Cărţile Apocrife Ale Noului Testament [PDF]

Zitiervorschau

Cărţile Apocrife Ale Noului Testament › Evanghelia Lui Petru

Existenţa unei opere apocrife care poartă acest nume în antichitatea creştină a fost cunoscută de multă vreme datorită trimiterilor la aceasta din anumite scrieri patristice timpurii ce au lăsat să se înţeleagă că a fost produsă sau era actuală între creştinii cu idei docetice. O clarificare mai mare despre acest document a fost adusă de descoperirea unui fragment mai mare al acestuia la Akhmîn, în Egiptul de Sus, în iarna dintre anii 18861887, de către Misiunea Arheologică Franceză. Acesta este scris în limba greacă pe un manuscris pergament, la o dată undeva între secolul al şaselea şi al nouălea. Fragmentul narează o parte a patimilor, înmormântarea şi învierea lui Isus. Acesta trădează o dependenţă, în unele cazuri literale, de cele patru Evanghelii canonice, şi este, prin urmare, o mărturie valoroasă suplimentară pentru acceptarea lor timpurie. Evanghelia are o conotaţie puternic anti-semită, în mod clar vizibilă în naraţiunea care îl exonerează de moartea lui Isus pe Pilat din Pont, atribuindu-le această vină regelui Irod Antipa şi evreilor. Chiar dacă are mai multe puncte de contact cu Evangheliile autentice, aceasta diferă curios de acestea în detalii ceea ce dovedeşte faptul că au fost tratate cu mai multă libertate. Nu au fost găsite însemnate note eretice în fragmentul recuperat, dar există pasaje care sunt uşor susceptibile de un sens heterodox. Unul dintre cele câteva pasaje extra-canonice care poate conţine o tradiţie autentică este cel care îl descrie pe Cristos aşezat în bătaie de joc pe un tron de către călăii săi. Evanghelia lui Petru este o lucrare care se află la mijloc între Evangheliile autentice şi apocrifele cu caracter pur legendar. Compoziţia sa trebuie să fie aşezată în primul trimestru sau pe la mijlocul secolului al doilea al erei creştine.

Tradiţia Evangheliei Lui Petru Existenţa Evangheliei lui Petru este atestată de mai multe ori în literatura antică creştină, dar în toate cazurile, nici un text nu o menţionează expres şi nici nu i se spune originea. Origene (185-250) citează Evanghelia lui Petru o singură dată în opera sa vastă. El spune că unii autori plecând de la ea au ajuns la conclizia că fraţii lui Isus erau fiii lui Iosif de la prima sotie, cu scopul de a susţine doctrina virginităţii perpetue a Mariei. Faptul că Origene se referă la Evanghelia lui Petru sau la Cartea lui Iacob i-a lăsat pe cercetători să înţeleagă că el nu cunoştea Evanghelia lui Petru. În Istoria bisericească, Eusebiu din Cezareea, scriind după anul 324, relatează povestea lui Serapion, episcopul Antiohiei între anii 190-203. Eusebiu reproduce un extras dintr-o lucrare a lui Serapion (probabil o scrisoare) intitulată Despre o aşa-numită Evanghelie a lui Petru şi adresată comunităţii de Rhossos, nu departe de Antiohia, în care episcopul aminteşte că a vizitat comunitatea creştină care a adoptat această evanghelie şi, negând că autorul ei propriu ar fi apostolul Petru, a acceptat ca ea să fie citită, fiind în concordanţă cu linia predominantă ortodoxă. Ceva timp mai târziu, Serapion a fost informat că, de fapt, Evanghelia „a ascuns erezie”, pe care el o atribuie unui anume Marcion şi a

identificat-o cu docetismul (erezia care neagă realitatea suferinţelor şi morţii lui Isus. Unii docetişti afirmau că Isus era complet divin şi deci nu putea fi om, astfel că nu putea nici să sufere şi nici să moară). Serapion spune că a citit cu atenţie evanghelia şi că a avut ocazia să regăsească, împreună cu o mare parte din doctrina reală a Mântuitorului, de asemenea, unele completări susceptibile de erezie. Eusebiu a subliniat că apostolului Petru îi erau atribuite scrieri precum Faptele lui Petru, Evanghelia numită după Petru, aşa-numitele Predica lui Petru, Kerygma lui Petru şi Apocalipsele, care totuşi nu au fost transmise printre scriitorii catolici, şi mai mult nici unul dintre scriitorii ecleziastici, antici sau moderni, nu au făcut trimitere la aceste opere şi nici nu au recurs la ele.

Datarea Şi Compoziţia Datarea Evangheliei lui Petru este de obicei în jurul anului 150 sau la scurt timp după aceea, din cauza dependenţei de Evangheliile sinoptice şi de Evanghelia după sfântul Ioan, urmând scrisoarea episcopului Serapion oferită de Eusebiu din Cezareea care dă termenul ante quem. Cei care nu cred mărturia episcopului Serapion tind să avanseze data de compoziţie, din cauza caracterului puternic anti-iudaic al textului, şi prevăd fie că evanghelia a fost scrisă în Palestina, fie că ruptura cu mediul ebraic avusese deja loc. Evanghelia lui Petru spune în mod explicit că ar fi o scriere a apostolului Petru: „Eu sufeream laolaltă cu ai mei, dar ne ţineam ascunşi, cu toată durerea din inima noastră”. (7,26) „Iar eu, Simon Petru, şi fratele meu, Andrei, am luat năvoadele şi ne-am îndreptat spre mare”. (14,60) Practica de a asocia unui text un nume al unui apostol era una comună şi servea în a oferi o mai mare autoritate acelui text. Având în vedere de consensul cercetătorilor care consideră că Evanghelia lui Petru a fost compusă cu mulţi ani după moartea apostolului, lucrarea este considerată pseudoepigrafă; însă poate fi vorba de cea mai veche scriere existentă astăzi care a circulat sub autoritatea lui Petru.

Conţinutul Fragmentul de la Akhmîn începe imediat după spălarea mâinilor de către Pilat din Pont (episod care nu este menţionat dar poate fi intuit din continuarea textului), relatează procesul, moartea şi învierea lui Isus şi se termină cu Petru, Andrei şi Levi, probabil începutul relatării apariţiei lui Isus înviat la lacul Tiberiadei.

Critica Caracteristic pentru evanghelie este caracterul violent anti-iudaic, astfel încât responsabilitatea pentru condamnarea lui Isus este transferată, inclusiv cea a lui Pilat şi a romanilor, direct la Irod, cel care l-a dat pe Isus evreilor care şi-au bătut joc de el, l-au biciuit şi, în final, răstignit.

Caracteristicile ereziei docetismului condamnată de către Serapion - care trebuie să fi citit întreaga evanghelie - sunt destul de vagi în fragmentul ajuns la noi: acestea ar putea fi identificate în IV,10, în care, chiar dacă era răstignit pe cruce, spre deosebire de Evangheliile sinoptice, Isus „tăcea, ca şi cum n-ar fi simţit nici o durere”. Şi momentul morţii lui Isus (V,19) poate fi interpretat în cheie docetică: „Puterea mea, puterea mea, acum m-ai părăsit! Zicând acestea a fost ridicat la cer”; aceasta s-ar putea referi la abandonarea înainte de a muri a trupului lui Isus de către „Cristos-ul Divin” şi întoarcerea sa în cer. Partea cea mai originală este descrierea învierii, care nu se găseşte în nici o altă evanghelie apocrifă. Deşi este sâmbătă - în contrast cu legea ebraică - o mulţime mare vine pentru a vedea mormântul sigilat (IX,34), ca şi cum autorul ar fi vrut să risipească orice îndoială cu privire la realitatea proximei învieri. În timpul nopţii, în prezenţa doar a soldaţilor şi a bătrânilor, „doi tineri” (X,36-42) coboară din cer şi piatra care a închis mormântul se rostogoleşte singură. Tinerii intră în mormânt pentru a ieşi apoi sprijinind „un alt om” şi urmaţi „de o cruce”. Capetele celor doi îngeri ajungeau până la cer în timp ce capul „aceluia pe care-l ţineau de mâini trecea dincolo de ceruri”. În acest moment Dumnezeu însuşi vorbeşte din cer şi cea care îi răspunde este crucea.

Capitolul I 1. Şi pentru că nici unul dintre iudei n-a vrut să-şi spele mâinile - nici Irod, nici judecătorii - Pilat s-a ridicat în picioare. 2. Atunci regele Irod a poruncit să-l ia pe Domnul zicându-le: „Faceţi totul precum v-am zis!” Capitolul II 3. Acolo se afla şi Iosif din Arimateea, prietenul lui Pilat şi al Domnului. Ştiind el că au de gând să-l răstignească, s-a dus la Pilat şi a cerut trupul Domnului, ca să-l îngroape. 4. Pilat a trimis la Irod să-i ceară trupul. 5. Şi Irod i-a zis: „Frate Pilat, dacă nu l-ar fi cerut nimeni, noi înşine l-am fi îngropat, căci se apropie ziua sabatului şi în Lege stă scris că soarele nu trebuie să apună peste vreun cadavru”. Aşadar l-au încredinţat poporului iudeilor cu o zi înainte de sărbătoarea azimilor.

Capitolul III 6. Iar aceştia, luând pe Domnul, îl tot înghionteau în fugă şi ziceau: „Să-l schingiuim pe Fiul lui Dumnezeu, căci toată puterea lui este acum în mâinile noastre!” 7. După aceea l-au îmbrăcat în purpură şi l-au aşezat pe scaunul judecătorului zicându-i: „Să judeci cu dreptate, Rege al Israelului!” 8. Cineva a luat o cunună de spini şi a pus-o pe capul Domnului. 9. Şi unii care se aflau acolo îl scuipau în ochi, alţii îl loveau peste faţă, iar alţii îl tot împungeau cu o trestie rănindu-i trupul. Câţiva îl biciuiau zicând: „Asta-i cinstirea ce i se cuvine Fiului lui Dumnezeu!” Capitolul IV 10. Apoi au luat doi răufăcători şi i-au crucificat de-o parte şi de alta a Domnului. Iar Domnul tăcea, ca şi cum n-ar fi simţit nici o durere. 11. Şi ridicând crucea în picioare au scris pe ea: „Acesta este regele Israelului!” 12. I-au pus veşmintele în faţa crucii, apoi le-au luat unul câte unul şi le-au tras la sorţi. 13. Dar unul dintre cei doi răufăcători a strigat la ei certându-i: „Noi suferim chinurile morţii pentru relele pe care le-am făcut; cu ce v-a greşit însă Mântuitorul oamenilor?” 14. Atunci au prins şi mai cumplită ură pe El şi au poruncit să nu i se zdrobească picioarele, ca să moară în chinuri. Capitolul V 15. Era în miezul zilei când întunericul a cuprins Iudeea. Atunci s-a stârnit o mare zarvă şi toţi se temeau să nu apună soarele, căci Isus trăia încă. Doar în Lege stă scris că soarele nu trebuie să apună peste un cadavru. 16. Atunci unul dintre ei a zis: „Daţi-i să bea fiere cu oţet!” Şi după ce le-au amestecat iau dat să bea. 17. Au săvârşit de toate şi s-au umplut până peste cap de păcate. 18. Mulţi umblau cu făclii aprinse crezând că s-a făcut noapte. 19. Şi Domnul a strigat: „Puterea mea, puterea mea, acum m-ai părăsit!” Zicând acestea a fost ridicat la cer. 20. Atunci catapeteasma Templului s-a rupt în două.

Capitolul VI 21. După aceea au smuls cuiele din palmele Domnului şi i-au aşezat trupul pe pământ. Iar pământul s-a cutremurat şi spaimă mare s-a făcut. 22. Când a ieşit soarele au văzut că era ceasul al nouălea. 23. Iudeii s-au bucurat foarte tare şi au dat trupul lui Iosif din Arimateea, ca să-l îngroape. Acesta văzuse tot binele pe care l-a făcut Isus. 24. Luând pe Domnul l-a spălat, l-a înfăşurat într-o pânză de in şi l-a astrucat în propriul lui mormânt cunoscut sub numele de Grădina lui Iosif”. Capitolul VII 25. Atunci iudeii, bătrânii şi preoţii, dându-şi seama ce rău şi-au făcut singuri, au început să se lovească cu pumnii în piept şi să se tânguie: „Vai de păcatele noastre; iată, se apropie judecata şi sfârşitul Ierusalimului!” 26. Eu sufeream laolaltă cu ai mei, dar ne ţineam ascunşi, cu toată durerea din inima noastră. Căci eram căutaţi ca răufăcători şi ca unii care vroiau să dea foc Templului. 27. După aceea am ţinut post, ne-am aşezat şi am jelit toată ziua şi toată noaptea până la sabat. 28. Atunci s-au adunat doctorii, fariseii şi bătrânii căci auziseră că poporul murmură şi se loveşte cu pumnii în piept zicând: „Dacă la moartea lui s-au întâmplat atâtea minuni, să ştiţi că e un mare sfânt”. 29. Înspăimântaţi, bătrânii s-au dus în grabă la Pilat şi l-au rugat: 30. „Dă-ne câţiva soldaţi care să păzească mormântul aceluia, pentru ca nu cumva ucenicii lui să vină şi să-i fure trupul iar poporul să creadă că el a înviat din morţi şi să se răzbune pe noi”. 31. Pilat l-a trimis pe centurionul Petronius împreună cu mai mulţi soldaţi, ca să păzească groapa. Doctorii şi bătrânii iudeilor i-au însoţit. 32. Toţi cei de acolo, împreună cu centurionul şi soldaţii, au răsturnat o piatră uriaşă peste intrarea mormântului. 33. Apoi au lipit pe ea şapte peceţi şi încropindu-şi un adăpost au rămas de strajă. […] Capitolul IX

34. În ziua sabatului, dis-de-dimineaţă, o mulţime de oameni din Ierusalim şi din împrejurimi a venit să vadă mormântul pecetluit. 35. În noaptea de dinaintea duminicii, pe când soldaţii făceau de strajă câte doi, s-a auzit un glas puternic în cer. 36. Şi au văzut cerurile deschizându-se, iar doi bărbaţi strălucitori ca soarele au coborât din ele şi s-au apropiat de mormânt. 37. Şi piatra care fusese aşezată la intrare s-a dat singură la o parte; atunci, descoperinduse mormântul, cei doi tineri au intrat în el. Capitolul X 38. Văzând soldaţii una ca asta s-au dus şi i-au trezit pe centurion şi pe bătrâni. 39. Tocmai le povesteau ce văzuseră, când iarăşi se arată, de data aceasta trei bărbaţi ieşind din mormânt - doi dintre ei sprijinindu-l pe al treilea - şi-n urmă, însoţindu-i, o cruce, 40. iar capetele primilor doi ajungeau până la cer în timp ce capul Aceluia pe care-l ţineau de mâini trecea dincolo de ceruri. 41. Şi au auzit un glas de sus zicând: „Ai dus vestea celor adormiţi?” 42. „Am dus-o”, a venit răspunsul dinspre cruce. Capitolul XI 43. Atunci toţi cei de faţă au început să se sfătuiască între ei dacă să meargă să-l înştiinţeze pe Pilat. 44. Şi pe când discutau ei, iată că din nou se deschid cerurile şi un om coboară şi intră în mormânt. 45. Îndată cei din preajma centurionului au părăsit mormântul pe care-l păzeau, au alergat în toiul nopţii la Pilat şi i-au povestit tot ce văzuseră. Iar la sfârşit au zis cu glas cutremurat: „Într-adevăr era Fiu al lui Dumnezeu”. 46. Şi răspunzându-le Pilat a zis: „Eu nu m-am pătat cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Voi singuri aţi hotărât aşa”. 47. După aceea s-au apropiat cu toţii şi l-au rugat stăruitor să poruncească centurionului şi soldaţilor să nu vorbească despre ce-au văzut,

48. „căci, ziceau ei, mai degrabă să avem de ispăşit un păcat mare în faţa lui Dumnezeu decât să cădem în mâinile iudeilor şi să fim omorâţi cu pietre”. 49. Iar Pilat a poruncit centurionului şi soldaţilor să nu vorbească. Capitolul XII 50. În zorii zilei de duminică Maria Magdalena, ucenica Domnului care nu făcuse la mormântul Domnului cele ce făceau de obicei femeile în amintirea morţilor dragi, şi asta numai de frica iudeilor 51. a luat cu ea câteva prietene şi s-a dus la locul unde a fost aşezat trupul lui Isus. 52. Dar se temeau ca nu cumva să le vadă iudeii şi ziceau: „Dacă n-am putut plânge şi jeli în ziua când l-au răstignit, măcar s-o facem acum, la mormânt. 53. Cine însă ne va da la o parte piatra de pe gura mormântului, pentru ca noi, intrând, să putem sta lângă el şi împlini cele de cuviinţă? 54. Căci uriaşă mai era piatra aceea şi ne temem să nu ne vadă careva. Dacă nu vom reuşi s-o urnim din loc, măcar să punem la intrare tot ce-am adus întru pomenirea lui şi să bocim lovindu-ne cu pumnii în piept pân-o trebui să ne întoarcem la casele noastre”. Capitolul XIII 55. Şi când au sosit au găsit mormântul deschis. S-au apropiat şi privind cu luare-aminte înăuntru au văzut în mijlocul mormântului un tânăr minunat la înfăţişare, îmbrăcat într-un veşmânt strălucitor, care le-a zis: 56. „De ce-aţi venit? Pe cine căutaţi? Pe Cel care-a fost răstignit? A înviat şi s-a dus. Iar dacă nu credeţi, aplecaţi-vă şi vedeţi că nu mai este pe locul unde a fost întins. Căci a înviat şi s-a întors acolo de unde a fost trimis”. 57. Atunci femeile au fugit înspăimântate. Capitolul XIV 58. Sosi şi ultima zi a Azimilor. Mulţi începură să se întoarcă la casele lor, căci sărbătoarea era pe sfârşite. 59. Noi, cei doisprezece ucenici ai Domnului, plângeam şi eram trişti. Ne-am întors acasă zdrobiţi de cele întâmplate. 60. Iar eu, Simon Petru, şi fratele meu, Andrei, am luat năvoadele şi ne-am îndreptat spre mare. Cu noi se afla şi Levi, fiul lui Alfeu, cel pe care Domnul... (continuarea s-a pierdut)