 8-10; Marcu 14, 3-8).

154

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Cu ocazia serbării Paştilor, iudeii din diaspora, adică din Im­ periul Roman, venind în număr mare la Ierusalim, vizitează pe Mântuitorul şi pe Lazăr în Betania, pentru că auziseră despre în­ vierea acestuia din urmă, din care cauză sinedriştii hotărăsc să-l omoare şi pe acesta. A doua zi, Domnul Hristos intră solemn în Ierusalim (12, 12-19), pe mânz de asină, fapt istorisit mai pe larg de sinoptici. El este întâmpinat de mult popor cu entuziasm. Cu această oca­ zie, un grup de elini, prozeliţi iudei, doresc să-L vadă pe Mântui­ torul şi intervin la Apostolul Filip spre a le înlesni acest fapt (21). Domnul Hristos, tulburat de această întâmplare, care-I aminteşte moartea Sa, când şi păgânii vor intra în creştinism, le vesteşte preamărirea Sa prin moarte (12, 20-36). Le vorbeşte despre re­ zultatele mântuitoare ale jertfei prin asemănarea cu bobul de grâu, care nu rodeşte dacă nu moare (24). Ei vor moşteni viaţa de veci numai dacă se desprind de lume, dacă mor pentru felul de viaţă al lumii şi viaţa de aici (25). Se roagă apoi Părintelui ceresc să-L preamărească. Un glas din cer se aude, zicând: «L-am proslăvit şi iarăşi îl voi proslăvi» (12, 28). Poporul aude numai zgomotul cuvintelor, dar înţelesul lor îl desprinde numai Mântuitorul. El arată marii mulţimi că, din acel moment şi prin acest semn, Satana îşi pierde puterea asupra lumii (31), desigur nu complet, iar El trebuie să Se jertfească, să moară pentru lume (32-33). Ascultătorii sunt surprinşi, deoarece ei ştiau că Hristos rămâne în veac. Acest fapt îl determină pe Mântuitorul ca, din nou, să mustre pe iudei pentru necredinţa lor (12, 37—50), arătându-le că nu-L cunosc şi nu cred în El, cu toate minunile făcute între ei. De alt­ fel, necredinţa lor a prevăzut-o Isaia (53 şi 6, 9-10). Unii dintre iudei cred, dar de frică nu mărturisesc (42). Ca o concluzie a întregii părţi din Evanghelie, le spune că acela care crede în El, crede în Tatăl care L-a trimis, căci El a venit să aducă în lume lumină şi viaţă veşnică (46). Activitatea publică a Mântuitorului se termină, moartea este hotărâtă, ur­ mează punerea ei în aplicare.

PARTEA SPECIALĂ

155

Partea a doua (cap. 13-21) Patimile, Răstignirea, Moartea şi preamărirea Mântuitorului prin învierea Sa

Cap. 13-17, strâns legate între ele, relatează o serie de învă­ ţături date de Mântuitorul Apostolilor Săi pentru a-i întări în credinţă. Cap. 13 începe prin Spălarea picioarelor Apostolilor de către Domnul Hristos (13, 1-31) înaintea Cinei celei de Taină, pe care Evanghelistul Ioan nu o mai aminteşte, fiind istorisită în mod amănunţit de sinoptici. Deci, Domnul Hristos, înainte de Cină, dezbrăcându-Se de haină şi încingându-Se cu un ştergar, spală de praf picioarele ucenicilor Săi şi le şterge cu ştergarul cu care era încins (5). Lucrul pe care îl faceau sclavii sau înşişi cei care voiau să mănânce. Mântuitorul îl săvârşeşte ca un semn de smerenie, ca un semn de preţuire şi dragoste pentru Apostoli, dar mai ales de pildă pentru ei. El adaugă, că deşi le-a arătat toată dragostea, totuşi, unul dintre ei îl va vinde, indicându-L prin oferirea unei bucăţi de pâine (26). Cuvântarea după Cina cea de Taină (13, 32 - 14). Este cu­ vântarea de despărţire a Mântuitorului de Apostolii Săi. Este foarte importantă din punct de vedere doctrinar. Ea este pentru Evanghelia a patra, ceea ce este predica de pe Munte din Evan­ ghelia după Matei. Mântuitorul începe cuvântarea prin a recomanda marea poruncă a iubirii (13, 34-35); iubirea jertfelnică între oameni să aibă drept pildă pe cea a Domnului Hristos. Pe lângă ideea de lumină şi viaţă din primele 12 capitole, găsim aici ideea de iubire (34-35). El arată apoi (36-38) că Simon Petru chiar în acea noapte se va lepăda de Domnul Hristos de trei ori înainte de a cânta cocoşul. După ideea de iubire, urmează ideea de mângâiere (cap. 14, 1-31). Spre a împrăştia atmosfera descurajatoare a prevestirii răstignirii, le aminteşte Apostolilor că nu-i va părăsi pentru tot­ deauna, ci pleacă la Tatăl Său spre a le găti loc. El este Calea,

156

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Adevărul şi Viaţa (6), prin care se ajunge la Tatăl şi cine-L cu­ noaşte pe El îl cunoaşte şi pe Tatăl (20), cine crede în El, va face lucruri mai mari ca El (12) şi orice vor cere în numele Lui, li se vor îndeplini (13). Domnul Hristos le face o promisiune foarte importantă: de vor păzi poruncile le va trimite pe Duhul Sfânt (14, 15-17), Care va continua opera Sa, va rămâne cu ei totdeauna, le va lumina mintea, spre înţelegerea învăţăturii Sale, şi-i va întări în necazuri (14, 26). Le făgăduieşte că va sta în comuniune cu ei, va locui în sufletele lor, dacă II vor iubi şi-I vor păzi poruncile. înainte de a-i părăsi, Domnul Hristos le oferă drept moştenire pacea (27-31). O pace deosebită de aceea pe care o oferă lumea, o pace interi­ oară, ce se arată prin seninătatea gândului, curăţia inimii şi care aduce încredere în biruinţa binelui, adevărului şi a vieţii. O altă idee care se desprinde din cuvântare este unirea Apo tolilor cu Mântuitorul (15, 1-17). După exemplul Vechiului Tes­ tament, unde poporul ales este asemănat cu via (Iezechiel 15, 4) care nu dă rod şi este arsă, Domnul Hristos compară Biserica creştină şi pe ucenici cu o vie care aduce roadă (1-7). Domnul Hristos Se aseamănă cu viţa şi Tatăl cu lucrătorul viţei (15,1), iar pe ucenici cu mlădiţele, îndemnându-i să rămână într-o strânsă comuniune cu El, spre a da roade (5-7). Dacă vor rămâne uniţi cu El, li se vor împlini cererile. Comuniunea se va păstra prin paza poruncilor şi iubirea între ei, după exemplul iubirii Mântuitoru­ lui (9-10). Ucenicii vor avea necazuri şi vorf i urâţi de lume (15; 1 8 - 16, 4), precum a fost şi El din cauza învăţăturii Sale. Cu toate minu­ nile făcute în lume, iudeii şi-au împietrit inimile şi n-au crezut în El, spre a se împlini spusele profeţilor (Ps. 68, 5-6). Le promite din nou pe Duhul Sfânt (15, 26 - 16, 15), care-i va ajuta la răs­ pândirea Evangheliei, dându-le curaj, îndrăzneală şi harisme. Ei vor suferi, vor fi bătuţi şi chiar omorâţi pentru numele şi în­ văţătura Sa (16, 2-3). Ei nu trebuie să se întristeze de plecarea Sa, căci, plecând, le va trimite pe Duhul Sfânt, lumea va înţelege marele păcat de a-L fi omorât, opera Sa, care prin Moarte şi

PARTEA SPECIALĂ

157

înviere a mântuit lumea, şi, in sfârşit, va pricepe surparea puterii diavolului şi judecata lui. Peste puţin ei nu-L vor mai vedea şi se vor întrista (16, 16-24), vor plânge, iar ucigaşii Lui se vor bucura. Apoi II vor re­ vedea şi se vor bucura. Vor fi ca femeia care se întristează în tim­ pul durerilor naşterii, dar se bucură când vede pruncul sosit pe lume (21). După proslăvirea Lui, adică după înviere, orice vor cere în rugăciunile lor, în numele Său, se va realiza. în sfârşit, încheie Mântuitorul (16, 25-33), ei îl vor părăsi şi Bl va rămâne singur numai cu Tatăl. Dar, nu trebuie să-şi piardă nădejdea: şi ei, ca şi El, vor birui lumea. In lumina cuvântării, Apostolii văd mai clar persoana Mân­ tuitorului şi faptele dureroase care aveau să urmeze. Cap. 17: Rugăciunea arhierească a Mântuitorului. Cuvântarea Domnului Hristos se încheie cu rugăciunea Sa către Tatăl, numită rugăciunea arhierească. Prin ea, Domnul Hristos Se roagă pentru Sine ca om (vers. 1-5), pentru Apostolii Săi (6—19) şi pentru toţi creştinii (20-26). 1) Mântuitorul ştie că merge spre suferinţă, dar merge de bu­ năvoie, ca un biruitor. El merge să Se jertfească pentru mântuirea lumii, pentru zdrobirea diavolului, conştient de puterea Sa, ca un stăpân (3). Cât a stat pe pământ, după Naşterea Sa trupească, a vestit pe Dumnezeu Tatăl, religia cea adevărată, S-a smerit, a pă­ timit, S-a jertfit şi a murit. Acum El cere ca şi firea Sa omeneas­ că, drept răsplată, să se învrednicească de slavă, să fie primit de-a dreapta Tatălui (4-5). Fapt care s-a întâmplat după învierea şi înălţarea Sa la cer. 2) El se roagă şi pentru Apostolii Săi (6-19), pe care i-a ales, au primit învăţătura Sa şi L-au ascultat, slăvind prin aceasta pe Dumnezeu. Plecând din lume, Apostolii rămân singuri, cu neca­ zurile şi ura lumii, din cauza credinţei lor. Cât a fost în lume, i-a păzit şi ocrotit, încât nimeni nu s-a îndepărtat, nu s-a desprins dintre ei, decât fiul pierzării (11-12). După plecarea Sa au nevoie de ajutorul divin pentru strânsa legătură dintre ei şi ca următori ai operei Sale. El se roagă ca ei să fie sfinţiţi, adică întăriţi, gata

158

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

de jertfa în misiunea lor de propovăduitori ai Evangheliei (17). Să păstreze unitatea şi comuniunea cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, ca preoţi ai noii învăţături. în sfârşit, 3) Mântuitorul Hristos se roagă pentru cei care vor crede în El, pentru Biserica Sa (17, 20-26). Se roagă pentru ca toţi creştinii să fie uniţi între ei prin credinţă, nădejde şi iubire şi cu întreaga Sfântă Treime, aşa precum există o unire indisolubilă între Persoanele treimice (20-21). Să fie uniţi între ei şi să ducă o viaţă deosebită pe pământ. Să se învrednicească de vederea lui Dumnezeu, de comuniunea cu persoanele Sfintei Treimi, de îm­ părăţia cerească. în cap, 18-19 se istoriseşte despre Patimile şi Moartea Mântuitorului. Patimile şi moartea Domnului Hristos, relatate de Evanghe­ listul Ioan, sunt asemănătoare cu acelea istorisite de Evangheliile sinoptice, totuşi sunt mai mişcătoare şi au unele mici deosebiri. Prinderea Mântuitorului (18, 1-11). După terminarea rugă­ ciunii Sale, Domnul Hristos se îndreaptă cu Apostolii spre gră­ dina Ghetsimani. După puţin timp îl întâmpină Iuda cu slugile Arhiereului şi fariseilor, împreună cu ostaşii romani. Aceştia se aşteptau să găsească un om fioros, însă văzând figura blândă a Domnului Hristos, rămân uimiţi şi cad la pământ. După aceasta, Mântuitorul se lasă arestat şi cere să îi lase liberi pe Apostolii Săi. Petru, care intervine şi loveşte pe sluga arhiereului, numită Malhus, tăindu-i urechea, este dezaprobat. Domnul Hristos înaintea lui Ana şi Caiafa, lepădarea lui Petru (18, 12-27). Mântuitorul este dus la Arhiereul Ana, socrul lui Caiafa, arhiereu onorific, unde intră şi Petru, introdus de Ioan Evanghelistul. Aici Domnul Hristos este întrebat despre Apostolii Săi şi învăţătura Sa, la care El răspunde că a vorbit în public şi toată lumea ştie despre ea, deci pot fi întrebaţi ei. Pentru acest răspuns Domnul Hristos este lovit de sluga Arhiereului (22). De aici, este dus la Caiafa, unde era adunat şi sinedriul care-L judecă şi condamnă la moarte. în acest răstimp, Apostolul Petru se leapădă de Mântuitorul, după care cântă cocoşul.

PARTEA SPECIALĂ

159

Mântuitorul în faţa lui Pilat (18, 28 - 19, 16). Dimineaţa, Domnul Hristos este dus la Pilat. Iudeii nu voiesc să intre în pre­ toriu, spre a nu se întina şi a putea mânca Paştile. Pilat vrea să se sustragă de la judecata Mântuitorului, dar e silit de iudei să-L judece. El II întreabă pe Domnul Hristos ce a făcut şi dacă este împărat, la care Mântuitorul răspunde că împărăţia Sa nu este din lumea aceasta, căci altfel slujitorii Săi nu L-ar fi lăsat să fie prins. El a venit în lume spre a învăţa adevărul (37). Pilat îl socoteşte un visător, conducătorul vreunei asociaţii religioase, care avea drept scop propagarea adevărului. De aceea îl întreabă ce este adevărul? (38). După acestea, spune iudeilor că nu-I găseşte nici o vină şi le propune să-L elibereze, ceea ce iu­ deii resping, cerând să li se elibereze conform obiceiului pentru Paşti, pe Baraba. Pilat mai încearcă să liniştească poporul, să-i trezească milă pentru concetăţeanul lor, poruncind ca Domnul să fie bătut. Osta­ şii îl bat, îi aşează o cunună de spini şi o manta roşie, arătându-L poporului şi zicând: «Iată omul!» (19, 5). Dar în loc de milă, poporul strigă să fie răstignit. Orice altă încercare a lui Pilat de a-L elibera este înfrântă cu ameninţarea că va fi reclamat la Cezar, în acest mod Pilat cedează şi-L condamnă la răstignire, cam pe la orele şase din zi, adică ora douăsprezece după orele noastre. Răstignirea Mântuitorului (19, 17-30). Iudeii îl duc să fie răstignit, silind pe Domnul Hristos să-Şi ducă singur crucea. Este răstignit între doi tâlhari, iar la împărţirea hainelor răstigniţilor, după obicei, asupra cămăşii Mântuitorului - care era necusută se trage la sorţi (24). Lângă crucea Mântuitorului se aflau femei­ le mironosiţe, cu care ocazie Domnul Hristos încredinţează pe mama Sa ucenicului Său iubit, Ioan, spre îngrijire, singurul pre­ zent la răstingnire (20-27). Strigând că-I este sete, I s-a dat în vârful unei trestii, un burete muiat cu oţet şi după ce a luat oţelul a spus: săvârşitu-s-a, apoi Şi-a dat duhul (30). Moartea şi înmormântarea Domnului Hristos (19, 31-42). Iudeii nu voiau ca trupurile celor răstigniţi să rămână pe cruce spre ziua sâmbetei, mai ales pentru că erau Paştele în acea sâm­

160

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

bătă. De aceea, au rugat pe Pilat să zdrobească fluierele picioa­ relor celor răstigniţi, spre a muri mai repede. Mântuitorului nu I s-au zdrobit fluierele, pentru că murise, ci numai L-au împuns cu suliţa în coastă, din care a curs sânge şi apă, semn că murise (33-34). Iosif din Arimateea, un ucenic într-ascuns al Mântuitorului, a cerut trupul Domnului Hristos pentru a-L înmormânta. Iosif şi Nicodim ung împreună Trupul Domnului, îl înfăşoară cu giulgiu, şi-L înmormântează în mormântul nou al lui Iosif, care se afla într-o grădină din apropiere (41). Ultimele capitole 20 şi 21 istorisesc: învierea Domnului Hristos şi arătările Sale de după înviere, adică preamărirea Sa. Relatarea învierii Mântuitorului şi arătările Sale au un caracter apologetic. Mormântul gol (20, 1-10). Faptul învierii nu-1 istori­ seşte Evanghelistul Ioan, ci ne spune doar că Maria Magdalena, venind în ziua întâi a săptămânii (Duminică) la mormânt, spre a unge cu mir trupul Domnului Hristos, află mormântul gol şi pia­ tra dată la o parte (1). Din aceste motive, înspăimântată, se duce la Apostoli, care stăteau închişi de frica iudeilor şi le spune întâm­ plarea. Apostolii Petru şi Ioan au alergat la mormânt şi intrând înăuntru văd giulgiurile şi mahrama deoparte, se conving că nu a fost răpit iar Ioan se convinge că Mântuitorul a înviat (20, 8). Arătarea Mântuitorului Măriei Magdalena (20, 11-18). După plecarea Apostolilor, Maria Magdalena revine la mormânt. în timp ce plângea, ea vede doi îngeri care o întreabă pentru ce plân­ ge. Ea le răspunde că nu ştie cine a luat Trupul Mântuitorului şi unde L-au pus (13). Apoi, se întoarce şi vede pe Domnul Hristos, dar, nerecunoscându-L şi crezând că este grădinarul îl roagă să-i spună dacă el L-a luat şi unde L-a pus? La chemarea Mântuitoru­ lui, pe numele ei de Maria, ea îl recunoaşte, exclamând: Invăţătorule! şi vrea să-I îmbrăţişeze picioarele. Dar Domnul o opreşte, spunându-i că trebuie să se ducă repede (16-17) la Apostoli şi să-i anunţe despre învierea Sa. Este prima arătare amintită foarte pe scurt şi de Marcu (16,9). Oprirea Mântuitorului de a-L atinge, arată

PARTEA SPECIALĂ

161

ca altele vor fi raporturile dintre Domnul Hristos şi credincioşi după înviere, adică de credinţă. Arătarea Mântuitorului către Apostoli (20, 19-29). După anunţarea Apostolilor de către Maria Magdalena, Domnul Hristos se arată şi lor, care erau adunaţi în casă, de frica iudeilor, arătându-le mâinile şi coasta şi-i învesteşte, prin suflarea Duhului Sfânt, cu harul apostolic şi puterea sacramentală. Toma nu era cu ei (21-24). După opt zile, Domnul Hristos se arată din nou Aposto­ lilor, în aceeaşi casă, când era şi Apostolul Toma cu ceilalţi. Mân­ tuitorul invită pe Toma să-I pipăie mâinile şi coasta, spre a se con­ vinge că este El şi că a înviat şi astfel să creadă. Căci la spusele celorlalţi Apostoli că ei au văzut pe Domnal înviat, când el lip­ sea, nu i-a crezut. De data aceasta, Toma îi răspunde Mântuito­ rului adânc convins de învierea şi divinitatea Sa, spunând: «Dom­ nul meu şi Dumnezeul meu!» (28). Domnul Hristos, regretând că n-a crezut despre învierea Sa de la confraţii Săi, fericeşte pe acei care vor crede fără a mai avea posibilitatea de a-L vedea pe El. Drept concluzie (20, 30-31), Evanghelistul afirmă că Mân­ tuitorul a mai făcut multe minuni, iar cele pe care le-a amintit sunt consemnate pentru a crede că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Arătarea Mântuitorului de la Marea Tiberiadei (21). Mân­ tuitorul Se arată din nou Apostolilor Săi pe malul lacului Ghenizaret unde ei se reîntorseseră şi îşi reluaseră vechile ocupaţii. Erau şapte dintre ei (2), care au încercat să pescuiască în timpul nopţii, dar nu au prins nimic. A două zi de dimineaţă apare Dom­ nul Hristos şi le cere ceva de mâncare. Răspunzând că nu au, sunt sfătuiţi să arunce mreaja în partea dreaptă a corăbiei. Apostolii îl ascultă şi prind o mare cantitate de peşte. Din acest fapt minunat ei înţeleg că este Mântuitorul (7). Coboară din corabie şi prân­ zesc împreună cu El din peştele prins. Cu această ocazie, Domnul Hristos reintegrează în Apostolat pe Sfântul Petru printr-o întreită chemare, pentru că de trei ori se lepădase de El (15-17). Prin această reintegrare nu i se conferă vreun primat, după cum susţin romano-catolicii. Mântuitorul Hristos îi prezice lui Petru că va slăvi pe Dumnezeu prin moarte 11 - Studiul Noului Testament

162

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

martirică (18-19). în sfârsit, vesteşte că Sfântul Ioan, ucenicul Său iubit, va muri mai târziu, dar nu va supravieţui până la Parusie, cum ieşise zvonul între fraţi. Evanghelistul încheie spunând că Mântuitorul a mai făcut încă şi alte multe fapte, care nu au fost consemnate în Evanghelie (21,25). Deci, realitatea învierii Domnului Hristos se atestă prin des­ coperirea mormântului gol şi arătarea Domnului înviat, văzut şi pipăit de aceia care aveau să-I răspândească învăţătura şi faptele Sale. Importanţa Evangheliei. Evanghelia a patra este o comple­ tare a sinopticilor, descriind activitatea Mântuitorului mai ales în Iudeea şi Ierusalim şi demonstrează divinitatea Sa - care-i şi tema scrierii - prin minunile şi cuvântările Sale de înalt nivel dogmatic. De aceea, ideile dogmatice din Evanghelie sunt grupate în jurul persoanei Domnului Hristos: El este Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul preexistent (1, 2; 8, 58); toate s-au făcut prin El (1, 2-3); egal şi consubstanţial cu Tatăl (10, 30); are toate câte are Tatăl (16,15); învie morţi ca şi Tatăl (5,28); El este singurul care a văzut pe Tatăl (1, 18; 6, 46). Din dragostea Tatălui a fost trimis în lume (3,16); a luat trup omenesc (1,14), fără păcat (8,46); pogorându-Se din cer (6, 51); El aduce în lume adevărata învăţătură despre Dumnezeu (7, 16) şi harul Său în mod desăvârşit (1, 17; 7, 39), fiind Viaţa şi Lumina lumii (8, 12), Calea (călăuza), Adevărul şi Viaţa (14, 6), pâinea vieţii (veşnice) (6, 48). Ca Păstor bun (10, 11), S-a jertfit pe Golgota (19,1-^42); şi pleacă la Tatăl (16, 5; 14,28), trimiţând pe Duhul Sfânt, Care purcede de la Tatăl (15, 26), amintind toate învăţăturile Mântuitorului (14, 26). Toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire (1,7); cei care-L vor primi devin fiii adoptivi ai lui Dumnezeu (1, 12), cei care nu-L vor primi, vor fi judecaţi la Parusie (5, 25; 5, 29); Mântuitorul a adus o religie spirituală (4, 24), actualizând-o prin taine - Botez

PARTEA SPECIALĂ

163

( 5 ) ; Euharistie (6, 51); Paştile Vechiului Testament este înlo­ cuit prin cel creştin: (1, 29; 1, 36). Ideile morale şi de viaţă creştină sunt: credinţa în Hristos şi învăţătura Sa (3, 15; 3,18; 5, 24; 6,29) şi ataşamentul strâns faţă de El (15, 1-7). Raporturile dintre oameni bazate pe: dragostea intre semeni (13, 34—35), ridicată până la sacrificiu, după exem­ plul Domnului Hristos (15, 13). Pacea între toţi oamenii, după lestainentul Mântuitorului (14, 27). Evanghelia a patra este o sinteză istorică şi spirituală a vieţii Mântuitorului. Este Evanghelia dragostei. Ea mişcă, impresio­ nează şi satisface cele mai înalte exigenţe ale spiritului uman de totdeauna. Este cel mai înalt cod de trăire creştină, de profundă spiritualitate, izvor nesecat al marilor mistici şi sfinţi creştini. Simbolul Evangheliei a patra este vulturul, deoarece spiritu­ alitatea şi gândirea ce o caracterizează este înaltă şi sublimă asemenea zborului vulturului care se ridică la mari înălţimi. 13. Faptele Apostolilor Faptele Apostolilor este ultima carte istorică a Noului Testa­ ment, în care se descrie înfiinţarea Bisericii creştine, primele începuturi ale creştinismului şi răspândirea sa în lume. Este isto­ ria răspândirii creştinismului prin cei mai însemnaţi Apostoli ai Mântuitorului Hristos. Ea este scrisă de Evanghelistul Luca, fiind a doua carte a sa, precum se deduce din prologul cărţii respective (Fapte 1, 1-3) şi precum mărturiseşte tradiţia bisericească. Titlul cărţii nu este dat de autor, ci de Părinţii Vechi bisericeşti şi se găseşte în cei mai vechi codici cu acest titlu. După autor, ea este a doua carte adresată către Teofîl şi s-ar fi putut intitula: «A doua carte a lui Luca către Teofil». Ea cu­ prinde, precum am amintit, activitatea celor mai importanţi Uce­ nici ai Mântuitorului întru răspândirea creştinismului. Mărturii externe destul de vechi confirmă apartenenţa scrie­ rii lui Luca. Sfântul Irineu (f 202) a atribuit primul Faptele Apos­

164

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

tolilor lui Luca, rezumând unele cuvântări din această carte ca: cuvântarea Sfântului Petru (cap. II), a Sfântului Pavel din Areopag (17, 22-31) (Ad. Haer. III, 13 şi 14). Fragmentul Muratori con­ firmă autenticitatea scrierii, afirmând că faptele unora dintre Apostoli, către prea bunul Teofil, au fost scrise de Luca într-o car­ te. La fel mărturiseşte Clement Alexandrinul, Tertulian şi Origen şi se află în Lista canonică a Sfinţilor Părinţi: Atanasie cel Mare, Chirii al Ierusalimului şi Sfântul Grigorie de Nazianz. Părinţii apostolici folosesc Faptele Apostolilor ca o carte canonică şi ins­ pirată; la fel Clement Romanul, Bamaba, Ignaţiu de Antiohia. Dacă cercetăm cuprinsul scrierii ajungem la acelaşi rezultat. Limba corectă, bogată şi variată, situarea evenimentelor în timp şi legătura lor cu celelalte evenimente contemporane; amintirea unor conducători, regi, proconsuli, prefecţi, zugrăviţi în portrete bine conturate, toate ne arată un om cult şi asemănarea cărţii cu Evanghelia a treia din acest punct de vedere. Autorul a fost unul dintre însoţitorii în călătorie ai Sfântului Pavel, căci în Faptele Apostolilor autorul se exprimă la persoana întâi plural (16, 10) şi-i adoptă o serie de expresii şi idei fun­ damentale ca: mântuirea prin credinţă fară faptele legii iudaice, universalitatea mântuirii. Evanghelia a treia şi Faptele Aposto­ lilor se adresează, în prolog, aceluiaşi personaj: Teofil. Deci, cartea aparţine Evanghelistului Luca. Timpul scrierii se deduce din evenimentele descrise în ea, adică sfârşitul primei captivităţi a Sfântului Pavel la Roma, anul 63. Ea nu ne aminteşte nimic despre procesul Apostolului sau eliberarea sa, evenimente importante în viaţa acestuia. Deci a fost scrisă până în anul 63. între Evanghelia a treia şi Faptele Apos­ tolilor este o strânsă legătură: Evanghelia a fost scrisă înaintea Faptelor Apostolilor, precum se vede din prologul acesteia (1, 1-3). Or, cum Evanghelia a fost scrisă la anul 63, urmează că Faptele Apostolilor au fost scrise la sfârşitul anului 63. Locul de unde a fost scrisă a fost Roma, de unde era Teofil.

PARTEA SPECIALĂ

165

Scopul scrierii nu se deosebeşte prea mult de cel al Evan­ gheliei, deoarece este adresată aceluiaşi personaj, Teofil. Prin l ivanghelia a treia, Luca l-a întărit în credinţa despre Domnul I Iristos ca Mântuitor al lumii. Aici continuă a-1 informa despre divinitatea învăţăturii creştine, dovedită prin repeziciunea răs­ pândirii ei, cu toate potrivniciile vremurilor. Activitatea Domnu­ lui Hristos din Evanghelie este continuată de urmaşii Săi, mai ales de Sfântul Apostol Pavel, şi astfel creştinismul se răspân­ deşte în întreg Imperiul Roman. Planul. Cartea cuprinde 28 de capitole şi se împarte în două mari părţi, precedate de un prolog şi introducere. Prologul şi introducerea (cap. 1, 1-11) cuprinde scopul scrierii, arătările Mântuitorului înviat Apostolilor şi înălţarea Sa la cer. Partea 1 (cap: 1, 12 - 12) descrie începuturile creştinismu­ lui în Ierusalim şi răspândirea sa în afară de Ierusalim şi Iudeea. Partea a Il-a (cap. 13 - 2 8 ) istoriseşte răspândirea creşti­ nismului în cuprinsul Imperiului Roman prin călătoriile misio­ nare ale Sfântului Apostol Pavel şi captivităţile sale în Cezareea Palestinei şi Roma. CUPRINSUL SCRIERII

Prologul şi introducerea (cap. 1, 1-11). Faptele Apostolilor este a doua carte pe care autorul o scrie şi o dedică lui Teofil pen­ tru a-1 întări în credinţă pe el şi pe cititorii cărţii. Mântuitorul Hristos, după învierea Sa, S-a arătat Apostolilor timp de 40 de zile de mai multe ori şi i-a învăţat despre împărăţia cerurilor, poruncindu-le să nu se depărteze de Ierusalim până nu vor primi pe Duhul Sfânt. După aceasta vor răspândi învăţătura Sa «în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământu­ lui» (1, 8), care este de altfel, şi tema cărţii. în sfârşit, Domnul Hristos S-a înălţat la cer.

166

STUDIUL NOULUI TESTAMENT Partea I (cap. 1 ,12 - XII) Răspândirea creştinismului în Ierusalim şi în afară de Iudeea

Cap. 1, 12 - 5 - strâns unite între ele istorisesc: înfiinţarea Bisericii din Ierusalim. Astfel, după înălţarea Domnului la cer, în cap. 1 se relatează despre alegerea Apostolului Matia (1, 13-26). Căci Apostolii Mântuitorului, după minunatul fapt al înălţării, se reîntorc la Ierusalim şi împreună cu femeile mironosiţe şi alţi ucenici - în număr de 120, în urma propunerii Sfântului Petru, prin rugăciuni şi tragere la sorţi, aleg ca Apostol pe Matia, în lo­ cul lui Iuda (26). Cap. 2 începe cu istorisirea minunii: Pogorârii Duhului Sfânt (2, 1-12). In adevăr, la zece zile după înălţarea la cer a Domnului, adică în ziua Cincizecimii, Apostolii fiind adunaţi într-o casă, la Ierusalim; conform promisiunii Mântuitorului, pri­ mesc pe Duhul Sfânt, Care se coboară asupra lor sub formă de limbi de foc. Toţi Apostolii încep să proslăvească pe Dumnezeu în diferite limbi (3-4). în momentul Pogorârii Duhului Sfânt se produce un zgomot puternic, iar lumea adunată în Ierusalim pentru această mare sărbătoare aleargă la casa lor şi rămâne mirată auzindu-i vorbind în diferite limbi. Atunci se ridică Sfântul Petru şi rosteşte prima cuvântare apostolică (2, 14-36), explicându-le minunea şi dându-le pri­ mele învăţături creştine. El le arată că S-a pogorât peste ei Duhul Sfânt, fapt prevestit de profetul Ioil (3, 1-4) pentru timpurile mesianice, care au venit (16). Căci pe Iisus Nazarineanul omorât de ei, Care făcea semne şi minuni, Dumnezeu L-a făcut Domn şi Hristos, înviindu-L din morţi şi înălţându-Se la cer (24; 36), con­ form profeţiei lui David (Ps. 15, 10 şi 109, 1). Pentru a-şi repara greşeala, ei trebuie să se pocăiască şi să se boteze. După această cuvântare s-au botezat 3000 de suflete (2, 37^41). în acest mod se pune început Bisericii creştine prin botez, adunări, învăţături, jertfa euharistică şi viaţa de obşte (2,

PARTEA SPECIALĂ

167

42-47). Din acest moment numărul celor botezaţi se măreşte, diferite case servesc drept locaşuri de adunare pentru rugăciune şi frângerea pâinii. Cap. 3 istoriseşte vindecarea unui olog de către Sfântul Petru şi o nouă cuvântare a sa. în adevăr, într-una din zile, Sfân­ tul Petru şi Ioan urcându-se la templul din Ierusalim, la vremea jertfei de seara - 3 după amiază - , întâlnesc un olog din naştere pe care Sfântul Petru îl vindecă (3, 1-11) în numele Domnului Hristos. Minunea atrage atenţia poporului de acolo. Cu această ocazie, Sfântul Petru rosteşte o cuvântare (3, 12-26) prin care arată că nu prin puterea lor Dumnezeu a vinde­ cat pe olog, ci prin harul şi puterea Domnului Hristos. Pe Iisus ei L-au răstignit, eliberând pe Baraba, deşi Pilat a încercat să-L elibereze, însă Dumnezeu L-a preaslăvit, înviindu-L din morţi, facându-L Mesia (15). Iudeii, adaugă Sf. Petru, au facut-o din ne­ ştiinţă. De aceea, ei trebuie să se pocăiască şi să se boteze, căci Iisus Nazarineanul este Mesia cel prezis de profeţi (Deut. 18, 15, 18). Şi în această cuvântare se pune accentul pe învierea Mân­ tuitorului şi împlinirea profeţiilor mesianice. După cuvântare, numărul celor care se botează creşte la 5000 (4, 4). Din cauza predicii, Sfântul Petru şi Sfântul Ioan sunt prinşi .şi judecaţi de sinedriu (cap. 4, 1-22). Ei sunt cercetaţi în legă­ tură cu minunea şăvârşită la templu. Apostolii afirmă că minunea au facut-o cu ajutorul lui Iisus Nazarineanul, pe Care ei L-au răs­ tignit, dar Dumnezeu L-a înviat, căci El este Mântuitorul lumii (10-12). La ameninţarea iudeilor de a nu mai răspândi noua în­ văţătură, ei refuză căci trebuie să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni (19-20) şi mai ales că ei au fost martori ai aces­ tor fapte. Sinedriştii eliberează pe Apostoli din teamă de popor. Ei se întorc la ai lor şi îndreaptă o rugăciune publică către Dumnezeu (4, 24-31). Creştinii duceau o viaţă de obşte (4, 32-37) şi stăruiau în rugăciune. Un creştin zelos, Bamaba, îşi vinde ţarina, iar banii luaţi îi depune la picioarele Apostolilor. Cap. 5 istoriseşte: pedeapsa soţilor Anania şi Safira şi o nouă închidere şi judecare a Apostolilor. în opoziţie cu Bamaba,

168

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

soţii Anania şi Safira îşi vând ţarina lor şi depun numai o parte din bani la comunitate, dar mărturisesc că au depus toată suma. Sfântul Petru înţelege că ei au tăgăduit adevărul şi sunt pedepsiţi cu moartea prin cuvântul Apostolului (5, 1-11). Evident un fapt minunat. Astfel, Apostolii îşi continuă activitatea prin organiza­ rea comunităţii, prin predică şi minuni (5, 12-16). Din cauza propovăduirii învăţăturii despre învierea Domnului Hristos, Apostolii sunt din nou prinşi de iudei şi închişi, însă îngerul Domnului îi eliberează în mod minunat. A doua zi, ei sunt luaţi de la templu unde predicau şi duşi pentru a doua oară la Sinedriu (5, 17-42). Sinedriştii sunt hotărâţi să-i omoare, dar sunt împiedicaţi de marele învăţător Gămăliei. Căci, spunea el, dacă învăţătura lor va fi de la oameni se va stinge, iar de va fi de la Dumnezeu, nu o vor putea nimici, chiar omorându-i (38-39). După această judecată, Apostolii sunt bătuţi şi după aceea eli­ beraţi. Astfel ia fiinţă Biserica creştină şi se desfăşoară primele începuturi eroice ale comunităţii creştine. Cap. 6-12 descriu primele misiuni creştine. Cap. 6 istori­ seşte: Alegerea celor şapte diaconi. Deosebirea dintre creştinism şi iudaism începe să se adâncească. Prilejul se iveşte cu ocazia alegerii diaconilor (6, 1-15) şi activităţii acestora. Astfel, din cauza nemulţumirii iudeilor din diaspora, pentru că văduvele lor erau nedreptăţite la împărţirea bunurilor, Apostolii procedează la alegerea şi hirotonirea a şapte diaconi (6, 5-6) care să se ocupe cu administrarea bunurilor. Dintre diaconi, Ştefan plin de zel, predica noua învăţătură, anunţând întinderea creştinismului universalist şi sfârşitul iuda­ ismului. Iudeii îl prind şi-l duc în faţa Sinedriului acuzându-1 că huleşte pe Dumnezeu, fiind împotriva lui Moise şi a templului. Cap. 7 expune Cuvântarea lui Ştefan şi martiriul său. Arhidiaconul Ştefan, în cuvântarea sa, rezumă istoria poporului evreu şi arată că strămoşii lor: Avraam, Moise şi David s-au închinat lui Dumnezeu şi au primit promisiuni fară a avea templul. Legea lui Moise a fost o pregătire pentru Mesia.

PARTEA SPECIALĂ

169

Strămoşii lor nu au ascultat pe Dumnezeu, nu s-au supus legii şi au omorât pe profeţi. Tot în acest mod au procedat şi ei: au omorât pe Iisus Nazarineanul, prezis de Moise şi de profeţi, pe Care el în acel moment îl contemplă în extaz stând de-a dreap­ ta Tatălui (7, 55). După această cuvântare, Ştefan este scos din sală şi omorât cu pietre în timp ce el se ruga lui Dumnezeu să-i ierte pentru acest păcat. Sentinţa s-a executat ilegal, deoarece procuratorul Pilat lipsea, fiind chemat la Roma, iar succesorul lui nu sosise. Cap. 8: Prigonirea Bisericii şi activitatea diaconului Filip în Samaria. După cuvântarea lui Ştefan, şi ca rezultat al ei, iudeii dezlănţuie o persecuţie împotriva creştinilor (8, 1-3), mai ales din partea lui Saul, care-i cerceta prin case şi adunări şi prinzându-i îi ducea în faţa Sinedriului. Din cauza persecuţiei, creştinii părăsesc Ierusalimul şi se răspândesc în cetăţile Iudeii şi Samariei. Astfel, creştinismul trece graniţele Ierusalimului. Cu această ocazie diaconul Filip pleacă în Samaria, unde răs­ pândeşte învăţătura Mântuitorului (8, 4-40), predicând şi botezând pe mulţi, care primesc creştinismul impresionaţi mai ales de minunile ce se savârşeau. El botează acolo pe Simon Magul (13), care mai târziu încearcă să cumpere cu bani de la Sfântul Petru puterea de a oferi Duhul Sfânt (18). Căci Sfântul Petru împreună cu Sfântul Ioan vin în Samaria spre a oferi Sfântul Duh celor botezaţi de Filip - Taina ungerii cu Sfântul Mir (8, 17), care pe atunci se acorda prin punerea mâinilor Apos­ tolilor. Sfântul Petru respinge cererea lui Simon şi-l îndeamnă să se pocăiască de acest grav păcat, pentru că încercase să cumpere cu bani harul Duhului Sfânt (22). De aici cuvântul de «simonie». Tot în Samaria, diaconul Filip aduce la creştinism pe un oarecare eunuc al reginei din Etiopia, explicându-i unele profeţii mesianice (Isaia 53, 7) şi apoi botezându-1 (38). Cap. 9: Convertirea lui Saul: vindecarea lui Enea şi învierea Tavitei de către Sfântul Petru. După persecuţia creştinilor din Ierusalim, Saul, înarmat cu scrisori de împuternicire de la sine-

170

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

driu, împreună cu un grup de oameni, pleacă spre Damasc spre a prinde pe creştinii de acolo şi a-i aduce legaţi la Ierusalim. în apropierea Damascului i se arată Domnul Hristos într-o lumină cerească orbitoare, întrebându-1 de ce îl prigoneşte? Căci, adaugă, este o muncă zadarnică ceea ce face el (5). Saul, după ce îl identifică, îl întreabă ce trebuie să facă? Domnul Hristos îi răspunde că trebuie să se ducă în cetate şi acolo i se va spune (6). Saul se ridică de la pământ, unde căzuse din cauza luminii orbi­ toare şi nevăzând nimic este dus în cetate. între timp căpetenia Bisericii din Damasc, cu numele de Anania, are o vedenie în care i se porunceşte să se ducă la Saul şi să pună mâinile pe el spre a vedea, căci a fost ales de Mântui­ torul spre a predica la neamuri. Anania face întocmai, pune mâi­ nile pe Saul, care îşi recapătă vederea, se umple de Duh Sfânt şi se botează (18). Convertirea lui Saul mai este istorisită în Faptele Apostolilor încă de două ori: 22, 5-21; şi 26, 13-16. La prima vedere se pare că există unele mici nepotriviri între cap. 9 şi 22 în legătură cu glasul şi lumina, referitoare la însoţitori. Astfel, la 9, 7 se spune că însoţitorii lui Saul au auzit glasul, iar la 22, 9 se afirmă că nu l-au auzit. Aici se înţelege că însoţitorii au auzit sunetele dar nu le-au înţeles. Tot aici (9, 7) se spune că ei «n-au văzut pe nimeni», iar la 22, 9 se afirmă că ei au văzut lumina. înseamnă că toţi au fost izbiţi de lumină, fară a vedea pe cineva. Totuşi, Saul a văzut pe Domnul Hristos (Fapte 9, 17 şi I Cor. 9, 1). După minunata sa convertire, Saul predică câteva zile în Damasc - apoi pleacă în Arabia unde stă trei ani (Galateni 1, 17-18). Revenind în Damasc, iudeii încearcă să-l omoare, dar este salvat de creştini, coborându-1 peste zidul cetăţii într-un coş. De aici pleacă în Ierusalim, unde predică cu îndrăzneală pe Iisus (28). însă şi de aici, fiind ameninţat de concetăţenii săi, se retrage în Tarsul Ciliciei, oraşul său natal (30). După convertirea lui Saul Biserica este liniştită câtva timp. în această perioadă de timp Evanghelia se răspândeşte la pă­

PARTEA SPECIALA

171

gâni. în adevăr, Petru vizitează Iudeea, Galileea şi Samaria, unde creştinismul se răspândise prin creştinii fugiţi din Ierusalim. La Lida, Sfântul Petru vindecă pe un slăbănog (9, 32 35) cu numele Enea şi tot în numele Domnului Hristos învie pe o ucvnifă din fope (9, 36-43), cu numele Tavita. în cap. 10 se istoriseşte despre: botezul lui Corneliu suta,şui şi o importantă cuvântare a Sfântului Petru. în Cezareea Palestinei staţiona o cohortă de ostaţi romani - 500 de oameni - iar condu­ cătorul unei centurii - 100 - era un păgân cinstit şi milostiv, apro­ piat de sinagoga iudaică. Acestuia i se vesteşte printr-o vedenie că rugăciunea i-a fost ascultată, milostenia preţuită şi deci să cheme pe Apostolul Petru de la Iope, din casa curelarului Simon, şi i se va spune ce are de făcut. Corneliu trimite trei oameni la Sf. Petru, care între timp are şi el o vedenie, în care i se porun­ ceşte, printr-un act simbolic, să plece la sutaşul respectiv. în casa lui Corneliu Sf. Petru rosteşte o cuvântare impor­ tantă (10, 34-43), în faţa a mulţi iudei şi păgâni adunaţi aici. Aminteşte despre Iisus Nazarineanul, despre minunile Sale, Moartea şi învierea Sa, ai cărei martori au fost Apostolii. A fost Mesia cu adevărat şi El face judecata tuturor (31^41). în timpul vorbirii, Sfântul Duh Se pogoară peste toţi, iar aceştia încep să vorbească în limbi şi să preamărească pe Dumnezeu. După acest fapt, Sfântul Petru botează pe Corneliu şi pe toţi cei de faţă (10, 44-48). în acest mod Evanghelia trece la păgâni, fară nici un alt ritual, decât credinţa. Cap. 11, 1-18 Sjîntul Petru explică iudeilor misiunea sa la păgâni şi trecerea lor la creştinism. El le istoriseşte vedenia sa şi a lui Corneliu, invitaţia acestuia şi pogorârea Sfântului Duh peste ascultători, fapt ce l-a determinat să-i boteze (15-17). Toţi au aprobat procedeul Sfântului Petru. Apoi creştinismul se răspândeşte cu iuţeală în Fenicia, Cipru şi Antiohia unde ia fiinţă o puternică comunitate (11, 19-30) organizată de Bamaba, ajutat de Sf. Pavel, chemat din Tars, şi împreună întăresc Biserica de acolo, ajutând material şi pe creştinii din Ierusalim.

172

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Cu cap. 12 se încheie partea I a Faptelor Apostolilor, relatându-se despre: Omorârea Apostolului Iacov, fiul lui Zevedeu, închiderea Sf. Petru şi moartea regelui Irod Agripa. în adevăr, regele Irod Agripa, pentru a face pe plac iudeilor, omoară pe lacov, fiul lui Zevedeu la anul 44 şi închide pe Sfântul Petru spre a-1 ucide după sărbătorile Paştilor. însă îngerul Domnului îl eliberează în mod minunat, în timpul nopţii, iar acesta merge şi se arată creştinilor adunaţi în casa Măriei, mama lui Marcu. După această eliberare, el pleacă într-o localitate necunoscută. După sărbătoarea Paştilor, Irod pleacă la Cezareea unde asistă la o serbare dată în cinstea împăratului Claudiu. Acolo pentru îmbrăcămintea sa strălucitoare este asemănat cu zeii. Pentru această blasfemie, el se îmbolnăveşte şi moare (12, 20-23). Partea a Il-a (cap. 13-18) Răspândirea creştinismului în Imperiul Roman prin cele trei călătorii misionare ale Sfântului Apostol Pavel şi închisorile sale din Cezareea şi Roma

Cap. 13-14: prima călătorie misionară a S f . Pavel (anii 45-48). Din centrul creştin Antiohia Siriei, unde Apostolul Pavel activa intens împreună cu colegul său din şcoala lui Gămăliei, Bamaba, în urma unei viziuni, ei pleacă în prima călătorie misionară. Din portul Seleucia, nu departe de Antiohia, se îndreaptă spre Cipru şi coboară în Salamina. Având cu ei pe Marcu, predică prin sinagogi şi ajung la Pafos, capitala insulei. Aici, convertesc la creştinism pe Sergiu - Paul, proconsulul insulei (13,12), după ce Sfântul Pavel orbeşte temporar pe un vrăjitor, Elimas, care facea opoziţie Apostolului (12, 11). Părăsind Ciprul, ei se îndreaptă spre Galatia de sud, cu ora­ şele Antiohia, Listra şi Derbe. Când ajung în Perga Pamfiliei, se despart de Marcu, care pleacă la Ierusalim, iar ei merg în Antiohia Pisidiei. Aici, Sfântul Pavel rosteşte prima sa mare cuvântare (13, 17-40), care se aseamănă cu cateheza Sfântului Petru din ziua

PARTEA SPECIALĂ

173

Cincizecimii. Dumnezeu, spune el, a ales poporul evreu, dându-i ca moştenire Ţara Sfântă. Le-a dat rege pe Saul, apoi pe David, din neamul căruia s-a ridicat Ioan Botezătorul. Pe Domnul Hristos iudeii L-au omorât din neştiinţă, dar Dumnezeu L-a înviat (30), conform profeţiilor lui David (Ps. 2, 6; 15, 10). El este Mesia şi Apostolii i-au fost martori (31). Se spune că trebuie să se pocăiască şi să creadă în El, căci ceea ce n-a putut îndeplini Legea mozaică le oferă Mântuitorul Hristos. Mulţi iudei şi prozeliţi au crezut şi s-au botezat. însă, din cauza unor iudei fanatici sunt nevoiţi să părăsească localitatea şi să se îndrepte spre Iconiu. Aici, prin predici şi vindecări atrag la creştinism mulţi păgâni. Dar şi de aici sunt nevoiţi să plece din cauza invidiei iudeilor, care căutau să-i omoare. La Listra, unde ajung, Pavel şi Bamaba vindecă un olog iar locuitorii, socotindu-i zei, încearcă să le aducă jertfe (14, 13). Apostolii îi opresc, spunându-le că sunt oameni ca şi ei. Iudeii din Antiohia şi Iconiu ajung aici şi spun că Pavel şi Bamaba sunt nişte înşelători. Din aceste motive Sfântul Pavel este scos afară din cetate şi lovit cu pietre, lăsându-1 aproape mort. Ucenicii şi prietenii îl aduc în cetate şi-l îngrijesc. După această întâmplare, ei se îndreaptă spre Derbe, unde stau mai mult timp, recrutând mulţi creştini. De aici se reîntorc, în secret, prin Listra, Iconiu şi Antiohia, hirotonesc preoţi în bise­ ricile respective (14, 23) şi ajung la Perga. îşi continuă predica şi aici, apoi se îmbarcă în Atalia, reîntorcându-se în Antiohia Siriei, unde descriu misiunea lor şi rezultatele ei. Cap. 15, 1-35: Sinodul din Ierusalim. Primirea în creştinism a păgânilor fară ritualul iudaic de către Sfântul Pavel şi Bamaba dă naştere la discuţii în Antiohia, motiv pentru care chiar ei sunt delegaţi de comunitatea din Antiohia să meargă la Ierusalim spre a lămuri această chestiune. Aici, la sediul Bisericii mame, Ieru­ salimul, are loc primul sinod - la anul 49-50 - unde, în urma unor dezbateri la care ia cuvântul Sf. Petru, arătând cazul botezu­ lui lui Comeliu, Sfântul Pavel şi Sf. Iacov, ruda Domnului şi preşedintele sinodului, se hotărăşte ca noii creştini să fie scutiţi

174

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

de ritualul Legii iudaice. Ei trebuiau să păzească următoarele norme: 1) să nu mai jertfească la idoli; 2) să se ferească de desfrânare, care era uneori unită cu cultul unor zei; 3) de mân­ carea sângelui - în care se socotea că există viaţă; şi 4) să nu mănânce carnea animalelor sugrumate. Deci, practica Sfântului Pavel este admisă (29). Apostolul Pavel întreprinde o nouă călătorie misionară (a doua) (cap. 15, 36 - 18), între anii 51-54, având ca scop întări­ rea Bisericilor înfiinţate. El pleacă îndată după sinodul din Ierusalim, fiind însoţit de Sila. Ajung la Listra, de unde Sfântul Pavel ia ca ucenic pe Timotei, pe care îl circumcide spre a putea pătrunde mai uşor în sina­ gogile evreieşti (16, 3). împiedicaţi de Duhul Sfânt să predice în părţile Efesului şi Bitiniei, ei ajung la Troa, port la Marea Egee. Aici, noaptea, Sfântul Pavel are o vedenie, prin care i se dă de înţeles că trebuie să meargă în Macedonia (16, 9). A doua zi, împreună cu Sila, Timotei şi Luca medicul - luat din Troa - părăsesc Asia şi de­ barcă în portul Neapolis şi de aici ajung la Filipi. Aici predică Evanghelia iudeilor şi înfiinţează prima Bise­ rică europeană, în casa unei vânzătoare de purpură, Lidia, acti­ vând un răstimp în această localitate. însă, vindecarea unei vrăji­ toare de duh pitonicesc îi aduce reclamarea stăpânilor ei la con­ ducătorii cetăţii, care poruncesc ca Sfântul Pavel şi Sila să fie bătuţi şi închişi. în timpul nopţii se întâmplă un cutremur, uşile temniţei se deschid şi temnicerul vrea să se sinucidă, crezând că cei închişi au plecat. Sfântul Pavel îl asigură ca sunt prezenţi toţi. în urma acestei minuni, temnicerul împreună cu toată casa sa se botează (16, 33). A doua zi, Sfântul Pavel şi Sila sunt eliberaţi şi pleacă la Tesalonic. în această localitate, Apostolul Pavel predică trei săptămâni, cu bune rezultate. însă, un grup de iudei provoacă o răscoală acu­ zând pe Apostol că este un tulburător care predică un alt împărat. Gazda sa, Iason, este închis şi numai pe baza unei cauţiuni este eliberat.

PARTEA SPECIALĂ

175

Pavel şi Sila părăsesc Tesalonicul şi sosesc în Bereea, unde, predicând, culeg rezultate frumoase. Dar sunt urmăriţi de iudeii din Tesalonic, din care cauză, după ce lasă aici pe Sila şi pe Timotei, pentru întărirea Bisericii, Sfântul Pavel pleacă la Atena, urmând ca şi ceilalţi doi însoţitori să-l urmeze curând. în Atena, Pavel este dus în Areopag, locul suprem de jude­ cată a oraşului, fiind acuzat că periclitează religia oficială1. Aici, în Areopag, Sfântul Pavel rosteşte o importantă cuvân­ tare (17, 22-34), având ca temă: despre adevăratul Dumnezeu şi legăturile Sale cu lumea şi cu omul. El pleacă de la existenţa în cetatea lor a statuii închinate zeului necunoscut, ceea ce în­ seamnă că ei nu cunosc pe adevăratul zeu. Despre Dumnezeul necunoscut Cel adevărat vrea el să le vorbească şi să-L facă cu­ noscut. Căci acesta a făcut cerul şi pământul şi toate făpturile, dar nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti, nici nu este asemenea lucrurilor omeneşti (17, 24). El a trimis un bărbat care să ne scoată din negura neştiinţei şi să ne îndrepte spre El prin pocăinţă. Acest Om, Care va judeca lumea pentru faptele ei, a fost omorât, însă Dumnezeu L-a înviat (17, 31). La auzul cuvintelor de înviere, ascultătorii îl opresc de a mai vorbi, căci ei nu credeau în această minune. După această întâm­ plare, Sfântul Pavel pleacă din oraş, iar câţiva ascultători se con­ vertesc, printre care era şi Dionisie Areopagitul, conducătorul tri­ bunalului şi o femeie numită Damaris (17, 34). De aici Sfântul Pavel pleacă la Corint, capitala Ahaiei. Aici găzduieşte la soţii Acvila şi Priscila, făcători de corturi ca şi el, muncind cu mâinile pentru a nu fi povară celor din Corint. în pre­ dică se adresează întâi iudeilor de la sinagogă, dar din cauza împo­ trivirilor lor, propovăduieşte la păgâni, unde se convertesc mulţi, încurajat prin diferite viziuni, el rămâne în Corint un an şi jumă­ tate. între timp, din cauza activităţii sale, iudeii îl reclamă pro­ consulului cetăţii Galion, fratele filozofului Seneca (2-66 d. H.r.) I. Cf. Prof. Iustin Moisescu, Activitatea Sfântului Pavel în Atena, Iaşi, 1946 p. 107-110.

176

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

dar acesta respinge reclamaţia lor, pentru că el nu se amesteca în chestiuni religioase. De aici Sfântul Pavel se îndreaptă spre Ierusalim, spre a în­ deplini un vot de nazireat, drept mulţumire pentru succesul din Corint. Nazireatul era o juruinţă ce consta din abţinerea de la băuturi alcoolice, post şi tunderea părului capului (18, 18), care se încheia după un număr de zile prin anumite daruri şi jertfe aduse la templu. El vizitează în treacăt şi Efesul, unde promite că va reveni. De la Ierusalim a revenit la Antiohia Siriei. A treia călătorie misionară a Sfântului Pavel (18, 23-21, 26) - anii 54-58. După câtva timp, Apostolul, plin de zel, pleacă într-o nouă călătorie misionară. El urmează acelaşi drum ca şi în a doua călătorie, adică: Siria, Cilicia, Licaonia, Frigia, îndreptându-se spre Efes. Aici, după ce catehizează şi botează (19, 5) o serie de ucenici de-ai Sfântului Ioan Botezătorul, botezaţi cu botezul lui Ioan (19, 3^4) şi intră în strânse legături de colabo­ rare cu Apollo, un bun predicator creştin, predică în sinagoga iudeilor trei luni. Compatrioţii săi, ca de obicei, se împotrivesc, iar Sfântul Pavel se mută în şcoala unui păgân numit Tiranus. Datorită predicilor şi minunilor săvârşite, Evanghelia se răs­ pândeşte şi în afară de oraş şi mulţi păgâni şi vrăjitori exorcişti îşi ard cărţile şi trec la creştinism (19, 19). Sfântul Pavel trimite în Macedonia ucenici spre a face o colectă pentru creştinii din Ierusalim, urmând să meargă şi el acolo, apoi să viziteze Roma. între timp, se iveşte o răscoală a argintarului Dimitrie, care-şi vedea meseria ameninţată prin trecerea la creştinism a efesenilor. Răscoala este potolită de secretarul cetăţii, simpatizant al creşti­ nismului. însă Sfântul Pavel este nevoit să plece, după trei ani de bogată activitate. Trece prin Troa şi urmează acelaşi drum ca şi în a doua călă­ torie misionară. Poposeşte în Filipi, unde-1 întâlneşte pe Tit, stră­ bate Grecia cu un popas de trei luni la Corint şi, dejucând un plan al iudeilor, care căutau să-l omoare, se îndreaptă spre Troa. Stă câteva zile şi în preajma plecării, într-o duminică, după slujba

PARTEA SPECIALĂ

177

/¡Ici, spre seară învie pe un tânăr, Eutihie, care căzuse de la eta|til casei unde vorbea Apostolul (20, 7-12). în drum spre Ierusalim are o întâlnire la Milet cu conducălorii Bisericii din Efes. Aici, la Milet, SfântulPavel rosteşte iarăşi o mare şi importantă cuvântare (20, 18-35). El le mărturiseşte că şi-a îndeplinit misiunea de Apostol la ei cu smerenie, lacrimi şi multe încercări. A predicat cu zel iudeilor şi păgânilor pocăinţa şi credinţa în Domnul Hristos. îi îndeamnă a păstori turma cu ¡ilenţie, căci se vor ridica predicatori mincinoşi, care vor căuta să-i înşele (20, 29-30). Exemplul său să le fie un imbold. îi în­ credinţează proniei divine şi-i sfătuieşte să nu fie lacomi, ci să ;ijute pe săraci, conform învăţăturii Mântuitorului, că este mai fericit a da decât a lua (20, 35). Le aminteşte, în sfârşit, că se desparte definitiv de ei. Cuvântarea reprezintă un testament spi­ ritual al Apostolului. După cuvântarea din Milet, Sfântul Pavel se îndreaptă spre Ierusalim, trecând prin Tir, Ptolemaida şi Cezareea Palestinei. Ajuns aici, se prezintă la Iacov şi la soborul Bisericii şi îi infor­ mează cu privire la rezultatele activităţii sale. Sfântul Iacov îl sfătuieşte să ia un vot al nazireatului şi să cheltuiască şi pentru alţi patru bărbaţi, care-şi vor lua asemenea vot, spre a potoli mânia iudeilor. Cei săraci care-şi luau votul nazireatului puteau li ajutaţi de semenii lor, la sfârşit, pentru darurile sau jertfele ce trebuiau aduse la templu. Cap. 21, 2 7 -2 8 . Captivitatea Sfântului Pavel în: Ierusalim, Cezareea Palestinei şi Roma. După şapte zile de la votul nazireatului Sfântul Pavel se pre­ zintă la templu spre a îndeplini cele de trebuinţă pentru vot. Iudeii năvălesc asupra lui, voind să-l prindă şi să-l omoare. Este scăpat de comandantul cohortei, care staţiona în apropierea tem­ plului, şi este dus spre a fi închis în închisoarea cetăţii. înainte de a fi închis, cere voie să vorbească poporului pentru a se explica şi dezvinovăţi. Astfel, Sfântul Pavel rosteşte prima sa cuvântare de apărare (22, 1-21). Aici arată că prin educaţia şi viaţa sa a fost un bun 12 - Studiul Noului Testament

178

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

păzitor al legii, un iudeu convins şi un aprig persecutor al creş­ tinilor până la vedenia de pe drumul Damascului. De când i s-a arătat lisus Nazarineanul, viaţa i s-a schimbat şi s-a pus în servi­ ciul Lui (22, 6-8). Mai ales de când i s-a arătat din nou, în extaz, fiind în rugăciune la Ierusalim, în templu şi când i-a poruncit să plece şi să predice la neamuri, căci locuitorii din Ierusalim nu vor primi mărturia lui 22, 17, 18, 21). Vestea «că va trebui să meargă la neamuri» i-a mâniat pe compatrioţii săi, care-1 opresc să mai vorbească şi încep să strige că trebuie să moară. Comandantul încearcă să-l biciuiască, spre a-i afla vina, dar aducându-i-se la cunoştinţă că este cetăţean roman, opreşte orice pedeapsă. A doua zi este dus în faţa Sinedriului spre a i se cunoaşte vina (22, 30). Aici, Sfântul Pavel recurge la o stratagemă, spunând că este fariseu şi vina sa constă în credinţa în învierea morţilor. Afirmaţia sa produce neînţelegere între cele două partide, farisei şi saduchei, primii socotindu-1 nevinovat (23, 1-9). Din cauza neînţelegerilor şi temându-se ca Apostolul să nu fie sfâşiat, comandantul porunceşte să fie dus în Tabără. Peste noapte, Sfântul Pavel are o vedenie prin care Mântuitorul îl asi­ gură că nu i se va întâmpla nimic şi el va trebui să-L mărturiseas­ că şi la Roma, după cum L-a predicat şi în Ierusalim (23, 11). Intre timp comandantul află de un complot împotriva lui Pavel, prin care un grup de tineri se juraseră să-l omoare. Atunci îl transportă noaptea, sub pază puternică, la Cezareea Palestinei, sediul procuratorului, înştiinţându-1 că trimisul este nevinovat politiceşte, dar evreii încearcă să-l omoare pentru o chestie reli­ gioasă, adăugând că Apostolul este cetăţean roman. Procuratorul citind scrisoarea l-a anunţat pe Sfântul Pavel că-1 va judeca atunci când se vor înfăţişă şi pârâşii săi. în adevăr, după câteva zile pârâşii Apostolului s-au prezen­ tat în faţa procuratorului Felix, acuzând pe Sfântul Pavel că răzvrăteşte poporul împotriva Cezarului, fiind şeful nazarienilor, şi pângăreşte templul. Cu această ocazie Apostolul rosteşte a doua cuvântare a sa de apărare, înaintea procuratorului Felix

PARTEA SPECIALĂ

179

(24, 1-21). El respinge ca neîntemeiate ambele acuzaţii. Singura vină ce şi-o recunoaşte este credinţa în învierea morţilor, credinţă bazată pe învăţătura profeţilor, împărtăşită de adepţii lui Iisus Nazarineanul. Deci, prin credinţa în Hristos nu părăseşte credinţa strămoşilor săi (24, 14-15). Felix înţelege că Apostolul este nevinovat, dar amână să dea hotărârea, spunând că-1 va mai asculta, ţinându-1 în închisoare timp de doi ani, aşteptând să i se dea bani pentru a fi eliberat. La venirea noului procurator, Porcius Festus - anul 60 - , iu­ deii reînnoiesc cererea lor de a judeca pe Apostol (25). Festus îi in­ vită la Cezareea, ceea ce iudeii fac. Ei îl acuză de nenumărate vini, pe care Sfântul Pavel le respinge, arătând că nu este vinovat nici faţă de Cezar, nici faţă de Legea iudaică. însă iudeii cer ca Pavel să fie adus şi judecat la Ierusalim spre a proba cu martori nevinovăţia lui. La aprobarea lui Festus, Sfântul Pavel se opune şi cere să fie judecat de Cezar, drept acordat oricărui cetăţean roman (25, 10). Lucru care i se admite şi astfel judecata cu iudeii ia sfârşit. La câteva zile, Porcius Festus este vizitat de Irod Agripa al II-lea şi sora sa Berenice. Procuratorul cere regelui să-l asculte împreună pe Pavel, spre a-i putea preciza vina în scris şi să-l poa­ tă trimite cu formă legală pentru a fi judecat la Roma, cum ceruse acuzatul. Astfel, Sfântul Pavel rosteşte a treia sa cuvântare de apărare înaintea lui Porcius Festus şi a regelui Agripa al II-lea (cap. 26, 1-30). Aici, după ce arată că se simte fericit de a se apăra în faţa lui Agripa, care cunoştea religia iudaică, afirmă că nu se simte vinovat nici faţă de Lege, nici faţă de templu şi nici faţă de Cezar. El a trăit de la început ca un fariseu convins, respectând Legea. Mai mult, a persecutat şi urmărit pe creştini cu înverşunare până la călătoria spre Damasc, când i s-a arătat în mod supranatural Iisus Nazarineanul şi l-a chemat să predice noua credinţă la nea­ muri (26, 14-17). în urma acestei vedenii, el ascultă chemarea divină şi predică pocăinţa şi noua credinţă, care nu-i decât împlinirea profeţiilor mesianice referitoare la învăţătura despre înviere (26, 23).

180

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

La auzul acestor cuvinte entuziaste, Festus îl acuză de exal­ tare, iar Agripa de încercare de a-i converti. Sfântul Pavel încheie, spunând că ar dori ca toţi să fie ca el, să aibă aceeaşi credinţă, dar să fie liberi. Cu această cuvântare se termină detenţia Sfântului Pavel la Cezareea Palestinei (anul 58-60). Puţin după aceasta, Sfântul Pavel este trimis la Roma (cap. 26-28) pe o corabie, sub paza unui sutaş dintr-un detaşament al gărzii imperiale Augusta. Era însoţit de Luca şi de Aristarh. De la Sidon, din Fenicia, se îndreaptă spre insula Cipru şi, ocolind-o, ajung la Mira Liciei. De aici iau o corabie spre Italia. Ajung la Cnid la nord de Rodos şi apoi, pe la sud de insula Creta, ajung în lo­ calitatea Limanuri bune, unde Sfântul Pavel îl sfătuieşte să rămână spre a ierna. Nefiind ascultat, pleacă mai departe spre portul Fenix, din Creta. Navigând spre acest loc se porneşte o puternică furtună pe mare, care-i poartă pe valuri, punându-le vieţile în mare primejdie, timp de 14 zile, ducându-i până aproape de insula Malta, unde cora­ bia se sfarmă, iar călătorii pe epave sau înotând ajung toţi la insulă. Aici au rămas trei luni, locuitorii primindu-i foarte bine, iar Sfântul Pavel este stimat, căci săvârşeşte unele vindecări minunate. De aici pleacă cu o corabie din Alexandria spre Roma, tre­ când prin Siracuza, port al Siciliei, Regium şi Puteoli. La Roma, Sfântul Pavel este închis într-o locuinţă plătită cu chirie, putând să stea de vorbă cu prietenii şi cunoscuţii. Apostolul explică compatrioţilor săi vina pentru care este în­ chis, adică predica sa pentru răspândirea credinţei creştine. într-o zi, venind la el mulţi iudei, le vorbeşte despre noua credinţă bazându-şi argumentarea sa pe profeţi (28, 23). Mulţi se împotri­ veau, motiv pentru care le demonstrează că însăşi opoziţia lor a fost prezisă de profeţi (Isaia 6, 9-10; Ieremia 5, 21). Cunoscând mai dinainte acestea, adaugă el, Dumnezeu a chemat la mântuire pe păgâni. Iudeii rămân împărţiţi: unii care cred şi devin creştini, iar alţii se împotrivesc şi duşmănesc pe Apostol. El rămâne aici doi ani, predicând împărăţia lui Dumnezeu. După doi ani este eliberat, urmându-şi neobosita activitate de misionar. însă Faptele Apostolilor nu amintesc de eliberarea sa.

PARTEA SPECIALĂ

181

Importanţa scrierii. Faptele Apostolilor este o scriere cu cuprins istoric care descrie întemeierea Bisericii creştine şi răs­ pândirea învăţăturii Mântuitorului în cuprinsul Imperiului Ro­ man prin cei mai însemnaţi dintre ucenicii Săi. Dar ea nu indică numai anumite date istorice şi nume geografice, ci în ea se expun o seamă de învăţături esenţiale ale credinţei creştine şi norme de vieţuire creştină. Astfel, ca idei dogmatice avem: învierea Domnului, confir­ mată prin multe arătări către ucenici (1,3); prin cuvântările Sf. Petru (2, 27, 32; 3, 15; 4, 10) şi prin cuvântările Sfântului Pavel (13, 30-37; 17, 31). înălţarea la cer a Mântuitorului şi şederea de-a dreapta Tatălui (2, 33-35; 7, 56). Domnul Hristos va jude­ ca viii şi morţii la Parusie (10, 42). Pogorârea Duhului Sfânt (2, 17-21); Sfântul Duh consubstanţial cu Tatăl (5, 4); înfiin­ ţarea Bisericii de Domnul Hristos (20, 28), realizată la Cincizecime (2, 41); botezul celor 3000 de suflete implică şi copiii (2, 41; 16, 15; 16, 33); deosebirea dintre botezul lui Ioan şi cel creştin (19, 4); Taina Mirungerii prin punerea mâinilor (8, 17; 19, 6); Taina mărturisirii (19, 18); Sfânta Euharistie (2, 42; 20, 7); preoţia (14, 23); diaconia (6, 6); episcopia (13, 2-3); cinsti­ rea sfinţilor (2, 7-8; 14, 10); venerarea relicvelor (5, 15), serba­ rea Duminicilor (20, 7). Ca norme de vieţuire creştină avem: Petrecerea Apostolilor şi a fraţilor în rugăciune (1, 14), iar primii creştini petreceau în ascultarea învăţăturii Apostolilor, împărtăşire, rugăciune şi agape (2, 42; 4, 31; 12, 12); comunitarismul creştin (2, 44-45); inu­ tilitatea legii iudaice şi desprinderea creştinismului de iudaism (7, 48-49); condamnarea cinstirii templelor: iudaice sau păgâne (7, 48^49; 17, 24), care nu se împotriveşte cu nimic cinstirii bise­ ricilor ca locaşuri de închinare. Deci, în Faptele Apostolilor avem înscrise localităţile unde au luat fiinţă primele comunităţi creştine, organizarea şi viaţa lor iniţială, precum şi doctrina creştină cristalizată în cateheza apos­ tolică în învăţăturile sale esenţiale.

182

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

14. Viaţa şi activitatea Sfântului Apostol Pavel. Călătoriile misionare, sfârşitul vieţii şi însemnătatea sa învăţătura şi faptele Mântuitorului Hristos au fost scrise de Evanghelişti, aşa precum le-au văzut şi auzit, aşa precum ele s-au desfăşurat, fără a le expune într-un sistem. în Evanghelii avem învăţătura creştină expusă în liniile sale mari, în punctele sale generale. Cel care a interpretat, a sistematizat şi a aplicat învăţătura Domnului Hristos la realităţile sociale, răspândind-o în lume, a fost Sfântul Apostol Pavel. El a fost cel mai strălucit Apostol al Domnului Hristos, doctrinarul creştinismului şi răspânditorul în­ drăzneţ al credinţei noastre la neamuri. Asupra vieţii şi personalităţii Sfântului Pavel s-a scris mult. Totuşi nu poate fi socotit a fi complet cunoscut. Căci datele sale biografice sunt relativ puţine, iar personalitatea sa este foarte complexă. El este socotit, după Mântuitorul Hristos, cel mai mare geniu al creştinismului, astfel că adâncurile fiinţei sale sunt insondabile. Sfântul Pavel s-a născut în Tars, capitala Ciliciei. Tatăl său venise aici din Galileea, era fariseu din tribul lui Veniamin (Rom. 11,1; Filip. 3, 5) şi era cetăţean roman (Fapte 16, 37; 22,25, 28). Aici se naşte fiul său, Saul, «cel dorit», căruia la circumciziune i se dă numele şi de Paul. Anul naşterii nu se ştie; era mai mic decât Domnul Hristos. Localitatea în care s-a născut, Tarsul, era un oraş grecesc şi un însemnat centru de cultură. Şcoala superioară de aici, un fel de Academie, era pusă alături de cea de la Atena şi Alexandria. Pavel îşi primeşte instrucţiunea în casa părintească în limba aramaică, potrivit învăţământului evreilor de atunci, adică învă­ ţarea Legii. El n-a frecventat şcoala greacă din Tars, căci aceasta ar fi influenţat defavorabil asupra Legii şi neamului său. Limba greacă a învăţat-o din convorbirile cu copiii din vremea sa. De mic, Saul avea o deosebită aplicaţie spre studiu, iubea Legea, fapt

PARTEA SPECIALĂ

183

i-are l-a determinat pe tatăl său să-l facă «rabi». La 12 ani este tri­ mis la Ierusalim şi încredinţat strălucitului învăţător Gămăliei, spre a se instrui în vederea viitoarei sale misiuni. în Ierusalim el avea o soră căsătorită şi tot acolo iudeii din l ars aveau o sinagogă, care a dat semnalul de luptă împotriva arhidiaconului Ştefan. Saul se instruieşte mulţi ani la picioarele marelui său dascăl, este sârguincios, ataşat de lege şi cunoscător al ei, un caracter dârz şi chiar fanatic. Aici Saul, conform Legii, învaţă şi meseria de făcător de corturi (Fapte 18, 3; 20, 34), îşi însuşeşte filozofia orientală, care pătrunsese din Egipt în Palestina, şi aprofundează studiul în Legea Vechiului Testament. Astfel instruit şi format, el se alătură conaţionalilor săi din Ierusalim şi împreună cu ei începe o intensă activitate de apărare a legii iudaice împotriva creştinismului. Din aceste motive, când arhidiaconul Ştefan este prins, judecat şi condamnat de Sinedriu la moarte prin ucidere cu pietre, Saul păzeşte hainele ucigaşilor sau poate supraveghează executarea în calitate de procuror al Sinedriului (Fapte 8, 1; 22, 20). După acest martiriu, el caută să prindă pe toţi creştinii, silindu-i să abjure, să se lepede de cre­ dinţa lor, iar pe cei mai mulţi îi aducea în faţa Sinedriului şi-i acuza de crime împotriva Legii iudaice. în acele grele momente cei mai mulţi creştini părăsesc Ieru­ salimul şi chiar Palestina. Dar zelul şi fanatismul lui Saul îi ur­ măresc şi aici (Fapte 26, 11). De aceea el cere împuterniciri din partea Sinedriului să aducă legaţi pe creştinii din alte cetăţi, întărit cu o astfel de delegaţie (Fapte 9, 2), el pleacă împreună cu o gardă puternică în oraşul Damasc pentru a prinde şi aduce la Ierusalim, în convoi, pe toţi creştinii de acolo. Dar, pe când călătoreau spre îndeplinirea acestei misiuni, în apropiere de zidurile Damascului şi pe când Saul cugeta la grozăvia suferinţelor celor pe care-i urmărea, o lumină mai puternică decât strălucirea soarelui se coboară de sus, din cer, şi-i cuprinde pe toţi. O dată cu aceasta, un glas puternic ca tunetul rosteşte: «Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?» (Fapte 9,4). Căzut la pământ, totuşi

184

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

conştient, dar orbit, Pavel întreabă: «Cine eşti, Doamne?» Necu­ noscutul îşi spune numele în limba aramaică: «Eu sunt Iisus pe Care tu îl prigoneşti». Şi fară a-i sancţiona greşeala din trecut a lui Saul, îl vesteşte printr-un proverb popular, cunoscut lui Saul, spunându-i: «Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă» (Fapte 9, 5). Tremurând şi plin de groază, Saul îl întreabă din nou: «Doamne, ce voieşti să fac?». Iar Domnul i-a zis: «Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci» (Fapte 9, 6). Bărbaţii care-1 însoţeau au rămas încremeniţi de această vizi­ une, au auzit vocea, dar n-au văzut pe nimeni. Saul, rămânând orb, a fost condus în Damasc şi timp de trei zile a petrecut în rugăciune şi meditaţie, nemâncând şi nebând nimic. Şi-a făcut bilanţul activităţii sale, al planurilor sale, s-a convins că a greşit adânc şi că Mântuitorul Hristos S-a îndurat de el şi i-a trimis harul spre a-1 salva. între timp, un ucenic al Mântuitorului, Anania, căpetenia Bisericii din Damasc, în urma unei vedenii, a fost trimis la Saul şi i-a spus: «Frate Saul, Domnul Iisus, Cel ce ţi s-a arătat pe calea pe care tu veneai, m-a trimis ca să vezi iarăşi şi să te umpli de Duh Sfânt» (Fapte 9, 17). După acestea, imediat, i-au căzut de pe ochii lui Saul ca nişte solzi şi a început să vadă. El a primit apoi botezul de la Anania (Fapte 9, 18). Aceste zile de frământare şi de rugăciune, după viziunea de pe drumul Damascului şi după botezul primit, l-au transformat complet pe Saul, l-au renăscut şi l-au schimbat din duşmanul creştinismului în cel mai vajnic apărător al Mântuitorului şi al învăţăturii creştine. Fariseul Saul devine creştinul cu numele de Pavel, care a fost ales de Mântuitorul ca instrument spre a de­ veni Apostolul Neamurilor. De aici înainte, pentru mila şi îndu­ rarea lui Dumnezeu de a-1 fi scos din întuneric la lumină, Pavel rămâne toată viaţa dator - considerându-se «robul lui Hristos», care l-a miluit şi salvat - şi luptă pentru răspândirea creştinis­ mului în lume. Convertirea lui Saul care a avut loc pe la anul 34-35 d.Hr. rămâne o minune dumnezeiască, un fenomen al ha­ rului Duhului Sfânt.

PARTEA SPECIALĂ

185

După botezul din partea lui Anania şi predica sa de câteva zile în Damasc - spre surprinderea tuturor Sfântul Pavel se re­ trage în Arabia, unde petrece în singurătate, tăcere şi umilinţă timp de trei ani (Gal. 1, 17-18), învrednicindu-se de multe vizi­ uni cereşti şi aprofundând învăţătura creştină (Efes. 3, 3). După această perioadă de meditaţie, el revine în Damasc, predică puţin timp, dar fiind ameninţat de iudei pleacă la Ierusalim, fiind sal­ vat de creştinii din Damasc, care l-au trecut noaptea peste zid cu ajutorul unei coşniţe (Fapte 9, 23-25). în Ierusalim întâlneşte pe Apostolul Petru şi pe Iacov, ruda Domnului, predică pe lisus, istorisind cele întâmplate cu el, iar după cincisprezece zile - tot de frica iudeilor - pleacă în Tarsul Ciliciei, locul naşterii sale. La Tars rămâne un timp mai îndelungat - probabil zece ani, unde îşi desăvârşeşte formaţia sa teologică şi culturală, îşi însu­ şeşte cultura elenistică a vremii sale şi înţelege noua religie creş­ tină ca o religie universală, care trebuia să părăsească ritualismul Legii iudaice. între timp, creştinismul se răspândeşte dincolo de graniţele Palestinei, iar Antiohia Siriei devine un important centru creştin, asemănător Bisericii din Ierusalim. Aici activa cu zel un bărbat plin de credinţă, Bamaba, care-1 invită şi pe Pavel acolo, predi­ când împreună un an de zile. într-una din zile comunitatea din Antiohia este anunţată, printr-o viziune a Duhului Sfânt, să aleagă pe Pavel şi Bamaba pen­ tru marea misiune de răspândire a creştinismului (Fapte 13, 2). Atunci au înţeles toţi, iar Pavel mai mult decât ceilalţi, că vremea activităţii sale apostolice între neamuri a sosit. De acum începe a doua etapă şi cea mai importantă a vieţii Sf. Pavel: epoca misiunii sale printre neamuri. Este etapa mari­ lor sale realizări, unde se vădeşte geniul său organizatoric şi mi­ sionar, înalta sa cultură teologică, spiritul de dragoste şi jertfelnicie, puse toate în slujba lui Hristos. Activitatea sa misionară se concretizează în trei mari călătorii misionare mai bine cunoscute, unde a fost însoţit de unii ucenici sau chiar singur, dar cu conştiinţa sigură şi voinţa oţelită pentru a înfrunta orice piedică.

186

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Prima sa călătorie misionară o efectuează între anii 45^48, plecând din Antiohia Siriei, însoţit de Bamaba şi Ioan-Marcu. Ei trec peste Cipru, predică mai ales la Pafos, reşedinţa consulului roman Sergiu-Paul, pe care-1 converteşte la creştinism, trece în ţinuturile Asiei Mici: Perga Pamfiliei, unde se desparte de Ioan Marcu. De aici, Sf. Pavel se îndreaptă spre Antiohia Pisidiei. în această localitate Sf. Pavel rosteşte o cateheză asemănătoare cu aceea a Sfântului Petru din ziua Cincizecimii, chemând poporul evreu la mântuire prin credinţă şi pocăinţă în Mântuitorul cel înviat şi prezis de profeţi. Mai departe, predică în Iconiu şi Listra, unde vindecă un olog şi unde poporul vrea să le aducă jertfe, socotindu-i zei, lucru pe care ei îl refuză. Dar tot aici aceeaşi locuitori, instigaţi de iudeii din Antiohia şi Iconiu, îl scot afară din cetate pe Sf. Pavel şi-l lovesc cu pietre, lăsându-1 abia viu. De acolo pleacă în Derbe, continuându-şi cu succes activitatea. După câtva timp se reîntorc pe ascuns în cetăţile vizitate, or­ ganizează comunităţile, le hirotonesc preoţi (Fapte 14,23) şi, stră­ bătând Pisidia, se îndreaptă spre Antiohia Siriei, bucurându-se de minunile săvârşite prin ei şi de faptul că s-a deschis uşa păgânilor. Intrarea păgânilor în creştinism ridică problema dacă pentru aceştia era obligatoriu să primească şi ritualul iudaic (circumciziunea), socotit de Sf. Pavel o sarcină prea grea şi inutilă, fapt ce nu era acceptat de o parte dintre creştini. Această chestiune se lămureşte la Sinodul din Ierusalim, anul 49-50, unde ia parte şi Sfântul Pavel cu Bamaba, ca reprezentanţi ai Bisericii din Antio­ hia. Problema se soluţionează în sensul vederilor lui Pavel. După acest eveniment, Apostolul pleacă în a doua călătorie misionară (51-54), luând cu sine doar pe Sila. Ei pleacă în Cilicia, Derbe şi Listra - de unde iau un nou ucenic, pe Timotei - , apoi în Iconiu şi Antiohia Pisidiei. Străbat ţinuturile Frigiei, Galatiei, Bitinia şi Misia, coborând în Troia. De aici, înştiinţaţi printr-un vis, trec în Macedonia, luând un nou însoţitor, pe Luca, medicul. La Filipi înfiinţează o comunitate creştină - prima din

PARTEA SPECIALĂ

187

Europa - dar sunt închişi din cauza unei femei cu duh pitonicesc, ai cărei stăpâni, ce câştigau de pe urma ei, îi reclamă la condu­ cătorii cetăţii drept răzvrătitori. Eliberaţi a doua zi, Sfântul Pavel cu Sila pleacă la Tesalonic, unde predică trei săptămâni. Dar din cauza unei răscoale îndreptate împotriva lor, ei pleacă în Bereea şi apoi la Atena. în marea cetate a Greciei Sfanţul Pavel predică în Areopag, rostind o importantă cateheză despre Dumnezeul necunoscut, Care a făcut lumea şi are grijă de ea, trimiţând ca Mântuitor pe Dom­ nul Hristos, Care a fost adeverit printre noi prin învierea din morţi. Trece apoi în Corint, capitala Ahaiei, unde locuieşte la Acvila şi Priscila - făcători de corturi ca şi Sfântul Pavel. Aici a activat un an şi şase luni printre iudei şi păgâni. I se înscenează de către iu­ dei un proces, dar proconsulul cetăţii Galion îl respinge, nevoind să se amestece în chestiunile religioase ale lor. De aici Sf. Pavel scrie primele sale Epistole - 1 şi II Tesaloniceni, spre a-i intări în credinţă pe aceştia. în sfârşit, pleacă spre Ierusalim pentru a-şi îndeplini un vot de nazireu, luat în Corint, drept mulţumire către Dumnezeu pentru succesul de acolo şi izbăvirea de proces. în tre­ cere vizitează şi Efesul, promiţând creştinilor de aici că va reveni. în Antiohia, unde-şi stabilise sediul, Sfântul Pavel îl înfruntă pe Sf. Apostol Petru pentru instabilitatea acestuia în legătură cu obligativitatea Legii iudaice, care se hotărâse de către Biserică ca nefiind obligatorie pentru creştini (Galateni 2, 11-17). După acest fapt, Sfântul Apostol Pavel întreprinde a treia călătorie misionară (54-58), trecând prin Capadochia, Galatia şi Frigia ajunge în Efes, unde propovăduieşte cuvântul Domnului trei ani. El predică cu succes la iudei şi păgâni, scrie Epistolele către Galateni şi I Corinteni, dar este nevoit să părăsească această localitate din cauza unei răscoale a păgânilor, instigată de un argintar, Demetriu, care-şi vedea ameninţată existenţa pentru că mulţi dintre păgâni treceau la creştinism. Din Efes, Apostolul se îndreaptă spre Troia, apoi la Filipi, unde scrie a Il-a Epistolă către Corinteni. Predică în Macedonia,

188

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

oprindii'Se la Corint trei luni - unde scrie Epistola către Romani - şi se reîntoarce la Troia. In acest oraş săvârşeşte o minune în­ viind un tânăr, care căzuse jos de la etaj în timp ce Apostolul ros­ tea o cuvântare. în sfârşit, în drum spre Ierusalim, Sfântul Pavel se opreşte la Milet, convoacă pe preoţii din Efes şi împrejurimi şi rosteşte o duioasă cuvântare pastorală, spunându-le că nu-i vor mai vedea faţa pe viitor. în Ierusalim, iudeii l-au prins în templu, pe când încerca să îndeplinească un nou vot de nazireu, şi voiau să-l omoare, dar este salvat de căpitanul cohortei romane. Sf. Pavel încearcă să explice activitatea şi atitudinea sa vorbind confraţilor săi din Ierusalim - în limba aramaică - , dar când aminteşte că a fost tri­ mis să predice la neamuri este oprit. A doua zi este condus de co­ mandant la Sinedriu pentru a afla de ce este acuzat. Aici el susţine că vina sa constă în credinţa în învierea morţilor, fapt ce stârneşte o vie discuţie între farisei şi saduchei. Din aceste motive coman­ dantul îl ridică din mijlocul lor din nou şi-l duce la sediul cohor­ tei. în sfârşit, din cauza hotărârii unor iudei fanatici de a omorî pe Apostol, comandantul îl trimite, sub escortă, procuratorului Felix din Cezareea Palestinei, arătându-i într-o scrisoare că învi­ nuitul este nevinovat politiceşte, ci i se poate imputa o culpă reli­ gioasă, şi îl înştiinţează că este cetăţean roman. în Cezareea, Sfântul Pavel este judecat, în faţa pârâşilor săi, dar este găsit nevinovat de vina incriminată, de revoluţionar îm­ potriva romanilor, ci după cum singur mărturiseşte de credinţa în învierea morţilor, vină religioasă. Dar Felix nu-1 elibererază, timp de doi ani cât rămâne în funcţie, aşteptând să i se ofere pen­ tru aceasta o sumă de bani. La venirea lui Porcius Festus, iudeii cer din nou ca Sf. Pavel să fie dus la Ierusalim pentru a fi judecat, cerere căreia Apostolul i se opune, fiind cetăţean roman, şi cere să fie judecat de Cezar. Apos­ tolul se mai dezvinovăţeşte încă o dată în faţa lui Festus şi Irod

PARTEA SPECIALĂ

189

Agripa II şi a surorii sale printr-o importantă cuvântare de apărare, istorisind încă o dată convertirea sa şi misiunea încredinţată lui. Este socotit nevinovat, dar i se respectă dorinţa de a fi jude­ cat de Cezar şi este trimis la Roma. După o lungă şi grea călălorie pe mare şi un naufragiu, lângă insula Malta, petrece acolo o iarnă (60-61). în sfârşit, ajunge la Roma, unde este deţinut într-o închisoare uşoară timp de doi ani (61-63), timp în care răspân­ deşte creştinismul cu ajutorul prietenilor şi colaboratorilor săi. în această perioadă, el scrie Epistolele către: Coloseni, Filimon, l-l'cseni şi Filipeni. După eliberare se presupune că ar fi călătorit în Spania, s-a re­ întors în Macedonia, de aici a plecat în Efes, unde a pus episcop pe Timotei, şi în Creta, statornicind episcop pe Tit, ambii dis­ cipoli fideli ai săi. în această perioadă el le scrie ambilor câte o Epistolă: I Timotei şi Tit, dându-le sfaturi pastorale. în anul 66 este arestat - la Roma sau în altă parte - şi închis. Acum timpurile sunt grele, persecuţia creştinilor este cruntă, iar Apostolul este părăsit de toţi discipolii (II Timotei 4, 10-11), cu excepţia Evanghelistului Luca. El presimte vremea despărţirii sale de lume, pe care o mărturiseşte în Epistola a Il-a către Timotei (II Tim. 4, 7-8), scrisă în acest răstimp. Presimţirea bătrânului Apostol se împlineşte, căci la 29 iunie, 67 d. Hr., soldaţii lui Nero îi taie capul, la o distanţă de 2 km depărtare de Roma. Astfel se stinge cel mai mare geniu al creştinismului, cel mai mare Apostol al Domnului Hristos, cel mai autentic interpret al creştinismului. Ca om, Sfântul Pavel era mic de statură, cu trupul slab, ple­ şuv, suferind de o boală fizică, pe care el o socotea ca un bold în­ fipt în carnea sa, ca un înger al lui Satan ce-1 bătea peste obraz (II Cor. 12, 7). Cu toate aceste infirmităţi fizice, el a biruit toate greutăţile, toate adversităţile care i-au stat în calea prodigioasei sale activităţi. El a avut de înfruntat multe împotriviri de la na­ tură, de la societate, de la duşmanii săi recrutaţi dintre păgâni, dar mai ales dintre fraţii săi (II Cor. 11, 23-24). însă le-a biruit

190

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

pe toate, căci era înarmat cu o credinţă puternică, cu nădejdea în răsplata divină, cu o iubire dogoritoare pentru Hristos, entuziast în Evanghelia pe care o predica şi convins de triumful ei. Sfântul Pavel era înzestrat cu o minte mare şi o mare inimă: elocvent, energic, hotărât, blând şi sever, duios şi autoritar, era un om de o complexitate, variaţie şi bogăţie sufletească rară. O personalitate excepţională, uriaşă. Cunoştea teologia iudaică în resorturile ei adânci şi poseda cunoştinţe de drept, morală, isto­ rie. Călătorise mult, avea un orizont larg şi o concepţie largă de­ spre lume; era un iudeu elenist cu o vedere universalistă. Dar Sfântul Pavel a biruit pentru că era un mare geniu misi­ onar, folosind o admirabilă tactică în răspândirea şi organizarea creştinismului. în localităţile în care predica vizita întâi sinago­ gile iudaice şi-şi recruta o serie de cateheţi, atât dintre iudei, cât şi dintre prozeliţii păgâni. Şi-a început activitatea din partea de răsărit a Imperiului nu pentru că era cea mai apropiată, ci pentru că erau centrele culturale cele mai importante şi de unde se pu­ teau răspândi idei în toată lumea de atunci, chiar şi la Roma. Şi-a ales localităţi ca: Galatia, Frigia, Efesul, deoarece erau localităţi cu preocupări religioase, deschise problemelor spirituale şi unde puteau prinde mai uşor propaganda şi predica creştină. Sfanţul Pavel, în misiunea sa, a înfiinţat comunităţi şi a aşe­ zat conducători, oameni corecţi şi zeloşi, cu care a ţinut legături strânse, fie prin revederi personale, fie prin ucenicii săi, sau prin epistole frăţeşti, pline de sfaturi şi învăţături şi prin care rezolva mari probleme doctrinare, morale şi sociale. în activitatea sa misionară a rostit predici elocvente, apropia­ te, pline de sens doctrinar şi moral, însă adecvate mediului reali­ tăţilor sociale. Ele erau sincere, izvorâte dintr-un suflet creştin, cu dragoste de semeni spre a-i îndruma, lumina, mântui. Ca teolog, meritele Sf. Pavel sunt mari. El a scos creştinis­ mul de sub tutela şi severitatea legii iudaice, făcând din el o reli­ gie nouă, universală, independentă, o religie a mântuirii numai prin jertfa Domnului Hristos şi credinţă lucrătoare în El. Sfântul

PARTEA SPECIALĂ

191

Pavel a meditat aupra marilor fapte mântuitoare ale vieţii Domnu­ lui Hristos şi le-a expus în învăţături sistematice. El pune la teme­ lia învăţăturii creştine pe Domnul Hristos Cel răstingnit şi înviat. Sfântul Pavel a fost primul mare scriitor creştin datorită epis­ tolelor sale, care cuprind sfaturi, mângâieri, îmbărbătări. în ele sunt lămurite mari probleme teologice, de organizare bisericească, morale şi sociale. El este, deci, cel mai înalt exemplu de creştin fervent, de apostol şi misionar. Primul şi cel mai mare teolog creştin, care va străluci veşnic printre marii sfinţi şi apostoli ai creştinătăţii. Biserica îl pomeneşte în ziua martiriului său, la 29 iunie, îm­ preună cu un alt mare Apostol al Mântuitorului, Sfântul Petru. 15. Epistolele Sfântului Apostol Pavel. Consideraţii generale, împărţirea şi ordinea lor Sfântul Apostol Pavel a fost, fară îndoială, un misionar ge­ nial şi creştinismul îşi datorează uimitoarea sa răspândire de la început măiestriei neîntrecute a geniului paulin. Comunităţile în­ fiinţate de el le ţine într-o atentă supraveghere prin vizite, oameni de legătură şi prin epistole. Acestea cuprind nu numai sfaturi, îndemnuri, ci şi lămurirea unor probleme doctrinare sau morale, în epistole putem vedea toată doctrina paulină, toată teologia sa şi din ele putem desprinde personalitatea marelui Apostol. Este adevărat că epistolele pauline nu sunt scrieri elaborate în linişte asupra unor subiecte dinainte alese, pentru care se cu­ lege materialul, se studiază, triază şi clasifică apoi după un plan prestabilit, se aşterne pe hârtie. Ele sunt scrieri ocazionale, care au trebuit să răspundă unor nevoi presante, unor probleme care aşteptau răspuns grabnic, scrise sub imperiul momentului. Totuşi, nu sunt scrieri strict personale, care trebuiau să fie citite în secret de persoana respectivă, ci erau epistole adresate unor comunităţi şi care dezbat probleme de interes general. Chiar

192

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

şi acele epistole adresate unei singure persoane, ca: Timotei, Tit, Filimon se referă la probleme care interesează comunitatea respectivă, prin cazul la care se referă, cum ar fi cazul lui Onisim din epistola către Filimon. Din aceste motive epistolele pauline au o valoare deosebită pentru creştinism şi nu pot fi reduse la simple scrisori fară ecou. De altfel, însuşi autorul epistolelor le înţelege rostul şi rolul în acest sens: de a fi citite şi explicate în public, de a se confor­ ma dispoziţiilor şi sfaturilor din ele toţi membrii comunităţii, de a se copia şi trimite şi altor comunităţi spre conformare. «Şi după ce scrisoarea aceasta se va citi de către voi, faceţi să se citească şi în Biserica Laodicenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiţi şi voi» (Col. 4, 16). Mai mult, oricât de personale ar fi epistolele pauline, ele reprezintă o experienţă a unui geniu în materie de credinţă, crâm­ peie de viaţă ale unui sfânt, pilde pentru toată creştinătatea. Mai mult, ele au o mare valoare teologică, căci unele din ele sunt ade­ vărate tratate de teologie, ca: Epistola către Romani, Evrei etc. Numărul epistolelor pauline pe care le cuprinde Noul Testa­ ment sunt în număr de 14. însă ele au fost mai multe, dar unele s-au pierdut. Este sigur că în afară de cele două epistole către Corinteni mai există una, care s-a pierdut. «V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii» (I Cor. 5, 9), text care nu se găseşte anterior în epistolă şi care denotă existenţa alteia, anteri­ oare, ce nu ni s-a păstrat. De asemenea, se crede că Sfântul Pavel ar mai fi scris şi Filipenilor alte epistole decât aceea pe care o avem astăzi. Limba în care au fost scrise epistolele este limba greacă elenistică. Evanghelistul Luca şi Sf. Pavel au vocabularul cel mai variat dintre toţi scriitorii Noului Testament. Totuşi stilul lui Luca este mai limpede, mai elegant decât al Sf. Pavel. Acesta repetă unele cuvinte, are pleonasme şi forme gramaticale ce-şi schimbă cursul lor normal. Stilul său nu este calm şi liniar ca la Evangheliştii Luca şi Ioan, care istorisesc liniştit. Toate acestea se explică

PARTEA SPECIALĂ

193

şi prin firea şi temperamentul Apostolului. El era un tempera­ ment viu, impresionabil şi de o sensibilitate excesivă. Trecea de la o emoţie la alta: tremura şi era plin de nădejde; se mânia şi iute se liniştea; părea descurajat, dar se redresa imediat. Toate aceste stări sufleteşti se observă şi în stilul său epistolar, care, din aceste motive, este viu, colorat, dar nu ţine seama de frază, de desfăşu­ rarea sa normală şi naturală, de cuvinte ce nu par destul de expre­ sive, de repetiţii inutile. Stilul său mai depinde şi de faptul că Sfântul Pavel nu este un povestitor, ci un apologet, un polemist, un predicator. El scrie în funcţie de subiectul tratat, de împrejurările în care era şi de cei cărora se adresa. Faptul că era un mare predicator scria adeseori aşa cum vorbea, cum îi veneau ideile în gând, fără prea mare grijă de fraze şi cuvinte. Stilul Sf. Pavel este influenţat de gândirea şi limba ebraică. El gândeşte analitic şi dialectic, după modelul rabinilor, iar stilul este presărat de paralelismul iudaic. în sfârşit, stilul său este in­ fluenţat şi de gândirea sa vastă şi atotcuprinzătoare. El nu vrea să omită nimic din larga sa gândire ce-1 stăpâneşte, din care cauză parantezele sale dese ne fac să pierdem firul frazei. Totuşi, stilul său este plin de frumuseţe, mai ales prin adâncimea şi sublimi­ tatea ideilor ce le exprimă, prin vioiciunea lui, care ne dă impre­ sia că avem în faţă pe autorul ce ne vorbeşte. Forma şi structura epistolelor pauline. Din citirea epis­ tolelor Sf. Pavel avem impresia că cele mai multe au fost dictate. Ucenicii săi: Timotei, Silvan şi alţii par a fi fost şi secretarii săi. Unele epistole precum cele pastorale, de exemplu, au fost scrise tot de secretari, dar care aveau o libertate mai mare de redactare, în Epistola către Romani se indică precis secretarul: «Vă îmbră­ ţişez în Domnul, eu, Terţius, care am scris epistola» (Rom. 16, 22). Totuşi, se pare că unele epistole Sfântul Pavel le-a scris singur, în mod precis a scris personal Epistola către Filimon. 13 - Studiul Noului Testament

194

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Conform obiceiului vremii, Sf. Pavel îşi începe epistolele cu un prolog, urmat de cuprinsul epistolei şi se încheie cu un epilog. Prologul cuprinde numele autorului, funcţia ce o exercita, nu­ mele destinatarului şi salutarea sau urarea de sănătate. Astfel, el îşi anunţă numele în prolog ca Apostol al lui Hristos (Rom. 1,1; II Cor. 1,1). Alături de el sunt amintiţi uneori unul sau mai mulţi din tovarăşii săi: Sostene (I Cor. 1,1; Timotei (II Cor. 1); Silvan şi Timotei (I şi II Tes. 1,1). Destinatarul este desemnat printr-o comunitate: Biserica din Corint, Roma, Tesalonic, sau persoană: Tit, Timotei, Filimon. în sfârşit, salutarea este specific creştină: «Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul nostru Iisus Hristos» (I Cor. 1, 3; Rom. 1, 7; Filip. 1, 2). Prologul Epistolei nu trebuie confundat cu adresa, care de obicei se scria pe plicul unde se introducea Epistola şi care se şnuruia, parafa şi se încredinţa unui curier de încredere, care o ducea la destinaţie; pe acele vremuri, neexistând serviciu poştal. Epistola către romani a fost dusă la destinaţie de diaconiţa Febe (Rom. 16, 1); Coloseni, de Tihic (4, 7). Cuprinsul Epistolelor pauline începe, de obicei, cu un pre­ ambul, compus dintr-o rugăciune către Dumnezeu ca mulţu­ mită pentru credinţa destinatarilor (Rom. 1, 8-9; I Cor. 1, 4-9; I Tes. 1, 4-5). Cuprinsul propriu-zis se împarte, de obicei, în două părţi: 1) partea doctrinară, unde se expun învăţături de credinţă, pro­ blema sau problemele centrale; 2) partea a doua se referă la învă­ ţăturile morale pe care trebuie să le urmeze credincioşii, numită şi partea parenetică. Această împărţire nu este urmată în toate epis­ tolele. Dacă o găsim la Romani, Efeseni, Coloseni, în I Tesaloniceni este inversată iar în Filipeni e amestecată. Epilogul cuprinde însemnări personale, salutări şi îmbrăţi­ şări creştineşti de la fraţii din jurul Apostolului către anumiţi fraţi din comunitatea căreia se adresează, proiecte misionare pentru viitor.

PARTEA SPECIALĂ

195

Formula de salutare finală este înlocuită în epistolele pauline cu o doxologie creştină. Exemplu: «Harul Domnului nostru Iisus llristos să fie cu voi cu toţi; Amin» (Rom. 16, 24). «Harul fie cu voi! Amin» (Col. 4, 18). Cele 14 epistole pauline au fost împărţite de exegeţi în di­ ferite grupe. Astfel, unii le împart în trei grupe: I) Epistole mari: Romani, I şi II Corinteni şi Galateni; II) Epistolele captivităţii: ffeseni, Filipeni, Coloseni, Filimon; III) Epistolele pastorale: I şi II Timotei şi Tit. După această împărţire rămân deoparte ( Evrei şi I şi II Tesaloniceni). Alţii le împart după destinatari: I) Epistolele adresate unor Biserici locale: Romani, Efeseni, Filipeni, Coloseni, I şi II Tesa­ loniceni; II) Altele unor Biserici provinciale: Corinteni, Galateni şi Evrei. III) în sfârşit, epistole adresate unor persoane: I şi II Timotei, Tit, Filimon. Unii exegeţi le împart după conţinutul lor doctrinar: Astfel avem:, a) Hristologice: Filipeni, Coloseni, Evrei; b) soteriologice: Romani şi Galateni; c) ecleziologice: Efeseni; d) eshatologice: I şi II Tesaloniceni; e) pastorale: I şi II Timotei, Tit şi eventual Filimon; f) disciplinare: I Corinteni; g) apologetice: II Corinteni. în canonul Noului Testament epistolele pauline sunt situate după însemnătatea Bisericilor şi persoanelor cărora le-au fost adresate. 16. Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani Epistola cea mai însemnată a Sfântului Apostol Pavel şi care este situată în fruntea Epistolelor sale este Epistola către Romani. Ea este cea mai mare dintre toate cărţile didactice ale Noului Testament. Epistola se aseamănă, prin conţinut şi prin bogăţia doctrinară, mai mult cu un tratat de dogmatică, decât cu o epistolă. Autorul Epistolei este fără îndoială Sfântul Apostol Pavel, precum se arată chiar la începutul ei şi se va vedea la analiza argumentelor interne ale autenticităţii.

196

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

După mărturiile externe şi interne, ca şi după majoritatea exegeţilor din toate timpurile, ea aparţine Sfanţului Apostol Pa vel. în această privinţă, cele mai vechi mărturii externe aparţin Sf. Iacov, ruda Mântuitorului, şi Sfântului Apostol Petru. Primul spune: «Vedeţi, dar, că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă» (Iacov 2, 24). Acest verset completează spusele din Romani (3, 28): «Căci socotim că prin credinţă se va îndrepta omul, fără faptele legii», pe care unii le interpretează în sensul că numai credinţa este suficientă pentru mântuire, fără fapte bune. Deci, Sf. Iacov recunoaşte de autentică şi canonică Epistola către Romani, numai că el înţelege să clarifice aceste lucruri. Sfântul Petru în a Il-a sa Epistolă (cap. 3, 15-16), afirmă că unele Epistole ale Sfântului Pavel sunt anevoie de înţeles şi unii neştiu­ tori le răstălmăcesc (le înţeleg greşit) spre a lor pierzanie. Printre acestea, desigur se numără şi Epistola către Romani, epistolă profundă şi greu de interpretat în unele din versetele sale. Oricum, şi el recunoaşte autenticitatea Epistolei amintite. Sfântul Irineu (Adv. Haeres. III, 16, 39) citează mai multe locuri din Epistola către Romani şi o atribuie Sfântului Pavel. De asemenea, Fragmentul Muratori o numără în lista cărţilor cano­ nice, ca şi vechile traduceri ale Sfintei Scripturi, latină şi siriacă, care cuprind şi epistola noastră. Atât Clement Alexandrinul (Strom. III, 4, 11 şi 39) cât şi Tertulian (De coron. mii. 6; Adv. Praxeam, XIII) citează Epistola către Romani. De asemenea, ea este menţionată în Lista canonică a Sfinţilor Părinţi Atanasie cel Mare, Chirii al Ierusalimului şi Grigorie de Nazianz. Ea este utilizată de Părinţii Apostolici: Clement Romanul, Ignaţiu, Policarp, Teofil de Antiohia. Chiar şi unii eretici ca Marcion, Vasilide, Valentin o cunosc şi o interpretează greşit, întemeindu-şi rătăcirilc lor pe unele versete din ea. în cuprinsul Epistolei găsim suficiente argumente din care pu­ tem deduce autenticitatea ei. Astfel, din prologul Epistolei vedem că autorul este «rob al lui Iisus Hristos şi Apostol» (1, 1); este iudeu (9, 3); a primit împuternicirea de la Hristos de a predica la

PARTEA SPECIALĂ

197

luate popoarele (1, 5; 15, 16); a predicat până în prezent Evan­ ghelia, începând de la Ierusalim până în Iliria (15, 19); din Mace­ donia şi Ahaia a strâns ajutoare pentru săracii dintre sfinţii de la Ierusalim (15, 26); nădăjduieşte să-şi întindă aria misionară până in Spania (15, 28). Toate aceste date culese din cuprinsul Epistolei alcstă că e vorba de iudeul convertit la creştinism şi chemat să fie Apostol al neamurilor şi care a activat deja în acest sens în teriIoriile Imperiului Roman, adică Sfântul Apostol Pavel, care se numeşte în prologul Epistolei; chiar raţionaliştii protestanţi de mai târziu, cu Luther în frunte, au recunoscut-o drept autentică. Locul şi timpul. Epistola a fost scrisă din Corint, în a treia călătorie misionară a Sfântului Pavel, la sfârşitul anului 57 sau începutul anului 58. Aceste date reies din însuşi cuprinsul Epis­ tolei. Astfel, cititorilor le este recomandă «diaconiţa Febe, diaconiţă a Bisericii din Chenhrea» (16, 1), port răsăritean al Corin­ tului, şi care duce la destinaţie Epistola. Pe lângă Pavel se afla Timotei şi Sosipatru (16, 21), care erau alături de el în călătoria a treia misionară din Grecia. Se mai spune în Epistolă că Sf. Pavel pleacă în Ierusalim spre a duce o colectă din Macedonia şi Ahaia la fraţii săraci de acolo (Rom. 15, 25-26). Or, noi ştim din Faptele Apostolilor (19, 21-22) că la sfârşitul călătoriei a treia misionare, fiind în Efes, şi-a pus în gând să facă această colectă şi a realizat-o în Ahaia, stând trei luni la Corint. Deci, Epistola a fost scrisă în acest răstimp de trei luni, cât a stat în localitatea amintită, în anul 57. Adresanţii. Epistola este adresată creştinilor din Roma, pe care Apostolul voia să-i viziteze, iar de acolo intenţiona să plece în Spania. (15, 28). Aceasta se vede din prologul Epistolei, unde spune: «Har vouă şi pace... tuturor celor ce sunteţi în Roma, iu­ biţi ai lui Dumnezeu, chemaţi sfinţi» (1,7). Şi mai departe: «Cât despre mine, sunt bucuros să vă vestesc Evanghelia şi vouă celor din Roma» (1, 15). Apostolul nu a mai fost la ei, «cerând totdea­ una în rugăciunile mele ca să am cumva, prin voinţa Lui, vreo­

198

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

dată bun prilej ca să vin la voi» (1, 10, 13), căci «am fost împie­ dicat să vin la voi» (15, 22). Totuşi, deşi personal nu a fost la ei şi nici un alt apostol nu a mai fost acolo (15, 20), existau creştini la Roma, probabil recru­ taţi dintre iudeii care veniseră din diaspora la Cincizecime la Ierusalim, când o dată cu Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli s-au botezat 3000 de oameni, în urma cuvântării lui Petru (Fap­ tele Apostolilor 2, 41). Unii din aceştia au pus început comuni­ tăţii din Roma. Iudeii creştini s-au înmulţit în Roma şi o dată cu convertirea sutaşului Comeliu şi botezului lui de către Sf. Petru (Fap. Ap. 10, 48). După călătoriile misionare ale Sf. Pavel, comunitatea din Roma primeşte în sânul ei numeroşi păgâni. Se pare că între iu­ deii din Roma s-ar fi întâmplat şi neînţelegeri din cauza aderării unora dintre ei la creştinism şi a opoziţiei altora. De aceea, din cauza lui Chrestus - Hristos, împăratul Claudiu a dat un edict în anul 49 d. Hr. de expulzare a iudeilor din Roma. însă, după moar­ tea acestuia - anul 54 - după care vine Nero (54-68), iudeii re­ vin în Roma, căci edictul cade în desuetudine. Cu această ocazie revin şi o parte dintre iudeo-creştinii expulzaţi, precum putem observa de la soţii Acvila şi Priscila, care veniseră la Roma după ce s-au refugiat şi au locuit la Corint (Fapte. 18, 2) şi care apoi se reîntorc în Capitala imperiului (Romani 16, 3). Oricum, în Roma existau creştini de ambele nuanţe - proveniţi dintre iudei şi dintre păgâni - iar Sf. Pavel se adresează şi unora şi altora. El are în vedere, în cuprinsul Epistolei, şi nevoile sufleteşti ale unora şi ale altora. Deci, Sfântul Pavel prin Epistola sa dorea să-şi pregătească calea, să-şi uşureze primirea, dar mai dorea să-i instruiască, să-i facă să priceapă marea taină a mântuirii creştine, care se adre­ sează şi iudeilor şi păgânilor, absolut necesară ambelor categorii. El vrea să-i înveţe despre necesitatea şi roadele mântuirii nea­ mului omenesc şi imposibilitatea neamurilor şi iudeilor de a se mântui prin credinţele şi legea lor. De aici tonul calm al Episto-

PARTEA SPECIALĂ

199

Ici, înfăţişarea marilor probleme ale teologiei creştine, rodul me­ ditaţiilor şi experienţelor sale, structura de mare tratat al scrierii. Epistola conţine 16 capitole. Ultimele două capitole au fost contestate ca nefiind autentice. însă, faptul nu se poate susţine pe motivul că ar exista prea multe nume în aceste două capitole şi n-ar fi putut fi cunoscute de Apostolul Pavel. Căci, în cele trei călătorii misionare Apostolul a colaborat şi cunoscut multe per­ soane. Textul celor două capitole este identic cu restul Epistolei, ca stil şi doctrină. Iar deplasarea doxologiei de la sfârşitul cap. 16, la sfârşitul cap. 14, în unele manuscrise, pare a se explica prin faptul că Epistola se citea la unele servicii liturgice şi bise­ ricile respective omiteau ceea ce privea strict Biserica din Roma cap. 15 şi 16 - şi aşeza doxologia de la sfârşitul Epistolei la linele cap. 14 spre a da o încheiere Epistolei. Deci textul integral aparţine Apostolului Pavel, întreg cuprinsul de 16 capitole este autentic şi nu numai 14 capitole. Scopul Epistolei este în primul rând un scop personal-misi­ onar: de a pregăti terenul pe care Apostolul voia să-l viziteze şi de a întări comunitatea de acolo. Sfântul Pavel era chemat să fie un Apostol al neamurilor. El şi-a îndeplinit cu succes misiunea în cele trei călătorii misionare, răspândind creştinismul în toate cen­ trele mari ale Imperiului Roman. La Roma, unde nu predicase nici un Apostol, creştinismul exista, dar trebuia organizat, întărit. De aceea, încă de pe când era în călătoria a treia misionară, la Efes, intenţiona să vină la Roma (Fapte 19, 21), fapt pentru care le şi scrie Epistola din Corint. El auzise despre creştinii din Roma, despre credinţa lor, de aceea dorea să-i vadă, să se bucure împreună cu ei de credinţa lor, să-i instruiască şi să-i întărească (Rom. 1, 11-12). Planul Epistolei către Romani. Ea cuprinde 16 capitole şi se împarte în două mari părţi: Partea I doctrinară (cap. 1—11) este precedată de un prolog (cap. 1, 1-15) şi de anunţarea temei (cap. 1, 16-17), iar cuprin­

200

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

sul propriu-zis (cap. 1, 18 - 11) este o expunere a învăţăturii creştine despre mântuirea neamului omenesc şi îndreptarea creştinului (însuşirea mântuirii) prin credinţă. Partea respectivă se împarte în trei secţii: Secţia I (cap. 1, 18 - 4) expune: Necesitatea mântuirii pentru toţi oamenii. Aici se arată vinovăţia păgânilor şi a iudeilor în faţa lui Dumnezeu şi neputinţa lor de a dobândi prin forţe proprii împăcarea cu Părin­ tele ceresc. Din această cauză, Dumnezeu a oferit lumii mântui­ rea (împăcarea cu El) prin jertfa Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos, pe care noi ne-o putem însuşi prin credinţa în învăţătura şi Jertfa Sa. Secţia a 11-a (cap. 5-8) descrie rezultatul sau roadele celor care cred în învăţătura şi Jertfa Domnului Hristos şi viaţa nouă ce se dobândeşte prin ajutorul credinţei şi al harului Duhului Sfânt. Secţia a IlI-a (cap. 9-11) tratează despre problema poporu­ lui evreu în planul mântuirii divine. Acesta, deşi în mare parte a respins credinţa în Mântuitorul Hristos, totuşi pâna la urmă, la sfârşitul veacurilor, va primi credinţa creştină. Partea a IV-a (cap. 12-16) morală cuprinde o serie de învă­ ţături şi sfaturi pentru cimentarea comunităţii creştine: iubire reciprocă între creştini, ascultarea de autorităţile lumeşti, ajuto­ rarea semenilor, iertare şi înguidinţă cu cei slabi în credinţă. Epilogul (cap. 15, 14 - 16) recomandă pe diaconiţa Febe, care duce Epistola şi transmite salutări la o serie de creştini din Roma din partea Sfântului Apostol Pavel şi a colaboratorilor săi. CUPRINSUL EPISTOLEI

Introducerea (cap. 1, 1-15) este ceva mai lungă decât la celelalte Epistole, probabil pentru că Apostolul se adresează unei Biserici necunoscute şi voieşte să-i câştige bunăvoinţa. El începe spunându-şi numele şi că a fost ales Apostol al lui Hristos, chemat spre a vesti Evanghelia între neamuri, printre care sunt şi cei din Roma. Evanghelia pe care o predică cuprinde

PARTEA SPECIALĂ

201

învăţătura despre Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus llristos, făgăduit prin profeţi, născut din seminţia lui David şi a cărui dumnezeire s-a vădit înviind din morţi. Le urează har şi pace şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru credinţa lor, despre care se vorbeşte pretutindeni, amintindu-le că de mult voia să vină la ei spre a le împărtăşi anumite bunuri spiri­ tuale, însă a fost împiedicat. în acelaşi timp le spune că este dator şi dornic să vestească Evanghelia la toate neamurile. După acest preambul, Apostolul anunţă tema epistolei (vers. 16-17), spunând că Evanghelia pe care o predică - absolut neccsară iudeilor şi păgânilor - este acea putere şi învăţătură care ne uneşte cu Mântuitorul şi ne dă viaţă veşnică. Ea se dobândeşte numai prin credinţă, precum a prezis-o profetul Avacum (2, 4). Secţia I (cap. 1,18 - 4) Trebuinţa imperioasă a omului de a se mântui şi neputinţa sa de a o dobândi (prin forţe proprii). Dumnezeu îi oferă mântuirea gratuită pe care şi-o poate însuşi oricine prin credinţă.

Cap. 1. Vinovăţia păgânilor. în adevăr, arată Apostolul, toţi oamenii sunt vinovaţi în faţa lui Dumnezeu şi mânia împotriva lor este justificată. în primul rând, păgânii care aveau posibili­ tatea de a cunoaşte pe Dumnezeu şi unele însuşiri ale Sale, prin raţiunea lor, din natura înconjurătoare - revelaţia naturală (1, 20). Totuşi, prin înţelepciunea lor omenească, s-au închinat la idoli sub formă de păsări, dobitoace sau târâtoare (23). Din această cauză ei s-au dedat şi la toată necurăţia poftelor lor şi şi-au pân­ gărit corpurile contrar uzului firii. Drept pedeapsă Dumnezeu i-a lăsat pradă tuturor viciilor lor, ca: nedreptate, viclenie, lăcomie, trufie. Aceştia, deşi cunoşteau ce este bine şi ce este rău prin legea naturală, deşi ştiau că greşesc, totuşi săvârşeau aceste rele şi încuviinţau şi pe cei care le făceau. Iată vina şi degradarea păgânilor.

202

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Cap. 2: Vina şi pedeapsa iudeilor. Nici iudeii, arată mai departe Apostolul, «oricine ai fi omule» (2, 1) nu au dreptul să judece pe păgâni, socotindu-se superiori pentru că descind din Avraam, căci săvârşesc aceleaşi fapte. Deci, Dumnezeu va jude­ ca pe fiecare după faptele sale: viaţa veşnică pentru cei ce fac binele; necaz şi strâmtoare pentru cei ce fac rău (7). Iudeii vor fi judecaţi după Legea lor, care le dădea o cunoştinţă mai clară a păcatului, iar păgânii după legea nescrisă a conştiinţei, legea na­ turală (14-15). Este vorba de judecata viitoare ce o va face Mân­ tuitorul Hristos (16). Iudeii se arată superiori păgânilor, lăudându-se cu Legea, totuşi săvârşind păcate grave ca: adulterul, furtul, necinstirea lo­ caşurilor sfinte, ei calcă Legea şi necinstesc numele lui Dum­ nezeu între neamuri (21-24). în acest mod, tăierea împrejur nu mai foloseşte la nimic dacă calci Legea, iar netăierea împrejur poate să aibă valoare dacă faci cele ale Legii. Căci adevărata circumciziune este cea interioară a inimii, care constă în ascultarea voii lui Dumnezeu şi săvârşirea poruncilor Sale (28-29). Cap. 3. Vinovăţia tuturor oamenilor. Deci, vinovăţia tuturor oamenilor, fie păgâni, fie iudei, este evidentă. Totuşi, Legea dată iudeilor nu a fost inutilă, căci prin ea s-au încredinţat acestora promisiunile mântuirii, profeţiile, iar prin necredinţa şi nedrepta­ tea iudeilor s-au pus în evidenţă dreptatea şi adevărul lui Dum­ nezeu. însă toţi oamenii au păcătuit, fie păgâni, fie iudei, precum mărturiseşte Scriptura (9). Revenind asupra Legii, Apostolul arată că prin Legea iudaică nu se poate obţine mântuirea, căci Legea oferă numai cunoştinţa păcatului, dar nu mântuirea (vers. 20). Ea a promis mântuirea prin profeţi, care s-a realizat «la plinirea vremii» prin venirea lui Hristos. Deci, singura cale pentru mântuire, atât pentru iudei cât şi pentru păgâni, este credinţa în Domnul Hristos (28), în Sângele

PARTEA SPECIALĂ

203

!ji Jertfa Lui, pe care Dumnezeu L-a dat jertfa de ispăşire pentru păcatele tuturor. Prin aceasta Dumnezeu şi-a arătat dreptatea şi iubirea Sa. I)reptatea, căci prin Jertfa Mântuitorului, care Şi-a asumat păcalele oamenilor, ne-a răscumpărat în faţa lui Dumnezeu; iubirea, pentru că din dragoste şi milă Şi-a trimis Tatăl în lume pe Fiul Său. De aceea, iudeii nu se mai pot lăuda cu Legea şi faptele ei materiale şi exterioare, care nu ne pot mântui, ci pe aceasta o pu­ tem dobândi numai prin credinţă, fară faptele Legii (3, 28), căci Dumnezeu este al tuturor oamenilor şi mântuieşte pe toţi prin credinţă. Cap. 4. Mântuirea prin credinţă demonstrată prin Vechiul Testament. Spre a confirma adevărul de mai sus, Apostolul aduce exem­ plul lui Avraam din Vechiul Testament, care a fost socotit drept în faţa lui Dumnezeu (3). Evreii se socoteau urmaşi ai lui. însă ei erau urmaşi numai trupeşti, nu şi urmaşi ai credinţei şi ai vieţii lui. Căci Avraam a fost socotit drept în faţa lui Dumnezeu prin credinţa sa (Facere 15, 6), prin încrederea mare în atotputernicia lui Dumnezeu, Care i-a promis un urmaş (13), deşi Avraam era bătrân, şi că prin el se vor binecuvânta toate neamurile. Deci, nu ca o răsplată pentru un fapt, ci ca un dar, ca şi cum i s-ar ierta unui om greşelile (Ps. 31, 1). Prin credinţă şi nu prin circumciziune, care vine mai târziu şi care este socotită drept un semn, Avraam devine părinte al tuturor neamurilor, al tuturor celor ce au credinţă ca el (18). Avraam devine şi părintele iudei­ lor, dar numai al celor care au credinţa şi viaţa lui, nu Legea lui - circumciziunea de mai târziu. Credinţa a dat făgăduinţă, nu Legea, căci aceasta face pe om să păcătuiască, ea provoacă mânia (15). Avraam este model de credinţă pentru toţi - şi celor de sub Lege şi a celor fară lege. Iar nouă, credinţa în Domnul Hristos înviat, care ne-a răscumpărat pe toţi, ni se socoteşte spre dreptate şi ne va mântui.

204

STUDIUL NOULUI TESTAMENT Secţia a Il-a (cap. 5-8) Mântuirea obiectivă urmare a Jertfei Domnului Hristos şi însuşirea ei.

Cap. 5: consecinţele Jertfei răscumpărătoare: împăcarea cu Dumnezeu şi iertarea păcatelor. După ce Apostolul a arătat că prin credinţă în Domnul Hristos ne putem îndrepta, putem să ne însuşim roadele jertfei Sale, el continuă, arătându-ne aceste rezul­ tate sau roade. Primul rezultat este pacea sau împăcarea cu Dumnezeu (1). în locul mâniei şi vrăjmăşiei dintre om şi Creator, se introduce împăcarea cu Dumnezeu, care, la rândul ei, naşte nădejdea (2) în harul sfinţitor de a deveni fii ai lui Dumnezeu. Acestea, la rândul lor, produc pentru creştinul încercat în suferinţele vieţii răbdarea (3), care ne întăreşte credinţa şi iubirea pe care o revarsă Duhul Sfânt în inimile noastre, împreună cu speranţa că prin Mântuitorul vom căpăta viaţa veşnică. Căci dacă Domnul Hristos ne-a arătat o iubire aşa mare, jertfmdu-Se pen­ tru noi, încă vrăjmaşi fiind, cu atât mai mult acum când ne-am împropriat prin credinţă învăţătură şi Jertfa Sa (10). Căci dacă prin neascultarea şi greşeala lui Adam a intrat pă­ catul în lume şi cu el moartea, care s-au răspândit la toţi oamenii (5, 12), căci noi toţi existam virtualmente în el, prin ascultarea Mântuitorului şi Jertfa Sa ne-a venit mântuirea. Până la Legea lui Moise păcatul era mai puţin evident, mai puţin cunoscut şi nu se imputa făptuitorului (13), totuşi oamenii au murit din cauza pă­ catului lui Adam. Venind Mântuitorul ne-a adus mântuirea, în­ dreptarea, ne-a izbăvit de frica morţii trupeşti şi ne-a oferit viaţa veşnică (17-18). El a transformat moartea fizică într-o simplă despărţire de trup, căci prin mântuire moştenim viaţa veşnică. Cap. 6: Eliberarea de păcat şi de moarte. Meritele mântui­ toare ale Domnului Hristos creştinul şi le însuşeşte prin credinţă, iar puterea transformatoare prin harul Botezului. Scufundarea în apă a credinciosului se aseamănă cu moartea Domnului Hristos, iar scoaterea din apă cu învierea Lui (4-5). Mântuitorul a murit

PARTEA SPECIALĂ

205

trupeşte şi a înviat, iar noi să murim păcatului şi să înviem omorând poftele noastre (6-8). După cum Domnul Hristos, biruind moartea, a înviat, tot astfel şi noi, omorând poftele şi păcatele, ajutaţi de harul Duhului Sfânt, să ducem o viaţa nouă, dreaptă şi sfântă (11). Ne-am eliberat de păcat şi de încătuşările Legii. Eliberându-ne de ele nu trebuie să mai păcătuim, căci păcatul aduce moarte. Odinioară creştinii îşi puneau mădularele în slujba păcatului, săvârşind fapte urâte, care aduceau moartea (21). Primind învăţătură creştină, Botezul şi harul Duhului Sfânt, ei devin urmaşi ai lui Hristos şi, deci, trebuie să săvârşească fapte bune, care aduc desăvârşirea şi viaţa veşnică. Cap. 7: Eliberarea de sub Legea iudaică. Adresându-se în­ deosebi iudeilor deveniţi creştini, care mai aveau unele ezitări asupra folosului Legii iudaice, Sfântul Apostol Pavel le spune că prin credinţă şi Botez creştinul este eliberat şi de Legea care facea cunoscut păcatul. După cum femeia atât cât trăieşte soţul ei trebuie să-i fie credincioasă, iar dacă moare se poate mărita, tot astfel iudeul trebuia să asculte de lege până la Botez (2). De altfel, Legea a fost bună pentru iudeu în ea însăşi (7), căci ea previne pe om să se ferească de păcat, dar făcând cunoscut păcatul, aţâţa poftele (8), şi nu-1 putea ajuta să nu săvârşească pă­ catul. Legea este duhovnicească, îndeamnă pe om spre înălţimi, dar omul este slab şi nu rezistă (14). în adevăr, există în om două legi: o dorinţă de a face binele şi alta de a săvârşi păcatul, legea păcatului (18-19). Legea du­ hovnicească din sufletul omului doreşte binele şi se bucură de el (22), iar legea păcatului din mădulare se luptă împotriva legii duhovniceşti şi o biruie săvârşind păcatul. Din această sfâşie­ toare luptă ne-a eliberat Mântuitorul Hristos prin Jertfa Sa, resta­ bilind echilibrul şi dând întâietate omului dinăuntru (25). Cap. 8: Desăvârşirea creştinului prin Domnul Hristos şi harul Duhului Sfânt. în continuare, Apostolul descrie procesul interior al îndrep­ tării omului. în adevăr, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu într-un

206

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

corp omenesc şi prin Jertfa Sa ne-a dat posibilitatea să biruim pă­ catul (2). Legea cerea împlinirea poruncilor, dar nu dădea nici un ajutor. Mântuitorul ne-a dat putinţa de a trăi în trup fără a fi robi păcatului (3). Cei care primesc învăţăturile Mântuitorului nu mai sunt oa­ meni trupeşti, ci oameni duhovniceşti, râvnesc pentru îndeplini­ rea virtuţilor, căci în ei locuieşte Duhul Sfânt (11). De aceea, creş­ tinii trebuie să colaboreze cu Duhul Sfânt, să săvârşească fapte bune. Căci prin harul Botezului devenim fii adoptivi sau fii prin har (16) ai lui Dumnezeu şi ne menţinem prin virtuţi şi fapte bune, devenind astfel moştenitori ai vieţii veşnice (17). Creştinii să ducă, deci, o viaţă conformă cu învăţătura Domnului Hristos şi chiar să pătimească pentru El, ştiind că suferinţele de aici, pentru El, nu se pot compara nici pe departe cu bunurile cereşti (18). De altfel, natura întreagă, care a fost la început supusă omu­ lui şi care, din cauza păcatului omenesc, a suferit stricăciune, aşteaptă o restaurare, o reînviere (20). Creştinii care colaborează cu Duhul Sfânt şi posedă o pârgâ a mântuirii aşteaptă o definitivă dobândire a împărăţiei lui Dumnezeu. Duhul Sfânt ne ajută în desăvârşirea noastră (26), căci cola­ borează cu noi şi ne învaţă cum să ne rugăm. Toate persoanele Sfintei Treimi ne ajută în opera noastră de mântuire. Dumnezeu, în preştiinţa Sa, a prevăzut pe toţi aceia care vor răspunde chemării Sale şi le oferă harul Duhului Sfânt spre ajutor şi spre mântuire (8, 29-30). Nimeni, însă, nu este sigur de mântuirea sa dacă nu conlu­ crează necontenit cu harul lui Dumnezeu prin credinţă şi fapte bune până la sfârşitul vieţii. Numai astfel ne menţinem în «viaţă în Hristos» şi Dumnezeu ne sprijină în toate nenorocirile vieţii, căci Mântuitorul Hristos S-a jertfit spre a ne ajuta şi stă de-a dreapta Tatălui mijlocind pentru noi (8, 34). Creştinii care au primit pe Domnul Hristos sunt convinşi de marea binefacere primită de la Dumnezeu şi nici o suferinţă sau necaz nu-i va despărţi de El, dacă rămân în dragostea Lui (35-39).

PARTEA SPECIALĂ

207

Secţia a IlI-a (cap. 9-11) Situaţia poporului iudeu în legătură cu mântuirea neamului omenesc

Partea doctrinară referitoare la mântuirea lumii poate fi so­ cotită încheiată. Dar Apostolul nu poate trece la partea morală Iară a lămuri o chestiune care părea a dezminţi promisiunile di­ vine, anume: situaţia poporului iudeu, căruia i s-a promis mântui­ rea şi care, în mare parte, a refuzat să creadă în Domnul Hristos. De aceea, Sfântul Pavel aminteşte marile perioade ale istoriei mântuirii. Cap. 9: Respingerea lui Israel. Apostolul este îndurerat că poporul lui Israel - care este poporul său - în majoritatea sa a respins mântuirea adusă de Domnul Hristos. Dumnezeu a acor­ dat toate privilegiile poporului evreu (vers. 4), dar n-au benefi­ ciat de ele decât aceia dintre ei care au crezut. Căci El este liber să lucreze, să miluiască sau să împietrească precum El voieşte (9, 15). Nu i se poate cere socoteală de acţiu­ nile Sale, după cum nu se poate cere socoteală olarului despre oalele pe care le face: unele fiind mai de cinste decât altele. Dumnezeu Şi-a arătat răbdarea Sa faţă de aceia care se împo­ triveau voinţei Sale, precum Şi-a arătat mila faţă de păgânii pe care i-a chemat la creştinism. Dar El ştia cum se vor comporta, cum vor colabora cu harul Său. Ştia că păgânii vor primi credinţa în Hristos. De altfel, profetul Osea (2, 25) şi Isaia (10, 22) au pre­ văzut că numai o parte dintre iudei se vor mântui iar în locul celor împietriţi vor intra păgânii. Deci, Dumnezeu a primit pe păgâni la creştinism întrucât au crezut în Mântuitorul (30) deşi nu erau pre­ gătiţi, iar iudeii au fost respinşi, cu toată pregătirea, căci nu au pri­ mit credinţa în Fiul lui Dumnezeu (31). Ei s-au mărginit la Legea lor, s-au poticnit (32), căzând în prăpastia necredinţei şi din vina lor s-au împietrit în credinţa falsă a aşteptării unui Mesia naţional. Cap. 10: Cauzele respingerii lui Israel. însă poporul iudeu, continuă Apostolul, nu-i lipsit de râvnă pentru mântuire, dar el o înţelege greşit. Iudeii resping mântuirea

108

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

satano». Se presupune, deci, că atunci diavolul L-a părăsit pe Domnul Hristos. Ordinea situării de la Matei este cea exactă. După ispitire şi după închiderea Sfanţului Ioan Botezătorul, Mântuitorul se reîntoarce în Galileea şi învaţă în sinagogi fiind slăvit de toţi. Faima şi-o căpătase datorită faptului că mai săvâr­ şise minuni aici şi la Ierusalim (Ioan cap. 2-4). Predica Mântui­ torului în Nazaret (4, 16-30) o efectua în sinagoga de acolo comentând o serie de versete din Isaia (61, 1-2), care se referă la timpurile mesianice şi pe care Iisus le aplică la Sine. Locuitorii din Nazaret preţuiesc felul Său de a învăţa, elocvenţa Sa, dar originea modestă pe care I-o cunoşteau, îi determină să-I respin­ gă mesianitatea. De aceea, Domnul Hristos nu face acolo nici o mihune. In Capernaum (4, 31-44), unde-şi fixează reşedinţa, învaţă poporul cu multă măiestrie şi putere, vindecă un demonizat într-o sinagogă, pe soacra lui Petru o tămăduieşte de friguri şi încă mulţi demonizaţi şi bolnavi. Mântuitorul, ştiind că opera Sa va trebui continuată şi după plecarea Sa din lume, îşi alege o serie de Apostoli care trebuiau să-I fie urmaşi. Chemarea primilor patru ucenici (5, 1—11) o istoriseşte Evanghelistul Luca mai amănunţit decât Matei (4, 18-22) şi decât Marcu (1, 16-20). Căci înainte de alegere, Domnul Hristos învaţă lumea dintr-o corabie de pe lacul Ghenizaret, îl sfătuieşte pe Petru să arunce năvodul mai în adânc şi să pescuiască, cu care ocazie se prinde un mare număr de peşti. în urma acestei minunate pescuiri sunt chemaţi: Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan. Tot în acest răstimp vindecă un lepros (5, 12-16) pe care-1 trimite să se arate preoţilor. Apoi, în Capernaum vin­ decă un paralitic (5, 17-26), adus de prietenii săi pe un pat şi coborât în casă pe uşa podului. Tot în Capernaum, Domnul Hristos cheamă ca Apostol pe Levi (Matei) (5, 27-39), vameşul oraşului în casa căruia iau parte la un prânz dat de acesta. Aici, Mântuitorul lămureşte rostul venirii Sale, care este mântuirea păcătoşilor, arătând totodată că este o mare deosebire între pos­ turile din legea veche şi acelea ale învăţăturii Sale.

PARTEA SPECIALĂ

109

Fariseii sunt nemulţumiţi de atitudinea Mântuitorului faţă de practicile şi ritualismul lor şi mai ales pentru că alesese un Apostol dintre vameşi. De aceea, ei îl atacă cu ocazia smulgerii spicelor de către ucenici (6, 1-5), într-o zi de sâmbătă, pentru că erau flămânzi. Fapta se repetă, când în sinagogă Domnul Hristos vindecă un om cu mâna uscată (6, 6-11), tot în zi de sâmbătă. El arată atunci cu dovezi din Scriptură (I Regi 21, 1-5) că sâmbăta poate fi călcată, în cazuri de trebuinţe strict necesare vieţii şi pentru săvârşirea faptelor de milostenie. Fariseii şi cărtu­ rarii văzând că nu-I pot sta împotrivă, prin cuvânt, s-au hotărât să-L omoare. Mântuitorul, ştiind că fariseii nu-I vor primi învăţătura, îşi alege un grup de ucenici care să-I continue opera. De aceea, după o noapte de rugăciune şi meditaţie în munte, El alege definitiv pe cei doisprezece Apostoli (6, 12-19), dintr-un număr mai mare de ucenici, după care, în faţa lor şi a unei mari mulţimi din Galileea şi din afară, rosteşte Cuvântarea fericirilor (6, 20-49) care este aceeaşi ca şi cea de la Matei, însă Evanghelistul Luca a omis din ea acele locuri care priveau mai mult pe evrei, adică comparaţia dintre Legea veche şi cea nouă. Numărul fericirilor după Luca este de patru, însoţite de patru blesteme, pentru a fi scoase mai bine în evidenţă. Se menţin în expunerea cuvântării, toate acele maxime şi învăţături morale valabile şi pentru lumea greco-romană căreia se adresa Evanghelistul Luca. Predica de pe munte, la Luca, este mai fragmentară, dar mai caldă şi mai părintească. La Matei este mai sistematică, asemănătoare cu un cod de legi. Cap. 7, începe cu vindecarea slugii sutaşului (7, 1-10). Când Mântuitorul intră în Capemaum, un sutaş prozelit trimite la El anumiţi bătrâni ai iudeilor să-L roage să vină spre a-i vindeca o slugă care zăcea. Apropiindu-se Iisus de casa sutaşului, acesta trimite anumiţi prieteni spre a-L opri să vină acasă la el ci, numai cu cuvântul, de la distanţă, să-i vindece sluga căci El posedă această putere. Mântuitorul, vindecă sluga şi laudă credinţa suta­ şului, care întrece pe a multor iudei. Şi Matei istoriseşte această minune (8, 8-13), dar el istoriseşte că cel care L-a rugat a fost

210

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Dumnezeu. Trebuie să se supună din conştiinţă şi nu din frică, achitându-şi plăţile impuse şi dând cinstea cuvenită conducă­ torilor acestei autorităţi (1-7). Revine asupra dragostei (8-10) faţă de aproapele care tre­ buie să dureze toată viaţa, căci dragostea cuprinde toată Legea. De asemenea, creştinii trebuie să vegheze, pentru că acum mân­ tuirea este mai aproape de noi (13, 11), înarmându-se cu armele luminii: credinţa, nădejdea şi dragostea, spre a rezista puterilor întunericului, fugind de desfrânare, beţii şi fapte ruşinoase (13). Cap. 14-16: Comportarea faţă de cei slabi în credinţă. Cei slabi în credinţă - sfătuieşte Apostolul - trebuie trataţi cu îngă­ duinţă şi dragoste (1), după cum şi cei puternici în credinţă nu trebuie criticaţi. Cei slabi erau creştini proveniţi dintre păgâni, care nu erau complet lămuriţi şi luminaţi, având unele nedu­ meriri în privinţa cărnii jertfite idolilor, dacă trebuie s-o consu­ me, iar de frică mâncau legume spre a nu consuma o asemenea came. Tot slabi în credinţă erau şi unii creştini proveniţi dintre iudei, care mai serbau unele sărbători hotărâte de Legea iudaică. Cei tari în credinţă ştiau că idolii nu există şi mâncau carnea fără nici o reţinere şi nu mai ţineau sărbătorile iudaice. Apostolul îndeamnă pe cei tari în credinţă să primească în societatea lor pe cei slabi în credinţă cu dragoste, căci Dumnezeu i-a învrednicit să intre în creştinism. De asemenea, cei slabi în credinţă nu au voie să judece pe cel ce mănâncă de toate. La fel şi pe cei care ţin anumite sărbători. Oricine îşi poate arăta devo­ tamentul faţă de Dumnezeu prin credinţă şi dragoste, însă nu tre­ buie să-i judecăm sau să-i dispreţuim pentru aceasta. Cât despre mâncare sau nemâncare, nu avem dreptul să ne judecăm unii pe alţii, căci Mântuitorul ne va judeca. Dar trebuie să nu smintim pe fratele nostru. Carnea nu poate fi necurată şi ea nu spurcă pe om (Matei 15, 11), însă în sufletul celui slab poate fi socotită necurată şi interzisă, iar pentru a nu-1 scandaliza, când este de faţă, nu trebuie să mâncăm came. în creştinism nu intere­ sează mâncarea sau băutura, ci raportul cu Dumnezeu şi cu oa­ menii, care trebuie să fie de pace şi bună înţelegere (17). Deci,

PARTEA SPECIALĂ

211

clin cauza mâncării şi băuturii nu trebuie să distrugem aceste legături. Toate sunt curate, dar dacă cel slab în credinţă ar mânca cu îndoială, înseamnă că îi facem un rău. De aceea, nu trebuie să mâncăm came şi să bem vin dacă este vorba să smintim pe fratele nostru (14, 21). Apostolul îndeamnă pe cei tari în credinţă să ajute pe cei slabi nu numai în ceea ce priveşte mâncarea, ci şi în celelalte împrejurări, în necazuri şi nevoi, în umilinţe. Să nu se gândească la plăcerile proprii, ci la binele şi zidirea aproapelui, având ca model pe Domnul Hristos, Care a suferit pentru noi. Să trăiască în armonie, să aibă aceeaşi credinţă, să se adune împreună şi să laude cu toţii pe Dumnezeu. în epilog (cap. 15, 1 4 -1 6 ) laudă pe creştinii din Roma pen­ tru credinţa lor şi le aminteşte că le-a scris epistole cu hotărâre, pentru că are misiunea de a predica la toate neamurile. El îşi îndeplineşte chemarea ca o jertfa adusă lui Dumnezeu. A predi­ cat mult, începând de la Ierusalim până în Iliric, mai ales acolo unde nu predicase nici un Apostol şi, nemaiavând loc în aceste ţinuturi (15, 23), s-a hotărât să treacă pe la ei, iar după aceea să meagă în Spania. Acum pleacă cu o colectă la Ierusalim. încheie cu recomandări pentru diaconiţa Febe, care duce scrisoarea, şi trimite salutări la o serie de creştini din Roma din partea sa şi din partea colaboratorilor săi. Importanţa Epistolei. - Epistola către Romani este una din cele mai importante cărţi didactice ale Noului Testament. Ea s-ar putea intitula drept primul tratat de dogmatică creştină, căci aici este interpretată şi sistematizată în mod magistral învăţătura Mântuitorului. Epistola către Romani ca şi cea către Galateni - scrisă mai înainte de Apostol - lămureşte marea problemă a mântuirii omu­ lui prin credinţă. însă, în timp ce această chestiune în epistola către Galateni este tratată într-un cadru mai redus al relaţiei din­ tre iconomia mântuirii şi iconomia Legii iudaice, Legea creştină şi cea iudaică, Epistola către Romani îmbrăţişează întreg trecutul omenirii cu cele două mari religii: păgână şi iudaică, arătând că

212

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

istoria întregii omeniri duce, după planul divinităţii, la mântuirea creştină. în această Epistolă Apostolul se urcă mai sus decât Avraam - strămoşul iudeilor al cărui Legământ îl socoate doar un episod în iconomia mântuirii - la Adam, strămoşul căzut al omenirii, căruia îi opune pe noul Adam, Cel al omenirii renăscute. în epistolă sunt fixaţi cei doi poli ai existenţei omeneşti: păcatul şi mântuirea individuală şi a întregii omeniri. în ea se arată cum Domnul Hristos, noul Adam, a restaurat omenirea, a salvat-o, răscumpărându-i greşelile prin Jertfa Sa pe cruce mântuirea obiectivă -, iar noi ne putem însuşi Jertfa Sa, putem renaşte sufleteşte, ne putem desăvârşi şi sfinţi prin credinţă în El. Epistola către Romani conţine marile probleme doctrinare ale creştinismului de unde se vor inspira şi pe care le vor dez­ volta mai târziu Sfinţii Părinţi. Astfel de învăţături dogmatice avem: mântuirea prin credin­ ţă, fără obligativitatea legii iudaice (1, 17; 3, 28), cunoaşterea lui Dumnezeu prin revelaţia naturală (1, 20); despre păcatul origi­ nar, transmiterea sa şi urmările sale la toţi oamenii (5, 12); trans­ formarea omului prin Taina Botezului, asemănarea cu Moartea şi învierea lui Hristos (6, 3-13); corupţia şi deteriorarea întregii naturi din cauza păcatului originar (8, 20); preştiinţa lui Dumnezeu iar nu predestinarea omului (8, 29-30); convertirea finală a evreilor (11, 25-26). Ca probleme de morală, Epistola ne revelează: existenţa legii morale naturale la toţi oamenii (2, 14-15); lupta interioară a omului între tendinţele trupului şi cele ale raţiunii şi stabilirea unui echilibru prin credinţa creştină (7, 19-25); porunca dra­ gostei faţă de aproapele cuprinde toată legea creştină (13, 8-10); ajutorarea celui slab în credinţă (14, 13), ajutorarea vrăjmaşilor pentru a-i face inofensivi (12, 20). Epistola semnalează o problemă socială de mare importanţă: datoriile creştinilor de a se supune cu sinceritate faţă de autori­ tăţile statului (13,1-7). Citirea cu atenţie şi evlavie a Epistolei ne poate da o instruc­ ţie creştină profundă şi adevărate norme de conduită în viaţă.

PARTEA SPECIALĂ

213

17. Epistola I a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni Una dintre epistolele importante ale Sfântului Apostol Pavel este Epistola I către Corinteni. Ea se încadrează între cele patru mari epistole pauline al căror cuprins doctrinar, cultic, moral şi disciplinar are o valoare deosebită. Ea aparţine după învăţătura tradiţiei creştine Sfântului Apos­ tol Pavel. Autenticitatea ei se sprijină pe mărturii externe şi inter­ ne puternice. Astfel, dintre mărturiile externe avem pe aceea a lui Clement Romanul care scrie corintenilor: «Citiţi epistola Ferici­ tului Pavel! Intr-adevăr inspirat v-a scris acela despre sine, despre Chifa şi despre Apollo, pentru că voi şi atunci provocaţi certuri şi dezbinări» (I Cor. 4). Sf. Ignaţiu de Antiohia foloseşte Epistola I către Corinteni în scrierile sale (Ad. Magn. X), Policarp al Smir­ nei afirmă: «Nu ştiţi că Sfinţii vor judeca lumea, după cum ne în­ vaţă Pavel» (Ad. Phil. XI). Fragmentul Muratori o citează printre scrierile canonice ca şi Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, şi se află, de asemenea, în lista canonică a Sfinţilor Părinţi Atanasie cel Mare, Chirii al Ierusali­ mului şi Grigore de Nazianz. Ea se află şi în vechile traduceri ale Sfintei Scripturi, latină şi siriacă. Examinarea Epistolei ne furnizează şi argumente interne care confirmă autenticitatea ei. în adevăr, autorul se numeşte cu numele şi calitatea sa chiar de la începutul Epistolei: «Pavel, Apostol al lui Hristos Iisus prin voinţa lui Dumnezeu» (1, 1). De asemenea, în cuprinsul ei găsim aceeaşi limbă, acelaşi stil ca: euharistia, instituirea şi sărbătorirea ei, cultul public, da­ rurile spirituale, virtutea dragostei şi învierea, găsim în ea idei care aparţin Sf. Apostol Pavel, precum sunt: mântuirea prin cre­ dinţă, învierea Domnului Hristos ca model al învierii noastre, unitatea Bisericii, al cărei Cap este Domnul Hristos, iar noi mem­ bre ale trupului Său. Faptele Apostolilor istorisesc o serie de fapte care corespund cu acelea la care Sf. Apostol Pavel face aluzie în epistolă. Astfel,

214

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

după I Cor. 3, 6, Apollo a predicat în Corint, fapt afirmat şi de Faptele Apostolilor (18, 27); Sfântul Pavel lucrează cu mâinile sale, spune şi în Faptele Apostolilor (18, 3). De asemenea, vioiciunea discuţiilor, sfaturile şi polemicile din cuprinsul Epistolei arată temperamentul înflăcărat şi personali­ tatea Sfântului Pavel. Toate acestea atestă autenticitatea Epistolei. Destinatarii Epistolei. Sfântul Apostol Pavel adresează Epis­ tola sa, în numele sau şi al colaboratorului său, Sostene, Bisericii din Corint. Acest oraş, pe vremurile apostolice, era capitala pro­ vinciei romane Ahaia. A fost reclădit de Iuliu Cezar (46 d. Hr.), colonizat cu mulţi colonişti romani şi i s-a acordat privilegii poli­ tice şi economice, ceea ce i-a adus belşugul şi cultura. Era situat între două mări: Ionică, la apus, şi Egee, la răsărit, având două porturi la ambele mări: Lechaion şi Chenchrea (Kenchrea). Corintul era un oraş înfloritor cu multe bogăţii, un centru cultu­ ral unde circulau diferite idei filozofice, dar mai ales excela în cultul zeiţei Afrodita-Venera, adică se practica nestingherit desfrânarea. Avea o populaţie de aproape 600.000 locuitori, dintre care 400.000 erau sclavi. Bogăţia o deţineau puţini, care exploa­ tau pe sclavi, hamali şi meseriaşi. Sfântul Apostol Pavel vine aici, în a doua călătorie misionară - anul 51 - plecând din Atena şi după un oarecare timp îşi găseşte gazdă la Acvila şi Priscila, care erau ca şi el făcători de corturi. îşi începe predica sa la sinagoga iudaică existentă în locali­ tate, anunţând că Domnul Hristos este Mesia Cel prezis de profeţi. Mulţi iudei şi prozeliţi se botează. Dar, ca de obicei, mulţi com­ patrioţi i se împotrivesc şi Apostolul părăseşte sinagoga, fixându-şi sediul în casa unui prozelit, Titus Justus. încurajat de pro­ gresul pe care îl facea, ca şi de o vedenie prin care i se spune să predice cu zel, fară frică, căci nu i se va întâmpla nimic (Fapte 18, 9-10), el rămâne aici un an şi şase luni. în acest răstimp, Apostolul scapă nevătămat, fiind achitat de proconsulul cetăţii Galion, fratele filozofului Seneca (2-66 d. Hr.), datorită faptului că iudeii s-au ridicat împotriva predicii lui şi l-au dus în faţa tri-

PARTEA SPECIALA

215

Iniţialului, cerând să fíe condamnat. Galion, aflând că este acuzat pe motive religioase, clasează acţiunea, afirmând că nu se ocupă de probleme religioase. Biserica din Corint se organizează şi înfloreşte cuprinzând în sânul ei pe foşti iudei, prozeliţi şi păgâni din toate clasele sociale. I Inii aveau o cultură deosebită, preţuind filosofía şi retorica, alţii erau bogaţi, însă cei mai mulţi erau dintre meseriaşi, hamali, sclavi, liberţi. Motivele şi scopul Epistolei. Sfântul Pavel părăseşte Co­ rintul pe la anul 52, îndreptându-se spre Efes, pe care-1 vizitează numai, şi revine aici, în a treia călătorie misionară, unde acti­ vează o perioadă de trei ani. în Efes el află că în Biserica din Corint se petreceau fapte neplăcute. Acolo venise, după plecarea sa, un creştin din Alexandria, Apollo, instruit şi botezat de Acvila şi Priscila, care predica în termeni mai aleşi decât Sfântul Pavel, cu o elocvenţă mai deosebită, fapt care determină pe mulţi corinteni să se ataşeze mai mult de el, formând o partidă zisă a lui Apollo. Mai existau şi unii iudei, care, deşi neiudaizanţi, mai păstrau ură faţă de Sfântul Pavel şi de succesele sale şi-i contes­ tau autoritatea, opunându-i pe Sfântul Apostol Petru. Aceştia for­ mau grupul petrinilor. în opoziţie cu aceştia, o parte din creştini preţuia în chip deosebit pe Sfanţul Pavel, formând o grupare a lui Pavel. în sfârşit, o altă serie de creştini afirma că are o legătură nemijlocită cu Domnul Hristos şi se numea a lui Hristos. Mai mult, între corinteni existau creştini care duceau o viaţă uşoară, influenţaţi de concetăţenii lor, astfel că într-o familie fiul întreţinea legături nepermise cu mama sa vitregă. Alţii trăiau în vrajbă şi se judecau în pricinile lor la tribunalele civile. în sfârşit, se produceau neorânduieli şi scandaluri la agape şi cult. între timp, Apostolului i se prezintă o delegaţie din Corint, formată din anumiţi reprezentanţi ai creştinilor de acolo: Stefci­ ñas, Fortunatus şi Ahaic, care-i prezintă o epistolă cu o serie de întrebări referitoare la unele probleme practice şi anume: căsă­ toria şi fecioria, despre carnea jertfită idolilor etc.

216

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Situaţia delicată a Bisericii din Corint, problemele ridicaţi dc creştinii de acolo, ca şi unele chestiuni doctrinare, pe care unii voiau să le înţeleagă cu raţiunea - învierea morţilor - îl deter­ mină pe Apostol să scrie corintenilor o epistolă. Deci, scopul Epistolei este multiplu: 1) spre a înlătura dezbi­ narea din sânul Bisericii corintene din cauza partidelor şi a i se reda unitatea; 2) înlăturarea incestuosului din mijlocul comuni­ tăţii şi curmarea desfrânării; 3) lămurirea unor chestiuni de mo­ rală, de cult şi doctrinare, pentru a se întări viaţa morală şi reli­ gioasă a Bisericii respective, căsătoria şi fecioria, idolotitele etc. Locul şi data. Epistola a fost scrisă din Efes în timpul călă­ toriei a treia misionară, în cursul anului 56-57. Limba în care este scrisă este cea greacă a dialectului comun. Spre deosebire de alte epistole, limba din această Epistolă este clară, bogată în figuri de stil. Acesta este format din fraze mai bine aranjate, cu o logică mai strânsă, mai puţin rabinică decât în alte epistole, de exemplu cea către Galateni. Planul. Epistola cuprinde 16 capitole. Nu are o temă centra­ lă, nu tratează despre un singur subiect, ci cuprinde idei şi su­ biecte diferite. Nu este asemănătoare Epistolei către Romani. Aici domină elementul practic şi prin forţa lucrurilor este foarte variată ca idei. Ea se împarte în două părţi, precedate de un prolog (1, 1-9). Acesta cuprinde salutări de la Apostol şi mulţumiri către Dumnezeu pentru binefacerile primite de corinteni. Partea 1 (cap. 1-6), în care se dezaprobă dezbinările (partidele), se cere excomunicarea incestuosului, se condamnă judecarea creşti­ nilor la tribunalele păgâne şi desfrânarea. Partea a Il-a (cap. 7-16) cuprinde răspunsul Apostolului la diferite chestiuni: de morală, de cult şi doctrinare. Astfel, este vorba despre: că­ sătorie şi feciorie, idolatrie, purtarea femeii la cultul divin, de­ spre Cina Domnului şi agape, despre harisme şi despre învierea morţilor.

PARTEA SPECIALĂ

217

CUPRINSUL EPISTOLEI

în prolog (cap. 1-9), Apostolul salută Biserica din Corint şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru harul şi harismele primite de ei de la Dumnezeu, în care trebuie să progreseze pentru a putea întâmpina curaţi şi nevinovaţi ziua Parusiei Mântuitorului. Partea I (cap. 1,10-6) Măsuri pentru întărirea şi propăşirea Bisericii din Corint. Combaterea dezbinărilor, pedepsirea incestuosului, dezaprobarea proceselor înaintea păgânilor şi combaterea desfrâului.

Primele patru capitole sunt strâns unite între ele prin pro­ blemele ce le dezbat şi anume: partidele din Corint şi rezultatele lor rele, înţelepciunea omenească şi cea creştină, precum şi rolul apostolilor. Cap. 1: Dezbinările din Corint şi înţelepciunea omenească, Apostolul îndeamnă, chiar de la început, pe corinteni să fie uniţi, înlăturând dezbinările şi partidele care se formaseră între ei: par­ tidul lui Apollo, Petru, Pavel şi cel mai periculos, zis al lui Hristos (12). El le arată marea lor greşeală de a se socoti că aparţin vreu­ nui misionar, în timp ce ei aparţin toţi Domnului Hristos, în nu­ mele Căruia toţi s-au botezat şi pe Care misionarii îl predică (13). Motivele împărţirii corintenilor provin din judecarea predicii Apostolului şi învăţăturii creştine prin prisma înţelepciunii ome­ neşti. Misionarii predică Evanghelia mântuirii, bazându-se pe răs­ cumpărarea adusă de Mântuitorul Hristos prin jertfa crucii (17), respingând filozofia lumii reprezentată de greci, ca şi legea iu­ deilor: pentru primii, crucea lui Hristos fiind o nebunie, iar pen­ tru evrei, un scandal (18). De altfel, înţelepciunea lumii s-a dovedit zadarnică, căci prin ea înţelepţii lumii n-au putut cunoaşte pe Dumnezeu, voia şi pla­ nurile Sale de mântuire a lumii. Căci Dumnezeu a mântuit lumea prin jertfa adusă de Fiul Său pe cruce. în mod practic s-a verifi­ cat neluarea în seamă a înţelepciunii lumeşti, căci la Corint Dum­ nezeu a chemat la mântuire dintre ei pe cei slabi şi neînţelepţi.

218

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Cap. 2: înţelepciunea creştină. Şi Apostolul predică o înţe­ lepciune, însă înţelepciunea creştină, o înţelepciune ascunsă a planurilor lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii prin Jertfa lui I Iristos (7). Ea a fost descoperită misionarilor creştini pe care aceştia o propovăduiseră celor credincioşi. Pe ea o pricep oame­ nii duhovniceşti care cred şi se identifică cu viaţa în Domnul Hristos (12). înţelepţii lumii, care trăiesc după patimile lor şi care sunt oameni trupeşti, socotesc înţelepciunea lui Dumnezeu o nebunie, însă cei duhovniceşti o preţuiesc. Cap. 3-4: Răul dezbinărilor. Hristos, temelia Bisericii şi rolul Apostolilor. Creştinii din Corint sunt încă trupeşti, se con­ duc după consideraţii ale înţelepciunii lumeşti, dovadă sunt cer­ turile şi dezbinările dintre ei. Corintenii uită că misionarii sunt meşteri-ziditori la «zidirea lui Dumnezeu» (3, 9) şi colaboratori ai Domnului Hristos, iar temelia rămâne El însuşi (3, 11). Ei predică învăţătura Sa în diferite moduri, după puterea fiecăruia, a căror muncă va fi apreciată la Parusia Domnului (3, 11-15). Deci, nici un misionar nu trebuie să se împăuneze cu înţelep­ ciunea lumii, căci aceasta nu duce la mântuire. înţelepţii păgâni sunt plini de viclenie (vers. 19-20). Pe de altă parte, corintenii să nu pună pe misionari (apostoli) unii împotriva altora, căci toţi predică pe Hristos în care şi aceia şi ei trebuie să creadă. De asemenea, corintenii trebuie să privească pe Apostoli ca pe nişte slujitori ai Domnului Hristos şi administratori ai taine­ lor lui Dumnezeu (cap. 4). Modul în care ei trebuie să fie jude­ caţi este dacă şi-au îndeplinit slujbele corect. Dar nu de corinteni, ci de Dumnezeu. El, Pavel, a colaborat în strânsă legătură cu Apollo, spre a fi pildă de unire corintenilor şi a înlătura dezbi­ nările dintre ei (vers. 6). Cât despre cei înzestraţi cu harisme (vers. 7), care se socotesc a fi în strânsă legătură cu Mântuitorul, să nu se mândrească, căci aceste daruri provin de la Dumnezeu prin misionarii Săi. Cât despre Apostoli, lumea s-ar aştepta, după înţelepciunea ei, să-i vadă copleşiţi de bunuri, ca regii, dar Dumnezeu îi vrea

PARTEA SPECIALĂ

219

lipsiţi şi umiliţi, flămânzi şi goi (9-13). Aceasta-i înţelepciunea creştină bazată pe Crucea lui Hristos. Apostolul le trimite pe Timotei, care-i va ajuta printr-un în­ văţământ oral să-l înţeleagă, iar Pavel speră că nu va trebui să-i dojenească. Cap. 5. Incestuosul din Corint. Apostolul le aminteşte apoi despre faptul ruşinos al incestuosului din Corint, care întreţinea legături de concubinaj cu mama sa vitregă. în unire spirituală cu comunitatea respectivă, el hotărăşte să fie exclus incestuosul din Biserică, pentru ca exemplul său să nu se extindă (4-5). Acest fapt s-a întâmplat tot din cauza dezbinărilor dintre ei şi a influenţei înţelepciunii păgâne. Ei trebuie să se smerească şi să ducă o viaţă curată, ferindu-se de legături cu desfrânaţii. Cap. 6: Oprirea proceselor la tribunalele păgâne şi comba­ terea desfrâului. Un alt fapt trist care se petrecea la Corint şi pe care Apostolul îl condamnă este judecarea creştinilor la tribu­ nalele păgâne (4—6). Căci, creştinii prin Botez sunt mai presus de păgâni: ei vor judeca lumea la sfârşitul veacurilor (Matei 19,28). Intre ei nu trebuie să existe neînţelegeri, sau, dacă există, să ape­ leze la cei mai bătrâni. Păgânii duc o viaţă plină de păcate, furt, lăcomie, închinare la idoli, pentru care nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Creştinii nu trebuie să revină la asemenea păcate. în sfârşit, creştinii trebuie să se păzească de desfrănare. Ei nu trebuie să abuzeze de eliberarea din robia păcatului adusă de Jertfa Domnului Hristos de sub Legea iudaică. Dacă este permis a mânca toate alimentele căci toate sunt curate, nu trebuie să mă­ nânce peste strictul necesar. «Căci toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos» (vers. 12). De asemenea, eliberarea din păcat şi de sub lege nu permite desfrânarea, care-i un păcat grav. Corpul nostru, prin Jertfa Dom­ nului Hristos, a devenit templul Duhului Sfânt şi prin el trebuie să slăvim pe Dumnezeu, căci cu el vom învia. Prin desfrânare pervertim şi corpul şi sufletul batjocorind pe Domnul Hristos. De aceea creştinii trebuie să rămână curaţi.

220

STUDIUL NOULUI TESTAMENT Partea a Il-a (cap. 7-16) în această parte Apostolul răspunde la o serie de întrebări: morale, cultice şi doctrinare.

Cap. 7: Despre căsătorie, feciorie, celibat şi viaţa creştină. Unii creştini din Corint se deosebeau de confraţii lor care înţe­ legeau desfrâul ca o libertate permisă. Aceştia, din contră, soco­ teau că trebuie să rămână în feciorie, sau dacă erau căsătoriţi, să trăiască în abstinenţă. De aceea, Apostolul le scrie că: fecioria, în adevăr, este su­ perioară căsătoriei (1), dar este un dar excepţional, nu oricine o poate îmbrăţişa (7). însă, împotriva desfrânării este căsătoria, orânduită de Dumnezeu, unde bărbatul şi femeia trebuie să se socotească egali, să-şi păstreze credincioşia conjugală respectivă şi de comun acord să se înfrâneze în posturi. Cei căsătoriţi nu tre­ buie să se despartă, afară de cazul când unul din soţi fiind ne­ creştin nu ar vrea să mai convieţuiască cu celălalt. Altfel, soţul creştin influenţează pe cel necreştin şi copiii lor pot deveni şi ei creştini (7, 14). Printr-o paranteză, în legătură cu viaţa creştină (7, 17-23), Apostolul îndeamnă pe cei botezaţi să nu caute să-şi schimbe situaţia lor, condiţia vieţii lor, în mod violent. Adică, dacă sunt sclavi, să caute a deveni liberi, în mod paşnic, sau dacă sunt li­ beri, să nu caute să cadă în sclavie. Oricum, situaţia de tăiat împrejur sau netăiat împrejur, de sclav sau de om liber în care era fiecare la primirea botezului nu are importanţă în creştinism. Apostolul nu putea predica la început eliberarea sclavilor, căci creştinismul n-ar fi reuşit, s-ar fi transformat într-o revoluţie so­ cială, ceea ce nu era posibil atunci. Revenind la feciorie (7, 25-40), Apostolul le dă un sfat de la el, spunându-le că în vederea Parusiei este mai bine să rămână fiecare în starea care există (24); cel căsătorit să nu se despartă, iar fecioarele şi cei necăsătoriţi să rămână astfel (27), căci se pot îngriji mai mult de sufletul lor. Deci, fecioria e superioară căsă­

PARTEA SPECIALĂ

221

toriei, dar nu e obligatorie, ci numai un sfat pentru cine are che­ mare spre ea. Cap. 8-9 stau într-o stânsă legătură tratând: atitudinea creştinilor faţă de idolotite, exemplificate prin pilda Apostolului şi pedeapsa iudeilor. în chestiunea consumării idolotitelor - carnea jertfită ido­ lilor, care se vindea pe piaţă - creştinii trebuie să dovedească prudenţă şi dragoste (cap. 8). In adevăr, idolii nu înseamnă nimic şi a mânca din carnea jertfită lor este un fapt indiferent. Dar dacă această libertate a celor ce nu ştiu ar tulbura pe cei slabi, ar influenţa şi pe aceştia să mănânce, deşi ei socotesc că acesta este un păcat, atunci se păcătuieşte împotriva celui slab din lipsă de dragoste. De aceea, creştinul adevărat nu va mânca came niciodată, când e vorba să aducă sminteală fratelui său (8, 13). Ca pildă de înţelegere pentru cei slabi în credinţă şi iubire pentru ei, S f . Apostol Pavel se dă pe sine ca exemplu (cap. 9). Procedând cu înţelegere faţă de cei slabi, renunţăm la unele drep­ turi ale noastre, cum face şi el ca Apostol. Căci pentru a nu stân­ jeni predica sa, el slujeşte gratuit, deşi avea drepturi la anumite bunuri materiale. Căci cel ce slujeşte altarului şi Evangheliei tre­ buie să trăiască din Evanghelie (9, 14). în continuare, Apostolul arată că el se comportă cu fiecare după situaţia sa: cu păgânii, cu iudeii, cu cei slabi; cu fiecare în mod deosebit, coborându-se la nivelul lor de înţelegere, Ia slă­ biciunile lor spre a-i aduce pe toţi la Hristos. El se înfrânează şi depune eforturi, ca şi cei din circuri, spre a câştiga marele pre­ miu, care este mântuirea şi a le fi exemplu. «M-am făcut tuturor toate, —zice el - ca măcar pe unii să-i dobândesc pentru Hristos» (9, 22). Apostolul le prezintă şi pilda israeliţilor idolatri (cap. 10), care trebuie să-i înveţe la prudenţă pe cei tari în credinţă. Căci stră­ moşii iudeilor în pustie, deşi au fost ajutaţi de Dumnezeu, fiind conduşi de un nor luminos, trecând minunat prin Marea Roşie, hrăniţi cu mană, adăpaţi cu apă din stâncă, totuşi au cedat poftei idolatriei şi au fost pedepsiţi, o dată pierind douăzeci şi patru de

222

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

mii (Num. 25, 9), altă dată fiind muşcaţi de şerpi veninoşi (Num. 21, 6). Evident, şi-au primit pedeapsa pentru păcatele lor, dar acele pedepse au fost şi pilde pentru cei de astăzi. De aceea, ei trebuie să se păzească de închinare la idoli (15). Adică să nu ia parte la mesele păgâne de la temple unde se stabilea o oarecare legătură între participant şi preotul sacrificator. Creştinii aveau Sfânta Euharistie unde puteau participa, iar nu la aceste invenţii ale demonilor (21). Idolotitele puteau fi consumate în case particulare cu condi­ ţia de a nu sminti pe cei slabi. (27). Dacă li se atrage atenţia de cineva că sunt idolotite, este vorba de cei slabi în credinţă, să re­ nunţe la ele (28). Trebuie să facem totul spre slava lui Dumnezeu şi fără a tulbura pe cineva, ci spre folosul şi mântuirea tuturor. Cap. 11—14: probleme în legătură cu cultul. Cap. 11: Atitudinea cuviincioasă în Biserică şi la Cina Domnului. Creştinii din Corint se adunau în anumite case, unde se săvârşea Sfânta Euharistie, şi se rosteau rugăciuni. Apostolul se bucură de acest fapt şi-i îndeamnă să ţină toate învăţăturile predate de el (2). însă, i s-a adus la cunoştinţă şi despre atitu­ dinea unor femei care luau parte la aceste adunări şi care, înţe­ legând greşit egalitatea lor cu bărbaţii pe care o învaţă religia creştină, ca şi libertatea lor, îşi permiteau o ţinută necorespun­ zătoare în biserici. Apostolul arată că în aceste adunări femeia trebuie să poarte un văl, să fie acoperită (1-16); în primul rând din evlavie, pentru că la aceste rugăciuni asistă nevăzut şi îngerii (11, 10), apoi pentru demnitatea ei şi ca un semn de decenţă, spre a nu arăta podoaba părului; după cum bărbaţii tre­ buie să fie neacoperiţi (14). Pe acea vreme, umblau cu capul descoperit desfrânatele. Chiar în timpul sărbătorii Cinei Domnului [Sf. E u h a r istii (11, 17-34), se manifestau dezbinările dintre Corinteni. Căci, la agapele care precedau sau urmau după ea, unii se aşezau pe grupe, după categorii sociale sau rude, iar alţii se îmbătau pro­ ducând dezordine.

PARTEA SPECIALĂ

223

Amintind despre instituirea Sfintei Euharistii (11, 23 ş.u.) şi săvârşirea ei, învăţătura primită de la «Domnul» - deci printr-o revelaţie (cf. Matei 26, 26-29; Marcu 14, 22-25; Luca 22, 19-20) el subliniază caracterul ei sfânt şi deci necesitatea unei pregătiri sufleteşti deosebite pentru cei care se împărtăşesc. Căci în acel moment ei se împărtăşesc cu însuşi Trupul Domnului. Cei care «nesocotesc Trupul Domnului (11, 29), împărtăşindu-se cu nevrednicie», adică nespovediţi şi nepregătiţi, aveau de suferit. «De aceea - le zice Apostolul - mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit» (11, 30). Cap. 12: Despre harisme şi înţelepciunea lor. Harismele, precizează Apostolul, sunt darurile duhovniceşti extraordinare acordate de Duhul Sfânt. Ele sunt multe şi felurite: de la cele interioare ca: darul înţelepciunii, al cunoştinţei şi al credinţei (12, 8-9), la cele exterioare, spectaculare şi temporale, ca: proorocia, puterea facerii de minuni, a grăirii în limbi şi a tâlcuirii limbilor (12, 9-10), până la cele permanente ale slujirilor în Biserică de către Apostoli, păstori şi învăţători (12, 28). Toate acestea sunt lucrate de unul şi acelaşi Duh Sfânt (12, 11) şi se deosebesc de cele false, ale falşilor prooroci, învăţători (cf. II Petru 2, 1) sau pretinşi grăitori în limbi (cf. I Ioan 4, 1-3). Rolul harismelor a fost, pe de o parte, de a dovedi mesianitatea şi dumnezeirea Domnului Iisus Hristos (12, 3), iar pe de altă parte, de a zidi Biserica, a ajuta la răspândirea credinţei printre neamuri şi deci la înfrăţirea popoarelor prin acelaşi Duh în Hristos, făcând din toţi un corp al Bisericii, o mare familie con­ dusă de părintele ei (12, 27). Apostolul, printre acele harisme, distinge şi aminteşte sepa­ rat pe unele ca speciale şi permanente în Biserică, anume rân­ duite de Dumnezeu, adică cele slujitoare, care ţin de preoţie: Apos­ toli, prooroci, evanghelişti, păstori şi învăţători. Prin aceasta se arată că Biserica este de la început organizată în cler şi popor, în păstori şi păstoriţi, conlucrând toţi la zidirea şi unitatea Bisericii, fiecare cu darul pe care l-a primit. Toţi sunt indispensabili, toţi

224

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

folositori, toţi trebuie să lucreze uniţi, organizaţi şi în ascultarea de păstori, spre zidirea întregii Biserici şi spre slava lui Dumnezeu. Cap. 13: Despre virtutea dragostei. Harismele preţuite aşa de mult de corinteni nu sunt o dovadă de perfecţiune personală, arată Apostolul, căci ele vin din afară, de la Duhul Sfânt. Ceea ce duce la desăvârşire este efortul perso­ nal, virtutea. Iar dintre cele trei mari virtuţi teologice - credinţa, nădejdea şi dragostea - , cea mai importantă este dragostea (1-3). Ea întrece toate harismele şi toate virtuţile. Este izvorul tuturor celorlalte virtuţi şi încoronarea lor. Ea ne oferă intuiţia profundă, viziunea deplină şi fericitoare a dumnezeirii. Şi Domnul Hristos ne arată importanţa iubirii aproapelui (Ioan 13, 34-35) şi rolul hotărâtor al faptelor bune de la judecata generală (Matei 25, 31^46), toate expresie a dragostei lui Dum­ nezeu de aproapele. Insă dragostea, arată Apostolul, întrece credinţa şi nădejdea. Acestea două din urmă sunt superioare harismelor, căci ne pun în strânsă legătură cu Dumnezeu (Marcu 16, 16), dar sunt in feri oare dragostei ca durată (8). Căci, precum harismele se vor ter­ mina, se vor termina de asemenea credinţa şi speranţa, adică cu­ noaşterea şi aşteptarea îndeplinirii făgăduinţelor divine se vor sfârşi o dată cu viaţa pământească. Insă comuniunea cu divini­ tatea prin dragoste se va menţine cât va trăi fiinţa omenească. Analiza dragostei creştine şi imnul închinat ei este o culme doc­ trinară a Epistolei. Cap. 14: Despre harismele glosolaliei şi profeţiei. Reco­ mandând, drept concluzie, corintenilor să fie cuprinşi de fiorul dragostei, Apostolul analizează, în continuare, harismele gloso­ laliei şi profeţiei. Dintre acestea, el socoteşte mai preţioasă proorocia care înseamnă învăţarea, predica şi apoi prezicerea (3). Glosolalia este de folos numai atunci când vorbitorul în limbi îşi tălmăceşte vorbirea sa, sau o tălmăceşte cineva din adunarea Bi­ sericii. Altfel, glosolalia nu zideşte, căci în Biserică sunt mai de folos cinci cuvinte înţelese de toţi decât zece mii de vorbe în alte limbi neînţelese (14, 19).

PARTEA SPECIALĂ

225

Şi în privinţa profeţiei trebuie pastrată o ordine: cei ce proo­ rocesc trebuie să vorbească doi sau trei pe rând şi numai în caz excepţional şi alţii, dacă sunt sub puterea harismei, iar ceilalţi din adunare trebuie să observe dacă învăţăturile exprimate sunt ade­ vărate. Din aceleaşi motive de ordine şi pentru că femeia este oprită de la Taina Preoţiei, ea este oprită a vorbi în biserică (34). Toate însă să se facă în ordine şi ascultare de păstorii Bisericii. Căci «şi duhurile proorocilor se supun proorocilor, pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii. Ca în toate Bisericile sfinţilor, femeile să tacă în biserică...» (14, 32-34). Cap. 15: Despre învierea morţilor. Ultima chestiune lămu­ rită de Apostol este învăţătura despre învierea morţilor. în prima parte a Epistolei el afirmă că oamenii, prin înţelepciunea lor, nu puteau să înţeleagă planurile lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră prin Jertfa pe cruce a Mântuitorului. în ultima parte susţine învăţătura despre învierea corpurilor, bazându-se pe predica Mântuitorului Hristos răstignit şi prea­ mărit, respingând părerile filozofilor păgâni, care aveau o vagă idee despre înviere. El pleacă de la faptul fundamental al învierii Domnului Hristos (15, 1-11). Domnul Hristos a înviat, afirmă el, este un fapt real, crezut de toată tradiţia creştină şi dovedit printr-o serie de aratări după învierea Sa. Dintre aceste arătări el aminteşte în plus arătarea către Iacov, fratele Domnului (7), la cinci sute de fraţi (6), dintre care unii încă trăiesc; i s-a arătat şi lui personal, în mod extraordinar, şi a fost chemat şi trimis a predica la nea­ muri. Faptul că Hristos a fost nu numai Dumnezeu ci şi om ase­ menea nouă şi că a înviat din morţi dovedeşte că şi noi vom învia. Realitatea învierii Sale este dovada învierii noastre (15, 12-34). El a fost începătura învierii trupurilor, pârga învierii noas­ tre (20). Precum s-a introdus blestemul şi moartea prin Adam, aşa şi învierea şi mântuirea s-au făcut prin Hristos. Când Biserica luptătoare va lua sfârşit, învierea tuturor se va îndeplini şi Mân­ tuitorul va sta de-a dreapta Tatălui. 15 - Studiul Noului Testament

226

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Altfel, nici practica existentă în Corint, prin care în locul unui catehumen mort de vreo moarte năpraznică se botează o rudă sau un prieten al acestuia, nu ar avea nici un rost (29). Nici suferinţele sale, nici întreaga viaţă creştină n-ar avea vreun sens mai înalt dacă n-ar fi învierea morţilor. Am fi asemenea cu acei păgâni care socotesc că totul se termină la mormânt şi care învaţă: «să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri» (32). în adevăr, învierea presupune o transformare profundă a corpurilor. Dar posibilitatea învierii morţilor şi modul cum se va face stă în puterea lui Dumnezeu (15, 35-38). Precum un grăun­ te îngropat moare şi putrezeşte, iar după el iese o plantă nouă, tot astfel şi un corp mort, desfăcut în elementele sale prin atot­ puternicia lui Dumnezeu, va învia (37-38). Toate corpurile se vor transforma în corpuri spirituale fără trebuinţe materiale, vor fi corpuri duhovniceşti, asemenea corpului spiritualizat al Mân­ tuitorului. Mai mult, ele se vor deosebi în slava şi strălucirea lor, pre­ cum este deosebire între stelele cerului în privinţa luminii: unele mai strălucitoare, altele mai puţin luminoase. Şi încă o precizare importantă: cei morţi, la Parusia Dom­ nului, vor învia întâi, iar cei care se vor afla în viaţă în acel moment nu vor întâmpina pe Domnul cu aceleaşi corpuri, ci se vor transforma într-o clipă, prefăcându-se în corpuri spiritua­ lizate (cf. I Tes. 4, 13-17) (51). Astfel, încheie Apostolul, şi pă­ catul şi moartea au fost biruite de Domnul Hristos. Epistola se încheie cu un epilog (cap. 16), prin care Apos­ tolul îndeamnă pe corinteni să strângă ajutoare pentru Biserica din Ierusalim care era greu încercată. Ajutoare se strângeau în ziua întâi a săptămânii, adică Duminica. Dovadă că ea se serba când se făcea colecta în cadrul cultului (16, 2). Importanţa Epistolei. Epistola I către Corinteni are o deo­ sebită importanţă, căci prin ea avem o icoană fidelă a primei Biserici creştine cu toate curentele din mijlocul ei, viaţa ei reli­

PARTEA SPECIALA

227

gioasă şi morală. în ea vedem o comunitate creştină proaspăt convertită dominată încă de înţelepciunea păgână şi care cerea Apostolilor o predică bazată pe retorică şi nu pe învăţătura mân­ tuirii, pentru că viaţa ei morală decurgea tot din această concep­ ţie filozofică: avantaje materiale, mândrie, desfrânare. Sfântul Pavel le opune, în cuprinsul Epistolei, învăţătura de­ spre înţelepciunea divină care a mântuit lumea prin jertfa crucii Domnului Hristos şi care a dat naştere la o nouă morală mani­ festată prin modestie personală, jertfa., abnegaţie şi slăvire a lui Dumnezeu. Prin caracterul ei multilateral, Epistola cuprinde diferite învă­ ţături dogmatice, morale, de cult şi pastorale. Astfel, ca probleme dogmatice avem: răsplata faptelor omului şi mai ales ale misio­ narilor printr-o judecată severă de către Dumnezeu (3, 11-15) nu este vorba despre purgator; preotul ca administrator sau slujitor al Sfintelor Taine (4, 1); instituirea Sfintei Euharistii de către Domnul Hristos (11, 23-26); despre harisme şi existenţa ierar­ hiei bisericeşti (12, 28-30); învierea morţilor bazată pe învierea Mântuitorului (15,20); schimbarea celor vii la Parusia Domnului (15,51). Probleme morale: despre păcatul desfrânării (6, 15-19); despre căsătorie şi divorţ (7, 2, 10-11); feciorie (7, 25-27; 38); virtutea dragostei şi superioritatea ei (13). Chestiuni de cult: pregătirea deosebită a creştinilor pentru primirea Sf. Euharistii (11, 27-29); întrebuinţarea harismelor pentru folosul Bisericii (12); retribuirea slujitorilor altarului (9, 9,13); modestia şi smerenia la cult (11,4-5); serbarea Duminicii (16,2). în legătură cu problemele disciplinare se aminteşte despre excomunicare (5, 3) şi existenţa forurilor de judecată biseri­ cească (6, 2-5). De altfel această epistolă, spune un exeget, este aşa de importantă şi amplă încât fiecare frază cuprinde o învă­ ţătură dogmatică, morală sau de cult.

228

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

18. Epistola a Il-a a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni Una din epistolele mari ale Sf. Apostol Pavel, cu un accen­ tuat caracter personal, este Epistola a Il-a către Corinteni. Ea nu cuprinde învăţături doctrinare sau de cult, ca prima Epistolă către Corinteni, în schimb în ea se arată personalitatea complexă a Apostolului, sentimentele adânci de revoltă şi durere, de milă şi duioşie ce caracterizează profunzimea fiinţei sale. Epistola aparţine Sfântului Apostol Pavel. Autenticitatea sa este incontestabilă. Astfel, Clement Romanul şi Policarp de Smir­ na ca şi Epistola către Diognet şi Teofil de Antiohia o citează. Frag­ mentul Muratori o enumeră printre cărţile canonice şi vechile tra­ duceri ale Sfintei Scripturi siriacă şi latină, o cuprind. Sf. Irineu, Clement de Alexandria şi Tertulian o numesc a doua epistolă că­ tre Corinteni. Ea este citată de asemenea în lista canonică a Sfin­ ţilor Părinţi Atanasie cel Mare, Chirii al Ierusalimului şi Grigorie de Nazianz. Autorul îşi spune numele chiar la începutul Epistolei: «Pavel, Apostol al lui Hristos Iisus, prin voinţa lui Dumnezeu.» (1,1). Iar Timotei este un colaborator şi ucenic al său (1, 1), ca şi Tit, care duce Epistola (8, 6, 16). Celelalte argumente interne ale autenti­ cităţii sunt tot atât de puternice. Astfel limba şi stilul sunt asemă­ nătoare cu ale celorlalte epistole pauline. Se află aici obişnuita sa metodă de a scrie: idei generale amestecate cu detalii personale. Personalitatea sa, unde alături de iubirea pasionată pentru Mân­ tuitorul Hristos şi dragostea pentru fiii săi duhovniceşti subzistă şi o ironie şi revoltă faţă de duşmanii săi iudaizanţi. Evenimentele descrise în prima Epistolă către Corinteni stau în strânsă legătură cu cele descrise în Epistola a Il-a către Corinteni. Astfel, el excomunică un incestuos, în prima (I Cor. 5, 1-6) şi-l iartă, în a doua (II Cor. 2, 6-8); hotărăşte cum să se facă colecta pentru creştinii din Ierusalim în prima (I Cor. 16, 1-2) şi în a doua constată că se îndeplineşte (II Cor. 8, 2, 5, 7, 11).

PARTEA SPECIALĂ

229

Motivele, scopul şi destinatarii Epistolei. în a treia călă­ torie misionară, când Apostolul era la Efes, trimite pe Timotei în Macedonia pentru a strânge o colectă pentru creştinii din Ieru­ salim şi pentru a se informa asupra Bisericii din Corint. între timp o delegaţie a comunităţii din Corint pleacă spre Efes pentru a-1 consulta pe Apostolul Pavel asupra unor probleme doctrinare şi disciplinare, care l-au determinat pe el să scrie prima Epistolă către Corinteni. Delegaţii se reîntorc cu prima Epistolă la Corint, iar Timotei revine la Efes, fără a se întâlni cu delegaţia. Informaţiile despre Biserica din Corint Sf. Pavel le-a aflat de la delegaţi. Ceea ce îl interesa acum era impresia pe care avea s-o facă prima Epistolă scrisă către Corinteni şi efectele ei. De aceea, mai târziu, el tri­ mite din nou la Corint, de data aceasta pe Tit (II Cor. 12, 18), spre a observa rezultatele primei Epistole, urmând să se întâlnească cu Apostolul la Troa (II Cor. 2, 12-13), căci avea de gând să ple­ ce spre Macedonia. însă, din cauza revoltei argintarului Demetriu din Efes (Fapte 19, 23), Sf. Apostol pleacă mai devreme de cum proiectase din Efes, iar în Troa nu-1 mai întâlneşte pe Tit, care încă nu sosise. Apostolul pleacă atunci în Macedonia şi îl întâlneşte pe Tit, probabil în Filipi, unde ucenicul său îi arată care este situaţia Bisericii din Corint. Scrisoarea Apostolului a avut rezultate bune. Dezbinările, în cea mai mare parte au dispărut, incestuosul a fost exclus din comunitate, Biserica a revenit oarecum la normal. Totuşi, mai existau unele lucruri care îl îngrijorau pe Apostol. Iudaizanţii, duşmanii Sfântului Apostol Pavel, răspândeau dife­ rite zvonuri spre a-1 compromite. Ei afirmau că Apostolul este slab, neautoritar, urmăreşte interese materiale în legătură cu colecta iniţiată în Macedonia şi chiar cu predica sa şi îndeosebi se spunea că nu are autoritate de Apostol, căci nu L-a urmat în viaţă şi nu L-a cunoscut personal pe Domnul Hristos. Mai mulţi corinteni începeau să-şi piardă încrederea în Apostol. De aceea, spre a-şi restabili autoritatea şi credincioşia în faţa lor, le scrie a doua epistolă, trimiţând-o prin Tit, care mergea

230

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

acum a doua oară în Corint, însoţit de câţiva fraţi (II Cor. 8, 6, 16, 18, 22). Deci scopul Epistolei este restabilirea autorităţii Apostolului în faţa corintenilor, stimularea strângerii colectei pentru Biserica din Ierusalim şi justificarea amânării vizitei sale la Corint. Ea esté destinată, în primul rând, corintenilor, dar şi tuturor creştinilor din provincia Ahaia (II Cor. 1,1). Locul şi timpul scrierii. Epistola a fost scrisă probabil din Filipi, în anul 57, adică cu câteva luni mai târziu decât prima. Planul. Epistola cuprinde 13 capitole. Are un caracter perso­ nal de apărare a autorităţii şi misiunii sale de Apostol, polemi­ zând cu duşmanii săi. Totuşi, din descrierea faptelor concrete, din activitatea sa de Apostol şi din viaţa sa personală se des­ prinde tema epistolei, care este: apărarea slujirii apostolice. Ea se împarte în trei părţi: prima parte (cap. 1-7), prevăzută cu un prolog (cap. 1, 1-11), este o parte apologetică de apărare a persoanei şi autorităţii sale apostolice şi a misiunii de Apostol, în general. Partea a 11-a (cap. 8-9) cuprinde un îndemn de a strânge o colectă de daruri pentru Biserica din Ierusalim. Partea a IlI-a (cap. 10-13) este o parte polemică în care apostolul respinge criticile duşmanilor săi. CUPRINSUL EPISTOLEI Partea I (cap. 1-7) Apărarea slujirii apostolice

în prolog (cap. 1, 1-11), după salutare către Biserica din Co­ rint şi creştinii din Ahaia, Apostolul mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ajutorul trimis lor, dar mai ales Lui, pentru că l-a scăpat de suferinţele ce le-a avut de suportat în Efes datorită şi rugăciu­ nilor lor. Acestea, mai ales, l-au scăpat, spre a fi folositor şi lor. Cap. 1 (12-24). Apărarea împotriva învinuirii de nestator­ nicie. Corintenii sunt pentru Apostol o laudă în ziua judecăţii

PARTEA SPECIALĂ

231

Domnului (14) De aceea, el s-a purtat corect faţă de ei, amânând vizita la Corint, căci nu voia să-i certe, ci să-i mângâie. Cap. 2: Dragostea Sf. Pavelfaţă de corinteni, iertarea inces­ tuosului, călătoriile sale. Apostolul, pentru a nu-i întrista, s-a hotărât să nu meargă la ei, ci să le scrie cu tristeţe de lucrurile întâmplate acolo cu incestuosul (4-5). Dar pentru ca acesta să nu cadă în deznădejde, ei trebuie să-l ierte (7). Dovadă de grija ce le-o poartă el n-a rămas în Troa, deşi avea un teren bun de predică, ci a plecat să se întâlnească cu Tit pen­ tru a afla veşti despre ei. Căci el predică tuturor şi celor ce se mântuiesc şi celor ce nu vor să primească credinţa cu acelaşi dezinteres şi curăţie sufletească. Cap. 3: Credincioşia Apostolului şi superioritatea Evanghe­ liei sale faţă de învăţătura lui Moise. Apostolul nu se laudă ca adversarii săi prin scrisori de recomandare, căci scrisoarea sa sunt ei, corintenii (2), cărora le-a predicat nu cu puterea sa, ci cu ajutorul harului Duhului Sfânt (3). în acest mod el a devenit Apostol al noii credinţe a Mântuitorului Hristos dătătoare de via­ ţă, deosebită de cea formalistă a Vechiului Testament predicată de Moise şi acoperită cu un văl (6-7). Din această pricină el capătă o mare îndrăzneală în misiunea sa (3, 12), căci el predică o nouă credinţă de contemplare a lui Dumnezeu, în duh şi libertate (17), cinstit, pe faţă şi pe înţelesul tuturor. însă vălul de pe timpul lui Moise a rămas pe inimile mul­ tor iudei, care nu înţeleg că legea veche avea ca scop pe Domnul Hristos. Cap. 4. Suferinţele Apostolilor şi nădejdea în slava lui Dum­ nezeu pe care o cunosc. înalta slujire încredinţată predicatorilor Evangheliei îl face pe Apostol să predice adevăruri pe înţelesul tuturor. Evanghelia sa rămâne ascunsă doar celor robiţi de pa­ timi, celor stăpâniţi de idei mesianice greşite (3^1). El nu se predică pe sine - cum spun adversarii săi - ci pe Domnul Hristos. Căci Dumnezeu l-a făcut şi pe el părtaş luminii cereşti - pe drumul Damascului - şi, ca un umil slujitor al lui Hristos, îl face cunoscut şi lor (4, 6); însă în lipsuri şi necazuri

232

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

pentru a se arăta prin ele puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. El este în pericol zilnic pentru Domnul Hristos, tocmai spre a se face şi ei părtaşi la mântuire. Mai mult, el crede în învierea pe care Dumnezeu o dă aleşilor Săi şi speră că munca sa va da rezul­ tate bune şi se vor bucura împreună de împărăţia cerească (14). Supărările şi necazurile corporale nu-1 fac să deznădăjduiască, ci-1 întăresc din punct de vedere interior (16), căci aceste rele trecătoare îi aduc viaţa veşnică. Cap. 5: Haina nouă cerească şi dorinţa după viaţa veşnică. Trupul omenesc, arată în continuare Apostolul, este trecător, iar Apostolii speră că vor fi îmbrăcaţi într-un trup veşnic la înviere, dacă vor fi găsiţi vrednici de acest fapt la judecată (1-3). Această nădejde le-o garantează Duhul Sfânt care sălăşlu­ ieşte în ei şi în care cred (5). De aceea, ei, Apostolii, nu trăiesc spre a plăcea oamenilor, ci lui Dumnezeu, Care îi va răsplăti la judecata viitoare. Spune aceasta cu inima curată, pentru ca ei s-o spună la rândul lor duşmanilor săi, care invocau unele preroga­ tive faţă de el. Apostolul le mărturiseşte că predică Evanghelia numai din dragoste pentru ei şi pentru Domnul Hristos, Care a murit şi a înviat pentru toţi (18) şi a cărui învăţătură trebuie s-o primească şi ei, spre a se mântui Cap. 6: Misiunea Apostolului. Ca un slujitor al Domnului Hristos, Apostolul îi îndeamnă să primească predica sa, căci s-a împlinit profeţia lui Isaia (59, 8) a venirii lui Mesia în vremea lor. El îşi îndeplineşte misiunea sa în suferinţe, necazuri, în pericol de moarte, sărac, deşi îmbogăţeşte sufleteşte pe mulţi (4-10). Toate le face numai din dragoste faţă de corinteni, care, la rândul lor, trebuie să-i răspundă cu aceeaşi monedă (11), să-l iubească (13) şi să se ferească de legături religioase şi morale cu păgânii, căci e o mare deosebire între credincios şi necredincios (14—15). Creştinii sunt sălaşe ale Duhului Sfânt, sunt temple ale lui Dum­ nezeu, motive pentru care trebuie să se ferească de desfrânare,

PARTEA SPECIALĂ

233

mândrie şi dezbinare, căci ei fiind fii prin har ai lui Dumnezeu trebuie să nu cadă din această stare de har. Cap. 7: Restabilirea încrederii între Apostol şi corinteni. Apostolul cere corintenilor să-l iubească şi să aibă încredere în el, mărturisindu-le că a lucrat cinstit şi se bucură de progresul credinţei lor. Revenind la chestiunea călătoriei, reia firul de la cap. 2, amintindu-le că s-a bucurat întâlnindu-1 pe Tit în Macedonia, care le-a adus veşti bune despre ei şi de faptul că s-au îndreptat, ascultând pe trimisul său. Partea a Il-a (cap. 8-9) Colecta pentru creştinii din Ierusalim

Apostolul laudă dărnicia Bisericii din Macedonia pentru fraţii din Ierusalim. De aceea, trimite pe Tit şi pe alţi doi ucenici ai săi pentru a strânge daruri spre a desăvârşi colecta începută. Nu-1 tri­ mite singur spre a nu fi defăimat. Ei nu trebuie să contribuie din poruncă, ci din dragoste, după exemplul Mântuitorului Hristos, Care S-a făcut sărac spre a ne îmbogăţi (8, 5). Dumnezeu iubeşte pe cel ce dă de bună voie (9, 7). Bunurile lor vor ajuta lipsurile fraţilor de origine iudaică şi vor cimenta legăturile dintre ei. Partea a IlI-a (cap. 10-13) înfruntarea adversarilor Apostolilor, în această parte Apostolul are în vedere mai direct pe duşmanii săi personali, iudaizanţii

Cap. 10: Atitudinea corectă şi constantă a Apostolilor. Apos­ tolul arată că, după învăţăturile Mântuitorului Hristos, el s-a com­ portat totdeauna cu blândeţe faţă de ei, nu din slăbiciune, cum îl acuză duşmanii săi, ci pentru că armele sale sunt duhovniceşti (4), prin care îi va aduce la ascultare şi pe ei şi care, la rândul lor, prin supunerea lor, vor îndepărta neascultarea duşmanilor săi, excluzându-i din adunare.

234

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

El are autoritatea de la Domnul Hristos (7) mai mult decât duşmanii săi. El este acelaşi în vorbe ca şi în scrisori, în acţiuni ca şi în fapte; la fel de autoritar în depărtare, ca şi de faţă. Nu se laudă singur ca duşmanii săi, ci pentru că a ajuns cu predica până la ei, va merge şi în alte locuri unde nu s-a predicat (15-16). Cap. 11-13: Ostenelile şi virtuţile Apostolului faţă de acti­ vitatea apostolilor mincinoşi, viziunile şi boala sa. Cu toate că Apostolul socoteşte neserios pe acela care se laudă singur, totuşi pentru a-i feri pe corinteni de iudaizanţi, el este nevoit să se la­ ude. In adevăr, el nu este mai prejos decât vreun alt Apostol. Dacă la ei a părut mai prejos în elocvenţă, nu este mai prejos în cunoştinţă (5-6). Din iubire pentru ei a predicat gratuit pentru a nu fi acuzat de interes material (7). Pentru că iudaizanţii se laudă cu merite tru­ peşti, îşi permite nebunia de a se lăuda şi el, arătându-le că le este superior şi în această privinţă. Astfel, el este din sămânţa lui Avraam (22), Apostol al lui Hristos, întrecându-i în suferinţe, os­ teneli, închisori, bătăi de la iudei (24-26), în posturi şi privegheri (27). El se interesează şi suferă cu fiecare dintre bisericile unde a predicat, cu mulţi dintre fraţii slabi şi neputincioşi (28-30). Mai mult, el a fo st dăruit de Dumnezeu cu anumite viziuni (cap. 12) prin care a fost răpit până la al treilea cer, în rai, în lo­ cuinţa îngerilor. Probabil că este vorba de o viziune avută în Tars sau Antiohia înaintea călătoriilor misionare. I s-a dat şi o suferinţă în trup, o boală (12, 7) - probabil boală de ochi (cf. Gal. 4, 15) - pentru a nu se lăuda cu viziunile sale şi pentru a se arăta mai mult puterea lui Hristos, Care locuieşte în el. El se laudă deoarece corintenii nu i-au luat apărarea în faţa duşmanilor lui, arătându-le că nu le este cu nimic inferior. De alt­ fel, autoritatea sa apostolică s-a arătat prin minunile sale şi pre­ dicile sale din Corint. El vrea să vină pentru a treia oară la ei (cap. 13), să-i câştige sufleteşte numai din dragoste, fără gând de câştig material, fără a le fi o povară, cum nu le-au fost nici el şi nici tovarăşii săi

PARTEA SPECIALĂ

235

vreodată. Ar dori, când va veni, să-i găsească uniţi şi curaţi spre a-i mângâia şi nu să-i certe folosind autoritatea. Să se pregă­ tească fiecare, căci atunci când va veni va fi drept. Pentru aceste motive le scrie pentru a nu fi aspru, căci doreşte zidirea şi desă­ vârşirea lor. Epilogul (13, 11-13) exprimă o dorinţă de bucurie, mângâiere şi pace, iar încheierea este o binecuvântare printr-o formulă trinitară devenită liturgică. Im portanţa Epistolei. Epistola a doua către Corinteni este importantă pentru că ne arată începuturile şi dezvoltarea cre­ dinţei creştine în lumea păgână şi cât de mult i-a trebuit Sfântu­ lui Apostol Pavel să lupte pentru a-i menţine pe aceşti creştini începători în ascultarea lui Dumnezeu, sub autoritatea Apostolilor şi pentru primirea tradiţiei creştine. Ea ne arată superioritatea apostolatului Sf. Pavel: originea divină, minunile şi viziunile sale, dar mai ales suferinţele pentru Hristos şi modul său de comportare în mijlocul fraţilor săi: «dez­ interes, jertfelnicie şi iubire». Ca idei dogmatice semnalăm: despre Sfânta Treime (13,13); răspunderea noastră prin Hristos şi transformarea prin Duhul Sfânt (5, 14—21); judecata obştească (5, 10); Taina ungerii cu Sfântul Mir prin mirungere (1, 21-22). Probleme morale: răsplata creştinului este mărturia curată a conştiinţei sale (1, 12); în creştinism există adevărata libertate (3, 17); suferinţele pentru credinţă întăresc sufletul credinciosului (4, 16); postul ca mijloc de întărire în credinţă (5, 5); Dumnezeu răsplăteşte milostenia (9, 7). Suferinţele Sf. Ap. Pavel pentru Hristos (11, 23-25); viziu­ nile sale (12, 2); boala sa - de ochi - de care suferea (12, 7). Epistola impresionează, mai ales, pentru zelul întru propovăduirea creştinismului a Sfintului Pavel, exemplu ideal pentru orice păstor de suflete.

236

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

19. Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel O altă Epistolă doctrinară de primă importanţă a Sfântului Apostol Pavel este Epistola către Galateni. Ea stă alături, ca im­ portanţă, de Epistola către Romani, cu care se aseamănă privitor la cuprins. Importanţa sa mai reiese şi din faptul că ne dă o serie de informaţii asupra biografiei Sfântului Apostol Pavel. Epistola către Galateni a fost recunoscută aproape în unani­ mitate de tradiţia creştină că aparţine Sf. Pavel, la care se adaugă, cu mici excepţii, şi exegeza protestantă. Dintre mărturiile externe asupra autenticităţii cităm: Clement Romanul, Ignatiu de Antiohia, Policarp de Smirna, care citează din Epistolă. La fel Iustin Martirul, Irineu, Clement de Alexan­ dria, Tertulian. în cele mai vechi manuscrise ale Sfintei Scripturi, Epistola către Galateni se află în forma ei actuală. De asemenea se află citată în Fragmentul Muratori şi lista cărţilor canonice ale Sfinţilor Părinţi: Atanasie cel Mare, Chirii al Ierusalimului şi Grigorie de Nazianz. Obiecţia că ea se aseamănă cu Epistola către Romani şi ar fi un extras din aceasta, făcută de altcineva, nu este un motiv te­ meinic, pentru că există idei proprii numai Epistolei către Gala­ teni, cum ar fi comparaţia celor două femei ale lui Avraam cu cele două Testamente; Legea mozaică nu e dată direct de Dum­ nezeu, ci prin îngeri (Gal. 3, 19). în Epistola către Galateni Apos­ tolul nu vorbeşte nimic despre ataşamentul său faţă de poporul iudeu sau despre privilegiile acestuia faţă de popoarele păgâne, ca în Epistola către Romani. Din analiza Epistolei, adică ca argumente interne, observăm chiar de la început că autorul se defineşte arătându-şi numele, calitatea şi de unde-şi deţine apostolia: «Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Iisus Hristos şi prin Dumnezeu Tatăl» (1,1). Desprindem apoi o serie de informaţii şi amănunte, mai ales, din primele două capitole care concordă cu tot ceea ce ştim despre viaţa şi apostolatul Sf. Pavel. Polemica ascuţită şi

PARTEA SPECIALĂ

237

argumentarea concisă, ce se observă în Epistolă sunt comune epistolelor pauline. împrejurările istorice şi concrete din care a izvorât ea şi pe care le ştim că au existat în misiunea Apostolului confirmă autenticitatea ei. Destinatarii Epistolei. Epistola este destinată Bisericilor din Galatia. Adică, după părerea celor mai autorizaţi exegeţi, că­ tre Bisericile din Galatia Veche, din Asia Mică, mărginită de alte mici ţărişoare ca: Bitinia, Pont, Capadocia, Frigia şi Licaonia. Ea nu este adresată către Galatia sudică şi provinciile din sud, ca: Pamfilia, Pisidia şi Licaonia, cum pretind unii exegeţi. Sfântul Pavel a predicat creştinismul la galateni - care erau formaţi din păgâni celţi, proveniţi din Occidentul Imperiului Roman - în călătoria a doua misionară prin anul 51—52. Era în trecere prin Frigia şi Galatia, îndreptându-se spre Troia. însă, îmbolnăvindu-se, a rămas pentru un timp în Galatia, unde, fiind foarte bine primit şi preţuit (Gal. 4, 13-15), a predicat Evanghe­ lia şi a înfiinţat o serie de biserici. A trecut a doua oară prin aceste părţi, în drum spre Efes, în cursul călătoriei a treia - anul 54-55 - când a constatat înflorirea creştinismului. Fiind la Efes aude despre unele nereguli în rân­ durile lor, din cauza propagandei iudaizanţilor, şi le adresează Epistola despre care este vorba. Scopul Epistolei a fost de a lămuri pe creştini asupra mântui­ rii, despre care le predicase, şi asupra apostoliei sale. Cu alte cu­ vinte, pentru a le arăta că mântuirea se obţine, aşa precum le-a vorbit el, numai prin credinţă, fără obligativitatea Legii iudaice, cum pretindeau iudaizanţii. în al doilea rând, pentru a le arăta că el este un adevărat Apostol al lui Hristos, cu nimic mai prejos decât Petru sau ceilalţi Apostoli. Căci iudaizanţii, strecuraţi prin­ tre creştinii din Galatia, învăţau că religia creştină nu este vala­ bilă fără primirea ritualului iudaic: deci, cel primit de ei nu-i ade­ vărat şi nici valabil, pentru că Sf. Pavel nu-i adevărat Apostol al Domnului Hristos ca Sf. Petru şi ceilalţi, care l-au urmat pe Mân­ tuitorul. Unii dintre galateni s-au înşelat şi au primit ritualul iudaic.

238

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Alţii, l-au anunţat pe Apostol la Efes. Scriindu-le Epistola, Sfântul Pavel restabileşte adevărul şi astfel tulburările au dispărut. Timpul şi locul. Aşadar, Epistola este scrisă de Sfântul Pavel în răstimpul călătoriei a treia misionare, pe la anul 54—55, în oraşul Efes. Planul. Epistola cuprinde şase capitole şi se împarte în trei părţi: partea I apologetică (cap. 1-2), prevăzută cu o introdu­ cere (1, 1-10), arată autoritatea sa apostolică şi temeinicia învă­ ţăturii sale. In cuprinsul propriu-zis Apostolul demonstrează originea divină a apostolatului său şi a Evangheliei predicată de el, pre­ cum şi recunoaşterea sa ca Apostol de către ceilalţi Apostoli şi conformitatea învăţăturii sale cu a acestora. Partea Il-a (cap. 3-4) este partea doctrinară sau dogmatică. Aici se dovedeşte că mântuirea se obţine prin credinţa în Hristos fără ritualul Legii iudaice. Faptul se deduce din experienţa cre­ dincioşilor din Galatia, care au primit Botezul şi harurile Duhului Sfânt numai prin credinţă, din credinţa lui Avraam şi promisiu­ nilor sale şi din însemnarea alegorică a celor două femei pe care le-a avut strămoşul poporului evreu. Partea a IlI-a (cap. 5-6) morală cuprinde o serie de sfaturi practice în legătură cu: întrebuinţarea înţeleaptă a libertăţii creş­ tine, ferirea de învăţători mincinoşi, de mândrie, dezbinări şi în­ demnuri la iubire, răbdare şi blândeţe faţă de toţi. CUPRINSUL EPISTOLEI

Introducere (cap. 1, 1-2). Sfântul Pavel se adresează creşti­ nilor din Galatia arătându-şi titlul de Apostol pe care nu-1 deţine de la oameni, ci de la Domnul Hristos. După scurte urări de pace, îşi arată surprinderea că galatenii părăsesc învăţătura predicată de el, trecând la învăţătura iudaizantă - altă Evanghelie. în fond, nu există altă Evanghelie în afară de cea pe care le-a predicat-o lor şi altor creştini.

PARTEA SPECIALĂ

239

Oricine ar predica altă Evanghelie o face din scopuri egoiste. Deci cine ar predica altfel, chiar înger din cer, să fie blestemat (anatema 8). El predică această Evanghelie nu din mândrie sau interes, ci în calitate de Apostol al Domnului Hristos şi pentru a păstra neschimbată învăţătura Mântuitorului. Din introducere reiese tema Epistolei: readucerea galatenilor la adevărata învăţătură prin: demonstrarea autorităţii apostolice a Sf. Pavel şi temeinicia Evangheliei predicate de el. Partea I apologetica (cap. 1-2). Autoritatea apostolică a Sfântului Pavel şi aprobarea învăţăturii sale de Biserica din Ierusalim

Cap. 1: Viaţa Sf. Pavel înainte şi după convertire. învăţătura predicată de el galatenilor, spune Apostolul, n-a învăţat-o de la oameni, ci direct de la Mântuitorul, ca şi ceilalţi Apostoli, însă, nu urmându-L, ci în chip extraordinar, prin desco­ perire (1, 11-12). Drept dovadă, el arată că Ia început a fost un iudeu fanatic, un fariseu îndârjit, care a persecutat pe creştini, dar prin minunea de pe drumul Damascului Domnul Hristos, prin bunăvoinţa Sa, l-a ales Apostol al neamurilor. Acest fapt l-a trans­ format pe el, zelosul fariseu, în Apostol (I, 13-15). însă, după acest fapt, el a rămas în afara Apostolilor, căci după convertire pleacă în Arabia (17), unde rămâne trei ani. De aici se reîntoarce în Damasc şi apoi la Ierusalim pentru a vedea pe Petru şi Iacov, rămânând acolo un timp foarte scurt. Din Cilicia, unde pleacă şi predică Evanghelia, i se vădeşte temeinicia misiunii sale prin succesul activităţii respective. învăţătura sa a fast aprobată şi de Biserica din Ierusalim (cap. 2, 1-10), unde a luat parte la Sinodul apostolic împreună cu Bamava şi Tit, după 14 ani de la convertirea sa. Acolo a plecat da­ torită unei descoperiri divine (2) şi - spre deosebire de părerile unor farisei (4-5) - Sfinţii Apostoli: Iacov, Petru şi Ioan, fruntaşii Aposto­ lilor, i-au aprobat misiunea şi activitatea sa printre păgâni, adică intrarea păgânilor în creştinism fară ritualul Legii iudaice (7-9).

240

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Apostolul n-a făcut în această privinţă nici o concesie, căci ucenicul său Tit n-a fost obligat să se taie împrejur. Precum Sfân­ tul Apostol Petru predica la evrei (8), el avea dreptul să predice la neamuri. Deci, Sinodul din Ierusalim a confirmat adevărul învăţăturii sale. Mai mult, adevărul Evangheliei sale a fo st confirmat şi prin incidentul din Antiohia (2, 11-21) dintre el şi Sf. Petru. Căci acesta pe când era în Antiohia lua masa împreună cu pagâno-creştinii de acolo în mod obişnuit. Dar, venind unii iudeo-creştini de acolo şi aşezându-se la masă s-au separat de păgâno-creştini, ceea ce a făcut şi Sf. Petru, influenţat de aceia. Atunci, Sfântul Pavel îl mustră în public, acuzându-1 de slă­ biciune şi nestatornicie. Căci, primind creştinismul şi venind în Antiohia, Petru s-a socotit egal cu toţi creştinii, n-a mai observat Legea iudaică, s-a detaşat de ea. După venirea unor confraţi cu concepţii greşite se desparte de antiohieni şi se alătură celor ce ţineau Legea. Prin aceasta dădea dovadă de slăbiciune şi lăsa să se înţeleagă că jertfa lui Hristos şi credinţa în El nu aduc mân­ tuirea în mod desăvârşit. Or, spune Apostolul, noi ştim că prin credinţă ne mântuim (2, 16-21). Creştinii, primind jertfa Domnului Hristos, se leapădă com­ plet de Lege, sunt morţi pentru ea. Prin Jertfa Mântuitorului şi prin credinţa în ea ne răstignim împreună cu Hristos, trăim cu El, căci El ne-a iubit şi ne-a răscumpărat din păcat, Legea devenind inutilă. După mustrare, Sf. Petru, împreună cu ceilalţi, şi-au recunoscut gre­ şeala, iar Sfântul Pavel şi-a văzut confirmată Evanghelia sa. Partea a II-a dogmatică (cap. 3-4) Justificarea (mântuirea) prin credinţă

Cap. 3: Credinţa lui Avraam şi a urmaşilor săi: Hristos şi Legea. Ca o primă dovadă a îndreptării (mântuirii) prin credinţă Apostolul arată galatenilor că ei, după convertire, după Botez, au primit o serie de daruri harismatice prin care li s-a dat puterea de

PARTEA SPECIALĂ

241

a face minuni şi alte bunuri spirituale, pe care ei acum le resping, întorcându-se la poruncile Legii iudaice, care nu oferă nimic din acestea (2-5). Şi pentru a întări şi mai mult faptul că ei greşesc, Apostolul recurge la un argument din Vechiul Testament, anume, la patriar­ hul Avraam (3, 6-14). Acesta s-a îndreptat în faţa lui Dumnezeu prin credinţa în promisiunea divină, că, deşi bătrân, va avea un liu şi prin el urmaşi (Facere 15, 5-6). Prin acest fapt s-a socotit îndreptat. De aceea, toţi care cred ca şi Avraam sunt fiii lui, nu aceia care se trag trupeşte din el. Dovadă că însăşi Scriptura spu­ ne: «Printr-însul se vor binecuvânta toate popoarele pământului» (Facere 18, 18), adică prin credinţa lui, cei care vor crede în El. în schimb, Legea aduce blestemul (3, 10-14), căci cei care trăiesc şi o practică sunt sub blestem neputând îndeplini toate prescripţiile cerute de ea. Deci, Legea nu poate să mântuiască pe nimeni. Şi profetul Avacum (1,4) arată că prescripţiile Legii fiind corporale nu pot mântui, ci mântuirea se dobândeşte numai prin credinţă. De aceea, Cel Care ne-a scăpat de blestem, a fost Dom­ nul Hristos, Care S-a răstignit pe cruce. La evrei, cel care murea răstignit pe cruce era blestemat (Deut. 21, 23). Mântuitorul răstignindu-Se de bună voie, pentru păcatele noastre, ne-a răscumpărat de păcat, de blestemul Legii. Prin El s-a realizat promisiunea lui Avraam, adică prin El se vor binecuvânta toate popoarele. Cel care crede în Mântuitorul Hristos este urmaşul credinţei lui Avraam, fără Legea iudaică. Apoi Apostolul motivează adevărul de mai sus în mod juri­ dic (3, 15-18). Testamentul făcut de om nimeni nu-1 schimbă, cu atât mai mult cel făcut de Dumnezeu. Or, Dumnezeu i-a tăgăduit lui Avraam că prin urmaşul - nu urmaşii - lui se vor binecuvânta neamurile. Acest urmaş nu-i altcineva decât Hristos. Legea s-a dat evreilor după 430 de ani de la Avraam prin Moise. Ea n-a putut desfiinţa făgăduinţa pentru că Dumnezeu nu i-ar mai fi promis lui Avraam binecuvântarea neamurilor, prin credinţă, dacă avea s-o dea prin Lege. 16 - Studiul Noului Testament

242

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Şi atunci se întreabă Apostolul care-i rolul Legii? (3, 19-29). Ha a fost dată pentru a face cunoscut mai mult păcatul, pentru ca acela care-1 săvârşeşte să nu se poată mântui prin ea, ci să dorească mai mult pe Mântuitorul. Legea a fost dată de îngeri, printr-un mijlocitor, Moise, care a fost om. Mântuirea ni s-a dat prin Fiul lui Dumnezeu. Legea nu putea fi împotriva făgăduinţei şi nici nu putea aduce mântuirea, ci avea doar un rol pregătitor pentru credinţa în Hristos. Păcatul săvârşit cere izbăvirea, iar Legea nu o putea da. Legea ţinea pe om în robia ei şi a păcatului, dar a fost şi un pe­ dagog, o călăuză spre Hristos (24). Evreii fiind pregătiţi prin Lege puteau primi mai uşor pe Hristos. Dar, o dată cu venirea Mântuitorului călăuza încetează. Ea nu mai are rost pentru ni­ meni: nici pentru iudei, care au trăit sub ea, şi nici pentru păgâni. Prin credinţă în Domnul Hristos şi prin botez mântuirea se poate dobândi de toţi, căci toţi suntem fiii lui Dumnezeu (26). Toţi câţi primim jertfa Domnului Hristos ne transformăm, devenim oa­ meni noi şi prin aceasta devenim şi moştenitori şi urmaşi ai lui Avraam. Mai mult, prin mântuire devenim fiii lui Dumnezeu în mod concret, practic, devenim fraţi între noi, adică egali social­ mente unii cu alţii şi deci datori a convieţui în pace, înţelegere, în iubire şi întrajutorare (3, 28). Cap. 4: prin Domnul Hristos devenim fiii lui Dumnezeu şi liberi faţă de Lege. Agar şi Sara sunt preînchipuirea celor două Testamente. în continuare, Apostolul arată că evreii erau asemenea unui om tânăr. Precum acesta este tutelat şi ei erau sub rânduielile Legii iudaice, conduşi de ele. Dar când s-au împlinit hotărârile divine, adică «plinirea vremii» (4), a venit Mântuitorul, Care, prin Jertfa Sa, ne-a răscumpărat din Lege şi ne-a dat posibilitatea ca prin credinţă să devenim fii şi moştenitori ai împărăţiei cereşti, să putem spune lui Dumnezeu: Tată (6). Galatenii devenind astfel fiii lui Dumnezeu prin duhul Fiului Său (6, 6) nu mai trebuie să se întoarcă la închinarea la idoli, la

PARTEA SPECIALĂ

243

Legea iudaică, la sărbătorile vechi (9-10). Şi Apostolul face un apel la conştiinţa lor, s-o rupă cu trecutul, să-şi amintească cum l-au primit, cum l-au preţuit când le-a predicat. îi vesteşte că vrăjmaşii lor vor să-l despartă de ei şi de bunurile spirituale pe care le-a predicat. în încheiere, în legătură cu Legea, le mai dă un ultim exem­ plu tot despre Avraam şi cu cei doi fii ai săi de la cele două femei ide sale; Agar şi Sara (4, 22-31), care înseamnă cele două testa­ mente: Agar, adică Sinai, unde s-a dat Legea veche spre sclavie, iar Sara înseamnă Testamentul Nou, întemeiat pe credinţă şi li­ bertate. Fiii sclavei au fost aceia care au moştenit Legea din Sinai şi mai sunt şi acum cei ce stau în Ierusalim şi nu s-au lepădat de Lege nici astăzi. Creştinii sunt fiii Sarei, ai credinţei, ai Ierusali­ mului celui de Sus, adică ai împărăţiei cerurilor. Precum fiul roabei, Ismail prigonea pe Isaac, fiul celei libere, şi a trebuit ca Avraam s-o izgonească pe Agar şi fiul ei, tot astfel şi iudaizanţii acum urăsc pe creştini, căci îi socotesc uzurpatori ai drepturilor lor. Deci iudaizanţii sunt duşmanii galatenilor şi voiesc să-i abată de la adevărata Evanghelie. însă, creştinii prin credinţă, iară ritualul Legii iudaice sunt adevăraţii fii ai lui Avraam. Partea a IH-a morală (cap. 5-6) Sfaturi în legătură cu adevărata viaţă creştină.

Cap. 5: Libertatea creştină şi iubirea. După ce Apostolul le-a arătat inutilitatea Legii iudaice, şi eliberarea de sub jugul ei, îi sfătuieşte să se menţină în viaţa zilnică în această stare. Apos­ tolul, care este evreu şi a trăit sub Lege, afirmă că orice creştin botezat care s-ar tăia împrejur cade din har (5, 4). Căci pentru mântuirea adusă de Hristos nu se socoteşte circumciziunea sau necircumciziunea, ci numai credinţa care dă roade prin fapte bune, credinţa lucrătoare prin dragoste (6).

244

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Galatenii ştiu acest lucru, însă au fost înşelaţi de cineva care nu-i de la Dumnezeu. Să fie atenţi, căci acei puţini care au greşit îi pot influenţa şi pe ei toţi şi împreună vor fi pedepsiţi de Dum­ nezeu. Iudaizanţii care îl acuză că şi el predică tăierea împrejur prin taierea împrejur a lui Timotei - n-au dreptate - căci atunci nu s-ar mai scandaliza de predica sa, pentru că el învaţă că prin Jertfa Mântuitorului Legea a luat sfârşit. Pavel sfătuieşte pe cei care predică circumciziunea să se castreze (5, 12), cel mai mare scandal pentru iudei şi păgâni. Dar legea libertăţii creştine nu înseamnă a da frâu liber pati­ milor trupeşti, ci trebuie să pună în practică cea mai mare porun­ că a Evangheliei: iubirea de aproapele (5, 14). Să îndepărteze toate neînţelegerile dintre ei, să conlucreze cu harul Duhului Sfânt pentru a lupta împotriva înclinărilor trupului care se răz­ boiesc cu cele ale spiritului. Având pe Duhul Sfânt trebuie să dis­ pară dintre ei faptele păcatului: adulterul, desfrânările, dezbină­ rile, uciderile, beţiile care depărtază de împărăţia lui Dumnezeu. Intre creştini trebuie să rodească virtuţile creştine care izvorăsc din conlucrarea cu Duhul Sfânt: iubirea, bucuria, pacea, bună­ tatea, binefacerea, credinţa şi stăpânirea de sine (5,22-23). Deci, creştinii trebuie să-şi înfrângă patimile trupului şi să trăiască conform cerinţelor spiritului, căci ei nu mai sunt ai trupului, ci ai lui Hristos. Cap 6: Sfaturi în legătură cu dragostea frăţească. Apostolul îndeamnă pe cei tari în credinţă să ajute pe cei slabi în credinţă, însă fară a se mândri cu aceste fapte, fiind atenţi să nu cadă ei înşişi în acele păcate (1). Cei ajutaţi să le dea tot respectul şi să le arate dragoste (6). Toţi trebuie să fie atenţi cum vieţuiesc, căci după faptele de aici vor fi judecaţi în ceruri. Să nu se lenevească, ci să faptuiască totdeauna binele (9-10). încheierea (6, 11-18) este scrisă cu mâna Apostolului, atrăgându-le atenţia ca iudaizanţii nu ţin nici ei toată Legea, ci îi în­ deamnă s-o facă, spre a se lăuda cu trupurile lor. El se laudă, în

PARTEA SPECIALĂ

245

schimb, cu Crucea Domnului Hristos pentru Care jertfeşte totul şi cu Care-şi identifică viaţa (14). Orice creştin să-i urmeze pilda. Doreşte ca între ei să nu mai existe: dezbinări şi supărări, pentru ca în linişte să poată răspunde greutăţilor şi necazurilor ce se ivesc în misiunea sa. Im portanţa Epistolei. Epistola către Galateni, deşi mică, are o mare importanţă. Se aseamănă cu Epistola către Romani şi cuprinde aceeaşi temă: mântuirea prin credinţă fară ritualul Legii iudaice. Ea este mai condensată ca doctrină decât Epistola către Romani, mai apologetică - în partea întâi şi cu unele detalii biografice ale Apostolului. Este o confruntare între Legea iudaică şi cea creştină şi o eliberare de sub jugul iudaismului. Epistola este socotită ca un preţios document al emancipării spirituale. Ca probleme dogmatice amintim: Sf. Pavel a primit prin descoperire divină Evanghelia pe care o predica (1, 11-12); mântuirea se obţine prin credinţa lucrătoare, prin dragoste, fară faptele şi practicile Legii iudaice (2, 16; 4, 9-10) (cf. Rom. 3, 28). Domnul Hristos ne-a mântuit luând de bunăvoie blestemul şi ororile crucii (3, 13); Vechiul Testament a fost o călăuză pen­ tru creştini, conducându-i la Hristos (3, 24); cele două femei ale lui Avraam: Agar şi Sara prefigurează Vechiul şi Noul Testament (4,22-31). In legătură cu chestiunile morale semnalăm: Sf. Pavel, exemplu de desăvârşire creştină (2, 20; 6, 14); creştinismul a adus desfiinţarea sclaviei şi a proclamat egalitatea tuturor oame­ nilor (3, 28); suprema lege în creştinism este dragostea (5, 14); se condamnă patimile trupeşti, recomandându-se viaţa adevă­ rată creştină care aduce după sine roadele binefăcătoare ale duhului (5, 22-23). Se aminteşte un fapt important din viaţa Sf. Pavel: petrecerea sa în Arabia timp de trei ani după convertire (1, 17). Astfel Epistola către Galateni este o succintă expunere de îndrumare şi educaţie creştină.

246

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

20. Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel Din grupul de epistole numite «ale captivităţii», adică scrise când Sf. Apostol Pavel se afla în prima captivitate la Roma, cea mai importantă din punct de vedere doctrinar este Epistola către Efeseni. Din punctul de vedere al cuprinsului ea este o Epistolă eclesiologică. învăţătura ei se referă la raportul dintre Biserică şi Hristos. Epistola aparţine Sfântului Pavel, căci autorul se numeşte cu numele şi calitatea sa chiar de la începutul ei: «Pavel, Apostol al lui Iisus Hristos, prin voinţa lui Dumnezeu» (1, 1). Acest fapt îl dovedeşte şi o serie de argumente externe şi interne pe care le vom aminti cu privire la autenticitatea ei. Printre argumentele externe menţionăm în primul rând, pă­ rinţii Apostolici: Clement Romanul, Sf. Ignaţiu de Antiohia şi Policarp al Smirnei, ale căror scrieri au unele analogii cu Episto­ la către Efeseni, ceea ce înseamnă că ei au folosit-o, socotind-o autentică. De asemenea, citează din ea Sf. Iustin Martirul, Sfân­ tul Irineu, Clement Alexandrinul şi Origen. O citează printre căr­ ţile canonice Fragmentul Muratori şi se află în vechile traduceri ale Sfintei Scripturi: siriacă şi latină (Itala). Din analiza cuprinsului observăm că, în baza adresei, autorul Epistolei este Pavel. Limba, cu toate cuvintele noi ce aparţin Epis­ tolei către Efeseni, în majoritatea lor sunt comune şi celorlalte epistole pauline. Stilul cu caracteristicile sale aparţine Sfântului Pavel, deşi aici este mai calm, mai lipsit de spirit polemic. Epis­ tola către Efeseni este o scriere generală de doctrină şi nu de po­ lemică sau discuţie. Doctrina Epistolei se aseamănă în liniile sale generale cu aceea din epistolele pauline, recunoscute ca auten­ tice, cu toate că ea are doctrina sa specifică. în sfârşit, cuvintele din Epistola către Efeseni (3, 8): «Mie, celui mai mic decât toţi sfinţii, mi-a fo st dat harul acesta ca să binevestesc neamurilor...» nu puteau să aparţină altcuiva decât Sfântului Pavel. Toate aces­ tea ne încredinţează de autenticitatea Epistolei.

PARTEA SPECIALĂ

247

Totuşi, apartenenţa paulină a Epistolei a fost contestată de către raţionaliştii protestanţi pe motivul că nu există amănunte concrete referitoare la Biserica din Efes şi salutări personale ca în celelalte epistole. însă, faptul că Epistola către Efeseni este o Epistolă enciclică justifică ideile generale, ca şi lipsa unor amă­ nunte personale şi concrete. S-a mai spus că asemănarea dintre Epistola către Efeseni şi Epistola către Coloseni îndreptăţeşte părerea acelora care afirmă că Epistola către Efeseni este o parafrazare şi amplificare mai târzie a Epistolei către Coloseni şi autorul ar fi un ucenic sau o persoană străină Sfântului Pavel. în adevăr, există asemănări, dar există şi deosebiri. Epistola către Coloseni e mai personală, mai vie, are un scop mai precis; cea către Efeseni e mai generală, mai abstractă, are aspectul unui manual de dogmatică. învăţătura din Epistola către Coloseni pune accentul pe persoana Domnului Hristos, iar cea către Efeseni pe Biserică, ca trup al lui Hristos. Ele sunt într-o strictă dependenţă deci, precum Epistola către Coloseni aparţine Sf. Pavel şi cea către Efeseni îl are tot pe el de drept autor. Destinatarii Epistolei. Epistola este adresată Bisericii din Efes. Oraşul Efes, situat în Asia Mică, era aşezat pe marea arteră ce lega Roma de ţinuturile Siriei şi râul Indului. Era un oraş co­ mercial înfloritor, nu departe de portul Coressos de la Marea Egee. Era capitala provinciei romane Asia, cu drepturi politice de a avea adunări şi magistraţi proprii. Important centru cultural şi religios, Efesul era denumit «lumen Asiae». Aici au vieţuit şi activat filozofii Parmenide, Zenon şi Democrit. Aici au înflorit ştiinţele oculte şi au mişunat superstiţiile. în acest oraş a existat măreţul templu al Dianei - zeiţa cfeseană una din cele şapte minuni ale lumii. La acest templu s-a practicat - aproape oficial - la serbările ei, două luni pe an, desfrânarea. Oraşul a suferit pe la anul 263 d. Hr. de pe urma cuceririi goţilor, iar năvălirea otomană de mai târziu i-a adus sfârşitul.

248

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Aici a venit Sfanţul Pavel la sfârşitul călătoriei a doua mi­ sionare, împreună cu Acvila şi Priscila, a vizitat doar Efesul, vorbind într-o sinagogă, şi a plecat spre Ierusalim (Fapte 18, 19-21), urmând să revină în a treia călătorie. în adevăr, în a treia călătorie misionară a sosit aici, a predicat cu succes aproape trei ani (Fapte 19, 1-20) şi a plecat apoi în Macedonia. La reîn­ toarcerea spre Ierusalim, revede pe preoţii din Efes în localitatea Milet, aproape de amintita localitate, unde rosteşte o impresio­ nantă cuvântare de despărţire (Fapte 20, 16-38). Ajuns la Roma, în prima sa închisoare, scrie Epistola ce poartă numele «Epistola către Efeseni». Totuşi, destinatarii Epistolei, adică creştinii sau Biserica din Efes, au fost contestate. Susţinătorii neautenticităţii destinata­ rilor se bazează pe faptul că în unii codici vechi lipsesc expresiile «în Efes» - «sfinţilor care sunt în Efes» (Efes. 1,1) (Codicii Sinaiticus şi Vaticanus) ca şi la unii Sfinţi Părinţi şi scriitorii bisericeşti ca: Origen, Sf. Vasile cel Mare şi Ieronim. De aceea, cei mai mulţi dintre exegeţi socotesc că Epistola noastră a fost adresată la început Bisericii din Laodiceea, despre care se aminteşte în Epistola către Coloseni (4, 16). însă această Biserică a căzut în grave păcate, precum se arată în Apocalipsă (3, 14—16), pentru care motive Biserica din Asia, drept pedeapsă, i-a şters numele, atribuind-o celei mai mari Biserici, adică Efesul. Scopul acestei scrieri este mai larg, mai general. El pleacă din dorinţa de a combate influenţele păgubitoare ale păgânismului corupt şi ale iudaizanţilor, precum şi acela de a înviora conş­ tiinţa creştină. Apostolul doreşte să le arate marea operă înfăp­ tuită de Domnul Hristos prin Jertfa Sa şi înfiinţarea Bisericii, al cărei cap El este, iar noi creştinii suntem membrele Trupului Său, precum şi datoria tuturor creştinilor ca prin viaţa lor morală să fie la înălţimea învăţăturii lui Hristos. Locul şi timpul scrierii. Locul scrierii este Roma, fapt ce se observă din însuşi cuprinsul Epistolei, unde se spune că Apos­ tolul era «în lanţuri» şi «legat» (Efes. 3, 1; 4, 1; 6, 20). Ea a fost

PARTEA SPECIALĂ

249

scrisă o dată cu Epistola către Coloseni, despre care se spune că Apostolul a scris într-o situaţie asemănătoare (Col. 1, 24; 4, 3) ca şi atunci când a scris-o pe cea către Efeseni. Mai mult, cele două Epistole sunt duse la destinaţie de acelaşi împuternicit al Apos­ tolului, Tihic (Efes. 6, 21 şi Col. 4, 7). Acesta era însoţit de fos­ tul sclav al lui Filimon, Onisim, care-i aducea stăpânului său o epistolă a Sf. Pavel. în această Epistolă se amintea că închisoarea Apostolului era pe sfârşite. Deci, ele s-au scris toate trei din Roma, pe la sfârşitul primei sale captivităţi, adică anul 63. Planul. Epistola cuprinde şase capitole şi se împarte în două părţi: partea I (cap. 1-3) doctrinară, precedată de un prolog (cap. 1, 1-14), este o scurtă expunere a învăţăturii creştine despre marile binefaceri ale mântuirii aduse lumii de Domnul Hristos, prin care El a înfiinţat Biserica, devenind cap al ei, iar creştinii, membrii trupului Său. Din Biserică fac parte acum şi păgânii şi iudeii, căci Mântuitorul a desfiinţat peretele dintre ei, făcând din amândoi un singur trup (2, 16). Sfântul Pavel a primit misiunea de a predica iconomia mân­ tuirii tuturor neamurilor şi doreşte ca şi Efesenii să înţeleagă dra­ gostea Domnului Hristos faţă de toţi şi să se facă părtaşi împă­ răţiei cereşti. Partea a II—a (cap. 4-6) morală, cuprinde o serie de sfaturi arătând creştinilor cum trebuie să vieţuiască în lume ca membri ai Bisericii, pentru a fi la înălţimea Capului Bisericii, Domnul Hristos. CUPRINSUL EPISTOLEI Partea I doctrinară (cap. 1-3) Taina mântuirii şi a Bisericii

Prologul (1, 1—14). Planul divin al mântuirii. El cuprinde un rezumat al Epistolei pe care Apostolul îl va dezvolta în tot cuprinsul ei. După salutarea adresată creştinilor, el înalţă un imn de laudă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru marile binefaceri

250

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

revărsate asupra omenirii prin opera mântuitoare a Domnului Hristos, adică speranţa învierii, făgăduinţă nemuririi şi făgăduin­ ţa împărăţiei cereşti, rânduite aleşilor Săi înainte de întemeierea lumii (4). Datorită bunătăţii lui Dumnezeu s-a oferit lumii mân­ tuirea prin Jertfa Domnului Hristos şi posibilitatea de a deveni fii adoptivi ai Părintelui ceresc (7-8). Mai mult, li s-a dat putinţa să înţeleagă taina referitoare la Domnul Hristos, Care la vremea hotărâtă avea să refacă unitatea în lumea îngerească, distrusă prin revolta îngerilor răi, şi legătura dintre cer şi pământ, ruptă prin păcatul lui Adam. Astfel, Mântuitorul devine capul îngerilor, după natura spirituală şi capul oamenilor după natura trupească, împăcând cerul cu pământul, îngerii cu oamenii (1, 10). După planul divin s-a hotărât mai dinainte ca atât iudeii cât şi păgânii să devină părtaşi ai mântuirii după ce vor auzi şi primi cuvântul Evangheliei, care prin Duhul Sfânt asigură moştenirea împărăţiei cereşti. Cap. 1 (15—23). Rugăciunea către Dumnezeu pentru ca Efesenii să cunoască mântuirea lui Hristos şi dumnezeirea Sa. Mul­ ţumind lui Dumnezeu pentru credinţa efesenilor, Apostolul se roagă să li se dăruiască înţelepciune spre a cunoaşte bunurile spi­ rituale oferite prin mântuire (17). De dobândirea acestora ei pot fi siguri prin puterea lui Dumnezeu cu care conlucrează şi ei prin credinţa şi dragostea lor lucrătoare. Puterea divină s-a arătat faţă de Mântuitorul pe care L-a în­ viat din morţi (20), L-a aşezat de-a dreapta Tatălui şi L-a pus stă­ pân peste toate puterile spirituale (21). Mai mult, L-a aşezat cap al Bisericii ale cărei mădulare sunt creştinii (22-23). Precum Hristos s-a făcut văzut prin întrupare, Trupul Său continuă să rămână vizibil în Biserică. Cap. 2: Mântuirea păcătoşilor prin Hristos. Efesenii erau cufundaţi în păcate prin influenţa diavolului sau a lumii şi vino­ vaţi în faţa lui Dumnezeu. însă Părintele ceresc, din milă şi dra­ goste, le-a oferit mântuirea în mod gratuit (5). Căci facându-se una cu Hristos Care a murit, a înviat şi S-a înălţat la cer - şi ei pot să învie din păcatele lor împreună cu Iisus şi să se înalţe la

PARTEA SPECIALA

251

cer. Deci, nu prin faptele Legii iudaice, sau prin alte fapte devin părtaşi ai mântuirii, ci prin harul lui Dumnezeu, care mişcă sufle­ tele noastre, şi prin credinţă devenim oameni noi. Astfel, deve­ nind făpturi noi ale lui Hristos, transformaţi prin har şi credinţă, trebuie să săvârşim fapte bune. «Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă zidiţi întru Hristos spre fapte bune...» (Efes. 2, 8, 10). Efesenii care odinioară erau păgâni şi trăiau în păcate, neavând nici făgăduinţele lui Israel, nici nădejdea învierii, erau de­ parte de Dumnezeu. Prin jertfa lui Hristos s-a desfiinţat legea iu­ daică şi poruncile ei. Mai mult, prin învăţăturile Sale s-au apropi­ at păgânii de iudei, s-a desfiinţat zidul de duşmănie care-i des­ părţea, dându-li-se pacea şi unitatea. S-a creat un om nou (2, 15), care nu mai este nici păgân, nici iudeu, ci altul decât cel dinainte: creştinul. S-a desfiinţat ura şi s-a stabilit pacea şi unitatea spiri­ tuală în Hristos. Deci, păgânii nu se mai socotesc străini, cum îi socoteau iudeii, ci locuitori şi egali cu Sfinţii în împărăţia cerească (2, 19). împreună cu creştinii sunt ca o clădire în care ei reprezintă pie­ trele, temelia fiind Profeţii şi Apostolii, iar piatra din colţ, piatra unghiulară, fiind Domnul Hristos (II, 20). Prin El, această clă­ dire, Biserica, creşte şi fiecare creştin este o piatră vie ce îşi gă­ seşte locul la timpul său şi se va desăvârşi la sfârşitul veacurilor. Cap. 3: Misiunea Sfântului Pavel în taina mântuirii oame­ nilor. De la partea pur doctrinară, abstractă, Apostolul face o tre­ cere - prin cap. 3 - la partea practică. El le arată rolul său, prin taina mântuirii neamurilor, statornicit de Dumnezeu în planul Său, dintru început. Astfel, el, care se afla închis la Roma din cauza activităţii sale de misionar între păgâni, le aduce la cunoştinţă că prin des­ coperire a fost ales Apostol al Domnului Hristos şi împuternicit de a predica la neamuri (3, 3). De asemenea, tot prin revelaţie a primit încredinţarea că păgânii împreună cu iudeii vor deveni părtaşi la mântuirea adusă de Domnul Hristos (3, 6), fapt des­ coperit şi la alţi apostoli şi profeţi din vremea sa (harismaticii).

252

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Acest fapt important i s-a încredinţat lui, care a persecutat Biserica lui Hristos (7), spre a îndeplini măreaţa operă de bună­ tate dumnezeiască, chemarea neamurilor şi să vestească lumii taina cea din veac ascunsă a întrupării Domnului Hristos şi a mântuirii oamenilor prin Jertfa Sa. Mântuirea lumii şi realizarea Bisericii o contemplă înseşi puterile îngereşti, înţelegând marea înţelepciune şi putere a lui Dumnezeu, hotărâtă din veci de Dum­ nezeu, după planul Său, şi realizată în timp de Domnul Hristos. Această taină ascunsă din veac s-a făcut cunoscută acum prin Biserică chiar şi puterilor cereşti (3, 9-10). De aceea, efesenii nu trebuie să se descurajeze de suferinţele Sale pentru ei, să socotească orice suferinţă pentru Hristos ca o cinste. Roagă din nou pe Dumnezeu ca prin credinţa şi iubirea lor să poată pricepe iubirea de oameni a Domnului Hristos şi să devină bogaţi în toate virtuţile. Partea a Il-a morală (cap. 4-6) Sfaturi şi învăţături morale referitoare la viaţa creştină

Cap. 4: Păstrarea unităţii Bisericii şi părăsirea obiceiurilor păgâne. Apostolul Pavel îi roagă pe efeseni ca să se comporte flecare în situaţia sa cu smerenie, răbdare şi iubire, menţinând unitatea în gânduri şi convingeri şi îndepărtând dezbinarea. Căci ei constituie un singur trup, Biserica lui Hristos, şi un singur Duh, care însufleţeşte trupul Bisericii. Toţi sunt chemaţi spre acelaşi scop, nădejdea vieţii de veci. De asemenea, creş­ tinii au un singur botez, o singură credinţă şi un singur Dum­ nezeu (5, 5). Fiecare are o chemare deosebită în Biserică după harisma primită (4, 7); pe unii i-a pus Apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii binevestitori (4, 11), adică harisme extraordinare pe care le înde­ plineau şi le avea orice creştin. Iar pe alţii i-a chemat să fie «păs­ tori şi învăţători», daruri împărtăşite în mod permanent prin hi­

PARTEA SPECIALĂ

253

rotonie, spre conducerea Bisericii, care era organizată ierarhic chiar de la început. Toţi cei înzestraţi cu harisme de orice fel nu trebuie să rupă unitatea Bisericii, ci s-o întărească. Pentru aceasta s-a dat fiecă­ ruia din noi harul după măsura darului lui Hristos», Care, după ce S-a pogorât la iad şi S-a înălţat la cer, a umplut toate cu pre­ zenţa Sa. Toţi Apostolii, profeţii, învăţătorii trebuie să contribuie la desăvârşirea trupului lui Hristos. Unitatea credinţei să-i ducă la o «cunoştinţă cât mai deplină a Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos» (4, 13). Să părăsească obiceiurile păgâne de duşmănie, înlăturând orice răutate, şi să devină buni şi iertători unii faţă de alţii. Cap. 5: îndemnuri de a vieţui în sfinţenie şi a convieţui în familie după modelul unirii strânse dintre Hristos şi Biserică. în continuare, Apostolul îi îndeamnă să fie desăvârşiţi, iubindu-se unii pe alţii, precum şi Domnul Hristos a iubit lumea şi S-a jert­ fit pentru ea. Să fugă de desfrânare şi de lăcomie, căci cei ce fac unele ca acestea sunt asemenea cu închinătorii la idoli, şi să să­ vârşească fapte plăcute lui Dumnezeu. Să fugă de vicii şi să le dezaprobe, să cumpănească bine zilele şi să săvârşească numai binele. Să nu se îmbete cu vin şi să înalţe rugăciuni lui Dumnezeu. în viaţa familială, soţii trebuie să aibă drept exemplu în dato­ riile lor unirea strânsă dintre Hristos şi Biserică (22-31). Femeia trebuie să se supună bărbatului printr-o supunere de colaborare şi nu silit, căci bărbatul este cap femeii, precum Hristos este cap Bisericii. Bărbatul să-şi iubească femeia, precum şi-a iubit şi Hristos Biserica şi S-a jertfit pentru ea; s-o iubească şi s-o ocro­ tească ca pe corpul său, căci face un trup cu ea (Facerea 2, 24). Unirea lor prin Taina Nunţii este asemănătoare cu unirea dintre Hristos şi Biserică. Precum legătura dintre Hristos şi Biserică este o taină, tot astfel poate fi considerată taină unirea dintre bărbat şi femeie (32).

254

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Cap. 6: Sfaturi către: copii, părinţi, slujitori şi stăpâni; ar­ mele Duhului şi lupta spirituală. Iubirea dintre soţi o aplică Apostolul la toată viaţa familiei, îndemnând pe copii să-şi as­ culte părinţii (Deut. 5, 16), iar părinţii să-şi îngrijească copiii, crescându-i în frica lui Dumnezeu (4). Slujitorii să asculte de stăpânii lor trupeşti, îndeplinindu-şi datoriile din conştiinţă, ştiind că astfel vor fi răsplătiţi de Dumnezeu (5-8). Stăpânii, la rândul lor, să-i menajeze şi să-i ocrotească, căci au acelaşi tată, pe Dumnezeu (9). Ştiind că influenţa diavolului n-a încetat complet, Apostolul îi sfătuieşte să se înarmeze cu armele Duhului pentru lupta spiri­ tuală (6, 10-20). Adică, să se încingă cu adevărul, să se îmbrace cu platoşa dreptăţii şi să se încalţe cu râvna pentru răspândirea Evangheliei. Să se împodobească cu credinţă tare în Domnul Hristos, Care apără trupul şi sufletul, să se acopere cu coiful nă­ dejdii mântuirii şi sabia cuvântului lui Dumnezeu, care apără de vrăjmaşi. Ca armă permanentă le recomandă rugăciunea, prin care, stând în legătură cu Dumnezeu, dobândesc ajutor pentru ei înşişi, pentru semenii lor şi pentru Apostol spre a avea succes în acti­ vitatea şi predica sa. în încheiere (6, 21-24) le recomandă pe Tihic care le aduce Epistola şi care-i va informa despre el şi are misiunea de a-i în­ tări în credinţă. Salutarea este o binecuvântare foarte scurtă, căci Epistola este enciclică. Importanţa Epistolei. Epistola către Efeseni este scrisă aproape de sfârşitul activităţii Sf. Pavel şi reprezintă o sinteză doctrinară şi încununare a întregii sale învăţături. O sinteză doc­ trinară reprezintă şi Epistolele către Romani şi Galateni, însă pri­ vite sub alt unghi de vedere. în acestea Apostolul înfăţişează în­ văţătura Mântuitorului, care cerea din partea omului spre a fi pri­ mită, credinţă şi botez. în Epistola către Efeseni el se urcă mai sus, merge mai departe. Aici, Evanghelia, învăţătura divină reprezintă taina lui Dumnezeu

PARTEA SPECIALA

255

pentru mântuirea lumii hotărâtă din veac şi realizată în timp de Mântuitorul Hristos prin Jertfa Sa şi înfiinţarea Bisericii. Deci, Mântuitorul este copărtaş al Tatălui în creaţie, mai presus de toată făptură, restaurator al lumii şi mai ales cap al Bisericii, al Cărui trup ea este, iar credincioşii mădularele ei. Mântuitorul este stăpâ­ nul întregii existenţe cereşti dar şi pământeşti şi un personaj isto­ ric, Care S-a întrupat, a murit, a înviat şi stă de-a dreapta Tatălui. Biserica este corpul Domnului Hristos, iar creştinii membrii ei. Ea se identifică într-un chip tainic cu Mântuitorul iar creştinii primesc de la El forţa spirituală, sunt uniţi cu El şi se dezvoltă până la desăvârşirea lor. Ca probleme dogmatice desprindem: existenţa cetelor în­ gereşti (1,21); Domnul Hristos cap al Bisericii al Cărei trup este iar creştinii mădularele ei (1, 22-23); cele trei condiţii ale mân­ tuirii: har, credinţă şi fapte bune, iar credinţa vine tot prin harul lui Dumnezeu (2, 8-10); Domnul Hristos prin Jertfa Sa a realizat împăcarea omului cu Dumnezeu şi unitatea şi pacea între oameni (2, 14-16); Sfinţii sunt prietenii şi casnicii lui Dumnezeu (2, 19); Domnul Hristos, piatră unghiulară a Bisericii, Apostolii, temelia, iar creştinii membrii ei (2, 20-22); unitatea Bisericii bazată pe un Domn, o credinţă şi un botez (4, 5); afirmarea ierarhiei biseri­ ceşti (4, 11); taina nunţii (5, 32), ca o antologie a unităţii tainice a lui Hristos cu Biserica. Ca norme morale se recomandă: desăvârşirea creştină având ca model pe Domnul Hristos (4, 13); o viaţă creştină curată (5, 15-19); datoriile soţilor între ei (5, 22-31); datoriile copiilor faţă de părinţi (6, 1-3), ale părinţilor faţă de copii (6, 4); a slujitorilor faţă de stăpâni (6, 5-8) şi a stăpânilor faţă de sluji­ tori (6, 9). în sfârşit, se recomandă o luptă neîncetată împotriva influenţei lui Satan prin însuşirea virtuţilor creştine (6, 13- 16). Deci, Epistola către Efeseni este o expunere densă a învăţă­ turii ecleziologice creştine, urmată de îndemnuri ale unei vieţi cu adevărat creştine a membrilor ei.

256

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

21. Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel Epistola către Filipeni este o epistolă personală, izvorâtă dintr-un sentiment de expansiune şi bucurie sufletească. Ea este cu totul deosebită de celelalte epistole pauline şi ocupă un loc aparte printre ele. Autorul ei este Sf. Pavel precum se va vedea din argu­ mentele interne ale clarificării autenticităţii ei. Argumentele externe ale autenticităţii o dovedesc: vechea tradiţie creştină reprezentată prin: Clement Romanul, Ignaţiu de Antiohia şi Policarp al Smirnei, care se referă la Epistolă şi o cu­ nosc. Sf. Irineu, Clement Alexandrinul şi Tertulian citează locuri din ea. O situează printre cărţile canonice Fragmentul Muratori, precum şi lista cărţilor canonice ale Sfinţilor Părinţi: Atanasie cel Mare, Chirii al Ierusalimului şi Grigorie de Nazianz, şi o conţin vechile traduceri ale Sfintei Scripturi, siriacă şi latină. Din cuprinsul Epistolei se observă o serie de note comune cu celelalte Epistole pauline, referitoare la idei şi limbă, mai ales cu acelea din Epistolele: către Romani, Corinteni, Galateni. Autorul îşi pune numele său în fruntea ei, numindu-se slujitor, nemaiavând nevoie a se numi apostol, căci era bine cunoscut şi stimat de citi­ torii săi. Timotei, care apare ca asociat, pare destul de cunoscut. Dragostea care se desprinde din Epistolă faţă de membrii Bise­ ricii, ne face să ne gândim că se referă la Sfântul Pavel şi comuni­ tatea din Filipi. Deci, din toate aceste constatări interne ale cuprin­ sului Epistolei deducem că ea aparţine Sfanţului Apostol Pavel. Locul de unde Apostolul scrie Epistola se poate deduce într-o oarecare măsură din datele furnizate de scrierea însăşi. Astfel, se aminteşte că el se afla în lanţuri (1,7, 13, 17) adică închis. Or, se ştie că Apostolul a fost închis în Cezareea Palestinei (Fapte 23, 23 - 27), unde a stat doi ani (58-60), în Efes, după părerea unor exegeţi, în iama anului 55-56, şi la Roma între anii 61-63. în lanţuri fiind, în pretoriul din Roma el predica oamenilor de acolo şi din casa Cezarului (1, 13; 4, 22). Deci, închisoarea la care se referă Sf. Pavel ar fi, cea mai probabilă Roma, întrucât «cei din

PARTEA SPECIALĂ

257

casa Cezarului» erau servitorii şi curtenii din palatul imperial din Roma. Timpul când a fost scrisă este cel cuprins între anii 61-63, perioada primei captivităţi. La a doua, din anul 67, nu ne putem gândi, deoarece în această perioadă de timp el era într-o situaţie grea, de constrângere, singurătate şi suferinţă, ce nu rezultă din Epistola noastră. Dacă ne referim la prima captivitate, putem sta­ bili timpul mai cu precizie din unele amănunte cuprinse în Epis­ tolă. Astfel, Apostolul aminteşte despre Epafrodit, trimis cu o co­ lectă la el, care s-a refăcut din boală şi acum îl trimite la el acasă. Şi el era hotărât să vină la Filipi (2, 24). Socoteşte că situaţia sa se apropie de clarificare. Deci, este vorba de sfârşitul primei cap­ tivităţi, adică în anul 63. Aşadar, deducem că Epistola este scrisă din Roma la anul 63. Destinatarii Epistolei. Epistola este adresată Bisericii din Filipi, adică primei comunităţi înfiinţate de Apostol în Europa, precum şi episcopilor, preoţilor şi diaconilor, căci Biserica era bine organizată, cu ierarhie şi popor. Localitatea Filipi îşi trage numele de la Filip al II-lea regele Macedoniei, care în 358 î.d.Hr. o cucereşte şi-i schimbă vechiul nume Cremides (Izvoare) şi o transformă într-o fortăreaţă împo­ triva Traciei. Oraşul era aşezat pe marele drum ce lega Roma cu Babilonul - Via Egnatia şi era aşezat într-o regiune bogată în mine de aur şi argint, precum şi multe izvoare. Era la o distanţă de circa 12 km de Marea Egee. De la marea înflorire de capitală a ţării, decade pe timpul stăpânirii romane - 168 î.d.Hr., iar pe timpul Cezarului Octavian August ea capătă însă o nouă viaţă, când acesta o colonizează cu resturile armatei sale, după lupta de la Actium - 31 î.d.Hr. - împotriva lui Antoniu, acordând oraşului o organizare asemănătoare cu cea a oraşelor romane, iar locuito­ rilor, cetăţenia romană. Limba pe care o vorbeau locuitorii vechi era greaca dialec­ tului comun, iar coloniştii, latina. Pe lângă locuitorii traco-iliri şi greco-romani existau într-un număr redus şi evrei. Preocuparea 17 - Studiu! Noului Testament

258

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

tuturor era munca în ateliere şi negoţul. Evreii locuiau într-o margine a oraşului, nu aveau sinagogă, ci îşi făceau rugăciunile sub cerul liber. însă recrutaseră şi mulţi prozeliţi. Sfântul Pavel ajunge aici în a doua călătorie misionară, 51-52 - împreună cu Luca, Timotei şi Sila, după viziunea de la Troa, când i se arată noaptea un macedonean, rugându-1 să treacă în Macedonia pentru a-i ajuta (Fapte 16, 9). Aici, predică iudei­ lor la locul unde se adunau pentru rugăciune, anunţând că Dom­ nul Hristos este Mesia cel prezis de profeţi. în urma predicii sale înflăcărate mulţi iudei şi prozeliţi se botează, printre care şi o fe­ meie cu numele de Lidia, ce se ocupa cu negoţul, care pune casa sa la dispoziţia primilor creştini (Fapte 16, 14-15). Tot aici, Apostolul săvârşeşte o minune, vindecă o femeie de duh pitonicesc, care aducea mult venit stăpânilor săi. Din această cauză, în urma reclamaţiei stăpânilor săi la autorităţile romane, suportă maltratări şi închisoare (Fapte 16, 16-24). însă, după un cutremur produs în timpul nopţii, când se deschid uşile închisorii şi le cad lanţurile de pe picioare, temnicerul şi toată casa se botează (Fapte 16, 25-34). A doua zi, judecătorii îi eliberează, cerându-şi scuze căci ei erau cetăţeni romani. Sfântul Pavel şi cu Sila îşi iau rămas bun de la fraţi şi pleacă, iar aici rămân Luca şi cu Timotei pentru a organiza Biserica. Nu se ştie cât a rămas Luca aici, însă comunitatea din Filipi se întăreşte şi înfloreşte, păstrând o vie afecţiune pentru Apostol. El îi mai vi­ zitează pe la sfârşitul călătoriei a IlI-a misionară - anul 57 - , ve­ nind din Efes, de aici scriind a Il-a Epistolă către Corinteni. Spre sfârşitul acestei călătorii, trece din nou prin Filipi - anul 58 unde serbează Paştile şi pleacă prin Troa şi Milet spre Ierusalim. Legăturile Sf. Pavel cu filipenii au fost strânse; de la ei pri­ meşte în diferite rânduri daruri. De la Roma, unde primeşte ulti­ ma colectă de la filipeni prin Epafrodit, care rămâne un răstimp cu Apostolul şi-l ajută în misiune, după însănătoşire, în urma unei boli, îl retrimite la ei cu Epistola.

PARTEA SPECIALĂ

259

Motivele şi scopul. Apostolul se simţea profund mişcat de gestul filipenilor de a-1 ajuta şi ştia că erau neliniştiţi de starea compatriotului lor, Epafrodit. Mai mult, ei se interesau şi de si­ tuaţia Sf. Pavel şi a misiunii sale. Motivat de toate acestea, el le scrie Epistola sa, trimiţând-o prin Epafrodit cu scopul de a le mulţumi pentru daruri şi pentru ajutorul dat de compatriotul lor. îi încurajează în suferinţele lor pentru credinţă, îndemnându-i să se ferească de iudaizanţi şi să rămână strânşi uniţi în dragoste frăţească. Lim ba este aceea a tuturor epistolelor sale: greaca dialec­ tului comun. Planul. Epistola cuprinde patru capitole. Ea este deosebită de celelalte epistole prin faptul că nu se împarte într-o parte doc­ trinară şi alta morală. Este o epistolă personală, care cuprinde în­ deosebi învăţături morale şi sfaturi pentru o adevărată viaţă creş­ tină, ferindu-se de iudaizanţi. Printre aceste îndemnuri strecoară şi unele învăţături doctrinare, mai ales cea referitoare la întru­ parea Domnului Hristos, socotit un act de adâncă smerenie. CUPRINSUL EPISTOLEI

Cap. 1: Captivitatea Apostolului şi progresul Evangheliei. Apostolul salută Biserica din Filipi şi pe slujitorii ei: episcopi şi diaconi, din partea sa şi a lui Timotei, dorindu-le har şi pace de la Dumnezeu (1). El mulţumeşte lui Dumnezeu pentru dragostea cu care au primit Evanghelia de la început şi se roagă ca ei să sporească în pricepere, în cunoştinţă şi neprihănire, spre a se putea înfăţişa curaţi înaintea dreptului Judecător. în ce priveşte detenţia sa, Apostolul arată că ea s-a întors în folosul propovăduirii. Căci răspândirea Evangheliei sporeşte în pretoriu, ca şi în armata din jurul lui, fie prin predica sa perso­ nală sau a prietenilor săi, fie prin cea a duşmanilor săi, care prin aceasta socotesc că îi înrăutăţesc situaţia. Oricum Evanghelia se răspândeşte şi el este bucuros, (18), căci idealul său este Hristos.

260

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Rezultatul procesului său este nesigur; El se simte atras de două tendinţe: de moarte, spre a se uni cu Domnul Hristos, poate mai folositor lui, şi de viaţă, spre a zăbovi în trup şi a le ajuta lor în opera de zidire sufletească (23-24). Are încredere totuşi că va rămâne în viaţă (25). îi îndeamnă să stăruiască în credinţă şi să nu se înfricoşeze de duşmanii lor, ci să sufere, precum a suferit şi el, pentru credinţa lor. Cap. 2: Urmarea pildei lui Hristos şi a smereniei Sale. în continuare, îi îndeamnă să sporească în iubire frăţească, ferindu-se de vrajbă şi trufie. Mai mult, să cultive smerenia, socotindu-se egali cu semenii lor şi chiar inferiori lor. Să ia exemplu de la Domnul Hristos (2, 5-11), Care, Dumnezeu fiind, S-a micşorat pe Sine în atribuţiile Sale dumnezeieşti şi S-a făcut om, S-a întru­ pat, facându-Se ascultător Tatălui şi jertfindu-Se pe cruce pentru a ne izbăvi pe noi de păcat. Pentru această umilinţă de bunăvoie, Dumnezeu L-a înălţat mai presus de orice nume şi L-a orânduit Stăpân al întregii existenţe, iar natura întreagă şi toţi oamenii L-au recunoscut Domn. Este un text hristologic important unde se vede: preexistenţa Mântuitorului înainte de întrupare (2, 6-7); întruparea şi Jertfa Sa (7-8): preamărirea Sa (9-11). Apostolul revine, îndemnându-i «să lucreze cu frică şi cu­ tremur la mântuirea lor» (2, 12) şi să rămână exemple de viaţă creştină pentru a se mândri cu ei la judecata lui Hristos. Le făgă­ duieşte că va trimite pe Timotei la ei spre a afla veşti şi probabil va veni şi el. Le trimite pe Epafrodit, care i-a adus ajutoare şi care i-a fost de mare folos; a fost bolnav, dar s-a însănătoşit. Cap. 3. îndemn de a se feri de apostolii mincinoşi şi de a urma pe Hristos. în primul rând Apostolul îi îndeamnă să se păzească de iudaizanţii, «câini», pentru că adevărata circumciziune este slujirea Domnului Hristos şi credinţa în El şi nu laudă în trup (3, 3). El ar putea să se laude în trup, căci este de neam evreu, din tribul lui Veniamin (5), fariseu şi strict observator al Legii, chiar prigonitor al Bisericii creştine (6). Dar pe toate le-a părăsit, do­ rind să câştige mântuirea, care se dobândeşte prin credinţă şi nu

PARTEA SPECIALĂ

261

prin Legea iudaică. Doreşte să se facă părtaş al învierii, chiar prin suferinţe şi patimi, aşa precum a pătimit şi Mântuitorul Hristos. El n-a dobândit încă răsplata, nu este desăvârşit, dar se sileşte pen­ tru această ţintă. Uitând trecutul, se avântă spre viitor, spre ideal, pentru a se uni cu Domnul Hristos (3, 12-14). Asemenea Sfântu­ lui Pavel, nici creştinul nu poate fi sigur de mântuire cât trăieşte, ci aleargă şi depune mereu eforturi spre a o dobândi. îndeamnă pe filipeni să fie umili şi să-l imite (3, 17). Duş­ manii care urmăresc interese materiale, iudaizanţii, cu care Apos­ tolul se luptă şi despre care o spune «plângând că ei se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos, vor f i pedepsiţi, sfârşitul lor este pieirea» (3, 18-19). în schimb, urmând pe Hristos, creştinii vor fi răsplătiţi prin viaţă veşnică. Cap. 4: îndemn de a trăi în unire. Mulţumiri pentru daruri. După unele recomandări personale făcute unor membri ai comu­ nităţii, Apostolul îi sfătuieşte să rămână statornici în credinţă, să trăiască în unire spre a fi exemple şi altora, să săvârşească numai lucruri bune şi frumoase, precum i-a învăţat. Le mulţumeşte pentru darurile trimise, împărtăşind cu el ne­ cazurile. El ştie să trăiască în sărăcie, să sufere toate pentru Hristos, totuşi gestul lor este frumos. Ei l-au mai ajutat în Tesalonic de două ori, în Corint şi acum la Roma. Dumnezeu le va răsplăti pentru aceasta. Epistola se încheie cu obişnuitele salutări şi îmbrăţişări din partea creştinilor din casa Cezarului. Importanţa Epistolei. Deşi este o Epistolă personală, totuşi ea îşi are importanţa sa. Mai întâi, ea zugrăveşte personalitatea Sfântului Pavel cu bucuriile sale, duioşia, speranţele şi tristeţile sale. Ne arată pe Apostol ca o fire capabilă de sentimente foarte nuanţate. Epistola ne oferă o serie de informaţii biografice asu­ pra Sfântului Pavel. Din punct de vedere dogmatic aflăm puţine idei: se afirmă existenţa ierarhiei bisericeşti: episcopi, preoţi şi diaconi (1, 1); întruparea Mântuitorului, act de smerenie urmată de preaslăvirea

262

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

întregii Sale fiinţe divino-umane (kenoză) (2, 5-11); nici un creş­ tin nu se poate socoti cu certitudine mântuit, ci pe cale, în drum spre mântuire (3, 12-13). Din punct de vedere moral, avem: Sfântul Pavel ca exemplu de jertfelnicie pentru creştini prin suferinţele şi închisoarea sa (1, 20-21); caracteristica adevăratei vieţi creştine: blândeţea, rugă­ ciunea şi faptele bune (4, 5-6, 8); amănunte biografice din viaţa Sfântului Pavel (3, 5-6). Epistola atrage şi farmecă pe cititor prin tonul intim şi fami­ liar al autorului şi felul cum îşi împărtăşeşte bucuriile, tristeţea şi speranţele sale. 22. Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel Epistola către Coloseni este asemănătoare cu Epistola către Efeseni şi este scrisă tot de Sf. Pavel. Ea are un caracter hristologic. Asupra autenticităţii ei sunt puţine îndoieli. Căci este recu­ noscută drept canonică de aproape toată unanimitatea tradiţiei bisericeşti. Printre mărturiile cele mai vechi amintim: Clement Romanul citează cuvinte din Epistola către Coloseni, iar Epistola către Bamaba face aluzie la unele expresii din Epistola noastră. De asemenea, Iustin Martirul şi Teofil de Antiohia cunosc Epistola şi citează expresii din ea. Sfântul Irineu, Clement de Alexandria şi Tertulian folosesc unele expresii hristologice din ea şi o soco­ tesc ca aparţinând Sfântului Pavel. Ea există şi în vechile tradu­ ceri ale Sf. Scripturi: siriaca şi latină, în Fragmentul Muratori ca şi în lista cărţilor canonice ale Sf. Părinţi: Atanasie cel Mare, Chirii al Ierusalimului şi Grigorie de Nazianz. Din analiza Epistolei se observă că ea este autentică. Astfel, Sf. Pavel îşi pune numele său în fruntea ei. Limba, stilul ca şi doctrina arată acelaşi autor ca şi în celelalte Epistole pauline. Există o apropiere între învăţăturile dogmatice şi morale dintre Epistolele către Romani, Efeseni şi Coloseni, în ceea ce priveşte

PARTEA SPECIALĂ

263

universalitatea mântuirii prin Hristos, rolul credinţei şi al bote­ zului în transformarea omului, precum şi datoriile creştinilor în viaţa de familie. Evident, atât limba, cât şi unele nuanţe doc­ trinare o deosebesc de alte Epistole tocmai prin specificul ei, prin scopul urmărit şi ereziile pe care le combate. Unii critici raţionalişti îi contestă autenticitatea, motivaţi de faptul că ereziile gnostice pe care le combate Sf. Pavel în Epis­ tola sa ar fi apărut mai târziu, deci şi Epistola ar data din sec. 11. însă, s-a constatat că erezia gnostică nu apare o dată cu Cerit, prin veacul al II-lea, ci a existat în începuturile ei chiar în epoca apostolică. S-a făcut o observaţie obiectivă de către exegeţii ortodocşi că un falsificator nu putea scrie o Epistolă către Coloseni pentru motivul că localitatea Colose nu este menţionată nicăieri în Noul Testament şi este o localitate foarte mică. Deci, nu aveau motiv falsificatorii să inventeze o asemenea localitate fară însemnătate. Toate aceste motive pledează pentru autenticitatea Epistolei. Destinatarii Epistolei. Ea este adresată creştinilor din Co­ lose. Acesta, pe timpul Apostolilor, era un oraş înfloritor în Asia, împreună cu Laodiceea şi Ierapole, şi nu erau prea îndepărtate unele de altele. între ele era o distanţă de 16-25 km. Colose era la o depărtare de 150 km de Efes, de care îl lega marele drum central ce venea acolo din Troa şi trecea mai de­ parte spre răsăritul Asiei. în timpul domniei lui Nero a fost dărâ­ mat de un violent cutremur, dar s-a refăcut imediat şi a devenit înfloritor. Jugul otoman de mai târziu i-a adus pieirea definitivă. Populaţia oraşului era de origine frigiană şi vorbea limba grea­ că a dialectului comun. între locuitorii oraşului, pe lângă păgâni se aflau şi numeroşi iudei. Oraşul era vestit ca şi celelalte oraşe frigiene prin cultul zeiţei Cybella, servită de numeroşi preoţi. Localitatea era înfloritoare şi din punct de vedere spiritual, căci de aici se trăgea şi marele filozof stoic Epictet. în privinţa răspândirii creştinismului şi înfiinţării Bisericii din Colose s-au ivit discuţii, interpretându-se greşit unele texte

264

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

din Epistola către Coloseni. Astfel, citim în Coloseni 2, 1: «Căci voiesc ca voi să ştiţi cât de mare luptă am pentru voi şi pentru cei din Laodiceea şi pentru toţi câţi n-au văzutfaţa mea, în trup» şi în 1, 4: «Căci am auzit despre credinţa în Hristos Iisus şi de­ spre dragostea ce aveţi către toţi sfinţii». Din aceste versete s-a dedus că Sf. Pavel n-ar fi fost personal la Colose, iar creştinismul ar fi fost predicat acolo de Epafras, unul din ucenicii şi colabora­ torii Apostolului (Col. 1, 7), însă cunoaşterea mai precisă a situa­ ţiei geografice a localităţilor a dus şi la interpretarea corectă a textelor. Astfel, faptul că aceste trei localităţi importante erau foarte apropiate şi nu prea departe de Efes a dus la concluzia că religia creştină a fost răspândită aici de Sfântul Pavel în călătoria a doua misionară şi desăvârşită în răstimpul celor trei ani cât a stat la Efes. El a convertit pe Epafras, care a organizat şi a desă­ vârşit opera sa. Interpretarea primului text ne arată că Apostolul se intere­ sează de creştinii din Colose, de cei din Laodiceea şi de alţi creş­ tini care nu l-au văzut pe el, primind creştinismul mai târziu. Prin al doilea text se înţelege că Apostolul a auzit despre înflorirea credinţei şi dragostea lor, acestea neexcluzând faptul de a le-o fi predicat el. Referirile personale din Epistola către Filimon - de­ spre Apfia, soţia sa şi Arhip, fiul acestuia - , fac să se înţeleagă că Pavel a locuit la Filimon - din Colose - , care l-a primit cu dragoste. Deci, Apostolul a înfiinţat Biserica din Colose şi proba­ bil şi pe cea din Laodiceea. Epistola către Coloseni se adresează tuturor creştinilor din oraşul Colose, precum şi celor din oraşul Laodiceea (4, 16) şi din împrejurimi. Motivele şi scopul Epistolei. Epafras, ucenicul Apostolului, venind la Roma îl informează pe Sf. Pavel despre pericolul ce ameninţa Bisericile din cele trei oraşe apropiate: Colose, Laodi­ ceea şi Ierapole şi anume de pericolul iudaizant, care se menţine toată perioada apostolică, şi de începuturile gnosticismului pă­ gân. Aceste două curente s-au coalizat şi au format o erezie iudeo-gnostică. Ei puneau accentul pe unele restricţii alimentare,

PARTEA SPECIALĂ

265

anumite sărbători şi practici ascetice provenite de la secta iudai­ că eseniană. Din păgânism aveau un amestec de filosofie, misti­ cism şi anumite practici oculte, susţinând adorarea îngerilor ca fiinţe intermediare între om şi Dumnezeu. Prin această învăţătură ci nu mai socoteau pe Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, nesocoteau Jertfa Sa mântuitoare şi puneau un mare preţ pe filo­ zofia păgână. De aceea, Sf. Apostol Pavel scrie Epistola sa cu scopul de a combate această erezie iudeo-gnostică, arătând rolul Domnului Hristos în mântuirea lumii, de a-i întări în credinţă, dându-le şi anumite sfaturi morale. Timpul şi locul. Ea este scrisă de Apostol la Roma, în tim­ pul primei sale captivităţi, pe la anul 63, şi trimisă, o dată cu Epistola către Efeseni, prin Tihic. El pleacă în acelaşi timp cu Onisim, sclavul lui Filimon, care îi ducea acestuia o altă Epistolă paulină. Planul. Epistola cuprinde patru capitole şi se împarte în trei părţi: partea întâi, doctrinară, cap. 1, precedată de un prolog (1, 1-12). Aici se vorbeşte despre legătura Domnului Hristos cu Tatăl ca Fiul lui Dumnezeu şi creator al lumii; raportul cu lumea, ca restaurator şi mântuitor al ei şi cap al Bisericii; participarea colosenilor la mântuire şi rolul Sf. Pavel în chemarea păgânilor. Partea a doua polemică (cap. 2), unde se combat ereziile iudeo-gnostice. Partea a treia morală (cap. 3-4), în care se dau o serie de învăţături morale pentru noua viaţă creştină. CUPRINSUL EPISTOLEI

în prolog (cap. 1, 1-12), Apostolul trimite credincioşilor din Colose har şi pace de la Dumnezeu. Mulţumeşte Părintelui ceresc pentru credinţa şi viaţa lor creştină înfloritoare despre care a aflat de la Epafras şi roagă pe Dumnezeu ca ei să continue pe calea adevăratei înţelepciuni, a cunoaşterii şi trăirii creştine, spre a moşteni împărăţia cerurilor.

266

STUDIUL NOULUI TESTAMENT Partea întâi doctrinară (cap. 1,13-29) Iconomia mântuirii şi divinitatea Domnului Hristos. Mântuirea păgânilor şi rolul Sfântului Pavel

Acest capitol, care cuprinde partea doctrinară, conţine însăşi esenţa Epistolei. Aici se arată unele aspecte ale dogmei hristologice înţelese greşit de eretici. Astfel, Apostolul aminteşte colosenilor că Dumnezeu ne-a scos din robia păcatului şi a diavolului şi ne-a mutat în stăpânirea Fiului Său, Care ne-a răscumpărat din păcatul strămoşesc şi cele personale prin Jertfa Sa. Domnul Hristos este chipul lui Dum­ nezeu (cel nevăzut (1, 15) şi Unicul Său născut). Toate lucrurile văzute şi nevăzute au fost create prin El. Este născut din Tatăl înainte de facerea lumii, din veşnicie. în sfârşit, tot ce s-a creat în cer şi pe pământ au fost făcute prin Hristos şi depind de El. Mai mult, Hristos a fost pus de Dumnezeu cap al Bisericii (1, 18-20), aceasta fiind trupul Lui. Prin Moartea şi învierea Sa, El este pârga învierii noastre. Domnul Hristos a redat armonia lumii, căci prin Jertfa Sa a împăcat oamenii între ei, a readus pa­ cea între oameni, a restatomicit armonia în ceruri prin înfrân­ gerea diavolului şi a împăcat cerul cu pământul (1, 20) prin spă­ larea păcatului strămoşesc şi a celor personale. Şi credincioşii din Colose participă la mântuire (1, 21-23). Căci lor, care prin păcate erau în vrăjmăşie cu Dumnezeu, Dom­ nul Hristos prin Jertfa Sa le-a dăruit iertare păcatelor şi posibili­ tatea de a deveni fii adoptivi ai lui Dumnezeu, evident dacă con­ lucrează cu El prin credinţă şi viaţă curată, aşa precum le-a pre­ dicat el şi ucenicul său Epafras. Activitatea Sf. Pavel în creştinarea neamurilor (1, 24-29). Apostolul, care se găsea închis, suferă pentru Biserică ca un mă­ dular al ei, pentru el şi pentru alţii. Cu atât suferă mai mult cu cât a fost chemat Apostol spre a face cunoscută taina cea ascunsă a lui Dumnezeu (1, 26), adică întruparea şi Jertfa Mântuitorului, pre­ cum şi evanghelizarea lumii păgâne; arătându-le toată comoara

PARTEA SPECIALĂ

267

învăţăturii creştine. De aceea, el învaţă adevărata învăţătură creş­ tină, pentru ca ei să progreseze şi să se desăvârşească în ea. Prin acest imn hristologic, Apostolul combate pe ereticii care învăţau că Domnul Hristos nu este Dumnezeu adevărat, ci un om, iar mântuirea s-a făcut prin îngeri, care sunt superiori Mântuito­ rului. De aceea Sfântul Pavel arată întâietatea Domnului Hristos în ordinea existenţei şi restaurării omenirii, a mântuirii. «El este, mai întâi născut decât toată făptura» (1, 15). Născut, iar nu tăcut. Partea a Il-a, polemică (cap. 2) Combaterea ereziei gnostico-iudaizante; viata cea nouă în Hristos

Apostolul le arată că ei trebuie să trăiască după credinţa în Hristos şi nu după învăţături mincinoase (2, 8). Le aminteşte că el suferă pentru ei şi se roagă să rămână uniţi în iubire, să cunoas­ că adevărata credinţă creştină, s-o ţină aşa precum au primit-o şi să progreseze în viaţa cea nouă. Deşi, departe de ei, îi îndeamnă să nu se lase furaţi de filozofia păgână falsă, care prin abstracţiile ei îi zăpăceşte. Căci Domnul Hristos este singurul Stăpân al întregii existenţe, al îngerilor şi al oamenilor (9-15). El ne-a răscumpărat de păcate, înlăturând circumciziunea şi oferindu-ne Botezul în asemănarea cu Moartea şi învierea Sa şi ne-a făcut părtaşi unei vieţi noi. A desfiinţat, prin Moartea Sa, Legea iudaică şi puterea ei, ca şi puterile demonicc. Deci creştinii nu trebuie să mai ţină vreo sărbătoare (16 23) păgână sau iudaică, sau vreo prescripţie în legătură cu băutura sau alimentele, căci aceste sărbători şi oprelişti proveneau de la iudei şi erau o prefigurare a Legii noi mesianice. De asemenea, să se ferească de cultul exagerat al îngerilor impus de eretici, căci Mântuitorul este şef al tuturor; în El ne-am botezat, pe El îl avem conducător. Ei trebuie să respingă şi exagerările min­ cinoase ascetice în legătură cu hrana bazată pe învăţături omeneşti iudaice. Asceza e un mijloc de înfrânare a corpului numai în strânsă legătură cu Hristos, altfel devine o primejdie a mândriei omeneşti.

268

STUDIUL NOULUI TESTAMENT Partea a IlI-a, morală (cap. 3-4) Viaţa nouă creştină, datoriile soţilor, copiilor, părinţilor, slujitorilor şi conducătorilor

Apostolul îndeamnă pe coloseni să trăiască o adevărată viaţă creştină în Hristos pentru a se învrednici de mărirea cerească. Să se înfrâneze de la poftele trupeşti ca: desfrânarea, lăcomia, mânia, răutatea, minciuna în care trăiau înainte de a fi creştini. Să se îmbrace în omul cel nou, câştigat prin botez, unde toţi sunt egali (3, 11) şi să se împodobească cu: îndurarea, bunătatea, smerenia, îndelunga-răbdare, îngăduinţă, iertare şi mai ales dra­ goste. Să petreacă timpul în cântări duhovniceşti. Apoi sfătuieşte pe femei să se supună bărbaţilor, iar aceştia să-şi iubească soţiile (18-19). Copiii să asculte de părinţi, iar pă­ rinţii să călăuzească pe copii (20-21). Slugile să-şi îndeplinească conştiincios datoriile faţă de stăpânitorii trupeşti, căci pentru aceasta vor da socoteală în faţa lui Dumnezeu (22-25). Stăpânii să-şi ocrotească slugile, căci vor da seama de purta­ rea lor în ceruri. Să se roage pentru ei şi pentru el spre a reuşi în misiunea sa. Să întrebuinţeze cu folos vremea şi să facă fapte bune. Vorbele lor să fie plăcute, nejignitoare, iar răspunsurile chibzuite (4, 5-6). în încheiere (4, 7-18) le aminteşte că Tihic, aducătorul Epis­ tolei, ca şi Onisim din Colose îi vor informa despre el. Le trimi­ te salutări de la o serie de colaboratori ai săi. După ce vor fi citit Epistola s-o trimită şi creştinilor din Laodiceea, iar ei, la rândul lor, s-o citească pe cea trimisă laodicenilor (4, 16). Este vorba de Epistola către Efeseni. încheie cu salutări scrise de mâna sa. Im portanţa Epistolei. în Epistola către Coloseni se lămu­ reşte mai precis rolul de Mântuitor al Domnului Hristos (este o Epistolă hristologică), arătându-se raportul Său cu Dumnezeu Tatăl, cu lumea şi Biserica şi se combat speculaţiile filozofiei gnostice. în scurt, se pot desprinde următoarele învăţături dogmatice: Dumnezeirea Domnului Hristos, eternitatea Sa şi cap al Bisericii

PARTEA SPECIALĂ

269

(1, 15-20); prin El s-a creat lumea spirituală şi materială, fiind superior îngerilor (1, 16); prin Jertfa Sa s-a împăcat cerul cu pă­ mântul şi s-a refăcut unitatea Lumii (1, 20-23); prin Botez ne cu­ răţim de păcate şi devenim oameni noi (2, 12); prin creştinism s-a desfiinţat Legea şi ritualul iudaic, precum şi sărbătorile ei (2, 16). Ca norme morale şi de vieţuire creştină se afirmă: înde­ părtarea de erezii şi filozofia păgână (2, 8); prin creştinism s-a re­ dat demnitatea, libertatea şi egalitatea tuturor oamenilor (3, 11); datoriile soţilor, copiilor şi părinţilor în familia creştină (3, 18-21); datoriile slujitorilor faţă de stăpâni (3, 22 -24) şi ale stăpânilor faţă de slujitorii lor (4, 1). Folosirea timpului cu înţe­ lepciune şi modul de a vorbi al creştinului (4, 5-6). De altfel morala din Epistolele către Efeseni şi Coloseni, care se aseamănă, formează un mic cod familial. Alături de Epistola către Efeseni, Epistola către Coloseni ne arată gândirea profundă a Sfântului Apostol Pavel în legătură cu Dumnezeirea Mântuitorului şi opera Sa de răscumpărare a nea­ mului omenesc. 23. Epistola I-a către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel Prima Epistolă a Sf. Pavel, în ordinea cronologică, este Epis­ tola I către Tesaloniceni. Ea face parte, împreună cu Epistola a Il-a către Tesaloniceni, dintre Epistolele numite eshatologice, care ex­ pun învăţătura creştină referitoare la evenimentele ce se vor în­ tâmpla la sfârşitul veacurilor: venirea a doua a Mântuitorului, în­ vierea morţilor etc. Epistola este scrisă de Sf. Apostol Pavel, după cum mărturi­ seşte vechea tradiţie creştină şi exegeza contemporană. Astfel, din Epistola I către Tesaloniceni citează: Ignatiu de Antiohia, Herma - păstorul lui Herma - (sec. II); Fragmentul Muratori o numără printre cărţile canonice. De asemenea, o confirmă ca autentică Irineu, Clement de Alexandria, Origen, Ciprian şi vechile tradu­ ceri ale Scripturii: siriacă şi latină.

270

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Autenticitatea se deduce şi din cuprinsul Epistolei, deoarece autorul îşi spune numele său şi al colaboratorilor săi chiar de la începutul ei, în adresa de salutare: «Pavel, Silvan şi Timotei...» (1, 1). Se observă aceeaşi doctrină ca şi în celelalte Epistole pauline, acelaşi stil şi mai ales concordanţa dintre Faptele Aposto­ lilor asupra înfiinţării Bisericii din Tesalonic şi expunerile Epis­ tolei asupra aceluiaşi subiect (Fapte 16, 1-9; I Tes. 3, 1-6). Fr. Chr. Baur (1792-1860) şi alţi critici din şcoala raţionalistă protestantă au negat autenticitatea Epistolei din cauză că în ea nu se aminteşte nimic despre Legea iudaică, despre mântuirea prin credinţă, despre care vorbesc cele patru mari Epistole pauline. Dar acesta este un argument slab. Căci Epistola I către Tesaloniceni este o Epistolă care are un caracter mai mult prac­ tic şi un alt scop decât Epistolele amintite. Locul şi data. Epistola a fost scrisă în momentul când Sf. Pavel, împreună cu colaboratorii săi, Timotei şi Sila, se aflau într-un răgaz mai îndelungat. Aceasta s-a întâmplat în Corint, după ce s-a înfiinţat Biserica din Tesalonic, Bereea şi Atena, şi când Timotei, trimis spre a vedea starea Bisericii din Tesalonic, îi aduce veşti despre ea. Deci, ea este scrisă din Corint, în anul 51. D estinatarii Epistolei. Ea a fost adresată către creştinii din Tesalonic de curând creştinaţi de Sf. Pavel. în adevăr, comunita­ tea creştină din Tesalonic a fost înfiinţată de Apostol în a doua călătorie misionară a sa, după ce a predicat în Filipi, de unde ple­ case, lăsându-1 pe Luca să organizeze Biserica. Tesalonicul era un oraş restaurat de Cassandru (315 î.d.Hr), ginerele lui Filip al II-lea, regele Macedoniei, şi numit astfel după numele soţiei sale, sora lui Alexandru cel Mare. Ea se numea Tesalonica, iar oraşul Thermae. El ajunge, mai târziu, la o mare înflo­ rire, devenind capitala provinciei romane Macedonia. Oraşul era străbătut de marele drum ce lega Roma de Răsărit - Via Egnatia şi era, de asemenea, port la Marea Egee. Era locuit de 100.000 de locuitori, dintre care greci şi romani în majoritate precum şi numeroşi evrei. Aceştia aveau aici şi o sinagogă puternică.

PARTEA SPECIALĂ

271

Sfântul Pavel sosind aici a predicat trei sâmbete de-a rândul (Fapte 17, 2), vorbind despre Mesia, învăţătura Sa şi minunile Sale, precum şi faptul că El este cel prezis de profeţi. Ca de obi­ cei, el învaţă neîncetat şi printre păgâni şi prozeliţi, care erau numeroşi în oraşele unde se aflau evrei. Timpul misiunii sale n-a durat probabil mai mult de o lună. Căci reclamat de iudei la con­ ducătorii oraşului că răscoală poporul împotriva Cezarului şi pre­ dică un nou împărat, pe Iisus (Fapte 17, 7), stârnesc o revoltă şi Apostolul a fost nevoit să plece în Bereea, iar de aici la Atena. In ambele localităţi îşi continuă activitatea misionară. Dar, din Atena, fiind îngrijorat de situaţia creştinilor din Tesalonic, împotriva cărora continua persecuţia, începută de fapt cu el însuşi, trimite pe Timotei pentru a vedea ce se întâmplă acolo. Acesta se reîntoarce la Apostol, care se afla cu Sila la Corint, şi vorbeşte despre starea Bisericii din Tesalonic. Din punct de ve­ dere moral stătea foarte bine: creştinii rezistau la toate per­ secuţiile iudeilor şi credinţa lor era puternică. Din acest punct de vedere nu li se putea reproşa nimic. Motivele şi scopul. Existau însă unele neînţelegeri în pri­ vinţa unor chestiuni doctrinare, care dăunau şi aveau consecinţe păgubitoare din punct de vedere practic. Astfel, era problema Parusiei - venirea a doua a Mântuitorului. Creştinii erau mâhniţi asupra soartei celor adormiţi dintre ei, care, bănuiau ei, nu se vor putea bucura de venirea Domnului. în al doilea rând, crezând că Parusia este foarte apropiată, mulţi dintre ei stăteau în nelucrare, rugându-se şi aşteptând, ceea ce îi ducea la sărăcie. Acest fapt risca să compromită toată opera creştină. în sfârşit, o ultimă chestiune acută era persoana Sf. Pavel. Iudeii, vrăjmaşii săi, îl calomniau învinuindu-1 că predică pentru câştig material şi nu îndemnat de un ideal apostolic. De aceea, Sf. Apostol Pavel scrie tesalonicenilor prima sa Epistolă cu scopul de a-i întări în credinţa predicată de el, ca şi în viaţa morală şi dis­ ciplinară; de a-şi apăra personalitatea ca apostol şi de a-i lămuri

272

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

asupra datei Parusiei şi a situaţiei creştinilor adormiţi după veni­ rea Mântuitorului. Planul. Epistola cuprinde cinci capitole şi se împarte în două părţi: Partea I - istorico-apologetică (cap. 1-3). Aici Apostolul le mulţumeşte pentru credinţa primită, îşi apără demnitatea de apostol şi misionar şi-i îndeamnă să rămână mai departe stator­ nici în învăţătura primită. Partea a Il-a - dogmatico-practică (cap. 4-5). In această parte îi sfătuieşte să părăsească obiceiurile lor păgâne de altădată: lenea şi desfrânarea; îi lămureşte asupra Parusiei Domnului şi soarta celor adormiţi la venirea acesteia. în sfârşit, îi îndeamnă să asculte de conducătorii lor bisericeşti şi să stăruiască în rugăciune. CUPRINSUL EPISTOLEI Partea I, istorico-apologetică (cap. 1-3). Lauda virtuţilor tesalonicenilor, apărarea Apostolului şi a misiunii sale, mulţumiri şi îndemn de a spori în credinţă.

Cap. I: Laudă pentru credinţa tesalonicienilor. După saluta­ rea din partea sa şi a colaboratorilor săi, Silvan şi Timotei, Apos­ tolul mulţumeşte lui Dumnezeu pentru marile virtuţi ale credinţei şi dragostei în Hristos vădite din partea tesalonicenilor cu prile­ jul predicii sale la ei. Căci predica sa a prins şi a dat roade, deşi au avut de suferit multe necazuri. Au primit-o cu mare bucurie şi s-au făcut pildă în Macedonia şi Ahaia (6-10), căci de la ei s-a răspândit şi în acele părţi. Toţi mărturisesc despre credinţa lor, despre modul în care misionarii au fost primiţi şi cum s-au convertit ei la creştinism, părăsind idolii şi primind pe Hristos. Cap. 2: Apărarea Apostolului prin râvna pentru predica Evan­ gheliei. Spre a îndepărta calomniile duşmanilor săi, Apostolul le aminteşte că, după ce a suferit în Filipi, a început predica la ei nu

PARTEA SPECIALĂ

273

cu cuvinte linguşitoare pentru a plăcea cuiva, din interese mate­ riale sau din mândrie. Ca Apostol putea folosi autoritatea, totuşi a fost blând cu ei, ca o doică cu fiii ei (7). Lucra toată ziua pentru a nu fi povară (9) şi-i mângâia ca un părinte, îndemnându-i să se poarte corect pen­ tru a moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Ei, la rândul lor, au primit cuvântul lui, nu ca un cuvânt ome­ nesc, ci de la Dumnezeu, şi au imitat credinţa bisericilor din Iudeea, care şi ele au suferit de la aceiaşi iudei, ca şi Hristos şi pro­ feţii (15). Aceiaşi iudei îl opresc să predice păgânilor. A dorit să vină să-i vadă, dar a fost împiedicat de satana. Cap. 3: Misiunea lui Timotei şi sporirea în credinţă. Din dra­ goste şi grijă pentru tesaloniceni. Apostolul rămânând singur la Atena, a trimis pe Timotei ca să-i întărească în credinţă, pentru a nu cădea în ispite din cauza persecuţiilor şi ca nu cumva predica sa să fi fost în zadar. E mulţumit de veştile aduse de Timotei la reîntoarcere, despre credinţa şi dragostea lor şi de amintirea pe care i-o păstrează. Mulţumeşte lui Dumnezeu şi-i îndeamnă să rămână tari în cre­ dinţă şi să prisosească în dragoste şi sfinţenie. Partea a Il-a, dogmatico-practică (cap. 4-5) Stăruinţa în curăţire, iubire; despre Parusie

Cap. 4: Stăruinţa în curăţire. Soarta celor vii şi adormiţi la Parusia Domnului. Dintru început, Apostolul îi îndeamnă să ţină învăţăturile aşa precum le-au primit (1). în legătură cu viaţa prac­ tică îi sfătuieşte să se păzească de desfrânare, păstrându-şi corpul curat. Să nu nedreptăţească pe nimeni şi să se iubească unii pe alţii. Să muncească şi să trăiască în pace cu toţii. Cât despe cei morţi şi legătura lor cu Parusia Domnului (4, 13-18), ei nu trebuie să fie trişti ca păgânii, care nu credeau în învierea morţilor. Căci, din moment ce credem că lisus a murit şi a înviat, trebuie să credem că şi noi vom învia cu El. Precum 18 - Studiul Noului Testament

274

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Domnul Hristos a înviat nemuritor şi nestricăcios, aşa vor învia şi cei adormiţi în credinţă. Cât despre Parusie (4, 15), toţi vor lua parte la ea. La porun­ ca Domnului Hristos şi la glasul arhanghelului Mihail şi a trâm­ biţei sale de biruinţă, Domnul când Se va pogorî din cer morţii vor învia întâi, apoi cei vii se vor transforma într-o clipeală în corpuri noi, spiritualizate şi împreună vor întâmpina pe Domnul în văzduh. Deci, toţi vor participa la Parusie, la judecata din ur­ mă şi viaţa viitoare ce va urma. Cap. 5: Parusia şi pregătirea pentru ea. Cât despre data pre­ cisă a Parusiei (ea n-a fost revelată nici de Mântuitorul nici de ceilalţi Apostoli) Sfântul Pavel aminteşte că ea va veni ca un fur noaptea, pe neaşteptate (2). Peste necredincioşi va veni tocmai când se vor socoti în pace şi linişte (3). Pentru creştini nu va fi astfel, căci ei sunt fiii credinţei şi aşteaptă acest mare fapt. Totuşi, ei trebuie să fie în veşnică veghere, să se înarmeze cu virtuţile creştine: credinţa, nădejdea şi dragostea, vieţuind veşnic uniţi cu Hristos. în legătură cu viaţa comunităţii (5, 11-25) îi îndeamnă să aibă stimă şi dragoste faţă de ocârmuitorii Bisericii, să dojenească pe aceia care trăiesc în neorânduială, să fugă de răzbunare, să pe­ treacă viaţa în rugăciune, să preţuiască harismele şi să le folo­ sească spre zidirea Bisericii. Să se ferească de orice rău şi să nădăjduiască în Dumnezeu, Care le va răsplăti după faptele lor. Epilogul (5,26-27) cuprinde o salutare şi o invitaţie de a citi Epistola la toţi fraţii. Im portanţa Epistolei. Epistola I către Tesaloniceni este pri­ ma Epistolă în ordine cronologică. Este o Epistolă eshatologică precum s-a văzut, de unde desprindem importante învăţături dogmatice, astfel: în ea se vorbeşte despre învierea morţilor, bazată pe învierea Mântuitorului (4, 14); cf. I Cor. (15, 12, 14); Parusia Domnului (4, 16) a cărei dată nu se ştie şi va veni pe neaşteptate (5, 1-2). La Parusie morţii vor învia şi cei vii se vor transforma într-o clipeală (4, 17); cf. I Cor. (15, 51); se vorbeşte

PARTEA SPECIALĂ

275

despre ierarhia bisericească cu puterea ei harică, cu datoria de a învăţa şi datoria turmei de a o asculta (5, 12-13). Ca norme morale şi de viaţă creştină avem: datoria de a iubi pe creştini (4, 9) şi pe cei de altă lege (4, 12); să nu ne răzbunăm şi să facem bine tuturor (5, 15); se recomandă ferirea de desfrânare (4, 3-5); răbdarea în suferinţe (3, 3-4); datoria de a munci (4, 11); o viaţă creştină la un înalt nivel, caracterizată prin rugăciune (5, 17-20). Deci, Epistola cuprinde învăţături dogmatice, care ţin treaz sufletul adevăratului creştin, şi îndemnuri morale tot pe atât de folositoare. 24. Epistola a Il-a către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel O altă Epistolă care se numără printre Epistolele eshatologice şi care completează Epistola I către Tesaloniceni este Epis­ tola a Il-a către Tesaloniceni. Ea a fost scrisă - precum se va ve­ dea - spre lămurirea aceleiaşi probleme, cea a eshatologiei. Autenticitatea ei o confirmă întreaga veche tradiţie biseri­ cească. Astfel, aluzii la ea există la: Policarp al Smirnei şi Iustin Martirul. Clement Alexandrinul, Irineu şi Tertulian o citează în repetate rânduri. Se află în Fragmentul Muratori şi traducerile vechi ale Sfintei Scripturi: siriacă şi latină. Conţinutul Epistolei, adică argumentele interne, confirmă, de asemenea, autenticitatea Epistolei. Cel ce a scris prima Epis­ tolă către Tesaloniceni a scris-o şi pe a doua. în fruntea ei se află aceleaşi persoane ca şi la prima: Pavel, Silvan şi Timotei. în cu­ prinsul Epistolei a doua se aminteşte, ca şi în prima, că Apostolii au lucrat cu propriile lor mâini, ziua şi noaptea, pentru a nu fi sarcină celor cărora le predicau. Suferinţele pe care au trebuit să le îndure Tesalonicenii sunt asemenea cu cele suferite de Domnul Hristos şi Biserica din Ierusalim, despre care li s-a vorbit mai dinainte; (I Tes. 1, 6; 2, 14; cf. cu II Tes. 1, 4-7); despre Parusia Domnului (I Tes. 4, 15; 5, 2; se află şi la II Tes. 2, 1).

276

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Criticii protestanţi, discipoli ai lui Fr. Chr. Bauer şi ai altora mai noi, contestă autenticitatea ei, afirmând că Epistola a doua către Tesaloniceni ar fi un rezumat sau o prelucrare a primei Epis­ tole, făcută de un falsificator, deoarece cuprinsul ei este asemă­ nător cu al primei Episole. însă argumentul nu este valabil, căci împrejurările fiind aceleaşi, timpul foarte scurt dintre ele, ca şi discutarea aceleiaşi mari probleme a eshatologiei, le fac să fie apropiate ca fond şi chiar ca formă. Se mai aduce obiecţia că în Epistola I se spune că Parasia Domnului va veni pe neaşteptate (I Tes. 5, 2), iar în Epistola a doua se citează foarte scurt din ele, ca şi discutarea aceleeaşi mari probleme a eshatologiei anumite semne care ar preceda Parusia (II Tes. 2). Ar exista, deci, o contradicţie cu privire la acest mare eveniment. însă în Epistola a Il-a se precizează doar semnele, dar nu se spune când vor avea loc acestea, nu este precizat timpul nici în prima şi nici în Epistola a doua. Se mai obiectează că cele referitoare la «omul nelegiuirii» din Epistola a doua către Tesaloniceni (2, 3) este asemănător cu cele care sunt istorisite în Apocalipsa, cap. 13 şi 17 despre fiara care va tiraniza omenirea. Deci, Epistola ar fi dependentă de Apocalipsă, care s-a scris pe la anul 96 d. Hr. şi deci autorul ei n-ar mai putea fi Sf. Apostol Pavel care moare la anul 67. însă, cuvintele din Epistolă sunt altele decât cele din Apocalipsă. Alta este activitatea fiarei din Apocalipsă şi alta aceea a omului nelegiuirii din Epistola a Il-a către Tesaloniceni. S-ar putea ca autorul Apocalipsei, ca şi Sf. Pavel, să fi avut acelaşi izvor privitor la Antihrist. Oricum, argu­ mentele contra autenticităţii Epistolei nu sunt obiective. Locul şi tim pul scrierii se pot deduce din însuşi cuprinsul ei. Faptul că ea discută aceleaşi probleme ca şi prima într-un stadiu oarecum mai avansat înseamnă că localitatea nu poate fi alta de­ cât tot Corintul, iar timpul, câteva luni după prima, adică anul 51.

PARTEA SPECIALĂ

277

Destinatarii şi scopul Epistolei. Curând după trimiterea primei Epistole către Tesaloniceni, Sf. Pavel este înştiinţat că se petrec lucruri triste în Biserica din Tesalonic. Membrii Bisericii au rămas tari în credinţă, cu toate persecuţiile dezlănţuite asupra lor. însă, falşi harismatici cutreieră comunitatea, unii afirmând că prin anumite viziuni, iar alţii printr-o Epistolă primită de la Pavel, ar fi aflat că Parusia Domnului este aproape şi îndeamnă pe creş­ tini să stea în aşteptare. Aceasta determină pe membrii Bisericii să se confrunte prin discuţii păgubitoare, în profeţii sterpe, să stea în nelucrare şi să ajungă la sărăcie. Aceasta ar fi însemnat ca întreaga Biserică să cadă într-o neagră mizerie şi să se compro­ mită pentru totdeauna. De aceea, Apostolul scrie o nouă Epistolă către Tesaloniceni cu scopul de a lămuri data Parusiei Domnului, care va fi prece­ dată de anumite semne, de a înlătura ideea falsă că ar mai fi tri­ mis vreo altă Epistolă în afară de prima şi, în sfârşit, de a-i în­ demna pe creştini să muncească, să aştepte în linişte şi să nu îngăduie nimănui să stea în nelucrare. Planul. Epistola cuprinde trei capitole şi se împarte în două părţi, precedate de o introducere sau prolog. în prolog (cap. 1) se laudă statornicia în credinţă a tesalonicenilor şi se aminteşte răsplata ce o vor primi la judecata lui Dumnezeu pentru aceasta. Partea I doctrinară (cap. 2), unde se lămuresc semnele care vor preceda Parusia Domnului, îndeosebi apostazia şi apariţia lui Antihrist. Partea a Il-a morală, (cap. 3) cuprinde învăţături mo­ rale pentru viaţa creştină: rugăciuni pentru ei şi Apostol, muncă corectă. Epistola se încheie cu un epilog (3, 16-18). CUPRINSUL EPISTOLEI

Prologul (cap. 1): Lauda şi răsplata credinţei Tesalonice­ nilor. în numele său şi al ucenicilor săi, Silvan şi Timotei, Apos­ tolul salută Biserica din Tesalonic, dorindu-le har şi pace de la Dumnezeu. El mulţumeşte Părintelui ceresc pentru sporul lor în

278

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

credinţă, dragoste frăţească şi tărie în persecuţii. La dreapta jude­ cată a lui Dumnezeu vor fi răsplătiţi pentru aceste virtuţi. în schimb, la Parusie (7-9), când Mântuitorul va apărea îm­ preună cu îngerii Săi, înconjurat cu văpaie de foc, va condamna pe toţi care n-au voit să cunoască Evanghelia Sa, precum şi pe persecutorii lor. Apostolul se roagă pentru înflorirea credinţei lor şi progresul întru desăvârşirea lor. Partea I doctrinară (cap. 2) Parusia şi semnele care o vor preceda; stăruinţa în credinţă

Această parte este cea mai importantă, este însuşi miezul Epis­ tolei. Apostolul încearcă să liniştească spiritele, să curme orice agitaţie în legătură cu data Parusiei şi să normalizeze situaţia Bisericii din Tesalonic. în privinţa timpului precis al Parusiei, arată Apostolul, ni­ meni nu-1 cunoaşte. Domnul Hristos n-a voit să-l descopere (cf. Matei 24, 36; Fapte 1, 7). Deci, creştinii din Tesalonic nu trebuie să dea crezare în această privinţă la vreo proorocie sau anumite vorbe, sau chiar la vreo scrisoare pe care el le-ar fi trimis-o. Toate sunt invenţii sau descoperiri mincinoase (2, 2). înainte de venirea Domnului vor fi anumite semne care o vor preceda: 1) se va produce o apostazie, lepădare de credinţă, o ră­ cire a dragostei creştine; 2) Apariţia «omului nelegiuirii», a «fiu­ lui pierzării», care se va substitui lui Dumnezeu şi va încerca să se aşeze în Biserica creştină. Acum este o piedică care-1 reţine până la timpul hotărât de Dumnezeu. Atunci, dupa ce obstacolul va fi ridicat, «fiul pierzării» va apărea, va face multe minuni mincinoase, va înşela pe mulţi slabi în credinţă. Aceştia vor crede în minunile lui şi i se vor închina (4), fapt pentru care Dumnezeu îi va pedepsi. Căci, după puţin timp, de la apariţia acestuia, adică a lui Antihrist, va apărea şi Domnul Hristos, la Parusia Sa, şi-l va omorî cu suflarea gurii Sale (8).

PARTEA SPECIALĂ

279

însă, taina omului nelegiuirii lucrează în ascuns şi astăzi şi este o piedică, care-1 opreşte să apară în toată adevărata sa înşe­ lăciune (7). Tesalonicenii ştiu, adaugă Apostolul, căci el le-a vorbit de­ spre acestea când a fost la ei. Taina fărădelegii care lucrează în lume este influenţa lui satan, care activează prin ispitele sale şi dă naştere la tot felul de păcate. Antihristul care va apărea în lume, la sfârşitul veacurilor, va fi tot o acţiune mai puternică a lui satan, care va lucra printr-o puterni­ că personalitate religioasă şi va înşela pe mulţi. Piedica care se împotriveşte influenţelor lui satan şi care acum se opune acţiuni­ lor lui antihrist - după majoritatea exegeţilor - este opera predi­ catorilor creştini şi a tuturor creştinilor, care prin vorba şi fapta lor contribuie la întărirea creştinismului. în continuare, Apostolul îi îndeamnă pe tesaloniceni să mul­ ţumească lui Dumnezeu, căci ei, prin credinţa primită, sunt aleşii Părintelui ceresc şi vor fi mântuiţi şi nu condamnaţi. De aceea, ei trebuie să ţină cu tărie învăţăturile primite fie prin cuvânt, fie prin Epistola anterioară (2, 15) pentru a fi învredniciţi de mân­ tuirea veşnică. Partea a Il-a, morală (cap. 3) îndemn la rugăciune şi muncă

în această parte Apostolul îi îndeamnă să se roage pentru ca predica şi misiunea sa să dea roade, să se răspândească în lume; să se roage şi pentru el personal, spre a fi izbăvit de duşmani. Să aibă dragoste unii pentru alţii şi răbdare, căci prin aceste virtuţi vor progresa în viaţa socială şi ei în calitate de creştini. Un sfat de mare importanţă este cel referitor la muncă. După exemplul său şi ei trebuie să muncească şi să nu trăiască în ne­ orânduială. Pe aceia care nu vor să muncească, să nu-i mai ajute, căci aceştia nu merită nici să mănânce. Deci Apostolul ridică munca la un principiu de viaţă, afirmând categoric: «cine nu vrea să lucreze, acela să nu mănânce» (3, 10). Cei care umblă în ne­

28 0

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

orânduială să fie aduşi la ordine, iar dacă nu ascultă, de ei sau de Epistola sa, să nu-i mai socotească prieteni, căutând totuşi să-i îndrepte prin mijloace paşnice. încheie, rugând pe Dumnezeu să le dăruiască pace. Saluta­ rea, pentru autenticitate, este scrisă de Pavel. Im portanţa Epistolei. Ea prezintă o importanţă doctrinară deosebită, deoarece completează problema eshatologică a Parusiei. învăţăturile dogmatice sunt tot de natură eshatologică. Astfel, din Epistolă desprindem următoarele: siguranţa Parusiei Domnu­ lui, dar nesiguranţa datei sale (2, 1-2); ca eveniment premergă­ tor Parusiei va veni, mai întâi, lepădarea (apostazia) unora şi apa­ riţia lui antihrist «omul păcatului» dându-se pe sine drept Dum­ nezeu şi aşezându-se în Biserica Sa (2, 3-4); influenţa lui anti­ hrist se lucrează tot timpul, dar este împiedicată pentru multă vreme (2, 7). Antihrist va acţiona prin false minuni şi va înşela pe mulţi, dar Mântuitorul, la apariţia Sa, îl va ucide (2, 8-9); Sfânta Tradiţie are aceeaşi valoare ca şi Sfânta Scriptură (2, 15). Ca probleme morale menţionăm: rugăciunea ne întăreşte în credinţă, ne apără de oameni răi şi de influenţele diavolului (3, 1-3); datoria de a munci cu râvnă (3, 10); îndreptarea semenilor pe calea adevărului prin mustrare blîndă şi sfat (3, 14-15). Deci, citirea Epistolei a Il-a către Tesaloniceni este absolut necesară pentru orice creştin, spre lămurirea şi completarea învă­ ţăturii creştine în legătură cu chestiunea atât de agitată a Parusiei. 25. Epistola I-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel Epistola I către Timotei, a Il-a către Timotei şi Epistola către Tit se aseamănă foarte mult între ele din punct de vedere al con­ ţinutului, limbii, stilului şi motivelor pentru care au fost scrise de Sf. Apostol Pavel. Sunt cel mai omogen grup de Epistole. Ca timp, ele au fost scrise în ultima perioadă a vieţii Apostolului.

PARTEA SPECIALA

281

Au fost numite, începând din secolul al XVIII-lea, epistole pastorale, pentru că au fost adresate unor păstori bisericeşti şi cuprind sfaturi şi norme pentru buna păstorire a credincioşilor. Ele constituie într-adevăr un cod perfect pentru folosul preoţilor şi întregii ierarhii bisericeşti, un adevărat tratat asupra artei de a păstori turma duhovnicească. Prima Epistolă pastorală a fost scrisă de Sfântul Apostol Pavel precum se constată chiar de la începutul Epistolei - şi este adresată ucenicului său Timotei. Acesta era originar din Listra, Licaonia - născut dintr-o mamă evreică, Eunichi, şi dintr-un tată grec, iar bunica se numea Loida (II Tim. 1, 5; Fapte 16, 1). El şi familia sa s-au botezat în prima călătorie misionară a Apos­ tolului, iar în a doua călătorie, tăindu-1 împrejur spre a putea avea mai uşor acces în sinagogile iudeilor îl ia cu sine ca ucenic (Fapte 16, 3). Timotei primeşte o educaţie bună de la bunica şi mama sa; şi-a însuşit bine Legea iudaică ca şi învăţăturile creştine predi­ cate de Sf. Pavel şi s-a dovedit un preţios colaborator al său. El însoţeşte pe Apostol în a doua călătorie misionară şi îndeplineşte misiuni speciale în Filipi, Tesalonic şi Bereea; îl însoţeşte şi în a treia călătorie misionară la Efes şi de aici efectuează alte misiuni în Macedonia şi Corint, fiind alături de el pe tot parcursul călă­ toriei până la Ierusalim. A stat alături de Sfântul Pavel în închi­ soarea din Cezareea Palestinei (58-60) şi în prima captivitate din Roma (Filip. 1, 1). în acest din urmă răstimp, probabil că a fost şi el închis (Evrei 13, 23). După eliberarea din prima captivitate de la Roma, Apostolul întreprinde o călătorie misionară în Spania, pe care n-o semna­ lează nici o scriere neotestamentară, dar o atestă Clement Roma­ nul, Fragmentul Muratori, Sf. Epifaniu etc. De aici, el revine în răsărit vizitând Corintul (II Tim. 4, 20); Creta (Tit 1, 5); Efesul (I Tim. 1, 3) şi Macedonia (I Tim. 1, 3). în timpul vizitei pe care o face în Efes, Sf. Pavel hirotoneşte ca episcop al acestui oraş pe Timotei. Acesta păstoreşte aici cu puteri depline şi pentru totdea­ una - nu ca delegat temporar, cum afirmă unii eretici. Lui îi adre­

282

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

sează Apostolul două Epistole. Eusebiu al Cezareei (f 340) spune că Timotei a fost primul episcop al Efesului şi a murit de moarte martirică. Biserica îl pomeneşte în ziua de 25 ianuarie. Autenticitatea Epistolei este atestată atât de mărturii ex­ terne, cât şi de cele interne, deduse din însuşi cuprinsul scrierii. Fiind asemănătoare ca fond şi formă cu celelalte două Epistole pastorale, autenticitatea lor stă sau cade împreună. Apărătorii şi criticii lor le studiază din punct de vedere al apartenenţei lor împreună, atribuindu-le Sfântului Pavel. De aceea, afirmaţiile ce urmează, referitoare la autenticitate, privesc toate Epistolele pastorale. în adevăr, Sf. Pavel se numeşte în toate Epistolele pastorale chiar de la început: (I Tim. 1, 1; II Tim. 1, 1; Tit 1, 1). Părinţii Apostolici: Clement Romanul, Policarp al Smirnei, Epistola lui Bamaba citează direct sau fac aluzii la unele versete din epistolele respective. Teofil al Antiohiei, Iustin Martirul folosesc şi ei locuri din Epistolele pastorale. Sf. Irineu, Origen, Ipolit şi Sf. Atanasie cel Mare măturisesc auten­ ticitatea Epistolei. învăţătura cuprinsă în Epistolele respective, ca şi cea care le este specifică, nu diferă de doctrina ce se află în celelalte Epis­ tole pauline. De asemenea, limba şi stilul nu se deosebesc în linii generale de limba şi stilul celorlalte Epistole. Totuşi, unii critici raţionalişti ca Bauer (1792-1860) şi Er. Renan (1823-1892) etc., au contestat autenticitatea lor pe motiv că limba şi stilul Epistolelor pastorale diferă de ale celorlalte Epistole pauline. Ele nu mai prezintă vigoarea stilului polemic, forţa combativă şi puterea de argumentare din marile sale Epis­ tole. însă acest fapt nu-1 cer subiectele din Epistolele pastorale, iar vârsta Apostolului i-a mai domolit forţa combativă. Mai mult, stilul Epistolelor pastorale se aseamănă foarte mult cu stilul din părţile parenetice şi morale ale celorlalte Epistole pastorale, în care se combate gnosticismul. S-a spus, de asemenea, de către critici că doctrina din Epis­ tolele pastorale, în care se combate gnosticismul, a apărut şi s-a

PARTEA SPECIALĂ

283

cristalizat în sec. II, timp în care au fost scrise şi ele. însă, din studiul Epistolei către Coloseni se observă că ereticii combătuţi acolo ţineau de o erezie formată dintr-un amestec de iudaism şi filozofie orientală păgână, din care apoi s-a dezvoltat gnosticis­ mul. Aceleaşi erezii şi aceiaşi eretici sunt combătuţi şi în Epis­ tolele pastorale. Se mai invocă de către adversarii autenticităţii că organizaţia bisericească la care se referă Epistolele pastorale este prea înain­ tată şi ea ar fi apărut în sec. al II-lea. Dar organizarea bisericeas­ că descrisă în Epistolele amintite este proprie epocii apostolice. Despre hirotonirea preoţilor ne amintesc (Fapte 14, 23), despre diaconi (Fapte 6, 6); despre ierarhia bisericească stabilită mai amintesc (I Cor. 12, 28; Fapte 20, 17, 28; Filip 1, 1; I Petru 5, 2). Deci, în epoca apostolică ierarhia bisericească se prezenta astfel: apostoli episcopi-prezbiteri, diaconi. Mai târziu, locul apostolu­ lui este luat de episcop, cazul lui Timotei şi Tit, urmând în bise­ rici alţi slujitori: preoţi şi apoi diaconi. S-a mai spus că unele călătorii menţionate sau presupuse ale Sf. Pavel, din Epistolele pastorale nu se găsesc amintite în Fap­ tele Apostolilor - scrise la 63, sau în celelalte Epistole pauline. Această constatare este justă, însă se ştie că Sfântul Pavel nu şi-a sfârşit viaţa în anul 64, cum cred unii critici, ci în anul 67. De aceea, se presupune şi se afirmă de unii Sfinţi Părinţi că el a mai călătorit în Spania şi Orient, a mai venit sa revadă Bisericile în­ fiinţate. Deci, din toate argumentele reiese autenticitatea Epis­ tolelor pastorale. Motivele şi scopul Epistolei. Apostolul Pavel, la despărţirea de preoţii din Milet - în a treia călătorie misionară - le atrăgea atenţia asupra pericolului viitorilor eretici (Fapte 20, 29). Şi în adevăr, prevederile sale se împlinesc. De aceea, venind în Orient şi anume la Efes, spre a curma tulburările ereticilor, hirotoneşte pe Timotei ca episcop. Dar, plecând de acolo şi ştiind vârsta încă tânără a lui Timotei şi sarcina sa grea, precum şi faptul că autori­ tatea sa i-ar putea fi contestată, el scrie o Epistolă.

284

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Scopul ei este de a întări autoritatea episcopatului lui Timotei şi a-i servi drept garanţie în faţa celor care i-ar refuza-o; de a-i da sfaturi în conducerea turmei, adică să se ferească de eretici, cum să organizeze cultul, cum să aleagă preoţii şi cum să se comporte faţă de diferite categorii sociale şi persoane din Biserică. Locul de unde se scrie epistola pare a fi undeva în Macedo­ nia, mai sigur Filipi, iar data, pe la anul 65. Planul. Epistola cuprinde şase capitole şi se împarte în două părţi: Partea I - pastorală, propriu-zisă (cap. 1-3). Ea cuprinde o serie de învăţături referitoare la păstrarea şi păzirea adevăratei credinţe, la organizarea cultului şi orânduirea preoţilor. Partea a Il-a - morală (cap. 4-6), conţine sfaturi practice în legătură cu lupta împotriva ereticilor şi îndemnuri privitoare la modul de comportare faţă de anumite categorii sociale şi persoa­ ne din sânul Bisericii. CUPRINSUL EPISTOLEI Partea I pastorală (cap. 1-3) Menţinerea şi păzirea adevăratei credinţe, grija de cultul divin şi însuşirile slujitorilor bisericeşti orânduiţi

Cap. I: Păzirea adevăratei credinţe faţă de învăţătorii min­ cinoşi, rolul legii şi pilda Apostolului. Ca de obicei, Apostolul în­ cepe cu o salutare către ucenicul său, Timotei, pe care-1 îndeam­ nă să oprească pe învăţătorii mincinoşi, care se mai aflau în Efes, ca să răspândească învăţăturile false, iudaice despre îngeri şi genealogii referitoare la Patriarhii din Geneză. Aceşti falşi învă­ ţători nu cunosc nici Legea, nici Evanghelia. Căci scopul Legii este Hristos, la care se ajunge prin credin­ ţă, dragoste şi fapte bune. Legea a fost bună şi impusă iudeilor pentru anumite interdicţii. Cei drepţi, cei care se conduc după credinţa în Hristos n-au nevoie de Lege. în continuare, aminteşte despre chemarea sa la apostolat (1, 12-17) de către Domnul Hristos, deşi el înainte prigonise Bise-

PARTEA SPECIALĂ

285

rica creştină. însă o făcuse din neştiinţă, pentru care motive Mân­ tuitorul şi-a arătat faţă de el toată dragostea. Cazul său este o pil­ dă, pentru că oricine crede şi se pocăieşte poate fi iertat. Timotei trebuie să păstreze credinţa cea adevărată (1, 18-20), pentru că mulţi se abătuseră de la ea, cum erau Imeneu şi Alexandru, care au fost excluşi de Apostol din comunitate. Cap: 2: Rugăciunea în biserică şi atitudinea la cult. Sfanţul Pavel aminteşte că Domnul Hristos a venit pe lume pentru a mân­ tui pe toţi oamenii. De aceea, rugăciunile noastre trebuie făcute pentru toţi semenii noştri. Să ne rugăm pentru conducătorii lu­ meşti (2-3), spre a-şi îndeplini cu rezultate bune atribuţiile lor, căci de ei depinde pacea şi liniştea societăţii în care vieţuim. Urmează o scurtă expunere hristologică (5-7) unde se arată că Mântuitorul Hristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, care prin Jertfa Sa a adus răcumpărare pentru toţi oa­ menii şi a Cărui învăţătură o răspândeşte în lume Apostolul pen­ tru mântuire. în legătură cu atitudinea la cult (8-15), bărbaţii să se roage în tot locul, fară a aduce vreo vătămare semenilor, ci să fie co­ recţi şi cinstiţi. Femeile să fie îmbrăcate corect şi fară prea multe podoabe, spre a nu da loc la ispite, ci să se laude cu evlavia şi faptele bune. Femeia să asculte în biserică, din motive de ordine, iar pentru că nu intră în ierarhia bisericească, să nu înveţe. Ea este urmaşa Evei, prin care a venit ispita, şi în ordinea creaţiei vine după Adam. Totuşi, femeia se mântuieşte prin naştere de prunci şi prin stăruinţa în credinţă, iubire şi sfinţenie. Cap. 3: Episcopii şi diaconii. Taina întrupării. Una din atri­ buţiile lui Timotei fiind aceea de a orândui preoţi, Apostolul arată însuşirile pe care trebuie să le aibă aceştia. Episcopul care în acel timp era ca termen - sinonim cu preotul - trebuie să fie fară prihană, adică de o moralitate ireproşabilă, destoinic a învăţa şi pe alţii, cuviincios, cuminte, iubitor de străini, nebeţiv, bun chivemisitor al casei şi bun educator al copiilor. Să fie bărbat al unei singure femei - adică să fi fost căsătorit o singură dată - să nu fie de curând botezat, spre a nu se mândri, bine apreciat de creştini.

286

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Aceleaşi însuşiri se cer şi diaconului. Mai mult, ei trebuie să fíe ispitiţi câtva timp, iar femeile lor să fie cuviincioase şi cum­ pătate în toate. Timotei trebuie să conducă Biserica după regulile date de Apostol, căci ea este temelia pe care se sprijină credinţa dată de Mântuitorul prin Jertfa Sa (3, 15). încheie partea I printr-un imn închinat lui Dumnezeu, prin care se proslăveşte taina creştinătăţii (3, 16) a întrupării Fiului lui Dumnezeu, Care a devenit om şi S-a preamărit de puterile cereşti şi omeneşti: de Duhul Sfânt, de îngeri, de lumea unde a predicat şi care a crezut în El şi Care apoi S-a înălţat la cer. Partea a Il-a, morală (cap. 4-6). Sfaturi şi îndemnuri în comportarea cu păstoriţii

Cap. 4: Sfaturi în legătură cu învăţătorii mincinoşi. In legă­ tură cu învăţătorii mincinoşi care trebuiau să vină, iar unii erau deja între ei şi căutau să înşele pe credincioşi, oprindu-i de la că­ sătorie şi anumite mâncăruri printr-o falsă asceză, Apostolul îi învaţă că nu există mâncăruri curate şi necurate, ci toate trebuie primite mulţumind lui Dumnezeu. îndepărtarea de la căsătorie şi deosebirea între alimente sunt fapte diavoleşti (4, 1-5). Timotei trebuie să lămurească pe credincioşi asupra acestor lucruri ferindu-se în acelaşi timp de discuţiile nefolositoare şi păstrând dreapta credinţă. Să fie exemplu credincioşilor prin cre­ dinţă, viaţă curată, dragoste şi învăţături. Să fie neobosit în răs­ pândirea credinţei, învăţăturii, în sfaturi, instruindu-se şi progre­ sând în viaţa curată. Căci primirea harului preoţiei (4, 14) îi cere să păstreze curată credinţa şi să predice neîncetat. în acest mod se va mântui pe sine şi va conduce turma pe calea mântuirii. Cap. 5: Sfaturi asupra modului de comportare cu credincio­ şii în general, văduvele, preoţii şi păcătoşii. Timotei trebuie să vegheze asupra vieţii zilnice a păstoriţilor, ferindu-i de păcat prin sfat şi dojană. Astfel, pentru a îndrepta pe bătrâni şi bătrâne tre-

PARTEA SPECIALA

287

buie să se poarte ca şi cu părinţii săi; cu tinerii şi tinerele ca şi cu fraţii şi surorile sale. Văduvele care duc o viaţă curată, care au copii şi-i cresc bine şi stăruiesc în rugăciuni trebuie cinstite. Cele care trăiesc în pă­ cate trebuie sfătuite să se îndrepte. Acelea care au împlinit 60 de ani, au o viaţă curată, au crescut bine copiii şi săvârşesc fapte bune, să fie înscrise în listele de ajutorare şi spre a îndeplini unele ser­ vicii în Biserică, la catehizarea femeilor. Văduvele tinere să fíe sfătuite a se recăsători, căci prin faptele lor uşuratice păgubesc şi altora. Credincioşii care şi-au luat angajament să îngrijească pe văduve sau care le au în casele lor, să continue a le îngriji, spre a nu fi povară Bisericii, care are grijă de săraci. în legătură cu preoţii, aceia care păstoresc cu tact şi mai ales care se disting prin predică merită deosebită preţuire. Cei care urmează să fie pedepsiţi pentru anumite abateri vor trebui să aibă împotriva lor două mărturii. La hirotonirea lor să li se aprecieze aptitudinile în mod obiectiv. Apostolul continuă, îndemnându-1 să se îngrijească şi de să­ nătatea sa personală şi să nu facă exces de asceză. Cap. 6: învăţături în legătură cu slujitorii, învăţătorii minci­ noşi şi cei bogaţi. Timotei trebuie să sfătuiască pe slujitori să-şi îndeplinească obligaţiile cu conştiinciozitate, ca nu cumva din cauza incorectitudinii lor să fie dispreţuită credinţa creştină. Să se ferească de învăţătorii mincinoşi, care sunt îngâmfaţi, iubitori de câştig, iubitori de discuţii, certuri şi pizmă. Să înveţe pe creştini a se mulţumi cu strictul necesar şi să fie bogaţi în fapte bune, singurele nemuritoare. Iubirea de argint şi viciile care ur­ mează duc pe om la pierzare. Creştinul trebuie să iubească drep­ tatea, credinţa, blândeţea, dragostea. Apostolul îndeamnă pe Timotei să păzească adevărata cre­ dinţă mărturisită de Domnul Hristos în faţa lui Pilat, căci numai astfel se va putea prezenta în faţa Mântuitorului la judecată, Căruia I se cuvine toată cinstea. în sfârşit, îi mai aminteşte să îndemne pe bogaţi să nu-şi pună nădejdea în bogăţii, ci să facă fapte bune spre a dobândi viaţă veşnică.

288

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

încheie cu sfatul ca Timotei să păzească curat depozitul cre­ dinţei (6, 20) şi să se îndepărteze de învăţătorii mincinoşi şi dis­ cuţiile deşarte. Im portanţa Epistolei. Epistola I către Timotei ne face cu­ noscut un alt aspect al gândirii Sf. Apostol Pavel, acela de orga­ nizator al Bisericii şi al conducerii turmei. în această Epistolă el părăseşte înălţimile abstracte ale teologiei, referitoare la îndrep­ tare, hristologie şi eshatologie, punând accent pe aspectul practic al organizării Bisericii şi al pastoraţiei. Aici se arată că ierarhia cu treptele ei nu emană de la adu­ narea credincioşilor, ci de la autoritatea apostolică transmisă prin hirotonie (4, 14). Episcopii, preoţii şi diaconii îşi deţin slujirea şi autoritatea printr-o transmitere care se urcă direct la Apostoli sau delegaţii lor. Prima Epistolă pastorală cuprinde în mod deosebit învăţături morale şi pastorale şi un mic număr de învăţături dogmatice. Dintre acestea din urmă remarcăm: mântuirea obiectivă oferită lumii prin Jertfa Domnului Hristos care este pentru toţi oamenii (2, 5-6); Biserica este deţinătoarea revelaţiei, iar credincioşii tre­ buie s-o asculte (3; 15); scurt rezumat al hristologiei creştine: în­ truparea, preamărirea şi propovăduirea în lume şi preaslăvirea Sa prin înălţarea la cer (3, 16); ierarhia bisericească prin cele trei trepte: episcopi, preoţi (3, 1-7) şi diaconi (3, 8-14); preoţii sunt deosebiţi de episcopi (5, 17, 19, 22); ierarhia deosebită de turmă prin hirotonie (4, 14); ierarhia trebuie să-şi exercite puterea harică pentru toţi oamenii prin taine şi ierurgii, inclusiv pentru autoritatea statului (2, 1-2). Ca probleme morale şi pastorale remarcăm: datoria păstoru­ lui de a păstra credinţa curată şi a se feri de eretici (1, 3, 6; 4, 3-4); îndemn la pocăinţă pentru cei ce greşesc, după exemplul Sfântului Pavel (1,13-16); excomunicarea ereticilor din Biserică (1,19-20); ţinuta la rugăciune a bărbaţilor şi a femeilor (2, 8-12); păstorul să fie exemplu turmei prin viaţa personală (4, 12, 16; 6, 11-14); comportarea faţă de bătrâni, bătrâne, tineri şi tinere (5,

PARTEA SPECIALĂ

289

1-2); faţă de văduve (5, 3; 5, 5; 5, 9; 5, 14). Se recomandă episcopilor o atenţie deosebită faţă de preoţi (5, 17; 5, 19, 5, 22); îndemn pentru robi de a-şi cinsti stăpânii (6, 1-2); iar bogaţii să nu nădăjduiască în bogăţiile trecătoare, ci în Dumnezeul cel viu (6, 17-19). Epistola este cel mai valoros manual de pastorală care trebuie citit de multe ori de către preoţi, punând în practică normele din ea. 26. Epistola a Il-a către Timotei a Sfântului Apostol Pavel A doua Epistolă a Sf. Apostol Pavel către Timotei are tot un caracter pastoral. Ea este mai concisă decât prima, mai personală, dar cu un conţinut tot atât de important pentru păstorul de suflete. Sfântul Apostol Pavel care-şi pune numele chiar de la adresa Epistolei, o concepe dintru început ca pe o scrisoare pur perso­ nală, prin care invită pe ucenicul său iubit Timotei să vină la Roma spre a-1 vedea în închisoare, unde se află pentru a doua oară. Motivele şi scopul. Bănuind că s-ar putea întâmpla să nu-1 găsească în viaţă, îi scrie o epistolă mai mare, care devine o Epis­ tolă pastorală şi care cuprinde un fel de testament al Apostolului cu ultimele sale dispoziţii şi învăţături. în ea Apostolul îl îndeamnă să păstreze neschimbată credinţa primită, să pună în lucrare harul preoţiei printr-o activitate intensă şi să lupte contra învăţătorilor mincinoşi. Deci, apărarea credinţei adevărate, intensificarea activităţii misionare şi lupta contra ereticilor este scopul Epistolei. Timpul şi locul. Ea este scrisă din Roma, în timpul unei de­ tenţii (II Tim. 1, 16). Nu poate fi prima, căci atunci putea fi vizi­ tat şi existau pe lângă el mai mulţi prieteni şi ucenici. Acum uce­ nicii l-au părăsit, în afară de Luca (II Tim 4, 10-11). în prima în­ chisoare avea nădejde că va scăpa (Filip 1, 25). De data aceasta avea previziunea sigură a morţii apropiate (II Tim. 4, 6): «Vre­ 19 - Studiul Noului Testament

290

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

mea despărţirii mele s-a apropiat». Deci, locul scrierii este Roma, iar timpul, anul 66, adică anul care precede moartea Apostolului. Planul. Epistola cuprinde patru capitole. Este o scrisoare per­ sonală, unde se observă sufletul iubitor al Apostolului şi interesul pentru opera sa. Ea cuprinde o serie de învăţături şi sfaturi pentru a duce o adevărată viaţă creştină, de a păstra neschimbată dreap­ ta credinţă, de a demasca pe învăţătorii mincinoşi şi ferirea de ei. CUPRINSUL EPISTOLEI

Cap. 1: Laudă pentru credinţa lui Iimotei şi îndemn de a păzi învăţătura sănătoasă. După adresă şi salutări către fiul său iubit, Timotei, Apostolul îi aminteşte că se roagă pentru el pururea, avându-1 veşnic în minte pe el şi pe mama şi bunica lui, care i-au dat o credinţă puternică. Pentru credinţa moştenită îl îndeamnă să-şi mărească activitatea misionară şi să pună în lucrare harul preoţiei primit de la el. Să răspândească cuvântul Evangheliei şi să sufere pentru ea cum a suferit şi Mântuitorul, cum suferă şi el, Pavel. Căci Dumnezeu ne-a mântuit (9-10), după planul Său hotărât din veci, în mod gratuit prin Jertfa Mântuitorului adusă la cu­ noştinţa lumii prin Evanghelia Sa. Pentru răspândirea ei printre neamuri a fost ales ca Apostol el, Pavel (11). Nu se ruşinează de ea şi suferă, fiind încredinţat de o bună răsplătire. De aceea, Timotei trebuie să ţină curată credinţa primită prin Duhul Sfânt. Prietenii săi din Asia l-au părăsit, cu excepţia lui Onisifor. Cap. 2: Cununa ostenelilor apostolatului creştin şi lupta contra învăţătorilor mincinoşi. Timotei trebuie să se întărească în credinţa primită şi s-o răspândească la oamenii vrednici, care, la rândul lor, vor trebui să înveţe şi pe alţii (2, 2). Ca un bun sol­ dat al lui Hristos, să sufere pentru Mântuitorul şi Evanghelia Sa (3-7), păstrând-o şi predicând-o neschimbată, cu răbdare, pre­ cum şi el suferă, ca şi un făcător de rele (9-10), satisfăcut totuşi că Evanghelia se răspândeşte. El rabdă toate pentru ca toţi creş­ tinii cărora le propovăduieşte să se facă vrednici de viaţa veşnică, ştiind că Dumnezeu îi va răsplăti pentru aceasta.

PARTEA SPECIALĂ

291

îl îndeamnă să se ferească de discuţiile mincinoase ale ereti­ cilor, dintre care Imeneu şi Filet, care negau învierea de la sfâr­ şitul veacurilor, afirmând că botezul şi renaşterea de după el sunt identice cu învierea (2, 17-18). Să le expună dreapta credinţă şi s-o păstreze curată, neschim­ bată, căci Dumnezeu cunoaşte pe toţi cei drepţi. De altfel, în bi­ serică, ca şi într-o casă, unde există vase pentru diferite întrebu­ inţări, unele de o cinste mai înaltă, altele mai modeste, tot astfel există şi între creştini: unii mai buni, alţii mai răi, însă, prin po­ căinţă pot deveni plăcuţi lui Dumnezeu (2, 20-21). Timotei trebuie să fie atent la poftele tinereţilor sale, să le înfrâneze, să se ferească de discuţii nefolositoare cu duşmanii, blând cu toţi, destoinic în învăţătură, mustrând cu blândeţe pe duşman, îndemnându-1 spre pocăinţă şi cunoşterea adevărului (2, 22-25). Cap. 3: învăţături în legătură cu învăţătorii mincinoşi care vor veni. Apostolul prevede că vor veni în Biserică eretici plini de păcate, lăudăroşi, iubitori de desfătări, care vor folosi femei uşuratice în propagarea credinţei lor mincinoase (6). Timotei să se ferească de ei, căci la fel ca magii din Egipt, Iannes şi Iambre, nu vor reuşi. Dumnezeu va vădi faţămicia tuturor (8-9). Timotei să ţină adevărata credinţă având drept pildă suferin­ ţele Apostolului din Antiohia, Iconiu şi Listra, din care a fost iz­ băvit de Dumnezeu. Toţi creştinii adevăraţi trebuie să sufere pri­ goniri din partea duşmanilor lui Hristos. Timotei îşi va îndeplini misiunea păstrând credinţa ale cărei date esenţiale le cunoaşte din pruncie (15). Ele se află în Scriptura Vechiului Testament in­ suflată de Duhul Sfânt (3, 16) şi care serveşte de îndreptar pen­ tru învăţătura creştină. - Cunoaşterea Scripturii trebuie să cons­ tituie o datorie pentru preoţii de totdeauna. Cap. IV: Stăruinţă împotriva celor rătăciţi, testamentul Apostolului. Pentru îndeplinirea misiunii sale, Apostolul îl în­ deamnă pe Timotei stăruitor să predice oricând şi cu orice ocazie Evanghelia, mustrând şi îndemnând după caz, dar cu răbdare şi tact (4, 1-2). Căci vor veni vremuri, spune Sf. Pavel,

292

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

când credincioşii vor da crezare învăţăturilor mincinoase (3). El trebuie să fie veşnic veghetor, să sufere şi să-şi îndeplineas­ că misiunea. în continuare, Apostolul îi împărtăşeşte testamentul său, în­ deplinirea misiunii sale şi nădejdea în răsplata sa. Sfârşitul vieţii sale se apropie, mărturiseşte el, s-a luptat ca un bun ostaş al lui Hristos, a păzit dreapta credinţă, Dumnezeu îi va răsplăti potrivit neobositei sale activităţi. Adevăraţii săi ucenici să-l urmeze şi vor primi răsplata lui Dumnezeu (4, 7-8). II invită pe Timotei să vină la Roma şi să-i aducă mantaua şi unele cărţi scrise pe pergament. L-au părăsit toţi prietenii. Din în­ tâia captivitate a fost salvat de autoritatea romană, «gura leului», acum va găsi izbăvire în împărăţia cerească. Salutări către Acvila, Priscila şi Onisifor. încheiere scurtă: har şi pace. Im portanţa Epistolei. Epistola a Il-a către Timotei este o scriere plină de căldură sufletească. Din ea observăm tempera­ mentul plin de sensibilitate al Apostolului, grija sa nemăsurată pentru consolidarea operei sale şi înflorirea Bisericii. Ca învăţături dogmatice avem: primirea demnităţii ierarhi­ ce prin hirotonie (1,6); mântuirea s-a oferit oamenilor prin Jertfa Domnului Hristos în mod gratuit (1, 9); transmiterea tradiţiei prin oameni vrednici (2, 2); inspiraţia Sfintei Scripturi (3, 16). Ca învăţături pastorale remarcăm: pregătire specială, ab­ negaţie şi suferinţe pentru îndeplinirea misiunii sacerdotale (2, 3-5); îndepărtarea de eretici şi discuţiile zadarnice cu ei (2, 14, 16, 23; 3, 2-5; 4, 3-4); păzirea păstorului de poftele tinereţii; vieţuirea în pace şi blândeţe cu toţi (2, 22, 24-25); Sf. Scriptură este cartea de temelie a păstorului de suflete (3,15); datoria preo­ tului de a predica în orice împrejurare (4, 2); testamentul Sf. Pavel pildă pentru toţi preoţii (4, 6-8). Deci Epistola a Il-a către Timotei este încă o sursă de inspi­ raţie şi meditaţie pentru orice păstor de suflete.

PARTEA SPECIALĂ

293

27. Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel Ultima dintre Epistolele pastorale ale Sf. Apostol Pavel şi asemănătoare cu Epistola I către Timotei este Epistola către Tit. Acesta era probabil din Antiohia Siriei, sau după părerea unor exegeţi şi conform unei tradiţii răsăritene - sinaxarul vieţii sale din 25 august - era originar din Creta. El a fost trimis de unchiul său, conducătorul insulei, la Ierusalim, a cunoscut pe Domnul Hristos şi s-a numărat printre cei 70 de ucenici ai Săi, fiind bote­ zat de Apostoli la Cincizecime. Oricum ar fi, era de origine păgân şi este sigur că Tit devine ucenicul Sf. Apostol Pavel, care îl ia la Sinodul din Ierusalim, fară a fi tăiat împrejur, arătând prin aceasta că el poate fi bun creştin şi necircumcis. Apare alături de Apostol în a treia călătorie misionară şi este trimis din Efes, împreună cu alt ucenic, în Macedonia pentru a face colectă pentru creştinii din Ierusalim şi a observa rezultatele primei Epistole către Corinteni trimisă de Sf. Pavel. Se întâlneşte cu Apostolul la Filipi, îl informează despre Biserica din Corint, apoi pleacă din nou cu a doua Epistolă către ei (II Cor. 7, 6). Se pare că Tit nu a fost în anturajul Apostolului, în prima călătorie spre Roma şi în prima captivitate a lui de acolo. Totuşi, după eli­ berarea sa şi după călătoria din Spania, Sf. Pavel revede Biseri­ cile orientale, îndreptându-se spre Creta - pe care numai o văzu­ se în drumul silit spre Roma - predică un timp oarecare şi lasă episcop şi continuator al operei sale pe Tit (Tit 1, 5). Când Pavel era la Roma, în închisoare, pentru a doua oară, Tit îl vizitează (II Tim. 4, 10). El rămâne în Creta până la sfârşitul vieţii sale 94 de ani - organizând Biserica şi predicând Evanghelia şi în insu­ lele învecinate. în Creta, unde-şi îndeplineşte misiunea Tit, creştinismul pă­ trunsese prin evreii botezaţi la Ierusalim în ziua Cincizecimii (Fapte 2, 11). în timpurile apostolice Creta era o insulă impor­

294

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

tantă. Ea servea ca o punte de trecere între două continente, Eu­ ropa şi Asia. Era bogată în curmale, gutui, vinuri şi untdelemn, în Creta exista o cultură foarte veche din epoca cretană-miceniană. Locuitorii ei, pe vremuri piraţi temuţi şi negustori de sclavi, se prezintă pe timpul misiunii Sf. Pavel, cum îi caracte­ rizează un poet al lor - Epimenides (Tit 1, 12)- «mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe». Motivele şi scopul Epistolei. Din predica sa scurtă ţinută în Creta, Apostolul a înţeles greutatea misiunii de organizator şi continuator al operei sale care-i revenea ucenicului său Tit. Mai ales că a observat existenţa unor iudaizanţi (Tit 1, 10). De aceea, după plecare, se hotărăşte să-i scrie o Epistolă ca un certificat de împuternicire pentru a-i servi ca document în faţa celor ce i-ar refuza autoritatea şi spre a-i fixa în scris îndatoririle sale de păstor şi conducător al Bisericii din Creta. Timpul şi locul de unde Apostolul îi scrie Epistola nu se pot fixa cu precizie. Ea poate fi o localitate din Macedonia, Nicopolis, sau mai sigur Filipi. Ca timp, ea se situează imediat după Epis­ tola I către Timotei, adică anul 65. Planul. Epistola cuprinde trei capitole şi este asemănătoare ca fond cu Epistola I către Timotei, unde se expun îndrumări cu privire la: alegerea şi instituirea preoţilor; sfaturi pentru o viaţă cu adevărat creştină pentru credincioşi - de supunere, pace şi fapte bune; ferirea de discuţii nefolositoare şi de eretici. CUPRINSUL EPISTOLEI

Cap. 1: Misiunea lui Tit de a organiza Biserica din Creta şi de a orândui preoţi. La salutarea obişnuită către Tit, Apostolul adaugă o explicaţie a Evangheliei pe care o predică: ea cuprinde adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu dăruită credincioşilor spre a dobândi mântuirea (1-3).

PARTEA SPECIALĂ

295

După aceasta, el arată lui Tit scopul misiunii sale: 1) să orga­ nizeze şi să desăvârşească lucrul început de Pavel, adică să orga­ nizeze Biserica şi 2) să orânduiască preoţi în cetăţi, ale căror în­ suşiri le stabileşte: bărbat al unei singure femei, cu fii credincioşi, nedesfrânat, nebeţiv (cf. Tim. 3, 1-13), iubitor de străini şi înde­ osebi destoinic în învăţătură (6-9). Căci există mulţi învăţători mincinoşi, iudaizanţi, plini de vicii şi păcate, dornici de câştig, propagandişti pentru un fel de desfrânare izvorâtă dintr-o anumită concepţie de viaţă greşită a lor (10-11). Există şi în firea cretanilor, arată Apostolul, o mentalitate rea, descrisă de un poet de-al lor, că sunt mincinoşi, răi şi leneşi (12). Tit trebuie să dezrădăcineze aceste vicii, mustrându-i şi ferindu-i de basmele iudaice şi restricţiile alimentare susţinute de iudai­ zanţi. Alimentele sunt curate pentru creştinii cu cugetul curat (15). Pentru cei plini de păcate, totul este necurat şi întinat. Curăţenia stă în cugetul omului. Iudaizanţii şi ereticii au o cunoştinţă gre­ şită despre Dumnezeu şi prin faptele lor îl tăgăduiesc. Cap. 2: Sfaturi cu privire la credincioşi: bătrâni, bătrâne, tineri, slujitori. Fundamentul doctrinar al sfaturilor. Tit trebuie să îndemne pe bătrâni să fie treji, înţelepţi, răbdători şi cu dra­ goste (2); bătrânele să fie neclevetitoare, nebeţive, să înveţe pe cele tinere să-şi iubească copiii şi bărbaţii, să fie cumpătate şi gospodine (3-5). Tinerii să fie înfrânaţi (6). Slujitorii să se supu­ nă stăpânilor în toate, să fie cinstiţi, spre a nu da prilej de defăi­ mare a credinţei creştine (9-10). Tit să fie tuturor exemplu viu de viaţă curată şi învăţătură, pentru ca: «cel potrivnic să se ruşineze, neavând de zis nimic rău despre el» (2, 8). în continuare, Apostolul expune, pe scurt (11-14), învăţătura mântuirii noastre, ca o amintire veşnică pentru păstoriţii săi. Căci mântuirea s-a oferit tuturor oamenilor de Dumnezeu prin harul Său şi cere credincioşilor s-o primească prin credinţă, iar prin faptele lor să se lepede de poftele lumeşti şi prin credinţă, cucer­

296

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

nicie, dreptate şi dragoste să devină curaţi şi sfinţi pentru a putea aştepta arătarea slavei Domnului Hristos. Cap. 3: Datorii pentru credincioşi. îndreptarea adusă de Mântuitorul fundament al îndemnurilor. Toţi credincioşii trebuie să se supună autorităţilor, care veghează pentru liniştea şi pacea societăţii (1). Să fie îngăduitori, buni şi paşnici, nu ca înainte de a intra în creştinism, când erau ascultători poftelor, răi şi plini de pizmă. Căci Domnul Hristos ne-a mântuit prin Jertfa Sa şi ne-a ofe­ rit harul Duhului Sfânt în mod gratuit, pentru ca prin Botez să ne transformăm şi să devenim moştenitori ai vieţii veşnice (mântui­ rea subiectivă) (3, 5-7). Pe Tit îl îndeamnă să se ferească de dis­ cuţii nefolositoare şi să ocolească pe omul eretic după două sau trei discuţii cu el. în încheiere (3, 12-15) îi spune că, atunci când îi va trimite înlocuitori temporari, să se grăbească şi să vină spre a-1 vedea la Nicopolis, unde doreşte să ierneze. Im portanţa Epistolei. Şi în această Epistolă pastorală pre­ domină învăţăturile morale şi pastorale. Ca învăţături dogmatice avem: renaşterea omului prin primirea Botezului cu ajutorul harului Duhului Sfânt şi prin care se moşteneşte viaţa veşnică (3,5); existenţa treptelor ierarhice în Biserică (episcopi şi preoţi) (1, 5). Ca idei pastorale se afirmă: însuşirile necesare preoţilor (1, 6-9);. cf. (I Tim. 3, 2-12); păzirea de eretici (1, 10, 14-15; 3, 10); sfaturi în legătură cu comportamentul bătrânilor (2, 2), al bătrânelor (2, 3); al tinerilor (2, 6); îndemn ca păstorul să fie exemplu viu păstoriţilor prin: viaţa curată, propovăduire şi fapte bune (2, 7); supunerea robilor către stăpâni, ca o exemplificare a învăţăturii creştine (2, 9-10; supunere cu toată sinceritatea au­ torităţilor şi dregătorilor lumeşti (3, 1). Şi această Epistolă abundă în sfaturi şi sugestii pastorale va­ labile oricând şi deci adânc folositoare pentru păstorii sufleteşti.

PARTEA SPECIALĂ

297

28. Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel Cea mai mică dintre Epistolele pauline, dar de o deosebită importanţă socială, este Epistola către Filimon. Ea este scrisă, ca de obicei, în întregime de mâna Apostolului Pavel şi nu de un secretar al său. Este o scrisoare personală, adresată unei persoane şi familiei acestuia - Filimon. Nu cuprinde chestiuni doctrinare sau morale, ci se referă la un caz particular: eliberarea lui Onisim. Este, deci, cu totul deosebită de celelalte Epistole. Totuşi rezol­ varea acestui caz particular pune o problemă importantă: aceea a desfiinţării sclaviei, dându-i, deci, o deosebită semnificaţie. Autenticitatea. Epistola aparţine Sf. Apostol Pavel. Fiind foarte mică şi necuprinzând învăţături doctrinare sau morale, ea nu este citată de Sfinţii Părinţi aşa de des precum celelalte Epistole pauline. Totuşi, nu lipsesc mărturii externe pentru a-i confirma autenticitatea. Astfel, Fragmentul Muratori o numără printre cărţile canonice. O amintesc, de asemenea, Sf. Ignaţiu de Antiohia, Tertulian, Origen şi Eusebiu de Cezareea. Din cuprinsul ei îi putem deduce autenticitatea. Astfel, în primul verset al Epistolei Sf. Pavel, deşi nu se numeşte Apostol, totuşi îşi spune «întemniţatul lui Iisus Hristos» şi adăugând şi pc Timotei, se înţelege că este vorba despre autorul Epistolelor pauline. Faptul că nădăjduieşte într-o grabnică eliberare (22) şi că în societatea sa se află Epafras, Marcu, Aristarh, Dimas şi Luca (23) confirmă autenticitatea Epistolei. Stilul, ideile, voca­ bularul Epistolei arată că autorul ei este Sfântul Pavel. Motivele şi scopul Epistolei. Onisim, sclavul lui Filimon din Colose, copjeşit de situaţia grea a sclaviei îşi însuşeşte anumite lucruri ale stăpânului său spre a-i servi pentru drum şi fuge la Roma. Aici era o situaţie grea pentru sclavii fugiţi. Ei erau prinşi, înfieraţi şi trimişi la galere. Onisim văzând soarta ce-1 aşteaptă, după diferite căutări, găseşte pe Sf. Pavel - pe care probabil îl văzuse la Filimon - i se mărturiseşte şi rămâne alături de el.

298

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Acesta îl botează, îl face un om al său, îl reţine câtva timp, apoi îl retrimite la Filimon din Colose, dându-i la mână o epistolă epistola noastră către Filimon - şi merge împreună cu Tihic, care ducea epistola către Efeseni şi Coloseni. Deci scopul Epistolei este rugămintea către Filimon de a-1 ierta pe Onisim şi de a-1 reprimi în muncă în noua sa situaţie, adi­ că nu ca rob, ci ca pe un frate iubit. în acelaşi timp, Apostolul îl mai roagă de a-i pregăti găzduire, deoarece în curând va fi eli­ berat şi doreşte să vină în Colose. Locul de unde o scrie era un oraş unde Apostolul a stat în­ chis. Oricum, Cezareea Palestinei sau Efesul nu puteau fi, deoa­ rece Onisim nici într-un caz nu se putea refugia acolo, urmează că singurul loc de unde o putea scrie este Roma. Timpul scrierii este anul 63, odată cu Epistola către Efeseni şi Coloseni. Limba este cea greacă a dialectului comun. EPISTOLA CUPRINDE UN SINGUR CAPITOL (1, 1-25) Cap. 1. Laudă pentru Filimon şi rugămintea de a-I primi pe fostul său rob Onisim ca pe un frate iubit

Pavel, «întemniţatul lui Iisus Hristos», împreună cu ucenicul său Timotei, transmite har şi pace de la Dumnezeu către Filimon, fiul său duhovnicesc, şi casa sa - Apfia soţie şi Arhip, fiul său. Apostolul îi aminteşte că-1 pomeneşte în rugăciunile sale şi se bucură de credinţa sa şi de ajutorul pe care-1 acordă tuturor creştinilor lipsiţi. După această introducere, Sf. Pavel îi arată că deşi ar avea tot dreptul să-i poruncească, îl roagă totuşi, în calitate de Apostol şi întemniţat pentru Hristos, referitor la Onisim, pe care l-a bo­ tezat şi i-a devenit fiu duhovnicesc (10). Acesta altădată îi era lui nefolositor, acum a devenit folositor şi Apostolului şi poate fi de folos şi lui Filimon (11). Apostolul afirmă că putea să-l reţină spre a-1 ajuta în munca sa, dar n-a voit s-o facă fară ştirea stăpânului său, căci orice faptă

PARTEA SPECIALĂ

299

bună e liberă (14). Mai mult, poate Dumnezeu a voit ca Onisim, lipsind de la Filimon un timp şi devenind creştin, să-i rămână un frate. Oricum, Apostolul îl roagă acum să-l reprimească, dar nu ca pe rob, ci ca pe un frate iubit, ca pe un om liber trupeşte (16). Să-l primească cum l-ar primi pe însuşi Apostolul. Şi pentru tot ce l-a păgubit şi ce şi-ar fi însuşit de la Filimon îl va despăgubi Apostolul, deşi el îi e dator ca fiu duhovnicesc pe care l-a botezat. în sfârşit, Apostolul este încredinţat că Filimon îl va ierta pe Onisim. îl mai roagă să-i găsească gazdă, căci va fi eliberat din închisoare. încheie cu salutări de la colaboratorii săi. Im portanţa Epistolei este deosebită. Ea se referă la pro­ blema sclaviei care constituia marele păcat al lumii vechi. Sfan­ ţul Pavel a învăţat că toţi suntem egali (Gal. 3, 28; Col. 3,11), iar aici roagă pe Filimon în mod răspicat să-l elibereze pe sclavul său (16). Deci, Apostolul nu predică o revoluţie socială violentă, care nu ar fi avut sorţi de izbândă, însă arată că sclavia este in­ compatibilă cu creştinismul ea trebuie desfiinţată. De aceea, această Epistolă poate fi socotită ca prima lege de desfiinţare a sclaviei. Prin ea şi celelalte Epistole creştinismul transformă concepţia lumii privitoare la sclavie. Prin răspândirea creştinismului în lume şi prin ideile sale care pătrund în cultura vremii în legiuirile statelor sclavia este abolită, începutul l-a făcut Epistola către Filimon. 29. Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel Epistola către Evrei face parte din Epistolele mari doctrinare ale Sf. Apostol Pavel. Ca fond, ea urmează imediat după Epistola către Romani. în tot cazul, ea stă alături de cele patru mari Epis­ tole ale sale: Romani, I şi II Corinteni şi Galateni. Totuşi, ea este situată la sfârşitul Epistolelor pauline pentru că mult timp unii critici, chiar şi astăzi - i-au contestat autenticitatea. în adevăr, Epistola către Evrei se deosebeşte de celelalte Epistole pauline pentru că nu are o introducere în care de obicei

300

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Apostolul îşi spune calitatea sa oficială şi numele, comunitatea sau comunităţile către care se adresează şi nici salutarea şi bine­ cuvântarea sa. Epistola intră de-a dreptul în tratare fară nici o pregătire. De aceea, mulţi exegeţi au spus că ea este mai mult un tratat doctri­ nar decât o Epistolă. Versetele (18-25), ce servesc drept încheiere şi care redau scrierii oarecum caracterul de epistolă, sunt socotite de unii critici drept un adaos ulterior. Epistola către Evrei se mai deosebeşte de celelalte Epistole pauline prin limba sa, care-i mai clară, mai clasică decât în cele­ lalte Epistole, prin modul de expunere şi tratarea problemelor, fară repetări şi prin citările din Vechiul Testament care se fac după versiunea Septuagintei, copiate în mod corect, iar nu din memorie şi după versiunea iudaică. Cu toate aceste deosebiri, Epistola aparţine Sf. Apostol Pavel cel puţin ca fond. Acest fapt îl mărturiseşte tradiţia Bisericii noastre prin reprezentanţii ei cei mai de seamă. Astfel, Panten ( t 200), întemeietorul şcolii din Alexandria, afirmă în nenumărate rânduri originea ei paulină. Urmaşul său, Clement Alexandrinul, confirmă părerea înaintaşului său, spunând că Pavel a scris-o în limba ebraică şi Luca a tradus-o în limba greacă. Origen spune că fondul Epistolei aparţine lui Pavel, iar forma unuia dintre co­ laboratorii săi. O atribuie ca fiind a Sf. Pavel: Clement Romanul, Iustin Martirul, Sf. Atanasie şi Efrem Şirul: Este drept că în Bise­ rica din occident au fost unele ezitări. Ea este amintită printre Epistolele pauline de Ipolit (sec. III) şi Tertulian. Dar, după ce Fer. Ieronim şi Fer. Augustin o atribuie fară nici o ezitare Sf. Pavel, Biserica din occident se alătură la consensul Bisericii Răsăritene. Analiza cuprinsului îi confirmă autenticitatea. în adevăr, au­ torul este un iudeu, bun creştin şi foarte bun cunoscător al Vechiu­ lui Testament (Evr. 1, 1-2). El cunoaşte tot atât de bine institu­ ţiile de cult ale evreilor (9) ca şi suferinţele grele şi jertfelnicia de care trebuie să dea dovadă creştinii pentru a-şi păstra credinţa. Autorul a suferit mult pentru Domnul Hristos şi în Epistolă roagă pe cititor să facă rugăciuni pentru el (13, 18). Este cunoscut de

PARTEA SPECIALĂ

301

cititori, ca şi discipolul său Timotei (13, 23), şi-i vor vizita îm­ preună. Face parte dintre conducătorii Bisericii, pentru care mo­ tiv îşi permite să le dea sfaturi şi învăţături şi să trimită salutări tuturor conducătorilor lor (13, 24). în sfârşit, ceea ce este concludent este fondul Epistolei, ideile sale doctrinare, care sunt asemănătoare cu acelea din restul Epis­ tolelor pauline. Astfel, imperfecţiunea Legii mozaice faţă de în­ văţătura Domnului Hristos (Evr. 7, 18-22; 8, 6; Gal. 3, 18-24), raportul dintre Hristos şi lumea îngerilor (Evr. 2, 7; Efes. 1, 20-21); Parusia Domnului şi Judecata din urmă (Evr. 10, 25, 37, I Tes. 5, 4); Preoţia lui Hristos şi caracterul de jertfa al morţii Sale (Evr. 10, 20; Efes. 5, 2). Toate acestea ne dovedesc că Epistola are ca autor pe Sf. Pavel, incontestabil ca fond, iar ca formă pe unul din ucenicii săi: Luca sau Apolo. în privinţa adresanţilor, Epistola a dat naştere la discuţii, pen­ tru că numele de «evrei» este foarte larg. Ei se aflau în mai multe oraşe ale imperiului roman. Din Epistolă se poate deduce că ea se adresează acelor creştini care au auzit Evanghelia din gura Mân­ tuitorului (Evr. 1, 2); primii lor învăţători au murit ca martiri (13, 7); unii dintre ei sunt în pericol de a cădea din credinţă, seduşi de slujbele templului (10, 25; 12, 25). Aceşti evrei nu puteau fi decât dintre aceia trecuţi la creştinism şi care locuiau în Ierusalim. Epistola a fost scrisă din Roma sau de undeva din Italia, (13, 24). Este scrisă după moartea Sf. Iacov, ruda Domnului, conducătorul Bisericii din Ierusalim, căci în timpul vieţii sale nici chiar Apostolul Pavel nu s-ar fi amestecat în Biserica condu­ să de el. Deci, după anul morţii sale, care a fost în 62 d.Hr., după eliberarea din prima captivitate a Sf. Pavel, adică în anul 64. Lim ba în care a fost scrisă este limba greacă, elenistică. Limbă clară şi elegantă ce presupune un bun cunoscător al ei. Scopul Epistolei se poate deduce din împrejurările istorice. După moartea Sf. Iacov, cu ocazia alegerii conducătorului Bise­

302

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

ricii de acolo, creştinii s-au împărţit în două tabere: cei care au ales pe Simion, ce devine conducător, şi o altă parte, mai puţin nume­ roasă, care l-a susţinut pe Tebutis, adept al obligativităţii Legii iudaice. Mai mult, slujbele de la templu încă mai impresionau pe unii creştini faţă de simplitatea cultului creştin. Şi, în sfârşit, per­ secuţiile pe care le sufereau creştinii din partea iudeilor erau încă un motiv de îngrijorare în acest moment de grave neînţelegeri. Toate acestea îl determină pe Apostol să le scrie conaţiona­ lilor săi o Epistolă prin care să-i încurajeze în suferinţe pentru credinţa lor prin exemple din trecut, să-i sfătuiască să se împace şi să convieţuiască uniţi, arătându-le că Domnul Hristos, prin în­ văţătura Sa şi prin Jertfa Sa - preoţia Sa - , este superior Legii vechi şi cultului ei. Cu alte cuvinte, învăţătura creştină şi Jertfa Mântuitorului sunt cu mult mai înalte decât cele ale Vechiului Testament şi fac inutil cultul iudaic. El nu-şi pune numele în fruntea Epistolei, pentru a nu indis­ pune pe nici unul din conaţionalii săi, care nu-1 priveau bine. Planul. Epistola cuprinde 13 capitole şi se împarte în două părţi. Partea, I - precedată de un prolog (1, 1-4) - doctrinară (cap. 1, 5-10, 18), unde se arată superioritatea preoţiei Domnului Hristos, a cultului şi învăţăturii Sale faţă de preoţia şi Legea Ve­ chiului Testament. Partea a Il-a - morală - (cap. 10, 1 9 -1 3 ) cu­ prinde o serie de sfaturi practice care decurg direct din partea doctrinară, ca obligaţii pentru viaţa credincioşilor. CUPRINSUL EPISTOLEI I

în prolog, cap. 1,1-4, Apostolul arată că, în vederea mântu­ irii lumii, Dumnezeu a comunicat cu oamenii prin descoperire (revelaţie) în două moduri: în trecut, prin diferiţi oameni drepţi, profeţi şi înţelepţi, după împrejurări şi nevoi, însă imperfect. în vremea noastră, S-a descoperit prin Fiul Său, Care este asemeni Tatălui şi prin care S-au făcut veacurile şi toată făptură şi Care, prin întruparea şi Jertfa Sa, ne-a adus o descoperire perfectă şi definitivă.

PARTEA SPECIALĂ

303

Partea I, doctrinară (cap. 1, 5 - 10,18) Superioritatea învăţăturii creştine faţă de cea a Vechiului Testament

Partea doctrinară se împarte, la rândul ei, în două secţiuni. Secţiunea I (cap. 1 , 5 - 4 , 13). Superioritatea descoperitorului divin. Mântuitorul Hristos. Cap. 1, 5: Domnul Hristos mai presus decât îngerii şi toată făptură. în adevăr, arată Apostolul, Domnul Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu şi prin Care S-a descoperit Părintele ceresc, este mai presus decât îngerii (4), prin care - după o veche tradiţie iudaică - s-a comunicat Legea lui Moise pe Sinai (cf. Fapte 7, 38; Gal. 3, 19). Căci Domnul Hristos este născut din veci din Tatăl (Ps. 2, 7), iar lumea îngerilor îi este subordonată; după cum la a doua Sa venire îngerii I se vor închina (Ps. 96, 8). în schimb, îngerii sunt creaturi, servitori ai Domnului. Mai mult, Domnul Hristos este împărat veşnic (vers. 8), peste toate împărăţiile pământului şi Care stăpâneşte în veşnicie (Ps. 44, 7-8), cu dreptate. Domnul Hristos este acelaşi, neschimbător (vers. 10-12) (Ps. 101, 26), stă de-a dreapta Tatălui (Ps. 109, 1), este deasupra oricărei creaturi, deci şi peste îngeri. Cap. 2: Creştinii trebuie să ţină cu tărie învăţătura dată de Domnul Hristos, căci El este începătorul mântuirii noastre. în adevăr, dacă au fost pedepsiţi cei care n-au ascultat Legea veche dată prin îngeri, cu atât mai mult vor fi pedepsiţi cei care nu as­ cultă învăţătura Mântuitorului, adeverită de martorii Săi, Apos­ tolii, şi de minunile Sale (1-3). Domnul Hristos este Stăpânul întregii naturi, toate 1 s-au su­ pus. însă Dumnezeu a voit ca înainte de stăpânirea definitivă asupra lucrurilor, Fiul Lui să fie pentru un moment aşezat puţin mai prejos decât îngerii (9). El S-a întrupat, a devenit fratele nos­ tru, a suferit cu corpul Său fară de păcat, pentru ca noi să deve­ nim fiii lui Dumnezeu prin har (Isaia 8, 18).

304

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

în acest mod, a biruit moartea şi pe Satan şi prin Patima şi Jertfa Sa Şi-a manifestat slujirea de Arhiereu al nostru, de Izbă­ vitorul nostru Care ne-a ridicat din robia morţii (14). S-a făcut asemenea fraţilor ca să curăţească păcatele poporului şi S-a lăsat ispitit pentru ca să poată ajuta celor ce sunt ispitiţi şi încercaţi (17-18). Cap. 3: Mântuitorul Hristos este mai presus de Moise: dacă neascultarea de acesta a fost pedepsită, cu atât mai mult cea faţă de Hristos. Creştinii trebuie să păstreze credinţa Domnului Hristos «Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre» (1) şi să se menţină în ea. Căci Fiul lui Dumnezeu Şi-a îndeplinit misiunea de Mântui­ tor prevăzută de Dumnezeu în planul Său, după cum şi Moise şi-a îndeplinit pe cea de legiuitor şi pregătitor al neamului său (2). Dar misiunea lui Moise era inferioară, de pregătire, aceea de slugă în casă. Mântuitorul era stăpânul casei, iar «casa Lui sun­ tem noi» (3, 6). El S-a întrupat pentru a desăvârşi opera lui Moise. De aceea, trebuie să ţinem la opera îndeplinită de Fiul lui Dum­ nezeu spre mântuirea noastră. Iudeii şi-au învârtoşat inimile şi, cu toate faptele minunate, n-au ascultat de Moise şi de aceea au fost pedepsiţi să rătăcească timp de 40 de ani în pustie şi să nu intre în odihna Canaanului (9-10). Creştinii trebuie să se menţină în credinţă, să n-o pără­ sească, pentru că şi ei vor fi pedepsiţi de nu vor asculta chema­ rea lor la sfinţenie. Cap. 4: Odihna este dată de Dumnezeu celor care cred în Hristos. Creştinii trebuie să se silească a face parte din împărăţia lui Dumnezeu, adică să aibă parte de odihna făgăduită oamenilor. Odihna li s-a făgăduit şi evreilor (2—4), dar ei neavând condiţia cerută, adică ascultarea şi credinţa, n-au intrat în ea. Creştinii îndeplinesc condiţia, au ascultarea şi credinţa şi se vor bucura de această odihnă dacă se menţin în credinţă (3). în adevăr, Dumnezeu a făgăduit oamenilor (Fac. 2, 1-3) o odihnă, o fericire, asemenea cu o zi de odihnă (4). Ea a fost făgă­ duită evreilor, dar ei, abătându-se de la Lege, n-au moştenit-o,

PARTEA SPECIALĂ

305

căci Dumnezeu S-ajurat, spunând: «Nu vor intra în odihna mea» (Ps. 94, 12). Odihna nu se referă la intrarea poporului evreu în pământul Canaan, căci ei au intrat în pământul din Ţara Sfântă sub Iosua şi totuşi promisiunea s-a repetat şi sub împăratul David, care domneşte mai târziu decât Iosua (7-8). Deci, odihna nu se referă la stăpânirea Palestinei, ci la împărăţia lui Dumnezeu. Iar po­ porul lui Dumnezeu nu sunt evreii, ci creştinii (9). Ei trebuie să ţină seamă de cuvântul lui Dumnezeu, Care judecă cugetele şi simţurile şi prin lumina Căruia la judecata generală se vor ana­ liza faptele noastre. Pedeapsa evreilor să fie o pildă pentru creş­ tinii care vor să părăsească credinţa creştină. Secţia a II—a (Cap. 4, 14 —10, 18); Superioritatea arhieriei Domnului Hristos faţă de preoţia levitică. Aici se arată superio­ ritatea arhieriei Domnului Hristos, a misiunii Sale ca mijlocitor al revelaţiei Noului Testament faţă de arhieria Vechiului Tes­ tament. Comparaţia se face asupra persoanei preotului, asupra localului cultului, asupra jertfelor şi asupra legii testamentului. în încheierea cap. 4, 14-16 se arată că: Domnul Hristos a in­ trat în odihna lui Dumnezeu, în împărăţia cerească, după ce a luat trupul şi slăbiciunile noastre, exceptând păcatul. Creştinii trebuie să se menţină tari în credinţă, spre a dobândi aceeaşi împărăţie. Să se apropie de El cu încredere ca să ia milă şi să afle har. Cap. 5: Hristos marele nostru preot. Mustrări pentru slaba credinţă. Apostolul arată că arhiereul este un mijlocitor între om şi Dumnezeu. El trebuie să înţeleagă durerile oamenilor şi prin rugăciuni şi jertfe să intervină la Dumnezeu. Având aceleaşi slă­ biciuni, el se roagă pentru sine şi pentru alţii. De asemenea, tre­ buie să aibă chemarea de la Dumnezeu, ca şi Aaron (2-4). Mântuitorul a îndeplinit aceste condiţii. Deşi Fiul lui Dum­ nezeu (Ps. 2, 7), totuşi a luat preoţia de la Dumnezeu: «Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec» (Ps. 109; 4 6). Trăind printre oameni şi pătimind ca ei, le-a înţeles lipsurile şi S-a jertfit pentru ei. Datorită faptului că a fost fară de păcat, Jertfa Sa a fost izbăvitoare (7-9). 20 - Studiul Noului Testament

306

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Apostolul îi mustră pentru că, deşi au primit creştinismul mai de mult şi ar trebui să fie învăţători şi să poată primi învă­ ţături mai înalte, ca o hrană mai tare, ei au rămas totuşi în starea de a fi hrăniţi cu cuvinte începătoare. Cap. 6: Necesitatea spre desăvârşire, exemplul lui Avraam. în continuare, Apostolul spune că nu mai poate să le amintească învăţăturile începătoare ale credinţei despre Botez, punerea mâi­ nilor preoţiei, învierea şi judecata viitoare. Le va spune acestea altă dată. însă, ei trebuie să iasă din lâncezeala lor, să se desăvâr­ şească şi să nu revină la vechea credinţă, căci aceasta ar însemna să răstignească pe Hristos a doua oară. Trebuie să fie asemenea ţarinei, care după ploaie aduce roa­ de bune şi e binecuvântată, iar nu ca aceea care aduce roade rele şi e blestemată (7-9). Ei trebuie să aducă roade bune, să ia exem­ plu de la aceia dintre ei care prin credinţa şi râvna lor şi-au asi­ gurat dreptul la făgăduinţele divine. Dumnezeu îşi menţine pro­ misiunile Sale referitoare la mântuirea noastră prin Hristos pen­ tru aceia care cred cu adevărat (10-12). Exemplul îl constituie Avraam, căruia i s-a făgăduit înmulţi­ rea neamului printr-un fiu la bătrâneţe. El a crezut în făgăduinţă făcută prin jurământ şi ea s-a îndeplinit (13-15). Ei trebuie să nădăjduiască în împărăţia lui Dumnezeu, căci drept chezăşie a speranţei avem pe Domnul Hristos Care, în calitate de preot, după rânduiala lui Melchisedec, a intrat în împărăţia lui Dumnezeu. Prin Jertfa Sa ne dă posibilitatea să intrăm şi noi. Cap. 7-10, 18 constituie miezul Epistolei. Aici se arată su­ perioritatea preoţiei Mântuitorului faţă de cea levitică. Cap. 7: Superioritatea lui Melchisedec faţă de Avraam şi leviţi. Hristos arhiereu etern şi desăvârşit. Apostolul începe prin a preciza funcţia şi originea lui Melchisedec. Acesta este rege al dreptăţii (melec = rege; sadoc = dreptate şi al păcii al Salemului salom = pace) (2). După datele Vechiului Testament (Facere 14, 17-20), Melchisedec era preot al Dumnezeului celui preaînalt şi rege al Salemului; el a binecuvântat pe Avraam după înfrângerea regilor Sodomei, iar acesta îi dă zeciuială.

PARTEA SPECIALĂ

307

Originea şi spiţa neamului lui Melchisedec, ca şi urmaşii săi, nu se cunoşteau şi Apostolul îl aseamănă cu Hristos, care este etern (3). Dacă este etern atunci şi preoţia lui este veşnică. Pe de altă parte, primind zeciuială de la Avraam, înseamnă că înşişi leviţii, deţinătorii de mai târziu ai preoţiei, care se găseau virtualmente în coapsele lui Avraam şi care - la vremea lor - au primit zeciuială de la poporul evreu, erau tributari lui Melchisedec (9-10). Primirea binecuvântării lui Melchisedec de către Avraam în­ seamnă că acesta recunoaşte în el pe deţinătorul unor haruri su­ perioare. Mai mult, din însăşi istoria poporului evreu se observă provi­ zoratul preoţiei levitice (7, 11-28). Ea trebuia să ţină numai un timp, după care trebuiau schimbate şi preoţia şi legea (12). Tre­ buia să vină o preoţie din neamul lui Iuda, din care a fost Domnul Hristos, o preoţie eternă şi perfectă. Mântuitorul n-a avut o preo­ ţie care se trăgea din neamul lui Aaron, ci El se cobora din nea­ mul lui David - el însuşi urmaş din seminţia lui Iuda - iar preoţia Mântuitorului provenea de la Dumnezeu, Care a zis: «Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec» (Ps. 109, 4). Prin preoţia Sa s-a desfiinţat şi Legea veche care nu dădea prin ea posibilitatea mântuirii, ci era doar o pregătire pentru alta nouă. Preoţia Mântuitorului, primită prin jurământ, «juratu-s-a Domnul...» (Ps. 109, 4), este o preoţie nouă, nu mai trece din generaţie în generaţie, ci continuă alături de Tatăl preoţia Sa, căci El trăieşte în veşnicie. Ea poate mântui pe oricine crede în El, căci mijloceşte pururea la Dumnezeu (7, 25). Preoţia Mântuitorului este perfectă (7, 26-28), căci El este sfânt, e uns de Dumnezeu, nepătat de păcatele lumii, locuieşte în ceruri după înălţarea Sa. Fiind etern, a adus o singură dată jertfă pentru toţi şi pentru totdeauna. Arhieria Sa rămâne în veac, căci nu există nici o scădere, nici o slăbiciune. Cap. 8: Superioritatea altarului şi aşezământului adus de Domnul Hristos. Preoţia Mântuitorului, afirmă Apostolul, sc ofi­ ciază în ceruri de-a dreapta Tatălui, într-un cort netăcut de mâini

308

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

omeneşti (1-2). El nu trebuie să aducă o jertfa oarecare, precum aduceau arhiereii Legii, ci El S-a jertfit pe cruce o dată pentru tot­ deauna săvârşind opera de răscumpărare a omenirii şi punând Jertfa Sa temei al preoţiei şi al Noului Legământ. El oficiază în ceruri, într-un templu zidit de Dumnezeu, templu superior, după a cărui închipuire s-a făcut şi templul de pe pământ (Ieşire 25, 40) (5). Dar arhieria veche era legată de un Aşezământ, care era şi el inferior, temporal. Preoţia Mântuitorului aduce un Legământ nou, mai bun (6). Chiar profeţii Vechiului Testament au anunţat un Legământ nou (Ier. 31, 31-32), scris nu pe table de piatră, ci în inima omului (8), şi care uneşte pe om cu Dumnezeu, devine un bun al tuturor şi aduce izbăvire de păcate (10-13). Este testa­ mentul adus de Mântuitorul Hristos, desfiinţând pe cel vechi. Cap. 9: Superioritatea cultului adus de Mântuitorul Hristos şi desăvârşirea Jertfei Sale. în acest capitol este punctul culmi­ nant al Epistolei, căci se arată deosebirea dintre sacrificiile Ve­ chiului Testament şi Jertfa de pe cruce a Mântuitorului. în Legea Veche, aminteşte Apostolul, se oficia un cult către Dumnezeu într-un altar pământesc cu diferite obiecte de cult (2-6). Preoţii intrau totdeauna în Sfânta, iar în Sfânta Sfintelor intra ar­ hiereul numai o dată pe an, stropind chivotul legii, pentru ispăşi­ rea păcatelor sale şi ale poporului (7). Prin această ceremonie se arată că împăcarea cu Dumnezeu era provizorie, iar acţiunea ar­ hiereului restrânsă (9). Darurile de mâncăruri şi băuturi şi spălă­ rile exterioare se refereau la corp şi nu la suflet. Ele erau cel mult simbolice şi preînchipuiau unele bunuri viitoare superioare (10). în schimb, Domnul Hristos (11) este Arhiereul bunurilor vii­ toare. El a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nefăcută de mână, adică S-a jertfit o singură dată, Jertfă valabilă pentru tot­ deauna (12). Jertfa materială a evreilor purifică corpuri, jertfa Mântuitorului curăţă sufletele de păcate şi împacă cu Dumnezeu (13-14). Mai mult, prin jertfa Sa El a şters păcatul strămoşesc şi a întemeiat un nou Legământ prin care ni se iartă păcatele, se dis­

PARTEA SPECIALĂ

309

truge puterea lui Satan şi se asigură moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu (15). Legământul Său este un testament care are valoare după moartea testatorului. Domnul Hristos a pecetluit testamentul lă­ sat prin Jertfa Sa. De altfel şi Moise, după primirea Legii, a stro­ pit poporul şi tablele legii cu sânge de ţapi, spre întărirea legă­ mântului (19), iar obiectele, prin stropire cu sânge, au fost cură­ ţate şi consacrate lui Dumnezeu (20-21). Toate acestea erau preînchipuiri ale Noului Legământ, pe care le-a realizat Mântuitorul pe un plan superior (23). Astfel, prin Jertfa Sa a intrat nu în Sfânta Sfintelor, făcută de mână, ci în cer, spre a ne răscumpăra, şi nu a adus jertfa de mai multe ori ca arhiereii, ci S-a jertfit pe Sine, Jertfa universală, o singură dată. După cum oamenii mor numai o singură dată, o dată S-a jertfit şi El, dar va apărea a doua oară spre a judeca pe toţi oamenii (24-28). Cap. 10, 1—18: Superioritatea jertfei Domnului Hristos faţă de jertfele levitice. Apostolul încheie expunerea doctrinară sinte­ tizând însemnătatea Jertfei Mântuitorului şi superioritatea faţă de jertfele iudeilor. Legea veche, arată el, cu toate lucrurile şi sacrificiile ei, era o umbră şi preînchipuire a Legii noi. Jertfele anuale nu aduceau mântuirea definitivă, ci prin însăşi repetarea lor arătau preoţilor că sunt provizorii. Jertfele de animale nu pot aduce mântuirea definitivă (Ps. 39, 9-10). Mai mult, Dumnezeu arată că Lui nu-I plac jertfele neînsoţite de o ascultare a voinţei Sale (7). Mântuitorul Hristos, prin întruparea şi Jertfa Sa, a realizat cuvintele psalmistului (39, 9), căci S-a supus voii lui Dumnezeu (9), jertfindu-Se o dată pentru totdeauna (10) şi desfiinţând Legea cea dintâi a izbăvit din păcat pe toţi oamenii din toate timpurile, S-a aşezat de-a dreapta Tatălui (12), sfinţind pe acei care cred şi fac voia Lui. Prin aceasta a statornicit Noul Legământ prezis de Ieremia. Noua învăţătură a acestui Legământ se însuşeşte şi se păstrează în inimă şi prin ea ne izbăvim de păcat.

310

STUDIUL NOULUI TESTAMENT Partea a Il-a - morală (Cap. 10,19 - cap. 13) Să rămânem tari în credinţa adusă de Mântuitorul şi să ne desăvârşim în ea

Cap. 10, 19-39: Statornicia în credinţă. Apostolul îndeamnă pe cititori să intre în împărăţia lui Dumnezeu, oferită prin Jertfa Mântuitorului, având o credinţă vie şi fapte bune. Să aibă nădej­ de în Mântuiiorul, să ajute pe cei slabi şi să nu părăsească adu­ nările din biserică, pentru că prin ele se întăreşte credinţa. Căci ziua judecăţii este aproape şi dacă păcătuim, după Bo­ tez, ne aşteaptă o înfricoşătoare judecată şi iuţimea focului (26-27). Căci cei care călcau Legea veche erau omorâţi pe baza a două mărturii. Cu atât mai mult vor fi pedepsiţi prin moartea veşnică şi pierderea împărăţiei cereşti, cei care desconsideră Jertfa Domnului Hristos şi fac de ocară duhul harului. Dreptatea lui Dumnezeu se îndeplineşte şi judecata Lui este dreaptă. Când au intrat în creştinism au suferit, au pierdut averi, vizitau pe cei din închisori şi sufereau cu ei. încercările din tre­ cut să-i facă tari şi acum, să rabde, căci Dumnezeu îi va răsplăti. Creştinul, în încercări, trăieşte prin credinţă. Nu trebuie să se în­ doiască, cum nu s-a îndoit nici odinioară, căci numai astfel se va mântui. Cap. 11. Tăria în credinţă a celor vechi trebuie să fie pildă de credinţă şi răbdare. Credinţa, spune Apostolul, înseamnă pri­ mirea cu tărie şi încredere a adevărurilor supranaturale pe baza autorităţii divine a Domnului Hristos (1). Prin ea noi luăm cunoş­ tinţă că lumea văzută este opera lui Dumnezeu (3). Prin credinţă Abel a adus lui Dumnezeu jertfa mai bună decât Cain cu turma sa şi s-a îndreptat înaintea lui Dumnezeu, iar moartea sa cerea răzbunare (Facere 4, 9). Datorită credinţei Enoh a fost ridicat de viu la cer, Noe şi-a construit corabie şi s-a salvat de potop; prin credinţă Avraam a părăsit pământul său natal şi a intrat în Canaan, iar la bătrâneţe a dobândit un fiu. Toţi patriarhii evreilor (Avraam, Isaac, Iacov) au murit fară să vadă realizarea dorinţelor lor. Dar nădejdea lor nu s-a dezminţit.

PARTEA SPECIALĂ

311

Pentru credinţa lor, Mântuitorul îi aminteşte ca vii, spunând Dum­ nezeul lui Avraam, Isaac, Iacov (cf. Matei 22, 32). Credinţă do­ vedeşte şi Avraam în încercarea de a jertfi pe Isaac, Iacov când binecuvintează pe fiii lui Iosif cu destinul fiecăruia; Iosif, când cere a i se muta oasele în Canaan; Moise când trece Marea Roşie, Iosua când înconjoară Ierihonul, Rahav, Judecătorii, David când a biruit împăraţii; profeţii care au suferit, femeile care prin rugă­ ciunile lui Ilie şi Elisei au primit pe copiii lor înviaţi. Credinţă au dovedit acei care au suferit chinuri şi au murit prin sabie în munţi şi strâmtori. Prin răbdarea lor, ei au mărturisit credinţa într-o viaţă mai bună, de care se vor bucura împreună cu creştinii care au primit învăţătura lui Hristos. Cap. 12: Răbdare în suferinţe. Spre a-i întări în credinţă şi răbdare Apostolul le dă drept exemplu suferinţele Domnului Hristos, Care prin răbdare şi cruce a dobândit slava de a sta la dreapta Tatălui (2). Şi ei trebuie să sufere, căci suferinţele sunt permise de Dumnezeu spre întărire. Precum părintele care iubeşte pe fiul său îl ceartă (6), tot astfel şi suferinţele venite asupra creş­ tinilor au rolul de a-i desăvârşi (11). Creştinii trebuie să le pri­ mească, căci ele întăresc pe aceia care le rabdă. Trebuie să-şi întărească slăbiciunile şi să nu obosească spre a cădea din credinţă. Să se ferească de bunuri materiale, care i-ar putea lipsi de împărăţia cerească, având în faţa lor exemplul lui Esav. După cum evreii au fost pedepsiţi, tot astfel creştinii vor fi lipsiţi de bunurile mântuirii aduse de Hristos când Acesta va judeca lumea. Cap. 13: Sfaturi pentru o bună viaţă creştinească. Apostolul îi îndeamnă la o iubire mai strânsă, la ospitalitate, vizitarea celor închişi şi ferirea de desfrânare. Să nu-şi piardă nădejdea în Dumnezeu când sunt deposedaţi de avuţii, căci Dumnezeu nu-i părăseşte în asemenea situaţii. Să aibă exemple pe primii predicatori ai Evangheliei, care au avut aceeaşi situaţie. Să ţină învăţătura primită, respingând orice în­ văţătură străină, care este asemănătoare unei hrane lipsite de con­ sistenţă. Hrana cea mai bună pentru creştini este Sfânta Euha­ ristie, superioară jertfelor de la temple.

312

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

După cum Mântuitorul S-a adus jertfa şi a pătimit în afară de cetate, tot aşa şi creştinii să sufere alungarea din cetăţi pentru vina de a fi creştini, căci cetatea lor este cea viitoare. Pentru mân­ tuirea lor proprie şi binele comunităţii ei trebuie să asculte de conducătorii Bisericii, care sunt răspunzători de sufletele lor. în încheiere (13, 18-25), îi îndeamnă să se roage pentru el pentru a putea veni să-i vadă, căci a lucrat cu cuget curat pentru toţi. îi încredinţează că Timotei este liber şi va veni să-i vadă. Salutări conducătorilor şi lor tuturor din Italia. Importanţa Epistolei. Epistola către Evrei are o mare în­ semnătate teologică. Ea arată superioritatea învăţăturii creştine cu Jertfa Domnului Hristos faţă de doctrina şi instituţiile Vechiului Testament, care nu puteau să aducă adevărata mântuire, ci erau numai o prefigurare a celor din Noul Testament. Domnul Hristos a adus mântuirea prin Jertfa Sa, a preexistat lumii, a creat-o, apoi S-a jertfit pentru mântuirea ei. El continuă opera de mijlocitor de-a dreapta Tatălui. Moartea Sa este un izvor de viaţă veşnică, căci a fost urmată de înviere şi înălţare la cer, deci de preaslăvire. De aceea, apostazia este un mare păcat şi va fi pedepsită, iar credinţa neşovăitoare în El va fi răsplătită. învăţăturile dogmatice expuse în ea abundă. Astfel avem revelaţia supranaturală îndeplinită desăvârşit de Domnul Hristos (1, 1-2); îngerii, fiinţe pur spirituale, inferioare Mântuitorului (1, 7), sunt spre slujba celor aleşi (1, 14). Filiaţia divină a Mântuitorului: El este Fiul lui Dumnezeu (1,5), superior îngeri­ lor (1, 4), asemeni Tatălui (1,3), etern (1, 5-8), făcătorul a toate (1,2, 8); Domnul Hristos este mijlocitor: S-a întrupat şi a devenit pentru un moment mai mic decât îngerii (2, 9); Şi-a asumat păcatele noastre (2, 16-17). Prin jertfa Sa a devenit Marele preot conform preoţiei lui Melchisedec, etern şi superior arhiereilor Vechiului Testament (5, 5; 6, 20; 7, 2); S-a jertfit o singură dată pentru toţi (7, 26-27; 9, 12, 9, 26). A înfiinţat un nou Legământ - (superior celui vechi), pe care l-a pecetluit cu sângele Său (7,

PARTEA SPECIALĂ

313

22, 8, 8; 9, 16). A schimbat preoţia veche levitică în una harică (7, 11-18). El stă de-a dreapta Tatălui în «cortul» ceresc (8, 2), antitipul celui din Vechiul Testament (9,1-7), unde era înainte de întrupare (8, 1-2) şi mijloceşte pururea pentru noi (9, 24). Se mai aminteşte despre judecata particulară (9, 27) şi venerarea sfin­ ţilor (13, 7). Ca probleme de vieţuire creştină se afirmă: menţinerea cre­ dinţei adevărate şi trăirea în dragoste frăţească (10, 23-25); pără­ sirea dreptei credinţe aduce după sine pedeapsa harului mântui­ tor, o gravă pedeapsă (10, 28-29; 12, 25); definiţia credinţei (11, 1), valoarea ei pentru mântuire (11,6), prin exemple din Vechiul Testament (11, 30-35); forţa ei morală în suferinţe (11, 36-38); Dumnezeu nu ne părăseşte în necazuri (12, 6, 11); se recomandă iubirea de fraţi şi de străini şi faptele bune (13, 1-3), o viaţă ne­ prihănită (12, 16); respectarea conducătorilor Bisericii (13, 17); rugăciune continuă (12, 15, 18). Deci, Epistola este un adevărat tratat de teologie urmat de norme pentru o înaltă viaţă creştină. 30. Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov Epistola Sf. Iacov face parte dintre cele şapte Epistole nu­ mite soborniceşti sau catolice. Ele se numesc astfel de prin vcacul al II-lea. Numirea de catolice este îndreptăţită, căci ele nu se adresează unei Biserici sau unei persoane, ci unor cercuri mai largi de cititori şi, în ultimă instanţă, întregii creştinătăţi. Ele au, deci, un caracter enciclic, sunt scrisori generale. Se aseamănă în­ tre ele prin caracterul lor practic. Aceste Epistole sunt scrise de Iacov, ruda Domnului, Sf. Apostol Petru, Sf. Apostol Ioan şi Iuda, fratele lui Iacov. Ordinea lor în Noul Testament este după Epistolele pauline. în unele Testamente ele vin imediat după Faptele Apostolilor, înaintea Epistolelor Sf. Apostol Pavel. Epistolele soborniceşti se numără şi sunt situate după însemnătatea autorilor lor în Biserica pri­

314

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

mară: Iacob, Petru, Ioan şi Iuda. La romano-eatolici primul este Sf. Petru. Epistola Sf. Iacov este cea mai cuprinzătoare şi mai bogată în învăţături morale dintre toate Epistolele soborniceşti. Autorul ei este Sfântul Iacov, ruda Domnului. Sub numele de Iacov cunoaştem trei personaje în veacul apostolic: Iacov Apostolul, fratele lui Ioan şi fiul lui Zevedeu (Matei 4, 21; Marcu 1, 19). Acesta nu poate fi autorul Epistolei, deoarece este omorât de Irod Agripa la anul 44 d. Hr. în Ieru­ salim (Fapte 12, 2). Epistola nu poate fi scrisă înainte de anul 44, căci atmosfera ce se desprinde din ea presupune timpuri mai târzii. Al doilea personaj cu numele de Iacov este un alt Apostol al Domnului Hristos, Iacov al lui Alfeu (Matei 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 15). Biserica romano-catolică identifică pe Iacov, ruda Domnului cu Iacov al lui Alfeu. însă noi ştim că Apostolii Domnului, sunt alţii decât rudele sale. între Apostoli El n-a avut rude. «Fraţii» Săi - în sens larg - nu s-au încadrat între Apostoli, ci la început îi erau ostili. Deci, Iacov al lui Alfeu şi Iacov, ruda Domnului, au fost două persoane deosebite. Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte pe Iacov al lui Alfeu la 9 octombrie şi pe Iacov, ruda Domnului, la 24 octombrie. Deci, autorul Epistolei este Iacov cel Drept, ruda Domnului, adică unul dintre copiii care au trăit în casa lui Iosif, logodnicul Maicii Domnului, care, probabil, era un fiu al lui Iosif din prima căsătorie - logodna era socotită tot o căsătorie - a cărui soţie murise; fie unul dintre fiii surorii sale, al cărei bărbat murise, şi care locuia la fratele ei cu toţi copiii. Deci el, legalmente, era sau văr secundar cu Domnul Hristos - mamele lor fiind verişoare primare (Ioan 19, 25), sau frate vitreg. Despre Iacov, ruda Domnului, ştim că Domnul Hristos i se arată după înviere (I Cor. 15, 7) şi pe care ceilalţi Apostoli îl sfin­ ţesc episcop în Ierusalim. Pe el îl anunţă Sf. Petru când scapă din închisoare (Fapte 12, 17); pe el îl vizitează S f Pavel după con­ vertire (Gal. 1, 19). El ia cuvântul şi prezidează Sinodul din Ierusalim (Fapte 15, 13); de asemenea, este vizitat de Sf. Pavel

PARTEA SPECIALĂ

315

şi în ultima sa călătorie misionară (Fapte 21, 18). Era socotit unul dintre stâlpii Bisericii din Ierusalim (Gal. 2, 9). Era drept, corect, cu o viaţă virtuoasă, iubitor al slujbelor de la templu, era stimat şi de iudei. Iacov şi-a sfârşit viaţa ca martir în anul 62, fiind condamnat la moarte de Sinedriu şi ucis cu pietre. La urmă, pentru că nu murise, a fost lovit de unul din ucigaşi cu un par. Sinedriul, folo­ sind prilejul că procuratorul Porcius Festus murise, iar succe­ sorul său, Albinus, nu sosise încă la post, îl omoară fară aproba­ rea legală a procuratorului. Autenticitatea Epistolei este confirmată de mărturii externe, printre care se numără: Sf. Petru în Epistola I foloseşte Epistola Sf. Iacov. Părinţii Apostolici: Clement Romanul, Ignaţiu de Antiohia, Policarp al Smirnei au cunoscut-o. Clement Alexandrinul, Origen, Irineu şi Tertulian au folosit-o. Din cuprinsul Epistolei se desprinde faptul că autorul cu­ noaşte Legea mozaică şi se bucură de o mare autoritate în mijlo­ cul cititorilor săi. Este un învăţător bisericesc ce-şi cunoaşte misi­ unea sa (3, 1); face parte din ierarhia bisericească (5, 14). In această calitate se adresează «celor douăsprezece seminţii care sunt în împrăştiere, îndemnându-le la răbdare şi suferinţe. Epis­ tola se aseamănă cu cuvântarea lui Iacov de la Sinodul din Ieru­ salim (Fapte 15, 13-21), scrisoarea trimisă de Sinod după în­ cheiere (Fapte 15, 23-29), şi cu cuvintele sale spuse cu ocazia sosirii Sf. Pavel la Ierusalim la sfârşitul călătoriei a treia misio­ nare (Fapte 21, 20-25). Totuşi, autenticitatea Epistolei a fost contestată mai ales de Luther şi de adepţii Reformei pentru că le contrazicea teza lor fundamentală, mântuirea numai prin credinţă, Iacov insistând în­ deosebi asupra faptelor bune. Alţi adversari ai autenticităţii au mo­ tivat că limba aşa de curată şi corectă a Epistolei nu putea să aibă ca autor un iudeu nu prea instruit. însă, în acel timp, prin legătu­ rile ce le avea Ierusalimul cu lumea romană, limba greacă era răs­ pândită şi bine cunoscută. Mai mult, ea putea fi redactată de un secretar. Deci toate argumentele pledează pentru autenticitate.

316

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Motivele şi scopul Epistolei. Creştinii din afara Palestinei suportau greu suferinţele cauzate de duşmanii creştinismului şi nici viaţa lor nu se desfăşură conform învăţăturii Domnului Hristos. Ei erau mâhniţi de câte ori aveau vreo dificultate. Cei avuţi împi­ lau pe cei sărmani, erau lacomi, zgârciţi şi îngâmfaţi. Apostolul, cunoscând toate acestea, le scrie Epistola cu sco­ pul de a-i încuraja în suferinţele lor ca mărturisitori ai Domnului Hristos şi de a-i îndemna să ducă o viaţă la înălţimea credinţei lor, adică să-şi conformeze viaţa după credinţă. Ea este adresată «celor douăsprezece seminţii din împrăştiere», adică creştinilor din afara Palestinei. Epistola este scrisă din Ierusalim, sediul Apostolului, care a fost până la sfârşitul vie­ ţii episcop al Bisericii din Ierusalim. Timpul nu poate fi altul de­ cât puţin înainte de moartea sa, deci anul 61. Planul: Epistola cuprinde cinci capitole de sine stătătoare, fară vreo împărţire oarecare. Totuşi din conţinutul ei se desprind două teme principale: se laudă cei săraci şi se mustră bogaţii. Se insistă asupra îndeplinirii faptelor bune, amintindu-se că credinţa fară fapte nu este suficientă pentru mântuire. CUPRINSUL EPISTOLEI

Cap. 1. Folosul încercărilor şi suferinţelor, adevărata pie­ tate. După o scurtă salutare adresată celor douăsprezece seminţii din diaspora trecute la creştinism, adică tuturor creştinilor, Apos­ tolul arată că suferinţa este folositoare pentru credinţă (1, 2-12). Căci aceasta naşte răbdare, iar răbdarea desăvârşeşte, obligă să faci voia lui Dumnezeu şi aduce răsplata făgăduită de Dumnezeu aleşilor Săi. încercările trebuie privite cu adevărată înţelepciune pe care trebuie s-o cerem de la Dumnezeu, cu credinţă tare, fară a ne în­ doi, căci îndoiala este ca valul mării care aruncă în toate părţile.

PARTEA SPECIALĂ

317

Suferinţele celor săraci veneau de obicei de la cei bogaţi. Or, nu trebuie să se întâmple acest lucru, căci şi unii şi alţii sunt fraţi şi egali în faţa lui Dumnezeu. Suferinţele şi căderile nu vin de la Dumnezeu. El nu este au­ torul lor, ci ele vin de la ispite (1, 13-16), care izvorăsc din pofte. Acestea zămislesc păcatul, care la rândul său, săvârşindu-se, adu­ ce moartea. Dumnezeu ne oferă, prin harurile Sale, adevărul şi lumina spre a ne feri de păcate şi ne arată calea spre o viaţă nouă, «că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit vin de sus, de la Părintele luminilor» (v. 17) la cei născuţi după voia Sa (v. 18). Adevărata pietate, credinţă (1, 19-27), este să ascultăm cu­ vântul lui Dumnezeu şi să nu-1 uităm, ci însuşindu-1, să-l punem în practică prin înfrânarea limbii şi ajutorarea celor săraci. Cap. 2: Credinţa fără fapte este moartă. în săvârşirea dragostei Apostolul pune accentul pe spiritul de nepărtinire şi respectarea săracilor (2, 1—13). Nu trebuie să se facă deosebire între săraci şi bogaţi, căci în faţa lui Dumnezeu toţi sunt egali. Mai mult, săracii au primit mai uşor creştinismul, iar bogaţii, prin nedreptăţile lor, au umilit pe săraci şi prin purtările lor rele au făcut astfel încât creştinismul să fie subpreţuit. Iubirea de aproapele este cea mai mare lege din Evan­ ghelie (Ioan 13, 34-35), ea ne cere să nu facem deosebire între om şi om. Legea creştină formează un tot (10-12); cine calcă o poruncă din Lege, calcă toată Legea, căci nu poţi fi drept omorând şi să­ vârşind adulter. Creştinii trebuie să se conformeze acestei Legi, căci la judecată vor fi pedepsiţi sau răsplătiţi după ea, mai ales cei care n-au avut milă faţă de semeni. La judecată, singură cre­ dinţa lipsită de fapte bune nu-i valabilă, nu-i va putea scăpa de pedeapsă (2, 14-26). Credinţa fară fapte nu poate mântui. Dacă cineva vede un sărac şi se înduioşează de el şi nu-l ajută efectiv, nu realizează nimic pentru el. La fel şi cu credinţa fară fapte. Căci şi demonii cred în puterea lui Dumnezeu şi nu sc mântuiesc. Avraam s-a socotit îndreptat în faţa lui Dumnezeu când a voit să aducă jertfa pe fiul său Isaac, iar Rahav a fost izbăvită de moarte

318

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

tot printr-o faptă bună, scoţând afară din cetate pe iscoditorii evrei (Iosua 2, 1 ş.u.). Deci, precum trupul fară suflet este mort, tot astfel şi credinţa fară fapte este moartă. între spusele lui Iacov (2, 26) şi Romani (3, 28) nu este contradicţie. Sf. Pavel se referă la faptele Legii iudaice şi Iacov la faptele bune, de ajutor şi mi­ lostenie etc. Cap. 3. înfrânarea limbii şi adevărata înţelepciune. Reve­ nind la o recomandare anterioară (1,26), Apostolul insistă asupra înfrânării limbii (3, 1-12), arătând mai întâi că între creştini nu trebuie să fie mulţi dascăli, căci aceasta este o răspundere grea. Numai cel pregătit şi rânduit de Biserică, care ştie să-şi înfrâneze limba, poate deveni învăţător. înfrânarea limbii este o mare virtute. Caii se conduc prin frâu, corăbiile prin cârmă, iar omul prin limbă săvârşeşte lucruri mari. însă prin ea săvârşim şi mari păcate şi este greu de domolit. Prin ea binecuvântăm şi blestemăm, prin ea ajungem în focul gheenei. După cum dintr-un izvor nu poate să curgă şi apă dulce şi amară, tot astfel şi limba trebuie înfrânată spre a nu produce decât fapte bune. Creştinii, care au rupt-o cu trecutul, trebuie să-şi înfrâneze limba. De asemenea, trebuie să râvnească spre înţelepciunea ade­ vărată (3, 13-18), înţelepciunea de sus, care se manifestă prin bună purtare, nefaţămicie, îngăduinţă, pace şi nu prin zavistie, neorânduială şi pizmă, care este o înţelepciune demonică, pă­ mântească. Cap. 4. îndepărtarea plăcerilor deşarte, a pizmei şi mândriei. Ideea de pace (3, 18), îl face pe Apostol să insiste mai îndelung asupra neînţelegerii (4, 1-12), care aduce certurile şi războaiele. Acestea provin dintr-o serie de cauze, de pofte omeneşti ca: pizma (1-3) şi sfada, lipirea de bunurile pământeşti (4-6), care îndepăr­ tează de Dumnezeu, şi clevetirea, precum şi judecata nedreaptă a fratelui nostru. Creştinii trebuie să părăsească toate acestea şi să se încreadă în providenţa divină (4, 13-17), în ajutorul lui Dumnezeu, căci

PARTEA SPECIALĂ

319

El este autorul vieţii; de El depind planurile noastre, în mâna 1-ui este timpul şi prin El dăinuim şi reuşim în viaţă. Cap. 5: Sfaturi către cei bogaţi. Despre răbdare, jurământ, îngrijirea bolnavilor, puterea rugăciunii. In ultimul capitol auto­ rul revine asupra bogaţilor, pe care-i mustră pentru păcatele să­ vârşite: oprirea plăţii muncitorilor, osândirea şi omorârea celor drepţi. Comorile strânse pe pământ, aurul şi argintul, ca şi toate nedreptăţile îi vor acuza la judecată. Cei săraci trebuie să fie îndelung răbdători şi să aştepte jude­ cata nepărtinitoare a lui Dumnezeu precum aşteaptă plugarul roada pământului, luând exemplu de la răbdarea lui Iov, care până la urmă a fost răsplătit. în sfârşit, ca o parte finală, Apostolul le dă anumite sfaturi, având ca temă centrală rugăciunea (5, 13-18). După ce aminteşte că creştinul trebuie să evite jurământul din viaţa sa (12), Iacov afirmă că rugaciunea este necesară în vremuri de suferinţă şi în timpuri bune. Dacă cineva este bolnav, prin rugăciunea preoţilor şi prin ungerea celor suferinzi cu undelemn sfinţit, în Taina Sfântului Maslu, aceştia se vor vindeca, iertându-li-se păcatele. Rugăciunea pentru alţii este tot atât de necesară ca şi cea indi­ viduală. Exemplul profetului Ilie este pilduitor în această privinţă. Apostolul încheie Epistola cu recomandarea către creştini de a întoarce pe cei rătăciţi la calea adevărată - misionarismul laic - căci prin aceasta vor fi răsplătiţi, îşi vor mântui sufletul dc moarte şi vor acoperi mulţime de păcate (5, 20). Importanţa Epistolei. Ea are un caracter practic, autorul în­ demnând pe creştini să vieţuiască în strictă conformitate cu învă­ ţăturile Domnului Hristos. De aceea s-a spus, pe drept cuvânt, că ea este Epistola faptei creştine. Epistola este în strictă dependenţă de învăţătura Domnului Hristos, mai ales a predicii de pe munte. învăţăturile dogmatice sunt puţine. Astfel, în ca se alirmă: imutabilitatea lui Dumnezeu (1, 17); necesitatea faptelor bune pentru mântuire (2, 14, 17, 26); Taina Sfântului Maslu (5, 14--15).

320

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

însemnătatea sa constă în mulţimea normelor morale şi de vieţuire creştină: răbdarea în suferinţe, care desăvârşeşte pe creş­ tin (1, 2^4); înfruntarea ispitelor, care nu vin de la Dumnezeu, ci din poftele proprii, care aduc păcatul şi moartea (1, 12-15); dato­ ria de a împlini cuvântul lui Dumnezeu (1, 23), (cf. Matei 7, 24-27); nepărtinirea săracilor faţă de bogaţi (2, 2-5); condam­ narea bogaţilor (2, 5-7; 5, 1), care asupresc pe muncitori şi le opresc salariile ( 5 ,4 ) - păcat strigător la cer; condamnarea bogă­ ţiei nedrepte şi rău folosite (5, 3); (cf. Matei 6, 19-20); reco­ mandarea faptei bune (2, 14, 17, 26); prudenţa pentru cel ce vrea să devină învăţător (3, 1-2); înfrânarea limbii şi întrebuinţarea ei pentru lauda lui Dumnezeu (3, 8-10); cererile în rugăciune să nu fie făcute decât pentru fapte ziditoare de suflet (4, 3^1); se re­ comandă smerenia (4, 10, 16); răbdarea (5, 11); oprirea jură­ mântului abuziv (5, 12) (cf. Matei 5, 33-37); stăruinţa în rugă­ ciune (5, 16-18) şi întoarcerea celui rătăcit pe calea adevărului (5, 19-20). Epistola Sf. Iacov este deci un manual de înaltă etică creştină necesară oricărui credincios. Ea este, cum declară unii exegeţi, mai mult o cateheză morală decât o Epistolă. 31. Epistola întâi sobornicească a Sfântului Apostol Petru O altă importantă Epistolă sobornicească este Epistola I a Sfântului Apostol Petru. Cu un conţinut practic evident, ea cu­ prinde şi unele învăţături doctrinare inserate nesistematic printre învăţăturile morale. Epistola este un cald şi părintesc îndemn de la un martor ocular al Mântuitorului, de la un bătrân cu experi­ enţă care îndeamnă pe fiii săi duhovniceşti să se menţină în cre­ dinţă cu toate necazurile şi suferinţele ce le întâmpină. Autorul Epistolei este Sfântul Apostol Petru. El era fiul lui Iona (Ioan 1, 42) şi frate mai mare al lui Andrei din Betsaida Galileei. Din casa părintească primeşte o instrucţie religioasă serioasă din care firea sa impresionabilă reţine numeroase profe­ ţii mesianice şi alte învăţături ale Legii vechi, care vor fi presărate

PARTEA SPECIALĂ

321

în toate cuvântările sale (Fapte 1, 16; 2, 16; 3, 13) şi epistolele sale. De meserie pescar, împreună cu fratele său Andrei, pe lacul Ghenizaretului, de multe ori tovarăşi ai lui Iacov şi loan, fiii lui Zevedeu, aşteptau cu înfrigurare timpurile mesianice, devenind ucenicii Sf. Ioan Botezătorul. Apoi se ataşează de Mântuitorul, Care-i schimbă numele din Simon în Petru (Ioan 1, 42). la parte la prima minune a Domnului din Cana Galileei, la prima călă­ torie la Ierusalim şi apoi, retrăgându-se la vechea sa ocupaţie de pescar, e chemat Apostol de Domnul Hristos (Matei 4, 19). Era căsătorit şi avea locuinţa în Capemaum. Din momentul alegerii ca Apostol se situează printre cei trei ucenici apropiaţi ai Mântuitorului - cu Iacov şi Ioan - fiind în preajma Sa în momentele cele mai importante ale activităţii Sale mesianice. Astfel, este martor la învierea fiicei lui Iair (Luca 8, 51), la Schimbarea la Faţă (Matei 17, 1) şi în grădina Ghetsimani (Matei 26, 37). Mărturiseşte în numele Apostolilor credinţa în dumnezeirea Mântuitorului (Matei 16, 16); taie urechea servito­ rului Malhus în Ghetsimani (Ioan 18, 10), iar în curtea arhiereu­ lui, în timpul procesului Mântuitorului, se leapădă de El (Matei 26, 70-74). în dimineaţa învierii Domnului aleargă cu Ioan la mormânt şi-l găseşte gol. Domnul Hristos i se arătă după înviere (Luca 24, 34 şi I Cor. 15, 5) şi la lacul Ghenizaret, unde îl rein­ tegrează în apostolat. După Pogorârea Duhului Sfânt are o parte foarte activă în opera de răspândire a Evangheliei. Are iniţiativa alegerii Aposto­ lului Matia în locul lui Iuda (Fapte 1; 15); ia cuvântul în ziua Cincizecimii, după Pogorârea Duhului Sfânt, rostind prima şi cca mai cuprinzătoare cateheză creştină referitoare la dumnezeirea şi mesianitatea Domnului Hristos şi opera Sa mântuitoare (Fapte 2, 14 ş.u.). Vindecă un olog la templu şi vorbeşte mulţimilor, este închis împreună cu Ioan (Fapte 4, 3). Prin el Dumnezeu îi pedep­ seşte pe soţii Anania şi Safira pentru că au minţit Duhului Sfânt în legătură cu depunerea unor bani comunităţii creştine. îşi pune mâinile pe unii creştini din Samaria, botezaţi de diaconul Filip, iar Dumnezeu le acordă darurile Sfântului Duh (Fapte 8, 15). 21 - Studiul Nouiui Testament

322

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Vindecă pe slăbănogul Enea din Lidia, învie pe Tavita din Iope (Fapte 9, 33^41) şi botează pe Comeliu, sutaşul din Cezareea (Fapte 10), făcând început intrării păgânilor în creştinism. Apostolul scapă în mod minunat din închisoarea din Ierusa­ lim, în care fusese aruncat de Irod Agripa I, în anul 44, şi se re­ trage într-o localitate neidentificată din Palestina, dar nu se duce la Roma spre a înfiinţa Biserica creştină, cum susţine romano-catolicismul. La Sinodul din Ierusalim (49-50) ia parte ca membru marcant (Fapte 15, 7), iar la Antiohia Siriei este înfruntat de Sf. Pavel - (referitor la obligativitatea Legii iudaice), pentru făţărni­ cie şi inconsecvenţă (Gal. 2, 11-14). Mai târziu, prin anul 62, se află la Roma, unde Marcu scrie Evanghelia a doua după predica sa. Predică creştinismul în pro­ vinciile: Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia. în sfârşit, îl găsim din nou la Roma, unde îşi sfârşeşte viaţa prin moarte martirică, fiind răstignit cu capul în jos, în anul 67. Autenticitatea Epistolei I a Sfântului Petru este confirmată de vechea tradiţie creştină. Astfel, o folosesc Policarp şi Papia. Se află în traducerile Scripturii din limba latină veche şi siriacă. Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian şi Ciprian o citează ca fiind a Sf. Petru. Şi Eusebiu de Cezareea o numără printre cărţile canonice. Se află şi în lista cărţilor canonice ale Sfinţilor părinţi: Atanasie cel Mare, Chirii al Ierusalimului şi Grigorie de Nazianz. Din analiza cuprinsului se desprinde, de asemenea, autenti­ citatea ei. Astfel, Apostolul se numeşte chiar de la început ca ucenic al Domnului Hristos şi martor ocular al Patimilor Sale (5, 1). Face parte din ierarhia bisericească (5, 1), iar legătura sa cu Marcu şi Silvan (5, 12-13) - pe care-i numeşte ucenici ai săi ne arată că facea parte din ceata Apostolilor. Există mari asemănări între ideile şi termenii din Epistolă şi cuvântările Sf. Petru din Faptele Apostolilor (2, 14-39; 10, 34-^43). Unii critici au formulat obiecţii bazate pe faptul că limba greacă corectă în care este scrisă Epistola nu ar putea să aparţină

PARTEA SPECIALĂ

323

Sf. Petru, un galileian ce vorbea numai limba aramaică, însă in­ fluenţa elenistă era destul de accentuată în părţile Galileii. în ori­ ce caz, se crede că Silvan putea să-i servească de secretar la scrierea Epistolei. Asemănările dintre Epistola I a Sfântului Petru şi cele pauline nu pot să-i atingă autenticitatea, căci Apostolul nostru cunoştea Epistolele Sf. Pavel, precum singur o mărturiseşte (II Petru 3, 15-16) şi au avut acelaşi izvor de inspiraţie, fondul comun al predicii apostolice. Deci, argumentele de mai sus confirmă apartenenţa Epistolei respective Sfântului Apostol Petru. Motivele şi scopul Epistolei. Apostolul era informat că fiii săi duhovniceşti erau puşi la mari încercări prin persecuţiile con­ tra lor, fiind consideraţi drept duşmani ai ordinei publice, făcători de rele, traduşi în faţa tribunalelor şi urâţi pentru că se leapădă de viaţa şi moravurile păgâne. Din aceste motive mulţi se clătinau în credinţă, iar alţii încercau să răspundă la persecuţii prin acte de răzbunare. De aceea, Apostolul adresează Epistola cu scopul de a-i în­ curaja în persecuţii, să-i mângâie în suferinţe, arătându-le marile binecuvântări primite prin creştinism şi răsplata ce o vor obţine persistând în credinţă. Adresanţii Epistolei. Ea este adresată către «cei aleşi îm­ prăştiaţi printre străini» din Pont, Galatia, Capadochia, Asia şi Bitinia. Deci, aleşi, adică creştini - aleşi dintre necredincioşi străini, căci nu au patrie durabilă pe pământ (1, 4) şi împrăştiaţi deoarece atât iudeo-creştinii cât şi păgâno-creştinii vieţuiau îm­ prăştiaţi printre păgâni. Aşadar, Epistola se adresează către toţi creştinii din provinciile amintite pe care autorul le-a cercetat mai înainte şi le cunoştea. Locul este amintit de Apostol ca fiind Babilon. Totuşi, romano-catolicii susţin că ar fi Roma, numită alegoric Babilon, cum o numeşte şi Apocalipsa (14, 8; 16, 19; 17, 5, 9). însă Roma

324

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

e numită simbolic Babilon într-o carte profetică, dar nu poate fi numită astfel într-o scriere didactică. Enumerarea localităţilor către care este adresată Epistola, de la est la vest, de la apropiat la îndepărtat, ne îndreptăţeşte să susţinem că Epistola a fost scrisă din Babilon. în Babilon creştinismul a fost răspândit de către evreii din Mesopotamia (Fapte 2, 9), aflaţi în ziua Cincizecimii la Ierusalim, iar mai târziu Sf. Petru predică creştinismul la ei şi le organizează Biserica, scriind apoi Epistola către comunităţile amintite. Timpul se deduce din situaţia grea de suferinţe şi persecuţii în care se aflau creştinii, care nu poate fi decât începutul perse­ cuţiilor lui Nero, adică anul 64, după arderea Romei, când situa­ ţia creştinilor se înrăutăţeşte. Epistola are un caracter eminamente practic. Ea cuprinde o serie de îndemnuri morale, care decurg din ideile doctrinare pe care acestea se sprijină. Ideea centrală a Epistolei este mântuirea creştină, care trebuie să dea credincioşilor curaj în încercări şi suferinţe şi speranţă în moştenirea vieţii veşnice. Planul. Epistola cuprinde cinci capitole şi se împarte în trei părţi: Partea 1, precedată de un prolog (cap. 1, 1-12), care cu­ prinde laude lui Dumnezeu pentru mântuirea adusă creştinilor şi îndemnul ca aceştia să sufere încercările şi necazurile. Cuprinsulpropriu-zis -partea I (cap. 1, 13 - 2, 10) conţine o serie de sfaturi pentru o viaţă cu adevărat creştină: sfinţenia, frica de Dumnezeu, iubirea de semeni, unirea strânsă cu Hristos, ca fiind pietre vii ale templului spiritual, a cărui temelie este Mântuitorul. Partea a Il-a (cap. 2, 2 - 4, 6), expune îndemnuri în legă­ tură cu atitudinea creştinilor faţă de lumea în care trăiesc, adică o viaţă pilduitoare faţă de păgâni: supunere faţă de autorităţi, iu­ bire reciprocă, suferinţă pentru credinţa în Hristos şi o viaţă curată. Partea a IlI-a (cap. 4, 7 - cap. 5) oferă îndemnuri pentru o înaltă viaţă duhovnicească: recomandă, atât bărbaţilor cât şi femei­ lor, o viaţă interioară curată, suferinţa pentru credinţă, dezinteres, ascultare de preoţi şi luptă împotriva ispitelor; iar preoţilor slu­ jire jertfelnică ca pentru Domnul.

PARTEA SPECIALĂ

325

CUPRINSUL EPISTOLEI

în prolog (cap. 1, 1-12), Apostolul se adresează creştinilor răspândiţi printre păgânii din provinciile nordice ale continentu­ lui asiatic, îndemnându-i să mulţumească lui Dumnezeu pentru renaşterea spirituală primită prin Botez şi mântuirea cea prin Treime (1, 2-9) şi pentru speranţa moştenirii cereşti. Având în vedere aceste bunuri dăruite de Dumnezeu cel în Treime, ei tre­ buie să suporte toate suferinţele şi încercările, care întăresc cre­ dinţa, (7), după cum aurul se curăţă în foc, şi pentru care vor primi răsplata la venirea Domnului. Valoarea mântuirii adusă de Domnul Hristos este mare; pe ea au prevestit-o profeţii (Isaia 53), o cântă îngerii din ceruri şi aceştia doresc s-o privească ei (I, 11-12). Partea I (cap. 1,13 - 2,10) îndemnuri la sfinţenie, iubire reciprocă şi o strânsă comuniune cu Hristos

Apostolul îndeamnă pe credincioşi să ducă o viaţă potrivită cu înalta învăţătură creştină, luptând şi înfrânându-şi poftele şi păcatele în care trăiau odinioară din neştiinţă. Să asculte legile şi poruncile divine şi să devină curaţi şi sfinţi, căci au fost răs­ cumpăraţi de Domnul Hristos printr-un preţ mare, nu prin aur sau argint, ci prin Jertfa Sa pe cruce (18-19). Ei trebuie să se iubească reciproc (1, 22-25), deoarece toţi sunt fraţi renăscuţi spre o viaţă nouă şi să asculte de cuvântul Evangheliei, care este veşnic, spre deosebire de lucrurile trecă­ toare ale lumii. Cap. 2, 1-11: Comuniunea cu Hristos, Piatra cea din capul unghiului. Deci, pentru că creştinii au fost renăscuţi, ei trebuie să părăsească orice pizmă şi clevetire, să devină curaţi ca pruncii şi să dorească, «neprefacut», faptele învăţăturii creştine. De aseme­ nea, ei trebuie să se apropie de Domnul Hristos şi să stea în strânsă comuniune cu El, căci este Mântuitorul lumii, Piatra cea

326

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

vie din capul unghiului prezisă de profeţii Vechiului Testament (Ps. 117, 22; Isaia 28, 16), a noii clădiri spirituale - Biserica creştină. Şi creştinii sunt pietre vii ale acestei clădiri, sunt preoţi ai ei, care sunt chemaţi să aducă jertfe spirituale, de rugăciune şi viaţă curată, de laudă şi mulţumiri lui Dumnezeu (5). în adevăr, pentru creştini Domnul Hristos este o Piatră de mare preţ, în care ei cred, iar pentru necredincioşi o Piatră de po­ ticneală, un semn de scandal, pe care nu-L ascultă spre a lor pier­ zanie (8). în schimb, creştinii sunt asemenea preoţilor ce aduc jertfa de rugăciune şi mulţumire lui Dumnezeu. Sunt, ca şi po­ porul evreu faţă de celelalte neamuri, un popor ales chemat de la întuneric în lumina credinţei în Hristos (9). Sensul cuvintelor de «preoţie» (din vers. 2, 5, 9) se înţelege ca o preoţie duhovnicească sau generală prin harul Botezului, numită de Apostol «preoţie» împărătească. Alte cuvinte au sens metaforic, de exemplu «casă duhovnicească», «pietre vii» etc. Prin toţi aceşti termeni se arată că creştinii sunt botezaţi şi aduc jertfe duhovniceşti: rugăciuni, mulţumiri, viaţă curată şi nu în sens de preoţie harică. (cf. I Petru 5,1-2). Partea a Il-a (cap. 2,11 - 4, 6) Viaţa pilduitoare a creştinilor în lume

Cap. 2, 12—25: Atitudinea creştinilor faţă de lumea păgână. Apostolul aplică principiile amintite la viaţa zilnică a creştinilor. Astfel, el îi îndeămnă să se poarte bine cu păgânii, căci numai astfel va fi preţuită credinţa lor. Să se supună autorităţilor statu­ lui (13-17), spre a nu li se aduce acuzaţia că sunt răzvrătiţi, pentru că autoritatea lumească este pusă spre menţinerea ordinei. Servi­ torii să se supună stăpânilor lor şi să fie corecţi şi orice pedeapsă ar primi să nu fie pentru incorectitudine (18). Dar dacă suferă pentru credinţa lor, aceasta este bineplăcută lui Dumnezeu, deoa-

PARTEA SPECIALĂ

327

rece şi Mântuitorul Hristos a pătimit pentru noi fară a murmura (20- 21 ).

Cap. 3: îndemnuri către soţi şi datoria de a trăi în dragoste şi blândeţe. Suferinţa Mântuitorului şi pogorârea Sa la iad. In le­ gătură cu membrii familiei, Apostolul îndeamnă pe femei să se supună bărbaţilor, să nu exagereze în podoabe exterioare, ci să se împodobească în viaţa interioară, curată, luând exemplu în supu­ nere şi virtute pe Sara, soţia lui Avraam. Bărbaţii să-şi ocrotească femeile şi să le socotească egale cu ei şi «împreună moştenitoare ale harului vieţii» (3, 7). Trebuie să se iubească între ei, să fie primitori de străini, smeriţi, nerăzbunători şi fară vicleşug, să facă binele şi să nu se teamă de răul pricinuit de oameni. în privinţa persecuţiilor pe care creştinii le atrăgeau asupra lor din cauza noii lor vieţi pe care o duceau, Apostolul îi în­ deamnă să nu facă nici un rău care ar îndreptăţi persecuţii. Să ducă o viaţă curată, să răspundă de credinţa lor totdeauna prin blândeţe (15) şi cu frică, să sufere pentru credinţa în Hristos slăvind pe Dumnezeu. Căci şi Domnul Hristos a pătimit şi a murit pentru noi. Mai mult, Mântuitorul, murind trupeşte, fiind viu cu Duhul, a coborât la iad (3, 19) şi a anunţat mântuirea drepţilor din Vechiul Testament şi a celor din timpul lui Noe, care s-au căit în vremea potopului. Şi precum Noe şi ai săi au fost salvaţi în corabie, tot astfel şi creştinii se izbăvesc de păcate prin Botez - apa ca ma­ terie a botezului, prefigurat prin apa potopului; iar corabia pre­ figurând Biserica - ceea ce înseamnă că mântuirea se dobândeşte în Biserică prin Botez. Cap. 4, 1-6: îndemnuri de a se lăsa de păcat, privind ob­ şteasca judecată. Aşadar, privind la exemplul Mântuitorului, Apos­ tolul îi îndeamnă să părăsească poftele şi vechile lor obiceiuri păgâne, chiar dacă prin viaţa lor ar fi huliţi de păgâni, căci Dum­ nezeu îi va pedepsi pe aceia la judecata Sa pentru viaţa lor şi ati­ tudinea faţă de ei.

328

STUDIUL NOULUI TESTAMENT Partea a IlI-a (cap. 4 , 1 - 5 ) îndemnuri pentru o viaţă duhovnicească şi morală înaltă

Cap. 4, 7-19: Sfaturi pentru o viaţă curată. Mângâieri în ziua prigonirilor. Apostolul le atrage atenţia că sfârşitul e aproape şi trebuie să ducă o viaţă creştină deosebită, duhovnicească. Să se iubească între ei, să fie primitori de străini, iar harismele primite de la Dumnezeu să le întrebuinţeze în folosul Bisericii şi spre slava lui Dumnezeu (10-11). Revenind asupra suferinţei (12-19), el le aminteşte că ei tre­ buie să sufere ca şi Mântuitorul. Să nu sufere ca furi şi ucigaşi, ci numai pentru credinţă, căci pentru aceasta vor lua răsplata. Suferinţa înseamnă începutul judecăţii divine. Şi dacă creştinii, cu care Dumnezeu începe judecata, suferă astfel, cu cât mai mult vor suferi necredincioşii la judecata divină. Totuşi, chiar în su­ ferinţă, creştinii trebuie să nu înceteze a crede şi a face fapte bune. Cap. 5: Datoriile preoţilor şi ale credincioşilor. îndemnuri la umilinţă şi priveghere. Ca unul ce este preot şi martor al Pati­ milor Domnului Hristos, Apostolul sfătuieşte pe preoţi să păsto­ rească turma cu lepădare de sine, nu cu gând de câştig, ci din dragoste şi fiind totdeauna şi în toate drept exemple. Căci numai astfel Domnul Hristos îi va răsplăti (1—4). Creştinii să asculte de preoţi, să fie smeriţi, pentru că numai astfel Dumnezeu îi va ajuta, căci El are grijă de toţi. Să vegheze şi să stea împotriva diavolului, care umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (8). Să sufere, deoarece influenţa lui satan este încă puternică. Să îndure, avînd nădejdea că Dum­ nezeu îi va întări şi prin aceasta se vor desăvârşi. încheiere (5, 12-14). Epistola a fost scrisă de Silvan, ca se­ cretar. Salutări de la Biserica din Babilon. Importanţa Epistolei. Deşi face parte dintre Epistolele cu ca­ racter practic, unde se propun mai multe sfaturi şi îndemnuri, to­ tuşi desprindem din ea şi unele învăţături dogmatice. Astfel, în ea se afirmă: Sfânta Treime în lucrarea ei mântuitoare (1, 2-3); răs­ cumpărarea adusă de Domnul Hristos prin Jertfa Sa (1, 18-19);

PARTEA SPECIALĂ

329

preexistenţa Mântuitorului, întruparea şi proslăvirea Sa (1, 20 21); pogorârea la iad (3, 18-19) şi proslăvirea prin învierea şi înălţarea la cer (3, 22); Parusia Domnului şi judecata obştească (4, 5, 13; 5, 4). Biserica este exprimată de Apostol ca o «casă duhovnicească» (2, 5), «corabie» (3, 20-21), «casă a lui Dumnezeu» (4, 17), iar creştinii sunt «pietre vii» şi «preoţie împărătească» (2, 5, 9); dar Apostolul arată, de asemenea, că ea este o societate organizată ierarhic, cu păstori şi turmă (5, 1-3). Deci, este o distincţie clară între preoţia generală şi preoţia sacramentală. Ca sfaturi morale se recomandă: credinţa ca primă condiţie a mântuirii (1, 8-9) şi forţă morală în suferinţe (4, 12; 5, 9); dragostea faţă de semeni (1, 22; 2, 17) şi faptele de binefaceri (2, 15; 3, 8-9); răbdarea în suferinţele pentru Hristos (1, 6-7; 4, 12-14); abaterea de la păcat (1, 14; 2, 1; 3, 9, 11; 4, 4); smerenia (3, 8; 5-6); practicarea rugăciunii (3, 7; 4, 7); supunerea către autorităţile lumeşti (2, 13-14) şi bisericeşti (5, 5); colaborarea între păstori şi turmă; dragoste şi jertfelnicie din partea celor din­ tâi (5, 2-3); ascultare din partea păstoriţilor (5, 5). Deci, Epistola I a Sfanţului Apostol Petru este o preţioasă scriere pentru îndrumare creştină, dar mai ales de întărire şi zi­ dire duhovnicească. 32. A doua Epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Petru Asemănător Sfântului Pavel, care înainte de moarte trimite o Epistolă ucenicului său Timotei, cu ultimele sale dispoziţii şi învăţături, tot astfel şi Sf. Apostol Petru, cu puţin timp înainte de a muri, trimite o Epistolă fiilor săi duhovniceşti, dându-le ulti­ mele sale sfaturi. Deci a Il-a Epistolă a Sf. Petru răspunde aces­ tor nevoi sufleteşti ale Apostolului şi nevoii de luminare şi lămu­ rire a fiilor săi duhovniceşti. Epistola este autentică după mărturiile vechii tradiţii biseri­ ceşti, deşi nu în unanimitate recunoscute la început. Barnaba, Cle­

330

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

ment Romanul şi Policarp al Smirnei o citează, iar Iustin Martirul şi Teofil de Alexandria o folosesc mai mult. Mai târziu, Sf. Irineu, Ipolit şi Clement Alexandrinul, de asemenea, o folosesc. însă Eusebiu de Cezareea o numără printre cărţile discutate. Marii Părinţi bisericeşti: Sf. Atanasie cel Mare, Chirii al Ierusalimului (313-386) şi Sf. Grigorie de Nazianz o socotesc printre cărţile canonice. în sprijinul autenticităţii, ca argumente interne, se poate reţine că Apostolul îşi pune numele în fruntea Epistolei. Afirmă că a fost martor ocular al Schimbării la Faţă (II Petru 1, 18). Pe Sf. Pavel îl numeşte «iubitul nostru frate» (3,15). Epistola pe care o scrie este a doua pe care o trimite cititorilor (3, 1). Iar din cuprinsul ei se des­ prinde un mare zel pentru adevăr şi un profund ataşament pentru persoana Domnului Hristos. Toate acestea îi atestă autenticitatea. Totuşi, a fost cea mai discutată dintre Epistole, pentru că se aseamănă foarte mult din punct de vedere al cuprinsului cu Epis­ tola Sf. Iuda. în adevăr, asemănările sunt vizibile, nu numai în expresii, ci şi în idei, în caracterizările învăţătorilor mincinoşi şi în citatele ce se fac din Vechiul Testament. Din aceste motive se afirmă de majoritatea exegeţilor că Sf. Iuda a scris prima sa Epistol, iar Sf. Petru a folosit-o scriind-o mai târziu pe a sa. Această părere este susţinută şi de exegeţii ro­ mâni, Pr. Prof. V. Gheorghiu, precum şi de diac. Prof. N. Nicolaescu şi pr. Prof. Gr. Marcu, în scrierile lor. în schimb, exegeţii mai noi, iar printre români, pr. Gh. I. Ghia (Epistola lui Iuda) şi Pr. dr. Ioan Mircea (Epistola a Il-a a Sfântului Petru) afirmă că interdependenţa între Epistolele amin­ tite nu se datorează folosirii de către Sf. Petru în Epistola sa a Epistolei Sfântului Iuda, ci faptului că ambii au utilizat acelaşi fond comun al catehezei apostolice referitor la aceiaşi eretici, pe care i-au combătut, deoarece Epistolele aveau acelaşi scop. Deci, nici prioritatea Epistolei Sf. Iuda şi nici dependenţa Sf. Petru de ea nu se pot susţine. Oricum, scrierea lui Iuda nu este ulterioară veacului aposto­ lic, ci este scrisă înainte de dărâmarea Ierusalimului şi, deci, aces­ ta este un argument favorabil autenticităţii Epistolei respective.

PARTEA SPECIALĂ

331

Diferenţa de limbă dintre Epistola I şi a Il-a a Sfântului Petru se explică prin subiectele lor diferite. Motivele şi scopul Epistolei. Din cuprinsul ei se vede că Apostolul, având previziunea că în curând va trebui să părăseas­ că această viaţă (1, 14) şi ştiind că în mijlocul fiilor săi duhovni­ ceşti vor apărea învăţători mincinoşi, le scrie o Epistolă, arătându-le falsele lor învăţături şi viaţa lor morală. Deci, scopul scrierii este arătarea mincinoaselor învăţături ale ereticilor, care vor apărea, mai ales, legate de Parusia Domnului. Destinatarii Epistolei sunt aceiaşi din Epistola I, căci Apostolul le spune că aceasta este a doua Epistolă pe care le-o scrie (3, 1). Locul de unde le-o scrie nu mai este Babilon, ci Roma, unde Apostolul era aproape de sfârşitul vieţii sale când o scrie. Deci, ea este scrisă din Roma în vara anului 67. Planul. Epistola cuprinde trei capitole şi se împarte în trei părţi: Partea 1 (cap. 1), unde se vorbeşte despre necesitatea păs­ trării credinţei creştine şi a unei vieţi virtuoase în vederea Parusiei Domnului. în partea a Il-a (cap. 2) se descriu moravurile şi practicile ereticilor şi pedeapsa lor de la Dumnezeu. în partea a IlI-a (cap. 3) se arată realitatea Parusiei şi unele învăţături în legătură cu sfârşitul lumii. CUPRINSUL EPISTOLEI Partea I (cap. 1) Sporirea în credinţa lui Hristos şi în virtuţile creştine; Parusia Domnului (1-21)

Odată cu adresa şi urarea de pace, Apostolul le doreşte să se sârguiască pentru a cunoaşte pe Dumnezeu şi să vieţuiască în înfrânare, în dragoste şi evlavie. Căci Părintele ceresc, prin Mântui­ torul Hristos, le-a dăruit o serie de binefaceri care-i pot transfor­ ma şi desăvârşi, facându-i, prin har, părtaşi slavei şi dumneze­ ieştii firi (vers. 4), iar datorită conlucrării cu harul divin ei rămân

332

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

fii adoptivi ai Săi şi moştenitori ai împărăţiei dumnezeieşti, dacă se vor conforma sfaturilor primite, sporind în credinţă, în cunoş­ tinţă şi în virtuţile creştine. Apostolul le face o mărturisire (12-15), că el nu va mai vieţui mult printre ei, precum i-a arătat Domnul într-o viziune, de aceea se simte dator să le scrie şi să le lase aceste învăţături. El le aminteşte despre Parusia Domnului (16-21), pentru ca ei să se pregătească în vederea acestui eveniment. Cele ce le aminteşte şi le învaţă el nu sunt simple născociri sau basme, ci se sprijină pe faptul că Apostolul a fost martor ocular al Schimbării la Faţă a Domnului, a văzut strălucirea Sa şi a auzit mărturisirea Părintelui ceresc (17-18). în legătură cu Parusia, el se sprijină şi pe mărturisirea profeţiilor, din care s-a realizat o parte la Schimbarea la Faţă, iar altă parte se va înde­ plini la Parusia Domnului. Profeţii sunt preţioase lumini pentru creştini, căci ei au fost inspiraţi de Duhul Sfanţ (1, 20-21) când au scris Sf. Scriptură (cf. II Tim. 3, 16). însă tâlcuirea lor este grea şi nu o poate face oricine după socotinţa sa (1, 20 şi 3, 16). Partea a Il-a (cap. 2) Pilde şi pedepse ce aşteaptă pe învăţătorii mincinoşi

Partea a doua este o digresiune, o paranteză. în ea Apostolul prezintă pe învăţătorii mincinoşi (1-22). Astfel, spune el, pre­ cum printre profeţii Vechiului Testament au fost profeţi minci­ noşi, aşa se vor ivi şi în mijlocul creştinilor învăţători mincinoşi, tăgăduind pe Domnul Hristos ca răscumpărător, luând pentru aceasta pedeapsa divină. Ei vor înşela şi ademeni pe mulţi. însă din pildele trecutului vedem că Dumnezeu a pedepsit pentru mândria lor pe îngerii răi (4), ţinându-i în iad până la pedeapsa definitivă; a pedepsit pe oameni în timpul lui Noe (5); a distrus Sodoma şi Gomora (6) mântuind numai pe Lot (7). Cu atât mai mult va pedepsi pe învăţătorii mincinoşi. Căci Dum­ nezeu mântuieşte pe drepţi, ca Lot şi Noe, iar pe necredincioşi îi judecă şi îi pedepseşte.

PARTEA SPECIALĂ

333

învăţătorii mincinoşi sunt imorali şi îngâmfaţi, dispreţuiesc autoritatea Domnului Hristos şi hulesc pe îngerii buni. Căci îngerii buni nu rostesc vreo judecată asupra ereticilor (11), ci lasă toată judecata lui Dumnezeu, iar învăţătorii mincinoşi se pronunţă asupra unor lucruri pe care nu le cunosc, cum sunt îngerii şi alte lucruri spirituale, pentru care vor fi pedepsiţi. Ei sunt lacomi, dornici de plăceri şi amăgesc pe mulţi. Apostolul îi aseamănă cu Balaam, care pentru răsplată a ple­ cat să blesteme pe Israel, dar pe drum dobitocul lui, grăind cu glas omenesc, a oprit nebunia proorocului (2, 16) (Num. 22-24). Sunt asemenea cu izvoarele fară apă, cu norii purtaţi de furtună care nu aduc ploaie. Ei momesc pe cei slabi, care abia au scăpat de vieţuirea păgână de altădată, şi-i învaţă un fel de eliberare de sub legea morală creştină, ei înşişi fiind robiţi păcatelor şi stri­ căciunii. Ereticii, după ce au părăsit legea păgână cu viaţa lor imorală de acolo şi au primit Legea creştină, acum o părăsesc şi se întorc la vechea lor vieţuire. Din această cauză ei se aseamănă cu câinii care se întorc la vărsătura lor şi cu porcii spălaţi care se tăvălesc iarăşi în noroi. Partea IlI-a (cap. 3) Siguranţa Parusiei, ceruri noi şi pământ nou

După paranteza prezentării învăţătorilor mincinoşi, Aposto­ lul intră în tema principală a Epistolei: Parusia Domnului (1-18). El le aminteşte că aceasta este a doua Epistolă pe care le-o scrie, vorbindu-le aici ca şi acolo (I Petru 1, 7) despre Parusia Domnului, de care au vorbit profeţii şi Apostolii. Ei nu trebuie să creadă pe învăţătorii mincinoşi, care vor nega Parusia pe motiv că de Ia părinţii noştri nimic nu s-a schimbat şi deci lumea este stabilă şi neschimbătoare (4). Căci lumea de astăzi a avut cândva un început; ea s-a făcut prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin strângerea apelor în oceane,

334

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

iar pământul a luat forma ce o are acum (Facere 1, 6-7). Mai târ­ ziu, lumea a fost pedepsită prin apă, prin potop (6). Lumea de astăzi, aşa cum este ea, o ţine pronia divină, pen­ tru ca la ziua judecăţii să fie distrusă prin foc, iar oamenii jude­ caţi. Timpul în faţa lui Dumnezeu nu se numără cu zilele, ci cu mileniile, că «o zi înaintea Domnului este ca o mie de ani» (3, 8) (Ps. 89, 4). El întârzie făgăduinţă Sa, Parusia, din îndelungă răbdare, pentru a se pocăi cei mulţi. Dar ziua Domnului va veni pe neaşteptate ca un fur (cf. I Tes. 5, 2) (vers. 10). Atunci stihiile naturii se vor aprinde şi se vor nimici, adică astrele cereşti se vor prăbuşi cu zgomot şi se vor distruge toate lucrurile de pe pământ. Această nimicire (3, 12-13) nu va fi to­ tală, ci va fi o transformare, o purificare, după care va apărea un cer nou şi un pământ nou. Pentru aceste motive Apostolul îndeamnă pe creştini să ducă viaţă sfântă, să vegheze şi să trăiască în pace. Faptul că Dum­ nezeu întârzie Parusia, să-l interpreteze în înţelesul lui adevărat, ca o îndelungă răbdare a lui Dumnezeu şi s-o folosească cât mai bine pentru doborârea mântuirii (15). De altfel, în acest sens vor­ beşte şi Sf. Pavel în toate Epistolele sale, în care sunt unele lu­ cruri greu de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstăl­ măcesc spre a lor pierzare (3, 16). Deci, ei să rămână tari în cre­ dinţa adevărată şi să se păzească spre a nu fi târâţi în rătăcire. Să sporească în harul şi în cunoştinţa Mântuitorului Hristos. Importanţa Epistolei. Ea prezintă o deosebită însemnătate întrucât relevă unele aspecte unice în tot Noul Testament referi­ toare la învăţătura eshatologică creştină - Parusia Domnului şi sfârşitul lumii. Ca idei dogmatice avem: Dumnezeirea Mântuitorului rele­ vată prin Schimbarea la Faţă (1, 17-18); inspiraţia Sfintei Scrip­ turi (I, 21), care nu se interpretează individual, ci de Biserică şi după normele sale exegetice, precum şi greutatea interpretării ei de cei neştiutori şi neîntăriţi, care o răstălmăcesc (1, 20; 3, 16); existenţa îngerilor răi şi pedepsirea lor (2,4); contrar afirmaţiilor

PARTEA SPECIALĂ

335

ereticilor, Parusia Domnului va veni pe neaşteptate (3, 9-10; cf. I Tes. 5,2); o dată cu Parusia va veni şi sfârşitul lumii actuale (trans­ formarea ei prin foc) (3, 10), după care va apărea cer nou şi pă­ mânt nou (3, 8); întârzierea Parusiei provine din îngăduinţa lui Dumnezeu ca toţi oamenii să se pocăiască (3, 9; cf. I Tim. 2, 4). Ca sfaturi morale avem: faţă de păcatele ereticilor (2, 12; 2, 14; 2, 15), creştinii sunt îndemnaţi a trăi în: sfinţenie (3, 11); neprihăniţi (3, 14); dragoste faţă de oameni (1, 5, 7); dreptate şi pace (3, 14). Prin harul lui Dumnezeu şi efort personal, creştinii pot deveni «părtaşi ai dumnezeieştii firi» (1, 4). Creşterea în har şi cunoştinţă (3, 18). Deci, a Il-a Epistolă a Sf. Apostol Petru cuprinde o comple­ tare a învăţăturii eshatologice creştine şi oferă scurte norme de ferire de păcate şi vieţuire creştină. 33. Epistola întâi sobornicească a Sfântului Apostol Ioan Printre Epistolele soborniceşti se numără şi trei Epistole scri­ se de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, fiul lui Zevedeu. Pri­ ma sa Epistolă este cea mai mare şi cea mai importantă. Autor şi autenticitate. Ea nu face menţiune în cuprinsul ei şi nici nu aminteşte expres numele autorului, însă prin mărturii externe şi interne se confirmă că aparţine Sfântului Ioan, Apostolul. Astfel, tradiţia bisericească, prin reprezentanţii ei cei mai vechi şi mai autentici, o recunoaşte ca autentică. Clement Romanul, Policarp al Smirnei şi Papia s-au folosit de Epistolă. De aseme­ nea, Sf. Iustin Martirul, Fragmentul Muratori o citează printre cărţile autentice. Ea se află în traducerile siriacă şi latină, cele mai vechi ale Sfintei Scripturi. O citează ca autentică Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Tertulian, Origen şi Atanasie cel Mare. Din cuprinsul Epistolei reiese în mod neîndoielnic autenti­ citatea ei. Autorul afirmă că face parte dintre martorii oculari ai vieţii şi activităţii Domnului Hristos (1, 1-3; 4, 14). Vorbeşte cu

336

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

autoritatea unui Apostol al Domnului (1, 3; 2, 12) şi mai amin­ teşte că a mai scris şi o altă lucrare care se referea la probleme asemănătoare (2, 13). Este vorba despre Evanghelia a IV-a. însă ceea ce ne îndreptăţeşte a afirma apartenenţa sa Aposto­ lului Ioan este asemănarea ei cu Evanghelia a IV-a. Ele se asea­ mănă ca fond, limbă şi stil şi ca tendinţă şi scop. în ambele scri­ eri se vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu trimis în lume spre a o mântui. Prin trimiterea Sa, Domnul Hristos şi-a manifestat toată dragostea faţă de oameni, de unde rezultă datoria de a ne iubi unii pe alţii. Porunca dragostei faţă de semeni este o poruncă nouă. De asemenea, ideile fundamentale de lumină, iubire şi viaţă, ca şi antitezele - lumină-întuneric, adevăr-minciună, viaţă-moarte există în ambele scrieri. Acestea dovedesc că Evanghelia a IV-a, ca şi Epistola I, au acelaşi autor. Epistola mai are şi unele expresii proprii, cum sunt cele de Antihrist şi antihrişti, care nu apar în Evanghelie, prin care sunt numiţi ereticii de atunci, care negau dumnezeirea Domnului Hristos. în Epistolă Domnul Hristos este numit Mângâietorul, în timp ce în Evanghelie Duhul Sfanţ este numit Mângâietor. însă acestea se datoresc specificului Epistolei. Unii critici au afirmat că Epistola, ca şi Evanghelia a IV-a, aparţine unui oarecare Ioan prezbiterul, care a trăit tot în Efes, după moartea Apostolului Ioan. însă afirmaţia nu se poate sus­ ţine. Apostolul Ioan şi prezbiterul Ioan sunt una şi aceeaşi per­ soană. Apostolul Ioan era aşa de cunoscut încât era numit, de obicei, cu numele de prezbiterul sau păstorul, indicând calitatea şi autoritatea şi nu viaţa. Integritatea Epistolei a format un obiect de discuţie mai ales în ceea ce priveşte vers. 7-8 din cap. 5, numit şi «Comma Ioanaeum», care nu există în cei mai mulţi codici vechi şi care s-ar fi putut folosi în lupta împotriva ereziilor ariene şi a celor hristologice, fapt ce nu s-a întâmplat. Aceasta dovedeşte - opinie admisă aproape de toţi exegeţii şi teologii - că versetele citate

PARTEA SPECIALĂ

337

constituie o glosă interpolată, adică o mică explicaţie marginală, care apoi s-a integrat în text. Motivele şi scopul scrierii. Apostolul Ioan, aflând de exis­ tenţa anumitor eretici care atacau Dumnezeirea lui Hristos, scrie această Epistolă, combătându-i. între aceştia erau: adepţii lui Cerint care învăţau că Domnul Hristos nu este Fiul lui Dum­ nezeu, ci Fiul natural al Măriei, peste Care S-a coborât Duhul Sfânt la Botez şi L-a părăsit la răstignire, murind numai omul Iisus, nu şi Hristos - Care a înviat tot prin intervenţia Domnului Hristos1. Alţii, numiţi docheţi, susţineau că Mântuitorul a avut trup aparent şi deci, întruparea n-a fost o realitate obiectivă. Având în vedere pericolul acelor eretici pe care el îi numeşte antihrişti, - ca şi pe nicolaiţi, ce predicau un fel de libertinaj - şi ştiind cât rău şi câtă confuzie pot să producă în comunităţile creştine le scrie prima sa Epistolă. Scopul ei este, deci, de a combate pe aceşti eretici - antihrişti şi învăţăturile lor greşite, restabilind dreapta credinţă şi învă­ ţătura morală ameninţată de ei. Destinatarii Epistolei nu sunt anunţaţi expres în scriere. Ei pot fi deduşi din cuprinsul ei, care vizează o serie de pericole: acei eretici ce se aflau în mijlocul lor şi ameninţau dreapta credinţă, pun în mişcare grija şi dragostea pe care Apostolul le-o poartă creştinilor, fiii lui duhovniceşti. Deci, destinatarii nu pot fi decât cei din provincia proconsulară Asia creştină, cunoscuţi de Apos­ tol din Efes şi din predicile sale misionare la ei. Aşadar, Epistola este destinată unor comunităţi din întreaga provincie a Asiei, este o Epistolă generală. Locul unde este scrisă nu poate fi altul decât sediul perma­ nent al Apostolului, adică Efesul, iar timpul, după Evanghelia a IV-a pe care o presupune cunoscută, adică între anii 95 100. 1. Cf. Studiul Noului Testament, Manual pentru Institutele Teologice, Ediţia a Il-a, pag. 232. 22 - Studiul Noului Testament

338

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Planul. Epistola cuprinde cinci capitole şi se împarte în două părţi, precedate de un prolog şi urmate de un epilog. Partea I, prologul (cap. 1, 1-4) indică tema despre care se va vorbi, «Cu­ vântul vieţii» (cap. 1, 5-2), unde se arată că Dumnezeu este lu­ mină şi, deci, creştinii trebuie să urmeze pe Domnul Hristos în lumina faptelor bune, în iubire pentru semen, de viaţă curată şi dreaptă credinţă, ferindu-se de antihriştii eretici. Partea Il-a (cap. 3-5). Aici se afirmă că Dumnezeu este iubire. Semnul adevăratului creştin este iubirea de Dumnezeu şi reflexul acesteia, iubirea de aproapele, având ca exemplu pe Hristos. Să ne ferim de învăţători mincinoşi care neagă dumnezeirea lui Hristos. Prin El ţinem şi poruncile Sale şi biruim necazurile lumii. CUPRINSUL EPISTOLEI

Prolog (cap. 1, 1-4). Fără vreun cuvânt de salutare şi fară a-şi spune numele, autorul intră direct în temă - arătând că ceea ce el personal a auzit, văzut şi pipăit, - ca martor ocular al celor pe care le relatează, anume despre «Cuvântul vieţii» (1) (Dom­ nul Hristos) Care era Dumnezeu şi viaţa însăşi, din care viaţă şi el s-a împărtăşit şi doreşte să le-o împărtăşească şi cititorilor săi. O face din datoria de Apostol şi pentru a se bucura şi ei, căci îi iubeşte părinteşte. Deci prologul Epistolei este asemănător cu prologul Evangheliei a IV-a. Partea I (cap. 1, 5 - cap. 2) Dumnezeu este lumină

în conformitate cu tema fundamentală amintită aici se dau o serie de învăţături şi norme pentru a trăi în lumină şi a se numi fiii luminii. Cap. 1, 5-10: Păzirea de păcat şi curăţirea de el, dacă am greşit, prin sângele lui Hristos. Apostolul, îndeplinindu-şi misi­ unea şi amintindu-le că Dumnezeu este lumină (5), le spune creş­ tinilor că au datoria să trăiască în lumină. Adică, să mărturisească adevărul şi să facă fapte bune. Iar dacă cineva greşeşte, să se

PARTEA SPECIALĂ

339

cureţe de ele prin sângele lui Hristos şi va avea iarăşi comuniune cu Mântuitorul. Căci dacă spune cumva cineva că nu are păcat sau n-a păcătuit, este mincinos, iar dacă mărturisim păcatele cu căinţă (9), El ne iartă prin Taina Spovedaniei şi a Sfintei Euharistii în care ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Cap. 2. Comuniunea cu Hristos: prin păzirea poruncii iubi­ rii, îndepărtarea de lume şi îndepărtarea de antihrişti. Le rea­ minteşte să nu păcătuiască, iar de au păcătuit, prin pocăinţă şi Mijlocitorul nostru, Domnul Hristos, se pot îndrepta (1-2). Dar, pentru a rămâne într-o strânsă comuniune cu Domnul Hristos trebuie să păzească poruncile divine, îndeosebi dragostea (3-11). Dragostea faţă de aproapele este veche - exista şi în Vechiul Testament, dar avea un caracter restrâns, iubeau numai pe acei de un neam cu ei (Lev. 19, 18). Legea Mântuitorului este nouă, căci cere să iubim pe toţi semenii noştri. Deci, cel ce urăşte pe fratele său, se menţine în întuneric, în păcat, iar cel care îl iubeşte vieţuieşte în lumină. Urmează o paranteză (2, 12-15), spunându-le că toţi, bătrâni şi tineri, au primit harul divin, au fost botezaţi, iertaţi de păcate şi trebuie să rămână mai departe astfel. Unirea cu Hristos şi vieţuirea cu El se menţine, continuă Apos­ tolul, prin paza de lume (2, 15-17), adică de ispitele şi păcatele ei. Aceste păcate pătrund în sufletul omului prin trei căi: pofta trupului, adică senzualitatea, pofta ochiului sau iubirea de avuţie şi lăcomia, precum şi prin trufia vieţii, adică mândria. Acestea vin de la lume cu poftele ei, care însă sunt trecătoare. în sfârşit, a altă condiţie de vieţuire în Hristos este: păzirea de antihrişti (2, 18 - 3, 2). în apropierea Parusiei Domnului va apărea Antihristul, dar antihriştii există şi acum, adică eretici care sunt oamenii lui Satan şi care tăgăduiesc Dumnezeirea Mân­ tuitorului. Cei care neagă Dumnezeirea Mântuitorului sunt împo­ triva lui Dumnezeu-Tatăl. Deci, creştinii trebuie să se menţină în credinţa dreaptă, pe care au primit-o o dată cu ungerea cu Sfântul Mir (2, 20, 27), căci numai astfel vor putea întâmpina cu conşti­ inţa curată Parusia Domnului.

340

STUDIUL NOULUI TESTAMENT Partea a Il-a (Cap. 3, 5,12)

Vieţuirea în conformitate cu iubirea lui Dumnezeu prin: fuga de păcat, iubirea aproapelui nostru, ferirea de învăţători mincinoşi, iubirea Domnului Hristos şi credinţa în El

Cap. 3. Ferirea de păcat şi iubirea de aproapele nostru. Marea binefacere dată de Dumnezeu de a-L cunoaşte şi a ne numi fiii Săi prin har, de a ne uni cu El, spune Apostolul, nu se poate îndeplini dacă nu suntem curaţi şi dacă săvârşim păcate. Deci, trebuie să fim drepţi şi să fugim de păcat (3—10). Căci Dumnezeu este drept şi noi trebuie se fim drepţi. Păcatul este de la diavolul, iar Mântuitorul a distrus puterea diavolului, iar cine este fiul lui Dumnezeu nu trebuie să devină fiul diavolului săvârşind păcate. A doua condiţie de vieţuire creştină este îndeplinirea poruncii celei mai importante, adică iubirea aproapelui nostru (3, 11-24), aşa precum şi Dumnezeu ne-a iubit pe noi. In contrast cu iubirea este ura, din care a izvorât uciderea lui Abel de către fratele său, Cain. Ucigaşul de oameni nu poate moşteni împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, precum Mântuitorul ne-a iubit şi S-a jertfit pentru noi tot astfel să iubim şi noi pe semenii noştri, dar nu numai cu vorba, ci prin fapte, prin acte de milostenie. Atunci vom avea sa­ tisfacţia interioară a conştiinţei şi ne vom încredinţa că suntem adevăraţi creştini; vom primi îndeplinirea cererilor noastre şi vom cunoaşte că suntem în comuniune cu El. Cap. 4. Păzirea de învăţătorii mincinoşi şi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii noştri. Autorul îndeamnă pe cititori să nu dea crezare oricărui duh, căci nu sunt toate duhurile de la Dumnezeu. Spre a deosebi pe învăţătorii mincinoşi care se intro­ duseseră în comunităţi, Apostolul indică unele criterii. Astfel, afirmă el, oricine mărturiseşte Divinitatea lui Hristos este de la Dumnezeu, iar cine o neagă este antihrist (4, 2-3). Apoi Apostolul revine asupra unei idei fundamentale din Epistola sa: datoria creştinului de a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele său (4, 7-21). Dumnezeu este iubire, afirmă el. El nea iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său în lume, Care S-a jertfit şi ne-a răscumpărat pe noi spre a ne da viaţa veşnică. Şi noi trebuie

PARTEA SPECIALĂ

341

să-L iubim şi să stăm într-o neîncetată comuniune cu El. în acest mod îl cunoaştem, în adevăr, nu printr-o cunoaştere rece, ci iubindu-L şi menţinându-ne în credinţa adevărată prin care măr­ turisim Dumnezeirea Sa. Mai mult, iubirea de Dumnezeu se arată şi în iubirea seme­ nilor noştri. Căci nu putem spune că iubim pe Dumnezeu, pe Care nu-L vedem, dacă urâm pe fratele nostru (4, 20). De aceea, iubirea lui Dumnezeu şi a fratelui nostru ne întăreşte speranţa de a aştepta Parusia Domnului. Cap. 5: Credinţa în Dumnezeu şi în Dumnezeirea Fiului Său. Adevăratul creştin, continuă Apostolul, crede în Dumnezei­ rea Domnului Hristos, Cel născut din Dumnezeu-Tatăl, iubeşte pe Dumnezeu şi-I păzeşte poruncile. în credinţă şi în iubire ei sunt ajutaţi de harul Duhului Sfânt, deci prin har, credinţă şi fapte bune creştinul biruieşte lumea (1-5). Credinţa în Dumnezeirea Mântuitorului se sprijină pe mai multe fapte: Dumnezeirea Sa a fost confirmată la botez - prin apă - când glasul Tatălui a mărturisit-o; şi când Duhul Sfânt S-a coborât sub formă de porumbel; la Patimile Sale prin sânge, când s-au săvârşit mai multe minuni; şi la Cincizecime, tot prin Duhul Sfânt, când Apostolii L-au mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu (6). Dar această credinţă o poate experimenta şi adevăratul creştin, care, în sufletul său, îi simte binefacerea şi speră cu tărie în viaţa veşnică, ceea ce lipseşte ereticilor, care fac mincinos pe Dumnezeu (9-12). Epilogul (5, 13-21): Puterea rugăciunii. Apostolul le arată scopul pe care l-a avut, scriindu-le: să menţină dreapta credinţă în Dumnezeirea Domnului Hristos spre a avea viaţă veşnică. Având această credinţă, li se vor îndeplini cererile, rugăciu­ nile. Dintre care nu trebuie să uite rugăciunile pentru semenii lor (16-17), pentru îndreptarea lor. în aceste rugăciuni ei se vor ruga pentru acei semeni care n-au săvârşit păcate de moarte, păcate îm­ potriva Duhului Sfânt. Acestea nu se iartă, nu din cauza lui Dum­ nezeu, ci a împietririi inimii păcătoşilor. Adevăratul creştin se fe­ reşte de păcat (18-20) şi Dumnezeu îl apără de influenţa lui Satan. Epistola se termină printr-o salutare.

342

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Importanţa Epistolei. Asemănătoare cu Evanghelia a IV-a, Epistola I a Sf. Apostol Ioan cuprinde aceleaşi înalte învăţături dogmatice şi precepte sublime de vieţuire creştină. învăţătura dogmatică centrală se referă la Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu - preexistent, Care a luat parte la facerea lumii, S-a întrupat şi a devenit persoană istorică (1, 1 3 ). Dumnezeu este lumină, adică sfinţenie absolută şi adevăr, căci prin Domnul Hristos ne-a dat adevărata învăţătură (5, 20) şi ne-a scos din întunericul păcatului (1, 5), (cf. Ioan 8, 12). Dumnezeu este dra­ goste, pentru că din dragoste a trimis în lume pe Domnul Hristos (4, 9-10), Care tot din iubire pentru noi S-a jertfit (3, 16), ne-a răscumpărat din păcat (3, 5; 2, 2) şi ne-a dat dreptul de a deveni fii adoptivi ai lui Dumnezeu (3, 1-2). Din aceste adevăruri dogmatice, Apostolul deduce o serie de norme morale: a trăi în lumină, adică ferirea de păcat (2, 1); de păcat ne curăţim prin pocăinţă şi prin mijlocirea lui Iisus (1,9; 2, 1); îndeplinirea poruncilor dumnezeieşti (2, 4); păzirea de in­ fluenţele vătămătoare ale lumii (2, 13) şi de poftele trupului, ochiului şi trufia vieţii care ne ţin ataşaţi de viaţa pământească (2, 16-17). Păzirea de eretici străbate toată Epistola (2,18; 2,22-23; 4, 1-2). Creştinii îi pot identifica cu ajutorul harului Duhului Sfânt (2, 20, 27). Consecinţa iubirii lui Dumnezeu este: datoria de a crede şi iubi pe Dumnezeu (4, 13, 16); prin iubirea lui Hristos vom primi răsplată la Parusia Sa (4, 17); manifestarea concretă a iubirii lui Dumnezeu este iubirea semenilor (4, 20-21; 4, 11) prin fapte (3, 17-18). Prin credinţă biruim greutăţile lumii (5,4) şi înţelegem dum­ nezeirea Mântuitorului (5, 6); se îndeplinesc rugăciunile către Dumnezeu (5, 14-15). Dragostea pentru semen se arată şi prin rugăciuni pentru el (5, 16). Prin atente şi repetate lecturi, precum şi prin meditaţii, Epis­ tola este un nepreţuit îndrumător sufletesc.

PARTEA SPECIALĂ

343

34. Epistola a Il-a şi a IlI-a, soborniceşti ale Sfântului Apostol Ioan Cele mai mici scrieri neotestamentare sunt Epistolele sobor­ niceşti a Il-a şi a IlI-a ale Sf. Apostol Ioan. Ele aparţin Apostolului Ioan, deşi nu se numeşte cu numele său propriu, ci cu acela de păstorul. Deci, Preotul, indicând cali­ tatea de slujitor al Bisericii, cum ar zice Apostolul, învăţătorul sau Proorocul. Mărturiile externe în privinţa autenticităţii lor sunt mai puţine deoarece sunt foarte mici şi prezintă un interes doctrinar scăzut. Totuşi au fost cunoscute de Policarp al Smirnei, există în vechile traduceri ale Sfintei Scripturi - siriacă şi latină, le comentează Sf. Irineu şi Clement de Alexandria. Eusebiu de Cezareea le situează printre Epistolele contestate. însă, începând cu Atanasie cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Fericitul Augustin ele sunt socotite autentice. Din analiza cuprinsului lor se vede că se aseamănă foarte mult cu Evanghelia a IV-a şi epistola I a Sf. Ioan. Astfel în epis­ tola a Il-a se aminteşte despre porunca iubirii (2, 5) şi despre ere­ ticii care negau Dumnezeirea Domnului Hristos ca în Epistola I. Există o serie de termeni specifici scrierilor Sf. Ioan: «a umbla în adevăr» (II Ioan 4; III Ioan 4);. «a avea pe Dumnezeu» (II Ioan 9), «a-L vedea pe Dumnezeu» (III Ioan 11). în sfârşit, ultimele ver­ sete din ambele Epistole sunt aceleaşi. înseamnă că ele au ace­ laşi autor, pe Prezbiterul Ioan, adică Sfântul Apostol Ioan. Destinatarii Epistolelor. Epistola a doua este adresată către «aleasa doamnă şi către fiii ei», iar a treia «către Gaiu». Aceasta înseamnă, după părerea exegeţilor, că «aleasa doamnă» este una din Bisericile însemnate din Asia şi credincioşii ei, iar Gaiu un oarecare credincios dintr-o comunitate creştină, al cărei conducă­ tor Diotref nu-i dădea ascultare Apostolului. Numele localităţii nu se poate identifica.

344

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Motivele şi scopul Epistolelor. Epistola a doua este scrisă cu scopul de a îndemna pe creştini să menţină credinţa adevărată şi să sporească în ea şi în dragoste creştină, iar pe de altă parte, să se ferească de ereticii care negau Dumnezeirea Domnului Hristos. Scopul celei de a treia este de a îndemna pe Gaiu să primească pe misionarii creştini, care aveau să treacă pe la comunitatea din care el facea parte, condamnând purtarea lui Diotref. Locul de unde sunt scrise Epistolele nu este arătat. El trebuie să fíe localitatea unde Apostolul îşi avea sediul, adică Efesul. Timpul este aproape de sfârşitul vieţii sale. Epistola a Il-a cuprinde 13 versete şi a IlI-a 15 versete. CUPRINSUL EPISTOLEI A DOUA

Cap. 1, 1-13. Iubirea de Dumnezeu stă în paza poruncilor Sale! Ferirea de învăţători mincinoşi. După un prolog (1-3), unde autorul se numeşte pe sine prezbiterul (preotul) sau păstorul, slu­ jitorul, adică cel prea bine cunoscut şi cu autoritate de Apostol, trimite har şi milă de la Dumnezeu Bisericii alese şi credincio­ şilor ei, arătându-şi bucuria sa pentru dreapta lor credinţă. Intrând în cuprinsul Epistolei (4-13), îşi exprimă satisfacţia pentru credinţa puternică a comunităţii respective, îndemnându-i să progreseze în ea. Insistă asupra poruncii ştiute, a iubirii aproa­ pelui şi a credinţei în Hristos (5-6). Este de datoria sa să le amintească că s-au ivit mulţi amăgi­ tori care tăgăduiesc Dumnezeirea Domnului Hristos. Aceştia sunt adepţii lui Antihrist. Să se păzească a primi asemenea învă­ ţătură, căci aceasta înseamnă a se îndepărta de credinţa creştină, a se depărta de Domnul Hristos şi de Dumnezeu, a cădea din har şi a-şi pierde mântuirea. Să se ferească, de asemenea, de eretici şi chiar de salutul lor, căci aceasta ar însemna că-i aprobă şi se fac părtaşi ereziei lor. Ar mai avea a le scrie multe, dar acestea doreşte să le împărtăşească, când îi va vedea, prin viu grai.

PARTEA SPECIALĂ

345

CUPRINSUL EPISTOLEI A TREIA

Cap. 1, 1-15: Vrednicia şi lauda lui Gaiu, cel primitor de oameni, Diotref şi Dimitrie. Apostolul, prin numele de «Prezbiterul» (Preotul), trimite iubitului său Gaiu sănătate. în prolog, îşi exprimă satisfacţia pentru vestea primită, că Gaiu ajută pe creştinii misionari care trec prin comunitatea lor. Este un gest frumos, căci creştinii misionari nu pot apela la păgâni, chiar de le-ar fi şi rude, iar creştinii sunt datori să-i ajute facându-se copărtaşi la întărirea şi răspândirea învăţăturii creştine. Mai departe (9-10), el arată motivele Epistolei sale. A mai scris, în acest sens, Bisericii respective, dar Diotref - probabil conducătorul Bisericii - n-a voit s-o primească şi s-o citească. El îl defaimă pe Apostol, nu-i primeşte autoritatea şi nici pe misio­ nari, iar pe cei care voiesc să primească nu-i lasă şi îi dă afară din Biserică (10). Apostolul anunţă că va veni şi-l va judeca pentru purtarea sa urâtă. Gaiu să urmeze şi pe viitor buna sa purtare şi Dumnezeu îl va răsplăti. Cât despre Dimitrie - nu se ştie cine este - şi fapta sa este lău­ dabilă în legătură cu misionarii, căci toţi aceştia mărturisesc de bine pentru el. însuşi Apostolul confirmă aceste bune referinţe. încheie cu aceleaşi cuvinte ca şi în Epistola Il-a: ar avea multe de scris, dar le va spune când va veni la ei. Im portanţa Epistolelor a Il-a şi a IlI-a ale Sfântului Apostol Ioan. Ele ne arată grija adâncă a Apostolului de a răspândi şi păs­ tra dreapta credinţă păzind-o de eretici. Aici se afirmă: Dumnezeirea Mântuitorului, negată de eretici (II, 7); păstrarea credinţei adevărate (II, 9; III, 3); predica orală (valoarea tradiţiei) (II, 12; III, 13-14). Ca norme morale se recomandă: ferirea de eretici (II, 10 II): păzirea poruncilor dumnezeieşti, îndeosebi iubirea aproapelui (II, 5); datoria de a ajuta pe misionarii creştini (III, 6 8); se ves­ teşte neascultarea ierarhiei (III, 9). Şi aceste mici Epistole completează învăţătura Sfântului loan din scrierile sale anterioare.

346

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

35. Epistola sobornicească a Sfântului Iuda Ultima dintre Epistolele soborniceşti în ordinea însemnătăţii autorilor lor este Epistola Sfântului Iuda. Sub numele de Iuda există mai multe persoane în Noul Tes­ tament. Dintre acestea, exegeţii s-au oprit la două, care ar fi putut scrie Epistola sobornicească. Primul este Apostolul Domnului Hristos, Iuda Tadeul (Matei 10, 3) sau Iuda al lui Iacov (Fapte 1, 13) şi Iuda, ruda Domnului (Matei 13, 55). Unii exegeţi identi­ fică pe Iuda Tadeul, Apostolul Domnului cu Iuda, ruda Domnului. Insă, această identificare este greşită. Căci Apostolii Domnului formau un grup deosebit, strâns ataşaţi de Domnul Hristos, cre­ dincioşi şi următori Lui. Rudele Sale, - rude după Iosif, logod­ nicul Măriei - faceau parte din alt grup, care nu credeau în El la început (Ioan 7, 2-6) şi care s-au ataşat Apostolilor după înviere. Deci, autorul Epistolei nu este dintre cei 12 Apostoli ai Dom­ nului Hristos. Din însuşi cuprinsul Epistolei se vede că el nu se socotea dintre cei 12 Apostoli (Iuda 17). De altfel, o spune chiar de la început că nu este Apostol ca Sf. Petru sau Sf. Pavel, ci «slujitor al lui Hristos şi frate cu Iacov». în adevăr, era frate cu Iacov, ruda Domnului, primul episcop al Ierusalimului. Se convertise la creştinism după învierea Dom­ nului, după unii exegeţi, şi era membru marcant al Bisericii din Ierusalim. Alături de ceilalţi Apostoli şi rude ale Domnului ia parte la răspândirea Evangheliei, activând cu zel pentru progre­ sul credinţei creştine. Despre viaţa şi activitatea sa nu se ştie aproape nimic. Se crede că ar fi răspândit învăţătura creştină şi în alte ţări îndepărtate. Dar izvoarele care arată acest fapt nu pre­ cizează dacă este vorba de el sau de Iuda Tadeul. Autenticitatea Epistolei este confirmată de Tradiţie. Unii exegeţi moderni, precum am amintit la Epistola a Il-a a Sf. Petru, sunt de părere că Epistolele II Petru şi a Sf. Iuda nu depind una de alta, ci amândouă au folosit, ca sursă comună, cateheza apos­

PARTEA SPECIALĂ

347

tolică. Autenticitatea ei este atestată de Clement Romanul, Policarp al Smirnei şi Teofil al Antiohiei, care o declară autentică. Frag­ mentul Muratori o aminteşte printre cărţile canonice, iar Eusebiu de Cezareea o numără printre cărţile contestate. Dar, după sec. IV este admisă de toţi reprezentanţii tradiţiei bisericeşti de Răsă­ rit şi Apus printre cărţile canonice. Din cuprinsul ei se constată că autorul era o persoană bine cunoscută de generaţia apostolică, deoarece se numeşte simplu: Iuda. Un falsificator de mai târziu s-ar fi numit cu un nume mai cunoscut. Era un iudeu zelos, cunoştea bine istoria poporului iu­ deu, chiar şi literatura sa apocrifă, din care citează. Este adevărat că citatele din literatura apocrifă (vers. 9 şi 14) adică din «înălţarea lui Moise» şi Cărţile lui Enoh au făcut să i se conteste autenticitatea. însă, aceste citate redau numai cuge­ tări biblice, nu exprimă un neadevăr. Şi Sf. Pavel se referă ade­ seori la asemenea tradiţii biblice iudaice pe care le reproduceau apocrifele. Oricum, acestea nu sunt motive spre a se respinge autenticitatea Epistolei. Ea aparţine lui Iuda, ruda Domnului. Destinatarii Epistolei sunt «cei ce sunt chemaţi, iubiţi în Dumnezeu Tatăl şi păstraţi pentru Iisus Hristos» (vers. 1). Adică, aceia care, fiind iubiţi de Dumnezeu, au fost aleşi dintre ceilalţi şi făcuţi proprietatea Domnului Hristos. Din adresă s-ar părea că ea cuprinde pe toţi creştinii, ar fi o Epistolă absolut generală, însă faptul că el se numeşte la început frate cu Iacov, lasă impre­ sia că Epistola se adresează aceloraşi creştini asupra cărora se extindea autoritatea lui Iacov şi cărora s-a adresat şi el cu o lipistolă - prima Epistolă sobornicească. Mai ales că el o scrie după moartea fratelui său. Motivele şi scopul scrierii. Autorul văzând că în comuni­ tăţile din Palestina, către care se adresează Epistola, s-a infiltrat o serie de învăţători mincinoşi, le scrie credincioşilor Epistola cu scopul de a-i feri de influenţa acestora, îndemnându-i să păzeas­ că cu toată tăria dreapta credinţă.

348

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Timpul scrierii. Din faptul că printre pedepsele amintite de scriitor, pe care Dumnezeu le-a trimis celor necredincioşi, nu vorbeşte despre dărâmarea Ierusalimului, înseamnă că ea este scrisă înaintea acestui eveniment. Mai mult, cum ea este scrisă înaintea Epistolei a Il-a a Sf. Petru - anul 67 - şi după moartea Sf. Iacov - anul 62 - putem situa scrierea ei între anii 64—66. Ea este scrisă din Ierusalim sau altă localitate din Palestina. Planul. Epistola cuprinde 25 versete. în ea se prezice con­ damnarea ereticilor, contra cărora scrie şi ale căror chinuri le descrie, sfătuind pe cititori să-şi menţină dreapta credinţă şi să nu se lase influenţaţi de aceştia. CUPRINSUL EPISTOLEI

Cap. 1 (1-25). îndemn de a lupta pentru dreapta credinţă. Pilde din trecut date de Dumnezeu necredincioşilor. Apostolul - în sens larg - începe Epistola numindu-se şi sub­ liniind că este slujitor al Mântuitorului şi frate cu Iacov, episco­ pul Ierusalimului. Le transmite har, milă şi dragoste de la Dumnezeu, îndemnându-i să păstreze intactă credinţa primită, căci s-au strecurat între ei eretici care neagă Dumnezeirea lui Hristos şi duc o viaţă desfrânată (4). înainte de a-i descrie pe eretici, le aminteşte pe­ depsele cu care Dumnezeu a pedepsit pe anumiţi păcătoşi, cum va pedepsi şi pe eretici. Astfel, Dumnezeu a pedepsit pe evrei, după robia egipteană, pentru necredinţă, să rătăcească în pustie 40 de ani (5); a pedep­ sit pe îngerii răi, din cauza neascultării lor, aruncându-i în iad. în sfârşit, locuitorii din Sodoma şi Gomora (7), pentru păcatul lor împotriva firii - au fost pedepsiţi cu distrugerea cetăţii lor prin foc. Ereticii sunt la fel cu păcătoşii descrişi, practicând aceleaşi păcate: ca şi sodomiţii simulează profeţii mincinoase; nu ascultă de Domnul Hristos şi hulesc puterea îngerilor buni.

PARTEA SPECIALĂ

349

Mai departe (9), autorul arată că Arhanghelul Mihail când a fost pus de Dumnezeu să păzească mormântul lui Moise (Deut. 34, 6), spre a nu-1 descoperi Satan evreilor, iar aceştia să i se închine, idolatrizându-1, acela n-a îndrăznit să-i spună lui Satan alte cuvinte decât: «Domnul să te certe». - Relatarea despre Arhanghelul Mihail şi Satan este luată din cartea iudaică apocrifa «înălţarea lui Moise». în schimb ereticii hulesc puterile îngereşti şi neagă autoritatea lui Dumnezeu. Ei se aseamănă cu ucigaşul Cain (Facere 4, 8), ucigând prin rătăcirea lor sufletele credincioşilor; sunt asemeni cu Balaam, care pentru plată a plecat să blesteme pe israeliţi; sunt răzvrătitori ca fiii lui Core (11), care s-au răzvrătit împotriva lui Moise şi Aaron. Sunt lacomi, asemănători norilor purtaţi de vânt ce nu aduc ploaie; ca pomii fară roadă;, ca valurile mării, care scot la mal multe necuraţii. Aceşti hulitori vor fi pedepsiţi de Dumnezeu la judecata ge­ nerală când Domnul Hristos va pedepsi pe toţi făcătorii de rele şi pe eretici. De altfel şi Enoh (14), al şaptelea patriarh, a prevăzut acest fapt. Autorul s-a inspirat din cartea apocrifa a lui Enoh. Ereticii sunt cârtitori, caută să-şi satisfacă poftele, se umilesc în faţa unor oameni mici pentru interesele lor. De aceea, el sfătuieşte pe creştini să-şi amintească de predica Apostolilor (17), care i-au anunţat că se vor ivi eretici. Să rămână tari în credinţă şi dragoste aşteptând viaţa veşnică. Ca atitudine, (22-24) faţă de semenii căzuţi în mrejele ereticilor, pe cei slabi ce şovăie să-i mustre cu bunăvoinţă, pe cei care au fost prinşi să-i smulgă cu o atitudine energică, de cei căzuţi definitiv să se apro­ pie cu milă, dar şi cu frică, spre a nu se molipsi şi ei. încheie cu o doxologie către Dumnezeu. Im portanţa Epistolei. Epistola Sf. Iuda a fost comparată cu scrisoarea unui profet. Ea este scurtă, viguroasă, cu un stil viu. în ea se condamnă viaţa imorală a ereticilor, egoismul şi materia­ lismul lor.

350

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Ca idei dogmatice desprindem: existenţa îngerilor răi şi arun­ carea lor în iad până la judecata definitivă de la Parusie (1, 6); despre judecata obştească la Ziua Parusiei (1, 6); Arhanghelul Mihail luptător împotriva diavolului (9); Domnul Hristos, singu­ rul răscumpărător (I, 4), tăgăduit de eretici. Ca învăţături morale se afirmă: ferirea de eretici şi de pă­ catele lor (18,21); ajutorarea celor şovăielnici în credinţă (1,22); scoaterea din focul rătăcirii (1, 23); îndepărtarea de cei rătăciţi, fară putinţă de îndreptare (1, 23); păstrarea dreptei credinţe (1, 20), vieţuirea întru dragoste de semeni şi rugăciune (1, 20-21). Epistola constituie o călăuză pentru creştinii care trăiesc în lumea influenţelor vătămătoare ale ereticilor din toate vremurile. 36. Apocalipsa sobornicească a Sfântului Ioan Ultima carte a Noului Testament este o carte cu conţinut pro­ fetic, numită Apocalipsa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan. Cuvântul «apocalips» - aTUt^a^vipiS - înseamnă descoperire. Iar în cazul de faţă «Apocalipsa Simţului Ioan» este scrierea în care se arată descoperirea Mântuitorului Hristos făcută Aposto­ lului Ioan, spre a o face cunoscută creştinilor. Ea a fost scrisă de Sfântul Evanghelist Ioan. După o serie de cărţi istorice şi didactice, în care se istoriseşte despre viaţa şi învăţătura Mântuitorului - Evangheliile: despre răspândirea creştinismului în lume - Faptele Apostolilor: despre organizarea Bisericii şi interpretarea învăţăturii Domnului Hristos Epistolele, urmează o carte unde se vorbeşte despre confruntarea Bisericii cu adversităţile lumii şi despre izbânda Sa finală. Despre aceste fapte vorbeşte Apocalipsa. Autorul cărţii este Apostolul Domnului Hristos, Ioan fiul lui Zevedeu. Mărturii externe ne furnizează Tradiţia Bisericii chiar din primele veacuri. Astfel, Papia, ucenicul Sfântului Ioan şi epis­ cop în Ierapole din Frigia, cunoaşte Apocalipsa şi-şi întemeiază

PARTEA SPECIALĂ

351

pe ea credinţa sa hiliastă. îi recunoaşte autenticitatea Policarp al Smirnei, Sfântul Iustin Martirul, Teofil de Antiohia, Sfântul Irineu, Clement Alexandrinul şi Origen. Fragmentul Muratori, Tertulian şi Ciprian o atribuie tot Sfântului loan. însă in sec. III, preotul Caiu (f 217) din Roma atribuie Apocalipsa ereticului Cerit, iar Dionisie al Alexandriei (f 264), în luptă cu episcopul Nepos din Arsinoe, care era hiliast şi se spri­ jinea pe Apocalipsă, afirmă că această scriere nu aparţine Evan­ ghelistului loan, ci unui oarecare presbiter loan. De aceea, nici Chirii al Ierusalimului nu o numără printre cărţile canonice şi nici Sinodul din Laodiceea nu o aminteşte în canonul 60 al căr­ ţilor canonice. începând cu Sfântul Atanasie cel Mare lucrurile se normalizează. Toţi Sf. Părinţi şi scriitorii bisericeşti o socotesc autentică. De altfel, din cuprinsul cărţii se constată acest fapt. Autorul se numeşte, chiar de la începutul scrierii, cu numele de loan, ro­ bul lui Hristos (1, 1, 4, 9) şi (22, 8) înţelegându-se prin aceasta Apostolul şi Evanghelistul loan. Se spune că a fost exilat în insula Patmos pentru zelul său religios şi că posedă harisma pro­ feţiei (1, 9-10). Are o deosebită autoritate şi este cunoscut Bise­ ricilor din Asia, cărora le adresează scrierea şi prin ele întregii creştinătăţi. Toate acestea concordă cu cele ce le ştim despre Apostolul loan. Din comparaţia cuprinsului şi stilului Apocalipsei cu accia al Evangheliei a IV-a se observă o foarte mare asemănare. Astfel, în ambele scrieri Domnul Hristos, Cuvântul întrupat, este înfăţişat drept colaboratorul lui Dumnezeu la facerea lumii; ca Mielul lui Dumnezeu, ce S-a jertfit pentru neamul omenesc, singurul mijlocitor între om şi Dumnezeu, Judecător al celor văzute şi nevăzute. în ambele scrieri se observă antiteza dintre Hristos şi satan, dintre creştinism şi păgânism, dintre Hristos şi Antihrist. Atât în Apocalipsă cât şi în Evanghelie există cuvinte, expresii şi simboluri identice: Cuvânt, Miel, Fiul Omului, Păstor, Viaţă, Lumină, Adevăr.

352

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Evident, între ele există şi deosebiri şi ca doctrină şi ca lim­ baj datorită faptului că una este o carte istorică, ce expune fapte şi învăţături, cealaltă profetică, care expune fapte şi evenimente prin simboluri şi viziuni. Motivele şi scopul scrierii. Apostolul Ioan este exilat în insula Patmos din Marea Egee în timpul împăratului Domiţian (81-96), care întreprinde o cruntă persecuţie împotriva creştinis­ mului. El este trimis acolo pentru a-1 izola de păstoriţii săi şi unde erau trimişi cei socotiţi duşmani periculoşi ai statului. Ioan era foarte îngrijorat de soarta fiilor săi duhovniceşti, de persecuţiile ce se îndreptau împotriva lor, de descurajarea unora, de delăsarea altora, de influenţele nefaste ale mediului înconju­ rător şi de unele obiceiuri rele. în această situaţie, el are o desco­ perire cerească asupra situaţiei Bisericii în lume; a ceea ce a fost, a ceea ce este şi asupra evenimentelor ce vor veni, cu obligaţia de la Domnul Hristos de a le scrie şi trimite celor şapte Biserici din Asia (1, 11). Deci, scopul scrierii sale este de a încuraja şi întări în cre­ dinţă pe cei slabi, de a mustra pe cei rătăciţi şi de a ameninţa cu pedeapsa dumnezeiască pe adversarii Bisericii, arătându-le tu­ turor că în pofida adversităţilor creştinismul va ieşi biruitor. Destinatarii scrierii sunt conducătorii Bisericilor din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea, locali­ tăţi din jurul Efesului situate în Asia proconsulară. Scrierea era dusă în fiecare localitate de către un curier, care trecea pe la Bise­ ricile respective lăsând câte o copie de pe manuscris. Numărul de şapte al bisericilor mai are şi un sens simbolic. Scrierea era adre­ sată întregii creştinătăţi. Locul scrierii, după părerea majorităţii exegeţilor este cel indicat în ea (1, 9), insula Patmos, iar timpul, către sfârşitul dom­ niei lui Domiţian (95-96).

PARTEA SPECIALĂ

353

Caracteristicile scrierii. Apocalipsa fiind o carte profetică are o limbă şi un stil deosebit, care trebuie avute în vedere pen­ tru aflarea sensului ei just. Astfel, aici abundă simbolul, metafora, parabola şi alegoria. Unele din acestea sunt explicate de autor, al­ tele nu. Simbolismul cifrelor şi numerelor este foarte mare: nu­ mărul unu evocă unitatea Fiinţei divine; cifra doi înseamnă cele două firi ale Mântuitorului; trei, persoanele Sfintei Treimi; patru, cele patru puncte cardinale; şapte, zilele săptămânii dar mai sim­ bolizează şi desăvârşirea; şase, înseamnă imperfectul; 666 maxi­ mum de răutate; trei şi jumătate semnifică o durată scurtă; o sută, o cantitate nu prea mare; o mie, o mulţime nesfârşită, o durată nelimitată; 12 aminteşte cele 12 seminţii ale lui Israel, cei 12 Apostoli ai Domnului Hristos şi preînchipuie tot neamul ome­ nesc. în Apocalipsă adversarii Bisericii sunt arătaţi prin animale sălbatice, monştrii marini sau pământeşti; instituţiile anticreştine prin mădularele acestor fiare. Din aceste motive, Apocalipsa Sfântului Ioan a fost interpre­ tată, în decursul timpului, foarte diferit de exegeţi. Unii au so­ cotit că evenimentele din cuprinsul ei se referă exclusiv la ultima perioadă a istoriei lumii, la faptele ce vor surveni la sfârşitul vea­ curilor. Această interpretare se numeşte eshatologică. Alţi inter­ preţi văd în Apocalipsă o sumă de legende şi mituri: creştine, egiptene, iraniene. Este interpretarea mitologică. Sunt interpreţi care văd în evenimentele din scrierea Sfântului Ioan numai fapte şi întâmplări petrecute în trecutul Bisericii, lupta ce s-a dat între creştinism şi păgânism, care s-a soldat cu biruinţa credinţei creş­ tine. Este sistemul istoriei contemporane. Adică, Apocalipsa în­ făţişează evenimentele timpului său. Şi, în sfârşit, sistemul isto­ riei universale vede în Apocalipsă o descriere, în mare, a întregii istorii universale, referitoare la starea ei religioasă. Această din urmă interpretare este justă numai dacă se ia în liniile sale mari, generale, iar nu cum fac neoprotestanţii, cău­ tând să actualizeze în detaliu şi aplicând la fapte strict limitate 23 - Studiul Noului Testament

354

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

profeţiile din Apocalipsă. Interpretarea numită a istoriei uni­ versale trebuie combinată cu aceea a interpretării eshatologice şi încadrată în condiţiile istorice, în timpul când a fost scrisă. Numai astfel se va putea înţelege just sensul evenimentelor din Apocalipsă. Planul. Apocalipsa cuprinde 22 de capitole şi se împarte în două părţi: Partea I (cap. 1-3) este precedată de un prolog (cap. 1, 1-8). Ea s-ar putea intitula «Scrisorile către Biserici», căci cuprinde un număr de şapte Epistole adresate celor şapte Biserici din Asia Mică, prin care se laudă sau se mustră viaţa creştinilor din comunităţile respective. Aici, Domnul Hristos apare ca un profet şi învăţător, care îndeamnă, laudă şi mustră. Evenimentele pe care Apostolul le descrie se referă la acelea din primul secol al creştinismului. Partea a fi a (cap. 4-22), care se încheie cu un epilog (22, 6-12). S-ar putea numi cartea viziunilor - partea apocaliptică propriu-zisă- căci, sub forma a şapte viziuni, autorul expune ceea ce se va întâmpla în viitor. Aici, Mântuitorul apare sub simbolul Mielului jertfit şi slăvit, Care susţine Biserica şi pe creştini prin toate adver­ sităţile lumii şi persecuţiile ei, iar la sfârşit apare biruitor. Partea a Il-a, la rândul ei se împarte în două secţii Secţia I (cap. 4-11), începe cu o viziune inaugurală, unde se arată măre­ ţia lui Dumnezeu şi puterea dată Domnului Hristos spre a pedepsi pe persecutorii Săi printr-o serie de nenorociri, descrise prin şapte peceţi şi şapte trâmbiţe. Pedepsele descrise se referă la eveni­ mentele din timpul contemporanilor autorului, încheindu-se cu acelea de la sfârşitul veacurilor. Secţia a Il-a (cap. 12-22) este o reluare şi dezvoltare a evenimentelor din prima parte. Ea îmbrăţişează toată istoria omenirii - prin alte viziuni - începând de la Naşterea Mântuito­ rului până la judecata finală, dar cu referiri mai precise la Imperiul Roman, la Roma şi Babilon, la influenţa lui Satan de

PARTEA SPECIALĂ

355

la sfârşitul veacurilor şi la distrugerea lui, la Parusia Domnului şi fericirea celor drepţi. CUPRINSUL APOCALIPSEI

Prolog (cap. 1, 1-8). Ioan arată de la început caracterul cărţii. Ea cuprinde o descoperire făcută lui de un înger cu scopul de a fi citită şi ascultată ca o profeţie, pentru că viaţa noastră este scurtă şi sfârşitul este aproape. El trimite celor şapte Biserici din Asia - pe care le va indica mai departe - har şi pace de la Dumnezeu-Tatăl, Cel ce este, Cel ce era; şi Cel ce vine - de la Duhul Sfânt şi de la Hristos, Care ne-a răscumpărat. Apostolul invită pe cititori să privească cu ochii credinţei certitudinea Parusiei Domnului. Partea I (cap. 1, 9 - 3). Scrisorile celor şapte Biserici. Cap. 1, 9-20: Viziunea Fiului Omului.

în cuprinsul propriu-zis al Apocalipsei Apostolul arată că, în timp ce era exilat în insula Patmos, pentru credinţa sa în Domnul Hristos, într-o zi de Duminică are o viziune (10). Un glas îi spune să scrie şi să trimită celor şapte Biserici din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea ceea ce se vede (11). întorcându-se, el observă pe Fiul Omului între şapte sfeşnice - care simbolizau cele şapte Biserici: îmbrăcat în veşmânt lung. haine de preot şi împărat; cu părul alb - simbol al bătrâneţii şi eternităţii; ochii albi ca para focului - atotştiinţa; glas ca vuietul apelor - atotputernicia; avea în mână şapte stele - semn al auto­ rităţii peste Biserică; din gura lui ieşea o sabie - puterea cuvântu­ lui; faţa lui ca soarele - semn al măririi. înzestrat cu aceste atribute ale mesianităţii şi eternităţii, El îi comunică Apostolului că este cel dintâi şi cel de pe urmă care ştie că a murit şi a înviat şi trebuie să scrie cele ce a văzut (7-10),

356

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea, transmiţându-le Bise­ ricilor amintite». De altfel, acestea constituie şi subiectul scrierii: evenimentele din trecutul, prezentul şi viitorul Bisericii. îngerii Bisericilor de care se vorbeşte sunt întâistătătorii acelor Biserici. Cap. 2: Epistolele către Bisericile din Efes, Smirna, Pergam şi Tiatira. Apostolul laudă Biserica din Efes pentru demascarea învă­ ţătorilor mincinoşi şi că luptă împotriva nicolaiţilor, totuşi, îi repro­ şează căderea din dragostea dintâi şi oboseala de care dă dovadă Biserica din Smirna (8), dar este un lucru bun că luptă împotriva păgânilor şi iudeilor. El laudă răbdarea lor şi-i anunţă că vor mai su­ feri un scurt timp, dar vor fi răsplătiţi. Biserica din Pergam (12) a avut durerea de a pierde un conducător şi credincioşii s-au menţinut totuşi în credinţă. Ei trebuie să se împotrivească nicolaiţilor şi ido­ latrilor, iar cei ce slăbesc trebuie să se pocăiască. Biserica din Tiatira (24) face fapte bune, dar mulţi credincioşi dau ascultare unei proorociţe mincinoase, Isabela, care-i îndeamnă la imoralitate şi idolatrie. Ea va fi lovită de boală şi adepţii ei pedepsiţi. Cap. 3: Epistolele către Bisericile din Sardes, Filadelfia şi Laodiceea. Biserica din Sardes (1) este acuzată că are un nivel de viaţă religioasă şi morală foarte scăzut, asemănător cu moartea religioasă. De nu se vor redresa, vor fi pedepsiţi cu o cucerire po­ litică. Cei câţiva care sunt buni vor moşteni împărăţia cerurilor. Biserica din Filadelfia (7) este lăudată pentru credinţa ei. Dar nu va fi scutită de persecuţii. Cei mai îndârjiţi duşmani ai ei - iudeii - se vor converti. în sfârşit, Biserica din Laodiceea (14) are o viaţă creştină mediocră, plină de lâncezeală, condamnabilă. Credincioşii ei nu erau creştini convinşi - adică în clocot - nici net necredincioşi adică reci, ci într-o stare de pasivitate şi indiferenţă - adică căl­ dicei - stare pe care Domnul o respinge, «îi varsă din gura Sa» (3, 16). De nu se vor pocăi, vor fi pedepsiţi. Aceste scrisori cu care se termină partea întâi sunt înştiinţări pentru întreaga creştinătate.

PARTEA SPECIALĂ

357

Partea a Il-a (cap. 4-22) Cartea viziunilor. Secţia I (cap. 4-11). Cele şapte peceţi şi şapte trâmbiţe

Cap. 4: Priveliştea cerească. Apostolul este transportat în cer, în mod extatic, unde pe un tron era aşezat Dumnezeu înfăţi­ şat într-o strălucire de nedescris, manifestându-Se prin tunete şi fulgere. înjurai Său erau douăzeci şi patra de scaune cu tot atâţia bătrâni, reprezentând toată Biserica, adică Vechiul şi Noul Testa­ ment (4). în ju rai tronului mai erau patru fiinţe (cf. Iezechiel 1) însemnând tot ce are creaţia mai măreţ şi mai complex: leul, sim­ bol al măreţiei; taurul, semn al vigorii; omul, semn al inteligenţei şi vulturul, reprezentând agerimea. Toate acestea, care cuprind întreaga făptură, aduceau slavă lui Dumnezeu. Cap. 5: Cartea cu Şapte peceţi şi Mielul. în continuare, Apos­ tolul vede o carte scrisă şi pecetluită cu şapte peceţi, care cuprin­ de secretele divine, adică evenimentele ce se vor desfăşură în lume. El este mâhnit că nimeni nu poate deschide cartea. Atunci apare un miel înjunghiat (Isaia 53, 7), cu şapte coame - semnul puterii; şapte ochi (Zaharia 4, 10) - putere deosebită de cunoaş­ tere; şapte duhuri (cf. Isaia 1 1 ,2 )- deplinătatea darurilor Duhului Sfânt. Toţi se închină în faţa Lui şi-L declară vrednic de a deschi­ de cartea, căci S-a jertfit pentru toată lumea. Este Domnul Hristos Căruia îngerii îi aduc slavă. El deschide cartea şi este împuterni­ cit cu executarea planului divin din istoria Bisericii. Cap. 6: Deschiderea primelor şase peceţi. De aici autorul în­ cepe să descrie toată gama pedepselor care se vor revărsa în lume împotriva persecutorilor creştinilor, dar şi durerile credincioşilor suferite din partea adversarilor lor. Toate sunt zugrăvite prin des­ chiderea celor şapte peceţi şi apoi a celor şapte trâmbiţe. La deschiderea primei peceţi apare un călăreţ călare pe un cal alb (2), care prin arcul său şi cununa sa înseamnă cucerire, victo­ rie. Probabil imaginea victoriei Domnului Hristos în lume. La a

358

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

doua pecete, se iveşte un cal roşu (4) care înseamnă război, sânge; a treia, cu calul negru (5), semnifică doliu, tristeţe. Pâinea devine rară, totuşi foametea e suportabilă. Prin pecetea a patra, cu calul galben - vânăt (8), aduce moarte prin sabie şi foamete peste un sfert de pământ. Toţi aceşti cavaleri înspăimântători sunt instru­ mente ale răzbunării divine. Este vorba probabil de războaiele părţilor cu tot cortegiul lor de nenorociri, fapte contemporane auto­ rului (în legătură cu viziunea călăreţilor, cf. Zaharia 1, 8; 6, 1-8). Prin pecetea a cincea (9) apare o vedenie încurajatoare: mar­ tirii creştini - de pe timpul lui Nero şi Domiţian, îmbrăcaţi în haine albe - răsplătiţi în ceruri, cer răzbunare contra nedreptăţilor su­ ferite. Pecetea a şasea (12) aduce o serie de cataclisme naturale: cutremure, căderea stelelor, întunecarea soarelui. Atunci stăpânitorii lumii, bogaţii şi nobilii, se vor ascunde în peşteri şi vor cere salvare. Este vorba de Parusia Domnului (cf. Matei 24, 29 şi paralelele). Cap. 7. Pecetluirea celor aleşi ai lui Dumnezeu. Intre pece­ tea a şasea şi a şaptea există o pauză. Dumnezeu, printr-un înger, care împreună cu alţi patru îngeri (1) care aveau să aducă pe pământ alte nenorociri, pecetluiesc - (înseamnă) pe frunte cu un semn + (cf. Iezechiel 9, 4) pe cei 144000 - dintre toţi iudeii deveniţi creştini spre a fi feriţi de nenorocirile ce aveau să vină. De asemenea, în jurul tronului dumnezeiesc stătea o mulţime de oameni îmbrăcaţi în veşminte albe ce binecuvântau pe Dum­ nezeu: erau martirii pentru Domnul Hristos (14). Viziunea are rostul de a încuraja pe creştini în nenorocirile ce se vor abate asupra lumii. Ele se referă la sfârşitul lumii. Cap. 8: A şaptea pecete: şapte îngeri cu şapte trâmbiţe. Urmează o viziune care se referă la nenorocirile asupra necredin­ cioşilor. Un înger cu cădelniţa de aur, cu tămâie în ea, aduce la altar o dată cu ea rugăciunile tuturor sfinţilor (3). După răgazul de timp amintit, Mielul rupe pecetea a şaptea (1), şi când apar în­ gerii cu şapte trâmbiţe, care aduc noi nenorociri pe pământ, ase­

PARTEA SPECIALĂ

359

mănătoare cu plăgile Egiptului, pentru a-i înştiinţa pe necre­ dincioşi şi a-i îndemna la pocăinţă. Astfel, prin trâmbiţa primului înger (7) le trimite pe pământ grindină cu foc şi se distruge a treia parte a vegetaţiei; al doilea (8) omoară făpturi şi distruge corăbii; al treilea (10) distruge prin foc a treia parte din râuri şi izvoare, amărându-le apele; al patru­ lea (12) întunecă o treime din soare, lună şi stele. Cap. 9: Trâmbiţa a cincea şi a şasea. Prin trâmbiţa a cincea (1) apar cete de lăcuste, care vor chinui pe oameni. Sunt oameni diabo­ lici, spiritele rele care vor munci pe oameni şi care au de condu­ cător pe diavolul, distrugătorul, în evreieşte Abaddon. Cei cu semn pe frunte vor fi salvaţi. Este vorba de timpurile din preajma Parusiei. Prin trâmbiţa a şasea (13) invadează o armată orientală, care omoară o treime din oameni. Totuşi restul nu se pocăiesc. Este vorba probabil de regii Părţilor, dar mai sigur de nenorocirile din preajma Parusiei. Cap. 10: îngerul şi cartea deschisă. între timp, apare un în­ ger cu o carte deschisă, care cuprinde planul lui Dumnezeu şi du­ rerile ce aveau să vină asupra lumii, poruncind ca Apostolul s-o înghită. îndeplinind porunca sfântă, cartea i-a îndulcit gura dar ia amărât pântecele (cf. Iezechiel 2, 8; III, 3). Ea simbolizează marile dureri ulterioare. Cap. 11: Măsurarea templului, cei doi martori şi trâmbiţa a şaptea. Apoi Apostolul măsoară templul din Ierusalim fară curtea exterioară, care este dată pentru un scurt timp păgânilor - «patru­ zeci şi două de luni» (2). în acest răstimp de stăpânire a păgînilor vor apărea doi profeţi - Enoh şi Ilie (3), care vor avea pentru un timp scurt o mare pu­ tere, dar vor fi omorâţi şi duşmanii lor se vor bucura. Dar după puţin timp ei vor învia (11) şi se vor înălţa la ceruri. Apoi, va urma un cutremur când mulţi vor muri, iar cei rămaşi vor slăvi pe Dumnezeu. După acestea, a şaptea trâmbiţă (15) şi toate puterile cereşti împreună cu cei douăzeci şi patru de bătrâni vor anunţa slava lui

360

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Dumnezeu; urmează judecata celor necredincioşi şi răsplata ce­ lor buni, deschiderea templului ceresc şi fericirea veşnică. Alta­ rul templului din Ierusalim înseamnă edificiul spiritual al Biseri­ cii care va fi protejat, salvat de orice nenorocire, iar curtea tem­ plului înseamnă oamenii care vor fi persecutaţi, urgisiţi de nea­ muri. Cei doi martori ai lui Hristos, care luptă contra lui Anti­ hrist, sunt omorâţi dar învie şi se înalţă la ceruri, îndemnând şi predicând oamenilor să slăvească pe Dumnezeu; ei pot simboliza şi pe misionarii creştini, dar şi pe Enoh şi Ilie de la sfârşitul vea­ curilor (Mal. 3, 23). Evenimentele despre care vorbeşte Apos­ tolul se referă la persecuţia din timpul Imperiului Roman, care însă va reînvia la Parusia Domnului. Secţia a Il-a (cap. 12-22): Lupta Bisericii cu slujitorii lui Satan şi biruinţa ei finală.

Cap. 12: Lupta femeii şi a urmaşilor ei cu balaurul şi biruirea acestuia de către Arhanghelul Mihail. Secţia a Il-a este o reluare şi precizare a secţiei întâi, începând chiar de la Naşterea Domnului Hristos sau mai departe: Biserica speranţei, a Vechiului Testament. Astfel, printr-o nouă viziune Apostolul vede o femeie înveş­ mântată cu soarele şi cu luna sub picioare, iar pe cap cu cunună de douăsprezece stele (1). Era însărcinată şi se chinuia să nască, iar un balaur căuta să înghită pruncul. Este vorba de Biserica Vechiului Testament care suferă de la popoarele păgâne şi care şi-a îndrep­ tat speranţele totdeauna spre Dumnezeu să-i trimită pe Mesia. Mai departe, copilul se naşte (5), - Domnul Hristos din Fecioara Maria - şi este răpit la cer, iar femeia se refugiază în pustie şi e hrănită de Dumnezeu câtva timp. Este vorba despre Mântuitorul Hristos Care este răpit la cer, după învierea şi înăl­ ţarea Sa, şi despre Biserica primară persecutată de iudei şi salva­ rea creştinilor prin fuga lor printre păgâni.

PARTEA SPECIALĂ

361

în continuare, se descrie lupta Arhanghelului Mihail cu Satan şi îngerii răi (8-9) care sunt biruiţi şi aruncaţi pe pământ (cf. Isaia 14, 12 şi Luca 10; 18). Dar aici încep, prin influenţele lor, o luptă contra creştinilor; însă, prin suferinţele şi luptele martiri­ lor creştini, aceia sunt biruiţi spre bucuria îngerilor buni. Adepţii lui Satan încep o cruntă persecuţie contra Bisericii, care se sal­ vează prin fugă. Probabil persecuţia zeloţilor din timpul asediu­ lui Ierusalimului (66-70) - când creştinii se refugiază dincolo de Iordan, în pustiul Pereii. Cap. 13: Fiara care se ridică din mare şi profetul ei în luptă cu creştinii. Lupta contra creştinilor îşi schimbă locul din Palestina la Efes prin ivirea unei fiare (1), care iese din mare şi care seamănă cu fiara a patra descrisă de Daniel în viziunile sale (7, 19-26). Acestei fiare - care huleşte pe Dumnezeu şi persecută pe creştini - i se închină toate popoarele pământului. Creştinii nu se închină fiarei ci suferă (8), pentru că ştiu că persecuţia va fi scurtă şi ei vor birui. Este vorba, probabil, de persecuţia lui Domiţian. A doua fiară (11) care slujeşte pe cea dintâi şi care se serveşte de magie şi ocultism spre a face semne şi minuni, îndemnând să adore pe prima fiară - reprezentantul puterii politice, Cezar - sunt conducătorii religiilor orientale, aliaţii puterii politice. Aceştia îi reclamau pe creştini la autorităţi spre a fi persecutaţi şi opriţi de la anumite alimente. Celor ce se închinau Cezarului li se ofereau unele certificate de lealitate - semne (16). Numele fiarei nu este anunţat de autor din prudenţă, spre a nu-1 aţâţa împotriva creştinilor sau să pună în Cartea sfântă vreun nume odios. De aceea, e redat printr-un număr: 666 (18). Literele evreieşti, greceşti şi latineşti reprezintă şi o valoare numerică. Apostolul, printr-un asemenea procedeu, îl indică probabil pe Nero şi pe cel asemenea cu el în cruzime, Domiţian, care era socotit un Nero reînviat. Alte încercări de a aplica numărul respectiv la alte persoane în anumite timpuri au dat greş.

362

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Cap. 14: Cei credincioşi Mielului sălăşluiesc în Sion. Trei îngeri vestescjudecăţile lui Dumnezeu. Din primele secole ale creş­ tinismului autorul ne duce la sfârşitul timpurilor, unde, într-un tablou impresionant, Fiul lui Dumnezeu, înconjurat de o imensă mulţime de credincioşi, este slăvit pentru ajutorul dat în decursul timpurilor tuturor celor ce au biruit ispitele şi nu s-au închinat fiarei, nu au suferit influenţa lui Satan. Trei îngeri anunţă căderea Babilonului şi pedepsele celor ce s-au închinat fiarei, iar alţi trei îngeri apar, spre a executa sentinţa divină, pedepsind pe cei răi. Cap. 15: Cântarea biruitorilor jiarei. Şapte îngeri cu şapte cupe ale mâniei. Prin viziunea care urmează, autorul revine asu­ pra timpurilor primare ale creştinismului, unde se zugrăveşte bi­ ruinţa celor ce nu s-au lăsat influenţaţi de ispitirile închinătorilor fiarei şi slava pe care o aduc lui Dumnezeu pentru judecăţile Sale asupra persecutorilor. în acest moment templul se deschide şi una dintre cele patru făpturi minunate din jurul tronului încredinţează la şapte îngeri (6-7) şapte cupe pline de mulţimea nenorocirilor care se vor abate asupra pământului. Cap. 16: Cele şapte cupe ale nenorocirilor. îngerii cu cupele mâniei divine aduc mari nenorociri pe pământ împotriva închină­ rilor fiarei: primul (2) aduce o bubă ucigaşă peste ei; al doilea (3) preface marea în sânge; al treilea (4) preface râurile şi izvoarele în sânge; al patrulea (8) arde pe oameni cu căldura soarelui; al cincilea (10) preface în întuneric împărăţia fiarei; al şaselea (12) adună pe muntele Megiddo pe închinătorii fiarei - unde Debora şi Barac înving pe canaanei spre a fi distruşi de mânia divină. Viziunea este oarecum paralelă cu trâmbiţa a şasea. în sfâr­ şit, al şaptelea înger (17) aduce fulgere, tunete şi cutremur mare. Ierusalimul este împărţit în trei părţi. Babilonul este atins, alte cetăţi, insule şi munţi sunt distruse. Viziunea este paralelă cu pe­ cetea a şasea. Totuşi oamenii nu se convertesc.

PARTEA SPECIALĂ

363

Cap. 17: Despre marea cetate desfrânată a Babilonului. în continuare, autorul descrie viziunea despre o femeie şezând pe o fiară cu şapte capete şi zece coame. Femeia avea un pahar cu toate hulele, urâciunile şi desfrânările: era Babilonul (5) tainic Roma. Fiara era şi nu mai este şi va să vină din adânc (8). Adică a avut influenţă, acum are mai puţină şi va apărea pe timpul lui Antihrist. Coamele care înseamnă munţi, sunt colinele Romei, iar dintre regi, cel care se va uni cu ceilalţi, spre a începe război contra creştinilor şi care vor fi învinşi - prin răbdarea sfinţilor este Domiţian. Cap. 18: Căderea Babilonului. Un înger vesteşte cu glas pu­ ternic căderea marii cetăţi a Babilonului (2) pentru imoralitatea şi păcatele ei. Un glas din cer anunţă pe creştini să iasă din ea spre a nu se împărtăşi de păcatele şi pedepsele ei. Faptul produce surpriză şi jale asupra celorlalţi împăraţi şi o mare bucurie pen­ tru creştini, căci li s-a făcut dreptate, după multele persecuţii suferite de la conducătorii ei. Cap. 19: Hristos biruieşte fiara. După ce autorul aude un glas din cer prin care mulţimile laudă pe Dumnezeu pentru pe­ depsirea Babilonului şi fericesc pe aceia care se vor uni cu Dom­ nul Hristos, anunţă, în sfârşit, o mare victorie asupra răului. Este vorba de Mântuitorul, care (11), încălecat pe un cal alb şi urmat de oştile îngereşti, nimiceşte fiara, pe împăraţii uniţi cu ea şi pe proorocul mincinos, care facea semne false şi minuni (19-20). Amândoi sunt aruncaţi în iezerul de foc, iar ceilalţi ucişi cu sabia şi daţi pradă păsărilor (21). Cap. 20: împărăţia de o mie de ani, prăbuşirea diavolului şi judecata obştească. După biruinţa asupra Babilonului tainic şi asupra lui Antihrist urmează biruinţa asupra lui Satan. Printr-o altă viziune, Apostolul anunţă că Satan este prins, le­ gat şi aruncat în adânc şi ţinut acolo o mie de ani, spre a nu mai amăgi popoarele (2). Apoi va fi eliberat pentru puţină vreme. El mai observă că sufletele credincioşilor care nu s-au închinat fia­

364

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

rei, învie şi împărăţesc cu Hristos o mie de ani (4). Ceilalţi morţi nu învie până nu se împlinesc o mie de ani. Aceasta-i învierea cea dintâi (5). Cei ce au parte de învierea cea dintâi, moartea a doua nu mai are putere asupra lor, ci ei împărăţesc cu Mântui­ torul o mie de ani (6). După împlinirea a o mie de ani, Satan va fi dezlegat şi va amăgi lumea un scurt interval de timp (7), după care Hristos îl va nimici (10). în sfârşit, va urma judecata generală (11-15). Din acest pasaj mulţi au dedus venirea pe pămînt a Dom­ nului Hristos şi împărăţia Sa cu cei drepţi timp de 1000 de ani, adică hiliasmul sau milenarismul. însă prin expresia o mie de ani se înţelege o mare perioadă de timp, un timp nelimitat. Astfel, pasajul de mai sus, are următoarea explicare: Legarea lui Satan înseamnă limitarea influenţei acestuia prin venirea în lume a Mântuitorului, prin învăţătura Sa, prin creşti­ nism. Limitarera influenţei lui Satan este concomitentă cu împără­ ţia Domnului Hristos în sufletele credincioşilor, împărăţie destul de îndelungată. Credincioşii care împărăţesc cu Domnul Hristos şi trăiesc în strânsă comuniune cu El nu se închină fiarei, nu se lasă influenţaţi de Satan. Aceştia au parte de prima înviere, adică de naştere din nou prin Botez, iar moartea a doua, moartea spi­ rituală a trăirii în păcat (Apoc. 3, 1) încheiată cu moartea, adică moartea veşnică nu mai are putere asupra lor. Moartea dintâi este cea trupească. Ceilalţi pământeni, care nu învie - nu se botează - deşi tră­ iesc pe pământ, nu împărăţesc cu Hristos, nu se bucură de influ­ enţa creştinismului şi vor avea parte de ambele morţi: şi cea tru­ pească şi cea veşnică. în preajma Parusiei Domnului influenţa lui Satan se va înteţi, căci ajutat de unele popoare păgâne - Gog şi Magog - va seduce pe mulţi - când va fi epoca antihristului - dar Mântuitorul îl va nimici în ziua venirii Sale, şi îl va arunca în iezerul de foc.

PARTEA SPECIALĂ

365

în sfârşit, Apostolul mai are viziunea judecăţii obşteşti, când toţi morţii, de oriunde vor fi, vor învia şi vor fi judecaţi. Cei buni vor fi răsplătiţi, iar cei răi aruncaţi în iad, care constituie moartea a doua, pedeapsa definitivă. Cap. 21: Ierusalimul ceresc. Autorul descrie apoi locuinţa aleşilor, cortul lui Dumnezeu, unde nu este nici plângere (4), nici durere, nici întuneric, ci lumină veşnică, unde păcătoşii nu pot intra. Ierusalimul ceresc are ca temelie douăsprezece porţi (14) Apostolii Mielului - iar pietrele zidurilor şi porţile din diferite metale preţioase şi mărgăritare. Acest templu măreţ este veşnic deschis pentru cei curaţi şi înscrişi în cartea Mielului. Cap. 22: Fericirea veşnică. Venirea lui Hristos. Apostolul mai vede un râu de apă vie şi pomul vieţii. Acolo domneşte o lu­ mină veşnică şi slujitorii Săi îl slujesc pururea. încheierea (22, 6-21) - Apostolul arată că cele scrise în Apocalipsă sunt adevărate. Nimeni nu trebuie să elimine ceva din cele scrise în ea. încheie cu dorinţa ca Domnul să vină cât mai curând. Im portanţa Apocalipsei. Această ultimă carte a Noului Tes­ tament este o scriere profetică şi din aceste motive prezintă greu­ tăţi de interpretare. Mulţi creştini din toate timpurile, iar astăzi mai ales sectanţii, explică greşit unele pasaje din cuprinsul Apo­ calipsei, îndeosebi, cap. 13 şi 20, căzând în erezii. Totuşi, ea cuprinde însemnate învăţături referitoare la hristologie şi eshatologie. Ca învăţături dogmantice se afirmă: despre Domnul Hristos Cuvântul întrupat (19, 13); Făcător al întregii lumi (3, 14; 4, 11); adevărat Dumnezeu, (1, 17, 18; 2, 8; 19, 16); Mijlocitor unic între Dumnezeu şi oameni (1, 5; 5, 5); Răs­ cumpărător al tuturor oamenilor (5, 9); biruitor asupra lui Satan (20, 1; 20, 15); Distrugător definitiv asupra lui Antihrist şi al lui Satan la Parusie (19,20); Judecător al tuturor celor vii şi morţi la

366

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

a doua Sa venire (6, 17; 20, 10-15); Izvor al vieţii şi fericirii veşnice (22, 3-5, 7). Se mai afirmă: împărăţia de mii de ani pentru cei drepţi (20, 4); Antihrist va exercita puterea sa de înşelare şi persecuţia asu­ pra credincioşilor patruzeci şi două de luni (13, 5); va atrage pe mulţi (13, 7-8); prin false minuni (13, 14); preamărirea drepţilor în cer (4, 4; 6, 9; 7, 9-10); mijlocirea sfinţilor şi venerarea lor (5, 8; 8, 3-4); despre pronia divină (2, 7,10, 23; 3, 9); despre îngerii buni (5, 11; 8, 2, 3, 6, 8; 9, 1); despre Satan şi ucenicii săi, demonii (12, 7, 9; 20, 2, 7); pedeapsa lor (20, 10); despre amintirea Duminicii şi deci serbarea ei (1, 10); biruinţa finală a Bisericii şi fericirea veşnică (21, 1^4). Ca idei morale şi de viaţă creştină se afirmă: libertatea creş­ tină (3, 20); condamnarea indiferentismului religios (3, 15-16); ameninţări grave pentru păcătoşi (2, 23; 3, 1-2); îndemn la pocăinţă (2, 5, 16; 3, 3, 19); la suferinţă şi răbdare (2, 10; 13, 10); îndemn spre fapte bune (2, 26); răsplata pentru adevărata viaţă creştină şi fapte bune (3, 11-12; 22, 12). Apocalipsa este o carte de înaltă zidire spirituală, care ridică orice suflet de la zădărnicia lucrurilor pământeşti spre valorile spirituale cereşti. Este o carte de întărire a virtuţii, a răbdării şi a sacrificiului. Prin citirea ei dobândim respect şi veneraţie pentru martiri şi sfmţi.

III

ERMINEUTICA BIBLICĂ

1. Definiţia, obiectul, necesitatea şi importanţa ei Omul îşi manifestă în raport cu semenii săi gândurile şi sen­ timentele prin cuvinte, acţiuni şi prin scris. Cuvintele, spre a fi bine înţelese, sunt însoţite de gesturi. Scrisul însă se înţelege mai anevoie, îndeosebi când cele scrise exprimă idei mai deosebite sau când de la apariţia lor a trecut timp îndelungat şi deci împre­ jurările istorice şi geografice în care au apărut erau mult deose­ bite faţă de vremurile noastre. Atunci, spre a înţelege scrisul sau opera cuiva nu-i suficientă citirea scrierii respective, ci este ne­ voie de anumite explicări. De aceea, a apărut o ştiinţă care ne pune la dispoziţie o sumă de reguli generale spre a putea pătrunde adevăratele gânduri, con­ ceptele sau vederile unui scriitor, exprimate în opera sa scrisă. Această ştiinţă se numeşte ermineutică. Ca ramură sau disciplină a studiilor biblice (ale Vechiului şi Noului Testament) Ermineutica biblică oferă regulile după care pot fi interpretate, corect şi complet, textele cărţilor Sfintei Scripturi. Deci Ermineutică biblică este teoria interpretării co­ recte şi complete a textelor inspirate ale Sfintei Scripturi. Numele ei vine din greceşte (£p|iT|ve'0'CÎKT|) şi înseamnă a in­ terpreta; substantivul ep^'nve'OTÎK'n înseamnă interpretare.

Cu ajutorul şi cu respectarea riguroasă a regulilor sau normelor ermineutice se face interpretarea, explicarea sau exegeza textelor inspirate ale cărţilor canonice ale Vechiului şi Noului Testament.

368

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Exegeză vine de la verbul grecesc epiniveuTÎKT) ov care în­ seamnă a analiza, a explica. Prin diversificarea şi dezvoltarea stu­ diilor biblice s-a ajuns ca ermineutica să se ocupe cu elaborarea principiilor şi legilor interpretării pe care exegeza le aplică, le pune în practică la interpretarea textelor biblice. Este acelaşi ra­ port ca între retorică şi oratorie (elocvenţă): una oferă legile vor­ birii alese, iar cealaltă le pune în practică. Sfânta Scriptură este Cartea de căpătâi a creştinătăţii. Ea s-a bucurat de o largă răspândire. Pentru înţelegerea şi explicarea ei este nevoie de aceste discipline ajutătoare. Carte inspirată de Duhul Sfânt, ea cuprinde Cuvântul lui Dum­ nezeu. începuturile scrierii ei sunt vechi, de circa trei mii de ani. Elaborată în împrejurări istorice diferite, în alt mediu, cu oameni şi obiceiuri mult deosebite de vremea noastră, faptele şi ideile cuprinse în ea nu pot fi înţelese complet cu mentalitatea şi jude­ căţile noastre de astăzi. Sfânta Scriptură a fost scrisă în limbi vechi, străine, dintre care unele nu se mai vorbesc. Limbile acestea cu specificul şi cu arhaismele lor au nevoie de explicaţii. Sfânta Scriptură a fost scrisă de diferiţi autori, fiecare având gradul său de cultură care se reflectă în cartea respectivă; fiecare carte urmăreşte scopuri diferite, care trebuie avute în vedere la citirea şi înţelegerea cărţii. Sfânta Scriptură este o Carte elaborată în Orient, o Carte ori­ entală cu un stil figurativ, încărcat de simboluri, metafore, cu anevoie de descifrat. învăţăturile de credinţă şi morală cuprinse în ea nu pot fi pătrunse fară o pregătire corespunzătoare. Sf. Apostol Petru mărturiseşte, bunăoară, greutatea de a înţelege Epistolele Sf. Apostol Pavel (II Petru 3, 16). Sfinţii Părinţi au trăit în timpuri mai apropiate de epocile scrierii cărţilor biblice, cunoşteau temeinic limbile în care s-au scris acestea, erau familiarizaţi cu împrejurările istorice şi obi­ ceiurile acelor timpuri şi cu interpretarea apostolică a cărţilor sfinte. Ei nu aveau nevoie de vreo disciplină ajutătoare pentru înţelegerea exactă a Sfintei Scripturi.

PARTEA SPECIALĂ

369

Cu trecerea timpului s-a îngreunat înţelegerea tradiţionalii, apostolică şi s-au ivit rătăciri şi neînţelegeri în explicarea Sfintei Scripturi. De aceea Fer. Ieronim (f 420) spunea că nu se poate înţelege Biblia fară o anumită călăuză, fară anumite reguli. Ermineutica biblică şi exegeza ne ajută să înţelegem învăţă­ tura revelată de Dumnezeu şi formulată în scris de oamenii sfin­ ţiţi. Izvorâtă din necesităţile arătate, ermineutica este o disciplină teologică de însemnătate deosebită în pastoraţie. Preotul predi­ cator trebuie să cunoască temeinic legile ermineutice. Călăuzit de ele, va putea desprinde şi interpreta învăţăturile mântuitoare cuprinse în Cartea Sfântă spre a le împărtăşi credincioşilor. De altfel şi la evrei, după ieşirea lor din robia babilonică, adi­ că după trecerea unui oarecare timp de la elaborarea şi scrierea cărţilor sfinte, s-a simţit nevoia explicării şi interpretării lor. Atunci au apărut cărturarii sau învăţătorii de lege, care se ocupau cu interpretarea cărţilor sfinte. Ei au scris anumite explicaţii scripturistice numite midraşuri. în Biserica creştină primul interpret a fost Mântuitorul Hristos şi apoi Apostolii. Ei au pus început exegezei creştine. Ei au interpretat Vechiul Testament ca îndeplinindu-se în Domnul Hristos. După inţelesul dat de ei şi după regulile lor au interpre­ tat Scriptura Sf. Părinţi, scriitorii bisericeşti şi Biserica. Primele opere scrise în care Ermineutica este tratată ca o ştiinţă a interpretării sunt ale lui Melito de Sardes ( | 170) (în opera sa intitulată «Cheie»), Origen (f 240), părintele explicării alegorice (în cartea sa nepiaS/wy), Fericitul Augustin (f 430) (în «De doctrina Christiana») şi Adrian ( t 450) (în: «Introducere în Sfintele Scripturi»). Ştiinţa interpretării a fost mai puţin cultivată în cărţi speciale, teoretice. S-au scris mai mult comentarii. Ermineutica a luat un avânt neobişnuit o dată cu Reforma lui Luther, care a introdus un nou mod de a interpreta Sfânta Scriptură: interpretarea personală bazată pe luminarea Duhului Sfânt şi pe raţiunea individuală. Din epoca de după Reformă tratatele de Ermineutica şi co­ mentariile exegetice apar deosebite, după confesiuni. în literatura 24 - Studiul Noului Testament

370

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

noastră ortodoxă română avem puţine tratate de Ermineutică. Ele sunt scrise de: 1) Arhiereul Filaret Scriban, Sfinţita Ermineutică, Iaşi, 1856; 2) Dr. C. Chiricescu, Ermineutică biblică, Bucureşti, 1895; 3) Prof. Vasile Ianovici, Ermineutică biblică, 1867; 4) Arhim. Iuliu Scriban, Manual de Ermineutică biblică, Bucureşti, 1911; 5) Dr. Iustinian Suciu, Ermineutică biblică, Arad, 1933. 2. Despre interpretare, interpret şi calităţile interpretului Sfânta Scriptură este cartea fundamentală a creştinismului. Ea trebuie înţeleasă corect de toţi creştinii. în acest scop ea tre­ buie explicată (interpretată) cât mai temeinic. A interpreta înseamnă a explica, a descifra dintr-o carte sau dintr-un text gândurile, intenţiile autorului respectiv. în cazul de faţă, a înţelege învăţăturile divine descoperite autorilor sfinţiţi, pe care aceştia le-au fixat în scris, şi apoi de a le înfăţişă semeni­ lor noştri (evident, cu alte cuvinte decât acelea din Sfânta Scriptură). Prima interpretare a Sfintei Scripturi, sau interpretarea în sens restrâns, este traducerea ei într-o limbă oarecare. Precum se ştie, Biblia a fost scrisă în limba ebraică veche şi nouă (aramaica) şi în limba greacă elenistică. De aceea, a o transpune într-o limbă modernă - cum este limba noastră - înseamnă a-i face cunoscut cuprinsul în aşa fel încât să fie înţeleasă de locuitorii acelei ţări. Interpretarea completă este însoţită de explicaţii istorice, geo­ grafice, morale. Adevărata interpretare cuprinde pe lângă textul tradus explicaţii din diferite domenii, date cu scopul de a înţelege adâncimea învăţăturilor pe care le conţine Sfânta Scriptură. Există mai multe feluri de interpretări. Avem în primul rând o interpretare numită populară. Adică, atunci când prin conside­ raţii simple, uşoare, explicăm textele Sfintei Scripturi pentru cre­ dincioşi cu o cultură mijlocie. Avem şi o interpretare mai profundă, ştiinţifică, atunci când, plecând de la textele respective, căutăm

PARTEA SPECIALĂ

371

să le explicăm cu un aparat mai bogat în consideraţii istorice, filologice, filozofice şi morale. Apoi, bazaţi pe acestea, facem diferite apropieri şi explicaţii. Interpretarea poate f i apoi verbală, când ne mărginim mai mult la partea externă a textului respectiv, explicând sensul cu­ vintelor, funcţia lor în frază, precizând înţelesul acesteia. Avem şi o interpretare reală, atunci când nu ne oprim la în­ ţelesul frazei, ci întreprindem o analiză a cuprinsului, a ideilor pe care le conţine. Interpretarea propriu-zisă, interpretarea călăuzită prin nor­ mele ermineutice, are anumite limite. Astfel, atunci când expli­ căm anumite texte care cuprind unele învăţături, analizându-le, trebuie să ne abţinem de a face aprecieri din punct de vedere al adevărului lor, apărându-le sau justificându-le, spre a nu părăsi terenul interpretării ermineutice, trecând în acela al Apologeticii. De asemenea, când explicăm anumite texte şi facem aplicaţii la viaţa credincioşilor, am trecut de la interpretarea ermineutică la o interpretare omiletică. Citirea Sfintei Scripturi o poate face orice credincios. Pentru înţelegerea ei corectă este nevoie ca credinciosul să fie pregătit, să fie înzestrat cu anumite însuşiri morale şi să posede anumite calităţi intelectuale. Astfel, printre însuşirile morale el trebuie să aibă o credinţă adâncă. Trebuie să fie încredinţat că Sfânta Scrip­ tură cuprinde Cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura dumnezeiască cu taine adânci pe care mintea omenească nu le poate cuprinde în toată adâncimea lor, având nevoie de ajutorul credinţei. Nu există erori în textele sfinte, dar există o mărginire a înţelegerii noastre. De asemenea, interpretul trebuie să fie înzestrat cu evlavie şi smerenie. Prin evlavie, el se va transpune în situaţia scriitorului sfinţit, care a scris cartea, va medita asupra textului şi va pătrun­ de înţelesul lui profund. Prin smerenie, va părăsi orice prejude­ cată raţională, orice idee filozofică preconcepută şi va interpreta Cartea Sfântă cu umilinţă, ştiind că se găseşte în faţa Cuvântului lui Dumnezeu descoperit oamenilor.

372

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Interpretul va trebui să posede şi anumite cunoştinţe ştiinţi­ fice. Astfel, el trebuie să fie înzestrat cu cunoştinţe filologice asupra limbilor în care s-au scris cărţile Sfintei Scripturi: limba ebraică pentru Vechiul Testament şi limba greacă pentru Noul Testament; eventual latina şi slavona, în care s-au făcut de timpu­ riu traduceri cu mare răspândire şi multă autoritate. Cunoaşterea limbilor originare ale Sfintei Scripturi este absolut necesară in­ terpretului, căci traducerea nu redă întotdeauna sensul exact al originalului, iar interpretul care ar explica textul scripturistic după o traducere este supus greşelilor de care poate fi grevată traduce­ rea respectivă. Interpretul trebuie să cunoască arheologia biblică, deoarece aceasta oferă cunoştinţe asupra obiceiurilor, instituţiilor religi­ oase sau civile, adică mediul în care a luat naştere cartea respec­ tivă. El trebuie să cunoască Introducerea în cărţile Sfintei Scrip­ turi, care ne familiarizează cu autorul cărţii respective, cu moti­ vele care l-au determinat s-o scrie şi scopul pe care l-a urmărit. Prin cunoaşterea Introducerii în cărţile Sfintei Scripturi se va putea mai lesne înţelege caracterul general al Cărţii, ideea cen­ trală şi cuprinsul ei. De asemenea, interpretul va trebui să cunoască învăţătura creştină în toate resorturile sale adânci pentru a şti cum se inte­ grează învăţătura dintr-un text oarecare în ansamblul general al dogmelor creştine. Va trebui să cunoască şi anumite comentarii la Sfânta Scriptură ale Sfinţilor Părinţi, scriitori bisericeşti şi ale celor mai de seamă exegeţi ai Bisericii noastre, pentru a se putea călăuzi după ele şi folosi de luminile lor în munca sa de interpret. In sfârşit, pe lângă toate acestea, interpretul trebuie să posede şi o anumită isteţime spirituală, o aptitudine exegetică pentru a aplica bine regulile ermineutice la textele date. Ermineutica se împarte în trei părţi. Secţiunea I cuprinde: Teoria sensurilor Sfintei Scripturi; Secţiunea a Il-a, Euristica sau aflarea sensurilor Sfintei Scripturi; Secţiunea a III—a, Proforistica sau expunerea sensurilor Sfintei Scripturi.

PARTEA SPECIALĂ

373

TEORIA SENSURILOR SFINTEI SCRIPTURI 3. Despre sensul literal S-a amintit că oamenii, spre a-şi împărtăşi ideile între ei, întrebuinţează cuvintele, scrisul şi gesturile. în vorbire, pentru a fi mai bine înţeleşi, ei unesc cuvintele cu gesturile; în scris folo­ sesc numai cuvintele. Spre a se exprima ei unesc o serie de cu­ vinte şi le dau o formă exterioară printr-o propoziţie sau unesc mai multe propoziţii numite fraze. Din citirea acestor propoziţii şi fraze desprindem un anumit înţeles, anumite idei care repre­ zintă vederea autorului respectiv într-o anumită chestiune. Acesta este sensul sau înţelesul acestor propoziţii sau fraze. Aşadar, prin sens înţelegem gândirea unui autor exprimată prin cuvinte scri­ se sau vorbite şi comunicate cu ajutorul acestora. Sensul este un produs spiritual originar subiectiv care depinde strict de autorul respectiv, de voinţa şi intenţiile sale. Pe el caută interpretul să-l stabilească prin mijloacele amintite. însă pentru a-şi exprima gândurile, persoana respectivă se foloseşte de anumite cuvinte pe care le uneşte în propoziţii sau fraze. Cuvintele stau la îndemâna tuturor şi au un înţeles recu­ noscut de toţi, au adică un caracter impersonal, obiectiv. Acest caracter reiese din ceea ce numim însemnarea (sensul) cuvin­ telor. Cuvintele au, deci, un sens obiectiv, impersonal. Juxtapu­ nerea cuvintelor, unirea lor în propoziţii şi fraze, ne dau un anu­ mit pasaj din care desprindem un sens. Acesta este în funcţie de gândul autorului şi este subiectiv. Sensul aparţine cuvintelor şi este obiectiv, fixat prin uzul vorbirii şi pe care îl găsim în dicţionare. Un cuvânt poate avea mai multe sensuri: un sens originar, fundamental şi alte sensuri deduse, împrumutate. Astfel, cuvântul «asculta» înseamnă a auzi pe cineva sau a se supune sfaturilor cuiva. Cuvântul «cale» poate însemna drumul pe care îl face cineva: «Magii pe altă calc s-au dus în ţara lor» (Matei 2, 12). însă, mai poate însemna şi legea după care trăim: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa» (Ioan 14, 6).

374

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Sensul unei propoziţii este unul singur. El depinde de persoa­ na respectivă, de cugetul său, de scopul pe care l-a avut scriind propoziţiile respective. Acest sens îl aflăm citind întreaga pro­ poziţie sau frază, observând înlănţuirea de idei a scriitorului. Aici aflăm gândul autorului şi observăm şi însemnarea pe care a voit el s-o dea cuvintelor întrebuinţate. Căci, precum s-a arătat, cu­ vintele pot avea mai multe sensuri, iar autorul ia cuvântul sau cuvintele respective într-un anumit sens. Sensul poate fi uneori atât de adânc încât nu reuşim să-l în­ ţelegem, chiar dacă cunoaştem toate însemnările cuvintelor res­ pective. în acest caz va trebui să recurgem şi la alte mijloace de investigaţie, ca: paralelismul şi contextul, despre care vom aminti mai târziu. Deci, sensul este unul singur, precis. în general, sen­ sul este gândirea cuiva exprimată prin vorbe, în propoziţii şi fraze. Prin sensul biblic înţelegem gândirea scriitorului sfânt primită prin descoperirea divină şi exprimată prin cuvinte. în vorbirea şi scrisul obişnuit avem un singur sens, care re­ zultă din însemnarea naturală a termenilor, a cuvintelor luate în accepţia lor obişnuită şi care se numeşte sens literal, verbal sau gramatical. în Sfânta Scriptură, însă, mai avem un sens care nu derivă nemijlocit din însemnătatea cuvintelor, din vorbirea gra­ maticală a expresiilor, ci din semnificaţia spirituală mistică pe care o au unele numiri de fiinţe sau lucruri în Vechiul şi Noul Testament. Acesta este sensul tipic spiritual sau mistic. Astfel, Adam după sensul literal înseamnă primul om, iar după sensul tipic, înseamnă Hristos (Rom. 5,14). «Mana» care cădea în pustie şi o mâncau evreii, după sensul literal era o hrană obişnuită, iar după sensul tipic înseamnă Sf. Euharistie (I Cor. 10, 3); «mielul pascal» care, potrivit Legii evreilor, servea drept (hrană la Paşti şi căruia nu trebuia să i se sfarme vreun os (Ieşire 12,10), era după sensul literal o hrană rituală; după sensul tipic, nesfarâmarea oa­ selor se referea la Mântuitorul, Căruia pe cruce, la răstignire, nu I se sfarmă nici un os (Ioan 19, 36). Sensul literal îl au toate căr­ ţile omeneşti, iar cel tipic se află numai în Sfânta Scriptură.

PARTEA SPECIALĂ

375

Dar şi la sensul literal intervine o împărţire, atât în literatura profană, cât şi în Sf. Scriptură. Astfel, sensul literal se împarte în sens literal propriu şi sens literal impropriu. Sensul literal pro­ priu este atunci când autorul ia cuvintele în însemnarea lor pro­ prie, obişnuită, fară ajutorul vreunei figuri. De exemplu: «Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu» (Isaia 7, 14). Sau: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă» (Matei 5, 44). Sensul literal impropriu sau metaforic este atunci când auto­ rul, din anumite motive, foloseşte cuvintele în însemnarea lor improprie, figurată, metaforică. De exemplu: «Eu sunt viţa, voi mlădiţele» (Ioan 15, 5). Sau: «Foc am venit să arunc pe pământ» (Luca 12, 49). M etafora (strămutarea) este înlocuirea unui cuvânt propriu cu altul impropriu care-i seamănă ca sens. Este o comparaţie subînţeleasă unde lipseşte al doilea termen, o identificare a cuvântu­ lui propriu cu altul impropriu. De exemplu: «Mergând spuneţi vulpii acesteia» (Luca 13, 32), adică lui Irod Antipa, cel şiret ca o vulpe. Sau: «Iată Mielul lui Dumnezeu» (Ioan 1, 36), Iisus era blând ca un miel. «Piatra din capul unghiului» (Matei 21, 42) în loc de «căpetenie». Metafora dă vioiciune şi frumuseţe expunerii şi este mult întrebuinţată în Orient, ca şi în Sfânta Scriptură. Ea este mai greu de înţeles, căci nu există în natura lucrurilor, ci în intenţia autoru­ lui care o exprimă. Pentru a înţelege metaforele din Sfânta Scrip­ tură trebuie să se observe că unele sunt explicate de autor. Astfel, când Mântuitorul spune: «Lazăr, prietenul nostru, a adormit» (Ioan 11, 11), Evanghelistul explică mai departe că Iisus vorbea despre moartea Lui (vers. 13). Când Mântuitorul spune Aposto­ lilor: «Luaţi aminte şi feriţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor» (Matei 16, 6), le explică mai departe că nu este vorba de pâine, ci de învăţătura acestora. Alte metafore se explică prin uzul limbii, prin scopul autorului sau împrejurări istorice. De exemplu: «Eu sunt Păstorul cel bun» (Ioan 10, 11). Scopul Mân­

376

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

tuitorului fiind grija pentru turmă şi popor, prin «păstori» se înţeleg conducătorii poporului. Sau «pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui». (Matei 16, 18). Prin expresia «porţile iadului» se înţelege puterea celui rău, căci în Orient puterea unei cetăţi stătea în tăria porţilor ei, cu care se închideau zidurile cetăţii. Metafora poate fi mărginită numai la un singur cuvânt sau expresie: «lumină», «vulpe», «miel», «păstor», dar ea se poate extinde la fraze întregi, pericope sau chiar cărţi întregi. Dacă ea se extinde la una sau mai multe fraze avem alegoria, care ia nu­ mele de fabulă sau parabolă dacă este înfăţişată ca un fapt. La acestea se mai adaugă gnomele sau sentinţele care cuprind învă­ ţături morale. Toate constituie feluri sau variaţii ale sensului lite­ ral impropriu. Alegoria este o vorbire metaforică extinsă la mai multe pro­ poziţii şi care, prin anumite combinaţii şi imagini din natură şi viaţă, ne înfăţişează anumite adevăruri religioase şi îndemnuri morale. Alegoria poate cuprinde mai multe fraze sau texte biblice sau chiar cărţi întregi, precum este Cântarea Cântărilor din Vechiul Testament. în Vechiul Testament se află multe alegorii. Astfel avem în Isaia (5, 1-2), unde poporul evreu este asemănat cu o vie pe care Dumnezeu a curăţit-o şi cultivat-o, dar roadele au fost «aguridă», adică necredinţă şi viaţă păcătoasă. Sau în Iezechiel (15, 2-5), unde locuitorii Ierusalimului sunt asemănaţi cu o vie tăiată din butuc şi care este bună numai de foc. De asemenea, păs­ torii lui Israel sunt înfăţişaţi ca nişte păstori răi care caută numai să câştige şi să profite, neîndeplinindu-şi datoriile către turmă (Iezechiel 34, 2-6). La fel este asemănată pacea mesianică cu convieţuirea animalelor sălbatice cu cele domestice şi cu oame­ nii (Isaia 11, 6-8). Alegoriile le explică autorul respectiv (Isaia 5, 1-7; Iezechiel 15, 1-5 ); viţa şi mlădiţele (Ioan 15, 1-10). Altele se înţeleg prin context din ideea principală, din scopul urmărit de autor. Altele trebuie înţelese numai din ideea lor principală; detaliile care servesc ca decor nu trebuie explicate.

PARTEA SPECIALĂ

377

în fabulă, alegoria îmbracă forma unei povestiri din natură sau lumea animalelor. Ele au ca scop să înfăţişeze un adevăr moral. Există numai două fabule în Sfânta Scriptură: Jud. 9, 7-15, unde copacii îşi aleg un rege şi în IV Regi 14, 9 fabula spinului şi cedrului. Ambele sunt explicate de autor. Parabola (a pune alături, a asemăna, a compara), mult între­ buinţată în Noul Testament, este o istorisire fictivă dar verosimilă în care, cu ajutorul unor asemănări, se exprimă adevăruri de credinţă sau se dau îndrumări de conduită. Ele au ca scop să în­ veţe şi să lămurească anumite adevăruri religioase şi morale su­ pranaturale, abstracte, pe care ascultătorii mai puţin instruiţi nu le puteau înţelege. Exprimarea învăţăturilor din parabole le dă­ dea acestora un caracter mai concret, mai uşor de înţeles şi în­ demna la meditaţie. în afară de acestea, prin parabole adevărurile morale se exprimau mai pe ocolite şi menajau pe unii ascultători vizaţi direct, cum erau fariseii. Unele parabole sunt asemănări complet acoperite, cum este pilda semănătorului (Matei 12, 18-23); altele au asemănarea nu­ mai în parte descoperită, prin vreun termen de comparaţie pus la început (împărăţia lui Dumnezeu e asemenea), cum e parabola cu sămânţa şi neghina (Matei 13, 24) ori printr-un termen dc asemănare pus la sfârşit (aşa şi), cum e parabola cu oaia cea rătăcită (Luca 15, 3-7) şi drahma pierdută (Luca 15, 8-10), ori prin termene de comparaţie puse la început şi la sfârşit (Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor - aşa şi), cum e pilda cu servitorul nemilos (Matei 18, 23-35). Alte câteva parabole sunt numai pilde sau exemple morale, cu înţeles propriu: pilda samarinea­ nului milostiv (Luca 10, 30-37), vameşul şi fariseul (Luca 18, 10-14); bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (Luca 16, 19 31) judecătorul nedrept (Luca 18, 3-7). Parabolele sunt explicate de autor: pilda semănătorului (Matei 13, 18-23); pilda cu sămânţa şi neghina (Matei 13, 38 43). Altele se explică din context: pilda cu oaia rătăcită (Luca 15, 1-7); cea cu drahma pierdută (Luca 15, 8-10); cu fiul risipitor

MH

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

(Luca 15, 11-32); cu servitorul nemilos (Matei 18, 23-35); pilda cu talanţii (Luca 19, 12-27). Unele se pot explica pentru că sunt o ilustrare a unor îndemnuri care le precedă sau urmează, cum este pilda cu stăpânul slugilor (Matei 24,44) sau cea cu smochinul neroditor (Luca 13, 6-9). De multe ori pilda se explică printr-un context îndepărtat. Oricum, din analiza parabolei însăşi se poate găsi explicaţia ei, fixându-se ideea centrală, din care se desprinde interpretarea părţilor. Părţile parabolei se explică în funcţie de ideea ei funda­ mentală. Părţile secundare nu se explică. De exemplu, la pilda celor zece fecioare, numărul zece fiind un detaliu secundar nu se explică. Mai există în Sfânta Scriptură gnomeie sau sentinţele morale care nu se pot explica literal, căci dau înţelesuri absurde. De exemplu: «Iar cui te loveşte peste obrazul drept întoarce-i şi pe celălalt» (Matei 5, 39); este o sentinţă, care reprezintă o regulă generală, al cărei înţeles este că trebuie să suportăm mai degrabă o nouă vătămare decât să ne răzbunăm. Sau: «Dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine...» (Matei 5, 29), aici prin ochi se înţe­ lege ceva preţios omului sau o pasiune oarecare. în sfârşit, mai avem în Sfânta Scriptură multe comparaţii care sunt asemănări descoperite, în care se compară un lucru pre­ supus cunoscut cu altul necunoscut, spre a se lămuri şi cunoaşte acesta din urmă. Asemănarea se face prin cuvinte de comparaţie: «ca», «precum», «aşa şi», «asemenea şi», puse înaintea metafo­ rei, care se transformă în asemănare deschisă. De exemplu: «pre­ cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi în zilele Fiului Omului» (Luca 17,26). Sau: «precum trupul fară suflet mort este, credinţa fară de fapte moartă este» (Iacov 2, 26). în comparaţie asemănarea este vădită, iar în metaforă, ale­ gorie, parabolă, fabulă şi gnomă asemănarea este ascunsă. în ex­ plicarea comparaţiilor trebuie să se cunoască temeiul asemănării. La unele asemănări şi comparaţii se arată nota comună a ambe­ lor lucruri care se aseamănă. De exemplu: «Fiţi înţelepţi ca şer­ pii şi nevinovaţi ca porumbeii» (Matei 10, 16). Acolo unde nu se

PARTEA SPECIALĂ

379

cunoaşte temeiul asemănării, el va fi căutat în context sau în na­ tura lucrurilor, în împrejurările istorice. De exemplu, în Apocalipsă (16, 15) şi I Tes. (5, 2) se spune că Mântuitorul va veni a doua oară «ca un fur». Temeiul asemănării se înţelege din natu­ ra lucrurilor, adică va veni pe neaşteptate, fară de veste, ca un fur. Unii exegeţi susţin că nu ar exista în tot cuprinsul Sfintei Scripturi sens literal, ci în unele pasaje ar apărea numai sensul tipic, lipsind sensul literal. Dar nu există pericopă fară sens lite­ ral propriu sau impropriu, ci chiar acolo unde există sens tipic avem şi sens literal, după cum nu există pasaje unde ar exista mai multe sensuri literale, căci s-ar produce confuzii în interpretarea textelor. Există în unele locuri un sens literal bogat din care se pot desprinde o idee generală şi altele secundare, dar nu o plura­ litate de sensuri literale. Reguli pentru sensul literal. Orice autor vrea să fie înţeles de cititori şi, de aceea, întrebuinţează de obicei cuvinte în însem­ narea lor proprie, adică în sensul literal propriu. însă, când vrea să impresioneze, întrebuinţează cuvinte în însemnarea lor impro­ prie, adică sensul literal impropriu. De aceea, în interpretarea Sfintei Scripturi vom face interpretarea cuvântului în sensul pro­ priu şi numai când vedem că această interpretare ar fi absurdă şi contrară adevărului, recurgem la interpretarea în sens impropriu. Astfel, când e cazul să atribuim lui Dumnezeu acţiuni omeneşti sau când învăţăturile desprinse din asemenea sens ar contrazice doctrina Bisericii, cum ar fi cu mutilarea corpului prin scoaterea ochiului sau tăierea mâinii (Matei 5, 29-30), atunci recurgem la interpretarea în sens impropriu. 4. Despre sensul tipic Sfânta Scriptură este o carte divino-umană. Ea cuprinde cu­ vântul lui Dumnezeu, este inspirată şi deci deosebită de cărţile profane. Ea cuprinde şi un sens care nu se găseşte în celelalte cărţi, un sens al ei propriu, anume, sensul tipic sau spiritual. Acesta este un sens mijlocit ca şi cel literal-impropriu (metaforic). După

380

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

cum în sensul literal-impropriu (figurat) cuvintele îşi înfăţişează înţelesul nu direct, («vulpe» înseamnă şiretenie; «mielul», blân­ deţe; «şarpele» înţelepciune), tot astfel în sensul tipic înţelesul rezultă mijlocit prin ajutorul (mijlocul) unui lucru, unei acţiuni sau persoane numită tip sau prototip, care la rândul său semnifică ceva mai înalt, în afară de însemnarea sa proprie literală. Spre exemplu «mana» din Vechiul Testament în însemnarea ei pro­ prie, în sens literal înseamnă «hrana» evreilor în pustie. în Sfânta Scriptură ea este şi un tip, care la rândul ei înseamnă Sfânta Euharistie, după sensul tipic. Sau «mielul pascal» însemna după sensul literal o mâncare rituală iudaică, care se consuma la paştile evreilor. Dar el mai este şi tipul sau prototipul «Jertfei de pe cruce» a Mântuitorului pentru păcatele noastre, după sensul tipic. Deci sensul tipic este un sens care rezultă prin mijlocirea persoanelor, acţiunilor şi lucrurilor exprimate prin cuvinte ce semnifică ceva mai înalt din domeniul credinţei, numite tipuri. Sensul tipic vine de la cuvântul «tip» - Twtxeiv - care pro­ vine de la verbul T'UTtTeiv (a întipări, a lăsa o urmă, a imprima). Deci, tipul este un chip, un obiect abia conturat, schiţat de către un sculptor - de exemplu - care apoi devine un obiect terminat, desăvârşit şi care în această ultimă formă se numeşte antitip. în legătură cu această însemnare, în Sfânta Scriptură prin «tip» se înţelege o realitate istorică, fie persoană, acţiune sau lucru din Vechiul Testament, care îşi are corespondentul sau antitipul în Noul Testament. între tipul din Vechiul Testament şi antitipul din Noul Testament este aceeaşi legătură şi referinţă ca între schiţa sculptorului amintit şi opera sa desăvârşită. în antitipul Noului Testament se găsesc aceleaşi trăsături fundamentale, dar desă­ vârşite ca şi în acelea ale tipului din Vechiul Testament. Această legătură strânsă între tip şi antitip se datorează voinţei divine şi atotştiinţei Sale, care în vederea mântuirii oamenilor a revelat scriitorului sfinţit starea tipului în vederea şi cu destinaţia de a preînchipui ceva mai desăvârşit în viitor. Tipurile şi antitipurile sunt preînchipuiri şi desăvârşiri biblice referitoare la Domnul Hristos, la împărăţia Sa şi la desăvârşirea religioasă.

PARTEA SPECIALĂ

381

în Sfânta Scriptură există noţiunea de «tip» cu destinaţia de a preînchipui ceva în viitor referitor la lumea supranaturală, la Mântuitorul, la mântuirea omului. Astfel «Adam este chip al Celui ce avea să vină» (Romani 5, 14). Cele două femei ale lui Avraam «Agar şi Sara» preînchipuie cele două testamente; «şar­ pele de aramă» ridicat de Moise în pustie prefigurează răstig­ nirea Mântuitorului (Ioan 3, 14). Tipul mai este amintit şi prin cuvântud «umbră». Astfel, Sfanţul Pavel spune că preoţii Vechiului Testament şi cortul unde slujeau erau umbre şi închipuiri ale celor cereşti (Evrei 8, 5), pre­ figurări ale lucrurilor mai înalte ce aveau să vină cu Hristos. Mântuitorul Hristos foloseşte sensul tipic, aplicând, la faptele Sale săvârşite pentru mântuirea lumii, multe din tipurile Vechiu­ lui Testament. Astfel, El aminteşte, spre exemplu, că răstignirea era prefigurată prin şarpele de aramă din pustie (Ioan 3, 14), iar şederea Sa în mormânt prin profetul Iona, înghiţit de chit (Matei 12, 40). Sfinţii Apostoli citează «tipuri» din Vechiul Testament pe care le aplică la Domnul Hristos şi la opera Sa. Sfântul Pavel prefigurează pe Domnul Hristos prin stânca din care Moise a scos apă în pustie (I Cor. 10, 4), iar «Legea era umbra bunurilor viitoare» (Evr. 10, 1), precum şi multe alte aşezăminte ale Legii vechi (Col. 2, 16-17). Sfinţii Părinţi au urmat aceeaşi cale trasată de Sfinţii Apostoli, iar unii scriitori bisericeşti, cum a fost Origen şi şcoala din Alexandria, au exagerat în acest sens, ducând toate spre alegorism, chiar unde nu este. Tipulfiind ceva nedesăvârşit, care trebuia să se împlinească în Noul Testament, înseamnă că el există numai în Vechiul Testa­ ment. Sfinţii Părinţi arată că venind Mântuitorul Hristos, împăra­ tul nostru, în Noul Testament nu mai sunt necesare tipurile. Totuşi, alţii socotesc că, pe lângă sensul literal, în Noul Testament ar mai fi fapte şi întâmplări care s-ar mai putea numi «tipuri» în legătură cu desăvârşirea împărăţiei lui Dumnezeu. Astfel, corabia lui Petru, agitată de valuri (Matei 8, 24), poate fi luată ca tip pentru Biserica persecutată; pescuirea minunată (Luca 5, 1 şi urm.) pre­ închipuie aducerea oamenilor la credinţa creştină; blestemul şi

382

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

uscarea smochinului neroditor (Matei 21, 19) ar prefigura lepă­ darea şi osânda celor făţarnici şi necredincioşi. însă, acestea se pot numi tipuri în sens larg, de ordine didactică, pentru zidirea credincioşilor. Ele nu sunt tipuri în sensul strict al cuvântului, adică tipuri ermineutice. Aşadar, sensul tipic rezultă mijlocit prin persoanele, lu­ crurile şi întâmplările Vechiului Testament, voit de Dum­ nezeu şi care închipuie desăvârşirea Noului Testament. El este un sens spiritual înalt şi mistic; ne ridică mai presus de realităţile materiale de la care pleacă şi este mistic, căci este ascuns sub realităţile materiale ale literei. Sensul tipic, deci, se desprinde din unele lucruri, fiinţe şi evenimente din Vechiul Tes­ tament exprimate prin cuvinte. Sensul literal ne înfăţişează lu­ crul, fiinţa, evenimentul, iar sensul tipic se desprinde din mijlo­ cirea acestor lucruri, însă sensul tipic stă alături de sensul literal. De exemplu, cuvântul «mană» indică obiectul care cădea în pus­ tie (leş. 16, 15), fapt ce-1 arată sensul literal. Dar, în afară de acest sens, «mană» mai înseamnă şi altceva: ea preînchipuie şi Sf. Euharistie; şi aici avem sensul tipic. Deci, sensul tipic nu stă niciodată singur în Sfânta Scriptură, ci alături de sensul literal. Sensul tipic, în esenţa sa, este de natură profetică, căci se referă la fapte şi evenimente viitoare. Totuşi, avându-se în vedere tipurile care se referă la anumite învăţături mântuitoare, avem: 1) sens tipic profetic, sau dogmatic; 2) sens tipic moral sau tropologic. Primul cuprinde tipuri ce se referă la Mântuitorul Hristos şi Biserică: şarpele de aramă (Ioan 3, 14), mielul pascal (Ioan 19, 36), preoţia Domnului Hristos (Evr. 7, 3). Cel moral cuprinde tipuri care se referă la doctrina morală a creştinismului. Tăierea împrejur (Fac. 17, 10) prefigurează tăierea împrejur a inimii din timpul mesianic (Col. 2, 11). Tipul moral se găseşte rar în Sfânta Scriptură. Despre sensul anagogic şi sensul alegoric. în legătură cu sensul literal şi strâns legat de el există în Sfânta Scriptură şi sen­ sul anagogic (avayto a învăţa, a conduce de jos în sus). Sensul

PARTEA SPECIALĂ

383

anagogic însoţeşte şi întregeşte sensul literal prin adăugirea unei idei mai înalte, care rezultă, de cele mai multe ori, din reflexiunea interpretului asupra evenimentelor viitoare sau din consideraţiuni de ordin moral. De exemplu: Psalmul 28, 2: «închinaţi-vă Dom­ nului în curtea cea sfântă a Lui». Prin cuvântul curte se înţelege în sens literal sinagoga iudeilor, dar ridicându-ne cu mintea mai sus, putem înţelege, prin sens anagogic, trăirea cerească. De asemenea, Psalmul 110, 9: «Izbăvire a trimis Domnul poporului Său, poruncit-a în veac legământul Său»; în sens literal istoric versetul respectiv se referă la libertatea iudeilor; în mod anago­ gic însă se referă la aceea a lumii întregi. în sfârşit, Psalmul 147, 1-2 : «Laudă Ierusalime pe Domnul, laudă pe Dumnezeul Tău, Sioane; că a întărit stâlpul porţilor tale, a binecuvântat pe fiii tăi în tine». Aici Sfântul Pavel înţelege, prin extinderea sensului, Ierusalimul de sus, iar prin Sion, Biserica (cf. Evr. 12, 22-23), adică lucruri mai înalte1. Un sens biblic de mai mică importanţă în Sfânta Scriptură este sensul alegoric, (ăX%oq'- áyopeúío) şi înseamnă a vorbi alt­ fel decât în vorbirea zilnică. Este un sens ascuns, care descoperă şi expune, contrar cuvintelor textului, un sens cu totul deosebit de sensul care rezultă din interpretarea literală. Sensul alegoric face să dispară raţiunea de existenţă a sensului literar-gramatical. De exemplu, Proverbe 5, 19 : «Cerboaică prea iubită şi gazelă plină de farmec să-ţi fie ea». Acestea sunt cuvinte alegorice, care se referă la femeia tinereţii, numită «cerboaică» pentru curăţenia vieţuirii în căsnicie. Sau (în Isaia 11,6) citim: «Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte». Aici, prin figura fiinţelor neraţionale, se exprimă moravurile oa­ menilor2. Sensul tipic nu este un sens general în Sfânta Scriptura pre­ cum cel literal, ci el se află în anumite locuri şi în anumite cărţi. 1. Sf. loan Hrisostom, la Prof. Iustin Moisescu, Sfânta Scriptură .>■/ inter­ pretarea ei în opera Sfântului loan Hrisostom, Cernăuţi, I ‘>42, p. ‘>8-99. 2. Ibidem.

384

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Astfel, ca regulă generală, el nu se află în acele cărţi care prin ca­ racterul lor n-ar putea să conţină tipuri. Spre exemplu, cărţile di­ dactice: Proverbele, Ecleziastul, Iov, cărţile necanonice (care nu sunt inspirate): în al doilea rând, sensul tipic este indicat de în­ săşi Sfânta Scriptură, de unele din cărţile acesteia, precum face Sf. Pavel în I Cor. 10, 4, arătând caracterul de tip al stâncii; sau în Gal. 4, 24, unde se vorbeşte despre Agar şi Sara, care prefigu­ rează cele două testamente. De asemenea, prin cuvintele «ca să se plinească» se arată tipul din Vechiul Testament, care s-a împlinit în Noul Testament (Matei 2,15,17-18 ; 13, 35 ; Ioan 19, 36 etc.). în afară de locurile indicate în Scriptură mai pot exista şi alte tipuri arătate de tradiţie prin Sfinţii Părinţi, care au observat că există apropieri tipice, adică de tip şi antitip. Nici un creştin, afir­ ma Fericitul Augustin, nu va îndrăzni să spună că în Vechiul Testament nu sunt lucruri care trebuie explicate figurat. Prin existenţa sensului tipic, după Sfinţii Părinţi, se menţine unitatea celor două testamente. Sensul tipic trebuie deosebit de alegorie şi simbol. Tipurile au o existenţă istorică reală cu un înţeles al lor propriu în afară de ceea ce ele prefigurează. Alegoria şi metafora n-au existenţă proprie şi nu interesează decât prin ceea ce preînchipuie. De exemplu, mana, corabia lui Noe sunt tipuri, pentru că au existenţă istorică în afară de ceea ce ele preînchipuie în Noul Testament, în alegorie, cuvintele pe care se întemeiază ea au o însemnare proprie, dar ceea ce interesează este numai ceea ce prefigurează ele. De exemplu, «De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh» (Ioan 3, 5) capătă valoare şi lumină numai în sens figurat. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu simbolul. Acesta este un semn care reprezintă ceva nevăzut şi asemănător din ordinea mai înaltă, un adevăr abstract, religios moral, o persoană, o acţiune, un lucru material cu ajutorul căruia să înţelegem anumite fapte de ordin moral. De exemplu, limbile «ca de foc» pogorâte asupra Aposto­ lilor (Fapte 2, 3) sunt un simbol prin care s-a văzut puterea şi măreţia actului dumnezeiesc al Pogorârii Duhului Sfânt. Ca şi la alegorie, actul în sine capătă adevărata raţiune de a fi prin însem­

PARTEA SPECIALĂ

385

narea sa. Aceeaşi observaţie se desprinde şi din ruperea veşmân­ tului lui Ahia (III Regi 11, 30), care simbolizează dezbinarea statului lui Israel. De asemenea, există deosebire între tip şi exemplu. Tipul este inferior antitipului. Adam, Melchisedec, David sunt inferiori Mântuitorului, adică faţă de antitipul pe care-1 prefigurează. De exemplu, din contră, acesta este superior faţă de fapta căreia tre­ buie să-i corespundă. De aceea, învierera Mântuitorului Hristos se va considera «exemplu» faţă de învierea noastră şi deci ea nu este un tip, ci un exemplu. EURISTICA 5. Despre uzul vorbirii şi regulile sale Cu aflarea mijloacelor de identificare a sensului Sfintei Scripturi se ocupă acea parte a Ermineuticii biblice care se numeşte euristică. Sfânta Scriptură se deosebeşte de celelalte cărţi pentru că este inspirată de Duhul Sfânt şi conţine învăţături divine, supra­ naturale. De aceea şi mijloacele de aflare a sensului ei vor fi de două feluri : primele pe care le cuprinde euristica generală sunt reguli ce se aplică la toate cărţile omeneşti; celelalte, care se gă­ sesc în partea numită euristica specială, cuprind reguli de dog­ matică, de credinţă, proprii Ermineuticii biblice. Deci, în euristica generală se va trata despre: 1) Uzul vor­ birii; 2) Despre context şi 3) Despre paralelism. în partea specială se va vorbi despre: 1) Biserica şi tradiţia ca organe ale interpretării Sfintei Scripturi, 2) Consensul Sfinţi­ lor Părinţi, 3) Analogia credinţei şi 4) Despre antilogii. Despre uzul vorbirii şi regulile lui. Pentru a înţelege mai bine ideile exprimate de un scriitor în opera sa, mai ales dacă car­ tea este veche, scrisă de demult, cum este cazul cu Sfânta Scrip­ tură, trebuie să cunoaştem modul de folosinţă a limbii, sau uzul 25 - Studiul Noului Testament

386

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

vorbirii din epoca respectivă, adică însemnarea cuvintelor din acel timp sau modul cum se legau noţiunile de vorbele care le exprimau. Căci, prin uzul vorbirii se înţelege însemnarea cuvintelor şi modul de formare a frazelor sau felul particular de exprimare într-o anumită epocă. In uzul vorbirii accentul se pune pe cuvinte şi pe însemnarea lor. Cuvintele îşi pot schimba însemnarea în cursul timpurilor. Unele îşi lărgesc însemnarea veche, originară, şi îşi adaugă însemnări derivate sau deduse. Uzul vorbirii se for­ mează prin diferite influenţe religioase, culturale etc. Schimbându-se acestea, se schimbă şi însemnarea unor cuvinte. De aseme­ nea, modificarea sensului unor cuvinte o poate provoca întinde­ rea locului şi greutatea de comunicare a locuitorilor, care aduce formarea dialectelor. Legislaţia civilă, religia, datinile şi obiceiu­ rile poporului respectiv influenţează şi modifică uzul de vorbire în general. Autorii profani ca şi scriitorii sfinţiţi ai Scripturii au scris pentru contemporanii lor şi doreau să fie înţeleşi de ei. De aceea au întrebuinţat uzul vorbirii timpului lor şi au dat cuvin­ telor însemnarea întrebuinţată de contemporanii lor. Autorii Sfintei Scripturi s-au conformat uzului de vorbire ebraic şi creştin. Toţi autorii Vechiului Testament, precum şi cei ai Noului Testament, au trăit într-un mediu evreiesc şi s-au con­ format acelui mediu în modul lor propriu de vorbire. Noul Testa­ ment, deşi a fost scris în limba greacă, elenistică, conţine şi anu­ mite ebraisme. Astfel, autorii Noului Testament scriu : «zidire» (Efes. 2, 21) în loc de om; «dreptate» (Matei 5, 20) în loc de evlavie, religiozitate; «pace ţie (vouă)» formulă de salutare. Tot sub influenţa uzului de vorbire ebraic scriitorii Noului Testament scriu greceşte, cu fraze simple, scurte şi cu colorit ebraic. Sub influenţa uzului de vorbire creştin, aghiografii Noului Testament dau unor cuvinte şi fraze greceşti însemnări noi, creând o gândire creştină. Astfel, «sfinţi» (Rom. 1, 7), «fraţi» (Gal. 1, 2) înseamnă adepţi ai lui Hristos. «împărăţia lui Dumnezeu, a ceru­ rilor, a lui Hristos» înseamnă Biserica întemeiată de Hristos. «Botez», care înseamnă «spălare», «scufundare», este actul de

PARTEA SPECIALĂ

387

încreştinare. «Hirotonie», care înseamnă ridicare şi punere a mâinilor, este Taina sfinţirii persoanelor bisericesti. însă, în afară de observarea uzului de vorbire general, ca la orice altă carte, trebuie să se ţină seamă şi de uzul de vorbire par­ ticular, de felul de exprimare al fiecărui autor. Mai întâi, se va ţine seama de categoria socială din care provine scriitorul respec­ tiv, deoarece aceasta îşi pune pecetea pe modul de exprimare a autorului. în cazul Sfintei Scripturi avem acei oameni cu totul deosebiţi din categoria profeţilor. Aceştia vorbeau în alt fel decât semenii lor. De exemplu, ei anticipau diferite schimbări sociale prin expresii ca : «întunecarea soarelui şi a lunii», «căderea stele­ lor», «cutremurarea pământului». în scrierile poetice se întrebu­ inţau expresii cu însemnări deosebite: «spălarea cu lacrimi a pa­ tului său» (Ps. 6, 6) înseamnă a se căi. în sfârşit, sunt cazuri când unii autori au un fel propriu de a vorbi. De exemplu, Evan­ ghelistul Ioan spune : «a rămâne în lumină» (I, Ioan 2, 10), adică a trăi în curăţie ; «a umbla în întuneric» (Ioan 12, 35), adică a trăi în rătăcire. Deci, a cerceta uzul biblic al vorbirii înseamnă a căuta în­ semnarea pe care au avut-o cuvintele în timpurile biblice sau specificul cuvintelor la diferiţi autori biblici. Uzul biblic al vorbirii se poate cunoaşte prin mijloace sau izvoare directe şi indirecte. Ca izvoare directe principale avem: 1) Cărţile Vechiului şi Noului Testament, căci autorii Sfintei Scrip­ turi lămuresc singuri multe din cuvintele întrebuinţate în diferite locuri; 2) Traducerile greceşti ale Vechiului Testament, mai ales Septuaginta; 3) Scriitorii Iosif Flaviu şi Filon, care au trăit în tim­ pul creştinismului şi au întrebuinţat cuvinte cu aceeaşi însemnare ca la aghiografii creştini; 4) Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti, mai ales cei vechi, ca Sf. Ignatie al Antiohiei şi Sf. Clement Romanul, care au scris într-o limbă asemănătoare cu a autorilor Noului Testament; 5) Scriitorii păgâni care aparţin perioadei ele­ niste şi au scris în dialectul comun ca : Polibiu (f 122 d. Hr.) şi Diodor de Sicilia (f 8 d. Hr.); 6) Scrierile apocrife ale Vechiului

388

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

şi Noului Testament, pentru că şi unele şi altele au acelaşi mod de exprimare. Ca mijloace sau izvoare indirecte avem: 1) Vechile traduceri ale Sfintei Scripturi: Peşito şi Vulgata, căci traducătorii lor sunt mai aproape de timpul când au apărut cărţile sfinte; 2) Dicţionare, gramatici, concordanţe biblice şi comentarii care explică diferite însemnări ale cuvintelor. Ca izvoare secundare de cercetare a uzului vorbirii avem: 1) etimologia, adică desfacerea cuvântului în elementele compo­ nente, căci rădăcina primitivă a cuvântului ne dă însemnarea ori­ ginară, care se menţine de multe ori peste toate modificările sur­ venite între timp; 2) alt mijloc secundar este compararea cuvin­ telor respective cu acelea din dialectele înrudite (compararea cu­ vintelor din limba ebraică cu acelea din limba siriacă sau arabă). Drept norme de urmat de către interpret pentru aflarea uzu­ lui biblic al vorbirii el trebuie să citească şi să se familiarizeze cu stilul Sfintei Scripturi, care lămureşte unele cuvinte mai greu de înţeles prin locurile paralele. Va compara Sfânta Scriptură cu vechile ei traduceri; va cerceta comentariile Sfinţilor Părinţi la cărţile Sfintei Scripturi; va consulta dicţionare şi glosare biblice, cercetând însemnarea etimologică a cuvintelor. Se va familiariza cu folosirea de către autorii biblici a unui limbaj presărat cu me­ tafore. Va interpreta Sfânta Scriptură în sens literal propriu tot­ deauna când se istoriseşte un fapt şi se dă o învăţătură, iar în sens figurat atunci când există un motiv evident şi impune inter­ pretarea metaforică. în legătură cu limbile Sfintei Scripturi, se ştie că ea a fost scrisă în limba ebraică, Vechiul Testament, şi în cea elenistică, Noul Testament. Aproape toate cărţile Vechiului Testament au fost scrise în limba ebraică veche, iar în dialectul aramaic (limbă vorbită de evrei după exilul babilonic) s-a scris: o parte din pro­ fetul Ieremia, Daniel, Ezdra şi o parte din cărţile necanonice. Din­ tre cărţile necanonice, înţelepciunea lui Solomon şi III Macabei s-au scris în limba greacă. Deci limba ebraică a cărţilor Vechiului

PARTEA SPECIALĂ

389

Testament devine o limbă moartă, luându-i locul limba aramaică. Uzul vorbirii, în legătură cu limba veche şi însemnarea cuvin­ telor ei, le putem afla din dicţionare. Limba originară a Noului Testament este limba greacă ele­ nistică. în afară de Evanghelia după Matei, care-i scrisă în limba aramaică, toate celelalte sunt scrise în limba amintită. Totuşi lim­ ba Noului Testament nu este exact limba elenistică. Căci în limba în care s-a scris Noul Testament existau şi multe elemente din lim­ ba aramaică. Frazele erau legate prin conjuncţii scurte şi simple, având o serie de cuvinte strict creştine. Autorii, fiind evrei, au in­ trodus un spirit propriu limbii, o gândire ebraică exprimată cu cu­ vinte greceşti. Toate acestea dau limbii Noului Testament o struc­ tură proprie, fac din ea un dialect propriu creştin, deosebit şi de dialectul alexandrin pe care-1 vorbeau iudeii din Alexandria şi din diaspora, şi de limba post-clasică, în care au scris scriitorii politeişti păgâni Polibiu (f 122) şi Dio Cassius (f 155) după Hristos. Sensul adevărat al unui text dintr-o carte oarecare, deci şi din Sfânta Scriptură, nu se poate descifra numai din cunoaşterea uzului vorbirii, ci şi din urmărirea înlănţuirii ideilor exprimate de autor pe o întindere mai mare decât fragmentul ce vrem să-l in­ terpretăm. Cu alte cuvinte, când vrem să interpretăm un text sau un fragment oarecare, trebuie să-l punem în legătură şi cu alte părţi din scrierea respectivă, căci autorul care l-a scris nu l-a elaborat separat. Orice parte din scriere depinde de altele, este în legătură cu ele, le determină sau este determinată de ele. De aceea, interpretul trebuie să cerceteze textul în legătura sa cu ideile din alte texte exprimate prin cuvinte de autorul respectiv. El va cerceta, deci, textul respectiv în contextul său. 6. Despre context Sensul adevărat al unui text dintr-o carte oarecare, deşi şi din Sfânta Scriptură, nu se poate descifra numai din cunoaşterea uzului vorbirii, ci şi din urmărirea înlănţuirii ideilor exprimate de autor pe o întindere mai mare decât fragmentul ce vrem să-l

390

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

interpretăm. Cu alte cuvinte, când vrem să interpretăm un text sau un fragment oarecare, trebuie să-l punem în legătură şi cu alte părţi din scrierea respectivă, căci autorul care l-a scris nu l-a elaborat separat. Orice parte din scriere depinde de altele, este în legătură cu ele, le determinăm sau este determinată de ele. De aceea, interpretul trebuie să cerceteze textul în legătura sa cu ideile din alte texte exprimate prin cuvinte de autorul respectiv. El va cerceta, deci, textul respectiv în contextul său. Prin «context» se înţelege legătura strânsă dintre ideile cuprinse într-un fragment dintr-o lucrare oarecare şi ideile ce premerg sau succed fragmentul respectiv. Când spune cineva: «vezi contextul», înseamnă că trebuie să citească de la fragmentul sau textul respectiv câteva propoziţii înainte şi câteva după, pentru a putea înţelege legătura dintre ele, ca să desprindă adevăratul înţeles al textului respectiv. Deci, pen­ tru a arăta înlănţuirea şi mersul ideilor dintr-o scriere oarecare, cercetarea contextului este de mare folos interpretului. Contextul se împarte în: context extern şi context intern. Prin context extern constatăm modul în care autorul şi-a aranjat mate­ rialul şi l-a dispus pentru a-1 reda cât mai clar. De aceea, contex­ tul extern se împarte în: contextul extern-istoric şi context ex­ tern-real. Atunci când constatăm că faptele relatate sunt expuse în mod cronologic, aşa cum s-au întâmplat în realitate, avem con­ text istoric. De exemplu, expunerea faptelor din viaţa Mântui­ torului în Evanghelia după Luca. Când însă faptele şi ideile nu sunt redate în ordinea lor cronologică, ci după asemănarea dintre ele, avem context real. De exemplu, Predica de pe munte de la Evanghelia după Matei (cap. 5-7). Contextul intern constă în legătura intimă întreolaltă a idei­ lor dintr-un text oarecare. Aici este vorba nu de dispunerea ma­ teriei ca la contextul extern, ci legătura ideilor şi aşezarea lor după legile logice. Contextul intern se împarte la rândul său în context logic, psihologic şi, în Sfânta Scriptură, în context optic. Contextul logic este legătura intimă logică, corectă între noţiu­

PARTEA SPECIALĂ

391

nile şi ideile unui text oarecare. Avem contextul logic apropiat, care constă în legătura logică între noţiunile şi ideile unui text dintr-o frază sau propoziţie a textului respectiv. Prin contextul logic apropiat se cunoaşte însemnarea adevărată a predicatului, a subiectului, a complementului sau atributului dintr-o propoziţie. De exemplu: «Şi lumea prin El s-a făcut» (Ioan 1, 10). Din pre­ dicatul «s-a făcut» deducem că prin subiectul «lume» trebuie să înţelegem lumea fizică şi nu cea morală. Prin contextul logic îndepărtat se înţelege legătura de idei din­ tre mai multe propoziţii, ca părţi ale aceleiaşi probleme dintr-un text oarecare. Prin acest context se cunoaşte de foarte multe ori sensul cuvântului. Astfel, prin expresia «plină de har» (Luca 1, 28) înţelegem «plină de harul lui Dumnezeu», precum se vede în versetul 30. De asemenea, «cuvântul» (Ioan 1, 10) înseamnă Fiul lui Dumnezeu, cum vedem în (Ioan 1, 14). Din contextul logic îndepărtat putem înţelege însemnarea unei figuri de stil. De exemplu: «Aluatul fariseilor şi saducheilor» (Matei 16, 6), după contextul îndepărtat, este o învăţătură rea. Contextul psihologic este legătura de idei care provine nu din gândirea rece, ci din influenţa sentimentelor prin legile psi­ hologice ale asociaţiei şi ale contrastului. Astfel, ideea de viaţă atrage după sine pe cea de moarte, cea de rai, pe cea de iad. Dom­ nul Hristos, sub influenţa bucuriei de a lucra la mântuirea samarinenilor, spune : «Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine» (Ioan 4, 34). Contextul psihologic apare mai ales în cărţile poetice şi profetice cărora le dă o mai mare căldură. Contextul optic (vizual) sau profetic este o variantă a contex­ tului psihologic, care se găseşte la profeţi şi prin care aceştia apro­ pie evenimente foarte îndepărtate în timp, care se aseamănă între ele. De exemplu, eliberarea evreilor din robia babilonică de ciiire Cirus se leagă de dezrobirea ce avea să vină prin Mesia (Isaia 45). Mântuitorul adoptă metoda profeţiilor când leagă slârşitul Ierusalimului de sfârşitul lumii (Matei 24; Luca 21). Cunoaşterea contextului este deosebit de importantă, căci ea ne ajută să cunoaştem precis gândurile autorului. Prin context

392

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

înţelegem că un text oarecare nu trebuie rupt din înlănţuirea sa logică, de textele anterioare şi posterioare, căci s-ar putea să trunchiem cugetarea autorului, dându-i alt înţeles. Dar gândirea unui autor nu se poate înţelege complet numai prin utilizarea contextului. Ermineutica oferă şi alte mijloace au­ xiliare pentru aceasta. Cunoaşterea temei de tratat a cărţii respec­ tive este unul din aceste mijloace complementare şi un ajutor al contextului. Cunoscând tema sau subiectul înţelegem şi părţile scrierii, precum şi sensul unor cuvinte şi gândurile răzleţe din unele părţi ale scrierii. Al doilea mijloc de cunoaştere a gândirii autorului este des­ cifrarea scopului scrierii respective. In această privinţă, există două feluri de scopuri: 1) scopul general pe care îl au o serie de cărţi de acelaşi fel, cum ar fi Evangheliile şi Epistolele canonice, care au scopul comun de a învăţa pe credincioşi doctrina creştină şi principiile morale ale Mântuitorului. Pe lângă acestea mai există 2) un scop special. Fiecare autor şi fiecare carte canonică au scopul lor special. De exemplu, Epistola către Galateni are scopul de a arăta că îndreptarea omului se dobândeşte prin credinţă, fară fap­ tele Legii mozaice. Din cunoaşterea scopului cărţii înţelegem mai uşor unele învăţături, ca şi sensul anumitor expresii. Scopul unei cărţi se poate cunoaşte din spusele autorului respectiv (Luca 1, 3-4; Ioan 20, 31), din cercetarea cărţii şi din mărturiile Sfin­ ţilor Părinţi. In sfârşit, un ultim mijloc de a cunoaşte gândurile autorului este motivul (sau motivele) scrierii. El ne arată ce l-a îndemnat, ce influenţă şi ce împrejurări l-au determinat pe scriitor să com­ pună scrierea. Motivul este în strânsă legătură cu scopul. Cunos­ când motivul sau scopul unei scrieri ne putem da seama dacă un text oarecare, din acea scriere, trebuie înţeles la propriu sau la fi­ gurat. De exemplu, cuvintele Mântuitorului : «Sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi pentru împărăţia cerurilor» (Matei 19, 12). Prin context ne dăm seama că vorba «famen» se ia în sens impropriu, fiind vorba despre celibat, pentru că a fost ros­ tită în legătură cu părerea apostolilor exprimată mai sus, care

PARTEA SPECIALĂ

393

spuneau că «nu este de folos să se însoare» (Matei 19, 10). Moti­ vul scrierii se cunoaşte din declaraţia autorului (Luca 1,1), din materia tratată (Gal. cap. 1 şi 2) sau din mărturia Sfinţilor Părinţi. Pentru înţelegerea sensului scrierii respective are importanţă şi cunoaşterea pregătirii culturale şi a personalităţii scriitorului, cui se adresează scrierea precum şi condiţiile religioase şi sociale ale timpului scrierii ei. 7. Locurile paralele şi importanţa lor Sfânta Scriptură cuprinde exclusiv scrieri ocazionale. învă­ ţăturile cuprinse în ele nu sunt orânduite în mod sistematic, ci sunt răspândite în diferite locuri, deşi toate converg spre acelaşi scop general: mântuirea oamenilor. însă, există în cărţile Sfintei Scripturi foarte multe fapte şi învăţături asemănătoare ca idei şi expresii. Aceste locuri din Sfânta Scriptură, asemănătoare ca idei şi expresii, se numesc locuri paralele. Aşadar, numim locuri paralele diferitele texte din cărţile Sfin­ tei Scripturi care se aseamănă ca expresie, ca vorbe sau idei. Lo­ curile asemănătoare sunt locuri paralele. Un exemplu elocvent de locuri paralele sunt pericopele Evangheliilor sinoptice care istorisesc aceleaşi fapte şi relatează aceleaşi învăţături aproape cu aceleaşi cuvinte. Locurile sau textele paralele se împart în: verbale şi reale. Dacă ele se aseamănă ca vorbe, ca expresii, avem paralele verba­ le, iar dacă sunt asemănătoare ca idei avem paralele reale. Parale­ lele reale se împart în istorice şi didactice, după cum se referă la fapte istorice sau la învăţături (didactice). Textele paralele istorice se găsesc mai ales în Vechiul Testa­ ment, (cu deosebire în cărţile Regilor şi Paralipomena). în Noul Testament ele apar frecvent în Evanghelii, iar cele didactice mai ales în Epistole. Locurile paralele ajută la înţelegerea corectă a adevăratului sens scripturistic prin compararea textelor asemănătoare între ele. Compararea locurilor paralele în scopul lămuririi lucrurilor

394

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

obscure se numeşte paralelism. Paralelismul explică multe texte dificile din Sfânta Scriptură. Astfel, fraza «Am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer» (Luca 10, 18) se explică prin textul paralel de la războiul ceresc descris în Apocalipsă (12, 7-8), unde se vorbeşte de biruinţa Arhanghelului Mihail împotrtiva lui Satan şi urmaşii săi - demonii răzvrătiţi din cauza mândriei şi care au fost biruiţi. Deci, a cădea din cer înseamnă sfărâmarea puterii celor semeţi, care în mândria lor se credeau nebiruiţi. Paralelismul istoric ajută la cunoaşterea clară a multor fap­ te şi întâmplări din viaţa Domnului Hristos. Astfel, comparând Matei (9, 18-26), Marcu (5, 22^43) şi Luca (8, 41-56) ne facem o idee limpede despre învierea fiicei lui Iair şi despre vindecarea paraliticului din Ierusalim (Matei 9, 1-8), (Marcu 2, 2-12; Luca 5, 18-25). Prin paralelism istoric aflăm că la numărătoarea po­ porului lui Israel făcută de David, fapt socotit ca păcat de către Dumnezeu, el a fost îndemnat de diavol (II Regi 24, 1-16 şi Paralipomena 21, 1). Prin paralelism didactic se clarifică unele idei doctrinare, cum sunt acelea ale credinţei şi faptelor. De exemplu, confrun­ tând Romani (3, 28) cu Iacov (2, 17, 24), vedem că în primul nu este vorba de fapte bune, ci de faptele Legii mozaice. Tot prin el aflăm sensul unor cuvinte. Astfel, sensul cuvântului «frate» din Noul Testament (Matei 12, 46; 13, 55; Marcu 2, 31) se lămureşte prin paralela de la Facere (12, 5 şi 13, 8), adică sub numele de «fraţi» se înţelegeau la evrei rude apropiate. In întrebuinţarea paralelismului interpretul va trebui să ur­ meze unele norme pentru a avea rezultate bune. Astfel, textele vor trebui apreciate după gradul înrudirii lor. De aceea, ele vor fi cercetate mai întâi în scrierile aceluiaşi autor. De exemplu, un loc obscur din Epistolele întâi ale Sf. Pavel se va cerceta, spre a fi lămurit, mai întâi în epistolele aceluiaşi autor. După ce vor fi epuizate aceste locuri, se vor cerceta textele paralele în cărţile

PARTEA SPECIALĂ

395

autorilor apropiaţi, ca gen al scrierilor, adică, în cazul dc faţă, Epistolele celorlalţi aghiografi. Un loc neclar dintr-o carte istorică, dintr-o Evanghelie, spre exemplu, se va cerceta la locurile paralele din celelalte Evanghelii. în cazul neclarităţii unor texte, după epuizarea normelor amin­ tite, se va recurge la textele paralele din scrierile care stau în de­ pendenţă spirituală cu cărţile ale căror locuri le cercetăm. De exem­ plu, Epistolele Sf. Pavel stau în dependenţă spirituală cu Evan­ ghelia după Luca. în sfârşit, se vor cerceta textele paralele din Noul Testament sau chiar întreaga Sfântă Scriptură. Tot ca regulă generală de urmat, se vor explica textele obscure prin cele mai limpezi, iar cele succinte prin texte mai amănunţite. Identificarea textelor paralele se face cu «trimiterile» (in­ dicate la fiecare pagină jos), existente la cele mai multe ediţii ale Bibliei (respectiv ale Noului Testament), cum este în româneşte Biblia sinodală din anul 1968, Noul Testament din anul 1972, precum şi toate ediţiile care au urmat după acestea. în acelaşi scop, s-au alcătuit anumite cărţi numite concor­ danţe biblice, care sunt culegeri de texte paralele cu materia orânduită pe chestiuni, în ordinea alfabetică şi cu indicarea locu­ lui din care sunt luate. Concordanţele sunt verbale sau reale. Cele verbale sunt culegerile de cuvinte paralele din Sfânta Scriptură, orânduite pe chestiuni şi înfăţişate în ordine alfabetică. Cele re­ ale cuprind locuri paralele din Sf. Scriptură referitoare la proble­ mele care se află în acelaşi text, aranjate tot în ordine alfabetica (de exemplu, textele unde se află: «păcat», «pocăinţă», «mân­ tuire», «înger» etc.). în româneşte avem următoarele concordanţe biblice impor­ tante: Dr. Const. Chiricescu şi Iconomul C. Nazarie, ( alăuza predicatorului, traducere şi prelucrare, Bucureşti, 1902; Episcop Valerian Zaharia, Flori alese din grădina Sfintei Scripturi, Oradea, 1955; Al. Lascarov Moldovan, Concordantă a Noului Testament, Bucureşti, 1932.

396

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

8. Biserica şi tradiţia ca organe ale interpretării Euristica specială cuprinde anumite norme ale credinţei noas­ tre care se referă strict la interpretarea Sfintei Scripturi. Ele se bazează pe faptul că învăţătura Mântuitorului şi Apostolilor Săi nu se cuprinde numai în Sfânta Scriptură a Noului Testament, ci şi în cuvântul oral (tradiţie) transmis de Sfinţii Apostoli şi păstrat de Biserică, în care prin asistenţa Duhului Sfânt s-a păstrat tra­ diţia şi care, prin magisteriul ei, a învăţat fără greşeală Scriptura. De aici urmează două principii: tradiţia şi Biserica sunt or­ ganele cele mai autorizate pentru interpretarea Scripturii. Sfânta Scriptură este cartea revelată oamenilor de către Dum­ nezeu prin profeţi şi prin Mântuitorul Hristos, prin Apostoli şi prin ucenici ai Apostolilor. Ceea ce s-a descoperit prin prooroci, prin drepţi şi înţelepţi şi s-a fixat în scris înainte de Domnul Hristos formează Vechiul Testament, iar ceea ce s-a transmis prin Domnul Hristos şi Apostolii Săi şi s-a fixat în scris de ucenicii Domnului Hristos şi de învăţăceii lor formează Noul Testament. Atât revelaţia divină din epoca Vechiului Testament, cât şi cea din epoca Noului Testament s-au transmis mai întâi oral pentru anumiţi oameni şi pentru anumite comunităţi; oamenii grupaţi în jurul templului şi al sinagogilor în Vechiul Testament şi aceia care formau comunităţi creştine în Noul Testament. După un oarecare timp, învăţăturile divine ale Vechiului Tes­ tament, care circulau oral sau chiar scrise în fragmente, s-au fixat în scris şi au fost primite de comunităţile respective, care le-au strâns la un loc, le-au codificat şi pe care le citeau şi le interpre­ tau conducătorii comunităţilor lor şi învăţătorii de lege. Interpre­ ţii, la rândul lor, au scris unele explicaţii la anumite texte sau cărţi după întoarcerea evreilor din robia babilonică, explicaţii numite midraşuri. în acest mod s-a format Vechiul Testament şi, alături de el, tradiţia iudaică (explicaţia la anumite texte sfinte), înainte de Mântuitorul. Biserica creştină şi-a însuşit numai Ve­ chiul Testament de la sinagoga iudaică şi l-a încorporat Bisericii prin Domnul Hristos, care i-a dat interpretare hristocentrică.

PARTEA SPECIALĂ

397

Revelaţia Noului Testament s-a efectuat deplin prin Domnul Hristos, Care a transmis-o oral. Ea a fost amplificată de Sfinţii Apostoli, interpretând-o şi adâncind-o, şi a circulat 15-20 de ani numai pe cale orală, răspândindu-se la comunităţile creştine pen­ tru edificarea lor sufletească. Biserica creştină înfiinţată de Mân­ tuitorul (Fapte 20, 28), care a luat fiinţă în mod efectiv în ziua Cincizecimii (Fapte 2,41; 4,4), şi-a însuşit-o şi încorporat-o sub autoritatea celor 12 Apostoli; iar mai târziu (între anii 43-100) parte din aceşti ucenici sau învăţăcei de predici apostolice, dând naştere la ceea ce noi numim Noul Testament. El s-a codificat ceva mai târziu (sec. II-IV) prin autoritatea Bisericii. înainte de a exista Vechiul şi Noul Testament a existat învă­ ţătura orală. Din ea s-a luat esenţialul şi s-a fixat în scris, rămâ­ nând totuşi, în continuare, şi un învăţământ oral, care s-a trans­ mis mai departe alături de Sfânta Scriptură, amplificându-se mai ales prin explicaţii şi interpretări la textele sfinte. Deci, tradiţia, adică învăţământul oral, predaniile (I Cor. 11, 1) existau în vea­ cul apostolic alături de Sfânta Scriptură (II Tes. 2, 15), purtând numele de tradiţie apostolică; după veacul apostolic a luat nu­ mele de tradiţie bisericească. Aceasta s-a cristalizat în scris prin scrierile Sfinţilor Părinţi, dogmele şi canoanele sfintelor sinoade (ecumenice), simbolurile de credinţă, cultul bisericesc etc. însă, alături de tradiţie au existat şi comunităţile creştine, adică Biserica. Acestor comunităţi, care formau Biserica, li s-au adresat Apostolii Mântuitorului. Biserica a primit scrierile Nou­ lui Testament. Apostolii şi urmaşii lor au condus Biserica, i-au dat o structură, o ierarhie, care a codificat scrierile Noului Testa­ ment, le-au explicat, le-au făcut şi le-au apărat de orice rătăcire şi sub conducerea Duhului Sfânt magisteriul Bisericii interpre­ tează totdeauna textul scripturistic cu o autoritate infailibilă. Deci, Biserica, Tradiţia şi Sfânta Scriptură au coexistat şi stau întotdeauna într-o strânsă legătură. Evident, au existat din­ tru început tradiţia şi Biserica şi apoi s-a fixat în scris Scriptura. Biserica, prin magisteriul său, are autoritatea de a interpreta

398

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Scriptura având în visteria sa ca sprijin tradiţia, adică învăţătura Sfinţilor Părinţi. Dreptul Bisericii de a interpreta Sfânta Scriptură îl recunosc reprezentanţii autentici ai Tradiţiei, Sfinţii Părinţi. Astfel Sf. Irineu ( | 202) spune: «Nu se poate afla din Scriptură adevărul de către aceia care nu ştiu tradiţia». în alt loc, în legătură cu dreptul şi autoritatea Bisericii de a interpreta Scriptura, afirmă că: «acolo unde darurile Domnului sunt depuse, se cuvine să se înveţe adevărul. La cei însărcinaţi cu acestea se află ceea ce vine de la Apostoli: succesiunea Bisericii. Căci ea ne înfăţişează Scriptura fară pericol» (Adv. Haer. IV, 26, 5). Vincenţiu de Lerin adaugă: «Din cauza înălţimii ei, nu toţi iau Scriptura în acelaşi înţeles... Pentru aceasta e necesar, din pricina unor greşeli aşa de felurite, ca interpretarea profetică şi apostolică să se călăuzească de regula înţelesului bisericesc şi universal» (Commonitorium, cap. II). Dositei, patriarhul Ieru­ salimului spune în «Mărturisirea Ortodoxă» (1672) «Datori sun­ tem să credem fară şovăire în Scriptură, desigur nu altfel, ci aşa cum a interpretat-o şi transmis-o Biserica sobornicească». De ase­ menea şi Mitrofan Critopulos, în Mărturisirea sa de credinţă arată că Sfânta Scriptură fiind încredinţată de Dumnezeu Bise­ ricii, ea trebuie să fie păzitoare şi călăuză a acesteia. De altfel, Biserica în cursul veacurilor a făcut uz de acest drept, interpre­ tând-o şi păzind-o de interpretări greşite cu ajutorul Tradiţiei. Interpretarea corectă pe care Biserica o dă textelor biblice o aflăm practic călăuzindu-ne după normele ermineutice. Totuşi, o putem afla şi din definirea unor sinoade referitoare la anumite versete. Spre exetnplu: «Eu şi Tatăl una suntem» (Ioan 10, 30) a fost interpretat de Sinodul de la Sardica (343) în sensul unităţii fiinţei dintre Tatăl şi Fiul. înţelesul corect al unor versete îl de­ ducem din condamnarea în sinoade a unor interpretări dovedite eretice. Astfel, cap. 20, 4 din Apocalipsă, pe care unii îl interpre­ tau în sens hiliast, a fost condamnat de Sinodul II din Constantinopol (553). Tot ca interpretare autorizată a Bisericii trebuie

PARTEA SPECIALĂ

399

socotite unele practici ale ei. De exemplu, punerea mâinilor peste cei care intră în serviciul altarului este o taină - Taina preo­ ţiei prin care se coboară harul Duhului Sfânt. Deci, locurile respective din Sfânta Scriptură trebuie interpretate ca temei inspi­ rat al hirotoniei (II Tim. 1, 6; Fapte 6, 6; I Tim. 4, 14). Biserica învăţătoare a stabilit interpretarea textului de la Matei (28, 19): «Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le...» ca temei al Tainei Botezului; Ioan (20, 23): «Cărora veţi ierta păcatele, le vor f i iertate, şi cărora le veţi ţine, vor f i ţinute» ca fundament înalt al Pocăinţei, iar textul din Iacov (5, 13-15): «Este cineva bolnav dintre voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnu­ lui» a fost înţeles ca temei al Tainei Maslului. Interpretul va trebui să explice astfel de texte dogmatice nu­ mai în înţelesul pe care Biserica l-a dat, bazată pe Tradiţia păs­ trată de la Sfinţii Apostoli. în ceea ce priveşte marginile până unde se întinde interpre­ tarea Bisericii, trebuie precizat că ea se referă, în primul rând, la textele care cuprind învăţături dogmatice şi morale; la celelalte, numai atât cât sunt în strânsă legătură cu primele. Biserica nu stinghereşte libertatea cercetărilor exegetice. Ea afirmă, însă, că nici textele cu cuprins istoric şi geografic nu tre­ buie să contrazică adevărurile de credinţă. Biserica afirmă că Sfânta Scriptură trebuie înţeleasă şi interpretată ca o carte de zi­ dire sufletească şi nu ca o lucrare ştiinţifică, autorii inspiraţi acomodându-se stadiului de dezvoltare a societăţii timpului lor. 9. Despre consensul Sfinţilor Părinţi Autoritatea Bisericii în interpretarea Sfintei Scripturi s-a exercitat prin hotărârile sinoadelor ecumenice şi prin practicile bisericeşti. Faţă de numeroasele învăţături care se pot desprinde din Cartea Sfântă, mijloacele amintite nu au putut cuprinde toate textele dificile, pline de sens şi greu de interpretat. Astfel, a ră­ mas un câmp larg unde este nevoie de alte călăuze pentru desci­

400

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

frarea adevăratului sens sacru. Aceste călăuze Biserica ni le oferă în operele Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericesti. Sub numele de Sfinţi Părinţi se înţeleg acei conducători şi învăţători ai Bisericii care au vieţuit în primele şapte veacuri ale creştinismului (în epoca sfintelor sinoade ecumenice) până cel mai târziu la Sf. Ioan Damaschin (f 749) şi care au învăţat drept credinţa creştină, au avut o viaţă virtuoasă şi au fost recunoscuţi ca atare de Biserică. De ei se deosebesc scriitorii bisericeşti, care în învăţătura lor au strecurat - uneori fără să vrea - anumite erori. Părinţii bisericeşti, prin însăşi funcţia lor de ierarhi, au pro­ povăduit corect doctrina creştină, apărând-o de falsificările ere­ tice. Ei au făcut operă de interpreţi autorizaţi la sinoade şi în scrieri de apărare şi de lămurire. Opera lor constă, în mare parte, din comentarii la texte biblice. Ei, vieţuind mai aproape în timp de Domnul Hristos şi de Apostolii Săi, au moştenit învăţătura creştină şi modul autentic de a înţelege Sfânta Scriptură; au cu­ noscut mai bine obiceiurile şi împrejurările istorice în care s-au scris cărţile Sfintei Scripturi. Deci, ei au fo st cei mai competenţi şi mai autorizaţi întru descifrarea sensului adevărat al cărţilor respective. Scrierile lor fac parte din Tradiţia Bisericii. Părerile lor în materie de interpretare a textelor sfinte, când concordă între ele, sunt socotite explicări autentice ale Bisericii. Consensul Sfinţilor părinţi este, aşadar, părerea una­ nimă a părinţilor Bisericii asupra sensului dogmatic sau moral al unui text din Sfânta Scriptură. Această regulă de interpretare biblică a fost recunoscută de Biserică din cele mai vechi timpuri. Astfel, Clement Alexandrinul învinuia pe ereticii din vremea sa că s-au îndepărtat de autori­ tatea Sfinţilor Părinţi, iar Origen spunea creştinilor că nu trebuie să se îndepărteze de Tradiţia bisericească păstrată prin succesiune apostolică. De asemenea, Sf. Atanasie cel Mare spune: «Scrip­ turile sfinte şi inspirate de Dumnezeu sunt îndestulătoare în sine pentru vestirea adevărului; există şi multe cuvântări alcătuite de

PARTEA SPECIALĂ

401

fericiţii noştri dascăli, despre ele, pe care de le va citi cineva, va afla interpretarea Scripturilor» (Contra păgânilor). Iar Vincenţiu de Lerin adaugă: «Acolo unde Biserica nu a hotărât nimic asupra sensului, interpreţii să urmeze părerile comune ale învăţătorilor mari şi mulţi, de care ţinându-se cu grijă, să poată înlătura rătă­ cirile ereticilor» (Commonitorium, 38). Practica Bisericii a urmat această regulă. Astfel, Sinodul al VH-lea ecumenic (787) a osândit pe aceia care dispreţuiau autori­ tatea Sfinţilor Părinţi în chestiuni de cercetare a Sfintei Scripturi: Sinodul al Vl-lea trulan (692) hotărâse (prin canonul 19) ca preo­ ţii să înveţe pe credincioşi adevărurile Sfintei Scripturi, respec­ tând tradiţia Sfinţilor Părinţi. De s-ar ivi neînţelegeri în explica­ rea Scripturilor, ei să nu tâlcuiască altfel de cum au tâlcuit lumi­ nătorii şi învăţătorii Bisericii prin cărţile lor. Un exemplu de interpretare bazat pe consensul Sfinţilor Părinţi îl avem la textul din Ioan (6, 27-60), care a fost înţeles ca loc euharistie, întregind locurile din Matei (26, 26), Marcu (14, 22-24) şi Luca (22, 19-20), de unde rezultă prezenţa reală şi substanţială a trupului şi sângelui Domnului Hristos în ele­ mentele de la Cina cea de Taină. Consensul Sfinţilor Părinţi este o călăuză de căpetenie în ex­ plicarea Sfintei Scripturi. în mod practic, pentru a afla consensul Sfinţilor Părinţi, trebuie să ştim a-i deosebi pe aceştia de scrii­ torii bisericesti, care pot fi priviţi, cel mult, ca mărturii preţioase în înţelegerea Sfintei Scripturi, dar numai în legătură cu mărturia Sfinţilor Părinţi. Biserica n-a fixat niciodată numărul Sfinţilor Părinţi. Sinodul al V-lea ecumenic (553) a declarat însă ca învă­ ţători cu autoritate decisivă în Biserică pe: Sfântul Vasile cel Mare, Sf. Atanasie, Sf. Ilarie, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie dc Nyssa, Sf. Ambrozie, Sf. Teofil, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. C'iril al Alexandriei, Sf. Leon cel Mare. între scriitorii bisericeşti sc nu­ mără: Origen, Tertualian, Eusebiu de Cezareea, Rufin, Fer. Ieronim, Fer. Augustin. 26 - Studiul Noului Testament

402

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

în privinţa interpretării Sfinţilor Părinţi, trebuie primită de interpretul biblic numai aceea referitoare la textele cu cuprins dogmatic sau moral. Cele ce privesc probleme de geografie, isto­ rie sau ştiinţă nu sunt obligatorii, căci în această privinţă părerile pot diferi şi chiar Sfinţii Părinţi au putut să cadă în eroare. Consensul unanim este greu de stabilit şi nici nu se poate pretinde. Când cei mai însemnaţi dintre Sfinţii Părinţi, care au aparţinut diferitelor Biserici şi au fost contemporani, sunt de acord, înseamnă că consensul este realizat. Acolo unde există deosebiri de păreri vădite şi nu poate fi vorba de un sens comun tradiţional, majorităţile simple nu pot avea autoritate normativă, ci trebuie să se apeleze la autoritatea Bisericii. De asemenea, ex­ plicaţiile Sfinţilor Părinţi trebuie să fie clare şi precise, nu păreri probabile. Ele trebuie să aibă ca sprijin pe înaintaşi. Analogia biblică şi analogia credinţei. Un alt mijloc pentru aflarea sensului adevărat al Sfintei Scripturi este analogia credin­ ţei. Sfânta Scriptură cuprinde cuvântul lui Dumnezeu descoperit oamenilor. Deşi ea a fost scrisă de diferiţi autori, cu diferite sco­ puri, totuşi la baza ei stă planul şi voinţa divină pentru mântuirea oamenilor. în întreaga Carte sfântă, sub forme diverse, se expune aceeaşi doctrină. Toate faptele şi învăţăturile converg spre ace­ laşi scop. Cu toate deosebirile aparente, în fond există o armonie doctrinară. De aceea, orice învăţătură, care se desprinde dintr-un text oarecare, prin interpretare, trebuie să stea în armonie cu în­ treaga învăţătură a Sfintei Scripturi. Confruntarea sensului unui text cu ansamblul doctrinei biblice constituie analogia biblică. Orice idee doctrinară sau morală contrară acestei credinţe gene­ rale a Sfintei Scripturi este falsă. De exemplu, textele din Matei (15, 18-19) şi Ioan (21, 15-17) nu pot avea înţelesul din care să decurgă un primat oferit de Domnul Hristos Sfântului Apostol Petru, căci acest sens este contrar învăţăturii Noului Testament,

PARTEA SPECIALĂ

403

precum arată o serie de alte texte: Matei (18, 18); Ioan (20, 20-24); Efeseni (2, 22); Matei (20, 27-28). însă, revelaţia divină a circulat oral între oameni. Biserica a primit-o prin predica apostolică. Cu timpul, o parte a revelaţiei s-a fixat în scris şi astfel a luat fiinţă Noul Testament. Biserica şi-a fixat învăţătura bazată pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Ea posedă o credinţa unitară, o învăţătură care are la bază Scriptura şi Tradiţia. De aceea, Ermineutica impune interpretului această credinţă unitară a Bisericii, izvorâtă nu numai din doctrina uni­ tară a Scripturii (analogia biblică) ci şi din aceea a tradiţiei. Ana­ logia credinţei este deci confruntarea sensului unui text cu armo­ nia şi unitatea credinţei Bisericii. Expresia «analogia credinţei» este luată din Epistola către Romani (12, 6) «a,x>akof\a xfig" 7t'i)GT£iO(p> care înseamnă «măsura credinţei». Analogia credin­ ţei este o interpretare indirectă a Bisericii, căci precum un text din Noul Testament nu poate cuprinde învăţături care să fie în dezacord cu întreaga doctrină a Bibliei, tot astfel nu poate cu­ prinde nici învăţături contrare învăţăturii Bisericii, aşezată de Dumnezeu, condusă de Duhul Sfanţ şi depozitară a Tradiţiei. De aceea, dacă o interpretare biblică ar contrazice credinţa Bisericii reieşită din Sf. Scriptură şi Tradiţie ea trebuie respinsă. Astfel, spălarea picioarelor Apostolilor (Ioan 13, 4-5) nu se poate interpreta în sensul că Domnul Hristos ar mai fi instituit vreo taină, căci ar contrazice învăţătura Bisericii. De asemenea, din textele de la Matei (12, 55), Marcu (6, 3) şi Luca (8, 19) nu se poate deduce că Mântuitorul ar mai fi avut fraţi, căci accasta contrazice doctrina Bisericii despre pururea feciorie a Maicii Domnului. Analogia credinţei este un paralelism mai larg, o nor­ mă mai mult negativă pe care trebuie s-o aibă în vedere interpretul, mai ales atunci când sensul obscur al unui text nu se găseşte interpretat explicit prin doctrina şi practicile Bisericii sau prin consensul Sfinţilor Părinţi.

404

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Este o deosebire între protestanţi şi ortodocşi în folosirea acestui mijloc ermineutic în explicarea textelor sfinte. Protestanţii - care resping Tradiţia ca izvor de credinţă - folosesc analogia biblică, iar ortodocşii utilizează, pe lângă analogia biblică, şi paralelismul mai larg, adică analogia credinţei. 10. Despre antilogii Ermineutica, în partea sa numită euristică, cuprinde un capi­ tol special consacrat antilogiilor. Prin el se arată că în Sfânta Scriptură nu există antilogii, adică contradicţii (de la grecesul «âviiXoyia» - contradicţie). în adevăr, Sfânta Scriptură fiind inspirată de Duhul Sfânt în­ seamnă că în ea se cuprinde numai adevărul, căci Dumnezeu nu înşeală, nici nu Se lasă înşelat, şi deci nu poate cuprinde contra­ dicţii. Dacă cumva există impresia că ar exista astfel de antilogii, ele se explică pe altă cale. Se ştie că Sfânta Scriptură s-a copiat şi tradus de nenumărate ori. Prin astfel de operaţii în textul ei s-au strecurat unele greşeli. Astfel, în III Regi (4, 26) citim: «Solomon avea patruzeci de mii de iesle pentru caii de la carele lui şi douăsprezece mii de călăreţi», în II Paralipomena (9, 25) citim: «Solomon avea patru mii de iesle pentru caii de pe la carele lui şi douăsprezece mii de călăreţi». Deci există o contradicţie, confundându-se patru cu patruzeci, căci la evrei cifrele erau înlocuite cu litere. Sfânta Scriptură cuprinde mai multe cărţi, scrise de diferiţi autori, fiecare cu scopul ei. Unii sunt impresionaţi de un fapt, alţii nu ţin seama de el. De aceea, Evangheliile diferă în unele amă­ nunte. Astfel, Evanghelia după Matei istoriseşte despre vinde­ care a doi demonizaţi în ţinutul Gherghesenilor (Matei 8), iar Evanghelia după Marcu (5) şi Luca (8) numai de unul, pentru că ultimii doi sinoptici au subliniat pe cel mai violent dintre îndră­ ciţi. De asemenea, diferă predica de pe Munte din Evanghelia după Matei de cea după Luca. Tot astfel constatăm mici deose­

PARTEA SPECIALĂ

405

biri în Cuvântarea Mântuitorului la trimiterea Apostolilor (Matei 10, 10; Marcu VI, 8); la redarea rugăciunii Tatăl nostru (Matei 6, 9 şi Luca 11, 2). Deosebirile sunt de amănunte, de cuvinte, dar există consonanţă deplină între fapte. Antilogiile dispar când observăm că limbajul biblic se deo­ sebeşte de însemnarea cuvintelor profane. De exemplu «prim născut» înseamnă în Sfânta Scriptură şi «unic născut» şi astfel cuvintele de la Matei «Fiul său Cel Unul-Născut» (Matei 1, 25), nu contestă pururea fecioria Maicii Domnului. Trebuie să obser­ văm că la scriitorii sfinţiţi unele cuvinte sunt folosite cu însem­ nări deosebite. Astfel, când Sf. Apostol Pavel spune: «Socotim că prin credinţă se va îndrepta omul fară faptele legii» (Romani 3, 28), iar Sf. Iacov afirmă: «Vedeţi dar că din fapte este îndrep­ tat omul, iar nu numai din credinţă» (Iacov 2, 24), nu există con­ tradicţie, căci Sfântul Pavel înţelege prin «faptele Legii» ritualul Legii mozaice, care nu poate mântui, iar nu faptele bune, ca Iacov. în unul şi acelaşi obiect trebuie să se facă deosebire între di­ feritele aspecte sub care este privit. De aceea, între cuvintele Mân­ tuitorului de la Ioan (10, 30): «Eu şi Tatăl una suntem» şi loan (14, 28), unde Mântuitorul afirmă: «Tatăl este mai mare decât Mine», nu este contradicţie. Primele cuvinte se referă la firea Sa dumnezeiască, iar celelalte la firea Sa omenească. Când există mai multe istorisiri asemănătoare, ele nu se pot reduce la una, căci ele pot fi deosebite între ele. Astfel, alun­ garea vânzătorilor din templu, istorisită la Ioan (2, 14), nu este identică cu cea istorisită de sinoptici (Matei 20, 12; Marcu 11, 15; Luca 19, 45). Se va observa, de asemenea, că acolo unde par a fi contra­ dicţii între aceleaşi fapte este vorba de fapte diferite. Astfel, este cazul între referatul din Evanghelia de la Matei (1, 1-17), privi­ tor la genealogia Mântuitorului şi cel din Evanghelia de la Luca (3, 23-38). între aceste două liste există nepotriviri. lotuşi, nu există contradicţii, căci la Matei se vorbeşte despre strămoşii

406

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Mântuitorului pe linia ocrotitorului său legal, Iosif, iar la Luca se enumeră strămoşii Domnului Hristos pe linia Fecioarei Maria. Intr-o părută contradicţie va trebui să se observe dacă nu cumva este vorba într-un loc de sens propriu şi în alt loc de sens figurat. Astfel, la Matei (5, 39) Mântuitorul spune: «Iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt». Aici avem de-a face cu gnomă, o sentinţă cu înţeles impropriu. Deci nu este în contradicţie cu protestul Mântuitorului în faţa arhiereului Ana (Ioan 17, 23), când a fost pălmuit de sluga acestuia. Tot în legătură cu antologiile, se pune problema părutei con­ tradicţii între textele scripturistice şi cele ştiinţifice. Scriptura este o Carte Sfântă şi nu conţine erori referitoare la credinţă şi morală şi nici la celelalte adevăruri care sunt în strânsă legătură cu pro­ blema centrală a mântuirii omului afirmată în toate cărţile Sfintei Scripturi. Sfânta Scriptură este compusă de autori diferiţi cu pre­ gătire deosebită; ea e scrisă în genuri literare diferite. De aceea, se va observa genul literar în care este scrisă cartea, istorie, poe­ zie, proză, gnomică. în ea sunt multe citate din izvoare străine, din scriitori profani, care pot fi explicite sau numai implicite. Se va observa atitudinea luată de scriitorul sfinţit. Dacă acesta apro­ bă sau dezaprobă lucrurile sunt clare. Vom socoti adevăr ceea ce el aprobă. Dacă nu aprobă, nici nu dezaprobă, adevărul cuvinte­ lor reproduse rămâne în seama izvorului citat. Ele nu angajează Sfânta Scriptură. Revelaţia Sfintei Scripturi nu cuprinde numai învăţături, ci şi fapte, iar în prezentarea acestora sunt amestecate uneori idei ce depind de cultura vremii, imagini pe care şi le făceau despre lume contemporanii scrierii. Deci, trebuie făcută deosebire între adevă­ rurile relevate şi ideile care ţin de mediu sau de genul literar. în Sfânta Scriptură nu există adevărul absolut, ci adevărul relativ, adică adevărul din punct de vedere al vorbirii populare. Nu se gre­ şeşte când Scriptura vorbeşte despre răsăritul sau apusul soare­ lui, că Ierusalimul este centrul religios al lumii sau când se spune

PARTEA SPECIALĂ

407

că soarele şi luna sunt «luminătorii cei mari», deşi existau corpuri cereşti şi mai mari. Revelaţia divină s-a efectuat progresiv şi Vechiul Testament constituie doar o etapă a dezvoltării revelaţiei. Din cauza slăbiciu­ nilor omeneşti, Dumnezeu a permis să se strecoare unele imper­ fecţiuni şi inexactităţi în învăţătura Sa în legătură cu istoria pre­ gătitoare a mântuirii în istoria poporului evreu. Numai în ansam­ blul învăţăturilor Scripturii şi al doctrinei Bisericii se pot clari­ fica dificultăţile anumitor texte biblice. Se poate ca aghiograful să fi dat unele învăţături contemporanilor săi care nu constituie învăţătura infailibilă a Bibliei, ci numai auxiliare pentru înţele­ gerea adevărului religios. De exemplu, din textul de la Facere (1), în legătură cu creaţia, se poate reţine, ca fapt central şi im­ portant, că Dumnezeu este Creatorul lumii şi al omului. Restul, cu soarele şi luna, lumina etc. - pot fi socotite ca înfăţişări acce­ sorii ale acestui fapt spre a fi înţelese de oameni. în Biblie nu există contradicţii interne, nici contradicţie între adevărul religios şi cel al ştiinţelor. 11. Proforistica Despre traducere, scolie, glosă, comentariu Partea ultimă a Ermineuticii se ocupă cu expunerea sensului Sfintei Scripturi, cu formele prin care interpretul face cunoscut tex­ tul ei auditoriului pentru trebuinţele sufleteşti ale credincioşilor. Proforistica înfăţişează formele în care se expun învăţăturile Sfintei Scripturi potrivit diferitelor trebuinţe ale ascultătorilor. Una din acestea este traducerea. Ea înseamnă strămutarea limbii de origine a Scripturii în limba proprie naţională sau în alta cu­ noscută cititorilor. Traducerile se impart în: traduceri verbale şi traduceri libere. Traducerile verbale păstrează cu stricteţe conţinutul, respectând cugetarea autorului şi expunând-o în cuvinte corespunzătoare. în

408

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

privinţa formei ea va respecta specificul limbii din care se traduce, dar nu va uita nici logica şi proprietăţile limbii din care se traduce. Traducerea liberă este aceea prin care se menţine cu fidelitate fondul, dar forma se modifică şi se adaptează limbii respective după stadiul ei de dezvoltare. Aici traducătorul este mai liber în ale­ gerea stilului, rămânând obligat să ţină seama numai de specificul limbii în care traduce. Din aceste două forme de traduceri este pre­ ferabilă cea verbală, căci printr-o redare liberă se pot introduce cuvinte cu sens greşit, modificându-se înţelesul textului genuin. O primă formă, scurtă, de explicare a textului Sfintei Scripturi este scolia. Ea cuprinde note explicative pentru trebuinţele şco­ larilor. Era scrisă la început pe marginea textelor pentru a fi mereu sub ochii cititorului, pentru a lămuri anumite expresii difi­ cile. Mai târziu, scoliile s-au amplificat şi au devenit continui, referindu-se la întregul text, oferind scurte explicaţii istorice, geografice, arheologice şi stabilind legătura intimă a ideilor. Glosa este expunerea unor explicaţii mai reduse decât scolia. Spre deosebire de scolie, glosa se mărgineşte la explicarea unor cuvinte vechi şi provincialisme care aveau nevoie de explicaţii. La romani prin glose se înţelegeau explicaţiile cuvintelor vechi, străine, termeni tehnici. Aşezate la început pe marginea textului, cu vremea ele au alcătuit adevărate cărţi numite glosării (autorii lor, glosatori). în Orient, glosele s-au limitat la cuvintele care cereau expli­ cări. în Occident, ele s-au extins şi la însemnarea teologică; mai târziu unii autori le-au extins la tot textul. Tratatul este o explicaţie mai amănunţită a unui bloc biblic obscur şi adeseori controversat. Este un fel de monografie a unor texte scripturistice care trebuie explicate amănunţit cu toate mij­ loacele ştiinţifice modeme. Trebuie să se restabilească textul ori­ ginar dacă are variante şi să fie privit din punct de vedere filolo­ gic, istoric şi dogmatic, înlăturându-se obiecţiile posibile. Trata­ tele sunt de două feluri: critice (care se referă la anumite proble­ me de istorie, filologie, doctrină) sau exegetice (care au ca obiect precizarea sensului unui text).

PARTEA SPECIALĂ

409

Tratatele se referă la probleme controversate cum ar fi vor­ birea în limbi (I Cor. 14); instituirea Sfintei Euharistii (Matei 26, 26 şi locurile paralele); păcatul originar (Romani 5). O altă formă de expunere a textului biblic interpretat este c mentariul. El este o explicare amănunţită, temeinică, erudită făcută cu toate mijloacele ermineutice fie la toată Sfânta Scrip­ tură, fie la unele cărţi ale Ei sau la anumite părţi din aceste cărţi. Comentariul trebuie să cuprindă în introducere o serie de date despre: autor, timpul şi locul scrierii, scopul şi limba, cu­ prinsul sumar al cărţii şi împărţirea ei, o cercetare a textului cu variantele şi traducerea lui exactă. în interpretare se va arăta sen­ sul cuvintelor, al pericopelor şi întregul curs al ideilor cuprinse în text. Se vor examina interpretările făcute în trecut, respingându-se cele greşite şi se va arăta însemnătatea textului expli­ cat, scoţându-se în evidenţă doctrina de credinţă şi morală pe care o cuprinde. Comentariile sunt de mai multe feluri: filologice, când se ocupă mai mult de însemnarea cuvintelor, doctrinare, care cerce­ tează ideile dogmatice ale textelor respective, şi practice, care aplică ideile din text la trebuinţele practice ale vieţii. Un bun comentariu este acela care se ocupă atât de partea filologică şi doctrinară, cât şi de aplicaţiile la viaţa practică. Un comentariu complet şi corect se face pe textul originar, tradus şi explicat cu respectarea normelor ermineutice. Comentariile sunt deosebit de importante pentru înţelegerea Sfintei Scripturi. Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti au compus comentarii la întreaga Scriptură sau numai la unele cărţi ale ei. Cele mai importante la Noul Testament sunt ale Sfântului Ioan Gură de Aur (tradus în româneşte) la cele 14 Epistole ale Sfanţu­ lui Apostol Pavel, de Theodosie Athanasiu, fost episcop al Roma­ nului, Bucureşti, 1923. Comentarii originale, în româneşte, la Noul Testament avem la: Dr. Vasile Gheorghiu: Epistola lui Iuda, Cernăuţi, 1910; Epis­ tola către Romani, 1924; Evanghelia după Matei, 1927; pr. I. C.

410

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Beldie, Epistola către Galateni, Bucureşti, 1920; Epistola către Tit, Galaţi 1928; pr. I. Ghia, Epistola Sfântului Iuda, Craiova, 1927; Diac. Dr. H. Rovenţa, Epistola către Efeseni, Bucureşti, 1929; Epistola I către Tesaloniceni, 1938; Epistola către Coloseni, 1946; L. G. Munteanu, Epistola către Galateni, 1940; Nicolae Colan, Epistola către Filimon, 1925; pr. Prof. T. Marcu, Epistola către Tit, 1947; Diac. Prof. N. Nicolaescu, Epistola l către Corinteni (în rev. Studii teologice, 1951), Epistola I a Sfântului Ioan (în rev. Studii teologice, 1953, sub pseudonimul de Tanislav); Dr. Iosif Olariu, Comentarii la toate Epistolele pauline, 2 volume, Caransebeş, 1910 şi 1913. Teoclitos Farmachides, Comentariul Sfintei Evanghelii după Matei, traducere şi adaos de pr. Const. Grigore şi SavaT. Saru, 2 volume, Râmnicul Vâlcea, 1931 şi 1933 (numai 14 capitole); pr. Ioan Mircea, Epistola Ia Sfântului Apos­ tol Petru, Bucureşti, 1973, şi Epistola a Il-a a S f Apostol Petru, Bucureşti, 1976. 12. Arheologia biblică şi importanţa ei pentru interpret Arheologia este ştiinta care studiază trecutul istoric al ome­ nirii pe baza interpretării urmelor istorice materiale: diferite obi­ ecte de uz casnic, obiecte de artă, monede etc. ale acelei epoci. Arheologia biblică este o ramură a studiilor biblice care cercetează trecutul istoric al vieţii materiale şi spirituale a po­ porului evreu în sânul căruia s-au elaborat cărţile Sfintei Scripturi, amintind şi de popoarele învecinate cu care evreii au avut legături, influenţându-i şi primind în epoca respectivă influ­ enţa lor. Deci, arheologia biblică va studia obiceiurile şi insti­ tuţiile poporului evreu referitoare la viaţă sa civilă, politică şi religioasă. Studiul arheologiei biblice este de mare folos interpretului, căci el ajută la cunoaşterea şi interpretarea corectă a Sfintei Scripturi. Aşa precum literatura clasică latină şi greacă nu se

PARTEA SPECIALĂ

poate înţelege fără a se cunoaşte viaţa materială şi spirituală a popoarelor respective, tot astfel nu se poate înţelege sensul adânc al Sfintei Scripturi fără a se cunoaşte obiceiurile şi instituţiile poporului evreu, ţara de origine a Cărţii Sfinte. în adevăr, Biblia s-a elaborat în Palestina şi s-a adresat în primul rând poporului evreu. Ca orice carte ea reflectă, în stilul şi cuprinsul ei, modul de a gândi şi a vorbi al poporului respectiv. Ea se referă la anu­ mite instituţii politice, administrative sau religioase autohtone. Aceste instituţii şi obiceiuri sunt ale unui popor vechi, oriental, deosebit de popoarele actuale europene. Moravurile sale sunt puţin cunoscute, neobişnuite şi în dezacord cu obiceiurile noas­ tre. Ele reprezintă un stadiu de civilizaţie astăzi depăşit şi pe care noi nu-1 putem înţelege cu mentalitatea noastră actuală. Arheo­ logia biblică le explică punându-le în legătură cu ale altor po­ poare învecinate. în acest mod putem înţelege mai uşor şi putem explica unele fapte, sensul unor cuvinte, înţelesul unor expresii scripturistice. Astfel, fară cunoaşterea logodnei şi căsătoriei la evrei nu putem înţelege titlul de tată legal al Mântuitorului atribuit lui Iosif. Aceeaşi instituţie a familiei cu moralismul ei riguros ne ex­ plică intransigenţa morală a Sf. Ioan Botezătorul faţă de regele Irod Agripa. Căsătoria de levirat dezleagă taina căsătoriei lui Rut cu Booz, din cartea Rut, precum şi multe nepotriviri de nume din Vechiul Testament. Instituţiile politice ne desluşesc modul jude­ căţii şi răstignirii Mântuitorului, convertirea lui Zaheu vameşul, moartea arhidiaconului Ştefan şi a Sfântului Apostol Iacov cel Mare, suferinţele Sf. Pavel şi moartea sa. Cele mai importante sunt însă instituţiile religioase. Cunoaşterea lor ne dă cheia înţelegerii multor situaţii necu­ noscute din Sfânta Scriptură. Astfel, templul iudaic cu slujitorii şi atribuţiile lor ne fac să înţelegem multe din faptele şi minu­ nile Mântuitorului, judecata şi moartea Sa, suferinţele Sale din partea sinedriului etc. Epistola către Evrei nu s-ar putea înţelege fără cunoaşterea instituţiilor de cult ale evreilor. Sărbătorile

412

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

evreilor ca Paştile şi Cincizecimea ne ajută să înţelegem mai clar Patimile Domnului, Pogorârea Duhului Sfânt. Anul sabatic şi anul jubiliar ne dezleagă taina marilor cuvântări profetice contra bogaţilor şi exploatatorilor. Suferinţele naţionale ale evreilor ne fac să înţelegem toată acea literatură eshatologică de după exil şi naşterea speranţelor mesianice false ale iudeilor. Sectele şi partidele evreieşti ne arată legătura strânsă dintre viaţa naţională şi religioasă a evreilor şi zugrăvirea acestei vieţi în Vechiul şi Noul Testament. De aceea, în descifrarea textelor obscure trebuie să ne refe­ rim totdeauna la viaţa şi obiceiurile poporului evreu din acea vreme. Interpretarea Sfintei Scripturi fără cunoaşterea arheolo­ giei poporului evreu a dat naştere la destule înţelegeri eronate ale unor texte. Secolul al XlX-lea şi secolul nostru s-au remarcat prin nu­ meroase săpături şi descoperiri arheologice. S-au descoperit oraşe antice şi multe monumente de artă aparţinând civilizaţiilor vechi din Asia şi Africa. Oraşele Ninive şi Babilon, cu monu­ mentele lor, au ieşit la iveală. în Palestina s-au descoperit Vechiul Ierihon, Cetatea Ai, Samaria, adeverindu-se multe date istorice semnalate numai în Biblie. Există o imensă literatură a desco­ peririlor civilizaţiilor vechilor popoare biblice, care au stat în strânsă legătură, au influenţat şi au fost influenţate de poporul evreu. S-au făcut şi se fac cercetări asupra religiei mozaice şi creştine pe baza comparaţiilor dintre culturile acestor popoare şi cultura poporului evreu. Mulţi au încercat, dar fără sorţi de izbândă, să micşoreze prin aceste influenţe originalitatea religiei creştine şi divinitatea sa. Este părerea şcolii din Occident numită a «istoriei tradiţiilor». Falsă în susţinerile sale, această Şcoală are şi rezultate pozitive, care trebuie cunoscute de interpret pentru a pătrunde sensul textelor sfinte. De un interes deosebit se bucură şi descoperirile făcute din 1947 încoace în depresiunea Mării Moarte din Palestina biblică

PARTEA SPECIALĂ

413

(la El Qumran, Vafi, Murab’bat, Kirbet Qumran) etc., unde vieţuia o comunitate ascetică iudaică despărţită de oficialitatea iu­ daică din Ierusalim pe motiv că marele preot nu se mai recruta din rândul preoţiei lui Aaron. Această sectă avea viaţă de obşte şi principii de viaţă asemănătoare celor ale esenienilor. Distrusă de romani la anul 70 d.Hr., comunitatea aceasta a reuşit, înainte de catastrofă, să-şi ascundă manuscrisele religioase în grotele din regiunea respectivă. Materialele descoperite acolo sunt obiectul unor cercetări ştiinţifice minuţioase. Manuscrisele acestea datează din sec. III-I î.d.Hr. Ele cuprind aproape toate cărţile Vechiului Testament, câteva cărţi de disci­ plină a comunităţii respective şi una asupra doctrinei ei. Remar­ cabil este faptul că manuscrisele biblice sunt mai vechi decât cele pe care le posedăm astăzi cu circa 1000 de ani. Textele lor sunt identice cu ale celor cunoscute până acum. S-au făcut unele apropieri între învăţăturile sectei respective şi doctrina Mântuitorului, încercându-se a se micşora originali­ tatea creştinismului şi a-L socoti pe Domnul Hristos ca un mem­ bru al acelei comunităţi. Deducţiile, însă, s-au dovedit a fi pripite şi false. Viaţa şi Patimile Mântuitorului, ca şi învăţătura Sa, rămân originale, sublime, divine. Viaţa şi misiunea Domnului Hristos, ca şi învăţătura Sa, nu au avut nici o legătură, nu au suferit nici o influenţă de la vreo sectă iudaică sau de la vreo religie păgână cu practici esoterice. 13. Istoricul interpretării Sfintei Scripturi (Lecţie facultativă) Cunoaşterea modului cum s-a dezvoltat studiul interpretării Sfintei Scripturi în cursul vremurilor este folositoare pentru exe­ get, deoarece, cunoscând pe marii exegeţi şi interpretările date de ei, acestea se pot lua drept călăuze. în al doilea rând, se pot iden­ tifica greşelile de interpretare care trebuie evitate.

414

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Interpretarea Sfintei Scripturi a început la evrei după exilul babilonic. După această dată limba veche ebraică, în care fuse­ seră scrise cărţile Vechiului Testament, nu se mai vorbea. Locul ei îl luase limba aramaică. De aceea, Cărţile Sfinte trebuiau tra­ duse şi explicate în noua limbă de oameni special pregătiţi pen­ tru aceasta. De altfel, chiar din timpul exilului babilonic au apă­ rut la iudei anumiţi oameni, deosebiţi de preoţi, care explicau sâmbăta în sinagogi pericope din pentateuh şi care se numeau cărturari. Aceştia îşi însuşeau o anumită învăţătură, păstrată oral de la marii rabini, ştiinţa interpretării. Ei erau, deci, aceia care traduceau şi interpretau Cărţile Sfinte. Traducerilor şi interpretărilor lor li s-au adăugat unele dis­ poziţii omeneşti, care au puţine legături cu revelaţia divină. Pentru acest motiv Domnul Hristos mustra pe farisei că defor­ mau înţelesurile Scripturii (Matei 23, 13). Evreii împărţeau explicările lor în două eategorii: «halacha», adică învăţături care se refereau la Legea mozaică şi erau obli­ gatorii pentru toţi, servind de norme pentru viaţă, şi: «hagada», cuvântări despre învăţătura biblică, despre alte părţi ale Scrip­ turii şi erau mai libere. Din cuprinsul acestora se dezvoltă mai târziu Mişna şi Ghemara, două părţi ale Talmudului, în care se afla strânsă toată învăţătura iudeilor referitoare la religia lor. Cartea a fost elaborată prin sec. X d. Hr. de şcolile de interpre­ tare ale evreilor. în interpetare iudeii plecau de la faptul că în Sfânta Scriptură se află două sensuri: sensul literal, exprimat prin cuvinte, pe care-1 poate descoperi orice cititor instruit, şi un sens ascuns, care reiese din valoarea numerică şi simbolismul cuvintelor. De aici a reieşit şi interpretarea numită alegorică. Iudeii din Palestina interpretau Scriptura mai mult după sensul literal, iar cei din Egipt şi din Alexandria o tălmăceau mai mult în chip alegoric. Aceştia locuiau într-un mediu intelectual şi căutau să împace filozofia păgână cu învăţăturile iudaice printr-un sincretism religios, folo­

PARTEA SPECIALĂ

415

sind interpretarea alegorică. Reprezentanţii acestui curent au fost Aristobul ( t 180 î.d.Hr.) şi Filon (f 54 d.Hr.). Tot alegoric inter­ pretau Vechiul Testament şi sectele Terapeuţilor şi Esenienilor din Palestina. începuturile exegezei creştine le face Mântuitorul Hristos. El cunoaşte textul originar al Scripturii, îl traduce şi îl inter­ pretează în limba aramaică pentru ascultătorii Săi (Luca 4, 20-21). Domnul Hristos dă Vechiului Testament adevărata sa interpretare, arătând că el este o pregătire pentru Noul Testament. Vechiul Testament este interpretat hristocentric, adică se arată că Domnul Hristos este scopul şi îndeplinirea Scripturii Vechiului Testament. Mântuitorul deosebeşte în Scriptură un sens literal istoric şi un sens mai înalt, tipic. De asemenea, El foloseşte foarte des vor­ birea în pilde. Sfinţii Apostoli urmează exemplul arătat de Domnul Hristos. în scrierile rămase de la ei, Vechiul Testament este explicat ca fiind o pregătire a Noului Testament. Ei interpretează unele texte în sens literal, mai ales pe cele în legătură cu învăţăturile de cre­ dinţă şi de morală (Fapte 2, 25-27; com. Ps. 15, 8-11), dar folo­ sesc şi sensul spiritual, tipic, mai ales în Epistolele către Galateni (4, 22-31) şi Evrei (7-10). în Apocalipsă sunt redate o serie de viziuni alegorice (13, 1-11). După Sfinţii Apostoli, Biserica folosea Sfânta Scriptură la serviciul divin, citindu-se pericope din Vechiul şi Noul Testa­ ment, pe care le explicau conducătorii Bisericilor, preoţii sau episcopii. Primele scrieri creştine ale Părinţilor apostolici şi apo­ logeţi creştini sunt pline de citate din Vechiul şi Noul Testament. Toţi aceştia citau locurile din Sfânta Scriptură în chip sporadic, fară să se ocupe de o interpretare sistematică. în explicaţiile date textelor citate ei întrebuinţau sensul literal. Astfel procedează Sfântul Teofil de Antiohia, Sf. Iustin Martirul, Sf. Clement

416

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Romanul, Sf. Policarp al Smirnei. Totuşi, în Epistola lui Bamaba şi în Păstorul lui Herma găsim explicări alegorice şi mistice. Cel ce scrie primele comentarii şi omilii exegetice este Origen. El afirmă pentru întâia oară că pentru a putea face o interpretare corectă trebuie stabilită autenticitatea textului respectiv. Pentru aceste motive, el a elaborat opera sa exegetică numită Hexapla. Spre a descoperi sensul înalt al Scripturii, învăţăturile sale subli­ me, Origen interpretează întreaga Sfântă Scriptură folosind sensul alegoric şi înlăturând sensul literal. Origen a fost cel mai strălucit reprezentant al şcolii din Alexandria care a cultivat interpretarea alegorică pentru a combate pe iudei şi pe ereticii gnostici ai vre­ mii sale. El a fost urmat de scriitorii bisericeşti răsăriteni: Eusebiu al Cezareei (+ 340), Sf. Didim Alexandrinul (f 397), Sf. Ciril Alexandrinul (f 444) şi alţii. Ca o reacţie contra alegorismului exagerat alexandrin s-a ivit şcoala antiohiană, care punea accentul pe sensul literal-istoric, interpretând însă unele pasaje din Vechiul Testament în sens tipic. Ea ţinea seama de principiile dobândite prin tradiţia Bisericii. Reprezentanţii străluciţi ai acestei şcoli au fost Diodor din Tars (f 394), dar mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur (f 407), cel mai mare şi mai productiv exeget răsăritean care a scris omilii asupra cărţilor Noului Testament. Din aceeaşi şcoală mai fac parte: Sfân­ tul Vasile cel Mare (f 379), Sfântul Grigore de Nyssa (f 394), Teodoret, episcopul Cirului (f 458) şi Sf. Ioan Damaschin (f 749). Sfântul Ioan Gură de Aur stabileşte în scrierile sale şi unele prin­ cipii ermineutice. Astfel, el afirmă că pentru interpretarea unor cărţi scripturistice este nevoie de o serie de cunoştinţe introduc­ tive la cărţile respective privitoare la autor, timpul şi locul scri­ erii. Interpretul va stabili, în primul rând, sensul literal al textu­ lui şi, de va fi cazul, cu multă grijă şi sensul tipic, bazat pe sen­ sul literal, pe context şi paralelism. După aflarea sensului respec­ tiv se va trece şi la consecinţele practice pentru viaţă.

PARTEA S P E C I A L Ă

417

Dintre apuseni, în această perioadă, avem exegeţi străluciţi pe: Fer. Augustin (f 430) şi Fer. Ieronim (f 420). Fer. Augustin scrie primul tratat de ermineutică creştină: «De doctrina christiana». EI cere interpretului o serie de însuşiri morale şi intelec­ tuale, afirmând că primul sens al Sfintei Scripturi este cel literal, dar sensul alegoric este superior primului. El scrie multe comen­ tarii. Cel mai de seamă exeget apusean din această vreme este Fericitul Ieronim. El a tradus Vechiul Testament după originalul iudaic. Noul Testament tradus de el în limba latină constituie actuala ediţie oficială a Bibliei romano-catolice (Vulgata). Tot lui i se datoresc numeroase comentarii. Exegeza evului mediu începe în răsărit din sec. V şi merge până la 1453 (epoca numita bizantină). în această perioadă se scriu comentarii lipsite de originalitate, antologii exegetice care reproduc anumite lucrări exegetice ale celor vechi. Nu se creează noi principii ermineutice. în această epocă au scris Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei (f 1107), şi Eutimie Zigabenul (f 1118) din Constantinopol, care comentează pe scurt aproape toată Sfânta Scriptură. Nici exegeţii apuseni nu excelează în lucrări de specialitate din cauza împrejurărilor istorice, migraţia popoarelor barbare şi necunoşterea limbii greceşti. în acest răstimp lucrările lor de exe­ geză reproduc şi prelucrează scrierile Fer. Augustin, Fer. Ieronim şi Sf. Grigorie cel Mare (f 604). în epoca Renaşterii, Erasmus de Rotterdam (f 1536) tipă­ reşte o ediţie critică a textului originar grec al Noului Testament, pledând pentru un text cât mai autentic al Sfintei Scripturi. El pune bazele criticii textului şi cere o interpretare a textului sfânt bazată pe filologie şi gramatică. Momentul de răscruce in istoria exegezei este reforma lui Luther (+ 1546). El a fost adversar neîmpăcat al tradiţionalismu­ lui scolastic. Pentru Luther singurul izvor al credinţei este Sfânta Scriptură, înlăturând complet Sf. Tradiţie. Sfânta Scriptură, după 27 - Studiul Noului Testament

418

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Luther, este inspirată literal şi orice credincios o poate interpre­ ta, ajutat fiind de luminile Duhului Sfanţ şi de raţiunea proprie. Autoritatea Bisericii este astfel înlăturată, Scriptura - susţinea el explicându-se prin ea însăşi (Scriptura scripturae interpres). Ea nu conţine decât un singur sens, cel literal, celelalte trebuind să fie înlăturate. Prin Reformă, Sfânta Scriptură fiind declarată unica normă pentru credinţă discuţiile în jurul ei se înmulţesc şi studiile biblice se dezvoltă. Se pune preţ pe critica textului, pe studiile introduc­ tive la cărţile sfinte şi pe sensul literal al Scripturii. Se începe tra­ ducerea Bibliei în toate limbile naţionale, încât credincioşii pot s-o citească direct. După Reformă, exegeza ia o nouă dezvoltare, iar lucrările de ermineutică şi comentariile Sfintei Scripturi iau înfăţişări confesionale: ortodoxe, romano-catolice, protestante. Protestan­ ţii înşişi cereau credincioşilor lor ca în explicaţiile biblice să nu se depărteze prea mult de principiile doctrinare stabilite în căr­ ţile confesionale. Totuşi, o dată declarat principiul interpretării individuale, protestanţii de mai târziu (sec. XVII) - sub influ­ enţa curentelor filozofice ale vremii socotesc Sfânta Scriptură asemenea oricărei cărţi profane, negându-i inspiraţia şi încer­ când în diferite moduri să îndepărteze supranaturalul din ea, adică minunile şi profeţiile. Apar astfel mai multe «şcoli» sau curente teologice. Astfel este curentul protestantismului ortodox, din care fac parte: Luther, Melanchton (f 1560), Calvin (f 1560), Hugo Grotius (f 1564) - care admite revelaţia, minunile, profeţiile şi inspiraţia Sfintei Scripturi. Curentul protestantismului liberal, curent ra­ ţionalist, după care toate faptele şi ideile trebuie judecate prin prisma singurei raţiuni, îndepărtează orice autoritate exterioară bisericească. Reprezentanţii acestui curent neagă inspiraţia bi­ blică, revelaţia divină cu minunile şi profeţiile şi privesc Sfânta

PARTEA SPECIALĂ

419

Scriptură ca pe orice altă carte profană. Ei recomandă o exegeză filologică şi istorică. Printre primii reprezentanţi ai protestantismului liberal se numără H. S. Reimarus (f 1786), care susţine că Evangheliile se contrazic, Moise şi Iisus ar fi fost nişte înşelători, trupul Mântui­ torului după răstignire şi înmormântare ar fi fost furat de ucenici pentru a se pretinde că a înviat, iar minunile şi Tainele Bisericii ar fi fost născocite de preoţi din dorinţa de câştig. S. Semler (1721-1791), urmaşul acestuia, inventează teoria acomodării. După el Mântuitorul şi Apostolii Săi n-ar fi săvârşit minuni, ci s-au acomodat obiceiurilor şi cerinţelor vremii lor, care cereau şi aşteptau un Mesia făcător de minuni. Minunile, deci, ar trebui in­ terpretate în acest mod. Ele ar trebui epurate de elementul supra­ natural şi înţelese ca fapte pur naturale, istorice, săvârşite într-un mediu cu anumite prejudecăţi. Din Evanghelii ar trebui reţinute numai principiile morale şi religia naturală, care nu admite nimic supranatural. Insă, Mântuitorul şi Apostolii n-au fost înşelători şi nu s-au acomodat părerilor greşite ale epocii lor. Ei au suferit pentru în­ văţăturile pe care le propovăduiau, erau în dezacord concepţional cu contemporanii lor, cu mediul în care trăiau. Dintre protestanţii liberali, H. Paulus din Heidelberg (f 1856), adept al filozofului I. Kant (1724-1804) susţinea că religia tre­ buie curăţată de orice dogmă şi menţinut numai elementul moral. Ca şi Eichhom (f 1827), el îndepărtează minunile din Vechiul şi Noul Testament. Paulus inventează teoria psihologică a explicării minunilor Mântuitorului. Apostolii Mântuitorului, după Paulus, au fost oameni cinstiţi, însă ei s-au înşelat, s-au autoiluzionat în legătură cu minunile Domnului Hristos, socotind drept reale uncie fapte aparente. Astfel, pescuirea minunată ar fi fost numai întâm­ plătoare. Schimbarea la Faţă a Domnului s-ar fi petrecut doar în imaginaţia Apostolilor, care au adormit şi au visat, fiind obosiţi. Domnul Hristos n-ar fi înviat, ci s-ar fi trezit dintr-o letargie, în

420

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

care căzuse la răstignire, iar bolnavii vindecaţi de Mântuitorul ar fi fost tămăduiţi prin sugestie etc. Deci, interpretul va trebui să înlăture judecata falsă, imaginaţia povestitorului şi a martorului, interpretând faptul în mod natural şi îndepărtând orice urmă de iluzie şi psihologie individuală. Dar explicând astfel faptele şi minunile ar însemna să schim­ băm textul respectiv. Conform acestei teorii toţi morţii înviaţi de Mântuitorul ar fi fost morţi numai în aparenţă. Textele scripturistice nu ne îngăduie să le interpretăm naturalist. Lazăr, mort de patru zile (Ioan 11, 39), nu putea să aibă o moarte aparentă. Alt exeget protestant, David Fr. Strauss (t 1874) înlătura teoria psihologică a lui Paulus, înlocuind-o cu teoria miturilor. După el, minunile atribuite Domnului Hristos nu ar fi fost fapte reale, istorice, ci adaosuri, suprapuneri peste unele fapte simple, combinaţii elaborate de fantezia populară şi puse pe seama Mân­ tuitorului. După D. Fr. Strauss, Domnul Hristos ar fi fost un sim­ plu rabin, care ar fi învăţat de la Sf. Ioan Botezătorul ideile me­ sianice şi s-ar fi încredinţat pe Sine şi pe alţii că El este Mesia cel promis. Aşteptările mesianice ale Vechiului Testament, care cir­ culau în popor, hrăneau speranţa că Mesia va săvârşi fapte minu­ nate, care i-au şi fost atribuite Mântuitorului. «Miturile» concepute de imaginaţia populară ar fi trecut în cărţile Noului Testament. Acestea, după un continuator al lui Strauss, Bruno Bauer (f 1882), ar fi fost elaborate de Biserică abia în sec. II d. Hr. Scriitorul francez Emest Renan (1823-1892) susţine aceleaşi păreri ca şi D. Strauss, prin teoria legendelor, în cartea sa, cu mult răsunet la vremea ei, Viaţa lui Iisus (1863). Renan afirmă că Mântuitorul ar fi fost un om deosebit, Căruia ucenicii şi cei care-L înconjurau, oamenii sensibili, superstiţioşi şi bizari, i-au atribuit fapte şi însuşiri supranaturale. Adolf Hamack (+ 1930), renumit istoric bisericesc, respinge ipoteza înaintaşilor săi, după care scrierile Noului Testament ar fi fost elaborate în sec. II d. Hr., şi admite că ele au fost scrise în

PARTEA SPECIALĂ

421

sec. I d.Hr. Totuşi, el emite ipoteza adaosurilor, explicând istoria evanghelică pe bază de evoluţie. După el, fondul simplu şi natu­ ral al învăţăturilor Mântuitorului ar fi fost mărit de către ucenici entuziaşti printr-o serie de idei doctrinare, de minuni şi de taine. Mântuitorul ar fi învăţat numai despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre dragoste. Ucenicii au adăugat minunile, tainele şi învă­ ţătura despre Biserică. Ipoteza miturilor a fost dusă la limită de o serie de teologi numiţi mitologi. Dintre ei amintim pe A. Kalthoff, Arthur Drews şi P. L. Couchoud care susţin că Iisus, ca persoană istorică, n-a existat, ci ar fi fost un simplu mit, o expresie concretă a unor idei filozofice şi religioase care existau în acea vreme în Orient. Ase­ menea fenomene s-ar fi petrecut şi în alte religii. Elaborarea s-ar fi săvârşit de unii pretinşi ucenici ai lui Iisus sau de masele popu­ lare din anumite nevoi religioase sau sociale. Teoriile mitologilor au la bază anumite idei filozofice care denaturează textele Sfintei Scripturi. Se ştie că lisus, cu minunile Sale, n-a fost negat de contemporanii Săi. Potrivnicii Săi puneau aceste minuni în seama lui Satan cu care Iisus ar fi colaborat, dar nu le negau. Cât despre inexistenţa lui Iisus, aceasta ar face creş­ tinismul de neînţeles. Fr. Christian Bauer, corifeul «şcoalei» de la Tübingen (1792-1860) încearcă să explice cărţile Sfintei Scripturi prin cri­ ticismul istoric, adică după tendinţa religioasă care le-a inspirat. Adept al filozofiei lui Hegel (1770-1831), el susţine că scrierilc Noului Testament ar fi ieşit din lupta iudaizanţilor cu Sfântul Apostol Pavel şi ucenicii lui, adică din lupta «petrinilor» (adepţii Sf. Petru) cu «paulinii». Primii reprezintă «teza», paulinii «anti­ teza», iar cărţile Noului Testament ar constitui sinteza celor două elemente. Aceasta, însă e o simplă speculaţie iară ba/ă istorică sau scripturistică. în protestantism a apărut şi o direcţie pietistă, reprezentată prin: Friedrich Schleiermacher (f 1834), Albrecht Ritschl (f 1889) 2 8 - S tu d iu l N o u lu i T e sta m e n t

422

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

şi Aug. Sabatier (t 1901), care susţin că Evangheliile reprezintă doar o experienţă religioasă trăită de Hristos şi Apostolii Săi şi păstrată de Biserică. Ea prezintă importanţă ca experienţă reli­ gioasă pământească trăită, dar nu are valoare istorică. Există şi o direcţie evoluţionistă, reprezentată prin Iulius Wellhausen (1844-1918), care afirmă că religia evreilor, îndeosebi Pentateu­ hul, s-ar fi format prin evoluţie naturală. Secolul nostru este dominat de alte curente protestante, care au părăsit criticismul exagerat al textelor, cum sunt: curentul «isto­ riei tradiţiilor» şi «şcoala istoriei formelor». Primul curent re­ prezentat prin H. Giinkel, Fr. Delitsch, P. Jensen arată că religia Vechiului Testament şi cea a Noului Testament s-ar fi format prin influenţa celorlalte religii şi culturi ale popoarelor învecinate: asirieni, babilonieni, perşi, pentru Vechiul Testament, şi religiile de mistere: egipteană, asiriană, persană, greacă, pentru religia creştină a Noului Testament. Trebuie observat însă că mai mult a influenţat creştinismul po­ poarele şi civilizaţiile antice decât a fost influenţat el de acestea. Al doilea curent al «istoriei formelor», susţinut de M. Dibelius, O. Cullmann, R. Bultmann etc. studiază modul cum s-a format învăţătura mozaică şi creştină orală, adică tradiţia cu formele sale literare până s-a fixat în scris de aghiografi. Ei susţin că tradiţia mozaică s-a format în răstimp de o mie de ani, iar cea creştină în decurs de 30 de ani, ambele evoluând de la forme simple, mici povestiri, rugăciuni cultice, până la marile ansambluri care s-au fixat în scris în Biblie. în această evoluţie Tradiţia a fost mult in­ fluenţată de comunităţile respective cărora ea se adresa şi de cre­ dinţele lor religioase, preocupări care au fost şi ele încorporate în Cărţile Sfinte. Deci, cărţile Sfintei Scripturi nu se mai pot studia în textele lor luate în abstract, ci trebuie raportate la mediul de unde au apărut. Unii dintre reprezentanţii acestui curent susţin, în mod exa­ gerat, că evangheliştii, fiind influenţaţi foarte mult de comuni­

PARTEA SPECIALĂ

423

tăţile cărora se adresau, nu mai pot fi socotiţi creatori ai cărţilor respective, ci doar editorii lor (au adunat doar ceea ce se spunea de către credincioşi). Fals în exagerările sale, curentul «istoriei formelor» a repus studiul Sfintei Scripturi într-o legătură strânsă cu Tradiţia şi Biserica, de care o separaseră complet înaintaşii lor de aceeaşi confesiune. Exegeza romano-catolică s-a dezvoltat luând poziţie împo­ triva inovaţiilor doctrinare ale protestanţilor şi apărând învăţă­ turile fundamentale creştine: ierarhia bisericească, Sfintele Taine, divinitatea Mântuitorului şi caracterul supranatural al Sfintei Scripturi. Printre exegeţii de seamă ai romano-catolicismului se numără: Aug. Calmet, L. CI. Fillion, B. Weiss, J. M. Lagrange, E. Jacquier etc. Comentatorii amintiţi au renunţat la metoda sco­ lastică în studierea textului originar, angajaţi fiind la exces faţă de autoritatea oficială ei răstălmăcesc unele texte sfinte în legă­ tură cu papalitatea, primatul, infailibilitatea etc. In enciclicele papale: Providentissimus Deus din 1893 a papei Leon al XlII-lea şi Divine afflante spiritu din 1943 a Papei Pius al XH-lea, ca şi în constitutia Dei verbum a Conciliului II Vatican, Biserica romano-catolică arată principiile după care trebuie să se conducă exegeţii în interpretarea Sfintei Scripturi. Se recomandă practica­ rea criticii textului, valorificarea descoperirilor arheologice şi compararea cu celelalte religii, autorul cărţii de interpretat, îm­ prejurările şi scopul care l-au determinat să scrie cartea. în legătură cu curentul «istoriei formelor», documentul Con­ ciliului II Vatican recomandă exegeţilor să ţină seama de genul literar al cărţilor sfinte şi de legătura lor cu mediul respectiv. Se specifică despre evanghelişti că ei au luat din tradiţie, au inter­ pretat-o în funcţie de nevoile comunităţii respective, trecând-o prin prisma credinţei lor. Haghiografii au fost martori direcţi ai faptelor şi învăţăturilor istorisite. Ei sunt autori ai cărţilor sfinte, nu numai editori.

424

STUDIUL NOULUI TESTAMENT

în Biserica Ortodoxă studierea exegetică a Sfintei Scripturi urmează calea trasată de Mântuitorul, Sfinţii Apostoli, Sf. Părinţi şi întreaga Tradiţie a Bisericii. Sfânta Scriptură este o carte inspirată şi exegeţii ţin seama, în interpretarea ei, de normele Ermineuticii biblice speciale: ana­ logia credinţei şi consensul Sf. Părinţi, valorificând toate mărtu­ riile tradiţiei bisericeşti. în materie de interpretare a textului sfânt, exegetul ortodox are în vedere aflarea textului autentic al Sfintei Scripturi, traducându-1 corect, utilizează studiile introductive ale cărţii respective, genul literar al scrierii, legătura cu mediul unde s-a format şi respectiv toate rezultatele cercetărilor recente în materie. Totuşi, exegetul ortodox va trebui să aibă o atitudine critică faţă de exa­ gerările şi ideile preconcepute ale oricărui curent ştiinţific, ca şi faţă de concluziile pripite deduse din orice descoperire arheolo­ gică recentă (cum e cazul cu descoperirile de la Qumran). în afară de exegeza Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti, teo­ logii ortodocşi folosesc şi comentarii romano-catolice şi protes­ tante, dar numai pentru partea pur teologic-ştiinţifică a acestora.

CUPRINSUL

Prefaţă .......................................................................................................

3

I PARTEA GENERALĂ 1. 2. 3. 4.

Despre Noul Testament ................................................................... Istoria canonului cărţilor Noului T estam ent.................................. Inspiraţia şi autenticitatea cărţilor Noului Testament ................ Istoria textului Noului Testament; limba scrierilor Noului Testament, materialul de scris; scrierea folosită; împărţirea textelor şi m anuscrisele.................. 5. Despre traducerile Sfintei Scripturi: siriacă, latină, egipteană, etiopiană, armeană, georgiană şi slavonă; traducerile în limba ro m â n ă ............................................................

7 12 16

19

23

II PARTEA SPECIALĂ 6. Mediul de apariţie a Noului T e sta m e n t........................................ 7. Despre Evanghelii ............................................................................ 8. Evanghelia după M a te i..................................................................... 9. Evanghelia după Marcu ................................................................. 10. Evanghelia după Luca ..................................................................... 11. Problema s in o p tic ă ............................................................................ 12. Evanghelia după l o a n ....................................................................... 13. Faptele A p o sto lilo r............................................................................ 14. Viaţa şi activitatea Sfântului Apostol P a v e l................................. 15. Epistolele Sfântului Apostol P a v e l................................................. 16. Epistola Sfântului Apostol Pavel către R o m a n i...........................

29 44 48 80 99 130 136 163 182 191 195

426

CUPRINSUL

17. Epistola I a Sfântului Apostol Pavel către C o rin te n i.................. 18. Epistola a II-a a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni ......... 19. Epistola către Galateni a Sfântului Apostol P a v e l ..................... 20. Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol P a v e l....................... 21. Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel ..................... 22. Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol P a v e l..................... 23. Epistola I către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel ........... 24. Epistola a II-a către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel . . . 25. Epistola I către Timotei a Sfanţului Apostol Pavel .................... 26. Epistola a II-a către Timotei a Sfântului Apostol P a v e l............. 27. Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel ............................... 28. Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel ...................... 29. Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel ........................... 30. Epistola sobornicească a Sfântului Apostol I a c o v ...................... 31. Epistola întâi sobornicească a Sfântului Apostol P e t r u ............. 32. A doua epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Petru ......... 33. Epistola întâi sobornicească a Sfântului Apostol I o a n ............... 34. Epistolele a II-a şi a IlI-a, soborniceşti, ale Sfântului Apostol Ioan . 35. Epistola sobornicească a Sfântului I u d a ........................................ 36. Apocalipsa Sfântului Ioan T e o lo g u l...............................................

213 228 236 246 256 262 269 275 280 289 293 297 299 313 320 329 335 343 346 350

III E R M IN E U T 1 C A B IB L IC Ă 1. Definiţia, obiectul, necesitatea şi importanţa e i ........................... 2. Despre interpretare, interpret şi calităţile interpretului ............. 3. Teoria sensurilor Sfintei Scripturi. Despre sensul lite r a l........... 4. Despre sensul t i p i c ............................................................................ 5. Euristica. Despre uzul vorbirii şi regulile s a l e ............................. 6. Despre c o n te x t.................................................................................. 7. Locurile paralele şi importanţa l o r ................................................. 8. Biserica şi tradiţia ca organe ale interpretării ............................. 9. Despre consensul Sfinţilor P ă r in ţi................................................. 10. Despre antilogii ................................................................................ 11. Proforistica. Despre traducere, scolie, glosă, comentariu ......... 12. Arheologia biblică şi importanţa ei pentru interpret .................. 13. Istoricul interpretării Sfintei Scripturi ..........................................

367 370 373 379 385 389 393 396 399 404 407 410 413

Ediţia prezentă reproduce textul celei publicate în anul 1981, în conformitate cu programa analitică şi îndru­ mările Sfântului Sinod, fiind acum avizată spre retipărire de P.C. Pr. Dr. Constantin Coman, Profesor de Studiul Noului Testament şi Prodecan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

-------------------------------------------------I

R e d ac to r: Pr. dr. CORNELIU QRIGORE ZĂVOI AMU T e h n o re d a c to r: P ro to s. VARTOLOMEU BOGDAM Format 16/61x86. Coli d e tipar 26 3/4. Com anda nr. 437 TIPOGRAFIA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE Intrarea Miron C ristea nr. 6; 0 4 0 1 6 2 , Bucureşti Telefon 4 0 6 7 1 9 3 ; 4 0 6 7 1 9 4 ; Fax: 3 0 0 0 5 5 3 ww w .editurapatriarhiei.ro e-mail: eibm bor@ rdslink.ro tipogr.inst.bibiic@ rdslink.ro m agazin@ editurapatriarhiei.ro

Grafica: Emil Bojin

Ilustraţia copertei I: îngerul arătând spre Sfântul Mormânt care este gol. Frescă din sec. XVI. Ilustraţia copertei IV: Liturghia îngerească. Frescă din sec. XVI.

_

-

2002

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE I.S.B.N. 973-9332-75-7