Organizarea Excursiilor Si Tehnici de Ghidaj PDF [PDF]

Zitiervorschau

Universitatea de Studii Europene din Moldova

Alexandru GRIBINCEA, Cristina COSCIUG Corina GRIBINCEA

ORGANIZAREA EXCURSIILOR ŞI TEHNICI DE GHIDAJ NOTE DE CURS

Chişinău, 2018 1

CZU 811.133.1:338.48 (075.8) G 81

Recomandat spre publicare de către Senatul USEM.

Autori: Alexandru GRIBINCEA, dr. hab., prof. univ. Cristina COSCIUG, dr., conf.univ. Corina GRIBINCEA, dr., cercetător Recenzenți: Nicolae PLATON, dr., conf.univ., ASEM Elena SAVA, dr., conf.univ., Stil Tur

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții Gribincea, Alexandru, Coșciug Cristina, Corina Gribincea. ORGANIZAREA EXCURSIILOR ŞI TEHNICI DE GHIDAJ : Note de curs / Alexandru Gribincea, C. Cosciug, Corina Gribincea; USEM. – Chișinău: USEM, 2018. – 92 p. 100 ex.

G 81

© Gribincea Alexandru, Coșciug Cristina, Corina Gribincea, 2018 ISBN . 2

SUMAR Capitolul 1

Capitolul 2

INTRODUCERE............................................................ LOCUL ȘI ROLUL EXCURSIOLOGIEI ÎN SPAȚIUL TURISTIC ………………………………………………. 1.1.Obiectivele cursului ”Organizarea excursiilor şi tehnici de ghidaj” ............. 1.2. Dezvoltarea științifică a activității excursioniste în domeniul serviciilor turistice .................................................................. 1.3. Esența şi particularitățile excursiei .........................................

6 10 10 10 10

REPERE ISTORICE PRIVIND DEZVOLTAREA EXCURSIOLOGIEI ... 2.1.Evoluţia excursiilor şi dezvoltarea turismului în plan istoric. 2.2.Misiunea firmelor turistice în promovarea excursiilor ............ 2.3.Teoria şi practica activității excursioniste la etapa contemporană .....

12 12 12 15

Capitolul 3

CLASIFICAREA EXCURSIILOR ............................................ 3.1Tipologia excursiilor.................................................................. 3.2.Clasificarea excursiilor după conținut....................................... 3.3.Clasificarea excursiilor după componenta şi numărul participanților ........... 3.4.Clasificarea excursiilor după locul de desfășurare………….. 3.5.Clasificarea excursiilor după tipul de transport utilizat 3.6. Clasificarea excursiilor după forma de desfășurare .…….

18 18 19 20 21 21 21

Capitolul 4

METODOLOGIA EXCURSIONISTĂ ŞI CĂILE PERFECŢIONARE A EI 4.1.Conţinutul şi cerințele metodologiei excursioniste ………. 4.2.Obiectul şi tipurile de procedee metodologice …… 4.3.Perfecţionarea metodologiei excursioniste

23 23 24 26

DE

Capitolul 5

TEHNOLOGIA PREGĂTIRII EXCURSIEI............................. 5.1.Etapele principale de pregătire a excursiei …… 5.2.Studierea şi selectarea obiectelor excursioniste ..........…. 5.3.Completarea cartelei obiectului turistic ................................ 5.4.Elaborarea traseului excursionist ...............................

29 29 30 31 32

Capitolul 6

TEXTUL DE CONTROL ŞI TEXTUL INDIVIDUAL AL EXCURSIEI …………………… 6.1.Conceptul Harta tehnologică. Definiția şi funcțiile principale ale ei 6.2.Cerinţele de redactare, volumul şi structura hârții tehnologice … 6.3.Conţinutul hârții tehnologice a excursiei ..................................

38 34 35 35

CONŢINUTUL EXCURSIEI ...................................................... 7.1.Tipuri de texte ale excursiei şi metode de expunere ……… …… 7.2.Conţinutul, volumul şi cerințele faţă de textul control al excursiei 7.3.Conţinutul, volumul şi structura textului individual al excursiei... 7.4.Tipuri de treceri logice şi rolul lor în expunerea textului excursiei ........... ....

38 38 38 38

Capitolul 8

COMPLETAREA „PORTOFOLIULUI GHIDULUI” ........... 8.1.Definiţia, funcțiile şi destinația „Portofoliului ghidului”........... 8.2. Conținutul „Portofoliului ghidului” ......................... 8.3.Criterii de selectare a materialului ilustrativ pentru „Portofoliul ghidului” ...

41 41 41 42

Capitolul 9

METODE DE DESFĂŞURARE ŞI EVALUARE A EXCURSIILOR DE PROBĂ …………………………….. 9.1.Componenţa comisiei de aprobare....................... 9.2.Documentaţia obligatorie pentru pregătirea unei noi teme a excursiei 3

43 43 44

Capitolul 7

40

9.3.Cartela de audiere a excursiei ca bază a evaluării nivelului de pregătire a ghidului...................................................................

45

PROCEDEE METODICE DE DESFĂȘURARE A EXCURSIILOR ....................................................... 10.1.Clasificarea procedeelor metodice de desfășurare a excursiilor . 10.2.Procedee metodice de demonstrare a obiectelor turistice ....... 10.3.Procedee metodice de expunere a textului excursiilor ........

47 47 48 50

PROCEDEE METODICE SPECIFICE PRIVIND EFECTUAREA UNEI EXCURSII ........................................... 11.1.Procedeul de documentare ..................................…….. 11.2.Procedeul de cercetare …………….. 11.3.Procedee de depășire a crizelor de atenție ........................

57 53 53 54

Capitolul 12

TEHNICA DESFĂŞURĂRII EXCURSIEI ………………… 12.1.Particularităţile conlucrării ghidului cu grupul de excursioniști 12.2.Tehnica expunerii materialului în timpul deplasării autocarului 12.3. Pauzele în excursii şi rolul lor în asimilarea materialului expus

57 57 58 59

Capitolul 13

SPECIFICUL PREGĂTIRII ŞI DESFĂȘURĂRII EXCURSIEI ÎN BISERICILE ORTODOXE 13.1. Scopul şi obiectele excursiilor în bisericile ortodoxe 13.2. Rolul cunoașterii tradițiilor şi obiceiurilor bisericii ortodoxe în organizarea programului excursionist 13.3. Obiectele principale de demonstrare în bisericile ortodoxe

Capitolul 10

Capitolul 11

Capitol 14

PREZENTAREA UNEI STAŢIUNI TURISTICE 14.1.Tipuri de stațiuni turistice 14.2.Particularitățile prezentării stațiunii de litoral 14.3.Particularitățile prezentării unei stațiuni de munte 14.4.Particularitățile prezentării unei stațiuni balneare

Capitolul 15

PREZENTAREA UNUI MUZEU 15.1.Funcțiile principale ale muzeului și principiile de activitate 15.2.Metode utilizate în efectuarea excursiei în muzeu 5.3.Etapele prezentării unui muzeu

Capitolul 16

PROFESIONALISMUL GHIDULUI......................................... 16.1.Calităţile personale şi profesionale ale ghidului........................ 16.2.Arta oratorică și cultura vorbirii ghidului ................................ 16.3. Rolul mijloacelor de comunicare extra verbale în desfășurarea excursiei

Capitolul 17

INSTITUIREA, APROBAREA ŞI ÎNREGISTRAREA RUTELOR TURISTICE 17.1.Principii generale referitor la elaborarea rutei turistice. ... 17.2. Omologarea rutei turistice 17.3. Înregistrarea rutei turistice BIBLIOGRAFIE.............................................................................

4

60 60 60 61

INTRODUCERE Notele de curs „Organizarea excursiilor şi tehnici de ghidaj” sunt recomandate studenților universitari de la specialitatea 1013. Servicii hoteliere, turism și agrement /1013. Tourism, lesure, hotels (812.1 „Tourism”) pentru studierea materiei la disciplina „Teoria și practica excursionistă”, fiind stipulate în concordanță cu curriculumul disciplinar, programat pentru 75 de ore academice de contact direct (15+15). Notele de curs sunt concepute întru formarea studenților – viitorii lucrători ai industriei turismului, ghizi, însoțitori de grup prin: ▪ Utilizarea bazelor teoriei turistice, cunoștințelor și informației din alte discipline, ca: management, marketing, cunoașterea istoriei plaiului natal, publicitate și comunicare, arta oratorică, etica, persuasiune și practici excursioniste privind organizarea proceselor specifice, aferente domeniului din „industria fără fum”; ▪ Aplicarea tratării complexe a proceselor de organizare a excursiilor, estimării itinerarelor turistice; ▪ Comportamentul practic, ce atestă formarea profesională a ghidului; ▪ Utilizarea metodelor și tehnicilor din alte științe întru asigurarea calității excursiilor şi ajustarea activității la cerințele excursanților; ▪ Utilizarea eficientă a timpului alocat cu o expunerea informațională optimală, completă.

OBIECTIVELE GENERALE ALE DISCIPLINEI Din motive că viata nu stă pe loc, ci este în continuă evoluție, studenții trebuie instruiți în concordanță cu cerințele timpului, globalizării, mobilității extinse, nivelului înalt de informatizare și cunoaștere. Astăzi este dificil de-al uimi cu ceva pe turist, din care considerente ghidul turistic trebuie să fie dotat cu anumite cunoștințe, deprinderi și intelect. La finalizarea studierii acestui curs de organizare a excursiilor şi tehnicilor de ghidaj, studenții vor fi capabili: La nivel de cunoaștere şi înțelegere: ✓să reproducă concepte-cheie, definiții, noțiuni de bază din cadrul Legii cu privire la organizarea şi desfășurarea activității turistice în Republica Moldova, nr.352 din 24.11.2006, (Publicat: 02.02.2007 în Monitorul Oficial nr. 14-17, art nr. 40), Codul Global de Etică în Turism (UNWTO - www. ethics. unwto. org) etc. pe perioada desfășurării activității excursioniste; ✓să cunoască, să aplice și să expună date informative din domeniul evoluţiei activității excursioniste în plan global; ✓să aplice eficient particularitățile, funcțiile şi modul de organizare a excursiilor în concordanță cu programul și doleanțele excursanților. La nivel de aplicare, un bun ghid trebuie sa dețină următoarele caracteristici: ▪ să analizeze specificul și să pregătească portofoliul pentru fiecare tip de excursie; 5

▪ ▪ ▪ ▪ ▪

▪ ▪ ▪

▪ ▪

▪

să determine cerințele metodologice în organizarea şi desfășurarea excursiei; să compare situaţia privind dezvoltarea excursionistă în diferite țări şi în diferite perioade istorice; să aplice tehnologii şi strategii moderne în activitatea practică a ghizilor. să fie o persoană organizată și responsabilă pentru a-i putea organiza pe alții; să fie o persoană comunicativă și sociabilă: este imperios să posede abilități de comunicare, de transmitere a informației, dar și să formeze o legătura logică între ele, să pregătească excursanții pentru a vedea și a trăi evenimentele ulterioare; să cunoască bine traseului pentru a captiva interesul turiștilor prin aplicarea legendelor, miturilor, informațiilor interesante despre obiectivele de vizitat, plus cele standard. să poată improviza, reușind astfel să gestioneze anumite situații imprevizibile și incomode; să fie o persoană agreabilă și amabilă – în acest mod îi va face pe excursanți să devină amici cu ghidul, adică mai mult decât simpli vizitatori. Acest lucru presupune, însă, să fie un bun ascultător pentru a înțelege solicitările turiștilor; să fie o persoană profesionistă – trebuie ca excursanții să devină prieteni, dar cu menținerea unei bariere între cele două aspecte, ceea ce se poate face doar cu mult tact și profesionalism; să posede capacitatea de a lua decizii rapide în situații de stres – astfel de situații apar inevitabil, uneori când se așteaptă mai puțin și gestionarea lor depinde, în mare parte, de capacitatea fiecăruia de a acționa în condiții de stres; să reușească să transforme excursia într-o experiență memorabilă – este important să rămână cu amintiri de neuitat, iar excursanții să-și reamintească mereu cu drag despre experiența trăită. Excursanții vor memora experiența fericită, fapt confirmat prin readresarea la ghid cu privire la următoarea excursie, iar la sfârșit mulțumesc cu zâmbetul pe buze.

▪ La nivel de integrare: ✓ să efectueze expertiza proiectelor ce vizează itinerarele excursiilor; ✓să elaboreze diverse produse specifice activității ghizilor: harta tehnologică, cartela de audiere, portofoliul ghidului, dosarul de organizare a excursiilor etc.; ✓ să evalueze calitatea portofoliului ghidului; ✓ să utilizeze eficient metode şi tehnici de cercetare, manageriale şi de comunicare în activitatea excursionistă; ✓ să elaboreze decizii de alternativă în procesul de organizare şi desfășurare a activităților excursioniste; ✓ să-şi dezvolte competențe de artă oratorică, specifică ghidului; ✓să coopereze în vederea asigurării calității excursiilor şi ajustării activității la cerințele clientului (fără a politiza istoria, evenimentele etc.). Conținutul cursului prezintă fundamente cu privire la bazele organizării activității excursioniste; evidențiază etapele istorice majore în dezvoltarea activității excursioniste; analiza procedeelor metodice utilizate de către ghizi în pregătirea, desfășurarea şi rezumarea rezultatelor programelor pentru excursii. O atenție deosebită în cadrul cursului este acordată particularităților de deservire a diferitelor categorii de turiști şi ale tehnicilor, ce permit desfășurarea unor excursii 6

cât mai eficiente. Astfel, sunt enunțate recomandări pentru desfășurarea unei serii de excursii specializate, inclusiv a excursiilor în lăcașuri sfinte, muzee, locuri de glorie istorică, locuri deosebite antropice și peisagistice. Notele de curs sunt întocmite în baza studiului minuțios al numeroase izvoare bibliografice atât cu orientare teoretică îngustă, cât şi științifică generală. De asemenea, sunt utilizate observații proprii şi experiența autorilor în sfera activității excursioniste. Dincolo de ceea ce-și imaginează majoritatea oamenilor despre meseria de ghid de turism, acel job în care ajungi în cele mai frumoase locuri din lume pentru a însoți turiștii în aventuri, se ascund lucruri mai puțin fascinante.

7

CAPITOLUL 1 LOCUL ȘI ROLUL EXCURSIOLOGIEI ÎN SPAȚIUL TURISTIC

Subiecte propuse: 1.1. 1.2. 1.3.

Obiectivele cursului „Organizarea excursiilor şi tehnici de ghidaj” Dezvoltarea ştiinţifică a activității excursioniste în domeniul serviciilor turistice Esenţa şi particularităţile excursiei

1.1.Obiectivele cursului „Organizarea excursiilor şi tehnici de ghidaj” Activitatea de prestare a serviciilor turistice se dezvoltă accelerat și actualmente este dificil de imaginat o excursie turistică într-o ţară necunoscută fără un program excursionist bine stabilit, din care motive, excursiei îi revine un loc semnificativ. Anume, programele excursioniste creează o imagine corespunzătoare ţării-destinaţie, motivează turiştii să viziteze noile obiecte turistice. Drept dovadă a faptului că Guvernul Republicii Moldova pune un accent deosebit pe dezvoltarea turismului intern şi pe poziţionarea potenţialului turistic al ţării prin intermediul ghizilor este cap. III, articolul 15, alineatul (b) al Legii „Cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţii turistice nr. 352-XVI din 24. 11. 2006”, care se referă la includerea obligatorie în statele de personal a turoperatorilor din cadrul direcţiei turism a ghidului turistic, autorizat în condiţiile legii. Piaţa turistică modernă necesită o nouă abordare privind organizarea excursiei, ca fiind unul dintre principalele produse turistice. Scopul cursului „Teoria şi practica activităţii excursioniste ” este studierea bazelor teoretice, metodice şi practice ale activităţii excursioniste. Obiectivele cursului sunt: - identificarea esenţei excursiei; - studierea metodelor de pregătire şi desfășurare a excursiei; - familiarizarea cu procesul de elaborare a unei excursii; - studierea abilităților profesionale ale ghidului; - excursia ca proces pedagogic. 1.2. Dezvoltarea ştiinţifică a activității excursioniste în domeniul serviciilor turistice Activitatea excursionistă constă din trei componente constituente: teoria, metodica şi practica excursionistă. Baza excursiei este teoria excursiei, care definește esența excursiei, formulează legităţile şi particularităţile excursiei. Metodica excursiei reprezintă prin sine totalitatea normelor şi cerinţelor concrete faţă de excursie. Principalele obiecte ale metodicii excursioniste constau în acordarea sprijinului turiştilor să vadă, să audă şi să perceapă materialul relatat. Obiectul metodicii excursioniste constă în cercetarea, sistematizarea, formularea şi aplicarea unor metode de instruire şi educaţie în practica excursionistă, studierea mijloacelor şi metodelor tehnice, prin intermediul cărora ghizii îşi desfăşoară activitatea profesională. Ghidul de turism este persoana care acompaniază un grup de turiști pe durata sejururilor turistice, a vacantelor, circuitelor, croazierelor, excursiilor sau tururilor de oraș.

8

În raport cu atribuțiile pe care le are față de turiști, un ghid se poate încadra într-una din următoarele categorii: 1. Ghid însoțitor pe toată durata călătoriei; 2. Ghid de sejur, persoana care reprezintă interesele tour-operatorului și ale turiștilor în stațiuni sau localități, pe toată durata unui sejur într-o localitate; 3. Ghid local, persoana angajată a unor muzee, parcuri sau a altor instituții cu statut de obiective turistice incluse în patrimoniul turistic, desfășurându-și activitatea numai în localitățile vizitate. De regulă, ghidul local însoțește grupul de turiști pentru câteva ore sau cel mult o zi. EI poate însoți și persoane individuale sosite în scopuri turistice sau de afaceri. Ghizii locali pot fi utilizați, de asemenea, și pentru efectuarea transferurilor de la aeroport sau gară până la hotel sau stațiunea turistică. În cazul în care ghidul local se află la dispoziția turiștilor pe toată durata unui sejur, asigurând asistența turistică, el se numește ghid de sejur. Atribuțiile concrete ale ghidului de turism se stabilesc de către organizatorul acțiunilor turistice (tour-operator sau agenție de turism), sarcinile ghidului diferă în funcție de categoria pentru care posedă atestat și de specificul acțiunii turistice care urmează a se derula. Momentul nașterii mersului pe munte în România poate fi considerat anul 1873, când a apărut ”Siebenbuergischen Alpenvereins in Kronstadt” (SAV – Clubul Alpin Transilvănean din Brașov), prima asociație a iubitorilor muntelui din țară. Câțiva ani mai târziu, această asociație a devenit secțiunea Brașov a ”Siebenbuergischer Karpatenverein” (SKV – Asociația Carpatină Ardeleană a Turiștilor), club înființat la Sibiu în anul 1880 [http ://www. scritub. com/ geografie/turism/Ghidul-de-turism54832.php]. Abia după evenimentul din 1873, munţii din România au început să fie umblaţi tot mai mult și mai des de „domnii de la oraş”, ce veneau la munte pentru relaxare, iar după acel an, au început să apară primele adăposturi pe munte, dedicate special turiştilor (cabane și refugii) și primele călăuze selectate dintre localnici. Aceste „călăuze” (încă nu se folosea termenul de „ghid”) aveau rolul de a însoți grupurile pe potecile de munte cunoscute de ei (poteci de ciobani sau de vânători, mai ales), precum și de a organiza logistica ascensiunilor (cazare, transport). Evident, construirea adăposturilor pe munte și, ulterior, formarea acestor călăuze de către SKV nu a fost o invenție locală, ci pur și simplu s-a copiat modelul de organizare din Alpii estici (zona de limbă germană), unde deja exista o asemenea infrastructură. În România, primele călăuze oficiale de munte au fost recunoscute în anul 1884 dintre localnicii de la poalele muntelui. Mai târziu s-au eliberat primele carnete şi ecusoane ale profesiei [Istoria profesiei în România. http ://ghizimontani. org/ sglm -in -romania/istoriaprofesiei-in-romania]. Începând cu anul 1891, secţia Sibiu a SKV-ului s-a ocupat constant de pregătirea şi formarea călăuzelor de munte, acestea fiind selectate cu precădere din rândul populaţiei din zona montană. Acest sistem de formare a ghizilor montani în cadrul asociațiilor turistice era un lucru generalizat în toate țările din Alpi. De exemplu, până la începutul secolului al XX-lea, toți ghizii care lucrau în Alpii francezi erau formați în cadrul Clubului Alpin Francez. Ulterior, odată cu o mai bună auto-organizare și creștere a importanței profesiei lor, ghizii din zona Mont Blanc au început să-și formeze separat, în Chamonix, propria școală de formare și pregătire. 9

În anul 1906, în cadrul SKV-ului a apărut o casă de pensii şi de întrajutorare pentru călăuzele de munte, precum: – zona Bistrița: Constantin Sandul, Ion Uşieru, Ion Moldovan; – zona Bucegi: Ion Stănilă senior (unul din primii ghizi din Bucegi) şi fiul său Ion Stănilă junior; – zona Făgăraș: Ion Tarcea, Gheorghe Popp (Cârţişoara), Savu Drăguţ (Savu), Ion Coţofană (Făgăraş). În zona Bucegi, spre deosebire de zona transilvăneană, călăuzele au apărut în mod natural, fără nici o formare sistematizată, în micile sate de-a lungul văii Prahovei: Bușteni, Sinaia, Secăria, Comarnic. În afară de membrii familiei Stănilă din Râșnov, care, timp de peste 100 de ani au lucrat ca ghizi sau cabanieri (perioada 1870-1982), în Bușteni, faimoase călăuzele au devenit Nicolae Gelepeanu (1860-1923) şi Nicolae Butmăloi, amândoi fiind vânători la origine. Butmăloi a fost pentru mai mulți ani și cabanier la Omu și Peștera, tot el fiind și autorul primului „manual” de mers pe munte din România, apărut în 1927 sub numele de „Călăuza Mică”. La începutul secolului XX, de numele călăuzelor montane, însoțite sau nu de turiști (precum Nestor Urechia, Mihai Haret), sunt legate primele explorări turistice în abruptul prahovean al Bucegilor, primele trasee amenajate, precum și diferite toponime, precum: Brâul Caraimanului, Hornul lui Gelepeanu, Brâna Coștilei… Odată cu anii 30, profesia de călăuză își pierde din atractivitate în rândul localnicilor de la poalele Carpaților. Motivul este simplu: lipsa de cerere și interes pentru serviciile de călăuză și de porter pentru bagaje. În același timp, activitatea de ghid montan devine interesantă și atractivă în rândul tinerilor de la oraș, practicanți pasionați ai mersului pe munte. Unul din cei mai cunoscuți ghizi din perioada interbelică este brașoveanul Carl Lehmann (1894-1990), membru SKV Brașov și nepotul altei călăuze din versantul brănean al Bucegilor pe nume… Karl Lehmann. Din anul 1936, C. Lehmann a lucrat ca ghid angajat al ONT Brașov. Printre multe alte realizări (C. Lehmann a fost un fotograf pasionat și a amenajat numeroase poteci de munte), în echipă cu Edwin Csallner a realizat și premiera de iarnă a crestei Pietrei Craiului, pe care a parcurs-o în februarie 1927. [Istoria profesiei în România. http ://ghizimontani. org/ sglm -in -romania/istoria-profesiei-in-romania]. Ca și în Alpi, în toți acești ani de pionierat, ghizii de munte din Carpați au fost implicați în amenajarea diferitelor poteci, precum: Cantonul Jepi – cab. Peștera (N. Butmăloi) sau La Prepeleac – cab. actuală Mălăiești (C. Lehmann). După schimbarea regimului politic în România, la finalul anilor ᾿40, profesia liberală de ghid montan a dispărut cu totul, mersul pe munte fiind transformat în două tipuri diferite de activități: – cățărarea pe stâncă și alpinismul, activități apărute recent în Carpați (anii 30), au fost transformate în activități sportive, iar începând cu 1953, au fost incluse într-un sistem competițional controversat, care a fost desființat abia în 1996 (!); – drumeția montană a rămas în continuare ca o formă turistică, fiind gestionată de Ministerul Turismului sau organizații similare ale statului comunist.

10

Meseria de ghid montan, al cărui reprezentant supraviețuitor în anii comunismului era Carl Lehmann, a reapărut oficial după anul 1968, odată cu înființarea Biroului de Turism pentru Tineret (BTT). Ghizii BTT au fost formați la nivel local (județean), exclusiv pentru activitatea de drumeţie montană (singura considerată turistică). Din păcate, însă, cu puține excepții notabile, nivelul de profesionalism al ghizilor BTT a fost foarte scăzut. Acest lucru a fost scos în evidență de numeroase incidente și accidente montane din Carpați, în care au fost implicate grupuri conduse de ghizi. Unul din cei mai cunoscuți și faimoși ghizi, formați în această perioadă, este bucureșteanul David Neacșu. El a devenit cunoscut mai ales după 1989, ca urmare a numeroaselor expediții în afara României și mai ales a implicării în comerțul cu echipament montan. Meseria de ghid montan a funcționat conform regulilor BTT până după 1989, când, odată cu prăbușirea sistemului comunist, s-a prăbușit și organizarea turistică din România. În haosul anilor ᾿90, meseria de ghid montan a fost reorganizată în cadrul unei asociații private cu sediul în Brașov. Astfel a luat ființă, în anul 1997, Asociația Ghizilor Montani din România (AGMR). În ciuda mai multor probleme interne, această asociație a reușit să organizeze primul curs de ghizi montani – în 1998, al doilea – în 2002 și al treilea – în 2004. După acest an și după reorganizarea cadrului legal de formare profesională, AGMR-ul a început să organizeze anual cursuri de ghid montan. Societatea Ghizilor și Liderilor Montani (SGLM) s-a înființat informal în 2010, din inițiativa mai multor ghizi montani activi profesional, pentru dezvoltarea și perfecționarea meseriei de ghid montan conform cerințelor internaționale din prezent. Astăzi, SGLM (Societatea Ghizilor și liderilor Montani) este membru al Union of International Mountain Leaders Associations – UIMLA, organizație profesională ce reglementează la nivel mondial profesia de „Lider internațional de munte (International Mountain Leaders – IML)”. Un semn că ghizii montani din România (membrii SGLM cel puțin), care activează pe specificul geografic al munților Carpați, sunt la fel de bine pregătiți ca cei din celelalte țări membre UIMLA. După 130 de ani de când au apărut primele călăuze în Carpații românești și după un sfert de secol de la schimbarea regimului comunist, în sfârșit, ghizii români fac parte, astăzi, din marea comunitate internațională a profesioniștilor montani. Formarea profesională a ghizilor montani azi Deși are o veche tradiție în România, ghidul montan nu a reușit să se impună ca un adevărat profesionist în domeniul turismului montan din Carpați, nici la nivel național și, cu atât mai puțin, internațional. Sunt mai multe cauze ale acestui lucru, dar printre cele mai esențiale sunt: – discontinuitatea și lipsa unei coerențe în formarea profesională; – ruptura artificială realizată în anii ᾿50, între diferitele forme de mers pe munte, unele fiind considerate „turism” (drumeția), altele doar „sport” (alpinism, cățărarea pe stâncă); – lipsa totală de coordonare și colaborare internațională în acest domeniu.

11

După schimbarea regimului politic din 1989, în noul context socio-politic din România, meseria de ghid montan a renăscut, astăzi fiind conectată și la comunitatea profesională internațională. Ca asociație profesională românească afiliată internațional, Societatea Ghizilor încearcă să crească standardul de pregătire și organizare profesională din țară, la un nivel comparabil cu cel al colegilor din alte țări. Acest lucru înseamnă multă muncă și seriozitate. Din punct de vedere teoretic, Ghidul Montan este un om pregătit pentru a merge pe munte, pe trasee de drumeţie, cățărare, alpinism sau schi, capabil să instruiască clienţii în cadrul şcolilor, dar şi să-i conducă efectiv în ture pe trasee. Conform definiției, Ghidul Montan merge prin zone de risc, specifice muntelui, cu parteneri mai slab pregătiți. Datorită experienţei pe care trebuie să o posede pe toate planurile, ghidul montan trebuie să fie capabil să iasă în siguranţă cu întreaga echipă. Este un om cu pregătire complexă, capabil să se descurce pe munte, indiferent de situaţia apărută. Experienţa complexă a ghidului montan nu se învaţă la o şcoală sau la un curs de ghizi! Este utopic să se creadă că o profesie se poate învăţa de-a lungul câtorva întâlniri pe munte. Ea se acumulează în ani de zile de mers pe munte, ca amator, iar, mai apoi, ca ghid montan în curs de formare profesională (aspirant). SGLM este autorizată să organizeze cursuri de formare profesională. Astăzi, la nivel internațional, există două categorii de ghizi: – ghizi montani de drumeție: International Mountain Leader, Accompagnateur, Bergwanderfuhrer. Organizația internațională reprezentativă este UIMLA (Union of International Mountain Leader Associations / Uniunea Asociațiilor de Lideri Montani Internaționali); – ghizi montani de altitudine: High Mountain Guide, Guide de Haute Montagne, Bergfuhrer. Organizația internațională reprezentativă este UIAGM (Union Internationale des Associations de Guides de Montagnes). 1.3. Esenţa şi particularităţile excursiei Termenul „excursie” provine de la cuvântul latin ”excur-sio”. În limbile română şi rusă acesta a pătruns în secolul al XIX-lea şi însemna „a fugi afară, raid militar, iar apoi – ieşire, călătorie”. Prima interpretare a acestui termen (a. 1812) este dată în dicţionarul explicativ al lui V. Dali: „Excursie – plimbare, mers pe jos, pentru a găsi ceva, pentru plante aromatice etc.”. O definiţie mai modernă a excursiei este dată de „Enciclopedia turistică”, publicată în „Marea Enciclopedie Rusă“ în 1993: „excursia este călătoria colectivă sau individuală prin locurile frumoase, muzee etc. în scopuri educative sau cultural-educative, sub îndrumarea ghidului”. Teoreticianul şi organizatorul activităţii excursioniste din Rusia B. V Emelyanov (1985) înţelege excursia ca esenţa „procesului de cunoaştere intuitivă a lumii înconjurătoare”, legate cu obiectele turistice selectate şi programate din timp, care vor fi studiate la locul lor. O altă definiţie este că „Excursia este un proces de percepere a realităţii, constituit la confluenţa impresiilor vizuale şi conceptuale”. Din definiţiile de mai sus ale excursiei devine clar faptul că specificul oricărei excursii constă în unitatea demonstraţiei şi expunerii, pe primul loc fiind pusă demonstraţia. Totodată, 12

însă, lipsită de o analiză aprofundată, explicaţie, excursia va fi pur şi simplu o vizitare a obiectelor turistice. Esenţa excursiei este unitatea între demonstrare şi expunere. Unul dintre teoreticienii activităţii excursioniste, autorul monografiei cu acelaşi nume, discipol şi adept al teoriei lui B. Emelyanov, G. Dolzhenko subliniază că în excursie, adică în procesul organizat de cunoaştere a mediului înconjurător, un rol important îl are partea emoţională, care este componentul de bază al fiecărei excursii. Ceea ce a fost văzut şi auzit trebuie să trezească sentimente de sensibilizare: admiraţie, furie, bucurie etc. Excursia nu este un simplu amuzament, este o activitate intelectuală în petrecerea timpului liber sau de învăţământ, care necesită eforturi fizice şi spirituale. Datorită vizibilităţii, clarităţii, emotivităţii, excursia este o formă extrem de eficientă de împărtăşire a cunoştinţelor cu excursioniştii, ea contribuie la asimilarea factorilor prezentaţi, exercită o influenţă puternică asupra formării aspectului spiritual al omului. Fiecare excursie are anumite atribute, fără de care nu poate fi considerată ca atare. B. V. Emelyanov (1976) a evidenţiat principalele şase semne ale excursiei: 1. durata, de obicei, de la 1 ora academică până la o zi; 2. prezenţa grupului excursionist (din câteva persoane, 15-30 de persoane); 3. prezenţa ghidului specializat înalt calificat; 4. examinarea obiectelor excursioniste, primele impresii vizuale; 5. cunoaşterea (familiarizarea) obiectelor în timpul deplasării şi în staţiuni, în special, la ieşirile din autobuz; 6. tema bine definită – element de bază, care dictează direcţia acestor examinări. Un alt moment important, prin care se caracterizează excursia, este scopul şi obiectivele ei, care dictează alegerea obiectelor turistice pentru programul excursionist, dat fiind elaborarea traseului, căutarea literaturii, ilustraţia imaginilor etc. pentru portofoliul ghidului. Însă, principala caracteristică a excursiei este aplicarea obligatorie a unei metode de excursie, adică unitatea de demonstrare şi expunere.

Fig. 1.1. Funcțiile excursiilor Excursia îndeplineşte mai multe funcţii care contribuie la dezvoltarea intelectuală a turiştilor şi la poziţionarea imaginii ţării (Fig1.1), precum: - funcţia de propagandă ştiinţifică, care promovează opinii politice, filozofice, ştiinţifice, artistice; 13

- funcţia de informare, care oferă informaţii despre un anumit compartiment al cunoştinţelor: realizările istoriei, medicinii, biologiei etc.; - funcţia de organizare a activităţilor de agrement cultural; - funcţia de formare a intereselor umane. Fiecare excursie poate îndeplini, concomitent, câteva funcţii, fapt ce depinde de modul în care este condusă şi de structura grupului de turişti. Pentru copii şi tineri aceasta îndeplineşte funcţia de lărgire a orizontului de cunoştinţe a viziunii tehnico-culturale; pentru adolescenţi – alegerea profesiei; pentru turiştii străini – funcţia de informare etc.

14

CAPITOLUL 2 REPERE ISTORICE PRIVIND DEZVOLTAREA EXCURSIOLOGIEI Subiecte propuse: 2.1. Evoluţia excursiilor şi dezvoltarea turismului în plan istoric 2.2. Misiunea organizaţiilor de turism în dezvoltarea excursiologiei 2.3. Teoria şi practica activităţii excursioniste la etapa contemporană Există mai multe puncte de vedere cu privire la momentul apariţiei activităţilor excursioniste. Unii cercetători au ajuns la concluzia că bazele activităţii excursioniste puteau fi descoperite chiar în antichitate (M. Birzhakov). Alţii, dimpotrivă, atribuie apariţia activităţii excursioniste ultimului sfert al sec. al XVIIIlea, adică perioadei când s-a intensificat mişcarea pedagogilor, care pledau pentru asimilarea activă a cunoştinţelor prin intermediul desfăşurării împreună cu elevii a plimbărilor şi excursiilor în natură (B. A. Emelyanov). O altă pleiadă susţine că excursia, în sensul adevărat al cuvântului, a apărut la sfârșitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea, odată cu evidențierea turismului ca industrie (G. Dolzhenko). De exemplu, în Grecia antică îşi au originea excursii-călătoriile sportive – Jocurile Olimpice. În Evul Mediu creşte factorul religios, ce intensifică călătoriile – închinarea la locurile sfinte ale Creştinismului şi Islamului. Epoca Renaşterii şi Iluminismului intensifică caracterul individual şi educativ al călătoriilor. Reformele lui Petru I în Rusia au fost legate cu „Grand Tururi” obligatorii pentru nobilii tineri, având ca obiectiv educaţia şi sporirea nivelului cultural, anticipând implicarea în cariera profesională sau politică. Călătoriile contribuiau la îmbogățirea cunoştinţelor, necăutând la faptul că erau elitare în legătură cu primitivismul mijloacelor de circulaţie. 2.1. Evoluţia excursiilor şi dezvoltarea turismului în plan istoric Excursiile de afaceri în Europa devin un fenomen important în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea. Aceasta s-a întâmplat în momentul, când profesorii şi educatorii au optat, în mod repetat, pentru importanţa organizării plimbărilor şi excursiilor în natură cu elevii. Astfel, în „Regulile colegiilor populare”, în 1786, şi „Regulile şcolii”, aprobate în 1804, a fost reiterată necesitatea de a „organiza” nu doar plimbări şi excursii în natură, dar şi pentru a face cunoştinţă cu manufacturi, ateliere de lucru ale meşteşugarilor şi alte întreprinderi. Justificări teoretice în favoarea utilizării în procesul de învăţământ a excursiei ca predare pentru copii găsim în lucrările fondatorului pedagogiei ştiinţifice – Constantin Ushinskii, care a criticat metodele scolastice de predare, practicate de şcoala europeană în secolul al XIX-lea şi a oferit metode noi, la baza cărora a stabilit idei naţionale şi cerinţe de dezvoltare la studenţi a abilităţilor de observare a fenomenelor realităţii înconjurătoare. Unul dintre primii organizatori şi entuziaşti ai activităţii excursioniste cu copiii a fost decabristul I. D. Yakushkin. În perioada aflării sale în exil, el a lucrat în şcoala pentru fete, unde practica călătorii de vară şi excursii cu elevele sale, pentru a explora lumea plantelor. Un alt binecunoscut profesor din Transcaucazia N. P Zaharov, care a condus popularul colegiu „Alexandru” din Tiflis, considera excursiile ca un element important, care consolidează cunoştinţele primite în auditoriu. 15

La sfârşitul sec. al XIX-lea – înc. sec. al XX-lea, deja într-un număr considerabil de instituţii de învăţământ din Rusia, profesorii au conştientizat necesitatea de a include excursiile în curriculum, înţelegând că excursia este o formă eficientă de învăţare şi un mijloc important de educaţie patriotică. Un rol important în dezvoltarea excursiilor studenţeşti în Rusia l-au jucat următoarele măsuri: 1. Apariţia primelor organizaţii obşteşti, care unesc amatorii de călătorii. 2. Rezoluţia Ministrului Educaţiei Publice, care obliga organele respective de a organiza excursii în timpul vacanţei de vară; de a introduce un tarif special pentru transportul elevilor în excursii-educaţionale. 3. Începutul alocării fondurilor pentru excursii (după 1910) de către centrele raionale. În conturile de plată apare un compartiment special – „Excursii şcolare”. 4. Crearea comisiilor excursioniste speciale (în anii ᾿10 ai sec. al XX-lea), care ajutau şcolile în organizarea diferitor excursii. 5. Înfiinţarea organizaţiei excursioniste principale neformale în Rusia – Comisia Excursionistă Centrală, care elabora tematica excursiilor, verifica calitatea lor, stabilea reguli pentru excursionişti. 6. În organizarea activităţii excursioniste se implică şi Biserica Ortodoxă Rusă (la înc. sec. al XX-lea), care propune călătorii prin locurile sfinte, tipăresc ghiduri speciale pentru excursionişti, de exemplu „Ghidul în lavra Troiţa-Serghieva”. 7. Începutul elaborării bazei teoretice a activităţii excursioniste (înc. sec. al XX-lea) – apar tot mai multe articole, cărţi (de exemplu, „Excursii şcolare, semnificaţia lor şi organizarea” (în 1910), scrisă de un grup de profesori ai Colegiului Comercial de Pădurari din Petersburg, editată de B.E. Raikova şi G.N Bocha), în care sunt oglindite principiile de bază ale metodologiei şcolare şi introducerea excursiei în cerinţele programului şcolar. Au început să fie editate trei reviste speciale, dedicate lucrului excursionist: „Jurnalul excursionist” din Moscova, „Excursantul Rus” din Yaroslav şi „Excursii şcolare şi muzeul şcolar” – în întregime dedicate excursiilor şcolare. 8. Dezvoltarea turismului şi excursiilor este recunoscută ca o activitate de importanţă statală şi începe a apărea în agenda diferitor congrese. Astfel, în materialele I-lui Congres Rusesc privind îmbunătăţirea localităţilor curative (1915), (Petrograd, 7-11 ianuarie 1915) se remarca faptul că, prin intermediul excursiilor prin Rusia, era necesar de a distrage atenţia unui număr însemnat de călători ruşi de la călătoriile şi tratamentele de peste hotare şi, astfel, de a păstra sume enorme de bani în interiorul ţării. 2.2. Misiunea organizaţiilor de turism în dezvoltarea excursiologiei (sf. sec. al XIX-lea - înc. sec. al XX-lea) De-a lungul istoriei sale, turismul a prezentat mai multe forme. Misiunea turismului la început era variabilă și depindea de viziunile prezente în societate la acel timp. Funcția globală a turismului a fost plasată ei în cadrul socio-economic, pe fundalul istoric al diferitelor perioade traversate de umanitate. Din aceste motive definirea obiectivelor era diferită. Definiția logică a noțiunii este călătoria fără un anumit motiv. Primii călători exercitau deplasările în scopuri cognitice, comerciale sau tratament și recreere. Pelerinii, de exemplu, căutau să-și izbăvească 16

sufletele, conchistadorii doreau să cucerească noi teritorii. Călătoriile în scop comercial au fost considerate foarte importante încă de la începuturile civilizatiei. Portul Lothal (sudul Indiei) a fost un centru comercial esențial, situat între civilizatiile de pe valea Indului și cele sumeriere. În prima jumătate a secolului al XVII-lea și este o consecință directă a principiilor Renașterii. Sub conducerea reginei Elisabeta I, tinerii învățăcei de la curtea Marii Britanii sunt încurajați să părăsească regatul și să-și continue studiile în diferite alte orașe sau țări, pentru a dobândi experiență sau pentru a învăța alte limbi și obiceiuri. Mai târziu, această tradiție devine una comună, o persoană bine educată fiind obișnuită să călătorească perioade mai lungi, împreună cu un tutore, completând un Grand Tour. Călătoriile de placere apar laolaltă cu cele în scopuri educaționale, aristocrația și chiar pătura de jos a societății doresc să vadă civilizații sau orașe, precum: Veneția, Paris sau Florența. Până la sfarșitul secolului al XVIII-lea, turismul/ excursiile așa cum îl cunoastem astăzi, se dezvoltă în etape, ocupând locul celui educațional. Activitatea turistica/excursionistă este inhibată de începerea Razboaielor Napoleoniene, pentru aproximativ 30 de ani, marcând, astfel, sfârșitul modei Grand Tour. Dezvoltarea SPA-urilor. SPA-urile prezintă anumite forme din cele mai vechi timpuri, băile romane sau terapiile englezești sunt asociate cu o stare de sănătate mai bună. Astfel, resorturile de gen de pe uscat se aglomerează, permițând celor de pe malul mării să ia avânt. Introducerea vapoarelor cu aburi din secolul XIX înseamnă lărgirea orizontului turistic, resorturile de la mai mare departare devenind, cel puțin pentru perioada verii, un loc de întâlnire pentru mulți nobili. Turismul în secolul XX. Primul razboi mondial a permis acumularea la scară largă de noi informații privind teritorii mai puțin cunoscute, crescând curiozitatea potențialilor turiști. Emigrarea masivă spre Statele Unite ale Americii dă startul unui turism permanant, noii căutători de terenuri sau de aur mișcându-se constant pe continentul nord-american. Pe vechiul continent, apariția mașinilor permit călătoriile cu distanțe mai lungi, într-un timp mult mai scurt, astfel, resorturile de pe malurile mărilor devenind destinații populare. Mai târziu, în secolul XX, apar avioanele și vapoarele de croazieră care definitivează produsul turistic. Apar noi oportunități de afaceri, noile zone turistice beneficiază de investiții din ce în ce mai mari. Destinațiile exotice, precum insulele din Pacific sau Asia de sud-est, se dezvoltă laolaltă cu cele mai puțin convenționale, precum: Patagonia, Tibet sau Alaska. Turismul (excursiile) se diversifică și ia amploare, ajungând în forma în care îl cunoaștem astăzi cu ajutorul internetului și a colaborării internaționale. Printre asociaţiile voluntare ale turismului aveau un rol special în dezvoltarea excursiilor, promovate de două cluburi: Clubul de munte Crimeea-Caucaz şi Asociaţia obştească a turiştilor din Rusia. 17

Clubul de munte Crimeea-Caucaz a fost fondat în anul 1890 la Odessa ca şi Clubul de munte din Crimeea. În anul 1902 a fost redenumit în Clubul de munte Crimeea-Caucaz. Scopul principalul al Clubului constă în cercetarea ştiinţifică a munţilor Taurus şi distribuirea informaţiilor colectate despre acestea şi încurajarea vizitării şi studierii acestor munţi, cât şi facilitarea condiţiilor de cazare. Baza activităţii clubului a fost organizarea excursiilor. De la fondarea sa, Clubul şi-a creat birouri în mai multe oraşe și regiuni: Odessa, Sevastopol, Yalta, Ekaterinoslav, Chişinău, Baku şi ultimul în Riga, ceea ce ne mărturiseşte despre popularitatea clubului din Rusia. Clubul de munte Crimeea-Caucaz şi-a adus următoarele contribuţii la dezvoltarea excursiilor: 1) a elaborat un număr foarte mare de programe pentru variate excursii; 2) pentru prima dată în Yalta o filială a clubului a început să efectueze excursii în peşteri şi a creat în acest scop primul din Rusia adăpost în Chatyrdag; 3) începând cu anul 1902, a pornit pregătirea conducătorilor de excursii şi printre învăţătorii din şcoli; 4) pentru prima dată, a fost organizată o excursie-pedagogică pentru profesorii din Odessa, districtul şcolar din Crimeea. Activităţile Clubului de munte Crimeea-Caucaz au format o bază solidă pentru activitatea excursionistă. Asociaţia turiştilor din Rusia a apărut în 1895 în Sankt-Petersburg, căpătând o popularitate rapidă în Rusia şi, deja în 1903, număra în rândurile sale 2061 de persoane din 174 de oraşe ale Rusiei. Printre membrii săi serau înregistrați şi cetăţeni din Tunisia, Italia, Coreea şi Japonia. Principalele sarcini ale Asociaţiei constau în organizarea misiunilor comune ale membrilor săi în proximitatea oraşelor de reşedinţă, organizarea hotelurilor în diferite oraşe din Rusia pentru primirea turiştilor. Asociaţia turiştilor din Rusia (ATR) a adus următoarele contribuţii la dezvoltarea excursiei: 1) Meritul ATR este publicarea revistelor „Turistul rus”, „Dorojnik” şi „Anual”, ce prezentau în sine ghiduri-îndrumări pentru turişti. 2) Clubul a devenit un propagandist al ciclismului pentru organizarea turelor concepute pentru persoanele, care nu dispun de mijloace suficiente pentru a face călătorii lungi pe cont propriu. 3) Clubul a devenit renumit pentru că a început să organizeze la nivel profesionist excursii pentru membrii săi de peste hotare. 4) Clubul a creat o comisie specială „Tururi educaţionale prin Rusia”, care se ocupa cu problemele legate de excursii pentru elevii din oraşele mari din Rusia. 5) Comisia a deschis cursuri de formare pentru conducători (ghizi) de excursii, la care se citeau lecţii pe ciclul de învăţământ general, ţinând cont de cunoştinţele pentru ruta dată. Cu ajutorul Asociaţiei turiştilor din Rusia, zeci de mii de cetăţeni tineri din Rusia au făcut cunoştinţă cu patria sa.

18

2.3. Teoria şi practica activităţii excursioniste la etapa contemporană Etapa actuală de dezvoltare a turismului poate fi divizată în două perioade: 1. 1945 – anii '90 ai sec. XX; 2. anii '90 ai sec. XX – până în prezent. În prima perioadă de dezvoltare a turismului au fost obţinute realizări notabile. Încă până la terminarea celui de-al doilea Război Mondial, în aprilie 1945, Consiliul Central al Sindicatelor a luat decizia de reluare a activităţii excursionist-turistice în ţară. Astfel, a fost iniţiat procesul de renaştere a administraţiei turistice, de planificare a reconstrucţiei bazei tehnico-materiale a turismului: 1. Au fost reorganizate bazele turistice vechi şi deschise altele noi, care în timpul războiului au activat în calitate de spitale. 2. Au început să apară numeroase rezoluţii privind problemele turismului, în care sarcinile de dezvoltare a excursiilor şi activităţilor turistice în ţară nu sunt puse numai în responsabilitatea sindicatelor, dar şi a organelor de partid şi de stat, a ministerelor (Hotărârea comună a Comitetului Central al Partidului Comunist al URSS, Consiliului de Miniştri al URSS şi Prezidiumului „Sindicatelor” din 30 mai 1969 „Despre dezvoltarea durabilă a turismului şi activităţilor excursioniste din ţară”). 3. O mare atenţie se acordă ideilor de orientare politică şi cognitive, valorii excursiilor, îmbunătăţirii activităţii metodice a ghizilor turistici, de formare profesională (Decretul special al Prezidiului: „Despre măsurile de îmbunătăţire a activităţii excursioniste” (iulie 1971). 4. S-a extins diapazonul turelor tematice. Astfel, un rol important l-au avut temele militaro-patriotice. 5. A fost creat Consiliul Principal Central pentru turism şi excursii, condus de B. V Emelyanov (sfârşitul anilor '70 – prima jumătate a anilor '80), care pregăteau un număr mare de îndrumări metodice cu privire la probleme majore ale excursiilor, cum ar fi: „Pregătirea şi desfășurarea turelor”, „Bazele excursioniste ” ş.a. 6. Se planifica dezvoltarea turismului pe termen lung (Decretul CC al PCUS, Consiliului de Miniştri, Sindicatelor şi Comitetului Central al Komsomolului „Cu privire la măsurile de îmbunătăţire a deservirii turistice-excursioniste în ţară în anii 1986-1990 şi în perioada până în anul 2000”). A doua perioadă în dezvoltarea turismului (anii 90 ai sec. XX – până în prezent) este marcată de schimbări majore: 1. Sfârşitul anilor '80 – începutul anilor '90 marchează perioada întregii industrii turistice: dispare Comitetul Central al turismului şi excursiilor, iar odată cu acesta şi biroul, care conducea activitatea turistică în toată ţara. 2. După proclamarea independenţei, turismul din Republica Moldova devine o sferă comercială în mediul de afaceri. 3. Începe formarea unei noi tematici turistice. De exemplu, sunt reînnoite şi larg distribuite excursiile pe teme religioase. Ele sunt organizate de către organizaţii de turism, agenţii guvernamentale, servicii religioase, eparhii, mănăstiri. 19

4. Renasc centrele pentru pregătirea specialiştilor – ghizilor. În Republica Moldova, acestea sunt pregătite de Centrul Naţional de Perfecţionare a Cadrelor din Industria Turismului etc. 5. Se introduce o cerinţă indispensabilă pentru turoperatorii din Moldova privind includerea obligatorie în statele de personal a ghidului turistic, autorizat în condiţiile legii (Capitolul III, articolul 15, punctul b)). 6. Apar instituţii de specialitate pentru formarea profesională în domeniul activităţii excursioniste. În baza acestor schimări, concluzionăm că excursiile, chiar şi în cele mai dificile momente, au fost şi vor fi întotdeauna o parte integrantă a călătoriilor – funcţie de bază a activităţii turismului.

„Pe vremuri se faceau niste cursuri foarte serioase, se dădeau examene de atestare. Mai mult, în fiecare an se dădea examen de reatestare. Cănd ți se dadea o acțiune ân străinatăte, referentul care însotea ghidul îl întreba înainte să plece pe teren unde se duce, îl punea să-i povestească tot ce știa despre locul respectiv. Dacă nu aveai temele făcute, te întorceai, dădeai examen din nou, ca să poți să pleci. Acum, ghizii care se dau ghizi pleacă cu grupul cu informatii luate de pe Internet. Traiasca Google-ul". Natașa Gavrilescu.

Fig. 2.1. Una din destinații turistice din Moldova

20

CAPITOLUL 3 CLASIFICAREA EXCURSIILOR Subiecte propuse: 3.1. 3.2. 3.3. 3.4. 3.5. 3.6.

Tipologia excursiilor Clasificarea excursiilor după conţinut Clasificarea excursiilor după componenţa şi numărul participanţilor Clasificarea excursiilor după locul de desfăşurare Clasificarea excursiilor după tipul de transport utilizat Clasificarea excursiilor după forma de desfăşurare Societatea modernă prin dinamismul său și prin flexibilitatea sa, deschiderea spre inovații, solicită un model al personalității umane, care ar fi capabilă să facă față cerințelor secolului XXI, care s-a anunțat ca un mileniu al schimbărilor continue. Educația devine exigențele

imboldul timpului

progresului an

de

social, an

apar

cu noi abordări și valorificări ale științelor psihologice, politice, sociale, economice în scopul formării unei generații tinere capabile să asigure în continuare un nivel de bunăstare a vieții, o interacțiune socială sporită, condiții optime pentru dezvoltarea umană. Orientarea esențială este democratizarea învățământului, asigurarea calității învățământului fiind o necesitate a modernizării.

3.1. Tipologia excursiilor Clasificarea reprezintă distribuirea obiectelor, fenomenelor, conceptelor pe clase, departamente, niveluri de calitate, în dependenţă de caracteristicile lor comune. Problema clasificării excursiilor a fost permanent în centrul atenţiei ghizilor şi lucrătorilor ştiinţifici din sfera turismului. Primele încercări de a soluţiona această problemă se atribuie sfârşitului anilor '20 ai sec. XX. Savantul-excursionist V. A. Gerd a fost unul dintre primii care a propus divizarea excursiilor în grupe şi subgrupe. Gerd considera, că o astfel de divizare ar ajuta conducătorul să se orienteze în toate problemele şi aspectele de dezvoltare a lor. Divizarea excursiilor pe grupe este clar definită şi are o importanţă mare pentru activitatea practică. Clasificarea excursiilor oferă condiţii pentru o mai bună organizare a lucrului ghidului, facilitează specializarea acestuia, luând în consideraţie cunoştinţele şi înclinaţiile

21

personale. Respectarea legităţilor de efectuare a excursiilor dintr-o anumită grupă contribuie la faptul că fiecare excursie să devină cât mai eficientă.

Fig. 3.1.Clasificarea excursiilor La mijlocul anilor '70 ai sec. XX a fost adoptată clasificarea excursiilor, care rămâne neschimbată până în prezent. Potrivit acesteia, întreaga diversitate a excursiilor se clasifică după următoarele caracteristici: - conţinut; - componenţa participanţilor; - locul desfăşurării; - modul de derulare; - modul de deplasare; - forma de desfăşurare. 3.2. Clasificarea excursiilor după conţinut După conţinut, excursiile se divizează în generale şi tematice. La rândul lor, cele tematice se segmentează în următoarele grupe: - istorice; - istorico-revoluționare; - religioase; - militaro-istorice; - de producţie; - studiul/savurarea naturii; - studiul și valorile artei; - literare; - de arhitectură şi urbanism.

22

Fiecare din aceste grupe tematice se împarte, la rândul său, în subgrupe (Dyakova, Emelyanov, Pasecinii, 1985). Tururile istorice pot fi împărţite în subgrupe, care oglindesc o anumită perioadă istorică a regiunii. În plus, ele se divizează în istorico-regionale, arheologice şi etnografice. Excursiile istorico-militare se divizează în următoarele subgrupe: în locuri memorabile, unde s-au desfăşurat acţiuni militare, cu prezentarea fortificaţiilor militare şi a cetăţilor, turnurilor, podurilor, şanţurilor de apărare, terasamentelor etc.; în locuri legate cu fapte ale eroilor naţionali; istorico-militare şi muzee memoriale. Excursiile industriale se divizează în istorico-industriale, economico-industriale, tehnicoindustriale şi de orientare profesională. Grupa excursiilor naturaliste includ: excursiile generale, geografice, geologice, hidrologice, pedologice, botanice, zoologice, excursii la monumente naturale unicate, excursii ecologice, tematice, în muzee ale naturii locale. Excursiile artistice îmbină următoarele subgrupe: teatrale, istorico-muzicale cu precizări privind creaţia compozitorilor şi muzicienilor, excursii cu vizitarea operelor de sculptură sau pictură monumentală, excursii în galerii de artă, muzee, ateliere ale pictorilor şi sculptorilor, expoziţii de meşteşuguri populare, prin locurile de trai şi activitate ale artiştilor şi pictorilor renumiţi. Tururile literare sunt, de obicei, grupate în felul următor: biografico-literare în locuri – care amintesc de viaţa şi activitatea unor scriitori sau dramaturgi; istorico-literare – care dezvăluie anumite perioade de dezvoltare a literaturii; excursii în locuri care sunt descrise în operele unui sau altui scriitor; excursii în muzee memoriale. Excursiile arhitectural-urbanistice au următoarea grupare: excursii legate de vizitarea monumentelor arhitecturale din anumite perioade; excursii ce vizează munca de creaţie a unui arhitect; excursii de familiarizare privind planificarea şi dezvoltarea oraşelor. Grupa excursiilor cu tematică religioasă este împărţită în pelerinaje şi excursii-religioase.

Fig. 3.2. Clasificarea excursiilor după forma de derulare 3.3. Clasificarea excursiilor după componenţa şi numărul participanţilor După componenţa participanţilor la excursie, acestea se subdivizează în următoarele: - pentru adulţi (combinarea diferitor grupuri de persoane, grupe profesionale etc.); 23

- pentru copii de vârstă diferită (preşcolari, elevi ai şcolilor primare, elevi ai gimnaziilor şi liceelor); - pentru populaţia locală; - pentru străini. După numărul de participanţi, excursiile se împart în individuale şi de grup. Clasificarea excursiilor după structura participanţilor constituie baza evidenţierii particularităţilor grupului de turişti la desfăşurarea excursiei. 3.4. Clasificarea excursiilor după locul de desfăşurare După locul desfăşurării există excursii: în mediul urban, în mediul rural, industriale, în muzee, mixte (care îmbină câteva elemente). Excursiile urbane pot fi general tematice, uneori – complexe, incluzând pe durata excursiei vizitarea unui muzeu. Excursiile în mediul rural pot fi atât pedestre, cât şi cu autobuzul şi sunt fi de mai multe tipuri: 1) excursii la faţa locului în punctul final (pădure sau reşedinţă rustică, cunoscută prin obiectele sale istorico-culturale); 2) excursii desfăşurate în cadrul autobuzului aflat în mişcare, demonstrând obiectele turistice ce se află în cale; 3) îmbinarea excursiei desfăşurate pe traseu cu o excursie desfăşurată la faţa locului. Drept locuri sau destinaţii pentru desfăşurarea excursiilor industriale pot fi uzine, fabrici, construcţii, instituţii de învăţământ etc. Itinerariile excursiilor industriale pot cuprinde atât întreprinderile în totalitate, cât şi unele sectoare aparte, laboratoare. Excursiile muzeistice reprezintă prin sine cea mai răspândită grupă de excursii. 3.5. Clasificarea excursiilor după tipul de transport utilizat După tipul de transport putem evidenţia următoarele excursii – pe jos şi cu utilizarea diverselor tipuri de transport. Avantajul excursiilor pe jos constă în crearea unui mediu favorabil pentru prezentare şi expunere. Excursiile cu utilizarea mijloacelor de transport (preponderent autobuz) constau din două părţi: analiza obiectelor excursioniste (de exemplu, a monumentelor istorice şi culturale) la staţionare şi expunerea în timpul mişcării autobuzului de la un obiectiv turistic la altul.

Fig. 3.3. Tipuri de autotransport pentru turiști 24

Unele agenţii utilizează pentru excursii diferite tipuri de transport: troleibuze, tramvaie, nave fluviale şi maritime, helicoptere etc. Durata excursiei variază de la o oră academică (45 min) până la câteva zile. Călătoriile pe termen scurt (de la 1 până la 3-4 zile) se numesc tururi de week-end. Acestea cuprind câteva excursii cu durată diferită, cu utilizarea unei game variate a mijloacelor de transport. 3.6. Clasificarea excursiilor după forma de desfăşurare Formele de desfăşurare a excursiilor pot fi diferite: - excursie în masă. Membrii excursiei sunt plasaţi în 10-20 de autobuze, în fiecare autobuz operând un ghid. Astfel de excursii pot include spectacole masive de teatru, festivaluri de folclor etc.; - excursie-plimbare, combină elemente de cunoaştere cu elemente de relaxare, desfăşurate în pădure, parc, mare, râu etc.; - excursie-lecţie (expunerea domină prezentarea); - excursie-concert, dedicată unei tematici muzicale, cu audierea lucrărilor muzicale în salonul autobuzului; - excursie-spectacol, o formă de organizare a excursiei artistico-literare, la baza căreia stau lucrări artistico-literare concrete etc. Excursia poate fi privită ca o formă a activităţii de instruire pentru diferite grupuri de turişti. Aceasta poate fi: - excursia-consultare, care indică răspunsuri vizuale la întrebările turiştilor, este una dintre modalităţile de instruire; - excursia-demonstrativă, aceasta este cea mai eficientă formă a cunoaşterii fenomenelor naturale, proceselor de producţie etc.; - excursia-lecţie, este o formă de relatare a cunoştinţelor în conformitate cu programul de învăţământ, în funcţie de instituţia de învăţământ; - excursia de instruire (pentru un public special), reprezintă modalitatea de instruire şi de formare profesională; - excursia de testare, reprezintă faza finală de lucru individual cu privire la pregătirea şi desfăşurarea excursiilor, formă de verificare a cunoştinţelor studenţilor sau ghizilor la pregătirea de către ei a unei tematici excursioniste noi; - excursia-demonstrativă, o formă a excursiei de instruire, care are ca scop demonstrarea unui exemplu de metodologie pe un anumit obiect, pentru a putea dezvolta o anumită subtemă etc.; - excursia de promovare. Divizarea excursiilor în grupe poartă, în practică, un caracter ipotetic, însă joacă un rol important pentru activitatea instituţiilor excursioniste. Clasificarea corectă a excursiilor contribuie la o mai bună organizare a lucrului ghidului cu turiştii, facilitează specializarea, creează baza activităţii secţiilor metodice.

25

CAPITOLUL 4 METODOLOGIA EXCURSIONISTĂ ŞI CĂILE DE PERFECŢIONARE A EI Subiecte propuse: 4.1. 4.2. 4.3.

Conţinutul şi cerinţele metodologiei excursioniste Obiectul şi tipurile de procedee metodologice Perfecţionarea metodologiei excursioniste

4.1. Conţinutul şi cerinţele metodologiei excursioniste Metodica excursionistă este un set de reguli şi cerinţe impuse practicii de excursii, precum şi sumarea metodelor de predare, formare şi desfăşurare a diferitor tipuri de excursii, pe diverse teme şi pentru diferite grupuri de persoane. Metodica excursionistă are mai multe aspecte: constituie baza competenţei profesionale a ghidului; un mecanism de perfecţionare continuă şi abilitate de prezentare a materialului; un proces de raţionalizare a activităţii ghidului. Subiectul metodicii excursioniste este un studiu direcţionat spre sistematizarea, formularea, explicarea şi aplicarea în practică a mijloacelor şi metodelor de instruire, precum şi a tehnicilor de pregătire, prin care angajaţii agenţiilor de turism îşi realizează activitatea. Metodica excursionistă generalizează experienţa în realizarea excursiilor, dezvoltă şi oferă tehnici metodologice care s-au afirmat în practică şi asigură cea mai eficientă percepere a subiectului.

Fig. 4.1. Conţinutul şi cerinţele metodologiei excursioniste Îndeplinind funcţiile metodicii private, metodica excursionistă se ocupă cu diverse abordări din practica excursiilor, concomitent îndeplinind funcţia metodei de bază. Acest fapt are loc în cazurile, când apare necesitatea utilizării în cadrul excursiilor a principiilor şi a cerinţelor generale pentru toate formele de muncă ideologice şi educaţional-vizuale, ştiinţifice, sistematice, accesibile, convingătoare etc. 26

În practică, metodica excursionistă reprezintă totalitatea anumitor abilităţi şi priceperi de lucru: elaborarea unei noi excursii, pregătirea desfăşurării excursiei următoare, desfăşurarea excursiei conform tehnologiilor recomandate, consolidarea şi perfecţionarea cunoştinţelor excursioniştilor obţinute pe parcursul excursiei. Metodica excursionistă de lucru răspunde la următoarele întrebări: 1. Pentru ce a fost pregătită şi desfășurată excursia (scopul, sarcina ei)? 2. Punctele principale ale excursiei, care necesită să fie elucidate în timpul desfăşurării acesteia (care este conţinutul ei). 3. Cum urmează a fi desfăşurată o excursie (procedeele metodice)? 4. Cum să atragi şi să menţii atenţia turiştilor? 4.2. Obiectul şi tipurile de procedee metodologice Obiectul metodologiei excursioniste este cercetarea, analiza, sistematizarea, formularea şi aplicarea unor metode de instruire şi educaţie în practica excursionistă. Metodologia excursionistă este formată din câteva părţi independente, dar legate între ele: - metodologia elaborării unei noi teme pentru biroul excursionist; - metodologia elaborării de către ghid a unei noi tematici pentru el, dar deja elaborate în biroul excursionist; - metodologia instruirii ghidului pentru desfăşurarea excursiei ordinare; - metodologia pentru efectuarea excursiilor; - metodele de lucru după efectuarea excursiei. Cea mai avansată şi practicată este metodologia desfăşurării excursiilor. Această metodă este divizată în două părţi: metoda de prezentare (vizualizare, arătare) şi metoda de expunere (povestire). În metodele de prezentare (vizualizare) pot fi evidenţiate în calitate de părţi independente următoarele metode: utilizarea „portofoliului ghidului”; utilizarea mijloacelor tehnice de propagandă, de supraveghere, de studiu şi facilităţi de cercetare. Prezentarea şi expunerea sunt elementele-cheie ale excursiei, două aspecte de bază ale metodologiei excursioniste. Metodologia excursionistă, ca o combinaţie de părţi independente are propriile caracteristici cu privire la tipurile de excursii (urbane, suburbane, industriale, de muzeu), precum şi la fiecare subiect. Aceste caracteristici sunt determinate de sarcinile, care sunt puse înaintea excursiei, precum şi de scopul lor (de exemplu, extinderea cercului cultural al adulţilor sau orientarea profesională a adolescenţilor). Caracteristicile sunt definite, de asemenea, prin tipul excursiei, tematica şi componenţa grupului. Există deosebiri între metodele de desfăşurare a excursiei pentru grupurile ordinare, de masă şi pentru ascultătorii sferei economice, începători 27

sau profesionişti; de asemenea îşi au specificul său de desfăşurare excursiile pedestre sau cele cu ajutorul mijloacelor de transport etc. Metodologia prezentării (demonstrării) reprezintă în sine o bună parte din metodologia excursionistă după volumul şi complexitatea procedurii de pregătire şi punere în aplicare. Metodologia expunerii (povestirii) este o parte mai mică a metodologiei, care se subordonează primei. Metoda prezentării (demonstrării) este mai dificilă, după cum s-a menţionat anterior, şi este originală în dependenţă de metoda expunerii şi nu se aplică sub nici o formă ideologică. Prin urmare, este exclus împrumutul procedeelor metodice din alte metode. Toată activitatea ierarhică la pregătirea şi desfăşurarea excursiei trebuie să fie bazată pe următoarele cerinţe ale metodologiei excursioniste: 1. Necesitatea selectării corespunzătoare a obiectelor excursioniste. Este necesară selectarea obiectelor, care au o atribuţie directă la subiect; urmează să rămână cele mai tipice şi reuşite obiecte pentru crearea unui traseu; trebuie să evităm acele obiecte care, deşi conţin un subiect, sunt plasate incomod (sunt îndepărtate, vizibilitate redusă ş.a.). Metodologia presupune o succesiune logică în prezentarea şi vizualizarea obiectelor pe traseu, o ascendenţă continuă în obiectele prezentate şi disponibilitatea punctului culminant (momentul culminant în desfăşurarea subiectului). Este important să se evite monotonia obiectelor demonstrate etc. 2. A doua cerinţă a metodologiei excursioniste este asigurarea unei excursii continuie, ca proces de asimilare a cunoştinţelor. Deci, acţiunea materialului excursionist asupra turiştilor pe parcursul excursiei trebuie să fie completată cu suma obiectelor prezentate, expunerea, pauzele între subteme şi întrebările-cheie la respectivul subiect. Subordonarea materialului excursionist după schema dată sporeşte nivelul cognitiv şi educaţional al materialului excursionist. 3. A treia cerinţă a metodologiei excursioniste

este ca toate obiectele de bază şi

desfăşurarea subtemelor la subiect să constituie un tot întreg. 4. Următoarea cerinţă a metodologiei excursionistă este neutralizarea factorilor iritabili (zgomotul străzii, conversaţii străine, obiecte care nu sunt incluse în subiect etc.), de exemplu, situarea (poziţia) grupului la obiectul propus de ghid. 5. A cincea cerinţă a metodologiei excursioniste este prezenţa unei tranziţii logice între percepţia vizuală a două subiecte, altfel spus, prezentarea unei treceri verbal-vizuale. 6. Cerinţa a şasea a metodologiei excursioniste este interacţiunea între prezentare (demonstrare) şi expunere, prevăzând într-un caz – combinarea acestora, în altul – alternanţa, în al treilea – absenţa ambelor elemente. La întrebările privind raportul dintre demonstrare şi expunere, cât şi despre ordinea derulării lor, metodica răspunde ferm: de la demonstrare la expunere. Se va începe cu 28

prezentarea, cu impresiile vizuale sau alte impresii (tactile, olfactive), după care se va trece la expunere. Există patru variante cunoscute de prezentare şi expunere, care sunt caracteristice practic pentru fiecare excursie: • I-a variantă – vizitatorii examinează obiectele în cauză; • a II-a variantă – expunerea evenimentelor istorice, caracteristica generală a localităţii; • a III-a variantă – analiza detaliată, cercetarea, investigarea obiectelor sub supravegherea şi îndrumarea ghidului; • a IV-a variantă – analiza obiectelor turistice de sine stătător. Metodologia prevede şi percepţia materialului. Şi aici există câteva reguli care urmează a fi luate în consideraţie pentru a se asigura percepţia: 1. Povestirea, expunerea continuă este inacceptabilă. Sarcina de bază a expunerii este pregătirea turiştilor pentru analiza obiectului. 2. Este necesară utilizarea corectă a pauzelor, care trebuie planificate în funcţie de traseu. 3. Este necesară abilitatea de a neutraliza momentele de depăşire a crizei de atenţie, care la ascultătorii lecţiilor/excursiilor, după cum susţin cercetătorii, apar la a 14-cea, 25-ea, 34-a minută etc. Metodica excursionistă, în momentul, când atenţia ascultătorilor începe să slăbească, se recomandă: 1. procedeul metodic de trecere la o tematică nouă: se introduce un nou obiect pentru prezentare, povestirea unor fapte neobişnuite, audieri, vizionarea înregistrărilor video şi a prezentărilor, utilizarea mijloacelor vizualizate din „portofoliul ghidului”; 2. procedeul metodic de adresare-întrebare a ghidului către grupul de vizitatori (propuneri, întrebări neaşteptate, care pot fi retorice şi pot fi adresate publicului); 3. procedeul metodic al efectului sonor asupra ascultătorilor (schimbarea tonului, amplitudii vorbirii etc.). 4.3. Perfecţionarea metodologiei excursioniste Metodologia excursionistă se refera la ansamblul de tehnici și metode prin care teoria existentă este verificată, pentru a dobândi o mai bună cunoaștere a acesteia (conținutul conceptelor, relațiilor), a utilității acesteia (verificarea aplicabilității), a dezvoltării (noi ințelesuri, noi utilități, direcții de adâncire). Este un set de metode și tehnici de utilizare a oricărei activități excursioniste. Această activitate include diverse tehnici definite ca sarcini de activitate în timpul excursiei și 29

caracteristicile publicului, care necesită metode specifice și tehnici. Cele mai frecvente dintre acestea sunt metode de inducție și deducție (expunerea conținutului excursiei astfel încât, în mod emoțional, prin mijloace psihologice, emotive, oratorice, exemplificare etc., ghidul pregătește excursia, pregătește material interesant, expunerea lui reeșind din specificul social-cultural, național, profesional, de vârstă al excursanților. Există diferite căi de îmbunătăţire a calităţii lucrului metodologic: 1) actualizarea sistematică şi reînnoirea cunoştinţelor ghizilor şi metodiştilor, formarea profesională continuă a acestora în cadrul instituţiilor de învăţământ superior, cursurilor profesionale, participarea la seminare, conferinţe teoretice, conferinţe metodologice şi ştiinţificopractice etc.; 2) elaborarea unei astfel de documentaţii metodologice (textului de control al excursiei, indicaţiei metodice, „portofoliului ghidului”), care va servi ca bază pentru desfăşurarea calitativă a excursiilor; 3) elaborarea detaliată a tehnologiei de utilizare a tehnicilor metodice de demonstrare şi expunere, ţinând cont de particularităţile tematicii excursioniste şi diferenţierii grupurilor de excursionişti; 4) asimilarea practică a tehnicilor metodice de organizare a excursiei de către ghid, utilizarea eficientă a tehnicilor recomandate pe itinerar şi în procesul unei excursii concrete; 5) perfecţionarea clară a tehnicilor de desfăşurare a excursiilor; 6) asimilarea şi menţinerea contactului între ghid şi grupul de excursionişti; posedarea cunoştinţelor de bază despre anumite ştiinţe, precum sunt psihologia şi logica. Prin urmare, tehnicile menţionate au ca scop ameliorarea calitativă a metodologiei excursioniste, adică a ştiinţei despre metodele şi tehnicile de organizare a excursiilor, care au un impact semnificativ asupra calităţii excursiilor şi eficienţei punerii lor în aplicare. În turism, scopul cognitiv este determinant, folosindu-se forme speciale de examinare, care condiționat pot fi împărțite în primare și secundare. Forma principală este excursia – o formă de învățământ, dedicată unui anumit subiect, legat de istoria și viața contemporană a țării, folosind serii vizuale. Cele mai populare sunt turul orașului (autobuz, drumeții, vapor, elicopter), care sunt împărțite în general și tematice (specifice subiectului planificării istorice, arhitecturale, urbane, literare, muzicale etc.); museistice (vizite la muzee, expoziții, galerii, monumente, situri memoriale, moșii, rezervații naturale) și de producție (întreprinderi, instituții, instituții de învățământ și medicale etc.). Ca forme suplimentare de cunoaștere sunt seratele, întâlnirile profesionale, spectacole teatrale pe baza muzeelor sau a monumentelor istorice și arhitecturale. Organizarea de întâlniri ale turiștilor străini cu publicul, este necesar să fie interesante și substanțiale, realizate de către 30

specialiști calificați într-o limbă străină clară. În activitatea excursionistă se folosesc diverse combinații de tehnici de spectacol și de poveste: un spectacol fără poveste nu dă o închipuire clară despre oraș sau o expoziție, iar o poveste fără spectacol transformă excursia într-o prelegere, spectacolul fiind unul din componentele obligatorii ale excursiei, deoarece creează o stare, dispoziție bună, antrenează memorie imaginativă vizială. Demonstrarea se realizează în mișcare și la staționări. Excursia în mișcare este mai dificilă, deoarece trebuie de început povestirea din timp, istoric, iar când se ajunge la obiect deja se arată și se povestește starea actuală. Metoda și ritmul de expunere, ca element integrant al oricărei excursii, este legată în mod logic de metodele de prezentare, distanță, numărul de obiecte și volumul de prezentare. Călătoria de la obiect la obiect în timpul unui tur al orașului sau într-un muzeu adaugă excursiei dinamică, îmbunătățește percepția materialului, ghidul determinând ritmul mișcării și volumul expunerii. Excursia cu ghid în autocar, la bordul navei etc. trebuie din timp coordonată cu șoferul (viteza deplasării, ruta, staționări pe diferite tronsoane ale traseului etc. Ghidul nu trebuie să „învețe viață”, să dea povețe excursanților, să-și expună opiniile sale despre politică, religie și moralitate etc. Oamenii merg în excursie să se odihnească, să învețe ceva nou, dar nu să vă cunoască opiniile politice sau opiniile religioase. În tonul conversației nu ar trebui să existe presiune sau agresiune. Trebuie întotdeauna de ținut cont că excursia nu este: ■ propagandă; ■ moralizare; ■ prelegere; ■ predică; ■ opinie personală. Excursia reprezintă colectarea informații din diverse surse de încredere și grupate astfel, încât ascultătorilor să le fie cel mai comfortabili să înțeleagă și să memorizeze.

31

CAPITOLUL 5 TEHNOLOGIA PREGĂTIRII EXCURSIEI Subiecte propuse: 5.1. 5.2. 5.3. 5.4.

Etapele principale de pregătire a excursiei Studierea şi selectarea obiectelor excursioniste Completarea cartelei obiectului turistic Elaborarea traseului excursionist

Excursia este un serviciu privind organizarea vizitei (cunoaștere) unui obiect de interes turistic, a unui grup de turiști supravegheați de ghid (însoțitor sau translator), pe o durată sub 24 de ore, fară cazare. Ca obiecte ale demonstrării excursioniste pot fi: muzee, locuri istorice, clădiri și construcții, vestigii istorice, obiecte de cultură, arhitectură, artă, arheologie, obiecte ale naturii, obiecte antropice, întreprinderi industriale și altele, care pot fi demonstrate excursanților. 5.1. Etapele principale de pregătire a excursiei Pentru prima dată conceptul „etapele de pregătire a excursiei” a fost introdus în uz în anul 1976, fiind determinate și cincisprezece etape: 1. definirea scopului şi a obiectelor excursiei; 2. selectarea temei; 3. selectarea literaturii; 4. identificarea surselor materialului excursionist. Noţiuni de bază, exponate şi colecţii de muzeu la tema respectivă; 5. selectarea şi studierea obiectelor excursiei; 6. planificarea traseului excursiei; 7. deturnarea sau ocolirea traseului; 8. pregătirea textului de referinţă; 9. achiziţionarea „portofoliului ghidului”; 10. determinarea tehnicii de pregătire a excursiei; 11. definirea tehnicii de desfăşurare a excursiei; 12. pregătirea dezvoltării metodologice; 13. pregătirea textelor individuale; 14. primirea (predarea) excursiei; 15. aprobarea excursiei. Pentru a dezvolta o nouă temă a excursiei se creează o echipă de ghizi, de obicei din 3-6 persoane, iar cel mai experimentat şi erudit din ei devine lider. Dar cel mai important în pregătirea excursiilor este distribuirea în conformitate cu atribuţiile deţinute a anumitor subteme. Fiecare membru al echipei de creaţie urmează să pregătească materialele proprii, care apoi vor fi fuzionate şi editate de manager. La selectarea subtemelor pentru excursii, pentru o eficienţă sporită se va ţine cont de interesele şi pregătirea profesională a ghidului. Activitatea de elaborare a unei noi rute turistice începe cu definirea clară a scopului acesteia, fapt care va ajuta autorii în organizarea activităţii pe viitor. 32

Scopul excursiei constă în informarea excursanților privind obiectele de interes turistic. Expunerea ghidului este subordonată aceluiaşi scop final. Sarcinile excursiei poartă un caracter mai concret decât scopul. Acestea sunt concepute pentru a atinge scopul excursiei prin dezvoltarea mai largă a temei. O excursie poate conţine mai multe sarcini, cum ar fi: demonstrarea rolului istoric al oraşului şi familiarizarea cu caracteristicile sale arhitecturale. Însă, includerea a mai mult de trei scopuri într-o excursie este iraţională, deoarece există riscul de a nu atinge nici unul. Fiecare excursie are tema sa specifică, determinată de motivul, care stă la baza ei şi în conformitate cu care este construită şi are loc rularea expunerii. Acesta este criteriul de selectare şi studiere a obiectivului turistic, care determină conţinutul povestirii unui ghid, în special atunci, când se demonstrează mai multe obiecte de diverse genuri. Tema este de multe ori înţeleasă din denumirea excursiei, de aceea este important, ca titlul acesteia să fie clar, expresiv şi memorabil pentru turişti. De exemplu, „Chişinău – capitala Republicii Moldova”, „Taina caretei de aur” (excursia spre Orheiul Vechi), „Soroca – Riviera Moldovei” etc. La stabilirea denumirii excursiei trebuie evitate: 1) folosirea diferitor slang-uri (ansamblu de cuvinte și expresii de origine populară pe care le folosesc în vorbirea curentă), care dezumanizează subiectul; 2) utilizarea abrevierilor; 3) utilizarea cuvintelor străine, care pot provoca asociaţii nedorite. Cerinţele generale pentru denumirea excursiilor sunt următoarele: 1) personalitatea; 2) exactitatea; 3) imaginaţia; 4) uşurinţa în procesul de memorizare şi de reproducere; 5) consonanţa; 6) absenţa unor asocieri negative; 7) semnificaţia. Scopurile şi obiectivele excursiei determină selectarea finală a obiectelor turistice, a itinerariului excursiei, a conţinutului materialului pentru expunere, selectarea mijloacelor vizuale din portofoliul ghidului, dispoziţia emoţională a excursiei şi a părţilor sale individuale. Astfel, fără definirea obiectelor şi sarcinilor nu poate fi concepută elaborarea unei noi rute turistice, în care sunt concentrate funcţiile de învăţământ, de formare şi educare. Pentru realizarea scopului, sarcinilor şi lucrului asupra textului excursiei este necesar de alcătuit lista cărţilor, broşurilor, articolelor publicate în ziare şi reviste, ce se referă la tema respectivă. Scopul listei constă în stabilirea limitelor aproximative privind studierea diverselor izvoare, necesare ghizilor în utilizarea materialului pentru elaborarea textului excursiei. În cazul unui număr mare de surse literare, lista poate fi divizată în două părţi: „Literatura de bază” şi „Literatura adiţională”. Pe lângă publicaţiile imprimate, pot fi folosite şi alte surse: arhive naţionale, muzee, filme documentare ştiinţifice şi artistice, care conţin materialul necesar pentru elaborarea textului excursiei, enciclopedii electronice, amintiri ale participanţilor şi martorilor evenimentelor istorice etc. Pentru expunere este necesar de a selecta surse de încredere, cu fapte şi informaţii veridice. 33

5.2. Studierea şi selectarea obiectelor excursioniste Selectarea corectă a obiectelor, a numărului acestora, consecvenţa demonstrării exercită o influenţă mare asupra calităţii excursiei. Obiectele excursioniste sunt clasificate: - după conţinut – de plan unic (unidimensionale) (o pictură, un râu, plante, animale, case) şi multidimensionale (ansamblu arhitectonic, pădure, teren, stradă, zonă a oraşului); - după scopul funcţional – de bază, sunt temelia desfăşurării subtemei şi adiţionale, care sunt demonstrate în timpul transferurilor (tranziţiilor) între obiectele principale; - după starea lor de păstrare – total conservate, care au ajuns până în zilele noastre cu schimbări semnificative şi parţial conservate. Selectarea corectă a obiectelor va asigura baza percepţiei vizuale a materialului excursionist şi o profunzime a temei excursiei. Nu este binevenită a repeta aceleași obiecte de la o excursie la alta. În măsura posibilităţilor, fiecare temă trebuie să includă obiectele proprii. În pregătirea excursiilor, la selectarea obiectelor, urmează să se ia în consideraţie importanţa acestora pentru dezvoltarea subiectului ales. Evaluarea obiectelor are loc prin următoarele criterii: - valoarea cognitivă a obiectului; - popularitatea obiectului; - exclusivitatea obiectului, unicitatea lui; - expresivitatea; - păstrarea, starea curentă a obiectului; - locul amplasării; - restricţii temporare de vizitare a obiectului. Excursia nu trebuie să fie supraîncărcată cu un număr mare de obiecte vizitate. Excursioniştii percep nu mai mult de 15-20 de obiecte din acelaşi grup (de exemplu, monumente de arhitectură) şi din multe grupuri (locuri memorabile, obiecte istorice, clădiri rezidenţiale, obiecte naturale). Grupul de obiecte depinde de tema excursiei, conţinutul acesteia, componenţa grupului de turişti. Va fi incorect, de exemplu, bazarea întregii excursii în exclusivitate doar pe demonstrarea monumentelor sculpturale. Este necesar de a evita monotonia în formarea razei vizuale. 5.3. Completarea cartelei obiectului turistic În urma evaluării obiectelor excursioniste şi a studiului surselor literare asociate cu acestea, pentru fiecare obiectiv se întocmeşte o cartelă excursionistă, care este o descriere cuprinzătoare a acestuia, include o fotografie, cu numele de origine şi data elaborării. Cerinţele privind cartela excursionistă au fost elaborate de Conducerea Excursionistă. Acestea includ următoarele elemente: 1. Numele obiectului. În cazul în care obiectul este redenumit, de exemplu, cum ar fi: strada, numele în original. 2. Evenimente istorice asociate cu acest obiect, datele desfăşurării lor. 3. Locul unde se află obiectul (adresa). 4. Descrierea obiectului (scurtă descriere a caracteristicilor exterioare, autor, data edificării, materiale de fabricaţie, dimensiuni, texte cu inscripţii).

34

5. Informaţii istorice despre obiecte şi evenimente asociate cu acestea (descrierea bibliografică a materialelor literare şi de arhivă). 6. Starea obiectului (păstrarea şi conservarea lui). 7. Securitatea obiectului (cui aparţine responsabilitatea, decizia respectivă). 8. Fotografii sau alte materiale ilustrative. 9. Data elaborării cartelei obiectivului turistic, numele autorului. Punctele menţionate ale cartelelor obiectelor excursioniste pot fi completate sau modificate, mai ales, dacă este vorba de obiecte turistice naturale. Studiul obiectelor excursioniste se recomandă de a se finisa cu elaborarea unei hărţi schematice a teritoriului (scara 1 : 25000, 1 : 10000, 1 : 5000), unde va fi desfăşurată excursia, cu indicarea simbolurilor tuturor obiectelor identificate. În general, un sistem de simboluri ale obiectelor în excursie, unanim acceptat nu există. Acesta trebuie elaborat de către participanţii (ghizii) grupului creativ. 5.4. Elaborarea traseului excursionist Circuitele turistice reprezintă un mod eficient de a-ţi organiza un concediu, dar şi un prilej de a descoperi altfel ţara în care trăieşti. Traseul excursionist este o rută urmată de un grup de turişti, care va spori dezvăluirea subiectului. Trebuie să tindem spre o expunere a materialului cât mai compactă, pentru a evita distanţele mari şi căile de acces prea lungi între obiectele demonstrate. Traseele sunt formate pe principii cronologice, tematice sau integrate. Din cauza dispersării obiectelor din oraş, deseori este imposibilă respectarea principiului cronologic în procesul de pregătire a traseului excursionist. Prioritate se acordă principiului tematic, având în vedere, că cele mai multe excursii sunt tematice. Principiul tematico-cronologic se aplică la fel de des, în special atunci, când se pregătesc tururi prin oraş. În cadrul acestora, periodicitatea cronologică a obiectelor şi expunerea poate fi menţinută numai în cadrul intern al unor subteme aparte. Elaborarea traseului excursiei se bazează pe următoarele cerinţe: - obiectele demonstrative trebuie să fie aranjate într-o anumită ordine logică, evitânduse pasajele repetate, inutile în aceeaşi secţiune a traseului (stradă, piaţă, pod etc.); - disponibilitatea accesului la obiect; - distanţa dintre obiecte nu trebuie să depăşească 10-15 minute, pentru a evita pauzele prea mari în timpul expunerii; - prezenţa confortului, inclusiv a punctelor sanitare, precum şi a locurilor prevăzute pentru parcarea vehiculelor. În momentul excursiei se recomandă de prevăzut mai multe opţiuni pentru circulaţia grupului. Este necesar de a schimba ruta în unele cazuri, provocate de traficul îngreunat, „ambuteiaje”, lucrări de reparaţie pe străzile oraşului. Toate acestea trebuie să fie luate în consideraţie la stabilirea diferitor opţiuni pe traseu. Elaborarea traseului de autobuz se finalizează cu aprobarea şi coordonarea paşaportului şi a planului de rută, de către poliţia rutieră (în Republica Moldova aprobarea la poliţia rutieră nu este obligatorie), se calculează kilometrajul şi termenul de transportare. Ocolirea (by-pass) traseului este una din etapele importante ale dezvoltării unei teme excursioniste noi. Organizarea ocolirii rutei prevede anumite obiecte: 1) revizuirea structurii traseului, străzilor, pieţelor, pe care este planificată ruta excursionistă; 35

2) concretizarea locului în care este situat obiectivul, precum şi a locului destinat parcării autobuzului sau a grupului de turişti; 3) studierea posibilităţilor de acces al autobuzului spre obiectele turistice; 4) cercetarea cronometrării timpului necesar pentru demonstrarea obiectelor şi a caracterizării lor verbale; 5) testarea utilităţii obiectelor planificate pentru demonstrare; 6) selectarea celui mai bun punct pentru demonstrarea obiectelor turistice; 7) identificarea zonelor potenţial periculoase pentru siguranţa circulaţiei turiştilor de-a lungul traseului excursionist. Astfel, o importanţă deosebită pentru succesul elaborării unei excursii noi o au obiectele turistice. Ele formează materialele tematice, care reprezintă în sine baza vizuală a desfăşurării subiectului șiargumentul principal în dovezile ghidului. Un traseul turistic montan este o cale de circulație turistică prestabilită și omologată conform legislației în vigoare, ce prezintă interes și face legătura între două sau mai multe obiective, accesibil atât vara cât si iarna, evită zonele favorabile producerii avalanșelor de zăpadă, alunecărilor de teren sau căderilor masive de pietre, nu necesită construirea prea multor amenajări și permite îmbunătățirea potecii și nu traversează zone întinse de grohotișuri sau de mlaștini. Scopul Potecilor turistice este să asigurare accesul la cabane, precum și să pună în valoare peisajul natural sau al unor obiective deosebite, de interes turistic. În general, potecilor turistice sunt astfel concepute și amenajate, încât să asigurare circulația turiștilor în condiții de securitate înaltă.

Fig. 5.1. Turiștii, în timpul excursiei, trebuie protejați de soare și alte intemperii

36

CAPITOLUL 6 HARTA TEHNOLOGICĂ A EXCURSIEI Subiecte propuse: 6.1. Conceptul Harta tehnologică. Definiţia şi funcţiile ei principale 6.2. Cerinţele de redactare, volumul şi structura hărţii tehnologice 6.3. Conţinutul hărţii tehnologice a excursiei Moto: „Ţara mea, Moldovă-mamă. Vatra doinelor străbune! Ca un strugure de poamă Stai pe harta Uniunii”. (P. Zadnipru) 6.1. Conceptul Harta tehnologică. Definiţia şi funcţiile ei principale Harta tehnologică a excursiei (planul metodic al excursiei) reprezintă un document, care defineşte modul în care se va efectua excursia dată, ce metode şi procedee de referinţă trebuie să se aplice, pentru ca excursia să fie desfăşurată în mod eficient. Totodată, harta tehnologică a excursiei este un document de bază, care este necesar pentru licenţierea firmei turistice, care pretinde la desfăşurarea activităţii excursioniste. Metodologia stipulează cerinţele excursiei metodice, ţinând cont de particularităţile obiectelor, prevăzute pentru demonstrare şi conţinutul materialului expus. Aceasta disciplinează ghidul şi trebuie să corespundă următoarelor cerinţe: - orientarea ghidului pentru desfăşurarea temei; - echiparea lui cu cele mai eficiente metode de demonstrare şi expunere; - includerea recomandărilor clare privind organizarea excursiilor. În variantele Hărţii tehnologice pot fi reflectate vârsta, profesia şi alte interese ale excursioniştilor, în special metoda de punere în aplicare a planului.

Fig. 6.1. Conținutul tehnologic al excursiei

37

Harta tehnologică a excursiei este formată din trei părţi: introducere, partea principală şi încheiere. Introducerea şi încheierea nu sunt conectate cu obiectele turistice şi sunt plasate în harta tehnologică a excursiei înainte şi după partea principală a excursiei. Totodată, este necesar de ţinut cont şi de foaia de titlu, pentru redactarea căreia sunt prevăzute anumite cerinţe. 6.2. Cerinţele de redactare, volumul şi structura Hărţii tehnologice Întocmirea Hărţii tehnologice a excursiei urmează a fi realizată în modul următor: ➢ în primul rând, se întocmeşte foaia de titlu, în care sunt incluse datele: denumirea agenţiei de turism, tema excursiei, forma excursiei, lungimea traseului, durata în ore academice a excursiei, componenţa grupului turistic, numele persoanelor, care au elaborat excursia dată şi data aprobării excursiei de către persoana responsabilă; ➢ în al doilea rând, se redactează lista, unde se indică scopul şi obiectele excursiei (schema rutei, cu indicarea obiectelor turistice, prevăzute pentru demonstrare şi punctele de staţionare pe parcursul turului). ➢ în al treilea rând, se redactează partea introductivă, cu părţile informativă şi organizaţională. ➢ în al patrulea rând, se redactează cea mai mare parte a hărţii tehnologice – partea principală a excursiei – sub formă de tabel cu 7 coloane. ➢ în al cincilea rând, se redactează încheierea (generalizarea) sub formă de rezumat. Introducerea şi concluzia nu se includ în tabelul hărţii tehnologice a excursiei. În partea organizaţională a introducerii, ghidul salută grupul de turişti, anunţă denumirea firmei turistice şi companiei de transport, care participă la organizarea acestei programe excursioniste, se prezintă pe sine şi şoferul, aminteşte excursioniştilor despre regulile de conduită în autobuz. În partea informaţională a introducerii se indică tema, ruta, durata călătoriei, ora sosirii la destinaţie şi ora revenirii grupului din excursie. Volumul hărţii tehnologice depinde de numărul obiectelor turistice prevăzute pentru demonstrare pe parcursul excursiei, numărul de subteme, durata excursiei şi lungimea traseului. Volumul elaborării: 6-12 pagini de text. 6.3. Conţinutul hărţii tehnologice a excursiei Eficacitatea planului metodic depinde de completarea lui corectă. Conţinutul hărţii tehnologice, care este alcătuită sub formă de tabel, divizat în 7 coloane, depinde de tema, scopul, sarcinile excursiei şi de obiectele turistice, prevăzute pentru demonstrare. Coloana „Traseul excursionist” include punctul de începere a excursiei şi finisarea primei subteme. În coloana „Locuri pentru staţionări” se indică punctele traseului, unde se prevăd ieşiri din autobuz sau examinarea obiectelor turistice prin geamurile autobuzului fără ieşirea afară, sau staţionarea pentru excursia pe jos. Prin urmare, nu sunt acceptate astfel de înregistrări inexacte, cum ar fi: „malul râului Bâc” sau ”bd. Ştefan cel Mare”. Corect ar fi: „Râul Bâc, la biserica Mazarachi”, „bd. Ştefan cel Mare, la Teatrul Mihai Eminescu”. În coloana „Obiecte de demonstrare” se enumeră acele locuri memorabile, obiecte de bază şi suplimentare, care se vor demonstra grupului la staţionarea sau pe parcursul deplasării autobuzului.

38

În excursiile din suburbii, drept obiecte ale demonstrării pot fi: un oraş întreg, sat, localitate de tip orăşenesc, iar în momentul deplasării autobuzului pe rută – de la distanţă putem observa obiectele mai îndepărtate (o clădire înaltă, turn, clopotniţă etc.). Într-o excursie prin oraş obiecte ale demonstrării pot servi: o stradă, piaţă etc. În coloana „Durata” se specifică durata de care este nevoie pentru demonstrarea obiectelor turistice şi expunerea ghidului (inclusiv şi în părţi, în care nu există nici o demonstrare), precum şi mişcarea grupului de turişti de-a lungul traseului spre următoarea staţie. Neapărat trebuie ţinut cont şi de timpul necesar pentru deplasarea turiştilor în apropierea obiectelor şi între obiecte. Capitolul „Teme principale şi secundare pentru relatare” conţine denumirea scurtă a subtemelor, care urmează a fi dezvăluite într-un anumit segment al traseului, la o anumită perioadă de timp, pe baza obiectelor, enumerate în coloana a 3-a. Aici, se formulează principalele întrebări, stabilite la desfăşurarea temei. De exemplu: într-o excursie „Tur prin oraşul Chişinău”, una din subteme se numeşte „Chişinău - oraş istoric”. Principalele întrebări, incluse în această subtemă, care dezvăluie subtema dată sunt: 1. Etimologia cuvântului Chişinău. 2. Chişinău – oraşul culturii tolerante. 3. Rolul arhitecturii religioase în procesul de formare a aspectului istoric al Chişinăului. 4. Biserica Mazarachi – rolul său în formarea istoriei oraşului. Numărul subtemelor-întrebărilor în cadrul unei subteme nu trebuie să depăşească cinci. În coloana „Indicaţii organizatorice” se scriu recomandări privind circulaţia grupului, asigurarea siguranţei turiştilor pe rută şi îndeplinirea cerinţelor sanitar-igienice, regulile de conduită a turiştilor la memoriale şi monumente istorice şi culturale. De asemenea, se stabilesc anumite cerinţe către turişti privind ocrotirea naturii şi normele de siguranţă antiincendiară. În această coloană se includ toate întrebările, care intră în conceptul „Tehnica desfăşurării excursiei”. Ca exemplu pot servi următoarele înscrieri: „Grupul este aranjat în aşa fel, încât toţi turiştii să vadă intrarea în clădire”; „În acest moment, turiştilor li se oferă timp pentru a fotografia”; „Când se lucrează cu grupuri de copii, se iau măsuri de precauţie la traversarea străzii”. În excursiile suburbane, această coloană cuprinde îndrumări privind staţionările sanitare, recomandări pentru protecţia naturii, regulile de circulaţie a turiştilor pe străzile auto, în special, în apropierea magistralelor auto cu scopul de a garanta securitatea acestora. În cazul efectuării excursiei industriale şi vizitarea instalaţiilor de exploatare, se dau indicaţii cu privire la instrucţiunile de securitate, extrase din indicaţiile administraţiei obiectelor industriale, norme de conduită obligatorie pentru turişti la întreprindere, se numesc locurile unde se vor face pauze în procesul expunerii şi demonstrării. Compartimentul „Indicaţii metodice” determină orientarea întregului document, defineşte cerinţele de bază pentru ghidul turistic cu privire la modul de organizare a excursiei, prevede indicaţii cu privire la utilizarea unor anumite tehnici. De exemplu, în harta tehnologică a excursiei „Tur prin oraşul Chişinău”, la obiectul „Monumentul luptătorilor bulgari pentru libertate” se dau indicaţii metodice: „La dezvăluirea temei se vor utiliza tehnicile de comparaţii verbale” şi „Povestirea despre lupte se face cu utilizarea tehnicii de vizualizare a locurilor, în care au avut loc luptele”. Este necesar de indicat unde şi cum se aplică metodele şi tehnicile de conducere a excursiei. În această coloană, de asemenea, se descrie o variantă de trecere logică la următoarea 39

subtemă şi se oferă recomandări pentru utilizarea portofoliului ghidului – a materialelor demonstrative, ce cuprind sfaturi cu privire la îndrumarea turiştilor spre obiecte, tehnici de pregătire (de exemplu, „după demonstrarea obiectivului şi expunerea ghidului turiştii pot continua familiarizarea cu obiectivul de sine stătător”, „Ghidul trebue să explice termenii…” etc.). După elaborarea hărţii tehnologice a excursiei, este necesar de a cere opinia profesională cu privire la calitatea acesteia, iar excursia pregătită urmează a fi aprobată prin ordinul conducătorului agenţiei de turism.

Fig. 6.2. Republica Moldova, în topul celor mai vizitate destinații din Europa în 2017

40

CAPITOLUL 7 TEXTUL DE CONTROL ŞI TEXTUL INDIVIDUAL AL EXCURSIEI Subiecte propuse: 7.1. Tipuri de texte ale excursiei şi metode de expunere 7.2. Conţinutul, volumul şi cerinţele faţă de textul de control al excursiei 7.3. Conţinutul, volumul şi structura textului individual al excursiei 7.4. Tipuri de treceri logice şi rolul lor în expunerea textului excursiei 7.1. Tipuri de texte ale excursiei şi metode de expunere După aprobarea traseului începe lucrul de creaţie asupra textului excursiei. Există două tipuri de texte: de control – un text, care conţine materialul de bază necesar pentru elaborarea excursiei, pregătit de echipa de creaţie şi textul individual, creat în baza celui de control, care descrie materialul în ordinea, în care va fi prezentat de către fiecare ghid pe traseul stabilit. Astfel, textul excursionist poate fi expus în două moduri: 1) în ordine cronologică; 2) în funcţie de localizarea obiectelor turistice pe traseul excursionist şi dezvăluite după ordinea subtemelor. Prima metodă de expunere – în ordine cronologică – este rar utilizată în practică, deoarece nu este întotdeauna posibilă demonstrarea obiectelor turistice într-o succesiune cronologică. Teoretic, aceasta este baza pentru formarea textului de control al excursiei. A doua metodă de expunere a textului excursiei – în funcţie de localizarea obiectelor pe traseu – este cea mai frecvent întâlnită şi serveşte drept bază pentru toate textele individuale ale excursiilor. 7.2. Conţinutul, volumul şi cerinţele faţă de textul control al excursiei Ca bază pentru textul individual al excursiei serveşte texul de control, elaborat de către membrii echipei de creaţie. În textul de control se efectuează următoarele: a) se planifică modul de expunere a materialului; b) se selectează factorii de bază; c) se generalizează formatul; d) se formulează concluziile; e) se indică sursele de informare utilizate; f) se indică, de asemenea, materialele care pot forma conţinutul introducerii, concluziilor, trecerile logice între subteme. Totodată, pot fi incluse informaţii despre obiectele, care nu sunt prevăzute la elaborarea excursiei, dar legate de subiectul dat. În practică s-a stabilit că volumul textului de control pentru o călătorie de trei ore cu autobuzul este de 40-50 de pagini, culese la calculator (tipar 14, interval 1,5), pentru o călătorie pedestră – 25-30 de pagini. Printre cerinţele obligatorii şi formale privind redactarea textului de control este necesară pagina de titlu, unde se va specifica denumirea agenţiei de turism, care a elaborat excursia, denumirea temei, componenţa echipei de creaţie, data aprobării textului. 41

Toţi membrii echipei de creaţie, iar mai târziu alţi ghizi, care intenţionează să efectueze un turneu la tema dată, pregătesc textul individual. Acesta trebuie să corespundă textului de control al excursiei, iar materialul trebuie se fie expus în ordinea, în care obiectele sunt dispuse pe traseu. 7.3. Conţinutul, volumul şi structura textului individual al excursiei După cum s-a menţionat anterior, toţi membrii echipei de creaţie, iar ulterior, alţi operatori turistici, care intenţionează să efectueze un turneu la o anumită temă, îşi pregătesc textul propriu individual. Acesta trebuie să corespundă textului de control. Volumul textului individual pentru o excursie cu autobuzul, durata căreia este de trei ore, trebuie să fie de 80-100 de pagini, cules la calculator (tipar 14, interval 1,5), pentru o excursie pedestră – de 50-60 de pagini. Principala diferenţă între textul individual şi textul de control este faptul că textul individual reflectă structura excursiei şi este construit în conformitate deplină cu indicaţiile metodice ale excursiei (harta tehnologică a excursiei). Materialul în textul individual este prezentat în ordinea, în care se află obiectele turistice pe traseu şi are o divizare clară în părţi. Structura textului individual constă din trei părţi: introducere, partea principală și concluzii. Introducerea este împărţită în subdiviziuni: partea organizaţională şi partea informaţională. Aceasta nu trebuie să dureze mai mult de 5-7 minute şi este recomandat să se efectueze înainte de începerea deplasării pe traseu. În partea organizaţională ghidul întreprinde următoarele acţiuni: 1) se prezintă; 2) prezintă agenţia, pe care o desemnează; 3) face cunoscut grupul cu şoferul autobuzului; 4) anunţă tema excursiei; 5) informează despre traseul care va urma şi durata excursiei; 6) informează despre staţiile obligatorii şi durata staţionărilor; 7) efectuează instructajul privind normele de comportament în autobuz. În partea informaţională, ghidul face un rezumat al conţinutului excursiei, anunţă obiectele cele mai importante, pe care le vor vizita turiştii, câteva subteme cu care turiştii se vor familiariza pe parcursul excursiei. Partea principală a excursiei se bazează pe aşa aspecte, cum ar fi: 1) combinarea expunerii şi a demonstraţiei; 2) combinarea subtemelor separate asigurând o legătură logică între ele; 3) concluzii la fiecare subtemă. În concluzii ghidul va: 1) rezuma cele expuse; 2) face concluzii la tema excursiei; 3) acorda răspunsuri la întrebările turiştilor (răspunsurile nu se includ în textul individual al excursiei). Există un şir de cerinţe privind elaborarea textului individual al excursiei: 1) nu se permite relatarea unor fapte fără datarea lor, trimiterea la sursele respective; 2) nu se admit abrevieri sau estimări ale valorii esenţei evenimentelor istorice; 3) este inacceptabil de a omite logica desfăşurării evenimentelor; 42

4) materialul trebuie să fie expus în mod clar şi memorabil. După conţinut, ambele texte (de control şi individual) coincid, dar ghizii pot modifica diferite forme ale expunerii, pot explica faptele recomandate, cifrele şi exemplele într-o succesiune diferită. Individualitatea excursiei constă în faptul, că ghizii, care conduc excursia la acelaşi subiect, au diferite caractere emoţionale. Ei pot să utilizeze diferite metode de demonstrare şi de expunere, aflându-se tot timpul lângă unul şi acelaşi obiect. Aceeaşi situaţie poate fi ilustrată prin exemple diferite. Textul excursiei trebuie să fie scris la prima persoană şi să exprime individualitatea ghidului. 7.4. Tipuri de treceri logice şi rolul lor în expunerea textului excursiei Scopul echipei de creaţie a excursiei este de a lega conţinutul tuturor subtemelor într-un ansamblu coerent. Aceasta se realizează cu ajutorul unor treceri (legături) logice, care trebuie considerate ca părţi importante ale excursiei, prin urmare neavând caracter independent. Trecerea logică este o tehnică, care leagă conţinutul subtemelor alăturate. Trecerea logică rezultă din conţinutul subtemei anterioare şi ajută pentru a trece la următoarea prezentare. Trecerile logice pot purta caracter: a) de generalizare; b) de comparaţie; c) de completare. Trecerile logice pot fi formale (structurale) şi neformale (tematice). Trecerile logice formale prezintă în sine treceri care nu sunt legate cu conţinutul excursiei, nu sunt o punte de legătură, „de trecere”, de la o parte a excursiei la alta. Ele orientează turiştii la familiarizarea cu obiectivul următor şi se aplică în cazurile în care deplasarea între obiecte este numai de câteva secunde. De exemplu: „Acum priviţi aici” sau „Vă rog, să acordaţi atenţie monumentului, situat în apropiere”). Astfel de treceri sunt inevitabile în timpul examinării exponatelor în muzee şi expoziţii, atunci când sălile, secţiunile principale şi standurile individuale, dedicate diferitor subteme, sunt situate nu departe unul de altul. După cum vedem, durata de trecere logică este, de obicei, egală cu timpul de mişcare (de trecere) a grupului de la un obiect la altul. Trecerile logice neformale (tematice) reprezintă treceri care sunt legate cu caracteristicile obiectelor de excursie, cu tema şi conţinutul excursiei şi direcţionează turiştii de a se familiariza cu obiectivul următor. Acest tip de trecere logică este mult mai eficient, deoarece trecerile logice bine concepute asigură excursiei atât stabilitate, cât şi coerenţă în prezentarea materialului şi sunt o garanţie că următoarele subteme vor fi tratate cu interes.

43

CAPITOLUL 8 COMPLETAREA „PORTOFOLIULUI GHIDULUI” Subiecte propuse: 8.1. Definiţia, funcţiile şi destinaţia „Portofoliului ghidului” 8.2. Conţinutul „Portofoliului ghidului” 8.3. Criterii de selectare a materialului ilustrativ pentru „Portofoliul ghidului” Prin portofoliul ghidului de turism înţelegem totalitatea documentelor cu specific turistic, logistic şi financiar pe care le posedǎ ghidul pentru buna desfǎşurare a activitǎţilor sale şi a programului turistic în care este angrenat. 8.1. Definiţia, funcţiile şi destinaţia „Portofoliului ghidului” „Portofoliul ghidului” este denumirea convenţională a setului de materiale vizuale, folosite în timpul excursiei, care trebuie să completeze şi să asigure veriga ce lipseşte în gama de vizualizare. Aceste materiale sunt, de obicei, plasate într-un dosar sau într-un portofoliu de dimensiuni mici. Unul dintre obiectivele „Portofoliului ghidului” este de a completa părţile absente în demonstrare. În timpul excursiilor deseori se întâmplă că nu toate obiectele necesare pentru desfăşurarea temei s-au păstrat. De exemplu, vizitatorii nu pot vedea: clădiri istorice, ruinate în timp; sate distruse în timpul Războiului pentru Apărarea Patriei etc. Prin urmare, există necesitatea de a sublinia ideile despre forma şi aspectele originale ale acestora. Anume în acest scop se utilizează conţinutul „Portofoliului ghidului”, de exemplu, fotografii vechi cu înfăţişări din trecut sau machete ale viitorului apropiat. Uneori, în timpul excursiilor este necesar de a demonstra fotografiile personalităţilor, care au tangenţă cu obiectul sau evenimentul dat. Sarcina portofoliului ghidului este de a face excursia cât mai convingătoare prin demonstrarea documentelor, mostrelor, manuscriselor şi a operelor literare. O altă sarcină importantă a mijloacelor vizuale din portofoliul ghidului este de a face o reprezentare vizuală a obiectului (plante, roci, fotografii, machete, modele). 8.2. Conţinutul „Portofoliului ghidului” Conţinutul „Portofoliului ghidului” include: fotografii, hărţi, diagrame, planuri, desene, mostre ale produselor întreprinderilor industriale, ierbare, mostre geologice, înregistrări audio şi video și alte materiale ilustrative. Aceste „portofolii” sunt, de obicei, pentru fiecare subiect. Ele reprezintă un „ghid al ghidului”, care ajută ca orice excursie în trecut şi prezent să fie cât mai interesantă şi utilă. Conţinutul „portofoliului” este dictat de tematica excursiei. Lista materialelor vizuale, incluse în „portofoliu”, trebuie să fie permanent concretizată şi coordonată la elaborarea unei excursii noi. Este necesar de memorizat că, portofoliul ghidului este o denumire convenţională, care prezintă în sine setul de materiale vizuale, folosite în timpul excursiei, care trebuie să completeze şi să asigure veriga ce lipseşte în gama de vizualizare și diferă de set de documente, necesare pentru organizarea excursiei, acestea fiind următoarele: a) documente cu specific turistic reprezentate prin: 44

-fișa de documentare; -fişa tehnicǎ a traseului/circuitului; -note asupra traseului (obiective, etape, descrieri); -elemente de animaţie (jocuri, cântece, bancuri, anecdote); -programul voiajului/sejurului (pe date, etape, ore). b) documente cu caracter logistic constituite din: - tabele nominale cu participanţii la activitatea turisticǎ respectivǎ; - vauchere pentru cazare şi masǎ; - contracte încheiate între agenţia de turism şi transportatori; - procurǎ din partea pǎrinţilor pentru turiştii minori; - cazier judiciar; - paşapoartele turiştilor, lista tuirștilor; - asigurǎrile de sǎnǎtate ale turidtilor; - declaraţia pe proprie rǎspundere din partea fiecǎrui turist. c) documente de tip financiar: - carduri bancare; - facturi; - chitanţe; - analize de preţ; - deconturi; - cash. (structura setului de documente a ghidului conform Ioan Bâca. Ghidaj turistic. Bistrița) 8.3. Criterii de selectare a materialului ilustrativ pentru „Portofoliul ghidului” Există mai multe criterii pentru selectarea materialului inclus în „Portofoliul ghidului”: 1. necesitatea şi posibilitatea utilizării acestora; 2. valoarea cognitivă; 3. neobişnuinţa; 4. expresivitatea (capacitatea de a acorda ajutor ghidului la dezvăluirea temei); 5. păstrare; 6. confort în timpul demonstrării. Mijloacele vizuale ale „portofoliului” trebuie să fie folosite cu uşurinţă; 7. număr redus de materiale propuse pentru demonstraţie. Metodologia demonstrării mijloacelor vizuale din portofoliul ghidului se verifică pe traseu, apoi recomandările privind utilizarea materialelor de „portofoliu” se includ în elaborarea metodică. Pentru fiecare ilustraţie, inclusă în portofoliu, se anexează o foaie cu explicaţii. Uneori aceste explicaţii sunt lipite pe partea din spate a exponatului. Această adnotaţie este materialul de 45

pornire al ghidului la demonstrarea exponatului. Un mare ajutor agenţiilor în selectarea materialelor vizuale pentru portofoliu este oferit de muzee, expoziţii, arhive. Fotografiile, hărţile, schemele urmează a fi realizate din carton şi dimensiuni nu mai mici de 18x24cm, clar şi uşor citite. Mijloacele vizuale, destinate afişării în autobuz, trebuie să fie cu dimensiuni de până la 24x30cm, astfel încât acestea să fie văzute din rândurile din spatele autobuzului. Lista materialelor vizuale din portofoliul ghidului nu rămâne neschimbată pe parcursul existenţei sale, dar dimpotrivă, ea se completează şi se modernizează.

46

CAPITOLUL 9 METODE DE DESFĂŞURARE ŞI EVALUARE A EXCURSIILOR DE PROBĂ Subiecte propuse: 9.1. Componenţa comisiei de aprobare 9.2. Documentaţia obligatorie pentru pregătirea unei noi teme a excursiei 9.3. Cartela de audiere a excursiei ca bază a evaluării nivelului de pregătire a ghidului 9.1. Componenţa comisiei de aprobare În cazul unei aprecieri pozitive a textului de control, a hărţii tehnologice a excursiei, a „portofoliului ghidului” completat, precum şi a hărţii schematice a itinerariului (în Republica Moldova nu este obligatoriu), se indică data aprobării unei noi excursii. Predarea excursiei se efectuează de conducătorul echipei de creaţie. În absenţa acestuia, pe motiv de boală sau alte motive justificate, excursia este predată de către unul dintre membrii echipei de creaţie. La aprobarea excursiei participă conducătorii instituţiei (biroului) de excursii, colaboratorii metodişti, membrii echipei de creaţie şi secţiei metodologice, unde s-a pregătit excursia, precum şi şefii altor secţii. Predarea (aprobarea) excursiei poartă un caracter de afaceri şi se desfăşoară sub forma unei discuţii creative, cu schimb de opinii şi identificarea lacunelor. Participanţii la aprobarea excursiei trebuie să fie în prealabil familiarizaţi cu textul de control al acesteia şi îndrumările metodologice, schema itinerariului, conţinutul „Portofoliului ghidului”, lista literaturii utilizate etc. În baza concluziilor pozitive asupra textului de control şi a îndrumărilor metodologice, precum şi în baza calculului costului şi determinării ratei de profit a noii excursii de către conducătorul instituţiei (biroului) de excursii, se emite ordinul privind aprobarea noii teme excursioniste şi lista ghizilor, admişi către desfăşurarea acesteia. În activitatea de aprobare sunt admişi ghizii care au participat activ la dezvoltarea temei excursiei, audiate pe traseu sau în timpul convorbirii (dezbaterii). Concluziile asupra convorbirii sunt elaborate de către metodistul Departamentului metodic-excursionist. Toţi ceilalţi ghizi, care pe viitor vor pregăti independent acest subiect, vor efectua în mod obişnuit o excursie de probă. Ghizii (indiferent de stagiul de lucru) la desfăşurarea excursiilor la o temă nouă sunt admişi numai în cazul în care aceştia dispun de textul individual al excursiei deja audiate şi după emiterea ordinului corespunzător. Componența (posibilă) Consiliului experto-metodic privind acreditarea ghizilor Președinte Reprezentantul: - Ministerului Educației, Culturii și Cercetării -Agenției Turismului -Comitetului pentru investiții -Proiectelor strategice Vice-președinte Reprezentantul: Consiliului de experți pentru evaluarea programelor, proiectelor sau acțiunilor culturale, Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor, Consiliului Naţional pentru Monumente de For Public, Consiliului 47

Membrii comisiei:

Naţional al Monumentelor Istorice, Comisiei Naţionale Arheologice, Patronatului industriei turismului RM, Asociației ghizilor RM, Școlii Superioare a Turismului RM, Asociației Naținale a Agențiilor de Turism RM - conducătorii unor întreprinderi de stat de cultură - Ministerul Economiei și Infrastructurii; Comitetul de investiții și proiecte strategice - reprezentantul Comitetului culturii - reprezentantul Direcţiei cultură, Primăria Municipiului Chişinău - reprezentantul Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău - reprezentantul Muzeului Satului, Chişinău - reprezentantul Muzeului Naţional de Artă al Moldovei - reprezentantul Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei - reprezentantul Casa-muzeu „Alexei Sciusev”, or. Chişinău. - reprezentantul Muzeului de Istorie al or. Chişinău. - reprezentantul Complexului muzeal „Conacul Balioz” (Мuzeul Meşteşugurilor Populare), Ivancea, Orhei - reprezentantul Conacului familiei Lazo, satul Piatra, Orhei., Complexul muzeal „Orheiul Vechi”, Orhei. Casa-muzeu „A. Donici”, satul Donici, raionul Orhei. - reprezentantul Asociației ghizilor, lectorilor și translatorilor din Republica Moldova - reprezentantul instituțiilor de învățămând cu profil servicii, turism, hotelerie, alimentație publică - reprezentantul Centrului de Informare Turistică (CIT) RM - reprezentantul firmelor turistice (turoperatori, agenții de turism)

9.2.Documentaţia obligatorie pentru pregătirea unei noi teme a excursiei Pregătirea unui nou subiect al excursiei este un proces destul de complex. Acest lucru este considerat finalizat atunci când vor fi pregătite toate documentele necesare. Documentaţia privind tematica excursionistă se păstrează în cabinetul metodic. Documentaţia necesară pentru fiecare temă Nr. Denumirea documentului Conţinutul documentului 1. Lista literaturii la temă Se indică toate publicaţiile (broşuri, articole) care au fost utilizate la pregătirea excursiei. 2. Cartele, paşapoarte ale Informaţii ce caracterizează obiectul excursionist: aspect, obiectelor incluse în itinerar denumire, evenimente legate de evoluţia acestuia, locul amplasării, descriere succintă, autor şi data inaugurării, surse de informare. 3. Textul de control al Materialul selectat şi verificat pe surse bibliografice ce excursiei dezvăluie subiectul dat. Conţinutul textului relevă subtemele şi problemele-cheie, serveşte ca bază pentru introducere, concluzii, trecerile logice. 4. Textele individuale ale Materialul expus individual de către un ghid trebuie să fie ghizilor în conformitate cu îndrumările metodice, structura excursiei şi traseul acesteia. Caracteristica obiectelor şi 48

5.

Schema (harta) itinerariului

6.

„Portofoliul ghidului”

7.

Îndrumările metodice la tema excursiei (harta tehnologică a excursiei)

8.

Materialele excursiei

9.

Lista ghizilor excursionişti, care efectuează excursii la temă

evenimentelor. Pe o foaie aparte este reprezentat traseul deplasării grupului. Sunt indicate punctele de pornire şi final al itinerariului, obiectele destinate prezentării, locurile de vizualizare a acestora, locurile sau staţiile de ieşire a grupului la obiecte. Mapa cu fotografii, scheme, hărţi, desene, reproduceri, copii ale documentelor, mulaje ale producţiei unor întreprinderi, alte materiale didactice. Recomandări privind desfăşurarea excursiei. Se indică metodele şi procedeele metodice ale expunerii şi demonstraţiei, se determină ordinea de prezentare a obiectelor, materialele didactice, tehnicile de conducere a excursiei în funcţie de modul diferenţiat de abordare a excursioniştilor. Materiale la temă: referate, rezumate, referinţe, tabele, materiale electronice, extrase din documente, copii, citate din opere literare. Această listă se completează în dependenţă de admiterea către desfăşurarea noilor excursii.

9.3. Cartela de audiere a excursiei ca bază a evaluării nivelului de pregătire a ghidului Invitaţilor la excursia de probă li se pune la dispoziţie cartela de audiere a excursiei, cu ajutorul răspunsurilor la întrebările cartelei se va aprecia calitatea excursiei. Organizaţiile turistice pot utiliza acest model ca bază pentru elaborarea variantei sale. Cartela de audienţă a excursiei include: 1. denumirea excursiei; 2. tipul excursiei; 3. durata excursiei; 4. conţinutul excursiei: corespunderea scopului propus, expunerea exhaustivă a materialului, raportul dintre materialul de bază şi cel local (particular), generalizări pe subteme; 5. metodica de desfăşurare a excursiei: structura excursiei (introducere, partea fundamentală, concluzii), abilităţi privind repartizarea corectă a timpului pe obiecte şi subteme, contactul ghidului cu grupul, trecerile logice, procedeele metodice excursioniste

de demonstrare şi expunere, materiale didactice, utilizate în cadrul

excursiei;

49

6. tehnicii de conducere a excursiei: alegerea locului pentru vizualizarea obiectelor, amplasarea grupului la obiect, utilizarea microfonului, răspunsuri la întrebări, contactul ghidului cu conducătorul autocarului. 7. cultura vorbirii ghidului: alfabetizarea, precizia datelor, logica, inteligibilitatea, imaginaţia, afectivitatea; 8. concluzii asupra audierii: corespunderea conţinutului excursiei textului de control al biroului şi hărţii tehnologice, aprecierea excursiei în totalitate. 9. recomandări ghidului. La finele excursiei se organizează dezbaterea acesteia, se apreciază calitatea conţinutului, tehnicile de conducere, cultura vorbirii ghidului și se identifică lacunele. Printre acestea, mai frecvent se evidenţiază: pronunţarea şi memorizarea slabă a demonstraţiei, predominarea în cadrul excursiei a trecerilor logice formale, caracterul neconvingător al părţii informative a introducerii, relaţia proastă privind actualitatea etc. După dezbaterea excursiei, grupului de creaţie i se pune la dispoziţie timp pentru înlăturarea neajunsurilor, după care se efectuează predarea repetată a acesteia. În cazul unei aprecieri pozitive din partea comisiei, de către conducătorul instituţiei turistice-excursioniste se emite un ordin despre aprobarea excursiei şi includerea acesteia în planul de lucru al organizaţiei. Evaluarea pozitivă a nivelului de pregătire a ghidului este influențată de modul cum utilizează în transmiterea materialului informațiile actualizate din domeniul turismului național. Un exemplu de astfel de informații este următoarea selecție: Lista câștigătorilor în domeniul turismului, 2016 din R.Moldova ✓ Cea mai recomandată destinație turiștilor străini este Orheiul Vechi. ✓ Carla’s Dreams a ocupat prima poziție la categoria Ambasador al turismului în Republica Moldova. ✓ Ziua Vinului a fost numit evenimentul care generează cel mai mare flux de turiști străini. ✓ Titlul pentru Cea mai bună agenție de turism receptor din țară i-a revenit agenției Tatrabis. ✓ Cea mai bună agenție de turism emițător a devenit Voiaj International. ✓ Cele mai bune spații de cazare din Chișinău – Hotelui Radisson Blu Leogrand. ✓ Cele mai bune spații de cazare din afara Chișinăului le oferă Casa de sub Stâncă din Butuceni. ✓ Omul turismului receptor a fost desemnată Tatiana Lazăr. ✓ Omul turismului emițător a devenit Anatolie Poiată. ✓ Cel mai bun meșter popular care promovează Republica Moldova este olarul Vasile Goncear. 50

✓ Cea mai bună vinărie – Asconi ✓ Cel mai recomandat vin turiștilor – Negru de Purcari. ✓ Cel mai bun brand care promovează turismul în țara noastră este Wine of Moldova. ✓ Cel mai apreciat restaurant cu un meniu din bucate tradiționale a fost desemnat restaurantul Vatra Neamului. ✓ Cel mai bun proiect de dezvoltare a turismului din Republica Moldova – Castelul MIMI ✓ Cel mai bun ghid din țară – Nicolae Bulat. ✓ Cel mai bun transportator de avion – Turkish Airlines ✓ Cei mai bun transportator auto pentru turiști – pasager.md. ✓ Cea mai bună sursă media ce promovează turismul a devenit www. orheianca. eu.

Fig. 9.1. Pomul Vieții, simbolul complex al culturii naționale, reprezintă valorile și specificul turismului din Republiva Moldova

51

CAPITOLUL 10 PROCEDEE METODICE DE DESFĂȘURARE A EXCURSIILOR Subiecte propuse: 10.1. Clasificarea procedeelor metodice de desfășurare a excursiilor 10.2. Procedee metodice de demonstrare a obiectelor turistice 10.3. Procedee metodice de expunere a textului excursiilor 10.1. Clasificarea procedeelor metodice de desfășurare a excursiilor Metodologia de desfăşurare a excursiilor este orientată spre a ajuta excursioniştii să înţeleagă conţinutul excursiei. Aceasta se realizează cu ajutorul procedeelor metodice. Sarcina procedeelor metodice constă în asigurarea unei mai bune aplicări a metodelor excursioniste de transmitere eficientă a cunoştinţelor unui auditoriu. Procedeele metodice pot fi tratate sub mai multe aspecte: ca modalitate optimă de întreprindere a anumitor acţiuni; ca mijloc de transformare a unor examinări pasive într-o observaţie activă şi aprofundată de către excursionişti; ca bază a procesului de transformare a informaţiilor verbale în cele vizuale; ca bază a analizei şi sintezei excursiei ş.a. Folosirea corectă a procedeelor metodice constituie una din pârghiile de bază ale profesionalismului unui ghid, procedee utilizate nemijlocit în conducerea excursiilor (expunerii şi demonstraţiei); procedee orientate spre crearea condiţiilor pentru desfăşurarea eficientă a excursiilor. Procedeele metodice se divizează în câteva grupe, în funcţie de destinaţia acestora: a) procedee de conducere nemijlocită a excursiilor (se împart în procedee de demonstrare şi expunere); b) procedee, orientate spre crearea condiţiilor pentru desfăşurarea eficientă a excursiilor. Astfel, în clasificarea procedeelor metodice se evidenţiază următoarele grupuri: 1. Procedee de demonstrare, din care se remarcă: procedee, prin intermediul cărora se organizează observaţia (studierea, cercetarea) obiectelor şi care permit evidenţierea obiectului în mediul înconjurător sau pe fon general; procedee, scopul cărora este bazat pe imaginaţia excursioniştilor, constau în formarea perceperii vizuale a schimbărilor din aspectul exterior al obiectului; procedee, care permit perceperea obiectelor în modul necesar, bazate pe mişcarea, apropierea sau depărtarea grupului excursionist de obiecte, deplasarea paralel cu acestea. 2. Procedeele de expunere sunt procedee bazate pe explicarea caracteristicilor obiectului, descrierea părţii interioare a acestuia, care provoacă excursioniştilor asociaţii vizuale; procedee ale intervievării, care permit perceperea schimbărilor în obiectul supus observaţiei. 3. Procedee metodice, sarcina cărora constă în a ajuta ghidul excursionist de a stabili contacte strânse cu excursioniştii: procedee, sarcina cărora constă în atingerea unei atenţii susţinute ale auditoriului asupra obiectului observaţiei; procedee ce atrag atenţia asupra expunerii, trezind excursioniştilor interesul asupra unor întrebări concrete; procedee ce asigură percepţia vizuală a materialului excursionist. Procedeele metodice, de asemenea, pot fi împărţite în: 1. Generale, aplicate în cadrul tuturor excursiilor, indiferent de cele demonstrate sau povestite; 2. Individuale, proprii unui singur tip de excursie (de producţie, muzeistică, naturală); 52

3. Unice, folosite pentru observarea unui obiect unic (de exemplu, observarea unui obiect într-o zi frumoasă de vară, în cazul în care imaginea acestuia se reflectată în oglinda apei unui lac adiacent). De regulă, astfel de procedee sunt considerate o descoperire a unui ghid şi nu pot fi aplicate de către toţi cei care desfăşoară astfel de excursii; procedee utilizate în anumite perioade (anotimpuri) ale anului sau părţi ale zilei. În utilizarea procedeelor metodice, ghidul trebuie să ia în consideraţie nivelul de pregătire a grupului (de exemplu: familiarizarea cu stilurile de arhitectură, diversitatea sculpturilor). Unii ghizi utilizează în practică toate procedeele, în timp ce alţii se limitează la două sau trei. 10.2. Procedee metodice de demonstrare a obiectelor turistice Cea mai mare grupă de procedee aparţine demonstraţiei, care permite facilitarea observării unui obiect, evidenţiază caracteristicile sale speciale, care nu sunt vizibile în timpul unei examinări simple, permite excursioniştilor de a medita asupra obiectului şi asupra părţilor sale constituente, ajută să inventeze detaliile pierdute, să sesizeze ceea ce nu există în prezent. 1. Procedeul abstractizării reprezintă procesul cognitiv de evidenţiere a unor părţi componente dintr-un întreg, cu scopul unei examinări aprofundate ulterioare. Acest procedeu metodic permite excursioniştilor de a dezvălui acele caracteristici ale obiectului (monument istoric şi cultural, sculptură), care servesc drept bază pentru dezvăluirea temei (subtemei). Procedeul abstractizării este constituit din observaţia: a) unui obiect, cu ajutorul sustragerii cognitive a atenţiei de la celelalte obiecte amplasate alături, pe acelaşi plan sau stradă; b) a părţii unui edificiu (etaj, balcon, acoperiş ş.a.) prin sustragerea de la celelalte componente ale acestuia mai puţin esenţiale sau chiar inutile. 2. Procedeul comparaţiei vizuale evidenţiază acele caracteristici şi particularităţi ale obiectului, care demonstrează originalitatea acestuia prin comparaţie. În metodologia excursionistă se utilizează diverse tipuri de comparaţii: vizuală, verbală, comparaţia percepţiei vizuale a obiectului cu cea imaginară, reconstruită sau anterior formată. Procedeul dat este constituit pe baza suprapunerii vizuale a diferitor obiecte sau părţi ale unui şi aceluiaşi obiect cu altele, aflate în vizorul excursioniştilor. Utilizarea procedeului comparaţiei vizuale permite excursioniştilor de a-şi închipui dimensiunile reale ale obiectului (de exemplu, înălţimea unui monument, lungimea zidurilor unei cetăţi, lăţimea unei străzi), permite micşorarea numărului de cifre utilizate în expunere, numărul faptelor şi a exemplelor, reduce timpul pentru explicaţii. Una din sarcinile acestui procedeu metodic constă în faptul că, efectuând unele generalizări asupra observaţiei, ghidul numeşte elementele asemănătoare sau deosebirile dintre două obiecte. 3. Procedeul integrării (restabilire, completare) constă în asocierea unor părţi aparte ale obiectului observat într-un tot întreg. Demonstrând un edificiu sau loc monumental, ghidul alege calea integrării, adică gruparea diferitor părţi, detalii, proprietăţi într-un obiect unic. Acţiunea procedeului metodic al integrării în cadrul excursiei este legată de metoda sintezei – îmbinarea unor părţi aparte, detalii, generalizarea unor fapte dispersate într-un tot întreg. Spre exemplu, această metodă ar putea fi utilizată în demonstrarea unui ansamblu arhitectonic. Iniţial, se face cunoştinţă cu fiecare edificiu în parte, după care ghidul îmbină (integrează) impresiile vizuale, căpătate de către excursionişti. La etapa finală a demonstraţiei,

53

grupul examinează ansamblul ca un întreg din obiecte aparte. Ghidul formulează concluzii şi generalizări necesare, caracterizând ansamblul în întregime. 4. Procedeul analogiei vizuale este bazat pe acţiunea unuia dintre procedeele comune de cunoaştere ştiinţifică – metoda analogiei. Acest procedeu este constituit în baza comparaţiei: a) obiectului dat cu o fotografie sau desenul unui obiect similar şi b) a obiectului observat cu obiectele care excursioniştii le-au examinat anterior. Mecanismul de acţiune a acestui procedeu constă în faptul, că ghidul „pune” la dispoziţia excursioniştilor două obiecte, însă doar unul dintre ele este prezent fizic în faţa acestora. De exemplu, în excursia „Monumente arhitecturale ale Chişinăului” le oferă spre comparaţie obiectele aflate în faţa turiştilor: Clopotniţa Catedralei se compară cu Clopotniţa bisericii Sfântului Andrei din Sankt Petersburg (Rusia); Catedrala din Chişinău se compară cu Catedrala din oraşul Belgorod (Ucraina) (pe baza demonstrării fotografiilor). Procedeul analogiei vizuale este mult mai complex decât procedeul comparaţiei vizuale. În cazul comparaţiei vizuale se suprapun între ele două asemănări ale unei clădiri, edificiu, monument, plantă, loc memorabil, portret, aflate în momentul dat în faţa excursioniştilor. Sarcina ghidului, ce utilizează acest procedeu în demonstrarea unui obiect, constă în atragerea atenţiei turiştilor în căutarea activă a unei analogii, iniţierea în memoria acestora a aspectului exterior al unui obiect similar, pe care le-au văzut în excursiile anterioare. Fiecare excursionist poate avea o analogie proprie. Procedeul analogiei vizuale uneori este denumit şi procedeul asocierii. Mai puţin se utilizează asociaţiile opuse sau contrarii (negru – alb, rece – cald, lumină – întuneric), în funcţie de unicitatea amplasării obiectului sau desfăşurarea evenimentelor istorice. 5. Procedeul tranziţiei atenţiei permite de a înţelege mai bine obiectul observat iniţial după trecerea la contemplaţie şi observarea unui alt obiect. În aşa mod, prezenţa contrastului îmbogăţeşte imaginaţia excursioniştilor cu noi impresii (de exemplu, îndreptarea privirii de la casa construită la începutul secolului trecut spre clădirea contemporană multietajată sau trecerea de la observarea unei panorame a oraşului la observarea obiectelor naturii). 6. Procedeul metodologic al deplasării (mişcării). Trebuie de remarcat diferenţa dintre aceste două noţiuni: „deplasare” – caracter distinctiv al excursiei şi „deplasare” – procedeu metodic, care reprezintă diferite lucruri. Deplasarea în excursie, ca procedeu metodic, reprezintă prin sine deplasarea excursioniştilor în apropierea obiectului cu scopul unei observaţii mai bune a acestuia. Se diferenţiază următoarele variante de utilizare a procedeului de deplasare în timpul excursiei: a) încetinirea deplasării autobuzului în jurul complexului de obiecte; b) deplasarea pedestră a unui grup în cazul demonstrării unei panorame; c) deplasarea în jurul obiectului turistic (edificiu, complex, monument); d) deplasarea în direcţia obiectului turistic (monument); e) deplasarea individuală a grupului paralel cu mai multe obiecte turistice, pentru percepţia dinamicii unui eveniment concret (de exemplu, examinarea zidurilor unei fortificaţii de-a lungul unei linii tehnologice la o uzină ş.a.). În pregătirea profesională a ghizilor se utilizează forme şi variante de deplasare în excursie, asigurându-se astfel asimilarea mai eficientă a materialului. 7. Prezentarea plăcilor comemorative – procedeu ce permite reconstruirea evenimentelor legate de vizitarea unui anumit obiectiv excursionist. În aşa mod, ghidul, în primul rând, începe

54

expunerea asupra obiectivului turistic, care dispune de o placă comemorativă şi numai după aceasta atrage atenţia asupra plăcii în cauză. În cazul în care placa comemorativă este vizibilă excursioniştilor care deja au citit inscripţia de pe ea, ghidul nu trebuie să repete inscripţia de pe aceasta. Divulgarea subtemei excursiei ar putea fi începută cu o placă comemorativă în cazul în care aceasta este instalată pe o clădire (construcţie, Memorial), construită în locul unde s-a produs evenimentul istoric, cu alte cuvinte, obiectul despre care este vorba nu s-a păstrat în timp.

Fig. 10.1. Conținutul activității ghidului Sursa: investigațiile autorilor 10.3. Procedee metodice de expunere a textului excursiilor Procedeele metodice ale expunerii constituie elementele flexibile ale unui discurs, sarcina principală a cărora este de a prezenta fapte, exemple, evenimente, astfel încât excursioniştii să obţină o imagine generală despre desfăşurarea unor fapte şi să poată vedea o mare parte din cele relatate de către ghid. Procedeele expunerii se pot diviza în două grupuri mari: Primul grup îmbină procedee legate cu formele expunerii (referinţa, descrierea, reportajul, citarea (reproducerea)). Aceste procedee au ca sarcină transmiterea conţinutului expunerii excursioniştilor, contribuie la structurarea informaţiei, asimilarea, reţinerea, păstrarea şi reproducerea acesteia în gândirea excursioniştilor. Al doilea grup îmbină procedeele descrierii, explicaţiei, întrebări şi răspunsuri, trimiteri către martori oculari, sarcini, montajului verbal, coparticipării, inducţiei şi deducţiei. Aceste procedee conturează imaginea exterioară a evenimentelor şi acţiunilor unor personaje concrete. Procedeul referinţei excursioniste reprezintă un procedeu prin intermediul căruia se cunosc date generale despre obiectul prezentat. Acesta se utilizează în îmbinare cu procedeele reconstrucţiei vizuale, localizării, abstractizării. Ghidul expune informaţia privitor la data construcţiei (restaurării), autorul proiectului, dimensiuni, destinaţie etc. În timpul examinării obiectelor suplimentare acest procedeu este utilizat individual, în cazul în care, expunând materialul de fond, ghidul finalizează familiarizarea grupului cu obiectul. După conţinutul şi structura sa acest procedeu se aseamănă cu turul de informare excursionistă. Procedeul descrierii îşi propune ca sarcină reprezentarea cognitivă corectă la turişti (formă, dimensiune, material constituent, amplasarea faţă de obiectele înconjurătoare). Pentru a descrie un obiect este necesară precizia şi corectitudinea. Acest procedeu presupune familiarizarea într-o anumită ordine cu trăsăturile specifice ale aspectului exterior al obiectului. De asemenea, se utilizează în descrierea monumentelor arhitecturale, evenimentelor istorice, în cadrul tuturor demonstraţiilor atât cu /cât şi fără ieşirea excursioniştilor din autobuz.

55

În excursia cu autobuzul procedeul descrierii se utilizează în cadrul tuturor tipurilor de demonstraţii cu ieşirea excursioniştilor din autobuz sau fără ieşirea acestora (observarea obiectelor prin geamul autobuzului la staţionare sau în timpul deplasării pe itinerar). Procedeul caracterizării este bazat pe determinarea trăsăturilor distinctive şi a calităţilor obiectului, fenomenului, personajului. În timpul excursiei se face o caracteristică verbală a obiectelor sau „subiecţilor” excursiei. Spre deosebire de procedeul descrierii, procedeul caracterizării constă în enumerarea particularităţilor şi trăsăturilor, totalitatea cărora formează o imagine mai completă despre obiectul dat, permite înţelegerea mai clară a esenţei acestuia. Procedeul descrierii se referă doar la părţile exterioare ale obiectului, neatribuindu-se la cele interioare sau la proprietăţile calitative nevăzute ochilor. La utilizarea acestui procedeu se apreciază părţile calitative ale obiectului, cum ar fi: importanţa ştiinţifică, originalitatea ideii autorului, iscusinţa picturii, expresivitatea, integritatea ş.a. Procedeul explicaţiei este o formă de expunere a materialului, în care, paralel cu referinţele despre evenimentele istorice, se divulgă esenţa şi cauzele derulării acestora. Destul de frecvent, acest procedeu este utilizat în excursiile economice de producţie şi cele naturale, unde în expunere sunt explicate interacţiunile proceselor şi fenomenelor. Procedeul comentării. În excursii, procedeul metodologic al comentării se aplică de către ghid prin redarea materialului ce explică esenţa evenimentului sau intenţia autorului monumentului istoric şi cultural, care, în momentul dat, este examinat de excursionişti. Uneori comentariile se utilizează în excursiile cu tematică arhitecturală sub forma unor observaţii critice privind aspectul exterior al edificiului, construcţiei, particularităţilor invenţiilor inginereşti ş.a. Procedeul comentării se aplică pe larg în prezentarea exponatelor din muzee şi expoziţii. Procedeul reportajului reprezintă un mesaj scurt al ghidului despre fenomene şi evenimente, martori ale cărora sunt excursioniştii. Expunerea are loc pe marginea obiectului, care se află în câmpul lor de vedere (de exemplu, o bandă de transportare în mişcare, asamblarea autovehiculelor). Acest procedeu este eficient numai atunci, când obiectul este prezentat în mişcare, observându-se schimbarea acestuia, iar, în final, generarea a ceva nou. Dificultatea utilizării acestui procedeu constă în faptul că, în mare parte, ghidul nu-şi pregăteşte textul din timp, acesta nefiind o parte componentă a textului individual al excursiei, dar poartă mai mult un caracter de improvizare, adică ghidul improvizează conţinutul expunerii din zbor în timpul observării şi derulării faptelor. Procedeul citării (reproducerii). Procedeul citării sau reproducerii unei expresii dintr-un anumit text sau ale cuvintelor ce aparţin unei persoane. La acest procedeu se recurge în următoarele cazuri: pentru a confirma ceva, pentru a sublinia expresivitatea vie şi convingătoare a gândirii sale, pentru păstrarea integrităţii limbii şi a coloritului unei anumite perioade istorice, reproducerea imaginii unui eveniment, cunoaşterea unei opinii celebre. Procedeul trimiterii către martori oculari. Utilizarea acestui procedeu oferă posibilitatea reconstruirii imaginare a evenimentului. Procedeul actualizării materialului constă în faptul că, în procesul expunerii la temă, se relatează fapte şi exemple necunoscute excursioniştilor. Acest procedeu se utilizează de către ghid în momentul când este necesar de a atrage atenţia grupului asupra obiectului, pentru o percepţie mai eficientă.

56

Procedeul coparticipării. Scopul acestui procedeu este de a ajuta excursioniştii să devină participanţi la evenimentul dedicat excursiei. Acest lucru se realizează prin adresarea către grup: „Imaginaţi-vă că noi ne aflăm la moment pe terenul de atac al trupelor inamice”. Apoi, folosind procedeul reconstrucţiei vizuale, se recurge la reconstruirea imaginii luptei. Procedeul situaţiei de discuţii este înlocuirea formei monologice de expunere a materialului printr-un dialog deschis cu abordarea de către ghid a unor poziţii, care provoacă situaţie de discuţii. Opiniile cu privire la situaţie sunt expuse de doi sau trei turişti. Apoi ghidul, însumând cele spuse, face concluziile necesare. Procedeul versiunilor contradictorii se utilizează în expunerea ghidului atunci când se evaluează anumite evenimente istorice, numele oraşului (râu, lac, areal). Procedeul situaţiei-problemă constă în faptul că ghidul abordează în expunerea sa problema legată de tema acestei excursii. Formularea problemei faţă de turişti, îi face pe aceştia să mediteze asupra ei, motivându-i să găsească o alternativă a soluţiei propuse. În anumite cazuri excursioniştilor li se propune o alternativă de rezolvare a situaţiei-problemă. Procedeul abaterii constă în faptul că în procesul expunerii ghidul deviază de la temă: recită o poezie, aduce exemple din viaţa personală, povesteşte despre conţinutul unei opere de artă sau spune un banc. Acest procedeu este legat direct de conţinutul excursiei, de aceea este numit de către unii metodişti „exemplul unei abateri înviorătoare”. Sarcina acestuia constă în înlăturarea oboselii. Însă, utilizând acest procedeu, nu este necesar de a scurta timpul desfăşurării excursiei, reducând astfel din materialul la tema respectivă. Procedeul lecţiei ilustrative se foloseşte la conducerea excursiilor în muzee. Astfel, predomină comunicarea conducătorului, exponatele fiind utilizate doar în calitate de ilustraţii. Metodica desfăşurării excursiilor în muzee îşi are particularităţile sale specifice. Procedeul inducţiei se utilizează în expunere, când este necesară o trecere logică de la cazurile sau faptele particulare la o imagine generală, concluzii generale, iar în demonstraţie, când ghidul trece de la caracteristica unui monument la caracterizarea integrală a ansamblului sau sistemului ingineresc de edificii. Procedeul metodic al deducţiei reprezintă un procedeu, prin intermediul căruia, în procesul raţionamentului, ghidul efectuează o tranziţie de la general la particular (individual). Procedeul 1 - presupune o astfel de expunere a materialului excursionist, încât la început se fac cunoscute informaţii şi fapte mai puţin captivante şi importante, apoi trecându-se la cele semnificative şi interesante. Procedeul 2 - constă în faptul că expunerea materialului începe cu cele mai interesante fapte şi exemple, dar finisează cu cele mai puţin importante. În indicaţiile metodice privind activitatea excursionistă se redau şi alte procedee: utilizarea cifrelor şi faptelor, argumentări logice, interacţiunea intereselor, retrospectiva, utilizarea proverbelor şi zicătorilor, literatura artistică etc. Nu pot fi enumerate toate procedeele metodice de conducere a excursiilor din cauza lipsei unor caractere necesare.

57

CAPITOLUL 11 PROCEDEE METODICE SPECIFICE PRIVIND EFECTUAREA UNEI EXCURSII Subiecte propuse: 11.1. Procedeul de documentare 11.2. Procedeul de cercetare 11.3. Procedee de depăşire a crizelor de atenţie 11.1.Procedeul de documentare Paralel cu procedeele metodice ale demonstraţiei şi expunerii, în cadrul excursiilor se folosesc şi procedee care contribuie la o mai bună asimilare a conţinutului materialului. Un loc aparte printre procedeele date îl ocupă cele ce fac excursia mai documentată şi mai demonstrativă. Întâlnirea cu participanţii la diferite evenimente – scriitori, artişti, savanţi, fruntaşi în producţie etc. cu scopul unei cunoaşteri mai aprofundate de către excursionişti a conţinutului excursiei. Audierea înregistrărilor audio – procedeu ce include în timpul desfăşurării excursiei a unui fragment din operele renumiţilor cântăreţi, actori, poeţi. Acest procedeu este utilizat frecvent în practica ghizilor. În excursii se utilizează şi procedeul demonstrării materialelor didactice, inclus în „Portofoliul ghidului”, care permite de a prezenta cât mai ilustrativ materialul expus şi de a ilustra starea obiectivului excursionist. De exemplu, expunerea ghidului asupra florei şi faunei ţinutului este însoţită de o demonstrare a fotografiilor plantelor şi animalelor. Procedeul elementelor de ritual se utilizează în excursiile cu tematică istorico-militară în cazul vizitării locurilor memoriale ale luptelor pentru independenţa Patriei. Pentru ca ritualul să atingă valoarea sa educativă, ghidul este obligat în prealabil să pregătească grupul de excursionişti către acesta; convingerile în necesitatea înfăptuirii acestui ritual trebuie să se transmită excursioniştilor. Numai în aşa condiţii poate avea loc realizarea acestuia. 11.2. Procedeul de cercetare Constituind în sine un proces didactic de cunoaştere a lumii înconjurătoare, excursiei îi sunt caracteristice o serie de procedee de studiere (cercetare). Procedeul experimentului constă în îndeplinirea unor sarcini simple de studiu, rezultatele cărora confirmă cele spuse de către ghid. Se utilizează frecvent de către ghid în activitatea cu grupurile de copii indiferent de vârsta acestora. De exemplu, în excursiile la grădina botanică se poate de pus sarcina – calcularea numărului de internoduri la un brad pentru a determina vârsta aproximativă a acestuia etc. Procedeul metodic al cercetării contribuie la activizarea activităţii de cunoaştere a excursioniştilor, ajută la o mai bună percepţie a conţinutului excursiei. Procedeul sarcinilor reprezintă un tip al procedeului metodic al cercetării, esenţa căruia constă în adresarea ghidului către grupul excursionist cu însărcinări, cereri, îndeplinirea cărora contribuie la activizarea atenţiei excursioniştilor, contribuie la o percepţie mai aprofundată de către aceştia a conţinutului excursiei, deoarece are loc antrenarea acestora în procesul 58

excursionist de creaţie. La fel ca şi procedeul cercetării, procedeul sarcinilor se utilizează mai frecvent în activitatea cu grupurile de copii. Procedeul metodologic al întrebărilor-răspunsurilor reprezintă un procedeu orator special de atragere a atenţiei auditoriului. Utilizând acest procedeu, ghidul meditează în glas asupra problemei puse, adresează întrebări auditoriului, la care răspunde singur, înaintează posibilele probleme şi obiecţii, le clarifică şi ajunge la anumite concluzii. Ca procedeu metodic al întrebărilor-răspunsurilor pot fi considerate întrebările retorice, care reprezintă o afirmaţie în formă de întrebare. Acestea înviorează vorbirea şi accentuează atenţia asupra unei idei a ghidului.

11.3. Procedee de depăşire a crizelor de atenţie Un volum mare de informaţii, deşi captivante, duce la diminuarea atenţiei şi la apariţia, aşa numitei crize de atenţie, problemă cu care ghidul trebuie să înveţe a le depăşi. Periodicitatea şi durata acestora pot depinde de o multitudine de cauze: informaţii neactuale prezentate de către ghid, care deja sunt cunoscute; insuficienţa expresivităţii vorbirii sau starea emoţională a ghidului, lipsa unei demonstraţii bine evidenţiate; legătura slabă cu textul; expunerea materialului într-un timp ce depăşeşte 10-15 minute; specificul grupului excursionist, neidentificat încă de către ghid. Cercetătorii au stabilit că există o anumită legitate în ceea ce priveşte momentul intervenirii crizei de atenţie: - prima criză de atenţie la ascultători intervine după 14-18 minute; - a doua – peste 14 minute după prima; - a treia – după 9-11 minute; - a patra – după 8-9 minute, iar ulterior intervalele între crizele de atenţie formează 4-5 minute. Primele cifre arată timpul de intervenire a crizei de atenţie la un auditoriu constituit din tineri, a doua – la ascultătorii maturi. Pentru depăşirea crizelor de atenţie şi menţinerea acesteia la excursionişti la un nivel destul de înalt se recomandă următoarele procedee metodice: 59

Primelor şi celor mai esenţiale este necesar de atribuit – repartizarea în proporţii egale a duratei de prezentare a obiectelor excursioniste . Conform îndrumărilor metodice de desfăşurare a unui tur prin oraş cu durata de 3 ore, în acesta pot fi incluse pentru prezentare până la 30 de obiecte turistice, ceea ce înseamnă că fiecărui obiectiv îi va reveni în medie o expunere cu durata de circa 4 minute. Ţinând cont de cele expuse mai sus privitor la crizele de atenţie, 4-5 expuneri, corespunzător unei demonstraţii, pot fi considerate ca un normativ mediu orientativ în activitatea asupra excursiei O altă modalitate de depăşire a crizelor de atenţie la excursionişti este utilizarea materialelor didactice din „Portofoliul ghidului”. Utilizarea acestora este esenţială pe acele sectoare ale rutei, unde numărul obiectelor turistice ce urmează a fi prezentate este insuficient, iar ghidul vorbeşte încontinuu mai mult de 10-15 minute. În acest răstimp, este necesar de utilizat materiale didactice. Aceste materiale pot fi prezentate în toate tipurile de excursii. Cu scopul depăşirii crizelor de atenţie, în textul excursiei se recomandă de a include fapte elocvente, impresionante, care ilustrează o parte sau alta a excursiei (spre exemplu: Palatul TopKapî (Turcia) este puţin mai mare decât Vaticanul şi puţin mai mic decât statul Monaco). Un rezultat bun în lupta cu crizele de atenţie poate fi obţinut pe baza glumelor şi umorului în expunere. Umorul ameliorează încordarea fizică a excursioniştilor, oferă relaxare, odihnă, întotdeauna creează emoţii pozitive la ascultători. Valoarea umorului constă în faptul că acesta creează o atmosferă spirituală şi o încredere reciprocă între ghid şi grupul de excursionişti, ceea ce oferă posibilitatea de a induce reacţia dorită la excursionişti pentru a aproba cele spuse de către ghid. Exemple reuşite ale organizării atenţiei la excursionişti este metoda întrebărilorrăspunsurilor de prezentare a materialului. Există următoarele tipuri de întrebări: 1. Întrebări închise. Acestea sunt întrebările la care se aşteaptă răspuns („da” sau „nu”). Sunt utilizate pentru confirmarea unor fapte şi activizarea atenţiei excursioniştilor. 2. Întrebări deschise, la care nu se poate răspunde „da” sau „nu”, care necesită anumite explicaţii. Acestea sunt întrebările de tipul „ce?”, „”cine?”, „cum?”, „cât?”, „de ce?”. Sunt utilizate pentru determinarea motivelor şi poziţiilor interlocutorilor, activează publicul, oferă un element de concurenţă. 3. Întrebări retorice, la care nu se dă un răspuns direct, deoarece scopul acestora constă în provocarea noilor întrebări, indicând asupra nesoluţionării problemei. Se utilizează de către ghid pentru orientarea gândirii interlocutorului în direcţia cuvenită. Există o serie de procedee metodice, menite să concentreze atenţia excursioniştilor asupra programului excursionist. Printre acestea se evidenţiază: 1. Procedeul efectului primelor impresii, conceput pentru a asigura un rezultat pozitiv al programului excursionist, orientat spre transmiterea informaţiilor calitative şi satisfacerea examinării şi prezentării obiectelor turistice (îmbrăcăminte, atractivitate fizică, expresii ale feţei). În cazul formării primelor impresii, există o regulă cunoscută 90/90. Esenţa constă în faptul că 90% a reprezentărilor despre cineva se formează în primele 90 secunde de comunicare. 2. Procedeul prezentării constă în abilitatea de a concentra, iniţial, atenţia celor din jur asupra aspectelor îndoielnice ale unei sau altei destinaţii turistice, unde se desfăşoară programul excursionist şi a distrage atenţia ascultătorilor de la neajunsuri. 3. Procedeul empatiei constă în priceperea sau iscusinţa ghidului de a prezenta emoţional faptele, de a provoca la ascultători o reacţie psihologică puternică de răspuns. 60

4. Procedeul contactului vizual, prin intermediul căruia percepţia conştientă a altei persoane are loc cu ajutorul contactului vizual direct. Dacă contactul vizual nu este respectat, interlocutorul se simte ignorat sau chiar ofensat. 5. Procedeul schimbării tonalităţii şi tempoului vorbirii, prin intermediul căruia schimbarea indusă a tonalităţii vocii de la tare la încet sau încetinirea ritmului vorbirii permite de a focusa atenţia ascultătorilor asupra faptelor expuse. 6. Procedeul complimentului reprezintă o exagerare a aspectelor, pe care fiecare doreşte să le vadă la sine însuşi. Se aplică integral grupului de excursionişti şi se utilizează de către ghid pentru crearea unei stări pozitive de spirit şi orientarea atenţiei spre sine şi destinaţia turistică unde se desfăşoară excursia. Cu toate acestea, trebuie de reținut că un compliment funcționează numai atunci când respectă regulile de mai jos: 1. Concentrarea atenţiei asupra calităţilor interne, spirituale ale interlocutorului. 2. Atragerea atenţiei asupra aspectelor ascunse ale interlocutorului şi nu asupra celor evidente. 3. Sinceritatea complimentului. 4. Claritatea complimentului. Se poate realiza cu ajutorul cuvintelor „deoarece…” cu descrierile ulterioare concrete a propriilor observaţii. Trebuie de ţinut cont de dependenţa complimentului de particularităţile de vârstă ale auditoriului. În aşa mod, capacitatea ghidului de a utiliza o diversitate de procedee metodice permite mai uşor de a transmite materialul demonstrat, de a oferi plăcere estetică şi intelectuală excursioniştilor.

61

CAPITOLUL 12 TEHNICA DESFĂŞURĂRII EXCURSIEI Subiecte propuse: 12.1. Particularităţile conlucrării ghidului cu grupul de excursionişti 12.2.Tehnica expunerii materialului în timpul deplasării autocarului 12.3. Pauzele în excursii şi rolul lor în asimilarea materialului expus 12.1. Particularităţile conlucrării ghidului cu grupul de excursionişti Pentru tehnicile de conducere a excursiei pot fi atribuite următoarele caracteristici: cunoaşterea ghidului cu grupul de excursionişti; amplasarea corectă a grupului la obiectul excursionist; ieşirea excursioniştilor din autobuz şi întoarcerea la autobuz (alt mijloc de transport); utilizarea microfonului de către ghid; respectarea timpului destinat excursiei în general, cât şi cunoaşterea subtemelor în parte şi a răspunsurilor la întrebările excursioniştilor. Cunoaşterea ghidului cu grupul de excursionişti. La urcarea în autobuz, ghidul nu începe să vorbească deodată; apare o pauză, care durează 10-20 secunde, după care începe să facă cunoştinţă cu grupul. Adică, trece la partea organizaţională a introducerii în timpul căreia el se salută, prezintă firma turistică şi compania de transport care deservesc excursia, se prezintă pe sine şi conducătorul autobuzului, îi familiarizează pe excursionişti cu normele de comportament în timpul excursiei. Apoi ghidul trece la partea informativă a introducerii: descrie tema excursiei, câteva subteme, monumentele şi locurile importante care vor fi vizitate, pentru a cointeresa turiştii menţionează ruta, durata, locul începerii şi finisării excursiei. Tema excursiei trebuie să fie cunoscută excursioniştilor din timp. Este important, ca activitatea publicitară şi procurarea pachetului turistic să fie efectuată cu 2-3 zile înainte de excursie. Aceasta este important din motivul, că în acest răstimp va avea loc predispunerea şi echilibrarea psihologică a excursionistului. Ghidul atrage o atenţie deosebită pregătirii şi discursului introducerii, care formează o anumită predispunere excursioniştilor pentru stabilirea unor contacte mai uşore. Locul ghidului în autobuz. Introducerea este ţinută de către ghid, care se află în partea anterioară a autobuzului, stând în picioare cu faţa spre excursionişti, înainte de începutul deplasării. După care, îşi ocupă locul său de lucru în rândul din dreapta, de unde şi expune ceea ce văd excursioniştii prin geamurile din dreapta şi stânga ale autobuzului. Normele în vigoare nu prevăd ca ghidul în mod obligatoriu să conducă excursia aflându-se cu faţa spre excursionişti. Ieşirea din autobuz şi deplasarea excursioniştilor. În staţiile, unde este preconizată ieşirea grupului pentru observarea obiectivului, ghidul trebuie să anunţe ieşirea şi să preîntâmpine excursioniştii despre ora exactă de întoarcere înapoi la autobuz. Ghidul este obligat să coboare primul din autobuz, după care, deplasându-se la o anumită distanţă de acesta, aşteaptă întreg grupul de excursionişti. Deplasarea excursioniştilor de la autobuz spre obiectivul turistic, cât şi între obiectele turistice şi înapoi spre autobuz se efectuează în mod cât mai compact. Locul ghidului este în fruntea grupului; acesta trebuie să urmărească atent deplasarea excursioniştilor pentru a exclude extinderea grupului. Distanţa dintre primii şi ultimii excursionişti nu trebuie să depăşească 7-10 m. Numărul de staţionări cu ieşiri ale grupului se recomandă de a le aduce la cunoştinţa excursioniştilor încă în cuvântul introductiv, explicându-le importanţa acestora, pentru a trezi interesul pentru caracterul exotic şi neobişnuit al obiectelor. 62

Amplasarea grupului la obiectul excursionist. Amplasarea grupului la obiectul turistic prezentat, în primul rând, trebuie să asigure securitatea excursioniştilor. Aceasta se referă îndeosebi la locurile în jurul cărora se petrec lucrări de construcţie, există trafic intens de transport, cât şi în secţiile de producere în timpul excursiilor de producţie. La elaborarea excursiei, de regulă, se determină câteva variante de amplasare a grupului pentru observaţiile asupra obiectului excursionist. Se efectuează aceasta pentru cazurile în care locul proiectat din timp pentru amplasarea grupului este deja ocupat de un alt grup sau în cazul în care factorii meteorologici intervin împiedicând observaţiile asupra obiectului. Trebuie respectată distanţa în cazul poziţionării mai multor grupuri excursioniste în jurul unui obiectiv turistic. Apropiindu-se de obiect, ghidul nu începe discursul dintr-o dată, dar după ce se adună grupul integral. Întoarcerea excursioniştilor la autobuz. În timpul deplasării grupului, acesta este însoţit de către ghid. La urcarea grupului în autobuz, ghidul stă în partea dreaptă a intrării şi pe neobservate numără excursioniştii, care intră în salon. Fiind încredinţat în faptul că s-au adunat toţi participanţii excursiei, ghidul urcă în autobuz ultimul şi face semn conducătorului autobuzului pentru a începe deplasarea. Este necesar de a evita enumerarea excursioniştilor care deja şi-au ocupat locurile în autobuz. Aceasta duce la crearea unei stări de încordare psihică, uneori – a unor situaţii comice, perturbând, astfel, mersul excursiei. Respectarea timpului pe parcursul excursiei. Trebuie de respectat strict timpul destinat pentru desfăşurarea excursiei. În îndrumările metodice se indică timpul exact pentru divulgarea subtemelor excursiei sau a principalelor întrebări. Abilităţile privind încadrarea în timpul propus se formează la ghid pe parcursul activităţii de lucru. Aceasta necesită o practică bogată, inclusiv desfăşurarea excursiilor cu ceasul la mână. În baza unui asemenea cronometraj, ţinând cont de observaţiile auditoriului, ghidul introduce corecţiile corespunzătoare în expunerea sa. Din excursie este necesar de exclus totul ce este în plus, ceea ce contribuie la irosirea timpului. Reacţia la faptele neprevăzute. Aceasta trebuie să fie calmă, asemenea apariţiei unui obiectiv excursionist suplimentar, care nu ar contribui cu nimic la divulgarea temei excursiei, dar şi nicidecum nu ar putea fi omis din expunerile ghidului. Faptele neprevăzute în timpul desfăşurării excursiilor pot fi de ordin diferit. Acesta poate fi un alai gălăgios al unei celebrări, care, nemijlocit, pentru un anumit timp, va sustrage atenţia excursioniştilor, sau trecerea pe alături în viteză a unui vehicul de pompieri cu lumină giratorie şi sirene, sau apariţia pe neaşteptate a unei haite de câini. Cum ar trebui să procedeze ghidul în astfel de cazuri? În primul rând, ghidul poate prin aparenţe să demonstrăm că nu am observat nimic. Corect se va proceda dacă excursia se va întrerupe în expunerea materialului pentru un anumit timp, până când factorul iritant extern va dispărea sau deja nu va mai interesa excursioniştii, după care se va continua excursia. Cea mai reușită metodă este când ghidul face comentarii succinte la cele întâmplate. De exemplu, va povesti despre numărul de nunţi jucate în oraş în anul precedent, despre cea mai senzaţională celebrare a unei nunţi. Faţă de cele întâmplate trebuie de luat o atitudine nepăsătoare. 12.2. Tehnica expunerii materialului în timpul deplasării autocarului Expunerea în timpul deplasării autobuzului trebuie să fie condusă de către ghid prin intermediul microfonului, care se deconectează în timpul pauzelor. Succesul excursiilor deseori 63

depinde de microfon. Lipsa abilităţilor de utilizare a unui concret tip de microfon din dotarea autobuzului sau a unui microfon defectat poate reduce la net toate eforturile depuse de către ghid. Trebuie de reţinut, că sunetul, transmis prin amplificator, deseori devine neclar, iar timbrul vocii se denaturează. Uneori apar efecte sonore suplimentare, unele consoane se triplează, îndeosebi ”t”, ”p”, ”s”, ”ş”, ”c”, uneori sunetul vibrează. Neajunsurile, apărute la utilizarea microfonului, pot fi înlăturate doar parţial cu ajutorul: a) unei articulaţii exacte; b) coborârea tempoului vorbirii; c) menţinerea unui flux constant de aer asupra microfonului; d) atingerea expresivităţii pe baza modificării nuanţei expresivităţii şi nu a puterii vocii. În autobuze sunt instalate diferite tipuri de microfoane, de aceea ghidul, încă până la începutul excursiei (până la sosirea excursioniştilor) cu ajutorul conducătorului autocarului trebuie să verifice calitatea funcţionării microfonului şi particularităţile utilizării acestuia, pronunţând astfel câteva fraze şi identificând distanţa optimă dintre microfon şi gură. Pentru respectarea siguranţei şi a igienei în urma contactului microfonului cu faţa sau buzele, acesta poate fi învelit într-un şerveţel de unică folosinţă. Microfonul uşurează posibilitatea ghidului de a utiliza înscrierile succinte ale textului său individual, acest fapt complicându-se în lipsa microfonului. Trebuie de reţinut, că după demonstrarea materialelor din „Portofoliul ghidului” nu este necesar de a transmite exponatele excursioniştilor pentru a se familiariza cu acestea mai detaliat, deoarece i-ar sustrage de la continuarea expunerii. Principala regulă de lucru cu întrebările – oferirea răspunsului nu se admite în timpul desfăşurării excursiei, dar după finisarea acesteia. Conţinutul răspunsurilor nu trebuie să poarte un caracter problematic, adică să provoace la excursionişti dorinţa de a discuta unele fapte sau de a continua subiectul atins de întrebare. 12.3. Pauzele în excursii şi rolul lor în asimilarea materialului expus Pauzele în excursie constituie o parte componentă a acesteia şi trebuie planificate din timp. Acestea sunt binevenite în părţile excursiei, unde, conform itinerarului, lipsesc obiectele pentru prezentare, legate de tema excursiei. Pauzele în excursii au următoarele sarcini: 1. Semnificative, când pauza este folosită pentru a reflecta asupra celor auzite de la ghid şi privite cu ochii proprii; pentru fixarea materialului factologic în memorie, formularea propriilor concluzii şi reţinerea celor văzute. Este important, ca paralel cu timpul destinat ascultării şi observaţiilor, excursioniştii să dispună la fiecare obiect excursionist de timp liber pentru observaţiile proprii, pentru percepţia a ceea ce a fost demonstrat şi expus. 2. Pentru odihna de scurtă durată a excursioniştilor după discursul ghidului se oferă posibilitatea de a discuta cu vecinul faptele interesante. Aceasta nu poartă un caracter semantic, şi este importantă, îndeosebi, pentru cei, care încă nu sunt obişnuiţi cu o astfel de formă de activitate culturală şi educaţională, ca excursia. 3. Ca timp liber, pentru procurarea suvenirelor, materialelor poligrafice, potolirea setei, pentru staţionările sanitare în excursiile îndelungate. Pauzele în excursiile extraurbane sunt combinate cu odihna, care în corespundere cu normele existente se acordă ghidului: 15 minute pentru fiecare oră lucrată (pentru ghid o oră de muncă constituie 45 de minute). 64

65

CAPITOLUL 13 SPECIFICUL PREGĂTIRII ŞI DESFĂȘURĂRII EXCURSIEI ÎN BISERICILE ORTODOXE Subiecte propuse: 13.1. Scopul şi obiectele excursiilor în bisericile ortodoxe 13.2 .Rolul cunoaşterii tradiţiilor şi obiceiurilor bisericii ortodoxe în organizarea programului excursionist 13.3. Obiectele principale de demonstrare în bisericile ortodoxe 13.1. Scopul şi obiectele excursiilor în bisericile ortodoxe Scopul principal al unui program excursionist-religios este cunoaşterea bazelor spirituale şi etice ale ortodoxismului (catolicismului, protestantismului, monofizitismului – doctrină creştină, care susţine uniunea divină şi umană a lui Christos într-o singură natură, nestorianismului – secte religioase, care neagă natura divină a lui Christos). Așadar, trebuie de făcut o diferenţiere între pelerinaj şi excursiile în locurile sfinte şi centrele religioase. Scopul turismului de pelerinaj constă în participarea la acţiunile de ritual. Printre sarcinile, care sunt puse în faţa pelerinilor, se pot evidenţia următoarele: 1) dorinţa de a se ruga unei icoane miraculoase; 2) vindecarea bolilor; 3) mărturisirea în locurile puternice în plan religios; 4) activităţi de caritate, de îmbunătăţire a lăcaşului; 5) prestarea unei donaţii; 6) participarea la o sărbătoare religioasă. Necătând la aceasta, toţi participanţii la turul de pelerinaj sunt adepţii unei şi aceleiaşi confesii. Scopul turismului excursionist-religios este vizitarea mănăstirilor, bisericilor, muzeelor şi expoziţiilor cu tematică religioasă pentru familiarizarea cu acestea. Un asemenea grup turistic poate fi constituit din adepţi ai mai multor confesii sau ateişti. Ei manifestă interes faţa de vizitarea obiectelor, ce se referă la o confesie sau alta. Printre sarcinile, care sunt puse în faţa participanţilor la turismul excursionist-religios se pot evidenţia: 1) demonstrarea rolului bisericii ortodoxe în istoria Moldovei; 2) explicarea semnificaţiei ritualurilor şi tradiţiilor bisericii ortodoxe moldave.

66

Fig. 13.1. Vedere generală a bisericii ortodoxe (s.Gașpar) 13.2. Rolul cunoaşterii tradiţiilor şi obiceiurilor bisericii ortodoxe în organizarea programului excursionist Cunoaşterea de către ghid a ritualurilor şi tradiţiilor bisericii ortodoxe este obligatorie în toate tipurile de excursii enumerate mai sus. Un moment semnificativ este acel fapt că creştinismul este strâns legat cu viaţa şi activitatea apostolică a lui Isus Christos. Creştinismul conţine ideea păcatului şi a salvării. Toţi oamenii sunt păcătoşi şi au posibilitatea de a se salva, motiv din care reiese că toţi sunt egali înaintea lui Dumnezeu, indiferent de naţionalitate, statutul social sau nivelul de trai. Un loc important în creştinism îi aparţine venerării crucii. Imaginea răstignirii lui Isus Christos pe cruce a apărut abia în secolul al VIII-IX-lea. Cartea „Legea lui Dumnezeu” spune că Christos cu crucea sa (suferinţele şi moartea pentru păcatele oamenilor) a învins atât păcatul, cât şi moartea. El a înviat din morţi, iar crucea a devenit o armă de victorie asupra păcatului şi morţii. Cartea sacră a creştinismului este Biblia, ce constă din Testamentul Vechi şi Testamentul Nou. Testamentul Vechi reflectă o perioadă, care a precedat venirea lui Isus Christos, şi cuprinde 50 de cărţi. Testamentul Nou expune învăţămintele lui Christos şi a apostolilor săi şi constă din 27 de cărţi. Majoritatea creştinilor acceptă două dogme importante: Sfânta Trinitate (Dumnezeu este unic în 3 feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt) şi două naturi ale lui Christos (divină şi umană), care sunt echivalente. În creştinism s-au format 7 taine sacre: - botezul (Taina Sfântului Botez); - miruirea (Taina Sfântului Mir); - împărtăşirea (Taina Sfintei Euharistii); - mărturisirea (Taina Pocăinţei); - căsătoria (Sfânta Taină a Nunţii); 67

- tămăduirea şi iertarea păcatelor (Taina Sfântului Maslu); - preoţia (Harul Preoţiei). În timpul desfăşurării acestor taine, credincioşii, în mod mistic, se ataşează harului lui Dumnezeu. Toate cele 7 taine sunt recunoscute şi de către catolici şi ortodocşi, cu toate că la desfăşurarea acestora există diferenţe. La desfăşurarea excursiei într-o biserică ortodoxă, ghidul este obligat să amintească turiştilor despre regulile de comportament, printre care principalele sunt următoarele: - înainte de intrarea în biserică bărbaţii sunt obligaţi să-şi scoată chipiul, femeile, dimpotrivă – să-şi acopere capul cu o basma sau un alt acoperământ; - îmbrăcămintea excursioniştilor trebuie să corespundă codului etic al complexului ortodox vizitat. Acesta se referă la fustele lungi la femei şi pantaloni – la bărbaţi; - comportamentul turiştilor în biserică trebuie să fie respectabil. Vorbirea în glas, râsetele, discuţiile la telefon, ascultarea muzicii din afară şi alte activităţi incompatibile cu statutul bisericii ortodoxe sunt inacceptabile; - ghidul trebuie să sublinieze, că aplicarea semnului crucii nu este obligatoriu pentru reprezentanţii altor confesii sau ateişti.

Fig. 13.2. Vedere generală, planul bisericii ortodoxe Sursa: investigațiile autorilor 13.3. Obiectele principale de demonstrare în bisericile ortodoxe Excursia la o biserică ortodoxă include numeroase obiecte ale demonstraţiei, inclusiv clopotniţa adiacentă, morminte în ograda bisericii, izvoare sacre, sculpturi ale povestirilor biblice şi altele. Principalul obiect al prezentării este însăşi lăcaşul de cult (biserică, mănăstire), edificarea căruia trebuie elucidată excursioniştilor. Lăcaşul Bisericii ortodoxe se delimitează în trei părţi: 1. pridvor (tindă); 2. însăşi biserica (partea de mijloc); 3. altar. Unu. În pridvor, cândva, stăteau cei care se pregăteau pentru botez şi cei care temporar erau îndepărtaţi de la împărtăşanie. În mănăstiri pridvorul deseori era folosit ca sală pentru ospăţ. Doi. Biserica propriu-zisă este spaţiul destinat pentru credincioşi. Principalele obiecte ale prezentării în biserică sunt: 68

Icoanele, ce constituie picturi pe lemn a chipului lui Isus Christos, a născătoarei de Dumnezeu şi sfinţilor. Paralel cu icoanele pictate, mai există şi icoane lucrate în lemn şi metale. Fresce – picturi murale cu vopsea, pe pereţi, tavan sau arcadele bisericii. Scenele din picturile murale sunt evenimente din Vechiul şi Noul Testament. Răstignirea constituie o cruce mare din lemn cu basorelief, ilustrând pe Christos răstignit. Crucea este fixată pe un suport sub forma dealului Golgota, pe care este reprezentat craniul lui Adam. Racla (sicriul) – sicriu special, sub sticla căruia se păstrează o parte din moaştele – sfinţilor bisericii ortodoxe, rămase intacte după moartea acestora. Trei. Altarul este partea principală a bisericii, loc sfânt, în care nu pot intra cei neiniţiaţi. Însă, ghidul trebuie să cunoască structura acestuia. Cel mai important loc în altar este tronul, care reprezintă o masă iluminată de formă pătrată, decorată cu două mantii: inferioară – albă din pânză şi superioară – din brocart. Se consideră, că pe tron, în mod invizibil, se află Christos, de aceea, de el se pot atinge numai preoţii. Pe tron se află întotdeauna antimisul, Sfânta Evanghelie, crucea, tabernaculul şi chivotul. Antimisul – principalul obiect sacru al bisericii, reprezentând o pânză cu imaginea lui Christos în mormânt, pe care se aşează pâinea sfinţită şi potirul (cupa). Tabernaculul este o cutie nu prea mare de forma unei biserici. Aici se păstrează darurile sfinte pentru împărtăşania celor bolnavi, iar pentru împărtăşirea acestora la domiciliu, preotul pleacă cu chivotul. Pe altar, după iconostas, lângă peretele de nord, se află o masă specială, numită Sanctuar – o masă, pe care se pregăteşte pâinea şi vinul pentru împărtăşanie. Pentru pregătirea solemnă a acestora în timpul ceremoniei pe sanctuar se află: - potirul – cupa sacră, în care se toarnă vinul şi apa (simbolul sângelui lui Christos); - prescura – pâinişoara rotundă sau în formă de cruce, făcută din aluat dospit, din care se pregăteşte cuminecătura şi se taie anafura (simbolul trupului lui Hristos); Altarul este despărţit de restul spaţiului bisericii prin intermediul iconostasului (catapetesmei), în faţa căruia se află o ridicătură nu prea mare numită solie. Solia – o incintă ridicată în faţa altarului (din grec. „ridicătură în mijlocul templului”), partea de mijloc a căreia se numeşte amvon (din grec. „urca, înălţa”), de unde se predică sau se citeşte Evanghelia, cât şi locul împărtăşaniei. Amvonul are şi o importanţă simbolică mare, deoarece acesta a fost muntele de pe care Isus îşi ducea predica, reprezintă peştera din Betleem unde s-a născut, locul de unde îngerul lui Dumnezeu a adus la cunoştinţă despre înălţarea lui Isus. Pe ambele părţi laterale ale soliei spre pereţii bisericii se află: Cafasul – locul pentru corul bisericesc. În jurul acestuia se află Prapurii (steaguri bisericeşti) – icoane pe materii fixate de hampe din lemn, utilizate la procesiuni. Altarul reprezintă cerul unde locuieşte Dumnezeu, iar biserica – pământul. Iconostasul (catapeteasma) reprezintă un obiect important al prezentării în timpul excursiilor religioase. Acesta delimitează altarul de restul spaţiului bisericii. În limitele iconostasului există 3 uşi. Intrarea din mijloc este cea mai mare şi poartă denumirea de Porţile Împărăteşti, care sunt decorate cu icoanele Blagoveşteniei şi imaginile a patru evanghelişti. Deasupra acestor porţi este dispusă icoana ce prezintă Cina cea de taină. Prin Porţile Împărăteşti nu poate trece nimeni, cu excepţia slujitorilor bisericeşti. În afara uşilor, porţile împărăteşti sunt acoperite cu perdea, de regulă, de culoare roşie. 69

În bisericile mari, iconostasul este constituit din cinci şiruri sau 5 rânduri de icoane. Aceste şiruri sunt asamblate într-un tot întreg. 1. Şirul de jos sau rândul de jos poartă denumirea de local, deoarece în acesta se găseşte o icoană locală, adică icoana sfântului în cinstea căruia este edificat lăcaşul. În partea de mijloc a şirului local, după cum s-a menţionat mai sus, se află Porţile Împărăteşti. În dreapta acestora se află icoana Salvatorului Isus Christos, apoi icoana locală. În extremitatea dreaptă se află, de regulă, intrarea sudică, pe care se reprezintă icoana unui arhanghel. În dreapta intrării sudice se pot afla şi alte icoane. În stânga Porţilor Împărăteşti, de regulă, se află icoana Fecioarei Maria, apoi şi alte icoane. 2. Şirul al doilea este dedicat sărbătorilor. Pe acesta se află amplasate icoanele a 12 sărbători. 3. Al treilea şir, în dreapta şi în stânga se află icoanele sfinţilor şi arhanghelilor. 4. Al patrulea rând, dedicat prorocilor, în cadrul căruia se află icoanele prorocilor din Vechiul Testament – Isaia, Ieremia, Daniel, David, Solomon ş.a. 5. Rândul cinci – patriarhal, patriarhi ai poporului lui Israel, aşa cum: Avraam, Iacov, Isaac, Noe. Aceasta este structura tradiţională a iconostasului. Frecvent se întâlnesc şi alte structuri, de exemplu, şirul dedicat sărbătorilor poate fi amplasat mai sus faţă de celelalte sau poate lipsi în totalitate. Astfel, cunoaşterea atributelor, ritualelor etc. bisericeşti ajută ghidului să informeze clar şi interesant turiştii despre esenţa unei anumite religii, importanţa unui sau altui obiect religios.

Fig. 13.3. Vedere din centrul or. Chișinău

70

CAPITOLUL 14 PREZENTAREA UNEI STAŢIUNI TURISTICE (Elaborată de conf. univ. Coşciug C.) Subiecte propuse: 14.1.Tipuri de stațiuni turistice 14.2.Particularitățile prezentării stațiunii de litoral 14.3. Particularitățile prezentării unei stațiuni de munte 14.4.Particularitățile prezentării unei stațiuni balneare 14.1. Tipuri de stațiuni turistice Staţiunea turistică este localitatea sau partea din localitate cu funcţii turistice specifice, dotată cu resurse turistice naturale şi cu structuri necesare valorificării şi practicării turismului. Indiferent de modul în care turiştii fac cunoştinţă cu staţiunea turistică, prin sejur sau prin tranzitare, ghidul de turism va face o prezentare a acesteia în funcţie de timpul pe care îl are la dispoziţie, insistând asupra elementelor caracteristice ale fiecărui tip de staţiune. Tipuri de staţiuni turistice din Republica Moldova și România - staţiunea de munte – localitate care dispune de ambianţa montană pitorească şi nepoluată, cu factori naturali de mediu, structuri de primire turistice şi dotări specifice realizării programului turistic de tip montan; - staţiunea balneară – localitate care dispune de factori naturali de cură (ape minerale, lacuri şi nămoluri terapeutice etc.) şi ambientali, recunoscuţi ştiinţific, beneficiind şi de structuri de primire turistice, dotări tehnice şi mijloace necesare realizării produsului „vacanţe de sănătate”; - staţiunea de litoral – localitate sau parte a unei localităţi amplasată pe litoralul Mării Negre, care beneficiază de sursele naturale specifice, de structurile de primire turistice şi de alte dotări pentru realizarea produsului turistic sejur pe litoral”. 14.2. Particularitățile prezentării stațiunii de litoral Există diferența între prezentarea stațiunii turiștice și agenților economici, care sunt încadrați în turism. Pentru agenți economici are importanță demonstrarea infrastructurii: tipurile structurilor de primire turiștice cu funcțiuni de cazare și de servire a mesei; tipurile și numărul de camere în cadrul acestor instituții; tipurile de servicii, care pot fi oferite turiștilor; existența mini-cluburilor, meniul specializat pentru copii; politica de prețuri etc. Pentru turiști este important să fie oferită și informația generală utilă, cum ar fi: așezarea geografică a zonei; distanța fața de orașele apropiate; unde se află complexe comerciale și altele. 71

Prezentarea Stațiunii turistice de litoral se efectuează de către ghidul turistic

după

următorul plan: Denumirea staţiunii: ____________________________ Aşezare: zonă, distanţe faţă de oraşele apropiate Căi de acces: feroviare, rutiere, navale Plaja: lungime, situare, lăţime, caracteristici Scurt istoric: anul de dare în funcţiune, început, dezvoltare pe parcurs, în prezent Capacităţile de cazare: total, hoteluri, categorii Gama de servicii oferite în staţiune: ▪

restaurante cu specific baruri şi cofetării;

▪

complexe comerciale;

▪

posibilităţile de tratament şi ce afecţiuni se tratează:

▪

teatre, spectacole în aer liber, cinema;

▪

parcuri de distracţii;

▪

terenuri de sport;

▪

piscine;

▪

sporturi nautice;

▪

excursii pe litoral, în ţară şi peste hotare.

14.3. Particularitățile prezentării unei stațiuni de munte Prezentarea stațiunii de munte pentru agenții economici și pentru turiști are particularitățile sale. Agenții economici în timpul prezentării pun accent pe înfarstructură: tipurile structurilor de cazare; hotel/cabana etc., dispune de parcare acoperită; dacă există piscină; școala pentru începători amatori de schi; echipamentul pentru munte în arendă și garderoba specializată pentru acest echipament; prețurile la schi-passuri. Prezentarea unei stațiuni de munte pentru turiști se efectuează de către ghidul turistic după următorul plan: Denumirea staţiunii ___________ _____________ Regiunea _____________ Altitudinea _________ Aşezare: zona, relief, cadru natural Staţiunea se recomandă pentru ................................ ................ Căi de acces: cale ferată; rutiere, cu autoturisme proprii Principalele caracteristici ale staţiunii: 72

•

Clima

•

Temperatura (medie .............. iarna ............... vara .................. )

•

Grosimea stratului de zăpadă

•

Durata stratului de zăpadă Condiţii de cazare şi masă:

•

Cazare ......................... (total nr. locuri; hoteluri; vile; grad de confort)

• Masa, tipul alimentației Pârtii de schi: denumire, grad de dificultate, lungime, diferenţă de nivel Pârtii de săniuş şi patinoare: localizare Instalaţii de transport pe cablu: • Denumire; • lungimea traseului; • diferenţele de nivel; • durata transportului; • capacitatea mijlocului de transport; • capacitatea de transport pe oră. Şcoala de schi şi patinaj. Centre de închiriere material sportiv. Agrement: discoteci, restaurante multifuncţionale, jocuri, cinema, video. Excursii (drumeţii montane, excursii cu autocarul sau trenul). 14.4. Particularitățile prezentării unei stațiuni balneare Indiferent de importanţa staţiunilor balneare naţionale sau locale, se impune necesitatea prezentării unei imagini de ansamblu asupra fiecăreia, pentru ca, în funcţie de afecţiunile ce pot fi tratate, să se dea informaţii privind indicaţiile terapeutice ale factorilor de cură. Trebuie de avut în vedere, ca agenții economici neapărat să obțină informația referitor la tipurile structurilor de cazare. O schemă metodologică de prezentare a unei staţiuni balneoclimaterice ar fi în felul următor: Numele staţiunii ___________________________ Regiunea ______________ Altitudinea ________ Caracterizare: • staţiune permanentă sau sezonieră • balneară sau climatică 73

Aşezare: • zonă, relief, cadru natural; • localităţile importante mai apropiate, distanţa în km. Căi de acces: căi ferate (ruta, gara); căi rutiere (DN, DJ) Climatul: •

temperatura;

•

vânturile;

•

precipitaţiile;

•

aerul (ozonat, tonic etc.);

•

caracteristica climatului (excitant, sedativ etc.).

Factori naturali de cură: •

ape minerale;

•

nămoluri;

•

mofete (izvoare cu apă carbogăzoasă);

•

alte mijloace terapeutice. Indicaţii terapeutice:

•

tratarea afecţiunilor principale;

•

tratarea afecţiunilor asociate. Instalaţii de tratament: hidroterapie, electroterapie, piscine, săli de gimnastică medicală,

cură de teren şi altele corespunzător realităţii. Cazare: structuri de cazare şi tipul de alimentație Agrement: excursii, sport, reţea comercială.

Fig. 14.1. Karlovy Vary – cea mai veche şi cea mai importantă staţiune balneară din Boemia de Vest

74

CAPITOLUL 15 PREZENTAREA UNUI MUZEU Subiecte propuse: 15.1.Funcțiile principale ale muzeului și principii de activitate 15.2.Metode utilizate în desfășurarea excursiei în muzeu 15.3.Etapele prezentării unui muzeu 15.1. Funcțiile principale ale muzeului și principii de activitate Cuvântul „muzeu” provine din latinescul museum (la plural musea), care, la rândul său, a fost preluat din greaca veche, mouseion, semnificând un loc sau un templu dedicat muzeelor, divinități patronatoare a artelor și literelor în Grecia Antică. Ca atare, mouseion era, pentru grecii antici, o clădire special dedicată studiului și creației. Spre exemplu, unul dintre primele muzee înființate pe parcursul istoriei a constituit o structură de cercetare filozofică din biblioteca or. Alexandria sub auspiciile lui Ptolomeu I, anul 280 până la Hristos. Clasificarea muzeelor constă în gruparea acestora pe principalele teme esențiale pentru organizarea și dezvoltarea rețelei muzeale și pentru implementarea activităților muzeale. Museologia modernă cunoaște mai multe sisteme de clasificare a muzeelor: după aria cuprinderii (muzee centrale, regionale, locale); după forma de proprietate (de stat, publice, departamentale, private); după criteriul administrativ-teritorial (republicane, regionale, zonale, orășănești, raionale etc.). În plus, există o clasificare după tip. Selectarea tipului are loc în funcție de impactul muzeului asupra societății și a priorității lor în activitățile sale. În conformitate cu această clasificare, muzeele sunt grupate în profil de cercetare, educație, de formare, conștientizare. Muzeele de cercetare (muzeele academice) sunt create cel mai adesea pe lângă instituții științifice. Un astfel de muzeu are nevoie, în primul rând, de colecții care servesc drept bază pentru organizarea cercetării științifice. Formarea fondurilor și studiul lor (adică realizarea de funcții științifico-documentare, de securitate și de cercetare științifică) este principalul lucru în activitatea sa. Un astfel de muzeu poate să nu aibă spațiu de expunere și expoziție, să nu organizeze expoziții sau să organizeze expoziții. Muzeele educaționale urmăresc să rezolve, în primul rând, funcția educațională. De regulă, acestea sunt create pe lângă școli, universități și alte instituții de învățământ, uneori cu departamente (în special militare, MAI, vamă etc.), unde este nevoie să se dezvolte competențe speciale pentru angajați. Muzeele din școli, universități formează colecții care îi ajută să dobândească abilitățile necesare în procesul de învățământ și, de asemenea, să contribuie la implementarea curriculei și tehnicilor pedagogice. Dar muzeele educaționale se referă adesea la muzee închise: expunerile lor sunt accesibile unui număr limitat de vizitatori. Cum ar fi Muzeul 75

vamal din Ciop, Yokohama: printre exponate sunt valize cu fund false, pantofi cu tocuri goale, păpuși și alte jucării, care servesc ca containere, cărți, în coperta căreia sunt lipite bancnote. Este puțin probabil ca astfel de informații să fie puse la dispoziție pentru uz general. Muzeele educaționale sunt destinate vizitatorilor de toate vârstele, grupurilor sociale etc. Principalul lucru în activitatea sa este organizarea lucrărilor cu vizitatorul (prin expoziții, organizarea accesului cercetătorilor la colecții muzeale, desfășurarea activităților de recreere etc.). Activitatea unui muzeu educațional, ca regulă, este legată de împlinirea întregii varietăți de funcții sociale ale unui muzeu modern. Primul muzeu educațional pentru copii se consideră Muzeul Brooklyn (1899). Profilul muzeului este atribuția muzeului către disciplina profilului, complexul de științe, tipul de artă, cultura sau sectorul de producție. Poate avea de asemenea limite teritoriale, cronologică, în care documentele muzeului fenomenelor sociale (de exemplu, noul muzeu de artă face parte din muzee de artă, dar este limitat în activitățile sale în colectarea de obiecte numai arta contemporana, arta clasica, meserii (meșteșugării).

Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei

Muzeul Istoriei oraşului Chişinău

Dezvoltarea științei, culturii și producerea conduce la evidențierea de noi profiluri, specialități, domenii ale culturii, noi industrii, care, prin urmare, se reflectă în clasificarea pe această bază - grupuri specializate. Clasificarea de profil separă muzeele în grupuri mari, care la rândul lor pot fi împărțite în subgrupuri mai restrânse. Ulterior, aceste subgrupe pot fi transformate într-un nou profil de muzee (Muzeul catofilor prajiti "Frietmuseum" de la Bruges, "Currywurstmuseum" din Berlin, "Salami & Paprikamuseum" din Ungaria și un muzeu al taițeilor la Yokohama (Japonia). Cu toate complexitățile de a crea o clasificare deplină după profil, se pot distinge următoarele grupuri de muzee: 1. Muzeele istorice: 76

a) istoric general (istoria umană la general); b) istoria națională (istoria unor țări aparte); c) istoria regională (istoria unor regiuni); d) istoria unor perioade sau evenimentele istorice, fenomene (istorice și revoluționare, istoria religiei sau ateismului etc.); e) specializat îngust (arheologic, etnografic, numismatic, militar-istoric, etc.). Muzeul Cinegetic al Carpaților găzduit de palatul Bibescu de la Posada, cu exponate de factura cinegetica, colecții de trofee și obiecte cu specific vânătoresc, arme de vânătoare. 2. Muzeele anumitor domenii culturale (în sensul strict al cuvântului): a) muzee de artă; b) muzee literare (Muzeul Literaturii „M. Kogălniceanu”); c) muzee muzicale (Muzeul de Instrumente Muzicale din Bruxelles, Anvers, Viena, Atena, București, Muzeul Muzicii din Lisabona este adăpostită într-un stabiliment mai curând surprinzător, anume, în staţia de metrou Alto dos Moinhos, ocupând două nivele), (muzeul George Enescu – localitatea Tescani, jud. Bacău); d) muzee de teatru (Muzeul Teatrului - inaugurat la 14 decembrie 1976, când se împlineau 160 de ani de la prima reprezentație teatrală în limba română, în casa, care a aparținut vornicului Vasile Alecsandri și în care a copilărit poetul; e) muzeele de cultură fizică și sport (Muzeul Olimpic din Lauzanne este cel mai vestit din lume și vizitat -160 000 până la 210 000 vizitatori anual. 3. Muzee educaționale (Muzeul Pedagogic din Chișinău. Muzeul a fost înfiinţat în anul 1974 în cadrul Institutului Ştiinţelor Pedagogice, str. Kogîlinceanu, 60). 4.Muzeele naturii (Muzeul de Istorie Naturală din Iași este primul astfel de muzeu înființat în Principatele Române. A fost înființat la 4 februarie 1834 și deține în prezent peste 300.000 de exemplare, cele mai valoroase fiind colecțiile de insecte, moluște, amfibieni, reptile, păsări, minerale și plante). 5. Muzeele industriale: a) muzeele de comerț, industrii și meserii; b) muzeele de tehnologie (muzee ale industriilor); c) muzeele întreprinderilor individuale. 6. Muzeele agricole. 7. Complexe. În timp ce muzeele din alte epoci aveau tendința de a fi universale, muzeele moderne se concentrează pe un subiect particular sau chiar aparțin uneia sau mai multor categorii, precum artă, artă modernă, arte vizuale, arte aplicate, arheologie, antropologie și etnologie, etnologie și 77

folclor, filatelie, istorie, istorie culturală, istorie militară, istorie naturală, numismatică, tehnologie și știință. În cadrul acestor subiecte de interes, muzeele se pot specializa și mai departe devenind muzee de agricultură, geologie, istorie locală, istoria aviației, pedologie sau petrografie etc. Muzeul este instituţia care se ocupă cu strângerea, păstrarea şi expunere obiectelor care prezintă interes istoric, ştiinţific, artistic etc., este o clădire în care sunt expuse şi păstrate astfel de obiecte. Există mai multe tipuri de muzee: de arta de istorie, de etnografie şi folclor, de ştiinţe ale naturii etc., toate create cu acelaşi scop de a aduce la cunoştinţa publicului anumite trăsături, caracteristice; definitorii ale unui popor (naţiuni). Funcțiile principale ale muzeului sunt următoarele: a) constituirea științifică, administrarea, conservarea și restaurarea patrimoniului muzeal; b) cercetarea științifică, evidența, documentarea, protejarea și dezvoltarea patrimoniului muzeal; c) punerea în valoare a patrimoniului muzeal în scopul cunoașterii, educării și recreerii. Sursele de finanţare a muzeului sunt alocaţiile în dependența de forma proprietății: bugetul de stat/finanțarea din partea proprietarului şi veniturile extrabugetare. Veniturile extrabugetare ale muzeului pot fi obţinute din:  comercializarea prin chioşcul muzeului a publicaţiilor proprii sau ale unor terţi din domeniul de specialitate (monografii, cataloage, pliante, ilustrate, afişe etc.), a reproducerilor şi obiectelor de artizanat;  executarea de lucrări de restaurare-conservare a bunurilor culturale aparţinând terţilor;  efectuarea expertizelor de specialitate;  confecţionarea de replici şi copii după lucrări din patrimoniul muzeului;  acordarea dreptului de reproducere a imaginilor, a altor drepturi de autor;  executarea de lucrări de redactare, tehno-redactare, editare-tipărire;  perceperea taxelor de fotografiere sau filmare;  încasări din manifestări cultural-artistice şi ştiinţifice;  vânzarea biletelor de intrare pentru vizitarea expoziţiilor;  închirierea spaţiilor sau bunurilor proprietate publică, aflate în administrarea muzeului;  sponsorizări sau donaţii din partea unor instituţii, întreprinderi, organizaţii sau persoane fizice din ţară şi din străinătate;  alte surse de venituri legale. Orice muzeu are o colecție de fond de obiecte și/sau artefacte selecționate din domeniul 78

specific de reprezentare. Toate piesele muzeelor sunt catalogate și inventariate, având o evidență a achiziționării și provenienței lor. De asemenea, periodic, sunt supuse analizei stării lor de conservare și trecute regulat printr-un proces de menținere și restaurare. Colecțiile tematice au fiecare cel puțin câte o persoană responsabilă de menținerea, păstrarea, conservarea și expunerea artefactelor. Pregătind vizita la un muzeu, ghidul de turism trebuie să găsească o cale logică de prezentare a acestuia, în funcţie de cum sunt prezentate exponatele în interior pentru a-şi alcătui un discurs interesant, atractiv, uşor de urmărit. În continuare prezentăm cele mai întâlnite metode 15.2. Metode utilizate în desfășurarea excursiei în muzeu Metoda tematică este folosită doar acolo unde ghidului de turism i s-a cerut să arate doar anumite particularităţi (ex.: o anumită colecţie aparţinând cuiva, doar sala cu costume populare provenind din mai multe zone ale ţării din cadrul unui muzeu etnografic). Această metodă este specifică muzeelor care prezintă acelaşi tip de exponate sau muzeelor care urmăresc o anumită tematică principală în totalitatea obiectelor expuse, de exemplu cele care reprezintă viaţa şi obiceiul de la ţară, muzee etnografice, case memoriale, muzeul muzicii. Metoda cronologică este folosită pentru a prezenta obiectivele unui muzeu în ordine cronologică. Cu ajutorul acestei metode, ghidul de turism trebuie să-şi construiască prezentarea astfel încât turistul să înţeleagă transformările survenite de-a lungul vremii şi cauzele care au dus la aceste transformări. Este întâlnită, de obicei, la muzeele de istorie și ştiinţele naturii. Metoda vizitei generale este un tur de muzeu unde ghidul de turism va prezenta obiectele expuse în ordinea în care sunt aranjate, urmând traseul prestabilit. În general, muzeele sunt găzduite în interiorul unor palate, castele, case renumite prin arhitectura lor deosebită sau clădiri special construite, cu sisteme de securitate performante, care adăpostesc obiecte de mare valoare (tezaure, bijuterii, picturi sau sculpturi) sub cerul liber. Indiferent de metoda folosită, înainte de prezentarea exponatelor din muzee, ghidul de turism poate face scurte referiri la clădirea în care acestea se găsesc, şi anume: cui a aparţinut, destinaţia iniţială, anul de construcţie, arhitectura etc. 15.3. Etapele prezentării unui muzeu Înainte de a părăsi punctul de plecare, ghidul se va asigura că toţi turiştii sunt prezenţi şi pregătiţi pentru vizitarea obiectivului respectiv. 1

Plecarea spre muzeu va fi un prilej pentru ghid să familiarizeze turiştii cu obiectivul de vizitat, subliniind, totodată, şi importanţa acestuia. De asemenea, ghidul poate face referire la clădirea muzeului și împrejurimi. 79

2

Sosirea la muzeu presupune informarea turiştilor despre condiţiilor de participare, precum: •

recunoaşterea autocarului (ex.: după sigla agenţiei de turism);

•

stabilirea unui loc de întâlnire în cazul în care turiştii se pierd de grup;

•

modalităţile de ajungere la hotel;

•

cine plăteşte taxa de intrare;

•

utilizarea garderobei;

•

durata vizitei;

•

interzicerea atingerii exponatelor;

•

regulile privind folosirea camerelor de luat vederi şi a aparatelor de fotografiat în interiorul muzeului.

În interiorul muzeului, ghidul va ţine grupul cât mai restrâns, separat de alte grupuri, urmărind în principal: •

menţinerea interesului turiştilor prin informaţiile oferite;

•

conducerea turiştilor prin sălile muzeului;

•

opririle să se organizeze astfel încât să nu blocheze circulaţia altor vizitatori;

•

prezentarea să fie făcută folosind una din metodele prezentate anterior;

•

să fie suficient timp pentru vizitarea fiecărei săli;

•

să nu beneficieze de explicaţiile oferite şi alte persoane străine de grup;

•

să fie satisfăcută curiozitatea turiştilor în legătură cu vizita desfășurată;

•

în limita posibilităţilor, să se organizeze o pauză;

•

oferirea altor informaţii şi detalii pentru a le spori atenţia (date comparative, legende referitoare la anumite exponate, construcţia clădirii, provenienţa etc.);

•

anunţarea sfârşitului vizitei (ex., cu ocazia ultimei săli vizitate).

Încheierea vizitei presupune ca ghidul: 1

să invite turiştii să cumpere diverse amintiri (cataloage, ilustrate);

2

să supravegheze preluarea lucrurilor de la garderobă;

3

să conducă turiştii la autocar;

4

să verifice dacă toţi turiştii sunt prezenţi;

5

să mulţumească pentru participare. Este ştiut că muzeul reprezintă o resursă fundamentală pentru funcţia turistică a marșului

(în cadrul turismului cultural). Astăzi, rolul unui muzeu este perceput ca un parc tematic, al shopping-mall-ului, al centrelor comerciale decât al realităţii artistice, oarecum exclusiviste. Prin urmare, rolul muzeului revine activ şi este propus cu insistenţă potenţialilor vizitatori sau turiştilor, această oportunitate este creată de rolul pe care muzeul îl are în societate, pierzând treptat imaginea de loc unde sunt depuse piese de artă, tablouri, colecţii, pentru a deveni o 80

instituţie care se propune activă, plină de viaţă, care se prezintă ca o atracţie în cadrul unui sistem urban mai complex. Chiar şi în aceste condiţii, doar oraşele mari, cu importante fluxuri de turişti, îşi pot permite includerea marilor muzee în oferta turistică. Astfel, muzeul nu se mai limitează la a fi doar un produs primar (oferta care determină motivaţia de vizitare a unui oraş) sau de susţinător al imaginii, ci în contextul actual, muzeul a început să joace un rol tot mai important pe piaţa produsului secundar, în concurenţă cu alte servicii care intervin în facilitarea vizitării unui oraş: restaurante, baruri, hoteluri etc. De exemplu, în muzeele englezeşti accesul la diversele servicii din interiorul muzeului nu este condiţionat de vizitarea muzeului, magazinele şi spaţiile amenajate din interiorul muzeului devenind locuri unde se pot petrece câteva ore liniştite printre cărţi şi albume. Mai nou, muzeele englezeşti oferă chiar şi locuri de cazare (fiind posibilă cazarea la British Museum). De asemenea, oferta poate cuprinde şi alte servicii conexe care au o legătură mai mult sau mai puţin directă cu activitatea muzeului. Astfel, anumite persoane, localnici sau turişti, pot obţine calitatea de membru al muzeului, beneficiind de o serie de facilităţi: • prezentarea ofertei de expoziţii temporare şi vizitarea lor gratuită, participarea la diverse simpozioane sau conferinţe pe teme specializate, în calitate de spectator sau cu posibilitatea expunerii unor opinii personale; • organizarea unor întruniri sau evenimente deosebite în interiorul muzeului, oferindu-se diverse facilităţi în funcţie de cerinţă: cocktail party, cină festivă, întâlniri de afaceri, nunţi etc.; • organizarea şi prezentarea unor spectacole care au diverse teme legate de exponatele din muzeu (ex., realizarea unei serate cu tema „Societatea Londoneză în secolul XVIII Istorie şi Tradiţie”). Deşi pare de neconceput, în acest fel produsul muzeal intră în competiţie cu magazinele, cu sectorul de catering, dar şi cu cel hotelier, oferind servicii complexe pe un teren destul de discutabil. Adițional la ceea ce înseamnă produs turistic clasic (cazare + vizită la muzeu), în mod curent, se organizează şedinţe de lectură în grup urmate de comentarii asupra textului, referiri la biografia autorului, susţinute de critici de specialitate. La fel, pot fi organizate prinzuri, cine festive, discuţii asupra operei unui pictor sau sculptor, cu comentarii la cele expuse în muzeu etc. Aceste noi oferte extind cu mult rolul normal al muzeului, dar se poate afirma că este vorba mai ales de muzee care încearcă să anticipeze o nouă tendinţă, sub forma unei oportunităţi sau provocări oferite de piaţa turistică.

81

15.1.Vedere la intrare Luvru Regulile de comportament al vizitatorilor în muzeu 1. Pentru a vizita Muzeul, vizitatorii sunt divizați în grupuri de 10-25 de persoane, în frunte cu conducătorul (liderul) grupului – persoana responsabilă. 2. Un grup de elevi vizitează Muzeul însoțiți de doi profesori / educatori. 3. Vizitatorii merg la Muzeu fără sacoșe, saci, serviete, pachete, care trebuie lăsate la locul de păstrare. 4. În muzee se interzice fumatul, sticle cu băuturi, alimente, înghețată și guma de mestecat. 5. Conducătorii de echipă sunt responsabili pentru menținerea ordinii și curățenia în săli, inviolabilitatea exponatelor. 6. Vizitatorii Muzeului sunt ghidați pe traseul de consultanți-ghizi, însoțiți de un angajat al muzeului – un ghid. 7. În muzee nu se permite cercetarea nesistematică a exponatelor muzeale fără sprijinul personalului științific al muzeului. 8. Vizitatorii se pot fotografia pe fundalul expozițiilor muzeului. Fotografiile de grup se recomandă să se facă pe fundalul unor obiecte deosebit de mari, cum ar fi: un mamut, yurtă etc. 9. Vizitatorii nu trebuie să facă zgomot, vorbească cu voce tare în sălile muzeului, să întrerupă ghidul, să se certe între ei și cu personalul Institutului. 10. Vizitatorii nu ar trebui să intervină cu replici între ei atunci când inspectează exponate, blocându-și părerile reciproce, aglomerându-se în jurul unei expoziții sau a unui stand de informare. 11. Este interzis să atingeți exponatele cu mâinile, să atingeți și să deschideți ferestrele, să mergeți în spatele gardurilor, să intrați în partea administrativă a camerei. 82

12. Este interzis alergarea pe scări, urcarea pe balustradă, răsucirea de pe rampe. 13. Conducătorii, liderii și membrii grupului în timpul excursiei trebuie să respecte reglementările de siguranță în general și siguranța împotriva incendiilor. 14. Conducătorii de echipă sunt pe deplin responsabili pentru respectarea de către vizitatorii muzeului a Regulilor de Conduită și Instrucțiuni pentru siguranța vizitatorilor. 15. În caz de alarmă, vizitatorii muzeului execută instrucțiunile personalului. Vizitatorii și conducătorii echipelor sunt responsabili: 1. Pentru infracțiunile săvârșite în timpul vizitei muzeului – în limitele stabilite de actuala legislație administrativă, penală și civilă a Republicii Moldova. 2. Pentru provocarea prejudiciilor materiale persoanele poartă responsabilitate în limitele stabilite de legislația în vigoare. În muzee este interzis: ✓ a vizita muzeul în stare de alcool, intoxicare cu droguri sau sub influența altor mijloace; ✓ în sălile muzeului de a aduce și a consuma băuturi alcoolice și alimente, precum și substanțe narcotice, explozive, inflamabile, otrăvitoare, pirotehnice, precum și alte obiecte care pot dăuna vizitatorii sau echipamentele expuse, bunurile muzeului; ✓ fumatul în incinta muzeului; ✓ a intra în spațiul de birouri; ✓ a urca pe sculpturi și elementele arhitecturale ale clădirii; ✓ a face inscripții, a lipi sau distribuie pliante, buclete, anunțuri, afișe și alte produse de publicitate sau alte informații; ✓ comercializarea produselor, desfășurarea oricăror activități comerciale fără permisiunea scrisă a administrației; ✓ vizitarea muzeului însoțit de animale.

83

Casa-muzeu A.S.Pușkin, 1948

Casa-muzeu A.S.Pușkin actualmente Sursa: https ://www. prospect. md/ ro/ history/ muzee-istoria-muzeelor/ casa- muzeu- aspuskin. html 84

Exemplu de manifestări culturale în muzee:

MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

Casa-Muzeu „A. S. Pușkin” Conceptul organizării evenimentului literar-muzical „Inițierea liceenilor" „Inițierea liceenilor” este un eveniment-sărbătoare, desfășurat prin intermediul programelor literar-muzicale în multe muzee care poartă numele „A. S. Pușkin”. Recent, în Țarscoe Selo din Rusia, lângă Sankt-Petersburg, elevii estonieni au fost inițiați în liceeni. CasaMuzeu „A. S. Pușkin” din Chișinău încă nu inițiază elevii din alte țări, în schimb foarte frecvent sunt inițiați liceeni din alte localități ale Moldovei. Acest eveniment are mare succes, profesorii au pregătit generații în trecut și continuă cu altele noi în prezent. Deși ai impresia că sărbătoare este dublă: 1 septembrie – Ziua cunoștințelor, dar, de fapt, ea creează o punte de legătură dintre trecut și viitor, comparând

generațiile anterioare,

participanți la primul și cel mai bun liceu „Pușkin” pentru a deveni mai buni primind misiunea de onoare cu denumirea „LICEAN”. În prezent, Moldova, mai mult ca oricând, are nevoie de cetățeni inteligenți, informați, cu un stil activ de viață, persoane cu o viziune nouă, care vor conduce țara spre progres și vor instaura egalitatea cu țările vecine: Europa și Asia. Timpul reformelor prezente este similar cu cel al reformelor din Rusia din secolul al XIX-lea! Aplicând experiența liceului „Pușkin” din Țarscoe Selo, Casa-Muzeu „A. S. Pușkin” din Chișinău contribuie la motivarea elevilor spre alegerea rațională a obiectivelor educației și a căilor de obținere a acestuia. Obiectivele evenimentului: - A ajuta elevii „să devină liceeni“: parcurgerea evenimentului de inițiere – inițierea solemnă într-o nouă categorie de vârstă, de experiență și colectivă. - A contribui la educarea sentimentului de patriotism și dorința de a fi util societății prin muncă „Pentru binele comun“ (motto-ul Liceului Pușkin din Țarscoe Selo). - A motiva liceenii spre selectarea genului de activitate care corespunde, în mare măsură, aptitudinilor omului și cerințelor societății. Sarcinile evenimentului: - A demonstra necesitatea selectării raționale a treptelor liceene ca oportunitate de instruire/educație pentru atingerea succesului în viitor. 85

- A prezenta, în baza exemplului generațiilor anterioare, actualul sistem de învățământ ca o verigă în continuitatea experienței umane pentru dezvoltarea ulterioară. - A demonstra, prin creativitatea și experiența lui Pușkin și a prietenilor săi, cele mai optime condiții de obținere a succesului: preocuparea pentru sănătate, planificarea rezultatelor prin crearea unui algoritm ideal (semnificativ) al acțiunilor, necesitatea depunerii eforturilor pentru perseverență, muncă serioasă și îndelungată asupra unui anumit obiect etc. - A aproba ideea cu privire la necesitatea utilizării timpului destinat pentru studiile în liceu, după necesitate, pentru crearea relațiilor de prietenie, consolidarea experienței în baza realizărilor și greșelilor, crearea modalităților, datorită cărora, ulterior, pe parcursul vieții, vor fi dobândite noi cunoștințe și bogată experiență „pentru a deveni un secol de educație în condiții egale“, cu scopul de a atinge obiectivul principal – o viață fericită și prosperă a omului și societății în care trăiește – în țara noastră, Republica Moldova. - Implicarea tinerei generații în activități interactive pentru a arăta că experiența lor actuală deja poate și trebuie să fie aplicată în interesul său spre binele comun. Desfășurarea evenimentului (variază pentru fiecare grup în funcție de pregătire și necesități, exprimate de liderii grupului celor inițiați): - Salutul de bun venit în incinta muzeului, apelarea la scopul evenimentului prin intermediul dialogului. - Inițierea cu privire la etapele sistemului modern moldovenesc de educație și învățământ, ca parte integrantă a verigei comune, detașată din experiența sistemelor educaționale anterioare. - Prezentarea programului pregătit de muzicieni – pauză de odihnă și demonstrarea posibilităților de obținere a rezultatelor muncii serioase la orice vârstă, cu condiția aplicării corecte a eforturilor. - Istoria Liceului Țarscoe Selo – o experiență eficientă în sistemul educațional mondial. - Citirea poeziilor sau demonstrarea propriului program literar-muzical al liceenilor. - Apelul către liceeni prin intermediul versurilor lui Pușkin: „Mesaj pentru Chaadaev“, drama „Boris Godunov“, „Scrieri despre educație“, poeziile „19 Octombrie“ din diferiți ani pentru a contribui, prin intermediul experienței lui Pușkin, la „rezolvarea“ enigmei unui studiu de succes în liceu. - Pregătirea pentru evenimentul de inițiere și rostirea „Jurământului liceanului“ – al muzeului sau propus de liceu. - Felicitări pentru liceenii inițiați. Autor și executor al programului: Muzeograful M.V. Podlesnaia Chișinău, 2017 86

Fig. 15.2. Palatul Dolmabahce din Istanbul, comoara sultanilor de pe Bosfor Palatul Dolmabahce este cel mai impozantă și luxoasă reședință din Turcia: amplasată pe 15.000 de metri pătrați, este prezentată de 285 de camere, cu încăperi axiliare: băile, holurile și anexele. În palat se întâlnește opulența orientală a celor șase sultani care l-au locuit (ultimii conducători ai Imperiului Otoman) cu rafinamentul occidental. De altfel, palatul seamănă mai mult cu o reședința imperială franceză sau austriacă, decât cu locațiile din 1001 de nopți.

87

CAPITOLUL 16 PROFESIONALISMUL GHIDULUI Subiecte propuse: 16.1.Calităţile personale şi profesionale ale ghidului 16.2.Arta oratorică și cultura vorbirii ghidului 16.3. Mijloace de comunicare extraverbale în desfăşurarea excursiei

6.1.Calităţile personale şi profesionale ale ghidului Ghidul excursionist este figura centrală a unei activităţi excursioniste. De calităţile personale şi profesionale ale acestuia depinde aprecierea mentalităţii populaţiei, care locuieşte în ţara-destinaţie turistică. Un rol major în modelarea personalităţii ghidului îl joacă vocaţiile (înclinaţiile) acestuia. Vocaţii – particularităţi sau aspecte anatomio-fiziologice ale sistemului nervos, creierului: memorie, spirit de observaţie, imaginaţie, creativitate. Caracteristic este faptul că pe baza unor şi aceloraşi înclinaţii, în funcţie de tipul de activitate selectată, se pot dezvolta diferite abilităţi – profesor, lector, ghid turistic. La ghid, sub influenţa activităţii practice, se formează o serie de abilităţi speciale. Abilităţile sunt definite ca trăsături individuale de personalitate şi sunt condiţii subiective pentru realizarea cu succes a unui anumit tip de activitate. Ele se descoperă prin rapiditatea, profunzimea şi durabilitatea stăpânirii metodelor şi tehnicilor oricărei activităţi. Pentru un ghid sunt caracteristice patru tipuri de abilităţi: 1) constructive; 2) organizatorice; 3) de comunicare; 4) analitice. 1. Abilităţile constructive constau în capacitatea selectării şi aranjării în mod corespunzător a materialului pentru excursie, prezentarea clară şi convingătoare, iar, în caz de necesitate, restructurarea planului de desfăşurare a excursiei, a schemei de utilizare a tehnicilor de conducere. Acest tip de abilităţi constituie baza activităţii mentale ale ghidului. 2. Aptitudinile organizatorice sunt exprimate în capacitatea gestionării grupului excursionist, direcţionării atenţiei turiştilor asupra obiectelor necesare, precum şi în capacitatea asigurării realizării programului pentru turiştii şi vizitatorii, care au sosit din alt oraş. 3. Abilităţile de comunicare sunt exprimate în capacitatea stabilirii relaţiilor de afaceri cu grupul de turişti şi păstrarea acestora pe durata comunicării, construirea corectă a relaţiilor cu şoferul de autobuz, lucrătorii din muzeu şi expoziţii, cu metodiştii biroului de excursii, cu 88

conducătorii secţiilor metodologice, cu alţi ghizi, conducătorii de grupuri turistice şi organizatorii călătoriilor şi excursiilor. 4. Abilităţile analitice servesc drept bază pentru analiza autocritică a activităţii sale, evaluarea obiectivă a calităţii excursiei efectuate, utilizarea eficientă a tehnicilor metodologice. Nu toţi ghizii posedă în egală măsură abilităţile menţionate. Componentele de calificare profesională ale unui ghid depind de următoarele aspecte: Temperamentul ghidului. Manifestarea temperamentului este rezultatul unei culturi umane comune, comportament, care poate şi ar trebui să fie subordonat voinţei sale şi depinde de capacitatea controlului emoţiilor, ceea ce reprezintă o componentă esenţială a meseriei de ghid. Cunoştinţe: erudiţie, cunoştinţe de specialitate, cunoştinţe din teoria excursionistă, posedarea tehnicilor de conducere a excursiilor, cunoştinţe din psihologie şi pedagogie, competenţe oratorice de bază, logică şi etică. Competenţe: formularea cunoştinţelor, exprimarea gândurilor sale înainte de călătorie (în text), lărgirea cercului de persoane prin expunere şi cultura vorbirii, utilizarea în timpul desfăşurării excursiei a procedeelor metodologice, aducerea la cunoştinţa publicului a informaţiilor şi gestionarea acestora, transmiterea convingerilor sale şi activitatea în echipă. 16.2. Arta oratorică și cultura vorbirii ghidului În timpul desfăşurării excursiei se utilizează următoarele cinci procedee ale artei oratorice. Fiecărui procedeu îi este caracteristic un vocabular specific propriu: 1) cuvântul sau discursul – scurtă prezentare orală pe un anumit subiect; 2) raportul – un discurs public pe un anumit subiect, conţine materialul analitic pentru discuţii suplimentare; 3) referatul – un rezumat asupra conţinutului întrebării, bazat pe date ştiinţifice, revizuirea şi analiza surselor bibliografice, de arhivă ş. a.; 4) lecţia – declaraţie publică orală, în care se prezintă detaliat orice subiect; 5) forme mici de exprimare orală – o replică (consimţământ, obiecţie, observare), ca răspuns la discursul oratorului, ajutor în timpul discursurilor, întrebare retorică, răspuns direct la întrebare. Orice excursie bine pregătită şi ghidată este o sinteză a formelor artei oratorice. Ghidul trebuie să posede cultura vorbirii, care se caracterizează prin bogăţia vocabularului utilizat, folosirea extensivă a construcţiilor gramaticale, expresivitate artistică, armonie logică, oportunitate de gesturi şi mimici. Profesorul V.A. Artemov, în cartea sa „Cultura vorbirii” (Moscova: Ştiinţa, 1986) include în acest concept cultura pronunţării, formele gramaticale şi sintaxa de exprimare, cât şi stilistica culturii de exprimare. 89

În pregătirea unor teme concrete și elaborarea expunerilor ar fi adecvat ca ghidul să-şi concentreze atenţia asupra tempoului vorbirii. Tempoul rapid al vorbirii – 75 de cuvinte pe minut, mediu – 60 de cuvinte, lent – 45 de cuvinte. Vorbirea precipitată (80 sau mai multe cuvinte pe minut) este inacceptabilă, aceasta împiedică asimilarea materialului excursionist, extenuează rapid ascultătorii. Ghidul trebuie să înţeleagă importanţa limbii şi vorbirii, dar şi a interdependenţelor dintre ele. Vorbirea ghidului reprezintă prin sine activitatea orientată spre realizarea posibilităţilor limbajului. Succesul acestei abordări depinde de faptul, câtă atenţie acordă ghidul îmbunătăţirii competenţelor sale vocale. Importantă este practica continuă. Pentru un ghid această constă în asimilarea diferitelor forme de înviorare a vorbirii, pentru altul – lupta cu cuvintele-parazite, pentru un al treilea – identificarea şi eliminarea erorilor limbii, pentru mulţi – eliminarea tautologiei (folosirea unor cuvinte identice sau similare ca sens, a expresiilor ce se dublează), în discurs prin căutarea cuvintelor şi expresiilor similare în cărţi de referinţă, enciclopedii, dicţionare. 16.3. Rolul mijloacelor de comunicare extraverbale în desfăşurarea excursiei Ghidul este un angajat din zona de contact, astfel încât, paralel cu posedarea limbii, îi sunt necesare cunoaşterea mijloacelor extraverbale de influenţă asupra turiştilor. O formă de influenţă extraverbală este gesticularea – o mişcare a mâinii sau o altă mişcare a corpului, care are o anumită semnificaţie. Gestul ghidului accentuează atenţia ascultătorilor asupra conţinutului materialului prezentat, subliniază cele mai importante lucruri, confirmă cele spuse. O particularitate principală a unui gest în cadrul unei excursii constă în faptul, că acesta este legat nu atât de expunere, cât de demonstraţia obiectului, fiind o parte componentă a prezentării. Gesturile în excursii sunt împărţite în trei grupe: gesturi care stau la baza perceperii vizuale a obiectelor; gesturi care constituie o parte componentă a demonstraţiei; gesturi care consolidează expunerile excursiei. În demonstraţie se utilizează gesturi în forma lor cea mai simplă – de semnalizare. Ghidul indică cu mâna o anumită clădire. Acest gest este utilizat, de asemenea, pentru comutarea atenţiei excursioniştilor de la un obiect la altul. Mai puţin frecvent este utilizat gestul spaţial, care oferă idei despre limitele obiectului examinat. Se foloseşte acesta şi în examinările panoramice ale oraşului, ale ansamblurilor arhitecturale, diferitor medii, în care se produc evenimente. Ghidul prin intermediul unui gest limitează obiectul, determină dimensiunile acestuia. 90

O largă răspândire au căpătat-o gesturile ilustrative, care ajută turiştii în determinarea înălţimii şi lăţimii obiectului observat. Ghidul face un gest cu mina de jos în sus sau de la stânga la dreapta, subliniind cuvintele spuse. Gesturile constructive subliniază particularităţile şi aspectele morfologice (convexitate, concavitate etc.) sunt utilizate în excursiile arhitecturale şi urbane. Gesturile de reconstrucţie ajută turiştii la vizualizarea imaginară a aspectului exterior al clădirilor dispărute în timp, evidențiind completările mai târzii ale clădirii. Aceste gesturi sunt utilizate de către ghizi în procedeele metodice de reconstrucţie vizuală. Ele constituie o parte a procedeului metodic, ce urmăreşte ca scop crearea imaginii despre forma iniţială sau originală a obiectului. Gesturile de stimulare nu sunt legate de demonstraţie şi poartă un caracter organizaţional. Cu ajutorul acestora ghidul propune de a coborî din autobuz sau de a ocupa locurile în salonul autobuzului, poziţionează grupul la obiect, solicită turiştilor trecerea la obiectul următor. Gesturile emoţionale exprimă sentimentele ghidului, starea sa psihologică într-un moment dat. Gesturile folosite în expunere sunt clasificate ca gesturi, care subliniază importanţa materialului prezentat, dezvăluie conţinutul ideilor ghidului, explică esenţa expunerii, clarifică conţinutul discursului ghidului. Gesturile, care însoţesc expunerea, trebuie să fie semnificative, orientative, concise, informative şi emoţionale. Uneori gestul este văzut ca o imagine grafică a ideii ghidului.

Fig. 14.1.Denumirea degetelor mânii Exista unele exemple care pot fi înțelese diferit de diferite popoare: 91

Dacă degetul mare formează cu degetul arătător un inel (ok!) – pentru americani și europeni semnifică că totul este bine, pe când pentru brazilieni – semnifică un cuvânt indecent, pentru japonezi – bani, pentru tunisieni – agresiune. Degetul mare ridicat în sus, în America, Anglia, Australia, Noua Zeelandă are trei semnificații. De obicei, semnifică dorința de a opri o mașină de ocazie pe drum. A doua semnificație – totul este în ordine. În cazul trei, în Turcia, Africa, Orientul Mijlociu – dacă degetul se ridică brusc în sus – este o propunere nedelicată. În Grecia semnifică „închide-ți gura”. Dacă rotim cu degetul la tâmple: italianul își exprimă satisfacerea de cineva, spaniolul – dă de înțeles că mult vorbești, în Europa de Est - semnifică neajunsuri mentale.

Fig. 14.2. Semnificația gesturilor cu degete Deficienţele în utilizarea gesturilor în cadrul excursiilor sunt gesticulaţiile excesive, înlocuirea cuvintelor cu gesturi, inutilitatea acestora în demonstraţia obiectelor (reţinere în timp), decalajul între gest şi vorbire, inexactitatea gestului. Un neajuns al metodicii existente este lipsa normelor ştiinţifice de folosire a gesticulaţiei expresive şi eficiente în excursii. 92

O manifestare a culturii emoţionale a ghidului este mimica – mişcarea muşchilor faciali, care exprimă starea de spirit, sentimentele trăite de persoană, dispoziţia acesteia. În unele cazuri, mimica este capabilă să exprime mult mai multe, decât limba. Mimica şi gestul sunt inseparabile. Poziţia (poza) ghidului. Poziţia corpului în timpul lucrului este un element important în comportamentul său, indiferent de faptul, dacă el se află în picioare sau în poziţie aşezată în faţa grupului. Poziţia trebuie să fie naturală, confortabilă şi relaxată. Poza ghidului – extravaganţa în îmbrăcăminte şi în alte detalii ale aspectului exterior (mini-fustă, decolteu, o mulţime de bijuterii, machiaj) nu trebuie să sustragă atenţia turiştilor sau să devină un obiect al observaţiilor lor. Astfel, cunoştinţele şi abilităţile ghidului, calităţile profesionale şi personale ale acestuia sunt temelia succesului oricărui program excursionist, chiar şi în lipsa de abundenţă a obiectelor turistice interesante, destinate prezentării.

Fig. 14.3. Ghidul în activitate în diferite perioade istorice

93

CAPITOLUL 17 INSTITUIREA, APROBAREA ŞI ÎNREGISTRAREA RUTELOR TURISTICE

Subiecte propuse: 17.1.Principii generale referitor la elaborarea rutei turistice 17.2.Omologarea rutei turistice 17.3.Înregistrarea rutei turistice

17.1. Principii generale referitor la elaborarea rutei turistice Elaborarea un nou traseu turistic este necesar pentru a diversifica produsul turistic în scopul de a menține permanent interesul clienților, pentru a se diferenția de la companii turistice concurente. Nu este un secret faptul că excursiile interesante adesea sunt preluate de către concurenți, folosind un lucru imens depus de autorii rutei turistice noi. Pentru a proteja drepturile de autor și pentru a crea un traseu turistic de calitatea, Agenția turismului RM a elaborat normele metodologice privind instituirea, aprobarea şi înregistrarea rutelor turistice în conformitate cu 3 acte legislative: 1. Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţii turistice în Republica Moldova nr. 352, art. 6 lit. n). 2. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 338 din 19 mai 2014 cu privire la aprobarea Strategiei de dezvoltare a turismului „Turism 2020” 3. Planului de acţiuni pentru implementarea acesteia în anii 2014-2016. Scopul Normelor metodologice este de a stabili cerințele și mecanismul privind elaborarea, omologarea și înregistrarea rutelor turistice, precum și crearea Registrului rutelor turistice omologate din Republica Moldova (în continuare – Registru). Rutele turistice sunt elaborate de către ghizii de turism ori cu asistenţa nemijlocită a acestora, din inițiativă proprie sau la solicitarea persoanelor fizice sau juridice. La elaborarea rutelor vor fi respectate următoarele principii: 1) prezentarea veridică și obiectivă a informației privind obiectivele turistice; 2) respectarea normelor de protecție a patrimoniului cultural și a mediului înconjurător; 3) respectarea normelor de securitate a turiștilor pe parcursul rutei turistice; 4) respectarea principiilor de nedescriminare și incluziune socială. La elaborarea rutelor trebuie respectate următoarele cerințe: 1) fiecare rută trebuie să conțină Fișa tehnică, pașapoartele obiectivelor incluse în rută și textul de control al rutei; 94

2) descrierea obiectivelor rutei să posede caracter narativ; 3) conținutul informației să fie accesibil publicului larg, evitând utilizarea abundentă a terminologiilor de specialitate; 4) obiectivele incluse în rută să fie însoțite de imagini; 5) în rută să fie incluse doar unități de cazare clasificate; 6) la includerea posibilităților de alimentație se va da prioritate unităţilor de alimentaţie care propun bucătăria tradițională (regională şi locală); 7) la elaborarea rutei se va lua în considerație posibilitatea valorificării potențialului cultural: evenimente culturale (festivaluri, spectacole de dans şi muzică populară, de teatru popular); ateliere de artizanat şi mică industrie locală; târguri sau tarabe de artizanat cu posibilitatea de a procura suvenire şi obiecte de artizanat şi meşteşuguri locale etc. Un element important al elaborării rutei turistice este Fișa tehnică a programului excursionist, care trebuie sa conține următoarele elemente obligatorii: 1) denumirea rutei; 2) itinerarul; 3) tipul traseului: liniar, radial, circular; 4) tematica rutei (cultură, istorie, arheologie etc.); 5) lungimea rutei; 6) durata: se indică durata în timp (de la… până la… ore și min.), pentru fiecare obiectiv inclus în rută și kilometrajul între obiective); 7) beneficiarii (grupurile-țintă); 8) scopul rutei (cunoașterea multiplelor culturi, care au existat în această zonă, a aspectelor istorico-arheologice și de cult ale teritoriului, familiarizarea cu habitatul localnicilor: tradiții și obiceiuri, artizanat și autenticitate etc.); 9) program / descrierea itinerarului include, la alegere: vizitarea muzeului, mănăstiri rupestre, atelierelor meșterilor populari, cramei vinicole, drumeție, picnic în pădure, servicii de alimentație, servicii de agrement, program folcloric, munci agricole etc.; 10) lista obiectivelor turistice incluse în rută; 11) complexitatea rutei (se va descrie nivelul de dificultate: mersul pe jos în km ca exemplu 0,1 km sau 0,5 km de drumeție, relieful: deal, câmp, podgorie, pădure, iaz, râu, coborâri, urcușuri etc.); 12) vestimentația recomandată: tipul de îmbrăcăminte sau încălțăminte, eventual echipament special; 13) transport (se specifică tipul transportului: autocar, microbuz, automobil etc.); 14) localități de tranzit; 95

15) posibilități de cazare (se indică denumirea, amplasarea și datele de contact: telefon, web, e-mail-ul unităților de cazare din zonă, recomandate de autorii rutei); 16) posibilități de alimentaţie (se indică denumirea, amplasarea și datele de contact: telefon, web, e-mail-ul unităților de alimentație din zonă, recomandate de autorii rutei); 17) posibilități de agrement (se indică tipurile de agrement recomandate de autori, eventual cine le organizează și datele de contact ale organizatorilor); 18) centre de informare turistică; 19) schema rutei (prezentare grafică); 20) autorii. Pentru obiectivele turistice incluse în rută este necesar să fie elaborat pașaport. Paşaportul obiectivului turistic trebuie să conține obligatoriu următoarele componente: 1. denumirea completă a obiectivului turistic, conform actelor înregistrate oficial; 2. anul fondării; 3. tipologia – tipul obiectivului şi valoarea istorică (monument de istorie, arhitectură, arheologie etc.; muzeu, rezervaţie naturală, culturală, peisajistică, științifică etc.); 4. amplasarea geografică (adresă, distanţa de la Chişinău și de la alte centre urbane importante); 5. posibilități de acces (rutier, aerian, feroviar, acvatic); 6. date de contact: telefon, web, e-mail; 7. perioada de funcţionare pe parcursul anului şi programul de vizitare (dacă există); 8. taxa de vizitare (se indică intrare liberă sau cu plată); 9. fotografia (format 21 x 15 cm, hârtie 120 mg); 10. comentarii/note/ legende; 11. data elaborării pașaportului.

17.2. Omologarea rutei turistice Rutele turistice sunt omologate şi înregistrate de către Agenția Turismului. Pentru omologarea rutelor, Agenția Turismului creează, prin ordin, o Comisie de omologare a rutelor turistice constituită, ca regula, din 7 membri, reprezentanţi ai Agenţiei Turismului, Ministerului Culturii, Academiei de Științe și asociațiilor de specialitate. La prima şedinţă este necesar de ales preşedintele Comisiei. La necesitate, este desemnat un membru nou al Comisiei în baza propuneri entităţii de resort. Pentru schimbarea susmneționată, Agenţia Turismului efectuează un ordin în termen de până la o lună de la data apariție vacansiei.

96

Pentru omologarea rutelor pot fi atrași reprezentanți ai autorităților publice locale și ai instituțiilor de profil (cultură, istorie, arhitectură, arheologie, creație populară etc.). Cheltuielile de transport pentru deplasarea Comisiei în teritoriu și pentru lucrările de secretariat sunt suportate de către Agenția Turismului. Pentru a omologa și înregistra ruta turistică, persoanele fizice sau juridice depun la Agenţia Turismului dosarul rutei, care include: 1) cererea de înregistrare a rutei, conform anexei nr. 3 la prezentele Norme metodologice; 2) fişa tehnică a rutei; 3) pașapoartele obiectivelor turistice incluse în rută, însoțite de poze pe hârtie; 4) textul de control al rutei; 5) copiile actelor ce confirmă dreptul de autor asupra denumirii rutei (dacă dreptul de autor este înregistrat oficial). Agenţia Turismului, în termen de 30 zile lucrătoare de la data primirii setului complet de documente, organizează convocarea Comisiei de omologare a rutelor turistice. Comisia evaluează ruta în 2 etape: Prima etapă conține: a) evaluarea administrativă a dosarului rutei de către secretarul Comisiei și completarea formularului de verificare a dosarului rutei (anexa nr. 4 la prezentele Norme metodologice); b) transmiterea dosarului membrilor Comisiei pentru verificarea textului de control; c) verificarea veridicității textului de control și elaborarea avizului Comisiei. A doua etapă se desfășoară în perioada 1 mai - 30 septembrie. Această etapă conține verificarea la fața locului a accesului la obiectivele turistice și amenajarea turistică a obiectivelor incluse în rută. În rezultatul evaluării rutei, Comisia adoptă decizia privind înregistrarea sau neînregistrarea rutei turistice. Decizia Comisiei servește temei pentru emiterea ordinului de înregistrare a rutei turistice. În baza deciziei Comisiei, Directorul general al Agenţiei Turismului emite ordinul de înregistrare a rutei turistice în Registru. În cazul deciziei de neînregistrare a rutei, Comisia argumentează decizia sa și indică căile de înlăturare a neajunsurilor. 17.3. Înregistrarea rutei turistice În termen de 7 zile lucrătoare de la data recepționării avizului Comisiei, Agenţia Turismului emite ordinul respectiv, înscrie ruta vizată în Registru şi eliberează solicitantului Certificat de înregistrare a rutei turistice.

97

Termenul de valabilitate a înscrisului în Registru și a Certificatului de înregistrare a rutei turistice este de 10 ani. După expirarea perioadei de valabilitate, înscrierile sunt radiate din Registru. Persoana fizică sau juridică care a solicitat înregistrarea unei rute poate solicita prelungirea termenului de valabilitate a înscrisului în Registru și eliberarea unui nou Certificat. Solicitarea se efectuează printr-o cerere adresată Agenției Turismului, în care confirmă actualitatea informației prezentate anterior. În cazul modificării informației din rută, inclusiv a datelor de contact, persoana care a solicitat înregistrarea rutei turistice înaintează în scris Agenției Turismului o cerere de rectificare a informației. Agenția Turismului operează modificările în rută în termen de 10 zile din data înregistrării cererii. Solicitarea de înregistrare a unei rute care conține obiective turistice din rutele deja înregistrate poate fi acceptată, dacă se respectă următoarele condiții minime: 1) ruta propusă spre înregistrare nu conține mai mult de 20% din obiectivele turistice ale unei rute deja înregistrate; 2) ruta propusă spre înregistrare nu conține mai mult de 50% din localitățile de tranzit, unitățile de cazare și unitățile de alimentare ale unei rute deja înregistrate.

Astfel, instituirea, aprobarea şi înregistrarea rutelor turistice se subordonează unor norme, respectarea cărora favorizează formarea unor programe excursioniste, motivarea către călătorii, sporesc fluxul de excursanți, tentați să cunoască obiecte turistice noi, în care s-a materializat istoria meleagurilor natale.

Fig. 17.1.Muntele „Elefant” din Guilin (China)

98

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27.

BIBLIOGRAFIE Chiriac Alexandra, Luca Constantin. Manualul ghidului de turism. Bucureşti: “Gemma Print”, 2002. Cosciug C. Curs de prelegeri la disciplina „Teoria și practica activității excursioniste” pentru studenții specialității 812.1. „Turism”. Chișinău: 2011 Draica Constantin. Ghid practic de turism internaţional şi intern. Bucureşti: Editura All Beck, 1999. Lupu Nicolae, Titan Emilia, Tigu Gabriela, Stanoiu Felicia. Lexicon de termeni turistici. Bucureşti: “Oscar Print”, 2002. Nistoreanu Puiu, Dinu Vasile, Nedelea Alexandru. Producţia şi comercializarea serviciilor turistice. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 2004. Александров Ţ.Н. Подготовка и проведение экскурсий: Методические рекомендации. М.: ЦРИБ «Турист», 1974. Алехина И. Имидж и Этикет в бизнесе. М.: 2005. Бороздина A.В. Психология делового общения. М.: 2002. Бурмистрова Н.Д. Требования к методической разработке экскурсии: Методические рекомендации. М.: ЦРИБ «Турист», 1979. Введенская Л.А., Павлова Л.Г. Культура и искусство речи: Современная риторика. Ростов н/Д: Изд-во «Феникс», 1998. Власова Т.И. , Данилова М. М., Шарухин А. П. Профессиональное и деловое общение в сфере туризма. Санкт-Петербург: 2005. Гецевич Н.А. Основы экскурсоведения: Учеб. пособие. Минск: Изд-во «Университетское», 1988. Дмитриев Э.Г. Особенности подготовки и проведения обзорных (многоплановых) экскурсий. М.: ЦРИБ «Турист», 1975. Долженко Г.П. История туризма в дореволюционной России и СССР. Ростов н/Д: Изд-во Рост, ун-та, 1988. Долженко Г.П. Экскурсионное дело. Москва-Ростов-н/Д: 2005. Доценко Е.Л. Психология манипуляции. М.: 2000. Дьякова Р.А., Емельянов Б.В., Пасечный П.С. Основы экскурсоведения: Учеб. пособие. М.: Просвещение, 1985. Емельянов Б.В. В помощь экскурсоводу. М.: Профиздат, 1976. Емельянов Б.В. Основы экскурсоведения: Учеб. пособие. М.: ЦРИБ «Турист», 1985. Емельянов Б.В. Профессиональное мастерство экскурсовода: Учеб. пособие. М.: ЦРИБ «Турист», 1986. Емельянов Б.В. Экскурсоведение. Учеб. пособие. М.: 2004. Кузьмин Э.Л. Дипломатическое и деловое общение: правила игры. М.: 2005. Малышев А.А. Методические рекомендации по использованию элементов психологии в экскурсиях. М.: ЦРИБ «Турист», 1980. Мчедлов М.П. , Филимонов Э.Г. Религиозный фактор в формировании экономики // Вестник Российской академии наук, 1996. Т. 66. №9. Орехов Д. Святые иконы России. СПб.: Изд. дом «Невский проспект», 2000. Панкратов В.Н. Манипуляции в общении и их нейтрализация. М.: 2001. Панкратов В.Н. Психотехнология управления людьми. М.: 2001. 99

28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37.

Савина Н.В. Экскурсоведение: Учебно-практическое пособие. Минск: 2001. Садохин А.П. Введение в теорию межкультурной коммуникации. М.: Высш. шк., 2005. Сичинава В.А. Экскурсионная работа: Пособие для учителей. М.: Просвещение, 1981. Соломонов О. Искусство управлять людьми. М., 2005. Тарзавина А.В. Городская обзорная экскурсия: Методические рекомендации. М.: ЦРИБ «Турист», 1975. Форсайт П. Успешные переговоры. М.: 2004. Холопова Т.И., Каменская Е.Н. Психология и этика делового общения. Ростов на Дону: 2004. Христов Т.Т. Религиозный туризм. М.: «Академия», 2005. Чернихова Е.Я. Учебные экскурсии по географии. М.: Просвещение, 1980. Norme Metodologice privind instituirea, aprobarea şi înregistrarea rutelor turistice, adoptate prin Ordinul Agenţiei Turismului nr.11 din 30.04.2015

100