Obligatii Comerciale II [PDF]

Zitiervorschau

Obligaţiile comerciale Consideraţii generale privind regimul juridic al obligaţiilor comerciale În desfăşurarea activităţii sale, comerciantul încheie o serie de acte juridice sau săvârşeşte fapte juridice de comerţ prin intermediul cărora se nasc, se modifică ori se sting drepturi şi obligaţii. Similar dreptului civil, faptele juridice pot fi tratate lato sensu, incluzând atât evenimentele, întâmplările care se produc independent de voinţa omului, cât şi acţiunile omului, fie că acestea sunt făcute cu intenţia producerii efectelor juridice (actele juridice), fie că sunt comise fară voinţa producerii de efecte juridice,efecte care se produc însă,în virtutea legii). Acestea din urmă formează conţinutul faptelor juridice stricto sensu,fapte care pot fi licite:gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără just temei sau fapte ilicite(delicte) care dau naştere la răspunderea civilă delictuală. Actele juridice în dreptul commercial sunt unilaterale, bilaterale şi multilaterale.Sunt acte unilaterale de comerţ:emisiunea unei cambii,încuviinţarea reprezentării comerciale,oferta de a contracta, constituirea unei societăţi cu răspundere limitată cu unic asociat. Cele mai frecvente acte juridice comerciale sunt contractele unilaterale sau bilaterale,cu titlu oneros (comutative sau aleatorii),fiecare parte contractantă urmărind un folos (avantaj) patrimonial1. Instituţia obligaţiei comerciale nu este definite în lege, iar sediul actual al materiei este reglementat unitar cu cel al obligaţiei civile în Cartea a-V-a a Codului civil Despre Obligaţii (art.1164-1649). Principii derogatorii de la dreptul comun care guvernează obligaţiile comerciale Odată cu constituirea normelor con-suetutinare ale dreptului comercial medieval s-au impus anumite derogări de la regulile dreptului comun în materia obligaţiilor.Aceste derogări şiau justificat existenţa pe consideraţiuni derivând din specificul actului de comerţ.2 Derogările de regulile dreptului comun se referă la: a)Solidaritatea în materia obligaţiilor comerciale prevede că în obligaţiile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar,afară de stipulaţie contrarie;aceeaşi prezumţie există şi în contra fidejusorului chiar necomerciant, care garantează o obligaţie comercială. Solidaritatea nu se prezumă, ea trebuind să fie stipulată de părţi în mod expres constituie, una din măsurile pe care le-a luat legiuitorul de încurajare a creditului. Solidaritatea debitorilor comerciali aduce creditorului o mult mai mare garanţie în realizarea creanţei sale datorită faptului că îi permite să se îndrepte împotriva oricăruia din debitorii săi pentru executarea în totalitate a obligaţiei asumate. Măsura luată de legea comercială de a considera solidari cu debitorii pe fidejusori deşi pare excesivă, este justificată de raţiuni privind consolidarea celor trei „axe" ale comerţului:credit, celeritate şi securitate".Extinderea solidarităţii şi la fidejusori este operată numai sub condiţia ca obligaţia garantată de fidejusori să fie comercială. Dacă obligaţia garantată este comercială devine nerelevant faptul că fidejusorul nu este comerciant. b) Curgerea dobânzilor la materia obligaţiilor comerciale presupune că datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile. c) Termenul de graţie pentru executarea obligaţiei. În obligaţiile comerciale judecătorul nu poate acorda termenul de graţie permis în cazul obligațiilor civile.Justificarea acestei măsuri are ca principal efect asigurarea executării riguroase și la timp a obligaţiilor comerciale. 1

Excepţional, există în dreptul comercial şi acte cu titlu gratuit (liberalităţi sau acte dezinteresate). Comerţul are nevoie de reguli juridice şi de instituţii favorabile asigurării rapidității tranzacţiilor şi dezvoltării creditului.

2

1

Reguli referitoare la măsuri asigurătorii şi la executarea obligaţiilor contractuale Principalul efect pe care îl produc obligaţiile este de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice.Cum contractul comercial este cel mai însemnat izvor al obligaţiilor comerciale, principalul efect al său este cel al executării sale de către debitor, în termenii, condiţiile şi la locul în care părţile au convenit. Între momentul naşterii raportului juridic contractual şi data executării pot interveni însă numeroase evenimente care amână sau împiedică executarea obligaţiei. În perspectiva unui eventual litigiu creditorul obligaţiei este legitimat să ceară luarea unor măsuri judiciare, cu caracter asigurator, pentru protecţia dreptului său.Prin exerciţiul ordonanţei preşedinţiale vor putea fi luate măsuri provizorii în vederea prevenirii unor pagube iminente sau pentru păstrarea unui drept, fără a pune în discuţie fondul acestuia. Printre măsurile cu caracter urgent care ar putea fi luate se numără : blocarea parţială sau totală a contului bancar,sechestrul asigurator sau sechestrul judiciar precum şi retenţia (dreptul de retenţie). Cauzele care pot să îndreptăţească intervenţia justiţiei în scopul luării acestor măsuri sunt variate; în principal pot fi generate de neexecutarea raportului contractual intervenit între creditor şi debitor sau din abuzurile comise în existenţa unui contract de asociere între două sau mai multe persoane care au constituit o societate cu caracter comercial. Cele mai frecvente intervenţii sunt de natură contractuală indiferent că provine din neexecutarea cu rea credinţă a unei obligaţii contractuale sau din depăşirea atribuţiilor de administrare a unor bunuri care aparţin unui patrimoniu comun.3 Garanţiile obligaţiilor comerciale Creditul este unul dintre elementele esenţiale ale unei afaceri.Fără credit,o societate comercială este la discreţia situaţiilor neprevăzute,fără a putea riposta . Împrumutătorii sunt persoane sau instituţii realiste care sunt preocupate ca la scadenţă sumele împrumutate să le revină şi, în plus, să realizeze şi un profit din această operaţie.Ei vor împrumuta banii solicitaţi dar aceste împrumuturi vor fi cu atât mai scumpe cu cât riscurile asumate de împrumutători sunt mai mari. Pentru a evita aceste riscuri, împrumutătorii recurg la diferite feluri de garanţii care să-i asigure în caz de insolvabilitate a debitorilor. Garantarea obligaţiei asumate de împrumutător constituie o măsură de asigurare a executării sale. Garanţiile obligațiilor se clasifică în:garanţii preventive-dreptul de retenţie, indisponibilizarea unor bunuri; garanţii ale executării reale-clauza penală şi arvuna);garanţii reparatorii-fidejusiunea,garanţiile reale, privilegiile. În activităţile comerciale, o importanţă deosebită o prezintă garanţiile personale deoarece, pe de o parte, statul, atunci când are motive, poate sprijini întreprinderile, prin cauţiuni personale faţă de bănci iar,pe de altă parte, există o anume solidaritate între întreprinderi, care este favorabilă sprijinului reciproc, atunci când căderea uneia ar avea influenţe negative asupra celorlalte. Fidejusiunea în cadrul obligaţiilor comerciale Singura posibilitate reală pe care creditorii o au la îndemână să obţină îndeplinirea obligaţiilor asumate de debitor este garanţia. Cea mai uzitată formă de garanţie a obligaţiei de plată este fideiusiunea, o formă de garanţie personală, reglementată de art.2280-2320 Cod civil şi care reprezintă angajamentul pe care un terţ şi-l asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia în cazul în care debitorul nu şi-l execută el însuşi. Acest terţ se numeşte fideiusor sau garant. 3

Ordonanţa preşedinţială este aplicată în materie comercială atât în cazul raporturilor juridice provenind din contractul de vânzare comercială cât şi în cazul societăţilor comerciale.

2

Cod civil aduce o modificare în ce priveşte fideiusiunea şi anume posibilitatea caracterului oneros, respectiv constituirea fideiusiunii în schimbul unei remuneraţii.Fideiusiunea poate fi: convenţională, legală, judiciară, dar cea mai des folosită este fideiusiunea convenţională.4 Contractul de fidejusiune este contractul prin care o persoană, numită fidejusor, se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia debitorului,dacă acesta nu o va execută(art.2280 C.civ.) Fidejusorul este persoana care se obligă faţă de creditorul altei persoane (debitor) să execute obligaţia debitorului dacă acesta nu o va executa.(art.2285 C.civ). Fideiusiunea reprezintă un contract accesoriu obligaţiei principale care poate fi şi o obligaţie comercială.În temeiul acestui caracter,fideiusiunea nu poate exista independent de obligaţia principală şi se întinde doar în limitele acesteia.Fideiusiunea care are o întindere mai mare decât obligaţia pentru care a fost constituita va fi redusă doar în limitele acestei obligaţii. În general, fideiusiunea naşte obligaţii doar în sarcina fideiusorului, dar există posibilitatea ca în convenţia părţilor să fie prevăzute obligaţii şi în sarcina creditorului, caz în care contractul devine sinalagmatic. Fidejusorul poate pretinde suma efectiv plătită creditorului pentru stingerea obligaţiei debitorului, la care se adaugă cheltuielile efectuate după ce 1-a înştiinţat pe debitor că este urmărit de creditor. 5Atât creanţa,cât şi cheltuielile vor fi producătoare de dobânzi din ziua notificării făcute debitorului despre plata efectuată către creditor.În cazul în care prejudiciul fidejusorului nu este acoperit integral, el va putea pretinde şi daune-interese în completare. Forma scrisă a contractului de fideiusiune trebuie respectată ad validatem sub sancţiunea nulităţii absolute, actul putând fi încheiat prin înscris sub semnatură privată sau act autentic. Efectele fideiusiunii. Chiar dacă este un contract cu doar două părţi-creditorul şi fideiusorul, contractul de fideiusiune nu produce efecte doar între aceste părţi, ci şi intre fideiusor şi debitor, precum şi între cofideiusori. Obligaţia fideiusorului se concretizează dacă debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia principală, iar creditorul poate solicita executarea obligaţiei de la fideiusor, fără să fie obligat întâi la urmarirea debitorului.Dacă nu a renunţat expres şi dacă nu s-a obligat în solidar cu debitorul, fideiusorul are posibilitatea să invoce beneficiul de discuţiune-respectiv urmărirea debitorului principal şi doar mai apoi urmărirea sa. În general, în toate contractele de credit-situaţie în care se foloseşte frecvent-fideiusiunea convenţională-instituţiile de credit inserează în mod abuziv în contractele de fideiusiune renunţarea expresa a beneficiului de discutiune şi de diviziune sau obligarea în solidar a fideiusorului cu debitorul. Beneficiul de diviziune necesită existenţa mai multor fideiusori ai aceluiaşi creditor care garantează obligaţia principală.Dacă fideiusorii nu au renunţat expres la beneficiu, au posibilitatea să solicite creditorului divizarea acţiunii şi reducerea la partea fiecăruia. Efectele dintre fideiusor şi debitor apar doar dacă fideiusorul plăteşte obligaţia principală în locul debitorului, având un drept de regres împotriva acestuia. Stingerea fideiusiunii se poate face:pe cale principal-prin stingerea obligatiei de garantare dintre creditor si fideiusor si pe cale accesorie-prin stingerea obligatiei dintre debitor si creditor. În ambele modalităţi,stingerea fideiusiunii efectueazî prin: remitere de datorie,novaţie,compensaţie,confuziune, dare în plată, decesul fideiusorului şi rezilierea unilaterală a fideiusiunii date în vederea acoperirii obligaţiilor viitoare sau O formă aparte de fideiusiune este cea asimilată; în cazul în care o parte se angajează faţă de o altă parte să acorde un împrumut unui terţ, creditorul acestui angajament este considerat fideiusor al obligaţiei de restituire a împrumutului. 5 Constantin Stătescu,Corneliu Bârsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, Ed.Hamangiu, Bucureşti,2008, p.422. 4

3

nedeterminate, încetarea funcţiei deţinute de către debitor, în cazul fideiusiunii constituite în considerarea unei anumite funcţii deţinute de debitorul principal, lipsa de diligenţă a creditorului în urmărirea debitorului principal în termen de 6 luni de la scadenţa obligaţiei principale dacă fideiusiunea a fost dată pe durată nedeterminată şi în termen de 2 luni dacă fideiusiunea s-a constituit pe durata obligaţiei principale. 3.4.Cauţiunea Cauţiunea este un instrument esenţial al afacerilor, în proces de expansiune şi diversificare, datorită dezvoltării creditului, precum şi necesităţii garanţiilor de plată pretinse de creditori. Cauţiunea exercită o atracţie deosebită asupra creditorilor deoarece, în cazul lichidării judiciare, li se oferă un alt debitor în locul celui aflat în insolvenţă şi, în privinţa acestei garanţii personale, ei nu mai sunt concuraţi de alţi creditori. Băncile au devenit majoritare atât în calitate de creditori, cât şi, în calitate de fidejusori, astfel încât se poate vorbi despre o bancarizare a cauţiunii. Alături de ele se implică tot mai mult societăţile de cauţiune mutuală, care înglobează membrii unui corp profesional. Cauţiunile sunt furnizate si de persoane fizice . Instituţiile bancare solicită cauţiunea conducătorilor societăţilor cu răspundere limitată mici şi mijlocii pentru creditele acordate acestor societăţi iar atunci când băncile oferă propria lor cauţiune, pretind o subcauţiune a conducătorilor societăţilor debitoare. Prezumţia de solidaritate există şi contra fidejusorului, chiar necomerciant care garantează o obligaţie comercială. Cel ce garantează o obligaţie se angajează faţă de creditor să îndeplinească el însuşi obligaţia pe care debitorul nu o îndeplineşte. Cauţiunea este, în sens restrâns, un contract între creditor şi fidejusor, iar în sens larg,o operaţiune tripartită între persoane legate câte două prin contracte distinct. Esenţa cauţiunii o constituie caracterul său accesoriu.Cautiunea nu poate exista fără obligaţia principală, faţă de care se află într-o strânsă dependenţă şi nu poate fi mai întinsă, nici mai oneroasă decât aceasta. Dependenţă faţă de obligaţia debitorului nu transformă contractul de cauţiune într-un contract aleatoriu, pentru a-i permite fidejusorului să invoce absenţa factorului aleator în cazul în care situaţia patrimonială a debitorului era compromisă la data încheierii contractului. 3.5. Solidaritatea obligaţiilor Solidaritatea poate fi definită ca acea modalitate a obligaţiilor care impiedică diviziunea lor, chiar dacă, prin natura lor sunt divizibile. Solidaritatea codebitorilor.Solidaritatea debitorilor reprezintă, în acelaşi timp, o garanţie pentru creditori care pot urmări pe debitorul solvabil realizându-şi astfel creanţa. Prezumţia de solidaritate a codebitorilor prevede că în obligaţiile comerciale,codebitorii sunt răspunzatori în solidar, în lipsă de stipulaţie contrarie. (solidaritatea pasivă a debitorilor comerciali). Solidaritatea reprezintă o derogare de la principiul divizibilităţii obligaţiilor între mai mulţi codebitori şi are ca scop să permită creditorului executarea integrală a creanţelor oricărui debitor. Solidaritatea creditului poate fi activă (o pluralitate de creditori) sau pasivă (o pluralitate de debitori). În dreptul civil, legiuitorul prevede atât solidaritatea activa, cât şi cea pasivă. În schimb, în dreptul comercial există dispoziţii numai cu privire la solidaritatea pasivă. Caracterele solidarităţii se pot sintetiza astfel: • fiecare codebitor solidar este ţinut de plata întregii datorii, faţă de acelaşi creditor, creditorul putând urmări la alegerea sa pe oricare dintre codebitorii solidari pentru intreaga creanţă; • în raporturile dintre codebitorii solidari obligaţia este divizibilă, fiecare răspunzând in limita părţii sale de datorie; 4

• debitorul care a plătit întreaga datorie sau mai mult decât datora dobândeşte un drept de regres împotriva celorlalti codebitori solidari. Solidaritatea poate fi legală atunci când operează de drept, ex lege.6 Solidaritatea poate fi şi convenţională, stabilită de comun acord de părţile contractante. Dacă în dreptul civil, solidaritatea pasivă trebuie să fie prevăzută în mod expres în contract sau de către legiuitor, în dreptul comercial, solidaritatea pasivă se prezumă. Justificarea acestei prezumţii legale constă în necesitatea asigurării creditului existent în relaţiile comerciale. Principiul solidarităţii rămâne integral aplicabil nu numai în cazurile în care pluralitatea debitorilor îşi găseşte izvorul într-o obligaţie simultană unică, comercială pentru toţi, ci şi în cazul în care o nouă obligaţie comercială, cu acelaşi caracter (comercial) se grefează pe prima. În mod succesiv, fără ca primul sau primii debitori să fie liberaţi. Legiuitorul comercial mai prevede un tip de solidaritate legală sau esenţială care nu permite înlăturarea sa,pe calea voinţei părţilor,datorită caracterului său de ordine publică.În aceste cazuri, codebitorii sunt constrânşi la o prestaţie unitară, asemănător cu situaţia codebitorilor unei obligaţii indivizibile prin natura sa.Aceste cazuri sunt următoarele: 1.solidaritatea asociaţilor din societăţile în nume colectiv şi a comanditaţilor din societăţile în comandită (art.2 lit.a-c Legea nr.31/1990); 2. solidaritatea administratorilor societăţilor comerciale (art.41-43,102,146 Legea 31/1990). 3. solidaritatea comanditarilor care contravin dispoziţiei art.59 Legea nr. 31/1990 ce fac acte de administratie interzise, datorită răspunderii lor limitate pentru obligaţiile societăţii. 4.solidaritatea lichidatorilor care contravin regulilor lichidării şi întreprind efectuarea de operaţiuni noi,incompatibile cu starea de lichidare (art.178 Legea nr..31/1990; 5.solidaritatea mandatarilor comerciali când sunt mai mulţi (pluralitate de mandatari). 6. în caz de pluralitate de patroni în materia prepuşeniei; 7.solidaritatea cărăuşilor în transporturi,a codebitorilor unei cambii, bilet la ordin sau cec . Condiţiile de aplicare a solidarităţii obligaţilor.Regula solidarităţii obligaţiilor în materie comercială se aplică la îndeplinirea următoarelor condiţii: - Obligaţia are caracter comercial pentru debitori, deci izvorâşte dintr-un fapt de comerţ lato sensu. Solidaritatea nu se aplică necomercianţilor pentru operaţiuni, care nu sunt fapte de comerţ. - Prezumţia de solidaritate a debitorilor poate fi înlăturată printr-o manifestare de voinţă exteriorizată într-o anumită formă scrisă, verbală sau chiar din faptul executării. Important este a se dovedi prin orice mijloc de probă că părţile au convenit să înlăture solidaritatea. Solidaritatea fidejusorilor. Dacă în raporturile civile, fidejusorul este ţinut să execute numai în cazul în care debitorul nu şi-a executat obligaţia asumată faţă de creditor, în raporturile comerciale fidejusorul răspunde solidar cu debitorul pentru executarea obligaţiei faţă de creditor.În cazul în care există mai mulţi fidejusori, aceştia şi debitorul vor avea o răspundere solidară. Datorită prezumţiei de solidaritate care îi este aplicabilă, fidejusorul devine un obligat principal; în consecinţă, el nu va putea să se apere împotriva pretenţiilor creditorului prin invocarea beneficiului de discuţiune sau a beneficiului de diviziune.Prezumţia de solidaritate priveşte nu numai pe fidejusorul comerciant, ci şi pe fidejusorul necomerciant,cu condiţia ca acesta să garanteze o obligaţie comercială.Garanţii personali ai debitorului răspund 6

De ex., în materie de delicte sau quasi-delicte art.1382 C.civ., în cazul obligaţiilor asociaţilor societăţilor în nume colectiv sau a comanditaţilor în societăţile în comandită simplă ).

5

solidar,suprimându-li-se dreptul de discuţiune şi de diviziune.7. Prezumţia de solidaritate a debitorilor este înlăturată prin stipulaţia expresă a părţilor8. Probele specifice în materia obligațiilor comerciale Specificul obligațiilor comerciale determină și particularități ale condițiilor de probă a drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice comerciale.Mijloacele de probă ale dreptului comun sunt admise și pentru dovedirea acestor drepturi. În materia comercială domină principiul libertății depline a probațiunii obligațiilor. Ca atare se admite orice mijloc de probă, cu excepțiile prevăzute prin dispoziții cu caracter special. Obligaţiile comerciale se probează prin: Proba prin înscrisuri. Deşi raporturile comerciale sunt caracterizate de celeritate şi lipsă de formalism, înscrisurile sunt prezente în relaţiile comerciale 9. Mai mult, există anumite cazuri pentru care legea impune forma scrisă actelor juridice ad validitatem şi alte cazuri în care forma scrisă a actului juridic comercial este cerută ad probationem de lege. Registrele comerciale. Registrele comercianţilor fac probă în justiţie între profesioniștiicomercianţi pentru fapte de comerţ, ţinerea registrelor comerciale fiind una din principalele obligaţii profesionale ale comercianților.Registrele ce privesc activitatea comercianţilor sunt:registrul jurnal, registrul inventar, registrul copier şi registrul cartea mare. La acestea se adaugă registrul acţionarilor în cazul societăţilor pe acţiuni, registrele de şedinţă a adunărilor generale ale acţionarilor, registrele organelor de administrare şi conducere ale societăţii. Funcţia esenţială a acestor registre este aceea de evidenţă şi control al activităţii comerciantului, dar au şi o funcţie probatorie în litigiile dintre comercianţi şi, în anumite cazuri, în litigiile dintre comercianţi şi necomercianţi. Regimul juridic al registrelor comerciale, mijloace de probă în raporturile dintre comercianţi prevede că forţa lor probantă diferă după cum aceste registre au fost legal sau nelegal ţinute. Registrele comerciale legal ţinute, cu respectarea prevederilor legii aplicabile în materie pot fi folosite ca mijloace de probă nu doar în contra comerciantului care le ţine, ci şi în favoarea acestuia. Justificarea folosirii registrelor comerciale ca mijloace de probă o constituie faptul că aceste registre sunt obligatorii prin lege, în sensul că toţi cei care au calitatea de profesionişti comercianţi sunt obligaţi să ţină registrele comerciale.Principalul scop al registrelor comerciale nu îl constituie cunoaşterea, evidenţa şi controlul activităţii comerciantului, ci verificarea veridicității înregistrărilor din aceste evidenţe. Registrele comerciale nelegal ţinute fac proba,numai în contra comerciantului căruia îi aparțin, nu și în favoarea sa. Comerciantul este liber să folosească registrele sale comerciale ca mijloc de probă, utilizarea lor fiind facultativă.Dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege,registrele comerciale au valoarea probatorie a unei mărturisiri extrajudiciare. Comunicarea 7

Un exemplu în acest sens este avalul (garanţie specifică cambiei). Stanciu D.Cărpenaru,Tratat de drept comercial român,ed.VI-a, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2019, p.439; 9 Actele juridice pentru care legea impune forma scrisă ad probationem sunt, de exemplu: contractul de societate în participaţie,contractul de agenţie,contractul de consignaţie.Actele solemne la care se cere forma scrisa ad validitatem sunt: biletul la ordin și cecul, contractul de împrumut maritim, contractul de societate comercială.

8

6

registrelor are caracter excepțional întrucât legea nu o îngăduie decât în materia societăților, falimentului, asocierii în participație. Proba cu prezumţii în materie comercială consacră prezumţia de solidaritate pasivă a codebitorilor şi a fidejusorului, precum şi prezumţia datei telegramelor. Utilizarea prezumţiilor simple pentru dovedirea existenţei şi întinderii contractului este liberă. Proba cu mărturisirea în materie comercială,expresie a principiului indivizibilităţii mărturisirii are o aplicaţie mai restrânsă și admite folosirea oricărui mijloc de probă. Sunt asimilate mărturisirii, menţiunile făcute în registrele comerciale, factură comercială, registru comercial. Proba cu martori.Libertatea contractuală care guvernează raporturile comerciale se exprimă mai ales în folosirea probei cu martori în litigiile comerciale. Administrarea probei cu martori în aceste litigii este facultativă, fiind necesar a fi solicitată de părţi şi încuviinţată de instanţa de judecată. Raportul de expertiză. În litigiile comerciale, rapoartele de expertiză sunt frecvent folosite ca mijloace de probă, fiind administrate potrivit regulilor insituite de Codul de procedură civilă. Facturile acceptate. Facturile acceptate reprezintă un mijloc de probă specific raporturilor comerciale.Facturile sunt deosebit de răspândite în activitatea comercială, fiind emise în cadrul operaţiunilor de vânzare-cumpărare, dar pot însoţi, în principiu, orice altă operaţiune comercială (locaţiune, leasing, comision, agenţie etc.), având forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată. Factura comercială este definită ca fiind un înscris sub semnătură privată prin care se constată executarea unei operaţiuni comerciale și care cuprinde elementele  esențiale ale unei vânzări comerciale: identificarea părților, cantitatea de marfa, calitatea, prețul mărfii, condițiile de livrare.Factura face dovada deplină împotriva emitentului(vânzătorului) și în favoarea aceluia ce-l deține, adică a destinatarului (cumpărătorul).10 Întocmită în dublu exemplar, factura se trimite destinatarului odată cu marfa. Destinatarul va restitui emitentului duplicatul facturii acceptate, în condițiile legii. Ca orice act juridic, factura poate fi acceptată expres sau tacit.Acceptarea facturii este expresă când există menţiunea «acceptat» pe aceasta sau o formulă asemănătoare.Factura se consideră acceptată tacit în situaţia în destinatarul emite un instrument de plată (cec, bilet la ordin), sau când foloseşte marfa livrată în producţie, o revinde sau întreprinde operaţiuni din care rezultă acceptarea neîndoielnică a facturii. Corespondenţa comercială.Datorită celerităţii raporturilor comerciale, tot mai multe contracte comerciale se negociază şi se încheie prin corespondenţă. Forţa probantă a înscrisurilor ce alcătuiesc corespondenţa comercială este aceea a înscrisurilor sub semnătură privată, indiferent de modalitatea de transmitere ori suportul pe care sunt conservate. Prin corespondență comercială se înțelege orice fel de înscrisuri (scrisori,telegrame,note)intervenite între comercianți în scopul perfectării, modificării,stingerii obligațiilor comerciale,sau între aceștia și clientela lor. Înscrisurile expediate și primite sunt supuse regimului juridic al înscrisurilor sub semnatură privată. Proba prin fax. Faxul reprezintă o metodă tehnică de transmitere a textelor,desenelor,fotografiilor,prin intermediul liniile de comunicaţie telefonică. Prin fax destinatarul primeşte un înscris care cuprinde conţinutul comunicării,o copie a înscrisul original al expeditorului. Proba cu poşta electronică (e-mail) E-mailul reprezintă o tehnică de comunicare la distanţă sub formă electronică;înscrisul în formă electronică reprezintă o colecţie de date între 10

Factura poate face dovada în favoarea vânzătorului atunci când este acceptată de cumpărător.

7

care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere,cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar. E-mail-ul are forţă probantă legală, atunci când i se ataşează o semnătură electronică: a) înscrisul în formă electronică,căruia i s-a încorporat sau ataşat o semnătură electronică bazată pe un certificat calificat valabil la momentul,este asimilat, în privința condiţiile şi efectele cu înscrisul sub semnătură privată. b) înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat sau ataşat o semnătură electronică, recunoscută de cel căruia i se opune, are acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile.

8