Pactul de La Varșovia [PDF]

Zitiervorschau

Pactul de la Varșovia În 1949 posibilitatea unei viitoare expansiuni comuniste a determinat SUA și alte 11 state vestice să formeze Organizația Tratatului Atlanticului de Nord ( NATO). Uniunea Sovietică și națiunile comuniste aliate din Europa de Est au format o alianță rivală, Pactul de la Varșovia, în 1955. Apartenența aproape a tuturor statelor europene la una din aceste două tabere rivale a formalizat diviziunea politică a continentului european care a avut loc de la al Doilea Război mondial. ( 1939-1945). Acest aranjament a oferit fundalul pentru diviziunea militară care a continuat în timpul războiului rece (1945- 1991) O Europă divizată Conflictul între națiunile vestice ( incluzâd SUA, Marea Britanie, Franța, ș.a.) și Blocul Comunist estic (condus de URSS) a început aproape imediat ce armele celui de-al doilea Război mondial au fost reduse la tăcere. URSS a prevăzut instalarea guvernelor pro-sovietice în multe dintre teritoriile luate de la naziști în timpul războiului. În replică , S.U.A. și aliații ei vestici au căutat modalități de a preveni o viitoare expansiune a influenței comuniste pe continentul european. În 1947, liderii USA au implementat planul Marshall, o inițiativă diplomatică prin care era oferit ajutor națiunilor aliate pentru a le ajuta să își refacă infrastructurile și economiile distruse de război. Evenimente din următorul an au forțat conducătorii americani să adopte o atitudine mai militaristică față de sovietici. În februarie 1948, un grup susținut de URSS a înlăturat guvernul democratic din Cehoslovacia , aducând ferm acea națiune în tabăra comunistă. În câteva zile, liderii SUA au acceptat să se alăture discuțiilor ce urmăreau formarea unei înțelegeri pentru securitate cu aliații lor europeni. Procesul a devenis mai urgent în luna iunie a acelui an, când URSS a întrerupt accesul pe uscat către Berlin, forțând Marea Britanie și Franța să trimită pe cale aeriană resurse pentru sectoarele lor din orașul german, care fusese împărțir între aliații vestici și sovietici. NATO Discuțiile între națiunile vestice s-au încheiat la 4 aprilie 1949, când miniștrii străini ai unui număr de 12 țări din America de Nord și Europa de Vest s-au adunat la Washington, pentru a semna Tratatul Atlanticului de nord. Acesta era în primul rând un pact al securității, cu 5 articole care afirmau că un atac militar împotriva oricărei țări semnatare va fi considerat un atac împotriva tuturor. Momentul când secretarul de stat al SUA, Dean Acheson, și-a pus semnătura pe document a reprezentat o schimbare importantă în politica față de străini a americanilor. Pentru prima dată din anii 1700, SUA își legase, formal, securitatea proprie de cea a națiunilor din Europa – continentul care a reprezentat punctul de pornire pentru ambele războaie mondiale. Membrii originali ai NATO au fost : Belgia, Olanda, Luxembourg, Marea Britanie, Franța, S.U.A, Canada, Danemarca, Groenlanda, Italia, Norvegiav și Portugalia. NATO a reprezentat scheletul apărării miliare a vestului împotriva URSS-ului și aliaților ei, pentru următorii 40 de ani, cu numărul de membrii crescând pe parcusul Războiului rece. Grecia și Turcia au fost acceptate în 1952, Republica Federală Germană ( de vest)- în 1955 și Spania în 1982 . Nemulțumită cu rolul ei în organizație, Franța a optat pentru retragerea participării la NATO în 1966 și nu a revenit până în 1995. Alianța Comunistă Formarea Pactului de la Varșovia a fost, cumva, un răspuns la crearea NATO, deși nu a apărut decât cu 6 ani mai tâziu. A fost mai mult determinată de remilitarizarea Germaniei de Vest și acceptarea ei în NATO în 1955.

Pelea Cristina Clasa a XI- a D

După primul și al doilea război mondial, liderii sovietici erau foarte neliniștiți de posibilitatea ca Germania să devină din nou o mare putere militară, o grijă care era împărtășită de multe țări europene, de ambele tabere ale Războiului rece. La mijlocul anilor 50’, Sua și alte câteva state ale NATO au permis Germaiei de Vest să formeze o armată sub condiții stricte și observație atentă. Sovieticii au anunțat că o acțiune atât de provocatoare îi va forța să facă noi aranjamente de securitate în interiorul propriei sfere de influență, și s-au ținut de cuvânt. Ideea creări Tratatul de la Varşovia a aparţinut lui Nikita Hruşciov în 1955. Germania de Vest s-a alăturat, oficial, NATO la 5 mai 1955 iar Pactul de la Varșovia a fost semnat în mai puțin de două săptămâni, la 14 mai 1955. Alături de URSS în alianță erau : Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Federală Germană ( de est), Ungaria, Polonia și România. Această aliniere s-a menținut până la sfârșitul Războiului Rece, încheiat cu dizolvarea tuturor guvernelor comuniste în Europa estică, în 1989 și 1990. Ca și NATO, pactul de la Varșovia s-a concentrat pe crearea unei defensive coordonate pentru țările membre, pentru a respinge un atac inamic. A existat de asemenea o componentă de securitate internă a înțelegerii care s-a dovedit folositoare URSS. Alianța a oferit o modalitate pentru sovietici să exercite un control și mai puternic asupra celorlalte state comuniste din Europa de Est și să împiedice țările semnatare să-și dorească o autonomie mai mare. Când liderii sivietici au considerat că era necesar să folosească forța militară pentru a reprima revoltele din Ungaria în 1956 și în Cehoslovacia în 1968, de exemplu, eu au prezentat acțiunea ca fiind condusă de Pact mai mult decât de URSS pe cont propriu. Pactul de la Varșovia era văzut ca o potențială amenințare militară, un semn al dominației comuniste și un oponent categoric al capitalismului american. Semnarea pactului a devenit un simbol al dominației sovietice în estul european. Pactul avea pe plan militar mai puțin din toate decât NATO, cu excepția avioanelor de bătălie și tancurilor de luptă. Pactul a fost folosit mai mult ca o unealtă pentru a-i ține pe aliații sovietici sub o atentă supraveghere, mai mult decât să ia decizii și să le pună în aplicare. Eventual, alianța a ajuns o modalitate de a construi și de a întări forța militară a țărilor est-europene implicate. Condițiile pactului includeau ” egalitate totală, neintervenția în afacerile interne și respect pentru independența națională”. Tratatul a fost original stabilit pentru 20 de ani pentru pact și încă 10 ani urmând, cu condiția ca niciunul dintre membrii să nu părăsească alianța. Prima intervenţie în forţă a Pactului de la Varşovia a avut loc împotriva chiar a unuia dintre semnatarii Tratatului, Ungaria. În timpul revoluţiei maghiare din 1956, după ce guvernul maghiar condus de Imre Nagy a anunţat că Ungaria se retrage din Pactul de la Varşovia, trupele Tratatului au intrat pe teritoriul maghiar pentru a îl repune în frunte ţării pe János Kádár. În 1962 Albania a renunțat să mai participe la acțiunile tratatului și a renunțat oficial la tratat în 1968. Forţele Pactului de la Varşovia au fost folosite şi în luna august 1968, după declanşarea evenimentelor interne din Cehoslovacia. Pe 20 august 1968, o forţă constituită din 23 de divizii ale armatei sovietice au intrat în Cehoslovacia sprijinită de o divizie maghiară, două est-germane, una bulgară şi două poloneze. România a fost contra intervenţiei şi în consecinţă a refuzat să contribuie cu trupe. Datorită poziţie critice a autorităţilor române vizavi de pătrunderea trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, România a fost pe punctul de a deveni ea însăşi victima unei asemenea intervenţii. În septembrie 1968, serviciile secrete britanice şi olandeze reuşiseră să afle detalii ale planului de invadare a României. Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare şi poloneze urmau să invadeze România pe

Pelea Cristina Clasa a XI- a D

22 noiembrie, ora 4.00 dimineaţa. Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la Bucureşti în ziua de 21 noiembrie un telex cu următorul conţinut: „Am analizat informaţiile de ultimă oră şi am ajuns la concluzia că ruşii pregătesc în cel mai scurt timp o acţiune militară împotriva României“. Totalul efectivelor trupelor de invazie urma să se ridice la 150.000 de militari. Principalele structuri prin care se asigura funcţionarea alianţei erau următoarele: Comitetul Politic Consultant, Comandamentul Unit al Forţelor Armate (acțiunile armate), Statul Major al Forţelor Armate Unite și Secretariatul Unit al Tratatului. Sediul lor era la Moscova, iar una din condiții era ca liderii acestor structuri să fie sovietici, astfel încât dominația comunistă să fie dominantă. Speculații despre ambiția lui Hrușcev față de puterea partidului comunist ar putea explica formarea pactului de la Varșovia- dorea dominația globală pentru comunism. Hrușcev a considerat planurile lui de ”de-stalinizare” ca fiind complet justificate și necesare pentru prosperitatea sovietică. În plus, uniunii comuniste sovietice îi era din ce în ce mai dificil să își completeze nevoile monetare și s-a gândit că Pactul ar rezolva această problemă. Unul din principalele obiective ale lui Hrușciov era să stimuleze dezvoltarea națiunilor est-europene implicate astfel încât să poată funcționa pe cont propriu. Puterea și controlul sovieticilor în cadrul pactului a căzut brusc în 1989 și 1990 ca rezultat al pierderilor comuniste globale. În 1990 Ungaria a afirmat că nu va mai participa la funcțiile miliare ale pactului și că avea planuri să plece definitiv din pact în 1991, împreună cu Cehoslovacia și Polonia. Germania de Est s-a retras de asemenea din pact în 1990, în vederea reunificării cu Germania de Vest . În final,odată cu terminarea războiului rece la sfâtșitul anilor 80’ , pactul de la Varșovia a devenit nedorit și nenecesar astfel că a încetat să mai existe la 1 iulie 1991, când cele 6 țări rămase au decis să încheie oficial alianța lor și Pactul de la Varșovia a fost destrămat. Majoritatea foștilor membrii s-au alăturat acum NATO, cu excepția fostei URSS.

Presidential Palace in Warsaw where the Warsaw Pact was signed

Pelea Cristina Clasa a XI- a D