Cursuri Obligatii Prof. Vasilescu [PDF]

Zitiervorschau

Curs 1- Introducere Despre Obligații: De obicei aici sunt două personaje: pe unul o să îl uităm mereu, pe celălalt o să îl băgăm în față: este vorba despre debitor, pentru că, după cum știți, în acest raport de creanță creditorul îl ține pe debitor la un anumit comportament. Ideea e că debitorul e defavorizat, deci vă spun că întotdeauna trebuie să interpretați în favoarea debitorului absolut orice, dacă legea sau convenția nu spune altfel. Prima parte pe care trebuie să o analizăm este compusă din definiția și caracterizarea obligației civile și, după aceea, din diferite clasificări. Unele dintre ele trebuie să fie reținute deoarece operăm cu ele. Unele dintre trimiterile la Vechiul Cod Civil au importanță practică deoarece, în ceea ce privește situațiile subiective juridice generate sub imperiul Vechiului Cod Civil, se va aplica acesta chiar astăzi dacă e cazul în vreo speță. Situațiile subiective se referă în mod special la contracte. Deci un contract, un act juridic lato-sensu, care s-a încheiat sub Vechiul Cod, ar trebui să asculte regulile respective. De plano însă, să știți că nu sunt deosebiri fundamentale între cele două coduri. Vechiul Cod are în definitiv soluțiile Noului Cod Civil, Noul Cod s-a dezvoltat pe anumite paliere, a remodelat unele chestii sau a ignorat în mod special unele aspecte legate de garanții. Dreptul civil, spre deosebire de o ramură de drept public, se poate susține fără cod. Cum se poate susține dreptul civil numai prin norme private sau subiective? Există un fel de naturalism al raporturilor dintre oameni, iar naturalismul acesta face ca, atunci când e vorba de contracte, contractele alea să fie ceea ce sunt fără să ai nevoie de lege pentru ca ea să îți explice. Pe cale de consecință, cu sau fără cod, dacă A vrea să îi vândă o vacă lui B, o va putea face și putea să o facă și sub VCC. Deci, dacă se desființează toate normele de drept civil, o parte din el (și chiar substanțială) va rămâne. O parte nu va rămâne, respectiv dreptul succesoral. În rest, te-ai născut și ai capacitate de folosință. Ce înseamnă obligație din punct de vedere netehnic, obișnuit? Obligația nu este decât o îndatorire. Este fie ceva dpdv static, nu ai voie să treci, e o limită pe care nu poți să o depășești, sau pur și simplu ești obligat să faci ceva într-un anumit mod. Raportat la libertate, este o înfrângere, o limitare a libertății fiecăruia. Această limitare este, din punct de vedere generic, înțeleasă ca o îndatorire. Din punct de vedere tehnic, adică din punct de vedere civil, obligația este o categorie juridică definită de un raport juridic, care, ca orice raport, are doi subiecți legați de un anumit comportament fundamental pentru o obligație și care face deosebirea față de toate celelalte categorii ori drepturi civile, este comportamentul pe care unul dintre subiecții raportului poate să-l ceară și celălalt este obligat să-l execute. Acești subiecți ai raportului juridic au o denumire cât se poate de generică: cel care poate să comande e creditorul, cel care trebuie să execute e debitorul. Ideea este că creditorul este partea raportului care poate să dea ordine, să comande, iar cealaltă trebuie să aibă un anumit comportament. Ce este important este că acest comportament al debitorului este unul precis, deci debitorul trebuie să facă anume ceva. Nu este o chestie generică de tipul „debitorul trebuie să...”, ci „debitorul trebuie să cânte la ora 17:00”,”debitorul trebuie să taie un porc”, „debitorul trebuie să dea 10 lei”. Este un comportament complet determinat, nu este un comportament generic. Dumneavoastră ați mai întâlnit comportamente generice, care erau legate însă în special de drepturile reale, pentru că acolo se spunea că, cei care se uită la dreptul real, nu titularul acestuia, ar fi tinuți de o 1

obligație generică, ori generală de a nu face nimic să stânjenească dreptul. La obligație, tehnic vorbind, nu este vorba despre așa ceva. Nu vorbim despre ceva generic, să nu faci ceva. Când este o obligație de a nu face, nu trebuie să faci ceva concret. Exemplu: Nu ai voie să vinzi Coca Cola pentru că tu ai un contract în calitate de deținător de local în care te obligi să vinzi numai Pepsi. Și atunci ai obligația să nu... Această clauză te ține să nu vinzi produsul Coca Cola. Altceva poți să vinzi, de exemplu sticks-uri. Ai o restricție. Restricția asta e foarte concretă și intră în conținutul unui raport juridic. Ați învățat că există raporturi juridice și că, în conținutul lor, există drepturi. Nu este așa. Ideea este că toate drepturile, deci ce trebuie înțeles este că e o formă expandată de explicație că orice fel de drept civil e un raport. Deci oricare va fi dreptul civil concret despre care vei discuta, ori generic pe care îl vei analiza, fie că e drept real, potesativ sau de creanță, e numai un raport și un raport social. Raportul juridic, care e raport social, adică realție între oameni, are în conținutul lui comportamente și comportamentul acesta face să difere drepturile între ele. Aici fac o compresiune și, pur și simplu, acest raport juridic de creanță este un raport social sancționat juridic, deci dacă debitorul nu își ține comportamentul promis sau la care e obligat față de creditor, există o sancțiune. Iar sancțiunea este specifică dreptului civil: executarea silită a obligației. Deci, în definitiv, ne-am apropiat de ceea ce am spus prima dată: dacă obligația e un raport juridic civil, ea are întotdeauna doi subiecți, ai nevoie de cineva ca să ai o relație. Relațiile sunt foarte ciudate și o să vedeți unde ne lovim de asta, când vom vedea dacă se pot înstrăina relațiile. Deoarece creanțele se pot înstrăina, iar creanțele sunt relații, atunci cum pot fi înstrăinate? Cum pot eu să vă înstrăinez relația mea cu X? Nu e vorba aici de X, care e debitorul meu, e pur și simplu vorba de raport. Raporturile în sine nu sunt cesibile, dar raporturile permit subrogația, adică pot să îl înlocuiesc pe X cu Y. Și așa am o subrogație personală. Această viziune a obligației, dacă înțelegem obligația ca un raport, ne permite să înțelegem obligația ca un raport juridic care are o structură. Terminologie Codul Civil, la art 1164 (Conținutul raportului obligațional: Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.), dă o definiție. Definiția aceasta pune accentul pe raport, pe relație. Dacă vă uitați la art 1381(3) (Obiectul reparației: Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor.), o să vedeți că obligația este înțeleasă ca un drept. Deci începe propoziția cu dreptul și se termină cu obligația. Pentru ei sunt sinonime. Unde li s-a părut sinonim? Este întotdeauna sinonim dreptul cu obligația dacă discuți nediferențiat despre raport. Aici se naște un tip de obligație, obligația fiind privită din punctul de vedere al victimei, care e creditorul reparației și acceptă că, de fapt, există același regim de drept comun pentru creanța reparației. Este un text de lege care fundamentează sinonimia dintre creanță și obligație atunci când te referi la raport. Când nu te referi la raport, atunci regulile se schimbă. Când nu te referi la un raport, trebuie să te referi la o parte făcând abstracție de cealaltă parte. Analizezi care este situația debitorului, uitând de creditor. Te uiți la creditor și nu discuți despre debitor. Atunci, în mod evident, raportul de creanță este, el ca teorie, ca realitate relațională, pus de o parte, și te concentrezi pe drept în sensul de posibilitate de acțiune: ce poate să facă creditorul în mod legitim, ce poate creditorul în mod legitim să îi ceară debitorului, și, dacă te referi la debitor, la ce este ținut să execute în mod forțat, deci atunci pur și simplu se schimbă perspectivele. 2

Raportul obligațional O să vedeți că toată teoria obligațiilor este construită trecând de planul relațional, adică de la privirea ca relație, la planul static: privești secvențional, fie la creditor, fie la debitor. Când e raport, înseamnă că e generic și nu te interesează de fapt nici ce cere creditorul, nici ce face debitorul, pur și simplu vezi relația și de asta se numește personală. Drepturile de creanță sunt considerate personale și nu reale deoarece creditorul îi cere personal debitorului, acesta la rândul lui fiind ținut să aibă personal un anumit comportament. Am observat că obligația este un raport și am observat de fapt acest qui pro quo, adică această confuzie între părți (un qui pro quo înseamnă că nu știi pe cine să iei, cum să iei). Se confundă de fapt creditorul cu debitorul la momentul în care tu vorbești nediferențiat despre creanță și obligație, pentru că de fapt te referi la legătura dintre ei. La legătura dintre ei dacă te referi, nu te mai interesează asta, dar acest qui pro quo juridic este cultivat chiar de lege pentru că art. 1164-Conţinutul raportului obligaţional cf căruia „Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.”definește creanța prin conținutul ei, prin prestație, iar celălalt articol face referire la drepturi ca și când ar fi obligații și de fapt nu se referă legiuitorul decât la raportul de obligații. Ce ar trebui să reținem din asta: întotdeauna, oricum am privi lucrurile, obligația este întotdeauna un raport juridic. Este întotdeauna un raport juridic care are o structură și această structură este de fapt comună tuturor drepturilor subiective civile. Este de asemenea important că se poate discuta despre raportul acesta pentru că, de fapt, este o legătură umană, adică socială între creditor și debitor (creditorul îi ordonă să facă ceva debitorului, ceva anume, determinat și acest lucru pe care trebuie să îl facă și asta se numește prestație). O să vedem însă că definitoriu pentru toată povestea este un element, dar nu este sancțiunea, pentru că sancțiunea asta este executarea silită. Dacă nu ar fi executarea silită, pur și simplu, nu se poate pune problema unei obligații pentru că obligația nu ar fi silită, ar fi benevolă și pe cale de consecință nu ar mai fi o obligație civilă. Această sancțiune este întotdeauna de natură patrimonială pentru că o să vedem, există o chestiune foarte succintă pe care o fac despre executarea silită a obligațiilor și acolo este un principiu: nemo potest cogit ad factum (nimeni nu poate să fie silit să aibă un anumit corpontament). Deja e o contradicție. Nu există închisoarea debitorului ca înainte. Pur și simplu sancțiunile sunt de natură patrimonială și răspunderea pentru neplată, pentru neexecutarea debitorului este de natură patrimonială. Nimeni nu poate să pună mâna pe debitor. Spre deosebire de sancțiunile penale, care sunt personale, în materie civilă nu există așa ceva. Sancțiunea este așadar faptul că debitorul e silit să cedeze anumite valori, iar acele valori reprezintă chiar echivalentul obligației inițiale. Prestația, în schimb, este comportamentul datorat și asta face deosebirea, în definitiv, între toate drepturile subiective. Dacă stai să te gândești, toate drepturile subiective civile au subiect, conținut, există sancțiuni, dar prestațiile diferă. La drepturile reale prestația, din punctul de vedere al celuilalt e nulă, nu trebuie să faci nimic, nu trebuie să te intereseze, dar raporturile de drepturi reale sunt tot relații sociale pentru că, dacă nu le înțelegi ca raporturi sociale, ca relații juridice între oameni, vei ajunge la concluzia că ai o relație cu bicicleta, cu motoreta, cu casa ta. Te vei îndrăgosti de aceste lucruri, dar juridic e irelevant pentru că, de fapt, scrii proprietatea în cartea funciară ca să existe față de toți, tu îți exerciți toate atributele dreptului de proprietate față de toți. E vorba despre persoane, nu despre lucruri, nu față de lucruri ai tu o anumită poziție. Deci, din punctul ăsta de vedere ar fi un element central, ar fi obiectul care de fapt e prestația, adică comportamentul concret pe care debitorul trebuie să îl aibă la comanda 3

creditorului. Prestația este întoteauna patrimonială cu consecința că raportul de obligație este întotdeauna patrimonial. Nu există obligații civile extrapatrimoniale. Obligațiile civile extrapatrimoniale se numesc îndatoriri și nu ne interesează. Cine spune obligație, spune un comportament și o prestație direct sau indirect patrimonială. Nu există nici din greșeală obligație nepatrimonială. Da, există obligația soților de fidelitate, de a acorda sprijin mutual, există în Constituție îndatorirea de a-ți apăra patria, de a respecta legile. Când ai o obligație civilă și te gândești la raport care presupune creditor și debitor, creditorul are un drept patrimonial (creanța este un drept patrimonial), obligația debitorului e patrimonială. Pentru a nu se crea niciun fel confuzie între această obligație și alte îndatoriri, de obicei se folosește cuvântul îndatoriri când comportamentul zisului debitor sau celui ținut să facă ceva nu are o valoare/ o explicație de natură patrimonială. Și astfel există tot felul de îndatoriri care nu sunt obligații în sensul creanței, nu sunt obligații civile în sensul pe care îl discutăm noi aici. Deci, din punctul ăsta de vedere, este una să discuți general că am obligație față de mama că e 8 martie să îi trimit o turtă, am obligația față de fiica mea să îi trimit un croissant, dar este o obligație asta? Nici pe departe. Este pur și simplu o folosire exclusiv generică a cuvântului obligație aici. Din punct de vedere tehnic se folosește îndatorire, care nu are un conținut patrimonial. Asta trebuie ținut minte și ține de fapt de prestație, prestația aia fie direct, fie indirect e patrimonială, dar face ca întotdeauna obligația în ansamblul ei să fie patrimonială. NU există niciun fel de excepție de la regula asta. Automat într-o speță, grilă când vezi că ăla o dă cotită și nu vrea să se oblige patrimonial la ceva, înseamnă că nu poate să fie obligație civilă. Cauza aia juridică e de fapt motivul care poate fi asimilat cu cauza actului civil. Atunci când vreți să comparați drepturile subiective între ele, comparați relațional drepturile pentru că, dacă vă uitați pur și simplu la drept în sine, nu vă spune nimic. Dacă comparați raportul de creanță sau raportul de obligație, adică realitatea relațională a dreptului real, o să vedeți că există diferențe inclusiv la nivel de sancțiune, la nivel de cauză, inclusiv de prestație. Practic există un mare beneficiu, înafară de înțelegerea obligației în sine, prezentarea ei ca raport . Raportul de obligație, dacă îl comparați cu alte raporturi de drept civil care nu sunt obligaționale, automat vă înfățișează diferența între obligații. Pe de altă parte, exista o teorie acum 100 și ceva de ani care explica drepturile reale prin creanțe. Creanțele nu se pot explica prin drepturi reale. Există o tendință, o să vedeți, să consideri că creditorul e posesorul sau proprietarul creanței sale, dar asta e cu totul altceva și am să revin. Asta e realitatea relațională a obligației care ne permite să facem deosebire între obligația propriu-zisă civilă și alte realități juridie sau nejuridice, pentru că există și obligații non-juridice. Ce înseamnă asta? Înseamnă că există și obligații care nu sunt nici îndatoriri, nici obligații. Există așa-numitele obligații morale care nu intră în zona juridicului. Zona juridicului este mult mai restransă decât vor juriștii sa recunoască. Pe cale de consecință, dacă eu îi promit copilului meu că dacă ia nota 10 îi cumpăr un Ferrari, iar copilul vine și spune „Uite, am luat nota 10!” , nu e obligație pentru simplul motiv că nu are sancțiune, dar nici nu a existat o cauză juridică, niciunul dintre noi nu s-a obligat ca să genereze raporturi executabile sau executabile silit. Deci dacă faci asemenea promisiuni care sunt curente în definitiv sau recurente în familie (promisiune soacrei, iubitei, copilului că îi iei bicicletă), acestea nu sunt nici îndatoriri, nici datoriri, nici obligații civile, deși parcă ai un conținut patrimonial. De fapt, prima dată când ai un raport trebuie să verifici patrimonialitatea (nu-i patrimonial raportul, nu are cum să fie obligație). Aici primul criteriu e îndeplinit, dar dacă îi promiți copilului că îi iei bicicletă dacă ia o notă de trecere, 4

în momentul în care ia nota respectivă, ești tu debitorul obligației? Nici pe departe, pentru că obligația nu a avut o cauză juridică. În definitiv, în toată povestea cu raportul juridic ca raport de obligație trebuie reținute 2 aspecte: 1. Ca să verifici dacă raportul este raport juridic, respectiv generează sau constituie o obligație, în primul rând te uiți la prestație. Dacă nu e patrimonială, s-a terminat. 2. Prestația e patrimonială, atunci verifici dacă are o cauză juridică. Dacă are cauză juridică, este vorba despre obligație. Toată filosofia se reduce la 2 criterii, în ordinea pe care v-am arătat-o, de verificat practic, de unde rezultă că: dacă promiți că dai un mărțisor, un litru de benzină, aia nu înseamnă că ai o obligație. Nu ai niciun fel de obligație. Acestea sunt obligațiile civile și cele morale sau obligațiile neobligatorii, care nu au niciun fel de element constrângător , dar constrângerea nu este atât de separată de cauza juridică, e o consecință a cauzei juridice, în sensul că dacă te obligi într-un anumit fel (de fapt te obligi să fii executat dacă nu vei face tu de bună-voie toată chestia). Spuneam că fiecare raport juridic de obligație, dacă are subiecți distincți, poate să fie fracționat pe undeva pe la jumătate și să ne uităm ce se întâmplă, juridic vorbind, cu fiecare dintre subiecții lui speciali și generic numiți (titularul dreptului-creditor și titularul obligației-debitorul sau datornicul). Observăm că se poate schimba și titulatura: creditorul este titularul dreptului subiectiv, el are o posibilitate, această posibilitate juridică îi este garantată lui de Stat, este garantată prin sancțiune. Acesta este dreptul de creanță: posibilitatea de a comanda debitorului. Debitorul este ținut. După cum spuneam, dacă creanța e dreptul creditorului, debitul sau datoria reprezintă static elementul de comportament, prestația la care este ținut debitorul. Din punct de vedere al raportului, prestația e un comportament, din punct de vedere static și privit exclusiv la debitor, prestația se traduce printr-un debit. Debitul este o datorie întotdeauna patrimonială. Deci debitul e patrimonial și inversul creanței. De unde rezultă că în definitiv raportul acesta poate să fie secționat, pentru că regimul juridic, în fond, este distinct după cum te referi la creditori sau la debitori, iar această fracționare se întâmplă de foarte multe ori în cadrul mecanismelor de transfer al obligațiilor. O obligație e o efemeridă juridică, în sensul că e născută să fie omorâtă și omorârea ritualică a unei obligații este plata. Plata este un cuvânt tehnic care desemnează executarea obligației, oricare ar fi obiectul prestației. Plata este un cuvânt juridic la fel ca și proprietatea. Deci plata înseamnă executarea oricărui fel de obligații. De obicei, în sens comun, plata înseamnă să dai o sumă de bani. Plata, în sens juridic, înseamnă să execuți ceea ce trebuie să execuți în calitate de debitor, oricare ar fi prestația concretă. Exemplu: dacă tu ești pilot de formula 1, tu faci plata mergând cu mașina aia; aia înseamnă să plătești, adică să execuți obligația. Deci, dacă te uiți la mecanismele prin care se transferă, se strămută raporturile și aceste drepturi și debituri, o să observi că nu ți le poți explica, decât fie uitându-te la ansamblu, și așa este subrogația. O să vedeți că la un moment dat plata face ca raportul să se mențină, dar cel care plătește intră în locul accipiensului, adică al creditorului plătit și îl ține în continuare pe același debitor. Această subrogație nu se poate explica în definitiv decât dacă pui accentul pe raport. Că nu ai unde să te subrogi. Subrogarea înseamnă o înlcouire, subrogație personala. Și atunci subrogația asta e ca și intrarea pe teren, intră Gicuțu 1 în locul lui Gicuțu 2. Subrogația subliniază ideea că e vorba de un raport. În schimb sunt alte mecanisme care subliniază partea asta statică, că ar fi vorba de un debit, că ar fi vorba de un credit, că ar fi vorba de un activ partimonial, și atunci îți creează ideea că se suprapun lucrurile. 5

O să vedeți că există cesiunea de creanță, cesiunea de datorie. Creanța e ca un obiect, se obiectivează creanța și debitorul o vinde, o donează, o înstrăinează, o grevează, se comportă cu ea ca și când ar fi un lucru. Ce e asta specific? Specific ca drepturile care poartă asupra lucrurilor să fie ad rem și să fie drepturi reale. Atunci se naște automat problema. Dacă creditorul poate să-și înstrăineze creanța, de ce și-o înstrăinează? La cesiunea de creanță, înstrăinarea, atunci când este speculativă, de obicei se face cu scopul ca creditorul să nu mai aștepte până la scadență. O înstrăinează să obțină, într-adevrăr, o sumă mai mică decât valoarea ei nominală, dar mai repede decât scadența. Deci tu știi că la 1 mai trebuie să ți se dea o sumă de către debitor, dar o vinzi la 1 martie că nu mai ai chef să mai aștepti o lună. Și atunci înstrăinarea asta face să pară ca și când ar fi vorba de obiecte, de drepturi reale. Automat se naște aici întrebarea în felul urmator: este aici creanța obiect de drept real? Nu cumva putem să spunem că creditorul este proprietarul sau posesorul creanței ? Mai mult, există titluri de valoare sau hârtii care materializează pur și simplu o obligație. Și atunci când titlurile sunt la purtător, cei care poartă, adică cei care au titlul în buzunar, sunt considerați creditori și lor trebuie să le dai satisfacție executând obligația. Aici lucurile sunt pur și simplu șocante. Unii spun în felul următor: crediorul este stăpânul hârtiei care îi constată creanța și pe cale de consecință e proprietarul creanței, de unde rezultă că există o duplicitate și o dublură asupra aceluiași lucru, există două drepturi distincte și concurente, unul real, proprietatea, altul personal, care este creanța. Gândește-te că îți cumperi un bilet la box, la o gală artistică, la un spectacol de patinaj etc. Ideea e că tu ai un titlu. Titlul ala nu e nominal, nu e nominativ, nu scrie pe el numele tău. Pur și simplu îți dă biletul. Este un obiect. Fără obiectul ăla tu nu mai poți să intri, căci dacă îl pierzi nu mai poți să faci dovada că l-ai achitat. Tu ești proprietarul obiectului respectiv sau ești creditorul următoarei activități la care urmează să asist? Se creează o mare confuzie. Un alt exeplu ar fi la bani. Banii sunt consuptibili și pe cale de consecință sunt obiecte, lucururi, drepturi; ai dreptul de proprietate asupra banilor sau sunt creanțe pentru că banii nu fac altceva decât să inspire o credință și credința asta este specifică creditorului. Creditorul trăiește cu credința că debitorul o să execute obligația. Ca să simplificăm lucrurile, banii nu sunt bun în sensul juridic. Banii sunt complet atipici, sunt categorie de drept public și au niște funcții economice. O oaie, un ghiul, o casetă cu manele sunt toate bunuri pentru că sunt apropriabile. Și banii sunt apropriabili, dar fundamental este că moneda fiduciară care există nu se bazează decât pe încrederea că ea valorează ceva, în curând ea va valora din ce în ce mai puțin. Dar această credință se aseamănă cu creditorul, căci și creditorul crede că debitorul o va executa, numai că, cum se generează moneda, care sunt funcțiile ei, care sunt caracteristicile ei juridice, economice, financiare, nu o fac un bun, moneda și banii sunt altceva decât un bun obișnuit. Rezultă că o monedă sau banii nu reprezintă obligații. Banii nu descriu nici un raport obligațional, chiar dacă se bazează pe încredere, dar se bazează pe încrederea că ei au o valoare economică, deci au un debitor nedeterminat, după cum nici drepturile pe care le ai asupra banilor nu sunt neaparat de proprietate. În ceea ce privește celelalte titluri, celelalte valori, este de evitat să suprapunem, în sensul că creditorul nu are un drept de proprietate asupra creanței, oricare ar fi proba creanței. Exemplele cu titlurile nu constituie decât proba raportului obligațional. La obligație discutăm despre fondul obligațional, despre raportul juridic, nu despre dovada cum se face acest raport. Noi discutăm substanțial despre relațiile dintre debitor și creditor, nu cum se dovedesc, nu care sunt mijloacele de probă. Mijloacele de probă sunt simple, te uiți la sursa obligației și cum trebuie sau cum poate fi dovedită sursa obligației, așa este mijlocul de probă al obligației. Mijlocul de probă al obligației este mijlocul de dovadă al sursei. Un exemplu: O obligație contractuală se dovedește prin înscrisuri. Ca să faci 6

dovada unui drept, oricare ar fi el, faci dovada sursei sale. Legea îți impune în funcție de surse mijloace de probă. În exemplul cu contractul, dacă ai un contract care depășește o anumită valoare, el trebuie dovedit printr-un înscris, de unde rezultă că obligațiile care sunt generate de contract se dovedesc prin înscrisuri. Și acesta era exemplul meu, că putea să îți dea nu bilet, ci un jeton sau putea să îți facă o poză sau să îți tipărească retina și așa mai departe. Și acesta este în definitiv biletul, un miloc de probă că tu ai achitat o creanță și ești debitorul pur și simplu al spectacolului. Că altfel ajungi la absurdități, cum ar fi să crezi că creditorul este proprietarul creanței, care e un non-sens. Cum să fii proprietarul creanței, deoarece acesta este o chestie dinamică care se leagă de comportamentul debitorului, creanța nu are sens fără debitor, de unde rezultă că tu ești proprietarul debitorului. Nu este adevărat. Concluzia este că dacă este vorba de un creditor și e dovedit că și de un raport de creanță, nu are sens să mai discutăm dacă și debitorul e și proprietar sau nu al înscrisului respectiv. Banii îi scoatem din discuție deoarece nu se explică nici prin intermediul drepturilor reale, nici prin intermediul drepturilor de creanță ori al drepturilor personale. Tragem concluzia în felul următor: odată avem un raport și odată avem un drept subiectiv. Deci e un drept subiectiv, patrimonial, personal, în sensul că e relativ, și aici vreau să vă dau o explicație validă pentru orice în dreptul civil. În dreptul civil, când se spune că e relativ, înseamnă că e între anumite persoane, e relativ la X, relativ la Y. Dreptul subiectiv al creditorului A este relativ creditorului B, pentru că numai lui B poate să îi ceară comportamentul. Absolut înseamnă „erga omnes”, față de toți și un drept nu poate să fie absolut, ci e un drept relativ, pentru că el există numai relativ la o anumită persoană. E extinctiv, se stinge. Nu există drepturi de creanță sau obligații perpetue, asta e o deosebire fundamentală față de proprietate. Proprietatea are vocație la perpetuitate, că dacă ai un sandwich și cade pe jos, tu ți-ai ratat dreptul la dispoziție matrială asupra lui. Pe de altă parte nu poți lăsa moștenire sandwich-ul acela. Deci dreptul de proprietate are doar vocație la perpetuitate, el poate să..., dar nu în toate cazurile. În toate cazurie obligația nu poate să..., pentru că se prescrie, iar termenul de prescripție este termenul general de 3 ani. Asta nu înseamnă că nu există termene mai mari sau mai mici, există în materie de răspundere pentru anumite cazuri termen de 10 ani și există prescripții sub 3 ani. Automat orice acțiune în justiție care merge pe valorificarea unui drept de creanță are aceleași caracteristici. E o acțiune personală, prescriptibilă și divizibilă. Dacă A îl urmărește pe B, B fiind debitorul și A creditorul și B moare în timpul procesului, acțiunea lui A se divide după numărul de moștenitori ai lui B , e prescriptibilă, e personală, pentru că A nu poate să îl dea în judecată decât pe B sau pe moștenitorii lui. Chestia asta cu relativul cred că iese în evidență dacă vă dau exemplul în felul următor: te duci și cumperi un pachet de biscuiți; raportul e relativ cu vânzătorul de la chioșc, tu îi plătești 10 lei lui, nu ieși afară și îi dai 10 lei primului care trece. Asta subliniază că raportul e personal pentru că e relativ, există o creanță între creditor și debitor determinată exact. Plata întotdeauna e relativă și nu există decât, ca regulă, între creditor și debitor. Asta e chestia cu relativitatea. E divizibilă orice creanță, și asta este regula ( o să vedeți că există excepții de așa zise obligații solidare și divizibile, care sunt excepția). De regulă, obligațiile se divid, adică se împart, pentru cauză de moarte. Dacă moare debitorul B, automat moartea lui nu este o cauză de stingere a obligației, ci de transmisiune mortis causae către moștenitorii lui B. Dar transmisiunea asta face ca debitul să se dividă, potrivit regulilor succesorale, la moștenitori. Exemplu concret: Dacă debitorul are 3 copii, iar B (debitorul) moare, fiecare copil este ținut să plătească o treime din datoria tatălui lor. Dacă ai contractat datorii și te spânzuri, datoria nu se stinge, ci ea trece la moștenitori. Deci acestea sunt caracteristicile creanței: drept subiectiv, patrimonial, personal, prescriptibil extinctiv, divizibil, transmisibil, care supraviețuiește morții titularului. 7

De la drept subiectiv nu există excepții, de la patrimonial iar nu există, de la personal nu există, de la extinctibilitate nu există excepții, de la divizibil există excepții, de la transmisibil există excepții, de la transmisiunea mortis causa pot să existe excepții. Și atunci dacă vreți să comparați un alt drept (de alt tip decât de creanță) cu drepturi de creanță luați pur și simplu dinamic raportul și vă uitati la prestație și, în al doilea rând, dacă prestația este patrimonială, vă uitați la cauză. Dacă aveți o chestie statică și vreți să vă uitați numai la titularul dreptului, vă uitați la poliloghia asta (*caracteristicile creanței), până la divizibil. Transmisibil nu e fundamental, dar este o caracteristică a acestor raporturi, a acestor drepturi de creanță. Clasificări obligații: În primul rând aceasta este o clasificare de fapt (obligații civile/obligații naturale); trebuie să faci diferența dintre obligația civilă (așa cum am definit-o) și altceva ce seamănă. Am vorbit despre ultima chestie, despre datoriile morale, nejuridice (exemplu: îi promiți fiului tău că îi cumperi o bicicletă, îi promiți mamei tale că îi faci o ciorbă); chestiile acestea nu sunt pur și simplu obligații, în sensul că nu leagă debitori si creditori pentru că nu sunt nici patrimoniale (în ultimul exemplu), nu au nici o cauză juridică . Există însă ceva între, așa zisele obligații naturale. Obligațiile acestea naturale nu sunt nici civile propriu-zise (care sunt uneori numite perfecte) și obligațiile naturale care să sublinieze că seamănă cu obligațiile celelalte. Obligațiile naturale sunt de obicei înțelese ca fiind obligații civile lipsite de sancțiune, care produc aceleași efecte ca obligațiile ordinare sau perfecte, mai puțin că nu pot să fie executate silit. De obicei aceste obligații sunt generate de obligațiile perfecte propriu-zise, în sensul că fie a fost vorba de o obligație civilă perfectă care a degenerat, fie a fost vorba de nașterea avortată a unei obligații civile. Obligația naturală degenerată din una civilă este una care și-a pierdut sancțiunea și exemplul tipic este de obligație prescrisă extinctiv. Odată prescrisă extinctiv, ea poate să fie executată, înainte de a fi executată nu se poate cere executarea silită, căci se opune prescripția, iar odată executată voluntar, pur și simplu repetiția (adică întoarcerea plății) nu este posibilă. Deci vedeți, se face o plată validă în cazul ăsta, plata este datorată. Deci obligațiile acestea naturale au fost așa la un moment dat, dar au degenerate, pierzându-și sancțiunea, deci ultimul element. Există și alea avortate, în sensul că oamenii au vrut să facă o obligație nou-nouță, dar nu au reușit datorită unor elemente. În special în materie de act juridic și atunci obligațiile care s-au născut cu intenția de a produce efectele unora perfecte, dar datorită izvorului lor nu pot să fie executate, intră în această categorie de avortate și este vorba de obligațiile generate în special de contractele anulabile sau nule. Acestea se și bucura de o prezumție de validitate. Deci până să se pronunțe nulitatea, aceste obligații se consideră obligații perfecte. La un moment dat vezi că ele ar fi imperfecte pentru simplul motiv că nu pot să fie executate silit, imediat. Există și obligații în categoria asta, codul civil reglementează propriu-zis obligațiile generate de jocuri și concursuri. Are specificul că generează asemenea obligații imperfecte sau obligații naturale în sensul că ele se nasc valid, dar lipsite de sancțiune, dar odată executate nu i se admite excepția de repetițiune, adică cel care a făcut plata nu mai poate să recupereze nimic. Pe cale de consecință, la poker nu o să fiți obligați să plătiți. Dacă ați plătit, nu mai puteți să recuperați, deși obligația nu este cum civilă. Întrebare:,,Se pot forma obligații prin clauze înscrise în contract asupra cărora părțile cad de comun acord?” Răspuns: Da, bineînțeles, clauza nu este decât un contract. Un contract, din punct de vedere practic, se prezintă ca un fel de matroșkă, una intră în alta. Un contract este definit ca un acord de voințe încheiat cu scopul de a produce efecte juridice. Dar un 8

contract în sine nu este decât o sumă de clauze. În momentul în care ai o vindere, vinderea aia are o clauză de preț. Aia se negociază, ai o clauză de eliberare sau de predare a bunului, o clauză de transport. Toate clauzele astea sunt pur și simplu contracte ,toate sunt băgate în același contract să fie prezentate și executabile între aceleași parți. Și atunci raspunsul este că DA, pentru că sursa voluntară tipică de obligație este contractul. Pur și simplu se poate admite ideea că o clauză este generatoare de obligații. A doua clasificare e mai importantă: dare, facere și non facere. Aici criteriul fundamental este tipul de prestație. Fundamental este să rețineți o singură idee: obligațiile de ,,a da” sunt obligații prin care debitorul este ținut să constituie sau să stramute drepturi reale oricare ar fi ele. Obligațiile de,, a da” nu se confundă cu obligațiile de a înmâna un lucru. Confuziile mari apar când spui ,,da”; automat înțelegi că în discuție va intra un drept real. Contractul de vânzare-cumpărare generează obligații de ,,a da” pentru că vânzătorul e obligat să dea proprietatea, să strămute proprietatea către cumpărător. Dacă e un contract care dezmembrează proprietatea, constituind un uzufruct, constituirea uzufructului în favoarea persoanei care a încheiat contractul se face prin obligația de a da a nudului proprietar. Instituirea unei ipoteci, care e un drept real accesoriu, generează o obligație de,,a da” sau obligația de,, a da” instituie ipoteca pur și simplu. Când constitui ipoteca, ai dat. Ai dat ipoteca în sensul că ai constituit drept real de ipotecă în favoarea creditorului. Când e vorba de ,,a da”, e vorba neapărat de drept real. Rezultă că obligațiile de,, a face” sunt obligații care au o prestație orice fel de activitate mai puțin de ,,a da”. De exemplu: Messi joacă fotbal, el execută o obligație de ,,a face” . El nu dă nimic, lui i se dă eventual. Deci dacă nu sunt contracte constitutive ori translative de drepturi, nu este o obligație de ,,a da”. (!) de obicei obligația de,, a da” are un accesoriu care este de ,,a face” atunci când bunurile sunt mobile. Codul civil reglementează că cel care dă dreptul care poartă asupra unui bun mobil este obligat să și predea bunul și să-l conserve pană la momentul predării. Deci a conserva bunul, a preda bunul, a transporta bunul, a-l muta fizic dintr-un loc în altul, nu este ,,a da” , ci ,,a face”. ,,A nu face” este inversul lui face. Ce vreau să subliniez din nou aici este să nu faci ceva concret. Deci obligația aceea zisă corelativă dreptului de proprietate „să nu stânjenești exercițiul dreptului de proprietate” nu e obligație. Aici trebuie să nu faci ceva concret și exemplele practice de,, a nu face”sunt clauzele de neconcurență. E o clauză să nu vinzi tu, un anumit comerciant un anumit produs al concurenței, sunt clauzele de a nu deschide o fereastră, de a nu face un gard, obligații pe care și le asumă debitorul (deși el e în drept să facă) ,deci dacă el n-ar avea dreptul să facă chestia aia, înseamnă că nu poate să existe o obligație. Trebuie reținut cât se poate de clar un lucru foarte simplu: că aici, în materia obligațiilor de ,,a nu face”, prestația este o abstențiune și abstențiunea e concret de la un anumit fapt pe care, în lipsa raportului, debitorul putrea să-l facă. Trebuie doar două idei: dare sunt drepturi reale și ,,a nu face” e ceva concret. Dacă cei de la circ fac tumbe, vin și execută contractul de muncă sau de colaborare prin obligații de ,,a face” . Clasificarea asta o voi folosi pentru simplul motiv că există regimuri juridice care diferă după cum obligațiile sunt de ,,a face” ori de,, a da” . O altă clasificare (trecută în codul civil) este între: obligații de mijloace și de rezultat. Deosebirea între ele constă efectiv în natura prestației și mai ales în ideea că prestația este garantată a fi executată de debitor așa cum o cere creditorul -> este obligația de rezultat. Debitorul îi garantează un anumit rezultat. B, care e debitor, se obligă să îi dea 100 de lei creditorului A, nu 85 de lei, nu 17,25 și nu o pisică, ci pur și simplu 100 de lei. 9

Există situații în care nu se poate determina exact rezultatul sau există situații în care oricât de multe diligențe, oricâtă strădanie ar depune debitorul, nu se poate ajunge la rezultat, de unde rezultă că un debitor de bună credință nu poate să garanteze obținerea unui anumit rezultat cert, ci pur și simplu se poate obliga și poate să fie ținut să facă dovada că el a depus toate strădaniile, toate diligențele, a făcut tot ce a depins de sine ca rezultatul să se producă, dar din anumite motive (care n-au depins de sine) rezultatul nu s-a produs. Aceste obligații au apărut ca urmare a analizării în special a obligației de securitate, ori de siguranța persoanei – profesiile liberale. Poate fi doar de mijloc. De exemplu: medicul își asumă îndatorirea de a te îngriji și de a te vindeca, de unde rezultă că, dacă pur și simplu îți respecți tratamentul, există o șansă să te vindeci. Medicul nu poate să-ți garanteze rezultatul vindecării, medicul trebuie să depună toate diligențele ca tu, pacientul lui, să te vindeci într-un timp cât mai rapid. Deci este vorba de o anumită activitate, de un anumit specific, nu este o prestație oarecare. În materie liberală mai sunt profesii cum este și avocatura. Avocatura presupune câștigarea de procese, dar orice avocat onest nu poate să promită clientului său rezultatul câștigului, ci că va depune toate diligențele pentru ca acel proces să nu fie pierdut. Prin urmare, el trebuie să se prezinte la toate termenele; în momentul în care n-o face, pe cale de consecință îi este imputabilă activitatea. Există o deosebire netă între obligațiile de rezultat și obligațiile de mijloace. Întotdeauna obligațiile pecuniare sunt de rezultat; obligațiile pecuniare sunt obligații de a da o sumă de bani. La cele de rezultat nu poți să spui faptul că debitorul nu vrea, nu are, nu poate să dea, căci nu contează dpdv juridic.Va fi executat silit și va avea atunci de unde să dea. Deci obligațiile pecuniare a căror prestație este pur și simplu o sumă de bani sunt întotdeauna de rezultat că banii există tot timpul și sunt în natura lor identici cu ei înșiși. Celelalte obligații pot să existe în diferite nuanțe. Revenim la obligația medicului curant de a-l însănătoși pe pacient; este o obligație de mijloc, dar asta depinde în definitiv de foarte multe elemente: de afecțiune, de starea generală a bolnavului, de pregătirea medicului, de respectarea protocoalelor. Pe cale de consecință, dacă te duci la dentist să îți pui o plombă și ăla îți taie capul, îți taie mâna, medicul nu poate să spună „am încercat să îți deschid gura, dar tu ești atât de încăpățânat și am crezut că dacă...”. Să ne înțelegem: sunt manopere medicale atât de simple cu o rutină de decenii sau chiar de secole, încât nu intră aceste prestații decât în categoria de prestații de rezultat. Există în schimb și foarte multe boli complicate în care nu ți se garantează însănătoșirea, ci un tratament ca să fii mai bine. Trebuie să ne uităm la elementele prestației, prestația fiind de fapt un ansamblu de operațiunii executate. Art. 1481 NCC(3)-Obligațiile de mijloace și obligațiile de rezultat „(3) Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama îndeosebi de: a) modul în care obligaţia este stipulată în contract; b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului; c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului; d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.” Dacă nu se spune nimic într-o grilă/speță, se consideră că obligația este de rezultat, acest lucru este tipic. Excepția este obligația de mijloace, de unde rezultă că în speță/grilă/practică trebuie să existe ceva care să te deturneze de la rezultat. Împărțeală este una teoretică, criteriile arătate de lege pot să fie aplicabile sau neaplicabile și puteți oricând adăuga la ele. Importanța practică este în materie de obligații voluntare sau obligații contractuale. Neexecutarea unei obligații contractuale de rezultat prezumă culpa 10

debitorului. Cu alte cuvinte, dacă ai un contract, acest contract generează obligații. Aceste obligații sunt, în principiu, de rezultat și dacă sunt clar de rezultat, dacă debitorul nu le plătește, faptul neplății la scadență îl plasează în culpă, de unde rezultă că practic creditorul nu trebuie să facă proba culpei debitorului obligației contractuale. În condițiile aceleiași situații, dar dacă obligația nu este de rezultat, ci de mijloace, creditorul este ținut să facă proba culpei, adică trebuie să dovedească că debitorul nu a depus suficiente diligențe pentru obținerea rezultatului promis. Respectarea termenelor procesuale de către avocat, consilier juridic sau personal auxiliar judiciar e obligație de rezultat. Definițile nu au o forță normativă, ele te indică, te îndrumă către ceva. Nu au forță pentru că normele sunt reguli de comportament, nu reguli intelectuale. Deci o normă juridică este o regulă de comportament. Trebuie făcută distincția dintre reguli de comportament care sunt norme propriu-zis juridice și tot felul de povești. Obligații simple și complexe A. simple -este obligație că are un singur debitor ținut de un singur creditor, are un singur subiect de o parte și un singur subiect de altă parte, iar prestația este de altfel simplă, să se dea ceva. Exemplu: A trebuie să primească un împrumut de la B de 100 lei. Prestația e simplă, de a da 100 de lei. B. complexe a. pluralitate de subiecți- mai mulți debitori țin un creditor sau mai mulți creditori țin un debitor; b. pluralitate de obiect- există mai multe prestații i. conjunctive ii. alternative iii. facultative Obligații afectate de modalități- nu vă cer să știți modalitățiile actului juridic, Art. 1411 NCC-Obligaţia afectată de termen „(1) Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor şi sigur. (2) Termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzut de lege.” Definiția din NCC: Termenul este un eveniment viitor și sigur- cum să fie timpul un eveniment viitor și sigur? De fapt termenul este o dată viitoare, nu o dată în trecut și nu astăzi. Termenul, ca modalitate a actului juridic, nu este altceva decât o dată în calendar viitoare. Ne interesează: 1. Obligațiile se execută la scadență. Scadența înseamnă împlinirea termenului suspensiv; termenul suspensiv odată împlinit înseamnă că obligația este la scadență și obligația devine exigibilă. Când spun că obligația este exigibilă, înseamnă că termenul suspensiv s-a împlinit, scadența „a sunat”. O creanță e nevoie să fie exigibilă ca să poată fi cerută la executare; debitorul nu are de ce să platească și nici creditorul nu poate să ceară înainte de scadența obligației, orice se face înainte de scadență numindu-se plată anticipată, care are un regim. Ideea e că debitorul nu poate decât după scadență, după împlinirea termenului suspensiv să plătească; atunci se spune că o creanță e exigibilă. 2. o creanță să fie executabilă trebuie să fie: i. certă - atunci când proba ei este făcută fără dubiu, deci o chestie probatorie; 11

ii. iii.

lichidă - are un cuantum determinat ( ex. 100lei, 3kg); exigibilă - s-a împlinit termenul suspensiv.

Termenul se interpretează în favoarea celui care l-a instituit, adică în favoarea debitorului; întotdeauna scadența/ împlinirea teremnului suspensiv se interpretează în favoarea debitorului. Numai debitorul poate renunța la termenul suspensiv și să facă o plată anticipată, care este o plată validă. Decăderea din termen - art 1417 NCC Art. 1417. Decăderea din beneficiul termenului „(1) Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise. (2) În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanţă, care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea. (3) Decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută şi atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă drept esenţială.” Decăderea- nu există o teorie generală- este pierderea unui drept din cauza, în special, unui comportament culpabil. (ex.îți bați copii până ce vine poliția, te bagă la pușcărie și îți ridică drepturile părintești, dar nu îți ridică obligațiile părintești, se decade din drepturi, din condiții.) Dacă termenul este în favoarea debitorului, decăderea din termen face automat obligația exigibilă, dacă nu ești de rea credință. Diferența dintre insolvență și insolvabilitate Insolvența- nu se poate plăti, pentru că nu există lichidități, ceea ce înseamnă că insolvența nu e legată de un decalaj între activul și pasivul patrimonial, ultimul nu îl depășește neapărat pe primul(nu ai cash, nu poți să plătești). Pe când insolvabilitatea înseamnă că activul, în mod absolut, e mai mic decât pasivul, adică bunurile sunt mai puține decât datoriile și nu se pot plăti toate datoriile, pentru că nu ajung toate bunurile. La insolvență există o procedură specială, insolvența se leagă de falimentul persoanei fizice sau juridice și presupune o procedură inclusiv de redresare pentru simplul motiv că s-ar putea ca pasivul să fie mai mic, totuși, decât activul și ideea e de valorificare, de administrare. Procedura de faliment asta urmărește, urmărește ca, de fapt, insolvența să fie declarată cu scopul nu de desființare a debitorului, ci de reamenajare a afacerilor lui încât să aibă de unde plăti. Insolvabilitatea, în schimb, este o denumire generică care determină o groapă de potențial, în sensul că potențialul activ e mic sau mult mai mic decât pasivul. Se zice despre patrimoniul acela că e pasiv, adică obligațiile sunt mai mult decât drepturile, decât bunurile. Nu are aplicație numai în materie civilă. Eu am scris acolo pe slide deconfitura. 12

Deconfitura definea în secolul al XIX-lea falimentul civil. Deconfitură nu mai există ca instituție, mecanism sau categorie juridică, dar dacă îl folosesc vreau să mă refer la ideea că nu este vorba de un comerciant. De obicei, insolvența se referă la comerciant sau la profesioniști. Deconfitura se referă la oricine și în special la civil. Deci, punctul 1 cu deconfitura de pe slide înseamnă insolvență sau insolvabilitate, în termenii art. 1.417 NCC. Articolul 1.417 NCCDecăderea din beneficiul termenului „(1) Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvență declarată în condițiile legii, precum și atunci când, cu intenție sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanțiile promise. (2) În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită și altele asemenea. (3) Decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută și atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situația de a nu mai satisface o condiție considerată esențială de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esențial al condiției și posibilitatea sancțiunii decăderii, precum și să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiția respectivă drept esențială.” Condiția ca modalitate diferă de termen prin două elemente: 1) e un element viitor și nesigur ca realizare; 2) spre deosebire de termen, unde atârnă doar exigibilitatea sau întinderea în timp a obligației, în materie de condiție, depinde de împlinirea respectivei condiții însăși existența raportului. Și așa vă explicați că, în definitiv, condiția are un efect retroactiv, ex tunc. Efectul retroactiv generic al condiției se leagă de faptul că părțile au încheiat raportul ca și când condiția s-ar fi realizat. De unde rezultă automat că condiție tehnic există numai în materie de contracte. Nu există condiții legale. Oamenii spun în felul următor: o să-mi dai dacă te însori; cel care o să spună: o să-mi dai dacă o să te însori, el vede raportul juridic ca și cum celălalt s-ar fi însurat deja și numai așa îți explici retroactivitatea împlinirii condiției. Ceea ce înseamnă că oamenii deja s-au gândit că se va realiza condiția, condiția nu s-a realizat și când se va realiza, vor fi teleportați la momentul încheierii actului juridic. A doua chestiune legată de condiție este un text, care ne spune că fructele se cuvin proprietarului sub condiție rezolutorie. Art. 1.410 NCC- Fructele culese înaintea îndeplinirii condiției „În lipsă de stipulație sau prevedere legală contrară, fructele culese ori încasate înaintea îndeplinirii condiției se cuvin proprietarului sub condiție rezolutorie.” Legea ne spune că fructele se cuvin, aici ne interesează acest efect al condiției, proprietarului sub condiție rezolutorie. De ce sub condiție rezolutorie? Câți proprietari există pentru proprietatea sub condiție rezolutorie? Doi, unul sub condiție rezolutorie și unul sub condiție suspensivă. De ce e acesta privilegiat? E o chestie aparentă, în sensul că ar fi în drept doi sau aparent doi proprietari, dar, de fapt, e un singur proprietar și cel care e adevăratul proprietar și singurul proprietar e acela sub condiție rezolutorie, pentru că celălalt nu poate să fie, că e sub condiție suspensivă. În prima fază ți se spune că există doi proprietari, unul sub condiție rezolutorie și unul sub condiție suspensivă. Da, teoretic, e 13

așa. Dar, practic, nu există decât un proprietar, că dreptul celui sub condiție suspensivă se naște ex tunc la momentul când se stinge dreptul proprietarului sub condiție rezolutorie. Și logic că fructele se cuvin potrivit legii nu atât posesorului, căci aceea este o excepție. Fructele le culege proprietarul. Și dacă nu e vreun proprietar, atunci le culege posesorul. Acest lucru este important și în materie de creanțe; și în materie de creanțe, și la obligații se întâmplă în același fel. Pot să apară creditori și debitori tot timpul sub acest aspect, al duplicității, să nu știi care are la momentul în care discuți, pur și simplu, toate drepturile de care ar dispune un creditor. Cazurile sunt, însă, importante din punct de vedere al riscului executării obligației și ne vom referi la riscurile executării în momentul în care discutăm despre plată. Obligații chirografare și alte obligații Obligațiile de drept comun sunt obligațiile chirografare; creditorul acestor obligații nu are nicio garanție sau privilegiu, iar debitorul său este ținut să plătească cu oricare dintre activele sale. Altfel spus, obligațiile chirografare sunt cele care conferă un gaj general creditorului chirografar, gaj general care poartă pe întreaga avere a debitorului. Efectul este drastic, în sensul că poate să urmărească orice fel de bun, în principiu, creditorul care aparține debitorului și, în al doilea rând, toți creditorii sunt egali, ceea ce înseamnă că plata se face, în materie de concurs, de genul: primul venit, primul servit. Creanțele chirografare sunt dreptul comun. Dacă nu se spune nimic, creanța e chirografară. Trebuie să se spună, să se adauge ceva și, automat, creanțele privilegiate ori garantate constituie excepția, pentru că regula sunt chirografarele. Titularii chirografarelor se numesc creditori chirografari sau pur și simplu chirografari. Un chirografar, ca să nu suporte concursul celorlalți chirografari, ca să-și asigure o întâietate de plată, poate să constituie garanții reale sau poate să se blindeze, în anumite condiții, cu anumite privilegii. Privilegiile sunt cauze juridice de preferință la plată dată de cauza obligației. Deci, privilegiul este o cauză legală de prioritate, care e generată de tipul de cauză al obligației în discuție. Cheltuielile de înmormântare sunt cheltuieli privilegiate, deoarece cauza lor este îngroparea debitorului și, după ce este îngropat, discuți averea. Înainte de toate, plătești aceste datorii, legea îți arată lucrul acesta. Cert este că se rupe egalitatea între creditori, pentru că creditorul cheltuielilor, cel care a avansat cheltuielile de înmormântare, va putea să și le recupereze primul. Practic, sunt foarte frecvente garanțiile reale care instituie siguranțe speciale la plată și întâietate în concurs între creditori. Și vom discuta despre ipoteci și despre gaj. Creditorii aceștia se numesc creditori ipotecari, creditori gajiști ori creditori, înainte, privilegiați. Dacă privilegiile sunt legale, celelalte garanții sunt îndeobște convenționale, sunt generate de contracte care au drept scop segregarea între chirografari și acordarea unei garanții în plus creditorului titular de garanție. Exemplu: Dacă te duci la bancă și iei 100 de lei și rămâne situația așa, banca va fi creditor chirografar, va putea să execute orice bun din patrimoniul tău după momentul scadenței. Dar băncile, prin regulamentele lor, instituie garanții și garanțiile acelea sunt reale, adică vor purta pe bun. Să spunem că se pune o ipotecă imobiliară. În momentul în care se pune o ipotecă imobiliară există un concurs, să spunem că debitorul nu plătește, între creditorii chirografari și creditorul ipotecar. Creditorul ipotecar va avea o întâietate de plată, pentru că el are o garanție specială care poartă asupra unui lucru special, a unui bun special, imobil care este al debitorului său în exemplu. Atunci se rupe egalitatea și pur și simplu se asigură o specializare la executare, pentru că debitorul acesta va executa pur și simplu un anumit bun, nu oricare dintre bunurile debitorului. 14

În principiu, nu există creanțe subchirografare și pot fi instituite doar prin legi speciale. Sunt foarte rare; există doar două creanțe subchirografare actualmente și sunt reglementate prin Legea falimentului. Orice fel de creanță garantată/ negarantată este întotdeauna și chirografară. Deci, în principiu, nu se poate scădea. Subchirografarea este o super excepție. Dar, dacă aveți o creanță ipotecară, aceea este o creanță chirografară + o ipotecă.Efectul este că dacă ipoteca dispare, ea reajunge chirografară și nu cade mai jos. Deci, dacă se distruge bunul, nu există subrogație reală ș.a. m. d., pur și simplu obligația chirografară îi va asigura plata creditorului ipotecar. Deci, dreptul comun al obligațiilor îl reprezintă dreptul comun al creditorilor chirografari sau a creanțelor chirografare. Tot ce vom discuta de acum înainte se referă, de fapt, la creanțele chirografare, care sunt regula. Concluzia: dacă aveți o așa-zisă obligație într-o speță, prima dată, trebuie să o deosebiți de alte îndatoriri, obligații etc. și să vedeți, în primul rând, dacă are un conținut patrimonial, prestația ei este patrimonială; dacă da, îi verificați cauza și concluzia este că aveți o obligație propriu-zisă. Dacă aveți o obligație propriu-zisă și nu se spune nimic despre ea, obligația aceea va fi chirografară și de rezultat. Ca să nu fie chirografară, trebuie să fie garantată și garanția aceasta trebuie să răsară de undeva și e o excepție. Ca să nu fie de rezultat, ci de mijloace, trebuie să fie o obligație cu o anumită prestație care să vă atragă atenția că rezultatul nu poate fi obținut oricum. Cursul 2 – Clasificarea obligațiilor Exista doua criterii pentru a determina dacă in discuție, respectiv in speță, este sau nu o obligație civilă, obligație propriu-zis juridică, care poate sa fie executată silit: 1. Prima dată vă uitați la patrimonialitatea ei, la încărcătura ei patrimonială care trebuie sa fie intrinsecă, deci natura ei să fie patrimonială, nu in consecință sa fie patrimonială. Poate să fie o obligație sau o îndatorire nepatrimoniala, care să nu fie civilă și consecințele să fie de natură pur și simplu patrimonială. Pe noi ne interesează pur și simplu obiectul prestației așa cum a fost stabilit la momentul nașterii obligației, nu sa fie survenită și sa nu fie incidente elementele patrimoniale. Deci prima data te uiți la patrimonialitate, nu-i patrimonial, nu are încărcătura materială, nu este economică, nu se poate exprima in definitiv in bani respectiva obligație, ajungi la concluzia ca nu este obligație civilă. Poate sa fie altceva decât o obligație civilă. 2. Există patrimonialitate, dar, din punct de vedere tehnic, trebuie sa fie analizată cauza. E vorba despre cauza raportului de obligație, de intenția părților și in intenția partilor trebuie sa existe o motivație juridică, in sensul ca debitorul sa fie obligat sa plătească, creditorul sa aibă intenția sa tragă la plată, la răspundere in condițiile in care debitorul nu va plăti de bunavoie. Dacă lipsește acest element, degeaba exista patrimonialitate, ca in definitiv nu este obligație civilă, este altceva. V-am dat exemplul ca am căzut cu toții plasa când părinții ne-au promis tot felul de bunuri in schimbul unor prestații mai bune sau mai interesante la școala. Faptul ca tata îți promite și tu la rândul tău te obligi sa-i cumperi ceva, nu este o obligație civilă pentru ca este lipsită de cauza. Prima chestiune corespunde pur și simplu pentru ca e obligație in momentul in care tu ii spui copilului ca ii cumperi un device, este evident ca obligația ta este patrimonială, dar intenția nu este juridică. Exista și o cale prescurtata spre concluzia daca obligația este într-adevăr civilă: sa va uitați pur și simplu la sursa, și asta când ați avea mai multe surse care ar genera cel 15

puțin teoretic obligațiile, sa nu creeze cel puțin impresia ca generează, dar in fond sa nu genereze. O sa ajungem la surse și o sa vedeți: când avem act juridic, trebuie sa ne uitam la cauza actului juridic și dacă cauza e juridică, pur și simplu și obligația va fi juridică pentru ca actul e definit prin obligație, actul este o manifestare de voința sau acordul de voința care duce la crearea de obligații. Dacă actul nu este capabil sa genereze obligații, îndatoririle pe care le-a generat acel act nu pot sa fie obligații civile. Deci exista și forma aceasta prescurtata: sa te uiți la sursa efectivă. Dar nu merge întotdeauna pentru ca, o sa vedeți, exista așa-zisele obligații legale, delictuale. Dar întotdeauna sursa este importantă; practic sursa unei obligații determina regimul probatoriu. !Atentie! Mijloacele de plata admise pentru proba sursei sunt de fapt mijloace de dovada pentru obligație. Cum dovedești actul, așa dovedești obligatia generată de act. Cum probezi faptul juridic licit/ilicit, așa probezi și obligația care este generată de faptul respectiv. Obligații pecuniare / Obligații în natură / Obligații de valoare Obligațiile pecuniare sunt obligații banesti, adică obligații a cărei prestație înseamnă a da o suma de bani. Deci când te duci și plătești la Vodafone abonamentul, tu, in calitate de client, dai o suma, este prestația ta de debitor al serviciului, este întodeauna stabilită in bani, nu ne interesează ce fel de moneda este. Deci obligația pecuniara = obligație bănească. Obligația este pecuniara dacă la momentul in care s-a născut e stabilită in moneda, căci o obligație poate sa fie pecuniara inițial, și după acel moment datorită unor mijloace, întâmplări, cauze sau voinței părților raportului de obligație, obligația se poate transforma in altceva. Deci judeci dacă o obligație este pecuniara dacă la momentul ei ea a fost exprimata in lei. Exemplu: chiria pe care o datorează chiriașul locatorului este pur și simplu o datorie pecuniara, este un debit pecunitar, este o obligație pecuniara, întotdeauna este stabilită in moneda; nu ma interesează care este moneda, dar trebuie sa fie o moneda care sa circule. Dacă tu stabilesti o moneda care nu circula niciunde, nu este raport juridic pentru ca intenția este sa nu te angajezi juridic. Trebuie sa te gândești exact la momentul la care s-a născut raportul de obligație. Obligațiile care nu sunt stabilite la momentul nașterii lor in bani, nu sunt exprimate in bani, sunt in natura, de unde rezulta ca natura este orice altceva decât bani. Practic așa trebuie sa țineți minte: ce nu este bani, este natură. Și natura aia poate sa fie in orice. Obligațiile de a face și de a nu face se traduc in obligație in natura. La obligațiile de a nu face ceva, de a nu desfășura o anumită activitate(de a nu cânta, de a nu sari coarda șamd), obligațiile de a da(de a construi, de a tăia un porc șamd) acestea sunt toate obligații a căror prestație este determinata de un anumit comportament pe care debitorul specializat trebuie sa îl aibă. Fiți atenți, in definitiv, per ansamblu, totul este pecuniar, valoric, dar din punct de vedere al obligației si al prestației originare, adică născute la momentul obligatiei, nu este vorba niciodată (pentru obligațiile in natura) de bani. Obligațiile in natura pot sa fie de a da, de a face, de a nu face; cel mai simplu este sa le excluzi pur și simplu și sa te concentrezi pe obligațiile pecuniare, pe obligațiile in bani. Datorită specificului generic al obligației civile, banii constituie numitorul comun cel mai mic al oricărui tip de obligație, de unde rezulta ca și obligația in natura, la un moment dat, și mai ales din punct de vedere tehnic la momentul in care nu este executata, se poate transforma într-un echivalent bănesc. Aceasta transformare in echivalent bănesc tine de executarea prin echivalent și face ca obligația inițial născuta in natura sa se transforme in una pecuniara. Este vorba de așa-zisa executare indirecta care modifica obiectul obligației, transforma prestația. De ce este așa? Pentru ca obligațiile de a face, care sunt stabilite in natura, nu pot sa fie executate 16

silit, ori forțat in natura pentru ca ele ar presupune o constrângere a persoanei debitului ceea ce este inacceptabil, și atunci de fapt se realizează o transformare, o echivalare a obligației in natura intr-o suma de bani, și suma aceasta de bani este executata direct din patrimoniul debitorului. Exista o posibilitate tehnica, ca orice obligație in natura sa fie echivalata la un moment dat ca o obligație pecuniara. De obicei aceasta echivalare se face la executarea silită. Bineînțeles ca pentru obligațiile facultative, pentru obligațiile voluntare părțile sunt libere sa stabilească modificarea obiectului, și pe cale de consecință poate sa survină o transformare a obligației dintr-una exprimata in natura in una exprimata in bani. Analiza: 1. Va uitați la momentul in care s-a născut obligația. 2. Dacă la acel moment este vorba de bani. Dacă este vorba de bani, atunci obligația este pecuniara. Exista și obligații așa zise de valoare care nu sunt neaparat obligații civile, sunt niște obligații care sunt practicate in special între comercianți sau raportat la comercianți, care sunt stabilite in natura și plătite in bani, in sensul ca se stabilește un echivalent al unui produs, a unui lucru in natura, și la momentul scadentei nu se da lucrul, ci se plătește valoarea lucrului la momentul scadentei. Este ca și cum ai stabili un etalon, stabilesti ca debitorul are de plătit in 01.01.2025 echivalentul a unei tone de aur. Tona de aur costa acum X, in 2025 nu știm cât costa. Este o modalitate de indexare a obligațiilor, ceea ce ar trebui sa ii asigure creditorului o stabilitate și o obligație plătită la nivelul la care el și-a imaginat, și-a dorit la momentul încheierii contractului. Aceste obligații, după cum spuneam, nu sunt neaparat civile, exista niște mecanisme civile de evitare a impreviziunii in contract, inclusiv in codul civil la: Art.1272- Conținutul contractului „(1) Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui. (2) Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres.” De fapt, obligațiile de valoare sunt între cele 2 obligații, in natura și pecuniare. Obligațiile pecuniare au evident foarte multe avantaje: 1. Sunt întodeauna niște obligații de rezultat pentru ca niciodată debitorul nu poate spune ca el nu poate face rost de bani, dar nu este de vreun mijloc ca el sa depună niște eforturi. 2. Exista așa zisul principiu al nominalismului monetar in sensul ca atâta timp cât e stabilită o valoare in cifre, atât timp cât exista obligația se plătește cifra respectiva in bani. Deci dacă stabilesti astăzi ca debitorul are de plătit in 2025 o suma de 100 lei, el trebuie sa plătească 100 lei. O sa spuneti ca asta e foarte bine pentru debitor, pentru ca debitorul știe, in definitiv e bine și pentru creditor pentu ca da senzația de stabilitate, de previziune, știi exact ce rata ai de plătit pana in 2030 pentru ca leul este identic cu sine, deci nominalismul monetar este un principiu al dreptului civil care spune ca leul este tot timpul egal cu sine, având aceeași valoare. Nominalismul însă are o contrapondere pentru ca nu tine cont de puterea reala de cumpărare a banilor. Puterea reala de cumpărare poate sa facă ca astăzi 100 lei sa aibă o valoare, adică sa se poată schimba anumite mărfuri, produse pe 100 lei, iar in 2025 sa se schimbe mai puține sau mai multe și automat și nominalismul, și dinamica economică joaca fie in favoarea creditorului, fie in favoarea debitorului. Dacă e vorba de inflație întotdeauna va juca in favoarea debitorului, nominal va fi ținut de 100 lei, dar in 2025 s-ar putea ca 100 lei sa fie 1€. Deflația va juca in favoarea creditorului pentru ca el va lua 100 lei, dar care in 2025 pot sa reprezinte 100€. 17

Întodeauna exista o parte care ar câștiga sau ar pierde, nu exista mecanisme care sa asigure o egalitate completa, exista o tendința de a asigura un echilibru, exista un principiu de reechilibru, dar nimeni nu poate sa-l garanteze. Nominalismul se leagă de obligațiile pecuniare. Face abstracție pur și simplu de realitatea economică și explica de ce debitorul este legat la valoarea nominală a obligației, in timp ce celelalte obligații, care sunt stabilite in natura, nu au de a face cu nominalismul. Dacă debitorul se obliga sa livreze in 2025 3000 de capete de ovine, asta depinde de valoarea care se va stabili probabil in toamna lui 2024, nu in 2019, când încheie contractul. Fluctuația o va simți din plin fiecare dintre părțile raportului juridic de obligație. Și exista așa zisele modalități de a lega părțile prin intermediari, prin așa zisele obligatii de valoare. *Obligațiile comerciale sunt obligațiile între profesioniști. Codul a spus ca exista un regim unitar de obligatii, dar a păstrat diferențele între obligatii, care erau atunci când exista codul civil comercial. Există așa-zisele modalități de a lega oarecum, părțile fiind oarecum intermediate prin așa-zisele obligații de valoare. Când s-a adoptat, CC s-a făcut de niște oameni de știință care au făcut diferența dintre dreptul civil și dreptul comercial. Deci este pur și simplu contravenție, dacă nu chiar infracțiune să spui societăți comerciale, se zice societăți. Ele sunt comerciale, cooperative sunt asociații, sunt contracte de societate care sunt civile și așa mai departe. Deci au venit niște oameni de știință care au spus nu, noi facem legea în așa fel încât să existe un singur tip de obligații și în obligațiile alea să existe tot dreptul privat. Obligațiile comerciale sunt mai ales între profesioniști, că așa se exprimă CC: obligații între profesioniști. și ce a făcut codul acesta, a spus că nu mai există un regim, există un regim unitar, dar au păstrat diferențele între obligații, care erau atunci când exista CC comercial. Exemplul veșnic de obligații este că vinzi o casă, vinzi o bicicletă, te duci în piață, alea sunt raporturi. Raporturilea astea cu agricultorii erau teoretic și practic scoase din raza de acțiune a raportului juridic comerical și atunci trebuia să faci deosebirea asta între obligațiile civile și comerciale. Vreau să vă atrag atenția că, atunci când spun de fapt obligație comercială, CC se exprimă în obligații stabilite între profesioniști. Aceste obligații comerciale / între profesioniști au un regim care derogă de la dreptul civil. De aceea în materie de raporturi comerciale se aplică obligațiile de valoare. Acolo sunt acele clauze care urmează să asigure tot timpul o reglare a obligațiilor în funcție de inflație, de ansamblul economic sau de mijloacele economice. Asemenea obligații despre care discutăm se deosebesc fundamental de obligațiile în viitor, de obligațiile comerciale de tip bursier și așa mai departe care sunt obligații cu obiect determinat în viitor și obligații care nu au nimic de a face cu logica civilă. Mai există și o singură branșă în dreptul românesc care face deosebire, deși v-am spus că nu există deosebire între obligație și creanță. În materie fiscală se face diferența între obligația de a te declara plătitor de taxe și impozite și creanța care e de fapt obligația de a plăti aceste taxe și impozite. Obligațiile convenționale și cele care nu sunt convenționale Obligațiile convenționale, pe astea le numesc de fapt obligații voluntare. Se înțelege prin ele obligațiile generate de actul jurdic și în special de contract. Sunt obligațiile care sunt generate de voința părților. Voința e o stare de fapt care este pusă într-o anumită împrejurare generează raporturi juridice. Regula este că contractul este sursa tipică de obligație și v-am dat exemplu de contract de închiriere, de locațiune, vânzare etc. Pe cale de excepție actul unilateral generează o obligație. Există în CC reglementată o singură sursă, deci formal sau nominal, sursă unilaterală de obligații. E vorba de promisiunea publică de recompensă, care în viziunea CC este un act unilateral care generează obligații. Prima dată trebuie reținut: 18

1. E vorba de sursă care generează obligații, nu de sursă care generează raporturi juridice. Nu mă refer că actul unilateral în general nu e apt să genereze efecte juridice. Declarația de recunoaștere de paternitate, testamentul etc. generează. Generează raporturi juridice, dar nu neapărat obligații. Pe noi ne interesează obligațiile aici. Acele unilaterale sunt voințe unilaterale care ar trebui să genereze cum obligație? Aici automat dacă știi ce e raportul de obligație îți ridici mari semne de întrebare, cum să genereze o manifestare unilaterală de voință o obligație? Adică eu spun că dumneavoastră sunteți debitorii mei, cum să fie/ sanchi. Păi așa am ajunge toți debitorii și cedatorii altcuiva, am ajunge la haos. Nu ar fi neapărat haos, dar am râde unii de alții și am spune, păi nu ești și tu debitorul nostru pentru aceeași sumă? Mai învățăm și despre compensație și în următoarea secundă s-a compensat tot. Gândiți-vă cum ar fi dacă pe baza unei manifestări de voință unul și-ar imagina că ar fi debitorul celuilalt. Aceasta pleacă de la faptul că o obligație este de fapt o limitare a libertății economice. Pentru că dacă tu ai 100 și vine creditorul și îți spune să îi dai 10 că-i datorezi și tu îi dai și după momentul plății tu ai 90. Deci orice obligațiE este un pasiv patrimonial, orice obligație plătită duce la scădere. Orice obligație lato sensu este o restrângere pentru că poți să faci orice mai puțin comportamentul acela datorat creditorului. În momentul în care tu te obligi să nu deschizi fereastrA, să nu vinzi Coca-Cola, îți limitezi libertatea. Cum se poate imagina să îți limitezi tu libertatea la comanda altuia. Asta se numește dictatură, că unul îți dictează. Actul unilateral este unul nedeductibil. Legea spune că promisiunea aia publică de recompensă e un act unilateral, în sensul că cel care a găsit bunul devine pur și simplu creditorul celui care a făcut anunțul de recompensă. și să fie așA e unicul exemplu în care actul unilateral ar genera obligatii. 2. Actul acesta este reglementat, deci nu este act nenumit de generare a obligației. Regula este că aceste obligații voluntare sunt generate de contracte. Întrebarea se pune a doua dată. Trebuie să știți că mai există și alte obligații care nu sunt neapărat voluntare. Sunt și care sunt generate de pacte juridice, fapte care pot fi licite sau ilicite. Dacă sunt fapte ilicite toată problema se traduce în materie de răspundere civilă. Victima unui prejudiciu, din creditorul reparației daunei suferite. Aceasta este toată teoria răspunderii. Există și fapte juridice licite: gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză sunt așazisele cvasicontracte sau fapte juridice licite care generează raporturi de creanță de restituire. O să le analizăm, înseamnă că de fiecare dată există câte o lege și există chiar legea. Întrebarea nu este chiar fundamental dacă faptele licite sau ilicite generează obligații, răspunderea este da, altfel nu ar exista răspunderea sau cvasicontractele. Se poate răspunde afirmativ la întrebarea dacă legea în sine poate să fie sursă concretă? Ai o lege și legea aia te obligă să plătești ceva. Părerea mea este că nu poate să existe lege care să existe în sine de la sine obligația. Obligațiile fiscale nu ar fi chiar cele reieșite din legea fiscală? De fapt acelea sunt obligații pecuniare, sunt niște creanțe super speciale care au un alt regim inclusiv de prescripție, dar nu ne ocupăm de el. La fel e și cu pensia alimentară, spun că nu aș fi plătit dacă legea nu m-ar fi obligat. Legea spune că ești contribuabil, că ești obligat la întreținere, că există obligația legală, nu e din contract, nu e convențională. La aceste obligații legale este logic că există o lege, dar mai există ceva și acel ceva în incidență cu legea creează obligația, niciodată legea în sine. Este faptul că ești în anumite raporturi de rudenie, că desfășori anumite activități etc. există un fapt care acționează, care justifică apariția obligației. Respectivul fapt generează obligația. Atunci mereu ai ajunge la concluzia că obligația e reglementată de contract, care e reglementat de lege, atunci obligațiile contractului sunt de fapt obligații legale. 19

În statele comuniste este o astfel de tendință de a spune că legea e cea mai tare, legea îți dă voie să faci anumite activități. Pe când în restul societăților raportul este invers. Diferențele între obligațiile voluntare și cele legale nu se concretizează în regimul lor juridic oricare ar fi sursa concretă a obligației, obligația are aceleași regim. Nu te interesează neapărat de unde izvorăște o obligație pentru că regulile pe care e vom analiza vor fi aceleași. Ne interesează la regimul juridic al sursei. Obligația o analizezi nediferențiat, fără să ți cont de unde izvorăște. Când discuți despre contract și condițiile sale de validitate sunt complet diferite de condițiile de validitate / angajare a răspunderii. La răspunderea civilă condițiile sunt diferite față de sursele care se bazează pe fapte licite. Când pui în discuție sursa obligației nu te concentrezi pe regimul ei (e identic pentru orice tip de obligație), ci te concentrezi pe condițiile de validitate ale sursei și de fapt asta este teoria obligației. după vei analiza modalitățile de dinamizare sau de stingere care sunt identice oricare ar fi obligația în sine și oricare ar fi sursa ei și după se analizează punctul 2 care sunt de fapt sursele care fac ca aceasta să se nască. Dacă este obligația convențională, va fi necesară o punere în întârziere a debitorului, în schimb la cele în materie delictuală nu se pune în discuție răspunderea. Obligații care au legătură cu lucrurile și care nu au legătură cu lucrurile Lucruri în sensul de bunuri, învățate la drepturi reale. Obligațiile care au legătură cu bunurile le consider ad rem, numai ele pot să întemeieze obligații de dar, de a da. Aceste obligații au nevoie de bunuri pentru că ele suportă drepturi reale. Aceste obligații nu trebuie confundate cu cele scriptae in rem, nici cu cele propter rem. Acestea două sunt considerate ceva între drepturi reale și creanțe. Nu sunt nici nici. Cele propter rem sunt cele care se impun stăpânitorului bunului, să facă ceva tocmai că stăpânește acel bun. Nu este vorba despre o creanță pentru că el trebuie să facă anumite lucruri pe care legea le stabilește și de obicei în interesul tuturor sau unor anumite categorii de persoane. Obligațiile propter rem nu au un debitor singular și determinat, iar conținutul sau prestația este stabilită întotdeauna de lege nu sunt obligații propriu-zise. Cele scriptae in rem sunt considerate că sunt un fel de creanțe care pot să fie executate sau supuse la executare și altor persoane decât debitorului lor original, primitiv. Ne spune ca are un grad mai mare de opozabilitate . Ideea este ca, aceste obligatii de obicei izvorasc din acte carora legea le asigura o opozabilitate mai larga prin indeplinirea anumitor formalitati si daca _ acestor formalitati , creantele trebuie sa fie executate si de persoanele care nu au participat initial la generarea obligatiilor, adica la incheierea contractului.Si un exemplu clasic este ca un contract de inchiriere se executa intre locator si locatar, intre proprietar, sa spunem, si chirias. In momentul in care proprietarul insa vinde bunul, dobanditorul bunului tinut de creanta la care era tinut initial locatorul . Si asta este considerat scriptae in rem, adica e scrisa in bun obligatia. Revenind al creanță, la creanța scriptae in rem este evident că cel care a cumpărat bunul închiriat nu a fost parte la contractul de închiriere, dar dacă sunt îndeplinite anumite condiții arătate de lege, iar aceste condiții se referă în special la opozabilitatea contractului care generează creanța ad rem el va fi ținut ( acest dobânditor al bunului ) exact cum era ținut autorul contractului de închiriere, fostul proprietar, să respecte dreptul locativ al chiriașului. Este de fapt o creanță care ajunge să fie executată de un terț. El execută datorită naturii nu a obligației în fond, ci a regulilor aplicate sursei care este contractului respectiv. Aceste obligații ad rem nu sunt mai opozabile sau mai puțin opozabile. E vorba de relativitatea platii pentru ca obligatia, ca raport, poate sa fie opusa, daca opozabilitatea se intelege ca o chestie generica de respect. Da, si ganditi-va, un debitor are de platit pe A, B, C, D si intra in faliment. A, B, C, D trebuie sa respecte creantele pe care 20

creditorul asta in faliment le are fata de X pentru ca pur si simplu trebuie tinut cont de ele. Asta-i toata chestia, dar nu inseamna ca X trebuie sa ii plateasca lui A. Deci, cand spun ca e vorba de opozabilitate absoluta, cand e opozabilitate erga omnes in general, este vorba de respect, de existenta. Va ganditi la faptul ca mergeti pe strada si sunt stâlpișorii aia, care-s in mijlocul drumului ca sa ce? Sa nu parcheze cetățenii. Deci ala ti-e opozabil caci, daca nu-l bagi in seama, ce se intampla? Dai in el. Asta e respect, deci iti cere Consiliul Local respect, sa ii respecti pe pietoni, nu sa vii tu cu fadroma sa parchezi acolo. Si tu ca pieton trebuie sa ai acelasi respect ca daca nu, te va durea. Dar respectul asta e ceva asa foarte generic, foarte general si consecintele, daca sunt consecinte, nu sunt datorita inopozabilitatii, ci datorita altor lucruri. Deci daca spuneti ca opozabilitate = respect, atunci orice este opozabil general. Orice este absolut opozabil. Orice este opozabil erga omnes. Pe mine mă cheama Vasilescu, e o chestie opozabila tuturor ca mă cheama Vasilescu. Putea sa mă cheme oricum, si Giculescu, n-are niciun fel de importanta pentru nimeni, dar respect. In momentul in care va puneti toti si va intreb cum va cheama si toti o sa spuneti „Paul Vasilescu, Paul Vasilescu” așa la infinit 100 de oameni, atunci o sa fie o problema juridica pentru voi. Respectul asta e o chestie pasiva. In momentul in care incalci intr-adevar o norma, se pune problema unui efect. Dar efectul nu este direct al opozabilitatii, si efectul indirect nu este inopozabilitate, ci e incalcarea unei norme care ar trebui sa fie ocrotita indirect de aceasta opozabilitate. Deci ca realitate, ca raport social, orice creanta este opozabila ca si orice drept real pentru ca trebuie sa ții cont de el, sa-l respecti. Creanta se spune ca e opozabila relativ atunci cand se pune problema pur si simplu de executare. Atunci executarea (plata) este relativa pentru simplul motiv ca nu se poate cere decat de la anumite persoane. Exista si obligatii care nu se leaga de bunuri. V-am dat eu exemplu: sa canti la ceva, sa mesteresti ceva, sa repari ceva. Esti Ronaldo si joci, este o prestatie pe care tu o executi. Vrei sa mergi, esti funambular, mergi pe sarma. Te opreste Boc, iti da 10 lei si iti spune „Mergi!”, este o prestatie, este o obligatie intuitu personae care nu este intuitu rei, nu se refera la un bun. In general, obligatiile de a face si de a nu face nu se leaga neaparat de bunuri deci sunt mai distanțate. Obligatiile de a da trebuie sa aiba legatura cu bunurile. Care-i importanta? Importanta nu este la nivel de opozabilitate, ci ca, daca ai obligatii de a da, care-s legate de obligatiile ad rem, regimul juridic al bunului (si in special regimul proprietatii) poate sa influenteze regimul obligatiei. Poate sa-l influenteze prin sisteme de publicitate, prin sisteme de plata, prin restrictii. De obicei, restrictiile dreptului real sunt imprumutate indirect de restrictiile raportului de obligatie. Ai un drept de proprietate asupra unei arme. Ai o arma, in momentul in care vrei s-o vinzi, adica sa generezi o obligatie de a da, de a stramuta dreptul de proprietate, datorita acestui drept de proprietate special, care poarta asupra bunului, ai un regim special care-ti influenteaza dreptul de creanta si, drept consecinta, trebuie sa obtii o sumedenie de avize de natura administrativa ca sa poti pur si simplu sa-i instrainezi arma. Deci obligatia de a da nu se poate naste pur si simplu numai din vointa ta, ci are nevoie de o sumedenie de accesorii. Aceste accesorii sunt generate, vedeti, de regimul juridic al proprietatii. Ultima chestie se leaga de obligatiile sinalagmatice si unilaterale. In fond, ati invatat ca exista contracte sinalagmatice/ bilaterale si contracte unilaterale. Dati-mi exemplu de contract unilateral: donatia. Nu confundam contractul unilateral cu actul unilateral, contractul unilateral e contractul ca orice contract care are 2 parti, dar numai una dintre parti este debitor, cealalta fiind creditor. Acesta este raportul de fapt, raportul unilateral. 21

Raportul este sinalagmatic atunci cand, in cadrul aceleiasi surse, se genereaza pentru fiecare parte si drepturi si obligatii. Este si creditor si debitor, deci e un fel de interferenta. Exemplu cel mai obisnuit este de contract sinalagmatic ca, daca va ganditi la vanzator, el e creditorul pretului in mod traditional si debitorul obligatiei de a da. Deci, vedeti, ideea este ca ca contractele astea sinalagmatice subliniaza ca, in fond, cauza juridica e unica pentru fiecare in parte, ca ea se gaseasca pe o pozitie complet diferita raportat la celalalt, in acelasi timp. Adica, cauza juridica sinalagmatica „do ut des” in exemplul asta, face ca si obligatiile sa fie sinalagmatice. De obicei are importanta practica chestia asta pentru ca daca obligatiile sunt sinalagmatice, ele trebuie sa fie executate in acelasi timp. Daca nu pot sa fie executate in acelasi timp, cel care poate sa execute si vede ca celalalt nu executa obligatia corelativa are dreptul sa blocheze propria executare si asta se numeste „exceptia de neexecutare a contractului”. Deci exceptia asta de blocare prin neexecutarea propriei obligatii pentru ca celalalt cocontractant nu-si executa propria obligatie este un efect specific acestor contracte. De negasit daca obligatia este unilaterala. Complexitatea obligațiilor Ultima clasificare care, in fond, tine de substanta asta, se leaga de asa-zisa complexitate a obligatiilor. Obligatia este simpla daca un subiect tine pe alt subiect, un creditor care tine un debitor pentru o prestatie simpla in sensul ca... si exemplul vesnic era ca: B era obligat catre A pentru suma de bani, tipicul de obligatie simpla. Un singur debitor este tinut de un singur creditor, deci nu exista pluralitate de subiecti, raportul juridic e simplu, subiectiv vorbind. Iar prestatia lor, obiectul, este de asemenea simpla, o singura prestatie (sa dai un bun sau sa faci ceva, sa tai un porc). Exista insa elemente care transforma pur si simplu raportul in asa-zis raport de obligatie complexa ori cu pluralitate. Si pluralitatatile pot fi fie obiective-si am pluralitati de obiecte, fie pluralitati de subiecte si atunci sunt obligatii plurale subiective. Toate constituie in definitiv exceptii de la regula ca o obligatie este simpla. Regula e ca obligatiile sunt simple, exceptia o sa o vedeti, mai ales la pluralitate de subiect (acolo e foarte important ca se fac si grile si e important si practic). Regula este, de asemenea, divizibilitatea ori lipsa de solidaritate, dar regula este ca totul este simplu. Daca obligatia este complexa, trebuie sa reiasă de undeva. Trebuie sa vina de undeva aceasta idee, pentru ca asa din eter nu ajungem la concluzia ca obligatia este complexa. Situatia este in functie de cum se leaga obiectele juridic si avem: 3 tipuri mari de obligatii: 1. Obligatiile conjunctive Ideea este ca conjunctiv se refera la conjunctia „si” si obligatia e conjunctiva ori multipla de obiecte cand debitorul trebuie sa dea mai multe obiecte, adica e o prestatie multipla la care debitorul e tinut s-o savarseasca si, in functie de elementele de fapt, fie in acelasi timp, fie succesiv. Foarte multe obligatii sunt conjunctive. Astea-s opusul clar al obligatiilor simple pentru ca debitorul trebuie sa faca o sumedenie de actiuni, actiuni izvorate din aceeasi sursa. Ganditi-va daca va cumparati un obiect nou. Debitorul care este tinut de obligatia de a da, de obicei un profesionist, care e obligat sa stramute dreptul de proprietate catre tine, care achizitionezi bunul respectiv, este obligat si sa dea si dupa aceea este obligat si sa faca. Si de obicei sa faca ce? Sa predea bunul, sa-i asigure service-ul, sa-i asigure reparatia in cazul in care te duci, sa-i asigure garantie, sa-i asigure post garanție si, si, si, si, si. E totusi un „hocus-pocus” pentru ca, din punct de vedere tehnic, fiecare obligatie poate sa fie izolata si sa fie privita ca o obligatie simpla. „Hocus-pocus” se refera la faptul ca oricare dintre obligatiile neexecutate din sirul de obligatii conjunctive poate sa justifice 22

desfiintarea contractului pe motiv de neexecutare, deci obligatiile sunt totusi legate, dar daca le-ai izola, ele sunt obligatii simple. Au un rost in ansamblul contractual in special. Unele obligatii conjunctive, toate obligatiile conjunctive sau toate obligatiile care formeaza continutul obligatiilor conjunctive, sunt pur si simplu obligatii considerate principale, nu accesorii. Importanta practica este ca debitorul se libereaza executand toate obligatiile de dupa „si”. Deci e o conjunctie aici, astia ar trebuie sa reprezinte, din punct de vedere al pluralitatii, regula. Deci ai acea regula generala ca obligatiile sunt simple, dupa aceea ai o regula mai mica care se aplica daca obligatiile au pluralitate de obiect si atunci in mod normal, ar trebui ca obligatiile sa fie conjunctive si exceptiile sunt obligatiile alternative, respectiv facultative. 2. Obligatiile alternative Obligatiile alternative au logica unui sir „sau, sau, sau”. Obligatiile alternative sunt obligatii cu pluralitate de prestatie ori de obiect, in care toate obiectele sau prestatiile sunt considerate principale, debitorul putandu-se libera executand doar una singura dintre ele – sau una, sau alta. Dau un vițel sau doi miei sau 5000 de lei - „sau,sau”, nu „si,si”. Nu trebuie sa dai doi miei, un vițel si 5000 de lei. Dai 5000 de lei, s-a stins. Observam ca: 1. toate obligatiile, toate obiectele sunt principale; 2. nu se cumuleaza; 3. executarea oricareia dintre ele duce la stingerea in ansamblu a obligatiei. Asemenea obligatie are importanta practica din punct de vedere al riscului de executare si este o modalitate de garantare pentru ca creditorul sa obtina ceva, ceea ce el doreste de la debitor in natura in special, si nu in echivalent. Or, generic, sa se reduca riscul de neplata pentru ca in momentul in care creditorul are 7 variante de bunuri pe care sa le primeasca e foarte greu teoretic sau practic mai degraba, sa consideri ca toate bunurile vor disparea. Deci, de fapt, se creeaza un fel de garantie. As pune in paranteza „garantie” pentru ca la momentul cand vorbim despre garantii o sa va explic ca exista doua viziuni asupra garantiilor. Este o viziune foarte stricta la care tin si care transforma efectiv obligatia din chirografara in altceva si aia este garantie. 3. Obligatii facultative Faptul ca tu ai o obligatie alternativa, conjunctiva sau facultativa, aia nu inseamna ca obligatia nu este chirografara. Obligatiile sunt chirografare sau in principiu, regula este ca ele continua sa fie chirografare. Diferenta este ca, sau elementul in plus este ca, la obligatiile acestea alternative, ai o pluralitate de obiecte. Regula in materie de executare este ca daca prestatiile devin imposibil de executat, obligatia se stinge. Asta este o regula pe care trebuie sa o retinem. O sa revin la un moment dat la ea, deci obligatia imposibil fortuit de executat duce la stingerea sa. Imposibilitatea fortuita de executare Ce e imposibilitatea fortuita de executare? O imposibilitate fortuita de executare e o imposibilitate generata de o cauza straina care exclude culpa debitorului, deci daca prestatia dispare datorita unui caz de forta majora sau unui caz fortuit, lucruri care exclud culpa; debitorul va fi, in principiu, liberat de executare. Asemenea obligatii cu pluralitate vor sa evite aplicatia acestei reguli, deci, pe de-o parte, in principiu, riscul e diminuat, dar, mai specific, aceste obligatii lupta impotriva imposibilitatii fortuite de executare. De ce? In momentul in care ai o alternanta de obiecte, este foarte putin probabil ca, din punct de vedere practic, sa dispara toate obiectele fara culpa debitorului si automat, debitorul va fi tinut sa faca ceva. Si atunci, in momentul in care debitorul, ca o sa puteti intreba „daca debitorul prin culpa sa distruge bunul care trebuia sa faca plata?” El va trebui sa plateasca prin echivalent, daca nu mai poate sa procure respectiva prestatie. 23

O sa revin asupra acestei reguli care spune „imposibilitate fortuita de executare”. Fortuita inseamna nu fortata, ci intamplatoare; o imprejurare intamplatoare, un accident care survine si nu are nimic de-a face cu campul de activitate ori, mai ales cu culpa debitorului; va ganditi la un tsunami, la o ploaie exceptionala, la un minus 300 de grade afara s.a.m.d., deci la lucruri pe care nu le poate dirija, controla si care nu pot sa fie depasite de debitor. Deci din punctul asta de vedere, legea si spune foarte clar in materie de obligatii alternative la articolul 1467 ca se stinge obligatia pentru partile care sunt imposibil de executat fortuit, dar am vrut sa subliniez acest lucru. Art. 1467 NCC- Pluralitatea de prestatii „Dispozitiile acestei sectiuni se aplica in mod corespunzator in cazul in care obligatia alternativa are ca obiect mai mult de doua prestatii principale.” A doua chestiune care trebuie tinuta minte si care e reglementata de lege este „Cine face alegerea de executare?” pentru ca am spus ca, de fapt, nu se datoreaza toate prestatiile, ci numai una dintre prestatii. In momentul in care exista mai multe prestatii si numai una se executa, automat se ridica intrebarea „cine va alege?”. Regula este ca, debitorul, daca nu se spune altfel, va fi cel in drept sa aleaga ce executa, deci debitorul, in exemplul pe care vi lam dat, la scadenta va da 5000 de lei si se va stinge obligatia fara ca creditorul sa ii spuna „pai stii, eu voiam sa imi dai un vițel”. Aia e obligatia alternativa, iar din punctul meu de vedere, eu am facut alegerea pentru ca eu sunt indreptatit sa o fac. Alegerea prestației se face de către debitor, ca regulă, excepția fiind ca părtile să convină că creditorul să facă alegerea. Din acest punct de vedere, alegerea prestației nu este decât o aplicație a regulii generale că totul se interpretează în favoarea debitorului. Aceasta este determinată de obiectul prestației așa cum a fost stabilită la momentul nașterii creanței. Debitorul nu se află în posibilitatea de a alege ceva da sau a plăti părți din prestația sa– nu are drept de opțiune. art. 1462 - Alegerea prestaţiei „(1) Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia revine debitorului, cu excepţia cazului în care este acordată în mod expres creditorului. (2) Dacă partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îşi exprimă opţiunea în termenul care îi este acordat în acest scop, alegerea prestaţiei va aparţine celeilalte părţi.” Nici creditorul nu poate cere fragmentare – principiul indivizibilitătii plătii. Alegerea este hotărâtă la momentul nașterii obligației. – aici avem definiția obligației. Debitorul nu poate alege să dea o echivalentă, sau să plătească părți din fiecare prestație – un miel și 2500 de lei – nu are drept de opțiune. Important de menționat este că prestația se determină la momentul nașterii raportului și nu ulterior nașterii obligației – nu îi poate reveni unei părți executarea în mod discreționar. Debitorul nu poate plăti după bunul plac. Important de reținut aici sunt două reguli: dacă alegerea este lăsată la voința debitorului, trebuie să se respecte anumie reguli (art. 1464: Ce se Întâmplă dacă debitorul trebuie să facă alegerea? trebuie să execute integral una dintre prestații, la alegerea sa.). Dacă în același caz ambele prestații devin imposibil de executat, imposibilitatea fiind cauzată de culpa debitorului, acesta trebuie să plătească valoarea pretatiei care i-a devenit ultima imposibil de executat (conform legii, art. 1464(2)). Art. 1464 - Alegerea prestaţiei de către debitor „(1) Debitorul care are alegerea prestaţiei este obligat, atunci când una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat chiar din culpa sa, să execute cealaltă prestaţie. (2) Dacă, în acelaşi caz, ambele prestaţii devin imposibil de executat, iar imposibilitatea cu privire la una dintre prestaţii este cauzată de culpa debitorului, acesta este ţinut să plătească valoarea prestaţiei care a devenit ultima imposibil de executat.” 24

Exemplu: ai două prestații: una dispare din culpa debitorului, iar alta din pricina unui caz fortuit – textul de lege spune că se plătește valoarea ultimei prestații disparute. În acest caz texul de lege estea ambigua în exprimare, intrucat nu i se poate imputa ce a pierit dintr-un caz fortuit, și nu din culpa lui, obligația transformându-se în echivalent – nu este ultima – regulile fiind: regulă imposibilității obligației și executării prin echivalent a obligației. În altă ordine de idei, echivalentul prestației în lei trebuie să fie cvasiidentic. Când este vorba despre obligații principale, nu poate exista diferență la echivalent. Creditorul are dreptul de a allege complet discreționar: poate spune că debitorul îi datorează 5000 de lei, dar legea ține cont dacă un obiect a dispărut fortuit, dacă creditorul a distrus din culpă unul dintre obiecte, prestații sau debitorul a făcut acest lucru. Conform regulii, dacă creditorul distruge una dintre obligații și face prestația imposibil de executat, el are opțiunea să îl despăgubească pe debitor, fie să îl ierte de datorie. La distrugerea bunului altuia, trebuie reparat – obligația creditorului de a repara. După ce ajunge la nivelul anterior faptului ilicit se poate exercita dreptul de opțiune sau pentru a o evita, intervine iertarea de datorie. Textul poate fi folosit ca probă în definitive pentru faptul că obiectele datorate sunt echivalente valorii – cvasiegale. Prestațiile pe care le generează o obligație alternativă sunt echivalente. Mai există o obligație facultativă – care are o singură prestație ca obiect principal, doar că debitorului I se recunoaște posiblitatea in solutionem la o altă prestație. Aceasta din urmă trebuie să fie determinată – este o facilitate pentru debitor față de cealalta. Obligațiile alternative au o pluralitate de obiecte, iar aceasta face ca toate prestațiile să fie principale, în schimb cea facultativa nu are decât o prestație. În al doilea rând, observăm că obligațiile alternative prezintă dreptul de alegere și al creditorului, la cea facultativă aparține numai debitorului. Efectul generic al imposibilității fortuite de executare, în materie de obligații facultative, duce la desființarea raportului de obligație ca și când aceasta din urmă ar fi simplă. Acestea sunt mai puțin frecvente în cazurile practice întrucât este o înlesnire la plată – se produc efecte ca și când ar fi simplă. Mai frecvente sunt cele cu pluralitate de subiecti – mai multi creditori tin un debitor, sau mai multi debitori tin un creditor – mereu pe o parte se afla mai multi subiecti. Aceasta vizeaza subiectii activi sau pasivi. Nu pot exista mai multi debitori si mai multi creditori in acelasi timp. Regula în materie civilă: obligatiile sunt divizibile și simple, de unde rezultă că excepția este obligatia solidară ca si cea indivizibilă. Obligatii solidare si indivizibile 1. Obligatii in solidum(deberi)=datorat integral: Obligatiile astea in solidum, erau de fapt obligatii solidare care nu erau reglementate si care nu trebuiau sa existe. Astazi eu am descoperit vreo 2-3, nu-s sigur ca sunt si astea. De ce? Deoarece Codul cum le-a prins pe astea, cum le-a „omorat”, le-a facut imediat obligatii solidare. Nu a mai lasat sa pluteasca obligatia in solidum. Obligatia dintre soti –devine solidara; obligatia dintre parinti de a intretine minorii-devine obligatie solidara. De unde rezulta ca exceptia este aratata in lege. De atunci obligatia in solidum a picat intr-un fel de desuetudine, dar asta nu inseamna ca nu exista cazuri in care s-ar putea sa fie vorba de astfel de obligatii. 2. Obligatii solidare: Sunt de doua feluri: A.Obligatii cu solidaritate pasiva:mai multi debitori sunt tinuti de un singur creditor (codebitori- creditor). B.Obligatii cu solidaritate activa: mai multi creditori țin acelasi debitori (debitorcocreditori). 25

O sa ma refer la primul caz pentru ca e foarte frecvent practic, dar pe langa asta o sa spun ca toate regulile de la solidaritatea pasiva le aplicati invers la cea activa. A. Solidaritatea pasiva: Ai un raport juridic de obligatii in care ai un creditor care tine 2 / mai multi debitrori (codebitori/codatornici), care sunt obligati toți la aceeasi obligatie, iar creditorul poate să ceara fiecaruia toată obligatia la plata. „Toti pentru unul, unul pentru toți”. Exemplu: Creditorul (C) are 3 debitori (D1, D2, D3) - C are un apartament și ia 3 chiriasi si spune chiriasilor „voi sunteti solidari tinuti la plata chiriei de 90”. De unde rezulta că C poate să-l execute pe fiecare dintre D1, D2, D3 pentru toată suma de 90. Fiecare dintre debitori este ținut să plăteasca tot, fără să ridice vreun beneficiu de diviziune (exceptie de diviziune). Daca in speța mea C spunea „ D1 plăteste 30, D2 plateste 30, D3 plateste 30”, obligatia nu era solidară, era divizibilă/conjunctă- se împarte la câți creditori există, fiecare e ținut doar de partea sa din obligație. Regula în materie civilă: Obligatia este divizibila. Excepția în materie civilă: obligația solidara. Regula în materie comercială (exploatare de întreprinderi de obligașiile sunt solidare. APARE LA GRILE !!

profesioniști) :

Toate raporturile si prestatiile obligationale ale codebitorilor către creditor să fie „focalizate” de interes, de cauza juridică. Toți acesti debitori sunt debitori principali, animați de aceeași cauză juridică. În momentul in care un debitor nu e principal, el va fi un garant (poate fi tinut si el solidar). Ideea de retinut este ca toti debitorii sunt principali, animati de aceeasi cauză. În exemplul meu sunt animati de cauza de a plati chiria. Daca cei de aici iau un credit de la bancă și se obliga solidar fata de banca, cauza juridica va fi restituirea creditului. Deci pentru fiecare, oricum te-ai uita, exista un raport de obligatii care e animat de cauza juridica a următorului. De aceea, d.p.d.v. al creditorului, obligația apare ca și când ar fi una. Cauza juridica este un element intelectual care face ca solidaritatea (pasiva/activa) sa fie o exceptie de la regula divizibilității. Solidaritatea pasivă civilă trebuie să reiasă din ceva: care e originea solidarității? Originea nu poate să fie decât un contract, ca în exemplul meu, sau legea. Un contract prin care creditorul, având mai mulți debitori, consideră că e în avantajul lui să îl țină pe fiecare pentru tot. Solidaritatea se prezintă ca un fel de garanție, deoarece cu cât ai mai multi debitori, cu atât se poate imagina că plata va fi mai lesne achitata. Dacă unul a dat în faliment, te îndrepți după celălalt și îl execuți pentru tot. În exemplul pe care l-am dat cu chiria, nu e niciun beneficiu pentru locator să spună că obligatia este divizibila. Pentru că, în caz de neplată, el trebuie să-si divizeze urmărirea. Adică creditorul trebuie să urmărească pe fiecare chiriaș în parte pentru partea din datorie, care este în exemplu 30 – 30 – 30. Rezultă că, practic, este divizibila obligația de a plati chiria. Creditorul va face 3 acțiuni ca sa isi recupereze chiria neplatită. De unde rezultă că solidaritatea pasivă funcționează în beneficiul creditorului. El are un interes să aiba mai multi debitori si sa fie solidar ținuți. Legea uneori reglementează solidaritatea: obligația de întreținere pecuniara a părinților față de copii; există în materie de mandat o solidaritate între comandanti sau comandatari in functie de situatie. Trebuie să rețineți că solidaritatea trebuie să fie indicată de ceva, fie un act juridic, fie un act normativ, altfel obligația este divizibil și se împarte după numărul debitorilor. 26

1. Trebuie să împărțim toata chestiunea în raporturi dintre creditori și codebitori, și dupa în raporturile dintre codebitori. 2. Ce se întâmplă înainte de plată, în timpul plății, și după plată. - Înainte de plată: Înainte de plată și în raporturile dintre creditor si debitor , raportul fundamental al solidarității pasive este că creditorul poate să ceară oricărui codebitor plata întregii datorii. În momentul în care a plătit întreaga datorie, obligația se stinge și creditorul va ieși din joc. O să înceapă un alt joc: al subrogatiei. Legea spune că codebitorul urmărit nu are un drept de a ridica excepții de diviziune. A fost luat din materie de fideiusiune(garantie personala), unde fideiusorul, în anumite condiții, nu poate să ridice excepția de diviziune. Asta înseamnă că la solidaritate nu se poate ca debitorul să-i ceară creditorului divizarea plății ori divizarea obiectului platii sau chiar al obligatiei, dupa numarul de debitori, pentru ca s-ar frânge caracterul de solidaritate. - În timpul plății: În al doilea rând legea reglementează o sumedenie de excepții, care pot să fie opuse în timpul plății, pentru a bloca. Legea la art 1448, face o diferență între excepțiile generale/comune, personale și pur personale ale debitorului, care pot să fie opuse creditorului. Art. 1448 - Excepţii şi apărări contra creditorului comun: ” (1) Debitorul solidar poate să opună creditorului toate mijloacele de apărare care îi sunt personale, precum şi pe cele care sunt comune tuturor codebitorilor. El nu poate însă folosi mijloacele de apărare care sunt pur personale altui codebitor.” Excepțiile generale sunt acele excepții care profită tuturor, putând să fie ridicate de oricare dintre debitori. Exemplu: prescriptia extinctiva- s-a prescris dreptul la acțiune pentru toți, toți vor beneficia. Ce vreau să vă spun e că această clasificare este relativă, acest lucru fiind arătat de un text de lege. Art. 1449 la alineatul 1 arată că prescripția este o excepție generală/ comună, iar la alineatul 2 devine una personală. Art. 1449 C. Civ: Prescripția: ”(1) Suspendarea şi întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produc efecte şi faţă de ceilalţi codebitori. (2) Întreruperea prescripţiei faţă de un moştenitor al debitorului solidar nu produce efecte faţă de ceilalţi codebitori decât pentru partea acelui moştenitor, chiar dacă este vorba despre o creanţă ipotecară.” Excepțiile astea nu sunt altceva decât mijloace de apărare care pot să profite în funcție de specificul lor, unui debitor sau tuturor debitorilor. Aceste excepții se bazează în special pe niște elemente exterioare raportului obligațional. Prescripția vine din exterior, acționeaza pentru ca asa este legea. Daca legea nu ar fi asa, nu s-ar prescrie nimic. Prescripția, dacă e prescrisă pentru unul dintre codebitori, va fi prescrisa pentru toți dintre codebitori. Alineatul (2) spune că, dacă codebitorul moare, automat moștenitorii lui pot să ridice excepția prescripției numai în raporturile lor cu creditorul. Am ajuns de la prescripția extinctivă ca mijloc generic de la alin (1) (exceptie generala), la o excepție pur personală, părerea mea, legată de raporturile dintre moștenitorii codebitorului și creditor. Are o explicație prin faptul că moartea codebitorului stinge solidaritatea. Aceste excepții sunt doar teoretic denumite generale, personale și pur personale; pentru că în practică limitele dintre ele pot să fie schimbate. În cazul excepțiilor suntem la raporturile dintre creditor si debitor in momentul în care se cere plata. În definitiv spuneam că nu nominalismul reglementarii ne intereseaza, ci 27

rațiunea. Alături de prescripție există și alte elemente care pot să fie indicate, ridicate, alte excepții sau alte situații de natură fix tehnică, care au scopul să faca o singură chestie: debitorul să nu plătească. Atunci Legea reglementează diferite aspecte cum ar fi: confuziune, compensația, remiterea de datorie, remiterea de solidaritate și care sunt efectele lor. O să explicăm confuziunea și compensația la momentul la care vom învăța despre ele. Ne vom concentra pe celelalte două chestiuni, care seamana. Remiterea de solidaritate: În raporturile dintre un codebitor și creditor se poate întâmpla o remitere de solidaritate. Această remitere de solidaritate trebuie deosebită de remiterea de datorie. Remiterea de solidaritate este situația în care creditorul renunță, cel puțin raportat la un codebitor, la beneficiul solidarității. În raporturile dintre aceștia obligatia va fi simplă/ divizibilă. În exemplul nostru, creditorul îi spune lui D1 " te eliberez de solidaritate". Debitorul trebuie sa fie de acord. De acolo automat D1 devine debitor pt o obligatie divizibilă. Care e obligația de împărțit? Obligația totală se împarte între codebitori potrivit actului sau situației juridice. Dacă actul sau situația juridică nu spune cum, este o prezumție de împărțeală egală. În exemplul nostru nu scrie niciunde nimic, împarțim la 3. Atunci remiterea de solidaritate are ca efect că raporturile dintre D1 si C, vor fi raporturi obligationale simple de 30. Iar C îi va ține pe D2 și D3 în continuare ca și codebitori solidari pentru o obligatie de 60. Mereu când pleacă unul, pleacă cu partea din datorie. Asta arată că, de fapt, obligația asta la solidaritate e un "fuior" de obligatii simple și divizibile trecute prin aceeasi "lentila"- cauza juridica- care le focalizeaza către creditor. Uneori se spune că remiterea de solidaritate distruge solidaritatea. E o exprimare generală. În generic e valabil ce spun? În exemplul pe care l-am dat, nu e valabil pentru că remiterea de solidaritate are un efect relativ si cuprinde subiecti care au consimțit, în exemplul nostru fiind între C si D1. Nu se extinde remiterea de solidaritate la ceilalți codebitori. Efectul este de diminuare a obiectului prestației cu partea de obligație devenită simplă (D1). Nu se extinde remiterea de solidaritate la ceilalti codebitori. Efectul este de diminuare a obiectului prestatiei cu partea de obligatie devenita simpla. Dar daca spun asa “Remiterea de solidaritate poate desfiinta întru totul solidaritatea.” as avea dreptate? – da. Fiti atenti, intotdeauna asta e smecheria: la solidaritate ai nevoie de doi. Dar efectele se pot distorsiona daca ai numai doi. De unde rezulta ca: remiterea de solidaritate e o exceptie generala daca sunt si profita tuturor codebitorilor (daca sunt doi codebitori) si e o exceptie personala daca sunt trei sau mai multi. Deci vedeti relativitatea termenilor: trebuie sa va ganditi cati mai raman ca daca mai raman aia vor ramane solidari. Asta e remiterea sau renuntarea la solidaritate Renuntarea la solidaritate nu stinge obligatia, stinge modalitatea obligatiei si o transforma pentru cel putin un fost codebitor intr-o obligatie simpla si divizibila. Remiterea de datorie Remiterea de datorie este stingerea datoriei, nu numai a solidaritatii, ca efect al acordului incheiat intre cel putin un codebitor si creditor. Iertarea de datorie inseamna ca (iertarea de datorie e un contract) creditorul in acord cu debitorul renunta la datorie, deci in exemplul nostru poate fi o iertare de datorie pentru toti spunandu-le lui D1, D2 “ Daca voi sunteti de acord, eu sunt de acord sa va iert de datorie.”. V-am dat exemplul asta pentru ca trebuie sa fie un acord. Remiterea de datorie, desi ii spune remitere, nu este un act unilateral, este un acord, un contract prin care creditorul si debitorul renunta sa se plateasca datoria; se stinge datoria fara plata pentru ca creditorul pur si simplu l-a iertat pe debitor de plata. 28

Remiterea de datorie poate sa fie totala si sa priveasca intreaga datorie si sa-i libereze pe toti codebitorii, aceasta fiind regula potrivit remiterii ( o sa vedeti ca la remiterea de datorie exista regula ca, daca nu se spune nimic, e totala si prin exceptie e partiala). Remiterea de datorie poate sa fie si partiala, in sensul ca va exista o intelegere intre creditor si doar unul dintre codebitori si il iarta pe acesta de datorie cu efectul ca ceilalti codebitori sunt tinuti sa plateasca tot, mai putin partea celui iertat. Ce observam aici? Ca din punctul de vedere al celorlalti doi care raman in joc, remiterea de datorie produce acelasi efect aproape ca remiterea de solidaritate pentru ca unul iese si altii raman. Din punct de vedere substantial conteaza la ce s-au gandit si ce au facut partile, problema ca numitorul comun din toate cazurile este ca, daca se face o remitere de datorie numai pentru o singura persoana debitoare, numai pentru un codebitor, partea acestuia se scade si de scadere profita cei care au ramas. Poate sa fie remitere de solidaritate de asemenea totala, insa e o ipoteza mai mult teoretica. Ce trebuie sa retinem: 1. se poate renunta la solidaritate, obligatia ramanand in cuantum identic cu ceea ce era inainte; 2. se poate renunta la datorie integral sau partial. Si cand se renunta la datorie, se stinge si solidaritatea si cel putin o parte din datorie. Cand este remitere totala, se stinge datoria si automat se stinge si solidaritatea pentru ca nu poti sa ai o solidaritate fara datorie. Ideea e sa nu le incurcati si sa scadeti intotdeauna ce este de scazut. Iertarea poate sa priveasca fie obligatia, fie solidaritatea. ! Nu confundati remiterea de datorie cu solidaritatea. ! Intotdeauna se scade partea celui care e iertat. Asta este situatia raportului intre creditori si debitori la nivel de plata, incidente la plata. După ce s-a plătit Ce se intampla dupa ce s-a platit? Ipoteza: pur si simplu unul dintre debitori, asa cum spune legea, plateste tot. Prima observatie este ca plata stinge obligatia. Codul civil spune ca stinge obligatia si libereaza pe debitor, stingand obligatia se stinge solidaritatea. Cel care plateste se numeste solvens, cel care primeste se numeste accipiens. Deci codebitorul solvens nu beneficiaza in urma platii de solidaritate, solidaritatea nu se mentine, plata (ca si moartea) distruge solidaritatea. Plata are acelasi efect ca si moartea codebitorului, stinge solidaritatea. Ramane obligatia, dar stinge solidaritatea, ii stinge aceasta modalitate, de unde rezulta ca: daca D1 a platit 90, el nu se va putea indrepta impotriva lui D2 respectiv D3 pentru tot, nu poate sa-i ceara fiecaruia tot. Totul in cazul asta ramane 90-30 pentru ca o parte din datorie a fost a lui D1; D1 a platit de fapt (lasand la o parte solidaritatea) toata datoria lui, care era de 30, si a platit si pentru ceilalti doi, de unde rezulta ca el se poate indrepta impotriva lui D2 si D3 numai pentru rest, adica pentru ceea ce nu îi incumba lui propriu-zis: adica 60. Pentru aceste 60 de unitati, platitorul este un caz de subrogatie personala prin plata. Dar subrogatie personala prin plata se scade partea, dar nu beneficiezi de solidaritate, obligatia devine obisnuita divizibila, de unde inseamna ca debitorul solvens D1 va trebui sa-si divida urmaririle: va trebui sa ceara 30 lui D2, 30 lui D3, un dezavantaj major. Asta e situatia dpdv al platii. Fiti atenti: in momentul cand s-a platit o obligatie, obligatia aia cum a fost s-a si stins si iarasi trebuie sa aplicam regula, iar regula nu este solidaritatea, ci lipsa solidaritatii, de unde rezulta ca D1 nu poate sa beneficieze de solidaritate decat daca, eventual, D2, D3 au spus “vom ramane si noi solidari dupa”, fiind defapt o exceptie. Practic revenirea la regula dupa momentul platii face ca D1 sa-si divida urmarirea si sa-i urmareasca distinct pe fiecare-n parte, pe D2 si D3. -

29

Raporturi dintre codebitori Codul civil reglementeaza tot felul de amanunte in legatura cu raporturile dintre debitori. Anterior, aceste raporturi erau considerate raporturi secundare ale solidaritatii si se bazau pe faptul ca fiecare debitor raportat la creditor ii reprezinta pe ceilalti codebitori. Regula de astazi este : tot ce obtine unul dintre debitori in raport cu creditorul si profita celorlalti codebitori, este valid si deci tot ce face unul dintre codebitori ca sa subtieze datoria e valid, inclusiv daca obtine hotarari judecatoresti care-i sunt favorabile. Invers, ce face un codebitor in raporturile cu creditorul si inrautateste situatia patrimoniala a celorlalti, nu sunt opozabile; inclusiv despre hotararile judecatoresti legea spune ca nu au autoritate de lucru judecat fata de ceilalti codebitori. De unde rezulta ca am putea retine ca: - codebitorii se reprezinta intre ei raportat la creditor daca actiunile si actele lor profita si celorlalti codebitori, iar acest profit inseamna in primul rand diminuarea obligatiei de platit; - Daca obligatia ar deveni mai oneroasa din cauza unuia dintre codebitori, lucrul acesta nu ar fi opozabil celorlalti codebitori. Legea ne spune cat se poate de clar ca toti acesti codebitori sunt debitori principali. art. 1459 (Solidaritatea contractată în interesul unui codebitor: “ Dacă obligaţia solidară este contractată în interesul exclusiv al unuia dintre codebitori sau rezultă din fapta unuia dintre ei, acesta este ţinut singur de întreaga datorie faţă de ceilalţi codebitori, care, în acest caz, sunt consideraţi, în raport cu acesta, fideiusor”) arata ca toti codebitorii sunt principali si arata ca toti sunt animati de acelasi interes. Asa se face diferenta intre fiseiusor, care nu-i debitor principal, ci debitor garant si ceilalti. Încetarea solidarității 1. Plata – daca se plateste obligatia, solidaritatea se stinge; 2. Moartea duce la stingerea obligatiilor solidare, in sensul ca aceasta solidaritate nu supravietuieste mortii codebitorului. Daca ai doi codebitori, in mod cert daca moare unul, se va stinge solidaritatea. Daca ai trei si unul dintre codebitori moare, partea din obligatie care s-ar transmite mostenitorilor sai e divizibila, impartindu-se regulilor de la succesiune, deci acei mostenitori ai lui D1 nu vor fi solidari cu D2 si D3, dar D2 si D3 continua solidaritatea. 3. Renuntarea la solidaritate Aici cu moartea este o chestiune. Ca sa se evite efectul acesta distructiv, in toate contractele se scrie ca obligatia e solidara si indivizibila. Regula e ca indivizibilitatea nu implica solidaritate si solidaritatea nu implica indivizibilitate, dar indivizibilitatea sau obligatiile indivizibile nu dispar sau nu devin conjuncte ca urmare a mortii. Deci moartea nu este o cauza de incetare a indivizibilitatii obligationale, este o cauza de incetare doar a solidaritatii obligationale. Atunci cand tu, creditor, vrei sa-i tii pe toti mostenitorii ca si cand ar fi solidari, ii faci si solidari si indivizibili, lucrul asta trebuind sa-l spui in contract. Obligatiile solidare: 1. se explica pe cauză, un element intelectual; 2. nu exista raport de angajare juridica sau analogie intre solidaritate si indivizibilitate. Obligatia poate sa fie indivizibila fara sa fie solidara, poate sa fie solidara fara sa fie indivizibila si poate sa fie solidara si indivizibila. Indivizibilitatea se deduce ori din lege, ori din contract, dar nu din natura solidara a obligatiei. Obligatiile divizibile 30

Spuneam de la inceput ca obligatiile sunt divizibile impartindu-se la nr. de persoane. Obligatiile sunt divizibile pentru ca in principiu obligatiile sunt simple in sensul ca vei avea atatea obligatii cati debitori sunt. Ca sa fie o exceptie si toti debitorii sa fie tinuti impreuna fata de creditor raportat la aceeasi prestatie trebuie sa fie o exceptie si exceptia asta sa reiasa fie din lege, fie din contract. Același lucru și la indivizibilitate, numai că indivizibilitatea se referă la prestație în care se combină două lucruri : odată ai subiectiv mai mulți subiecți, mai mulți debitori de exemplu, dar din punct de vedere obiectiv trebuie ca prestația să se preteze la împărțire. Și atunci obligația este indivizibilă, cand prestația nu se pretează la împărțire, deși sunt mai mulți debitori, și oricare dintre debitorii indivizibili poate să fie ținut să plătească tot dintrodată. Dacă la solidaritate elementul care explica raportul de obligație solidară era o cauză, cauza obligației, aici este vorba de natura prestației înțeleasă în sine în sensul că în mod natural, în mod fizic nu poți să împarți obiectul sau în mod intelectual în sensul că parțile nu vor să împartă și asta e deja distincție între două tipuri de indivizibilitate. Ai o indivizibilitate naturală, care e determinată de caracteristicile fizice ale obiectului ( ai un cal și o obligație de a face, de a preda calul, deci nu poți să divizezi obligația, că asta ar însemna să tai calul), deci obligația de a face, de a preda un bun care prin natura lui e indivizibil, face ca obligația să devină indivizibilă și se vorbește de obligație indivizibilă natural, adică obiectul prestatiei nu poate să fie tăiat bucată, pentru că dacă îl tai bucată ajungi la altceva, nu mai e obiectul respectiv. Din punctul acesta de vedere există o regulă absolută: obligațiile de a nu face sunt în mod natural indivizibile. De ce sunt indivizibile obligațiile de a nu face? Pentru că în momentul în care vrei să faci ceva, vrei să îl divizi, de fapt tu ai încălcat-o. Obligațiile de a nu face nu pot fi executate decât cum? Indivizibil. Deci în mod natural când spui că o obligație e indivizibilă natural, te uiți la obiectul ei, la prestația ei și dacă obligația e de a nu face, întotdeauna e indivizibilă natural. Intelectual este ce vor mușchii părților, adică mușchii lor intelectuali, prin acord, prin contract, subiecții raportului pot să considere că, deși natural indivizibilă, ei considerată intelectual că e divizibilă obligația. Obligațiile de a da sunt cel mai bun exemplu: ele sunt divizibile oricând intelectual, și asta se leagă de coproprietate. Coproprietatea arată că e divizibilă proprietatea, de unde rezultă că e divizibilă și obligația de a da și părțile pot să o considere indivizibilă. Ce urmărește de fapt în indivizibilitate creditorul? Vrea ca în secunda pe care el o hotărăște sau pe care o hotărăște cu ceilalți creditori, el să devină în integralitatea sa proprietar al bunului. Putem să păstrăm exemplul respectiv în care C e creditor și cumpărătorii (D1, D2, D3) vor să cumpere dreptul de proprietate asupra unui cal, fiecare avand 1/3, 1/3, 1/3. Obligația de a da se poate executa în felul următor: divizat. Și dacă legea ne spune altfel, obligația asta e de fapt divizabilă și D1 va da 1/3 astăzi, și dă și D2 prin act juridic 1/3, iar ultima treime o dă D3, de unde rezultă că de abia la ultima scadență (sau ca efect al ultimei parți) creditorul obligației de a da a obținut în ansamblul său proprietatea asupra calului - la momentul în care D3 a facut plata, deci la ultima fază. De unde rezultă că practic s-ar putea creditorului să nu îi convină așa de mult să întindă executarea și să vrea ca la primul moment de executare toți trei să își execute obligația în același timp. Deci vedeți, este o chestie intelectuală. Este evident că e obligație de a face, de a-i da calul, aia e și rămâne natural indivizibilă, în sensul că te-ai obligat tu, debitor, nu la cârnați de cal, ci la cal viu, nu la cal mort și tranșat. Deci asta este obligația, regula este că e divizibilă, excepția este că e indivizibilă. Indivizibilitatea aia poate să se justifice pe două chestii. 31

O obligație interesează pentru că e platită și regula la plată nu este divizibilitatea, ci indivizibilitatea. Deci dacă te uiți la obligație regula este să se impartă în subiecți. Dacă te uiți la plată, iar plata înseamnă executarea obligației, plata este indivizibilă și asta înseamnă că creditorul are dreptul să ceară și să obțină în același timp nu fracțiuni din prestație, ci întreaga prestație, la momentul scadenței. Deci la Vodafone te duci să plătești, ai o obligație să plătești 100 lei, abonamentul, obligația aia ar fi divizibilă că e obligație de a da, dar obligația asta nu te interesează la plată sau din punct de vedere al plății că-i divizibilă pentru că plata e indivizibilă, de unde rezultă că tu nu poți să le spui la cei de la ghișeu în felul următor : obligația asta e divizibilă, de unde rezultă că plata e divizibilă, deci eu astăzi îți dau 1 leu și mâine 2 lei, adică tu ce faci? Începi să împarți obligațiile de prestat. O plată rămâne indivizibiliă indiferent de natura obligației, două reguli diferite care lucrează pe paliere diferite. Dacă discuți despre plată, iar plata înseamnă executarea unei obligații, inseamnă că principiul care guvernează plata este indivizibilitatea plății la ideea că nu poți să divizezi prestația la momentul în care îl plătești pe creditor, asta e regula plății. În timp ce regula la obligații este ca ele să fie divizibile. Deci solidaritatea și indivizibilitatea nu se presupun unele pe altele. Care e regula la obligații? Că e divizibilă, deci înseamnă că a plăti prin echivalent e altă obligatie de a plăti în natură, de unde rezultă că altă obligație revine la regulă. De fiecare dată când se stinge obligația se revine la regulă. Deci tu ai executat obligația indivizibilă, obligația de restituire e o altă obligație decât aia indivizibilă. Deci nu ne interesează neapărat natura , ne interesează dacă e o nouă obligatie. Dacă e o nouă obligatie aplici regulile. Obligația de a executa prin echivalent este mereu o obligație pecuniară. Restituirea prin echivalent se poate face și prin natură și acolo lucrurile pot deveni mai complicate și nu automat rezultă că natura obligației poate să fie indivizibilă, deși regula este divizibilă. În momentul în care te uiți la obligațiile indivizibile, vezi că nu merg toate regulile de la solidaritate. Ce nu merge de la solidaritate? Odată nu merge așa zisul mandat reciproc, tacit între cei ținuți, acela nu merge. Nu merge datorită naturii obligației ideea ca de fiecare dată practic vorbim unu sa execută pentru ceilalți. Poate să fie indivizibilă obligația, dar poate D1 nu are calul, trebuie să țineti cont de elementele practice de natura obiectului prestatiei care sunt bagate în sistemul acesta de obligații indivizibile. La obligațiile solidare nu este așa pentru simplul motiv că ele sunt o creație strict intelectuală, e vorba de o cauză și atunci pur și simplu se poate face ca unul dintre codebitori să plătească tot pentru toți.

CURSUL 3 Am terminat, după cum vă aduceți aminte partea de introducere, și aș repeta câteva idei, în sensul că: Regula este că în discuție este întotdeauna o obligație civilă. Această obligație civilă este, tot de regulă, chirografară, pentru că excepțiile sunt pur și simplu legate de privilegiul garanției și de un anumit tip de fapt de garanții. Această obligație chirografară este tot de regulă, sau în principiu, o obligație divizibilă, fără să confundăm acest lucru cu indivizibilitatea plății, care se referă la executarea obligației, nu la prestație, ori la obligație în sine. Din punctul ăsta de vedere, a 2-a întrebare s-ar pune: Care sunt sursele obligației? 32

Sursele obligațiilor le vom studia la sfârșit, pentru că, în definitiv, ceea ce este o regulă fundamentală este că obligațiile au același regim, indiferent care este sursa lor concretă. Atunci când am discutat despre împărțirea obligațiilor ați văzut că sunt obligații convenționale sau voluntare, obligații legale, obligații care reies deci din contracte, în special alte acte juridice și obligații care pot să reiasă din incidența unei norme cu un fapt juridic licit sau ilicit. O să studiem noi prima parte a cursului aceste aspecte, dar regula este că indiferent de unde izvorăște o obligație concretă, care-l ține pe B de A, care are un creditor și un debitor concret ținut la o prestație cât se poate de certă și de concretă, nu interesează pentru regimul acestei obligații de unde răsare. Excepția este că sunt unele obligații care au un regim mai aparte, și această excepție este întotdeauna subliniată. Excepția aceasta se leagă în special de persoane, în sensul că obligațiile sunt intuitu personae; se leagă de surse, în sensul că obligația poate să fie legală (cum e obligația de întreținere); se leagă de cauza ei, cum sunt obligațiile care sunt privilegiate, dar astea constitutie, așa cum spuneam, în definitiv, o excepție pentru că regula este că obligația este chirografară obișnuită civilă și atunci nu ne interesează atât de mult sursa, cât regimul ei. Evident că acolo unde se studiază și când vom studia sursa, vom studia cum apare obligația, nu o să ne mai punem problema ce se întâmplă cu obligația, vom lua de bună ultima parte că se va genera obligația, iar pentru a se genera obligația trebuie să fie îndeplinite anumite condiții. Condițiile de generare ale obligației Acum ne vom referi la condițiile de generare, sau condițiile de ale obligației, de unde poate să răsară obligația. Acum luăm pur și simplu ca dat că există o obligație civilă, obligația aia ascultă după dreptul comun și în consecință ne punem întrebarea ce se poate face cu ea? Păi se poate face cu obligația mai multe chestii și în mod rațional ar trebui să se facă o chestie simplă: să fie stinsă, să fie omorâtă, să fie plătită, asta-i ultimul aspect pe care o să-l studiem, iar tipic pentru obligații, sau rațiunea pentru care există în circuitul civil obligațiile este ca ele să fie stinse prin executare, executarea să fie benevolă, și lucrul asta se numește plata, și plata o vom studia ultima din această înșiruire. Deci dacă ai sta să te gândești logic ce se întâmplă cu obligația, obligația se naște pentru a fi omorâtă, adică să fie stinsă, cum să fie stinsă prin plată. Până la momentul plății însă, obligația are o viață a ei, juridică, și viața asta juridică poate să fie pigmentată cu tot felul de întâmplări mai mult sau mai puțin palpitante, evident pentru o obligație. Pe cale de consecință, autorii vorbesc despre faptul că obligațiile, lăsând stingerea la o parte, obligațiile au o dinamică, iar dinamică asta se referă fie la elemente de transformare, fie la elemente de transmitere. Este o diferență fundamentală între transformare și transmitere, pentru că transformarea are un efect extinctiv, deci se transformă obligația A în obligația B, se transformă o obligație preexistentă discuției, într-o altă obligație. Elementul de transformare vrea să sublinieze discontinuitatea, iar discontinuitatea înseamnă că se omoară o obligație veche, apare o nouă obligație, iar această nouă obligație nu mai are accesorii, deci practic este fundamental că se omoară nu numai obligația veche, ci obligația nouă care o înlocuiește sau care apare pur și simplu , nu se mai bucură de accesoriile pe care le avea vechea obligație, deci este un element de discontinuitate. Al 2-lea aspect poate să fie pur și simplu un element de continuitate și se referă autori, și codul civil reglementează cazurile de transmitere, nu de transformare. Trasnmitere înseamnă aici 2 elemente, dacă te uiți la raportul juridic obligațional pur și simplu și îl înțelegi ca un raport, ca o relație, o să ai nevoie să îți explici această dinamică 33

printr-o subrogație, printr-o înlocuire, pentru că de fapt un raport juridic nu poate să fie transmis, pentru că un raport e o relație. Am subliniat, n-am cum să-mi transmit eu relațiile de prietenie cu Gigel către dumneavoastră, pentru că pur și simplu nu se poate; dar, se poate ce? Să-l substitui pe Gigel cu Gigel 2 pe care o să-l iubesc mai mult, și atunci pur și simplu este, vedeți, o subrogație. Subrogatia asta este personală. Mecanismul de subrogație sau cuvântul de subrogație are aici, o să vedeți, 2 sensuri: 1. Are un sens strict tehnic de subrogație strict personală 2. Și are un sens generic în care o persoană într-un raport de obligație dat este înlocuită cu o altă obligație care vine din afară. Deci există o viziune relațională, și această viziune relațională asupra dinamicii te duce automat la ideea că este vorba de pur și simplu o subrogație, de o înlocuire ca la fotbal: iese X și intră Y pe teren, asta este toată chestia. Există și o viziune statică, obiectivă, care privește pur și simplu creanța ca și cum ar fi un obiect, ca și când ar fi un bun, un lucru, ca și când ar fi o minge, nu jucătorii care se schimbă pe teren, ci pur și simplu o minge care se pasează de la unii la alții și atunci o să discutăm aici nu despre subrogatii personale, ci de cesiuni; va fi vorba propriu-zisă de cesiunea de creanță, de cesiunea de datorie, și am îngrămădit aici și cesiunea de contract pentru că toate astea merg împreună. Astea sunt aspectele care asigură o dinamică a obligației, prezervand de fapt întotdeauna accesoriile. Deci asta este regula și marea diferență între transformarea obligaitilor și transmiterea. De aceea întotdeauna se spune că există un efect generic al acestor mijloace, în sensul că efectul generic al transformării este pur și simplu de a omorî, de discontinuitate, de a omorî vechea obligație să o înlocuiești cu nouă, iar pur și simplu în materie de transmitere este vorba de o continuitate. Ăsta este efectul generic, pentru că efectele speciale se leagă de mijloacele concrete prin care se realizează aceste modalități de dinamizare a obligației, și pe cale de consecință, o să discutăm mai întâi despre transformarea obligațiilor. Transformarea obligațiilor are 2 elemente, sau 2 mijloace prin care ea se poate, practic, realiza. Transformarea obligațiilor Deci avem 2 elemente, sau 2 mecanisme care realizează transformarea obligațiilor: Este vorba de novație, și imediat o să discutăm și despre delegație, și există, de asemenea, așa cum am spus, câteva mijloace concrete prin care se realizează dinamica. La transformare, natura juridică a mecanismelor este de contract. De fapt avem de-a face cu ce? Un act juridic, un contract; și-n cazul novatiei, și-n cazul delegației. Acestea sunt niște contracte care au niște efecte speciale. Au o caracteristică, o fizionomie juridică specială; o dată se referă la obligații, și în al 2-lea rând, au un efect de discontinuitate, dar ele dacă va întrebați care este natura lor juridică, nu este nimic de răspuns decât o chestie foarte simplă: Sunt acorduri, sunt contracte, sunt convenții. Vedeți că sunt contracte și convenții relative la obligații pre-existente, deci este ca la geometrie când rezolvați probleme. Deci se dă triunghiul cutare, se dă funcția cutare. Deci aia-i dat; și aici dat este că există o obligație și obligația este validă. Asta este premisa, asta este condiția de posibilitate de existență a acelui contract, că n-ai cum să închei un contract de novație dacă n-ai obligație, să ne-nțelegem. În principiu, prima regulă este că sunt contracte, a 2-a regulă este că întotdeauna este vorba de obligatii civile, nu de altceva; și a 3-a regulă este că aceste mecanisme se aplică, (evident că fiind o regulă de principiu), oricare ar fi natura obligației. Evident că există și excepții de la această ultima chestiune, dar deocamdată nu ne interesează. Deci este un dat aici, datul asta este obligația. 34

Novația Să discutăm despre novație. Novația nu este decât un contract prin care se încearcă simultan 2 lucruri destul de ciudate: să se pună capăt juridic unei obligații existente, înlocuind-o în aceeași secundă cu o obligație nouă, deci este un act juridic, o convenție încheiată, prin intermediul căruia părțile prevăd că în aceeași secundă să se întâmple 2 lucruri perfect distincte și antinomice. O dată să pună capăt vechii obligații, și în secunda în care se pune capăt vechii obligații, apare o nouă obligație. Cine crede în paști, își explică simplă chestia asta: Cu moartea pe moarte călcând. Deci ai distrus, dar este fracțiunea de secundă când moare obligația veche, se naște obligația nouă. Dacă stați să va gândiți, nu știu cât de logic este, nu știu cât de acceptabil din punct de vedere al mecanismelor juridice, dar de fapt, nu este vorba de o logică a logicii, ci pur și simplu de o logică finalistă. Mecanismul urmărește să înceteze obligația veche, nu lăsând un neant după ea, ci înlocuind acel neant cu o nouă obligație care se naște în aceeași secundă. Efectul generic este că vechea obligație pur și simplu se stinge. Vechea obligație se stinge fără plată, dispare pur și simplu, și în fracțiunea când s-a încheiat pur și simplu această novație, discutăm de nouă obligație, nouă obligație care nu mai seamănă și juridic nu mai este pur și simplu aceeași obligație cu aia veche. Obligația veche s-a stins. Din punct de vedere terminologic, acest mecanism, acest contract de novație ar fi trebuit să se cheme inovație. Denumirea-i veche și nici nu știu de ce s-a preluat chestia asta, și înseamnă că părțile vor să inoveze. Și cum să inoveze? Inovația sublinează ideea că se naște ceva nou din neant. Aici nu se naște din neant nou, ci pur și simplu se naște ucigând vechea obligație. Deci despre asta este vorba. Deci ar trebui să fie un contract de inovare a obligațiilor, al cărui efect substanțial este simultan stingerea vechei obligații și nașterea unei obligații. Vedeți că acolo unde ați definit contractul, ați văzut că contractul e un acord prin care părțile se înțeleg ca efectele să fie relative la naștere, drepturi și obligații, stingere. Ăsta-i un exemplu de contract în care în același timp se întâmplă 2 efecte relativ la 2 obligații. E un act extinctiv, pentru că stinge vechea obligație, și un act generator, face să apară noua obligație. Deci contractul ăsta de inovație, din punct de vedere practic, de inovație obligațională, are un mare neajuns, și să știți că nu prea este practicabil, deci nu-i foarte frecvent. Neajunsul este dat tocmai de discontinuitate. Discontinuitatea face să se stingă nu numai vechea obligație, ci și toate accesoriile, și vedeți acolo ca accesorii, la ultimul rând: efecte, obligația nouă, discontinuitatea, blabla.., se stinge obligația și accesorile. Și în special accesorile inter; se sting dobânzile, se sting garanțiile și se sting acțiunile. Acțiuni înțeleg de data asta acțiuni care urmăreau în special valorificarea vechii creanțe, deci se stinge tot, pentru că obligația este principalul și astea sunt accesorii, ceea ce înseamnă că, gândiți-vă practic: dacă vechea obligație era garantată, dacă era garantată real, se va stinge automat obligația veche, dar și ipoteca (să spunem că asta era garanția) și automat se pune problema că cine va constitui o nouă ipotecă, cine va plăti noua ipotecă, cine va face sistem de publicitate s.a.m.d. Orice chesite de discontinuitate are, din punct de vedere tehnic, niște mari neajunsuri, în sensul că nu numai se stinge principalul, ci și accesoriul, iar practic e vorba despre cheltuieli în plus. Cheltuielile ăstea în plus, pur și simplu, nu știu dacă și le asumă cineva din punct de vedere practic, sau și le asumă foarte puțini, și în consecință, nu este foarte uzitat acest mecanism. Automat o să întrebați: Păi și tu ce vrei cu ea? Numai așa că ne-o dai la examen? Nu atât importantă, evident că și la examen, dar important este să determinați practic acolo unde există continuitate sau discontinuitate, pentru că efectul este major, efectul este că dacă ajungi la concluzia, în practică, că de fapt e o novotie, înseamnă că s-a stins tot și nu 35

se mai poate folosi nici creditorul, nici debitorul de ce a fost anterior. Și mai ales apărările, garanțiile. Apărările nu se mai pot face, garanțiile nu se mai pot executa, dacă se ajunge la concluzia că este vorba de o novatie. Deci acest efect alterează patrimonial starea subiecților, și atunci ei sunt foarte, cum să zic eu; Conservatorismul juridic face că pur și simplu acest mecanism să fie folosit relativ puțin frecvent, și de cele mai multe ori, în spețe se pune problema de a determina diferența între o novatie și altceva ce poate semăna. Și atunci ne interesează de fapt 2 lucruri fundamentale aici: Ne interesează cum facem deosebire, cum determinăm dacă contractul ăsta este novator sau inovator, și în al 2-lea rând ne interesează speciile de novatie, și o să începem cu speciile de novatie, pentru că partea 2-a, după aceea este mai bine explicată. Speciile novatiei Din punct de vedere tehnic, novatia poate să fie obiectivă sau subiecta. Novația subiectivă Aici când e vorba de obligații și se vorbește de subiectiv, întotdeauna este vorba de subiecți, de persoane. Deci de unde rezultă că novatia subiectivă înseamnă că se va schimba, va ieși unul din joc. E ca la fotbal, va ieși Hagi și va intra în locul lui Becali, și atunci ideea este că novația este subiectivă când noua obligație nu o să mai fie identică subiectiv cu vechea, iar novatia este obiectivă când se schimbă orice alt element, mai puțin subiecții. E mai simplu de reținut așa. Și atunci ce se poate schimba altceva decât subiecții? De obicei se schimbă o prestație, se modifică elemente legate de obiect, se schimbă cauza juridică, nu mai e un împrumut oneros, e unul gratuit, sau invers, s.a.m.d. Deci aici trebuie să fie un element. Acel element poate să intervină un nou termen, de o anumită natură, o anumită condiție juridică, s.a.m.d. Din punct de vedere al novatiei obiective, trebuie ca aceste elemente să fie totuși de o anumită gravitate, de o anumită importanță. O să vedeți că de fapt, elementul acesta material este foarte greu de folosit practic, uneori, pentru a deosebi între situațiile juridice care instituie sau nu o novație, pentru că automat, dacă modifici părțile A și B, părțile raportului juridic obligational care-s de acord să ce? Să prelungească scadența, adică să acorde un nou termen suspensiv de plată, se pune problema dacă este sau nu o novatie. Din punct de vedere strict obiectiv, acest element este prea neînsemnat ca să ajungi la concluzia de-aici că s-au schimbat raporturile juridice între A și B, între creditor și debitor. Trebuie să fie un element mai important. Poate să fie o condiție juridică. Dacă era raportul pur, or simplu, înainte de novatie, s-ar putea ca novația să consiste într-un element care să fie un eveniment viitor și incert de realizarea căruia să depindă chiar existența. Și asta este pur și simplu un element atât de puternic, încât pot să consideri că obiectiv este îndeplinită această condiție. Aceste elemente discern. Nu este greu de identificat novatia subiectiva, caci chiar daca creditorii ar avea gemeni, sunt alte personae si nu-i poti confunda, deci este usor de identificat, nu apar probleme practice la schimbarile de natura subiectiva. Aceste schimbari se fac prin asa zisa novatie ex promissio prin care debitorul e inlocuit cu o persoana noua prin promisiunea acesteia de a plati o noua obligatie. Ii lipseste consimtamantul de fapt debitorului initial (original, primitiv). Aceste cazuri sunt foarte rare, caci practic vine o promisiune din exterior, prin care se promite ca va fi platit de altcineva ceea ce debitorul datora, iar creditorul e de accord cu acest lucru. Deci e un contract intre creditor si un tert, care nu facea parte din contract. In al doilea rand, poate sa existe novatie intre creditor si debitor cand schimba obiectul (“nu mai avem vanzarea asta, avem un schimb si modificam complet pretul, care se va plati nu in bani, ci altfel..”). Novatia, in definitiv, poate sa fie incheiata fie intre un tert si cei ce sunt in raportul juridic sau pur si simplu numai de cei ce erau in raportul juridic 36

initial. Acestea sunt elementele care conteaza la calificarea novatiei. Novatia are acelasi regim, subliniind ca se poate face peste capul debitorului. Regula e ca ca nu se poate nova o creanta peste capul creditorului, deci nu pot exista intelegeri intre terti in care creditorului sa i se dea altceva decat i s-a promis sau sa fie inlocuit el cu o alta persoana. Nu pot debitorii sa spuna ca „nu mai platesc creditorului meu, o sa-ti platesc tie”. Creditorul e o piesa centrala in jurul careia se invarte axul actului juridic, in sensul ca fie vine un tert si se inteleg ca obligatia sa fie platita de el, fie acelasi creditor si debitor vor sa modifice obligatia initiala. Evident ca novatia, daca este subiectiva, poate sa aiba efectul sa iasa complet si creditorul, fiind in acest caz un contract care va genera raporturi juridice triunghiulare pentru ca va fi un contract – creditorii si debitorii initiali, sau poate fi un debitor sau o persoana care o sasi asume situatia debitorului pe care o avut-o – dar ce e de subliniat e ca vointa creditorului e esentiala in aceasta actiune. Exista de fapt, aceste elemente datorate de tipul de novatie. Conditiile speciale ne intereseaza. Novatia e un contract, deci exista conditii generale care sunt cele de la oricare act juridic. Conditiile speciale sunt cele care trebuie alaturate, indeplinite in plus fata de elementele de validitate ale unui contract. Aici iarasi sunt doua elemente fundamentale: -de natura intelectuala/de natura materiala. Cel de natura intelectuala se leaga de cauza juridica a acordului de novatie. Novatia este un contract cu o cauza speciala care e intentia de a nova( animus novandi). Adica trebuie determinat ca de fapt partile contractului au vrut sa o realizeze. Acest lucru trebuie sa reiasa clar din contrcatul juridic, si e un caz de exceptie de la regula generala ca, cauza nu se prezuma. Stiti ca cauza se prezuma din act, iar cine spune ca nu era cauza nu are decat sa faca dovada . Aici nu se prezuma ca acordul novatoriu ar avea o cauza novatorie. Legea spune ca trebuie sa exista o intentie dovedita si evidenta pentru ca efectul actului distructiv (actul fiind destructiv) nu poate sa se lase la cheremul unei interpretari si sa spui ca obligatia de fapt s-a stins numai daca partile ar fi vrut ca nu e niciunde scris, adr prin interpretari reiese ca exista un animus novandi care trebuie sa fie cert. In momentul in care nu e cert, NU este novatie, nu s-a stins obligatia veche, nu a inlocuit-o nimic, ramane si eventual actul poate fi interpretat ca e dublat de obligatia veche de obligatia veche sau o modifica fara sa o stinga, se poate face. O novatie stinge si modifica, dar se pot face acte care lasa obligatia pur si simplu, dar modifica doar anumite elemeente. De cele mai multe ori, practic se modifica elemente de scadenta, elemente de plata, se aduc garantii(garantia chirografara devine garantie garanatata), si etc. Aceste mecanisme (care sunt toate acte juridice) nu au puterea si nici nu urmaresc sa stinga obligatia initiala. Nu orice fel de act juridic, contract incheiat in legatura cu o obligatie poate sa produca si un efect novator. Primul element e acest element intelectual. Intentia de a nova trebuie vazuta prima data intr-o speta: dupa aia te uiti daca e sau nu e ceva nou. S-ar putea sa para o novatie subiectiva, dar nu e de fapt daca partile au povestit mult si creditorul a incheiat ceva in legatura cu obligatia respectiva, poate reiesi ca in discutie nu e vorba de nici o novatie, e o transmisiune, o cesiune de creante si atunci lucrurile sunt altfel. Elementul intelectual e esential. Elementul fundamental de definire a unui contract e intentia. Fara aceasta nu ai contract. De unde rezulta ca de fapt nu e decat un criteriu obisnuit al actlui pe care-l bagi si aici in discutie cu sublinierea ca tehnic, cauza trebuie sa fie dovedita ca e una animus novandi. Asta e singura diferenta fata de dreptul comun si de aia unii spun ca e o exceptie de la prezumare, ca ci nu se prezuma animus novandi. Doi, spuneam ca exista un element de natura materiala care se refera fie la obiect, fie la subiect, etc dar sa fie ceva nou. Trebuie sa fie intentia, dar sa fie si putinta ca e ceva nou ca degeaba intentionezi daca nu poti sau partile au vrut sa faca, dar nu le-a iesit. Deci sa fie indeplinite cumulativ aceste chestiuni si, ca sa fie clar, va ganditi mai intai daca e vorba de o cauza cert determinata, sa se inlocuiasca vechea obligatie, stingandu-se cu una noua si 37

dupa aceea care este elementul nou, caci daca e numai pe jumate n-ar fi o novatie, ca un fel de act recognitiv. Codul Civil se refera la cateva aspecte care au incidenta asupra situatiei juridice, in ce masura se pot perpetuua anumite elemente legate de vechea obligatie catre vechea obligatie. Regula este ca nu se poate. Daca va uitati la reglementari vedeti ca sunt foarte ciudate - in sensul ca da,trebuie sa transmita, trebuie sa stinga si apoi sa apara, dar acest lucru nu se produce decat in masura in care partile o vor ca o garantie,sau vor sa si o mentina. Practic sa ai o novatie in sens extinctiv si sa se pastreze garantiile care e cam acelasi lucru, caci te intereseaza o ruptura obligationala, nu te intereseaza de fapt soarta accesoriului (caci ai o novatie la principal, dar nu ai o novatie la accesoriu) - regula fiind ca, daca se schimba debitorii, in special la novatia subiectiva, noul debitor care intra nu poate, aceasta fiind si regula, sa invoce exceptiile, apararile pe care le avea vechiul debitor raportat la creditor din simplul motiv ca obligatia s-a stins si atunci ar fi ilogic sa crezi ca noua obligatie i-ar permite noului debitor sau debitorului vechi care acum e novat sa invoce ceea ce putea anterior sa invoce. Articolul 1412 spune ca asa stau lucrurile, dar debitorul ar putea invoca nulitatea absoluta a actului din care s-a nascut obligatia initiala. Mijloacele de apărare „Atunci când novaţia are loc prin schimbarea debitorului, noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare pe care le avea împotriva debitorului iniţial şi nici cele pe care acesta din urmă le avea împotriva creditorului, cu excepţia situaţiei în care, în acest ultim caz, debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut obligaţia iniţială.” Deci daca este novatie si obligatia s-a stins, inseamna ca nu ne mai intereaza nulitatea. Acolo este vorba de nulitate chipurile absoluta, de unde rezulta ca daca ar fi asa un mare deranj, ar putea sa fie deontologic spus ca totusi, legea trebuie respectata si cum sa o respecti ca, desi nu mai are obligatie acel contract, il desfiintezi prin nulitate absoluta si nu mai conteaza ca nu se produc efectele,desi nu se mai produc din cauza novatiei. Ar putea exista si interese practice in sesul ca au fost prestatii care s-au executat in baza actului nul si atunci ai putea sa pui o restitutio in integro in favoarea partii, dar acest lucru e pentru martieni, nu pentru români, caci la noi fie A ii vinde la B o camila care moare pana ajunge la B, fie pretul e exprimat in rupii, deci chestii din acestea simple nu sa ne punem probleme care ar putea sa fie incidenta nulitatii in legatura cu actul care a generat o obligatie care e acum novata. Deci lipsa de interes practic te loveste in cap cand vezi articolul 1412. O alta observatie e legata de efectele novatiei in legatura cu obligatiile cu pluralitate de subiecti, caci ati vazut, daca este solidaritate pasiva sau activa regulile instituite de cod sunt in felul urmator: daca obligatia de novat sau care urmeaza sa fie inovata e caracterizata de solidaritate pasiva, novatia incheiata intre creditor si unul dintre debitor stinge tot raportul obligational. Acelasi lucru nu se intampla la o solidaritate activa. Explicatia e logica. Daca ai solidaritate pasiva si se incheie o novatie intre un creditor si un debitor solidar, se va naste o noua obligatie si se va aplica regula ca obligatiile sunt divizibile si de unde rezulta ca toti ceilalti codebitori trebuie sa fie eliberati si acest efect liberatoriu se produce datorita combinarii a doua elemente: unul tine de novatie,celalalt de regimul juridic al obligatiei. In ceea ce priveste insa novatia care actioneaza atunci cand este solidaritate activa, adica sunt mai multi creditori, si un creditor vrea sa noveze, novatia spune ca nu e opozabila articolul 1614 - cu ceilalti cocreditori. Art. 1614 - Efectele novaţiei asupra creditorilor solidari „Novaţia consimţită de un creditor solidar nu este opozabilă celorlalţi creditori decât pentru partea din creanţă ce revine acelui creditor.” 38

De aici se aplica regula cum ca creditorul nu actioneaza decat pentru o parte, partea sa, el neputand sa afecteze drepturile celorlalti colegi de credit. Se poate admite solutia scrisa, care exista si daca nu erau scrise. Faptul ca nu este opozabil ar putea ridica semn de intrebare. Oricum daca este o novatie intre un cocreditor si un debitor si se stinge partea aia de datorie, aia se scade din debitul intreg, de unde rezulta ca ceilalti codebitori nu vor tine decat pentru o parte pe debitorul care a ramas in jos, deci de opozabilitate nu ar putea fi vorba. In sensul ca termenul s-ar putea sa nu fie foarte bine ales, in sensul ca s-ar induce ideea ca opozabilitatea depinde de structura obligatiei ceea ce sunt chestii achisale. Opozabilitatea ramane opozabila indiferent daca obligatia e plurala sau nu, daca e chirografara sau nu, opozabilitatea se judeca dupa alte elemente nu dupa structura obligatiei. Exista un alt mod, o operatiune juridica derivata din novatie care se numeste delegatie. Are o aplicatie practica si sunt unii autori care au ramas la ea. Si am sa va explic ca are o aplicatie practica si sunt unii autori care au ramas la ea. Pe de alta parte, fiind un contract, nimeni nu interzice in definitiv sa fie incheiat, desi novatia putea sa fie incheiata fara vreun text de lege. Pentru ca in definitiv, daca e un contract, principiul este cel al libertatii contractuale si poti sa inchei orice fel de contract inclusiv contracte extintive de obligatii. Delegatia e un acord prin care debitorul initial aduce creditorului sau un tert care se obliga in starea pura a delegatiei sa plateasca el in locul debitorlui initial ceea ce acesta datora creditorului. Denumirile alea sunt folosite denumiri speciale aici: delegant. Delegantul aduce pe un tert creditorului care e delegatar care va fi platit, iar acest contract isi produce efectele de novatie in ipoteza in care creditoul delegatar il libereaza pe delegant. De fapt, daca stati sa va ganditi la ce am spus, automat va dati seama ca este vorba de cauza juridica, delegatia care are cauza juridica de animus novandi, de a libera pe fostul debitor, pe debitorul aducator de alt debitor. Deci daca creditoul isi da consimtamantul sa il libereze e automat o novatie prin schimbare de debitor, iese unul, intra altul in acelasi timp cu stingerea obligatiei si aparitia unei noi obligatii. Denumirile nu stiu daca sunt foarte importante de retinut, delegantul ar fi cel care ar face plata Dar vreau sa atrag atentia ca in materie de obligtie, tertul nu e neaparat tert la act juridic. Cand vorbesc de tert la raport juridic ma refer la orice alta persoana decat creditoul si debitorul initial, astia sunt terti. Poate sa fie o persoana fizica sau juridica care nu e implicata, nu e parte nu e creditor sau debitor. Pentru ca tert la act juridic e altceva, de aceea o sa vedeti ca, chiar legea la un moment dat incurca lucrurile si prezinta lucrurile de terti ca si cand ar fi persoane determinate dupa efectul actului juridic. Cand se vorbeste in mecanismele acestea de terti, tertul e o persoana straina de obligatia despre care discutam. Observam ca acest tert daca el isi ia obligatia sa plateasca si creditorul il elimina pe debitor din discutie atunci vom avea novatie si delegatia asta se numeste delegatie perfecta, o delegatie prin care se noveaza, sau o novatie prin delegatie si asta seama din punct de vedere subiectiv cu ex promissio, sau se poate tine minte cu ex promissio pentru ca e un acrod expres prin care de data asta debitorul il aduce pe tert sa plateasca. Este o asemenare care face ca lucrurile sa se desparta in definitiv. Defapt se produc efectele la delegatie in felul urmator: delegatia daca e perfecta o asimilati cu o novatie prin schimbare de debitor si tot ce am spus inainte e valabil aici. Daca delegatia e imperfecta debitorul nou ramane alaturi de vechiul debitor legat de creitorul initial, nu are loc novatia, nu se stinge obligatia, nu apare niciun fel de alta noua obligatie, de unde rezulta ca, creitorul va tine in urma delegatiei doi debitori sau mai multi. Din punctul asta de vedere are loc o aditionare, dar din aditionare de gajuri generale nu rezulta, din delegatia aceasta, nici ca, creanta s-ar transforam din chirografara in una garantata, nu se naste in acelasi timp un privilegiu sau o garantie, dupa cum obligatia nu devine solidara sau indivizibila. De ce nu devine solidara? Pentru ca solidaritatea si indivizibilitatea tin de alte reguli. Nu este exclus ca in speta 39

debitorul nou sa se oblige alaturi de cel vechi, si cand spui alaturi de cel vechi inseamna ca s-a nascut o solidaritate pasiva, deci pur si simplu o sa ai doi debitori. Daca obiectul e indivizibil, se poate ajunge la indivizibilitate, dar nu uitati ca indivizibilitatea si solidaritatea sunt exceptii si regula e divizibilitatea de unde rezulta ca delegatia in sine nu are putere sa genereze o modificare a obligatiei simple, ca poti sa ai tot felul de debitori insirati si sa exectuti dupa bunul plac. Delegatia a fost folosita si din punct de vedere practic si cred ca poate fii folosita ca sa va explicati cum functioneaza plata cu cardul si in special cardul de debit. Acum delegatia nu e folosita practic pentru simplul fapt ca are aceleasi stare, aceleasi elemente negative ca orice fel de novatie: e distructiva, rupe toate accesorile, iar din punct de vedere al delegatiei imperfecte atunci cand : creditorul spune "nu te liberez pe tine, vei fi tinut alaturi de celalalt", aici nu e folosita pur si simplu nu e suficineta sa transforme pe al doilea debitor intr-un debitor solidar. Si atunci de fapt cand e vorba de obligatii prin care creditorul vrea sa obtina o garantie sau sa-si mareasca pur si simplu sansele de exectuare, creditorul o sa-i ceara debitorului nu novatie, nu delegatie, nici macar imperfecta si o sa-i spuna sa-i aduca o garantie si se va incheia un contract de fideiusiune prin care fideiusorul se va obliga in anumite conditiile pe care o sa le vedeti sa plateasca ceea ce deibtorul ar fi trebuit sa plateasca, dar nu a facut-o. Deci, din punctul asta de vedere, toate lucrurile se transforma in materie de garantare a obligatiilor si nu de transforame a lor. Acestea sunt doua modalitati imputernicite de tranformare a obligatiilor. O sa vedeti ca si remiterea de datorie si iertarea de datorie e un contract , ai nevoie de consimtamantul debitorului si tot asta o sa subliniez de acum incolo, tocmai ca sa nu se confunde iertarea de datorie ca un act unilateral. Deci peste tot, inculisiv la plata, eu ma numar printre cei care consider ca plata e un act juridic nu un fapt, automat cand e un act juridic, solvensul, adica cel care plateste, acela isi manifesta vointa in sensul de a astinge obligatia, asta e cauza platii, ca altfel nu e plata e altceva, poate fi o donatie, debitorul poate sa-i doneze creditorul ceea ce vrea el, asta nu insemana ca o donatie va stinge un debit intre cei doi. Lucrurile privite de departe sunt asa si nu vreau sa intram in amanunt. Vreau sa va atrag atentia asupra unui lucru care generic este asa, este o regula, de cate ori legea reglementeaza un contract, exista riscul ca mai mult sa incurce decat sa descurce, pentru ca un contract are regulile, principile si mai ales din punct e vedere practic dintr-un contract pot sa izbucneasca o sumedenie de relatii de raporturi de aspecte juridice care nu pot sa fie reglementate, de unde rezulta ca ar trebui in materie de contracte,si novatia e un contract, sa fie reglementate doar spectele strict necesare si cand e reglementat sa fie reglementat cum ar trebui, nu povesti de genul :"novatia e stingatoare pentru ca e stingatoare", asta nu e reglementare. Spuneam insa ca practic mai importante decat chestile astea distructive care vor sa distruga prin act obligatiile vechi inlocuindu-le cu unele noi sunt mijloace de transmitere in sensul ca daca tot raportul e patrimonial explicatie e ca obligatie creanta fiind o realitate patrimoniala fiind o valoare, valorile astea pot sa circule si aceasta e o modalitate de circulatie a creantei si pe cale de consecinta legea a reglementat mai multe figuri juridice care cu exceptia uneia toate sunt contracte. Ce a reglementat e cesiune de creanta care exista si in VCC, a reglementat preluarea de datorie care nu exista anterior, a reglementat si cesiunea de contract si in sfarsit a preluat reglementarea anterioara in materie de subrogatie persoanala si aici e o exceptia pentru ca subrogatia e de trei feluri in functie de izvorul ei. Si la subrogatia poate sa fie un izvor care nu e conventional, e vorba de subrogatia legala si intr-o anumita masura pe care nu o inteleg e asa zisa suborgatie judiciara. O sa le luam pe fiecare in parte si sa explicam lucrurile cele mai importante. Cesiunea de creanta 40

In fond nu este altceva decat un contract prin care creditorul initial, numit cedent, instraineaza catre o peroana straina de acest raport creanta fara ca vointa debitorului sa fie relevanta, fara ca vointa sa fie o conditie de fond, o conditie de validitate. Vointa debitorului, care acum este numit debitor cedat nu este un element de validitate al cesiunii, ci de eficienta in sensul ca nu se vor produce efectele caracterisitice ale cesiuni decat daca i se vor opune la un moment dat debitorului cedat actul juridic al cesiuni. Trebuie retinut ca cesiunea functioneaza in felul urmator: e un contract al creditorului care se comporta cu creanta lui ca si cand ar fi un bun, si anterior acestui cod de fapt cesiunea de creanta era reglementata in partea finala a vinderii, era o vanzare de creanta. Cesiune de creanta poate sa fie si o donatie. Cesiunea de creanţă în general Art. 1566- Noţiune „(1) Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ. (2) Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică: a) transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal; b) transferului titlurilor de valoare şi altor instrumente financiare, cu excepţia dispoziţiilor secţiunii a 2-a din prezentul capitol.” Se verfica o chestie ce v-am spus-o inainte, pentru ca tertul e de fapt debitorul. Vedeti nu se verifica, dar definitia e facuta in asa fel incat sa creeze confuzia ca e vorba de un tert,dar de fapt nu e asa. Cesiune de creanta e un contract de instrainare pe care il incheie creditoul cu un tert si care are ca scop transmiterea acestei creante catre acest tert. Deci terți față de raportul inițial nu este nici cedentul, nici debitorul, ci este cesionarul, cel care ia creanța; dobânditorul creanței; acela este terț. Cesiunea de creanță este, în fond, un act juridic, este întotdeauna un contract, care poate să aibă un titlu distinct. Poate să fie un contract oneros, în sensul că cedentul urmărește ceva să obțină în schimbul cesiunii. E un fel de vânzare, mai pe scurt a creanței, sau poate să fie o donație, cu titlu gratuit cesiunea. Există și oameni buni la suflet, adică care ei dau tot. Și o să vezi la donație că te despoi, nu de haine, ci de activul patrimonial. Elementul de despoire patrimonială fiind definitoriu, în sensul că donatorul dă ceva și ce nu o să mai aibă după ce dă. De aia e greu să fii bun la suflet. Bun la suflet poți să fii, dar bun la patrimoniu nu știu. Deci ideea este că, în fond, dacă e oneroasă cesiunea de creanță e o vânzare, și automat se aplică regulile generale și de la vânzare. Dacă este o liberalitate, este o donație. Unii ar spune ca e o donație indirectă, pentru că nu se face direct prin act de donație, ci prin actul cesiunii și se aplică regulile speciale de la donație, care au incidență în materie succesorală. Doi, dacă te uiți la funcția ei, iar aici funcțiile diferă. Eu am pus accent pe prima functie, și cea mai importantă, și vom rămâne la asta, este o funcție de transmitere a creanței. Cedentul îi transmite cesionarului creanța sa care, după momentul transmiterii, este considerat titularul ei. Deci are o funcție de înstrăinare, exact ca la vânzare sau la donație. Există și o funcție de dare în plată, există și o funcție de garanție. Ce-i asta ”de garanție”? Se poate întâmpla ca, de fapt, părțile cesiunii să nu urmărească cesiunea, strămutarea, alienarea, înstrăinarea, ci pur și simplu ca cesionarul să aibă garanția că e legat de alte raporturi cu cedentul. Dacă cedentul nu va plăti la scadență celelalte obligații, el va executa pe debitorul cedentului său. Întelegeți? E o chestie circulară. Atunci asta nu e o funcție să strămute creanța, pentru că ea se strămută formal sau se strămută nu cu intenția de a fi executat debitorul cedat. Debitorul cedat va fi executat către cesionar, numai în ipoteza în care cedentul, care e debitor al cesionarului nu-și execută plata. De unde rezultă că în cazul în care cesiunea funcționează cu funcție de garanție, există prestabilire. Adică înainte de încheierea contractului între cedent și cesionar, anumite raporturi între cei doi, în 41

care ultimul e creditor al primului. Atunci, practic, cesionarul își ia garanția că o să își aducă un debitor (cel care datora cedentului o prestație). Deci o manevră juridică. Deci există titluri diferite, există de asemenea intenții diferite. Și la primul și la ultimul punct criteriul de distincție este, de fapt, voința părților. Vă uitați în contractul de cesiune și observați acolo: a vrut cedentul să obțină ceva în schimb? Da. Astfel, cesiunea este oneroasă, automat îi aplici regulile de la vânzare. Nu a vrut, atunci este o donație. A vrut de fapt să înstrăineze? Păi n-a vrut să înstrăineze, de fapt a vrut să obțină o creanță în schimbul a ce? Să nu plătească altceva; avea o obligație să dea o casă, nu dă casa aia și dă 100.000 euro. Deci atunci funcția nu este de înstrăinare, ci de dare în plată. Te uiți la intenție. Deci cheia naturii juridice a actului este totdeauna intenția. Nu efectele, că efectele depind de intenție. Și atunci trebuie să fiți atenți la chestia asta. Una dintre chestiunile cele mai importante de definit aici e, în afară de contractul ăla, contractul este un contract obișnuit, consensual, legea nu impune dpdv al formei vreo chestiune în plus. Ce vreau să subliniez este la obiectul contractului respectiv care creanțe pot să constituie obiectul cesiunii de creanță. În primul rând, cesiunea de creanță, tradițional, privește doar creanțele luate ut singuli. Deci nu universalități de creanțe. Și aici ne este de mare ajutor, ca să ne încurce, Codul Civil. C.Civ. ne spune transferul creanțelor în cadrul transmisiunilor universale sau cu titlu universal nu se aplică. Deci ce am spus eu înainte. În sensul că te uiți cum e obligația. Obligația e luată ut singuli. A datorează lui B 100. Asta e ut singuli și, pe cale de conseciunță, poate fi luată ca o obligație pecuniară care poate să constituie obiectul unei cesiuni de creanță. Legea spune că, de fapt, nu pot să fie. Dacă vă uitați la art. 1579 (Opozabilitatea cesiunii unei universalităţi de creanţe. Cesiunea unei universalităţi de creanţe, actuale sau viitoare, nu este opozabilă terţilor decât prin înscrierea cesiunii în arhivă. Cu toate acestea, cesiunea nu este opozabilă debitorilor decât din momentul comunicării ei.) o să observați că 1579 reglementează cazurile de cum se realizează publicitatea în cazul în care cesiunea se referă la universalități. În primul rând, trebuie să fie o obligație civilă luată ut singuli. Nu se aplică mecanismul cesiunii de la obligațiile comerciale constatate prin titluri de valoare. Biletul la ordin, cecul, toate astea circulă după alte reguli decât cesiunea de creanță. Cu alte cuvinte, regula inițială, deci dacă vă țineam cursul ăsta în 2009-2010, înainte de cod, spuneam în felul următor : cesiunea de creanță se aplică doar obligațiilor civile, fiind excluse în materie de obligații comerciale. Obligațiile comerciale dacă sunt stabilite prin titluri de valoare sunt, in terminis, excluse. Dacă vă uitați la ultima secțiune din prezentul capitol, 1566 (2) pct. b)(Noţiune: (2) Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică: b) transferului titlurilor de valoare şi altor instrumente financiare, cu excepţia dispoziţiilor secţiunii a 2-a din prezentul capitol.) ultimele 5-6 alineate de la această secțiune se referă la transmisiunea titlurilor de valoare. Aceste titluri circulă în funcție de tipicul lor. Și numai pe scurt o să vă explic, ca apoi să ieșim din toată zona asta fără să reținem. Titlurile de valoare sunt de fapt hârtii care ele, în materialitatea lor cuprind creanța. Dacă dispare hârtia, s-ar putea să dispară și creanța. În funcție de cum circulă titlurile de valoare, legea le clasifică în mai multe categorii. Sunt titluri nominative și titlurile la ordin sau prin girare. Deci dpdv al titlurilor nominative, ălea în care scrie numele proprietarului lor, al creditorului, circulă printr-un fel de cesiune plus formalitatea înscrierii într-un registru. Există titluri la purtători care seamană cu banii. Acestea nu au numele proprietarului, al creditorului, ci circulă prin tradițiune. Există și titluri de valoare la ordin, în sensul că se dă oridn de creditor și acesta se numește girare. De unde rezultă că daca ai o hârtie de valoare, în speță sau într-o grilă, sau ți se spune că ai un cec, e clar că acolo nu poate să fie cesiune. Pentru că cecurile alea circulă după niște legi din 1933. Toate hârtiile astea de valoare au drept funcție să înlocuiască numerarul. În RO nu sunt funcționale. Deci cecul nu este o instituție. Este o modalitate de a consemna o obligație printr-un anumi înscris, 42

care se execută la un anumit ordin. Cecurile sunt de multe feluri. Acestea nu circulă decât într-o economie capitalistă. Nicio bancă nu emite cecuri, pentru că în loc să te duci la Auchan să plătești cash, asta se taie, ce? Scrii suma și dai fila respectivă. Sunt mecanisme tipice de piață care vor pur și simplu să înlocuiască banii. Cert e că nu se aplică regulile de la cesiune. Regulile de la cesiune se aplică alea de la vânzare, respectiv alea de la donație. Și revenim la obiect, deci trebuie să fie obigația civilă luată ut singuli. Se pot transmite obligații prezente, dar și obligații viitoare. Legea ne spune că creanțele viitoare, art. 1562 (2) (Noţiune. (2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.) O să vedeți că art. 1658 la alin (1) (Vânzarea unui bun viitor.(1) Dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. În privinţa construcţiilor, sunt aplicabile dispoziţiile corespunzătoare în materie de carte funciară.) instituie regula în materie de vânzare, adică bunurile viitoare se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul realizării lor. Adică nu poți să transmiți un lucru până nu l-ai realizat, înfăptuit. Nu pot să îți vând un aragaz dacă nu l-am făcut încă. Ăla e bunul viitor : eu îți vând peste 3 luni 200 de aragaze. E momentul ca transferul dreptului de proprietate și efectul să se realizeze de la momentul în care există bun. Creanța viitoare se consideră transferată nu la momentul nașterii ei, ci la momentul încheierii contractului de cesiune. De unde rezultă că contractul de cesiune al unei creanțe viitoare nu are un obiect determinat sau cel mult determinabil și clar că este inexistent. Deci nu numai că e excepție de la art.1658, dar e foarte greu să aplici regulile pe care legea vrea să le instituie în această materie. Eu cred că este o greșeală de reglementare. Care e efectul cesiunii? Când o să ajungem la efecte o să observați că după ce s-a realizat cesiunea, cel care primește creanța, adică cesionarul, ăla vrea să execute creanța cerându-i creanța debitorului cedat. Pai debitorul cedat ce să plătească dacă creanța este viitoare? N-are ce să plătească. Pentru că, creanța viitoare seamană cu o creanță evetuală. Aici e o discuție la bunurile viitoare, pentru că e cert că ele vor fi cândva sau e incert că vor fi cândva. Nu știu dacă e chiar atât de simplu să faci diferența între eventual și viitor. Deci ai nevoie de o creanță prezentă și, în condițiile legii și de una viitoare. Creanțele care nu sunt civile nu se strămută după regullile astea. Strămutarea poate să privească orice fel de obligație, oricare ar fi natura prestației. Frecvent, obligațiile pecuniare intră în regula cesiunii și frecvent, dacă vă uitați la reglementare, asta e facută ca și când ar fi vorba numai de obligații bănești. Aia nu înseamnă că obligațiile de a face nu ar fi cesionabile. Și obligațiile de a face și de a nu face sunt cesionabile. Sunt cesionabile și obligațiile intuitu personae. Aici este o excepție de la regula generală cum că cesiunea n-are nevoie pentru validitate și de consimțământul debitorului. Fiind o acțiune intuitu personae, la cesiunea unei obligații are neovie la momentul încheierii contractului de acordul debitorului, care să spună ”da, voi executa după momentul cesiunii, nu în favoarea cedentului, ci în favoarea cesionarului obligația respectivă”. Deci regula este în definitv că poate să fie orice fel de obligație cu această mică excepție în materie de obligații intuitu personae. Obligațiile intuitu rei nu interesează persoana. De pildă, ai un preț de încasat și prețul ăla îl transmiți. Acolo nu se pune problema ca odată cu închieierea contractului să obții dinainte acordul debitorului cedat. Dpdv al parțialității sale, legea consideră că cesiunea poate să fie totală sau parțială, în sensul că se poate atunci când obloigația este divizibilă se pot înstrăina bucăți/părți din creanță sau numai o parte sau în ansamlul său. De asemenea, se poate transfera, dacă 43

obligația este divizibilă, pe fracțiuni. Deci un act de cesiune sau o succesiune de acte de cesiune care privesc, pur și simplu, aceeași creanță numai că creanța a fost tăiată. Mai dificil de găsit dpdv practic. Deci dpdv al obiectului ar trebui ca obligația să fie civilă și luată intuitu personae, pentru că acest lucru e cel mai important. E de subliniat aici că voința debitorului e irelevantă la momentul încheierii contractului, pentru că el, debitorul e numit cedat și uneori e asimilat cu un terț. Deci se pune problema efectelor cesiunii. Și o să discutăm despre efectele cesiunii. Între părți înseamnă între cedent și cesionar se produc efectele actului de cesiune. Așa cum am spus, dacă e vorba de o vânzare, dacă e vorba de o donație, în funcție de titlu și de asemenea ce urmărește. Legea reglementează, după tipicul vânzării, obligații de garanție pentru cel care înstrăinează. Efectele cesiunii A: Intre partile sale (intre parti inseamna intre cedent si cesionar) Se produc efectele actului de cesiune in functie de titlu (ex.daca e vorba de o vanzare, de o donatie etc). Legea reglementeaza si la cesiune, dupa tipicul vanzarii, obligatii de garantie pentru cedent (cel care instraineaza). Garantia se refera la existenta obligatiei si nu la solvabilitatea debitorului. In momentul in care se refera si la solvabilitatea debitorului cedentul ramane in raport in calitate de fideiusor( deci se transforma in garant). Asta este o garantie pentru asa zise vicii ale lucrului ( o sa invatam la contractul de vanzare cumparare ca vanzatorul este tinut de 2 mari garantii: una de vicii ale lucrulului -(care se refera ca lucrul poate fi folosit la destinatia lui economica) ex.iti iei o motoreta si ea poate merge pe cele doua roti, nu sa ramai cu roata din spate zburata la 3 km-asta ar insemna ca lucrul nu e potrivit destinatiei sale folosibile) si o garatie pentru vicii ascunse. Dupa tipicul acestei reglementari si in materie de cesiune exista un fel de "garantie pentru lucru"."Lucrul" acesta se refera la creanta si se refera la faptul ca trebuie sa existe creanta in momentul in care se face cesiunea.(daca ar disparea dupa 2 secunde creanta asta ar fi ghinion.Ghinionul acesta ar fi deja al cesionarului.) In momentul in care cesionarul ar fi de acord sa preia o creanta asupra careia exista mari dubii ca va fi platita sau ca va fi sub conditie rezolutorie care va putea sa fie indeplinita sau nu/ sau ar putea sa fie pur si simplu o creanta contestata deci un drept litigios (la reale am invatat ca numai drepturile reale imobiliare nu pot fi instrainate daca sunt litigioase, altfel o creanta litigioasa poate sa fie instrainata). De multe ori se instraineaza o creanta litigioasa pe un pret mai mic. Asta este elementul de speculatie. Ex.Am 100 lei si ma judec pentru aceasta 100 de lei.Eu in calitate de creditor s-ar putea sa nu mai apuc sa ma bucur de 100 asta de lei ca judecata deja tine de 20 de ani si atunci ca sa termin o data cu asta o sa o vand pe 70 de lei. Cesionarul care o va cumpara, o va cumpara cu mai putin decat valoarea nominala sperand ca il va putea executa pe debitor la valoarea nominala si atunci acei 30 de lei ar fi castigul lui. Deci atunci cand cesiunea creantei se face la o alta valoare, mai mica decat cea nominala, este un exemplu de speculatie. Daca vorbim de cesiunea unei creante litigioase, automat cand creanta este litigioasa, litigiul judiciar este aleatoriu pentru ca nu stii daca vei castiga sau vei pierde. De obicei actele care instraineaza oneros sunt comutative.Actele care instraineaza oneros drepturi care in viitor ar putea disparea,( sau se afla sub conditia castigarii procesului in exemplul nostru) devin acte oneroase care sun pur si simplu aleatorii. Deci poate sa fie si un contract aleatoriu aceasta cesiunea. Revenind la parti, deci, o data exista aceasta garantie. Garantia aceasta poate sa fie agravata.In momentul in care se agraveaza, de obicei cedentul isi asuma sa plateasca el daca devine insolvabil debitorul. Si atunci reinterpretand actul juridic vom avea o cesiune 44

dublata de o fideiusiune pentru ca fostul cedent ramane legat de cesionar in calitate de garant al debitorului sau.(Asta este o chestiune destul de ciudata dar care teoretic poate sa fie facuta). In al doilea rand exista o garantie care se refera la evictiune.In materie de vanare aceasta presupune ca vanzatorul trebuie sa garanteze linistita posesiune a lucrului si ca acesta poate sa fie folosit potrivit destiantiei lui economice si, de asemenea, si ca cumparatorul sa dobandeasca dreptul asupra caruia a stat vanzarea. In momentul in care cumparatorul este evins inseamna ca nu poate sa foloseasca dreptul respectiv. Evingere inseamna generic pierderea unui drept. Evingerea in materie de cesiune inseamna ipoteza in care cesionarul nu poate sa se foloseasca de creanta sa:fie nu poate sa o faca opozabila, fie nu poate sa o dobandeasca.Este o reglementare speciala in art 1586. Evictiune lato sensu asta inseamna ca ai pierdut dreptul. Ex 1:cumparatorul este evins atunci cand vine un tert si invoca uzucapiunea. Ex2:vine un tert si arata ca vanzatorul a vandut ceva ce nu ii apartinea si atunci cumparartorul va fi evins datorita nulitatii actului de instrainare. Ex 3:o situatie care se poate mai degraba la privilegii decat la garantii reale cand- vine un tert care ii invoca cumparatorului ca el avea anterior contractului de vanzare o garantie.Aceasta garantie executandu-o il va face pe cumparator sa piarda in tot sau in parte proprietatea. Deci aici este vorba de drept. Codul Civil zice ca exista 2 cazuri de evictiune: 1.Cesionarul nu dobandeste creanta in patrimoniulsău Am putea interpreta aceasta situatie ca fiind aplicarea unei conditii rezolutorii? Nu prea, pentru ca daca ar fi aplicarea unei conditii rezolutorii ar inseamna ca conditiile rezolutorii ar fi interzise in materie de creanta si asta ar fi absurd. Este adevarat ca legile se interpreteaza in sensul de a avea efect, dar uneori este imposibil sa le gasesti un efect si asta ar fi un exemplu. 2.Cesionarul nu poate sa o faca opozabila tertilor. Care sunt acesti terti?Sunt trei randuri de terti dar se refera in special fie la cesionarii succesivi fie la debitor.(trebuie facuta opozabila creanta ca sa vina sa platesca). De fapt evingerea in materie de cesiune ar fi in cazul in care cesionarul nu poate sa obtina plata de la debitor.Nu ca el nu ar obtine creanta, pentru ca el in calitate de cesionar a obtinut deja creanta dar nu mai poate sa obtina plata ei. De asemenea opozabilitatea nu depinde numai de cedent, ea poate sa depinda si de cesionar. De fapt cesiunea de creanta, desi teoretic spunem ca ea nu este un act triunghiular( pentru ca este valida si fara sa-l intrebi pe debitor) ea practic este totusi un act triunghiular.Cesionarul va spune ca el vrea sa fie clar ca creditorul urmeaza sa-i plateasca lui si atunci zice hai sa lasam deoparte sistemul de publicitate al creantei si pur si simplu incheiem contractul intre: creditor- debitor si-tertul care va deveni noul creditor al fostului debitor.In situatia asta nu mai trebuie sa se puna problema opozabilitatii pentru ca debitorul cedat este parte in contractul de cesiune si nu mai ai ce sa-i faci opozabila. Opozabilitatea se refera la tertii actului juridic si nu la partile acestuia. In concluzie si acest text este o ciudatenie desi s-ar putea gasi modalitati de aplicare a lui. La nivel principial aceste texte nu prea pot constitui principii de evictiune.Evictiunea ar trebui sa fie la instrainari succesive. Ex.unul si acelasi bun este vandut de acelasi vanzator la cumparatori multipli si cand sa vina sa ia bunul in primire nu mai au ce sa ia. Acest lucru se poate intampla si la cesiune. 45

Ex.Un cedent excroc poate sa vanda aceeasi creanta la mai multi si atunci va fi o problema de concurs intre cesionari.Se va pune problema cine este adevartul dobanditor al creantei. Totusi regulile sunt altfel decat la evictiune.Privit de foarte departe ar putea fi o evictiune dar nu orice pierdere de drept in materie de vanzare este evictiune. Raporturile dintre partile contractului de cesiune sunt de fapt raporturile generate de efectele contractului concret ( daca este vanzare se aplica regulile de vanzare iar daca ar fi de ex.donatie se aplica regulile de donatie). Evictiunile despre care am discutat, garantiile despre existenta creantei respectiv garantia in contra evictiunii cesionarului nu se aplica decat daca cesiunea este oneroasa.(de aceea am tot folosit termenul de vanzare). De exmplu nu exista aceste garantii de drept comun in materie de donatie. De ce?Pentru ca donatia este un act cu titlu gratuit si donatarul nu da nimic in schimbul a ceea ce primeste de la donator. Ex.ai primit prin donatie o casa si vin 50 de creditori sa execute casa.Oricum nu ai avut-o inainte, asta este, te-ai bucurat prematur. Patrimonial nu poti sa imputi ceva instrainatorului-autorului tau.In momentul in care ai cumparat bunul inseamna ca te-ai despuiat tu la randul tau patrimonial si atunci aici exista aceste garantii. B: Efectele cesiunii fata de terti/ceilalti-efectele specifice Cine sunt acesti ceilalti? Sunt niste terti specifici numiti debitori cedati.Sunt specifici pentru ca in lipsa lor nu are sens nimic.In lipsa tertilor specifici numiti debitori cedati nu are sens cesiunea.Cesiunea este primul moment-actul de instrainare de la cedent la cesionar si al doilea moment este ca acest ultim cesionar sa vina sa-l execute pe debitor. Nu se cumpara o creanta.De fapt dobandeste cesionarul o creanta cu scopul sa il execute pe debitor.Fara debitorul cedat pur si simplu nu are rost cesiunea de creanta. Debitorul cedat este un tert specific, dar si cesionarii succesivi sunt terti specifici (exemplul dinainte-unul si acelasi cedent instraineaza una si aceeasi creanta). Un al doilea caz de cesiune succesiva este atunci cand cedentul 1 cedeaza la cesionarul 1, apoi cesionarul 1 cedeaza la cesionarul 2, apoi cesionarul 2 cedeaza la cesionarul 3 si tot asa o succesiune.Toti sunt succesivi. Aici avand un singur debitor se ridica o problema.Cui ii va plati in mod valid debitorul intr-o astfel de succesiune? Mai exista o categorie de terti specifici numiti creditorii cedentului. Adica creditorii celui care a instrainat.Si acesti creditori au numite drepturi, mai ales atunci cand lor li se pare ca instrainarea a fost facuta cu titlul de diminuare a gajului general al cedentului,tocmai pentru ca ei-creditorii ai cedentului sa nu mai poata sa fie platiti (adica sa nu mai aiba ce sa execute). Rămăsesem la debitori. Vă dați seama că, din punct de vedere al efectelor care se produc la nivel de debitor, efectele sunt ,din punct de vedere strict, zero. În sensul că, pe de-o parte, nici nu e deranjat să facă parte din cei care încheie contractul de cesiune, pe de altă parte, debitorul oricum urmează să plătească. Că-i plătește cedentul, că-i va plăti cesionarul, că plătește la unul sau la altul, din punct de vedere tehnic, el va fi ținut la ceea ce era ținut anterior, la ceea ce era ținut și fără cesiune. Deci, din punctul de vedere al debitorului, care e zis cedat pentru că s-a cedat de la cedent la cesionar, cesiunea nu produce vreun efect. Întrebarea este că, din punct de vedere tehnic, dacă contractul de cesiune nu-l include și nu-l știe, debitorul cedant poate să plătească doar cedentului, adică debitorului inițial, debitorului originar față de care era obligat. Și atunci, 46

legea corijează, în sensul că impune, din punct de vedere al eficienței cesiunii de creanță, obligându-l pe debitor să plătească nu cedentului, ci cesionarului după ce i s-a notificat cesiunea. Deci, reținem că, debitorul cedat nu este parte sau nu trebuie să fie parte ca cesiunea să-și producă efectul translativ. Efectul translativ de la cedent la cesionar se produce și fără voința debitorului cedat. Dar voința creditorului cedat este necesară pentru plată și, pe cale de consecință, el trebuie să afle despre contractul de cesiune, iar contractul de cesiune îi este notificat. Legea veche vorbea de notificare. Actualmente, folosește și Codul Civil termenul de notificare, dar notificarea asta se realizează în două feluri: fie este acceptată cesiunea, fie i se comunică cesiunea. Amândouă aceste modalități sunt formale, formaliste. Trebuie să existe înscrisuri, documente asimilate tehnic cu înscrisurile. Deci dacă iei o goarnă și țipi, tu cesionar la debitor și îi spui ,,bă, vezi că am încheiat eu un contract cu cedentul, care a fost creditorul tău,, , aia nu niciun fel de notificare. Când se spune notificare totdeauna trebuie să fie o chestiune scrisă, iar legea, pur și simplu, instituie o formalitate ( art. 1578 NCC*) - acceptă cesiunea și mi se comunică. Aici la acceptare, acceptarea cesiunii se poate face întru totul cu încheierea ei și atunci e pur și simplu sau ulterior. Legea se referă, așa cum e formulată, la ulterior. Dar vedeți, acceptă cesiunea printr-un înscris. Întotdeauna este un înscris, dar pe înscrisul ăsta trebuie să fie și data certă. Ce este data certă ? Student : conferită de notar sau...Profesor: Asta este modalitatea. Colegul ne spune cum se dă dată certă. Da, există o tehnică notarială, e o lucrarea așa cum spun notarii, e o lucrare notarială. Uneori și la avocați pentru că se bazează pe înscrierea într-un registru care nu poate să fie modificat. Și de aici, de fapt, codul vechi spunea că înscrierea într-un registru public al creanței dă dată certă. Deci, data certă este data conferită formal după o anumită procedură, care este aceea a încheierii actului, a generării creanței în cazul nostru. Deci, data certă e certă. E sigur că e atunci. Și data certă evită antedatările și postdatările. Dar exemplu pe care ni l-a dat colegul și pe care l-am preluat eu în mod oportunist poate să fie dublat și de fapte juridice unde e și mai clar. De ce ? La lucrările notariale ar putea să fie încheierea de dare de dată certă, e pur și simplu aia care conferă. Actele prin care notarul își exprimă consimțământul la lucrare se numesc încheieri. Așa cum hotărârile judecătorești sunt sentințe, așa aici sunt încheieri. Astea toate sunt numite încheieri pentru că hotărârile judecătorești sunt de mai multe feluri. În general, încheieri se numesc la notari. Deci, încheierea ai putea să spui că e generatoarea. De fapt, e înscrierea într-un registru special. Și înscrierea într-o poziție face imposibilă subscrierea sau antescrierea. Asta e logică. Dacă tu ai o creanță și de duci la RENEL și îi convingi pe aia să scrie într-un registru public de audiență creanță, data înscrisă acolo va fi publică. Dar astea toate sunt formalități, toate sunt legate de acte, toate sunt legate de înscrisuri. Știți exemplu de dată certă sau de element care dă dată certă care nu are legătură cu actul, ci cu faptul? Student: dacă mai există un terț la încheierea contractului sau dacă mai există încă o persoană. Prof: Nu. Fapt. Student: Decesul. Prof: asta e. Deci, elementul ăsta, indubitabil, e un fapt exitus pentru că dacă ești mort nu mai faci nimic, nici măcar acte juridice. Ești dispensat inclusiv de capacitate civilă. E clar că actul ăla nu putea să fie antedatat, postdatat. Deci, de fapt, logica datei certe este să se stabilească exact data de încheiere a unei operațiuni juridice. Și de aia legea spune că acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă. Înscrisul ăsta trebuie să fie făcut după data cesiunii. Ce e ciudat aici? Nu e ciudat că e înscris și poate nu e ciudat nici că e vorba de data certă. E ciudat că, în ceea ce privește cesiunea de creanță, la cesiunea de creanță nu se cere data certă. Și atunci asta e ciudat, că ai o data certă pentru acceptare, dar nu ai o data certă pentru că joacă 47

consensualismul pentru cesiunea de creanță . Deci e ușor defazată viziunea asupra lucrurilor. Și după aceea, după cum vedeți, la art. 1578 NCC*ni se comunică, este vorba de comunicare. Asta era notificarea propriu-zisă. Comunicarea se face fie de cedent, fie de cesionar, se face în scris și se face dovadă că a luat la cunoștință debitorul cedat. Nu există diferențe de fond în ceea ce privește efecte cesiunii, ori obligativitatea plătii la care va fi ținut debitorul, între acceptare, comunicare ori diferite tipuri de notificări. Că mai există și o atreia variantă, să se notifice sau să se comunice debitorului cedat cesiunea dată cu chemarea lui în judecată. De obicei, chemarea în judecată privește actul de executare. Există și posibilitatea, dar nu e înscrisă în variantă ăsta, ca notificarea să fie făcută prin punerea să în întârziere. Astea sunt formalisme. Sunt formalisme, dar nu constitutive de efect translativ. Ele nu produc un efect translativ de la cedent la cesionar. Ele fac opozabila cesiunea și din moment ce este făcută notificarea, oricare ar fi formă concretă în speță, debitorul este ținut să plătească nu cedentului, ci cesionarului. Deci, de fapt, i se arată. Asta e scopul notificării. Scopul notificării e să i se arate accipiensulsolvensului . Adică să i se arate cui trebuie să plătească debitorul. Că altfel, dacă nu i se arată noul creditor, el va fi ținut să plătească doar vechiului creditor. Și asta este și regulă. Deci, din punct de vedere tehnic, există această modalitate sau modalitățile care intră în notificare. Fiți atenți ce face Codul Civil. Am spus că existe mai mulți ceilalți, mai mulți terți specifici. Și acești terți sunt, dincolo de debitorul asta, și cesionării succesivi și ulteriori, respectiv, creditorii cedentului. Față de aceștia, cesiunea de creanță nu se realizează prin modalitățile acestea, ci prin modalitatea de înscriere în AEGRM (arhivă electronică de garanții reale mobiliare). Este un sistem de publicitate în special mobiliar, unde se înscriu și cesiunile de creanță. Cum face legea? Dacă vrei să realizezi opozabilitatea cesiunii față de debitorul cedat, trebuie să-i notifici, adică să-i comunici sau să accepte. Dacă în discuție sunt alți terți specifici, adică creditorii cedentului sau succesivii dobânditori ai aceeași creanțe, pur și simplu se realizează o înscriere în arhivă a cesiunii. Deci, opozabilitatea cesiunile se realizează după mijloace diferite în funcție de subiectul căruia vrei să-i opui . Ai putea să spui: mare lucru, ce-i cu ăsta ? Păi e mare lucru, pentru că la un moment dat pot să fie un conflict între toți aceștia care concură în sensul că există mai mulți cesionari. Când există mai mulți cesionari este evident că, față de debitorul cedat va trebui să ai o notificare, în timp ce, față de cesionari, față de ceilalți cesiunea își produce efectele numai în măsură în care a fost înscrisă în AEGRM, în arhivă. Și de-odată o să ai timpi și motive complet diferite. Că o să poți să ai un cesionar înscris sau dacă ai trei cesionari să spunem, trei dobânditori ai aceleiași creanțe, primul e înscris, ăla de la mijloc nu și e înscris ultimul, s-a înscris ultimul pentru că aici nu e la cartea funciară, nu sunt drepturi derivate unul din altul să te poți înscrie ca la balamuc. Pe de altă parte, Titlul VI din Legea 99/1999 a înființat această arhivă care a generat o garanție reală mobiliara botezată din 2011 ipoteca imobiliară, dar legea aia a fost abrogata și actualmente nu e nicio lege. Eu nu știu să fie vreo lege. Deci, funcționează arhiva, dar nu are vreo lege. A abrogato legea de punere în aplicare a Codului Civil. Revenind la AEGRM, ce observăm ? Fiți atenți la cazul următor. Observăm în felul următor. Ipoteză: ai o înstrăinare succesivă la trei. Primul își înscrie în arhivă, primul cesionar își înscrie arhivă, al doilea are bască și îl doare acolo, nu își înscrie, al treilea iarăși își înscrie. Automat, este evident că între cesionari va fi opozabila cesiunea față de primul (dacă primul s-a înscris înaintea celui de al treilea, dacă cel de-al treilea s-a înscris primul, o să aibă câștig de cauza cel de-al treilea față de primul). Dar, să ne imaginăm că, debitorul vrea să plătească și situația să fie că debitorului i se notifică, i se comunică cesiunea de către cesionarul care nu a fost înscris AEGRM. De unde rezultă că el, potrivit 48

regulilor de la cesiune și de la opozabilitatea cesiunii, va fi obligat, va fi ținut să plătească cesionarului neînscris, deși între cesionarii succesivi cesiunea nu este opozabila. Nu e normal să reglementezi așa. De unde vine anormalitatea asta? Anormalitatea vine că tu, de fapt ,numai formal ai categorii diferite de persoane care sunt așa ziși ,,ceilalți,, sau terți specifici, dar ei au interes comun tot timpul. Interesul comun e să fie plătiți de aceeași persoană. Că nu cesionarii între ei se plătesc. Nu creditorii cedentului vor plăti, ci pur și simplu toți aceștia vor fi plătiți , sau unul dintre ei, vor fi plătiți de un singur debitor și debitorul acela e debitorul inițial care acum poartă denumirea de debitor cedat. Și atunci, nu e normal că tu să ai sisteme diferite pentru că în momentul în care ai sisteme diferite de opozabilitate, se poate întâmpla ca da, cesiunea să fie opozabilă între cesionari după niște reguli, dar cesionarii ăștia, de fapt, urmăresc nu concursul între ei, ci plată. Și codul spune foarte clar că, cesionarul care obține acceptarea sau face comunicarea debitorului cedat, el va fi plătit. De unde rezultă că, în definitiv, nu interesează decât fragmentar sau în anumite cazuri ca cesiunea să fie făcută opozabila între cesionari. Deci, aici este o modalitate foarte ciudată de gândire. Logica mea e și mai simplă decât asta. Acceptarea, comunicarea - spuneam că nu se produc efecte. O să vedeți că o să mă contrazic la un moment dat când este vorba de rezolvirea compensată. Deci, compensația funcționează la un moment dat și nu mai funcționează când ea e acceptată, dar asta nu ne interesează acum. Interesează că, momentul în care debitorul a aflat printr-un act formal că el este ținut să plătească, deci el va trebui să plătească nu cedentului, ci cesionarului. Asta este un lucru cât se poate de simplu și clar și legea l-a organizat așa : această acceptare, comunicare, notificare cum vorbește legea (că dacă va uitați mai sus, vorbește de notificare, că a uitat). Art. 1578 NCC* e ca bază pentru folosirea cuvintelor acceptare și comunicare și aici este cuvântul notificare. Pentru că așa ii spunea înainte. Și automat că se naște întrebarea- care sunt diferențele ? Bun. Nu-i niciun fel de diferență și folosim generic cuvântul notificare. Păi gândiți-va, practic, că nu exista. Și de ce n-ar există această notificare? Pentru că, pe de-o parte încurcă, pe de altă parte, toți autorii și și practica consideră că notificarea debitorului cedat constituie elementul de impediment practic pentru cesiune. E prea complicat pentru cesionar să îi notifice. Costă ! Deci e și costisitoare și pe cale de consecință, această formalitate împiedică dezvoltarea practică a cesiunii. Deci, ce ai câștigat instituind regula consensualismului în materie de cesiune, ai pierdut la formalismul notificării. Deci ai cesiunea care e de bază și aia e consensuala. Nu ai nevoie de formă acolo pentru că se aplică dreptul comun, dar când e vorba de notificare automat revii la formalism. Și asta face și costisitor și nepractic. Dar gândiți-va la ipoteză în care nu ar fi fost, s-ar fi reglementat fără notificare. Care ar fi putut să fie situația practică? Deci ai cesiunea. A îi cesionează lui B. Ai un cedent și un cesionar. Debitorul nu știe.Nu suntem în cazuri în care debitorul face parte din contract. Pentru că dacă face parte din contract, am terminat discuția. Deci, prima fază : A îi înstrăinează lui B. C, care să zicem că e debitorul cedant, nu știe. Dacă e să aplici legea, neapărat trebuie să-i faci notificare. Sunt în ipoteză în care legea nu ar spune asta. Ce s-ar putea întâmplă? Student: ,,debitorul cedat să facă o plată nedatorata creditorului cedent. Prof: cedentul. Deci, asta e prima chestie. Adică, debitorul, fiind de bună-credința se duce la creditorul lui, care este cedentul : ,, nene, ți-am dat 100 de lei,, . Continuați raționamentul. Dacă asta e de bună- credința... Student: Ar trebui să-i spună de cesiune. Prof: există cumva un principiu al bunei-credințe în Codul Civil ? Student: art. 14 . Prof: Deci există un principiu al bunei-credințe. De unde rezultă că, dacă cesiunea este făcută, debitorul ignoră, bună credința a debitorului trimite la creditorul înstrăinător, creditorul înstrăinător îi refuză plată, ,, nu, eu nu mai am nimic cu ține. Sunt liberat,,. Orice înstrăinător iese din joc. Du-te la cesionar. Uite-l pe B, plătește-i lui B. E nevoie în ipoteză asta de vreo formalitate de publicitate a cesiunii? Nu. 49

Publicitatea întotdeauna instituie sau se bazează pe o chestiune de rea credința. Deci, ipoteză în care toți sunt de bună-credința, pur și simplu, este inutilă notificarea debitorului. Ipoteză că A,B,C sunt români. Adică, C se duce să-i plătească lui A și A îi ia pentru că nu e prost ăla care ia, e prost ăla care dă. Așa e treabă la noi. Ce se întâmplă mai departe ? S: Cesionarul ar putea să îi ceară debitorului să.... Prof: Partea a două după plată. Pe cesionar îl știe din prima secundă, adică după ce a încheiat contractul de cesiune, știe cui trebuie să i se adreseze pentru plată. Art. 1578 - Comunicarea şi acceptarea cesiunii (1) Debitorul este ţinut să plătească cesionarului din momentul în care: a) acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă; b) primeşte o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanţa cedată şi se solicită debitorului să plătească cesionarului. În cazul unei cesiuni parţiale, trebuie indicată şi întinderea cesiunii. (2) Înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului. (3) Atunci când comunicarea cesiunii este făcută de cesionar, debitorul îi poate cere acestuia să îi prezinte dovada scrisă a cesiunii. (4) Până la primirea unei asemenea dovezi, debitorul poate să suspende plata. (5) Comunicarea cesiunii nu produce efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este comunicată debitorului. Ce se întâmplă mai departe? R: cesionarultrebuie să îi ceară debitorului…? Prof: păi cesionarul știe din prima secunda cui trebuie să i se adreseze pentru plată. E logic să indici care e creanța, nu știu ceși nu știu cum și pur și simplu să îl execuți pe ăsta. De aici cesionarul s-ar duce unde? Pai la C, debitorul cedat. Debitorul cedat să spunem că i-a plătit. Atunci cum s-ar rezolva chestia asta? R: cesionarul ar trebui să recuperze datoria de la cedent. S-ar ajunge tot în faza inițială, adică e vorba de inexecutarea contractului de cesiune și sancțiunile ar fi aplicabile contractului de cesiune. De aici, concluzia mea generală este că nu e nevoie de sistem de publicitate. Deci în ipoteza în care ăia sunt foarte răi, da’ răi de tot, derea credință, tot ai mijloace juridice să le rezolvi fără să te mai încurci cu atâtea chestii și să vezi că unii se înscriu în AEGRM, alții fac opozabil tot sistemul ăsta de notificări. De aici rezultă că, în fond, sistemul de publicitate este un plus. Codul civil reglementează această publicitate, publicitate care nu poate fi scoasă din discuție și regula este că până să se accepte notificarea ori până se comunică cesiunea, debitorul cedat are obligația să plătească cedentului. Asta ridică problema:cât valorează cunoașterea efectivăpentru că poate să fie situația în care debitorul cedat cunoaște contractul între cedent și cesionar deși nu a fost nici partea a lui, nici nu l-a acceptat, nici măcar nu i s-a comunicat. Un asemena debitor care plătește cedentului de rea-credință sau de bună-credință, deci el știe, s-a uitat pe “gaura cheii”. Ideea este că e de rea-credință sau nu e de rea-credință? R: e de rea-credință. E clar că e de rea-credință dar legea îi impune pur și simplu numai dacă a fost notificat. De aici rezultă că se joacă alba-nagra cu buna-credință. Deci când efectele se produc exclusiv datorită formalismului sistemul nu trebuie să țină cont de buna-credință și automat poți să fi de rea-credință că se vor porduce aceleași efecte pentru simplul motiv că nu ți s-a notificat cesiunea. De ce vă spun chestaia asta? (într-o paranteză mai mare) Oamenii trăiesc cu impresia că sistemele de publicitate în materie civilă mai ales, rezolvă tot și fac circuitul civil, actele care fac circuitul și sistemul mai strong, mai sigur. Plata pentru o asemenea viziune este 50

dublă. Asemenea viziune este dublă, în primă fază reaua-credință poate să fie încurajată atunci când cunoașterea efectivă nu valorează nimic și în a doua fază, când pur și simplu se produc aceleși efecte ca și când buna sau reaua credință e valorificată la fel de sistemele de publicitate. Sistemele de publicitate nu pot să fie un panaceu al siguranței circuitului civil. Oricum, ăștia au intrat în gard și cu reglementarea... ați văzut care sunt efectele. Anterior în cod nu exista nici AEGRM și notificarea era o chestiune care era folosită pentru publicitatea cesiunii față de debitorul cedat. Chestiunile cu cedenții se rezolvau, cesionarii succesivi, se rezolvau după buna sau reaua lor credință, după cum cunoșteau sau nu cunoșteau cesiunea. Actualmente trebuie să luăm în calcul că s-a făcut sistemul de publicitate. Care este efectul? Efectul spuneam că este asigurarea continuității. În momentul în care se asigură continuitatea prin intermediul cesiunii trebuie reținut că e vorba de aceeași creanță și că debitorul inițial sau cedat care putea să opună ca apărări, ca excepții, ca acțiuni împotriva cedentului va putea să opună și cesionarului. Asta nu înseamnă că nu ar putea exista discuții și “să o rezolvați dvs.” Regula e simplă prentru simplul motiv că e continuitate, că dacă nu ar fi continuitate. Continuitatea explică că pentu debitorul cedat parcă nu s-ar fi schimbat nimic. El oricum trebuia să plătească și cedentul o să plătească cesionarului. În același timp, dacă e chestie de război, ce arme ar putea să folosească în războiul cu cedentul? Dar dacă e o cazuă de nulitate relativă? S-a strecurat un viciu în contractul care a generat obligația cesionată, contract încheiat între concedent și debitorul cedat care acum spune că “domnule, o fi ăsta translativ, o fi efectul de continuitate, dar în definitiv pe mine mă interesează o chestiune, eu nu pot să îți opun ție nulitatea asta relativă pentru că se specifică că viciul meu de consimțământ se raportează la cedent, nu la tine”. Ce părere aveți? Păstrați raționamentul sau îl modificați? E prea târziu la ora asta… Răspuns sală: ar putea să se invoce nulitatea și apoi cesionarul să poată motiva excepția? În situația asta lucrurile se complică foarte urât dacă se admite chestia asta. Întotdeauna nulitatea complică, e ca la piesele de domino, aici pică tot. Automat vă pică și cesiunea și asta este culmea... o să pice cesiunea, nu datorită vreunui viciu al contractului între cedent și cesionar ci a contractului original de unde s-a generat creanța cedată. Asta ar fi cumlea, cauza de desființare a cesiunii ar fi de fapt anterioară și bazată pe o chestie relativă. În caz de nulitate relativă soluția e mult mai ușor de dat, adică se lezează interesul general, cauza... trebuie să caști ochii bine de tot când faci acte juridice. Ambele pot să fie răspunsurile, unul complică și celălalt diminuează efectele care pot să fie în aval pentru că răspunsul pe care l-a generat colegul duce la desființarea a întregului eșafodaj și gândiți-vă că se poate ajunge inclusiv la plată și după acest moment se trezește “aaaa și se duce la avocat și avocații spun: da, da, da… și buf… instanța și ea: da, da, da și la apel: nu, nu, nu” și uite așa este ca și cum 7 mâțe se bat. Sunt foarte multe amănunte și e o chestie interesantă de discutat pe marginea cesiunii. Preluarea de datorie Noi trecem la o figură care este cesiunea de datorie botezată, în numele Codului Civil, preluarea de datorie. Preluarea de datorie este o cesiune, nu a laturii active, nu a creanței, ci a datoriei. O chestie foarte ciudată care se bazează pe faptul că un terț se oferă să plătească o datorie pentru un creditor la care inițial el nu era ținut. De aici vine denumirea de preluare, vine cineva din extern, ăsta e terțul și preia datoria celui dinăuntru. Codul civilreglementează două figuri, că asta e toată chestia, ele nu sunt omogene, și dacă înțelegeți chestia asta restul este după simplu. O operațiune juridică inițiată și încheiată între debitori, noul debitor se înțelege cu vechiul debitor ca el să plătească, și de asta am 51

spus aici că este inițiată de debitorul inițial. Vreau să subliniez că e vorba de „debitor debitor”. Poate fi și o operațiune inițiată de creditori care este de acord ca o altă persoană, terțul, noul debitor să execute prestația și l-a liberat. Asta seamănă foarte mult cu novația. Care e diferența între ele? Nu e niciun animus novandi, se schimbă aici, dar se schimbă la momentul plății. !!!!Ideea de bază este că trebuie să rețineți că este un contract încheiat între debitorul nou și debitorul vechi cu ignorarea creditorului și cea inițiată de creditori este un contract încheiat între creditori și terț, care o să devină noul debitor. Ultima figură nu ridică niciun fel de probleme tehnice. De ce nu ridică probleme? Pentru că e vorba de creditor, care de fapt încheind un contract cu altcineva acceptă să primească plata de la altăpersoană decât debitorul principal. Din punct de vedere al eficienței nu este niciun fel de problemă. Singura problemă care se pune este, exact ca la novație, dacă cumva este efect deplin pentru simplul motiv că nu a fost întrebat debitroul vechi. De obicei debitroii se bucură când sunt păsuiți sau iertați de datorie. Se poate accepta, fără să complicăm că preluarea de datorie inițiată de creditor și preluată de acesta și un terț, acesta din urmă dacă își asumă obligația, este validă și eficientă juridic fără să aibă nevoie de consimțământul debitorului inițial. În schimb, primul exemplu, prima modalitate de preluare de datorie inițiată de debitor din care el încheie un contract cu un terț, noul debitor are nevoie de consimțământul creditorului. Veșnica discuție privitoare la acest subiect a fost în felul următor, se trecea în revistă cesiunea de creanță unde se ajungea la concluzia că cesiunea de creanță este un act valid și eficent, mai ales valid. Mai întâi se trecea în revistă cesiunea de creanță după care se ajungea la concluzia că cesiunea de creanță este un act valid și eficient, mai ales valid, și în lipsa consimțământului debitorului. Preluarea de datorie, oricum ai imagina-o, are nevoie de consimțământul creditorului. Deci ce era debitorul cedat pentru cesiunea de creanță? Ai avea aici un creditor cedat, înțelegeți? Asta este foarte ciudat. De ce e ciudat? R: E un drept, creditorul ca urmare a unei preuări de datorii s-ar vedea expropriat de dreptul lui în sensul că există foarte mari șanse să aibă un debitor pe care nu poate să plateasca??. Exact! Tu te înțelegi cu unul care nu poate să plătească deoarece patrimoniul lui e 0 lei ca omul să nu plătească și scrii că el plătește și s-a terminat discuția. E fraudă cât casa, e între persoane și creditorul trebuie să accepte? R: NU, creditorul nu trebuie să accepte. Legea regelementează când creditorul și-a dat consimțământul în principiu. Astfel se vorbește de acordul anticipat al creditorului la preluare, iar preluarea de datorie își va produce efectul prin notificarea ori prin comunicarea creditorului pentru că ai deja consimțământul. Deci vedeți că la cesiunea de creanță comunicarea este o chestie de publicitate, de opozabilitate, aici comunicarea către creditorul care și-a dat anterior consimțământul nu este o chestie de simplă publicitate, este o chestie substanțială! E vorba de voința lui care a fost exprimată, dar care practic a fost activată la momentul la care i se comunică. De aici rezult că, în acest caz creditorul trebui să fie pur și simplu întrebat. Dacă nu e întrebare înseamnă că el trebuie să își dea consimțământul. Ce face codul civil? NCC are art 1608 - Obligaţiile terţului (1) Cât timp creditorul nu şi-a dat acordul sau dacă a refuzat preluarea, cel care a preluat datoria este obligat să îl libereze pe debitor, executând la timp obligaţia. (2) Creditorul nu dobândeşte un drept propriu împotriva celui obligat să îl libereze pe debitor, cu excepţia cazului în care se face dovada că părţile contractante au voit altfel.) Articol care e bun de citit și recitit seara înainte de culcare dacă vrei să visezi monștrii. 52

Mai întâi începem cu alineatul 2, că fiți atenți cum e scris 2. Alineatul 2 e scris ca și cum creditorul ar avea mai multe drepturi. Au băut ăia atâta Coca Cola încât li s-a diminuat IQul. Creditorul nu numai că are un drept împotriva celui obligat de debitor cu excepția situației în care (cum se dobândește un drept? Fiecare are un drept dacă îl are, iar creditorul are același drept pe care îl avea și înainte). Asta e cea mai mică problemă în definitiv. Alineatul 1 este cea maimare problemă. Până acum am explicat că preluarea de datorie e inițiată de creditor și acceptată de noul creditor și vechiul debitor nu poate să își producă efectele decât în ipoteza sau în cazul în care creditorul și-a exprimat consimțământul pentru că altfel se ajunge la o neplată, e un caz de blocare a circuitului și aici vine textul de lege și spune: cât timp creditorul nu și-a dat acordul (deci până acum e normal) sau dacă a refuzat preluarea, cel care a preluat datoria este obligat să libereze pe debitor exacutând la timp oblgația. Haha a venit circul în sat. Asta e toată chestia, circul rusesc a venit. Păi gândiți-vă aici la o chestie, cât timp debitorul nu și-a dat acordul sau dacă a refuzat preluarea, deci a spus nu, sau în primă fază nu a spus nimic, era ocupat, era la păcănele e clar că el nu poate să fie parte a contractului că nu avea de ce. Preluarea de datorie e inițiată de debitor, adică se joacă de-a debitorii cu creanța lui și în jocul ăsta se spune: care a preluat datoria, adică noul, e obligat să îl libereze pe debitor. Adică cum îl liberează? Pai făcând plata. Cui faci plata? R: ăluia care a refuzat sau nu vrea. Interesant.

CURSUL 4 2. Transmiterea obligațiilor (continuare) Am început săptămâna trecută și vom continua să discutăm despre dinamica obligațiilor. Ultimele chestiuni pe care le-am trecut în revistă au fost mecanismele care asigură o continuitate, o transmitere de fapt a obligației și am văzut că se reglementează în Codul Civil cesiunea de creanță, preluarea de datorie și cesiunea de contract. 2.1. CESIUNEA DE CREANȚĂ Cesiunea de creanță a fost concepută anterior ca un fel de vânzare, cu un obiect specific care era o creanță, iar din punct de vedere practic întotdeauna era o creanță pecuniară. Actualmente, Codul a încercat să facă o reglementare generală și specială rupând cesiunea de creanță de vânzare, numai că, din punct de vedere practic și teoretic, cesiunea de creanță cu titlu oneros nu poate să fie decât un fel de vânzare (bineînțeles cu variațiuni), iar dacă nu se cere nimic în schimbul cesiunii, nu poate să fie decât o donație. Deci din punctul acesta de vedere e un act transmițător, translativ de creanță. Legea nu a adăugat foarte multe elemente de principiu, ci a adăugat multe elemente de detaliu. Dar au reușit să le amestece în așa hal încât să nu mai înțelegi despre ce e vorba. Dincolo de amănuntele de la cesiunea de creanță, care exista și înainte, un element esențial este că s-a renunțat la retractul litigios, care nu mai există. Era un mecanism interesant de expropriere a cesionarului, ca efect al cesiunii, în anumite condiții. Actualmente nu se mai poate face un asemenea mecanism. 53

2.2. PRELUAREA DE DATORIE Codul Civil a reglementat preluarea de datorie la fel de „bine”, în sensul că 1608 (1) se bate cap în cap cu 1605, în sensul că ba îți trebuie ba nu-ți trebuie consimțământul creditorului. Este evident că acesta trebuie să își dea consimțământul pentru că altfel nu vei avea nici un fel de strămutare a datoriei. Preluarea de datorie nu exista reglementată de lege lata înainte de 2011. Cert este că există o deosebire fundamentală între cesiunea de creanță și preluarea de datorie. - la cesiunea de creanță efectul transmițător al actului ține de voința exprimată de cedent și cesionar. E suficient ca cedentul și cesionarul să se înțeleagă și se realizează strămutarea creanței. Imediat intervine partea a doua, în sensul că debitorului cedat trebuie să i se facă opozabilă strămutarea ca să se evite plata către cedent și să se plătească în mod valabil către cesionar. Deci din punctul acesta de vedere, dacă ești întrebat dacă e nevoie de voința debitorului cedat pentru a se realiza efectul transmițător al cesiunii, răspunsul este NU. -

răspunsul este DA, dacă e vorba de preluare de datorie. Dacă răspunsul ar fi NU, automat creditorul ar putea să fie expropriat oricând de un terț care a făcut o înțelegere cu fostul debitor să plătească așa cum vrea el (terțul) creanța, ceea ce ar duce la o bulversare a mecanismului obligațional --> creanța n-ar mai fi un drept, ci ar fi o realitate juridică care ar depinde de debitor pentru că debitorul ar avea două mari posibilități: fie ar plăti, fie ar înstrăina debitul, ceea ce cred că nu se poate accepta.

Din punctul acesta de vedere, voința celui de-al treilea e importantă în materie de preluare de datorie. Nu este numai un element de opozabilitate cerut, ci este un element de eficiență, pentru a-și produce efectele preluarea de datorie. Așadar, s-ar putea spune că cesiunea de creanță este un act bilateral, producând efectele translative ca urmare a încheierii contractului între cedent și cesionar. În schimb, cesiunea de datorie sau preluarea de datorie este un act trilateral pentru că are nevoie de trei subiecți (bilateral nu e sinonim cu sinalagmatic, bilateral = câți subiecți necesari ai ca să se producă efectul specific). 2.3. CESIUNEA DE CONTRACT Elementul trilateral se găsește și la acest ultim mecanism, cesiunea de contract, care e reglementat în Codul Civil în partea finală a teoriei generale a contractelor. Tot un act trilateral trebuie să fie pentru că de astă dată deosebirea fundamentală față de cesiune și de preluare este că cesiunea de contract vede transmisiunile ca având un obiect multiplu. Dacă cesiunea de creanță, respectiv preluarea de datorie privea creanțele ut singuli, în materie de cesiune de contract sunt văzute lucrurile ca și când s-ar transmite (sau s-ar realiza subrogație la) un ansamblu de drepturi și obligații. E un ansamblu de raporturi juridice obligaționale și nu le mai iei fracționat. Și atunci dacă iei ansamblul de raporturi, cesiunea de contract are nevoie, ca să realizeze preluare de datorie, și de consimțământul celuilalt, de unde rezultă că există o asemănare din punct de vedere al arhitecturii voliționale între cesiunea de contract și preluarea de datorie pentru că orice cesiune de contract presupune și o preluare de datorie 54

În momentul în care cesiunea de contract e botezată așa, dar ai de-a face cu o înstrăinare de o singură creanță, e de fapt o cesiune de creanță. Vedeți că spețele, grilele se bazează pe această confuziune, în sensul că se lasă impresia că este o cesiune de creanță, dar sunt mai multe creanțe SAU este o creanță, dar și o obligație care se transmite prin același act. Dacă nu este numai o creanță, înseamnă că nu este vorba despre o cesiune de creanță. Când se transmit mai multe raporturi juridice obligaționale automat trebuie să fie vorba de o cesiune de contract. Deci din punct de vedere al voinței, cesiunea de contract se aseamănă cu preluarea de datorie din simplul motiv că o cesiune de contract presupune și o preluare de datorie, o cesiune de debit. Ce e cesiunea de contract? Ca în cazurile dinainte, trebuie să ai un contract neexecutat: Art. 1315 NCC (1) O parte poate să îşi substituie un terţ în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la această.(2) Sunt exceptate cazurile anume prevăzute de lege. Cesiunea de contract este un contract prin care o parte originară a contractului inițial își substituie în executare o altă persoană - deci intervine un terț. Art. 1315 folosește termenul de substituire, nu de cesiune. De ce? La cesiunea de creanță accentul se punea pe valoarea patrimonială, pe drept; la preluarea de datorie accentul se punea pe raport; acum, din punct de vedere al contractului, se transmit “ansambluri de drepturi și obligații” și automat e vorba de relații, iar relațiile acelea nu pot să existe decât substituit. La cesiunea de contract cuvântul substituire se tot repetă și atunci denumirea ar trebui să fie substituirea în cadrul unui contract, nu cesiunea de contract. Dar ideea de bază este că din acest text (1315) se pot desprinde mai multe concluzii: a. cesiunea de contract este un act juridic, un contract b. cesiunea are drept obiect și urmează să aibă ca efect principal, substituirea în cadrul unui contract deja existent a unei persoane cu o altă persoană --> cedentul transmite o poziție contractuală, își transmite drepturile și obligațiile pe care el deja le avea într-un contract c. legea spune că acest contract trebuie să nu fie deja executat. Dacă vă uitați la art. 1315 (1) e vorba de un contract încă neexecutat. Poate să fie transmis un contract deja executat? NU pentru că nu mai există un contract, și-a epuizat/încetat efectele. Natura juridică Actul de transmisie sau de cesiune de contract nu are o natură foarte bine determinată. De lege lata nu are niciun fel de natură. Dacă vă uitați la reglementare pur și simplu e vorba de un contract prin care se substituie o persoană altei persoane într-un contract deja existent. Nu se spune nimic despre natura transmisiunii, despre titlul transmisiunii - dacă e oneroasă sau gratuită, dacă poată să fie sub modalități ș.a.m.d. Acestea sunt elemente care urmează a fi determinate în practică, de unde rezultă că reglementarea este strict generică și vrea să sublinieze că cesiunea de contract nu face decât o substituire a cedentului cu cesionarul, ca acesta din urmă să fie ținut la executare, respectiv să aibă dreptul de a cere executarea contractantului cedat. Din punct de vedere terminologic, legea folosește aceiași termeni ca în materie de cesiune de creanță, dar nu se spune creditor cedat, creditor cesionar, debitor cedat, ci contractant și atunci se poate spune simplu că e vorba de un cedent care transmite poziția lui 55

cesionarului, care rămâne în contract, urmând să se execute contractul între cesionar și cedat. Condițiile juridice Obiect. Această transmisiune trebuie să îndeplinească în același timp criteriul de a realiza o transmisiune atât de datorie, cât și de creanță. Dacă este o transmisiune numai de creanță, ori numai de datorie, lucrurile se simplifică fiindcă va fi vorba fie de o cesiune de creanță, fie de o preluare de datorie. Consimțământ. Această transmisiune nu se realizează eficient decât cu acordul cedatului. Din punct de vedere al legii, cedatul își poate exprima consimțământul anterior, de obicei cu ocazia încheierii contractului care acum se transmite. Asta înseamnă că ai de verificat la nivel de voință dacă există 3 voințe, iar voința cedatului poate să fie exprimată chiar la momentul încheierii contractului care se cesionează. În această situație legea arată că părțile contractului de cesiune trebuie să îi notifice cesiunea cedatului. Această notificare activează consimțământul preexistent al cedatului și nu are efect numai de simplă opozabilitate. La cesiunea de creanță cedatului i se notifica, i se comunica să facă plata nu către cedent, ci către cesionar, pentru că cesiunea deja s-a realizat. Aici, în materie de cesiune de contract, notificarea, în condițiile în care există deja consimțământul dat al cedatului, nu are un efect numai de opozabilitate, ci are un efect substanțial, în sensul că se întregește arhitectura trilaterală a contractului. Dacă consimțământul nu este exprimat anterior de către cedat, acesta trebuie să participe fie la încheierea contractului între cedent și cesionar, fie să își exprime ulterior prin act separat consimțământul la cesiunea intervenită între fostul său contractant și terț. Din punct de vedere tehnic, terțul este aici, spre deosebire de cesiunea de creanță sau preluarea de datorie, un terț la contract, o persoană care e străină complet de mecanism. Forma cesiunii de contract. Legea reglementează că forma care s-a respectat la încheierea contractului care e acum translatat sau căruia i se substituie o parte trebuie respectată și în materie de transmisiune. Deci dacă actul e scris, și cesiunea trebuie să fie scrisă. Dacă actul e autentic, și cesiunea, notificarea ori acceptarea trebuie să fie acte autentice. Este o regulă de simetrie de formă. Nu știu dacă se susține, legea așa spune. Legea reglementează niște chestii absolut random. Vine unul și începe să vorbească despre formă. Păi dacă nu era reglementată forma, totul se ducea în materie de probă. Adică imaginați-vă situația în care contractul asculta de regula consensualismului, de unde rezulta că formalitatea era o chestie strict de probă și se punea în discuție dacă cedatul a știut sau a participat sau și-a dat anterior cesiunii consimțământul la o eventuală viitoare cesiune. Era o chestie de probă. În momentul în care tu reglementezi și spui că cesiunea trebuie să îndeplinească condiția de formă a actului cedat, se ridică o altă problemă. Care este aceasta? Nulitatea, nu inopozabilitatea sau imposibilitatea de probare. Automat trimiți problema din materia de probă în materia de fond substanțial. Sancțiunea în materia probei e că nu se poate face proba decât în condiții speciale, dar atunci când pui problema unei nulități pentru că lipsește forma, lucrurile sunt în altă direcție, complet duse și pe cale de consecință s-ar putea să aibă cu totul alte efecte practice. Formele de publicitate. Cesiunea de contract nu are un mecanism legal de publicitate. - dacă vă uitați la cesiunea de creanță, vedeți că există un ansamblu de reguli privind opozabilitatea cesiunii de creanță, în special față de debitorul cedat, dar și față de terți (adică creditorii cesionarului și cesionarii subsecvenți). Acest mecanism realizează efectiv o opozabilitate 56

dacă vă uitați la reglementarea preluării de datorie, legea nu suflă nici un cuvânt. Acolo nu se mai pune problema vreunei opozabilități sau vreunei publicități. Dacă vă uitați la cesiunea de contract, vedeți că există un aliniat în care spune că trebuie respectate în această materie reglementările privitoare la cartea funciară și la celalate sisteme de publicitate. Cert este că, în materie de cesiune de contract, legea nu reglementează o publicitate specifică ori specială, de unde rezultă că se va aplica publicitatea care este legată de obiectul contractului. Dacă acesta este un bun imobil, se vor aplica regulile de la cartea funciară, iar dacă acesta este un bun mobil care este supus sistemelor de publicitate, se vor aplica regulile de la AEGRM (Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare). Dacă vreți să trageți o concluzie, Codul reglementează o publicitate specială doar în materie de cesiune de creanță. În materie de cesiune de contract, acesta face doar o trimitere la regulile generale, iar în materie de preluare de datorie nu se vorbește de niciun fel de publicitate. Este acceptabilă situația aceasta? Ar exista vreo rațiune pentru care Codul nu reglementează nici un sistem de publicitate specific pentru cesiunea de datorie, respectiv cea de contract? Zisa problema a publicității depășește de fapt nivelul de opozabilitate. Este o chestie substanțială care e îndeplinită prin această legătură trilaterală, în sensul că celui căruia i se face publicitatea, face parte din contractul de cesiune. Trebuie să facă parte așadar și contractantul cedat, dacă e vorba despre o cesiune de contract. Dacă e vorba de preluarea de datorie, la fel, e o operațiune juridică triunghiulară unde creditorul trebuie să participe și el la înțelegerea dintre vechiul debitor și noul debitor. Deci mecanismul substanțial înglobează și generează efectele specifice, făcând inutilă orice chestie legată de opozabilitate. De aici rezultă că dacă legea se referă la opozabilitate în materie de cesiune de contract sau preluare de datorie, se referă la opunerea acestor mecanisme ori a efectelor față de terți, deci față de cei care nu au participat. Așadar, dacă e o cesiune de antecontract, problema nu e ca cei care au făcut cesiunea să cunoască, ci terții să cunoască că a avut loc o cesionare a contractului dintre cedent și cesionar. Aceasta este explicația și dacă stați să vă gândiți dacă este valabilă, vă dați seama că 1608 iar este ca o nucă în perete (spune că preluarea de datorie își produce efectele și fără ca debitorul să fie întrebat), fiindcă automat ar trebui să organizezi cel puțin un sistem de publicitate. Deci oricum dai nu iese. Când e făcut lucrul prost de la început nu are cum să iasă. Dacă ar fi să comparăm toate mecanismele acestea, am putea constata că sistemele de publicitate speciale sunt diferite, specifice doar pentru cesiunea de creanță, iar publicitatea cesiunii de contract, respectiv a preluării de datorie interesează nu părțile, ci terții. Efectele juridice În ceea ce-l privește pe debitorul cedat, efectele ar trebui să fie cât se poate de clare, ca la orice cesiune - cel care cedează iese din joc. Vânzătorul când transmite cumpărătorului, iese din joc. Și aici cedentul, ca și la cesiunea de creanță, iese din joc. Jocul se continuă cu cesionarul și cu partea cedată.  Efectul subiectiv al cesiunii de contract. Cel care a făcut cesiunea în calitate de fostă parte a contractului cedat, adică cedentul, iese din contract, iar contractul 2 începe să fie executat între cesionar și cedat. E un efect substanțial.  Efectul condiționat Întrebarea este dacă cedatul ar putea să se apere față de cesionar. Poate el să invoce toate drepturile, apărările pe care le-a avut față de cesionar? Răspunsul ar trebui să fie da, fiindcă -

57

numai așa ești coerent și spui că cesiunea are un efect transmițător. Pentru că asta înseamnă transmisiunea - ca ultimul, cedatul, să poată opune celui cu care a rămas în joc drepturile, excepțiile, apărările, acțiunile pe care i le putea opune anterior cocontractantului său. Răspunsul este diferențiat de lege lata, în sensul că se admite de principiu că se continuă situația juridică, contractul urmează să fie executat între părți (cesionar și cedat), însă legea spune că viciile de consimțământ apărute anterior în primul contract (între cedent și cedat), precum și drepturile, excepțiile și apărările nu pot să fie automat opuse cesionarului, ci numai dacă cedatul și-a rezervat dreptul. Cu alte cuvinte, se produce un efect condiționat al acestei transmisiuni a accesoriilor. Am putea înțelege în felul următor: - cesiunea de contract realizează un efect de subrogare a cesionarului în drepturile cedentului și prin acest lucru se realizează efectul de transmisiune; -

transmisiunea principalului contract nu realizează totuși transmisiunea automată a accesoriilor de care se putea ajuta cedatul, pentru că cedatul trebuie să își rezerve dreptul, adică trebuie să spună în contract sau cu ocazia acceptării ori la nivel de notificare că el își rezervă dreptul de a opune cesionarului ceea ce putea opune cedentului.

Reglementarea este de ordin practic, adică va trebui să atrageți atenția cedatului „dacă tu vrei să opui apărările pe care le opuneai anterior cedentului și cesionarului, trebuie să spui acest lucru, să îl avertizezi în mod expres pe cesionar”. De unde rezultă că nu se realizeză automat translatarea excepțiilor și a apărărilor. Reglementarea mie mi se pare excesivă fiindcă legiuitorul s-a trezit brusc să se întrebe ce facem cu soarta apărărilor. Oamenii de știință au stabilit că dacă tu, cedatul, spui că ți le rezervi, atunci există, iar dacă tu spui că nu ți le rezervi, atunci nu există. Dar haideți să înțelegem și rațiunea legii. Începe textul de lege referindu-se la viciile de consimțământ. Au acestea o rațiune în acest caz? Ele ar putea să intre în categoria excepțiilor pur personale în sensul că, fiind raportul între doi subiecți, unul l-a fraierit pe celălalt, plus că sancțiunea este nulitatea relativă care nu există decât în anumite raporturi și are un anumit regim distinct în materia aceasta a viciilor. Și atunci ai putea să admiți că, de fapt, viciile de consimțământ pe care le-ar fi putut cedatul opune cedentului în contractul pe care ei anterior l-au încheiat n-au nimic în legatură cu contractul de cesiune, pentru că nu-s ale contractului de cesiune. Sunt ale contractului anterior. Și atunci, datorită regimului, ai putea să admiți soluția asta. Se poate admite soluția și fără text de lege, pentru că cesionarul este de fapt un terț față de contractul inițial. Atunci cum să îi opui viciile de consimțământ unui terț? Reținem deci regula: cedatul nu poate să opună viciile de consimțământ decât cedentului, nu și cesionarului. Asta mi se pare totuși logic. Dar restul? Restul nu mi se pare logic. Pentru că pot să fie felurite apărări și excepții, care se produc nu numai dpdv personal. Gândiți-vă că sunt chestiuni care sunt legate de prescripție, legate de nulitatea absolută. Adică dacă e o chestiune de nulitate absolută ajungi la ideea că cedatul nu poate să opună cesionarului cauza de nulitate absolută din contractul anterior pentru simplul motiv că nu și-a rezervat dreptul? Soluția asta e deja ... (elegant spus, contestabilă) Întrebarea este: ce sens are această reglementare, altul decât să încurce? Mie mi se pare că, dacă vă uitați la efectele actului juridic și la principiile care guvernează aceste efecte, nu se susține deloc toată chestia asta. S-ar putea să nu se susțină nici măcar chestia cu viciile. De ce? Pentru că dacă accepți că efectul caracterial al cesiunii 58

de contract este transmiterea (subrogația în poziția contractuală a cedentului), înseamnă că tot ce putea să reproșeze cedatul cedentului va putea să reproșeze și cesionarului. Fiindcă altfel nu există niciun fel de transmisiune. De unde rezultă că, dpdv practic, trebuie să fiți foarte atenți când construiți mecanisme convenționale de transmisiune să dați posibilitatea cedatului (dacă țineți cu acesta) să poată să invoce cesionarului orice putea să invoce cedentului. Atunci se realizează pur și simplu efectul de transmisiune.  Garanțiile După tipicul cesiunii de creanță, legea mai reglementează și așa-zisele garanții în materie de cesiune de contract, în sensul că cedentul garantează numai valabilitatea contractului, nu și alte elemente cum ar fi posibiltatea de executare a cedatului, insolvabilitatea, alte caracteristici. Din acest punct de vedere, este o atenuare foarte drastică a garanțiilor pe care cedentul trebuie să le ofere cesionarului ca urmare a acestei cesiuni. Este evident că dacă cesiunea are un efect sau o conotație oneroasă, este o vânzare de contract și se vor aplica regulile de la vânzare, inclusiv garanțiile speciale de acolo. Deci viciile de la vânzare în materia asta pot să fie interpretate ca la cesiunea ce creanță, de unde rezultă că viciile se leagă de starea de insolvabilitate a cedatului, dar și invers, de starea de insolvabilitate a cesionarului. Deși legea se referă la raporturile de garanție între cedent și cesionar, cedentul trebuie să îi garanteze și cedatului că contractul pe care l-au încheiat anterior va produce aceleași efecte și în raporturile dintre cedat și cesionar. Deci, din acest punct de vedere nu sunt garanții unilaterale, ca în materie de vânare ori ca în materie de cesiune de creanță, ci cel care cedează trebuie să garanteze și față de cesionar, și față de cedat. Elemente comune ale cesiunii de contract, cesiunii de creanță și preluaării de datorie Din punct de vedere al naturii juridice, vedem că toate mecanismele acestea (cesiune de creanță, preluare de datorie, cesiune de contract) sunt acte, contracte, operațiuni juridice inter vivos. Nu se referă la transmisiuni mortis causa. Deci nu ne interesează efectele mortis causa. Au un obiect special. Întotdeauna ne uităm la obiect, iar dacă e o cesiune de creanță, vedem că e ut singuli, și nu un ansamblu; dacă e o obligație e tot ut singuli; și dacă e vorba de cesiune de contract vedem că este un ansambu, iar acel ansamblu trebuie să se refere la faptul că cedentul înstrăinează în același timp și datorii, și creanțe. Deci nu mai este o simplă transmisiune, fie de una, fie de alta. Dacă vă uitați însă cum se construiește operațiunea juridică, observați că, de fapt, trinunghiulare sunt doar operațiunile juridice care presupun înstrăinarea datoriei. Dacă presupun înstrăinarea datoriei, automat se cere consimțământul creditorului. Lipsa de consimțământ al debitorului (care se găsește în materie de novație ex promissio, delegație, preluare de datorie făcută din inițiativa unui terț) produce totuși efecte. Asta arată un lucru relativ simplu și pune în priză o altă idee. Că de fapt se înstrăinează, după tipicul vânzării, doar drepturile. Dacă e altceva decât dreptul, dacă e vorba de un ansamblu de drepturi și obligații, ori când e vorba numai despre o obligație, dacă ajungi la concluzia că raportul se poate modifica sau înstrăina fără consimțământul debitorului inițial, automat ajungi la concluzia că plata nu e legată de persoana debitorului – în sensul că poate oricine să vină din exterior să facă plata. De aici rezultă că debitorul ar putea să aibă mijloace foarte puțin eficiente să se opună unui asemenea mecanism. Legea nu consideră în această materie a dinamicii acestor creanțe, obligații, respectiv raporturi, voința debitorului ca fiind esențială la încheierea operațiunii, ci doar la executare. De aceea, la executare trebuie doar să îl dirijezi pe debitor, să îi indici cui să facă plata. Deci din acest punct de vedere, creanța depinde de debitor doar la momentul plății. 59

Veți vedea că la plată va fi o mică filosofie a Codului, care merge pe ideea că totuși debitorul ar avea un cuvânt de spus sau ar avea chiar un fel de drept de a face plata și există chiar un mecanism de punere în întârziere a creditorului, care vrea să sublinieze ideea că „da, e adevărat că creanța e o datorie pentru debitor, dar când urmează să facă plata, are și el ceva de spus”. Dincolo de limitele raționale, în sensul că plata este o modalitate de a-l libera pe debitor și de a stinge obligația, cred că este ieșit din comun să vorbești despre dreptul debitorului de a face plata. Automat te întrebi care e natura acelui drept. Drept real? Creanță? Nimeni nu știe care este de fapt natura lui. Până acum am subliniat că elementul comun al tuturor mecanismelor de transmisiune este partea asta de contract: e vorba de un act, de o operațiune juridică, că e cesiune de contract, că e cesiune de datorie, că e cesiune de creanță. Ce o fi cesiunea aia defapt? Un contract. De unde rezultă că trebuie să existe o înțelegere și automat acea înțelegere este juridică, care trebuie sa respecte dreptul comun în materie de contracte. Acesta este marele câștig. Și atunci cesiunea de creanță, cesiunea de contract, respectiv preluarea de datorie nu ar fi altceva decât niște chestii speciale pe care le adaugi la contractul general. Acesta este în fond mecanismul, inclusiv la contractele speciale numite pe care le veți studia anul viitor. Excepție Există însă și o excepție. Este vorba de subrogația personală, care funcționează ca un mecanism legal. Asta nu înseamnă că subrogația nu poate să fie convențională. Veți vedea că există și subrogația convențională. În schimb, ce e de subliniat este că numai subrogația poate să fie legală, ca mecanim de transmitere a obligațiilor. Veți pune problema „păi legea nu poate să o facă?” Mecanismul acesta de transmisiuni de obligație are 4 figuri juridice. În afară de aceste 4 figuri juridice (care toate sunt contracte minus subrogația legală), nu poate legea să o facă altfel sau să o facă pur și simplu la un moment dat fiindcă vrea să realizeze o cesiune de contract și să fie fortate părțile? Ce părere aveți? Ar încălca libertatea contractuală? Ce părere aveți? Ar încălca nu numai libertatea, în sensul că ar fi o expropriere a unuia dintre contractanți, ci ar încălca toate principiile care guvernează efectele, iar primul principiu care ar fi înfrânt ar fi pacta sunt servanda (forța obligatorie a contractului). Efectul nu ar mai fi obligatoriu între părți, ci ar fi exact cum vrea legiuitorul. Deci ar fi o bulversare completă a circuitului civil. S-ar înfrânge principii, s-ar înfrânge reguli (inclusiv relativitatea), iar asta nu ar face decât să inducă în circuitul civil un risc sistemic. Asta se traduce, din punct de vedere economic, ca fiind un sistem juridic care nu este sigur, iar nesiguranța îi înlătură pe cei care încheie contracte. Investitorii ar fugi pe motiv că se pot vedea expropriați în orice secundă. O economie de piață se bazează pe contracte, deci riscurile ar fi sistemice, nu numai la nivel de principii și reguli aplicabile efectelor contractului, ci ar fi așa o mare bulversare încât întreaga economie ar putea să fie pusă în pericol. De aici rezultă că de fapt aceaste mecanisme sunt de drept privat.Deci toate acestea sunt mecanisme civile de drept privat care au un scop sectorial foarte mic - să fie asigurată o dinamizare a obligațiilor fără să se pună în pericol principiile care guvernează efectele actului juridic. De aceea se și poate explica de ce cesiunea de contract a fost reglementată atât de puțin. Ca nu cumva să interfereze cu principiile. Nici cu pacta sunt servanda, nici cu relativitatea și nici cu opozabilitatea efectelor contractului. Deci s-a încercat să se împace și capra și varza; s-a încercat să se reglementeze o figură juridică care anterior nu era reglementată și în același timp să nu se bruieze foarte mult, să nu se creeze reguli noi în materia aceasta pentru că regulile sunt vechi și sunt aplicabile de la contract. 60

2.4. SUBROGAȚIA PERSONALĂ La subrogația personală se înlocuiește o persoană cu o altă persoană. Seamănă foarte mult cu cesiunea de creanță căci și ea vorbea de substituire. Subrogația asta este personală pentru că privește subiecții raportului. Din punctul acesta de vedere am putea să spunem că raportul e cumva imobil: i-ai înțepenit raportul de creanță, dar începi să înlocuiești în el un subiect sau altul. De obicei nu pot fi modificați amândoi subiecții deodată, ci veți vedea că se înlocuiește un singur subiect, creditorul, cu altă persoană. Persoana care înlocuiește intră pe teren și continuă raportul juridic care exista anterior. Este o primenire a raportului prin înlocuire. Deci nu avem de-a face cu o subrogație reală. Subrogatia reala se referea la lucruri, în sensul de bunuri, și sensul subrogatiei reale era ca lucrul care era înlocuit să aibă același regim juridic cu lucrul care era anterior. Dacă vă gândiți, subrogația reală nu are nici un temei. Este cea mai aberantă chestie și fără nici un fel de sens. Are o rațiune complet exterioară - să îi asiguri bunului care înlocuiește același regim juridic. Subrogația reală este legată de transmisiuni pentru că tu de fapt vrei, printr-o transmisiune, să înlocuiești un bun cu un alt bun, iar bunul nou să aibă același regim juridic cu cel vechi - ca și când ai spune că de fapt nu se face nici un fel de înlocuire pentru că aplici același regim. Observații: 1. La subrogația personală nu interesează bunurile și nici regimul juridic al bunurilor, chiar dacă creanța este una ad rem sau creanța se referă la a da, deci o creanță de a constitui ori a transmite drepturi de natură reală. Din punctul acesta de vedere subrogația este personală pentru că se înlocuiește un subiect cu un alt subiect. 2. De subliniat fundamental este că această subrogație este personală și se face prin plată. Elementul fundamental, definitoriu, este plata. Avem o înlocuire a unui subiect, în cadrul unui raport juridic obligational, ca efect al plății, la momentul plății și în măsura plății. De aceea i se spune de multe ori subrogație personală prin plată. Toate grilele și spețele, când vor să te inducă în eroare, îți tot spun că e subrogație, dar uită elementul de plată. Subrogația nu există decât prin plată – asta e chestia pe care trebuie să o verifici. Și atunci, am putea spune că subrogația subiectivă sau personală este un mecanim care asigură înlocuirea creditorului anterior, vechi sau primitiv, prin plata acestuia, cu subiectul care a făcut plata. Cel care a făcut plata se numește solvens - el rezolvă/dizolvă obligația. Cel care o primește se numește accipiens Fiți atenți unde e hocus-pocus aici: efectul plății, în general, este stingerea obligației. Plata este modalitatea normală la cap de stingere a obligației. Aici ai o plată, doar că efectul ei nu este stingător, nu este extinctiv, ci translativ. Iar obligația se transmite în felul următor: - vine solvensul (= terțul, adică persona care e străină de raportul juridic anterior) și îl plătește pe creditor; - creditorul (= accipiensul) iese din discuție și apare aceeași creanță cu un nou creditor. Deci se substituie solvensul în locul accipiensului. Acest mecanism este acceptat ca fiind un element de dinamizare, de transmitere a obligațiilor, dar de fapt nu este o transmitere de obligație pentru că este un fel de chestie imobilă. Obligația nu poate fi transmisă deoarece mecanismul acesta pune accent nu pe creanță, înțeleasă ca valoare, nu pe debit înțeles ca element de pasiv, ci pur și simplu pune 61

accent pe relație, pe raport. Dacă ai o relație nu poți să o înstrăinezi, dar poți să îi înlocuiești subiecții. Deci iese din discuție un subiect, creditorul, pentru că el este plătit, pe el nu îl mai interesează. Din punct de vedere tehnic vă dați seama că trebuie să crezi în mecanismul acesta, că altfel, dacă nu crezi în el, nu vei putea niciodată să depășești momentul „cum plata nu produce efect extinctiv?” Păi uite așa :). Dacă ar produce efect extinctiv nu s-ar realiza efectul de transmisiune. Rezultă că, dacă regula este că plata produce efect extinctiv, înseamnă că subrogația este excepția. Deci credem că subrogația este legată de plată, este un mecanism de transmitere, dar acest mecanism de transmitere este o excepție de la regula efectului extinctiv al plății. Dacă într-o speță ai o plată și nu ți se indică nimic altceva, automat te gândești la efectul extinctiv, stingător, nu la faptul ca acela a plătit pentru că a vrut să transmită sau să dobândească o obligație. Natura juridică + condiții juridice Subrogația personală este fie un mecanism volițional, adică un contract, fie un mecanism legal. Chestia asta cu contractul nu există în practică decât foarte, foarte rar, de aceea ne ocupăm prima dată de el a. Subrogația convențională - există un contract prin care se convine ca creditorul original sau primitiv să fie înlocuit. Contractul acesta este de 2 feluri: i. subrogația convențională consimțită de creditor ii. subrogația convențională consimțită de debitor i. Subrogația convențională consimțită de creditor Când spui consimțită de creditor înseamnă că el este parte a contractului. Creditorul acceptă plata de la un terț (solvensul) și este de acord să îi transmită lui obligația, de unde rezultă că debitorul are o soartă identică cu cea dinainte. Nici nu știe, nici nu se uită. Consimțământul debitorului nu este necesar ca subrogația să își producă efectele transmițătoare. Vedeți, iar este ignorat debitorul. Subrogația aceasta este o operațiune juridică expresă - părțile trebuie să prevadă transmiterea obligației în mod expres pentru ca efectul plății să fie translativ și nu extinctiv. Este o chestie ce ține de cauza juridică a actului. Deci dacă debitorul sau creditorul uită să spună că scopul este să se transmită, automat se va aplica regula care ne spune că plata a fost făcută cu intenția de a stinge obligația. Animus solvendi, care este cauza plății, funcționează foarte puternic. Ca să „abrogi” animus solvendi ai nevoie de o cauză specifică, iar cauza specifică a subrogației este intenția creditorului, de comun acord cu debitorul, ca obligația să îi fie transmisă plătitorului, care este solvensul. În lipsa acestui lucru o lași baltă și s-a stins. Așa se realizează translația. După momentul acesta urmează ca cel care a făcut plata, solvensul, să se îndrepte împotriva debitorului inițial și continuă discuția așa cum era anterior. Forma subrogației consimțită de debitor Subrogația consimțită de creditor are o cauză specială, este un act special, iar forma scrisă este cerută ad opozabilitatem pentru că urmează ca debitorul inițial sa facă o plată și el trebuie să o facă solvensului. Deci nu fostului său creditor (accipiensul), ci noului creditor. 62

Cu ce seamănă această opozabilitate? Cu notificarea, dar legea nu spune decât că forma scrisă este pentru obozabilitate și nu spune cum se realizează opozabilitatea. Dar seamănă cu momentul în care după cesiune, cesionarul ori cedentul opune actul cesiunii debitorului cedat ca acesta sa facă plata cesionarului iar nu cedentului. Acesta este mecanismul, care de multe ori e exprimat în sensul că cel care a făcut plata, solvensul, are un drept să regreseze, un regres conventional. El a plătit accipiensului ca în urma plății să regreseze în contra debitorului primitiv. Nu știu dacă e foarte exact, e foarte curentă chestiunea asta cu regresul în materia de subrogație. Ce vreau să vedeți aici este că situația juridică a debitorului nu se schimbă absolut deloc. În plus, situația lui se „îmbunătățește” dacă doriți, în sensul că el poate să invoce, deși este terț (în raport de subrogație), toate cauzele de invaliditate ale subrogației, celui care a făcut plata, putând după aceea să facă o plată valabilă accipiensului, nu solvensului. Deci el poate să se folosească de contractul acesta, care este unul obișnuit. ii. Subrogația consimțită de debitor Deși e mai ciudată, este mai frecventă față de cealaltă care e 0. Consimțită de debitor înseamnă că debitorul consimte, iar creditorul e ignorat. Mai pe scurt, subrogația asta e un contract de împrumut încheiat cu un terț, de către debitorul inițial, care ia banii de la terț și îl plătește pe creditorul lui anterior. Mecanismul acesta se întâmplă la așa-zisele credite punte - tu ai un debit față de banca X și te duci la banca Y să iei banii ca să ce? Să plătești la banca X. Și automat ai înlocuit creditorii între ei. Vedeți, debitorul rămâne fix și în cazul acesta, deși pare că e vesel că va ieși el. Nu iese. Situația juridică e reprezentată de faptul că debitorul încheie un contract cu un terț, de la care împrumută bani (sau, mă rog, obiectul obligației), iar cu acei bani urmează să îl plătească pe creditorul anterior. În momentul în care s-a făcut plata, împrumutătorul este subrogat în drepturile fostului creditor. Deci s-a înlocuit pur și simplu. Forma subrogației consimțită de debitor O deosebire formală față de subrogația convențională consimțită de creditor apare la forma scrisă. Fiind un act mai ciudat (deci cauza specială rămâne aceeași), formalitatea nu este legată numai de opozabilitate. Forma scrisă a acestui contract depășește discuția despre opozabilitate. Este o chestiune care e legată nu numai de probă, ci și de validitate. Anterior se spunea că, de fapt, subrogația consimțită de debitor este un act solemn pentru că trebuie să fie îndeplinită forma scrisă. Ai o formă scrisă căreia trebuie să îi dai și dată certă, adică mai este un element în plus formal. Anterior nu am vorbit de dată certă, aici e nevoie de dată certă. De unde rezultă că ai nevoie de un contract de împrumut prin care debitorul inițial să ia bani de la un terț, contractul acela trebuie să fie scris și cu dată certă, iar după aceea trebuie să se plătească tot și să se elibereze de către accipiens o chitanță, tot scrisă și tot cu dată certă. Efecte juridice (pentru ambele tipuri de subrogații) Observați că mecanismele acestea, ca orice mecanisme translative, scot tot timpul din joc pe cine? Pe cel care transmite. Cel care transmite este cel care primește plata. Acesta este singurul mecanism de transmisiune care e condiționat de plată. Mai este o figură juridică care e condiționată de plată, dar aceea nu are un efect transmițător, ci un efect stingător. Dacă e vorba de momentul în care s-a făcut subrogația, trebuie să înțelegeți că, deși este vorba de contracte, subrogațiile acestea produc efectul translativ la momentul în care se plătește, nu la momentul în care se încheie contractul, indiferent că e vorba de un contract de împrumut (adică de o subrogație consimțită de debitor) sau de o subrogație consimțită de creditor. 63

Deci tu, creditor poți să consimți acum și vei primi plata la momentul când se plătește, nu la scadență. Nu împlinirea scadenței valorează subrogația, ci plata efectivă declanșează acest mecanism. Deci fiți atenți, criteriul esențial este PLATA, dar ea trebuie să fie și făcută. Mai întâi intelectual trebuie să depistezi că mecanismul e legat de plată și apoi plata să fie făcută. Că dacă nu e făcută plata, nu are loc înlocuirea. Ar fi culmea să existe înlocuire fără plată. Deci îl înlocuiești pe creditor cu un terț în mecanism, dar în condițiile și la momentul în care l-ai plătit. Dacă nu îl plătești, la revedere, poți să ai o subrogație consimțită de creditor și debitor, dar cu un efect virtual care se va produce de abia la momentul plății. Spuneam că această subrogație consimțită ba de unul, ba de altul, adică de foștii subiecți ai raportului obligațional, este tot o convenție, tot un contract, tot o operațiune juridică, de unde rezultă că nu e niciun fel de excepție față de celelalte mecanisme de transmisiune care toate erau acte juridice. Și acesta este un act juridic. Diferența este la cazurile arătate de lege, de subrogație, care se produc automat, ope legis, direct ca urmare a plății, care este făcută în anumite condiții. b. Subrogația legală Aplicațiile practice sunt frecvente, iar unul dintre ele este cel mai frecvent: art. 1596, punctul c). Art. 1596 Subrogaţia legală În afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogaţia se produce de drept: a) în folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept de preferinţă, potrivit legii; b) în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv; c) în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria; d) în folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii; e) în alte cazuri stabilite de lege 

„ c) în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria”

Punctul c) este legat în prima parte de solidaritatea pasivă. Dacă unul dintre debitorii solidari a plătit întreaga datorie creditorului, automat el se subrogă în drepturile creditorului (accipiensului) plătit și începe urmărirea. Urmărirea e divizată de unde rezultă că există un efect translativ, dar efectul translativ se oprește la plată pentru că nu se păstrează solidaritatea. Deci vedeți că tot timpul sunt limitări. „Dragă, te iubesc, DAAAR”, dar-ul acela tot timpul există acolo și urmează explicații care abrogă prima parte. Și aici tot așa. ”Dar” este o transmisiune, dar , dar, dar. V-am dat exemplul acela când datoria era de 90 și D1 plătea 90. Atunci regresează (debitorul solvens are un drept de regres bazat pe subrogația personală) împotriva colegilor de datorie - dar trebuie să își dividă, că asta este regula: diviziunea obligației. Acesta e cel mai simplu exemplu ca să ții minte cum creditorul plătit iese din discuție. Efectul s-a realizat translativ, dar e un fel de iluzie optică. Nu e nici un fel de transmisiune în cazul asta că de fapt toți erau înăuntru acolo. Transmisiunea e că creditorul accipiens iese la plimbare și nu mai are nimic de-a face, iar discuția este între solvens și ceilalți care urmează să fie executați. 64

Deci vedeți că dreptul civil seamănă foarte mult cu ce se întâmplă în realitate. Tot timpul există dar, dar, dar, jumătăți de adevăr, jumătăți de reguli, jumătăți. Asta e viața. Vedeți cum spune legea la c) „fiind obligat împreună cu alții” - asta e situația solidarității pasive. „Pentru alții” este vorba de garanțiile personale, de fideiusori. Aceștia sunt debitori subsidiari care sunt ținuți să plătească numai în condițiile în care debitorii principali nu plătesc. Dacă au făcut plata, ei se substituie în locul creditorului plătit (accipiens) și încep urmărirea debitorului inițial primitiv. Exemplul acesta poate de fapt să explice înrtreaga subrogație. Plata este făcută cu intenția să ce? Vrei tu să stingi, dar vrei în accelași timp să recuperezi. Deci tu plătești nu să te despoi, ci să recuperezi măcar în parte ce ai plătit. Atunci vedeți că, în primul rând, este o excepție de la principiul extinctiv al plății și în al doilea rând, se explică de ce este subrogație. Litera c) este un caz și este cel mai uzitat. Art. 1596 este pur și simplu o listă de cazuri exprese: 

„a) în folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept de preferinţă, potrivit legii”

E vorba de un creditor chirografar care plătește pentru același debitor un creditor privilegiat sau garantat sau care are o cauză de prioritate. Să vă imaginați situația în felul următor: există un debitor care are mai mulți creditori. Datorită faptului că creditorii chirografari trebuie să suporte riscul tuturor celorlalți colegi, există marele risc ca el de fapt să fie neplătit. Urmând să fie neplătit își ridică problema „cum își va recupera toată chestia asta?”. Dacă el va plăti un creditor care are o garanție, automat se va subroga în locul lui și va putea să se folosească de garanțiile respective pentru că efectul este de transmisiune nu numai la principal, ci și la accesoriu. Și automat trebuie să admiți ideea că chirografarul care a plătit un creditor cu care se afla în concurs, dar care este garantat, îl va elimina din discuție pe el și îi va reține garanțiile, adică beneficiile. Asta este o chestie teoretică foarte frumoasă descrisă în lege, dar trebuie, din punct de vedere practic, să faceți un calcul pentru că în exemplul în care debitorul chirografar are o creanță de 10 și e urmărit și vede că în spatele lui mai sunt creditori chirografari târlă cu 10, 20, 30 și deasupra lui un creditor ipotecar cu creanță de 1000, el va zice în felul următor „păi eu să plătesc 1000 ca să îmi asigur ce? Prioritatea pentru 10 lei? Eee, dispari”. Ipoteca e indivizibilă, ceea ce înseamnă că ea e pusă pe 1000 și debitorul poate să mai aibă de plătit 10 lei. Atunci creditorul chirografar trebuie să vadă în speță care e valoarea nominală a ipotecii și cât mai este efectiv de plătit pentru că în momentul în care el plătește 5 (în exemplul pe care vi l-am dat) va avea 5 privilegiat, dacă garanția a fost mică. Dacă este gigantică nu are niciun sens. Deci în exemplul acesta ideea este că se prezervă garanțiile și i se asigură solvensului, care e un chirografar, o întâietate. Această întâietate poți teoretic să o accepți, dar practic trebuie să faci calcule, că altfel tu îi plătești pe toți creditorii din fața ta ca să ce? că trebuie să pui în calcul nu numai valoarea creanței, ci și cheltuielile de urmărire, care uneori depășesc creanțele. Deci trebuie să vezi foarte exact despre ce e vorba. Creditorul chirografar poate să plătească, dar se poate în același timp ca subrogația asta să fie o mare țeapă și cu asta basta. Vă dați seama că subrogația asta funcționează foarte bine și pentru creditorul plătit, cel care are foarte multe garanții. De fapt, garanțiile le pui nu ca să le execuți (că dacă mergi pe logica asta ești în faliment), ci garanțiile le pui ca să știe debitorul că dacă nu plătește are șanse zero să scape pentru că tu îi vei scoate bunurile acelea pe care sunt garanțiile puse și va rămâne fără ele. Și atunci există un element de presiune foarte mare, adică un element psihologic - mai ales la garanția reală. Res non 65

persona debet, așa se spune la garanțiile reale, în sensul că bunurile plătesc, nu debitorul. Nu te mai interesează debitorul. 

„b) în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv” Punctul acesta se referă la faptul că dobânditorul a dobândit un bun grevat, pe care vrea să îl degreveze plătindu-l pe cel care a constituit garanția aspura bunului. Plătind debitul, el se subrogă în drepturile creditorului și va avea o garanție care va purta pe bunurile proprii. Garanția se va stinge, riscul de executare este 0 și urmează riscul să îl execute el pe debitor (adică pe cel de la care a dobândit bunul). Asta e toată chestia. Tu nu mai ai ipotecă, dar îl ai pe debitor. Aici ar fi logica „cui pe cui se scoate”, numai că e la fel de sigură ca la beție :). S-ar putea să fie un dezastru. Spre exemplu, iei un automobil care este gajat și spui în felul următor: ca să termin eu cu gajul ăsta, îl plătesc pe debitorul gajat (adică îi plătesc datoria) și o să rămân cu debitorul, care, de fapt, e fostul vânzător. De la el trebuie să recuperez creanța. Și atunci, fie ai o speță că nu s-a plătit tot și atunci ai un element să îl presezi tu, ca dobânditor al bunului, fie, dacă ai plătit, va trebui să recuperezi acea creanță. Ceea ce nu este neapărat eficient practic. Eficent juridic e una, eficient practic e alta. Toate cazurile acestea trebuie însoțite de calcule pentru că altfel se ajunge la pierderi, deși există subrogație. Deci avem: 1. Constituitor garanție 2. Vânzător 3. Cumpărător vânzătorul are un bun grevat pe care îl vinde cumpărătorului. Cumpărătorul dobândește bunul grevat și plătește în locul vânzătorului gajul, subrogându-se în drepturile constituitorului. Acum vânzătorul nu mai trebuie să plătească constituitorului, ci cumpărătorului. 

„d) în folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii” Moștenitorul se subrogă în drepturile creditorilor în momentul în care acesta plătește din starea sa cheltuieli ale succesiunii (datorii ale succesiunii). Există datorii în legătură cu succesiunea și datorii ale mortului. Sunt 2 lucruri diferite. Ex. cheltuielile de înmormântare nu sunt făcute de mort, ci de moștenitor ca să îl îngroape. Datoriile se divid între moștenitori în funcție de cota lor din moștenire, determinată după niște reguli care se aplică nu numai la activ, ci și la pasiv. „Din starea sa” înseamnă că moștenitorul solvens a plătit de la el, din bunurile proprii, nu din banii rezultați din moștenire și atunci el poate recupera partea aceea de bani.  „e) în alte cazuri stabilite de lege” „Alte cazuri stabilite de lege” => aceste cazuri sunt stricte, iar enumerarea de aici nu e exemplificativă. Pur și simplu trebuie să fie împlinită sau complinită de alte reglementări care pot să existe în mod special. Efectele juridice Chestiunea practică în aceste cazuri este dată de REGRES. Se vorbește de regresul prin subrogație, ceea ce înseamnă că vine o persoană care anterior a plătit și ei i se asigură un regres nu datorită unui drept propriu anterior, ci unui drept dobândit ca efect al plății. Subrogația fiind legată de plată, poate fi totală sau parțială. Dacă s-a plătit numai o parte a datoriei și condițiile subrogației sunt îndeplinite, subrogația va opera numai în limita plății 66

=> vor fi doi creditori: creditorul accipiens, care a primit numai o parte și creditorul solvens, care a plătit doar în parte. Legea vrea să reglementeze și concursul dintre aceștia doi, mai ales în condițiile în care creditorul inițial avea anumite garanții, și consacră regula care spune că, în cazul subrogatiei parțiale, se păstrează între acești co-creditori mijloacele de garanție, respectiv formele de prioritate care au existat anterior. Din acest punct de vedere se realizează o translație parțială, subrogația parțială, dar la întâietate rămâne preferat creditorul inițial, fără să i-o ia înainte solvensul. De aici rezultă că întâietățile la plată se dobândesc propriu-zis numai dacă solvensul plătește întreaga datorie. Dacă plătește fracționat nu dobândește față de accipiens o întâietate, ci numai față de terți. În ceea ce privește celelalte efecte, efectul acesta translativ este cel mai important pentru că restul nu sunt decât aplicații la diferite mecanisme sau situații. Secțiunea a II-a. Stingerea obligațiilor în lipsa plății Creanțele sunt născute ca să fie stinse, iar moartea naturală a creanței se numește plata. Vom discuta la sfârșit despre plată. Acum discutăm de modalități care duc la stingerea creanței fără realizarea ei. Creanța nu se realizează deoarece creditorul nu obține prestația sau obiectul prestației care i s-a promis la început. Aceste modalități duc totuși la efectul specific dat de plată (efect obiectiv) pentru că încetează obligația și în același timp se liberează debitorul. Efectele se produc și pentru anumite figuri juridice care nu duc la satisfacția creditorului, întrucât acesta nu obține ce ar fi trebuit să obțină prin încheierea raportului obligațional, iar prima figură despre care vom dicuta este compensația. 1. COMPENSAȚIA Se leagă de faptul că există, între aceeași subiecți (A și B), două sau mai multe obligații reciproce care se sting până la concurența celei mai mici. Codul Civil vorbește despre două obligații (pot fi mai multe) care se sting fără plată, realizându-se un fel de stingere reciprocă prin renunțarea la executare. Tu ai să îmi dai 10 lei, eu am să îți dau 10 lei, automat există două plăți. Compensația, de fapt, evită dubla plată, formalismul plății și toate consecințele patrimoniale ale plății (cheltuieli, probe). Nu intereseză, în principal, care este sursa obligațiilor, dar există și excepții. Ca regulă, din punct de vedere practic, compensația operează dacă obligațiile sunt pecuniare. Condițiile juridice Compensația este reglementată ca și când ar fi un singur tip de compensație - legală, care se produce automat, ope legis. Doar că pot există și compensații judiciare sau convenționale. a. Compensațiile convenționale intervin în condițiile în care nu sunt îndeplinite exigențele compensației legale. Dacă una sau mai multe condiții nu sunt îndeplinite, părțile convin să încheie un contract că, deși nu este îndeplinit un element de la compensația legală, obligațiile le consideră stinse. b. Compensația judiciară este acceptată teoretic, dar practic și de lege lata nu are niciun fundament. Există un articol de lege, art. 1617 alin.(2) NCC. Compensația judecătorească (2) O parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensaţia. Alineatul 2 ne spune că se admite, de principiu, compensația judecătorească. Ce înseamnă compensația judecătorească? Că există o compesație care acționează ope judicis, adică în temeiul unei hotărâri judecătorești, iar articolul amintit ar da dreptul unuia dintre 67

creditorii sau debitorii mutuali să se adreseze instanței în ideea de a opune compensația celuilalt debitor. Compensația judecătorească seamănă cu cea convențională, în sensul că nu sunt îndeplinite toate condițiile compensației legale. Nefiind îndeplinite toate condițiile, automat o parte are nevoie de ceva, și acel ceva nu e un contract, ci o hotărâre judecătorească. Însă nu există în CPC un instrument special. Compensația judecătorească se poate opune în cadrul unor procese de insolvență pentru persoană fizică/ persoană juridică. Dar această chestiune e legată de acele proceduri speciale. Concluzia este că nu există o modalitate tehnică procesuală de realizare directă a compensației judiciare, ci numai o consecință eventual a altor procese, cereri ori proceduri speciale care pot să ducă la compensația judecătorească. Asemănare compensație judecorească și convențională: le lipsește una dintre condițiile compensației legale. Diferență compensație judecorească și convențională: sursa. Compensația convențională e un contract, iar cea judecătorească reiese dintr-o hotărâre judecătorească. c. Compensația legală Cea mai folosită compensație e cea legală. Efectul compensației legale se produce de plin drept, automat, în momentul în care sunt îndeplinite anumite condiții. Deci compensația este numită legală pentru că nu mai depinde nici de act juridic, cum depinde compensația convențională, care-și produce efectele ex-contractum și nu depinde nici de o hotărâre judiciară, cum depinde compensația judiciară care își produce efectele ope judicis, adică în temeiul hotărârii judecătorești. Rezultă că la compensația legală trebuie îndeplinite anumite condiții. Dacă sunt îndeplinite, automat se vor stinge obligațiile aflate în concurență, la data scadenței lor. Deci data scadenței marchează momentul stingerii. E ca și când s-ar fi făcut o plată dublă, care de fapt nu s-a făcut. Această subrogație legală să știți că este tot timpul în sub-text; dacă vă uitați la textele de la art.1616 la 1623, toată reglementarea este făcută ca și când n-ar exista decât un singur titlu de compensație. Consecința tehnică și mai ales practică este că, de câte ori se vorbește de compensație, regula este că se vorbește de compensația legală, nu de alt fel de compensații. Dacă vedeți în speță, înseamnă că este vorba de compensația legală. Dacă nu este vorba de compensația legală, trebuie să ți se spună în mod expres; de unde rezultă că dacă se folosește cuvântul compensație, trebuie să verifici condițiile de admisibilitate: i. obligațiile trebuie să fie cel puțin două și să fie reciproce între aceeași subiecți: A datorează lui B, B datorează lui A; ii. creanțele care sunt supuse la compensație să fie certe, lichide și exigibile iii. obiectul obligațiilor să fie reprezentate de bunuri fungibile de aceeași natură i. Subiecții sunt identici, obligațiile sunt reciproce Deci există două raporturi distincte de obligații care izvorăsc din surse, oricare ar fi ele, distincte, care țin aceeași subiecți. Fiți atenți că aici se ia cea mai mare plasă în practică, și mai ales la grile, că ți se prezintă lucrurile ca și cum ar fi reciproce, dar nu sunt reciproce. Spune unul: păi eu îți opun în compensație nu știu ce, dar în amonte nu spune că și celălalt avea vreo obligație față de celălalt. Deci folosirea cuvântului de compensație îi induce în eroare pe ceilalți pentru simplul motiv că nu e îndeplinită condiția acesta. Compensația este o modalitate de stingere a două sau mai multe obligații care trebuie să fie reciproce. Nu e reciprocitate între obligații? La revedere, nu există compensație, poate să existe altceva. 68

Vedeți că nu poate să existe nici compensație convențională, nici una judecătorească pentru că, de fapt, compensația urmărește în cazurile acestea să nu se facă o plată în mod reciproc de 2 ori, asta este esența. Dacă nu sunt reciproce obligațiile și una dintre părțile raportului obligațional propune celeilalte să se stingă obligația altfel, e o altă figură juridică. De cele mai multe ori situația seamănă cu darea în plată. Darea în plată este o modalitate de plată prin care, la momentul plății, se schimbă un obiect de comun acord; adică se schimbă prestația inițial stabilită. Dar în această dare în plată, se înlocuiește un obiect cu un alt obiect, o prestație cu o altă prestație, la momentul la care se face plata. Nu are nimic de-a face cu compensația, că nu presupune să fie două sau mai multe obligații. Deci vedeți, la reciprocitatea asta trebuie să se stabilească că A îi datorează lui B și B îi datorează lui A; nu contează sursele, în principiu. Nu contează de unde apar ele. Contează totuși că există niște excepții: Excepția 1. Obligațiile inalienabile sau care poartă asupra unor obiecte insesizabile, nu pot să fie supuse la compensație De pildă, nu poate debitorul unei obligații să opună creditorului la compensație pensia sa de întreținere, pensie legală. „Domnule, nu-ți mai dau ce-ți datorez, pentru că oricum tu îmi plătești pensie”. Ideea e că pensia asta e insesizabilă și este și inalienabilă. Regula e simplă: Compensația seamănă cu o plată, o plată fictivă, și pe cale de consecință, dacă tu nu poți să plătești opunând acea creanță, în mod normal nu poți să opui nici la compensație. Excepția 2. Nu pot să fie opuse la compensație creanțele izvorâte din intenția de a păgubi Adică îi dai unui individ 2 pumni în cap, îi spargi capul, ăla face o acțiune în responsabilitate, este o creanță, creanța aceea este pecuniară, iar mai apoi îi spui: “păi eu vreau să compensez, că și tu îmi datorai 100 de lei”. Aici mai degrabă cauza, și nu obiectul, împiedică compensația. În definitiv, în exemplul pe care l-am dat anterior va fi vorba despre o creanță pecuniară. Ca regulă, creanțele pecuniare se sting în capul locului unele pe altele și pentru ele a fost inventat mecanismul acesta de compensație. Dar cauza, sursa acestei creanțe, care este reparația, face să se stopeze mecanismul de compensație pentru că logica este în felul următor: tu trebuie să fii “pedepsit” și vei fi pedepsit plătind creanța care reprezintă reparația. Prin urmare, reparația nu poate să fie compensată. Dar în cazul acesta ar putea să opere o compensație? Compensația e legală? NU! Dar mai sunt încă 2 compensații. Dar compensația aia judiciară… nu o să găsiți voi instanță care să spună: “Da, ăia 2 pumni în cap valorează 10 lei, ălalalt datora 10 lei, s-a compensat” Dar poate să fie o compensație convențională! În primul caz, cel cu pensia de întreținere, compensația convențională era oprită și ea tocmai datorită naturii prestației. Aceea era o obligație de întreținere legală, adică stabilită de lege a fi incesibilă. Deci acolo oprea legea să faci convenții asupra ei. Excepția 3. Există contracte speciale care opresc compensația, cum e contractul de împrumut, de comodat cu titlu de folosință, de depozit. Ideea este că cel care este obligat la restituirea unui bun, în baza unui contract, nu poate să opună compensația în locul executării obligației de restituire. Adică îi pui în depozit un autoturism, iar când te duci să îl iei din depozit să-ți spună: păi s-a compensat. Autoturismul tău făcea 700 de euro, care sau compensat cu obligația ta de 600 euro pe care trebuia să mi-o plătești, de unde rezultă că tu îmi mai datorezi mie încă 100 de euro. 69

Ar fi ireală o chestie de acest gen pentru simplul motiv că tu te duci să faci un contract de depozit și te alegi cu 2 obligații reciproce stinse și mai ești și obligat să plătești ceva. În principiu, obligațiile de restituire generate de contractele de comodat ori de depozit nu se compensează legal. Evident că în cazul acesta se poate proceda la o compensație convențională. Acestea sunt de fapt excepții în care nu poate să fie opusă compensația legală, ceea ce nu înseamnă că în unele cazuri compensația convențională n-ar putea să intervină. Dar în toate cazurile trebuie să fie o reciprocitate. ii. Creanțe certe, lichide și exigibile Art. 662 din C.P.Civ detaliază ce înseamnă cert, lichid și exigibil: (1) Executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă. (2) Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu. (3) Creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui. (4) Creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plata. Certă este o obligație care este dovedită, deci nu există nici un fel de dubiu asupra existenței sale, pentru că se poate face proba, potrivit dreptului comun. Lichidă e pentru că are un cuantum stabilit potrivit dreptului comun, exprimat într-o prestație, de care-o fi ea (100 lei, un miel, o capră, ce-o mai fi). Exigibilă – a ajuns creanța la termenul suspensiv, este la scadență și urmează să fie plătită, numai că în loc să fie plătită i se opune ce? Compensația. Deci compensația nu poate să funcționeze, în principiu, anticipat, adică anterior scadenței, de unde rezultă că tuturor obligațiilor reciproce opuse la compensație trebuie să le fi sunat scadența. Când n-au scadență nu se pot opune. Asta ar fi o excepție pentru unii de la plata anticipată. Veți vedea că plata anticipată este posibilă, asta este regula. De ce este posibilă? Pentru că termenul suspensiv este în beneficiul debitorului. Debitorul poate delăsa termenul, plătește și gata. Altfel l-ai sancționa pe el - inițial ai vrut să-l ajuți și după aceea nu-l lași să plătească. Compensația, deși are același efect ca plata, nu funcționează înainte de scadență. iii. Bunuri fungibile de aceeeași natură Dacă te uiți la obiectul obligațiilor, după ce au devenit certe, lichide și exigibile, trebuie ca acestea să fie reprezentate de bunuri fungibile de aceeași natură. Și oile sunt bunuri fungibile, dar nu pot să fie compensate cu 2 tone de mazăre. Și mazărea-i fungibilă, dar oile au altă natură decât mazărea. Precizare: fungibilitatea are importanță juridică strictă aici. Ați învățat-o în anul I, în legătură cu compensația. Altundeva nu are nici un fel de importanță. Fungibil înseamnă că la plată poți să înlocuiești un bun cu altul. „Nu-ți mai dau oaia asta că ți-o dau pe cealaltă. Nu-ți mai dau bobul ăsta de mazăre că ți-l dau pe celălalt.” Rezultă că fungibilitatea este o modalitate de schimbare între ele a bunurilor la momentul plății. Compensația semănând foarte mult cu plata, îți impune să fie bunuri fungibile, de unde rezultă că numai bunurile generice sunt fungibile; dar inversa nu e valabilă, în sensul că nu toate bunurile generice sunt fungibile. Bunurile fungibile tot timpul sunt generice, dar s-ar putea ca invers să nu fie. Vreau să subliniez aici ce interesează de fapt la compensație. Lichidezi problema asta de fungibilitate dacă te uiți la natura bunurilor fungibile: trebuie să fie aceleași bunuri 70

fungibile, de unde rezultă că bunurile certe nu se prea pot compensa. Eu am să dau un frigider și să primesc un autoturism. Am să dau un autoturism și să primesc 10 lei. În exemplele pe care le-am dat, unul are de dat bunuri care pot să fie fungibile, dar celelalte nu sunt bunuri fungibile. Deci nu se pot opune bunuri certe la bunuri generice. Trebuie fiecare parte sau fiecare obligație reciprocă să fie exprimată în bunuri fungibile de aceeași natură, ceea ce înseamnă că zona de interes a compensației se răsfrânge la bani. La bani, în sensul că A îi datorează dintr-un raport 10 lei lui B, și din alt raport B trebuie să îi plătească lui A 20 de lei. Înseamnă că va opera pur și simplu compensația, la scadență, pentru că vom avea parte de stăpâna fungibilității, care este banul. Fungibilitatea aia se manifestă în materie de bani. Dar la bani e altceva, banii nu sunt bunuri. Acolo este altă chestie. Cert este că obligațiile pecuniare, indiferent cum sunt exprimate, pot să fie obligații reciproce pecuniare exprimate în monede diferite. Compensația va acționa la o rată de schimb, care urmează să fie stabilită ulterior, de obicei, dacă există vreo neînțelegere. Ideea este că fungibilitatea de aceeași natură este foarte greu de găsit în circuitul actual. Fungibilitatea și cu bunurile generice erau chestiuni ce caracterizau economia premodernă. Să vă dau exemplu: A îi datora 2 tone de mazăre lui B și B îi datora din alt raport 3 tone de mazăre lui A. Astăzi nu mai găsim așa ceva. Dacă A trebuie să îi livreze 3 camioane lui B, și B trebuie să îi dea 7 tone de mazăre ăluilalt, bineînțeles că nu va fi fungibilitate, deși bunurile s-ar putea să fie generice, dar n-au aceeași natură. Deci fungibilitatea asta cu aceeași natură e mai mult de speță, pentru că din punct de vedere practic, spuneam că lucrurile se întâmplă să fie compensate legal dacă este vorba despre bani; ceea ce înseamnă că, originar, creanțele trebuie să fie exprimate în bani. La momentul în care au fost stabilite, creanțele trebuie să fie pecuniare, ca după aceea, ulterior, la data scadenței lor să poată să fie opusă compensația. Cazuri în care legea înlătură compensația Compensația nu funcționează în anumite cazuri în care legea o exclude și nu este neapărat în discuție obiectul obligației, prestația (cum era la cele 3 excepții de mai sus), ci pur și simplu legea vrea să înlăture compensația și vrea să facă plata regula, de la care să nu existe decât o excepție și eventual excepția aia să fie compensația convențională. - în principiu, creanțele fiscale, datoriile fiscale nu se compensează legal. Ideea este că statul poate să îți datoreze 10 și tu să datorezi 10, conturile sunt 10 la 10, nu 0 la 0. În materie fiscală funcționează compensația doar la cerere, de unde rezultă că în materie fiscală există doar compensație convențională, deși obligațiile sunt întotdeauna pecuniare, a căror regulă este că ele întotdeauna se compensează. -

acordurile de compensație sunt cu totul altceva. Acordurile de compensație pot să prevadă lucruri mult mai complicate, în sensul de stingere de ansambluri de raporturi obligaționale sau contractuale, în special între comercianți. Este vorba despre așa-zisele acorduri BARTER care nu ne interesează. Dar ele urmează să stingă nu creanță cu creanță, nu o anumită creanță, ci ansamblul de prestații. De departe pare a fi o compensație, dar nu este tocmai o compensație.

Efectele juridice Compensația are o chestiune foarte ciudată – ea produce efectele unei plăți, deși nu este vorba de o plată, pentru că nu se execută de fapt nimic. Pe de altă parte, nu seamănă cu 71

plata pentru că plata duce la stingerea obligației prin obținerea prestației, în timp ce compensația are tocmai esența să nu execuți nimic. Compensația legală își produce în principiu efectele, în mod provizoriu. Când poate să fie consolidată? În momentul în care s-a prescris obligația, atunci e consolidată stingerea prin compensație. Până la momentul consolidării, se poate rezolvi ori desființa compensația. Adică compensația legală a funcționat pentru că sunt îndeplinite condițiile: creanța e certă, lichidă și exigibilă, iar creanța are un obiect cât se poate de fungibil și identic în natură, creanțele sunt reciproce, dar stingerea poate să fie înlăturată. Efectele rezolvirii Care sunt efectele a ceea ce anterior se numea rezolvire? Rezolvirea înseamnă desfințarea. Codul civil vorbește de renunțare, că se renunță la compensare. Rezolvirea e cuvântul mai bun. Rezolvire înseamnă ceva de rezolvare, adică de desființare. Nu-i nici desființare în sensul de anulare. De ce nu-i anulare? Că nu sunt acte juridice, nu poți să vorbești de anulare, că anularea presupune neapărat un contract, nu un act unilateral. Rezolvirea, desfințarea sau renunțarea dacă doriți, se realizează întotdeauna în baza unui element comun și cazurile acestea trebuie să le rețineți: 1. Una dintre părți renunță la compensație și pur și simplu plătește Ea știe sau ar trebui să știe că compensația a stins obligația, dar plătește propria obligație. Automat renaște obligația celuilalt 2. Nu a făcut plata, dar urmează să fie făcută Deci îl avertizează pe celălalt să plătească sau începe urmărirea silită. A cui? A celuilalt debitor reciproc. Deci fie îți plătești tu datoria proprie și automat renaște datoria celuilalt, fie îl avertizezi sau îl urmărești pe celălalt. Întotdeauna este centrată chestiunea pe plată. 3. Debitorul cedat a acceptat cesiunea de creanță În momentul în care debitorul cedat acceptă cesiunea, renunță de fapt la invocarea compensației față de cedent și urmează să îi plătească cesionarului. Asta face să renască debitul. Ca să le țineți minte, compensația este o chestie care seamănă cu plata, dar în momentul în care apare plata, aceasta face să dispară compensația. Acestea sunt cazurile de rezolvire și așa vă explicați de ce legea reglementează acceptarea de către debitorul cedat al cesiunii printre cazurile de revocare, de desfințare sau de rezolvire a compensației. Și fără acel text de lege tot acolo se ajungea pentru că, din moment ce ai acceptat tu, debitor, cesiunea de creanță, urmează să-i plătești cesionarului, iar dacă urmează să plătești cesionarului ce puteai să opui ca să nu plătești cedentului, înseamnă că nu-ți mai pasă de compensație. Pe cale de consecință s-a rezolvit compensația. Se consideră de unii că compensația produce efecte secvențiale în sensul că, nefiind o plată, întotdeauna va fi un efect numai parțial de plată. Nu-i foarte corect pentru că asta induce ideea că ar fi numai plata parțială. Nu-i adevărat. Poate să fie compensație 100%. Unii vorbesc de o plată provizorie. Alții vorbesc că compensația își produce efectele numai în măsura în care nu există intenția să faci plata. Orice termen folosiți trebuie să țineți minte că, de fapt, compensația duce la o stingere provizorie și stingerea aceea provizorie poate să fie înlăturată și automat renasc debitele. Consecința este că fiecare dintre cei angajați în mod reciproc în compensație poate să ceară plata propriei creanțe.

72

Întrebare coleg: E suficient ca una dintre părți să facă plata pentru ca cealaltă să nu mai poată apela la compensație? Poate să nu accepte plata și să invoce o excepție legală a compensației? Răspuns profesor: Se pot invoca tot felul de chestii. De aia unii spun că rezolvirea compensației e un incident la plată. Unde este lipsa de logică? Pe de-o parte spui “efectul compensației e ope legis”, deci automat s-a stins și după aceea te răzgândești și spui „nu sa stins automat, poate să fie rezolvită compensația”. Și cum se rezolvă? Când plătești. Păi să ne înțelegem, compensația nu-l frustrează pe creditorul reciproc să ceară plata. De aceea, de multe ori se spune că, compensația este un beneficiu și atunci se poate renunța la beneficiul acesta. Atunci când ceri plata va exista riscul să ceară și celălalt plata. Nu are nici un rost să avansezi că nu vei ajunge la nici un câștig. Acesta este riscul. Se poate ca numai unul să ceară executarea ca să ducă la distrugerea compensației. Pentru că dacă ai merge pe ideea că trebuie amândoi în mod reciproc să-și ceară executarea și numai atunci s-ar rezolvi, ai ajunge la ideea că nu va produce niciodată efect compensația, decât în măsura în care renunță în mod reciproc la executare. La compensația legală nu există vreun element constitutiv care să se lege de voința creditorilor. Creditorii nu dau vreo declarație, nu-și exprimă voința, nu există vreun acord că ei nu vor cere plata. Legea hotărăște peste capul lor, legea spune „dacă sunt două obligații reciproce și dacă sunt îndeplinite condițiile respective, acele obligații se vor stinge la scadență în mod reciproc”, acesta fiind un fel de beneficiu pe care legea îți spune că se va produce. 4. Compensația niciodată nu acționează împotriva drepturilor terților. Nu poate să fie invocată împotriva drepturilor deja dobândite de terț. Codul civil se referă, în special, la situația popririi. Terțul poprit nu poate să opună creditorului urmăritor (popritor) o creanță proprie pentru a nu executa poprirea –> adică nu poate să opună compensația. Mai întâi ce este poprirea? Este oprirea. Un debitor este oprit să plătească creditorului său, indicându-se să facă plata către o altă persoană. Apoi, poprirea este o procedură de executare prin echivalent mobiliar, este o procedură specială de executare silită. Poprirea se bazează pe faptul că există niște raporturi distincte între diferite persoane care sunt angajate în executare. Exemplu: A se duce să cumpere de la un magazin, care dă pe credit, un televizor și nu-și plătește ultima rată. A este debitorul unei părți din preț. Angajatorul lui A este o societate care este debitorul salariului pentru A. Angajatorul este poprit pentru rata neplătită a lui A. Deci ai un raport de dreptul muncii în care există o persoană care este creditorul salariului A, iar cel care plătește salariul, angajatorul, e terțul poprit. El nu va plăti salariul creditorului său care este angajatul A, ci va trebui, pentru rata neplătită de A, să plătească o fracțiune creditorului popritor care-l urmărește pe debitorul A. Este un fel de circuit. În alte cuvinte, creditorul urmăritor vrea să recupereze de la un debitor al debitorului ceea ce i se datorează, iar atunci, compensația nu funcționează la momentul în care, terțul acesta, i-ar opune creditorului adică angajatorul i-ar spune creditorului adică magazinului „nu îți plătesc, pentru că între noi erau niște raporturi mai vechi pe care eu le consider stinse prin compensație”. Nu se admite această compensație pentru că se consideră că ar funcționa în detrimentul terțului. Pe cale de consecință, terțul poprit care este angajatorul, va trebui să plătească ceea ce i se cere în urma procedurii de poprire. Poprirea este foarte eficientă atunci când creditorul urmăritor depistează un debitor al debitorului propriu pe care poate să-l poprească, adică, să-l oprească să plătească creditorului său, făcându-i opozabilă creanța. Din acest punct de vedere se verifică ceea ce 73

legea spune că, în fond, nu are nici un fel de eficiență compensația. De aici rezultă că, de fapt, compensația nu produce decât un efect provizoriu, până la momentul în care s-a stins una dintre obligațiile reciproce. La compensație fiți atenți că acolo se ia plasă la cele mai simple chestii, vi se spune că obligația e pecuniară, că e compensată și cere compensarea unei obligații care nici măcar nu s-a născut sau care urmează să se nască. Trebuie sa fie reciprocă - prima chestie de verificat. O obligație naturală se poate compensa cu o obligație civilă? NU. Nu e îndeplinită prima condiție a reciprocității. Obligația naturală este o obligație inexecutabilă, nu poți să o execuți. Obligația morală, obligația prescrisă își produc efectele prin excepție. Noi nu discutăm despre excepție. Regula este că trebuie să existe două sau mai multe obligații civile valide de pus la plată și reciproce. 2. CONFUZIUNEA Ați văzut că raportul juridic de obligație are subiecți determinați, numiți. Creditorul ține de debitor, debitorul ține de creditor. În momentul în care există un act sau un fapt și persoanele acestui raport se contopesc, există confuziune juridică. Altfel spus, una și aceeași persoană a raportului îndeplinește și calitățile de creditor și de debitor. Nu mai poate să subziste raportul, pentru că nu mai există raport social, nu mai există nici un fel de relație. Una și aceeași persoană nu poate să își datoreze, din punct de vedere juridic, ei sieși ceva. Raportul pur și simplu se stinge. Confuziunea ar putea să existe când se stinge raportul deoarece creditorul s-a confundat cu debitorul și este o confuzie. Confuzia se produce într-un fel dacă persoana este fizică și în alt fel dacă persoana este juridică: - în mod clasic, la persoana fizică, confuziunea are loc atunci când debitorul îl moștenește pe creditor, sau creditorul îl moștenește pe debitor și sunt unici moștenitori. - pentru persoana juridică actul juridic este sursa confuziunii. Reorganizarea sau transformarea persoanei juridice, absorbția uneia de către alta poate să facă să se schimbe obligațiile pentru că, din punct de vedere juridic, nu mai există doi subiecți ai raportului și nu mai există, de fapt, raport. La confuziune mai degrabă se stinge raportul juridic, decât să se stingă debitul. Se stinge raportul, nu mai există, pentru că nu mai are subiecți. Părțile raportului s-au contopit. Legea reglementează și situația în care confuziunea poate să dispară. La persoana juridică e posibil ca, după reorganizare, lucrurile să se separe. La persoana fizică, există două variante: fie apare persoana care a fost declarată moartă în mod eronat de către instanță, fie se desființează titlul de moștenitor. Rezoluțiunea confuziunii are loc, de regulă, în materie de persoane juridice; în materia persoanelor fizice este o situație de super excepție. Confuziunea nu operează în patrimoniul aceleași persoane pentru mase diferite de bunuri. Confuziunea nu este o cauză de confuzionare a maselor patrimoniale. Neoperând în cadrul maselor patrimoniale ale aceleași persoane, trebuie să fie persoane distincte și patrimonii distincte. Confuziunea există și față de garanții și față de fideiusori. - când garanțiile sunt reale, confuziunea duce, în principal, la stingerea garanției, nu la stingerea obligației. Aici trebuie să fiți atenți la speță în sensul că creditorul poate să cumuleze, în materie de garanții reale, și creanța și dreptul 74

asupra căreia poartă garanția, având un drept propriu asupra unui bun propriu și automat se stinge garanția, pentru că ar fi un non-sens să-ți execuți propriul bun. Rămâne obligația, dar se stinge garanția. Dacă garanția e reală, creanța se va transforma din garantată în chirografară în materie de fideiusiune sau de garanție personală poate să acționeze confuziunea între fideiusori și unul dintre subiecții raportului de obligație. dacă fideiusiunea acționează între creditor și fideiusor, se va stinge doar garanția, obligația rămâne, pentru că creditorul va fi propriul său fideiusor.  

dacă însă fideiusiunea se stinge prin confuziune la nivel de debitor, rămâne în continuare fideiusiunea și se stinge partea de garanție.

Toate aceste modalități de stingere pot să acționeze nu numai la obligații, ci și la accesorii. Stingerea accesoriilor nu duce automat la stingerea obligației. - poate să ducă la stingerea modalității obligației, fiindcă poate să fie o confuziune între un creditor și unul dintre debitorii solidari și atunci va fi o excepție de la efectul extinctiv. - poate să fie o confuziune între un creditor și unul dintre debitorii legați indivizibil și atunci se poate duce doar la o fracționare a obligației. Nu trebuie să fie confundate sau comprimate cauzele de stingere ale obligației cu cauzele de stingere ale accesoriilor și în special a garanțiilor. REGULA este: cauza care determină stingerea obligației va determina și stingerea accesoriilor, iar invers nu este valabil pentru că se poate stinge accesoriul, iar principalul să rămână. Dacă cauza de confuziune dispare, legea ne spune că obligația renaște. Nu știm exact ce înseamnă că obligația renaște. Renaște înseamnă că n-a fost niciodată stinsă, înseamnă că n-a existat niciodată confuziune. S-ar putea ca de data asta cuvântul renaștere să fie o minciună.

CURSUL 5 Stingerea obligațiilor în lipsa plății (continuare) 3. DAREA ÎN PLATĂ Am rămas la darea în plată, care constituie un fel de excepție de la celelalte mijloace de stingere fără plată, în sensul că în acest caz creditorul obține ceva, dar nu ceea ce debitorul s-a obligat inițial să-i furnizeze. Natura juridică Darea în plată are o denumire ciudată și, din punct de vedere tehnic, este un contract (un raport) între creditorii și debitorii inițiali prin care ei se înțeleg ca la momentul plății să se execute o altă prestație decât cea inițial stabilită. În principiu, darea în plată e compatibilă cu orice fel de raport juridic obligațional: și cu cele intuitu personae și cu cele intuitu rei. Singura limită a dării în plată e voința părților; în rest nu are nicio limită. Dare în plată vs. novație prin schimbare de obiect Din punct de vedere tehnic seamănă foarte mult cu novația prin schimbare de obiect, care e tot contract ca și darea în plată și se încheie tot între foștii creditori/debitori, numai că la novație există o cauză juridică distinctă, e un animus novandi: părțile vor să stingă vechiul raport, înlocuindu-l cu un alt raport, dar deosebirea este că noul raport 75

inovat are o altă prestație. Novația duce la stingerea vechiului raport fără nici un fel de plată și, din punct de vedere al novației, plata e diferită, în sensul că e amânată. Criteriul practic de deosebire în definitiv între novația obiectivă (cu schimbare de obiect) și darea în plată este momentul la care se realizează schimbarea obiectului. Dacă schimbarea obiectului se realizează la momentul plății vom fi în prezența unei dări în plată. Exemplu: - uite, trebuia să-ți dau 10 lei; în loc de 10 lei admiți bicicleta asta fără roți și ghidon? - admit. 1 Bun, s-a stins obligația prin plata ei. Nu este o plată propriu-zisă pentru că nu s-a executat ceea ce inițial părțile au convenit, ci s-a schimbat obiectul. Obiectul este schimbat la momentul plății. Dare în plată vs. plată Se spune că darea în plată stinge obligația exact precum plata și, în fond, aici se aplică regulile de la plată pentru tot ceea ce reprezintă efectele acestei dări în plată. Deosebirea fundamentală între plată și darea în plată este că se dă altceva decât s-a stabilit inițial, fără să se stingă prin novație sau prin inovație obligația, ci prin ce? Prin plată. Reglementare Codul Civil reglementează darea în plată la art.1492 și art.1493 Articolul 1492 NCC. Darea în plată (1) Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este efectuată. (2) Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanţiile oferite de terţi nu renasc Articolul 1493 NCC. Cesiunea de creanţă în locul executării (1) Atunci când, în locul prestaţiei iniţiale, este cedată o creanţă, obligaţia se stinge în momentul satisfacerii creanţei cedate. Dispoziţiile Art. 1568-1.584 sunt aplicabile în mod corespunzător. (2) Dacă, potrivit înţelegerii părţilor, obligaţia în locul căreia debitorul îşi cedează propria creanţă se stinge încă de la data cesiunii, dispoziţiile Art. 1586 sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială. 2 • Art. 1493 Deosebirea față de vechea reglementare este că la 1493 se instituie posibilitatea, care nu exista de lege lata, ca darea în plată să aibă drept obiect o creanță. Ceea ce înseamnă că din punct de vedere tehnic creditorul ar accepta o altă creanță în locul obligației (creanței) inițiale, iar legea sublinează că darea în plată în acest caz își produce efectul extinctiv la momentul în care se execută creanța cedată. Este un fel de cesiune de creanță cu titlu de modificare prin plată a creanței inițiale. Nu e vorba de inovație. Poate fi privită chestiunea asta ca un fel de excepție de la regula că darea în plată stinge obligația la momentul în care se schimbă obiectul, pentru că legea precizează că de fapt se stinge obligația la momentul în care se plătește a doua obligație 76

obținută prin cesiune. Deci asta ar fi deosebirea. • Art. 1492 La art. 1492 alin. 2 Codul Civil reglementează o alternativă în ipoteza în care darea în plată are loc prin schimbarea de obiect, în sensul că debitorul livrează un bun creditorului în locul obligației inițiale. În acest caz legea asimilează darea în plată cu vânzarea. Deci A îi datora lui B 10 lei și în loc de 10 lei se înțeleg părțile să îi livreze bicicleta aceea. În condițiile în care se întâmplă lucrul acesta, automat se strămută problemele de lege lata în materie de vânzare, ca și când ar fi fost vorba inițial de o vânzare între creditor și debitor, cu consecința că se aplică regulile de la vânzare. În cazul în care creditorul care a acceptat această dare în plată este evins (e înlăturat din dreptul care e propus de către debitor) sau există dubii în ceea ce privește tulburările de fapt asupra bunului, creditorul accipiens are posibilitatea de a alege între - a cere executarea vechii obligații, așa cum a fost ea SAU - să se folosească de mijloacele juridice oferite de vânzare: garanția de evicțiune, garanția în ceea ce privește viciile ascunse. Deci asimilarea cu vânzarea duce creditorul către soluțiile juridice de la vânzare. În același timp, legea spune că, deși este o înțelegere care are drept scop o dare în plată, creditorul în cazul acesta poate să revină și să ceară pur și simplu vechea prestație plus dune-interese dacă este cazul. Aici e foarte greu de interpretat. Pare logic tot ce am spus, dar din punct de vedere juridic nu are nicio logică. Dacă darea în plată este un contract și obiectul, ca și cauza, este să se facă plata cu o altă prestație/cu un alt obiect, atunci este logic ca în loc de regulile de la obligația inițială să se aplice regulile de la vânzare. Pentru că o parte poate interpreta în sensul că se aplică 3 post factum o chestiune pe care părțile ar fi avut-o în vedere, iar pentru ușurarea situației juridice trebuie să-i conferi creditorului aceleași posibilități pe care le are cumpărătorul. Pe cale de consecință, ar fi logic și juridic și tehnic și oricum alt fel. Dar în momentul în care accepți că e vorba de un contract care a produs modificarea obiectului prestației, cum să mai revii la soluția legislativă și să spui că are creditorul o opțiune? o opțiune între posibilitățile pe care legea le oferă creditorului evins și plata creanței. Mi se pare că în același timp există pur si simplu mai multe contracte pe care de fapt parțile n-au vrut să le încheie concomitent. Ei au avut un raport de obligație, au vrut să îl modifice și să îl ducă către executare. În momentul în care legea spune că există alternanță se ridică o foarte mare problemă de logică. - Vedeți că dacă analizați 1493 și el ar putea să fie o excepție de la anumite reguli de la cesiunea de creanță. Cesiunea de creanță îți produce efectul translativ la momentul în care cedentul și censionarul s-au înțeles, iar aici legea spune că de fapt se stinge obligația nu la momentul când s-a realizat efectul translativ față de creditor, ci la momentul în care se plătește creanța cedată, adică ulterior notificării acceptării debitorului cedat care va trebui să facă plata noului său creditor (care a fost creditorul inițial al debitorului care acum este cedent). Din punctul acesta de vedere nu știu dacă merge foarte bine reglementarea aceasta, dar este destul de puțin folosită în practică pentru că, din punct de vedere tehnic, creditorii vor să obțină ceea ce ei inițial s-au înțeles cu debitorii. Trebuie tu, debitor, să îl convingi pe creditor să fie de accord să modifice obiectul plății. Nu l-ai putut convinge, la revedere! Darea în plată în domeniul bancar Există și o lege specială a dării în plată în materie de bănci și de credite, în sensul că atunci când debitorii super îndatorați ai băncilor nu mai pot suporta ratele pentru 77

rambursarea creditului, există o lege specială care a propus să se dea băncilor imobilele cumpărate, în schimbul răscumpărării creditului – stingerii creditului. Legea asta specială nu o analizez, nu o cer, este o chestie foarte puțin inteligibilă și nu este o dare în plată, chiar dacă se numește ea așa. Aceea este o lege complet specială. Noi vorbim de dreptul comun. 4 4. REMITEREA DE DATORIE Cuvântul remitere nu înseamnă a da din nou, a răscumpăra ori pur și simplu a restitui. Remitere în cazul acesta vine dintr-un sens al verbului franțuzesc „a ierta”. Nu are nimic cu limba română, iar Codul Civil a păstrat cuvântul în ciuda faptului că a românizat tot felul de chestii. Deci a remite înseamnă de fapt a ierta și are o conotație de natură bilaterală în cazul juridic. Natura juridică • contract Trebuie să subliniez înainte de orice că remiterea de datorie este un contract dacă e inter vivos. Există tot timpul tendința să crezi că remiterea datoriei ar fi un act unilateral prin care creditorul pur și simplu vrea să renunțe la datorie. Nu este o declarație unilaterală. Remiterea de datorie veți vedea că poate să fie și un act unilateral, dar doar mortis causa, ceea ce e altceva și nici nu se ocupă teoria generală a obligațiilor de ea. Remiterea de datorie înseamnă că ar fi iertarea datoriei sau renunțarea la datorie. Oricum spuneți (legea spune remitere și eu folosesc remitere), ideea este că remiterea de datorie, așa cum este ea reglementată, e un contract prin care subiecții raportului juridic de obligație renunță pe viitor la executarea obligației ducând, prin neplată, la stingerea acesteia cu tot cu accesoriile sale. Pur și simplu se renunță. Pot exista varii motive care să justifice această remitere ori renunțare. • remitere de datorie propriu-zisă A doua subliniere pe care vreau să o fac este că mă refer aici doar la remiterea de obligație, care e principală. Până acum am discutat doar de remitere ori renunțare la solidaritate ori la indivizibilitate (atunci când indivizibilitatea nu-i naturală). Deci se poate renunța și la altceva - se poate renunța la modalitatea obligației – există remitere de termeni, remitere de condiții; - se poate remite accesoriul unei obligații; - se poate remite o garanție indiferent de tipul ori de forma ei – se remite ipoteca, adică se stinge ipoteca și automat obligația se va transforma dintr-una garantată real, într-una chirografară; - se poate remite fideiusiunea – îl liberează creditorul pe fideiusor. 5 Ideea este că, dacă e vorba de o formulare eliptică- remitere de datorie, întotdeauna în subtext există ideea că se remite obligația principală, că se stinge prin contractul acesta de remitere obligația principală. Numai că vedeți că legea sau spețele pot să trimită și la alte tipuri de remiteri, la renunțări care nu sting neapărat obligația. Remiterile de accesorii nu fac decât să modifice anumite elemente din raportul juridic obligațional, lăsându-l să subziste momentului acesta de modificare. V-am dat exemple și ați văzut că remiterea asta poate să fie de nu știu câte feluri. Legea reglementează remiterea de datorie și la un anumit moment dat se referă la remiterea de fideiusiune. Întrebarea e: de ce nu s-a referit și la remiterea de gaj sau de ipotecă? Pentru că nu au vrut mușchii lor. E specific să se reglementeze pe un sfert și să se creeze impresia că aia e problema. 78

Remiterea de datorie are o singură problemă: trebuie să discuți cum se stinge și ce este această remitere de obligație propriu-zisă, că altfel duci discuția în altă parte și creezi confuzii. Nu mă refer la remiterea de garanții, nu mă refer la remiterea de modalități ale obligației și nu mă refer la remiterea de solidaritate ori de indivizibilitate atunci când aceasta este intelectuală. Aceste lucruri nu interesează și în definitiv remiterea de datorie este un contract, așa cum spuneam. • donație indirectă Dacă e contract, adică act inter vivos, această remitere este o donație de fapt. O donație indirectă. De ce? Veți vedea că donațiile sunt directe, indirecte și simulate. Cele directe sunt atunci când le spui „donații” propriu-zis – e o chestie de terminologie, nu are niciun fel de implicație din punct de vedere tehnic. Donația e directă când spun „– Îți donez 3 lei. Îi iei? – Da, îi iau”. E contract de donație. În momentul în care A trebuia să îi dea lui B, pentru că era debitorul lui B, 3 lei și A și B se înțeleg să nu mai platească 3 lei, nu pomenesc de donație, dar efectul este ca la donație. Rezultă de aici că este indirectă, în sensul că efectul translativ cu titlu gratuit s-a produs prin intermediul altui act juridic decât donația. Deci efectele sunt ca la donație, dar actul este de alt tip. Acesta este un exemplu clasic de cum se poate ajunge la donația indirectă. La donația indirectă creditorul evită îmbogățirea, îmbogățindu-l de fapt pe debitor care nu mai este ținut să plătească ceea ce el datora. Din punctul acesta de vedere concluzia este aceea că remiterea de datorie ar trebui să fie tot timpul un act cu titlu gratuit. 6 Dacă este mortis causa, e vorba de un testament, de un legat special, un legat prin care se liberează unul dintre moștenitorii sau dintre debitorii testatorului și efectul este mortis causa, în sensul că trebuie să se întâmple anumite chestiuni legate de succesiuni: trebuie să se accepte moștenirea, iar după ce s-a acceptat moștenirea, pur și simplu se ajunge la acest efect – liberarea. Nu ne interesează asta. Este o chestiune care se studiază în materie de legate, legatele fiind o formă de testament și așa mai departe. Nu intră în discuție și, de altfel, nici legea nu se referă la ea. Dacă vă uitați foarte bine, legea se referă la remiterea de datorie înțeleasă exclusiv ca un contract. Poate să fie act unilateral, dar acest act unilateral (remiterea de datorie) este întotdeauna mortis causa – asta vreau să subliniez. Veți vedea, există grile, întrebări și tot felul de spețe care vor să te inducă în eroare în sensul că, creditorul ar putea pur și simplu să îl ierte pe debitor și să fie remitere de datorie, iertare de datorie a debitorului fără ca debitorul inițial să fie întrebat. Concluzia este că atunci când actul este inter vivos, adică este un contract, este o donație indirectă. Iar când actul este mortis causa, remiterea de datorie este un act unilateral. • poate fi remiterea de datorie oneroasă? Legea spune că există și remitere de datorie oneroasă, deci exact invers de ce am zis până acum. Remiterea de datorie oneroasă ar fi ca în schimbul iertării de datorie creditorul să primească ceva. Eu nu cred ca există așa ceva. Dacă găsiți voi un exemplu să îmi dați. Unii interpretează ultimul alineat de la art. 1633 care ține de fideiusiune în sensul că, atunci când există garanția fideiusiunii, iar fideiusiorul face o plată parțială, el va fi liberat de fideiusiune și plata aia parțială ar fi înțeleasă ca un fel de preț al remiterii. Ca să fie o chestiune oneroasă sau gratuită ține de ce? De cauză. Trebuie să fie o cauză, trebuie să fie un animus gratificandi. Animus donandi există în remiterea de datorie pentru că tu ca și creditor nu mai vrei să îl execuți pe debitor. Adică îi faci un cadou și 79

cadoul acela este acceptat de el – contractul acesta este o donație. Deci o dată ai cauza asta. Din punct de vedere al efectelor ai o sărăcire care este întotdeauna a creditorului, că el nu va urmări plata sau o îmbogățire cu echivalentul creanței neplătite. Din punct de vedere tehnic, dacă ar fi oneros înseamnă că cineva ar trebui să plătească ca să fie scăpat de datorie. În momentul în care ai de plătit 100 lei tu, ca debitor și te înțelegi cu creditorul să te ierte de datorie, dar să îi dai numai 20 lei, ăștia 20 lei pe care debitorul îi plătește creditorului nu sunt prețul remiterii de datorie, ci reprezintă o remitere de datorie parțială pentru că se scade din tot cât ai plătit, iar acesta va fi rezultatul remiterii. 7 - Remiterea poate să fie totală, cum am vorbit la început – atunci când creditorul iartă total debitorul; îl iartă de tot și de obligația principală și de accesorii. - Remiterea poate să fie parțială – pot creditorul și debitorul să se înțeleagă că debitorul nu mai plătește principalul, dar îi plătește toate dobânzile care trebuiau plătite și nu s-au plătit; sau se plătește o fracțiune, ca în exemplul de mai sus. Creditorul spune: te iert de datorie, din 100 lei îmi platești 20. Deci fiți atenți că de fapt dacă debitorul și creditorul se înțeleg să se plătească ceva în schimbul remiterii de datorie, aia nu e titlul oneros al remiterii, ci este interpretat ca fiind o remitere de natură parțială. Deci vorbim despre un terț care să plătească, că este absurd să pun în discuție ideea că l-ar plăti creditorul pe debitor ca să îl ierte de datorie. Adică tu ai de luat 100 de lei și îi spui debitorului că îi dai 20 de lei ca să nu mai plătească el 100 de lei – juridic chestia asta nu are niciun sens. Creditorul să îl plătească pe debitor ca să nu fie el plătit de debitor – nu are sens -> ar fi o remitere de datorie oneroasă (adică cei 20 lei pe care îi plătești tu debitorului ar fi prețul remiterii, dar nu are sens să faci așa ceva) Eu nu pot să îmi imaginez situația în care să vină un extraterestru și să spună „A și B își datorează 100 de lei. Băi, A! Iartă-l pe B de plata aia de 100 de lei și ia de la mine 50 lei”. Păi atunci ori îmi dai mai mult și atunci e altă treabă ori îmi dai măcar cât e datoria și atunci această situație juridică este cu totul altceva: fie este o novație ex promissio - vine unul și se bagă în locul celuilalt în calitate de debitor, fie este o preluare de datorie, fie este o situație în care creditorul obține de fapt o plată. Noi discutăm despre stingerea obligației fără plată, deci automat e altă situație juridică. Exista o chestiune care îi deranja foarte mult pe mulți și legea a reglementat-o în materie de contracte sinalagmatice: Exista înainte de Noul Cod Civil o discuție în legătură cu așa-zisele contracte sinalagmatie imperfecte. Contractele sinalagmatice imperfecte erau contracte unilaterale care, datorită unor elemente survenite încheierii contractului, se transformau în ceva ce semăna cu un contract sinalagmatic. Și se spunea că acel contract e sinalagmatic imperfect pentru că, în fond, el s-a născut ca un contract unilateral și a ajuns să fie executat ca un contract sinalagmatic. Exemplul clasic era la depozit. Depozitul este de lege lata un contract cu titlu gratuit și, în condițiile în care depozitarul avea niște cheltuieli de făcut cu bunul, îi cerea deponentului să îi restituie acele cheltuieli. Acesta era un exemplu cum actul era inițial 8 unilateral, dar datorită unor elemente de facto care nici nu țineau de subiect neapărat, actul devenea sinalagmatic. Era o discuție dacă există un asemenea raport cvasi-sinalagmatic, adică născut unilateral și mort/omorât bilateral/sinalagmatic. Sub influența doctrinei franceze avem Art. 1171 NCC- Contractul sinalagmatic și unilateral Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt 80

reciproce și interdependente (ex: la vânzare - îți dau bunul/ îmi dai prețul). În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți Ultima parte a art. 1171 arată că legea a vrut să omoare aceste discuții și să fim întro lume a perfecțiunii juridice în sensul că ori raportul este sinalagmatic ori raportul este unilateral, nu există nimic între. Citind acest articol, mai exact ultima teză a lui, ne dăm seama că nu se poate admite ideea de contract sinalagmatic imperfect, de unde rezultă că remiterea de datorie nu poate să fie justificată pe ideea că debitorul ar trebui să plătească ulterior încheierii remiterii de datorie ceva, ca urmare să spunem a degradării sau a îmbunătățirii bunului care a aparținut inițial creditorului. Deci din punctul acesta de vedere nu merge nici acest lucru. Rămâne de văzut, se poate specula. Există (dar nu în materie civilă) cumpărătorii speciali de creanțe, speculatorii mai exact, care înceracă să îi determine pe creditori să le cedeze creanțe și acolo se poate combina o cesiune de creanță survenită ulterior unei remiteri de datorii care a fost plătită de terț, dar asta nu există decât la americani. În ceea ce vă privește, cert e că nu pot să fac niciun fel de grilă în care să vă întreb „remiterea de datorie e cu titlu gratuit sau cu titlu oneros?” pentru că automat o să veniți și o să spuneți că în lege poate să fie oneros. Că nu există cazul ăla e altceva. Drept tranzitoriu (prezumții legale de liberare) Remiterea de datorie a fost definită în vechile legi în sensul că se remitea titlul obligației. Remiterea de datorie nu era o filozofie și nu se ducea către analiza actului juridic care determina iertarea da datorie, ci era o chestiune de probă care se referea la remiterea de datorie în sensul de instrumentum. În momentul în care creditorul remitea titlurile doveditoare ale obligației sale debitorului, se punea problema cu ce titlu s-a facut această remitere. De ce a făcut-o? 9 Interpretarea era că se făcea cu titlu de iertare de datorie. Deci era o iertare de datorie tacită, dedusă din remiterea înscrisurilor doveditoare ale obligației. Era așa pentru că, dacă creditorul nu mai putea să facă dovada obligației sale, nu mai putea să treacă la executarea obligației. De unde rezultă că dacă creditorul dădea hârtiile, titlurile, dovezile, înscrisurile obligației se prezuma că el l-a iertat pe debitor de plată, fiindcă nu mai putea să îl execute. Remiterea de datorie inițială era reglementată în Codul vechi ca o remitere de titluri, adică ca o înmânare de titluri. Prezumția asta de stingere rezulta dintr-un fapt – cel al predării înscrisurilor doveditoare către debitor, făcută de creditor. Și prezumția legală are două forțe – deci sunt două prezumții de fapt, în funcție de natura titlurilor: - Dacă titlurile care constată creanța sunt oficiale, stabilite prin act notarial, adică sunt acte autentice, prezumția de liberare este relativă. - Dacă remiterea are drept obiect înscrisuri sub semnătură privată, prezumția de remitere e absolută. În primul caz se poate face dovada că nu a fost o stingere. În al doilea caz trebuie să se facă dovada că remiterea a fost facută în alt scop. De ce e așa? La prima vedere ți se pare că ar trebui să fie invers pentru simplul motiv că actul acela autentic ar fi mai „forțos” decât actele sub semnătură privată, asta pe de o parte. Iar pe de altă parte stai să te gândești că dacă creditorul îi dă titlu autentic debitorului, ar trebui să fie o prezumție absolută legală de remitere de datorie. Nu este așa pentru simplul motiv că aceste titluri oficiale, care sunt din punct de vedere practic acte notariale, pot să fie multiplicate. Se pot scoate la infinit copii. Și atunci, creditorul poate să fie un „șmecher”. Îi dă actele în autentic, iar după aceea a doua zi se duce la notar, mai 81

scoate un rând și după aceea începe executarea cu alea. Deci se prezumă de fapt și prezumția se consolidează până la momentul prescripției. Se prezumă relativ pentru că, creditorul poate să își procure foarte rapid copii sau câte copii vrea după actele autentice. În momentul în care remiterea se referă la înscrisuri sub semnătură privată, acestea sunt unice și originale și remiterea lor înseamnă de fapt renunțarea la datorie absolut pentru că, creditorul în cazul acesta nu mai are de unde să își procure. Creditorul nu se mai poate duce: „mama, îmi mai dai una?” – NU, nu are de unde, de la nimeni, pentru că în drept există numai ce poate să fie dovedit. Creditorul nu poate să își dovedească creanța în mod absolut, pentru că debitorul va face un foc de tabără din înscrisurile care vor constata creanțele împotriva lui din partea debitorului. Prezumțiile acestea, de fapt, erau legate și se analizau aici, si trebuie să țineți cont că prezumția este absolută dacă înscrisul este relativ; dacă înscrisul este sub semnatură 10 privată, prezumția este relativă dacă înscrisul este autentic (de ce? - datorită producerii copiilor) Concluzia (din carte): Prezumțiile de liberare conținute de vechiul Cod civil își încetează aplicabilitatea, ele putând fi înlocuite cu cele de la art. 1503 Art. 1503. Remiterea înscrisului original al creanţei (1) Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin plată. Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale. (2) Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei. (3) Se prezumă, până la proba contrară, că intrarea persoanelor menţionate la alin. (1) în posesia înscrisului original al creanţei s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea creditorului Efectele juridice ale remiterii de datorie Remiterea de datorie este un contract care își produce efectele stingând obligația principală și automat se sting și accesoriile; automat se sting și garanțiile (pentru că garanțiile sunt accesorii și pe cale de consecință nu mai au obiect principal). Legea reglementează și efectele remiterii de datorie față de fideiusiune și se spune în mod clar că remiterea de datorie liberează și pe fideiusor, care este un debitor subsidiar sau un debitor garant. Invers spune că remiterea de fideiusiune lasă nestinsă (lasă în vigoare) obligația principală – o reglementare complet inutilă pentru că, în definitiv, așa erau lucrurile după regulile generale. Fiți atenți aici la toate reglementările și în special la remiterea de datorie. Dacă vă uitați la textele de lege veți observa că majoritatea sunt inutile (deci toate articolele acelea de la 1629-1633 sunt inutile). De ce? 1. Dacă e contract, contractul are regulile generale. 2. Sunt reguli speciale și regulile speciale sunt duse fie în materia donației, fie în materia legatelor. Care sunt efectele stingerii obligației? Veți vedea că la plată efectul este stingerea obligației – liberarea debitorului --> acesta este binomul care se tot repetă. Deci dacă 11 părțile au convenit să se stingă cu sau fără plată înseamnă că se vor produce întotdeauna efectele stingerii obligației. De ce trebuie să se tot scrie chestia asta? Apoi, dacă se stinge obligația principală, fideiusorul cui să plătească? Să zicem că 82

fideiusorul este foarte capsoman. Legea nu spune niciunde că se întâmplă ca remiterea de datorie a obligațiilor principale să stingă accesoriile. Și vine fideiusorul la creditorul care ia remis deja datoria debitorului și spune creditorului „eu vreau să plătesc ce debitorul tău a datorat” și creditorul îi spune „bine plătește”. A plătit și peste o săptămână se prinde că a efectuat o plată nedatorată și atunci va începe să recupereze de fapt ce a plătit fără titlu creditorului. Deci oricum o dai ajungi să te întrebi de ce era nevoie de atâtea articole. 5. IMPOSIBILITATEA FORTUITĂ DE EXECUTARE Articolul 1634 NCC reglementează o situație juridică complet diferită de cea anterioară și în ceea ce privește natura și în ceea ce privește efectele (parțial) Art. 1634. Imposibilitatea fortuită de executare (1) Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere. (2) Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei din cauza împrejurărilor prevăzute la alin. (1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora. (3) Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata şi urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare. (4) Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului. (5) Debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului. (6) Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare 12 Natura juridică Imposibilitatea fortuită de executare a obligației este un incident, un fapt, care determină încetarea unui raport juridic valid de obligație datorită faptului că este imposibil să îl execuți. Imposibilitatea fortuită este un fapt, exclude culpa debitorului. Condițiile juridice Imposibilitatea fortuită de executare se referă doar la obligațiile care au ca prestație bunuri certe, pentru că genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier). Dacă în speță aveți bunuri generice nu se aplică chestia asta – fiți atenți că asta este prima chestie pe care o verificăm! Una este ce scrie în cărți și alta ce trebuie verificat din punct de vedere practic. Bunurile generice nu dispar din punct de vedere juridic. Dacă debitorul a pierdut 10 lei cu care trebuia să facă plata nu are decât să se ducă acasă să ia din conturile sale și să îi aducă 10 lei pentru că bunurile acelea sunt generice. Dacă trebuia să îi dea 30 de oi, imposibilitatea fortuită nu îi iartă pe debitor de plată pentru că acestea sunt în principiu bunuri generice. Rezultă ca trebuie să te uiți ca bunurile să fie certe. Debitorul trebuie să facă o anumită prestație la un anumit moment dat. Imposibilitatea fortuită exclude culpa, ceea ce înseamnă că niciodată nu este pus în discuție debitorul sau comportamentul lui. El ar vrea de fapt să plătească, dar este împiedicat de „fortuit” (fortuit înseamnă întâmplare /forță majoră /accident - accidental el nu poate să platească). Vine o forță mai mare decât el și-l împiedică să execute obligația. Cazul fortuit este o întâmplare pe care debitorul nu putea să o înlăture și care îl 83

împiedică să plătească. De fapt, fortuit în materie de răspundere civilă se reduce la două chestiuni diferite, dar care aici nu trebuie deosebite: forța majoră și cazul fortuit. • Forța majoră este o împrejurare străină de subiect, irezistibilă și imprevizibilă. • Cazul fortuit este o împrejurare străină, imprevizibilă și irezistibilă, a cărui sursă se regăsește în câmpul de activitate al debitorului. Accidentul nefericit rezultă din aceea că sursa cauzei străine este circumscrisă persoanei: fie ține de persoana ei (boală), fie de instrumentele pe care le mânuiește (utilaje, automobile, animale) ⇨ Prima deosebire este faptul că sursele celor două cauze străine sunt diferite, doar forța majoră definindu-se prin exterioritatea evenimentului care o întrupează. A doua deosebire este caracterul absolut al forței majore, respectiv caracterul relativ al cazului foruit. 13 Deosebirea dintre cele două este importantă în materie de răspundere subiectivă și putem să reținem de pe acum că în materie de răspundere subiectivă de oricare ar fi ea: delictuală sau contractuală, cele două cazuri produc un efect exoneratoriu, în timp ce în materie de răspundere obiectivă oricare ar fi ea, exonerarea se produce numai dacă este vorba de forță majoră; cazul fortuit nu exonerează (ASTA ESTE IMPORTANT ȘI EXISTĂ ÎN GRILE ȘI ÎN APROAPE TOATE SPEȚELE!!!) Exemple: forța majoră tehnic vorbind (art 1351 NCC definește și forța majoră și cazul fortuit), dacă este străină de activitate poate să fie o alunecare de teren într-o zonă în care nu s-a produs niciodată; poate să fie o furtună într-o zonă în care nu au fost niciodată furtuni; poate să fie o mișcare socială, un război; o secetă, etc. Cazul fortuit ține de accidentalul activității debitorului, e o pană de cauciuc, o grevă anunțată care îl impiedică pe debitor să ajungă să facă plata la timp. Deosebirea este importantă, dar importanța deosebirii nu este relevantă aici, ci la răspunderea civilă. Revenind la executarea obligațiilor, trebuie să ținem cont de primul element care e străin de debitor, căruia nu i se poate recunoaște o culpă. De unde rezultă că imposibilitatea fortuită nu pune problema inexecutării culpabile. Temeiul inexecutării este tocmai acest element care este străin și care îl depășește pe debitor. Legea reglementează obligativitatea debitorului de a-l anunța pe creditor, de a-l notifica că a intervenit un caz de forță majoră / un caz fortuit și că nu poate să treacă la executare. Dacă nu o face, legea spune că poate să datoreze daune-interese care sunt legate de prejudiciu, de unde rezultă că creditorul trebuie să dovedească că există prejudicii generate din lipsa notificării, nu cauzate de imposibilitatea fortuită. Debitorul trebuie să facă dovada cazului fortuit. Dar dacă a fost pus în întârziere la momentul în care s-a produs împrejurarea, poate să facă și dovada că oricum creditorul nu ar fi profitat de executarea obligațiilor. Cu alte cuvinte, efectul distructiv ar fi fost și pentru creditor. Atunci când i se reproșează debitorului „ai fost pus în întârziere pentru că trebuia să execuți obligația și nu ai executat-o. Chiar dacă ai fost împiedicat de faptul acesta fortuit, trebuia să o execuți înainte de producere, pe cale de consecință trebuie să plătești”. Dacă debitorul poate să dovedească că efectele accidentului erau identice și pentru creditor, obligația se considera stinsă. - prin excepție debitorul va fi ținut la executarea obligației dacă își asumă riscul 84

inexecutării. 14 ***Încercare de clarificare (nu trebuie să o luați în considerare, încerc doar să spun în alte cuvinte ce a spus proful): în cazul descris debitorul avea de executat o obligație până la un anumit termen. Nu a executat-o la termenul stabilit și, prin urmare, creditorul l-a pus în întârziere, adică i-a cerut executarea obligației (punerea în întârziere se poate face prin notificare sau prin cerere de chemare în judecată). După punerea în întârziere a intervenit cazul fortuit / accidentul. Debitorul nu răspunde pentru neexecutare dacă dovedește că și în cazul în care și-ar fi executat obligația la timp, cazul fortuit tot sar fi produs și creditorul nu ar fi beneficiat de executarea obligației. Excepție: debitorul răspunde chiar dacă face dovada de mai sus, în cazul în care și-a asumat riscul producerii accidentului*** Ideea la imposibilitatea fortuită de executare este că exclude răspunderea debitorului. Răspunderea debitorului, dacă obligația e contractuală, e de natură subiectivă de unde rezultă că ai nevoie de culpa lui, culpă care e înlăturată de cauzele așa-zis străine. Aici nu există decât o alternativă din punct de vedere al debitorului: dacă obligația nu este executată fie va răspunde pentru inexecutare, fie nu va răspunde pentru că este o imposibilitate fortuită. Deci la asta trebuie să ne gândim și în toate spețele cam așa se pune problema: este vreun caz de imposibilitate fortuită ca să fie exonerat de răspundere și, în definitiv, exonerat de plată? Dacă nu este niciun fel de cauză din aceasta străină automat debitorul este culpabil. Și veți vedea că în materie contractuală se consideră că inexecutarea prezumă culpa debitorului. Deci acolo dacă nu ai executat ești pur și simplu culpabil, de unde ar rezulta că debitorul nu ar trebui decât să arate că a fost împiedicat de o forță străină să treacă la executare. Deci este o alternativă pentru debitor: - ori plătește - ori, în condițiile în care nu a plătit, se deschide iar o alternativă: o nu a plătit pentru că a fost împiedicat fortuit și se stinge obligația sau o este în culpă și va răspunde. Efectele juridice Efectul imposibilității fortuite este extinctiv de lege lata. Cu toate acestea, dacă obligația este continuă ori se repetă în timp, iar faptul accidental poate să dispară, se consideră că imposibilitatea are un efect doar de întrerupere/ de suspendare. 15 Secțiunea a III-a. Executarea obligațiilor Executarea obligației spuneam că este pur și simplu scopul juridic al obligației pentru că creditorul a intrat în raport juridic cu debitorul tocmai pentru a obține prestația specifică, obiectul obligației, la care debitorul s-a obligat inițial. Aceasta este esența discuției. Ce am discutat anterior despre cazuri care duc la stingere fără executare constituie excepție în ceea ce privește scopul pentru care este recunoscută o obligație. Acum vom discuta despre executarea obligațiilor care presupun îndeplinirea de către debitor sau de către altcineva a prestației datorate inițial creditorului. Nu mai modificăm subiecții, nu mai modificăm obiectul, nu ne mai interesează transmiterea, ci ne interesează cum se execută, cum se ajunge ca efectiv creditorul să obțină ceea ce inițial i sa promis. Din punct de vedere al executării unei obligații am putea să folosim două criterii pentru a ajunge la mai multe clasificări: A. Criteriul obiectiv Se numește obiectiv pentru că te uiți la obiectul obligației, iar dacă creditorul obține 85

ceea ce inițial i s-a promis, obligația se execută în natură. Astfel, obiectul obligației este identic la momentul executării cu cel de la momentul încheierii raportului obligațional și atunci se va datora natura propriu zisă. De exemplu, dacă e o obligație de a da un drept de proprietare care poartă asupra unei capre sau dacă e o obligație negativă de a nu vinde coca-cola sau de a nu cânta la o nuntă, sunt obligații stabilite propriu-zis în natură. Natura este determinată de obiectul prestației. Din punctul de vedere al obiectului, dacă natura nu mai poate să fie respectată la momentul executării și se propune un echivalent, echivalentul acesta va fi întodeauna bănesc și se va ajunge la o executare prin echivalent. Această executare prin echivalent este o executare indirectă raportat la natura bunului pentru că nu se obține direct natura prestației inițiale, ci se obține o valoare echivalentă. La executarea în natură sunt bani prefăcuți în altceva, sunt bani concretizați într-un obiect, într-o prestație a debitorului de a face sau de a nu face ceva și aceasta este o natură directă a obligației (am subliniat tot timpul că trebuie să vă raportați la momentul încheierii raportului juridic obligațional), iar dacă această natură nu poate să fie executată din varii motive, se va ajunge la o executare indirectă pentru că se traduce natural totul în bani. 16 Astfel, executarea prin echivalent generează de fapt o obligație pecuniară. Dacă în primul caz, în natură, obligația poate să fie pecuniară sau de alt fel, în al doilea caz, pentru executarea prin echivalent, automat obligația va fi pecuniară. Deci acesta este un criteriu obiectiv punându-ți problema ce se execută și raportându-te la obiectul obligației adică la prestație și atunci executarea poate să fie în natură sau în echivalent. B. Criteriul subiectiv Acesta se raportează în special la voința debitorului, “Vrea debitorul să execute? Execută debitorul de bună voie?”. B.1. Executarea voluntară Dacă execută de bună voie atunci executarea în natură a obligației de către debitor se numește PLATĂ. Executarea voluntară, indiferent care este obiectul obligației, facută în speța respectivă reprezintă plată. Executarea voluntară e identică cu plata și de asta nu există noțiunea de plată silită. Exprimarea de plată silită e greșită deoarece plata este o executare voluntară, iar plata silită ar trebui să fie o plată voluntar silită ceea ce nu are noimă. S-ar putea ca din punct de vedere subiectiv debitorul să nu vrea, nu să nu poată; inexecutarea fortuită era de fapt că el nu putea. Dar dacă el nu vrea, atunci va fi executat silit și nu poate să scape de executare doar pentru că nu vrea. B.2. Executarea silită În ceea ce privește această executare silită o să trecem în revistă câteva aspecte: În primul rând, este o chestiune de procedură civilă așa că o vom trata doar ceea ce ne interesează din punct de vedere al obligațiilor. Codul de procedură civilă are undeva la aproximativ 300 articole despre executarea silită. Există cazuri întâlnite în Codul de procedură civilă care se contrazic cu cele din Codul Civil. În materia executării se vor aplica REGULILE DIN CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ. La examen nu o cer aceste reguli, ci o să tratăm totul din punct de vedere principial. Spre exemplu, se pot combina criteriile și o să vedem că această executare silită poate fi realizată și în natură, nu doar cum este menționat în reglementare că poate fi realizată doar prin echivalent. 17 Daune cominatorii / daune-interese moratorii / daune-interese compensatorii 86

Vreau să vă atrag atenția că acele daune cominatorii sunt interzise de articolele de procedură civilă și o să vorbim în continuare puțin despre acestea ca să nu fiți induși în eroare de această expresie. Daunele acestea cominatorii sunt niște despăgubiri, sume de bani pe care debitorul trebuie să le plătească creditorului până când se hotărăște să execute în natură (neapărat în natură) obligația. Aceste daune cominatorii sunt de fapt un mijloc de presiune asupra debitorului pentru a-l determina să plătească în natură. Nu înlocuiesc aceste daune executarea în natură și, totodată, nu sunt amenzi civile deoarece o amendă se plătește statului. Creditorul amenzii, indiferent de natura sa, este statul (fie că e fiscul, poliția, instanța etc.) iar aceste daune se plătesc creditorului. Cu atât se va îmbogăți creditorul pentru că el va putea să cumuleze daunele cominatorii cu exectuarea. Din punctul acesta de vedere, codul de procedură civilă a abrogat articolele anterioare cu privire la daunele cominatorii, interzicându-le, iar acum, la art. 906 și 907 el le denumește penalități. Astfel, el interzice daunele cominatorii dar ele sunt de fapt înlocuite cu penalitățile care sunt același lucru. În altă ordine de idei, daunele cominatorii (sau penalitățiile) nu mai pot să fie datorate când e clar că debitorul nu are de gând să plătească pentru că atunci automat se ajunge la o executare prin echivalent sau la o executare silită. De asemenea, penalitățile nu mai au niciun fel de sens dacă obligația este pecuniară sau de a da pentru că acestea pot fi executare direct. Reținem în felul următor: 1. Daunele cominatorii sunt interzise nominal. 2. Daunele cominatorii sunt înlocuite cu penalitățile. 3. Daunele cominatorii sunt mijloc de presiune al debitorului ca să-l pună pe acesta pe șinele executării obligației în natură. (Nu țin minte să fi dat vreodată cum se calculează aceste penalități pentru că dacă vă uitați la articolul 906 CPC ele se calculează în funcție de natura obligației într-un fel sau altul) La Universul Juridic există un anumit autor, Ghiță, care tratează în câteva sute de pagini cum penalitățile au înlocuit daunele cominatorii. Cominatoriu vine de la amenințare deci sunt daune de amenințare, se amenință pur și simplu. Le scoatem din discuție și noi nu o să discutăm despre penalități decât foarte rar și incidental despre penalitățile numite dobânzi. Aceste dobânzi sunt defapt daune-interese moratorii, iar acestea reprezintă despăgubiri datorate întârzierii executării obligației: obligația nu s-a executat la scadență, iar creditorul are dreptul să obțină o despăgubire pentru neexecutarea la timp și această despagubire este reprezentată prin aceste daune-interese moratorii. De obicei, se 18 cumulează cu executarea în natură. Dacă obligația este bănească, aceste daune-interese moratorii se numesc dobânzi. Codul de procedură civilă folosește în ansamblu și generic denumirea de penalități și pentru dobânzi. Daunele-interese compensatorii sunt cele care efectiv înlocuiesc, compensează executarea în natură cu executarea bănească. Deci acestea reprezintă expresia bănească a valorii inițiale a obligației stabilite în natură. Exemplu: obligația în natură constă în a da un cal, calul face 15.000 lei, calul nu a fost dat și trebuie să plătească cei 15.000 lei pentru că aceasta este valoarea lui. Sursa obligației Nu ne-am referit la sursa obligației. De fapt, toate chestiuniile acestea sunt luate în materie de inexecutare a obligațiilor generate de contract și va trebui să trecem în revistă dacă există o diferență între inexecutarea obligațiilor în funcție de sursa lor. Veți vedea, Codul civil le comprimă pe toate și face o chestie complet ilogică. Pentru Codul civil inexecutarea obligațiilor sau executarea silită a obligațiilor se reduce la executarea 87

obligațiilor generate de contract, ceea ce este complet greșit. 1. Executarea voluntară a obligațiilor 1.1. PLATA Plata este executarea voluntară a obligației așa cum a fost ea stabilită la momentul încheierii raportului obligațional. Plata este un cuvânt tehnic care, spre deosebire de jargonul juridic, are un înțeles foarte vast, în sensul că plata desemnează executarea obligației în natură, oricare ar fi prestația. Nu trebuie să reduceți ideea că se face plata doar dacă obligațiile ar fi pecuniare. Obișnuit se spune că se plătesc 10 lei, 100 lei, adică plata ar desemna executarea obligațiilor bănești – nu, este greșit. Juridic se spune că se face plata dacă e obligație de a da, de a face, de a da bani etc. Oricare ar fi natura prestației, se vorbește despre plată și se desemnează o executare voluntară. Codul civil ne spune la Art. 1470 că Orice plată presupune o datorie și se referă la faptul că: dacă nu e o datorie, nu e o plată. Întotdeauna dacă se plătește ce nu se datorează e plata indebitului, care e un fapt juridic ilicit, care este o sursă specială de obligații, în special obligația de restiutire a ceea ce s-a plătit fără debit. E o chestie foarte logică și foarte simplă aici – întotdeauna tehnic și practic trebuie să verifici obligația care se execută. Dacă nu ai obligație nu poți să discuți despre plată. Plata indebitului nu e o plată, ea e cu totul altceva. 19 Datoria este temiul juridic al plății; datoria este cea care justifică cauza juridică a actului plății. Natura juridică Plata este un act animat de o voință specială, este voința solvensului de a stinge obligația. El execută prestația cu scopul de a stinge obligația și de a se libera. Acest animus solvendi trebuie să existe în toate cazurile. În momentul în care se execută o prestație fără intenția de a se stinge obligația, este ce? Exemplu: A îi datorează lui B – 10 lei, A îi dă lui B - 10 lei, fără să rezulte de niciunde din speță că s-a stins obligația. Ce ar putea să fie însă? Ar putea să fie o donație. Acum una din chestiunile în legătură cu natura juridică este că mulți autori consideră că plata e de fapt un fapt juridic, nu un act juridic. Subliniez, poziția mea (a profului) este că plata e un act juridic. Dacă observăm textele de lege, Art. 1468-1509 NCC, care reglementează „Plata”, e un fel de paritate. Câte argumente ai de lege lata să spui că plata e un fapt juridic, tot atâtea argumente ai să spui că e act juridic; e un fel de armistițiu. De ce e așa? Pentru că cei care au reglementat nu și-au pus problema ce este plata. Legea vorbește despre capacități și incapacități, la fapte juridice nu se vorbește de capacități și incapacități – acesta e un argumentul pentru faptul că plata ar fi un act. Dacă vă uitați la probă, este un articol care spune că proba plății se face cu orice mijloc de dovadă – acesta ar fi un argument pentru ideea că plata e un fapt. E un fel de remiză tehnică pentru că n-ai putea să tragi concluzia că legea a mers într-o anumită direcție, spre act sau fapt. De ce ar fi important să considerăm că nu e un fapt? În primul rând, debitorul trebuie să fie animat de intenția de a stinge obligația; această intenție face ca operațiunea lui de a executa obligația să aibă un sens juridic; sensul juridic este dat de intenție, de cauza juridică. Cauza juridică este specifică actelor, nu faptelor. Dacă nu mergi pe planul acesta, vei considera că de fiecare dată când se execută o obligație vei avea o plată. Sau când se face o plată, vei avea întotdeauna o obligație, ceea ce va duce la o confuzie generică și generală. În definitiv și în fond nu s-ar putea răspunde la întrebarea dacă debitorul dă o sumă de bani sau execută o prestație care ar putea să fie în legătură cu obligația. Și dacă nu-i învestită această prestație cu executare, cu intenția de a stinge, s-ar 88

putea ajunge automat la ideea că orice prestație execută o persoană către o altă persoană ar fi tot timpul o plată, ceea ce e cât se poate de fals. Nu poți să reduci totul la plată, de genul „A a executat ceva în beneficiul lui B, este o plată”. Plata trebuie să fie o datorie. Datoria aia trebuie să fie validă și să existe această intenție de a produce efectele extinctive. Intenția de animus solvendi e legată de finalitatea operațiunii, de finalitatea plății care e pur și simplu să se stingă obligația de-a întregul, 20 debitorul să fie liberat și să nu mai existe post plată niciun raport între debitor și creditor. Plata este momentul în care debitorul și creditorul se înstrăinează juridic, se resping juridic, iar respingerea și indiferența asta juridică se face prin plată. Acesta e efectul esențial al plății: stingându-se principalul, se sting accesoriile. Condițiile juridice Ca să le țineți minte, am pus câteva întrebări. Ca să discuți despre condițiile plății, trebuie să treci în revistă chestiuni legate de subiecți: cine - cui face plata? ce – unde când se face plata? de ce se face plata? Pentru că există o datorie și debitorul este animat să o stingă - acesta este rațiunea din punct de vedere tehnic al obligației. Cine poate să facă plata? Cine este ținut să facă plata? Dacă pui întrebarea cine poate să facă, răspunsul va fi oricine. Cine poate primi plata? Nu oricine, ci numai unul. Concluzii: a. Oricine poate să facă plata. b. Nu este ținut la plată decât debitorul. c. În principiu, nu poate să primească oricine, ci numai unul, creditorul. a. Cine poate face plata? REGULA este că oricine poate să facă plata Primul interesat să facă plata este debitorul și din punct de vedere practic cele mai multe variante sunt cu debitorul care este solvensul și vrea să se libereze. Pot să existe însă persoane care sunt străine de raportul juridic, terți care fac plata. Pot să fie terți care sunt interesați sau terți care nu sunt interesați să facă plata. Codul civil reglementează la art. 1474 plata făcută de un terț. Uitați-vă la 1474(3) – Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului. În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.”. De ce e așa? 1. e greșit textul sau 2. totuși există o rațiune. Codul civil reglementează situația în care oricine poate să facă plata. Aici e discuția dacă poate creditorul să refuze plata făcută de altul decât de debitor? Regula este că creditorul nu poate să refuze decât dacă are un interes cert, de exemplu dacă obligația e intuitu personae, dacă debitorul s-a opus. La un moment dat apare un terț, care poate să fie interesat sau dezinteresat și NCC spune că plata făcută de un terţ stinge, dacă e făcută pe seama debitorului și în cazul ăsta nu există subrogație. Subrogația este o excepție, este o plată care constituie o excepție de la efectul stingător. Nu stinge obligația plătită, ci o transmite subrogatului, înlocuitului în raportul juridic. Solvensul îl înlocuiește pe accipiens. 21 Fiți atenți, e făcută pe seama debitorului. Din punct de vedere practic plata poate să fie făcută în felul următor: însuși debitorul printr-un reprezentant al său, pe seama sa. Asta înseamnă că debitorul nu merge singur, ci trimite un reprezentant, de cele mai multe ori convențional. Deci plata e făcută printr-un terț, care îl reprezintă pe debitor și în cazul ăsta nu există subrogație. De ce nu există subrogație? Pentru că e plata făcută de debitor prin altul și intenția este să se stingă obligația, nu să se subroge pentru că dacă s-ar subroga reprezentantul în dreptul creditorului plătit, debitorul nu a făcut plata și tot s-ar învârti la infinit chestia asta. Cu alte cuvinte, situația juridică a reprezentantului debitorului sau a 89

persoanei prin care debitorul plătește este asimilată complet debitorului. Toți care fac plata pentru debitor, în numele debitorului și sunt animați în principiu de executarea obligației, nu operează subrogația pentru ei, pentru că intenția este să fie stinsă obligația, nu transmisă. De asta spune Codul Civil la art. 1474 că cel care plătește pentru debitor nu se subrogă, ci pur și simplu execută în numele și pe seama debitorului. Acest lucru se poate întâmpla numai dacă admiți că plata e un act juridic. Pentru că reprezentarea e valabilă doar la acte juridice, nu la fapte juridice. Poate să fie un terț care face plata și terțul acesta să fie interesat, iar interesul să vină de la debitor. Poate să fie interesat el în sine, poate să fie interesat deosebit de debitor și operează pur și simplu subrogația pentru că el e interesat să plătească pe creditor ca să se subroge și să acționeze apoi ulterior împotriva debitorului. Dar acesta este un caz care nu interesează practic, plata propriu-zisă, ci plata prin subrogație. Din punct de vedere tehnic, această este regula, că oricine poate să facă plata. Codul civil reglementează ideea că debitorul se poate opune ca altul să facă plata în locul lui. Această opunere trebuie să fie justificată, dar este clar că dacă se ajunge la regula că oricine poate să facă plata, preluarea de datorie – art 1601(1) are sens, dar n-are sens art.1605 – Preluarea datoriei convenită cu debitorul îşi va produce efectele numai dacă creditorul îşi dă acordul. În sensul că oricine poate să-l forțeze, de regulă, pe creditor să primească o plată, chiar dacă nu este debitorul original și atunci preluarea de datorie își produce efectele peste capul creditorului. O ultimă chestiune, care este o derogare de la dreptul comun: legea spune că cel care face plata nu poate să opună incapacitatea lui. Debitorul nu poate să ceară restiuirea pe motiv că el a fost incapabil la momentul în care a plătit. Este o excepție de la regula că cel incapabil poate să opună celuilalt starea lui de incapacitate. b. Cine poate să primească plata? Poate să primească plata exclusiv creditorul, asta e regula, e restricție. Creditorul, spune legea, sau o persoană indicată de creditor și nu altcineva. „Persoană indicată de creditor” – poate să fie indicată prin act juridic, poate să fie un reprezentant, poate să fie indicată de instanță (ex. în materie de poprire), poate să fie indicată de lege (ex. în materie de alocații, pensii, obligații de întreținere). 22 • Ipoteza creditorului lipsit de capacitate Regula: creditorul trebuie să aibă capacitate. Excepție: dacă se plătește unui creditor incapabil trebuie să se dovedească că plata a profitat și atunci ea este liberatorie. Vedeți, regula e exact invers. Nu ți se cere capacitatea debitorului, ci ți se cere capacitatea creditorului. Ce înseamnă că trebuie să profite? Generic, la incapabil așa se spune, că trebuie să profite, trebuie să fie un plus patrimonial. De aici, prin forța împrejurărilor, plata presupune un plus. Vine debitorul și îi dă 100 de lei creditorului, suta aceea de lei e la activ patrimonial. Dar ce înseamnă că „a profitat” de suta de lei? Că legea nu spune niciunde, legea spune că trebuie să profite. Generic, se poate spune că profită cuiva o plată, în cazul nostru, creditorului incapabil, atunci când nu e ținut să o restituie și o folosește cum dorește el. Deci dacă nu e supus la restituire. Când ar putea să fie supus la restituire? Dacă s-ar desființa pentru incapacitate, atunci nu mai profită de ea pentru că e ținut să o dea înapoi. Deci cam acesta ar fi din punctul de vedere al creditorului. • Ipoteza în care creditorul nu acceptă plata (CC vs. CPC) S-ar putea însă să fie și creditori care nu vor să accepte plata. Și iar ajungem la discuția dacă debitorul ar avea un drept de a impune plata. Codul Civil reglementează punerea în întârziere a creditorului, care, de fapt, este 90

o ofertă reală urmată de consemnațiune. Punerea asta în întârziere este un mecanism procedural prin care creditorul e forțat să primească prestația de la debitor. Este un fel de „executare forțată” a creditorului. Creditorul e forțat să primească ceea ce el, în mod natural ar trebui să primească, fără să facă nazuri. Codul Civil spune la articolul 1510 că „creditorul refuză în mod nejustificat să primească plata” Art. 1510 Noul Cod Civil Cazuri de punere în întârziere a creditorului Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia. Debitorul are de dat 10 oi și vine cu o capră. Asta nu e o plată. Pe cale de consecință, eu refuz prestația pentru că nu este o plată. Dar în momentul în care creditorul are de primit 10 lei, dar nu vrea să îi primească, are de primit 10 oi, dar nu vrea să le primească, are de primit 200 de tone de varză (de multe ori, nu poate să gestioneze situația faptică pentru că sunt cheltuieli mari legate de executarea prestației și, prin urmare, el vrea ca aceste cheltuieli să rămână la debitor), el nu vrea, nu are acum bani să plătească 200 de camioane, să ridice două milioane de tone de nisip deoarece costă de înnebunești. Și atunci, din punctul de vedere al creditorului, este foarte justificat. Din punctul de vedere al 23 debitorului, nu este deloc justificată neplata. Deci justificatul trebuie să fie legat de raportul juridic al obligațiilor și să excludă culpa, adică nu se lasă plata la cheremul creditorului. Asta vrea să spună legea cu punerea în întârziere a creditorului. Clasic, punerea în întârziere se referă la debitor. Debitorul e pus în întârziere atunci când e somat să facă plata. Și există o punere în întârziere a creditorului care, de fapt, se realizează printr-o ofertă reală urmată de consemnațiune și care este reglementată și de Codul de procedură civilă la articolele 1006 - 1013. Dacă vă uitați la articolul 1000, veți vedea că, spre deosebire de articolul 1510 din Codul Civil, nu mai vorbește de „refuz nejustificat”. Art. 1000, Codul de procedură civilă Transformarea cererii La solicitarea reclamantului, până la închiderea dezbaterilor la prima instanţă, cererea de ordonanţă preşedinţială va putea fi transformată într-o cerere de drept comun, situaţie în care pârâtul va fi încunoştinţat şi citat în mod expres cu această menţiune. Legea civilă, la articolul 1510 NCC, spune că nu poate creditorul, nejustificat, să refuze plata. Codul de procedură spune în felul următor: „refuză plata”. Codul Civil trimite la Codul de procedură în ceea ce privește punerea în întârziere. Ce se aplică? Trebuie să dovedești într-o speță că e nejustificat sau nu? Că vă dați seama că totul e o chestiune de executare aici. Se pune în executare sau nu se pune în executare consemnațiunea aceea? Deci legea de procedură, pur și simplu, a uitat un cuvânt. Trebuie să ajungem la concluzia că e nevoie de un refuz nejustificat pentru a putea fi pus în întârziere creditorul, adică să nu existe niciun fel de motiv ca creditorul să refuze prestația oferită de către debitor. Vreau să vă atrag atenția, însă, că trebuie să aplicați articolele acelea din Codul de procedură civilă. Ora 3 Nu am să vă cer decât să știți niște chestii de principii cu această zisă punere în întârziere. Voi reveni cu punerea în întârziere a debitorului că aceea este importantă. Aici am vrut să vă sesizez că, la urma urmei, trebuie să fie lucrurile și practice, că dacă tot așa, teorii, povești... Acestea nu sunt de fapt filosofii, iar dacă legea spune de punerea în 91

întârziere a creditorului și vorbește de oferta reală urmată de consemnațiune, îți pui problema: „Ce e chestia asta?”. În al doilea rând, îți pui problema: Cum Codul civil poate să reglementeze complet altceva, sub aceeași denumire ca și Codul de procedură civilă? Executorii judecătorești nu citesc Codul civil. Ei citesc Codul de procedură civilă. Meseria lor este punerea în executare. „Unde vrei, domnule, să validez eu oferta reală? Ce povești? Nu se validează nimic”. Acolo se discută despre anularea ofertei reale, respectiv a 24 consemnațiunii, care poate să ducă la întoarcerea plății. Dar asta nu este reglementată deloc în legea substanțială. Deci, ce vreau să vă subliniez? Până acum am văzut că există falii, nu numai logice, ci texte care se bat cap în cap în dreptul substanțial. De ce Codul e așa și are în el chestii care se bat cap în cap? Că așa a fost făcut. Nu vreau să găsesc neapărat nod în papură, dar nici nu pot să explic orice numai de dragul de a vă da explicații. Nu pot să explic orice tâmpenie. Observăm că nu e o lege în sine Codul civil, ci el e legat de Codul de procedură civilă. Codul de procedură duce la executare. Toate poveștile acelea cu daune cominatorii nu sunt în Codul Civil, ci în Codul de procedură civilă. Codul de procedură civilă reglementează punerea în întârziere, căruia, de fapt, nici nu îi spune „punere în întârziere”, îi spune „ofertă reală urmată de consemnațiune”, adică exact așa cum îi spunea în vechiul Cod. Nu e invenție. Unii spun că „punerea în întârziere e invenție”. Admiți că e o invenție a Codului Civil numai sub denumirea asta, eventual, dar nu din punct de vedere al existenței, nu din punct de vedere al mecanismului. Și atunci, ce să aplici? Părerea mea e că e foarte simplu aici. În momentul în care ai mecanisme procedurale, trebuie să aplici mecanismele procedurale pentru că ele sunt puse în operă de executorul judecătoresc, care lucrează sub autoritatea instanței de executare. Instanța de executare va face, tehnic, executarea, care, practic, e dusă la îndeplinire de executor. O să mai discutăm despre asta la titlu executoriu. Ce este oferta reală urmată de consemnațiune? Este o procedură care funcționează în doi pași: oferta reală și consemnațiune i. Oferta reală Ofertei i se spune că este „reală” pentru că se ofertează, i se arată de către debitor creditorului bunul cu care urmează să fie plătit. Deci nu este o ofertă generică: „Vin să îți plătesc”. Debitorul spune: „Am 3 oi. Uite oile”. Le face poză și spune: „Oile sunt aici”. Deci ofertei i se pune că este „reală” pentru că identifică obiectul prestației. Oferta reală se comunică prin notificare creditorului, care poate să o accepte. Dacă o acceptă se consideră că s-a făcut plata, obligația se stinge și debitorul e liberat. Numai că „filmul” e cu creditori încăpățânați: după oferta reală, creditorul refuză orice fel de discuție sau spune: „Nu primesc plata”. Și urmează faza a doua a procedurii, care este consemnațiunea. ii. Consemnațiunea Consemnațiunea înseamnă indisponibilizarea bunului ori sumelor cu care urmează să se facă plata într-un cont sau într-un loc la dispoziția creditorului. De aceea i se spune Casa 25 de Economii și Consemnațiuni (CEC). Se consemnează bunul în sensul că se indisponibilizează la cheremul creditorului. E evident că dacă ai zece tone de pește, e greu să faci asta. Consemnațiunea este, din punct de vedere tehnic, o chestie de depozit, care ține de natura bunului. Dacă e cu sume de bani, depozitul e bancar. Depozitul trebuie să fie potrivit bunurilor de dat. Una e să îi dai 200 de tone de cereale, alta e să îi dai bunuri congelate ș.a.m.d. 92

Consemnațiunea, în schimb, trebuie să îi asigure, juridic, accesul direct al creditorului la bunuri ca el să le ridice de acolo. Oferta reală urmată de consemnațiune, în momentul în care se face consemnațiunea, stinge obligația și debitorul este liberat. Deci, se stinge nu la momentul ofertei, ci la momentul în care se consemnează bunurile, adică obiectul de plată. Din momentul acela creditorul preia riscurile bunului, preia cheltuielile, iar debitorul are dreptul la dauneinterese (dacă e cazul). Și spune Codul Civil (textul e complet aiurea) că debitorul este în drept după oferta reală, după consemnațiune, să culeagă fructele bunului. Povești. Ce ne interesează este că riscul se strămută de la debitor la creditor. În materia asta riscul înseamnă că, dacă bunul a pierit la debitor, debitorul este obligat să refacă bunul și să îl plătească (dacă nu este o pierdere fortuită). Din punctul acesta de vedere, tehnic, oferta reală urmată de consemnațiune răstoarnă regula de risc. Deci momentul consemnațiunii este ca și când ai spune că s-a plătit. Acela este momentul plății. Consemnațiunea se notifică, conform Codului de procedură civilă, creditorului. Această procedură a existat în Codul de procedură de la 1865 și a fost reglementată în Codul civil de la 1864. Singurul element de noutate din 2011 este denumirea lui nouă de „punere în întârziere” și bineînțeles că oamenii de știință n-au decât să speculeze dacă punerea în întârziere e altceva decât chestia asta. Eu v-am prezentat mecanismul și mecanisml vrea de fapt să asigure că, după consemnațiune, debitorul este liberat. Deci nu îl poți ține pe debitor legat de gât cu creditorul. Debitorul poate să fie liberat și fără voința creditorului. Vedeți, iar se verifică că e vorba de un act, iar e voință ș.a.m.d. • Ipoteza plății făcute unei alte persoane decât creditorul Ultima întrebare este dacă plata se poate face și unei alte persoane decât creditorului obligat? Răspunsul de principiu este nu. Prin excepție, o plată e considerată făcută validă, deși nu se plătește creditorului, ci unui terț, dacă creditorul ratifică plata. Ceea ce înseamnă că terțul accipiens dobândește ulterior creanța, ceea ce înseamnă că el este un cesionar al 26 creanței, iar debitorul care a plătit, de fapt, a plătit anticipat, înainte de a i se face opozabilă cesiunea. „Ratifică” – asta te duce cu ideea tot la acte că, de obicei, actele se ratifică, nu faptele. „Ratifică” ca și când consideri că a fost un mandat de plată. În fine, Codul Civil mai are un text care spune că este validă plata dacă se face terțului care arată sau îi exhibă o chitanță liberatorie: Art. 1477. Plata făcută unui terţ (1) Plata făcută unei alte persoane decât cele menţionate la Art. 1475 este totuşi valabilă dacă: a) este ratificată de creditor; b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei; c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de creditor. (2) Plata făcută în alte condiţii decât cele menţionate la alin. (1) stinge obligaţia numai în măsura în care profită creditorului Uitați-vă la articolul 1477, alineatul 1, punctul c mă interesează, pe celelalte le-am trecut în revistă. „c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de creditor”. Deci acela este un terț care primește plata și o primește în mod valid pentru că are o chitanță liberatorie. Este o subrogație. Și chitanța aceea nu e liberatorie, ci subrogatorie. Deci e cazul de subrogare consimțită de debitor, în care vine 93

terțul și arată chitanța subrogatorie. Am subliniat cuvântul „liberatorii” pentru că este pur și simplu greșit. Dacă chitanța ar fi liberatorie, chitanța liberatorie ar stinge obligația și ar fi un caz de plată fără datorie, ar fi o situație de plată a indebitului. Legea nu se interesează și de aceea, dacă vine un student și face confuzia între chitanța liberatorie și chitanța subrogatorie îi spui „Tu nu ai învățat. Mai mergi trei ani și învață diferența”. Dar Codul civil are așa, un lărgmânt... Totuși eu nu cred că un legiuitor poate să folosească altfel cuvintele decât trebuie. Cred că legiuitorul e ținut de niște legi supreme, iar prima lege este gramaticală, a doua este logica, a treia este bunul simț si după aceea urmează legitimitatea juridică. Deci e vorba de cazul când se plătește unui terț care s-a subrogat și acela de fapt urmează să primească plata. Acestea au fost cazurile de excepție în care un terț ar putea să primească în locul creditorului banii. 27 • Ipoteza plății făcute unui creditor aparent Art. 1478. Plata făcută unui creditor aparent (1) Plata făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor. (2) Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor. Legea spune că plata făcută creditorului aparent e validă și îl liberează pe solvens existând obligația accipiesului ca, la momentul în care se dovedește că este aparent, să transmită mai departe obiectul plății. Deci ai un creditor aparent. De unde apare? cazul cel mai frecvent este în materie de succesiuni; avem X – moștenitor al creditorului și X este evins, e înlăturat de la moștenire ulterior, adică după ce a primit plata. Și se dovedește că X a fost creditor aparent. Toată lumea credea că el e moștenitorul creditorului. Creditorul moștenitor (X) este evins și apare a fi un creditor aparent. Plata facută cu bună-credință este o plată validă cu efect liberatoriu; debitorul iese din discuție. Urmarea este că, creditorul aparent (X) trebuie să predea prestația primită de la debitor către adevăratul creditor, către persoana în drept să primească plata. Deci s-a vrut să se scurtcircuiteze legătura pentru că altfel, dacă nu exista regula asta, trebuia să se recupereze plata după desfințarea aparenței, de către solvens și solvensul trebuia să mai facă o plată către adevăratul creditor, ceea ce încurca. Aceștia sunt subiecții. Cine poate să facă plata? Regula este că oricine! Cine poate să primească plata? Doar creditorul! c. Unde se plătește? Art. 1494. Locul plăţii (1) În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor: a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii; b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului; c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului REGULA 28 Regula este că plata e cherabilă, iar nu portabilă. Ce înseamnă cherabil și care e logica aici? Logica Codului este că interesul creditorului este să fie plătit, ceea ce înseamnă 94

că creditorul trebuie să meargă să își caute plata. A fi cherabil, iar nu portabil înseamnă că, creditorul se duce la domiciliul sau sediul debitorului să primească plata. Deci locul plății este dat de sediul sau domiciliul debitorului unde este căutat de creditor (în lipsă de stipulație contrară) EXCEPȚII Sunt două excepții: una ține de Vodafone și alta ține de gulii. o Dacă obligația e pecuniară și vă gândiți la Vodafone sau Orange, adică dacă obligația este de a da bani, debitorul trebuie să se ducă la creditor să plătească. Deci vă duceți dumneavoastră și plătiți la Vodafone în calitate de debitor (le fel este și la bancă – tot debitorul merge să plătească). Că dacă vin ăștia la voi acasă nu-i bine. În cazul acesta plata este portabilă – o poartă debitorul la sediul sau domiciliul creditorului o Și mai este o regulă neutră, în sensul că nu ține nici de portabil nici de cherabil, ține de locul unde se află bunurile care trebuie să fie individualizate. Regula aceasta se aplică la bunuri generice. Și legea spune că atunci când trebuie să fie determinate bunurile pentru plată, locul plații este locul unde se aflau bunurile la data încheierii contractului. Cum le țineți minte? Țineți minte cuvintele acelea cherabil și portabil, că asta e toată treaba; vă gândiți după aceea la obligația dumneavoastră de a plăti și că tu, debitor, porți plata; după care vă gândiți la gulii sau la ce bunuri generice vreți. Vedeți că totul se interpretează în favoarea debitorului. Nu cumva debitorul să transpire ducând el plata. Transpiră doar când e vorba de obligații pecuniare și bunurile de gen. Locul unde se plătește este locul determinat de părți. Deci solvenșii și accipienșii trebuie să se înțeleagă unde se plătește. Dacă nu se înțeleg se aplică regulile pe care le-am spus. 29 d. Când se plătește? Regula este că se plătește la scadență. Codul civil instituie formal regula că orice plată făcută înainte de scadență e validă. Deci plata anticipată este validă, nu este considerată plata indebitului. Fiți atenți că asta o să găsiți în tot felul de grile. A plăti înainte de scadență nu este o plată a indebitului, că există debit. Scadența este în principiu în favoarea debitorului și atunci debitorul solvens poate să renunțe la beneficiul termenului și automat plata anticipată este validă. În materie de plată a indebitului o să vedeți că există o regulă care derivă din asta și o modifică în sensul că, dacă debitorul a fost în mod dolosiv obligat sau a fost violentat obligat să plătească, adică i s-a viciat consimțământul, atunci plata anticipată nu este validă. Acesta iar este un argument în sensul că plata ar fi un act, nu un fapt. Momentul plății are importanță când plata se face prin virament. Când se face plata prin virament, momentul plății este momentul creditării sau alimentării contului creditorului. Deci momentul în care ajung efectiv banii la accipiens, nu momentul emiterii ordinului de plată. Este o consecință și la nivel probatoriu în sensul că ordinul de plată semnat de solvens și de banca sa nu fac decât să prezume plata. Dovada plății prin virament se face prin confirmarea plății, respectiv a viramentului, de către banca accipiensului. Acestea sunt reguli din secolul al 8-lea pentru că cei care au făcut Codul civil nu au aflat nici de internet banking, nu au fost nici la bancă. De ce? Gândiți-vă la ce am spus înainte. Te duci tu la bancă și spui „– măi bancă! Eu am plătit 10 lei lui Gicuță care e clientul tău și creditorul meu. Îmi confirmi tu ordinul de plată? – Dispari. – Îmi faci o dovadă că au intrat banii? – Dispari”. Banca nu poate să opereze și nu poate să spună ce 95

este într-un cont, decât titularului. Nu poți să reglementezi că banca e obligată să spună unui terț ce s-a întâmplat în contul acela. Dar așa e reglementarea... Articolele trebuie să fie reținute. Vă dați seama că regulile acestea nu sunt aplicabile dacă plătești cu ceasul, cu telefonul, cu cardul. e. Accesoriile plății Accesorile plății interesează inclusiv în ceea ce privește cheltuielile care sunt, potrivit regulilor de drept comun, în sarcina debitorului. Cheltuielile plății privesc toate faptele premergătoare plății (actul executării în sine), precum și cheltuielile cerute de eventualele acte juridice accesorii. Din punct de vedere practic cheltuielile sunt legate în special de modalitățile de a face posibilă plata pentru că plata poate să presupună o sumedenie de acte juridice 30 premergătoare: extrase de cont, extrase de carte funciară, ridicări popriri, acte administrative și așa mai departe; sau poate să fie pur și simplu o chestiune de organizare de șantier. Nu poți să aduci 2 t de balast dacă nu ai făcut un drum și nu l-ai pietruit cum trebuie de 150 m. f. Dovada plății Aici vreau să subliniez că trebuie făcută diferența între chitanța liberatorie și subrogatorie. Creditorul accipiens, primind plata, eliberează o chitanță. Chitanța este liberatorie pentru că îl liberează pe debitor de obligație, consemnând că este stinsă obligația. Codul civil mai spune că debitorul poate să ceară pe lângă chitanță și titlurile obligației, adică înscrisurile constatatoare. Chitanța liberatorie consemnează stingerea și se deosebește din punctul acesta de vedere de chitanța subrogatorie care este emisă tocmai pentru a indica că plata este făcută pentru subrogare, nu pentru stingere. Acesta este dreptul comun al chitanțelor. Chitanța este un act de factură unilaterală, nu-i fac teoria, dar este cam excentrică la toate regulile și una dintre chestiunile importante practice este că, chitanțele nu se subordonează regulii datei certe. Chitanțele se consideră că ar avea în mod natural o dată certă. Chitanța este în definitiv ultimul act juridic pe care creditorul ar trebui să îl elibereze și s-a terminat discuția. Dacă creditorul nu eliberează sau refuză să elibereze chitanța, se consideră că debitorul este în drept să suspende executarea. Deci vedeți, chitanța asta este atât de importantă încât poate fi o cauză legitimă de oprire vremelnică a executării obligației. A doua regulă este, așa cum spuneam la început, că obligația poate să fie dovedită prin orice mijloc legal de probă. Reglementarea este așa... venită de pe un OZN. Chitanța este o chestiune generică care e legată substanțial de plată. Din punct de vedere practic, atunci când se pune problema dovezii plății, trebuie să țineți cont de mai multe elemente: 1. Izvorul obligației 2. Natura prestației și modalitatea de executare a ei Concluzia este că se pot imagina o sumedenie de acte juridice care să facă proba plății și care sunt separate de chitanță. Vă dau două exemple: • unul care nu e legat de chitanță pentru că nu se eliberează, deși ar trebui, dar niciunde nu se eliberează: te duci și cumperi un mănunchi de gulii/hrean din piață; în piață nu îți dă nimeni niciun fel de chitanță. Cum se face proba, în cazul acesta, a plății? Deci dai 3 lei. În momentul în care ai dat 3 lei vânzătorului, acesta o să îți 31 dea hreanul, de unde rezultă că posesia pur și simplu va face dovada plății. Deci o stare de fapt dovedește un act juridic 96

• ar trebui să se elibereze chitanță, dar se eliberează mult mai multe decât o chitanță: Vă duceți și cumpărați de la Flanco o mașină de spălat. Automat o să aveți un rând de acte juridice și de înscrisuri. Aveți un contract de vanzare-cumparare, un proces verbal de predare-primire și actele de identitate ale respectivului electrocasnic, plus garanțiile. Ca Flanco să facă dovada plății, va trebui să furnizeze toate aceste acte, inclusiv proesul-verbal de predare-primire, fiindcă acela te-a pus în posesie și așa se face dovada. Dovada asta de proces-verbal și contract și înscrisuri nu le poți cere la hrean. Unii au vrut sa pună case de marcat în piață și să fie eliberată o chitanță. Ceea ce vreau să subliniez este că facturile nu constituie de obicei dovada, nici a obligațiilor, nici a plății obligațiilor. Facturile nu indică decât că s-ar putea să fie ceva raporturi contractuale, un indiciu, facturile nefiind un mijloc de probă a obligațiilor. De cele mai multe ori ele sunt subsidiare sau subsecvente unui contract și sunt urmate de tăierea unei chitanțe și există și facturi care înglobează jos chitanța. Și ultimul exemplu să vi-l dau, ca să vedeți că lucrurile pot fi și mai complicate. Îți cumperi un apartament de 7 camere la Dej. Ca să dovedească plata, cumpărătorul trebuie să facă dovada actului, a contractul de vânzare-cumpărare, care are o sumedenie de accesorii, iar dovada propriu-zisă se face cu extrasul de carte funciară. Înscrierea actului de vânzare în CF e urmată de eliberarea unui extras și extrasul acela face dovada plății, adică a dreptului că acel cumpărător a devenit proprietar (adică a executării obligației de a da). Invers, legea impune ca după anumite sume să se facă plățile doar prin virament, de unde rezultă că vânzătorul în exemplul ăsta, trecând de 10.000 euro plata, va trebui și va putea să facă dovada că s-au plătit banii prin extras de cont. Nu e vorba nici de chitanță în exemplu acesta, nu e vorba nici de facturi, ci de un extras de CF care face dovada executării obligației de a da un drept de proprietate imobiliară, respectiv de un extras de pe contul vânzătorului (care este creditorul prețului). Deci nu vă luați întotdeauna după ce spune legea fiindcă situația poate să fie cu mult mai complicată. Oricum, legea complică și mai mult acele zise dovezi. Există aici un text de lege, art. 1503 care se referă la ceea ce am vorbit anterior în materie de remitere de datorie, la remiterea înscrisurilor. Art. 1503. Remiterea înscrisului original al creanţei (1) Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin plată. Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale. 32 (2) Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei. (3) Se prezumă, până la proba contrară, că intrarea persoanelor menţionate la alin. (1) în posesia înscrisului original al creanţei s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea creditorului. Principiile plății A. Indivizibilitatea plății – am discutat deja. Codul civil spune despre creditor că acesta are dreptul la plata integrală, exactă și la timp a obligației. Plata integrală înseamnă că debitorul nu poate să propună fracționat obiectul la executare sau, invers, nu poate să fracționeze prestația chiar dacă aceasta ar fi divizibilă natural. Așadar, chiar dacă obligația este divizibilă, plata este indivizibilă. Și vam dat exemplul cu cei 10 lei pe care trebuie să îi plătești la Vodafone. La Vodafone ai de 97

plătit 10 lei, o creanță pecuniară, divizibilă natural. Nu poți să te duci să îi spui celui de la ghișeu „Eu îți plătesc azi un leu, mâine un leu etc.” fiindcă o să îți spună cel de la ghișeu că plata este indivizibilă. Evident că indivizibilitatea plății are o sumedenie de excepții și excepțiile sunt legate de tot felul de realități, iar ce ne interesează este că imputația plății poate să ajungă să fie și ea un exemplu de divizibilitate a plății (adică poate fi o excepție de la principiul indivizibilității plății) B. Imputația plății Ce este imputația? Imputația plății înseamnă scădere. Vă imaginați ipoteza în care între același creditor și același debitor, ultimul este ținut să facă mai multe plăți pentru că este obligat de mai multe ori față de același creditor, la prestații cu obiect identic. De cele mai multe ori, practic, e vorba că debitorul are de plătit mai multe sume de bani izvorâte din raporturi distincte cu același creditor. Vă imaginați că există comercianți care au de plătit mai multe facturi către același furnizor. De ex. o firmă de catering are un contract cu un furnizor de materii prime (eg. carne, mezeluri, apă minerală) și este un flux de plăți (tot timpul firma va trebui să plătească bani – are o obligație pecuniară). La un moment dat se pune problema că nu s-au plătit integral toate facturile și atunci ceea ce s-a plătit de unde se scade? Asta este imputația. Ai avut 3 obligații de plătit și tu ai plătit în 3 facturi și cele 3 facturi însumate nu ajung la niciun fel de concluzie. Atunci ce plăți ai făcut tu? Practic, nu se știe ce s-a plătit. Există plăți, dar nu există determinat care obligație s-a stins. Și atunci trebuie să se impute, trebuie să se determine niște reguli după care să se scadă prestațiile executate de debitor din creanțele avute de creditor. 33 Situația poate să fie și în felul următor: creditorul are 3 creanțe de 120 lei și debitorul emite un singur ordin de plată și plătește 100 lei. Se o diferență de 20 lei. Se pune problema „ce a plătit?”, că nu a specificat acolo. De ce e important să știi ce s-a plătit? datorită accesoriilor în special și, mai ales, a dobânzilor. - s-ar putea să nu fie identice creanțele și unele dintre ele să creeze dobânzi mai mari, iar altele dobânzi mai mici. - s-ar putea pune problema dacă s-au plătit datorii care sunt prescrise sau nu. S-ar putea pune problema dacă într-adevăr s-au stins toate datoriile. Deci, din punctul acesta de vedere imputația reprezintă o operațiune de scădere a ceea ce s-a plătit din ceea ce se datorează de debitor, creditorului. Evident că imputația are sens dacă nu s-a plătit tot și dacă toate obligațiile au același obiect. Legea nu mai spune să fie bunuri fungibile de aceeași natură, ci același obiect. E logic sau ar fi trebuit reglementat ca în materie de compensație? Nu este o compensație aici fiindcă obligațiile nu sunt reciproce. E vorba de actul plății pe care îl face debitorul care e ținut de mai multe obligații față de acelasi creditor. Deci creditorul urmează doar să primească, nu să și plătească la rândul lui pentru că el nu este debitor în raporturile cu debitorul său. Care sunt regulile după care se face imputația? Legea instituie mai multe reguli: - Prima este acordul părților – dacă se înțeleg părțile. - A doua regulă este că stabilește legea. Dacă nu există acord, spune legea (legea e subsidiară acordului). Și legea spune în felul următor: o prima regulă legală este că debitorul indică ce obligații a vrut să stingă. o a doua regulă e că, dacă nu indică el, e în drept să indice creditorul ce consideră că s-a stins. o a treia regulă este că, dacă nici debitorul, nici creditorul nu indică, arată legea ceea ce se stinge, în ordinea prevăzută de aceasta. 98

Când imputația este făcută de creditor, acesta nu poate să considere că s-au stins obligațiile prescrise, respectiv cele contestate, pentru că ar „juca” imputația în defavoarea debitorului. Nu poți să prezumi că debitorul a făcut chestia asta. În ceea ce privește imputația făcută de lege, legea arată pur și simplu care este ordinea și acolo sunt niște litere pe care trebuie să le țineți minte: S C O P (REGULILE TREBUIE APLICATE UNA DUPĂ ALTA) 34 • Scadent – prima dată se consideră că s-au stins prin imputație obligațiile scadente, ceea ce înseamnă că unele sunt scadente, alte nu sunt scadente. În ipoteza în care toate obligațiile sunt scadente nu mai poți aplica regula aceasta, ci o aplici pe a doua: • Chirografar – se consideră că s-au plătit obligațiile chirografare înaintea celor garantate; dacă la scadență toate sunt și chirografare sau toate sunt la fel de garantate, te uiți la O: • Oneros – obligațiile care sunt mai oneroase se vor stinge înaintea celor mai puțin oneroase. Mai oneros = care are dobânzi mai mari; și atunci compari de fapt dobânzile. Dacă toate obligațiile sunt scadente, chirografare sau la fel garantate, oneroase la fel (au aceeași dobândă), te uiți la care sunt cele mai vechi și le plătești pe cele mai vechi pentru a evita prescripția lor. Dacă toate sunt la fel de vechi, le plătești proporțional: • Proporționalitatea (ultima regulă) – înseamnă că se va plăti proporțional și acesta este cazul în care imputația este o excepție de la indivizibilitatea plății. Automat plata devine divizibilă. Plătești proporțional cu ce reprezenta fiecare obligație din tot, de unde trebuie să vezi că ai un raport acolo. În exemplul anterior în care datoria era de 120, s-a plătit 90 și erau 3 datorii: prima reprezenta 1/3, a doua 1/4 și a treia 5/12, atunci înseamnă că din cei 90 vei divide potrivit acestui raport și vei face imputația potrivit 1/3, 1 și 5/12 – deci proporțional cu ce reprezenta fiecare datorie din ansamblul a ceea ce trebuia integral să fie plătit. Efecte juridice ale plății 1. Stingerea obligației. Din punct de vedere obiectiv, obligația se consideră că nu există. 2. Debitorul e liberat, nu mai e ținut la nimic; 3. Stingându-se principalul, automat se stinge tot accesoriul și secundarul. Din punctul acesta de vedere, vă uitați la Art. 1505. Liberarea garanţiilor Dacă părţile nu au convenit că garanţiile vor asigura executarea unei alte obligaţii, creditorul care a primit plata trebuie să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanţiile reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale, precum şi să restituie bunurile deţinute în garanţie, dacă este cazul 35 Art. 1505 vrea să facă din consimțământul creditorului o condiție de stingere a garanțiilor. Reglementarea este ciudată pentru că ai putea să tragi concluzia că, fără consimțământul creditorului, ar urma să ai după momentul plății, garanții. Însă garanțiile acelea fiind accesorii la ceva ce s-a stins, valorează 0. 1505 C. Civ. mai are și un sens care ar putea să fie acceptabil, și anume: dacă creditorul e posesorul bunurilor date în garanție de debitor, el este ținut să restituie bunurile, ceea ce înseamnă că are aplicație în materie de garanții reale mobiliare cu deposedare, ceea ce ilustrează foarte mult sfera de aplicare a textului. 99

CURSUL 6 PLATA (continuare) Săptămâna trecută am discutat, am îngrămădit acolo așa cum își fac unii valize când prind last minute, bagă tot în sac și pleacă să prindă avionul pe care până la urmă o să îl piardă, am îngrămădit la plată tot felul de chestii. Sunt conștient că sunt foarte greu de reținut numai la prima auzire și voi reveni asupra unora dintre chestiuni pentru că plata este foarte importantă. Am să dau un exemplu și veți vedea că acolo se pune problema nu numai a naturii juridice, ci efectiv a cum se realizează plata, fără să intereseze în definitiv sursa. De exemplu, vom discuta la un moment dat, mai spre sfârșit, despre răspunderea civilă și în special despre cea delictuală. La răspunderea contractuală vom face o schiță chiar astăzi. În momentul în care se naște raportul de răspundere avem un creditor și un debitor: creditorul e victima reparației și evident că debitorul este cel care e civilmente responsabil. Veți vedea că acolo fundamental este cum se face plata de fapt. Nu se discută aia nici în cărți, nici altundeva, dar din punct de vedere practic e foarte important să vezi cum faci plata. Imaginați-vă o situație de genul acesta: A distruge un bun de-al lui B. Se înțeleg (sau nu se înțeleg, aici discuția nu îi nepărat dacă e vorba de o hotărâre judecătorească), să fie plată 100% și se spune că se înțeleg la despăgubiri. Cum ajunge A să plătească despăgubirile în natură? că regula este să plătești în natură. I-a distrus un automobil, cum se face plata în natură? Cum ajunge automobilul nou de la A la B? cum ajunge în patrimoniu de la A la B? Sau de la un terț către B? Cum se realizează această translație? Această translație nu se poate realiza decât prin plată și este evident că plata reprezintă un act juridic că, altfel, dacă ar fi un fapt jurdic nu ai putea să îți explici cum se poate realiza o translație. (***proful nu a spus foarte clar soluția speței aici, dar reiese dintr-o idee de mai jos că executarea nu se poate face în natură, ci prin echivalent***) Există o tendință de a considera că plata e cumva cantonată în materie de executare de obligații contractuale. Acolo de fapt este o continuare a efectelor juridice ale contractului (ale actului în general, ale contractului în special). Acolo nu se ridică mari probleme, însă când sunt probleme de reparație, când sunt probleme de restituire, adică când originea obligației este altceva decât un contract, acolo accentul fundamental se pune pe plată sau pe executarea silită (dacă plata nu este posibilă, adică dacă debitorul nu vrea să plătească / să execute obligația de bună voie). Deci plata nu este o chestiune formală sau o chestiune pe care să o treci cu vederea. De aia și reglementarea ar fi trebuit să pună mai mult accent pe chestiunile nu numai practice, ci și să aducă reglementarea în secolul acesta. Ați văzut că în materie de plăți prin virament, în materie de probă, reglementarea este fie desuetă, fie anapoda pentru că nu se poate imagina să se facă plata așa cum spune Codul Civil dacă are loc o plată prin virament electronic, printr-un card sau așa mai departe. Deci sunt modalități care depășesc cu mult nivelul de înțelegere a Codului Civil. El e așa o chestie rudimentară, dar fundamental este că Codul Civil este dreptul comun pentru plată oricare ar fi materia, nu există o altă reglementare. Evident că, atunci când te uiți la cambii1 sau la alte titluri de valoare, există modalități speciale de plată, dar astea sunt niște Cambia este un înscris prin care o persoană dă dispoziție altei persoane să plătească o sumă de bani, la scadență, unei a treia persoane sau la ordinul acesteia 100 1

excepții care practic nici nu există în România pentru că în România capitalismul s-a terminat și tot vrea să se nască și se naște așa, mai mult mort decât viu. Plata însă ar trebui să constituie REGULA pentru extincția ogligațiilor, din două motive: A. plata este o executare voluntară deci chestia subiectivă care pune accentul pe debitor sau pe cel care execută pentru debitor fără să fie forțat. Asta este o chestie firească, naturală. B. plata trebuie să fie considerată ca o regulă de extincție a obligațiilor și datorită faptului că are loc o executare în natură, executarea în natură fiind întodeanuna regula în dreptul continental; în common law nu este o regulă, să știți. Între common law și dreptul acesta continental există discrepanțe majore între chestii foarte simple. În common law dacă ai fost vexat sau dacă nu s-a executat un contract, ideea este să îți iei un echivalent. În dreptul continental (și discutăm despre dreptul românesc) fundamental este ca debitorul să execute ceea ce a promis creditorului, adică creditorul să aibă la momentul extincției prestația care i s-a promis, nu altceva, nu un echivalent. Aceasta este regula. EXCEPȚIILE de la executarea care duce la stingerea obligației sunt: a. debitorul nu vrea să plătească și atunci toate problemele trec de la plată la executare silită b. așa cum ați văzut, nu se mai poate obține în natură executarea obligației și atunci se trece la o executare în echivalent sau indirectă. Aceste aspecte consituie de fapt o excepție de la principiul fundamental că executarea este voluntară și în natură

2. Executarea silită Executare silită avem când debitorul nu vrea să plătească. Pot să existe varii motive, nu ne interesează de ce nu poate să plătească sau nu vrea să plătească; pur și simplu nu plătește la scadență. Codul Civil face diferența între a nu plăti justificat și a nu plăti nejustificat. În definitiv discuția nu este atât de importantă aici pentru că de lege lata Codul Civil face o diferență între executarea silită atunci când - debitorul n-ar vrea să plătească și - imposibilitatea fortuită de executare, atunci când debitorul e împiedicat să plătească. S-ar putea vedea lucrurile și în felul următor: executarea silită niciodată nu poate să fie aplicată atâta timp cât nu i se poate reproșa debitorului faptul că nu trece la executare. Cu alte cuvinte, într-o speță trebuie să verifici să se treacă la executare numai în ipoteza în care nu este un caz de inexecutare fortuită care justifică stingerea obligției datorită imposibilității debitorului de a presta ceea ce a promis. Viziunea aceasta este cumva edulcorată deoarece C. Civ. vorbește de „temeiuri”, de „justificat / nejustificat”, se evită 101

discuția despre culpă. Dreptul civil actual, modern, e o chestiune care nu vrea să jignească „păi nu ești în culpă; n-ai motiv justificat, te doare un picior, eu știu ce te doare, ce probleme ai tu”. Dreptul actual civil pur și simplu nu este moralizator. Deci din punctul acesta de vedere C. Civ. evită într-o primă fază să considere că executarea silită e o pedeapsă, o sancțiune, dar tot acolo se ajunge, veți vedea. De ce contează chestia asta? Dacă este sau nu culpă? Din punct de vedere practic, dacă există o cauză de imposibilitate fortuită de executare, debitorul nu poate să fie silit la plată, la executare. Deși C. Civ. nu pune explicit în termenii aceștia problema, în mod logic, dacă debitorul nu plătește nu pot exista decât două cauze: fie e împiedicat de ceva mai puternic decât el, adică imposibilitate fortuită, fie mușchiul lui nu vrea, adică pur și simplu n-are el poftă să execute; cauza inexecutării este chiar în el, în mintea lui, în voința lui. Considerând că sunt îndeplinite condițiile că debitorul nu face plata, se pune problema cum se ajunge la executarea silită. Și aici sunt de discutat mai întâi preliminariile și apoi cum se face executarea (aspectele de natură strict civilă, nu acelea de natură procesuală) 2.1. Condiții preliminare ale executării silite Preliminariile sunt două chestiuni aici: titlul executoriu și punerea în întârziere. 2.1.1. Titlul executoriu Titlu executoriu îl găsiți în carte și vă spun de pe acum că nu vi-l cer la examen, nu fac grilă din el pentru că e o chestie de procedură, dar, în definitiv, trebuie să știți și chestiuni practice nu numai filisofii din acelea de trebuie să te uiți în creierul omului să vezi dacă e animus novandi și dacă nu e animus novandi te duci acasă și spui că e o dare în plată. Nu. Te întreabă tata, mama, socrul, vecinul de palier, „băi am o creanță, cum o execut pentru că debitorul nu vrea!? Nu mai răspunde la telefon, nu mai vrea să se întâlnească cu mine. Cum?” Atunci lucrurile sunt foarte simple, îl întrebi: „ai titlu executoriu?” Și în funcție de răspunsul lui, da sau nu, se trece la următoarele etape. Ce este titlul executoriu? Un înscris, întotdeauna un înscris, care constată în mod oficial o creanță certă, lichidă și exigibilă, adică o creanță care poate să fie executată. Să nu confundăm înscrisurile probatorii cu titlurile acestea. Titlul executoriu este întodeanuna un înscris, dar nu se indentifică întotdeuna cu actul notarial ori cu actul autentic, oricare ar fi sursa sa. Unele acte autentice pot să fie titluri executorii. Niciodată însă, înscrisurile sub semnătură privată nu sunt titluri executorii. Deci titlul executoriu e un înscris oficial pentru că emană întotdeauna de la altcineva decât de la puterea particulară. Titlul executoriu nu interesează chestiunea probatorie, nu este o formalitate de probă, ci este un intrument cu care se începe procedura de executare, un instrument în sensul de intrumentum, de hârtie, de document. În fine, titlul executoriu e definit și caracterizat exclusiv de lege (art. 632 – 643 CPC). Numai legea spune ce poate să fie un titlu executoriu, părțile nu pot să convină „ăsta îi titlu executoriu între noi că noi știm atâta drept civil încât pur și simplu ne uităm la hârtia asta și hârtia asta devine un titlu executoriu”. Nu. Titlul executoriu este definit, caracterizat și enumerat limitativ de lege. Care lege? Legea de procedură. Nu se ocupă decât legea de procedură civilă, nu dreptul civil propriu-zis. Dar e foarte greu de definit titlul acesta d.p.d.v. civil pentru că este anapoda executarea. Deci gândiți-vă ce au putut să facă românii, au făcut un Cod de Procedură Civilă în care la momentul executării nu înțelegi nimic. E o mare problemă. Ai o creanță și cum o execuți? Păi dacă te uiți în lege, o închizi că nu o înțelegi și va trebui să te duci la un executor care ăla va face după mintea lui executarea. 102

Acesta este titlul executoriu și atunci, exemplele de titlu executoriu pe care vi le dau sunt luate exclusiv din legea de procedură: - hotărârile judecătorești definitive, hotărârile executorii, hotărârile arbitrale (date în arbitrariu intern sau internațional) - hârtiile de valoare care constată titluri negociabile: bilete la ordin, cambii, cecuri. - actele autentice notariale care constată o creanță certă, lichidă și exigibilă. Deci nu toate actele autentice notariale, ci numai actele autentice notariale care constată această creanță. De obicei oamenii se duc la notari să facă acte autentice care să constate asemenea creanțe certe, lichide și exigibile ca să se folosească de înscrisul acela cu titlu de ce? De titlu executoriu. Dacă A îi dă împrumut bani lui B și B e debitorul lui A, pur și simplu se vor duce la notar și vor face un înscris autentic care va fi considerat după legea notarilor și CPC titlu executoriu. - așa-zisele înscrisuri executorii europene care sunt emise după anumite proceduri. La nivelul UE există tot felul de reglementări care vor să înlesnească executarea. Printre aceste titluri executorii, vedeți, nu se află înscrisurile sub semnătură privată. Și nu intră aici nici toate actele autentice, nu intră orice fel de act oficial, deci este o categorie limitativă. Ce se întâmplă atunci când creditorul vrea să înceapă executarea? De exemplu, debitorul nu-i plătește și creditorul ajunge la ideea că trebuie să fie o executare silită, dar el nu are titlu executoriu. Are un înscris sub semnătură privată sau nu are nici un înscris pentru că așa au fost raporturile între ei, sunt rude sau nu știu ce, i-a luat împrumutul și nu s-a preconstituit un înscris. Situațiile sunt, să știți, destul de frecvente. Se dau împrumuturi, nu se fac înscrisuri și pe cale de consecință se pune problema dacă există posibilitatea de executare. Dacă este creanță se poate, numai că există o fază anterioară de constituire a titlului executoriu. În exemplul pe care vi l-am dat creditorul care vrea să execute trebuie să se adreseze instanței care va da o hotărâre judecătorească care, când va deveni definitivă sau când va fi executorie, va constitui titlu executoriu. De unde rezultă că, din punct de vedere practic, creditorul are două mari posibilități, după cum are sau nu titlu executoriu. Varianta 1 – are titlu executoriu Dacă are titlu exectuoriu (să spunem că are un înscris notarial autentic care constată o creanță), se va adresa acest creditor direct executorului judecătoresc - organul de drept comun al executării, care începe procedura. Procedura se desfășoară sub autoritatea instanței de executare și aici e neînțelegerea legii că uneori nu rezultă foarte clar diferența de competență și de asemenea nu rezultă foarte clar care e organul de executare. Eu am spus și rămân la ideea că organul de drept comun de executare e executorul judecătoresc dacă există titlu executoriu. Te duci, suni la ușă unde scrie executor și spui: „Nene, cât mă costă să îl execuți pe debitorul ăsta?” Și ăla scoate tarifele și îți spune în felul urmator: „Costă atâta, durează atâta, să spui dacă începem sau nu executarea”. Te duci acasă, îți faci calculele și uneori creditorii nu execută pentru că e atât de scump încât o lasă baltă. De ce să plătești tu 1000 pentru recuperarea unei creanțe de o 100? Astea sunt niște chestii economice. Nu are sens să plătești atât executarea. Până să recuperezi tu o sumă trebuie să plătești și va ajunge cheltuiala de executare mai mare decât valoarea nominală a creanței de executat. Executarea silită are o mare problemă pentru că este costisitoare. Și cu cât sunt mai multe formalități, mai multe garanții, mai multe proceduri de făcut, cu atât devine mai scumpă. 103

E evident că această scumpete va fi suportată teoretic de debitor – deboitorul va fi cel care în final, la momentul executării, va plăti valoarea creanței, accesoriile ei și cheltuielile de urmărire și executare. Din punct de vedere practic, existența unui titlu executoriu scurtează foarte mult durata de executare și prescurtează traiectul juridic al executării silite, în sensul că cel în drept să ceară executarea trebuie să se adreseze direct nu instanței, ci executorului judecătoresc, ceea ce face mai rapidă calea și mai puțin costisitoare pentru că cel puțin nu trebuie timbrată. Deci așa se întâmplă lucrurile și dacă vă întreabă cineva „cum reușesc eu să fiu plătit de debitorul meu?” verificați dacă are titlu executoriu sau nu. Titlurile executorii sunt, practic, două din toate cele menționate: fie e o hotărâre judecătorească definitivă sau executorie, fie este vorba de un înscris autentic notarial care constată o creanță certă și exigibilă. Deci acesta este elementul esențial pentru executarea silită. Vedeți, nu este o problemă de probă aici, ci o problemă de procedură de executare. Creditorul care nu are un titlu executoriu trebuie să facă proba creanței în fața instanței. Numai instanța poate să aprobe o executare silită în lipsa titlului executoriu. Când faceți procedură veți vedea care este diferența între hotărârile definitive și hotărârile executorii și de ce nu se mai spune neapărat „hotărâri definitive și executorii”, dar nu are rost să vă împui capul astăzi cu niște lucruri care nu ne intersează acum. Cert e că există hotărâri judecătorești care nu se pot executa pentru că nu sunt hoatărâri în realizarea unui drept și nu constituie niciodată titluri executorii, dar pe noi nu ne interesează pentru că de obicei nu au nici un fel de legătură cu creanța. Varianta 2 – creditorul nu are titlu executoriu Dacă nu are titlu executoriu, în principiu, creditorul trebuie să îl pună în întârziere pe debitor. 2.1.2. Punerea în întârziere Întârzierea asta este o tâmpenie ilustră de sute de ani în dreptul civil care înseamnă în același timp mai multe lucruri. O chestie super genială să desenezi cu același cuvânt două lucruri complet diferite: punerea în întârziere înseamnă și mijlocul, instrumentul, dar înseamnă și starea, adică efectul pe care îl are punerea în întârziere. Ce înseamnă punerea în întârziere? Se consideră în dreptul civil că împlinirea scadenței nu valorează pagubă pentru creditor (de asta am spus că este foarte ciudat). Cu alte cuvinte, avem o obligație, este o creanță validă ajunsă la scadență, dar împlinirea scadenței nu valorează pentru creditor o pagubă. Neplata la timp nu este pentru creditor considerată de lege lata o pagubă, ceea ce se numește dies non interpellat pro homine. Acesta este temeiul civil și s-ar traduce „scadența obligației nu înseamnă notificarea debitorului” de unde rezultă că, creditorul trebuie să iasă dintr-o anumită pasivitate și să îl avertizeze - deși repet, scadența e împlinită - pe debitor că trebuie să plătească. Deci creanța devine exigibilă la momentul împlinirii termenului suspensiv, la momentul scadenței. Dar pentru executare, momentul scadenței în principiu nu e suficient deoarece creditorul trebuie să îl avertizeze pe debitor, „plătește! pentru că a venit scadența și lipsa plății înseamnă pentru mine o pierdere”. Deci este o formalitate în plus aceasta. Punerea în întârziere e complet distinctă de titlul executoriu pentru că titlul executoriu e cert, lichid și exigibil. Exigibil înseamnă că arată scadența și că după scadență te duci să plătești. Dar modalitatea de a cere plata este să îl pui în întârziere pe debitor. Această punere în întârziere nu există în materie comercială sau între profesioniști, unde se consideră că obligațiile ajunse la scadență sau la maturitate pun automat, direct, ope legis în întârziere pe debitor. Explicația tradițională este că, spre deosebire de civil, în materie comercială există o celeritate mult mai mare a raporturilor juridice. Schimburile sunt mult mai accelerate, raporturile juridice se derulează cu o viteză mai mare în comercial decât în 104

civil și, pe cale de consecință, punerea în întârziere ar însemna pierderi pentru creditori. Și atunci în materie comercială regula a rămas că între profesioniști și mai ales în raporturile cu creanțe bănești, punerea în întârziere este inutilă pentru că se consideră automat executabilă creanța. Punerea asta în întârziere vine cu o oarecare explicație. Dies non interpellat pro homine are o explicație. Regula vine din Codul lui Cuza din 1864, pus în aplicare în 1865, care a copiat codul din 1804 Napoleon care a copiat nu știu ce ordonanțe de-ale lui [nu înțeleg numele]. Deci această regulă are o origine de prin secolul 17, nu are nimic de-a face cu dreptul roman. Această regulă se baza de fapt pe ideea următoare: (1) totul se interpretează în favoarea debitorului (2) raporturile civile sunt de fapt raporturi între oameni care se cunosc, raporturi între prieteni, cunoscuți și nu sunt raporturi comerciale. De unde rezultă că, dacă creditorul vrea să îl excute pe debitor, nu are decât să se ducă să sune goarna înainte de executare la ușa debitorului și să-i spună „Vezi că scadența a venit. Trebuie să plăteșți". Chestia asta poate era validă când nu erau 7 miliarde de oameni, dar în sfârșit... Se poate admite punerea în întârziere într-o societate foarte puțin dezvoltată la nivel de schimburi. Punerea în întârziere este o chestie care duce la prorogarea termenului de plată. De lege lata punerea în întârziere, atunci când este formală, trebuie să dea un nou termen de plată debitorului. Deci automat se renunță la vechea scadență și există un termen care, dacă nu e precizat, legea spune că trebuie să fie „rezonabil”. Mă omoară chestia asta. Termenul trebuie să fie rezonabil, adică dacă vine de la Bacău să plătească la Lugoj, calculezi că vine cu trenul nu cu Ferrari, îi ia 48 ore deplasarea, îi mai ia să bea și 10 beri în gară... deci omului trebuie să îi dai vreo 3-4 zile un nou termen de plată. Nu e ok. Cel puțin intelectual e o problemă foarte mare. Mai întâi spui că la executare creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă. Apoi faci teoria termenului suspensiv / teoria scadenței și, în al 3-lea rând, când ajungi la plată propriu-zis ajungi la ideea că trebuie pus în întârziere, că trebuie să fie debitorul notificat că trebuie să plătească și în notificare îi dai termen de plată. De unde rezultă că ai o nouă scadență. Acest mecanism complicat și dilatoriu (dilată toate lucrurile) i-a făcut pe unii să considere că dacă se trece după punerea în întârziere la executarea silită, de fapt nu mai avem de-a face cu obligația anterioară, ci cu altă obligație pentru că obligația de executare silită este novată, rezultată din altceva. Unii care au imaginație nu se mai pot opri când încep cu teoriile. Mod de operare Dincolo de teorii, Codul civil spune la art. 1521 că punerea în întârziere operează (a) prin notificare, adică printr-o formalitate sau (b) de drept Art. 1521. Moduri Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului Spun chestia asta pentru că automat legea face diferențe între două feluri de puneri în întârziere în funcție de cum operează. Adică se referă la stare: tu debitor poți să fii deja pus în întârziere de drept sau poți să devii pus. - când e punere în întârziere de drept înseamnă că starea de punere există și lipsește formalismul (fiindcă nu mai e nevoie de el). -

când e vorba de formalism, starea vine după formalism. De aceea de multe ori vă atrag atenția să vă uitați, să citiți exact spețele, să vedeți exact la grile pentru că atunci când debitorul e de drept pus în întârziere, ar trebui să spună nu „pus”, ci „este în întârziere”. Iar la „pus în întârziere”, verbul acela „a pune” ar trebui să se lege de formalitatea (notificarea) care îl plasează pe debitor într-o întârziere. Oricum vă exprimați, trebuie să țineți cont și să vedeți în speță dacă operează automat întârzierea sau e nevoie de o formalitate. 105

Acesta este modalitatea de operare și mă voi referi la punerea în întârziere de drept la sfârșit pentru că regula în materie civilă este că trebuie să existe o formalitate. a. Punerea în întârziere prin notificare Deci mă refer la punerea în întârziere care are nevoie de o formalitate, iar împlinirea formalității îl plasează pe debitor în întârziere. Întârzierea este de fapt că nu a plătit la scadență, că dacă el plătea la scadență nu mai putea să fie întârziat cu plata. De asta se spune „punere în întârziere” – e întârziat cu plata. Punerea în întârziere în acest caz are un sens dublu: 1) în primul rând se referă la formalitate, care e întotdeauna un înscris eliberat după o anumită procedură 2) în al doilea rând se referă la efectul pe care îl are voința cuprinsă în acel înscris. De aceea uneori se vorbește despre punerea în întârziere ca voință – este voința creditorului de a-i atrage atenția debitorului că trebuie să plătească. Această voință a creditorului se materializează într-un înscris pe care legea îl numește notificare.

1) Formalitatea Dacă ne referim la formalitate, la înscris, constatăm că legea permite punerea în întârziere printr-un înscris aparte, o notificare, care nu este o somație de plată (să nu folosiți termenul acesta; somația de plată este o procedură specială la care nu ne băgăm). Notificarea este o comunicare făcută debitorului, care conține invitația să plătească creanța arătată în notificare pentru că e certă, lichidă și exigibilă. Această formalitate poate să fie emisă înainte de orice fel de proces sau poate să coincidă și să fie făcută odată cu cererea de chemare în judecată. Efectele sunt întotdeauna identice. Să nu vă inducă în eroare chestiile din speță sau din grile cum că ar fi diferență între o punere în întârziere prin notificare și o punere în întârziere prin chemare în judecată. Sigur că sunt niște chestiuni de natură, de oportunitate tehnică și de formalism care îți permit să faci deosebirea între ele, dar din punct de vedere al substanței și al efectului sunt identice. Mai ales este identic efectul prin care se naște un nou termen de plată. Și dacă s-a făcut punere în întârziere prin cerere de chemare în judecată, efectul este același ca la notificare în sensul că trebuie să i se dea un termen de plată, iar termenul acesta este denumit de multe ori termen de grație. Termenul e arătat în notificare sau în cerere, iar dacă nu e arătat, mai ales în cererea de chemare în judecată, instanța va stabili la primul termen că debitorul are timp până la data de ... să plătească. Cum alegi între notificare și cerere de chemare în judecată? Trebuie să stabilești ce vrei să faci înainte de emiterea vreunui act. Dacă pe tine te interesează pur și simplu executarea în natură și ai foarte mari șanse ca obligația ta să fie executată în natură, creditorul va emite o punere în întârziere care nu îl va deranja foarte mult (e o amintire a faptului că au ajuns la scadență) și debitorul pur și simplu va plăti. Dar dacă tu, creditor, ești conștient că de fapt debitorul tău nu va plăti și că se va duce toată chestia asta către executarea silită și către desființarea, eventual, a contractului care a generat aceste obligații neplătite, atunci nu are sens să-ți mai pierzi timpul să emiți o notificare, să constați că nu se întâmplă nimic, să mai emiți a doua notificare și a noua notificare și după aceea emiți cererea de chemare în judecată. Dacă creditorul e hotărât să treacă la executarea silită și nu să-l preseze pe debitor pentru plata efectivă a obligației atunci va trece pur și simplu la o cerere de chemare în judecată. 106

Cererile de chemare în judecată nu trebuie să fie intitulate formalist sau să aibă un cuvânt de „punere în întârziere”. Pur și simplu s-a realizat punerea în întârziere când s-a realizat emiterea și a ajuns cererea de chemare în judecată la debitor. Ea conține suficiente elemente din care să rezulte punerea în întârziere, deci nu trebuie să fie formal numită „cerere de chemare în judecată plus punere în întârziere”. Trebuie să indice creanța și termenul de plată și automat se realizează trimiterea in întârziere a debitorului. Din punct de vedere al limbajului, al lexicului, întotdeauna se folosește „punerea în întârziere” pentru notificare și chiar pentru cererea de chemare în judecată. Dacă s-a emis deja cererea de chemare în judecată sau s-a făcut acțiunea de chemare în judecată a debitorului, aia valorează punerea în întârziere fară să se mai folosească termenii consacrați. Formalitatea (notificarea) este supusă comunicării. Din punct de vedere practic, punerea în întârziere este un act procedural făcut prin executorul judecătoresc deoarece creditorul trebuie să furnizeze dovada că l-a atenționat pe debitor că trebuie să plătească. Deci nu se admite o trimitere a unui mail, o postare pe facebook sau pe twitter sau mai știu eu ce, trimiți porumbei sau îți cumperi o goarnă și sufli în ea. Nu! Pur și simplu trebuie să se facă prin executor. Când ai ajuns la executarea silită ai nevoie de executor. Cel puțin ai nevoie de executor ca să emită ce? Notificarea, adică punerea în întârziere. Deci, formalitatea: - este emisă prin intermediul executorului judecătoresc - este supusă comunicării pentru a se face dovada receptării ei - trebuie să cuprindă termenul nou de plată. Dacă nu cupride termen, primul lucru pe care îl face debitorul e să ceară termen. Dacă creditorul nu dă termen, instanța va da un termen rezonabil. Adică peste 30 de ani. 2) Voința juridică a creditorului Din acest punct de vedere, se poate discuta despre punerea în întârziere prin notificare ca un act juridic unilateral care conține manifestarea unilaterală de voință concretizată în atenționarea emisă de creditor și adresată debitorului ca acesta din urmă să plătească o datorie care îi incumbă și e scadentă. Cu alte cuvinte, când se pune în întârziere ai o dublură pe care o știți de unde? De la actele juridice. Punerea în întârziere desemnează în același timp și instrumentum probationem care e notificarea, dar și negotium adică și voința juridică. Iar voința juridică este legată tocmai de dies non interpellat pro homine, de faptul că creditorul vrea ca debitorul să treacă la executare. 

Efecte juridice ale punerii în întârziere Unul dintre efecte l-am amintit săptămâna trecută când am vorbit de condițiile imposibilității fortuite de executare; punerea în întârziere este o condiție de stingere a obligației imposibil de executat, dacă această posibilitate intervine înainte de punerea în întârziere. De asemenea, punerea în întârziere comută riscul inexecutării de la creditor la debitor.



Punerea în întârziere întrerupe cursul prescripției extinctive a creanței cerute la plată, dacă se și începe executarea în termen de 6 luni. Acest efect are o importanță practică. Ca să fii sigur tu, creditor, chiar dacă nu vrei sa-l execuți deloc pe debitor, îi emiți periodic din când în când o notificare. Îi pui în vedere să plătească și atunci prescripția iar o ia de la capăt.



Cel mai important, numai după punerea în întârziere se datorează daune-interese, adică despăgubiri pentru neexecutare. Cu alte cuvinte (și voi mai reveni la chestia 107

asta când discutăm despre celelalte daune) tot ceea ce e cu titlu de despăgubiri pentru neexecutare se cere de regulă după punerea în întârziere. Există și excepții și excepția înseamnă că despăgubirile se pot cere de la momentul scadenței. 

În fine, în materie de executare a contractului (deci dacă obligația e contractuală sau voluntară) se consideră că punerea în întârziere este un element necesar pentru procedura de desființare a contractului; este o formalitate care premerge rezoluțiunea sau rezilierea contractului. Aici lucrurile sunt oarecum mai complicate pentru că rezilierile, rezoluțiunile sunt de mai multe feluri și nu vreau să insist.

b. Punerea în întârziere de drept Am terminat cu formalitatea și am ajuns la operarea de drept. Adică se consideră că împlinirea scadenței îl plasează pe debitor în întârziere, ceea ce face inutilă orice fel de formalitate și atunci, din punct de vedere practic, creditorul va trebui pur și simplu să îl cheme în judecată dacă vrea să se ajungă la executarea silită a debitorului. Punerea în întârziere de drept are niște rațiuni și se explică după anumite criterii. Legea face distincții după anumite criterii care unele sunt logice, altele mai puțin logice. Ideea e că pot să fie grupate în felul următor: 1) Legea dispune atunci când debitorul este de drept în întârziere. Sunt niște texte speciale care arată clar că debitorul trebuie să fie pus în întârziere fiindcă el este deja în întârziere la scadență. De pildă, veți învăța în materie de vânzare că neplata prețului îl plasează pe debitorul cumpărător în întârziere de drept la scadență. Nu e nevoie de o formalitate ca să-i atragă atenția că trebuie să plătescă diferența de preț. Deci spune LEGEA (ope legis). Legea e liberă să spună de fiecare dată când consideră necesar că punerea în întârziere e directă. 2) Părțile pot să convină când este debitorul în întârziere. Regulile de la punerea în întârziere sunt considerate supletive și atunci părțile pot să convină ca împlinirea scadenței să valoreze punere în întârziere. Deci e o punere în întârziere ex voluntatis – din voința părților. Vedeți, din voința părților rezultatul este o înțelegere între creditor și debitor. Notificarea este un act unilateral emis doar de creditor prin intermediul executorului judecătoresc 3) În al treilea rând, există anumite elemente legate de obligație care fac ca punerea în întârziere să fie de drept. Deci te uiți la obligație. Nu te mai uiți la lege, nu te mai uiți la voința părților, ci te uiți la obligație: 

Prima chestiune de luat în vedere este că obligațiile necontractuale, în special obligațiile generate de fapte juridice ilicite, îl plasează pe debitor în întârziere de drept, la momentul scadenței. Este vorba de raporturi juridice generate de fapte ilicite. Exemplu: o persoană distruge lucrurile celuilalt; se naște un raport de reparație. Raportul de reparație e o creanță și ar fi complet stupid să-i ceri victimei să îl pună în întârziere pe cel care a produs dauna, să-i atragă atenția că el trebuie să plătească o despăgubire.

Din punctul acesta de vedere a doua concluzie este că, în definitiv, punerea în întârziere a fost concepută doar pentru obligațiile contractuale. Asta-i de reținut. Deci sunt două chestii: - Dacă ai contract și ai neexecutare la scadență, introduci în discuție punerea în întârziere. 108

Dacă nu ai contract și ai o obligație generată de faptul juridic ilicit în special (legea vorbește de obligațiile rezultate din fapte prejudiciabile - e vorba de răspunderea civilă), atunci nu mai ai nevoie de punere în întârziere fiindcă se consideră că punerea în întârziere e de drept. Deci ai în considerare criteriul obligației: dacă obligația e contractuală revii la regulă; dacă e extracontractuală generată de fapt juridic ilicit, punerea în întârziere este produsă automat. Te uiți la obligație în sensul că obligația nu poate să fie săvârșită decât într-un anumit termen. Vine Paștele, dacă contractezi să cumperi un miel și ți-l aduce de Crăciun e clar că nu e executare. Termenul de executare este esențial. Și atunci se spune în felul următor: dacă executarea obligației putea să fie făcută util pentru creditor într-o anumită perioadă, împlinirea perioadei / termenului esențial va opera automat ca punere în întârziere. -



Dacă obligațiile sunt pecuniare, art.1523 Cod civil spune că debitorul lor este pus în întârziere de drept. Dacă raporturile sunt între profesioniști eu cred că poate să fie expandată regula pentru că există un alt articol care spune că daunele-interese, respectiv dobânzile, se datorează pentru obligațiile bănești de la scadență. De unde rezultă că scadența, oricare ar fi tipul subiecților de drept implicați în raportul de obligație, valorează punerea în întârziere. Deci sunt două texte care se bat cap în cap. E vorba de art. 1523 alin. 2 lit. d pe care îl comparați cu art. 1535: Art. 1523 Cod civil. Întârzierea de drept în executarea obligaţiei (2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când: a) obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul I-a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă; b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a încălcat o obligaţie de a nu face; c) debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat; d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi; e) obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale. Art. 1535 Cod civil. Daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. În fine. Sunt două reguli care se bat cap în cap și ele duc la consecința că oricare ar fi subiecții raportului de executare a obligației bănești, pecuniare, scadența valorează punerea în întârziere. 

Dacă obligațiile sunt de a nu face debitorul e considerat în întârziere când a făcut, pentru că e o încălcare; așa funcționează regula. Fiind o încălcare (el trebuia să nu facă ceea ce a făcut) este pus în întârziere.

109



Pentru obligațiile continue sau periodice, dacă încălcările sunt frecvente se consideră că aceste inexecutări valorează punerea în întârziere după scadență.

Din punct de vedere practic trebuie reținut: - când e punere în întârziere verificați automat dacă obligația e voluntară, dacă e generată de un contract. Dacă obligația nu e generată de un contract automat se pune semnul întrebării, iar dacă obligația din speță e generată de un fapt juridic ilicit punerea în întârzirere e automată. - atât titlul executoriu cât și punerea în întârziere sunt concepute în așa fel încât pare că întotdeauna ar fi vorba de obligații contractuale. Punerea în întârziere are sens dacă debitorul contractual nu își execută obligația până la scadență. Viața e însă mai complicată și există obligații care nu sunt neapărat generate de contracte, ci sunt generate de fapte juridice ilicite (adică de răspundere) sau de fapte juridice licite (adică de așa-zisele cvasicontracte) 2.2. Formele executării silite Trecem mai departe. Asta a fost punerea în întârziere și cum se realizează. Ai preliminariile săvârșite și trebuie să treci la executarea silită în ipoteza în care nu se face plata, pentru că debitorul poate să facă plata după ce a fost avertizat, notificat și în consecință nu se mai ajunge aici. Dacă, totuși, după punerea în întârziere debitorul nu iese din pasivitate și nu execută el voluntar, adică nu face plata obligației care îi incumbă, se poate trece la executarea silită care poate să fie ori în natură – se obține prestația inițial stabilită, ori prin echivalent, care constitue o preschimbare a naturii prestației obligației în bani. Deci natură înseamnă ceea ce s-a datorat propriu-zis. Ceea ce este echivalat ulterior (deci nu la momentul nașterii) în bani, înseamnă pur și simplu echivalentul. 2.2.1. Executarea silită în natură (art.1527 – 1529) Trecem în revistă regulile după care se face executarea, regulile de drept substanțial. Acolo am scris „art.1527 – 1529”, acela e sediul materiei după Codul Civil. Dacă vă uitați în Codul de Procedură Civilă, de la art. 903 începe executarea și se duce multe, multe articole mai încolo. Pe noi ne intereseză numai art. 904 și art. 905 care modifică de fapt sediul materiei și vă atrag atenția pentru că sunt chestiuni pe care ar trebui să le rețineți. Art. 904 Cod de procedură civilă. Executarea obligaţiei de a nu face (1) Dispoziţiile prevăzute în prezenta secţiune sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul când titlul executoriu cuprinde o obligaţie de a nu face. (2) Creditorul va putea cere instanţei de executare să fie autorizat, prin încheiere executorie, dată cu citarea părţilor, să desfiinţeze el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva obligaţiei de a nu face. Art. 905 Cod de procedură civilă. Aplicarea de penalităţi (1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare. 110

(2) Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. (3) Atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei. (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor. (5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. Executarea asta în natură nu se referă la obligațiile pecuniare. Obligațiile pecuniare sunt întotdeauna executabile în natură. De unde rezultă că obligațiile în natură se referă la obligațiile propriu-zise de a face și de a nu face ceva concret. Exemple: debitorul se obligă să facă un zid; să nu facă concurență; să pună la vânzare doar pepsi, nu și coca-cola (ai 2 obligații: una de a face și una de a nu face). Aceste obligații de a face și de a nu face sunt privite mai degrabă în natura lor. Obligațiile pecuniare sunt atât de elastice, încât poți în același timp să le și scoți, să le și bagi în aceste categorii (a face / a nu face). Mai mult, cred că de fapt banii nu constituie bunuri, au un regim asimiliat cu cel al bunurilor și atunci ar trebui să fie complet scoase. E clar că banii constituie un echivalent și, pe cale de consecință, se poate trece la executarea prin echivalent.

REGULA Regula este că, potrivit dreptului nostru, creditorul are dreptul să ceară executarea în natură. EXCEPȚIA Echivalentul este un fel de excepție. Când nu se mai poate în natură, se trece la excepție, adică la traducerea bănească a obligației în natură. Deci atunci când nu se mai poate repara mașina pe care ai dus-o la service (nu se mai poate îndeplini obligația de a face), atunci când se încalcă obligația de a nu face concurență sau de a nu deschide o ușă / o deschidere de lumină sau de aerisire, atunci totuși se traduce, în caz de executare, la o sumă de bani, adică la o obligație bănească. Executare silită în natură sau prin echivalent ? Obligații intuitu personae Executarea silită în natură ridică o mare problemă deoarece creanța presupune un comportament al debitorului. Se pretează comportamentul debitorului să fie executat silit? Răspunsul generic e că nu se poate să se constrângă persoana debitorului. Este exclus să se înțeleagă din executarea silită o constrângere fizică pentru a-l determina pe debitor să facă o plată, să execute o obligație. Și acest aspect este tradus de principiul nemo potest cogi ad factum, adică nimeni nu poate fi constrâns la un fapt. Deci aici nu e dreptul penal unde iei un ciocan și îi dai în cap și spui că e subiectivă chestia aia. Aici sancțiunea este patrimonială și principiul este că, fundamental, persoana debitorului nu poate să fie -

111

constrânsă ca debitorul să aibă un anumit comportament (adică nu îl poți executa silit în natură). Și o să spuneți automat că „unde mai e executarea silită în natură, dacă tu nu poți să îi faci nimic?”, debitorul fiind sub un fel de sticlă, de plexiglas, fiind un fel de Papa care umblă în papamobil în circuitul juridic și orice i-ai face nu poți să pui mâna pe el. Ideea este că inexecutarea unei obligații nu poate fi transformată într-o pedeapsă corporală, într-o pedeapsă aplicată persoanei, ci numai într-o sancțiune aplicabilă patrimoniului persoanei debitorului. Asta e ideea dreptului modern, pentru că dreptul premodern cunoștea inclusiv constrângerea de corp, vă aduceți aminte de închisoarea datornicilor. Deci existau și modalități de constrângere a persoanei debitorului, ca el să fie obligat la un moment dat la o executare propriu-zisă. Astăzi, regula aceasta este: oricum ai privi lucrurile, principial, nu poți să accepți o constrângere fizică. Acesta este un principiu și se aplică numai dacă obligațiile sunt intuitu personae. Dacă obligațiile sunt intuitu personae, automat principiul nemo potest cogi ad factum împiedică executarea în natură a obligației, transformând-o într-o obligație prin echivalent. Și aceasta ține de împrejurarea că obligația poate să fie satisfăcută numai de calitățile debitorului și nu mai poți să faci nimic altceva, decât să îi ceri debitorului bani. Te tocmești cu Messi, Messi trebuie să joace și el nu vrea să joace… e intuitu personae. Degeaba mă bagați pe mine în teren fiindcă nu pot să joc fotbal la nivelul lui Messi. Raporturile acelea contractuale sunt intuitu personae, obligațiile sunt intuitu personae. În momentul în care debitorul nu vrea să execute, nemo potest cogi ad factum pur și simplu blochează mecanismul; face imposibilă executarea în natură și se trece la executarea prin echivalent și atunci se ajunge la obligație pecuniară. Deci acesta este singurul caz în care, în fond, se aplică regula. - Obligații de a face / a nu face În celelalte cazuri se aplică o cu totul altă logică. Pentru obligațiile de a face și de a nu face legea instituie regula că dacă debitorul nu face, poate creditorul să facă pe cheltuiala debitorului. Deci pentru obligațiile de a face, poate fie direct creditorul (el personal), fie să tocmească pe altcineva să facă ceea ce trebuia debitorul inițial să facă, debitorul inițial plătind această prestație. De unde rezultă că pentru creditor apare că obligația a fost executată în natură, iar pentru debitor apare că a fost executată prin echivalent pentru că debitorul îl plătește pe omul găsit de creditor. Evident că definirea și caracterizarea de ansamblu se fac din punctul de vedere al creditorului, căci creditorul trebuie să obțină satisfacție. Dacă a obținut satisfacție dirctă, plătindu-se ceea ce inițial i s-a datorat, atunci automat se ajunge la ideea că este o executare în natură. Codul de procedură civilă spune foarte clar că o asemenea executare prin intermediul altuia trebuie să fie autorizată de instanță. Aceasta trebuie să încuviințeze și eventual să se emită un nou titlu executoriu, care să permită creditorului această manevră. Codul Civil spune că debitorul trebuie doar înștiințat. Nu e doar o înștiințare – nu îi dai telefon debitorului sau îi trimiți sms, mms, tweet etc. Nu. Trebuie obținută încuviințarea instanței de executare. Asta dilată foarte mult timpii și face neinteresantă procedura pentru creditor. Pentru obligațiile de a nu face este aceeași logică, în sensul că dacă debitorul a făcut ceea ce îi era interzis, creditorul poate fi autorizat tot de instanță să distrugă/demoleze/demonteze ceea ce a făcut debitorul, fie direct, fie prin intermediul altuia. Deci din punctul de vedere al creditorului, se ajunge și aici la o executare în natură prin intermediul altei persoane pe care el trebuie să o găsească și care va fi plătită pentru serviciul făcut de către debitorul inițial. 112

De aici rezultă că principiul nemo potest cogi ad factum se aplică limitat și numai dacă există elemente de natură intuitu personae. - Obligații de a da Vreau să vă atrag atenția asupra unor chestiuni: obligațiile de a da înseamnă transferul de drepturi reale, constituirea de drepturi reale. Asta înseamnă că ele au la bază de cele mai multe ori acte juridice care se execută. Executarea lor în natură are un specific potrivit categoriei de operațiuni juridice. Vreau să vă dau un exemplu cum se ajunge la executare: A îi vinde casa lui B și după ce fac toate actele respective, A nu mai vrea să îi transfere dreptul de proprietate. De ce are importanță chestia asta? Pentru că în sistemul de carte funciară devine proprietar cumpărătorul doar la momentul în care s-a întabulat. Obligația de a da nu este executată din punctul de vedere al debitorului, care este vânzătorul. S-a plătit tot, dar nu se poate întabula pentru simplul motiv că vânzătorul blochează. Codul Civil și Legea nr. 7 din 1996 reglează o acțiune în prestație tabulară prin care se urmărește executarea obligației de a da în materie imobiliară. E vorba de o procedură complet diferită de dreptul comun, e vorba de un anumit sistem de publicitate care duce în schimb tot la principiul potrivit căruia se poate executa obligația de a da în natură. Dar dacă ai un bun generic și individualizarea nu se face altfel decât printr-un sistem de carte funciară, printr-un sistem de publicitate, automat modalitățile practice de realizare a executării în natură a obligației de a da sunt cu totul altele. 2.2.2. Executarea silită prin echivalent Vom discuta despre ultima chestiune care ne interesează - despre executarea prin echivalent. Inițial, când am început capitolul, ați văzut că am vorbit despre daune-interese care reprezintă o înlocuire a naturii prestației inițiale. Acele daune-interese le-am clasificat în cominatorii, moratorii și compensatorii. Care e raportul între daunele acestea? Daunele moratorii sunt înțelese cu titlul de penalități de întârziere. Pentru întârzierea executării obligației se plătesc daune moratorii. Principiul este că daunele moratorii se pot cumula cu daunele compensatorii. În definitiv, e vorba de lucruri diferite. Daunele moratorii se datorează pentru întârziere, daunele compensatorii înlocuiesc executarea în natură. Dacă ai o executare în natură cu întârziere, creditorul poate să ceară executarea în natură plus daune moratorii. Deci la problematica dacă daunele se pot cumula, trebuie, în principiu, să vă uitați care e titlul cu care se cer daunele. Dacă daunele (despăgubirile) se cer în locul executării în natură, ele se pot adăuga juridic alături de daunele care se cer pentru întârziere pentru că întârzierea este altceva decât inexecutarea propriu-zisă. Deci din acest punct de vedere, daunele moratorii pur și simplu se pot cumula cu daunele compensatorii. Daunele compensatorii nu reprezintă decât înlocuirea naturii cu o sumă de bani. Și aici ne interesează 2 mari aspecte: cum se ajunge practic aici? și cum se calculează suma asta de bani? Daunele compensatorii se numesc așa deoarece ele “compensează” inexecutarea în natură. Codul Civil reglementează situația daunelor compensatorii și a executării silite ca fiind o chestiune ce ține exclusiv de executarea obligațiilor contractuale. Codul civil vede această problemă ca fiind o problemă a răspunderii contractuale. Din acest punct de vedere, acordarea de daune compensatorii reprezintă angajarea răspunderii contractuale. Asta este viziunea de lege lata, ceea ce este un dezastru. De ce? Pentru că obligațiile pot să aibă și alte surse decât contractul! S-ar ajunge la concluzia că nu se pot executa prin 113

echivalent decât obligațiile contractuale. Ar fi o aiureală! Gândiți-vă la raporturile de răspundere sau restituire. Vom face raporturi de restituire, care sunt creanțe speciale generate de fapte juridice licite, care sunt cvasi-contracte. Restituirea se face tot în natură dacă este cazul, dar nu se pot îndeplini condițiile acestea. Concluzii: - Codul Civil reglementează problema asta ca și cum ar fi o problemă exclusiv de contracte. Lucrul acesta rezultă din multe elemente, inclusiv din elementele de introducere la executare. Executarea de obligații în Codul Civil este făcută de lege lata ca și cum ar fi vorba exclusiv de obligații contractuale. Să nu uităm că există și obligații necontractuale, care sunt la fel de „obligații”. De unde rezultă că trebuie să le găsești modalitățile de executare silită. -

În al doilea rând, nu numai că se reduce toată problema executării silite la executarea silită prin echivalent a obligațiilor contractuale, dar se identifică problema executării silite cu problema răspunderii contractuale, care este o altă greșeală.

Deci sunt 2 confuzii pe care legea le face. Aceste confuzii nu există în Codul de procedură civilă. Dacă vă uitați în Codul de procedură civilă, acolo se fac distincții clare după cum executarea este sau nu cerută pentru o obligație contractuală. Din punctul de vedere al Codului Civil, inexecutarea unei obligații contractuale echivalează cu un prejudiciu, iar modalitatea de reparare a acestui prejudiciu semnifică executarea prin echivalent. Deci dacă spun că legiuitorul consideră că un măgar este o zebră, mă veți întreba: „cum, păi sunt 2 lucruri diferite!” Da, exact așa este! Fac parte din aceeași clasă, dar este evident că sunt 2 animale diferite. E o chestie foarte ciudată în materia neexecutarii. La art. 1527 e absolut de neînțeles alineatul 2. Secțiunea începe cu „executarea prin echivalent”, nu cu „executarea prin echivalent a obligațiilor contractuale”. Dar dincolo de asta, numai despre asta se vorbește. La art. 1530, intitulat „dreptul la daune-interese”, e vorba de repararea prejudiciului pe care debitorul l-a cauzat prin inexecutare. Fiți atenți că tot legea spune: inexecutarea, neplata, nu înseamnă automat și prejudiciu. La art. 1537 spune că dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe debitor de proba prejudiciului, de unde rezultă că sunt două lucruri diferite. V-aţi prins? Să vă dau un exemplu: ai o ineexcutare, care e cert că e inexecutare şi-i faci dovada. Ineexecutarea nu e legată tot timpul practic de un prejudiciu, adică poate ineexecutarea să dea un prejudiciu sau să nu dea nici un prejudiciu. De unde rezultă că trebuie să faci dovada acelor chestii, mai ales dacă e vorba de răspundere. După aceea urmează clauza penală şi arvuna despre care vom discuta și care sunt de fapt accesorii la creanţele contractuale. Deci viziunea legislativă e ca şi când executarea silită prin echivalent ar fi de aplicat exclusiv dacă obligaţia e contractuală, ceea ce este fals. Cum poate să existe ineexecutarea unei obligaţiei contractuale fără prejudiciu? De cele mai multe ori se întâmplă aşa: gândiţi-vă că ai o maşină şi vrei să o repari şi o duci la service şi vorbeşti cu nenea ăla care îţi spune „îţi repar maşina, las-o aici şi vino peste trei zile să o iei”. Tu te urci în avion şi te duci în Ibiza. Ai lăsat maşina, vii înapoi după trei zile şi spui „unde e maşina?” Maşina va fi, ca la orice service, exact unde ai lăsat-o, dar cu mai mult praf pe ea. Nu a avut şeful timp, nu a avut bani etc. Rupi contractul îţi iei maşina. Care e paguba? Paguba e că, dacă ai fi taximetrist şi ai fi spart trei zile seminţe în Parcul Central, ai fi calculat „eu nu am folosit maşina trei zile, trei zile eu câştigam pe zi în jur de 1200 de lei brut, 3 ori 1200 e 3600” şi ăsta e ce? beneficiu nerealizat - lucrum cessans se spune. 114

De unde rezultă că ai în prima fază o ineexecutare a unei obligaţii ieşită dintr-un contract care genera obligaţia de a face (service-ul trebuia să repare maşina). Și după aceea mai ai un prejudiciu, în sensul că proprietarul maşinii nu se putea folosi de maşina aceea, pentru simplul motiv că e defectă şi cineva i-a promis că o rezolvă în trei zile. Deci vedeţi, lucrurile sunt cât se poate de deosebite. Exemplul acesta puteţi să-l folosiţi şi pentru executarea în natură a obligaţiilor de a face prin altul. Iei maşina de la service-ul X, o duci la service-ul Y şi service-ul X va trebui să plătească reparaţia service-ului Y. Ce e de reţinut aici? Pe de-o parte că o ineexecutare a unei obligaţii contractuale nu duce neaparat, prin ea însăşi, la un prejudiciu (altul decât ineexecutarea). Pe de altă parte, ineexecutarea rămâne ineexecutare şi prejudiciul este distinct. Prejudiciul este o pierdere patrimonială rezultată ca efect al ineexecutării. Cu alte cuvinte, ai o cauză care e ineexecutarea şi un efect distinct de ineexecutare, care este o piedere patrimonială pentru creditor. Evaluarea daunelor-interese Revenim la chestiunea noastră şi cum reglementează Codul Civil aceste daune-interese. Codul Civil consideră că este vorba de o răspundere şi răspunderea este contractuală. Ce ne interesează? Specificul acestei răspunderi (pe care îl predau aici ca să nu mai ocupăm timp la răsounderea delictuală). Trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii, iar acestea sunt condiţiile inclusiv pentru răspunderea civilă subiectivă delictuală. Deci trebuie reţinute şi din punctul acesta de vedere pentru că nu mai pot să intru acolo în amănunte. Ai o faptă care generează toată chestia asta, ai un prejudiciu și ai o legătură / conexiune. Conexiunea este că prejudiciul trebuie să fie consecinţa faptei şi că fapta trebuie să fie culpabilă, în sensul că debitorul nu a executat culpabil. a. Culpa  Culpa e prezumată în materie contractuală Răspunderea civilă contractuală este considerată o răspundere subiectivă pentru că, în principiu, ea este bazată pe culpa debitorului, iar culpa e prezumată în materie contractuală, adică nu trebuie dovedită dacă obligaţia este de rezultat. Vedeţi că dacă se fac grile, se întoarce chestia asta atunci când se spune că obligația este de mijloace. Deci dacă debitorul trebuie să dea 10 lei creditorului, e obligaţie de rezultat, iar dacă el nu dă la scadenţă se consideră că e în culpă. Dovada culpei nu mai trebuie să o facă creditorul. Legea îl prezumă în culpă. Deci un element e deja dovedit în sensul că e prezumat, culpa debitorului. Asta nu face ca răspunderea să nu fie subiectivă. E răspundere directă subiectivă. E directă deoarece debitorul însuşi trebuie să plătească, fiind considerat responsabil civilmente, și e subiectivă pentru că e nevoie de culpă. Culpa e prezumată.  Nu interesează formele culpei A doua idee ce ţine de culpă este că, spre deosebire de dreptul public, în special de dreptul penal, nu interesează, de principiu, formele culpei. Nu interesează gradele culpei ori gravitatea culpei. Deci avem culpă de la cea mai simplă neglijenţă până la intenţie. Prin excepţie uneori interesează, dar numai prin excepţie. Regula este că trebuie să existe culpă, culpa se prezumă şi nu intereseză în materie de răspundere subiectivă contractuală gradele şi formele vinovăţiei. În materie civilă se vorbeşte altfel decât în materie penală, în sensul că nu e deosebită culpa din punct de vedere tehnic de intenţie. Clasificarea în intenţii de nu ştiu câte feluri, în funcţie de elementul psihologic pe care îl ştiţi de la dreptul penal, nu are aici nici un fel de valabilitate. Deşi Codul civil vorbeşte de vinovăţie, cuvântul culpă este o denumire generică care desemnează orice fel de tip de vinovăţie, tocmai că nu te interesează decât să existe vinovaţia, nu te intereseaza formele ei, gradele 115

ei şi aşa mai departe. În răspundere contractuală asta este regula, nu ne interesează decât să existe culpa şi existenţa culpei rezultă tocmai din faptul ineexecutării, de unde rezultă că în faptul ineexecutării culpa este stabilită in rem. b. Prejudiciul Prejudiciul am stabilit că este o pierdere patrimonială distinctă de ineexecutarea în sine. Aşa vom ajunge să analizăm mai multe elemente în materiea stabilirii efective a valorii daunelor-interese. Valoarea daunelor-interese trebuie de fapt să acopere prejudiciul. Și prejudiciul acesta se stabileşte în trei moduri mari şi late: 1) Evaluarea legală 2) Evaluarea judiciară 3) Evaluarea convențională = clauza penală Toate acele puncte 1), 2), 3) – evaluare judiciară, legală şi convenţională – se leagă exclusiv de obligaţiile contractuale. Este o continuare de fapt a ceea ce am spus, continuându-se ideea că răspunderea este o modalitate de înfăptuire a executării prin echivalent. 1) Evaluarea legală Există o evaluare legală când obligaţiile sunt băneşti şi legea stabileşte modalitatea de calcul şi cuantumul dobânzilor înţelese ca penalităţi compensatorii, adică daunele-interese pentru neexecutare. Există o Ordonanţă a Guvernului ( OG nr. 13 din 2011) pe care o găsiţi pe site-ul BNRului. Potrivit acestei ordonanţe, dobânda legală se calculează după un anumit tipic, nu vă bat la cap, niciodată nu am cerut. Chiar dacă v-aş explica acum cum se calculează, există elemente variabile care sunt stabilite de Banca Naţională şi care intră în formula de calcul. Aceste elemente variabile sunt legate de rata scontului, respectiv de rata dobânzii de refinanţare care diferă. Ieri a fost stabilită parcă la 3,5. Poate să fie 3,5, poate să fie 3,2; există ţări care au dobândă de refinanţare 0; Japonia are de -1 și aşa mai departe. Chestiile acestea diferă şi nu are sens să intrăm în detalii. Chestia e că dacă nu există o convenţie, adică o înţelegere a părţilor (care se pot înţelege inclusiv câtă dobândă să plătească), poate să stabilească cine? Legea. Despre asta nu mai discut pentru că, de fapt, evaluarea legală se referă la dobânda legală care se calculează, în lipsa unei dobânzi convenţionale, după un anumit tipic pe care îl găsiţi în ordonanţă. 2) Evaluarea judiciară Instanţa este ținută să facă o evaluare pe care o numim judiciară şi care stabileşte de fapt întinderea prejudiciului determinat de ineexecutarea obligaţiei contractuale. Mai întâi se calculează prejudiciul pentru că, în definitiv, daunele-interese nu reprezintă altceva decât inversul prejudiciului, adică o sumă de bani care să acopere prejudiciul calculat. Din punct de vedere al creditorului ceea ce se întâmplă este o pagubă, un prejudiciu, o daună, iar din punct de vedere al celuilalt sunt daune-interese în sensul că el trebuie să plătească. Cum se calculează prejudiciul? Se acoperă prejudiciul efectiv (damnum emergens; damnum = daună şi emergens = apărută) la care se adaugă şi prejudiciul nerealizat (lucrum cessans; lucrum = beneficiul și cessans = oprit, deci lucrum cessans s-ar traduce „beneficiul oprit”, adică beneficiul pe care nu l-a obţinut creditorul). În exemplul pe care l-am dat cu maşina, prejudiciul efectiv ar fi reparaţia în sine - costă 150 lei piesele, 300 lei manopera, garajul nu ştiu cât, 570 lei este paguba efectivă. Lucrum 116

cessans, adică ce nu s-a realizat înseamnă, în exemplul pe care l-am dat, câştigul pe care taximetristul nu l-a putut realiza pentru că maşina a stat în service. Altfel ar fi câştigat banii pe care i-am amintit, cei 3600 lei. De unde rezultă că această pagubă cuprinde nu numai o pierdere strict necesară şi palpabilă şi calculabilă după regulile obişnuite, ci şi un calcul în viitor, în sensul de exploatare a bunului dacă acesta era reparat la timp. Răspundere contractuală vs. Răspundere delictuală Din punct de vedere tehnic aceste două criterii (prejudiuciu efectiv + prejudiciu nerealizat) se aplică şi în materie de răspundere civilă delictuală. Nu este nici un fel de diferență între răspunderea civilă contractuală și delictuală aici. Unde există diferenţe? La prejudiciu. - În cazul răspunderii contractuale prejudiciul trebuie să fie previzibil la momentul încheierii contractului. Părțile când încheie un contract şi stabilesc anumite raporturi de creanțe între ele, pot să prevadă că ineexecutarea lor ar duce la o pierdere şi să îşi calculeze pierderea. -

Prejudiciul imprevizibil, teoretic, se acoperă numai de răspunderea delictuală şi nu intră în categoria răspunderii contractuale pentru că se consideră că un contract este un act de previzibilitate a viitorului. Părţile, aşa cum pot să previzioneze prestaţiile, pot să previzioneze şi care ar fi pagubele ineexecutării. De unde ar rezulta că de fapt prejudiciul acesta nu poate să fie decât o consecinţă necesară şi directă a ineexecutării obligației. Ceea ce trimite discuţia la raportul de cauzalitate care e un element distinct al condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Deci diferenţa între prejudiciul ineexecutării unui contract şi prejudiciul generat de un fapt juridic ilicit, oricare ar fi, s-ar face la nivel de previzibilitate, respectiv la caracterul direct și necesar. Legea a omorât diferenţa care exista între stabilirea prejudiciului în materie contractuală și în materie delictuală. Această dovadă este constituită de pierderea unei şanse. Pierderea unei şanse este un tip probabilistic de prejudiciu care constă în faptul că o persoană, creditorul în discuția noastră, a pierdut șansele de a obține un câștig sau de a evita o pierdere. Acest prejudiciu nu este niciodată actual și nici măcar viitor, ci este eventual pentru că se calculează probabilistic. Când vom discuta despre răspunderea civilă delictuală vom descoperi exact care este diferența între viitor și eventual. De exemplu, ai pierdut șansa de a te duce la examen, nu șansa de a lua examenul. Deci pierderea unei șanse în sensul că pierzi posibilitatea de a evita o pierdere sau de a obține un câștig. Asta este o chestie strict de probabilitate. Din punct de vedere tehnic, instanța trebuie să ia în considerare aceste elemente și să stabilească (direct sau cu ajutorul unei expertize) o valoare. Aceasta este valoarea prejudiciului care se va pune în sarcina debitorului rău platnic, iar debitorul va fi ținut să plătească suma respectivă și nu executarea în natură. O deosebire importantă între răspunderea contractuală și cea delictuală e că actualmente de lege lata se pot cere cu titlu de prejudiciu pentru inexecutarea unei obligații contractuale, inclusiv daune morale care se cumulează. Daune morale = o evaluare a unor elemente extrapatrimoniale, evaluare stabilită în bani, ca o consecință a inexecutării obligației patrimoniale contractuale. Exemplu: creditorul îi spune debitorului că nu și-a îndeplinit obligația de a-i repara mașina care consta 570 + 3600 lei, la care cer daune morale pentru că am fost jignit deoarece nu mi-a fost reparată mașina. 117

Daunele morale în sine sunt o echivalare în bani a unor drepturi extrapatrimoniale care se pot adăuga la executare. Aceasta era o deosebire, în vechiul cod civil, între răspunderea contractuală și cea delictuală pentru că numai în cea din urmă se discuta despre cum să fie angajate daunele morale. În materie contractuală, pur și simplu, debitorul trebuia să execute silit un contra-echivalent al prestației în natură pe care nu a făcut-o. 3) Evaluarea convențională Prejudiciul se poate stabili la momentul încheierii contractului. Părţile stabilesc ele împreună ce se întâmplă dacă una dintre ele nu îşi va executa contractul – asta este clauza penală. Vedeţi, clauza penală nu este să îl pedepseşti pe om cu ceva, ci stabileşte efectiv, de cele mai multe ori prin bani, echivalentul obligaţiei din natură în pecuniar. „Domnule trebuie să dau 300 tone de nisip, dar aceste 300 tone dacă nu le dau în natură voi plăti 150.000 lei”. Sunt foarte multe contracte care au această clauză penală şi sensul ei este de fapt să se evalueze convențional de către părţile contractului. Creditorul şi debitorul cad de acord că se va evalua. Clauza penală Clauza penală este un contract (sau o clauză cum îi spune, că tot contract e de fapt), care are un caracter de accesorialitate la orice fel de tip de contract și care stabilește anticipat despăgubirile datorate de debitor la momentul în care acesta nu-și execută în natură obligațiile. Este o clauză accesorie, iar dacă dispare contractul principal, dispare și ea. Nulitatea contractului principal la care e atașată va atrage și nulitatea clauzei. În schimb rezoluțiunea, rezilierea sau desființarea pentru inexecutarea contractului principal nu atrage desființarea clauzei penale, ci activarea ei. Quod nullum est, nullum producit effectum (nulitatea principalului duce la nulitatea clauzei penale), dar desființarea pentru neexecutare – rezoluțiune, reziliere – nu duce la încetare, ci la activarea clauzei pentru că scopul ei este să stabilească exact ce urmează să plătească debitorul dacă nu a făcut plata la timp. Clauza penală se stabilește o dată cu contractul sau, cel târziu, ulterior contractului, dar niciodată după producerea prejudiciului; trebuie să fie întotdeauna anterioară inexecutării pentru că dacă clauza este ulterioară inexecutării are altă natură juridică: poate să fie vorba despre o tranzacție, despre o clauză de răspundere, de nerăspundere, de atenuare a răspunderii etc. Cauza specială a acestei clauze este că se determină suma pe care debitorul rău-platnic trebuie să o datoreze în schimbul neplății. Dar trebuie să fie înainte de neplată. Caracteristicile clauzei penale 1. Clauza este accesorie deci și obligația este accesorie rezultând că trebuie să existe o inexecutare a principalului ca să se activeze accesoriul; 2. Are un caracter anticipat. Niciodată obligația de a plăti, generată de o asemenea clauză, nu-i conferă debitorului posibilitatea de opțiune. Existența clauzei nu transformă obligația inițială intr-o obligație alternativă sau facultativă pentru debitor. Debitorul nu poate să spună „eu nu mai execut în natură, execut prin echivalent ce e arătat în caluza penală”. Nu există un drept de opțiune. Debitorul trebuie să execute ceea ce inițial s-a obligat să execute, iar dacă nu vrea, creditorul are posibilitatea de opțiune între a cere activarea clauzei și desființarea contractului ORI executarea silită în natură. Deci creditorul este sigurul care are dreptul la opțiune, debitorul n-are opțiune. 118

Efectele clauzei 1. Se produc față de toți, nu numai față de creditor sau față de debitor. Inclusiv creditorii creditorului sau creditorii debitorului sunt ținuți de activarea clauzei potrivit voinței creditorului => chiar dacă altor creditori ai aceluiași debitor le-ar conveni să fie plătită clauza penală, ei nu pot să ceară executarea clauzei penale pentru că dreptul de opțiune aparține numai creditorului inițial. 2. În principiu se aplică regula pacta sunt servanda, care este opozabilă și instanțelor, în sensul că instanțele nu pot să majoreze sau să micșoreze clauza penală. Pe cale de excepție legea prevede posibilitatea instanței de a reduce cuantumul stabilit prin clauza penală fie când este considerată de instanță vădit excesivă, fie în ipoteza în care debitorul a executat o parte din obligație și se pune problema să fie divizată și clauza penală pentru că nu se mai justifică plătirea ei integrală din moment ce obligația inițială a fost stinsă parțial. Anterior art. 1541 care reglementează această situație, au fost discuții jurisprudențiale și teoretice diferite. Susținătorii lui pacta sunt servanda nu puteau să accepte niciodată că instanța, adică un terț, poate să modifice un contract și considerau că oricât de vădit excesivă ar fi o clauză penală, aceasta nu poate să fie cenzurată de instanță deoarece contractul este legea părților și legea asta se impune și față de instanță. S-a găsit art. 1541 NCC și soluția a fost că pacta sunt servanda se aplică inclusiv în materie de clauză și instanța nu poate să intervină oricând, dar poate să intervină în două cazuri, arătate de lege și numai dacă sunt îndeplinite acele condiții. Art. 1541 NCC (1) Instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când: a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executarea profitat creditorului; b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului. (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principale. (3) Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă. Ipoteza în care s-a plătit parțial și se cere reducerea clauzei penale cu ceea ce s-a executat nu ridică probleme nici teoretice, nici practice. Problema este la condiția în care legea spune că este „vădit disproporționată” clauza penală, adică vădit mai mare. În toate cazurile clauza penală trebuie să fie mai mare decât obligația principală pentru că dacă e mai mică nu are niciun fel de sens, nu e o clauză penală (tu îmi datorai 100 lei, dar clauza penală e 20 lei. Cine execută o obligație contractuală de 100 când știe că va fi pedepsit obligatoriu să plătească 20? Asta se analizează juridic ca lipsă de cauză, iar clauza penală lipsită de cauză este nulă). În toate cazurile clauza penală trebuie să fie mai mare decât valoarea pecuniară a obligației principale. Instanța va stabili ce înseamnă vădit. Creditorul trebuie să probeze prejudiciul cuantificat pe care i l-a adus neexecutarea obligației de către debitor. O clauză penală este vădit nelegală dacă are un cuantum excesiv mai mare decât îl are obligația principală, astfel că instanța se va pronunța asupra ei și îi va micșora cuantumul. Se poate lua în considerare și natura obligației, timpul în care trebuie să fie executată, tipul de obligație ș.a.m.d. Anumite criterii pot fi luate în considerare, 119

inclusiv elemente complet externe, de exemplu inflația – astfel că fiecare dintre timpii juridici poate avea o însemnătate diferită. Clauza penală poate funcționa și ca un mijloc de indexare, de aducere la realitate a nominalismului stabilit la încheierea contractului. Ultima idee este că, în fond, nu poate nici creditorul să renunțe la clauza penală. Debitorul nu poate să-i modifice sensul, adică să aleagă între executarea obligației principale sau inițiale și obligația din clauza penală, dar în același timp nici creditorul nu are opțiunea să renunțe el singur. De ce? El are o opțiune de a alege între executarea în natură și chestia asta, dar el de unul singur nu poate să ducă la „abrogare” pentru simplul motiv că e un contract. Și trebuie să nu uitați nicio secundă chestia asta, că de fapt clauza penală e un contract și că la contractul acela se poate renunța în condițiile în care nu ai nevoie de consimțământul celuilalt, adică ca un fel de iertare. Oricum, din punct de vedere tehnic posibilitățile de alegere ale creditorului sunt mai mari decât ale debitorului, care ar fi bine să-și execute obligația și nu s-ar mai ajunge la chestiunea aceasta. Cam asta este cu executarea, aveți și o materie - drept execuțional pe care ar fi foarte interesant să o faceți. Chestiunea aceasta de nișă duce către profesia de executor judecătoresc. Să știți că la procedură civilă nu se face pentru că este o chestiune specială. Secțiunea a IV-a. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului Vom discuta în continuare despre drepturile creditorilor. Legea vorbește ca și când ar fi vorba de mai multe drepturi. De fapt creditorul are o creanță, iar această creanță este însoțită de o multitudine de posibilități conferite legal creditorului. Posibilitatea cea mai energică este reprezentată de măsurile executorii. Mai energic decât măsura de executare a debitorului, creditorul nu are la îndemână. Poate să existe ceva mai slab, cum sunt măsurile de conservare. Acestea sunt prezentate de Codul Civil ca și când ar fi de două tipuri: conservatorii și asiguratorii, dar ele se referă în același timp la două idei: - creditorul vrea să-și conserve creanța sau - creditorul vrea să conserve bunurile debitorului pe care le va executa ulterior Ideea de conservare se poate referi fie la creditor, fie la debitor. Din punct de vedere tehnic intră aici tot felul de măsuri care țin de cele mai multe ori de proceduri, cum ar fi sechestrul asigurător, poprirea asigurătorie, notificări, punerea în întârziere. Deci se face mai mult decât nimic, dar mai puțin decât o executare. Mai puțin decât măsurile conservatorii nu există nimic. Codul civil a spus că între cele două măsuri (executorii și conservatorii) există un interstițiu, adică măsuri care nu sunt de executare, dar sunt mai mult decât acelea de conservare. La interstițiul acela vom discuta despre acțiunea oblică indirectă sau subrogatorie și acțiunea pauliană, săptâmana viitoare. Și la final vom discuta și despre acțiunea directă. Dar toate aceste acțiuni și măsuri conservatorii și interstițiul și executarea se bazează pe ce? Pe creanța chirografară. Dacă nu se spune nimic despre creanță, creanța va fi chirografară, iar titularii săi se vor numi creditori chirografari sau, pe scurt, chirografari. Deci dacă despre o creanță nu se precizează nimic, ea este automat chirografară, acesta este dreptul comun, asta este regula în materie. Automat există și excepții:

120

-

atunci când creditorii sunt preferați. Art. 2327 NCC spune că „sunt cauze de preferință privilegiile, ipotecile și gajul”. Cu alte cuvinte creanțele care sunt garantate cu ipotecă, gaj și privilegii sunt mai mult decât chirografare

a doua excepție care e super-super excepție, sunt așa-zișii subchirografari sau creditorii subordonați chirografarilor care nu există decât în materie de faliment și acolo aveți un exemplu: Legea 85/2014 se referă la falimentul comercianților (există și falimentul persoanei fizice). Creditorii subordonați sunt titularii acelor creanțe care se plătesc după chirografari. De unde rezultă că aceste creanțe sunt complet dezavantajate la executare, ele fiind premerse și de dreptul comun adică de creanțele chirografare. De pildă, falitul a făcut donații. Donațiile se vor plăti după ce se vor plăti toți ceilalți creditori. Vă gândiți la un comerciant care a luat credite, a pus garanții, a împrumutat tot felul de bunuri. El trebuie să restituie definitiv toate creditele și valorile pe care le-a luat pentru a-și duce comerțul. Dacă ai începe să plătești donațiile atunci toți comercianții ar face donații. Donațiile sau plata actelor cu titlu gratuit în condițiile în care falimentul a fost declanșat și planul aprobat de plată sunt subchirografare, adică dacă mai rămâne ceva după ce se plătesc chirografarii comerciantului, se vor plăti și subchirografarii. Toată această filozofie chirografar – nechirografar, subordonat – nesubordonat, se bazează pe un gaj general, pe un drept de urmărire pe care îl are creditorul chirografar asupra oricărui bun al debitorului. Una dintre deosebirile fundamentale între drepturile reale și cele de creanță este că numai ultimele, drepturile de creanță, conferă un drept de urmărire și de preferință în sensul de a se obține o plată. Atunci când creditorul poate să urmărească orice fel de bun aflat în patrimoniul debitorului se vorbește de un gaj general al creditorului chirografar reprezentat tocmai de activul patrimonial al debitorului. Urmărirea este nediferențiată și gajul de aceea este general, deoarece creditorul poate să urmărească orice fel de bun. Gajul ca o garanție este întotdeauna specializat, toate garanțiile sunt specializate. Gajul în sensul de garanție reală mobiliară cu deposedare este un gaj special, pentru că poartă asupra unui anumit bun. Gajul general poartă asupra tuturor bunurilor și valorilor executabile ale debitorului. Deci ceea ce este activ patrimonial pentru debitor este gaj general pentru creditorul său. Consecința este că există un drept de urmărire al creditorului, pentru că creditorul poate să urmărească orice bun (casa, contul, vaca, caprele) în ce ordine vrea el în principiu. Deci vedeți gajul nu este special. De unde rezultă că creditorii chirografari nu au între ei cauze de preferință; creanțele chirografare nu sunt însoțite de preferință. Există deci pentru aceste creanțe un drept de urmărire, dar nu și un drept de preferință. Dreptul de preferință determină ordinea de plată, în sensul că titularul preferinței va avea o prioritate la plată față de ceilalți creditori chirografari. Preferința este legată de specializare și de fixarea urmăririi pe un bun. Dacă nu ești fixat pe un bun, nu există preferință, de unde rezultă că toți creditorii chirografari neavând preferință, vin în concurs să-l execute pe debitor. Finalul este că toți creditorii chirografari au aceeași garanție, gajul general sau activul patrimonial al debitorului. Neexistând între ei clauze de preferință, ei vin concursual, în același timp la plată fără să poată să fie preferați unii sau alții. De aceea din punct de vedere practic unii creditori își iau garanții în plus ca să evite acest concurs, această învălmășeală, pentru că toți creditorii chirografari văd exact aceleași bunuri (casa, contul, vaca, caprele). În momentul în care ai o preferință fixată real, adică un drept real de urmărire asupra unui anumit bun, dreptul ăla real de urmărire te duce la res non persona debet adică bunul va plati pentru debitor și în al doilea rând vei evita concursul, în sensul că, dacă are ipotecă pe casă, creditorului ipotecar va executa casa, va realiza ipoteca, -

121

ceilalți chirografari n-au decât să se întoarcă pentru caprele, mașinile și ce a mai rămas în conturile debitorului. Rezultă că este un fel de egalitate între creditorii chirografari. De aceea în această viziune se spunea în limba franceză că plata este premiul concursului, cine iese primul la concurs între chirografari va fi plătit, iar plata obținută va fi chiar premiul pentru concurs. Acest gaj general este o legătură de fapt indirectă între creditor și debitor pentru că legătura directă este stabilită de creanță. Deci o dată creanța stabilește o legătură de drept între creditor și debitor, ultimul fiind datornicul primului, iar gajul general stabilește o legătură indirectă.

CURSUL 7 Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului Săptămâna trecută am început să discutăm despre un pseudocapitol care se ocupă de așazisele drepturi ale creditorului chirografar. Creditorul în definitiv nu are decât un drept și acel drept se numește creanță și, pe cale de consecință, capitolul se referă la ce poate să facă creditorul cu creanța sa. Din punct de vedere procedural „drepturile” acestea se prezintă de cele mai multe ori ca fiind posibilități de a te adresa justiției și de a obține anumite rezultate de natură să asigure fie executarea, fie conservarea obligației. Dar aceste drepturi nu sunt în fond drepturi subiective. Oricum am privi lucrurile nu este vorba de drepturi subiective care dublează sau triplează creanța, care explică creanța, ci sunt pur și simplu posibilități, atribute, căi deschise creditorului datorită faptului că este titularul unui singur drept subiectiv care este dreptul de creanță. Din punctul acesta de vedere trebuie să fiți foarte atenți. Așa cum usus, fructus și abusus nu sunt drepturi ale proprietății, ci atribute sau modalități care asigură exercițiul dreptului de proprietate, nici aici aceste modalități juridice nu trebuie să fie înțelese, reduse, comprimate la ideea de drept subiectiv. Pentru că s-ar ajunge la lucruri foarte puțin comprehensibile de genul „proprietatea asupra creanței” și alte drepturi asupra creanței. Nu. Creditorul are un singur drept asupra creanței care este chiar creanța sa. Codul Civil spune că fiecare creditor are dreptul la executarea integrală (completă), la timp și conformă a obligației sale. Din punctul acesta de vedere se trasează pur și simplu limitele plății. Plata nu este nimic altceva decât executarea a ceea ce originar s-a datorat la momentul la care s-a născut obligația sa. 1. Gajul general și creditorii chirografari Este interesant de observat cum creditorul are anumite legături indirecte de fapt cu debitorul, legături indirecte care sunt mijlocite de creanță. Aceste legături trec prin gajul general. Gajul general e legat de patrimoniu, de unde rezultă că în raportul dintre creditor și debitor gajul general al creditorului este activul patrimonial al debitorului. Aceasta este legătura. Privind lucrurile dinspre creditor către patrimoniul debitorului trebuie să subliniem că acest gaj este general, adică nu se fixează pe un anumit lucru, pe un anumit bun, pe un anumit 122

drept. (***completare din carte: gajul general este garanția comună a tuturor creditorilor chirografari. Toate bunurile mobile și imobile, prezente și viitoare ale debitorului constituie garanția comună a creditorilor săi. Gaj se poate confunda cu garanția clasică mobiliară – care este o garanție specializată***) Garanțiile sunt specializate. Deci opus la general e special. General înseamnă pe orice, special înseamnă pe un anumit bun. De asemenea, special în materie de garanții duce la ideea conform căreia creanța trebuie să fie întotdeauna determinată. Și atunci pentru garanții există o dublă specializare în sensul că se specializează atât obiectul asupra căruia poartă garanția, cât și creanța, în sensul că este determinat cuantumul acesteia. Deci acest gaj general, deși duce cu ideea la garanție, nu este în definitiv niciun fel de garanție, ci este o modalitate de a asigura oricând dreptul de urmărire al creditorului pentru orice bun pe care debitorul îl are la momentul scadenței. Dreptul de urmărire se exercită asupra activului patrimonial al debitorului. Acesta este altceva decât dreptul de urmărire din materie de drepturi reale pentru că acolo drepturile de urmărire se refereau în special la faptul că urmărirea privește recuperarea dreptului, respectiv recuperarea posesiei / stăpânirii unui bun. Aici urmărirea nu înseamnă decât că creditorul pune mâna pe anumite bunuri ce aparțin debitorului pentru a le scoate la vânzare și pentru a fi plătit astfel. Deci dreptul de urmărire presupune de fapt un echivalent aici. Pentru gajul general dreptul de urmărire nu este dublat de un drept de preferință. Această dublare se face numai în materie de garanții reale și privilegii (în anumite cazuri). Garanțiile reale sunt regula, privilegiile sunt excepția pentru că numai unele privilegii asigură urmărirea. Dreptul de urmărire se stinge de obicei la înstrăinarea bunului asupra căruia poartă privilegiul. Aceste drepturi de preferință și de urmărire sunt atribute (chiar dacă le spun eu drepturi) care conferă creditorului în ultimă instanță posibilitatea de a se face plătit atunci când plata nu este executată la scadență. Pentru că, dacă debitorul plătește, nu se pune problema ca creditorul să urmărească ceva, să existe vreo preferință, ci pur și simplu se face plata. Există o epocă de criză în raportul dintre creditor și debitor care e definită de faptul că nu se face plata. Nefăcându-se plata se ajunge la un alt moment, moment care este conflictual și arată că există o tensiune între titularul dreptului și titularul obligației. Această tensiune este graduală și am ajuns astfel la măsurile intermediare (în carte le spune măsuri de protecție a creanței) 2. Măsuri de protecție a creanței Am văzut cum se face executarea, apoi am văzut că există măsuri care asigură conservarea (ex. sechestrul, poprirea asigurătorie) și iată că există și așa-zise măsuri intermediare, dintre care unele seamănă cu executarea. În realitate sunt mai puțin decât executarea și ceva mai mult decât conservarea. Pe de altă parte la măsurile intermediare intră două mijloace juridice care au naturi juridice diferite, dar care au în comun o singură chestie: gajul general – urmărirea creditorului se face pe activul patrimonial al debitorului – asta ar fi explicația și numitorul comun. În rest, veți vedea că nu există decât diferențe. Și vom analiza aici două acțiuni plus una: acțiunea oblică indirectă subrogatorie și acțiunea pauliană + acțiunea directă deși nu ține neapărat de această materie. 2.1.ACȚIUNEA OBLICĂ

123

Acțiunea oblică nu este tot timpul o acțiune în justiție. Ea poate sau nu poate să fie, în funcție de anumite împrejurări, o acțiune în justiție. Aceasta este o primă deosebire față de acțiunea pauliană, care întotdeauna este o acțiune în justiție. Acțiunea oblică este un mijloc juridic care îi permite creditorului să exercite drepturile debitorului. Din punctul acesta de vedere se justifică toate cele trei adjective:  acțiunea este oblică deoarece creditorul vine pieziş să acționeze în locul debitorului pentru debitor;  este indirectă pentru că ea are drept scop complinirea activului patrimonial al debitorului pentru ca ulterior creditorul să aibă ce urmări. Niciodată nu se produce un efect juridic direct în patrimoniul creditorului. Efectul patrimonial nu poate să fie decât indirect. Creditorul se folosește de o astfel de acțiune pentru a avea ce să urmărească – crește valorea averii debitorului și indirect crește și șansa creditorului de executare.  acțiunea este subrogatorie doarece creditorul acționează ca și când ar fi el debitor. Automat dacă te uiți la aceste adjective îți explici efectele pentru că acestea sunt legate de caracterul subrogatoriu în sensul că, dacă în discuție sunt acțiuni care aparțin debitorului pe care ar fi trebuit să le exercite, înseamnă că rezultatele unui asemenea mijloc considerat indirect vor profita tuturor creditorilor. Nu este un mijloc juridic care să profite exclusiv creditorului care acționează. Acest creditor activ face un serviciu pentru toți deoarece gajul general este pentru toți creditorii chirografari. Și toți creditorii chirografari vor ajunge în concurs cu creditorul care acționează pe seama debitorului pentru a se îndestula din ceea ce a reușit să câștige acesta. De unde rezultă o altă consecință: o asemenea acțiune nu creează niciodată un privilegiu, un rang în plus sau o favoare la plată în plus pentru creditorul care acționează. Acesta rămâne în principiu chirografar și această acțiune nu este o modalitate de a-și dubla creanța, de a transforma creanța din chirografară în garantată. Deci, acţiunea oblică indirectă subrogatorie nu este o garanţie, nu creează o prioritate la plată pentru cel care acţionează. Ea nu face decât să crească patrimoniul, să crească activul debitorului. Aceste efecte pe care le-am amintit fac din acţiunea indirectă o acţiune foarte slabă pentru că cel care vrea să acţioneze va avea de plătit formalităţile juridice. Chirografarul care acţionează va pierde timp şi bani pentru a crește averea debitorului, creştere care va profita tuturor celorlalţi chirografari. Faptul că profită tuturor, că are un efect erga omnes şi nu diferenţiază între creditorii care au acţionat şi creditorii care au fost pasivi, face ca această acţiune să nu fie practic foarte uzitată. Mijloace juridice la îndemâna creditorului Ce fel de mijloace concrete ar intra aici? Ar putea intra mijloace care nu sunt acţiuni în justiție. În momentul în care creditorul somează, el face punerea în întarziere pentru creanţe care aparţineau debitorului. Adică debitorul lui este creditor în alte raporturi şi, de fapt, creditorul care acţionează urmăreşte ca debitorul său să primească plăţi de la terţi, ca el care acţionează să aibă ce să urmărească. În momentul în care face asemenea acte este evident că ele nu sunt acţiuni în justiţie, este evident că se poate ajunge la complinirea gajului, după cum este evident că atunci când creditorul acţionează pentru debitorul său în justiţie (ex. face o acţiune în revendicare cu scopul de a se revendica de debitor bunurile care i-au aparţinut sau o acțiune pentru a i se plăti debitorului datoriile pe care terţii le au față de acesta), acestea sunt acţiuni în justiție. 124

Cel mai bun exemplu din lege pentru cazul în care nu este vorba de acţiuni în justiţie este următorul: creditorii pot să accepte moştenirile pe cale oblică (moşteniri care sunt ale debitorului). Adică dacă debitorul nu face actul de opţiune succesorală, creditorul lui poate face el un act de acceptare a moştenirii pentru debitor. Ideea este ca activul succesoral să intre în gajul general al debitorului care nu acționează pentru ca, la momentul executării, creditorul să aibă ce să execute. Deci se poate acționa indirect pentru acceptarea unei moșteniri. Cert e că în toate exemplele creditorul nu acţionează pentru sine, ci acţionează exercitând, de fapt, un drept al debitorului. În ultimul exemplu era vorba de dreptul debitorului de a veni la moştenirea unui terţ şi creditorul se gândeşte că dacă va face o acceptare a moştenirii pentru debitor, debitorul va câştiga bunurile succesorale care vor intra în patrimoniul său şi astfel va avea ce să execute. Este un exemplu bun pentru a sublinia ideea potrivit căreia creditorul are la îndemână mijloace juridice care sunt complet diferite ca natură juridică. Condițiile juridice A. Condiții generale de admisibilitate a acțiunii 1) Obiectul acțiunii Condiţiile generale de admitere se referă la obiectul acțiunii, adică la creanţele debitorului împotriva terţului care pot să fie acţionate. Sau altfel spus, drepturile debitorului faţă de terţ, de care creditorul se poate lega exercitându-le pentru debitor. Care ar fi drepturile în care debitorul să se poate face reprezentat de creditorul său? Este ca şi cum ar fi un mandat forţat aici. Pur şi simplu legea permite creditorului să acţioneze pe seama şi în numele debitorului, cu efectul pe care vi l-am spus. Deci care ar fi aici? Vă uitaţi întotdeauna la creanţe. Este clar că nu pot să fie decât drepturi patrimoniale – drepturi reale sau de creanţă. Drepturile extrapatrimoniale nu intră aici. Creditorul nu poate să exercite drepturile extrapatrimoniale ale debitorului din 2 motive: - în primul rând, drepturile extrapatrimoniale ale debitorului nu fac să crească masa lui de activ patrimonial - în al doilea rând, drepturile extrapatrimoniale sunt intuitu personae, sunt legate de persoană. De unde rezultă că trebuie reţinută ideea că există și drepturi patrimoniale care, dacă sunt intuitu personae, de obicei sunt excluse din raza de acţiune a creditorului pe cale oblică. Deci trebuie să fie un drept patrimonial. Oricum, la ce i-ar ajuta creditorului să facă o acțiune de modificare a numelui debitorului său din Gheorghe în Ion? Din punct de vedere patrimonial, ori că e Gheorghe, ori că e Ion, are aceeași masă patrimonială – deci nici nu se vor micșora, nici nu se vor mări șansele de executare ale creditorului. Întrebare coleg: Dacă spre exemplu debitorul câştigă o acţiune împotriva unei calomnii şi obţine despăgubiri, creditorul nu se poate îndrepta împotriva terţului? Răspuns: Ba da, se poate, dar nu în acţiunea penală, ci în acţiunea în executarea creanţei respective. Dar în exemplul pe care l-aţi dat dreptul pe care îl are debitorul şi nu îl exercită este o creanţă. Nu ne interesează creanţa. Creanţa poate să fie de oriunde. Nu se exercită de către creditor dreptul de a i se repara moral onoarea debitorului său, ci se exercită dreptul de plată pe care îl are debitorul împotriva terţului care a fost condamnat să îi plătească daune morale. Deci e vorba de creanţă şi de cele mai multe ori e vorba de plăţi pe care debitorul nu vrea să le încaseze, nu poate să le încaseze, ignoră să le încaseze, nu îl interesează să le încaseze. Deci dacă e vorba de creanţe cam e vorba de plăţi. Indiferent 125

care e sursa obligaţiei, în aceste raporturi în care se poate cere plata, debitorul din discuţie este de fapt creditorul unui terţ. Deci intră aici drepturile patrimoniale şi aţi văzut de ce. Dreptul de opţiune succesorală nu e numai un drept intuitu personae, dar presupune şi o apreciere morală. Pentru că tu poţi să fii foarte supărat pe mort şi să nu accepţi nici un fel de moştenire. Raporturile de succesiune sunt foarte complicate. Este adevarat că succesiunea este o modalitate de transfer a proprietăţii şi chiar a altor drepturi patrimoniale, dar ideea este că nimeni nu te poate obliga să accepţi o moştenire. Excepţia este acţiunea oblică prin care, dacă sunt îndeplinite condiţiile, se poate accepta moştenirea de către creditor, moştenire care revine debitorului. Acesta nu mai este un drept. De reţinut este că orice fel de drept patrimonial, personal sau real, care nu are valoare intuitu personae, ci ad rem, poate să fie exercitat pe cale oblică. 2) Condiții obiect:  caracter cesibil Acest drept patrimonial trebuie să fie cesibil (urmăribil). De ce să fie urmăribil? Pentru că pe creditor îl interesează numai în prima fază îmbogăţirea debitorului său. În a doua fază el va începe urmărirea dreptului pe care l-a obţinut pentru debitorul său. Pe cale de consecinţă, degeaba obţine creditorul ca debitorului să i se plătească o pensie de întreţinere sau o bursă, pentru că bursa nu este urmăribilă, iar pensia de întreținere este urmăribilă într-o fracțiune atât de mică încât nu ajunge să satisfacă creanța creditorului. Ca şi creditor care vrei să acţionezi oblic, te uiți la 2 lucruri: 1. să fie un drept patrimonial obişnuit 2. dreptul pe care l-ai obținut să fie cesibil, urmăribil, sesizabil.  bunuri privite ut singuli Obiectul acțiunii trebuie să fie bunuri patrimoniale urmăribile şi privite ut singuli. De ce? Pentru a se sublinia că acţiunea oblică nu este o modalitate de ingerinţă a creditorului în drepturile patrimoniale ale debitorului. Nu este o modalitate de a administra patrimoniul. Chiar dacă există 3 drepturi care aparţin debitorului în contra terţului și pe care creditorul ar vrea să le acționeze oblic, va trebui să le acționeze separat, nu să le combine pe toate 3. Oricum, ceea ce este cert este că acţiunea oblică nu este o măsură de gestiune a patrimoniului debitorului, pusă la îndemâna creditorului. De aceea se spune ca drepturile trebuie sa fie privite ut singuli. Ultima observaţie este că obiectul acesta este identic cu cel al următoarei acţiuni (acțiunea pauliană). Deci din punct de vedere a ceea ce se poate urmări / obține oblic, se poate folosi și acţiunea pauliană. Aceasta este o asemănare între cele 2. B. Condiții speciale de admisibilitate a acțiunii Condiţiile speciale se leagă de atitudinea debitorului şi de creanţa creditorului. Același lucru este şi în materie de acţiune pauliană, doar că diferă puţin interiorul. Dar din punct de vedere generic, tot la acele două chestii trebuie să te uiţi. 1) Latura subiectivă Prima chestie este să te uiţi ce poate să îl determine pe creditor să acţioneze în numele şi pe seama debitorului său, iar răspunsul este indolenţa (debitorul nu face nimic). Este o stare de inacțiune. Nu intersează dacă este vorba de neglijență, de o formă de vinovăție sau de culpă. Ideea de bază este că debitorul nu se ocupă de afacerile sale – de ex. poate să lase să 126

se împlinească un termen de prescripție; nu îl urmărește pe debitorul său care îi datorează ceva; plata se face în rate și nu se plătesc ultimele rate; nu face acțiune în revendicare, deși știe că e pe cale să se împlinească uzucapiunea dacă își lasă bunurile să fie stăpânite de anumite persoane. Așa se şi deosebeşte acţiunea oblică de frauda pauliană – acolo debitorul are un comportament fraudulos, este de rea-credinţă, cu bună ştiinţă face ceva. Aici nu ne interesează intenţia, ci faptul că debitorul nu face ceea ce ar trebui să facă un om diligent. 2) Latura obiectivă a) creanță certă și exigibilă Legea cere să existe în patrimoniul creditorului o creanţă certă şi exigibilă. De ce am subliniat exigibil? Pentru că așa cere legea, dar eu consider că este o exagerare deoarece creanța trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă numai dacă măsura este de executare. Dacă măsura nu este de executare este suficient să fie o creanţă certă. Creditorul trebuie să justifice ingerinţa în afacerile debitorului dovedind o creanţă. Este evident că are o scadenţă, dar nu trebuie să fie exigibilă pentru că, dacă este exigibilă nu mai faci o acţiune de acest gen, ci treci direct la executare. Mai mult, în timpul actului de executare nu ai decât să îl forţezi pe debitor să facă el ceea ce tu creditor ai fi putut să faci pe cale oblică. În momentul în care creditorul are o creanţă certă şi exigibilă automat ea va fi şi lichidă. Şi dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă e îndeplinită prima condiţie ca să te gândeşti la executarea silită. Şi atunci, degeaba am spus la început că aceasta este o acţiune care nu e de executare, căci condiția asta este ca și când mijlocul juridic ar fi de executare. Dar nu e de executare pentru că efectele se produc față de toţi, nu doar față de creditor. Deci aici e o scăpare. Dacă vă uitați la acţiunea pauliană vedeți că acolo se cere mai puțin, acolo e suficient să fie creanţă certă, nu se mai cere să fie exigibilă. Trebuie să aibă o creanţă certă pentru că, având o creanță certă, creditorul justifică imixtiunea. Pe grile o să pun că e certă și exigibilă că după aceea veniți cu Codul Civil și spuneți „păi nu scrie aici?” Dar întrebarea mea este: sunteți judecător, ai o acțiune în plată pe care o introduce un creditor al debitorului ca să-l forțeze pe debitor să recupereze ce i se datorează de la un terț. Creanța creditorului care acționează e certă pentru că vine cu niște facturi, hârtii și îți arată că i se datorează 100 de milioane și urmărește ca debitorul său să recupereze 150 de milioane de la un terț. Dar creanța lui nu e exigibilă în sensul că cel care acționează pentru debitor va spune „onorată instanță va fi exigibilă peste 3 luni, dar ce vreți să fac eu până peste 3 luni? În 3 luni urmează și eu să fiu plătit ca să-i plătesc pe alții”. Sunteți instanță, ce faceți? Îi cereți creditorului exigibilitatate? Atunci automat respingeți acțiunea ca fiind prematură „Vino când e scadența și atunci discutăm”. Până atunci intră toți în faliment, moare creditorul de ciudă și nu mai ai speță. Cum tranșați din punct de vedere practic chestia asta? Întrebarea mai pe șleau este când pot să consider că e nescris ce-i scris în lege? Creditorul se duce cu facturile și instanța îi spune că nu e exigibilă. Păi nu e exigibilă deoarece creditorul nu a făcut o acțiune în executare, ci a făcut o acțiune ca debitorul său să își recupereze / complinească patrimoniul. Eu cred că poate să fie considerată nescrisă norma aceasta (cu privire la exigibilitate) pentru că nu este de ordine publică și nu există niciun fel de logică să ceri să fie creanța creditorului și lichidă și exigibilă. Deci dacă aș fi judecător aș admite acțiunea din exemplu pe motiv că e suficient ca acest creditor să dovedească că el are o justificare și că justificarea e în drept. Creanța certă e de fapt justificarea imixtiunii și e suficient să se facă dovada creanței. 127

b) prejudiciu Codul Civil mai folosește un cuvânt care e folosit și la acțiunea oblică și la acțiunea pauliană, și anume prejudiciu. În tehnica „psihedelică” a celor care au făcut Codul Civil e vorba că se creează un prejudiciu prin acțiunile sau inacțiunile debitorului și acest prejudiciu e un fel de chestie indirectă pe care o suferă creditorul ca urmare a faptului că nu are ce să execute din activul patrimonial al debitorului. Spun că este greșită folosirea termenului de prejudiciu deoarece acesta (veți vedea când vom discuta despre răspundere) este o condiție a răspunderii și este o daună, adică un pasiv patrimonial pe care o persoană o produce altei persoane. În momentul în care vorbești nediferențiat de prejudiciu creezi confuzie pentru că prejudiciul, fiind una dintre condițiile răspunderii, te duce cu gândul la o acțiune în răspundere unde mai sunt de îndeplinit încă 4 condiții. În plus, acțiunile în răspundere sunt acțiuni pentru tine, pentru cel care le săvârșește, nu au un efect indirect, nu au un efect subrogatoriu. În toate cazurile, atât pentru acțiunea oblică, cât și pentru cea pauliană nu este vorba de un prejudiciu actual, ci e vorba de un prejudiciu eventual, în sensul că pasivul patrimonial al debitorului poate să depășească activul și acest debitor poate să intre în insolvență ori să fie insolvabil, ceea ce în mod eventual îi prilejuiește o pagubă creditorului. Deci văzute lucrurile așa de după colț ar putea să se justifice cuvântul prejudiciu. Dar prejudiciul nu este nici actual, ci eventual și nu e nici direct, ci indirect. Creditorul prin acțiunea aceasta urmărește nimic altceva decât să se complinească activul debitorului. Deci cuvântul prejudiciu nu e folosit aici în sensul tehnic pe care îl are în materie de răspundere. Efectele acțiunii oblice 1) Am spus că efectul este erga omnes tocmai pentru a sublinia ideea că niciodată nu se produce efectul acțiunii oblice numai pentru cel care acționează, ci se produce față de toți. Creșterea patrimonială înregistrată de debitor profită tuturor creditorilor care pot să o urmărească. Consecința este că acțiunea oblică nu-l înzestrează pe cel care acționează cu un privilegiu sau o favoare la executare. Întrebare coleg: În ipoteza în care un creditor are o creanță față de debitor, dar încă nu e exigibilă și debitorul are o creanță asupra unui terț, care urmează să se prescrie înainte să devină exigibilă creanța creditorului, ar putea creditorul să introducă acțiunea asta numai ca să întrerupă termenul prescripției? Răspuns: Da, bineînțeles! Trebuie să vă gândiți la momentul când puneți întrebarea „ce poate să facă creditorul?” la ce putea să facă debitorul. Debitorul putea să facă ce ați spus dvs.? Da. De ce putea? Deoarece creanța lui îndeplinește toate condițiile acelea de acolo, adică e vorba despre un drept patrimonial, dreptul e luat ut singuli și nu are niciun fel de valoare intuitu personae. Deci ce putea să facă, dar nu a făcut de lene debitorul, poate să facă creditorul. Numai că trebuie să excludeți drepturile extrapatrimoniale, nu atât datorită filosofiei, cât pentru că nu poate să profite creditorului; nimănui nu poate să profite. Uneori e foarte greu să-ți dai seama dacă drepturile patrimoniale în discuție au sau nu un element intuitu personae. Dau un exemplu: ai o bicicletă, vrei să o vinzi și stabilești un preț în funcție de cui o vinzi. Dacă ai o persoană de care nu-ți place îi spui un preț dublu numai ca să nu o cumpere. Dacă ai o persoană cu care te înțelegi poți să-i vinzi cu 700 în loc de 1.000. Întrebarea e cât de intuitu personae a fost stabilit prețul? Nu e niciun fel de donație să ne înțelegem, dar este evident că raportul e ad personam, e evident că este contract de vânzare și în același timp e cât se poate de clar că prețul e mai jos cu 30% decât prețul care se obține pe piață. De unde rezultă că elementul acesta intuitu personae poate oricând să infesteze raporturile patrimoniale și atunci mai degrabă vă gândiți din punct de 128

vedere practic „ce poate să urmărească creditorul după ce obține de la terț pentru debitor?” De exemplu, stabilirea filiației nu poate să o urmărească și nici nu îl ajută la nimic. 2) Pârâtul (terțul) poate să opună creditorului-reclamant toate acțiunile, apărările, excepțiile pe care putea să le opună debitorului – din punct de vedere practic nu se întâmplă așa deoarece mijloacele dinamizate pe cale oblică sunt numai începute, numai demarate. În momentul în care sunt demarate sunt introduși în cauză titularii dreptului. De exemplu, dacă ai o acțiune în răspundere în sensul că debitorul a fost victima și trebuie să recupereze ceva și mai obține o acțiune reală în recuperarea unui bun, o acțiune în revendicare, creditorul debitorului proprietar declanșează acțiunea și după aceea, la următorul termen, îl introduce în instanță pe cel care este titular (pe debitor). Acțiunile oblice, când sunt acțiuni propriu-zise în justiție, sunt numai declanșate urmând ca ele să fie continuate de titularul lor, care este debitorul, prin introducerea lui în proces. Celelalte mijloace care nu sunt acțiuni în justiție nu reclamă neapărat o introducere în cauză fiindcă nu există o asemenea cauză a debitorului, iar efectele se produc în mod obișnuit și de lege lata ca și când ar fi declanșate de debitor. La o întrerupere de prescripție, o punere în întârziere, o notificare făcută de creditor – nu e nevoie să-l mai introducă în discuție pe debitor pentru că își vor produce efectele automat în raporturile dintre debitor și terț. Aici e de reținut diferența care poate să existe între acțiuni propriu-zise în justiție exercitate indirect și alte mijloace indirecte care nu sunt acțiuni. Acțiunile în justiție sunt declanșate și continuate de debitor; la celelalte mijloace efectele se produc automat, odată ce este antamată procedura. Acțiunea despre care am discutat, mijloacele acestea indirecte subrogatorii, sunt puțin practicate tocmai datorită efectului pe care-l produc – efectul erga omnes. 2.2.ACȚIUNEA PAULIANĂ Această acțiune este numită și revocatorie. Prefer să-i spun acțiune pauliană sau acțiune în fraudă pauliană pentru a nu confunda lucrurile. Dacă folosim termenul revocatorie lucrurile se pot confunda cu revocarea donațiilor, cu revocarea liberalităților, cu revocarea consimțământului ș.a.m.d. Cuvântul revocatoriu sau revocare are o plajă de aplicabilitate mult mai mare în materie civilă decât cuvântul paulian, acțiunea pauliană fiind una singură și indivizibilă, fără să existe vreun risc de a o confunda cu ceva. Definiție Acțiunea pauliană este întotdeauna o acțiune în justiție, prin care creditorul atacă unele acte pe care consideră că debitorul său le-a încheiat cu terții în frauda intereselor sale. Sunt de subliniat mai multe chestiuni la această definiție: a) mijloc specific de reprimare Frauda pauliană este o fraudă comisă de debitor și aici e foarte important pentru că asta este și o condiție. Frauda asta va avea ca și consecință revocarea. În dreptul civil există mai multe tipuri de fraudă, dar regula este că nu există niciun mijloc generic sau general de reprimare a fraudei. Consecința este că acțiunea pauliană e un mijloc specific, nu unul general, de unde rezultă că trebuie să verificați să fie îndeplinite condițiile de admisibilitate a ei. 129

Concluzia este că acțiunea pauliană nu este un mijloc de reprimare a oricărui tip de fraudă. Nu oricând există o fraudă ai acțiunea pauliană. E foarte interesantă concluzia asta pentru că, de fapt, dreptul civil îți explică că nu se ocupă cu reprimările și nici măcar cu reprimările de fraudă. b) specificul fraudei Pot să existe foarte multe feluri de fraudă alături de cea pauliană. Frauda pauliană are un specific, anume că cel care o face urmărește să i se scadă patrimoniul astfel încât creditorul său sau creditorii săi să nu aibă ce executa. Deci frauda pauliană urmărește diminuarea artificială a patrimoniului care urmează ulterior să fie executat de creditor și atunci creditorii sunt fraudați pentru că-și văd creanțele neplătite. Activul patrimonial al debitorului nu este suficient pentru plată. Deci în asta constă frauda și aici Codul Civil vorbește despre prejudiciu. Nu e vorba de prejudiciu, dar nu mai intru în amănunte. E vorba pur și simplu de diminuarea activului patrimonial al debitorului. c) tipuri de fraudă Frauda aceasta pauliană are un sens special și acest sens nu acoperă orice fel de zonă de fraudă  fraudă prin act jurdic În materie de acte juridice există fraudă comisă între părți – leziunea, eroarea ori chiar dolul. Acestea sunt exemple de fraudă inter partes, adică de fraudă prin intermediul unui act juridic prin care se urmărește tragerea pe sfoară a unui contractant de către celălalt contractant. Există fraudă prin act juridic care se adresează terților și de cele mai multe ori avem simulație aici, în sensul că se încheie un contract pentru a se crea o aparență care să fie în detrimentul terților.  fraudă la lege Frauda la lege, în drept, nu numai în dreptul civil, înseamnă folosirea unor reguli cu scopul de a deturna alte reguli. Te folosești de unele reguli, de exemplu te căsătorești ca să obții cetățenia statului X. În comunism era dat exemplul acesta fiindcă erau 14 orașe închise, printre care și Clujul, și nu puteai să ajungi în orașele acelea decât în anumite condiții, iar una dintre condiții era să te căsătorești. În general căsătoria din interes poate fi folosită ca o fraudă la lege. Nu e nimic ilegal în a încheia actul căsătoriei; e foarte legal să te căsătoreșți. Că vei regreta la un moment dat, e treaba ta, dar asta nu are nimic de-a face cu dreptul! Este un mijloc juridic, dar mijlocul acesta îl deturnezi, nu îl foloseșți pentru a întemeia o familie, cum spune dreptul familiei, ci pur și simplu pentru a obține niște beneficii de natură patrimonială, de natură socială, de natură politică și așa mai departe. Deci asta e frauda la lege. Alt exemplu: pe OLX erau... acum s-a modificat legea... erau tot felul de oferte de vânzări de automobile 4x4 care erau încadrate la mașini agricole. Adică îți luai un Jeep, cu motor de cinci litri, care dacă era înmatriculat ca vehicul obișnuit aveai de plătit în calitate de proprietar al lui niște taxe gigantice la stat; impozitele erau foarte mari. Dacă reușeai să o înmatriculezi ca mașină agricolă, taxa era de 100 lei pe lună. Altfel, taxele săreau de 3000 lei. Orice persoană poate să-și cumpere mașini agricole sau neagricole, ideea e că următorul pas este să urmărești și să respecți regulile fiscale, regulile juridice în general, potrivit bunului și să-l folosești potrivit destinației pe care ai declarat-o. În momentul în care îți iei un Jeep și zici că-i combină și reușeșți să-i convingi pe ceilalți să-ți dea o țedulă că-i o combină, automat vei fi scutit de taxe! 130

Și ultimul exemplu: este plină România de problema persoanelor cu „handicap” care încasează drepturi necuvenite. Sunt sate întregi în Vâlcea de orbi, sunt sate întregi de surzi în Botoșani și așa mai departe... Doamne ferește de astfel de afecțiuni, că nimănui nu-i poți dori să rămână fără un picior sau să nu audă sau să nu vadă, dar este vorba de un sat întreg aici! Satul acela se folosește de legea asigurărilor sociale și de legea de sănătate pentru a fenta întregul sistem de asigurări sociale. Deci asta este ceea ce se numește fraudă la lege. Acestea sunt exemplele. Ce trebuie reținut? Uneori spețele și grilele sunt făcute să sugereze că este vorba de orice fraudă acolo și că de fapt creditorul ar avea o acțiune pauliană – acțiunea pauliană este exclusiv pentru frauda pauliană. Punct! Dacă nu sunt îndeplinite condițiile de la frauda pauliană, despre care vom vorbi imediat, nu este admisibiliă o astfel de acțiune. Natura juridică Acțiunea pauliană este o acțiune personală, divizibilă și prescriptibilă, având un termen de prescripție de 1 an. Vedeți, înainte la acțiunea oblică nu era vreun termen de prescripție, dintr-un motiv simplu – s-ar putea ca acțiunea oblică să nu fie o acțiune în justiție, astfel încât să nu se poată vorbi despre o prescripție extinctivă; apoi, s-ar putea ca mijlocul juridic să nu fie supus prescripției și așa mai departe, deci e foarte lax. Dacă îți pui problema ce e prescriptibil în materie de acțiune oblică trebuie să te uiți la acțiunile pe care le ai în justiție ori la drepturile pe care le are debitorul împotriva terțului și atunci poți să spui că nu se mai poate admite acțiunea oblică pentru că e prescris dreptul debitorului împotriva terțului sau e decăzut din dreptul acela. În exemplul pe care l-am dat cu acceptarea succesiunii pe cale oblică există un termen care nu e considerat de prescripție – e termenul pe care îl veți învăța la succesiuni, de 1 an. Nu există posibilitate de acționare oblică a creditorului decât în termen, de unde rezultă că dacă e ieșit din termen succesorul ori succesibilul, nu se mai poate admite acțiunea oblică. Aici, acțiunea pauliană este prescriptibilă extinctiv în mod expres arătat, iar termenul este de 1 an. În al doilea rând, legea leagă momentul de curgere al termenului de așa-zisul prejudiciu, termenul începând să curgă de la momentul în care debitorul știa de prejudiciu sau ar fi trebuit să știe de producerea acestuia. Reglementarea seamănă foarte mult cu cea de la răspundere. Condițiile juridice Condițiile speciale mă interesează și câteva cuvinte despre această fraudă pauliană, să vedem în ce constă aceasta. Din punct de vedere civil, când se vorbește despre fraudă, despre culpă, despre elementele care în materie penală sunt elemente strict subiective, se înțelege și elementul subiectiv, dar și consecința elementului subiectiv. Deci frauda comprimă atât latura subiectivă a acțiunii, care este o intenție de o anumită natură, cât și latura obiectivă, adică efectele acestei intenții. 1) Latura subiectivă Din punct de vedere subiectiv și gândindu-ne la vinovăție, frauda pauliană este o intenție directă exprimată juridic prin rea-voință, rea-credință. În mod intenționat debitorul încheie acte cu terții cu scopul conducerii la imposibilitatea creditorului de a urmări activul său patrimonial. Vedeți, înainte debitorul era neglijent, se putea reține o neglijență, o culpă la acțiunea oblică. Aici (la acțiunea pauliană) este vorba mereu de o intenție, nu contează dacă e intenție directă, indirectă, praeterintenție cum e în materia penală; nu asta interesează aici. De asta 131

am și folosit cuvintele că e vorba de rea-credință. Reaua-credință exprimă în subtext că e vorba de o intenție, în sensul că debitorul încheie un contract cu scopul de a-l văduvi pe creditor de posibilitatea de a urmări ceva. De pildă, debitorul își vinde toate bunurile la prețuri mai mici decât e normal, urmând să consume banii și, pe cale de consecință, la momentul scadenței când creditorul va face urmărirea silită, acesta va constata că nu are ce să urmărească. Sau poți face următorul lucru, fără să fie vorba de simulație: ai două bunuri mobile urmăribile, două mașini sau o combină și un Jeep, le vinzi, iar în momentul vinderii, ai obținut o sumă de bani. Cu suma aia de bani poți să faci cu totul altceva decât poate creditorul să supravegheze – te duci în Mallorca și stai acolo două luni, te duci în Ibiza și țopăi de la două noaptea până la șase dimineața și ai făcut banii praf în trei săptămâni – iar când vine creditorul se zgârie pe ochi ! Trebuie dovedit acest element intențional. Deci intenția actului încheiat de debitor este ca de fapt să-l lase pe creditor fără activ patrimonial urmăribil, aici este frauda. De multe ori însă se pune problema (frauda fiind conținută într-un contract) care este poziția terțului cu care contractează debitorul? Poziția terțului trebuie să fie identică din punct de vedere psihologic și subiectiv dacă actul încheiat între el și debitor este oneros. Deci trebuie ca cel cu care se contractează să știe că se contractează cu scopul de a se subția activul patrimonial al debitorului. Aici este vorba de așa-zisa conivență la fraudă. Conivența la fraudă e legată și explicată nu datorită exigențelor de natură subiectivă, ci datorită efectelor admiterii acțiunii! Efectele admiterii acțiunii sunt „exproprierea” terțului de bunul pe care l-a obținut de la debitor. Trebuie ca acest terț să aibă aceeași poziție ca și debitorul, adică terțul trebuie pedepsit în aceleași condiții ca și debitorul. Dacă actul e gratuit, terțul care a obținut bunul pe nimic va pierde oricum, pentru că el nu a dat nimic, de unde rezultă că el nu trebuie să fie pedepsit și că nu există conivență la fraudă. Manifestarea de voință a terțului cu care contractează debitorul trebuie să fie animată numai în cazul în care actul este oneros, de aceea avem și intenția frauduloasă manifestată de debitor. Acesta este un element subiectiv care, ca orice element subiectiv îl poți numai deduce – de aia e interesant dreptul, că lucrurile importante nu le poți dovedi, ci numai deduce, nu ai cum să știi ce e în capul omului decât după ce vezi faptele – de unde rezultă că frauda pauliană nu se referă numai la elementul subiectiv, ci are și o consecință, iar aceasta este elementul obiectiv sau material. 2) Latura obiectivă a) prejudiciul Nu există fraudă, chiar dacă există intenția de a se frauda, dacă nu se cauzează o diminuare a activului patrimonial al debitorului astfel încât creditorul să nu poată executa creanțele pe care le are împotriva debitorului. Asta este mașinațiunea de fapt pe care o pune în scenă frauda pauliană ! Frauda asta, din punct de vedere obiectiv, este înțeleasă ca un prejudiciu, dar nu unul propriu-zis, să ne înțelegem. Dacă ar fi unul propriu-zis, natura acțiunii ar fi una în răspundere, iar aceasta nu este o acțiune în răspundere, nici în răspundere specială, ci pur și simplu prejudicierea înseamnă aici crearea unei stări de insolvabilitate pentru debitor, care nu mai poate fi executat eficient de către creditor. De multe ori debitorul vrea să se despoaie numai aparent și relativ la creditor de unele bunuri, el urmând să păstreze totuși bunurile. Adică frauda se poate combina și cu acțiunile în simulație. 132

Specific simulației contractuale este că există două acte: un act aparent, public și un act ascuns, secret care modifică aparența. De unde rezultă că se poate combina frauda pauliană cu simulația, în sensul că debitorul ar vrea doar să creeze aparența unei stări de insolvabilitate, el vrând să-și păstreze și după momentul aparenței același activ patrimonial, dar pe care să nu îl poată urmări creditorul său. Frauda este de fapt cauza juridică a acordului simulatoriu pentru că ceea ce unește cele două tipuri de acte din materia simulației este animus simulandi, adică simulanții încheie contractul (simulația) cu intenția de a-i induce pe ceilalți în eroare Simulația e un fel de eroare încheiată între părți cu destinația pentru ceilalți, erga omnes, în timp ce eroarea viciu de consimțământ este inter partes. Deci în materie de simulație părțile au intenția să creeze o realitate care să nu li se aplice lor, ci numai terților. Și terț este și creditorul urmăritor. Deci debitorul se va înțelege cu un terț să-i „vândă” toată averea sau partea cea mai importantă executabilă, considerând că între ei nu a fost niciun act; acesta este un exemplu de act fictiv. Poate să fie act deghizat în sensul de vânzare deghizată în donație sau mai poate să fie interpunere de persoane. Debitorul vrea să-și înstrăineze bunurile, se înțelege cu un terț ca acesta să le preia nominal până trece executarea și după aceea ajung bunurile înapoi. Deci este o chestie de fraudare care s-a făcut nu printr-un simplu act ci printr-o simulație, iar simulația presupune întotdeauna 2 acte. Și cel mai important din punct de vedere subiectiv este acordul simulatoriu. Că poți să ai foarte multe acte, dar dacă nu este intenția de a simula, de a crea aparențe juridice, atunci nu este nici simulație. Deci dacă mâine vreau să-mi schimb numele în Ion Ionescu nu este niciun fel de simulație. Răspoimâine îl schimb în Raul Raulescu. Este o succesiune de acte. Astăzi îmi cumpăr o bicicletă, mâine o motoretă, poimâine un excavator, cu aceeași persoană contractez și descontractez. Asta nu e niciun fel de simulație. Simulația presupune să creezi o realitate care să își producă efectele față de ceilalți. Între cei care contractează lucrurile să nu se schimbe. Raportul dintre acțiunea pauliană și acțiunea în simulație Acțiunea în simulație nu face decât să scoată la lumină care sunt raporturile adevărate. Este așa-zisa denunțare a simulației. Denunțarea arată cine este adevăratul proprietar, urmând a doua fază: o acțiune în fraudă pauliană, respectiv o acțiune în executare. Dacă frauda pauliană nu e necesară te oprești după acțiunea în simulație, nu introduci o acțiune în fraudă, ci o acțiune în executare pentru că tu, creditor frustrat, constați că de fapt debitorul tău nu a înstrăinat nimic, decât așa aparent. Ce sens mai are să acționezi frauda? În momentul în care el a înstrăinat de fapt pe o sumă mai mică și s-a simulat numai prețul, atunci vei ataca prețul. Deci combinațiile între acțiunea în simulație și acțiunea pauliană sunt date de efectele concrete ale simulației și de interesul la executare al creditorului. Nu se poate ajunge la o concluzie generică în sensul că acțiunea în simulație este întotdeauna necesară când este vorba de o fraudă pauliană, după cum nici frauda pauliană nu are nevoie întotdeauna de o acțiune în simulație. Ele sunt independente pentru că joacă pe paliere diferite. Acțiunea în simulație are un singur efect specific: să arate care sunt adevăratele raporturi între părțile care au contribuit la realizarea acestui fake juridic. Acțiunea pauliană este o acțiune prescriptibilă, acțiunea în simulație în principiu nu este prescriptibilă extinctiv pentru că este o acțiune în constatare și acțiunile în constatare nu sunt prescriptibile. Din punct de vedere al efectului ar putea să semene pentru că e vorba de inopozabilitate și uneori acțiunea în simulație produce efecte de inopozabilitate. Dar asta este mai complicat pentru că inopozabilitatea depinde de natura acțiunii în simulație și de poziția părților cărora li se adresează simulația. 133

Ca să terminăm cu simulația, să vedeți o chestie interesantă apropo de Codul Civil. Simulația presupune așa cum am spus două acte dintre care unul trebuie să fie secret. Numai că ce face Codul Civil? Inventează vreo 13-14 noi sisteme de publicitate față de cele care au existat și te întrebi cum mai poate să existe simulația într-un sistem care are ca principiu publicitatea? Cum mai poți să ascunzi ceva? Când e posibilă simulația? Când nu e sistem de publicitate? Dacă am cumpărat o găină și mă fac că nu am dat 15 lei pe ea, ci 12 lei – da, poate să fie o simulație... dar nu cred că are sens să discutăm. Gândiți-vă în exemplul pe care l-am dat că erau case și nu excavatoare pe care le vindea debitorul la terți cu scopul ca creditorul să nu aibă ce să urmărească. Dacă vrei să faci simulație, potrivit Codului Civil, pentru a se produce efectul translativ trebuie ca dobânditorul să se înscrie. La momentul înscrierii în cartea funciară el devine proprietar, de unde rezultă că pur și simplu nu mai poate să fie considerat că a rămas proprietar înstrăinătorul. Înstrăinătorul a vrut să facă un fake și a ajuns să îl împroprietărească pe altul. Dacă totuși înstrăinătorul nu va fi tras pe sfoară (să zicem că dobânditorul e un prieten de al lui) va trebui să facă invers translația și creditorul ce va face? Va aștepta translația inversă, iar între timp va face acte de întrerupere a prescripției. Dar eu nu la asta mă gândeam, ci pur și simplu vă explicam că există o incongruență între două reglementări, legată de principiul publicității – înființezi 13-14 sisteme de publicitate și apoi începi să reglementezi simulația în care elementul esențial este că trebuie să ai un act ascuns. b) creanță certă În fine, ultimul element este creanța. Aici creanța trebuie să fie doar certă. Înainte (la acțiunea oblică) trebuia să fie nu doar certă, ci și exigibilă. Când e certă și exigibilă automat e și lichidă; nu poate să fie exigibilă fără să fie lichidă. Deci aici se păstrează puritatea ideologică a acestei acțiuni nemaiputând să o confunzi cu o acțiune în executare, creanța fiind certă. Dar este anapoda și așa. Gândiți-vă din punct de vedere al efectelor: efectele acțiunii pauline sunt mult mai drastice și energice juridic decât cele ale mijlocului folosit prin subrogare. De unde rezultă că este foarte aiurea să consideri că este necesar caracterul cert și exigibil al creanței pentru acțiunea subrogatorie și doar cert pentru acțiunea pauliană. Efectele juridice 1) De efectele acțiunii pauliene nu beneficiază decât creditorul reclamant (cel care a acționat) și creditorii care au fost introduși în proces. Ceilalți creditori ai debitorului care nu au acționat nu se vor bucura efecte. 2) Acest element inter partes al admiterii acțiunii se referă în al doilea rând la faptul că acțiunea produce un efect de paralizare a efectelor juridice între debitor și terț, dar nu și în raporturile dintre terț și creditorul reclamant. Esența este că creditorul reclamant poate să facă abstracție de actul încheiat de debitorul său cu acest terț și să urmărească efectiv bunul. Deci de două ori este inter partes: - o dată, te gândești că numai creditorii urmăritori și cei asimilați lor profită -

apoi te gândești că inter partes există și în raporturile dintre creditorul urmăritor și terț. Terțul acesta este paralizat în sensul că actul pe care el l-a încheiat cu debitorul nu este opozabil urmăritorului și această inopozabilitate îi determină pe unii să spună că acțiunea aceasta este revocatorie sau în inopozabilitate. E o tragere de păr a terminologiei – nu este o revocare, ci mai degrabă o inopozabilitate în sensul în care creditorul care a acționat se comportă juridic ca 134

și când bunul sau valorile nu ar fi părăsit patrimoniul debitorului. Asta înseamnă inopozabilitate. Deci el ignoră – este o ignorare juridică justificată pe care poate să o invoce creditorul care acționează cu privire la actul încheiat între debitor și terț. 3) Un efect al acestei chestiuni inter partes este că se indisponibilizează bunul în sensul că terțul care a obținut un bun de la debitor e obligat să păstreze bunul, nu mai poate să îl înstrăineze. El are de fapt o opțiune. Indisponibilizarea asta este opțională în sensul că terțul poate să propună repararea prejudiciului creditorului ceea ce înseamnă că, de fapt, terțul poate să plătească pentru debitor, creditorului. Consecința este că nu va mai fi indisponibilizat bunul. Acestea sunt elementele de noutate față de legislația anterioară care avea un singur articol în legătură cu această acțiune pauliană. Deci 1. posibilitatea terțului de a indisponibiliza bunul; 2. posibilitatea terțului de a oferi prestația creditorului și 3. prescripția de 1 an. Acestea sunt diferențele față de legislația anterioară. 4) Vedeți că nici acțiunea aceasta nu creează vreun privilegiu sau o favoare la plată, deși așa pare. Creditorul care acționează este de obicei chirografar și întrebarea (pe care o pun și la grile) este: un creditor gajist (un creditor garantat real) are acțiunea aceasta? El întotdeauna va fi chirografar, deci răspunsul este DA. Dar are interes practic? NU, pentru că de fapt și acțiunea oblică și acțiunea pauliană se bazează pe gajul general, în sensul că nu este fixată o garanție pe un bun. Când garanția este fixată pe un bun creditorul poate să urmărească bunul oriunde ar fi acel bun. De unde rezultă că este inutilă și o acțiune oblică și o acțiune pauliană. Deci pe creditorul care a pus o ipotecă sau un gaj nu îl interesează dacă a înstrăinat debitorul său pe 1 leu, gratuit sau simulat pentru că el oricum are un drept de urmărire asupra bunului oriunde s-ar afla acesta. Răspunsul este că, în principiu, poate orice fel de creditor, inclusiv cei garantați să utilizeze mijloacele pe care le-am discutat – acțiunea oblică / pauliană – dar creditorii garantați real nu au interesul practic să o facă datorită specializării granției și a posibilității de a urmări un anumit bun indiferent de soarta acestuia, ulterioară constituirii garanției. După ce ai pus ipotecă poți să vinzi casa de exemplu, nu îl deranjează pe creditor deoarece cumpărătorul a dobândit un bun ipotecat. Din acest punct de vedere legea are o exprimare anapoda în art. 1565 alin. 1, partea finală: (1) Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei. Asta sugerează că se poate adresa această acțiune și creditorilor care sunt preferați – care au potrivit legii fie un privilegiu, fie o ipotecă, fie un gaj. Exprimarea este anapoda pentru că ați văzut că situația e cu totul alta. (***cred că se referă la faptul că numai ipoteca și gajul asigură întotdeauna urmărirea; privilegiile asigură un drept de urmărire doar în anumite cazuri***). Ceea ce trebuie dedus este că admiterea unei asemenea acțiuni nu constituie în sine o cauză de preferință. Ei reprezintă toți creditori chirografari, dar această acțiune nu reprezintă ea o modalitate de transformare a creanței creditorului care a acționat din chirografară în garantată. Alin. 2 se referă la posbilitatea despre care am discutat, anume că terțul poate să propună creditorului urmăritor o sumă de bani în limita prejudiciului. (2) Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii revocatorii 135

indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea, dispoziţiile privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător. 2.3.ACȚIUNEA DIRECTĂ Natura juridică Înainte de a termina cu aceste mijloace aflate în zona intermediară, între conservare și executare, discutăm despre acțiunea directă. Acțiunea directă nu intră în zona aceasta deoarece ca natură juridică ea se plasează în categoria acțiunilor în realizare2 și de fapt este vorba de acțiuni directe în plată. Mai sunt unii autori care consideră că ar fi acțiuni directe în responsabilitate. Ideea de bază este că, în momentul în care există acțiuni indirecte, îți pui problema dacă ar exista și acțiuni directe. Despre asta e treaba și cred că ar trebui tratate la un loc, chiar dacă naturile lor juridice sunt distincte. De altfel, ați văzut că legătura care se poate stabili între acțiunea oblică și acțiunea revocatorie ori pauliană este una foarte simplă, dar foarte generală, în sensul că ambele se bazează pe gajul general pe care îl au creditorii asupra bunurilor debitorului. Deci e o chestie foarte generică. Atunci, generic putem să folosim mai departe criteriul și să spunem că există și acțiuni directe. Acțiunile directe sunt acțiuni, de obicei, aș spune, în plată. Este o modalitate juridică conferită exclusiv de lege creditorului de a cere plata nu debitorului originar, ci unui debitor al acestuia. Deci plata pe care creditorul o cere nu direct debitorului, ci unui debitor al debitorului său este o acțiune directă. Această acțiune directă este de fapt o înfrângere a actului juridic și a principiului relativității creanței pentru că solvens ar trebui să fie doar debitorul, nu un debitor al debitorului. Consecința este că există asemenea acțiuni directe exclusiv în condițiile în care legea le reglementează. Deci sursa acțiunii directe este întotdeauna legea, nimic altceva. Nu există acțiuni directe generate prin contract, prin act juridic mortis causa sau inter vivos. Acțiunea directă este un beneficiu creat de lege în favoarea anumitor creditori. De aceea vedeți că spețele, întrebările și grilele induc ideea că părțile au convenit că e o acțiune directă. Nu e acțiune, poate să fie altceva. În momentul în care creditorul și debitorul se înțeleg să execute (pentru plata a ceea ce debitorul datorează creditorului) un terț, care la rândul său e debitor al debitorului și care terț este de acord să facă o plată direct creditorului – nu e o acțiune directă. Poate să fie o novație, poate să fie o preluare de datorie sau poate să fie o structură convențională calificată în speță potrivit anumitor elemente pe care trebuie să le determinați: cauza juridică, consimțământul părților, ș.a.m.d. Aici, la acțiunea directă este pur și simplu posibilitatea ca creditorul să obțină de la o altă persoană indicată de lege ceea ce debitorul îi datora. Deci acțiunea directă e generată de lege. Două exemple, ca să vedeți dacă există într-adevăr deosebire la natura juridică: Exemplul 1 de la art. 1807, cu contractul de închiriere. Proprietarul închiriază o hală chiriașului pe 1000 lei să spunem. Hala are 1000 de metri. Chiriașul, la rândul lui, constată că n-are nevoie decât de 700 m și pentru acei 300 m subînchiriază. Dacă nu e interzisă subînchirierea și dacă actul este valid, locatorul care e proprietar poate să obțină plata unei părți din chirie de la sublocatar pentru ceea ce chiriașul îi datora direct. Pur și simplu creditorul chiriei sare peste capul debitorului originar și ajunge să îl execute pe debitorul acţiunea în realizarea dreptului este dreptul comun în materie; prin această acţiune, reclamantul pretinde obligarea pârâtului la respectarea dreptului subiectiv ce i-a fost încălcat, iar dacă aceasta nu mai este posibil, obligarea lui la despăgubiri pentru prejudiciul suferit 2

136

debitorului. Debitorul acela originar e la rândul lui creditor în alt raport (în raportul de sublocațiune) și ceea ce urma ca el să primească de la debitorul său și după aceea să dea primului creditor, obține direct creditorul. E așa un salt. Art. 1807. Efectele sublocaţiunii. Acţiuni împotriva sublocatarului (1) În caz de neplată a chiriei cuvenite în temeiul locaţiunii, locatorul îl poate urmări pe sublocatar până la concurenţa chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului principal. Plata anticipată a chiriei către locatarul principal nu poate fi opusă locatorului. (2) Locatorul îşi păstrează dreptul prevăzut la alin. (1) atunci când creanţa având ca obiect chiria datorată în temeiul sublocaţiunii a fost cedată. (3) Locatorul poate, de asemenea, să se îndrepte direct împotriva sublocatarului pentru a-l constrânge la executarea celorlalte obligaţii asumate prin contractul de sublocaţiune. Exemplul 2 e în materie de asigurări de răspundere civilă sau de asigurări CASCO – de asigurări pentru bunuri în general, fiindcă la persoane mai greu se aplică chestia asta. Avem victima unui accident care e creditorul reparației. Acesta se poate adresa asigurătorului, care e debitor al debitorului său și asigurătorul va face peste capul asiguratului plata către victimă. De fapt sensul asigurării este să se ajungă aici, nu să mai treacă prin patrimoniul debitorului originar ceea ce asigurătorul ar trebui să plătească. Deci acesta este scopul contractului de asigurare: cel care încheie un contract de asigurare să nu plătească el (când va fi cazul să fie debitor al unei reparații), ci să indice creditorului reparației un debitor al său și acela automat va face plata. Acesta ar fi un exemplu de acțiune directă în reparație, în timp ce primul exemplu pe care vi l-am dat, de la 1807, bazat pe un raport de plată, ar fi acțiune directă în plată. Dacă vă uitați bine și atenți, observați că de fapt creditorul urmărește întodeauna să obțină o plată. Cred că mai simplu e să spui că toate acțiunile directe sunt acțiuni în plată. Zicețile cum vreți, dar mie îmi place să simplific lucrurile și pe cale de consecință ideea e să nu ascuți creionul la ambele capete pentru că e riscul să ți-l bagi în ochi cu partea cu care nu scrii. Efecte juridice 1) Plata este întotdeauna limitată dacă există diferență de creanță. V-am dat exemplul în care se datorează 1000 lei chirie. Nu poate să ceară creditorul chiriei (locatorul) de la sublocatar decât cât datora sublocatarul sublocatorului, de unde rezultă că va plăti 700 lei în exemplul pe care l-am dat. De aia e limitată și aici se poate face diferența în sensul că, dacă sunt considerate acțiuni în plată, acțiunile directe întotdeauna limitează plata la cât datora debitorul debitorului originar, care era creditor intermediar. Întrebare coleg: Dar asta nu ar fi o divizare a plății? Răspuns: Ba da, dar din momentul în care creditorul o cere, o și acceptă. Deci indivizibiltatea plății e un principiu, dar are foarte multe excepții și asta se poate înscrie într-o excepție. Nu se înscrie în excepție dacă vă gândiți că e vorba de o acțiune directă în răspundere și e vorba de asigurări, că acolo asigurările trebuie să plătească tot. Atunci nu se mai verifică. De aici încep cei care susțin că există diferențe între acțiune directă după cum sunt în plată sau în răspundere, că la răspundere datorită principiilor specifice acestei instituții se ajunge ca plata să fie nu limitată, ci integrală. Deci asta ar fi o excepție de la principiul indivizibilității. 2) A doua chestiune este nimic altceva decât un hocus-pocus, în sensul că se consideră că plătind un debitor (un terț față de raportul inițial), creditorul evită de fapt concursul creditorilor chirografari ai debitorului originar. Da. Dacă debitorul nu face el plata, ci un 137

terț, se vor evita creditorii aceia, dar va intra în concurs cu creditorii chirografari ai debitorului solvens. Ai scăpat de ăia, dar ai dat de ăialalți. Plus că nu știi – poate debitorul originar n-are decât un creditor sau n-are niciun creditor urmăritor, chirografar sau are puțini și dai de mama creditorilor chirografari care sunt 1000 și sunt la ușa debitorului ăstuia și ți se blochează tot mecanismul de acțiune directă de ceilalți creditori chirografari. De aceea prezentarea acestor lucruri ca efecte este adevărată, dar trebuie să fie circumstanțiată. Ultima apreciere pe care o fac în legătură cu acțiunea directă este că acțiunea directă nu este reglementată undeva generic, ca acțiunea oblică sau acțiunea revocatorie. Nu are un sediu al materiei, ea este reglementată în diferite instituții și categorii ca o excepție de la relativitate. Nu are un sediu comun. Pe cale de consecință, nu există atât acțiunea directă, cât acțiuni directe reglementate special. E foarte important pentru că frauda pauliană, acțiunea oblică sunt generice. Interesant e că licuricii care au făcut Codul Civil nu s-au băgat în materia asta să facă o reglementare generală că au văzut ei că își prind urechile. Era foarte interesant dacă încercau că nu ieșea decât o chestie de tot hazul, ca aia de la 1605 versus 1608. Deci ba se putea, ba nu se putea, ba se putea dacă plouă, ba se putea dacă ninge, ceva de genul acesta și atunci au lăsat-o baltă și de fapt au preluat cazurile. Art. 1605. Acordul creditorului Preluarea datoriei convenită cu debitorul îşi va produce efectele numai dacă creditorul îşi dă acordul. Art. 1608. Obligaţiile terţului (1) Cât timp creditorul nu şi-a dat acordul sau dacă a refuzat preluarea, cel care a preluat datoria este obligat să îl libereze pe debitor, executând la timp obligaţia. (2) Creditorul nu dobândeşte un drept propriu împotriva celui obligat să îl libereze pe debitor, cu excepţia cazului în care se face dovada că părţile contractante au voit altfel.

CONCLUZIE De obicei se face o comparație între acțiunea oblică și acțiunea pauliană. 1. Aș prescurta lucrurile pe care vi le-am spus deja și aș reține că acțiunea oblică nu este întotdeauna o acțiune în justiție, deși poate să fie. Acțiunea subrogatorie este întotdeauna o acțiune în justiție. 2. Numai acțiunea pauliană ori revocatorie este prescriptibilă extinctiv într-un termen special de 1 an. 3. Numai această acțiune care sancționează frauda pauliană indisponibilizează bunul la terț, cealaltă nu. 4. Există asemănări în sensul în care creanțele care justifică introducerea unei acțiuni subrogatorii pot să justifice o acțiune în sancționarea fraudei pauliene. Deci acolo este identitate. Cum trebuie să fie creanța pentru care acționează creditorul în materie oblică? Identică cu cea de la acțiunea pauliană; acolo nu există diferențe. 5. Există diferențe la nivel de „condiții de admisibilitate”. Acțiunea oblică se bazează pe indolență, acțiunea revocatorie pe frauda debitorului, pe rea-intenție. 6. Și există, ați văzut, o diferență de lege lata care n-ar trebuie să existe, în sensul în care creanța trebuie să fie certă și exigibilă în materie de acțiune indirectă, în 138

timp ce pentru promovarea unei acțiuni pauliene e suficient ca aceasta să fie certă, adică dovedită. 7. Niciuna dintre ele nu creează privilegii; nu avem privilegiați. 8. Se produc efecte distincte: erga omnes la acțiunile oblice, inter partes la acțiunea revocatorie. Ar fi interesant de discutat despre natura lor juridică, comparații, dar când mai creștem. Deocamdată să ținem minte asta și e suficient. CAPITOLUL II. GARANTAREA OBLIGAȚIILOR În continuare discutăm despre o excepție de la regula că, în fond, creditorii toți sunt chirografari pentru că ei au o creanță chirografară. Regula este că există creanțe, creanțele sunt chirografare și prin excepție, unele dintre creanțe sunt privilegiate. Aceste creanțe care creează priorități intră în categoria creanțelor garantate. Vom discuta în continuare despre garanții și veți vedea că nici aici lucrurile nu sunt foarte nete în sensul că 1 + 2 face de obicei 7, în sensul că există garanții care nu se comportă așa, ci sunt creditori garantați care rămân chirografari. Asta e toată treaba, ce să faci? Dacă vreți ceva exact faceți neurochirurgie și vedeți că unii au creier, alții au nevoie. Ce sunt garanțiile acestea? - lato sensu Există un sens generic și românii se dau în vânt după el; în toate cărțile românești când e vorba de garanții se folosește un sens generic, general –> este considerată o garanție a obligației orice mijloc, instrument sau situație care crește șansele creditorului de executare, respectiv scade șansele de insolvență a debitorului. Deci orice. Poate să fie profesia, poate să fie un anumit tip de obligație – aici intră indivizibilitățile în materie obligațională, obligațiile solidare (pentru că un creditor care ține 7 debitori legați solidar pentru aceeași obligație are mai multe șanse la executare decât un creditor care ține un singur debitor. Totdeauna 7 e mai mare decât 1, de unde rezultă că sunt 7 gajuri, iar regula în materie de solidaritate este că oricare dintre debitori poate fi urmărit pentru tot. Asta este o garanție). Văzută de pe lună așa stau lucrurile, dar vă dați seama că dacă așa ar fi definiția garanțiilor, n-ar mai avea sens nimic. N-ar mai avea sens să stabilești nici că obligațiile sunt de lege lata și ca regulă chirografare, nici că există niște reguli comune de executare în materie de creditori chirografari. - stricto sensu Există și un sens restrâns al termenului de garanție care se referă la mijloacele și instrumentele juridice care asigură o prioritate, transformând obligația chirografară în altceva SAU care devin un accesoriu la obligație, crescând șansele de executare. În acest sens restrâns ne vom ocupa de aceste garanții și le vom analiza. Înainte de a începe analiza sunt unele chestiuni generice: 1) garanțiile propriu-zise, cele care acordă un drept de preferință creditorului garantat, transfomă creditorul și creanța din chirografară în altceva. Eu consider că acestea sunt singurele garanții adevărate care fac parte din viziunea strictă. Sunt garanțiile care asigură un drept de preferință: PIG - privilegii, ipoteci, gaj. Creanțele garantate propriu-zis sunt ontologic altceva; își schimbă structura și capacitatea de a-i asigura plata creditorului. Discuția depre gajul general devine inutilă. Deci faci abstracție de gajul general al debitorului pentru că există altceva care e juridic mai important. Fiți atenți! Oricum ai discuta, gajul general nu dispare pentru că dacă ar dispărea ar înseamna că, dacă se întâmplă un accident cu creditorii garantați propriu-zis (cu cei privilegiați, ipotecați și gajați), înseamnă că dispariția garanției ar valora dispariția 139

creanței. Întotdeauna creanțele sunt și chirografare, numai că discuția nu e despre chirografari. Unui creditor ipotecar dacă îi dispare ipoteca el va decădea într-un creditor chirografar. Chirografarul este un fel de „plasă de siguranță” – mai jos de atât nu poți să mergi. 2) Garanțiile acestea propriu-zise și foarte specializate asigură un drept de urmărire și de preferință care definesc garanțiile. Scopul lor este să rupă egalitatea specifică chirografarilor și să asigure întâietate la plată. Asigurându-se un rang special creditorilor garantați special, ei îi vor premerge pe chirografari și vor fi plătiți înaintea lor. Există două categorii de creditori pentru același debitor: unii care vor avea o întâietate (cei garantați) și restul care sunt cei chirografari. Acest lucru se urmărește de fapt: garantarea plății creanței – se asigură în prima fază printr-o întâietate la executare și în a doua fază prin așa-zisa realizare a garanției. 3) în materie de garanții există principiul echivalenței sau echipolenței garanțiilor care se aplică mai ales în materie de procedură civilă, iar sensul acestui principiu este că cel obligat să aducă o garanție este liber să aducă ce garanție dorește cu condiția să fie îndestulătoare. Deci instanța spune „adu-mi o ganranție” Aduci o fideiusiune, aduci un gaj, o ipotecă etc. Echipolența garanțiilor se referă de fapt la ideea că în anumite împrejurări nu contează natura concretă a garanției, ci ideea de creștere a șanselor de plată a debitorului și de micșorare a riscului de insolvabilitate a acestuia. Pe instanță nu o interesează dacă aduci un fideiusor sau dacă pui o ipotecă. CLASIFICARE a) Garanții asimilate Art. 2347. Operațiunile asimilate, care e în materie de ipoteci, trimite la ideea că există ipoteci asimilate: (1) Contractele care au ca efect conservarea sau constituirea unui drept asupra unui bun pentru a asigura executarea unei obligaţii, oricare ar fi numărul, natura sau denumirea lor, nu sunt opozabile terţilor care au dobândit drepturi cu privire la acel bun decât dacă sunt înscrise în registrele de publicitate, potrivit regulilor stabilite pentru ipoteci. (2) Sunt asimilate astfel ipotecilor clauzele de rezervă a proprietăţii, pactele de răscumpărare ori cesiunile de creanţă încheiate în scop de garanţie. (3) Dispoziţiile prezentului capitol privind ordinea de preferinţă şi executarea ipotecilor se aplică în mod corespunzător contractelor prevăzute la alin. (1). Am discutat despre cesiunea de creanță fiduciară cu scop de garanție. Actul de răscumpărare pe care se bazează casele de amanet și reverva proprietății sunt mijloace pe care legea le înțelege ca fiind garanții. Trebuie să fi băut multă coca-cola cu mentosan să te gândești la așa ceva. Cum să fie vânzarea identică cu ipoteca? Am discutat deja cum funcționează cesiunea de creanță cu funcție de garanție: cedentul îi spune cesionarului „eu sunt debitor în alt raport și îți asigur plata acelui raport cedându-ți creanța pe care o am împotriva debitorului cedat” și când există diferențe de valori merge chestia asta. Deci nu se obține aici un efect translativ, ci se urmărește ca cesionarul să îl execute pe debitorul cedat la momentul în care cedentul nu plătește. E o chestie cominatorie, îl împroprietărești pe un creditor de-al tău cu o creanță pe care tu o ai împotriva unui terț. Unde e asemănarea cu vreo garanție? Nicăieri...creanțele în discuție sunt toate chirografare, nu au un drept de urmărire și preferință special. Există aceleași riscuri de neplată ca pentru orice creanță chirografară. Deci nu se poate discuta că ar fi vorba de ipoteci asimilate. 140

b) Garanții personale Se pune accent pe persoana care urmează să asigure plata datoriei la momentul în care debitorul originar nu va plăti, ceea ce înseamnă că vei aduce o persoană, un debitor subsidiar, alături de debitorul principal (adică vei aduce un garant). Acestea sunt garanțiile personale, când o persoană vine și spune „dacă nu plătește debitorul originar, voi plăti eu”. Acești debitori sunt garanți personali. Din punct de vedere tehnic, se asigură o adiționare a gajurilor chirografare. Nu e o adiționare matematică că nu se adună activul de la debitorul garant cu activul de la debitorul originar, ci pur și simplu este o adiționare de șanse pentru creditor să urmărescă orice fel de bun, fie de la fideiusor (garant), fie de la debitorul originar. Fiți atenți că debitorii aceștia garanți nu sunt debitori principali; ei sunt animați de altă cauză decât de cauza inițială stabilită pentru debitorul originar la plată, de unde rezultă că nu se pot aplica garanților toate regulile pe care le aplici debitorului originar. Singura garanție propriu-zisă personală este fideiusiunea pe care o vom analiza. c) Garanții autonome Garanțiile autonome au o poveste, sunt reglementate două în Codul civil.... nu le facem că nu se adresează civililor și funcționează în alt fel decât ar putea să funcționeze și mai ales ele nu sunt accesorii creanței decât când vrea legea. De obicei ar trebui să nu fie accesorii. Acestea sunt garanții autonome pentru că nu au soarta principalului. Toate garanțiile fiind accesorii unei obligații împărtășesc soarta obligației. d) Garanții reale Există și garanții reale a căror esență este aceea potrivit căreia constitutorul de garanție, care e debitorul sau un terț, afectează pentru plata datoriei un bun care în ipoteza în care debitorul nu plătește, va fi vândut și din preț se va achita creanța. Întotdeauna realizarea garanțiilor reale presupune vânzarea bunului și plata datoriei cu ce rezultă din vânzare. În principiu garanțiile reale funcționează după regula res non persona debet (bunul plătește, nu persoana) de unde rezultă că nu gajul general este cel afectat la plată, ci bunul special care constituie obiectul garanției. În fine, pot exista cauțiuni sau fideiusiuni reale cu consecința că se combină regulile. În general, se poate orice în dreptul civil. Fideiusiunea reală / cauțiunea reală definește fideiusiunea prin care fideiusorul/cauționatorul/garantul nu garantează cu tot patrimoniul, ci instituie o garanție reală specializată - un gaj sau o ipotecă de pildă, pe un bun de-al său. Cu alte cuvinte garanția reală nu e constituită pe bunurile debitorului de către debitor, ci de un terț și terțul garantează plata prin constituirea pe bunurile sale a unei garații reale. În acest caz avem o combinație între fideiusiune (garanție personală) și garanția reală din discuție.

141

CURSUL 8 Ne ocupăm de o singură garanție personală – fideiusiunea și apoi vom analiza două garanții reale fără deposedare – privilegiile și ipoteca, iar în materie de ipotecă doar ipotecile imobiliare. Acestea vi le cer și la examen, fiind scoase chestiunile legate de concurs. La privilegii, chiar dacă vom discuta, nu vă cer concursul. Această împărțire corespunde unei împărțiri în garanții personale (fideiusiunea) și reale (privilegiile/ipotecile). Specific garanțiilor reale este că se afectează un bun la plata datoriei (nu contează dacă bunul aparține debitorului principal sau unui terț), iar acest bun va plăti. Aceasta se exprimă prin sintagma res non persona debet – o translație a discuției de la activul patrimonial al debitorului la un anumit bun care este afectat plății. Asta este res non persona debet. Această regulă explică pe de altă parte tot mecanismul garanțiilor reale atunci când ele sunt propriu-zis garanții și, în consecință, este o discuție exclusiv despre cum se plătește cu respectivul bun. Ideea pe care trebuie să o rețineți este că realizarea în materie de garanții reale înseamnă vinderea bunului și plata creditorului cu banii rezultați din vindere. Nu există regula că s-ar transmite, ca urmare a garanției, dreptul de proprietate care poartă asupra garanției, către creditor. Nu se realizează o împroprietărire a creditorului sau a celor îndrituiți să fie plătiți prin intermediul acestor garanții. Garanțiile se realizează în sensul că se vând și se obține un preț. În Codul civil veți vedea că realizarea ipotecii imobiliare este reglementată în 2 articole, iar realizarea ipotecii mobiliare în 50 de articole. Nu cred că mai este cazul să ne întrebăm ce a fost în capul celor care au făcut chestia asta, după cum nu este cazul să discutăm despre Codul de procedură civilă care arată cum se realizează executarea. Nu fac executarea pentru că este o problemă de executare silită și lucrurile de procedură nu le facem. Vom discuta despre aceste 3 garanții și vom încerca să le integrăm în sistemul pe care creditorul îl are la îndemână pentru a se face plătit. Secțiunea I. Garanțiile personale FIDEIUSIUNEA Anterior Codului se scria cu „j” – fidejusiune, acum se scrie cu „i” (proful oferă niște explicații, dar concluzia este că acum trebuie să scriem cu „i”) Natura juridică Fideiusiunea este întotdeauna un contract încheiat între creditor și un terț care se obligă să plătească dacă debitorul principal nu o va face. Deci este un mecanism de natură convențională, un contract și asta trebuie reținut! Fideiusiunea, indiferent de adjectivizarea ei, pentru că vom vedea imediat că există fideiusiuni legale, judiciare sau convenționale, este un contract. Fideiusiunea se încheie întotdeauna între creditor și altcineva decât debitorul principal deoarece nu are sens între creditor și debitor. Debitorul oricum se obligă să plătească cu tot activul său patrimonial. Aici ideea de bază este că vine un terț care se face garant și spune în felul următor: dacă debitorul tău principal nu plătește, plătesc eu și îți ofer tot activul meu patrimonial.

142

Din acest punct de vedere efectul esențial la fideiusiune este că se dublează activul patrimonial pe care poate să-l execute creditorul, aducându-se activul patrimonial al fideiusorului alături de cel al debitorului. Se face diferența între debitorul principal sau originar ori inițial (cel care datorează prestația creditorului) și fideiusorul care este debitor subsidiar. Noțiunea aceasta „debitor subsidiar” subliniază în primul rând ideea că fideiusorul nu este legat în principal. În al doilea rând, cauza obligației sale este distinctă de cauza obligației debitorului principal, concretizeazându-se în ideea de a garanta executarea debitorului principal. De pildă, dacă debitorul principal ia un împrumut de la creditor de 100, cauza obligației sale este restituirea împrumutului, restituire generată de contractul de împrumut. Dacă creditorul îi spune „Bă debitorule, ești cam slab; du-te și adu un fideiusor”, fideiusorul adus care încheie contract de garanție cu creditorul este un debitor subsidiar care se angajează cu titlu de garanție. Ideea de garanție constituie cauza juridică a obligației fideiusorului. Deci cauza juridică nu este să restituie el împrumutul, ci să garanteze că dacă nu se plătește de către debitor, plătește el datoria. Din acest punct de vedere e o chestiune de discutat: când se naște obligația? Codul civil creează impresia că odată încheiat contractul se și naște obligația fideiusorului de a plăti. Nu este așa și s-ar pune problema dacă nu cumva cauza asta specială a obligației fideiusorului nu ar face să se înțeleagă că obligația sa de garanție este sub o condiție suspensivă. Fideiusorul este un terț, adică nu este parte la raportul dintre creditor și debitor. Nu contează raporturile care sunt de altă natură între fideiusor și creditor/debitor: dacă se cunosc sau nu. De asemenea, nu contează dacă debitorul cunoaște că există un fideiusor. În principiu, nu numai că nu se cere acordul/voința debitorului ca un fideiusor să existe (nu se cere acordul debitorului pentru a încheia creditorul un contract de garanție), dar se poate ca debitorul pur și simplu să fie ignorat, după cum se poate ca peste capul lui (adică chiar dacă se opune) să se încheie un contract de fideiusiune. În principal nu există diferențe fundamentale între fideiusiunea încheiată cu știința ori cu acordul debitorului și fideiusiunea încheiată împotriva ori în lipsa științei debitorului. Există două nuanțe pe care nu le discutăm acum, dar în principal se produc aceleași efecte. Vedeți, nu este un contract trilateral, nu este un contract încheiat între debitor fideiusor și creditor, ci este pur și simplu un act prin care terțul se obligă față de creditor să plătească el. Este un angajament în plus de plată, asta este fideiusiunea. Din punct de vedere terminologic este explicabil că se folosesc diferite noțiuni pentru a exprima ideea de fideiusiune, respectiv de fideiusor. Se folosește fidesiusiune care este identică cu noțiunea de cauțiune și cu garanție personală. Această sintagmă de garanție personală este folosită foarte des și de multe ori când se vorbește de garant se înțelege un fideiusor, nu se înțelege o garanție reală. Corect ar trebui să spui garant personal, garanție personală; și asta este sinonimă cu fideiusiunea. Se folosește și noțiunea de cauționator pentru fideiusor. Cauțiunea însă mai are un sens care ține de procedură pentru că în materie de procedură civilă există o garanție specială care se prezintă ca fiind constituirea unui depozit bănesc cu scopul de a asigura eventuala executare a unor obligații. Această cauțiune din materia de procedură nu are nimic de-a face cu fideiusiunea din Codul civil. Sunt două lucruri diferite. Din punct de vedere terminologic este indiferent cum vă exprimați, ideea este să nu existe nici un fel de confuzie.

143

Clasificare Din punct de vedere al speciilor fidesiunii, Codul civil face mai multe clasificări, unele clasice altele inventate sau reflectate din practică. 1. Fideiusiune convențională / judecătorească / legală În toate cazurile fideiusiunea este un contract. Legal, judecătoresc, convențional se referă la ceea ce obligă la încheierea contractului. Dacă legea obligă la încheierea unui contract de fideiusiune, fideiusiunea este considerată legală. Dacă judecătorul dispune și obligă debitorul să aducă un garant, fideiusiunea va fi judiciară. Dacă nu obligă nimeni pe nimeni, ci pur și simplu creditorul ajunge la ideea că ar trebui să-și ia un fideiusor, îl va căuta sau îl va obliga pe debitor să-i aducă un fideiusor. Deci adjectivarea acestei clasificări vine din sursa obligației de a aduce un fideiusor: cine pe cine obligă și de unde vine obligația. - Fideiusiune legală. Există o sumedenie de texte de lege, de exemplu legea îi obligă pe gestionari în anumite condiții să aducă un fideiusor, un garant. Garantul acesta ar avea funcția să plătească eventualele pagube pe care angajatul gestionar le-ar produce în exercițiul gestiunii. Inițial, fideiusiunea a fost implementată în anii ‘50 în materie de poștă. Cei care mânuiau banii publici la poștă erau obligați să aducă o fideiusiune care să garanteze poștei că dacă poștașul fură banii, va fi cineva care îi va plăti în locul lui. După aceea în anii ‘60 s-a generalizat și a existat o lege specială care și acum este în funcție și se referă în principal la gestiune. Fideiusiunea legală are câteva elemente prin care derogă de la dreptul comun, dar în principal se aplică aceleași reguli. - Fideiusiune judiciară. E dispusă prin hotărâre judecătorească, instanța cerându-i debitorului să aducă un fideiusor în diferite materii care presupun în special conservarea bunului și eventuala executare a debitorului. Deci instanța obligă și se va încheia întotdeauna un contract. Aceasta a fost o clasificare în ceea ce privește obiectul. 2. Fideiusiune totală / parțială Există o clasificare în ceea ce privește întinderea obligației, în sensul că poate fi o fideiusiune totală sau parțială. - Fideiusiune totală. Fideiusorul își asumă să plătească exact cât datora debitorul principal - Fideiusiune parțială. Fideiusorul plătește parțial, numai o parte, numai o secvență, numai o cotă. Ce este mai important decât această clasificare este regula că fideiusiunea este validă doar în limita obligației principale. În momentul în care se ia o fideiusiune mai oneroasă sau cu o limită mai mare decât obligația debitorului principal, fideiusiunea nu este validă, nu este valabilă. Fidesiunea nu este un mod de a-l îmbogăți pe creditor și nici de-al înfunda pe fideiusor. 3. Fideiusiune propriu-zisă / reală Săptămâna trecută am spus că există fideiusiune ori cauțiune propriu-zisă și fideiusiune sau cauțiune reală. Cauțiunea/fideiusiunea reală se deosebește de cea propriu-zisă ori personală prin aceea că fideiusorul nu oferă întregul său activ executării creditorului, ci oferă un singur bun pe care pune o garanție reală specializată. Fideiusorul, de pildă, constituie un drept de gaj sau o ipotecă mobiliară sau imobiliară pe bunul său pentru a garanta obligația celuilalt. 144

De obicei, garanțiile reale sunt puse pe bunurile debitorului. În materie de fideiusiune reală vine un terț care constituie pe bunurile sale o ipotecă, o garanție reală cu scopul de a fi asigurată plata datoriei altuia. Acesteia i se spune fideiusiune ori cauțiune reală tocmai pentru a se sublinia că fideiusorul nu se obligă cu întregul patrimoniu, ci numai cu un bun. În al doilea rând se subliniază că, de fapt, se combină două rânduri de reguli: cele de la fideiusiune + cele de la garanția reală generată prin fideiusiune. Dacă fideiusorul cade de acord să instituie o ipotecă, se va institui o ipotecă și se vor aplica regulile de la ipotecă. De obicei, practic, nu sunt 2 acte, ci pur și simplu se comprimă actele în sensul că garanția reală (în sensul de contract, de operațiune juridică) o conține și pe cea de fideiusiune. Dar este de reținut că se aplică și regulile de la fideiusiune și de la garanția reală. Aceste cazuri de fideiusiune reală sunt foarte frecvente și ele exprimă de multe ori ideea originară a fideiusiunii. Aceasta a fost inițial o garanție între prieteni, adică s-a bazat pe încredere. Un prieten, o rudă, o persoană apropiată de-a debitorului venea și îi spunea creditorului „dacă debitorul tău nu plătește, voi plăti eu”. În foarte multe cărți, mai ales vechi, este subliniată ideea de intuitu personae a fideiusiunii. Fideiusiunea este încheiată pentru calitățile și raporturile pe care le are fideiusorul cu debitorul. Deci se bazează pe ideea de familie, de prietenie etc. Cauțiunea reală se găsește astăzi în raporturile patrimoniale de familie când creditele sunt luate de copii și fideiusorii reali se fac părinții. Deci în raporturile de familie se păstrează această garanție care combină aspectul real cu aspectul personal. Garanțiile personale au avut întotdeauna element din acesta intuitu persoanae. Acum legea bineînțeles că îți dă peste degete cu patentul și e foarte greu să mai spui că, de lege lata, fideiusiunea are un caracter intuitu personae și vom vedea imediat. Caractere juridice Fideiusiunea este un contract accesoriu, unilateral și gratuit. Toate garanțiile care sunt de natură contractuală au acest caracter. Deci toate contractele de garanție sunt accesorii, unilaterale și gratuite, nu numai acesta, toate. Și ipotecile și gajul. - Accesoriu – o garanție constituită prin contract, dacă te uiți la contract vei vedea că acel contract este accesoriu deoarece ai nevoie de o obligație principală. Garanția este accesoriu la obligația principală. Obligația poate să fie de oricare aici, dar accesorialitatea garanției presupune ca principalul să fie de principiu o obligație validă. Fideiusiunea nu are sens în sine. -

Unilateral – pentru că numai o parte se obligă. Contractul fiind încheiat între creditor și fideiusor, numai fideiusorul își asumă obligația de plată. Creditorul se uită, nu își asumă, nu îl interesează, nu e contract oneros, nu e sinalagmatic. Și întotdeauna garantul, că e personal sau real, își asumă această obligație de a stinge ceea ce datora debitorul principal. Rezultă că și ipotecile și gajurile și toate celelalte garanții, dacă te uiți la contractul din care s-au născut, au caracter unilateral. Și sunt și gratuite în sensul că fideiusorul nu e plătit.

-

Gratuit – aici Codul civil spune că un contract de fideiusiune poate să fie și negratuit - oneros. Nu există decât contracte sinalagmatice oneroase, nu există contracte sinalagmatice gratuite. Deci toată teoria se schimbă. Codul civil o lasă în coadă de pește. Spune că poate să fie și oneros contractul... Cum poate să fie oneros? Dacă ideea de bază este ca fideiusorul să plătească o datorie a altuia, cine să plătească pe cine? Caracterul oneros trebuie să reiasă în raportul dintre fideiusor și creditor. 145

Să fie oneros din unghiul creditorului? Ar fi o absurditate pentru că el are de luat, nu de dat. De ce să-l plătească creditorului pe unul care să-i plătească datoria pe care altul o are față de el? Să fie oneros din unghiul fideiusorului? Fideiusorul se obligă să plătească ceea ce debitorul principal datorează și regula este că fideiusiunea nu funcționează decât în limitele datoriei principale. Dacă fideiusorul l-ar plăti pe creditor să accepte garanția, ar fi o absurditate din 2 puncte de vedere: 1. nu s-ar respecta regula potrivit căreia fideiusiunea nu poate să depășească în onerozitate obligația principală și 2. obligația pe care și-o asumă fideiusorul nu ar mai fi subsidiară, ci ar fi principală. Deci nu știu la ce s-au gândit. Să plătească debitorul un om ca să-i plătească lui datoria? S-ar putea imagina niște situații foarte complicate cu niște asigurători care ar putea ei să își asume niște riscuri și săți facă contractul acesta oneros, dar asta excedează cu mult discuția dreptului civil. Fideiusiunea este prin excelență o garanție civilă, nu comercială. Este o garanție a oamenilor care se cunosc, care au încredere în ei și care nu pot să-și ceară sume pentru a se plăti o obligație principală. De aceea eu rămân la ideea pe care și Codul civil o exprimă fundamental: contract accesoriu, unilateral, gratuit. Apoi subliniem că fideiusiunea este un act solemn. El se încheie potrivit legii întotdeauna în scris, practic este un act notarial. Această formă scrisă nu este ad probationem, ci ad validitatem, iar lipsa ei atrage nulitatea absolută a operațiunii. Aceste caracteristici ale fideiusiunii sunt de fapt caracteristicile tuturor garanțiilor și spuneam că acest element solemn vine pe contrasens cu ideea de garanție familială, cu ideea de prietenie și în contra reglementării anterioare care nu cerea o asemenea formalitate cu titlu ad validitatem. Codul civil mai spune că acest contract ar avea o cauză specială care nu se presupune. Fideiusiunea nu se presupune. De ce s-ar presupune? Nu se presupune niciun credit, niciun debit până nu se face dovada. Asta ar putea fi interpretat în sensul în care cauza contractului de fideiusiune trebuie să cuprindă exact motivul de garantare, iar în ipoteza în care există dubiu, nu se va considera contract de fideiusiune. Tot legea face o excepție și spune că există un fel de fideiusiune presupusă din mandatul cum creditore (?). Există o operațiune de unde s-ar putea deduce că e fideiusiune și legea face acest lucru, deci se presupune legal. Veți discuta la seminar mai multe. Condiții juridice Ideea de bază este că sunt 2 elemente fundamentale despre care trebuie să discutăm în ceea ce privește condițiile speciale pe care contractul de fideiusiune trebuie să le îndeplinească. Când spun condiții speciale mă refer că acestea se adaugă la condițiile generale, iar condițiile generale sunt condițiile cerute pentru încheierea validă a oricărui act juridic. Capacitate, consimțământ, cauză și obiect. Aici sunt condiții speciale fiindcă se discută despre 2 chestii: o chestie obiectivă – obligația principală și o chestie subiectivă – persoana fideiusorului. 1. Latura subiectivă – persoana fideiusorului Persoana fideiusorului trebuie să îndeplinească anumite condiții atunci când e propus doar de debitor. Dacă creditorul îl alege nu are decât să nu îndeplinească condițiile fiindcă e alegerea lui și și-a dat singur peste degete. Fideiusorul trebuie a) să fie o persoană capabilă de a se obliga, b) cu domiciliul în România, c) să aibă bunuri în România. 146

De ce sunt condițiile acestea? Legea instituie aceste condiții pentru ca executarea fideiusorului să cadă sub legea română. Pe de altă parte, creditorul să fie conștient că are ce executa. La prima condiție legea vorbește de capacitatea de a se obliga – este vorba despre capacitatea deplină de exercițiu. Asta trebuie să rețineți la toate garanțiile: numai cei care au capacitate deplină de exercițiu pot să garanteze obligațiile altora. În toate cazurile constituitorii de garanții trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu și trebuie să poată să dispună de bunurile pe care le aduc cu titlu de garanție, deci să aibă drept de dispoziție asupra bunului. În momentul în care avem o fideiusiune reală, fideiusorul trebuie să fie nu numai cu capacitate deplină de exercițiu (adică major), să aibă domiciliul în România și să aibă bunuri de executat în România, dar și să poată dispune de acele bunuri pentru că executarea înseamnă de fapt lipsirea de dreptul de proprietate a constituitorului de garanție asupra bunurilor în discuție. Legea gândește că orice garanție este o înstrăinare anticipată sau o înstrăinare sub condiția că debitorul principal nu plătește și atunci condiția aceasta este cerută ca la vânzări, ca la actele de înstrăinăre. Garanțiile nu sunt acte de înstrăinare, dar condițiile sunt ca la actele de dispoziție. Sunt asimilate garanțiile, fideiusiunea în speță, cu actele de dispoziție. 2. Latura obiectivă – obligația principală În principiu, regula este că orice fel de obligație poate să fie garantată prin fideiusiune, inclusiv obligațiile intuitu personae. Fideiusiunea urmărește executarea în natură a obligațiilor, de unde rezultă că, dacă creditorul găsește un al doilea Messi, nu are decât să se înțeleagă cu el să fie fideiusor și să facă ce nu face Messi 1, în natură. Regula este deci că obligațiile actuale sau prezente, oricare ar fi natura prestației (de a face, de a nu face, de a da), intră în zona fideiusiunii. Art. 2288. Obligația principală (1) Fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie valabilă. (2) Se pot însă garanta prin fideiusiune obligaţii naturale, precum şi cele de care debitorul principal se poate libera invocând incapacitatea sa, dacă fideiusorul cunoştea aceste împrejurări. (3) De asemenea, fideiusiunea poate fi constituită pentru o datorie viitoare sau condiţională. „Obligație valabilă” – aici e drăgălășenia textului. Ar fi foarte interesant de văzut cum se garantează obligațiile nevalabile. Alineatul 1 – se referă de fapt la mai multe aspecte: Primul aspect este că nu numai obligațiile actuale și prezente, ci și cele viitoare, inclusiv eventuale pot să fie garantate. Aici este corect pentru că obligațiile eventuale sunt cele care sunt garantate prin fideiusiuni legale. Fideiusiunile legale sunt constituite pentru eventualele pagube pe care cauționatorul le va acoperi dacă debitorul principal nu poate să o facă. Deci acolo este o logică. Dacă accepți obligațiile prezente și eventuale, automat trebuie să accepți și obligațiile viitoare. Chestiunea de reținut este că, de obicei, când se vorbește de obligații actuale, automat urmează să se discute despre obligațiile viitoare, precum și despre obligațiile eventuale. Diferența dintre cele două este că obligațiile viitoare sunt cert că vor exista. Scadența lor este reportată, este amânată în viitor sau nașterea lor este reportată, dar este certă. Pe când obligațiile eventuale sunt obligațiile care nu au nici o certitudine că se vor 147

naște. Este ideea pe care se bazează fideiusiunea legală în sensul că se pleacă de la ideea că cel angajat este de bună-credință și nu va fura, nu va crea o pagubă. Pagubele fiind eventuale trebuie să ne asigurăm cumva. Deci asta este lipsa de certitudine. Obligațiile viitoare sunt certe, dar trimise în viitor; cele eventuale sunt complet incerte. Al doilea aspect este că fideiusiunea nu garantează decât obligații civile (și mie mi se pare suficient să spui că obligația trebuie să existe, nu mai trebuie să spui că trebuie să fie valabilă). Alineatul 1 – Codul civil mai adaugă o chestie în sensul că după ce spune că trebuie să fie obligație civilă, ne spune la alineatul 2 că de fapt se pot garanta și obligații naturale, precum și obligații anulabile (asta se înțelege din text) adică lovite de nulitate relativă. Ar putea să funcționeze textul acesta? Se pot garanta prin fideiusiune obligațiile naturale? Obligațiile naturale sunt cele prin care debitorul nu poate să fie forțat să le execute; ele sunt valide și plata va fi validă atâta timp cât este voluntară. Executarea silită a obligațiilor naturale este exclusă. Întrebarea este dublă aici 1. cum ați vedea chestia asta? Și 2. fideiusiunea obligațiilor naturale transformă obligația naturală în obligație civilă propriu-zisă? La problema cu nulitatea nu are sens să discutăm. E vorba de nulitate relativă, ar fi un caz de acoperire a nulității relative de un terț. Revenind la obligația naturală, vă gândiți că aceasta este raportul dintre creditor și un terț față de contractul de fideiusiune deoarece contractul de fideiusiune este încheiat de un fideiusor care va spune în felul următor: eu plătesc dacă debitorul principal nu va plăti. Dar debitorul principal nu are niciun fel de interes să plătească de unde rezultă că fideiusiunea obligației naturale ar fi lipsită de cauză. Sau cauza ar fi falsă sau ar fi sub condiția potestativă a unui terț. Oricum ai lua-o ar duce la cauză falsă, lipsă de cauză, la nulitate. Este evident că din punct de vedere practic un asemenea contract ar crea doar impresia că produce efecte juridice pentru că el nu poate să fie executat forțat. Gândiți-vă în momentul când se încheie contractul de fideiusiune pentru o obligație nu civilă, ci naturală și creditorul vrea să-l execute silit pe debitor. Debitorul nu va plăti pentru că obligația este naturală și nu îl poți sili. Fideiusorul va repeta după debitorul principal același lucru pentru că toate apărările pe care le are debitorul față de creditor, le are și fideiusorul. Dacă a plătit e treaba lui. Noi nu discutăm despre asta, noi discutăm despre cum se poate executa un contract, iar un contract și o obligație trebuie să fie apte să fie executabile silit. În momentul în care aprioric ajungi la ideea că acel contract nu poate să fie executat silit este o problemă cu natura juridică a actului. De fapt ajungi din nou la aceeași soluție pe care am dat-o mai înainte, în sensul în care actului „juridic” îi lipsește cauza juridică. Nefiind cauză juridică, nu este act juridic. Deci Codul civil spune că se poate institui fideiusiunea pentru o obligație naturală; în drept, de iure, se pare că nu se poate. Nu știu de ce s-a dorit să se reglementeze și acest lucru. Cred că trebuie reținută regula că orice obligație civilă, evident validă (mi se pare inutil să mai subliniezi chestia asta) poate să constituie obiectul unei fideiusiuni sau cauza angajamentului fideiusorului. Odată încheiat contractul se pune problema care sunt efectele. Efecte juridice De obicei sunt reglementate și se prezintă în ceea ce privește raporturile dintre creditor și fideiusor, între debitor și fideiusor și apoi raporturile dintre cofideiusori. 148

Înainte de asta aș vrea să vă spun o chestiune care e complicată și care nu ține de aceste raporturi, deși este reglementată în materie de relație creditor - fideiusor. Există așa-zisa situație a multiplilor de fideiusori sau a fideiusiunii plurale (când există mai mulți fideiusori), a solidarității fideiusiunii și a fideiusiunii fideiusiunii. a) Pluralitate de fideiusori Când există pluralitate de fideiusori, în sensul că sunt 2 sau mai mulți fideiusori care garantează aceeași obligație, legea îi privește ca și când ar fi solidari, dar nu sunt. Creditorul poate să ceară de la oricare dintre cofideiusori întreaga plată, pentru toată datoria. Și aici există beneficul de diviziune. Trebuie reținut că pluralitatea de fideiusori pare a fi o solidaritate, dar nu este. De fapt ea seamănă tehnic mai degrabă cu indivizibilitatea, dar nu fac analize aici. În această materie când există mai mulți fideiusori are sens beneficiul de dviziune. Beneficiul de diviziune este ridicat de oricare dintre cofideiusori în contra creditorului, pe care îl invită să își dividă urmărirea după numărul fideiusorilor. Dacă sunt 3 fideiusori și nu se spune nimic, se presupune că ei garantează fiecare 1/3, iar ridicarea acestui beneficiu înseamnă că acel creditor trebuie să îi urmărească pe fiecare dintre fideiusori pentru 1/3. E regula de la obligații, regula generală a diviziunii obligației. Ceea ce se divide pentru debitorul principal se divide și pentru debitorii garanți, subsidiari. Numai că legea face în așa fel, la art. 1213, încât să nu înțelegi acest lucru. Mai degrabă îi conferă creditorului într-o primă fază o aparență de solidaritate putând să îi înșele pe cofideiusori, astfel încât unul să plătească pentru toți dacă acesta nu va ridica beneficiul de diviziune. Asta e șmecheria. b) Fideiusiunea solidară Cofideiusiunea ori pluralitatea de fideiusori nu trebuie confundată cu fideiusiunea solidară care, de lege lata, înseamnă raport obligațional solidar între debitorul principal și debitorul subisdiar. Deci solidaritatea reglementată de lege și numită solidaritate de fideiusiune nu înseamnă că există mai mulți fideiusori care sunt ținuți solidar, ci există solidaritate între debitorul inițial și fideiusor. Fideiusorul îi promite creditorului că el este solidar cu debitorul principal. Consecința fundamentală este că se aplică regulile de la solidaritatea obligațiilor. Diferențe fundamentale între fideiusiunea solidară și solidaritatea obligațiilor obișnuite nu există pentru că se schimbă cauza juridică și solidaritatea asta face ca fideiusorul să devină un debitor solidar principal. El renunță la cauză și automat nu mai există beneficiu de diviziune. S-ar putea să existe o diferență, nu sunt convins: ar exista un al treilea beneficiu, acela al cedării acțiunii în sensul că în momentul în care fideiusorul pierde din cauza creditorului dreptul de regres, se stinge fideiusiunea. Și aici ar fi de discutat dacă ar putea să existe diferențe între obligațiile obișnuite solidare și fideiusiunea solidară. Există o diferență formală, evident, în sensul că obligațiile solidare sunt originare, se nasc o dată pentru toți deibtorii principali, pe când fideiusiunea solidară este o solidaritate survenită, adică după momentul încheierii nașterii obligației principale. Deci diferențe formale pot să existe, diferențe substanțiale nu cred că există. Ce trebuie să nu confundați? (1) Când e pluralitate de fideiusori nu înseamnă că e solidaritate. (2) Când e solidaritate de fideiusori, de lege lata nu este o solidaritate între fideiusori, ci între fideiusori și debitor. c) Fideiusiunea fideiusiunii – este un contract încheiat între un fideiusor deja cu titlu de garant și un terț care se obligă să plătească pentru fideiusor, în poteza în care se anclașează mecansimul de garanție. 149

Fideiusorul fideiusorului nu se obligă să plătească obligația principală, el nu este în laterală ca în materie de cofideiusori, el nu este alături, ci este deasupra fideiusiunii inițiale. Pentru a se activa fideiusiunea fideiusinii trebuie ca debitorul principal să nu plătească, fideiusorul prim să nu plătească și abia în al treilea rând se poate trage la răspundere persoana care a dat fideiusiune fideiusorului. Deci e o stratificare. În mod clar, pot să existe câți fideiusori ai fideiusorului vreți, ceea ce face să se dilueze riscul pentru fideiusori. Codul civil nu stabilește nici un fel de regulă în materia fideiusiunii fideiusorilor, de unde rezultă că aceasta este întotdeauna divizibilă și că există și pentru fideiusorii fideiusorului beneficiul de diviziune. Nu poți să îl execuți tu, creditor, pe cel care a dat fideiusiune fideiusorului decât după ce l-ai executat pe fideiusor. Deci acestea sunt cazurile de așa-zisă fideiusiune multiplă sau fideiusori multipli. Vreau să vă atrag atenția că terminologia este aiuristică. Se vorbește despre solidaritatea fideiusiunii și automat ți se sugerează în minte că sunt mai mulți fideiusori care s-au legat solidar, lucru care practic poate să existe, dar practic este una, iar de lege lata este alta. Eu de lege lata v-am atras atenția pentru că de lege lata oamenii fac spețele, grilele. În practică poți să ai 20 de fideiusori care să fie toți solidari între ei și să nu aibă nimic de-a face cu debitorul principal. Fideiusiuena fideiusiunii este o chestie stratificată care consideră că de fapt obligația primului fideiusor este o obligație principală. Obligația pentru fideusorul fideiusorului este secundară ori subsidiară raportat nu la obligația principală a debitorului inițial, ci raportat la obligația primului fideiusor. Deși am spus eu că debitorul nu se poate adresa direct fideiusorului fideiusorului, aia nu înseamnă că nu se poate ajunge în practică la situația aceasta de insolvabilitate a tuturor persoanelor care formează rândul la plată. Nu poate să plătească nici debitorul principal, nici fideiusorul prim, nici al doilea, nici al treilea și se va ajunge la ultimul care va plăti tot. Deci mecanismul acesta este prezentat de lege lata. Evident că ele pot să fie modificate. Și de ce v-am dat de lege lata așa? Pentru că beneficiul de diviziune constituie o sursă de confuzie și în practică și trebuie să legați beneficiul acesta de diviziune de situația în care există mai mulți fideiusori. Pentru că dacă nu există mai mulți fideiusori, dacă nu este cofideiusiune, nu are niciun fel de sens să opui beneficiul. El nu se opune în raporturile dintre creditor pe de o parte și debitorul principal, respectiv debitorul garant pe cealaltă parte. Acolo există un alt beneficiu despre care vom discuta. Deci există așa-zisa fideiusiune cu modalități care poate să fie o pluralitate de subiecți. În toate cazurile trebuie respectată regula pe care v-am spus-o în sensul că garanții care vin în aval întotdeauna se obligă la plata unei obligații care nu poate să fie mai mare decât a celui din fața lui. Deci nici fideiusorul fideiusorului nu are niciun fel de obligație mai mare decât fideiusorul din fața sa. Se păstrează această prioritate. Acestea sunt de fapt regulile dintre cofideiusori care se combină cu regulile pe care le știți dumneavoastră deja din materia obligațiilor solidare cu pluralitate de subiecți. De unde rezultă că dacă există, cu titlu de exemplu, o fideiusiune solidară, creditorul poate să urmărească pe oricare dintre debitorii săi pentru tot și pe cale de consecință se va face îndestulat prin plata executată fie de fideiusor, fie de debitorul principal. Automat situația asta înseamnă că fideiusorul care s-a obligat solidar alături de debitorul principal a renunțat la beneficiul de discuțiune și nu îl mai poate ridica. Regresul se face potrivit dreptului comun, adică se aplică regulile de la obligații în general. ***Continuare efecte juridice*** 1) Raport creditor – fideiusor 150

Legea spune că fideiusorul nu este obligat să plătească decât în măsura în care debitorul principal nu o face. Aici se subliniază clar că fideiusorul este un debitor subsidiar care este ținut să plătească numai în ipoteza în care debitorul principal nu o face. Nu interesează pentru fideiusiune de ce nu o face. Nu se discută dacă este culpă, dacă sunt împrejurări care sunt deasupra debitorului, nu interesează cauza neplății din partea debitorului principal. Interesează că automat creditorul, după ce se convinge că debitorul nu va plăti, îi cere plata fideiusorului. Creditorul nu are în prima fază un drept de opțiune între a cere plata fie debitorului, fie fideiusorului. Dreptul de a cere plata se manifestă și se exercită gradual: - Punctul 1 – mai întâi creditorul se adresează debitorului și dacă acesta nu plătește și numai măsura în care nu plătește urmează punctul 2 - Punctul 2 – creditorul se adresează fideiusorului. Deci creditorul nu are un drept discreționar de opțiune. Va urmări o ordine la plată. Ordinea persoanelor care îi datorează plata, potrivit legii, este 1. debitorul principal și 2. debitorul subsidiar. De asta îi spune subsidiar sau garant, el vine să garanteze ceea ce nu este plătit. Dacă la punctul 1 debitorului plătește tot, se stinge și fideiusiunea deoarece garanția fiind accesorie la un principal stins, nu mai are niciun sens juridic. Deci fiți atenți că este importantă ideea legată de beneficiul de discuțiune. Anterior, legea veche dădea un fel de opțiune creditorului în sensul că el putea să aleagă fie pe debitorul principal, fie pe cel subsidiar și îl executa. În această împrejurare exista un drept de discuțiune. Actualmente dreptul la discuțiune s-a păstrat deși, în definitiv, este vorba de o ordine pe care creditorul trebuie să o observe la momentul la care cere plata. Întrebare coleg: Dacă debitorul principal plătește o parte din obligație? Răspuns profesor: Fideiusiunea rămâne validă dacă creditorul acceptă. Deci dacă creditorul acceptă o plată parțială înseamnă că fideiusorul a fost liberat de partea pe care creditorul a încasat-o de la debitor. Cazul pe care îl spuneți dumneavoastră este destul de frecvent practic, în sensul că debitorul nu poate să plătească tot și atunci se înțelege cu fideiusorul și acesta își calculează cât va plăti. Va plăti diferența. Creditorul trebuie să accepte excepția de la indivizibilitatea plății pentru că el știe că dacă va ține cu dinții de indivizibilitatea plății nu va obține plata poate nici de la fideiusor. Deci există riscuri. Și atunci acceptă plata de la debitorul principal și apoi fideiusorul îi plătește restul. De asta există fiediusiune parțială. Singurul lucru care teoretic ar bloca mecanismul ridicat de colegul dumneavoastră ar fi ca creditorul să țină cu dinții de principiul indivizibilității plății, dar indivizibilitatea aceea a plății nu este atât de puternică încât să aneantizeze totul. Ați văzut atâtea excepții și și asta poate să fie o excepție. Orice creditor normal la cap acceptă plăți parțiale în loc să riște să nu fie plătit deloc. Ideea este să nu fie obligății indivizibile că doar nu poate să îi aducă jumătate de cal fideiusorul și jumătate de cal debitorul principal. Beneficiul de discuțiune înseamnă beneficiul de urmărire. Discuțiune vine din limba franceză și înseamnă urmărire. Se traduce beneficiul acesta prin excepția ridicată de fideiusor creditorului urmăritor, pe care îl invită să urmărească înainte de toate bunurile debitorului. Acest beneficiu de discuțiune este un incident la plată care are drept scop prezervarea caracterului subsidiar al obligației fideiusorului și nu funcționează în timpul urmăririi silite decât dacă sunt îndeplinite anumite condiții care în practică eu cred că sunt complet ignorate. Sunt aceleași condiții din vechea reglementare, sunt condiții de vreo 200 ani și nu cred că instanța a citit vreodată partea asta de cod. 151

i.

Beneficiul nu poate fi ridicat decât până la intrarea în fond a judecății. Veți vedea la procedură civilă că un proces are diferite etape și intrarea în fond a judecății înseamnă de fapt debutul judecății propriu-zise

Trebuie ca fideiusorul care ridică excepția să indice bunurile de urmărit și să avanseze cheltuielile de urmărire. Deci e o chestie nasoală. De fapt urmărirea debitorului se face pe spezele fideiusorului și Codul civil se referă la ipotezele de urmărire silită. Evident că beneficiul acesta poate fi ridicat și dacă nu este un proces, adică și dacă nu e o urmărire silită și atunci pot fi ignorate condițiile acestea. Ce e mai important decât aceste condiții (pe care nu cred că le-am pus vreodată în vreo grilă) este că beneficiul de discuțiune sau de urmărire nu există la fideiusiunea judiciară și nu există, dacă se renunță, în materie de fideiusiune convențională. Iar când creditorul este un profesionist întotdeauna îl obligă pe fideiusor să renunțe la beneficiul de discuțiune și de diviziune. Deci în toate contractele încheiate cu creditori care sunt bănci ori alte stabilimente din acestea financiare, fideiusorii sunt obligați să renunțe la toate excepțiile, la toate beneficiile (le spune beneficii, dar de fapt sunt excepții speciale). ii.

În rest, se pot ridica de către fideiusor toate excepțiile și aici vă gândiți la 2 rânduri de acte: 1. excepțiile ridicate din raportul originar (dintre creditor și debitor) – tot ce putea să opună debitorul creditorului ca să împiedice plata, poate să opună și fideiusorul. De exemplu prescripția extinctivă; compensația; altă cauză – s-a modificat legea și nu mai este urmăribil bunul; imposibilitate fortuită în care se află debitorul, ceea ce conduce cel puțin la o suspendare a fideiusiunii. Deci când spuneți excepții vă gândiți că fideiusorul se uită la relația dintre creditor și debitorul principal, își pune masca debitorului principal și invocă ce ar putea să invoce debitorul ca să scape de plată. Codul civil iar face diferența aia deșteaptă între excepții personale și nepersonale. De unde ar rezulta că singurele lucruri pe care nu ar putea să le ridice fideiusorul pentru debitorul său care l-ar scuti pe el de plată, ar fi chestiunile sancționate cu nulitatea relativă dedusă din viciile de consimțământ care l-au afectat pe debitorul principal. Deci dacă ar fi fost o eroare, un dol, o violență, atunci viciile acelea ar fi excepții invocate la plată numai de către debitorul principal și nu de către debitorul subsidiar. Eu am mari semne de întrebare aici pentru că nu este vorba de o acțiune. Toată discuția despre nulitatea relativă este că ea e o acțiune în anulabilitate care e pusă la îndemâna părții care a fost violentate, lezionate ș.a.m.d. Excepția poate să fie ridicată în toate cazurile. De ce? Pentru că nu este vorba să obții ceva pentru tine și nu este vorba să obții desființarea unui contract pe cauză de nulitate. Nu introduci tu ca fideiusor o acțiune în anulabilitatea contractului încheiat între creditor și debitor, ci pur și simplu spui că aia nu se poate plăti din cauza asta... . Trebuie făcută diferența între ceea ce este acțiune (și acțiunea să o păstrezi limitată pentru că este interesul debitorului de a se apăra), și ce este excepție (este cu totul altceva decât o acțiune și pe cale de consecință poate să o invoce oricine). 2. Fideiusorul mai are excepții pe care poate să le ridice din contractul pe care el l-a încheiat cu creditorul. Aici se aplică dreptul comun pentru că fideiusiunea este un efect al unui contract și fideiusorul tot are ceva de spus în legătură cu contractul pe care l-a încheiat cu creditorul. Poate să ridice excepția legată de termen. „Este adevărat că scadența datoriei debitorului principal era în 01.01, dar noi prin contract am prevăzut că eu nu sunt obligat să plătesc 152

decât după 6 luni de la expirarea notificării”. Aceasta este o excepție adică creditorului i se atrage atenția că mai trebuie să treacă timpul până când el, fideiusorul, să fie urmăribil. Poate ridica o cauză de nulitate. Păi eu am fost victima bătăilor tale, prin urmare vreau să obțin anulabilitatea contractului pentru violență deoarece consimțământul meu nu a fost liber la momentul în care am încheiat contractul de fideiusiune ș.a.m.d. Orice fel de chestiune legată de contractul de fideiusiune poate fi invocată de către fideiusor cu efectul de a nu plăti. Aici se ridică problema despre care am vorbit inițial, anume ce fel de obligație are fideiusorul? Dacă vă uitați la remiterea de datorie, se vorbește despre remiterea de fideiusiune și se tratează obligația fideiusorului. Prin folosirea termenilor de la articolele respective, anume remiterea obligației fideiusorului, se creează impresia că fideiusorul are o obligație, că are o creanță de plătit și că acea creanță ar fi altceva decât creanța debitorului. Ideea de bază este că fideiusorul de fapt plătește datoria altuia tot timpul. El nu are o datorie proprie față de creditor. El se obligă să plătească dacă nu o face debitorul principal. De unde rezultă că așa-zisa obligație de fapt nu este o creanță, iar dacă este o creanță ea nu poate să fie decât sub condiția suspensivă a neplății de către debitorul principal. De unde rezultă că renunțarea / iertarea de fideiusiune nu poate avea același efect ca iertarea de datorie. Iertarea de datorie înseamnă un contract prin care se stinge fără plată o obligație care exista. La iertare de datorie ai o datorie, ai o obligație. La iertarea de fideiusiune, la remiterea de fideiusiune, cum se exprimă Codul civil, înainte de a fi executat fideiusorul (fiindcă fideiusorul poate să plătească peste 1 an) obligația lui nu este actuală. Nu poți să remiți decât o fideiusiune de obligație actuală. Și atunci, de fapt, remiterea de fideiusiune înseamnă renunțarea la garanție, nu înseamnă altceva. Înainte ca obligația fideiusorului de a plăti să se nască, vine câte un act abdicativ, de unde rezultă că fideiusiunea în sine nu este un act care generează obligații, ci este accesoriu la o obligație și generează doar o posibilitate ca creditorul să fie plătit de un terț. Aceasta este o ipoteză în care plata este făcută valid de un terț. Acestea sunt raporturile. Dacă nu scapă fideiusorul, în sensul că va trebui să facă plata, plătește. Ce plătește? Ceea ce debitorul principal datora. 2) Raport debitor - fideiusor După plată se pune problema între raporturile dintre debitor și fideiusor pentru că fideiusorul plătește pentru altul. Și aici există mai multe ipoteze de recuperare. Regula este că fideiusorul nu face o donație, nu face o liberalitate. El plătește pentru altul cu funcție de garanție, urmând ca ulterior să recupereze ceea ce a plătit. Și există mai multe variante de a recupera: a) recurs subrogatoriu Există mai întâi un recurs subrogatoriu, pe care îl știți deja. Ați văzut la subrogația legală (acesta este un caz de subrogație legală) că cel care este obligat alături de altul sau pentru altul și face plata, se subrogă în drepturile accipiensului și devine de fapt titularul creanței. Deci după plată fideiusorul dobândește creanța pe care a avut-o creditorul inițial și va începe executarea debitorului inițial. Dacă sunt mai mulți cofideiusori, se întâmplă lucrurile pe care le știți de la dreptul comun între cofideiusori și debitor. Dacă erau mai mulți debitori și erau solidari, plata făcută de garant nu stinge solidaritatea. De ce? Regula era că plata stinge solidaritatea. Plata stinge solidaritatea când solvensul este debitorul principal. Când solvensul este altcineva ori când este cert că altcineva 153

plătește pentru debitor, plata nu va avea un efect extinctiv, ci un efect translativ. Și atunci te duci către subrogație. Deci este vorba despre recursul acesta subrogatoriu și subrogația este legală. Aici este o diferență între fideiusiunea consimțită sau știută de debitor și cea neconsimțită sau neștiută de debitor. Odată subrogat, fideiusorul poate să recupereze tot ce a plătit + daune interese și dobânzi. Aceste dobânzi la sumele care nu produceau dobânzi în raportul dintre creditor și debitor, se datorează fideiusorului care a lucrat cu știința debitorului. Aceasta este singura diferență. Dacă fideiusorul nu a lucrat cu știința debitorului are dreptul să își recupereze tot + daune interese, dar fără dobânzi dacă acestea nu au fost arătate în raportul inițial dintre creditor și debitor. Ideea este că recursul subrogatoriu se produce în temeiul legii ca efect al plății translative. b) recurs direct Există și o modalitate de acțiune directă în care nu există subrogație, nu se aplică regulile de la subrogație, ci se aplică regulile de la mandat. Se consideră că fideiusorul ar fi acționat ca un mandatar sau ca un gestor al debitorului și îl plătește pe creditor. De unde rezultă că există un așa-zis recurs direct bazat pe drepturile directe pe care le are fideiusorul, nu pe drepturile dobândite de la debitor. Deci acțiunile recursorii (subrogatorii) sunt făcute pentru drepturi pe care tu le-ai obținut de la cineva. Subrogația este un exemplu. Pe când acțiunile sau recursurile directe urmează să valorifice drepturile pe care fideiusorul le avea anterior și fără nicio legătură cu debitorul. În această logică se consideră că fideiusorul ar fi un mandatar (ori, dacă nu vreți ideea de mandatar, e un gestor de afaceri) adică este o persoană care a acționat în interesul debitorului pentru a stinge obligația pe care acesta o avea față de creditor. Diferența fundamentală între recursul direct și cel subrogatoriu este că recursul subrogatoriu asigură continuitate creanței și fideiusorul se poate folosi de toate accesoriile creanței, putând să ridice toate excepțiile debitorului inițial. Acțiunea recursorie directă este o acțiune care se bazează tehnic fie pe mandat, dacă debitorul a știut, fie pe gestiunea de afaceri, dacă debitorul nu a știut de contractul de fideiusiune + nu asigură continuitatea creanței. Pe cale de consecință, fideiusorul care acționează așa pierde toate accesoriile creanței și poate să își valorifice drepturile sale. Practic este foarte rar întâlnită această situație, dar teoretic există. c) recurs anticipat Mai există un recurs anticipat care este foarte ciudat. Art. 2312. Regresul anticipat (1) Fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului se poate îndrepta împotriva acestuia, chiar înainte de a plăti, atunci când este urmărit în justiţie pentru plată, când debitorul este insolvabil ori când s-a obligat a-l libera de garanţie într-un anumit termen care a expirat. (2) Această regulă se aplică şi atunci când datoria a ajuns la termen, chiar dacă creditorul, fără consimţământul fideiusorului, i-a acordat debitorului un nou termen de plată sau când, din cauza pierderilor suferite de debitor ori a unei culpe a acestuia, fideiusorul suportă riscuri semnificativ mai mari decât în momentul în care s-a obligat. La art. 2312 aveți reglementarea căii pe care o are fideiusorul pentru a se îndrepta împotriva debitorului, botezată de lege regresul anticipat. E mai degrabă un recurs decât un regres pentru că regresul spune că, de fapt, te întorci împotriva unuia în baza unui drept dobândit de undeva. Aici, dincolo de terminologie, ideea este că e un regres (sau un recurs 154

cum doriți să îl numiți) anticipat, adică înainte să se fi făcut plata de către fideiusor. Fideiusorul nu a plătit și totuși legea îi asigură o modalitate de a-l trage la răspundere pe debitorul principal. Dacă veți studia articolul acesta, veți vedea că sunt 5 cazuri: 1. Unul este complet generic și nu stim despre ce este vorba – alin. 2 ultima parte: din cauza pierderilor suferite de debitor ori a unei culpe a acestuia, fideiusorul suportă riscuri semnificativ mai mari decât în momentul în care s-a obligat. Deci asta este o chestie de riscuri. Cade ceva pe tine, vine criza mondială, ia Trump al doilea mandat, Putin al 21-lea, habar n-am, riscuri majore. 2. Mai este un caz generat de creditor, în sensul că există recurs anticipat dacă creditorul dă, fără știința fideiusorului și împotriva voinței acestuia, un nou termen de plată. Acesta era un caz de stingere a fideiusiunii în legea veche deoarece creditorul nu putea să modifice scadența pentru că prelungirea scadenței înseamnă prelungirea garanției în timp pentru fideiusor, fideiusorul imginându-și că va fi ținut să plătească până la data scadenței. Și atunci, datorită raportului intuitu personae se considera cum că creditorul nu a respectat o clauză fundamentală și l-a pus în pericol pe fideiusor, creându-se un risc de insolvabilitate pentru debitor dându-i acestuia un nou termen de plată. Acum este vorba doar de recursul ori regresul anticipat. Celelalte 3 cazuri de la alin. 1 depind de debitor. 3. Fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului se poate îndrepta împotriva acestuia, chiar înainte de a plăti – acesta este al doilea efect pe care îl produce fideiusiunea atunci când fideiusorul se obligă cu știința debitorului. De unde rezultă că regresul anticipat nu există dacă fideiusorul s-a angajat peste știința sau împotriva voinței debitorului principal. Chiar înainte de a plăti – asta interesează. Este un recurs făcut anticipat chiar înainte ca debitorul să plătească. 4. Când debitorul este insolvabil ori când s-a obligat a-l libera de garanţie într-un anumit termen care a expirat. E interesant de studiat ce înseamnă s-a obligat a-l libera de garanție într-un anumit termen. Actul acesta de liberare făcut de către debitor la adresa fideiusorului, contractul fiind încheiat între creditor și fideiusor, nu poate să fie o remitere de fideiusiune. Pentru că s-a obligat debitorul să-i ridice obligația de garanție fideiusorului. Într-un anumit termen – ce înseamnă asta? Asta este o chestie interesantă, dar abisală este chestia dinainte – debitorul este insolvabil. Deci este clar că debitorul nu va plăti. De ce? Pentru că nu are de unde. Întrebare coleg: nu s-a referit la situația în care, din cauza insolvabilității, se deschide procedura insolvenței și fideiusorul are posibilitatea să se înscrie la masa credală ca să nuși piardă totuși vocația de a recupera creanța la un moment dat? Profesor: Pot să vă dau dreptate, dar ce vreau să vă asigur este că în condițiile legii 85/2014 și în condițiile legii de executare concursuală a debitorilor persoane fizice, înscrierea în așa-zisul tablou al creditorului se face pe bază de cerere, nu pe bază de recurs anticipat. Deci ce spuneți dumneavoastră este valid și se face potrivit legii speciale. Pe de altă parte, înscrierea se produce și indirect. De ce? pentru că legile de insolvență spun că pe tabloul creditorilor care se numește potrivit acestor legi masă credală, masa creedală se face în funcție de garanții. Deci se face o masă credală pentru chirografari, o masă credală pentru garanții personale și pentru celelalte tipuri de garanții și apoi se redactează un tabel cu toate datoriile și într-o rubrică erau trecute și garanțiile. Rubrica aceea este făcută la final tocmai pentru a se știe ce urmează să se plătească și de acolo reiese clar că datoria cutare e garantată de fideiusorul X. De unde rezultă că fideiusorul nu avea cum să rateze momentul înscrierii acolo. Deci, în interpretarea pe care o dați fideiusorul ar avea un drept cumva propriu, nu un drept dedus din procedura insolvenței. Se poate achiesa la asemenea viziuni. 155

Mie mi se pare însă, legat de efectul pentru că de unde am plecat? am plecat din ipoteza raportului dintre fideiusor și debitor și fideiusorul a plătit. Reezultă că fideiusorul se îndreaptă împotriva debitorului ca urmare a faptului că el a făcut o plată și trebuie să și-o recupereze pentru că el nu era debitorul principal. De aici apare ciudat de 2 ori chestia aia: o dată că e anticipat, înainte de plată și după aceea ce să mai faci tu un recurs anticipat împotriva unuia care nu poate să plătească? Aici e toată chestia. cum poți să ai tu un recurs împotriva aceluia? tot numai pe idei, dacă vreți să admiteți. Ideea este tot o chestiunea derivată din raționamentul colegului vostru, în sensul că există un fel de „garanție” a fideiusorului că atunci când debitorul principal va obține mijloacele de plată, pentru că se presupune că insolvabilitatea nu va fi perpetuă, el își va conserva dreptul să regreseze. Dar vedeți că această înscriere sau această modalitate de exercițiu a recursului anticipat nu creează o garanție sau un privilegiu pentru fideiusor. Toate creanțele sunt în definitiv chirografare, de unde rezultă că fideiusorul care a plătit va intra în concurs cu ceilalți creditori chirografari ai debitorului insolvabil. De unde rezultă că nu-i asigură neapărat ceva în plus. Ar fi trebuit mai bine gândită situația aceasta și eventual rezolvată într-un sens funcțional pentru că nu este funcțională. Pe de altă parte și exemplul pe care l-a dat colegul și exemplul pe care l-am dat eu se referă la procedurile concursuale care nu sunt civile, ci comerciale. ***de cazul 5 cred că a uitat sau l-a comprimat undeva pe la pct. 3 sau 4*** Stingerea fideiusiunii Ultimul aspect pe care vreau să vi-l spun este stingerea acestei garanții. Legea reglementează înainte de toate vreau să vă spun că durata în timp a fideiusiunii în sensul că pentru obligațiile eventuale incerte ori nedeterminate legea spune că fideiusorul poate să ceară după trei ani liberarea sa. Cu alte cuvinte dacă obligația nu este certă și lichidă la momentul încheierii contractului de fideiusiune, fideiusiunea se stinge la cerere după 3 ani. Deci este considerată sub un termen legal. Vedeți că stingerea nu este automată, nu este un fel de prescripție a fideiusiunii. Logica legii este că nu poți să-l ții pe fideiusor la infinit legat de o obligație care nu e nici certă, nici lichidă. Și asta este de fapt practic, cazul fideiusiunilor legale. Deci fideiusorii care sunt garanții gestionarilor pot să ceară liberarea lor după 3 ani de la încheierea contractului de fideiusiune. În exemplul pe care l-am dat se poate să nu se nască nicio obligație, obligația eventuală e nedeterminată pentru că dacă stai să calculezi data de la care va deveni o asemenea obligație scadentă ajungi la concluzia că obligația e perpetuă. Există posibilitatea fideiusorului în condițiile amintite de a se libera, cerând acest lucru. Părerea mea este că odată ce se cere, se produce efectul extinctiv de fideiusiune. Evident, nu se aplică dacă a renunțat fideiusorul la un asemenea beneficiu, nu se aplică în materie de fideiusiune judiciară și mai ales cum în România procesele mai durează 3000 ani, rămâi acolo. A doua observație este că fideiusiunea se prezervă numai dacă după scadență se începe urmărirea. Dacă creditorul nu începe urmărirea oricum ați interpreta legea, la șase luni maxim de la scadență fideiusiunea se stinge. Deci sunt niște limite în timp pe care legea lea impus. Aceste limite în timp sunt raționale pentru că este vorba despre un angajament nedeterminat de fiecare dată pentru ca fideiusorul nu va ști niciodată până la momentul scadenței dacă debitorul va plăti sau nu. Creditorul trebuie să fie foarte atent și să înceapă urmărirea pentru că dacă urmăririle nu sunt începute în termenele arătate de lege, fideiusorul va putea să-i opună că ei s-au dezlegat de contractul de fideiusiune prin împlinirea termenelor arătate de lege. Acestea puteți să le priviți și ca mijloace de stingere; eu vi le-am prezentat ca fiind limite în timp ale fideiusiunii. Deci fideiusiunea, deși nu este prescriptibilă extinctiv în sine (pentru simplul motiv că nu generează o creanță propriu-zisă) fideiusiunea este totuși 156

limitată în timp și această limitare este dată de 1. obligația determinată sau nedeterminată și 2. dacă se începe sau nu executarea. Revenind la modurile efective de stingere (specifice tuturor garanțiilor). Toate garanțiile, indiferent de natura, structura și efectele lor concrete, se sting - fie direct – ca urmare a stingerii izvorului lor sau afectării izvorului lor, adică a contractului sau ca urmare a unor cauze care țin de structura garanției - fie indirect – ca urmare a stingerii obligației principale. Cazuri indirecte de stingere a fideiusiunii Se produce un efect extinctiv datorită aplicației principiului potrivit căruia accesoriul urmează soarta principalului. Fiind un accesoriu la obligația principală, dacă obligația principală este plătită de către debitor sau de altcienva, obligația principală se consideră stinsă, debitorul este liberat și se liberează și garanțiile. Fideiusorul se consideră că este liber de obligație, liber de contract. Pentru fideiusiunea legală în care este aplicabilă ideea de funcție, cum am tot dat exemplul cu gestionarii, încetarea funcției care a necesitat încheierea contractului de fideiusiune, va determina automat și încetarea sau stingerea fideiusiunii. Deci desfacerea contractului de muncă sau pensionarea gestionarului va duce și la stingerea fideiusiunii accesorii contractului de muncă. Acestea au fost chestiile indirecte. Cazuri directe de stingere a fideiusiunii Fără să facă Codul civil actual o foarte mare sistematizare și păstrând anumite reguli, a instituit câteva cazuri exprese de stingere directă a fideiusiunii. Înainte de a vedea care sunt acelea, subliniez fundamental că fideiusiunea se stinge direct dacă există o cauză de aneantizare a contractului de fideiusiune. De pildă, nu sunt îndeplinite condițiile personale pentru fideiusor. Este un minor, minorul nu poate să garanteze garanțiile altora, e cauză de nulitate, se invocă nulitatea și se stinge pur și simplu fideiusiunea. Este o cauză de ineficiență de fapt, nu atât de stingere. Dacă împărtășiți ideea că ar exista și fideiusiuni oneroase, automat rezoluțiunea fideiusiunii duce la stingerea funcției de garanție a fideiusiunii. Deci sunt chestiuni legate de contract. Vă uitați în contractul respectiv, dacă este sub condiție și nu se realizează condiția sau este sub termen și nu se execută în termen ș.a.m.d. Codul civil însă a făcut referire la 2 cauze: 1) Moartea fideiusorului – este o cauză extremă de stingere a fideiusiunii, care întărește ideea că fideiusiunea este un contract intuiutu personae și care dacă este intuitu personae nu poate să fie oneros. Vedeți, dacă calci pe grebla analitică îți vine în ochi, în ochiul minții. Deci moartea fideiusorului duce la stingere. Automat înseamnă că moartea fideiusorului nu este o cauză de transmitere a obligațiilor de garanție către succesorii fideiusorului. Sunt pline spețele și grilele de asta. Și este, așa cum ați remarcat, o modalitate tehnică de explicare a caracterului intuitu personae a fideiusiunii. Vă dați seama că singura logică a efectului extinctiv pe care moartea o produce la fideiusiune este caracterul său intuitu personae pentru că de fapt se garantează o obligație care obligație este transmisibilă mortis causa, aceasta este regula. În timp ce obligația principală de regulă se transmite mortis causa, fideiusiunea de regulă nu se transmite. Evident că se pot face tot felul de amenajamentele de transmitere de nu știu cum, dar mortis causa legea ne spune că nu este transmisibilă. Că se poate institui prin 157

testament... nu știu, acestea sunt lucruri pe care trebuie să le analizăm, dar în principiu răspunsul este NU. 2) Mai este o cauză specifică legată de cedendarum actionum. Acesta este un al treilea beneficiu, alături de beneficiul de discușiune și de diviziune pe care fideiusorul poate să-l ridice creditorului. Cedendarum actionum se referă la faptul că acțiunile care însoțeau creanța pe care creditorul o avea împotriva debitorului principal s-au stins datorită creditorului și nu mai profită fideiusorului prin subrogație. În momentul în care fideiusorul vede că nu poate să-și recupereze pe cale subrogatorie tot ce a plătit sau tot ce urmează să plătească pentru debitorul principal, fideiusiunea este considerată stinsă. De unde rezultă că: o în primul rând, recursul subrogatoriu este de esența fideiusiunii și ține de plată fiindcă nu există subrogație decât prin plată și în măsura plății. o în al doilea rând, la acest beneficiu nu se poate renunța voluntar. Orice clauză făcută în contract prin care fideiusorul ar renunța să invoce stingerea fideiusiunii ca urmare a pierderilor accesorilor creanței care nu i-ar complini subrogația este nulă. o în al treilea rând, mai există un complement al acestei cedendarum – un drept de informare la care nu poate să renunțe fideiusorul, în sensul că creditorul este ținut să-l informeze despre starea debitorului și starea creanței pentru care fideiusorul a garantat. De unde rezultă că trebuie săl înștiințeze pe fideiusor dacă debitorul a plătit, ca să nu facă o plată în plus. Dacă nu este înștiințat de plată, fideiusorul plătește ceea ce nu datora. Codul civil spune că are recurs atât împotriva creditorului, cât și împotriva debitorului, lucru pe care urmează ca dumneavoastră până la bătrânețe să îl dezlegați pentru că recursul nu poate să fie decât împotriva aceluia căruia i-ai plătit. Acest drept de informare trebuie să se manifeste nu numai în raporturile dintre creditor și fideiusor, ci și în raporturile dintre debitor și fideiusor. Dar și fideiusorul trebuie să-l înștiințeze pe debitor, de unde rezultă că, dacă fideiusorul plătește și nu-i spune acest lucru debitorului și el mai face odată plata, plata validă este cea a debitorului inițial. Fideiusorul nu are decât să își recupereze de la creditor ce a plătit în plus. Aceeași recuperare de la creditor o are și în ipoteza în care fideiusorul plătește și nu îl anunță pe debitorul principal care îi demonstrează/probează că el avea un mijloc de stingere, altul decât plata. Adică ar fi operat compensația, darea în plată, era prescris ș.a.m.d. Lipsa eficientă a comunicării duce la recuperările plăților făcute și este un caz nu de stingere a fideiusiunii, ci de bâtă-n baltă. Ideea este că e ineficiența contractului pentru că, de fapt, cauza contractului era să se garanteze o plată. Plata fie s-a făcut, fie nu s-a făcut, se ajunge la restituire care nu era urmărită de nimeni de fapt. Și se ajunge la o ineficiență a contractul pentru că el nu își produce efectul de garanție. 158

Vi se pare corectă soluția atunci când fideiusorul face plata și nu îl informează pe debitor, care face și el plata, iar soluția legii este că plata liberatorie este făcută de către debitor? deci a doua plată, nu prima și efectul este că recuperarea o face fideiusorul de la creditor. Vi se pare corect? Soluția de lege lata mi se pare ciudată. A doua plată are efect liberatoriu, în condițiile în care regula la plată este că oricine poate face plata și iată avem o excepție. Avem doi pași în față, unul în lateral, trei înapoi și ai uitat de unde ai plecat. Deci cine poate face plata? Oricine. Face fideiusorul plata, nu îl anunță pe debitor, debitorul face plata și rămâne nu prima plată, ci a doua. Creditorul este satisfăcut juridic abia de a doua plată, din moment ce el trebuie să o restituie pe prima. Deci sunt niște ciudățenii. Mecanismul vrea să sublinieze că de fapt nu există decât un debitor principal și actul plății nu îl transformă pe garant în debitor principal. Tot terț rămâne. Secțiunea a II-a. Garanțiile reale 1. Garanțiile reale fără deposedare 1.1. PRIVILEGIILE Privilegiul este o preferință legală conferită unor creditori datorită calității creanței. Cauza creanței determină un drept de preferință. Privilegiul este o preferință întotdeauna legală. Dacă nu scrie undeva privilegiu, nu există privilegiu. Privilegiul este și prima și ultima excepție de la garanțiile înțelese ca având surse convenționale. Toate garanțiile normale la cap rezultă din niște contracte. Întotdeauna privilegiile sunt înființate exclusiv de lege, de unde rezultă că ele ar fi de drept strict întotdeauna. Observăm că ele sunt o cauză sau prioritate legală. Prioritatea aceea este asigurată creditorilor care au un anumit tip de creanță. Logica legii este că unele creanțe merită să fie plătite înaintea altora, acesta este privilegiul. Privilegiu înseamnă că cel care poate să justifice o cauză aparte arătată de lege pentru creanța sa, are întâietate în raport cu ceilalți. Rezultă că privilegiile au sens tehnic numai dacă există concurs între creditori. Dacă tu ești și creditor privilegiat, și creditor chirografar, și tata, și mama și dușmanul debitorului, nu are niciun sens să deschizi discuția despre privilegii. Privilegiile presupun în definitiv o prioritate care poate să fie folosită atunci când există mai mulți creditori care execută unul și același debitor. În al doilea rând, averea debitorului nu ajunge pentru plata tuturor creditorilor. Deci ideea de concurs de creditori presupune în subtext realitatea că debitorul va ajunge insolvabil până să-l plătească pe ultimul creditor. Dacă debitorul e Bill Gates și are de plătit taxe la statul român, la E.ON gaz, la Orange și la nu știu ce, vă dați seama că nu interesează privilegiile că el mai întâi își va cumpăra creditorul și apoi va vedea ce se va întâmpla. Deci ideea este că dacă debitorul are suficiente resurse să plătească, nu ne mai interesează dreptul de urmărire. Deci privilegiul acesta este o cauză de preferință. El asigură ceea ce la celelalte drepturi de garanție se numește drept de preferință. Dreptul acesta de preferință de obicei nu este dublat de unul de urmărire. Privilegiile în principiu nu asigură și urmărirea, ci numai preferința. Automat înstrăinarea, pieirea și transformarea bunului duc la stingerea privilegiului. Deci ce-ai dat cu o mână, ai luat cu cealaltă. Cazurile de stingere ale privilegiilor țin și de soarta juridică și materială a bunului. În principiu privilegiile nu se transferă, ci se sting. Legea are niște excepții cum ar fi privilegile speciale mobiliare ale vânzătorului neplătit. Privilegiul este deci o cauză legală care asigură un drept de preferință, dreptul de preferință este legal, este indivizibil. În principiu toate garanțiile reale sunt indivizibile. Ce înseamnă indivizibilitate? Aici înseamnă că 159

-

dacă te referi la datorie, privilegiul rămâne și garanția e intactă chiar dacă s-au făcut plăți parțiale. Deci dacă privilegiul este pentru 100 €, el rămâne pentru 100 chiar dacă s-a plătit 80. La fel este și la ipoteci. Înseamnă că plățile parțiale niciodată nu reduc/nu distrug întinderea privilegiului sau a garanției. Dacă ai o ipotecă de 100 și s-a plătit 80, ea rămâne de 100 până ajunge plata la finish. Nu se reduce automat privilegiul ca efect al plăților parțiale.

În al doilea rând este indivizibil din punct de vedere real pentru că privilegiile poartă asupra unor lucruri și atunci se consideră că privilegiul e indivizibil pentru că poartă pe întregul bun, nu pe fracțiuni. E aceeași poveste ca la indiviziune – se consideră că în fiecare moleculă a bunului există o incidență a privilegiului, respectiv a garanției reale. Privilegiul nu este neapărat o garanție, tehnic vorbind, reală pentru că nu are decât prin excepție un drept de urmărire. Când se combină cu o garanție reală poate să fie privilegiul o garanție propriu-zisă. Acest lucru se întâmplă numai în cazul privilegiilor speciale mobiliare pentru că în cazul privilegiilor speciale imobiliare există ipoteci legale care nu sunt privilegiate. Codul civil are o clasificare în privilegii generale și speciale. a. Privilegiile sunt generale atunci când poartă nedeterminat pe toate bunurile. Un privilegiu general seamănă cu gajul general pentru că nu are determinată asieta, nu are determinat suportul. Oricare dintre bunurile debitorului poate să fie executat silit pentru a se face plata creanței privilegiate. -

b. Atunci când se fixează în schimb bunul, privilegiul este special, ca o garanție pentru că poartă pe un anumit lucru. Când spui că este special indici lucrul. Există 2 privilegii speciale în Codul civil: (1) Privilegiul vânzătorului neplătit – este un privilegiu mobiliar. Este special pentru că vânzătorul are o creanță = prețul neplătit, care e privilegiată asupra unui bun. Care bun? Acela pe care l-a vândut. Deci ai un cal și îl vinzi. Tu vânzător ești neplătit. Ai 1500 € de luat și nu ai luat decât 500 €. Creanța ta de 1000 € care rămâne în plată e privilegiată și e un privilegiu special care poartă asupra bunului pe care tu l-ai vândut. Deci este un bun determinat – calul pe care l-ai vândut, nu calul de lângă, nu măgarul și nu mașina de spălat a debitorului. Privilegiile acestea, la rândul lor se împart în diferite categorii, dar logica aceasta și cum funcționează ele propriu-zis o vom vedea săptămâna viitoare.

160

CURSUL 9 Continuare privilegii Am început să discutăm săptămâna trecută despre garanțiile speciale și am atacat problema legată de privilegii. Vom termina privilegiile și apoi vom trece în revistă chestiuni legate de ipoteca imobiliară, singura garanție reală propriu-zisă pe care v-o cer pentru că privilegiile acestea nu sunt normale la cap. Și cam asta va fi în legătură cu garanțiile. Vor fi de învățat două garanții propriu-zise: fideiusiunea (garanție personală) și ipoteca (garanție reală). Acum însă să terminăm partea asta și rămăsesem dacă îmi aduc bine aminte la clasificarea făcută de Codul civil. Clasificarea aceasta are mai multe criterii. Codul actual civil preia ideea de bază că privilegiile sunt o cauză legală de preferință datorată cauzei creanței. Deci creanța în sine îl determină pe legiuitor să rupă egalitatea dintre chirografari și să îi considere pe unii privilegiați. Din acest punct de vedere am subliniat săptămâna trecută că privilegiile se constituie întotdeauna prin lege, deci numai legea are forță să le genereze și pe cale de consecință contractele nu au niciun fel de valoare. Clasificarea privilegiilor ține cont în special de suportul pe care poartă privilegiul pentru că de fapt privilegiul are un mecanism relativ simplu: este constituit în favoarea unei creanțe, dar poartă întotdeauna pe un bun. De asta este introdus în materia de garanții reale. Clasificare PRIVILEGII GENERALE – poartă asupra tuturor bunurilor și se aseamănă cu gajul general în sensul că se asigură creditorului care este înarmat cu un asemenea privilegiu general o întâietate la executare asupra tuturor bunurilor. Din punct de vedere tehnic legea spune că există privilegii generale asupra tuturor bunurilor, adică toate bunurile mobile și imobile intră în această categorie. Anterior erau privilegii generale asupra mobilelor și privilegii generale asupra imobilelor. Acum există un singur sistem în sensul că privilegiul general este un fel de privilegiu asupra activului patrimonial, un fel de privilegiu asupra gajului general. Privilegiile generale sunt reglementate exclusiv în Codul de procedură civilă. Codul actual civil nu are niciun fel de exemplu. Anterior, până în 2011, ele erau reglementate și prezentate în Codul civil. Articolul 865 din Codul de procedură civilă ne înșiră de la a) la j) privilegiile generale. Nu mi-aș permite să intru în chestiuni legate de Codul de procedură civilă pentru că ce spun astăzi nu mai este valabil mâine deoarece comisiile de modificare a codurilor funcționează non-stop și acest articol a fost modificat și în ceea ce privește numerotarea și în ceea ce privește conținutul din 2014 încoace. Ideea este însă că primele două privilegii arătate de articolul 865 premerg tuturor privilegiilor: cheltuielile de judecată și cheltuielile de înmormantare a debitorului. Acestea sunt privilegii generale care vin tot timpul înaintea tuturor (înaintea altor privilegii, altor garanții) Și le voi lua ca exemplu să explic de fapt ce este cauza aceea pentru că aici nu se înțelege foarte bine în ceea ce privește resorturile care stau la baza constituirii privilegiilor. Cauza în materia privilegiilor se referă la titlul cu care au fost făcute cheltuielile, iar din punctul acesta de vedere cel care a făcut cheltuielile se constituie creditor al recuperării lor și atunci intereseează foarte mult cu ce titlu, de ce ai făcut cheltuielile acestea? a) Creanțele reprezentând cheltuieli de judecată Primul privilegiu general sunt cheltuielile de judecată ceea ce înseamnă că dacă există mai mulți creditori care vin în concurs ca să execute una și aceeași avere aparținând aceluiași debitor, vor avea întâietate creditorii care au avansat toate cheltuielile de judecată. De ce este așa? Este o chestie înainte de toate de echitate și în al doilea rând este ideea că dacă nu ar fi făcut creditorul urmăritor aceste cheltuieli, nu ar fi putut să fie urmărită averea debitorului. Pe cale de consecință aceste cheltuieli de fapt profită tuturor pentru că toți 161

ceilalți vor veni să se îndestuleze din avere. Și atunci, ca să se creeze o discrepanță și să se asigure o recuperare privilegiată, prioritară a cheltuielilor de urmărire, pur și simplu legea spune că se vor recupera cheltuielile de judecată făcute de creditorul care a intentat procesul. În practică se întâmplă o chestie monstruoasă în sensul că începe urmărirea unui debitor și după aceea creditorii care nu au participat la judecată sau au venit în ultima secundă sau introduc în timpul judecății și ei cereri de executare, invocă acest privilegiu spunând că și ei sunt privilegiați și pe cale de consecință vor fi creditorii care nu au participat la proces cei neprivilegiați. Trebuie urmărit dacă cheltuielile de judecată, respectiv cheltuielile de urmărire au fost avansate. E vorba doar de cheltuielile de urmărire și de judecată, nu de alte cheltuieli, după cum nu este vorba de plata creanței. De unde rezultă că dacă un chirografar a început urmărirea el este privilegiat în ceea ce privește exclusiv cheltuielile de judecată, nu în ceea ce privește creanța lui care a justificat începutul executării sau începutul urmăririi debitorului. Deci nu există la români reglementare, instituție, mecanism, categorie sau exemplu care să nu fie deturnat. Peste tot se întâmplă, dar la noi e stupefiant cum să îți recuperezi o cheltuială pe care nu ai făcut-o? Ideea este să faci cheltuieli și după aceea să ți le recuperezi. După ce ai recuperat prima dată cheltuielile, tu creditor urmăritor stai la rând, dacă e cazul să stai la rând sau pur și simplu îți valorifici alte garanții, dacă le ai; dacă nu le ai nu valorifici nimic. b) Cheltuielile de înmormantare a debitorului Presupune ca cel care a făcut cheltuielile cu înmormântarea debitorului să și le recupereze cu întâietate în cazul în care acesta este executat. Aici reiese clar o chestiune: că ești religios sau nu ești, nu contează; contează că debitorul mort trebuie mai întâi îngropat. Nu pot să-i dezbați succesiunea sau nu poți să îi urmărești averea cât timp el e rece pe masă. Cel puțin ingienic îl iei pe debitor, îl îngropi și așa mai departe. Toate acestea duc la cheltuieli și atunci ideea este că cel care face cheltuielile cu îngroparea debitorului le recuperează cu întâietate, urmând ca apoi să stea la rând sau să-și valorifice alte privilegii, garanții reale sau ce o mai fi avut. Vedeți, din cele două exemple rezultă de fapt care este cauza juridică a privilegiilor: una este de echitate, a doua este de normalitate sau de Direcția Generală a Sănătății Publice că nu poți să stai cu morții pe masă. Deci există două rațiuni distincte și amândouă justifică aceeași idee: cel care a făcut aceste cheltuieli se transformă în creditorul recuperării lor și pe cale de consecință premerge creanța lor asupra tuturor celorlalte creanțe. Vă mai dau un exemplu pentru că este foarte simplu și foarte răspândit în materie de justificare a privilegiului: cheltuielile de conservare a bunului. Privilegiul acesta merge pe ideea că persoana care a făcut cheltuieli de conservare a bunului (adică a dat de mâncare calului să nu moară, a reparat nu știu ce instalație de apă, a pus în depozit bunul să nu plouă pe el etc.) poate să le recupereze cu prioritate față de alte cheltuieli. De ce este așa? Pentru că dacă nu ar fi fost aceste cheltuieli de conservare bunul ar fi dispărut și nu ar mai fi avut ulterior ce să execute ceilalți creditori. Prin urmare, din prețul bunului se vor recupera mai întâi cheltuielile de conservare. Acestea sunt cauzele și unele dintre ele chiar sunt atât de importante încât merită să poarte asupra tuturor bunurilor. Adică pur și simplu privilegiul poate să justifice scoaterea la vânzare a oricăreia dintre activele patrimoniale ale debitorului. Acestea sunt privilegiile 162

generale și de obicei toate caracteristicile juridice speciale se referă la aceste privilegii generale. PRIVILEGII SPECIALE – poartă asupra unui bun special, bun individual, luat și considerat în speță ca fiind suportul privilegiului. Și aici spuneam că privilegile speciale în actuala reglementare sunt exclusiv mobiliare. Privilegiile speciale imobiliare au fost înlocuite în actuala reglementare de ipotecile legale care pot să producă un efect de privilegiu, dar numai pot să producă, nu sunt propriu-zis privilegii. Ideea este că privilegiile speciale mobiliare sunt reglementate de Codul civil la articolul 2339 și sunt doar două privilegii speciale, mari și late (privilegiului vânzătorului neplătit și dreptul de retenție mobiliar) și să știți că la privilegii întotdeauna ordinea în care sunt scrise în lege e și ordinea de preferință. Art. 2339. Privilegiile speciale (1) Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt următoarele: a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi; b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă. (2) În caz de concurs, privilegiile se exercită în ordinea prevăzută la alin. (1). Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă. Privilegiului vânzătorului neplătit și dreptul de retenție mobiliar – dacă intră în concurs amândouă se rezolvă după regula înscrisă în lege și după ordinea pe care am spus-o, adică are întâietate vânzătorul de mobile neplătit și apoi urmează retentorul. Aici interesează că aceste privilegii speciale nu poartă decât asupra bunului și nu au o natură juridică foarte bine determinată pentru că ele nu au aceleași caractere juridice. Privilegiul vânzătorului neplătit de fapt are altă natură decât privilegiul retentorului și este singurul privilegiu care se conservă în condițiile de transmisiune a bunurilor care constituie de fapt o excepție de la stingerea privilegiului ca urmare a pieirii, transformării sau înstrăinării bunului. Deci regula generală este că privilegiile se sting ca urmare a înstrăinării, pierii sau transformării bunului. Privilegiul special al vânzătorului de mobile se transmite atât de tare încât se consideră că dacă există concurs între doi sau mai mulți vânzători neplătiți ai aceluiași bun mobil, se exercită privilegiul în ordinea vinderilor. Deci este o aplicare în timp a regulii de prioritate în sensul că primul vânzător e preferat celui de-al doilea, cel de-al doilea e preferat celui de-al treilea ș.a.m.d. Această viziune de a restrânge privilegiile speciale la privilegiile mobiliare a făcut să apară o nouă regulă care spune că privilegiile din Codul civil premerg celor din legile speciale. Cred că este singura dată când o regulă generală premerge unei reguli speciale. Rezultă că dacă există un privilegiu reglementat de Codul civil care ar intra în concurs cu un privilegiu dintr-o lege specială, acesta din urmă va fi premers, doborât, plătit în al doilea rând față de privilegiul arătat de Codul civil. Regula ar trebui să se aplice atât în materie de privilegii generale, cât și în materie de privilegii speciale. Din punct de vedere practic nu se poate aplica deocamdată decât în materie de privilegii speciale pentru că privilegiile generale sunt reglementate în Codul de procedură civilă. Caractere juridice Aceste privilegii generale și speciale au niște caracteristici și din punct de vedere tehnic ar trebui să vedem cum a făcut legea ca aceste caracteristici să fie extinse la ansamblul 163

privilegiilor. Din păcate viziunea nu este omogenă. Miza fundamentală este de a determina dacă un privilegiu este și drept real sau nu este drept real. De ce? Din punct de vedere tehnic privilegiul dacă nu este un drept real se stinge ca urmare a înstrăinării, pieirii, transformării bunului și nu funcționează subrogația reală. Aceasta este miza. Dacă un privilegiu este și un drept real, automat se aplică regulie de la drepturile reale accesorii și pe cale de consecință privilegiul se va executa oricare ar fi titularul posesiei sau titularul unui drept real principal asupra bunului. Deci privilegiile, dacă sunt numai cauze de preferință legale, nu au drept de urmărire și atunci dreptul de urmărire este asigurat nu de privilegiu în sine, ci de dreptul real care dublează privilegiul. În ceea ce privește caracterele juridice ne interesează 2 idei: 1) Privilegiile sunt indivizibile și ideea de indivizibilitate a privilegiului se aplică la toate garanțiile reale. Deci aceasta este o caracteristică comună oricare ar fi garanția reală (gaj, ipotecă mobiliară sau imobiliară, drept de retenție). Oricare ar fi deci tipul de garanție reală, forma în care se prezintă și caracteristica sa, ca și privilegiile, este indivizibilă. În materie de garanții indivizibilitatea înseamnă cel puțin două chestiuni: - pe de-o parte din punct de vedere real dacă te uiți la bun, bunul garantează în întregime creanța până la stingerea acesteia prin plată, ceea ce înseamnă că plățile parțiale, stingerile parțiale nu duc la diminuarea proporțională a privilegiului sau a garanției. Reducerea debitului de plătit nu antrenează automat o reducere a privilegiului. Dacă ai cheltuieli de înmormântare de 1.550 lei și au fost plătiți de moștenitori 700 lei, privilegiul rămâne pe toate bunurile respective pentru 1.550 lei până se plătește și restul de 850 lei. Deci nu se face o restrângere automată, nu poate să spună debitorul că a plătit trei sfert. Lucrul acesta se întâmplă și la ipotecă. Dacă ai o ipotecă imobiliară pusă pe 10.000 euro, poți să mai ai numai 1.000 euro de plătit, ipoteca rămâne pe întregul bun pe 10.000. Deci este un aspect real indivizibil. Se numește uneori și indivizibilitate reală. Există și indivizibilitate subiectivă care se referă la creanță, în sensul că tot bunul garantează toată creanța, iar creanța aceea este considerată a fi nestinsă și în ipoteza în care s-au făcut plăți parțiale. -

În materie de garanții reale chestia asta ține de specializarea în fond a ipotecii sau a garanției. Se consideră că de fapt plățile parțiale sunt ca și când nu ar fi fost. Asta este indivizibilitatea. Nu este o indivizibilitate a obligației, nu obligația devine indivizibilă ca urmare a unei garanții, deci să nu fie niciun fel de confuzie. Obligațiile pot să fie cât se poate de divizibile. În materie succesorală se poate întâmpla ca obligațiile garantate real să fie considerate indivizibile ca urmare a urmăririi indivizibile, dar asta nu ne interesează acum. Ideea este că nici bunul asupra căruia poată privilegiul nu se reduce. Deci nu se restrânge dreptul de garanție, respectiv privilegiul ca urmare a plăților parțiale. Până la plata finală privilegiul există ca în prima secundă.

2) Privilegiile de regulă sunt oculte, în timp ce garanțiile reale sunt publice. Dacă în ceea ce privește indivizibilitatea principiul este că toate garanțiile reale sunt indivizibile, în ceea ce privește caracterul ocult numai privilegiile sunt oculte 164

pentru că celelalte garanții sunt publice. Ce înseamnă că sunt oculte? Caracterul ocult se referă la faptul că privilegiile există și își trag ordinea de prioritate din lege, ele nefiind supuse publicității. Publicitatea de principiu nu este o cauză nici de validitate a privilegiului, nici de asigurare a rangului acestuia. De unde rezultă că privilegiul își asigură sau își conservă rangul prin existența de sine și are rangul datei în care se naște creanța pe care el o garantează. Rangul la celelalte garanții, fiind publice, ține de înscriere și data înscrierii în Cartea Funciară (pentru ipotecile imobiliare) sau în sistemul de AEGRM (pentru ipotecile mobiliare) este data care dă rangul. Aici la privilegii data în care se naște creanța privilegiată dă rangul. Această regulă face ca, în definitiv, privilegiile să premeargă inclusiv garanțiilor anterioare și înscrise. Acesta este caracterul exorbitant al privilegului. Regula este însă estompată de Codul civil. După ce este enunțată și bătută toba și spus că privilegiile premerg chiar garanțiilor anterioare înscrise și după ce se induce ideea că privilegiile acestea ar fi oculte, există o limitare: caracterul ocult se manifestă deplin doar pentru privilegiile generale. Pentru privilegiile speciale nu se aplică regula, în condițiile în care ele vin în concurs cu garanțiile reale. Dacă vin în concurs cu garanțiile reale atunci pur și simplu trebuie înscris privilegiul fie în Arhivă, fie în Cartea Funciară și se asigură rangul. De ce este așa? Habar n-am, nu are nici o logică. Trebuie ținut minte că privilegiile generale sunt oculte de lege lata, iar privilegile speciale, deși li se asigură rang în mod ocult, ca să fie practic eficiente trebuie să le înscrieți. Aceasta este regula practică. Deci aceste două elemente interesează la caracterele juridice. Am spus în schimb că nu toate privilegiile sunt drepturi reale și ceea ce asigură un element de unificare a lor este că ele toate sunt cauze de preferință. Trebuie reținut că privilegiile sunt cauze legale de preferință, indivizibile și în principiu oculte. Acestea sunt caracterele lor. Efecte juridice 1) Stingerea privilegiului Spuneam că privilegiul, dacă nu e un drept real, nu se conservă și principiul este că alienarea bunului, dispariția sau transformarea lui duce la stingerea privilegiului. Asta este o deosebire față de drepturile reale cu funcție de garanție pentru că dreptul de preferință e dublat de unul de urmărire și dreptul de urmărire permite creditorului se execute bunul oriunde s-ar afla acesta. În materie de privilegii regula aceasta se aplică numai dacă privilegiul are natură reală. Pe cale de consecință, la privilegiile generale este evident că nu se va aplica regula de conservare a dreptului de preferință odată ce bunul a fost înstrăinat. Pe cale de consecință dacă debitorul are un bun care e foarte valoros și asupra căruia poartă un anumit privilegiu general, dacă bunul e înstrăinat privilegiul se stinge. Pentru privilegiile speciale, spuneam mai înainte, legea a conservat ideea de nestingere prin transformare exclusiv la privilegiul vânzătorului neplătit, privilegiul care garantează creanța prețului. 2) Realizarea privilegiului Ceea ce este de subliniat este că privilegiile sunt considerate garanții reale fără să fie neapărat și drepturi reale ceea ce presupune că realizarea lor se întâmplă sau se face exact ca în materie de drepturi reale cu funcție de garanție, potrivit unei proceduri care presupune vinderea bunului asupra căruia poartă privilegiul, iar din prețul obținut se va plăti creanța privilegiată în primul rând și în al doilea rând se va plăti ce e de plătit, adică 165

ceilalți creditori dacă e cazul, creanța creditorului urmăritor, iar dacă mai rămâne ceva întotdeauna se întoarce debitorului. Realizarea aceasta seamănă cu realizarea drepturilor reale sau e aproape identică cu cea a drepturilor reale cu funcție de garanție, în sensul că res non persona debet înseamnă că nu debitorul răspunde, ci bunurile sale vor fi executate. Regula aceasta se respectă întru totul, 100%, doar în materie de ipotecă în sistemul actual. Dacă vreți să generalizați un pic, în materie de garanții reale fără deposedare. Bunul va plăti în sensul că va fi scos la vânzare. Realizarea garanțiilor în principiu presupune o tehnică nu de atribuire a bunului către creditor, ci de vindere a bunului, asta înseamnă realizarea garanției, oricare ar fi garanția. Bunul asupra căruia poartă garanția este vândut și din prețul rezultat se împarte creditorilor care sunt în concurs și dacă rămâne ceva se dă înapoi debitorului. În ceea ce privește cazurile de stingere sunt cazuri ca la toate garanțiile: directe și indirecte. Sunt indirecte cazurile de stingere a privilegiilor atunci când se stinge obligația înaintea privilegiului (aici intră orice mod de stingere a obligației) și cele directe care se leagă în special de înstrăinarea, pieirea sau transformarea bunului. Concluzie: trebuie reținut că privilegiile speciale sunt doar două, amândouă sunt imobiliare și amândouă se exercită în ordinea arătată de lege. Din punct de pe vedere practic când aveți o speță trebuie să: 1. Verificați legea. Puteți să o visați, trebuie să verificați toate legile care sunt în concurență pentru că legile se pot modifica, iar privilegiile sunt exclusiv resortul legii. Deci verificați întotdeauna legea. 2. Verificați tipul de concurs. Eu am plecat de la ideea că tipul de concurs este exclusiv civil, adică toți creditorii sunt civili, toate creanțele sunt civile pentru că e drept civil, nu e drept fiscal. În momentul în care concursul combină regulile de la dreptul civil și de la dreptul fiscal este începută o procedură de faliment și automat ai tipuri diferite de creanțe, ai legi diferite și trebuie să vezi care este prioritatea între legi și cum se aplică regulile. Există niște priorități chiar între tipurile de creanță după cum sunt civile, fiscale sau procedura de faliment e declanșată. În materie de faliment se respectă alte reguli. Deci prima dată verificați legile și apoi fiți foarte atenți la ce tip de concurs este.

1.2. IPOTECILE Ipoteca imobiliară Voi spune doar ipotecă, nu ipotecă imobiliară pentru că, pe de o parte nu mă voi referi decât la ea (nu mă voi referi la ipoteca mobiliară), iar pe de altă parte așa sunt obișnuit. Înainte de 2011 dacă studentul spunea ipotecă mobiliară îi dădeai 0 sau -100 pentru că era o absurditate ipoteca mobiliară. Astăzi nu mai este o absurditate. Ipoteca mobiliară este garanția reală mobiliară reglementată prima dată în 1999 printr-o lege fluviu care a instituit și Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare. Ipotecile au rămas într-o anumită măsură pe aliniamentul vechi, cu bruieri, în sensul că legea actuală a reglementat în felul următor: a făcut o parte generală despre ipoteci și apoi 2 părți speciale: ipoteci mobiliare și ipoteci imobiliare. Veți vedea că partea generală se potrivește pentru ipotecile mobiliare. - Ipoteca unviersală Una dintre chestiunile fundamentale este așa-zisa ipotecă universală care poartă asupra universalităților, dacă ea poate fi înțeleasă în materie de bunuri mobile. În materie de bunuri imobile nu poate fi comprehensibilă și nu e practic aplicabilă pentru că principiul 166

specializării și sistemul de Carte Funciară împiedică ideea de a exista nu știu câte ipoteci din acestea universale sau generaliste. - Extinderea ipotecii Sunt unele chestiuni relative la extinderea ipotecii – dacă e acceptabil să se extindă fără nici un fel de înscriere în materie de bunuri mobile. În materie de bunuri imobile care sunt supuse unui sistem strict de publicitate, cum e Cartea Funciară, ridică multe dubii dacă ar fi așa. Acum spui că e așa și peste 2 articole spui că e invers. În materie de ipotecă există un laitmotiv, există de 2 ori interdicția clauzelor de înstrăinare pentru că specificul ipotecii, ca la orice garanție fără deposedare, este să nu imobilizeze bunul. Anterior acestui Cod băncile scriau în toate contractele de ipotecă că debitorul constituitor se obligă să nu înstrăineze bunul. Și atunci, de câte ori se obliga omul să nu înstrăineze bunul asupra căruia purta ipoteca era sancționat cu o scadență preamtură a tuturor datoriilor. Actualmente legea interzice de mai multe ori una și aceeași clauză – clauza de inalienabilitate. Deci în ipoteca imobiliară este nulă orice clauză de inalienabilitate. Natura juridică Ce este ipoteca? este un contract care constituie o garanție reală imobiliară în beneficiul creditorului cu care se încheie contractul. Deci contratul este încheiat între creditor (care va deveni creditor ioptecar) și constitutor (care de cele mai multe ori este proprietarul bunului imobil). Contractul acesta are denumirea de ipotecă și din punct de vedere terminologic ipoteca desemnează în același timp toate realitățile pe care poate să le implice o asemnenea garanție imobiliară: prin ipotecă se desemnează contractul (adică sursa), se desemnează efectul (adică dreptul), se desemnează obiectul (garanția), se desemnează chiar imobilul asupra căruia poartă garanția. O subliniere este că acest contract nu îl interesează neapărat pe debitor. De multe ori debitorul este constitutorului ipotecii, dar contractul poate fi încheiat și între un terț și creditor. În momentul în care se încheie între un terț și creditor, adică terțul aduce un imobil cu titlu de garanție pentru plata datoriei altuia, avem de-a face cu o combinație între regulile fideiusiunii și cele ale ipotecii – vom avea o cauțiune reală în discuție. Felurile ipotecii Din punct de vedere al clasificării, deși ipoteca am prezentat-o ca fiind un contract, Codul civil face referire la ideea că ipoteca este de două feluri: convențională și legală. Nu mă voi referi aproape deloc la ipoteca legală deoarece aceasta este generată nu de un contract, ci de lege și se aseamănă cu privilegiile. Ipoteca legală are același regim cu ipoteca convențională, dar există o deosebire tehnică importantă: - ipoteca legală se naște ope legis, ca un privilegiu, dar rangul ei se conservă prin înscrierea în Cartea Funciară. - la ipotecile convenționale ipoteca însăși se constituie prin înscriere. La ipoteca legală înscrierea nu are decât o funcție de a-i da rang deoarece constituirea se face prin lege. Aceasta este diferența fundamentală și asta împiedică de fapt să asimilezi ipoteca legală cu privilegiile. Deci regimul general este identic între ipoteca legală și cea convențională. Oricare ar fi discuția, se generează același drept de ipotecă, deosebirea fundamentală fiind la constituire. Numai ipoteca convențională se constituie prin înscrierea în Cartea Funciară, în timp ce înscrierea ipotecii legale e constitutivă numai de rang. Înscrierea este constitutivă de rang la ipoteca legală și înscrierea e constitutivă de ipotecă în sine la ipoteca convențională. 167

Ipoteca legală este reglementată ca și când ar fi un privilegiu, dar nu este, în sensul că legea arată cazurile în care creditorul este titularul unei ipoteci. Vă dau un singur exemplu: așa cum există privilegiu special mobiliar al vânzătorul neplătit, și vânzătorul neplătit de imobile are ipotecă legală care poartă asupra propriului său bun înstrăinat până la stingerea creanței reprezentate de prețul neplătit. Anterior acestui caz de ipotecă legală, era un privilegiu special imobiliar care era supus conservării, dar nu ne interesează acum. În al treilea rând mai exista în sistemul anterior, până în anii ’90, o ipotecă judiciară. Ipoteca judiciară nu mai există, era vorba de o ipotecă execuțională și se năștea din ordinul judecătorului care cerea să se garanteze o anumită execuție prin înscrierea unei ipoteci. S-a renunțat la o asemenea viziune. Deci actualmente există din punct de vedere al sursei două tipuri de ipoteci. Vreau să vedeți că spre deosebire de fideiusiune care era și ea convențională, legală și judiciară, în materie de ipoteci, cea legală nu mai este un contract. Fideiusiunea întotdeauna era un contract (și cea legală, și cea judiciară erau un contract), în timp ce ipoteca legală nu mai este un contract. Ipoteca legală este un efect al unei dispoziții legale. Obiectul ipotecii - bunul/dreptul Îi spune ipotecă imobiliară pentru că se pune, logic, asupra unui bun nemișcător. De tradiție este ca ipoteca să greveze proprietatea. Ipoteca se pune în fond pe un bun, dar ea grevează de fapt dreptul de proprietate. Regula: se grevează prin ipotecă dreptul real principal de proprietate Excepție: se grevează drepturi derivate din proprietatea imobiliară. Derivat înseamnă de ex. superficie (se comportă ca și când ar fi o proprietate). Art. 2379. Obiectul ipotecii imobiliare (1) Se pot ipoteca: a) imobilele cu accesoriile lor; b) uzufructul acestor imobile şi accesoriile; c) cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor; d) dreptul de superficie. (2) Ipoteca ce poartă asupra chiriilor sau arenzilor prezente şi viitoare produse de un imobil, precum şi asupra indemnizaţiilor plătite în temeiul unor contracte de asigurare cu privire la plata acestor chirii sau arenzi se supune regulilor publicităţii imobiliare. Alineatul 2 vorbește despre sistemul de publicitate și nu ne interesează. Ne interesează ce observați la alineatul 1. Dezmembrămintele care pot să fie ipotecate trebuie să fie înstrăinabile, altfel nu se pot executa. Înseamnă că dacă sunt intuitu persoanae, cum sunt uzurile care nu se pot înstrăina, acelea sunt greu de ipotecat. Oricum gândiți-vă că înstrăinarea uzufructului presupune ca realizarea ipotecii să își găsească o persoană care este dispusă să cumpere un uzufruct. Cine cumpără uzufruct imobiliar? Deci lăsând la o parte chestia teoretică, de asta am spus că se instituie pe proprietate, fiindcă în practică există ipotecă pe proprietate și pe cote de proprietate, nu există ipotecă pe uzufruct. Pe superficie poate să existe pentru că dreptul acela de superficie este o extindere de cele mai multe ori pentru că dreptul principal care poartă pe terenului asupra căruia e pusă superificia este ipotecat și automat e o extindere, o înglobare. Dreptul de supeficie fie îl privești ca o proprietate, fie îl privești ca un accesoriu la proprietate. Colegul a sesizat o chestiune aici, la art. 2379. La litera a) vorbește de imobile (bunuri) și la litera b) vorbește de uzufruct (drept). Întrebarea este: ipoteca poartă asupra lucrurilor sau asupra drepturilor? Reglementarea nu este omogenă așa cum ați observat. Într-o parte e 168

vorba de bunuri imobile și în alta face referire la drepturi, care sunt altceva decât bunurile. Bunul nu este decât un suport material al unui drept. Legea nu face diferență și combină drepturile cu bunurile și pe cale de consecință nu reiese foarte clar care ar fi rațiunea pentru care se instituie ipoteca. Din punct de vedere teoretic, orice drept real transmisibil care poartă asupra unui bun imobil poate fi ipotecat, iar din punct de vedere practic se ipotechează dreptul de proprietate. Legea are și un articol special care spune că există o extindere a ipotecii în cazul în care ipoteca poartă asupra nudei proprietăți. Când se consolidează situația adică când se dobândește și ceea ce a fost anterior dezmembrat, ipoteca se extinde asupra întregii proprietăți. Concluzie. Ipoteca se poate institui asupra proprietății. Că este dezmembrată sau nu, nu interesează; că este în cote sau nu, nu interesează. Interesează ca imobilele asupra cărora există drepturi ipotecabile să fie înscrise în Cartea Funciară, asta e o chestiune de fond. Contează de asemenea ca drepturile să existe la momentul în discuție. Deci este vorba de drepturi tabulare. Drepturile tabulare de proprietate pot fi supuse ipotecii. Regula: numai proprietatea actuală poate să fie ipotecată. Excepție: poate să fie ipotecată și proprietatea viitoare. Atunci când în contract se prevede că se va face o construcție și se acordă credit pentru realizarea acelei construcții, se pune în avans ipotecă asupra unui drept imobiliar care încă nu există pentru că nu există bunul. Deci nu este un caz de extindere a ipotecii de la teren la imobil, ci este un caz de ipotecă asupra unui drept de proprietate viitor care este o excepție de la regula că doar imobilele prin natură care au existență juridică actuală se pot ipoteca. - obligațiile În ceea ce privește obligațiile regula este că orice fel de obligație poate să fie garantată. Nu interesează prestația propriu-zisă pentru că se va ajunge la executare întotdeauna prin echivalent și prin urmare interesează să se realizeze ipoteca, adică să se vândă imobilul și cu prețul obținut să se plătească creditorul. Regula: ipoteca se constituie asupra unei obligații prezente sau actuale. Excepția: se poate constitui ipotecă pentru obligații viitoare sau chiar eventuale și asta duce la nespecializarea ipotecii. Obligațiile eventuale – ex. când ipoteca este combinată cu fideiusiunea și este dată ipoteca pentru a garanta exercițiul unei profesii. V-am dat atunci exemplul cu profesia de gestionar. Se constituie o garanție reală pentru gestionar ca în ipoteza în care gesionarul face o pagubă, recuperarea pagubei să fie garantată cu ipotecă. Această obligație nu este viitoare, ci este eventuală pentru că s-ar putea să nu fie hoț gestionarul și s-ar putea să nu se nască niciodată obligația și nici ipoteca. Obligațiile viitoare – pentru a garanta unele credite care vor urma să fie acordate, ipoteca se constituie anterior constituirii creditelor. Ipoteza este dată de situația creditelor ipotecare în care se instituie ipotecă asupra bunurilor debitorului anterior creditării conturilor lui de către bancă. Și atunci legea reglementează o ipotecă pentru o creanță care încă nu s-a născut pentru că banca trebuie să verfice nu știu câte și apoi generează obligația de plată pentru că face viramentul adică onorează contractul de împrumut. Extinderea ipotecii În al doilea rând, datorită faptului că ipoteca se constituie și asupra unor obiecte și deoarece are un caracter real, era de tradiție ca indiferent de natura ipotecii ea să se extindă, ceea ce înseamnă că obiectul ipotecii este variabil. Din punct de vedere al 169

extinderii ipotecii, CC a mers foarte departe, considerând că ipoteca se extinde asupra construcțiilor sau asupra celorlalte elemente accesorii – ideea de creștere a ipotecii prin accesiune. Această accesiune funcționează atât dpdv imobiliar pentru că ipoteca se extinde asupra construcțiilor făcute pe terernul inițial ipotecat, asupra îmbunătățirilor, asupra obiectelor puse pe imobilul inițial, cât și dpdv mobiliar, extinzându-se asupra bunurilor mobile pentru că legea reglementează o chestiune care anterior nu a existat, în sensul că ipoteca imobiliară se extinde inclusiv asupra fructelor civile, naturale, industriale, de care or fi fost ele, care pot să existe după momentul notificării începerii urmăririi. Deci există o extindere, o accesiune a ipotecii imobiliare nu numai la imobile, care era de tradiție, ci și o extindere la mobile. De altfel, dacă stai să te gândești, de fapt este o extindere a valorii bunurilor care pot să fie executate. Soluția este foarte ciudată. Extinderea propriu-zisă prin accesioralitate imobiliară se face fără nici un fel de formalitate, chiar dacă regula este de constituire a ipotecii prin înscrierea în Cartea Funciară. Caractere juridice ipotecă Ipoteca odată încheiată, în sensul că a fost înscrisă, are anumite caractere juridice, numai că acestea sunt amalgamate datorită amalgamării noțiunii de ipotecă contract, ipotecă act, ipotecă garanții, ipotecă obiect, ipotecă imobil. Se poate face totuși diferență între caracterele juridice ale contractului de ipotecă și ale dreptului, respectiv ale garanției reale omonime. a) Contractul de ipotecă Din punct de vedere al contractului, al convenției de ipotecă, aceste elemente, spuneam încă de la fidiusiune, sunt comune și specifice tututror garanțiilor constituite prin contract. - act accesoriu, unilateral, gratuit Toate contractele care generează garanții sunt accesorii unei obligații. Sunt contracte unilaterale pentru că nu generează decât obligația de a suporta executarea. Constitutorul este cel care se obligă, creditorul ipotecar nu se obligă la nimic, el se uită. Deci sunt contracte unilaterale, nu acte unilaterale, dar asta nu înseamnă că sunt liberalități – ele nu presupun un transfer de proprietate de la constitutor la creditor. Creditorul ipotecar nu face decât să obțină o garanție care se activează la momentul la care debitorul nu plătește sau nu poate să plătească. El nu are nimic dpdv patrimonial în plus după momentul constitutirii contractului de ipotecă. - act de dispoziție Cu toate acestea, contractul de ipotecă este considerat și catalogat de plano din unghiul de vedere al constitutorului garanției, al proprietarului bunului imobil și contractul e considerat ca fiind unul de dispoziție. E foarte ciudată chestia asta în sensul că e contract unilateral, gratuit și totuși e considerat de dispoziție fără să dispună nimic. E considerat de dispoziție pentru că sunt luate în considerare efectele care se produc la momentul neplății obligației – la momentul neplății obligației constitutorul de ipotecă va suporta urmărirea creditorului și va pierde proprietatea bunului pentru că bunul imobilar va fi vândut în urma unei proceduri speciale. Deci nu se realizează o translație de proprietate la momentul încheierii contractului, dar contractul este considerat un act de dispoziție cu efectul asupra calității persoanei, respectiv a capcității juridice. Contractul de ipotecă poate fi încheiat numai de persoanele care au capacitate deplină de exercițiu. Dacă vă uitați la reglementare veți observa o chestie interesantă. Când am vorbit despre contractul de fideiusiune legea reglementa printre calitățile pe care fideiusorul trebuia să le aibă, exigența ca fideiusorul să fie capabil de a se obliga. Aici, în materie de ipotecă, dacă 170

vă uitați la lege, veți vedea că cel care constituie ipoteca trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu. Întrebarea mea este: dacă e vorba de garanții, de ce legea nu a folosit aceeași expresie? Există vreo rațiune? Aplicația practică e clar unde e: e vorba de faptul că la fideiusiune era întotdeauna garantarea obligației altuia, la ipotecă nu e neapărat garantarea obligației altuia. La fideiusiune nu te poți face propriul tău fideiusor, e absurd pentru că tu nu ai încă un gaj general. Dar important este că în materie de minoritate / de incapacități există acte care nu pot să fie decât cu încuviințarea sau autorizarea ocrotitorilor, respectiv instituțiilor speciale. De ce legea spune într-un loc că fideiusorul trebuie să aibă „capacitatea de a se obliga” și în materie de ipotecă spune că acel constituitor de ipotecă trebuie să aibă „capacitate deplină de exercițiu”? Fiind act de dispoziție se vor aplica regulile de la dispoziție și e posibilă numai în ipoteza în care minorul ia un credit și garantează el pentru sine executarea respectivului credit. Este oricum paradoxal în sensul că minorul poate să facă un act mult mai grav (tehnic, ipoteca este un act mai grav decât fideiusiunea). Se leagă de lucrul acesta expresia legii? Ce înseamnă „capabil de a te obliga”? Capacitate contractuală înseamnă că e capacitate deplină de exercițiu. Deci sunt forme de expresie diferite. De fapt e vorba de capacitatea deplină de exercițiu în toate cazurile. Rămâne o nedumerire de ce în materie de obligații legiutorul a vrut să spună același lucru, folosind cuvinte diferite. Deci nu există tehnic deosebire între capacitatea de a te obliga și capacitatea deplină de exercițiu Deci trebuie să existe capacitate deplină de exercițiu. - act solemn și public Ipoteca este un act solemn și solemnitatea în cazul acesta se concretizează în actul notarial sau într-un act asimilat (făcut de alți agenți notariali, cum sunt cei consulari). Întotdeauna ipoteca este un act autentic notarial, iar solemnitatea este cerută ad validitatem. Neîndeplinirea ei atrage nulitatea absolută a ipotecii. Deci nu este o problemă de probă, ad probationem ori ad opozabilitatem. Este vorba de esența discuției. Fiți atenți, solemnitatea aceasta nu este identică cu cea din materie de fideiusiune pentru că acolo contractul putea să fie și scris (act sub semnătură privată) și solemnitatea se referea la ideea că fideiusiunea trebuie să constate de fapt cauza garantării obligației pentru altul. Acolo solemnitatea era mai generică. Acolo solemnitate înseamnă derogare de la regula consensualismului. Aici ad validitatem înseamnă o solemnitate notarială, reală. Deci îți trebuie un act solemn, adică un act notarial. Actul acesta este și public, prin înscrierea în sistemul de Carte Funciară. Această înscriere asigură de lege lata nu numai rangul ipotecii, ci chiar constituirea ei. Deci avem de-a face cu un act solemn și public care dpdv tehnic se încheie în 2 etapte: 1. etapa solemnității – încheierea actului în fața notarului 2. solemnitatea înscrierii în Cartea Funciară Sunt 2 solemnități, 2 chestiuni diferite și doar după îndeplinirea ultimeia și de la data înscrierii în Carte Funciară ipoteca se constituie valid. Rămâne de stabilit ce este ipoteca între cele 2 momente, adică între momentul constituirii prin act notarial și momentul înscrierii în CF. CF vrea să spună că înscrierea este constitutivă de ipotecă și este constitutivă de drept de ipotecă, nu de rang. Înscrierea de pildă a ipotecii mobiliare în AEGRM este constitutivă doar de rang, nu de ipotecă mobiliară. Cu alte cuvinte, ipoteca mobiliară există la momentul încheierii contractului, ea se perfectează ulterior și înscrierea în AEGRM a ipotecii mobiliare este constituivă exclusiv de rang. În materie de ipoteci imobilare vedem că lucrurile sunt altfel. - stingerea ipotecii

171

Caracterul constituiv al CF joacă și rol exctinctiv, în sensul că formal o ipotecă stinsă substanțial trebuie radiată din CF și după radierea ei se consideră că nu mai există de iure. Cu alte cuvinte, ipoteca moare de 2 ori. - o dată, ca urmare a faptului că ipoteca este o garanție, care este accesorie (și de fiecare dată când se stinge principalul se va stinge și accesoriul) – plata obligației duce la stingerea ipotecii. Nu mai poți să consideri că ai ipotecă validă din moment ce nu mai ai principal la care să o acroșezi. -

mai moare o dată când o radiezi din CF și acesta este momentul formal la care consideri că ipoteca nu mai există de iure.

Iată că există o viață de apoi a ipotecii care se înscrie între momentul în care obligația s-a stins și momentul în care s-a radiat din CF ipoteca. E important practic să știți că spre deosebire de constituirea ipotecii, care e întotdeauna un contract, radierea din CF nu e un contract. Radierea este o operațiune care se face în baza unui act autentic unilateral emis de creditorul ipotecar. Crditorul ipotecar dă o declarație notarială prin care arată că s-a stins obligația și că el este de acord cu radierea ipotecii. Declarația nu este notarială dacă e emisă de stabilimentele bancare. CF radiază ipoteci pe bază de declarații emise de bănci. Și inversul e valabil, în sensul că la constituirea ipotecii, reprezentatul stabilimentului (al băncii) nu are nevoie de o procură autentică, deși actul de ipotecă este autentic. Are nevoie de o împuternicire de serviciu eliberată potrivit regulilor interne ale stabilimentului financiar. Asta pe de-o parte se poate reține ca o excepție de la regula simetriei de formă și pe de altă parte excepția se explică prin faptul că înainte de CC, în anii ’90, foarte multe ipoteci au fost anulate și radiate din CF pe motiv că împuterniciții băncilor nu au avut procuri autentice. Și atunci legea a reglementat o asemenea excepție. Ipoteca constituie un titlu executoriu în sine și fără să aibă nevoie ca și creanța să fie stabilită printr-un titlu executoriu. Ipoteca ea însăși se execută potrivit unor proceduri simplificate. b) Dreptul de ipotecă Câteva aspece despre caracterele juridice privind dreptul de ipotecă. Nu contractul, nu sursa, ci efectul. Care este efectul ipotecii? Să constituie o garanție care se numește ipotecă și ne concentrăm să vedem ce ar fi de spus aici. - drept real imobiliar Înainte de toate, este un drept real imobiliar pentru că obiectul, asieta este un drept principal imobiliar. Dreptul acesta imobiliar este însă accesoriu, nu principal și vreau să subliniez o idee foarte simplă – e un drept real imobiliar accesoriu cu funcție de garanție și principalul este o obligație. E foarte ciudată chestia asta dacă te gândești că drepturile reale sunt un fel de Arnold Schwarzeneger al dreptului civil care rezolvă tot, dirtug tot și sunt foarte solide, în timp ce creanțele sunt niște slăbănoage. Deci cum pot fi ele principalul? Uite așa. Ele sunt întotdeauna principalul când garanțiile sunt reale. Din acest punct de vedere ipoteca este întotdeauna un accesoriu la o valoare mobiliară, dar datorită obiectului derivat al ipotecii se consideră că dreptul este nu mobiliar, ci imobiliar. Caracterizarea în definitv a tuturor garanțiilor reale se face nu după principal, ci după obiectul după care ele poartă, respectiv dreptul principal pe care ele îl grevează. Grevează o proprietate imobiliară și pe cale de consecință și ipoteca este imobiliară. -

drept de preferință și drept de urmărire 172

Ipoteca este garanția perfectă. Ipoteca este în materie de garanții este ceea ce este proprietatea în materie de drepturi reale. De ce este perfectă? Pentru că asigură 2 lucruri indubitabil pentru creditor: dreptul de preferință și dreptul de urmărire. Aceste drepturi nu sunt drepturi subiective, ci niște prerogative, niște consecințe juridice ale constituirii ipotecii. Acestea asigură funcția de garanție și prioritatea creditorului care evident că se numește ipotecar. DREPTUL DE PREFERINȚĂ Dreptul de preferință este dreptul creditroului ipotecar de a fi preferat în momentul în care vine în concurs cu alți creditori. Preferința intersează atât creditorii chirografari, pe care îi pregmerge fără probleme (orice creditor ipotecar vine înaintea oricărui creditor chirografar, oricare ar fi data înscrierii sau constituirii ipotecii), cât și creditorii privilegiați. Creditorul ipotecar la asta se gândește când pune ipotecă, că el nu va suporta concursul celorlalți. Va suporta însă concursul creditorilor privilegiați și se mai poate întâmpla să existe concurs între creditori ipotecari, dacă sunt mai mulți. Dacă sunt mai mulți creditori ipotecari și ipoteca a fost constituită pe același bun, se va pune problema care este prioritatea creditorilor. Rangul determină prioritatea. Rangul în materie de ipoteci se identifică cu constituirea substanțială a dreptului de ipotecă pentru că, așa cum ați văzut, înscrierea în CF este constitutivă nu numai de rang, ci mai ales de ipotecă. Practic, există situații în care se instituie mai multe ipoteci pe același bun imobiliar pentru că bunul este foarte valoros și creanțele nu sunt foarte ridicate în cuantum. Atunci creditorii acceptă să aibă ranguri diferite și să nu stea tot timpul în același rând pentru că își dau seama că acele creanțe care îi vor premerge nu vor absorbi toată valoarea ipotecii și pe cale de consecință ei vor ajunge să se îndestuleze chiar dacă în fața lor mai sunt 2-3 rânduri de creditori. A existat o epocă în care băncile nu acceptau decât ipoteca de rang întâi, în sensul că băncile creditorului ipotecar să nu fie premerse nici măcar teoretic la concursul în legătură cu executarea aceluiași bun imobil. Actualmente lucrurile s-au mai temperat, unele dintre bănci acceptând și ranguri diferite. Deci există un drept de preferință care ține de substanța ipotecii și apare numai dacă există concurs. Dacă nu există concurs nu intersează neapărat dreptul de preferință. De subliniat este că acel creditor ipotecar rămâne creditor chirografar, iar dacă el nu are de suportat concurs poate nici să nu meargă pe ideea de executare a ipotecii/de realizare a ei pentru că e costisitoare și prin urmare va începe o urmărire mobiliară, o urmărire gen poprire să zicem. Nu ajunge să își realizeze ipoteca și o va radia după ce i-a fost plătită creanța într-un sistem de creditare mobiliară cum este cel al popririi. Calitatea aceasta dublă a oricărui creditor ipotecar de a fi în același timp și chirografar, și ipotecar îi permite ca el să aleagă mijloacele de urmărire, iar dreptul de preferință îl accesează numai dacă există risc de insolvabilitate în ipoteza concursului. Dacă nu este ipoteza concursului, dacă e un fel de Robinson Crusoe care stă pe o insulă cu al său debitor constitutiv de ipotecă, nu are nici un sens să vorbim despre chestia asta. DREPTUL DE URMĂRIRE Dreptul de urmărire nu se referă la recuperarea proprietății, ci se referă la faptul că creditorul ipotecar poate să urmărească bunul oriunde ar fi el la momentul executării. Dacă după constituire bunul a fost înstrăinat, constitutorul nu mai are nici un drept asupra bunului și bunul a circulat juridic. Ipoteca nu împiedică circulația juridică a bunului grevat și nu este o garanție cu deposedare. Creditorul nu devine stăpânul, posesorul, detentorul sau administratorul bunului. Creditorul nu are nici un drept asupra lucrului imobil. Creditorul are un drept de a i se conserva creanța, de a fi informat cu privire la starea bunului și de a cere daune-interse atunci când constitutorul pune în pericol integritatea 173

fizică a bunului, cu alte cuvinte când se pune cu ciocanul pe bun. Automat veți spune că funcționează (și așa ar trebui să fie răspunul) subrogația reală și dacă constitutorul distruge bunul, ipoteca se va strămuta asupra valorii de asigurare și asigurătorul îi va da banii creditorului. Da, numai că suntem în România unde majoritatea bunurilor nu sunt asigurate și atunci asta cu asigurarea rămâne o problemă strict teoretică. Deci practic, trebuie să vedeți dacă s-a asigurat bunul și să impuneți o asigurare de bunuri, ceea ce creditorii profesionali și fac. Aceștia te obligă pe tine constitutor să asiguri bunul la o valoare de piață a ipotecii. Creditorul nu face nimic, se uită deoarece constituirea ipotecii nu îl frustrează deloc pe debitor de folosirea bunului. Constitutorul ipotecii păstrează toate drepturile asupra proprietății grevate, după cum și asupra utilizării bunului. Nu se realizează un fel de limitare a exercițiului proprietății, a uzului , a modalității de a culege fructele sau de a administra bunul. Pur și simplu ipoteca grevează dreptul. Pe cale de consecință, dacă grevează dreptul, constitutorul de ipotecă poate, după constituirea ipotecii, să facă cu bunul său și cu dreptul său ce putea să facă și înainte, iar creditorul nu are decât o singură posibilitate, aceea de a urmări cu scopul de a realiza ipoteca. Realizarea acesta a ipotecii se poate face oriunde ar fi bunul. Pe cale de consecință constitutorul e de acord cu ipoteca astăzi și mâine înstrăinează bunul și ipoteca supraviețuiește. Spre deosebire de privilegii, ipoteca imobiliară nu se stinge, ci se transmite prin transmisiunea bunului ipotecat, prin pieirea bunului se transmite asupra valorii de asigurare, funcționează subrogația reală. Această urmărire este in rem, este reală, de aceea se spune că nu persoana, ci dreptul plătește datoria pentru care a fost instituită ipoteca – res non persona debet (această regulă explică de fapt dreptul de urmărire). Dreptul acesta de urmărire nu este nici drept real, nici creanță, nu e nimic altceva decât un atribut al ipotecii. Dreptul de preferință și de urmărire există conjunct, adică împreună și este un efect specific ipotecii. Celelalte garanții reale chiar cu deposedare nu asigură dreptul de urmărire. Dreptul de urmărire nu este asigurat decât prin excepție în materie de gaj; nu e asigurat aproape deloc, nici măcar prin excepție în materie de drept de retenție și este asigurat în anumite condiții pentru ipoteca mobiliară. De aceea se consideră că ipoteca imobiliară ar fi o garanție perfectă. - indivizibilitate Dreptul și garanția sunt indivizibile în sensul pe care le-am spus mai înainte. Indivizibilitatea se referă, așa cum ați văzut, și la suport în sensul că ipoteca rămâne neatinsă de plățile ulterioare. Împărțirea dreptului de proprietate asupra căruia poartă ipoteca nu afectează ipoteca. Divizibilitatea proprietății nu este opozabilă ipotecarului. Dacă acesta are o ipotecă asupra unui bun întreg nu are decât să îl execute în întregime. De asemenea, în materie succesorală ipoteca asigură o indivizibilitate la momentul de transmisiune a obligației ipotecate pentru că obligația, deși ar trebui să fie considerată conjunctă, ea este indivizibilă dacă este garantată. Asta este o excepție în materie succesorală. Indivizibilitatea se leagă spuneam și de plăți, în sensul că plățile parțiale nu afectează automat ipoteca, dar asta nu înseamnă că nu poți să ceri reducerea și există așa-zisul mecanism al reducerii ipotecii. Reducere ipotecii se justifică datorită caracterului său accesoriu, ca efect al unor plăți parțiale acceptate și pe cale de consecință, printr-un act juridic disting care îndeplinește caracterele inițiale ale ipotecii, se poate face o restrângere a asietei / a suportului ipotecii. Indivizibilitatea este asigurată pentru ipotecă și dacă aceasta este multiplă. Există în practică ipoteci colective care în viziunea Codului civil sunt multiple. Ipotecile colective 174

sunt ipoteci care poartă pe imobile distincte, nu pe universalități. Deși Codul civil vorbește de universalități de ipotecii imobiliare, aceste ipoteci universale nu există decât în materie de ipoteci mobiliare. Datorită sistemului de înscriere în Carte Funciară ipotecile imobiliare trebuie să poarte întotdeauna de bunuri privite ut singuli, adică pe imobile care sunt supuse înscrierii. Potrivit sistemului de CF există așa-zisele corpuri tabulare și aceste imobile pot fi grevate. Nu se poate înscrie de-a valma în CF și pe cale de consecință se poate ca pentru una și aceeași obligație să se înscrie una și aceeași ipotecă pe mai multe imobile aflate într-o carte sau cărți distincte funciare. Acea ipotecă este privită, datorită principalului, ca o ipotecă unică la plată și ipoteca aceea colectivă este considerată indivizibilă. - garanție specializată Ipoteca este o garanție specializată. Toate garanțiile speciale și propriu-zise sunt specializate. Dubla specializare la ipotecă este sancționată tradițional cu nulitatea sau inexistența ori ineficiența ipotecii. Specializarea se referă la faptul că trebuie să fie specializate două aspecte: 1. În contractul de ipotecă trebuie să se treacă întotdeauna obligația garantată. Această obligație trebuie să fie certă și lichidă, iar lichiditatea se referă la specializarea obligațională a ipotecii. Când ipoteca e asupra unor obligații viitoare sau eventuale dubla specializare nu se poate respecta, dar acestea sunt excepții și practic sunt foarte rare cazurile. Deci prima specializare se referă la creanță în sensul că aceasta trebuie să fie stabilită în cunatum. Dacă lipsește această precizare ipoteca este nulă. Prin excepție nu e nulă, dacă obligația e viitoare sau eventuală. Regula am spus că este că obligațiile actuale se garantează prin ipotecă. 2. A doua specializare se referă la suport, la asietă, la bun, la dreptul imobiliar, în sensul că trebuie să fie identificat exact, potrivit regulilor de Carte Funciară, imobilul asupra căruia poartă ipoteca. Deci nu este suficientă o determinare aproximativă, nu este posibilă o ipotecă multiplă colectivă care să poarte pe universalități de bunuri imobile, după cum nu este suficient ca ipoteca să fie identificată doar prin adrese poștale, prin referințe la sistemul de registru agricol și așa mai departe. Identificarea imobilului se face potrivit CF deoarece specializarea este legată de momentul constituirii ipotecii, care este cel al înscrierii în Cartea Funciară, iar înscrierea se face pe imobil. Dacă nu se poate face pe imobil, nu se înscrie și dacă nu se înscrie, nu ai ipotecă de unde rezultă că această specializare este de fapt o condiție de validitate pentru ipoteca imobiliară. Legea actuală a făcut un fel de combinație între rigorile Codului civil în ceea ce privește înscrierea în CF și tradiția din vechiul cod și trebuie să fiți foarte conștienți că cel puțin datorită exigentelor Cărții Funciare trebuie să fie respectată specializarea ipotecii. Pe cale de consecință specializarea se realizează din punct de vedere al obiectului prin precizarea corpului tabular. Nu poți să faci o ipotecă spunând „vezi casa aceea? facem o poză cu casa și tragem la xerox poza”. Aceste chestiuni ar trebui să intre într-un fel de caracter juridic special și al contractului, nu numai al dreptului pentru că, la momentul la care se pune problema de a verifica contractul, acest lucru trebuie să-l verifici înainte de toate și trebuie să-i spui omului care este imobilul asupra căruia poartă ipoteca și care e întinderea executării, adică care este creanța de garantat. Dacă nu știi lucrurile acestea e foarte puțin probabil să faci o ipotecă validă. 175

În sistemul actual nu mai există ipoteci oculte și pe cale de consecință, așa cum ați văzut, înscrierea în CF realizează nu numai rangul, ci și constituirea ipotecii. Ultimele chestiuni la final legate de contract: 1. Există clauze care sunt interzise în contractul de ipotecă și va trebui să vă uitați. Clauzele de inalienabilitate sunt interzise și legea le consideră nescrise. Legea vrea să se asigure că instituirea unei ipoteci nu blochează bunul imobil în circuitul civil, că el poate să circule și de aceea sunt nule absolut asemenea clauze. 2. Sunt interzise clauzele de anticreză - legiuitorul o numește antihreză (cu „h”). Antihreza (pronunțată anticreză) este un fel de gaj imobiliar. Deci este o ipotecă cu deposedare care conferă posibilitatea creditorului ipotecar, posesor al bunului să deducă din ceea ce i se datorează, fructele pe care el le percepe din exploatarea bunului. Deci nu numai că e cu deposedare, nu numai că devine posesor creditorul, ci are posibilitatea să administreze bunul și tot ce obține (fructele acelea) să se deducă din obligația pentru care a fost constituită ipoteca. Anticreza nu mai există de mult în România. 3. De asemenea sunt interzise clauzele penale și pactele comisorii. Clauzele penale se interpretează în sensul că sunt variațiuni de clauză de inalienabilitate, care prevăd că în cazul în care constitutorul înstrăinează, grevează dreptul asupra căruia există ipoteca, scadențele ajung la maturitate și urmează să fie executată datoria. Pactele comisorii sunt interzise pentru că ar avea ca efect o dare în plată. Deci sunt interzise clauzele prin care părțile prevăd că la momentul executării creditorul ipotecar devine automat proprietarul imobilului ipotecat. E o dare în plată în ghilimele, nu se transformă ipoteca într-un real, după cum nici creditorul ipotecar nu devine automat proprietar. Aceste clauze mai au denumirea de pignus, pignoris. Nu contează cum se numesc, trebuie să fii atent ca contractul să nu aibă asemenea dispoziții, asemenea stipulații care să-l facă automat, la momentul scadenței, pe creditorul ipotecar proprietarul bunului. Asemenea chestie se numește cămătărie și contractul de ipotecă este lovit de nulitate absolută. Încetarea ipotecii Se aplică regulile comune, existând modalități de încetare directă, respectiv de încetare indirectă. Nu intru în detalii, e interesant să citiți în Codul civil cum încetează ipoteca. Codul civil face un talmeș balmeș, cum îi place lui, între ipoteca mobiliară și cea imobiliară și combină tot felul de chestii acolo. Capitolul III. IZVOARELE OBLIGAȚIILOR Ne îndepărtăm de obligații, luăm pur și simplu ca fiind un adevăr, luăm ca o axiomă ideea că se naște o obligație, obligația există și ne uităm în amonte de ce există. Care este sursa, cauza eficientă a obligației? Nu mai analizăm cum am făcut la început, ce e obligația, cum se stinge, cum se garantează, cum se transformă, cum se modifică, cum nu știu ce. E clar că există obligația, dar ne interesează cum a apărut și mai ales mijloacele de apariție. Din acest punct de vedere, când am discutat la început despre obligații, le-am clasificat în obligații voluntare și legale. Spuneam că cele legale de fapt nu izvorăsc neapărat ope legis, nu legea face să apară o obligație propriu-zisă între subiecți determinați, ci anumite împrejurări care sunt reglementate de lege și ne vom referi la aceste împrejurări. Partea aceasta a tematicii se referă la condițiile juridice de îndeplinit pentru ca o obligație să apară. Din punct de vedere al voinței animate de intenția de a produce o obligație, există o intersecție în Y și se despart apele în felul următor: 176

dacă există intenția de a produce o obligație, atunci e vorba de act juridic și mai exact de contract; - dacă nu există intenție și totuși obligația se naște datorită anumitor împrejurări arătate mai ales de lege, combinate cu acțiunea umană, discutăm despre fapte juridice. Dierența fundamentală între fapte, oricum le-ați lua (lato sensu, stricto sensu) și acte juridice este că numai ultimele (actele juridice) sunt animate de intenția juridică a produce o obligație. Cauza lor juridică este producerea de obligații. Și atunci fiecare dintre cele 2 se bifurcă. FAPT JURIDIC Un fapt juridic poate să fie conform cu legea sau neconform cu legea – avem fapte licite și ilicite (la faptele ilicite vom analiza răspunderea civilă delictuală). Ilicit în materie civilă înseamnă ceea ce vine nu atât în contra unei legi, ci în contra unui drept subiectiv sau a unui interes particular legitim. În fine, există și fapte cât se poate de licite și acestea sunt denumite cvasicontracte pentru că ele seamănă cu contractul, dar le lipsește cauza juridică. Seamănă ca 2 picături de apă, dar ele nu sunt animate, nu sunt generate de cauza juridică: Gestiunea de afaceri La gestiunea de afaceri parcă ar fi toate lucrurile ca și când ar fi un contract de mandat – totul se produce ca la o reprezentare, numai că nu e reprezentare pentru că lipsește cauza juridică a reprezentării. Gestiunea juridică e ca și când ar fi mandat. Regula că ratificarea actelor de gestiune valorează mandat se bazează faptul că ratificarea înseamnă învestirea retroactivă a actelor cu cauza juridică a reprezentării. De aceea se poate să se aplice regulile de la mandat unui fapt juridic – gestiunea. -

Plata nedatorată Plata indebitului se aseamănă cu un contract pentru că plata e un act juridic. Totuși, obligația de restituire nu e generată de o cauză juridică, ci de îndeplinirea a 3 condiții: plata eronată a indebitului. Îmbogățirea fără justă cauză – o chestie foarte ciudată care se bazează pe o chestie care place la români, adică să fim corecți. Ne place la maxim, suntem toți leșinați cu chestia asta. Când își vor reveni din leșin vor vedea că îmbogățirea fără justă cauză nu este ce e în dreptul german și în common-law, ci este un mecanism care generează, după anumite reguli, o obligație de restituire. Toate cvasicontractele au un numitor comun: generează o obligație de restituire. Dacă ar fi contract, nu ar mai fi obligație de restituire.

177

CURSUL 10 Să începem să discutăm despre sursele (izvoarele) obligațiilor. În definitiv, împărțirea fundamentală este făcută în funcție de voință, de intenție, de cauză juridică. Când manifestările de voință, în sensul de acțiuni omenești, sunt orientate către producerea unor efecte juridice, atunci vom avea de-a face cu acte juridice și, în ceea ce privește obligațiile, cu contracte. Contractele sunt o sursă fundamentală de obligații din punct de vedere și tradițional și tehnic și de lege lata. Din punct de vedere de lege lata, dacă vă uitați în Codul Civil, este evident că, contractul ocupă un loc foarte important. Contractul este o sursă voluntară tipică de obligații. Alături de această sursă, din punct de vedere strict de lege lata, mai există o sursă voluntară, pe care numai o amintesc și vreau să atrag atenția asupra ei. Sursa asta voluntară este din punct de vedere legal strecurată aici, este vorba de actul juridic unilateral. O să fac doar câteva precizări. Este prima oară când Codul românesc reglementează problema legată de actele juridice unilaterale în general. Aici interesează în materie de obligații exclusiv acte unilaterale care generează creanțe, care generează obligații. De unde rezultă că prima observație și prima chestie pe care trebuie să o rețineți, și este foarte importantă, este că actul unilateral este recunoscut ca izvor de drepturi, ca sursă juridică. Dar din punct de vedere al raporturilor de obligații, aici discuția a fost întotdeauna foarte spinoasă și abia actualmente, C.civ. reglementează o singură sursă de formație unilaterală de obligații, și anume: promisiunea publică de recompensă. Înainte de această reglementare, erau tot felul de discuții în ceea ce privește capacitatea actului unilateral de a produce pur și simplu efecte juridice. Deci există o reglementare și pe aceasta vreau să pun accent, pentru că se face o confuzie, în sensul că se pune problema dacă actul unilateral valorează juridic ceva. Da, valorează, dar în materia obligațiilor trebuie să fim foarte atenți. Să vă dau un exemplu: testamentul este un act unilateral, pe care o să îl analizați la anul, în materia succesiunilor și o să vedeți că acolo nu există niciun fel de dubiu în ceea ce privește forța juridică a testamentului. Testamentul este întotdeauna un act unilateral și e conceput să producă întotdeauna efecte juridice. Atunci când produce efecte în materie succesorală se vorbește despre legat. Acolo dacă spui că testamentul nu-i act unilateral sau că nu produce efece juridice, este o greșeală tehnică. Deci ideea de bază nu este că actul juridic nu produce efecte juridice, întrebarea de fond este dacă un act juridic ar putea să producă o obligație. Dacă vă gândiți la remiterea de datorie, ați văzut că nici măcar remiterea de datorie care e pomenită a fi o iertare de datorie, nu e un act unilateral, ci un contract. Deci regula este că, dacă sursa este voluntară, din punct de vedere tehnic, în materie de obligații trebuie să existe contract, nu act unilateral. Excepția este, de lege lata, că ar exista un act juridic care să producă efecte obligaționale, deși natura lui este unilaterală. C.civ. face diferența asta, pentru că vorbește de actul unilateral ca izvor de obligații (în secțiunea a 2-a), deși mai sus are o chestie care e numită actul juridic unilateral. Deci vedeți, inclusiv C.civ. a simțit nevoia să facă diferența între actul juridic generator și actul juridic negenerator de obligații. Spuneam că nu vă cer această parte, voiam doar să fiți atenți la aspectul acesta și după aceea să vă uitați că promisiunea publică de recompensă poate să fie considerată ca singur izvor de obligații. De ce? Pentru că mai este o promisiune, aia unilaterală. Aici, promisiunea e folosită pentru a se evita cuvântul ofertă sau publicitațiune, pentru a nu se crea o confuzie cu oferta ca emisferă a contractului sau cu regimul juridic al ofertei în materia încheierii de contracte. În sfârșit, ce putem observa aici? Dacă ne uităm la art. 1328 (Promisiunea publică de recompensă. 178

(1) Cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei prestaţii este obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată fără a se cunoaşte promisiunea. (2) Dacă prestaţia a fost executată de mai multe persoane împreună, recompensa se împarte între ele, potrivit contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal. (3) Atunci când prestaţia a fost executată separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul) și privim de la distanță, se ajunge la concluzia că 1328 generează efecte juridice pe o cale unilaterală și ar putea, pur și simplu, ca cel care face promisiunea de recompensă să fie obligat să o plătească, fără să se pună în discuție încheierea unui contract între el (promitent) și cel care săvârșește serviciul pentru care s-a oferit recompensa. În momentul în care tu faci o asemenea promisiune publică, dacă vine persoana, găsitorul cu lucrul pierdut și ai promis în anunț că îi dai 100 lei, trebuie să îi dai 100 lei. Deci promitentul devine debitor a ceea ce el s-a obligat pe cale unilaterală. Ar fi de analizat art. 1329 alin. (3): Revocarea promisiunii publice de recompensă. (1) Promisiunea poate fi revocată în aceeaşi formă în care a fost făcută publică sau într-o formă echivalentă. (2) Revocarea nu produce efecte faţă de cel care, mai înainte de publicarea ei, a executat prestaţia. (3) Dacă revocarea a fost făcută fără justă cauză, autorul promisiunii datorează o despăgubire echitabilă, care nu va putea depăşi recompensa promisă, celor care înainte de publicarea revocării au făcut cheltuieli în vederea executării prestaţiei. Cu toate acestea, promitentul nu datorează despăgubiri, dacă dovedeşte că rezultatul cerut nu putea fi obţinut. (4) Dreptul la acţiunea în despăgubire se prescrie în termen de un an de la data publicării revocării. Despăgubirea asta echitabilă constituie o excepție de la regimul juridic de drept comun al răspunderii, pentru că răspunderea nu este în echitate, ci este în acoperirea prejudiciului. Deci principiul fundamental al răspunderii nu este echitatea, ci repararea prejudiciului. Și este aici și un termen de prescripție special, de 1 an, dar nu ne interesează acum. Ne interesează doar art. 1327, promisiunea unilaterală Promisiunea unilaterală. (1) Promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor. (2) Destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel născut. (3) Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se consideră făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată. Alin. (1) de la 1327 spune că promisiunea unilaterală îl leagă numai pe autor. Legea evită să spună că promisiunea făcută de cineva îl transformă în debitor. De ce? Și ce înseamnă că îl leagă? Induce ideea că dacă faci o promisiune unilaterală, devii debitor. Cum să devii debitor doar dacă spui că datorezi 100 lei celui care îți cere? În dreptul nostru doar obligațiile leagă, drepturile reale nu leagă pe titularul lor de bunuri: nu ești legat de mașina ta, nu ești legat de telefonul tău. Aici, legea a vrut să omită cuvântul obligație. Nu poate ca cineva care face o simplă declarație că el ar fi debitor, ar fi chiar și obligat să o facă. Ar fi absurd pentru că obligația este un raport care are nevoie întotdeauna de un subiect activ și pasiv determinat. Dacă nu sunt determinați nu se naște raportul. Deci declarația că tu ai fi creditor și că ți se datorează ceva, aia nu înseamnă pur și simplu că se transformă raportul sau declarația în sine într-un act unilateral. 179

Deci ce vreau să subliniez: nu faptul că nu există acte unilaterale; acte unilaterale există. Actele unilaterale generatoare de creanțe ori de obligații sunt rare, după cum legea nu are o putere atât de mare încât să creeze creanțe sau izvoare de obligații. Nu e suficient ca legea să declare că actul unilateral este sursă de obligații. Din punctul acesta de vedere, este evident că actele unilaterale mai pot să aibă legătură cu raporturile de obligații fără să le genereze, în sensul că ar putea să le modifice, să le stingă. Dar toate acestea sunt cu ghilimele în definitiv, pentru că raporturile de obligații, fiind relative, fiind relații stabilite între creditor și debitor, viața lor depinde în viitor de atitudinea creditorului și a debitorului, de unde rezultă că pentru orice modificare, stingere sau transmitere e nevoie în fond de acordurile dintre cei doi subiecți ai acordului original. Acord care este dat fie fracțional, fie pur și simplu la acel moment. Și un exemplu de valoare pe care un act unilateral ar putea să o aibă este acceptarea cesiunii de creanță. Cesiunea de creanță este acceptată de debitorul cedat. Această acceptare se adună la eficiența cesiunii pentru că în momentul în care a acceptat, debitorul cedat va trebui să plătească nu creditorului original, ci dobânditorului creanței. Deci din punctul acesta de vedere se mai pot găsi nișe în care actul unilateral să aibă o valoare. Ne referim însă acum la faptele juridice licite. Aceste fapte seamană cu contractele, foarte mult. De aia se numesc tradițional cvasicontracte și sunt reglementate 3: gestiunea de afaceri, plata indebitului și îmbogățirea fără justă cauză. Le trecem în revistă și apoi vom face ceva legat de contract ca să putem face răspunderea CĂ DE ACOLO VĂ DAU LA EXAMEN.

Secțiunea I. Faptul juridic licit (cvasicontractul) 1. Gestiunea de afaceri Este ca un mandat, fără mandat – ca o reprezentare fără contract. Raporturile sunt între toate părțile, ca și când ar fi vorba de un contract, dar lipsește chiar contractul. Lipsește, pe de-o parte, înțelegerea între reprezentat și reprezentant și lipsește și actul unilateral al procurii. În momentul în care, practic, este așa ceva, va fi mandat. Deci diferența între mandat și gestiune, între regimul juridic, este pur și simplu la nivel formal de cauză juridică: - Cauza juridică a mandatului este un contract - Cauza juridică a gestiunii de afaceri sunt faptele licite făcute de o persoană pentru a gestiona, administra interesele unei alte persoane. De unde rezultă că interesul se mută de la cauza juridică, la tipul de acte și fapte pe care persoana care acționează pentru altul poate să le facă. Deci elementul fundamental al acestei discuții este că gestiunea se concretizează, obiectiv vorbind, în acte și fapte care sunt, de lege lata, oportune pentru celălalt. E vorba de oportunitate. Pe când în materie de reprezentare, nu se pune problema de oportunitate. Dacă e mandat sau reprezentare, oportunitatea nu este o chestiune pe care să o verifice cineva. Poți să îi dai mandat să îți cumpere o casă în Florida, poate nu-i oportun pentru tine. Oportunitatea nu este un element de studiat dacă e vorba de un contract. Dacă e contract de reprezentare sau de mandat, acolo se studiază cauza juridică. Aici n-avem cauză juridică, dpdv strict al actului juridic, pentru că nu avem de-a face cu un act juridic. Din punctul de vedere al celui care face actele, acela nu e mandatar, ci gerant. Și eu spun gestor – negotium gestor, cel care gestionează. Celălalt e geratul, administratul. Admininstratul ar putea să fie reprezentatul. 180

Conexiunea între mandat, reprezentare și gestiune e făcută chiar de lege. Art. 1340: Ratificarea gestiunii. În privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat. Deci ratificarea actelor de gestiune făcută post factum (deci după întâmplarea lor) de către gerat trimite toată problema juridică în materia contractelor, în materia actului juridic, nemaiinteresând că inițial a fost o gestiune de afaceri. Deci gestiunea asta de afaceri este de fapt o băgare în seamă a unei persoane prin administrarea unor lucruri care nu îi aparțin. De asta e gstiune de afaceri – afacerile sunt ale altuia. Spuneam că aici gestorul face operațiuni sau acte și fapte care sunt considerate oportune. Înainte de condiții, ceea ce vreau să subliniez este că elementul comun al tuturor cvasicontractelor este că ele generează un raport de creanță de restituire. De ce sunt aceste cvasicontracte surse de obligații? Pentru că faptele licite făcute de o persoană o transformă pe alta în debitor al său și uneori al altora. Și această obligație este de restituire. Totdeauna există o obligație de restituire. În cazul acesta există obligația geratului de restituire către gestor a tuturor cheltuielilor necesare și utile. Și o să vedeți la plata indebitului, care e o plată nedatorată, că există o obligație de restituire a ceea e s-a plătit fără drept, fără cauză. La îmbogățirea fără justă cauză există o obligație de restituire a ceea a determinat îmbogățirea. Obligația de restituire este ceea ce justifică cauza eficientă a justificării existenței acestor cvasicontracte Deci cvasicontractele, pe de o parte, nu au o cauză jurdică identică cu cea a contractelor și pe de altă parte, ele generează întotdeauna această obligație de restituire. Obligația aceasta are regimul juridic al obligației obișnuite, deci nu se studiază aici ce fel de obligație este. E o creanță. Condiții juridice Elementul central al gestiunii de afaceri se înscrie în această materie a gestiunii pe 3 aliniamente. Trebuie să fie studiat un obiect, o oportunitate și un element subiectiv. Vreau să fiți atenți la structura asta pentru că de fapt ea se repetă la toate cvasicontractele, ele au element obiectiv plus element subiectiv. Elemente obiective există tot timpul, întrebarea care se poate pune este dacă toate cvasicontractele au și element subiectiv. Acest element subiectiv nu poate să fie decât o intenție, care e altceva decât cauza de act juridic sau culpă. Dacă ar fi cauză de act juridic toată discuția ar fi despre contracte; dacă ar fi culpă n-ar mai fi fapt juridic licit, ci răspundere.

a) Obiectul gestiunii de afaceri Obiectul gestiunii poate să fie reprezentat fie de acte, fie de fapte juridice și se poate reține că spre deosebire de reprezentare, gestiunea are în obiectul său și fapte propriu-zise, fapte materiale. În materie de reprezentare e vorba numai de acte juridice. Numai actele juridice se încheie prin reprezentare, faptele juridice nu se încheie prin reprezentare și automat acesta e un criteriu foarte simplu de aplicat în speță. Dacă cineva face doar fapte juridice – tunde iarba, repară un acoperiș, repară o mașină – acestea sunt toate fapte materiale care nu pot să intre în conținutul reprezentării, în conținutul unui contract de mandat. Nu poți să dai mandat „du-te, bagă-i degetele în ochi ăluia”. Poți să îi spui „du-te încheie un contract de ipotecă, gaj, cumpără pentru mine bunul respectiv” etc. Acesta e un criteriu și e foarte important practic pentru a face distincția.

181

Deci obiectul poate să fie reprezentat atât de acte juridice (gestorul încheie un contract de antrepriză al cărui obiect este repararea bunurilor geratului), cât și fapte juridice (gestorul dacă este foarte priceput repară el). Aceste operațiuni materiale sau juridice pe care le face gestorul, trebuie să aibă efect patrimonial, să genereze o obligație de restituire. Obligația de restituire are în cuantum valoarea acestui obiect material reprezentat de acțiunile gestorului. Deci obiectul acesta constituie nu numai un criteriu de departajare în definitiv între gestiune și mandat, dar și un element de stabilire a valorii creanței de resituire. În fine, aceste acțiuni ale gestorului se referă la anumite afaceri, la anumite interese sau la un anumit interes. Gestiunea de afaceri nu este concepută și nici nu poate fi explicată ca fiind o ingerință în afaceri, în toate afacerile geratului. Deci nu ne putem imagina că o persoană se comportă ca și când ar fi titularul interesului geratului. Nu. Nu se administrează firme, afaceri, nu se administrează toate interesele geratului, ci anumite chestiuni care țin de oportunitate. Există un risc de pierdere de fapt. Există un risc de pierdere patrimonială pentru gerat care prin acțiunea gestorului e evitat – asta este de fapt gestiunea. Deci când spune de afaceri nu vă gândiți la afacerile de pe Wall Street, nu vă gândiți la faptul că geratul trebuie să fie comerciant sau profesionist, ci la ideea că există un interes. Afacere este egal aici cu interes – administrarea intereselor altei personae. Și interesul acesta este studiat practic ut singuli, nu ut universi. A fugit vaca de acasă, o aduci/cumperi alta, nu te duci și cumperi vaci și după aceea faci și o fabrică de brânză. b) Oportunitate A doua chestiune se leagă de obiect, dar se focalizează pe acțiunile făcute de gestor, și anume că gestiunea trebuie să fie oportună. Cuvântul de oportunitate apare actualmente în NCC, anterior se spunea că gestiunea trebuie să fie necesară și utilă. Adică actele pe care gestorul le face trebuie să fie necesare ori utile pentru gerat. „Necesar” nu e identic cu util aici. E o diferență între ele. Necesar trimite la actele sau operațiunile de conservare a bunurilor, ex: e necesar să astupi o gaură din acoperiș pentru că plouă în casă. E o chestie de conservare. Dacă nu faci acea operațiune de conservare se va distruge fizic bunul. Aici ar trebui să asimilăm „necesar” cu act de conservare, cu operațiune materială de conservare. „Util” înseamă valorificare, punere în valoare și tragere a unui profit și ar trebui mai degrabă să discutăm despre acte de administrare, operațiuni de administrare. În prima fază gestorul strânge toate merele din livadă, în a doua fază le trimite la o fabrică de cidru. În prima fază dacă nu strângea merele, nu se conservau; a doua fază este de administrare. Eu dau exemple și de act și de fapt, nu faceți neapărat o apropriere cu ceea ce ați învățat la actele de administrare legate de patrimoniu și la actele de administrare legate de bun, nu asta interesează aici. Interesează că unele operațiuni se referă pur și simplu la conservarea în starea inițială a bunului și celelalte se referă la tragerea unui profit. De aceea se spune că actele trebuie să fie necesare sau utile. Oportunitatea este un termnen folosit de lege care de fapt cuprinde necesar și util. Într-o speță o să vă dați seama pur și simplu dacă este vorba de o chestie necesară sau utilă. Zice și legea de utilitate: Art. 1337. Obligaţiile geratului (1) Atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum şi, în limita sporului de valoare, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate, şi să îl despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpă să, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii. 182

(2) Geratul trebuie să execute şi obligăţiile născute din actele necesare şi utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant. (3) Caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut. (4) În vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în urmă unei expertize dispuse de această cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanţa preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condiţiile legii. Dacă e vorba de util, pur și simplu se aduce un spor de valoare. Ar fi dificil de dat un exemplu aici. Gestorul face o cheltuială necesară în sensul că repară acoperișul și apoi închiriază pentru gerat. Ar putea să intre aici? Deși nu are consimțământul geratului pentru actul respectiv, actul poate să fie vaild încheiat de către gestor și va profita geratului. De unde rezultă că ar putea să intre în categoria asta. Forțat mai degrabă. Gestiunea a fost făcută pentru cheltuielile mai degrabă necesare, decât pentru cele exclusiv utile care aduc un spor de valoare pentru gerat. Oricum, actualmente de lege lata așa este prezentat. Dacă vă uitați la acte, repet e vorba de acte de conservare și de administrare. Automat concluzia este că gestorul nu poate să facă acte de înstrăinare. Actele de înstrăinare, grevare, alienare, în principiu sunt excluse din zona acoperită de gestiunea de afaceri pentru că ele trebuie să aibă consimțământul expres al geratului care este proprietarul bunului. Prin excepție, sunt acte de transmisiune cele care intră în conținutul operațiunilor de administrare, adică se evită distrugerea unor bunuri prin înstrăinarea lor. Bunurile sunt perisabile, ex: merele sunt vândute. Dacă te uiți la actul de vânzare, e pur și simplu un act de înstrăinare, act de dispoziție. Dacă te uiți la ansamblul actului, la cum o asemenea operațiune a fost săvârșită, atunci admiți că e obiectul acestei gestiuni pentru că e un act de administrare. Deci nu poate să vină gestorul și să doneze unor terți bunurile geratului. Nu intră o asemenea operațiune în categoria gestiunii pentru că actul nu este oportun – nu e nici necesar, nici util. Este un principiu în CC care spune că există o gestiune care nu e oportună. Dacă nu e oportună, e inoportună. Ce observăm? O dată ai un criteriu de stabilire a unui mecanism – gestiunea trebuie să fie oportună. După aceea ai un articol care spune că există și o gestiune inoportună. Haideți să vedem ce e cu textul ăsta. Gestiunea inoportună ar fi la prima vedere o excepție. Nu este atât o excepție, în sensul că dacă nu există oportunitate (înțeleasă între necesitate și utilitate), pur și simplu nu se naște raportul de restituire în baza gestiunii. Dacă nu se naște în baza gestiunii, se poate naște în baza unui alt raport. Art. 1339. Gestiunea inoportună Actele şi cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj. La 1339 spune că geratul este ținut să restituie dacă are un avantaj în urma gestiunii, deși acest avantaj nu poate să fie considerat oportun. Pe de-o parte, cheltuielile vor fi nu cele necesare, ci voluntare. Pe de altă parte, nu sunt nici utile. De unde rezultă că de fapt aici nu e vorba de o excepție, ci de o trimitere în materia unui alt cvasicontract și restituirea va fi pe baza îmbogățirii fără justă cauză. Deci caracterul acesta oportun (elementele de necesitate ori de utilitate) se apreciază la momentul la care actul este făcut. Rezultă că interesul poate să dispară ulterior. Poate să dispară chiar bunul ulterior. În exemplul pe care l-am dat, s-a acoperit gaura din acoperiș, dar după 3 luni vine un tsunami și rade tot. Geratul spune „păi eu nu restitui nimic că oricum nu mă bucur de bun, ce gestiune e asta?”. Nu. E obligat să restituie. E vorba de un principiu aici: oportunitatea se apreciază la momentul în care gestorul acționează. Dispariția ulterioară a bunului sau deteriorarea ulterioară a bunului nu face inutilă/inoportună gestiunea. Asta înseamnă că geratul rămâne obligat la restituire 183

indiferent care este soarta ulterioară a bunului. Criteriul este oportunitatea gestiunii, nu soarta bunului. c) Elementul subiectiv Trebuie să vă gândiți la ce îi trece prin cap gestorului, respectiv geratului. Excludem din discuție vreo culpă. Dacă gestorul sau geratul acționează cumva din culpă și se creează o obligație de reparație, atunci problema va fi strămutată în materie de răspundere. - gestor Gestorul trebuie să aibă intenția de a gera interesele altuia. Dacă el nu știe că o face, e altceva și restituirea se face pe îmbogățirea fără justă cauză. Ex: gestorul crede că se ocupă de lucrurile sale, dar nu sunt ale sale; crede că acoperă gaura din propriul lui acoperiș, dar nu e acoperișul lui. Deci gestorul trebuie să știe că lucrează pentru altul fiindcă altfel nu e gestiune de afaceri pentru altul. - gerat În principiu, el trebuie să nu știe ori, dacă știe, să nu poată să facă nimic de natură să își exercite actele de gestiune. De ce? Pentru că dacă știe că gestorul lucrează se merge pe ideea de mandat tacit și singura salvare a speței pentru a fi gestiune este că în speță sunt acte materiale, nu acte juridice. Legea spune că geratul poate să se opună la actele de gestiune, ceea ce înseamnă că el a aflat. Dacă gestorul află în cursul gestiunii de opunerea geratului, legea spune că trebuie să se oprească. Totuși legea îl forțează, dacă acțiunile sunt necesare, să le ducă la bun sfârșit. Ce observăm aici? 1. În principiu, deși există element subiectiv, nu se discută despre capacitate. 2. Nu e vorba despre un element subiectiv de vinovăție. 3. E vorba despre cunoașterea situației de fapt, asta înseamnă elementul subiectiv. Gestorul știe că acționează pentru altul, iar geratul nu cunoaște lucrul acesta. Rezultă că există niște „obligații” în timpul gestiunii: - gestorul trebuie să îl înștiințeze imediat ce e posibil pe gerat de acțiunile pe care le întreprinde. Trebuie să îi comunice. - succesorii gestorului sunt ținuți de acțiunea în gestiune numai dacă au cunoscut actele și faptele autorului lor – gestorul. - obligația gestorului de a da socoteală pentru ce a făcut, în fața geratului. Toate acestea se leagă de aducerea la cunoștință și, dacă vă uitați, este un fir roșu. Ideea este să nu se interpreteze că ar fi vorba de reprezentare. A doua chestiune foarte interesantă este că acestea nu sunt obligații. Faptul de a da socoteala, faptul de a înștiința, nu sunt obligații în sensul de creanțe pentru că ele nu au un conținut patrimonial propriu. Este interesant că aceste „obligații” există și în materie de reprezentare. Acestea au fost condițiile pe care trebuie să le îndeplinim și care definesc această gestiune. Efectele gestiunii 1) Evident, este vorba de efectele obligaționale. Efectele sunt de natură obligațională și de aceea interesează gestiunea de afaceri și spuneam de la început că există gestiune datorită obligației de restituire. Obligația de restituire este în sarcina geratului și se naște ca urmare a operațiunilor, a actelor materiale și/sau juridice încheiate de gestor pe seama geratului. ,,Pe seama” înseamnă aici că acele operațiuni trebuie să fie necesare și utile (necesare și utile sau oportune din punct de vedere al Codului actual). Efectul obligațional presupune restituirea tuturor cheltuielilor necesare și utile, de aceea spuneam că obiectul acela constituie și o măsură a creanțelor, a prestațiilor de executat în ceea ce-l privește pe gerat. La această obligație de restituire legea mai adaugă anumite obligații pe care geratul le are. În afară de cheltuielile necesare și utile, este vorba despre dobânzile pe care gestorul le-a plătit și, în sfârșit, geratul este obligat să îl despăgubească pe gestor de toate prejudiciile pe care acesta le-a suferit fără culpa sa. 184

2) Dacă gestiunea se săvârșește prin încheiere de acte juridice, geratul este ținut de actele încheiate de gestor cu terții. Aici seamănă iar cu mandatul pentru că lucrurile se întâmplă ca și cum gestorul ar fi încheiat actul în numele și pe seama geratului. De pildă, acțiunea de gestiune se face printr-un contract de antrepriză pentru că gestorul a văzut că sunt necesare anumite cheltuieli. Să rămânem la acoperișul ăla. Acoperișul are o gaură gigantică, dar gestorul este profesor de înot și nu se pricepe la cățărare și prin urmare, dă niște telefoane și găsește o firmă care se ocupă. Gestorul încheie un contract de reabilitare pentru a acoperi gaura, apoi gestorul are obligația să-l înștiințeze pe gerat și, automat, efectele contractului încheiat de gestor cu antreprenorul se vor produce pe capul geratului, care este ținut să continue contractul și să se desocotească cu antreprenorul. Exact ca la mandat e. Mai mult, legea are un articol în care face diferența între gestiune cu reprezentare și gestiune fără reprezentare (art. 1336 NCC), în sensul că aici gestiunea trebuie făcută prin acte juridice, nu prin fapte. Actele, evident, trebuie să îndeplinească condițiile unor operațiuni oportune și, în al doilea rând, ipoteza legii este în felul următor: gestorul încheie cu terțul un act, fie în nume propriu, dar cu efect pentru gerat, fie direct, în numele și pe seama geratului, ceea ce îl leagă direct pe gerat de terț. Deci, în exemplul pe care l-am dat cu antrepriza, gestorul se uită, vede gaura, contactează societatea de construcții și încheie un contract în numele și pe seama geratului. De unde rezultă că automat raporturile vor fi între gerat și antreprenor, el, gestorul, fiind complet străin și față de el neexistând obligații de restituire pentru că, în cazul acesta, gestiunea s-a făcut prin intermediul antreprizei. Eu cred că nici măcar teoretic nu se poate întâmpla așa. Practic este exclus. Gândiți-vă ! Ce firmă, ce om, ce subiect de drept cu capacitate deplină de exercițiu găsești ca să accepte să încheie un contract cu un non-reprezentant și acea firmă, acea persoană să fie despăgubită de o altă persoană numai în baza unei gestiuni de afaceri ? Nu este posibil nici dacă analizezi materia actului juridic. Cum să închei un act juridic pe seama altuia ? Că închei tu și se produc efectele față de gestor, asta e figura clasică și despre asta se discută în materie de gestiune, dar la momentul la care tu încerci să legi două părți care nu se cunosc și efectele să se producă între ele, eu cred că este absolut exclus. Teoretic, există de lege lata și ar putea să fie, totuși, acceptat. Deci, există și această gestiune cu reprezentare sau directă, care creează obligații directe între gerat și terți, ca efect al încheierii contractului de către gestor, acesta din urmă fiind exclus de la orice fel de restituire. Să rețineți că obligația esențială este obligația de restituire. Geratul este obligat la restituirea cheltuielilor necesare și utile făcute de gestor. 3) În ceea ce îl privește pe gestor, acesta are mai multe obligații. Prima este să înștiințeze sau să informeze, a doua este să continue gestiunea și să dea socoteală și să răspundă în fața geratului. Aceste obligații sunt analizate ca în materie de reprezentare, de unde rezultă că se cere ca gestorul să acționeze pentru altul cu aceeași diligență cu care s-ar ocupa și de propriile sale interese, de unde rezultă că răspunderea sa nu poate să fie decât pentru culpă. Vreau să accentuez ideea că aceste obligații de a înștiința și de a da socoteală nu sunt obligații în sensul de creanță. Și vreau să subliniez că există obligația de a continua și nici asta nu este o creanță. Ideea de a continua gestiunea este că, dacă actele sunt necesare și utile, gestiunea trebuie să fie continuată până la momentul în care geratul poate să preia gestiunea ca să se ocupe de propriile sale interese. De unde rezultă că, în ordine obișnuită, gestorul începe actele de gestiune, în momentul 2, are obligația să-l înștiințeze pe gerat și apoi, după ce îl înștiințează, el trebuie să continue. Înștiințarea făcută geratului nu-l oprește pe gestor, nu-i da dreptul să se oprească. Odată asumată gestiunea, el trebuie să continue gestiunea, până este preluată de gerat sau de succesorii acestuia. Această obligație de continuitate există și pentru succesorii gestorului, dar legea spune că numai 185

pentru aceia care au cunoscut gestiunea. De unde deducem, din nou, că nu este vorba de o creanță. Dacă ar fi fost vorba de o creanță, această s-ar fi transmis la succesori. E clar că Codul Civil instituie tot felul de ,,obligații” care nu sunt creanțe. Când spui ,, obligația de a continua gestiunea” - nu este o creanță, ,,de a informa” - nu e o creanță. E clar că obligația de a continua, obligația de a informa nu sunt creanțe pentru că, în momentul în care ele nu sunt executate cum trebuie, se poate naște, pur și simplu, discuția pe răspundere dacă s-au creat prejudicii, dar asta este cu totul altceva. În fine, legat de darea de socoteală, gestorul este ținut să restituie toate bunurile pe care le are geratul la el sau pe care el le-a luat de la gerat. Dacă sunt îndeplinite condițiile și se generează această gestiune, se naște obligația de restituire. Obligația de restituire este o creanță ordinară, iar această creanță ordinară de restituire, dacă nu este executată de gerat în mod voluntar, gestorul are o acțiune în executare. Este un alt element comun al acestor cvasi contracte, că dacă se ajunge la acțiune, adică la forțarea la restituire, la executarea silită a obligației de restituire, acțiunea prin care se face această executare silită, este o acțiune personală, divizibilă și prescriptibilă. E o acțiune de drept comun care nu ne interesează. Ideea e că e un alt element comun al tuturor cvasicontractelor. 2. Plata indebitului Acum ne ocupăm de plata indebitului (eu îi spun indebit, pentru mine există și inexecutare, pentru Codul Civil există neexecutare. Nu mi se pare mai românesc să spui neexecutare. Și „ne” și „i” sunt tot din limba latină). Plata indebitului ar trebui să se numească plata eronată a indebitului. Și când ai spus plata eronată a indebitului, ai spus condițiile. Sunt 3 condiții și aici. Te uiți la cuvintele astea „plata eronată a indebitului”. Plata eronată a indebitului este un fapt juridic licit, un cvasicontract, care constă în aceea că o persoană, considerându-se debitor, face plata unei datorii care nu există. Face plata în mod eronat. O persoană crede în mod eronat că datorează ceva și plătește acel ceva. Este o plată făcută din eroare a ceva la care nu era ținut respectivul. Evident, cel care face plata se numește solvens, iar cel care primește e accipiens. Sunt aceleași chestiuni ca la plată aici, deci trebuie să fie îndeplinite condițiile de la plată. Mai mult, când am vorbit despre plată, era o discuție dacă plata e act sau fapt juridic. La articolele 1341-1344 NCC sunt foarte multe argumente că plata e un act juridic. Paradoxal, sunt multe articole la fapt juridic care pot să fie folosite la întărirea ideii că plata este nu un fapt, ci un act juridic. Condiții juridice a) Eroare Elementul subiectiv aici se leagă de eroare. Și aș începe cu chestia asta, că plata trebuie să fie făcută din eroare. Ceea ce justifică plata indebitului este o eroare, o credință eronată a solvensului că el datorează ceva. Această credință nu trebuie să fie 100% neîntemeiată. Poate să existe o idee că anterior a existat, nu își mai aduce aminte datoria, e în eroare asupra persoanei (da, există datoria, doar că el o plătește la altcineva). Nu contează aici dacă eroarea e asupra obiectului sau și asupra subiectului în același timp; nu contează dacă e o eroare de facto; nu contează nici măcar dacă e o eroare de drept. Trebuie să fie eroare. Adică omul crede că are de plătit un impozit de exemplu. El credea că și-a cumpărat o mașină și crede că trebuie să plătească 3000 euro impozit, când el de fapt trebuie să plătească 3 lei. Eroarea asta înseamnă o singură chestie. Înseamnă că, la nivel subiectiv, 186

solvensul (cel care face plata) trăiește cu impresia că el datorează. Că nu datorează, că datorează o parte, că datorează altceva, nu ne mai interesează. b) Prestație Legat de asta este prestația. Prestația în materia asta este de a da ceva. Prestația trebuie să fie făcută cu titlu de plată. Trebuie să existe un animus solvendi (acesta e un alt element subiectiv). Solvensul este convins că face o plată datorată. Deci el nu e numai în eroare că e un debit, el este convins că ceea ce face el, ceea ce execută el este o plată. Prestația asta trebuie să fie legată de o obligație de a da, să fie legată de executarea obligației de a da. Dacă e o obligație de a face, părerea mea e că se mută problemele în materie de îmbogățire fără justă cauză și acesta este un criteriu prin care poți face distincția între cele 2 cvasicontracte. Nu contează ce dai aici, pot fi obligații pecuniare (sume de bani), obligații de a da (de a transmite drepturi de proprietate) și așa mai departe. Cele mai frecvente cazuri de plată a indebitului se leagă totuși de obligațiile pecuniare în care solvensul plătește sume de bani crezând că face plăți datorate. Nu face plăți datorate pentru că fie nu a fost legat niciodată, fie a fost legat pentru mai puțin, fie a fost legat de o altă persoană și așa mai departe. Deci cu alte cuvinte, datorită relativității plății, care e dedusă din relativitatea obligației, atunci când solvensul plătește altcuiva decât debitorului, el are o modalitate să recupereze prin mecanismul plății indebitului. Aici e partea practică cea mai importantă, un fel de aberatio ictus din penal, în sensul că în loc să plătescă la cineva, plătește la altcineva, deci există obligația, dar nu fașă de persoana aceea. Această prestație trebuie să fie de a da, nu ne interesează natura dreptului, nici elemente concrete ale prestației. Pe cale de consecință e de văzut în speță. c) Indebit Al treilea element este că debitul lipsește („plata eronată a indebitului)”, datoria lipsește, în sensul că nu a existat niciodată. Este o lipsă absolută, un caracter absolutist al indebitului. Există însă cazuri în care lipsa debitului este relativă, în sensul că se datorează ceva, dar nu atât cât s-a plătit, deci se plătește mai mult (se datorează 100 lei, se plătește 130 lei, iar ceea ce e peste 100 lei e plată nedatorată). Discutăm în continuare despre persoanele față de care există plata, în sensul că se creează un raport juridic, în sensul că se plătește unui moștenitor aparent care de fapt nu e creditor și nu putea fi accipiens. Sau se plătește mai mult unui moștenitor decât i se cuvenea și așa mai departe. Situațiile generate de succesiune pot să ducă de multe ori la plata indebitului. La contractele inter vivos, la plata indebitului sunt îndeplinite condițiile când sunt realizate viramente greșite, se scriu ordinele de plată cu sume mai mari. Atunci se poate verifica că există o plată facută prin virament, există o eroare în sensul că se plătește mai mult și există indebit pentru simplul motiv că s-a plătit în excedent. Acesta ar fi cazul practic întâlnit de cele mai multe ori.

Efecte juridice Codul Civil consideră că din punct de vedere tehnic, solvensul e considerat că întotdeauna a făcut o plată pentru sine (este o prezumție), de unde rezultă că el nu trebuie să dovedească că a făcut o plată pentru altul și de aceea poate să justifice singur, pe faptul plății, restituirea. Există și excepții în sensul că, deși nu s-ar datora, nu mai există plata indebitului. Atunci fie rămâne bine plătit, fie există alte mijloace juridice cum ar fi îmbogățirea fără justă cauză.

187

1. Obligațiile naturale, dacă vă gândiți la cele prescrise sau la cele generate de jocuri sau pariuri, deși sunt naturale, nu civile, odată plătite ele nu mai dau loc la restituire. 2. Dacă accipiensul este incapabil, restituirea se face numai în limita în care a profitat. 3. Dacă accipiensul a distrus toate titlurile sale și fiind de bună-credință a lăsat să se prescrie, atunci nu mai există acțiune în restituire, deci e un fel de răscumpărare. 4. În fine, nemo auditur propriam turpitudinem allegans nu mai dă dreptul la restituire. Actualmente nemo auditur nu mai are nici un efect. Articolul 1638 răstoarnă situația tradițională. Tradițional era că nu se ajunge la restituire în beneficiul celui care a fost de rea-credință și a obținut anumite avantaje. Înseamnă că cel care a încheiat un contract lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală nu va obține restituirea prestațiilor pe care el le-a executat cu titlu de pedeapsă pentru cauza imorală. Nemo auditur propriam turpitudinem allegans înseamnă că nimeni nu poate să își invoce propria turpitudine (ticăloșie) pentru a obține o restituire. Deci din moment ce ai fost culpabil și l-ai dus pe ăla să încheie contractul și ai avut o cauză ilicită, de fapt sancțiunea nerestituirii pentru cel care a dat dovadă de turpitudine este că el va suporta riscul ticăloșiei sale. Actualmente, datorită lui 1638, nu se mai aplică acest principiu nemo auditur..., dar majoritatea sistemelor europene îl aplică și pe cale de consecință ar putea să fie considerat o excepție. Art. 1638. Restituirea pentru cauză ilicită. Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii. În fine, efectele acestei plăți a indebitului este, așa cum am spus, că se naște o obligație de restituire în sensul că solvensul este creditorul restituirii a ceea ce el a plătit. Deci se inversează rolurile. În prima fază solvensul a plătit accipiensului ceea ce nu datora; în a doua fază se naște obligația de restituire și accipiensul devine debitorul obligației de rsetituire. Această obligație e cuprinsă într-o acțiune care tradițional se numește acțiune în repetițiune, care aici înseamnă a restitui plata nedatorată, fiind un termen specific legat de plata indebitului. Acțiunea se declanșează numai dacă accipiensul nu plătește voluntar, că dacă o face, nu se ajunge la ea. Obligația accipiensului de restituire e întinsă după cum e de rea sau bună-credință. Nu intru în amănunte aici. 3. Îmbogățirea fără justă cauză Aici sunt de discutat mai multe aspecte și primul aspect este o chestiune care intră tot timpul în grile – se leagă de cuvântul subsidiar. Se spune despre îmbogățirea fără justă cauză, respectiv despre acțiunea care o dublează că sunt SUBSIDIARE, ceea ce înseamnă că se ajunge la ele numai dacă nu există un alt mijloc juridic. Întotdeauna se verifică dacă ai o altă acțiune. Ce altă acțiune poți să ai în speță? Fie acțiune bazată pe contract, fie pe răspundere (răspundere delictuală). Deci subsidiar înseamnă că această acțiune e ultimul glonț pe care îl ai pe țeavă. Rezultă că se verifică caracterul subsidiar dacă sunt îndeplinite condițiile de la celelalte cvasicontracte. Dacă sunt îndeplinite condițiile plății indebitului se va ajunge pur și simplu la acțiune în repetițiune, nu la îmbogățire. Deci cel căruia i s-au virat 100 lei în plus e ținut de restituire, în principiu, datorită regulilor de la plata indebitului, nu datorită îmbogățirii fără justă cauză. Dacă există gestiune, nu există un drept de a alege între o acțiune bazată 188

pe gestiunea de afaceri și o acțiune bazată pe îmbogățirea fără justă cauză pentru că îmbogățirea e subsidiară. Deși e foarte simplu să reții asta, e foarte ușor să o uiți. Te poate induce în eroare faptul că îmbogățirea fără justă cauză este de fapt un principiu moral și avem de-a face tehnic cu două aspecte:  principiul că nimeni nu poate să se îmbogățească pe seama altuia fără să existe un temei juridic  mecanismul juridic înțeles ca și cvasicontract, ca fapt juridic licit trebuie să îndeplinească niște condiții Bruierea apare fiindcă voi vă gândiți că e imoral că ăla a obținut ceva în plus, de unde rezultă că trebuie să restituie. Fiind imoral înseamnă că e o îmbogățire imorală, înseamnă că aplicăm regulile de la îmbogățire fără justă cauză. NU! Nu gândiți moral aici. Trebuie să țineți cont că sintagma „îmbogățire fără justă cauză” trimite la două realități: - o realitate morală, moral-juridică care spune că nu e corect că cineva să se îmbogățescă fără niciun fel de titlu/cauză - îmbogățirea e un mecanism tehnic care trebuie să îndeplinească anumite condiții juridice și numai dacă acestea sunt îndeplinite se generează obligația de restituire. Rezultă că în spețele de genul A fură de la B un cal, nu e o îmbogățire fără justă cauză, deși după criteriul moral e evident că dacă A a furat de la B un cal, trebuie să îl dea înapoi, dar îl dă înapoi în baza răspunderii civile delictuale pentru că e un fapt juridic ilicit. Dacă e vorba de un contract și s-a prestat mai mult decât trebuia (în loc de 200kg grâu s-au dat 400kg) există o restituire fundamentată pe acel contract. Deci în speță verificați dacă există un alt mijloc juridic decât îmbogățirea. Dacă da, automat respingeți ideea de actio de in rem verso (acțiunea bazată pe îmbogățirea fără justă cauză) Concluzie. Subsidiaritatea se referă la faptul că cel care acționează în baza acestui fapt juridic licit numit îmbogățire nu are la îndemână un alt mijloc. La gestiunea de afaceri când gestorul acționează fără să știe că gestionează interesele altuia, el nu are mijloacele juridice generate de cvasicontractul de gestiune și automat trebuie să se ducă altundeva. Dacă nu sunt îndeplinite condițiile gestiunii nu te poți duce la plata indebitului, că el nu a făcut nici o plată, ci rămâne în discuție, prin excludere, îmbogățirea fără justă cauză. Deci dacă aveți întrebarea „se poate ca reclamantul să acționeze și în baza plății indebitului și în baza gestiunii de afaceri și în baza îmbogățirii fără justă cauză?” e absolut exclus. De ce? Deoarece condițiile juridice ale gestiunii sunt altele decât cele ale plății, dacă sunt îndeplinite condițiile de la gestiune nu poate să fie plată, dacă sunt îndeplinite condițiile de la plată nu poate să fie gestiune; dacă sunt îndeplinite unele de la acestea, automat nu mai poate să fie îmbogățire fără justă cauză pentru actio de in rem verso este subsidiară. Aceasta este prima chetiune pe care o verificați. Îmbogățirea fără justă cauză este un fapt juridic care are drept consecință o dezechilibrare a 2 patrimonii legate între ele. O persoană se însărăcește corespunzător cu îmbogățirea alteia, fără să existe o justificare juridică. Iar justificare juridică se referă la temeiul tehnic, adică nu există un act juridic, nu există un fapt juridic – așa îți explici subsidiaritatea. Lipsa asta de cauză este ceea ce determină însărăcirea – îmbogățirea. Atunci când există cauză este justificat, juridic vorbind. Dacă A îi donează lui B 100 lei, A se va însărăci cu 100 lei, iar B va fi mai bogat cu 100 lei. Îmbogățirea este cu cauză, iar cauza se numește donație. Dacă A îi distruge bicicleta lui B, A nu s-a îmbogățit, dar B a însărăcit, iar raporturile dintre A și B vor fi directe pe baza răspunderii civile delictuale, în temeiul căreia A va trebui să repare prejudiciul lui B. Vedeți, cauza juridică aici nu are nimic a face cu cauza actului juridic. 189

Este doar cauza eficientă a ceea ce determină îmbogățirea, respectiv însărăcirea. Îmbogățirea și însărăcirea sunt legate. Condiții îmbogățire fără justă cauză În ceea ce privește condițiile vreau să accetuez anumite elemente care sper să facă mai inteligibilă toată povestea asta. Tradițional se împart aceste condiții, care trebuie îndeplinite cumulativ la orice speță, în așa-numite condiții materiale, respectiv juridice. Condițiile juridice se referă la ultima parte a expresiei “fără justă cauză”, care este sinonimă cu just titlu, ceeea ce înseamnă din punct de tehnic că nu există un fapt/un act juridic care să întemeieze ruperea de echilibru juridic care să întemeieze îmbogățirea/însărăcirea persoanelor din discuție și nu are sens să vă dau acum foarte multe exemple în ceea ce privește acest titlu pentru că titlu poate fi act, fapt-dacă moștenești un activ, dacă uzucapează (uzucapunerea nu presupune neapărat ca fostul proprietar să nu mai existe pe lumea asta, uzucapiunea nu este nici măcar un act și un fapt juridic care realizează o însărăcire/îmbogățire, uzucapantul se va îmbogăți în detrimentul fostului proprietar, îmbogățirea asta este destul de justificată, un temei tehnic de drept). Legea a vrut să explice pur și simplu, cred că art 1346 NCC, ne arată că există îmbogățire și justă și injustă și dă niște exemple. Art. 1346. Îmbogăţirea justificată Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă: a) din executarea unei obligaţii valabile; b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit; c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica. Exemplu de îmbogățire justă este plata unei obligații valide. Neexercitatea unul drept, renunțarea la un drept duce la însărăcirea titularului și poate să fie un exemplu legal pur și simplu de îmbogățire cu justă cauză, este evident că intră aici și nu este un exemplu legal și îmbogățirea printr-o liberalitate a unei donații de asemenea sunt autori care definesc donația prin această descriere, una dintre condițiile fundamentale ale donației ar fi să fie să se sărăcească donatorul în urma actului. De asemenea spune legea la articolul amintit că nu ar exista probleme legate de îmbogățire fără justă cauză atunci când cel care suferă o pierdere acționează pe riscul propriu, acesta este un text destul de ascuns exemplu: când duci o haină la reparat și există riscul să nu mai fie la fel, e riscul tău. În speță trebuie să verificați titlul în sensul de cauză și cauza aceasta poate să fie act sau fapt și nu interesează dacă e licit sau ilicit. Condițiile materiale se referă că în același timp trebuie să existe o mărire a patrimoniului corespunzător cu o micșorare, trebuie să fie legate aceaste creșteri respectiv descreșteri patrimoniale pe care le suportă persoane distincte și cauza să fie unică. Cel mai bun exemplu este pentru a nu lega neapărat cauza măririi de acțiunea umană a celui care a însărăcit este că de exemplu o obligație de a face- duci mașina la service și mașina ta este repara cu piesele unui alt tovarăși de suferință, iar cu piesele tale mașina lui, ai o îmbogățire a pieselor care au fost puse pe mașina ta și o însărăcire pentru piesele care nu au fost puse pe mașina ta, chiar dacă erau ale tale. Ce vreau să rețineți este că nu trebuie să fie neapărat vorba de acțiunea pe care o faci, poate să fie un terț, o cauză străină cert e că trebuie să fie legate cele două raporturi de patrimonii, de creștere și descreștere, dar această legătură nu trebuie să fie datorată de acțiunea celui care se îmbogățește. Tradițional mai este și exemplu cu croitorul, duci 2 m de pânză să îți faci costum și te trezești că croitorul a încurcat baloturile și a făcut costumul pentru altă persoană, cealaltă persoană este îmbogățită și tu însărăcit. 190

De obicei lipsa de cauză se traduce prin acțiunea unui terț, în sensul că este o persoană care este alta decât însărăcitul sau îmbogățitul, este o rupere patrimonială datorată unui terț ca urmare a amestecului în 2 patrimonii diferite, ca în urmare a acestui amestec este una îmbogățită alta însărăcită. Pentru că de cele mai multe ori când exemple vor să fie legate de acțiunea îmbogățitului în patrimoniul însărăcitului, te lovești fie de culpă și atunci automat problema este în materia răspunderii juridice, fie de executare de contracte și te duci în materie contractuală. Dacă sunt îndeplinite aceste condiții pur și simplu se naște o obligație a îmbogățitului de restituire, niciodată îmbogățitul nu poate fi obligat să restituie mai mult decât s-a îmbogățit. Obligația este una de drept comun urmând să se aplice regulile pe care le cunoașteți. Îmbogățirea fără justă cauză este foarte puțin utilizată în sistemul nostru, sfatul meu este să nu o confundați cu mecanismelecare există în dreptul german, deoarece acolo îmbogățirea fără justă cauză este un remediu foarte utilizat pentru că este foarte ușor de utilizat, în sistemul de origine franceză, în sistemul italenesc, românesc îmbogățirea fără justă cauză este destul de limitat din punct de vedere practic tocmai datorită caracterului subsidiar. Dacă ar fi să le comparați: ● toate faptele juridice licite, numitorul lor comun e reprezentat de două idei: toate faptele juridice licite generează obligație de restituire de drept comun dublată de o acțiune în justiție ● toate au numitorul comun pur și simplu un fapt licit Dacă vă uitați la îmbogățirea fără justă cauză observați lipsește elementul subiectiv nu interesează dacă e de bună-credință, de rea credință. Dacă e o culpă tehnic vorbind, daca îl bați bine pe proprietar și după aceea îi iei lucrurile nu o să fie o îmbogățire fără justă cauză ci o răspundere civilă delictuală.

Secțiunea a II-a. Contractul Vom discuta câteva chestiuni despre contract, mai exact despre încheierea contractului în sistemul de ofertă și acceptare și antecontractele. Încheierea contractului Încheierea contractului este caracterizată printr-un acord care se încheie cu intenția de a produce efecte juridice. Cauza juridică transformă o stare de fapt cu consimțământ cu efecte juridice, deoarece tu ai o stare de fapt care e consimțământul care e tratată juridic a fi stare de drept pentru că cauza este juridică și atunci efectele nu sunt de stare de fapt ci de stare de drept, nu accepți chestia asta nu ai contract. În sistemul common law, nu e așa, ei nu au o cauză juridică, au o chestie care e foarte greu de înțeles, de fapt e voința celuilalt de a se angaja pentru a produce efecte juridice. Sistemul continental se bazează pe cauză, celelalte sisteme nu se bazează, există sisteme juridice care nu au nimic în comun cu al nostru. Încheierea contractului în sistemul de Cod civil, Codul civil a reglementat două variante de încheiere: a) o încheiere cu negocieri – înainte de a încheia propriu-zis contractul, viitoarele părți se pun și discută; b) și o încheiere automată – fără negocieri, și această încheiere, automată, fără negocieri, corespunde la întâlnirea acceptării cu oferta deja emisă. Nu mai este vorba de o negociere și vom vedea acolo că, dacă încep negocierile, acceptarea 191

se transformă în contraofertă și se bruiază sistemul și se ajunge pur și simplu la negocieri. Există un întreg sistem de contracte, la care nu fac referință aici, și pur și simplu nu vi-l cer, care se înscrie în contracte fără negociere și nu se aliniază neapărat la întâlnirea ofertei cu acceptarea, deși, din punct de vedere civil, ar putea să ajungă. Vreau să spun că există contracte forțate, contracte nenegociate, contracte tipizate, clauze generale, clauze standard și clauze standard generale care constituie, de fapt, realități contractuale care nu interesează dreptul civil, pentru că sunt încheiate între profesioniști. Fiind încheiate între profesioniști, s-ar putea să deroge de la schema între contract negociat și nenegociat. Majoritatea autorilor civili consideră că, de fapt, aceste contracte ar intra în categoria de nenegociate. Al doilea criteriu de clasificare sau de privit, la momentul în care se încheie contractul, este dacă părțile se află față în față, e așa-zisa: a. încheierea contractului între prezenți, și între prezenți, de obicei, se exclude încheierea fără negociere; oferta dacă nu e acceptată instananeu cu emiterea ei sau instant, cum ziceți voi, deci, dacă părțile se întâlnesc, oferta trebuie acceptată, nu poate să aibă termen, și pe cale de consecință, între prezenți, contractele ar trebui să fie negociate. Exemplu: vânzătorul vinde un Schnauzer, cere pe el 1 200 lei, cumpărătorul vede că e blond, însă, el vrea unul verde. Vânzătorul îl întreabă dacă îl ia cu 100 lei, iar cumpărătorul răspunde că nu. Îl întreabă dacă îl ia cu 50 lei, dar cumpărătorul refuză. Cumpărătorul îl ia cu 30 lei. Aceasta e negocierea. Negocierea presupune anumite elemente, în special, legate de obiect și de preț. Asta este între prezenți. b. între absenți – înseamnă pur și simplu că se transmit propunerile la distanță, oamenii sunt absenți, pentru că nu sunt în același loc, nu sunt față în față. Iar legea reglementează și consideră că contractele încheiate la telefon, contractele încheiate prin mijloacele asimilate cu cel de telefon, sunt pur și simplu contracte încheiate între prezenți. Și asta are importanță în materie de ofertă. De unde rezultă că, dacă închei cntracte pe Skype, pe whatsapp, pe nu mai știu ce, acelea sunt între prezenți, chit că unul e în Arizona și altul este în Jucu de Jos. În momentul în care se negociază, deci, intrăm în categoria contractelor de negociere, datorită anumitor împrejurări, datorită anumitor chestiuni legate de uzanțe, de legi, de complexitatea afacerii ori a obiectului de tranzacție, se poate imagina că se încheie așa-zise antecontracte. Și folosesc termenul de „antecontracte”, aici, ca fiind foarte general, desemnând operațiuni juridice legate de contractul definitiv, care îl pregătesc pe acesta din urmă. Această zonă de antecontract este foarte vastă. Toate aceste contracte au un element comun: ele se încheie în vederea unui contract definitiv, iar legătura cu contractul definitiv poate să fie mai lungă sau mai scurtă, mai intensă sau mai puțin intensă. Există antecontracte care sunt foarte îndepărtate, sunt așa-zisele contracte de negociere (părțile urmează să încheie un contract, dar ele, mai întâi, negociază un contract de negociere, adică cum vor negocia). Exemplu: dacă vrei să cumperi o sondă, atunci ai nevoie să vezi cum negociezi. Dacă vrei să cumperi un aspirator Rowenta de la Flanco, nu cred că se poate aplica chestia aceasta, adică nu negociezi nimic cu cei de la Flanco; costă 1 250, prețurile sunt fixate de ei, nu e niciun fel de negociere aici. Deci, antecontractele intră aici în categorie și le-am ales din lege. Prima operațiune, așa-zisă de antecontract, generic vorbind, este PACTUL DE OPȚIUNE. E o noutate legislativă, în sensul că anterior Codului civil, acesta nu exista, bineînțeles că nimic nu împiedică să fi existat, dar nu a existat din motive pe care le veți 192

vedea imediat. Pactul de opțiune este un contract propriu-zis – nu e un act unilateral, nu este o ofertă – prin care una dintre părți își exprimă, în mod ferm, precis și irevocabil, intenția de a încheia viitorul contract, lăsând-o pe cealaltă parte să opteze, până la un anumit termen, dacă achiesează sau nu la consimțământ. Vă voi da un exemplu care intră, practic, aici, deși nu explică figura tehnic, de lege lata: există practicate foarte multe contracte de leasing; contractele de leasing sunt de două feluri, nu ne interesează decât ideea că, în fond, contractele de leasing pun la dispoziția utilizatorului un bun (mașini, utilaje, instalații), care sunt cumpărate printr-un anumit sistem de către proprietarul, să spunem, al bunului, iar aceste contracte au o facultate, o opțiune de cumpărare la expirarea contractului de leasing. Mai pe românește, contractele de leasing ar fi un contract de închiriere cu opțiunea pentru chiriaș să cumpere, la sfârșitul chiriei sau închirierii, bunul. Ai un contract, pentru că e un contract de închiriere sau de leasing, și, la sfârșit, ai, din punct de vedere tehnic vorbind, ai o ofertă de vânzare făcută de proprietarul bunului, de locator în beneficiul celuilalt contractant, care este utilizatorul de leasing sau chiriașul sau locatarul. Acesta din urmă încheie contractul de vânzare prin acceptarea ofertei. Cu alte cuvinte, în această operațiune juridică, botezată după Codul lui Mussolini „pact de opțiune”, are un contract care are înăuntru, care conține o ofertă de alt contract; ai un act bilateral, ai o matrioșcă, iar înăuntru, ai o ofertă. Deci, ai două operațiuni juridice. Cuvântul „pact”, întotdeauna, ar trebui ca atunci când e vorba de pact să fie vorba de un contract: pacta sunt servanda. „De opțiune” este, de fapt, e un contract care are o ofertă. De multe ori, la acceptarea ofertei se spune ridicarea opțiunii (e o traducere din limba franceză, lever l’option), că ridică opțiunea, adică opțiunea se ridică, în sensul că se acceptă oferta. Deci, mecanismul e mult mai simplu decât pare. Nu merge chiar 100% exemplul pe care vi l-am dat, poate datorită faptului că legea a reglementat acest pact de opțiune generic și ar trebui să fie dat exemplul în felul următor: A și B negociază și spun în felul următor – eu îți fac oferta asta de vânzare, în aceste condiții, și tu ai un timp să te gândești, pur și simplu, și să îți manifești acceptarea până la data de .... E foarte greu să dai un asemenea exemplu, pentru că seamănă foarte mult cu antecontractele propriu-zise, cu promisiunile unilaterale de cumpărare și atunci diferența e minimă sau minimoră. Și diferența este stabilită exclusiv la nivel de ofertă; deci, opțiunea aceea trebuie să se materializeze într-o ofertă și trebuie să îndeplinească condițiile ofertei. Veți vedea că atunci când se discută despre ofertă, oferta trebuie să fie precisă (adică completă), fermă (adică manifestată, animată de o intenție juridică) și să îmbrace forma necesară încheierii contractului. Pactul acesta de opțiune nu este nimic altceva decât o matrioșcă juridică, în sensul că am un contract care cuprinde o ofertă. Beneficiul este că la încheierea contractului aplicați regulile de la ofertă + acceptare; contractul se va încheia automat la momentul acceptării ofertei, pentru că asta este explicația și sensul încheierii contractului prin ofertă. Oferta, când se întâlnește cu acceptarea, are ca efect încheierea contractului automat, deci, e un automatism de încheiere a contractului. Deci, și pactul de opțiune produce acest automatism la momentul în care beneficiarul opțiunii emite acceptarea și se încheie contractul. E destul de puțin practicat, în afară de exemplele pe care le-am dat, pactul de opțiune e puțin practicat. De ce credeți că e puțin practicat (în afară la leasing și nu numai la leasing-ul operațional; la închiriere nici atât nu e practicat, că ce locator vrea să vândă neapărat bunul și de ce l-ar prefera pe chiriaș)? Deci, pactul de opțiune are și beneficiile matrioșcăi, dar orice matrioșcă are și defectele sale, în sensul că pacta sunt servanda se extinde asupra ofertei și oferta este irevocabilă de două ori – o dată, e irevocabilă pentru că e băgată într-un contract, care e irevocabil unilateral și, o dată, oferta e irevocabilă, în principiu, într-un termen. Pactele de opțiune nu sunt practicate decât în raporturile cu 193

profesioniștii, fiind contractele pe care le-am dat exemplu. Dar altfel, din naturi, să spun, strict raționale, cel care vrea să facă oferta așteaptă un moment și momentul acela nu este chiar încheierea contractului anterior, pentru că îi limitează, de fapt, negocierea sau exclude negocierea la momentul încheierii pactului de opțiune. Pactul de opțiune este altceva decât promisiunea de a contracta. Promisiunea de a contracta, categorie care e denumită uneori, practic, antecontract. Promisiunea de a contracta sau să-i spunem antecontractul, stricto sensu, este actul juridic sau contractul prin care părțile sau cel puțin una dintre părți promite că va încheia un contract de un anumit tip până la o anumită dată. Deci, este o promisiune de a încheia; e bună denumirea de promisiune și trebuie evitată confuzia cu promisiunea unilaterală, cu promisiunea publică de recompensă și, mai ales, cu promisiunea unilaterală, atunci când e vorba de promisiunea contractului unilateral ,de aceea, nu a fost inspirată reglementarea în materiei de act juridic unilateral a promisiunii unilaterale. Spuneam că pactul de opțiune are o ofertă. Oferta aceea integra consimțământul unei părți care aștepta consimțământul celeilalte părți, care era numită acceptare sau ridicarea ofertei. De unde rezultă că la pactul de opțiune exista o jumătate de consimțământ valid dată la momentul încheierii pactului de opțiune. Aici, la promisiunea de a contracta, nu există. Aici, se promite că se va încheia; nu se încheie din anumite motive, iar motivele depind, în special, de factori externi. Exemplu: eu îți vând mașina asta, îți vând casa asta numai că trebuie să facem o expertiză, trebuie să facem ridicări topo., trebuie să facem expertize tehnice, trebuie să obțin de la Fisc nu știu câte documente, trebuie să obțin acordurile de la alți coproprietari, trebuie să etc. Eu nu pot să-ți dau acum consimțământul că îți voi vinde ție obiectul acesta, pentru că sunt o sumedenie de condiții de îndeplinit până să ajungi tu proprietar ca efect al unui contract de vânzare-cumpărare. De unde rezultă că încheierea unui contract nu este eficientă, că nu va realiza transferul de proprietate. Va fi o încurcătură juridică. Trebuie reținut că promisiunile de a contracta NU includ un consimțământ viitor; consimțământul la contractul final trebuie dat, pentru că nu există. Unii autori consideră că promisiunile acestea generează numai obligația de a face, adică obligația de a încheia în viitor un contract. Și aici am eu mari rezerve, dar nu vi le mai spun. În sensul că poate să fie considerată obligație de a face ideea de a-ți manifesta consimțământul? Majoritatea autorilor spun că da, însă, eu spun că nu. Ideea cu obligația de a face explică naturile diferite ale acestei promisiuni, în sensul că dacă ambii subiecți ai contractului, ambele părți ale promisiunii se obligă să încheie în viitor contractul, se va vorbi de promisiuni sinalagmatice sau bilaterale. Exemplu: eu mă oblig să vând, el se obligă să cumpere cândva și cumva. Dacă numai unul se obligă, promisiunile sunt unilaterale. Exemplu: eu mă oblig să-ți vând, celălalt spune să mă oblig eu, căci el nu se obligă să mai facă un contract, dar acceptă ideea. Deci, unul se obligă, celălalt nu se obligă. Adică obligația de a face la promisiunile sinalagmatice e în sarcina ambelor părți; obligația aceasta de a face un viitor contract nu este decât în sarcina unei părți dacă promisiunea este unilaterală. Deci, a face nu înseamnă nimic altceva decât a-ți exprima consimțământul la un viitor contract. De unde rezultă că tehnica aceasta e prealabilă încheierii contractului și părțile pot să prevadă în aceste promisiuni de a contracta o sumedenie de clauze cu referire la obligația din viitorul contract și să le și execute. De pildă, dacă promisiunea ar fi de vânzare, de cumpărare și promisiunea ar fi sinalagmatică, de cele mai multe ori, părțile plătesc o parte, promitentul-cumpărător plătește o parte din preț, ca să fie un fel de garanție a faptului că nu se va răzgândi. La momentul când se încheie contractul nu se va plăti decât restul de preț. Sau poate, de pildă, promitentul-cumpărător e pus deja în posesia lucrului, el e posesorul (pentru că așa prevede promisiunea), dar el nu e proprietarul din n motive. 194

Trebuie să existe ceva care să împiedice părțile să încheie contractul propriu-zis și aceste împiedicări spuneam că sunt de natură administrativă. Deci, o parte din contractul viitor se execută, de cele mai multe ori, și are importanță la executarea promisiunii. Deci, efectul specific al promisiunii este ca în viitor să se încheie un contract în anumite condiții, pe care promisiunea le stabilește. De cele mai multe ori, se stabilesc prestațiile și contraprestațiile și se identifică obiectul. De asemenea, se trece un termen, pentru că promisiunile fără termen nu sunt valide, iar în sistemul de Carte Funciară se și notează promisiunile acestea și se șterg promisiunile automat după 6 luni. Promisiunile de a contracta sunt compatibile cu toate contractele, dar legea face aplicare în materie de vânzare, pentru că sunt foarte frecvente promisiunile de vânzare. Și ultima chestie pe care vreau să o subliniez este ce se întâmplă în caz de inexecutare a promisiunii. Regula este că dacă nu se execută promisiunea din culpa unei părți a promisiunii, aceasta este ținută să repare prejudiciul creat prin neexecutare. Deci, regula este angajarea răspunderii civile. Excepția, în condițiile art. 1279 Cod civil alin. (3)-(4) Cod civil, este să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract, dacă contractul, prin natura lui, e compatibil cu o asemenea hotărâre, iar reclamantul a executat cel puțin o parte din obligațiile sale. Art. 1.279. Promisiunea de a contracta (1) Promisiunea de a contracta trebuie să conțină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea. (2) În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interese. (3) De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanța, la cererea părții care și-a îndeplinit propriile obligații, poate să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerințele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite. Prevederile prezentului alineat nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel. (4) Convenția prin care părțile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract nu constituie promisiune de a contracta. Și atunci, practic, se ajunge ca să existe o promisiune și o hotărâre judecătorească. Hotărârea judecătorească se spune că ține loc de contract. Aceasta este o executare, să spun, în natură, atipică a promisiunii și o excepție, totodată, pentru că regula este acordarea de daune-interese.

195

CURSUL 12 Răspunderea civilă Ora 2, min. 23:00 Problema este de interpretare a unor stări de fapt și de făcut distincția dintre diferitele tipuri de răspundere, pentru că vă spun din capul locului că există o răspundere civilă. Din punct de vedere tehnic răspunderea există numai prin speciile sale. Din punct de vedere juridic, nu există tot felul de răspunderi. Răspunderea politică, ca răspunderea morală, ca răspunderea etică, ca răspunderea zisă deotologică nu angajează o răspundere civilă. Răspunderea în principal și generic poate fi definită ca o sursă generatoare de obligații, de a da seama de comportamentul pe care l-ai avut. Răspunderea e de fapt un reper, o limită adusă libertății. În fond poți să faci orice până la un moment dat, când ți se angajează răspunderea. Din punct de vedere civil, răspunderea civilă generează o obligație de reparație. Obligația aceasta de reparație nu este nimic altceva decât o creanță, o creanță-reparație. Aceasta creanță reparație nu ne interesează în sine pentru că are un regim obișnuit. Adică odată generată, prestația ei diferă de la caz la caz, dar ascultă de regimul general al obligațiilor și prin urmare, ea se stinge prin plată, poate să fie novată, pot să existe subrogații, adică raspunderea generează pur și simplu o creanță care ascultă de dreptul comun. Când discuți despre răspundere, discuți despre condițiile concrete pe care trebuie să le verifici într-o speță pentru a se naște creanța. Deci, răspunderea este înțeleasă ca un izvor de creanțe și interesează teoria generală a obligațiilor prin elementele juridice care trebuie să fie verificate. Deci există un montaj juridic, care trebuie în fiecare speță refăcut în funcție de tipul de răspundere pe care vrei să o angajezi. Acum, răspunderea este o chestiune care într-o anumită masură e delăsată si nu interesează foarte mult. Raspunderea tradițională este o chestie nu de legiferat. Eu voi face referire la textele din codul civil care instituie o răspundere de drept comun. Există si alte texte decat cele din codul civil, există de pilda legi speciale în materia daunelor nucleare, există protecția consumatorului etc. Deci exista si un drept special al raspunderii, de care nu ne ocupăm. O sa facem o teorie generală a răspunderii, asa cum e ea reglementata in Codul Civil. Dar, trebuie să fiți conștienți că există și alte tipuri de răspundere. Ideea e sa avem o teorie de bază și să vedem cum reglementează Codul civil răspunderea. Anterior, din 1865 până în 2011, erau articole de la 998 pana la 1003, șase articole parcă, care reglementau această problemă a răspunderii. Actualmente sunt zeci de articole, sunt cel putin 50 dedicate răspunderii, in titlu special - răspunderea civilă si apoi sunt în materie de elemente de identificare sau atribute de identificare a persoanei și sunt texte speciale de răspundere pentru aproape fiecare tip de contracte reglementate de Codul Civil. Nu o sa ma refer decât la corpusul de legi care intra sub titulatura de „răspunderea civilă” in codul civil. O să vedeți că reglementarile nu sunt geniale, unele ar fi putut să lipsească. Prin tradiție, răspunderea nu este o chestie care se reglementează. Prin traditie, răspunderea civilă este o chestie generată de instanta, în sensul că instantele se uită, constată... . De ce? pentru ca sunt foarte multe elemente de facto care trebuie interpretate și o sa vedeti că unele elemente juridice sunt elemente nu de jure, ci de facto . De exemplu, raportul de prepusenie care se defineste ca un raport de putere între persoane, dar raportul acela de putere poate să se așeze pe drepturi subiective, poate sa nu se așeze pe drepturi subiective. Rezultă că trebuie să verificați dacă sunt îndeplinite anumite condiții. Să știți că o să mă refer numai la răspunderea delictuală. Răspunderea contractuală nu o să ma intereseze acum și niciodata în vecii, vecilor amin pentru că sunt doar niște aplicatii. 196

Care e legatura dintre cele doua tipuri de răspunderi - răspunderea civilă delictuală și răspunderea contractuală? De lege lata, exista un raport de excludere între răspunderea delictuala și răspunderea contractuală, în sensul că de ori cate ori faptul ilicit si prejudiciabil constă în neexecutarea unei obligatii contractuale se va angaja răspunderea contractuală. Consecinta este ca nu e un drept de optiune, victima neexecutarii contractului nu are un drept de optiune intre răspunderea contractuală si aia delictuală. Asta este regula necumului răspunderii. Prin urmare, daca ai de-a face cu inexecutarea unui contract, creditorul nu are decât să introduca o actiune in răspundere contractuală. Un asemenea creditor, nu poate nici să combine regulile de la răspunderea contractuală cu aia delictuala, nu are în subsidiar nici o actiune in răspundere delictuală, chiar dacă, nu a fost reparat intregul prejudiciu pe calea răspunderii contractuale, după cum nu poate să le ceară simultan pe amândoua. De unde rezultă, că practic, într-o situatie, intr-o speta, trebuie sa verificați de unde apare prejudiciul. Dacă prejudiciul apare din inexecutarea unui contract valid, răspunderea e contractuală. Răspunderea contractuală se aseamănă ca doua picaturi de apă cu răspunderea civilă delictuală subiectivă. Sunt aceleasi condiții de îndeplinit, cu mențiunea că, la răspunderea contractuală culpa se prezuma legal, iar faptul ilicit nu e un delict oarecare, ci așa cum am spus deja, e inexecutarea unei obligati. Vedeti că contractul trebuie să fie valid, actul trebuie sa fie contract, raspunderea pentru nu stiu ce retragere intempestiva a ofertelor, pentru trimiterea acceptarii ofertelor este o răspundere tot delictuală, răspunderea angajată ca urmare a desfințării unui contract pentru nulitate e delictuală, pentru ca e considerat ca contractul nu a existat. Deci vedeti, trebuie să existe un contract inexecutabil. Mai este o deosebire din punct de vedere tehnic, în sensul că, la răspunderea contractuală prejudiciul trebuie să fie, așa zis, previzibil, la momentul încheierii contractului. Cu alte cuvinte, la momentul încheierii contractului, parțile trebuie să-si imagineze cam care ar fi paguba dacă se întamplă ceva si nu se execută contractul,nu se execută obligații. În materie de răspundere civilă delictuală, ideea de previzibilitate nu se leagă de momentul încheierii vreunui act, căci acest act nu există si nu se leagă nici de momentul producerii delictului. Pentru că previzibilitatea se leagă eventual de caracterul actual și cert al prejudiciului. Combinarea celor două reguli, ar avea consecinta ca, întinderea reparației în materie delictuală ar fi mai mare decât în materie contractuală. Asa ar trebui să fie din punct de vedere a lege lata, din punct de vedere practic, nu este așa. Din punct de vedere practic, chiar legea prin interpretare duce la un semn de egalitate între tipurile de prejudicii, în functie de tipul de răspundere. Deci ori ai răspundere contractuală, ori ai răspundere delictuala, prejudiciul cam tot așa se calculeaza in definitiv. Dar totusi, nu trebuie uitată aceasta mare exigență, că altfel se ajunge la niste aberatii de genul ca un contract de 10 lei, să duca la niste prejudicii de 10000. Deci, nu se pot combina regulile de la materia răspunderii contractuale, cu regulile din materia raspunderii delictuale, pentru a se naste o a treia varianta de răspundere. Deci, acesta este raportul dintre răspunderea contractuală si răspunderea delictuală si vedeti că de multe ori în speta, se dă impresia că e un contract, contractul ăla e afectat undeva de o nulitate, ca sa fie o nadă, ca să zici de fapt că e o răspundere contractuală. Răspundere contractuală care nu există, dacă nu exista contract valid. Fundamentul răspunderii Fundamentul răspunderii semnifică care e temeiul pentru care trebuie să răspundă și să repare prejudiciul persoana care e responsabilă civil ori făptașul direct. De ce să răspundă? Asta este întrebarea. De ce, totuși, să răspundă? Nu am putea să trăim într-o 197

lume în care să nu se răspundă? De ce să răspunzi? Ce determină umanitatea? În materie economică, se vorbește de hazardul moral. Știți chestiunea asta? Deci ăia care fac business merg pe ideea că trebuie să fie un comportament hazardant sau un comportament păgubitor, trebuie sancționat și trebuie angajată răspunderea pentru că, altfel, s-ar ajunge la hazardul moral și hazardul moral nu înseamnă altceva decât să îi obișnuiești pe oameni să facă orice, ei știind că faptele lor nu o să aibă niciodată consecințe reprobabile și nu vor fi nici sancționați, nici pedepsiți. Ăsta e hazardul moral. Cu alte cuvinte, plasamentele aiurea, datul banilor pe fereastră – asta, i-ar ajuta pe oameni să-și vadă destinul în roz, care ar ridica orice fel de idee de răspundere. Există o teorie a răspunderii în materie de economie, care se traduce prin chestia asta, prin hazard moral. E foarte interesant. Hazardul moral, în România de astăzi, este creșterea, ruperea legăturii între salarii și productivitate. În momentul când statul plătește, fără niciun fel de suport economic, salarii, îi invită pe oameni să nu se gândească la valoarea muncii lor. Nu contează nici dacă faceți ceva, nici dacă dormiți pentru că voi, nu numai că veți primi salariu, veți primi, de luna viitoare, salarii mai mari. Deci ăsta e hazardul moral. Hazardul moral înseamnă că oamenii nu o să-și asume nimic. Libertatea are reversul ăsta pentru că, de fapt, răspunderea se acționează când tu intri, prin acțiunea ta, în zona de interes și de drept a celuilalt. Asta este toată chestiunea. De ce să răspundă? Primul răspuns este că răspundem din cauza vinovăției, s-a acționat cu vinovăție și este teoria răspunderii subiective și a culpei. Culpa este cea care justifică, pur și simplu, răspunderea. Culpa – de vină – în sensul de păcat. Asta era chestia și asta e și la Dreptul penal, să știți. Adică noi, oricum, suntem păcătoși toți. Suntem originari răi. Fiind originar răi, înseamnă că suntem tot timpul în culpă. În momentul când ești în culpă, faci ceva rău și răspunderea e un fel de răscumpărare a relelor. Deci culpa e legată de păcat, păcatul de rele, și, în ultimă instanță, ca să te absolvi, trebuie să răscumperi și atunci, răspunderea asta este. Deci în viziune creștină, în viziune morală asta este ideea de culpă. Actualmente, culpa nu mai e interpretată așa pentru că: 1. Sentimentul religios e zero 2. Intelectual vorbind, dreptul e separat și tehnic de religie, deci nu se mai aplică decât un drept laic în Europa. 3. Culpa astăzi este o modalitate de imputare, de facere a unei legături aproape mecanice între consecințele faptelor și autorul faptelor. Deci este o relație nu atat morala, cat faptica intre o persoana si consecintele faptelor sale. Asta este culpa Culpa nu este un repros, nu se mai reproseaza ca in sistemul anterior pentru ca dreptul este dincolo de bine si de rau. Dreptul nu mai are nimic de a face cu binele/raul. Răspunderea aceasta are o funcție reparatorie. Ca reparatia e rea, ca e buna, nu mai conteaza. Vinovatia este nimic altceva decat un temei de asociere a unor fapte cu persoanele care săvârșesc faptele respective. Deci acesta este temeiul zis subiectiv. Este temeiul cel mai vechi si cel mai intuitiv care se exprima tot timpul in sensul ca daca ai gresit, platesti, despre asta este vorba. „Ai greșit” – exprima culpă, „ai plătit” – e vorba de răspundere. Cin a greșit? Persoana care e stabilita ca a facut greseala (în sensul și de culpă și de faptă). Există și temeiuri de natură obiectivă – ne referim la ele după pauză

Ora 3 Ce interesează este că în momentul în care răspunderea este subiectivă culpa trebuie dovedită. Culpa este considerată un element distinct al răspunderii, distinct de fapt. Faptul 198

ilicit este un element obiectiv. Latura asta materială, obiectivă a răspunderii civile este faptul acesta, iar latura subiectivă e vinovăția. Ideea de reținut este că dacă răspunderea care se bazează pe culpă e o răspundere subiectivă și răspunderea subiectivă are nevoie de proba culpei. În materie de răspundere contractuală proba culpei e dispensată, în sensul că se prezumă. Orice inexecutare a unei obligații de rezultat este culpabilă. Există însă și răspunderi obiective care nu au nevoie de culpă, care nu au un element subiectiv și se bazează pe alte rationamente. Aparitia asa-ziselor răspunderi obiective a fost determinată de elementele de facto care faceau foarte grea definirea culpei, cu efectul practic că nu se ajungea la reparație, iar situația era complet dezavantajată pt victimă, adică pentru creditorul reparației. Erau mari probleme când de pildă explodau instalații, se cauzau tot felul de prejudicii datorită unor acciedente industriale, accidente care erau datorate unor masinării, a unor lucruri sau pur și simplu unor persoane care lucrau sub îndrumarea și sub controlul altora și nu se putea face dovada că cineva în mod culpabil a stricat sau a determinat explozia. Nu se putea face legătura subiectivă intre cel care conducea activitatea și cei care pur si simplu au produs prejudiciu si pe cale de consecință dovedirea culpei era imposibilă în practică ceea ce făcea ca spețele să ia o turnură morală foarte negativă, în sensul că pur și simplu era de neacceptat ca situații care produceau daune să nu aibă în drept o soluție din punct de vedere al reparației. Și atunci s-au inventat răspunderiile pe bază de garanție. Garanția in materie de răspundere nu este garantarea executării unei obligații asa cum am învățat până acum. Garanția în materie de răspundere este că trebuie să se determine o persoană solvabila careia să i se pună în sarcină plata reparației, chiar dacă aceasta nu are nici o culpă, nici o vină în producerea prejudiciului. E vorba de garantarea reparației, garantarea în sensul de executare a obligației de reparație. Dacă in materie de răspundere subiectivă făptuitorul este responsabil civilmente există o identitate de persoane intre vinovat, făpuitor și responsabil, în materie de răspundere obiectivă care se bazează pe garanții nu există o asemenea identitate în sensul că cel responsabil civilmente este determinat după alte criterii decat cele subiective și poate să nu aiba nici o legatură de facto cu prejudiciul, dar ese indicat de lege ca fiind ținut la reparație. Aici apare defazajul intre responsabil si responsabil civilmente. În materie de răspundere pentru animale, ex: un câine îi sare la gâtul lui X și îi rupe costumul Armani vă dați seama că nu se poate discuta să răspundă câinele. Nu se poate discuta nici în termeni de culpă, în sensul că persoana a respectat legea, câinele a fost legat, avea botniță, dar câinii sunt imprevizibili, sunt puternici, pur și simplu s-a întâmplat acest prejudiciu. Responsabil civilmente va fi cel care asigură paza juridică, paza câinelui. Pe cale de consecință nici măcar nu are o persoană care prin fapta ei (în acest exemplu) să fi creat un prejudiciu. Prejudiciul a fost creat de un animal. Pe cale de consecință nu poți să discuți deloc despre latura subiectivă, dar în același timp speța scoate în evidență că trebuie să ai un responsabil, trebuie să ai un garant al reparației pentru prejudiciul cauzat de animal. Deci aici este dafazarea, în materia asta de răspundere care este bazată pe garanții. Actualmente se consideră că raspunderile obiective corespund unei garanții. Este important de reținut pentru că efectul practic este că niciodată dacă răspunderea se bazează pe ideea de garanție nu se va cere dovada culpei. Deci culpa nu va intra printre elementele constitutive ale unei răspunderi care se așează pe un fundament de garanție. Fundamentul de garanție este acceptat 100% de toți, și de leguitor, și de doctrinari. Au fost luate evident din altă parte, împreună cu teoria riscului care voia să explice că există un risc care generează pericole, există un risc care se bazează pe o autoritate, există un risc căruia îi corespunde un profit. Și atunci, cel care obtine profitul, cel care conduce, cel care creează starea de pericol ar fi ținut să răspundă. S-a renunțat treptat la această idee, dar 199

dacă vă uitați în Codul civil tot apare termenul de ”risc”. Cert este că în materie de răspundere riscul nu mai poate fi considerat un temei pentru răspunderea obiectivă. Și atunci important asta e: dacă ai o răspundere cu culpă, respectiv o răspundere bazată pe garanție, automat ai nevoie în primul caz de culpă, iar în al doilea caz nu ai nevoie de nici un fel de culpă. Asta este importanța practică. În fine, aici mai trebuie sa vorbim despre functia si principiile raspunderii. Funcția reparatorie a răspunderii În materie civila raspunderea nu este in principiu o pedeapsa, o sanctiune, functia ei este de a repara. Consecinta este ca intotdeauna, pentru a se putea vorbi de raspundere, trebuie sa existe o paguba. Nu exista raspundere fara paguba. Celelalte tipuri de raspunderi juridice nu tin de paguba. Exista infractiuni de pericol, exista contraventii carora nu li se cere in mod constitutiv sa fie dublate sau sa aiba consecinta unei pagube. Pur si simplu paguba nu intra intr-o logica a oricarui tip de raspundere. In mod fundamental paguba este legata de raspundere pentru ca daca nu exista paguba/prejudiciu/dauna, nu rezulta nici un fel de raspundere. Deci nu exista raspundere fara paguba. Rezulta ca functia esentiala a raspunderii este sa repare. Raspunderea nu este o sanctiune si nici o pedeapsa. Functia reparatorie are un efect patrimonial pentru ca genereaza in sarcina responsabilului o creanta in favoarea victimei care este creditorul reparatiei. Principiile raspunderii Principiile sunt de reparare integrala si in natura. Este vorba de asa-zisul principiu restitutio in integrum. Acest principiu se leaga de functia reparatorie si se traduce in ideea ca functia aceasta trebuie sa actioneze ca sa ii plaseze pe subiectii raspunderii cu o secunda inainte de a se produce faptul ilicit. Deci restitutio in integrum este o exigenta a raspunderii care urmeaza sa plaseze victima din punct de vedere patrimonial, prin reparatia pe care ea o primeste, la momentul de dinainte de a se produce paguba. Restitutio in integrum nu trebuie interpretat in sensul ca e vorba de vreo restituire, ci de o restabilire a intregii situatii patrimoniale prin calcularea reparatiei, a daunelor-interese care sa acopere integral paguba suferita de victima. Deci functia asta reparatorie determina un principiu de restitutio in integrum si urmatoarea chestie este ca restitutio asta se face de principiu in natura. In natura inseamna ca daca lucrul a fost rupt, ciobit trebuie reparat in sensul material al cuvantului. Trebuie adus in situatia in care a existat inainte de a se produce delictul civil. Rationamentul este important tehnic deoarece calculul despagubirilor trebuie sa asigure acoperirea intregii pagube. Daca nu se acopera intreaga paguba produsa prin faptul ilicit, nu se respecta principiul reparatiei integrale. Iar reparatia integrala se face nu prin echivalent, ci de principiu se face in natura. Deci dacă ai o mașină „șifonată”, mașina „șifonată” va trebui să fie „deșifonată” și să arate în urma reparației ca și când nu s-ar fi întâmplat accidentul. Nu poate să vină debitorul obligației de reparație să spună: „Cât costă?” „5 Lei” „Uite 5 lei. Eu sunt tip ocupat, n-am timp”. Există instanță pentru tipii ocupați și care nu înțeleg să ia mașina să o repare. Dar să presupunem că se distruge complet mașina. O lași pe o stradă, o parchezi și vine unul de undeva și face niște manevre cu tirul. Și când a ajuns pe mașină, își dă seama că e un pic mai sus tirul. Asta e. Un Logan roșu care nu mai este. E radiat pentru că a fost aplatizat. Automat, reparația în natură înseamnă că responsabilul trebuie să îți dea un Logan de aceeași valoare. Dacă e nou, e simplu. „Domnule, l-am cumpărat alaltăieri, asta e factura”, de unde rezultă că tu ești obligat în natură. Vedeți, asta este obligația responsabilului că nu este, în același timp, obligația creditorului să accepte în natură. Creditorul are o opțiune, în sensul: „Domnule, nu mai îmi trebuie Logan. Dă-mi 1375 de euro că atâta am dat alaltăieri pe el și o să-mi iau un Volkswagen”. 200

Deci ideea este că dacă se ajunge la reparația în natură responsabilul trebuie să dea în natură bunul. Și în exemplul nostru era Logan. Întrebarea mea este: tehnic, cum se face asta? Vine la dumneavoastră proprietarul Loganului și responsabilul. De obicei într-o asemenea speță e vorba de comitenți. Vine comitentul și spune „De acord”. Nu e neapărată nevoie să ajungă la judecăți. Răspunderea nu înseamnă neapărat executare judiciară și angajarea unui proces. Nu. Pur și simplu, oamenii se înțeleg. Acuma așa este. Trebuie reparat prejudiciul, prejudiciul se repară în natură, părțile cad de acord la valoarea prejudiciului, fac un document, scriu toată povestea și se ajunge la chestia: „Cum îi iau eu Loganul și îi dau lui ăsta?”, că vă dați seama, nu sunt mere, că dacă ar fi mere, ar fi foarte simplu. Suni la ușă „Ți-am adus o tonă de mere”. Cu Loganul nu merge așa pentru că comitentul nu produce Logan și, chiar dacă ar produce, ar trebui să se întâmple ceva. Cum credeți că se întâmplă sau care ar fi soluția? Ce i-ați spune? Cum se repară? Deci efectiv, nu povești. În natură, în cazul ăsta. Bunul e un Logan roșu înmatriculat pe Ilfov, plătit întreg, tot, oamenii se înțeleg, deci nu e nevoie să îi trimiteți la judecată. Și-au dat seama că orice judecată presupune să vă plătească pe dumneavoastră că o să fiți avocați... De ce să mai plătească avocați? Dar pur și simplu mă întreabă: „Cum fac chestia asta? Eu sunt de acord”. Dar ideea nu e să îi dau 8300 că întrebarea nu e cum să îi plătesc 8370 euro. Aia se plătește fie prin virament, fie iei plasa de un leu o umpli și o duci. Cum se face plata în situația asta? Colegă: se dau banii... Profesor: Nu banii. De ce să îmi dați mie banii, să mă duc eu să stau la coadă să cumpăr ceva? Nu să mă puneți pe mine să fac ceva că așa, următorul pas e în felul următor: Îmi dați banii, păi nu mai pot să fac deosebirea dintre reparația în natură și (...). Reparația în natură, dacă e stabilită, trebuie să depindă de faptul debitorului, nu că creditorul ia banii și își cumpără. Aia nu e executare. Coleg: ar trebui asigurătorul să despăgubească... Profesor: nu e vorba de asigurător. E altă speță. Coleg: îi cumperi o mașină Profesor: Cum îi cumperi o mașină? În primă fază te duci tu responsabil și îi cumperi mașină? Păi ce? Cum? Deci tu ești Ion și cumperi o mașină. După aceea mergi la Gheorghe care e victima ta? E clar că trebuie să fie o cumpărare că dacă nu e o cumpărare de Logan e un furt de Logan. E cert asta. Plata înseamnă executarea voluntară a ce? A oricărei obligații indiferent de natura, de prestație etc. Deci actul o să fie in toate cazurile unul de plată. Așadar se aplică regimul comun al obligațiilor. Deci va fi o chestiune de plată. Din punct de vedere practic nu există decât două variante: 1) Fie debitorul cumpără pe numele lui mașina și o transferă juridic printr-un act de plată (nu vânzare-cumpărare) creditorului. Dreptul real se va transmite și o sa devină proprietar victima prejudiciului 2) Cealaltă variantă care ar putea fi? Care să fie asemănătoare cu aceasta și să nu i se dea bani. Coleg: donație Profesor: Nu. De ce aveți nevoie de donație, de contract, când există actul plății? Plata este un contract, un act, nu e un fapt. Asta văd că nu înțelegeți. Nu avem nevoie de donație, avem nevoie de înțelegerea vânzătorului să facă actele cu debitorul obligației de reparație pe numele creditorului reparației, adică a victimei. Lucru care din punct de vedere practic nu se va realiza pentru că automat se va cere o dovadă. Acestea ar fi variantele. E de subliniat aici că funcția reparatorie, principiile care guvernează răspunderea și indiferent dacă există sau nu contrarietate (pentru că trebuie să existe în definitiv contrarietate între creditor și debitorul reparației) nu exclude ideea de 201

plată, ci o include și automat răspunderea nu duce la proces/ acțiune în justiție. Acțiunea în justiție dublează răspunderea ca tip de executare silită a creanței. „Dom’le ăla nu recunoaște nimic, nu vrea nimic” și atunci e ca un debitor normal, ca un debitor contractual care nu vrea să execute. Nu numai că nu vrea să execute, nu recunoaște că ar avea de plătit ceva. Atunci acționezi în justiție și ai o acțiune în justiție. Ideea este ca funcția reparatorie să nu o legați exclusiv de acțiunea în răspundere, de acțiunea în responsabilitate, de acțiunea în justiție. O asemenea acțiune există atunci când părțile raportului de răspundere nu se înțeleg. Dacă ele se înțeleg în legătură cu obligația de reparație, funcția reparatorie se desăvârșește prin plată. Specii de răspundere Codul civil aranjează diferitele specii de răspundere. Vom vedea că există tot felul de excepții de la funcția reparatorie când răspunderea se comportă (uneori) ca o sancțiune unde nu mai este vorba de o reparație, ci de estimație, un fel de compensație. Cu alte cuvinte atunci când prejudiciul e de o anumită natură și e un prejudiciu material, incorporal sau moral atunci se pune problema de evaluare, nu de măsurare a prejudiciului. Spre exemplu, atunci când îl jignești pe unul automat se va pune problema cât valorează prejudiciul, iar chestia asta nefiind cântăribilă automat nu poți să mai ajungi la ideea ca este o reparație. Spuneam că există o structură care e dată de Codul Civil pentru că există mai multe tipuri de răspundere: Există o răspundere subiectivă care e directă și e pentru fapta proprie. Aici are importanță că responsabilul civil e făptuitorul. Răspunderea e directă pentru că se angajează patrimoniul său, iar temeiul răspunderii e subiectiv. Toate acele elemente sunt sinonime, dar vedeți că din punct de vedere tehnic, ele definesc structura răspunderii. Deci răspunderea directă pentru fapta proprie sau subiectivă este una și aceeași specie. Culpa trebuie să fie dovedită și este un element cât se poate de distinct față de fapt. Al doilea aspect este că această răspundere directă ar putea să fie considerată (mai mult din punct de vedere istoric) ca un fel de drept comun, în sensul că se angajează de câte ori se poate dovedi culpa. Uneori nu este operantă pentru că fapta culpabilă nu aparține direct sau nemijlocit făptuitorului, ci este săvârșită prin intermediul unor instalații, mașini, lucruri sau cu ajutorul animalelor. Contactul nemaifiind direct între făptuitor și victimă, nu se mai pune problema de o răspundere directă. Ideea este însă că, dacă păstrăm aliniamentele de care am povestit și înțelegem că culpa e un fel de temei al oricărui tip de răspundere generic vorbind, automat răspunderea subiectivă ar trebui să fie un drept comun. Ceea ce înseamnă ca celelalte răspunderi sunt speciale. Fiind speciale, ar trebui ca elementele lor să fie interpretate strict, lucru care nu se întâmplă însă din punct de vedere practic tot timpul. Dar ce se întâmplă strict este că, dacă e vorba de altă răspundere decât subiectivă trebuie reținută ideea că doar legea poate să inventeze alte tipuri de răspundere obiectivă, indirectă. De aici tragem un al doilea argument cum că răspunderea de drept comun ar trebui să fie subiectivă. Cu alte cuvinte, părțile nu pot să se înțeleagă sau nu pot să existe contracte care să aibă efecte în sensul de a genera tipuri de răspundere altele decât cele reglementate de lege. Potrivit schemei din Codul civil, avem în al doilea rând răspunderea pentru fapta altuia. Acestea sunt răspunderi mediate, în sensul că responsabilul civilmente nu este făptuitorul, făptuitorul fiind o persoana pentru care primul e ținut de lege să răspundă. Codul civil vorbește de răspunderea comitenților și răspunderea părinților. Acestea sunt singurele răspunderi pentru fapta altuia, nu mai există altele. E o răspundere indirectă pentru că nu se bazează, în principiu, pe un contact între activitatea celui responsabil și victimă. Contacul este asigurat de fapta săvârșită de 202

persoana pentru care se răspunde. Deci avem responsabil, făptuitor și victimă, iar raportul juridic va fi între victimă și responsabil, deși raportul faptic este între victimă și persoana pentru care se răspunde. De exemplu 2 copii de 12 ani se joacă în curtea școlii în timpul orei de sport și unul îl lovește cu pumnii pe celălalt. Dacă este angajată răspunderea, ai o victimă, ai o pagubă și ai un responsabil – părinții . Este o chestie intermediată această răspundere și e important să reținem că are alte elemente pe care o să le vedem. Există de asemenea și o răspundere pentru lucruri care de fapt există pentru lucruri însuflețite și neînusflețite – lucruri propriu-zise și animale. Răspunderea pentru animale nu este decât o formă de răspundere pentru lucruri pentru că din punct de vedere civil, animalele sunt lucruri. Totuși, de lege lata, se face distincție între răspunderea pentru lucruri și răspunderea pentru animale. Fundamentul veți vedea că este paza, care este o direcție de control și supraveghere pe care cineva o exercită asupra bunului și acest cineva este responsabilul. Ar fi absolut aberant să condamnăm câinii la închisoare. Ideea este că de data asta între responsabil și victimă este fie un animal, fie un lucru care creează legătura materială/faptică între prejudiciu și fapta păgubitoare. Deci există această intermediere pentru lucruri. Mai există aici (la răspunderea pentru lucruri) două răspunderi speciale și de obicei fac spețele încât să combin toate acestea ca să nu vă prindeți la examen foarte repede. E vorba de răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului și actio de effusis et dejectis. Le vom vedea, sunt niște răspunderi obiective, care nu se bazează pe ideea de pază. A studia răspunderea nu înseamnă decât a studia de fapt elementele constitutive pentru că fundamental trebuie să reținem că victima are un drept de opțiune între oricare dintre aceste răspunderi. Victima nu are drept de opțiune între răspunderea contractuală și cea delictuală pentru că regula non cumului o oprește, dar victima nu are decât să aleagă să facă dovada că câinele a fost ațâțat să muște, deci e vorba de intenția, culpa gravă a „instigatorului” sau pur și simplu victima va merge pe ideea de pază și răspunderea va fi obiectivă. Deci, din punct de vedere practic, victima va alege calea pe care o consideră cea mai ușoară de dovedit. E un fel de oportunism juridic și Codul civil pur și simplu se bazează pe ideea că totul este reglementat ca să ajute victima. Săptămâna viitoare vom vedea condițiile de dovedit, de cumulat pentru a vorbi de răspundere.

CURSUL 13 Am inceput saptamana trecuta sa discutam despre raspundere si v-as aminti 2-3 idei fundamentale. Inainte de toate, din punct de vedere strict tehnic, raspunderea civila intereseaza pentru ca este o sursa de obligatii si din punctul acesta de vedere se poate defini 203

raspunderea ca fiind o obligatie in sarcina celui care a cauzat un prejudiciu sau in sarcina persoanei care e tinuta legal sa repare paguba creata. Avem de-a face cu un creditor si cu un debitor, cu un raport juridic de obligatie care spuneam ca este ordinar si pe care legea il trateaza ca si cand ar fi iesit de oriunde altundeva in sensul ca nu i se asigura un regim special. Nu este un regim special. Avem victima prejudiciului care este de fapt creditorul reparatiei si avem debitorul reparatiei care este tinut sa faca, sa nu faca sau sa dea ceva de natura sa duca la repararea prejudiciului. Deci vedeti ca este o creanta si creanta asta intereseaza raspunderea si dincolo de orice fel de discutii ati vazut ca aceasta raspundere poate sa fie inteleasa fie directa, fie pentru fapta proprie, adica o raspundere subiectiva (si atunci faptuitorul/faptasul/responsabilul civil este identic pentru ca este una si aceeasi persoana care a savarsit delictul civil, care este tinuta sa repare consecintele pagubitoare), fie este vorba de o raspundere obiectiva indirecta, fie pentru alte persoane, fie pentru anumite lucruri sau anumite circumstante. Aici se creeaza o falie intre persoana (daca exista o persoana pentru care se raspunde) care a savarsit direct, nemijlocit prin fapta sa prejudiciul si persoana care devine debitorul obligatiei de reparatie care este asa-zisul civilmente responsabil sau responsabilul civil. Aceasta ruptura este permisa datorita tehnicilor folosite de Codul civil de a face disctinctie intre cele 2 tipuri de raspundere. Mai spuneam de asemenea ca din punct de vedere tehnic, ceea ce se studiaza aici nu este creanta deoarece creanta este una obisnuita, ceea ce se studiaza sunt conditiile care trebuie sa fie indeplinite pentru a se ajunge la angajarea raspunderii. Deci trebuie facute diferente intre conditiile tehnice care trebuie sa fie verificate si probate practic. Trebuie verificat daca e vorba de o raspundere directa, indirecta, subiectiva sau obiectiva. Toate spetele se bazeaza pe faptul ca trebuie sa verifici anumite lucruri si practic, cand nu mai este o speta de scoala, trebuie sa faci dovada anumitor lucruri. Tot din acest punct de vedere, am vazut ca exista o diferenta de lege lata neta intre raspunderea contractuala si cea delictuala, in sensul ca atunci cand delictul civil este inexecutarea unei obligatii contractuale, se va angaja raspunderea contractuala, victima neavand posibilitatea sa aleaga intre raspunderea contractuala si delictuala, neavand posibilitatea sa combine regulile de la cele 2, dupa cum este interzis sa recurga la raspunderea delictuala in conditiile in care la raspunderea contractuala nu e asigurata reparatia integrala a prejudiciului. Este vorba de asa-zisa regula a necumulului si, ajuns aici, va aduc aminte ca de fapt vom studia exclusiv raspunderea asa cum este ea reglementata in Codul civil pentru ca exista si raspunderi speciale reglementate in legi speciale, coduri speciale care nu fac decat aplicatia anumitor reguli din materie de drept comun. Deci daca stii raspunderea de drept comun automat te descurci si in legislatia speciala, mai ales ca legislatia speciala este mult mai fluctuanta decat Codul civil. Din acest punct de vedere am subliniat si ideea ca anterior, adica sub imperiul Codului civil vechi erau foarte putine articole care reglementau aceasta chestiune cu titlu general, erau articolele 998 pana la 1003 inclusiv, in timp ce astazi avem de la 1349 vreo 50 de articole incolo, avem o raspundere speciala in materie contractuala dupa cum exista raspunderi speciale la 254, 252 in materie de atingeri aduse drepturilor extrapatrimoniale, aspecte cu care v-ati intalnit de altfel in anul I. Ne vom ocupa strict legat de aceasta raspundere generala. Spuneam de asemenea ca in definitiv, daca exista diferente intre raspunderi, dpdv tehnic raspunderile sunt distincte pentru ca trebuie sa fie indeplinite conditii diferite la momentul la care s-a creat o paguba si se doreste reparatia. Pe cale de consecinta, va trebui sa vedem care sunt conditiile raspunderii civile delictuale si din acest punct de vedere exista intotdeauna 2 seturi de elemente care trebuie sa fie probate: 204

-

un set care cuprinde elementele comune tuturor raspunderilor (din Codul civil sau din alte legi) - un set de elemente care fac diferenta intre raspunderile civile, respectiv conditiile speciale. Deci avem conditii generale care trebuie intotdeauna verificate. 1. Dpdv tehnic intotdeauna trebuie sa existe un prejudiciu si acesta este primul lucru pe care il verificati. Va dau spete in care nu exista prejudiciu si va intreb care este tipul de raspundere si luati o plasa la fel de mare cat e judetul Suceava. Deci fiti atenti. Prima data trebuie sa verifici prejudiciul pentru ca functia raspunderii este reparatorie. Fiind o functie reparatorie, nu sanctionatorie, estimatorie s.a.m.d, vei verifica primul element: exista sau nu prejudiciu? 2. Al doilea element comun tuturor tipurilor de raspundere este raportul de cauzalitate care este o chestiune semiintelectuala, semiidioata si foarte greu de determinat dpdv abstract. Dupa aceea exista o cauza eficienta, dar nu ne intereseaza chestia asta, in sensul ca trebuie sa existe un raport de cauzalitate intre ceea ce determina prejudiciul si prejudiciul in sine. Adica prejudiciul trebuie sa aiba o cauza si cauza asta trebuie sa fie pe lumea asta, iar raportul de cauzalitate stabileste legatura intre responsabilul civil si dauna. Deci practic sunt 2 lucruri generice care intra in categoria conditiilor generale care trebuie sa fie verificate si probate, indiferent de tipul concret de raspundere: prejudicul, respectiv raportul de cauzalitate. In momentul in care ai o raspundere speciala (si exemplul pe care o sa vi-l dau este raspunderea subiectiva pentru fapta proprie) automat aduci si elementele care sunt specifice raspunderii directe subiective pentru fapta proprie. Si exista un element sau o latura subiectiva, ceea ce inseamna ca ai o vinovatie si vinovatia asta, subliniez de pe acum, este o chestie specifica doar raspunderii directe. Acesta este un element special la care se adauga fapta personala a responsabilului. Deci ai fapta vinovata care genereaza (si aici e raportul de cauzalitate) un prejudiciu. Si atunci ai toate cele 4 elemente ale raspunderii civile subiective. Observam ca in materia raspunderii subiective avem 2 elemente generale (prejudiciu, raport de cauzalitate), 1 element subiectiv (vinovatie) si fapta proprie a celui care este tinut sa raspunda pentru fapta sa. Trebuie sa retineti ca atunci cand se pune intrebarea „ce fel de raspundere este?” trebuie sa verificati dpdv tehnic 2 randuri de conditii. Daca nu sunt indeplinite conditiile generale nu se ajunge la raspundere. Prima data va uitati la prejudiciu. Babeste va uitati „e prejudiciu?” Da. Bun. Care sunt atunci elementele nu generale, ci alea speciale? Pai e vorba de unul care i-a tintit capul cu un bostan victimei. Fapta lui e personala si e si vinovat. Sau este unul care a aruncat de pe pod tot felul de lucruri sa vada daca nimereste biciclistii cu casca verde si este vorba de o fapta personala. Deci vedeți aici, deși teoretic aveți raport de cauzalitate + prejudiciu în ceea ce privește condițiile generale, trebuie întotdeauna să vă uitați la prejudiciu pentru că raportul de cauzalitate strict practic e absorbit in rem. O să vedeți că acel fapt care generează nu poate să aibă decât o consecință și dacă consecința este o daună pe care o priviți ca un prejudiciu, automat va fi o chestie de răspundere. Deci e foarte important să vă uitați la condițiile speciale pentru că numai uitându-vă la condițiile speciale veți determina tipul de răspundere. Și spetele se bazează pe faptul că tot se aduce în față și se subliniază o condiție specială care nu este a răspunderii respective. Tot se spune „ăla nu a fost vinovat” și din speță rezultă că nu a fost vinovat. Nu o fi fost vinovat, dar problema este că răspunderea 205

este obiectivă. La răspunderea obiectivă, de pildă la răspunderea pentru lucruri, elementele speciale (care trebuie să fie îndeplinite alături de cele generale) se referă la o chestiune juridică legată de pază (care anterior se numea pază juridică). Paza aceasta este o stare de fapt definită ca o putere de direcție și control asupra unui lucru care e folosit în interesul păzitorului / de paznic. Acest element nu are o culpă, nu are o latură subiectivă și răspunderea pentru lucruri se angajezează automat și indiferent dacă este de decelat o culpă. Acum este evident că dacă stăpânul răspunde pentru câinele care sare în beregata victimei și o sfâșie, fapta e a lucrului, a animalului și nu interesează din punct de vedere tehnic, juridic, ci doar de facto ca fapta aceasta să stabilească un raport de cauzalitate între acțiunea animalului și prejudiciu pentru că de fapt raportul de cauzalitate este inclus. Deci inducerea în eroare se face prin combinarea condițiilor și asta trebuie să fiți foarte atenți la speță că se crează impresia că este răspundere de tip X căreia îi lipsesc elementele sale specifice. Ați văzut că sunt tipuri de răspundere care au temeiuri diferite și atunci în speță de pildă vreau să creez confuzie ca să verific dacă v-ați prins care sunt condițiile de îndeplinit. Foarte frecvent în speță aveți comparația între două tipuri de răspundere obiectivă. De exemplu ar fi îndeplinite condițiile pazei pentru răspunderea de lucruri, dar în discuție este o răspundere (tot obiectivă) pentru ruina edificiului. Veți vedea că această răspundere se angajează în sarcina proprietarului. Deci proprietarul răspunde pentru că este proprietar și punct. Cu alte cuvinte, pentru ruina edificiului nu se răspunde în temeiul/baza raportului de putere de control (în baza a ceea ce se numește pază) și atunci se creează așa o confuzie. Diferența este o dată că nu-i pază și a doua este că la răspunderea pentru lucruri nu contează ca păzitorul să fie titularul unui drept real, deci nu contează dacă este proprietar, pe când în materie de ruina edificiului este o răspundere pusă în sarcina exclusivă a proprietarilor, nu a posesorilor, nu a detentorilot precari și așa mai departe. Ultima chestiune înainte de a trece să vorbim despre prejudiciu este capacitatea delictuală. Vreau foarte pe scurt să vă atrag atenția că această capacitate delictuală este o chestiune care se analizează exclusiv dacă răspunderea este subiectivă, ceea ce înseamnă că unii autori o introduc ca element distinct sau element special al răspunderii subiective, al răspunderii pentru fapta proprie. Capacitatea delictuală nu are de-a face cu tipurile de răspundere indirectă ori cu tipurile de răspundere obiectivă, iar discuția este dacă această capacitate este sau nu distinctă de capacitatea civilă. Că este sau nu un element distict de celelalte elemente speciale ale răspunderii nu ne interesează pentru că de fapt sunt unghiuri diferite. Esența problemei este în felul următor: capacitatea aceasta nu este altceva decât posibilitatea de a pune în sarcina unei persoane obligația de reparație. Deci nu se leagă de acte juridice, nici de fapte în general, ci se leagă de faptele juridice delictuale, de delictele civile. Și legea vede în capacitatea delictuală o posibilitate a persoanei de a fi trasă la răspundere. Cum? Devenind debitorul obligației de reparație. Deci când îți pui problema capacității delictuale, îți pui problema cine poate să răspundă? Numai cine are capacitate. Dar vedeți capacitatea aceasta nu este în materie de răspundere obiectivă sau răspundere indirectă. Este strict subiectivă, deci dacă este vorba pur și simplu de o răspundere directă. Dacă nu este răspundere directă nu se vorbește despre capacitatea delictuală. Capacitatea este legată răspunderea subiectivă pentru că definește o stare de conștiență subiectiv și psihologic care se leagă de vinovăție, în sensul că vinovăția nu poate să fie imputată decât persoanelor care sunt conștiente și libere. Prin urmare, când se vorbește de capacitate trebuie să fie o vârstă îndeplinită. Legea civilă stabilește capacitatea deplină la 14 ani (e vorba de capacitate delictuală). Rezultă că dacă există capacitate în legătură cu o persoană sau persoana este capabilă delictual, i se poate reproșa o culpă, culpa este un element al răspunderii subiective, rezultă că persoana poate fi ținută să repare prejudiciul. 206

Legea instituie o prezumție de capacitate. Automat majorii au capacitate, numai că legea coboară foarte mult, coboară la 14 ani. Spre deosebire de materia actelor juridice și sub 14 ani se poate in concreto face dovada că a existat capacitate. Se poate angaja o răspundere specială care este estimatorie și nu neapărat reparatorie atunci când deși nu există capacitate și nu se poate răspunde indirect, se angajează așa-zisa răspundere subsidiară. Voi reveni asupra ei. Deci problema de capacitate este legat de vârstă și vedeți atunci din punct de vedere al speței să fie o anumită vârstă. De obicei urmăresc să fac confuzia cu 16 ani. Nu are nimic de-a face cu capacitatea de exercițiu, nu are nimic de-a face cu actul juridic. Capacitatea aceasta este de fapt discernământul, formulat altfel. Se poate dovedi că există discernământ și dacă ești sub 14 ani și atunci legea face pur și simplu diferența aceasta formală. Vedeți că nici o persoană pusă sub interdicție nu are capacitate de exercițiu, este decăzută din posibilitatea de a încheia singur și personal acte juridice și pe cale de consecință e reprezentată, dar aici nu se pune problema aceasta pentru că nu există mecanismul decăderii din capacitatea delictuală. Pur și simplu un interzis e considerat având capacitate delictuală dacă are 14 ani, deci este prezumat pur și simplu. Rezultă că de fapt punerea sub interdicție nu are decât o consecință – în materie de acte juridice. Lipsește capacitatea de exercițiu, nimic altceva. Aici nu este vorba de capacitate de exercițiu. Capcitatea aceasta trebuie să o verificați exclusiv dacă este vorba de o răspundere subiectivă. Dacă răspunderea nu este subiectivă nu ne interesează în speță. De asemenea, vedeți, nu faceți legături cu capacitatea din materie de acte juridice pentru că veți lua țeapă. Evitați identificarea capacității delictuale cu capacitatea de exercițiu În paranteză dacă e vorba de act juridic atunci e vorba de capacitate de exercițiu și de folosință. Dacă e vorba de fapt ilicit atunci e vorba de capacitate delictuală. Dacă sunt probleme legate de chestii succesorale, o transformi în titular de drepturi dacă persoana are capacitate succesorală. Practic la asta se referă toată discuția asta cu capacitatea, iar în materie de răspundere capacitatea delictuală seamănă într-o anumită măsură cu ceea ce se întâmplă în răspunderea penală. Acolo știți că nu se răspunde penal decât de la o anumită vârstă. Cam așa ar fi și aici, aceeași viziune, numai că viziunea aceasta este un pic mai laxă pentru că este vorba pur și simplu de o răspundere care are consecințe de natură patrimonială, de unde se poate discuta la infinit despre dobândirea de capacitate și la o altă vârstă decât cea legal stabilită. Deci prezumțiile de stabilire a capacității diferă în natura lor în funcție de tipul de capacitate pentru că niciodată nu se va putea admite în materie de act juridic că un minor de nouă ani are capacitate deplină de exercițiu. CONDIȚII GENERALE 1. Prejudiciul Vom discuta despre primul element fundamental pentru orice tip de răspundere, anume prejudiciul. Eu fac diferența între prejudiciu și daună. Veți vedea că din punct de vedere strict tehnic prejudiciul reparabil sau prejudiciul civil este expresia patrimonială a unei daune care înseamnă nimic altceva decât sfidarea/încălcarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim. Din acest punct de vedere prejudiciul este o cuantificare, o traducere juridică a unei pierderi materiale, a unei pierderi în general. Este o expresie patrimonială pentru că se va naște un raport juridic de obligație, iar acest raport juridic de obligație are un obiect și obiectul acesta se referă de fapt la o prestație care trebuie să fie executată cu titlu de reparație și atunci prejudiciul nu este decât inversul patrimonial al despăgubirilor care urmează să fie plătite. Aceasta datorită funcției reparatorii a răspunderii. În momentul în care ai prejudiciu trebuie să ai răspundere sau poți să ai un anumit tip de răspundere pentru că se poate stabili pur și simplu valoarea 207

reparației, mărimea cuantumul reparației a daunelor-interese. Daunele-interese, reparațiile nu constituie decât partea inversă a prejudiciului. Adică lucrurile văzute de la victimă către făptuitor, către responsabil. Victima vede că și-a înregistrat un prejudiciu, vede că i s-a distrus un bun, a pierdut un bun, s-a stricat un bun. Din acest punct de vedere pur și simplu este un minus patrimonial. Dinamica reparației face ca debitorul, cel care este ținut să facă această reparație, pur și simplu să vadă tot un minus, dar pentru el cu funcția juridică de a repara minusul victimei, care este creditorul. Deci așa vă explicați că există o funcție fundamental reparatorie a răspunderii și această funcție reparatorie se leagă de prejudiciu. Nu ai prejudiciu nu ai răspundere. Dacă vă uitați la celelalte tipuri de răspundere: contravențională, penală, morală politică, fiscală și așa mai departe nu este nevoie ca întotdeauna să existe un prejudiciu. Prejudiciul nu constituie un element definitoriu și generic pentru aceste tipuri de răspundere pe care le-am amintit. În timp ce pentru răspunderea civilă este o chestiune definitorie. Prejudiciul acesta poate să fie privit din punct de vedere strict material ca o daună. Adică faptul că un lucru nu mai funcționează sau nu mai există sau nu își mai îndeplinește funcțiile economice în urma impactului cu faptul ilicit. Această daună este o stare de fapt. Vezi că ceasul s-a oprit, vezi că roțile s-au desumflat de la mașină, vezi că nu mai ai ștergătoarele la automobil și așa mai departe. Este o stare de fapt – tu observi că bunurile tale sunt diminuate, observi că există o pagubă. Din punct de vedere însă strict tehnic ai nevoie ca această daună să fie catalogată ca fiind un prejudiciu, iar prejudiciul din punct de vedere civil nu este decât atingerea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim. Așa se justifică tehnic, juridic răspunderea și așa se poate explica și calcula patrimonial dauna. Cu alte cuvinte, dauna este o chestiune materială, iar prejudiciul este o chestiune patrimonială pentru că prejudiciul nu este decât vexarea unui drept sau a unui interes. De regulă se vexează, adică se atinge un drept patrimonial. Pe cale de excepție pot să fie atinse și drepturi extrapatrimoniale, după cum pe cale de excepție pot să fie atinse și simple interese, voi reveni. - drepturi extrapatrimoniale Când atingerea este la un drept extrapatrimonial diferența fundamentală de stabilit este între daună și prejudiciu. Dincolo, dacă este vorba de lucruri distruse, spui instinctiv „am avut un porc, porcul a fost călcat de tir datorită tiristului, un porc face 1200 RON, dreptul de proprietate asupra porcului a fost desființat odată cu porcul” – aici este o legătură „mecanică” între drept și obiect pentru că este vorba de dreptul real care poartă asupra obiectului care a dispărut fizic. Deci aici să stabilești o diferență între daună și prejudiciu nu este un mare fâs și de asemenea nu este o mare chestiune care din punct de vedere practic să intereseze. Nici măcar din punct de vedere intelectual pentru că dispariția dreptului de proprietate în exemplu se realizează prin dispariția obiectului asupra căruia poartă dreptul și dumneavoastră știți foarte bine că drepturile reale trebuie să poarte asupra lucrurilor și lucrurile acelea devin bunuri ca urmare a efectului acestor drepturi reale. În momentul în care dispare obiectul, dispare și dreptul, iar dreptul acela fiind o valoare patrimonială, autmoat este un minus patrimonial la victimă în patrimoniu. Și atunci se pune problema de reparație. În momentul în care însă este vorba nu de drepturi patrimoniale, ci de drepturi extrapatrimoniale, atunci diferența între daună și prejudiciu apare cât se poate de evident, în sensul că nu se aduce atingere unui drept real, unei creanțe, unei stări de fapt care merită să fie ocrotită juridic, ci pur și simplu se realizează atingerea unor drepturi extrapatrimoniale. Dreptul la onoare, elemente de identificare ale persoanei: nume, prenume și așa mai departe. Aestea nu sunt valori patrimoniale, de unde rezultă că nu poate 208

să fie stabilit un raport direct cauzal între daună și prejudiciu, ci e nevoie de o evaluare și această evaluare este strict juridică și această evaluare măsoară distanța între dauna materială (care nu există în speță) și prejudiciul care va constitui contra echivalentul daunelor-interese sau invers daune-interese contra echivalentului. De exemplu să ne gândim că este o campanie de presă și o anumită persoană este pur și simplu făcută cu ou și cu oteț și se consideră că este ultragiată, jignită și că anumite valori care sunt exprimate juridic prin drepturi subiective asupra personalității, cum este onoarea, au fost afectate. Onoare aceasta este o valoare extrapatrimonială care are un corespondent din punct de vedere tehnic într-un drept, dreptul acela subiectiv dacă a fost încălcat poate să fie evaluat (nu cântărit) patrimonial. Deci întotdeauna la valorile extrapatrimoniale este vorba de o evaluare, nu de o cântărire a prejudiciului. Ceea ce înseamnă că funcția reparatorie a răspunderii nu joacă și asta este o excepție de la restituitio in integrum. Deci atunci când nu se poate decât evalua (datorită naturii dreptului atins) pierderea suferită de persoană, răspunderea nu mai îndeplinește funcțiile ei reparatoarii, ci doar estimatorii, considerându-se că este mai bine să se acorde chiar cu aproximație o despăgubire decât să rămână neatinse drepturile extrapatrimoniale. Deci e vorba de un fel de echivalare. Echivalarea aceasta face diferența între ce este dauna și ce este prejudiciul. De aceea se vorbește pur și simplu de prejudicii morale. La prejudiciile morale este vorba întotdeauna de o evaluare. Nu se poate face o cântărire patrimonială. Deci prejudiciul este de o anumită natură – extrapatrimonială, iar reparația este întotdeauna patrimonială. Răspunderea trebuie să fie de lege lata patrimonială, este vorba de o creanță. Nu se naște creanța reparației / nu se naște creanța de răspundere, nu e răspundere. Și există răspundere chiar în ipoteza în care pur și simplu se cere să se constate că a fost deranjat un drept extrapatrimonial. Deci o dată vedeți că este pur și simplu o defazare între o stare de fapt care este dauna și o stare de drept care este prejudiciul. - drepturi patrimoniale Foarte important este că, dincolo de drepturile extrapatrimoniale care constituie de fapt o excepție în toată discuția aceasta, drepturile patrimoniale constituie regula și drepturile patrimoniale care sunt atinse justifică, prin pierderea datorată acestei atingeri, reparația. De aceea se spune că prejudiciul este condiția și măsura răspunderii. E condiție pentru că dacă nu ai prejudiciu, nu ai răspundere; este măsură deoarece cântărirea creanței de reparație se face în funcție de prejudiciu. Ai un prejudiciu de 10, principiul reparației integrale presupune ca făptuitorul să plătească 10. Deci e condiție și măsură. Această judecată de valoare care este cerută în această materie este specifică dreptului în definitiv pentru că judecata de valoare nu face altceva decât să transforme o realitate de facto – vezi că lucrul s-a distrus, aveai o bicicletă pe care ai legat-o înainte să te duci să-ți cumperi o coca-cola și când ieși din magazin vezi că nu a mai rămas bicicleta. Bicicleta este bineînțeles un lucru, dar este un bun și vreau să subliniez că de fapt răspunderea se referă la dreptul de proprietate. Din punct de vedere strict tehnic prejudiciul este o atingere a unui drept subiectiv. Și am dat exemplul de drept de proprietate, dar și drepturile de creanță pot să fii atinse, deranjate și să justifice o reparație. Pot să fie și stări juridice așa-zis de fapt cum e posesia care să fie temeiul unui prejudiciu. Dumneavoastră știți că posesia este apărată prin acțiunile posesorii care pot să fie dublate de acțiuni în răspundere. Posesorul avea o posesie care merita să fie apărată și pur și simplu se constată că după ce că s-a intrat pe terenul posesorului s-a și disctrus ce avea el acolo construit și sau cules și roadele a ceea ce a semănat și pe cale de consecință va avea o succesiune de prejudicii persoana care exercita posesia. 209

- interese Legea mai adaugă aici și interesul. Asta este o chestie foarte interesantă și de fapt Codul civil instituie regula că prejudiciul poate să constituie și o atingere adusă unui interes. Interesul acesta trebuie să fie legitim, serios și să aibă o aparență de drept. De cele mai multe ori și practic cam acesta este exemplul: interesul este legitim, serios și are aparența exercițiului unui drept când este vorba de întreținere datorată unei persoane care nu are un drept subiectiv la această întreținere. De pildă soțul întreține un copil al celuilalt soț, dar care nu este copilul său. Sunt oameni care preferă familiile gata făcute. Din punct de vedere juridic soțul într-un asemenea exemplu, care nu este tatăl sau mama copilului în discuție, nu are niciun fel de obligație să presteze întreținere, dar din anumite motive, mai ales umane se prestează întreținere, de unde rezultă că întreținutul are un interes care e foarte legitim pentru că nu e nimic ilegal, e foarte serios, în sensul că s-a continuat în timp (seriozitatea aici înseamnă că nu sunt acte sporadice, nu este întâmplătoare. Este o întreținere care se desfășoară de-a lungul timpului și se poate proba acest lucru. Deci serios înseamnă inversul sporadicului sau întâmplătorului în cazul interesului). Și după aceea, pentru ceilalți, se creează impresia că de fapt cel care face întreținerea, întreținătorul, ar fi ținut de o obligație, întreținutul având corelativ un drept la întreținere. Nu e așa, în drept nu există o asemenea obligație, dar se creează aparența. Nu este copilul lui, nu este un drept subiectiv, este pur și simplu o aparență. Pe cale de consecință acesta este interesul. Acesta este exemplul foarte frecvent și practica de aici pe asta s-a coagulat înainte de apariția reglementării actuale (pentru că și înainte de a exista de lege lata o asemenea soluție se considera că interesul legitim poate să fie reparat și interesul legitim era oglindit, era exemplificat pur și simplu printr-o întreținere care nu era obligatorie, care nu corespundea unei stări de drept, ci unei stări de fapt). Deci vedeți, acesta poate să fie interesul. Pe cale de consecință într-o speță trebuie să verificați dacă din punct de vedere tehnic prejudiciu înseamnă atingere la un drept subiectiv, indiferent că aceasta este patrimonial sau nepatrimonial, indiferent dacă este o creanță, este un drept real, iar dacă este o chestiune de avantaj ori profit patrimonial se admite reparația și dacă interesul este legitim. Aceasta este o chestiune foarte interesată dacă stați să vă gândiți. Aceasta este o situație, practic, în care dreptul civil vrea să asigure un tratament identic între vexarea drepturilor și vexarea intereselor, ceea ce este foarte ciudat pentru că din punct de vedere strict tehnic răspunderea a depășit cu mult cadrul ei reparatoriu pentru atingerea adusă drepturilor subiective. De unde rezultă că poate prin excepție răspunderea să acopere nu numai estimări care sunt legate de drepturi extrapatrimoniale, ci poate pur și simplu răspunderea să asigure o pace de facto (pentru că în exemplul pe care l-am dat cu posesorul de facto se întâmplă ceea ce se întâmplă). Și legea preferă pe de o parte să îi asigure posesorului acțiuni în justiție distincte de cele reale, pe de altă parte dacă înregistrează pierderi ca urmare a faptului că e deranjat în exercițiul de facto, i se asigură și reparația. De unde rezultă că de facto se poate asigura pur și simplu o reparație, ceea ce depășește cadrul rigid al drepturilor subiective. Vedeți că situația aceasta este specifică răspunderii, nu actelor juridice, că acolo nu există asemenea situații. Situațiile acestea de interes sunt deduse din raporturile dintre oameni, de unde rezultă că raporturile acestea dintre oameni e foarte greu să fie reduse numai la dreapturi subiective Conditii prejudiciu a) cert Certitudinea se refera la existenta, trebuie sa se faca dovada prejudiciului. Un prejudiciu care nu e dovedit se spune ca nu este cert. Deci din punct de vedere probatoriu, din punct de vedere al existentei se vorbeste de certitudine. Unii autori considera ca 210

prejudiciul actual este intotdeauna cert si automat se face diferenta intre prejudiciu actual (care e consecinta nemijlocita a faptului ilicit ori acțiunii ilicite), viitor și eventual. Regula este ca prejudiciul actual și viitor se repara, sunt prejudicii reparabile, iar prejudiciile eventuale in principiu sunt nereparabile, cu excepția exceptiei ca s-ar repara pierderea unei sanse, care este o specie aparte de prejudiciu eventual. Deci certitudinea se refera in definitiv la proba existentei prejudiciului la momentul cand discutam. b) direct In ceea ce priveste caracterul direct, acesta vrea sa sublinieze ca in mod nemijlocit faptele imputate in materie de raspundere subiectiva, faptele produse de persoanele, lucrurile sau animalele pentru care se raspunde au cauzat un prejudiciu. Adica sa fie o legatura intre actiunile pentru care se raspunde si consecintele lor negative. Caracterul direct face sa se poate stabili o diferenta intre prejudiciile previzibile si cele imprevizibile si astfel sa se faca diferenta intre prejudiciul din materie de raspundere delictuala si prejudiciul din materie de raspundere contractuala. Repet, in materie contractuala se repara numai prejudiciile previzibile la momentul incheierii contractului, in timp ce raspunderea civila delictuala e mai drastica, prejudiciile imprevizibile la momentul savarsirii faptului ilicit putand sa fie reparate deoarece ele intra in categoria prejudiciului viitor. Aceasta problema insa de fapt ridica o chestiune legata de calificarea raportului de conexitate, a legaturii care exista intre prejudiciu si delictul civil. De aceea unii autori considera ca aceasta calificare nu tine numai de prejudiciu, ci pur si simplu este o legatura intre prejudiciu si raportul de cauzalitate. Raportul de cauzalitate si prejudiciul sunt elemente materiale si evident ca ele sunt strans legate. Daca un caine musca un pieton exista un prejudiciu si bineinteles ca exista si un raport de conexitate intre fapta animalului si dauna creata. Pe cale de consecinta se vorbeste din acest punct de vedere de prejudiciul direct. Clasificari In primul rand se face o deosebire, asa cum am discutat, intre diferitele tipuri in functie de dreptul care este atins, de valoarea atinsa ori de interesul atins. Din acest punct de vedere exista distinctia intre prejudiciu material, corporal si moral. Vreau sa observati ca sunt 3 si exista 2 mari terminusuri – pe aceeasi axa sunt zone care sunt la departarea cea mai mare – e vorba de prejudiciul material si de cel moral. Prejudiciul material poate fi inteles ca fiind rezultatul atingerii unui drept patrimonial, care se concretizeaza practic de cele mai multe ori intr-un drept real, care este atins in materie de raspundere prin aceea ca lucrul asupra caruia poarta dreptul real e defectat, rupt, distrus, stricat, prejudiciul material nefiind decat interpretarea juridica in cheie a atingerii drepturilor subiective, atingerilor aduse lucrului asupra caruia dreptul poarta. Ai o bicicleta si a trecut cineva cu o masina peste ea – s-a strambat. Ai un telefon care ti-a fost furat – este o paguba in sensul ca ai fost vaduvit de dreptul subiectiv care e dreptul de proprietate asupra telefonului. Deci aici i se spune material acestui prejudiciu pentru ca este o legatura cat se poate de nemijlocita intre dreptul (care e de cele mai multe ori real) si bunul asupra caruia poarta, dreptul fiind ciuntit sau pur si simplu dispare ca urmare a faptului ca obiectul e avariat sau distrus complet. Cele mai multe spete au de-a face cu un asemenea prejudiciu material. Acest prejudiciu nu ridica mari probleme de evaluare pentru ca evaluarea se va face dpdv practic fie prin intelegerea partilor (faptuitorul/responsabilul fie va aduce un bun de aceeasi valoare, fie va oferi pretul sau), fie, daca nu se inteleg, se va face expertiza. Aici dauneleinterese reprezinta pretul sau valoarea bunului distrus. Prejudiciul material este prejudiciul tipic care da dreptul sa se produca functiile reparatorii ale raspunderii. Acesta este dreptul comun al raspunderii. 211

Prejudiciul moral constituie efectul atingerii unor valori si drepturi subiective extrapatrimoniale. Ca sa fie 100% moral ar trebui ca aceste drepturi extrapatrimoniale sa nu fie legate neaparat de sanatatea, integritatea fizica a persoanei, ci sa se lege de onoarea sa ori de atributele de identificare. De unde rezultă că nu există niciun fel de încărcătură materială, niciun fel de încărcătură patrimonială a daunei. Există un prejudiciu fără daună dacă doriți; există o excepție dacă doriți de la funcția reparatorie a răspunderii pentru că în acest caz nu se poate stabili decât o evaluare. Pe de altă parte nu se poate imagina ca, dacă există un asemenea prejudiciu moral, răspunderea să fie reparatorie în natură. Totdeauna este un echivalent aici. Funcția răspunderii este de a stabili un echivalent bănesc pentru atingerile aduse valorilor extrapatrimoniale. Dacă o persoană a fost jignită sau calomniată printr-un articol de presă. Este evident că sunt valori și am dat exemplu de valori morale, am dat exemplu de atingeri la personalitate în sensul că persoana este jignită. După cum știți foarte bine, există anumite atribute care pur și simplu sunt ocrotite ca și când ar fi drepturi subiective. Unii spun că sunt drepturi subiective extrapatrimoniale, dreptul la onoare, dreptul la viață privată, dreptul la imagine, dreptul la a fi considerat un bun profesionist și așa mai departe. Dacă sunt considerate aceste drepturi subiective evident că prejudiciile morale nu sunt altceva decât atingerea acestor drepturi. Dar ce vreau să spun este 1. lipsește partea materială 2. nu se pot aplica principiile de reparație ale răspunderii 3. întotdeauna este vorba de o evaluare pecuniară, e vorba de bani, de unde rezultă că din punct de vedere al răspunderii, atingerea unor drepturi extrapatrimoniale are consecințe patrimoniale sau mai exact pecuniare. Asta a dat naștere la tot felul de discuții și tot felul de probleme și întrebări de genul „cât de moral ar fi să se repare / estimeze pecuniar atingerea unor drepturi extrapatrimoniale?” și atunci evident că sunt două tabere: unii care spun că nu se pot acorda daune-interese de natura morala și alții care consideră că se pot acorda. Ultima tabără a câștigat și astăzi se acordă daune morale inclusiv în materie de răspundere civilă contractuală. Vedeți că lucrul acesta este reglementat expres și în spețe mai sunt probleme cum că se respinge acordarea de daune-interese pentru prejudicii morale pe motiv că ar fi vorba de o răspundere contractuală. Nu. Și răspunderea contractuală poate fi o sursă de acordare de daune-interese morale. Deci din acest punct de vedere nu există diferențe între răspunderea contractuală și cea delictuală. Interesează aici un aspect care este foarte spinos din punct de vedere practic anume cum evaluezi. Cum se evaluează faptul că o persoană se simte jignită, alta nu se simte jingită de aceleasi imprejurari? O instanta considera ca valoreaza atat onoarea unei persoane, alta instanta considera ca valoreaza mai putin. E random. Practic, neavand un criteriu de evaluare, pur si simplu judecatorul va face evaluarea daunelor morale dupa cum considera el de cuviinta. Deci nu exista o reparatie, exista o estimatie: judecatorul se uita si observa ca persoana are o anumita importanta, are un rol social, observa ca a fost obiectul unor atacuri repetate, observa ca aceste atacuri au fost facute prin mijloace media, observa ca sunt complet nefondate si observa ca are f multe de pierdut atat in plan profesional cat si in plan personal. Acordă exact cat s-a cerut, 1 milion euro. Acorda judecatorul de fond pentru ca stie ca judecatorul de deasupra va taia. Si cat vor ramane daunele-interese? Cat va stabili ultima instanta. Cam asta se intampla practic. Acesta a fost un motiv pentr care f mult timp s-a sustinut ca din moment ce nu poti sa evaluezi, nu exista. Daca nu exista o evaluare corecta, nu poate sa existe nici daune morale. Pe cale de consecinta daunele morale sunt o chestiune de natura filosofica. Putem sa acceptam ideea de atingere la dr extrapatrimoniale, dar pe de alta parte nu avem nici un 212

fel de criteriu de estimare a lor. Neavand crietriu, nu putem sa le cantarim, necantarindu-le, nu exista. Deci acesta a fost rationamentul. Actualmente un asemenea rationament nu mai poate sa fie acceptat pentru ca de lege lata exista mai multe texte care instituie regula repararii inclusiv a preudiciilor morale. Rezulta ca dpdv practic pur si simplu cat se cere exista riscul sa se acorde. Acum, depinde si de cum vad judecatorii lucrurile si daca va uitati in motivatii, niciodata nu se spune de ce da 100.000 euro sau de ce reduce de la 100.000 la 15.000. Ceilalti spun ca daca nu ai mijloc ori criteriu de evaluare, nu inseamna ca lucrul nu exista. Exista, dar nu poti sa il stabilesti foarte exact. Rezulta ca asta este o chestiune care va ramane vesnic cat se poate de spinoasa si este un exemplu de arbitrariu al instantelor. Si a instantei care acorda sume mari, si a instantei care acorda sume modice sau chiar ridicol de mici. Daunele morale nu trebuie confundate cu asa-zisele despabugiri simbolice ca uneori oamenii vor sa obtina doar 1 leu despagubire. 1 leu nu este un echivalent al prejudiciului, ci este insemnatatea sau marcarea faptului ca celalalt a fost in culpa. Adica vrea sa se obtina constatarea unei culpe, a vinei celuilalt si ca se poate angaja raspunderea. Dar nu se urmareste nici ideea de echivalare, nici ideea de recuperare ori de reparare. Deci asta este raspunderea atunci cand intervine pentru vexarea anumitor valori, respectiv drepturi extrapatrimoniale. La mijlocul prejudiciului material si moral exista asa-zisele daune ori prejudicii de natura corporala sau prejudicii corporale. Acestea sunt prejudiciile rezultate in urma atingerii unor valori care tin de sanatatea si integritatea fizica si mentala a persoanelor. Acestea sunt complet distincte pentru ca se leaga intotdeauna de persoane fizice care au o viata, o sanatate si atingerile la aceste elemente dau dreptul la reparatie. Aceste prejudicii sunt de fapt mixte, combinand 2 elemente din ambele clasificari deja trecute in revista. Ai o persoana vatamata printr-un accident, sa spunem ca este un electrician care se duce la locul de munca si este accidentat pe drumul catre locul de munca intr-un accident de automobil si automat are nevoie de 10 zile de spitalizare, are nevoie de obtinerea unui ajutor pentru a se putea deplasa 10 zile, are nevoie de o cura de tratament. Veti vedea ca se mai pot repara chestiuni legate de lipsa lui de la serviciu, lipsa salariului pe perioada in care a fost internat. Daca ne uitam si la speta si la clasificare, vom vedea ca prejudiciul corporal s-ar concentra doar pe atingerea adusa starii de sanatate. Starea de sanatate e foarte greu sa o definesti ca fiind un drept. E adevarat ca si Codul civil si Constitutia spune dreptul la viata, dreptul la sanatate, dreptul la un mediu curat. Astea sunt niste bla-bla-uri. De ce? Pentru simplul motiv ca dreptul vrea sa introduca in categoriile juridice niste elemente cu scopul sa ii sigure o protectie individului uman. Dar nu poti sa concepi dreptul la sanatate. Daca esti bolnav pe cine dai in judecata ca te imbolnavesti? Starea de sanatate daca vreti sa o priviti ca un drept subiectiv e treaba dvs, mie mi-e foarte greu sa accept viziunea aceasta. Daca te uiti la orice neajuns de natura fizica automat se transforma in prejudiciu. Dpdv corporal exista 2 elemente: exista un prejudiciu material (concretizat de cele mai multe ori in cheltuielile necesare restabilirii starii de sanatate – cheltuieli de internare, cheltuieli medicale, cheltuieli cu medicamente, aparate, proteze, cheltuieli cu tratamente la bai s.a.m.d. Acestea sunt cheltuieli materiale care pot fi exact stabilite) si exista o latura propriu-zis corporala care tine de fiinta umana si care este concretizata intr-un sentiment negativ, in suferinte si asta ar trebui sa fie un prejudiciu corporal 100% extrapatrimonial. Ai suferit ca ai fost operat, ai suferit ca ti s-a rupt nu stiu ce, ca a trebuit sa te duci la medic de mai multe ori, ai suferit datorita tratamentului. Sunt suferinte legate de tratamente si sunt suferinte in schimb care nu sunt datorate tratamentelor, sunt suferinte 213

care pot sa fie din ratiuni care nu au de a face cu starea de sanatate. Sunt sentimentele determinate de ranirea, moartea unor persoane, lucruri sau animale. Astea nu mai au in corespondenta starea de sanatate. Si aici se vorbeste despre prejudicii de tot felul, cum ar fi prejudiciul estetic. Lasand la o parte chestia asta materiala, prejudiciul estetic este ca in urma „reparatiei” ai devenit de-a dreptul urat. Va dati seama ca e subiectiv totul. Chestia estetica ar crea un dezagrement, un sentiment complet negativ pentru persoana care a trebuit sa suporte pe de o parte, suferintele fizice, iar pe de alta parte, suferintele morale pentru ca i s-a schimbat infatisarea si se considera ca are un aspect mai dezagreabil. Vedeti, accentul se pune pe suferintele acestea morale. Exista si prejudiciu de agrement – datorita unor atingeri aduse starii de sanatate, victima nu mai poate dupa externare si dupa insanatosire sa desfasoare activitatile pe care cu titlu de agrement le desfasura inainte. Sarea cu parasuta de pilda. Nu mai poate sa sara cu parasuta ca are probleme de sanatate, o doare spatele sau are o mana intepenita si va dura 3 ani pana sa isi revina complet. Deci e prejudiciu pentru ca nu mai poate sa desfasoare activitatile de agrement. Ca e saritul cu parasuta, ca e cultivatul de tarhon, ce poate sa fie? Navomodelism. Deci agrement inseamna in cazul acesta inseamna ca persoana a fost vaduvita, privata de activitatile pe care le desfasura anterior si atunci se cere o compensatie. Prejudiciile acestea corporale care se concretizeaza in suferinte, nu se repara, ci se “compenseaza” cu sume fie forfetare, fie date dintr-odata. Sumele au drept scop nu titlul de reparatie, ci atenuarea dezagrementului si sentimentului negativ creat prin faptul ilicit. Aici au fost f multe spete. Eu vreau sa subliniez ca in spetele pe care le veti primi la examen sa stiti ca trebuie intotdeauna scris – e prejudiciu corporal cutare, e prejudiciu material ala, e prejudiciul ala – trebuie identificat. De ce? Pentru ca dpdv practic ati vazut ca prejudiciul material poate sa fie reparat si victima pusa in situatia anterioara. Prejudiciul moral poate sa fie numai estimat, iar astalalt de aici e o combinatie intre cele 2. Deci prejudiciul corporal are o chestie estimatorie si de compensatie in ce priveste suferintele / latura sa morala, si are o chestie de reparatie in ceea ce priveste cheltuielile de spitalizare. Ca in speta sunt amestecate. O sa ceara prejudiciu de spitalizare cu titlu de nu stiu ce, niste inventii. Sunt bagate in asa fel incat sa aveti de unde sa le extrageti si sa le puneti pe raftul care trebuie, in cutia care trebuie. De aia e important. Dar e important si practic, nu numai ca sa rezolvati speta si sa luati nota mare. Daca va uitati la un prejudiciu material, acolo se desfasoara raspunderea in plinatatea ei, acolo se aplica regula restitutio in integrum, acolo se pune problema repararii in natura. Pe cand in materie de daune morale cum sa repari in natura? Dupa ce l-ai jignit pe ala, ce faci? Cum repari jignirea? „Iarta-ma”. „Te-am iertat” (lasa ca te intorci tu cu spatele, sa vezi ce iertare iti trag eu). Reparatia in natura nu are nici un fel de sens. Echivalentul acela constituie de fapt o reparatie? Constituie mai mult o compensatie. Trebuie tinut cont de faptul ca dpdv practic prejudiciile materiale (?)... . Prejudiciile si daunele omoloage pentru cele morale constituie de fapt o exceptie. Acum, practic, la noi in instante se cere intotdeauna prejudiciu moral, cat vrea avocatul, 10.000 euro. Daca se cere 150, se da 150 pentru ca instanta nu poate sa vina sa spuna mai mult. Mai putin se poate, dar mai mult nu spune niciodata instanta. Prejudicul direct este cauza directa nemijlocita si uneori e chiar imediata a faptului prejudiciabil. Exista insa prejudiciu si prin asa-zisul ricoseu. Prejudiciul direct are caracteristica ca creditorul obligatiei de reparatie este chiar victima. Victima este cea care incaseaza delictul si pe cale de consecinta ne spune ca in mod direct ea va putea sa ceara pur si simplu reparatie. 214

Exista si prejudiciu prin ricoseu in sensul ca creditor al reparatiei nu este victima directa, ci o persoana desemnata de lege lata in special. Cu alte cuvinte, cand exista prejudiciu prin ricoseu exista 2 tipuri de victime: o victima directa care incaseaza un prejudiciu direct, nemijlocit care iese din discutie si exista o persoana care, datorita raporturilor pe care ea le avea anterior producerii delictului civil cu victima directa, se considera un fel de victima colaterala. Faptul prejudiciabil ricoseaza din victima propriuzisa intr-un tert. Si datorita faptului ca exista o legatura intre victima directa, principala si cea colaterala, se vorbeste de victima prin ricoseu. Deci ricoseaza efectul negativ al delictului civil de la victima directa catre un tert. Actualmente se considera ca constituie victima prin ricoseu persoanele care erau intr-o anumita legatura de rudenie sau de intretinere cu victima directa. Aceasta legatura, mai ales in intretinere, nu trebuie sa fie o legatura de drept pentru ca v-am explicat anterior ca daca intretinerea era legitima, serioasa si crea aparenta exercitiului unui drept la intretinere, pur si simplu si aceasta intretinere de facto poate sa justifice existenta unui prejudiciu prin ricoseu. Cu alte cuvinte, are loc un accident de circulatie si este ranita grav o persoana. Persoana avea in intretinere 2 copii minori sa spunem. Avem o victima directa a unui prejudiciu nemijlocit, accidentatul si avem un prejudiciu prin ricoseu si victime colaterale, care sunt persoanele intretinute pentru ca persoanele intretinute nu mai pot sa beneficieze de aceeasi intretinere ulterior producerii accidentului pentru ca, sa spunem, victima directa a inregistrat un handicap sau o reducere temporara a capacitatilor de munca. Din speta trebuie sa vedeti fiindca de fapt asta are importanta - sa determinati daca exista aici un ricoseu. Dar ricoseul trebuie sa fie la un strain de campul raspunderii si efectul negativ sa se duca catre aceasta persoana. Catalogarea unui prejudiciu ca fiind prin ricoseu nu inseamna ca aceasta calificare determina si natura prejudiciului. In ex pe care l-am dat, prejudiciul prin ricoseu era un prejudiciu material prin ricoseu, in sensul ca cei aflati in intretinere isi vedeau (...) sau sistata intretinerea ca urmare a incapacitatii de munca a victimei directe. Dar poate sa existe un prejudiciu prin ricoseu inclusiv moral – o sfuerinta creata ca urmare a suferintei victimei directe. Daca victima accidentului moare si apartinatorii sai probeaza un prejudiciu moral concretizat intr-o suferinta, evident morala, prejudiciul nu este prin ricoseu, ci este direct pentru ca a disparut victima directa. Trebuie sa existe victima directa si dupa aceea se discuta de ricoseu. Vedeti ca prejudiciul prin ricoseu are nevoie de 2 victime, are nevoie de o victima principala si de o victima colaterala. Ce e principal ramane principal pentru victima atinsa de delict, dar se poate sa exista in mod colateral anumite victime si, pe cale de consecinta, sa fie reparat acest prejudiciu. De asemenea se observa ca, daca se pastreaza aliniamentul de mai jos, în sensul că prejudiciul trebuie să fie direct, observăm că prejudiciul prin ricoșeu este un prejudiciu indirect pentru că persoana care suferă de reparație este doar colaterala, nefiind vitctima directă. Deci asta este deja o excepție. Cea mai tare excepție însă, luată din dreptul francez, este pierderea unei șanse care creează foarte multe neînțelegeri inclusiv în dreptul francez. Pierderea unei șanse este o categorie distincta de prejudiciu care constă în aceea că victima datorită delictului nu se mai poate plasa într-o împrejurare care i-ar fi asigurat obținerea unui câștig sau evitarea unei pierderi. Deci pierderea unei șanse se referă la o întâmplare, întâmplare care este obiectul delictului. Iar întâmplarea asta este șansa. Acesta este primul aspect. Al doilea aspect este că șansa poate să fie pozitivă sau negativă în sensul că împrejurarea îi oferea, eventual, un câștig victimei sau împrejurarea îi oferea evitarea unei pierderi sau diminuarea unei 215

pierderi. Deci pierderea unei șanse nu are nimic de-a face cu lucrum cessans, nu este prejudiciu nerealizat. Ati vazut ca la început am discutat despre damnum emergens si lucrum cessans. Damnum emergens înseamnă pur și simplu pierderea efectivă. Ai avut o mașină, mașina a fost distrusă, mașina costa 9375 €. Tu erai de fapt taximetrist sau tu aveai nevoie de mașină să te duci la Bacău și automat ai, alături de damnum emergens, și un lucrum cessans, ai un câștig nerealizat, un câștig ratat în sensul că în loc să te duci la Bacău cu mașina ta a trebuit să închiriezi o mașină și te-a costat 1500 euro. Sau ai fost taximetrist și până să-ți aducă mașina nouă sau să repare mașina veche nu te-ai dus la serviciu și ai avut o pierdere calculata pe 3 saptamani de 1500 euro. Deci damnum emergens este paguba efectivă, lucrum cessans este câștigul pe care l-ai ratat ca urmare a delictului civil. Și damnum emergens, și lucrum cessans se calculează cu exactitate, sunt prejudicii prezente sau cel mult prejudicii viitoare. Pierderea unei șanse este un prejudiciu eventual și constituie o excepție de la caracterul direct al prejudiciului. De ce e eventual? Pentru că nimeni nu poate să spună ce s-ar fi întâmplat în realitate. Calculul în materie de pierderea unei șanse este un calcul probabilistic. Câte șanse existau ca întâmplarea pozitiva pentru victimă să se fi întâmplat? câte șanse erau ca victima să-și diminuat pierderea ca urmare a faptului că participa la întâmplarea respectivă? Este tot o creație avocățească pierderea unei șanse, care a plecat de la o sumediene de spețe de natură de malpraxis. În mod special malpraxisul în materie de răspundere înseamnă răspunderea pentru erorile medicale. S-a plecat de la ideea că un tratament greșit aplicat sau greșit recomandat duce la diminuarea șanselor de însănătoșire. Deci se reduce șansa, se reduce probabilistic posibilitatea de însănătoșire. Deci fiți atenți, nu se garantează, în discuție nu este garantarea și nu a fost niciodată garantarea însănătoșirii, ci diminuarea șanselor ca victima să devină mai sănătoasă. Este o eventualitate în discuție, nu este o garanție. Se pierde sansa in sensul ca nu participi tu, victima, la intamplare, la circumstanțe. Practic victima e teleghidată, e scoasa din circumstanțele care i-ar fi asigurat fie o sporire patrimonială, fie o sporire subiectivă, fie evitarea unui prejudiciu. De aici din materia aceasta medicală unde de fapt pierderea unei șanse era pierderea sau diminuarea șansei de a se însănătoși, s-a extins foarte mult logica și bineînțeles că s-a ajuns la exemple de genul un student vrea să se urce în taxi să se ducă la examen. El are șansa să treacă examenul dacă taximetristul îl aduce la facultate. Dacă nu îl duce la facultate persoana în discuție a pierdut, a ratat împrejurarea care se numește examen. Nimeni nu putea să-i garanteze că și lua examenul. Deci vedeți, rezultatul este unul – trecerea examenului și prezentarea la examen este altceva. Asta este pierderea șansei de a te duce la examen. După aceea s-a extins la malpraxisul avocațial în sensul că s-a considerat pur și simplu că e pierderea unei șanse faptul că e neglijență din nu știu ce, nu s-a promovat o cale de atac de către avocat / reprezentantul legal. Promovarea unei căi de atac nu înseamnă automat că și câștigi, dar pur și simplu este o șansă de cenzurare judiciară a unei hotărâri deja pronunțate. Și atunciasta este o vină profesională în sensul acesta al pierderii unei șanse. Spre deosebire de Codul civil francez care s-a modificat și el în 2016 și care nu a introdus pierderea unei șanse printre prejudiciile reparabile, în Codul nostru există. Deci la pierderea unei șanse trebuie să vă concentrați nu pe rezultatul obținut, ci pe calea către rezultat. Dacă se ratează calea către rezultat este pierderea unei șanse. Rezultatul în sine este altceva. Și vă gândiți, ca să țineți minte, la însănătoșire. Nu însănătoșirea, ci calea către însănătoșire. E logic. Nu te poți însănătoși dacă nu iei tratament. Dacă tratamentul e greșit sau incomplet, ai pierdut șansa să te însănătoșești. 216

Dacă vă uitați la pierderea unei șase veți vedea că și aceasta este o excepție de la caracterul direct + este o excepție de la caracterul prezent și viitor pentru că este un prejudiciu eventual. Nu avem de unde să știm, în exemplul pe care l-am dat, dacă întradevăr studentul ar fi și intrat la examen. El susține că voia să se ducă, dar poate el se ducea la bere sau la fotbal. Deci este chestie de eventualitate. În momentul în care începi să rezolvi problemele în sensul ăsta se pune semnul întrebării asupra cât de restitutio in integrum este răspunderea și cum se poate face repararea în natură? Este evident că reparația în natură nu poate să fie făcută. Poate fi vorba numai de un echivalent și echivalentul acesteia de fapt ce face? Compensează pierderea unei șanse. Deci este o excepție această pierdere a unei șanse de la toate regulile și principiile care guvernează reparația, respectiv prejudiciul. Cu cat vrei să faci mai funky toată chestia asta, cu atât te duci cu capul în zid. Dacă răspunderea rămâne pe aliniamentul clar: aii dauna, ai reparație, reparația este în natură, nu este niciun fel de discuție. În momentul în care m-am stresat că te-ai uitat urât la mine și din cauza asta am pierdut trenul și nu m-am putut urca în avionul pe care l-am pierdut și nu m-am dus la Miss Universe, dă-mi 10 milione euro daune-interese că am pierdut șansa să candidez la Miss sau Mister Universe, atunci totul este o chestie de pierderea unei șanse de a fi normal. Ultima chestie legată de asigurare. Vreau să vă atrag atenția să nu rezolvați spețele care vi se dau la examen sau în realitate prin indicarea asigurătorului ca responsabil. Asigurătorul nu este responsabil, nu mă interesează asigurătorul, iar ce trebuie reținut aici foarte clar este că dacă funcția răspunderii este de reparație atunci când victima își vede reparată paguba din partea asigurătorului, raportul de răspundere se stinge între el și făptuitor sau responsabil pentru că victima nu poate să aibă pretenția la a doua reparație. Răspunderea nu este o modalitate de îmbogățire, ci este o modalitate de restitutio in integrum. Deci din punct de vedere practic interesează pentru victimă să-și asigure reparația. Dacă reparația este făcută de un terț, automat raporturile de răspundere se schimbă. Pot să existe alte raporturi între asigurător și responsabil, pot să existe probleme de subrogație, cu totul altceva. Vedeți că există diferite tipuri de asigurare și logica pe care am spus-o înainte se referă la asigurări de bunuri. Asigurările de bunuri, respectiv asigurările de răspundere au drept scop și rațiune să o despăgubească pe victima. Asigurările de persoane nu au nimic de-a face cu... și ele se pot cumula cu daunele-interese obținute pe cale civilă obișnuită în materie de răspundere. Deci se verifică băbește și scurt dacă asigurarea este de bunuri și dacă victima fost îndestulată, adică s-a asigurat restitutio in integrum. Dacă răspunsul este DA, ea nu va mai avea niciun raport cu responsabilul.

2. Raportul de cauzalitate Raportul acesta de cauzalitate nu stabilește decât legătura care poate să fie tehnic surprinsă între ceea ce declanșează răspunderea și prejudiciu. Cu alte cuvinte prejudiciul trebuie să aibă o cauză, iar cauza aceea fie să fie imputată unei persoane (dacă răspundere este subiectivă), fie să fie atașată unui responsabil civil (dacă răspunderea este obiectivă). Deci a discuta despre raportul de cauzalitate este sa vezi practic care e cauza prejudiciului. Pentru raspunderea subiectiva cauza prejudiciului este intotdeauna faptul personal al faptuitorului. Faptuitorul a dat 2 pumni in cap victimei. Este un raport material intre daunele suferite prin atingerile la sanatatea fizica, mentala / atingerile aduse la onoarea victimei si actiunea materiala de a lovi victima. Acesta este un exemplu clar de cauzalitate materiala, care o include pe cea juridica pentru ca dpdv tehnic e suficient sa porbezi ca vanataile, echimozele, fractura craniana au fost consecinta loviturilor aplicate de 217

agresor. Vedeti, este o chestie mecanica. Calci pe grebla, iti vine in cap. Asta este exemplul cel mai bun de cauzalitate mecanica. Cauzalitatea mecanica este o chestie de determinism: totul are o cauza si cauza ma intereseaza dpdv material. Exista insa o diferenta atunci cand raspunderile nu se bazeaza pe un raport direct intre actiunile faptuitorului si starea victimei. Este vorba de raspunderile obiective ori indirecte in care responsabilul e strain de activitatea obicetelor, lucrurilor sau chiar persoanelor de care raspunde. Si atunci cauzalitatea aici nu poate sa fie strict fizica doarece cauzalitatea determina o legatura intre persoana responsabila si prejudiciu si este mediata juridic prin intermediul anumitor categorii juridice. De pilda e vorba de raspunderea pentru animale. Se raspunde, asa cum spuneam, datorita acestui construct numit paza. Cel care are cainele nu l-a supravegheat sa zicem si a muscat victima. Avem o cauzalitate materiala in sensul ca victima a fost muscata, are rani, de unde rezulta că prejudiciul sau corporal e rezultatul actiunii (muscaturii) cainelui, pe de alta parte ai un raport cauzal juridic in care se determina responsabil proprietarul cainelui care e pazitorul lui datorita faptului ca el a avut paza. Cine are paza raspunde de consecintele juridice. Deci notiunea de paza realizeaza legatura juridica intre persoana responsabila civila si victima care e mediata de faptul fizic al cainelui. Daca nu iti explici asa, vei ajunge la explicatia ca raspunde cainele. Cum sa raspunda cainele? Vedeti, acesta este un exemplu de raspundere indirecta in care este nevoie de abandonarea (?) strict determinist al lucrurilor si de introducere a unor elemente de natura juridica. De cele mai multe ori este foarte simplu de stabilit raportul de cauzalitate si pe cale de consecinta nu e mare lucru de analizat. Totusi, practic, lucrurile pot fi complicate si sunt 2 conceptii care vor sa explice acest raport de cauzalitate: 1. Echivalenta conditiilor – inseamna ca toate conditiile pot sa fie cauza. E vorba de echivalenta nu a cauzelor, ci a conditiilor care toate valoreaza acelasi lucru => nu e nevoie sa faci distinctie intre imprejurarile in care a avut loc prejudiciul pentru a stabili care a fost cauza. Oricare dintre intamplari poate fi cauza. Automat, campul cauzal este anormal de mare pentru ca se identifica cauza cu orice conditie, pe cand dpdv fizic nu orice conditie este o cauza. Teoria asta are o chestie de expandare a campului cauzal si se aplica de obicei. Ideea mea este ca se aplica amandoua chestiile (amandoua conceptiile), dar la imprejurari diferite. Viziunea asta cu echivalenta conditiilor se aplica in materie de raspundere subiectiva unde se angajeaza raspunderea unei persoane pe motiv de culpa, de vinovatie si aici nu mai conteaza sa se distinga care din actiunile sale concrete au dus la crearea prejudiciului. Nu ne mai intereseaza ca el s-a imbracat in verde, si-a lasat berea nebauta pe masa, a furat o masina, dupa care s-a urcat pe o scara cu care a cazut pe un biciclist. Nu mai intereseaza toate chestiile astea pentru ca pur si simplu el este vinovat. Nu trebuie sa stabilesc ca de fapt cauza eficienta a discutiei este starea de betie pe care si-a creat-o el singur, nu trebuie sa stabilesc ca este caracteristic urcatul pe o scara. El este vinovat de toate chestiile astea si in definitiv campul este atat de lax incat elementul de unificare a activitatilor/actiunilor umane este culpa. Nu mai intereseaza sa vedem unde a fost el mai culpabil. Ca s-a urcat pe o scara pe care nu trebuia, ca s-a imbatat mai tare decat de obicei, ca a plecat de acasa dezbracat, nu intereseaza chestiile de genul acesta. Nu intereseaza si tehnic nu au importanta pentru ca este vorba de una si aceeasi persoana. Dar cand ai o speta de genul in care o masina care sta la stop ricoseaza in alta care loveste un pieton care e luat de salvare care cade intr-o prapastie si vine un elicopter si il salveaza si medicul smurd de pe elicopter ii da o injectie letala in loc sa il resusciteze, 218

atunci iti pui problema cine va raspunde pentru prejudiciile victimei. Vor fi foarte multe tipuri de raspundere si atunci se considera ca cauza adecvata ar fi mai potrivita. 2. Cauza adecvata se bazeaza pe ideea ca intotdeauna sau cel putin teoretic intotdeauna, una si aceeasi imprejurare va produce acelasi efect => un tratament medical prost aplicat va produce intotdeauna acelasi efect prost – omul nu se va insanatosi. E cauza adecvata in sensul ca dintre imprejurari numai unele dintre ele pot sa fie apte sa creeze anumite efecte. Daca echivalenta conditiilor este o chestiune care extinde/expandeaza la maxim campul cauzal, asa-zisa cauza adecvata selecteaza o singura imprejurare si are efectul sa ingusteze f mult. Se poate aplica practic atunci cand raspunderea nu este subiectiva, adica as aplica aceasta chestiune practic atunci cand raspunderea se bazeaza fie pe paza, fie pe proprietate... .Cu alte cuvinte, a cazut balconul unei proprietati din cauza ca nu a fost curatata zapada de pe balcon. A inghetat, s-a dezghetat si pur si simplu a cazut balconul. Nu a picat in capul nimanui, ci pe un motociclu. Automat iti pui problema ca ai mai multe cauze: ca a fost soare, ca a fost ploaie, ca a fost nu stiu ce. Raspunderea pe care am invocat-o era de natura obiectiva, era raspunderea proprietarului, de unde rezulta ca tu ii pui proprietarului in sarcina raspunderea pentru faptul ca nu a intretinut imobilul. Nu te mai intereseaza ca neintretinerea aceea a fost datorata zapezii, apei, grindinei... pe tine te intereseaza ca neintretinerea a dus la prabusire, prabusirea a dus la distrugere, de unde rezulta ca ai o cauza adecvata a distrugerii. Daca nu pica balconul, automat nu era distrugerea motociclului si automat proprietarul nu era responsabil. Vedeti, este o restrangere. Intodeauna in speta trebuie sa va uitati despre ce e vorba. Chestiunile acestea par mai degraba complicate teoretic. Teoretic sunt mai greu de acceptat decat dpdv practic. Dpdv practic il vezi pe Gicuta cum da cu crosa in capul victimei si cu asta basta, sa terminat toata speta. Ai o fapta; ce tot atata sa discuti ca ai o cauza adecvata? Evident ca e o cauza adecvata daca iti sparge cineva capul cu o crosa. De ce ai recurgerea la echivalenta conditiilor? – pentru ca cel care da cu crosa vrea sa se justifice aratand ca in amonte, anterior el a savarsit anumite actiuni care ar putea sa il disculpe. Nu stiu daca are sens sa intram in amanunte. (nu am inteles - pana la urma e echivalenta conditiilor sau cauza adecvata?) Ideea este ca intotdeauna trebuie sa vedeti care este situatia pe care o propuneti. Spetele astea pot intotdeauna sa aiba mai multe rezolvari. In ex pe care l-am dat cu elicopterul, cate instante vor fi, atatea solutii vor fi, pana cand va veni Curtea sa spuna cum e. Intereseaza aici insa, dpdv al raportului, si un alt element care este asa-zisa cauza straina. Exista cauze de neraspundere, iar in materie de raspundere delictuala sunt anumite imprejurari care discloca efectiv raportul de cauzalitate. Cu alte cuvinte, prejudiciul se produce nu din cauza unui fapt ilicit, unei actiuni pentru care se raspunde (a unui lucru, a unui animal), ci datorita unei forte straine, externe. Asta disloca raportul de cauzalitate. Dpdv tehnic nu se angajeaza raspunderea pt ca nu exista raport de cauzalitate, ci exista o imprejurare care genereaza prejudiciul care nu poate sa fie pusa in sarcina responsabilului civil. Codul reglementeaza 2 cazuri despre care am mai discutat, care sunt foarte importante: FORTA MAJORA si CAZUL FORTUIT. De fapt prejudiciul se datoreaza fortei majore sau cazului fortuit. Prejudiciul nu se mai datoreaza unei cauze care tine de faptuitor, de repsonsabil. 219

Ai o forta majora cand e o vorba de o imprejurare straina, imprevizibila si absolut insurmontabila. E ca femeia fatala: straina, irezistibila si imprevizibila. Deci asta este femeia fatala. Cazul fortuit e vecina: nu e nici straina, e din campul de activitate, e imprevizibila, dar e surmontabila. Deci fiti atenti. Codul civil face diferenta la 1315 intre forta majora si cazul fortuit. Tot timpul bag chestia asta in speta. Unde e important? E important ca forta majora exonereaza oricare ar fi tipul de raspundere. Ca e raspundere obiectiva, subiectiva, ce vreti sa fie, daca e e forta majora a ras-o. A ras-o pentru simplul motiv ca forta majora se substituie raportului de cauzalitate. Prejudiciul e datorat unui taifun, vine tsunami, iti ia 4x4 Ferrari din garaj si ti-l arunca cu tot cu garaj in curtea vecinului peste Ferrari lui. A facut zob Ferrari, si al tau, si al lui, dar ideea e ca nu e fapta ta. E o fapta a unei imprejurari staine, imprevizibile si absolut irezistibile. Deci sunt 3 elemente si elementele acestea nu se intalnesc la cazul fortuit. Cazul fortuit exonereaza de culpa doar la raspunderea subiectiva. Asa era explicatia anterioara si in multe carti se spune ca face fapta nevinovata. Nu face fapta nevinovata, se substituie de fapt raportului. Ideea este ca forta majora exonereaza oricare ar fi tipul de raspundere, si in general total. Cazul fortuit are aplicatie la raspunderea subiectiva. De unde rezulta ca in speta trebuie sa vedeti daca imprejurarea este caz fortuit sau forta majora in functie de raspundere. Daca raspunderea e subiectiva, nu te interesaza decat sa stabilesti ca e o forta straina si cu asta ai terminat discutia. Strain inseamna la forta majora ca nu e din zona de activitate a subiectului caruia i se imputa raspunderea si de cele mai multe ori e vorba de evenimente naturale sau sociale: ploi, tsunami, valuri, fulgere, greve generale, razboaie, Putin, ce vreti. Nu este in zona de activitate, asta inseamna strain. Imprevizibil e o chestie cu cantec in sensul ca nu te gandeai tu foarte serios ca se va intampla si nu aveai de unde sa stii ca se intampla. Important este ca este absolut irezistibila, insurmontabila, deci nu poate un om normal nici sa preintampine, nici sa inlature acest eveniment. Exemplul cel mai clar este cu o furtuna care matura tot. Cine s-ar fi gandit ca judetul X din republica ar fi avut o astfel de furtuna? In timp ce cazul fortuit e relativ din zona de actiune a persoanei si vesnicul exemplu si multe chestii asemanatoare in speta sunt legate de accidentele de circulatie. Faptul ca se defecteaza o masina, un automobil, ii sare o roata sau volanul masinii, parbrizul, nu e o forta majora, e un caz fortuit. Pe de o parte e din zona de activitate, pe de alta parte nu este absolut insurmontabil. Ce e insurmontabil? Sa nu iti sara o roata? O sudezi si am terminat discutia. Deci tine de activitatea respectiva. E adevarat ca pare foarte ciudat sa raspunzi daca tu te duci la service si aia nu pun suruburile, tu sa mergi ca un ... si zboara rotile in capul trecatorilor si va trebui sa platesti pana la adanci batraneti. Este foarte tragic, dar dpdv tehnic nu este o forta majora, ci este un caz fortuit, iar cazul fortuit nu inlatura decat raspunderea subiectiva => conducatorului auto nu i se poate retine o raspundere subiectiva, dar i se poate retine o raspundere pentru lucuri. Desprinderea unei roti nu e o forta majora, ci doar un caz fortuit. Ultima chestiune pe care vreau sa o subliniez este ca exista si alte elemente care exonereaza, cum ar fi fapta tertului, fapta victimei. Alea trebuie asimilate unui caz fortuit sau unei forte majore, numai asa exonereaza. De unde rezulta ca daca fapta tertului e caz fortuit, va exonera exclusiv de raspundere subiectiva. Daca fapta tertului este o forta majora, va exonera oricare ar fi tipul de raspundere. Veti gasi in speta ca omul isi parcheaza masina unde e interzis si dupa aceea se darama ceva peste ea si ala care e responsabil cu daramatul spune „nu ai respectat semnul ala, de unde rezulta ca eu sunt 220

exonerat pt simplul motiv ca e culpa ta”. Faptul ca o persoana parcheaza un automobil intrun alt loc decat cel permis nu este nici caz fortuit, nici forta majora. Deci trebuie sa va ganditi cand e vorba de actiuni cu efect exonerator ca (1) ele disloca raportul de cauzalitate si (2) efectul exoneratoriu se produce dupa cum ele sunt asimilate fie cu un caz fortuit, fie cu o forta majora. Deci nu va uitati ca pisica in calendar sa va vina de undeva vreo idee. Ideea este strict legata daca fapta victimei sau a tertului poate sa indeplineasca conditiile cazului fortuit sau ale fortei majore.

CURSUL 14 Vorbeam saptamana trecuta despre raspunderea subiectiva si am vazut ca in definitiv, inainte de toate, exista un numitor comun pt oricare tip de raspundere in sensul ca trebuie sa existe un prejudiciu care este consecinta juridica definitiva a unei daune si sa existe un raport de conexitate. Ultimele aspecte pe care le-am trecut in revista si pe care le reiau sunt cauzele straine de exonerare. Este evident ca dpdv al raspunderii speciale treuie sa existe si alte elemente si in functie de aceste elemente se definesc raspunderile speciale. Discutam despre raspunderea subiectiva – voi face niste nuante aici pt ca se pare ca si dpdv practic si dpdv teoretic este oarecum asa pe duca, desi raspunderea subiectiva ar trebui considerata de lege lata o raspundere de drept comun, sub aspectul ca celelalte tipuri de raspunderi speciale ar fi speciale si s-ar raporta dierit, iar aceasta diferenta intre raspunderile speciale si raspunderea subiectiva ar consta in elementele de specific care nu se regasesc la raspunderea speciala. Si atunci consecinta practica este ca intotdeauna exista o tendinta sa vezi in speta daca s-a angajat o raspundere subiectiva sau o raspundere speciala. Raspunderea subiectiva este singura raspundere directa in care coincide persoana faptuitorului cu persoana responsabilului. Aici nu e diferenta juridica intre responsabilul civilmente si faptuitor in sensul ca exista identitate intre debitorul reparatiei si cel care a generat, cauzat prejudiciul. Alaturi de raportul de conexitate si de daune exista inca 2 elemente speciale pe care trebuie sa le analizam succint. Primul este vinovatia si al doilea este asa-zisul fapt ilicit (asa il numeste Codul civil). Trebuie sa fie un fapt nu numai ilicit, nu este important ca este ilicit in materie civila, ci trebuie sa fie un fapt pagubitor care sa genereze paguba, ca daca nu e paguba nu e raspundere civila 09:58 CONDIȚII SPECIALE 1. Vinovăție Câteva aspecte mai ales că știu că sunteți cuceriți este dreptul penal 1. Ce ați invățat la dreptul penal cu vinovăția se aplică aici. Codul civil articolul 16 a preluat de fapt niște definiții ale vinovăției din Codul penal al tovarășului Nicolae Ceaușescu. Deci ce nu a mai fost pentru dreptul penal bun, a fost bun pentru dreptul civil. Deci există un articol 16 din Codul civil care definește pur și simplu vinovăția. Vinovăția este definită exact ca în materie penală, dar ce este mai important este că vinovăția, deși este un element structural, formele și gradele vinovăției nu au aceeași importanță ca în materie penală. Trebuie doar să existe vinovăția, restul poate să influențeze într-un fel sau în altul un anumit tip de răspundere, poate să influențeze speța, poate să aibă anumite consecințe, dar regula este că trebuie să existe vinovăție. Restul nu mă interesează. Pe când ați văzut că în materie penală latura subiectivă e distinctă în 221

funcție de tipul de infracțiune. În materie administrativă e undeva la jumătatea căii din punct de vedere subiectiv, între dr civil și cel penal, pentru că este suficientă culpa acolo. În materie civilă însă regula este că nu contează forma și tipul de vinovăție. Următorul aspect este terminologic deoarece Codul civil articolul 16 vorbește de vinovăție. Vinovăție, vină sunt identice și dacă ar trebui să îl cităm pe Blaga ar fi fondul nostru nelatin pentru că vina este un cuvânt slav și în poloneză vină înseamnă chiar vinovăție. Nu se folosește cuvântul culpă. Cuvântul culpă în general, datorită influenței dreptului penal, desemnează o formă de vinovăție. În civil se folosește cuvântul vinovăție și art 16 ne arată de fapt care sunt formele acestea de vinovăție, că de fapt e vorba de aceeași intenție și culpă care fiecare se împarte cel puțin în două chestii: intenție directă / indirectă, culpă cu prevedere / fără prevedere. Aceleași chestii sunt arătate și de art 16. Terminologic însă se pune semnul de identitate între diferite cuvinte folosite, în sensul că se folosește culpă pentru vinovăție, se folosește vină, se folosește greșeală, se folosește mai puțin eroare pentru că eroarea în materie civilă este legată în special de actul juridic și de o reprezentare falsă a realității sau reprezentare care nu corespunde la momentul încheierii actului cu ceea ce ar trebui să fie în realitate. Deci din acest punct de vedere terminologic este o imprecizie în materie civilă. Pe de altă parte există cuvinte care nu există în materie penală și care desemnează forme tipice de vinovăție. Se folosește cuvântul dol pentru intenție. Când se spune dol sau comportament dolosiv înseamnă comportament intenționat. În materie de răspundere dolul nu înseamnă ce înseamnă în materie de act juridic ca un viciu de consimțământ. Comportament dolosiv înseamnă că este o faptă săvârșită cu intenție. Există de asemenea expresii de genul rea-intenție sau rea-voință – asta desemnează de fapt toată o intenție și de obicei de obicei o intenție directă. Apoi în materie civilă chiar nu are nicio importanță distincția între intenția directă și indirectă. Și atunci când legea spune că e cu intenție poate să fie orice fel de intenție. Discuții ar putea fi la o praeterintenție, dar asta pentru civiliștii care știu penal care nu există. Este o ignoranță completă între cele două tabere. Deci trebuie să fiți atenți, când vorbește de dol e intenție. A doua observație este că dacă se vorbește de dol și ajunge la ideea că este de intenție trebuie să verifici dacă contează intenția aia în civil și dacă există consecințe în speță. Când e vorba de rea-voință, de voință nu știu de care atunci efectiv e vorba de o intenție. Această indiferență a formei și a gradului vinovăției fac ca pur și simplu exigența aceasta a vinovăției în materie de răspundere subiectivă necesită ca vinovăția să fie probată indiferent care e forma ei. Asta este o exigență a răspunderii civile delictuale. În materie de răspundere civilă contractuală legea prezumă culpa, adică debitorul care nu-și execută obligațiile de rezultat se consideră că este vinovat de neajungerea la rezultatul pe care l-a promis creditorului. Deci este o prezumție legală, dar relativă totuși pentru că într-o speță se poate dovedi că nu este așa cum spune legea. Fiți atenți aici, este o chestiune foarte importantă: faptul că legea prezumă înseamnă că este vorba de un mijloc de probă. Nu se poate ajunge la concluzia, din faptul că legea prezumă culpa / vinovăția, că în materie de răspundere contractuală nu există vină sau vinovăție. Răspunderea contractuală este tot timpul subiectivă. Răspunderea contractuală tot timpul are nevoie de culpă, dar proba culpei e dispensată de principiu. E o dispensă de probă pentru că în materie contractuală totul se interpretează în favoarea debitorului și de obicei gândirea este pentru raporturi sinalagmatice și în raporturile sinalagmatice la rândul său creditorul neplătit este debitor și atunci, practic, pe creditorul neplătit debitorul îl oprește răspunderea să facă el o plată pe care nu o va mai putea recupera de fapt de la debitorul care nu și-a executat obligația. Este un raționament destul de ciudat, dar este de tradiție ca la răspunderea contractuală elementul subiectiv sau latura subiectivă să fie 222

prezumată. Vă dați seama că ăștia de la penal s-ar spânzura. Cum să ai așa o specie de răspundere în care latura subiectivă este prezumată? Deci asta este diferența fundamentală din punct de vedere probatoriu între răspunderea contractuală și cea delictuală, în sensul că numai la cea delictuală trebuie să fie dovedită culpa. Dacă se dovedește cea mai mică culpă culpa levis sau, și mai jos, culpa levissima, atunci se poate angaja răspunderea, evident, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții. Nu are sens să discutăm cum e cu culpa levis, levissima pt simplul motiv că sunt aceleași lucru ca în materie penală. Aici observația este că pur și simplu ai nevoie de o anumită culpă. De aceea cea mai mică neglijență, dacă din neglijență s-a produs un prejudiciu, nu se poate scuza făptuitorul spunând „e adevărat că dacă eram un pic mai atent...” nu știu ce. El a produs prejudiciul, culpa există, pe cale de consecință formele și grade culpei nu pot să exonereze de răspundere, în sensul că răspunderea civilă contractuală nu cere o anumită gravitate a culpei. Prezintă interes doar existența vinovăției. În fine, există în Codul civil, ca o consecință a articolului 16, reglementări în ceea ce privește participația să-i spun, așa cum știți dvs de la penal, în ceea ce privește producerea de prejudicii civile. Sunt considerați nu numai autorii, ci și coautorii, instigatorii responsabili și de asemenea sunt responsabile toate persoanele care au contribuit succesiv sau continuu la producerea unui prejudiciu. De ce e important să reținem asta? Regula este că în materie de răspundere subiectivă acești coparticipanți sunt pur și simplu solidari între ei și raportat la victima prejudiciului, în sensul că sunt debitori ținuți solidar la reparație față de creditorul reparației. Între ei culpa poate să joace ca o modalitate de determinare a cotelor. Deci după ce s-a plătit, când există regresul pe care îl știți (fostul codebitor solidar face regres pentru că el a plătit pentru toți) regresul se va diviza sau divizarea creanței între participanți și raportat la fostul codebitor care acum este solvens care a făcut plata, se face potrivit gradelor de vinovăție. Cine a fost mai vinovat la producere va plăti mai mult. Din punctul acesta de vedere iată o excepție în materie de răspundere civilă delictuală în care culpa poate să conteze. Deci culpa în materie de coparticipare devine o măsură a creanței de reparație raportat la solvensul care a plătit tot. Deci în materie de regres. A doua deosebire sau importanță în materie de răspundere subiectivă (repet delictuală, că aici va trebui să vorbim și de cea contractuală) culpa poate să fie un element de exonerare, în condițiile în care se reține culpa victimei. Deci dacă este culpa victimei sau culpa unui terț ori fapta unui terț, culpa poate să ajungă să exonereaze. Și fiți atenți că întotdeauna când vorbesc de exonerare este o paranteză deschisă. Nu luați plasă fiindcă de multe ori vă întind plasa asta la examen: atunci când vorbesc de exonerare, nu se știe ce fel de exonerare e și contează foarte mult practic diferența între exonerare totală sau parțială. - exonerarea totală înseamnă că nu plătești nimic - exonerarea parțială înseamnă că plătești o parte din diferite motive Și atunci, în materie de răspundere directă, culpa victimei ajunge să fie o cauză de exonerare totală dacă culpa este asimilată cu cazul fortuit sau forța majoră, care de obicei din punct de vedere tehnic nu poate să fie decât o intenție și mai ales o intenție directă. Adică victima se cocoață pe ușă și vrea să o sperie pe vecina. Și aceasta o lovește de frică, de stresată, de nu știu ce. E un caz fortuit. În materie de răspundere subiectivă, ca să fie exonerare totală e suficient să vorbim de un caz fortuit, nu de o forță majoră. Dacă e forță majora aia înlătură pur și simplu și răspunderea obiectivă. Deci în materie de răspundere subiectivă culpa victimei exonerează total dacă e o intenție care poate să fie asimilată cu cauză străină care e caz fortuit. Dacă este o culpă concurență între victimă și făptuitor interesează gradul și forma vinovăției victimei doar pentru reducerea creanței de reparație. Deci se pune pur și simplu în cântărire cum a acționat fiecare. 223

Sunt 2 culpe de fapt. Tehnic nu poate să fie vorba decât de culpă că dacă e intenție fie nu se ajunge la exonerare, fie la exonerare totală în funcție de cui aparține această intenție. Dacă sunt 2 culpe în sensul că au fost amândoi neglijenți și și-au băgat fiecare degetele în ochi reciproc trebuie să vedem care a fost mai neglijent. Pai tu. Bun. Atunci tu îi plătești ochiul stâng și tu ochiul drept. Asta este o chestie de cântărire și este important pentru că atunci se ia în considerare vinovăția în sensul în care să conteze și tehnic și tehnicitatea duce către exonerare. La fel, raționamentul este și pentru fapta unui terț numai că aici practic eu consider că la fapta unui terț nu ar trebui să discutăm neapărat de o vinovăție, chiar dacă este o răspundere subiectivă în joc, pe motiv că fapta unui terț interferează cu raportul de cauzalitate și de fapt prejudiciul va fi nu al făptuitorului, ci al unui terț și atunci se mută problema din punct de vedere subiectiv la latura materială, la latura aceasta a raportului de cauzalitate și pe cale de consecință pur și simplu am putea să ocultăm discuția între cântărirea culpei raportat la făptuitor, respectiv terț. Evident că fapta terțului este și ea culpabilă. Majoritatea autorilor care sunt inspirați de dreptul penal merg pe compensări de culpă. Când se vorbește de compensare de culpă trebuie sa compari tipurile de vinovatii si sa vezi cum se repartizeaza prejudiciul in sensul că victima isi asuma o parte din prejdiciu, ceea ce, privite lucrurile din unghiul de vedere al faptuitorului, echivaleaza cu o exonerare partiala. Deci fiti atenti cu exonerarea aceea la 1. diferenta intre totala si partiala 2. exonerarea este totala daca este vorba de o vinovatie care poate sa fie asimilata in speta cu un caz fortuit Am avut o speta cu unul care a parcat o masina pe un loc interzis si evident ca s-a daramat ceva pe ea. In momentul in care se darama ceva pe un lucru e vorba de raspunderea obiectiva pentru lucruri. Omul s-a aparat in felul urmator: nu s-ar fi intamplat nimic daca ala nu ar fi parcat pe un loc interzis. Bun, e o culpa. Cum trebuie sa ganditi tehnic? Faptul ca o persoana a parcat unde nu trebuia sa parcheze e o culpa. Ca vine agentul de politie locala, ii trage o amenda si ridica masina, e clar ca e o culpa acolo. Apoi, suntem in civil. Culpa de a parca exonereaza sau nu? Ca asta e intrebarea in speta. Pai daca e vorba de o raspundere obiectiva exonereaza numai in conditiile in care e o forta majora. Deci in speta era irelevant pentru ca in speta nu era nici macar un caz fortuit pentru ca se parcheaza in mijlocul drumului. Parcheaza oamenii in mijlocul drumului ca sunt de la Bistrita si nu au unde sa parcheze. Sau de la Suceava sau din Cluj sau de unde vreti. Cand se reproseaza un comportament automat mergeti la culpa, catalogati culpa aia si de fapt trebuie sa te uiti la culpa daca e forta majora sau caz fortuit. Nu e forta majora sau caz fortuit daca o persoana a parcat pe un loc pt handicapati pt ca nu ii pasa sau a parcat in locurile nepermise sau in timpul nepermis. E o culpa pur si simplu. Deci acestea ar fi niste exemple care ar constitui exceptie de la regula ca formele si gradele vinovatiei nu ar conta si ca este suficient sa existe vinovatie. Vedeti, este o chestie circumstantiala. In materie de raspundere civila contractuala, ca trebuie sa discutam si despre chestia asta, gradele si formele vinovatiei pot sa joace un rol mai nuantat si mai puternic decat in materie de raspundere delictuala pentru ca totul se leaga de un contract care este un act care se bazeaza pe intentia partilor de a produce efecte juridice. Lasand la o parte regula ca in materie de raspundere contractuala se prezuma vinovatia si ca debitorul este in culpa la momentul la care nu si-a executat obligatia sa de rezultat (ca daca e de mijloace nu functioneaza aceasta prezumtie), trebuie sa vedem ca sunt diferite exceptii: 224

-

primele exceptii sunt legate de viata de profesionisti. Profesionistii raspund pt cea mai usoara culpa. E ca o raspundere subiectiva agravata. E vorba in special de comercianti aici.

-

In materie de clauze si cauze de exonerare. Clauzele de exonerare nu functioneaza decat daca prejudiciul a fost savarsit din culpa propriu-zisa, culpa in sensul tehnic. Clauzele ori conventiile de neraspundere nu produc efect daca prejudiciul a fost cauzat intentionat. Deci mai intai provoci intentionat si dupa aceea ridici exceptia clauzei ”pai in contract spune ca nu raspund eu”. Da, dar tu ai facut in mod intentionat. Ideea de baza este ca clauzele de neraspundere raman eficiente atata timp cat este vorba de o neexecutare culpabila. Daca este vorba de rea-intentie, intentie, oricare ar fi gradul ei, se considera ca acea clauza este inlaturata.

Clauzele de neraspundere sunt dispozitii sau stipulatii contractuale care inlatura in tot sau in parte raspunderea in caz de neexecutare a contractului. Aceste clauze nu exista decat in materie de raspundere contractuala. Sunt spete in care clauzele astea sunt prezentate ca niste anunturi si plasa pe care o iei este ca tu crezi ca e o raspundere delictuala. In materie de raspundere delictuala nu au sens clauzele, ci numai cauzele de neraspundere deoarece clauzele sunt o chestie de contract si daca nu ai contract, nu ai raspundere contractuala si nu poti sa fii exonerat contractual. Clauzele sunt intotdeauna anterioare producerii prejudiciului pentru ca ele sunt cuprinse in contractul a carui neexecutare duce la prejudiciu. Nu sunt posterioare producerii. Deci clauzele de neraspundere nu sunt intelegeri post factum. Intelegerile post factum intre victima si faptuitor sunt contracte de tranzactie. Veti invata la procedura civila ca este un contract special, nu sunt tranzactii imobiliare. Cuvantul tranzactie generic, in sensul comun, inseamna contract. Contractul de tranzactie sau tranzactia este o conventie speciala care pune capat unui proces sau preinampina nasterea unuia prin aceea ca partile isi fac concesii reciproce. Si atunci hot judecatoreasca va fi de ... care de fapt constata nimic altceva decat au constatat partile. Deci diferența între o clauză de nerăspundere și o tranzacție este fundamentală la momentul la care se încheie. O clauză trebuie să fie anterioară producerii prejudiciului fiindcă ulterior producerii părțile nu au decât să se înțeleagă, dar nu e o clauză de nerăspundere. E o tranzacție pur și simplu. Nu vă duceți cu mintea, că din punct de vedere practic sunt foarte mulți studenți care raționează că răspunderea are în mod necesar nevoie de intervenția judiciară. Nu. În 90% din cazuri discuția cu răspunderea și civilă delictuală, și civilă contractuală se încheie pur și simplu ca urmare a faptului că oamenii se înțeleg. I s-a rupt bicicleta. „– am dat cu spatele, nu am văzut bicicleta, cât costă? – 350 lei. – uite 350 lei sau dă-o că ți-o repar până mâine”. Nu vine vreo instanță, nu e o creanță, creanța aceasta de reparație spuneam la început că are același regim juridic ca orice fel de obligație și prin urmare nu devine mai eficientă răspunderea ca efect al introducerii în discuție a unei instanțe. Deci nu automat dacă e răspundere trebuie să fie vorba de o instanță. Revenind la clauzele de nerăspundere, Codul civil reglementează situația în care se spune că în materie de răspundere contractuală anunțurile care conțin cazuri de nerăspundere își produc efectele numai dacă în speță se dovedește că ele au fost cunoscute, ceea ce constituie o chestie foarte ciudată. De ce? Deoarece clauzele sunt stipulații contractuale și se consideră că părțile, încheind contractul, îi cunosc conținutul. Aici fiind vorba totuși de răspundere, se consideră că trebuie să faci dovada că celălalt a cunoscut că tu ești exonerat total sau parțial, deși răspunderea e contractuală. 225

Și aveți în speță chestii de genul anunțuri „nu lăsați în mașinile parcate lucruri de valoare” „nu lăsați ușile deschise și asigurați-vă mașina” sau la hotel sunt anunțurile de genul „nu răspundem pentru obiecte de valoare lăsate în cameră, depozitați-le în seiful de la recepție”. Asemenea anunțuri sunt foarte frecvente. Fiți atenți, anunțurile acestea sunt legate de un contract, ele sunt exteriorizarea unor clauze contractuale, de aia sunt scrise mare și în locuri vizibile. De exemplu la hotel sunt puse lângă prețuri ca să nu mai zică clientul că el nu a văzut. Deci fiți atenți aici, când vedeți un anunț de genul acesta care e legat de un contract: o răspunderea e contractuală. o e vorba de o clauza de nerăspundere o practic trebuie să dovedească că cel care o invocă a făcut-o cunoscută și celălalt efectiv putea să o cunoască. De-aia scrie în parcările mall-ului „parcați nu știu ce” – aia este o răspundere contractuală. Care e contractul? E contract fie de depozit, fie de parking, fie de ce vreți să fie. Rezultă că asemenea clauze își produc efectele numai dacă nu se produce cu intenție prejudiciul. În materie de răspundere delictuală clauzele nu pot să existe pentru că nu există anterior producerii prejudiciului o înțelegere între victimă și făptuitor. De unde rezultă că totuși există anunțuri care avertizează că persoanele ar putea suferi anumite prejudicii. Legea spune că asemenea anunțuri valorează avertizare de pericol, semnalizare de pericol. „Atenție câine rău” „atenție soacra acasă” „atenție pisică care zgârie rău” „atenție cad țurțuri”. Prima plasă care se ia este asimilarea anunțurilor din materie de răspundere delictuală cu efectele unei clauze de nerăspundere. Nu se poate produce o asemenea asimilare pentru că răspunderile sunt distincte și suportul tehnic este diferit, în sensul că anterior pentru răspunderea contractuală este o clauză care e obligatorie între părți, iar aici ai numai un anunț care de fapt e un act unilateral, nu este o clauză, nu este un contract. Orice clauză este un contract. Anunțul în care scrie „cad țurțuri” anunțul „câine rău” pur și simplu sunt acte unilaterale. Nu al câinelui, al proprietarului sau păzitorului lui. Nu se exonerează automat și se semnalizează pericolul și trebuie în speță să calculez „gradele și formele” culpei victimei. Adică a văzut că sus se lucrează. Și a zis „eu o să trec pe sub schelet că oricum nu se întâmplă nimic că toată viața am trecut pe sub schele că îmi aduce noroc”, la care meșterul Manole care e pe schelă se uită „iar trece ăsta” și atunci în mod intenționat se face că scapă o cărămidă în creștetul trecătorului. Trecătorul este accidentat și o să ai de calculat cum e cu răspunderea. o nu ai o clauză, ci o cauză de răspundere, o ai un anunț, nu o clauză o ajungi la compararea culpelor – păi în speța asta ai intenția ăluia de a vătăma și ai o culpă a trecătorului care a ignorat avertismentul de pericol. De unde rezultă că exonerarea nu va funcționa pentru că intenția de a produce un prejudiciu nu a putut să fie compensată sau amortizată juridic de culpa victimei. Culpa victimei în speță trebuia să fie de genul forței majore. Iar dacă în speță se va angaja răspunderea obiectivă pentru obiectul aruncat, atunci culpa în discuție trebuia să fie nu un caz fortuit, ci o forță majoră și atunci e evident că victima nu va putea să îl exonereze pe cel care a aruncat sau a lăsat să cadă cărămida. Deci din acest punct de vedere trebuie să faceți această diferență datorită interferenței între tipurile de răspundere. Și mai există o interferență care e foarte importantă în materie de răspundere, nu numai subiectivă, dar combinată: răspundere subiectivă, cauze/clauze de nerăspundere și tipul de prejudiciu de astă dată. Este vorba de 226

prejudiciile corporale. Legea instituie o regulă că de fapt exonerările convenționale se produc numai pentru pagube materiale. Pentru prejudicii corporale exonerarea este potrivit legii... „potrivit legii” – nu am găsit niciodată o lege care să spună ce se întâmplă. Ideea însă este următoarea: dacă prejudiciul este material, fără dar și poate se produce efectul caracteristic al clauzei de nerăspundere. Dacă prejudiciul este însă consecința atingerii stării de sănătate fizică/mentală, adică ceea ce numim prejudiciu moral, respectiv prejudiciu corporal trebuie să fie naunțată soluția și de principiu clauza (și nici anunțul în materie de răspundere contractuală) nu produce exonerarea. Asta ridică probleme din punct de vedere tehnic pentru răspunderea la jocuri, concursuri, antrenamente contondente. Oamenii sunt fascinați de tot felul de sporturi violente. Se duc la sală și fac tot felul de arte marțiale și acolo se pot întâmpla accidente. Sunt unele sporturi care nu sunt neapărat marțiale, dar care sunt violente, de exemplu hockey. Și fotbalul este un sport violent. Dacă îl practici așa... serios, vei ajunge să te doară toate și vei fi rupt. Răspunderea din punct de vedere tehnic se pune în materie de prejudicii corporale. De ex unul dintre practicanti la un antrenament sau la o competitie (deci totul trebuie sa fie organizat pt ca daca e o bataie pe maidan nu discutam de asta) este ranit. Ce fel de raspundere este? 1. Este raspundere contractuala sau delictuala? 2. Este raspundere subiectiva sau obiectiva? Ca sa fie obiectiva trebuie sa fie un joc cu obiecte. Pumnii tai nu sunt obiecte. Daca dai intr-o persoana aia nu poate sa angajeze o raspundere pentru lucruri. Chiar daca ajungi la concluzia ca e o raspundere delictuala, nu poate sa fie decat una subiectiva atata timp cat nu se utilizeaza diferite lucruri. In materia asta, cand se folosesc obiecte, se ajunge la concluzia ca este o raspundere civila obiectiva pentru lucruri si se vorbeste de copaza, cogarda s.a.md. Pe noi ne intereseaza insa ca subiectiv, daca exista culpe regulamentare adica sanctionate potrivit regulilor sportului in discutie, nu se angajeaza raspunderea, ci pur si simplu se activeaza regulamentul. Daca e vorba de un fault, e fault. Un fault nu duce la o raspundere civila subiectiva ca ar fi culmea. In loc de antrenori ai avea avocati. Deci daca culpa se concretizeaza intr-o greseala de joc se aplica regulamentul si nu este vorba de nasterea unui raport de raspundere. Daca insa activitatea depaseste cu mult (si se depaseste cu mult daca este intentie) si nu se respecta regulamentul, in sensul ca nu e un fault de joc, ci pur si simplu unul sare la bataie, totul vireaza catre o raspundere civila, iar raspunderea ar trebui sa fie dpdv tehnic delictuala. Ora 2 Vreau sa va atrag atentia asupra unor chestiuni legate de exonerare. Am discutat despre fapta victimei, am discutat despre fapta tertului si ati vazut ca exonerarea este totala numai in conditiile in care o asemenea fapta este animata de o intentie care ia forma tehnica a unui caz fortuit. De ce caz fortuit si nu forta majora? Pentru ca se inlatura vinovatia celui care faptuieste delictul civil. Dpdv al exonerarii legea mai reglementeaza si legitima aparare si starea de necesitate. Vreau sa va atrag atentia ca textele sunt oarecum ciudate si aici se poate lua plasa foarte usor. Legitima aparare si starea de necesitate sa le intelegeti exact asa cum sunt ele in materie penala, nu mai intru in amanunte, nu are sens sa mai discut despre asta. Vreau sa discut despre importanta lor dpdv exoneratoriu. Prima observatie este ca legitima aparare produce de principiu un efect exoneratoriu, in timp ce starea de necesitate nu produce de principiu un efect 227

exoneratoriu. Starea de necesitate mai degraba comuta problemele legate de raspundere in aceea a imbogatirii fara justa cauza, care este o chestiune foarte abisala. Pt legitima aparare regula este deci ca cel care savarseste preudiciul, daca dovedeste legitima aparare, el va fi exonerat. Totusi, daca apararea, contra-atactul devine infractiune sau este in speta infractiune, observam ca legea instituie o obligatie din partea celui care se apara sa indemnizeze. Legea vorbeste despre o indemnizatie adecvata si echitabila, de unde rezulta ca nu se pune problema unei raspunderi propriu-zise, ci mai debraga ar fi o exonerare partiala la care se ajunge cantarindu-se prejudiciul obtinut prin fapta de inlaturare a pericolului/atacului si ce valori s-au prezervat, pastrat. Indemnizatia adecvata si echilibrata este o reparatie in echitate, nu este animata discutia de o restitutio in integrum, deci nu este o functie reparatorie aici, ci doar estimatoriu se stabileste in mod adecvat si echitabil. Se raspunde echitabil, ceea ce inseamna ca nu e vorba de repararea intregului prejudiciu. - Adecvat de obicei inseamna potrivit cu starea patrimoniala a partilor. Deci daca cel care a produs prejudiciul e f sarac sau are mijloace patrimoniale f reduse, nu are nici un fel de sens sa discutam despre o indemnizatie pt ca ea nu poate sa fie adecvata pt ca nu se poate plati. - Echitabil este o chestie de cantarire, ceea ce inseamna ca va fi un arbitrar al judecatorului care va stabili daca exista echitate si daca este adecvat sa se plateasca. Dar vedeti, exista un element obiectiv in sensul ca raspunsul la atac trebuie sa fie la randul sau o infractiune si in conditiile in care e infractiune, depasirea legitimei aparari pur si simplu conduce la o indemnizatie. Observati ca legea foloseste cuvantul indemnizatie, nu reparatie si da 2 criterii: adecvat si echitabil. Daca ne uitam la starea de necesitate (starea de necesitate si legitima aparare ar trebui sa fie rude intre ele; sunt aceleasi rationamente, insa starile de pericol sunt generate de imprejurari distincte asta e toata diferenta fundamentala intre ele) observam ca nu actioneaza ca un exoneratoriu total niciodata. Legitima aparare, daca se mentine apararea in limitele atacului, are un efect exoneratoriu. Starea de necesitate este un provocator in sensul ca se va ajunge de la reparatie la o indemnizatie si indemnizația aceea este calculată potrivit regulilor de la îmbogățirea fără justa cauza. Se poate merge pe ideea că ar fi un fel de exonerare, dar exonerarea ar fi doar parțială, dacă admiteti un rationament de natura pecuniara sau materiala, in sensul ca se calculează reparația potrivit regulilor de la răspundere prin aplicarea principiului restituio in integrum și după aceea se calculează creanța potrivit regulilor de la imbogatirea fara justa cauza si dacă există o diferență, diferența aceea, in sensul ca imbogatirea fara justa cauza va duce prin aplicarea regulilor sale la o indemnizatie mai mica decat raspunderea, se va putea accepta ideea ca ar fi o exonerare. Se poate accepta ideea pur si simplu, dar sensul legii nu este de a fi exonerat. În fine, a treia observație este că tot ce-am spus înainte corespunde cazului în care făptuitorul este cel atacat, faptuitorul este cel care îl înlătură pericolul și raporturile ar fi între făptuitor și cel care generează sau ceea ce genreaza pericolul. Art 1362 transforma legitima apărare și starea de necesitate intr-un raport de indemnizare potrivit regulilor de la îmbogățirea fără justă cauză prin fapta ilicită a unuia între părțile care au avut de suferit, respectiv de profitat ca urmare a înlăturării pericolului, de genul că s-a acționat în interesul unui terț, deci făptuitorul a acționat pentru altul sau apărând interesele ori persoana altuia, nu a sa. Și atunci se stabilește pur și simplu un raport între acest terț și persoana căreia i sau distrus bunurile. Este o viziune idioată. De ce? Îmbogățirea fără justă cauză este un fapt licit. În momentul în care ei regulile de la faptul licit și le aplici la faptul ilicit, deja ai o mare problemă. Înseamnă că nu se mai justifică diferența între cele două. Apoi, există o 228

mare problemă nu numai de concepție pentru că problema de concepție este în felul următor: ai fapte care înlătură, potrivit teoriei generale, vinovăția în sensul că făptuitorul a acționat sub imperiul unei stări de necesitate, sub imperiul unui atac și atunci el a avut o apărare legitimă. Acestea sunt din punct de vedere tehnic și în mod clasic de sute de ani cazuri de exonerare prin înlăturarea vinovăției. Să ai o reglementare care să înlăture vinovăția și să comute problema din răspundere în problema unui fapt juridic licit este iarăși o întrebare foarte ciudată. Cum să le combini? În sfârșit, este foarte greu de aplicat practic asemenea texte pentru simplul motiv că ele presupun cântărire, dar nu toate bunurile se pot cântări, după cum nu toate valorile implicate de starea de necesitate, respectiv legitima apărare se pot cântări. Cum puteți să cântăriți dacă pericolul este adresat stării de sănătate și se distrug anumite bunuri? Doi se încaieră pe o terasă și se rupe un scaun care este al terasei. Acolo se va aplica 1362 pentru că este victima care este terasa și este marele profitor care este victima apărată de un terț samaritean. Cum compari tu două scaune rupte, trei scrumiere sparte, cinci sticle de bere vărsate? E o pagubă, e un prejudiciu, e o daună care se poate calcula foarte clar: berea a fost atât, scaunul a fost atât..., dar s-a salvat sănătatea? Sau ala daca a fost ranit, putea să fie rănit mult mai grav. Cu ce compari? Cu factura dată de spitalul Regina Maria? S-ar putea ca omul să nu se ducă să se interneze niciunde. Își cumpără două piramidoane și o sticlă de votcă și se repară singur. Nu văd cum ar putea să compari mere cu pere. Un prejudiciu corporal sau prejudiciu moral să îl compari cu distrugerea de bunuri și din comparația asta, din scăderea valorilor să reiasă o creanță stabilită potrivit regulilor de la... Nu văd cum se poate face un asemenea reacționament. Pe cale de consecință vreau să vă atrag atenția că texte sunt folosite în grile pentru inducerea în eroare pentru că ele sunt folosite și expresia este întotdeauna „starea de necesitate e o cauză de exonerare totală” – nu poate să fie un răspuns corect. „Legitima apărare niciodată nu exonerează decât dacă nu știu ce” Nu. Regula este că ea exonerează. Deci regulile sunt exact invers la legitima apărare, respectiv starea de necesitate dacă vă gândiți la efectul exoneratoriu. O singură chestie aici pentru fapta prejudiciabila dpdv terminologic – este folosita expresia „fapta prejudiciabilă” de catre C. civ.. Trebuie să existe o faptă ilicită care să producă un prejudiciu și textele de lege din Cod folosesc de mai multe ori fapta ilicită decât fapta prejudiciabila. Fapta aceasta trebuie să fie fapta responsabilului civil vinovat. Fapta este ilicită deoarece contravine unei norme, nu pentru că e vinovată. Deci nu vinovăția determină caracterul ilicit. Eu prefer explicația că această faptă descrie nimic altceva decât o normă de comportament a făptuitorului, de genul „eu vreau să”. În momentul în care norma aceasta intră în conflict cu o regulă, cu o normă a altei persoane sau cu o normă obiectivă se naște un conflict și conflictul acela dacă produce un prejudiciu toată problema va fi strămutată în materie de răspundere civilă delictuală. Deci fapta aceasta prejudiciabila este de fapt un conflict de norme și din acest punct de vedere răspunderea delictuală nu este decât o modalitate de a rezolva conflictul de norme. Adică norma făptașul „eu acționez așa, eu merg pe contrasens” și dreptul/norma celorlalți „eu merg pe sens, nu pe contrasens”. În momentul în care s-au ciocnit, rămân prejudiciile de reparat. Fapta aceasta prejudiciabilă este mai degrabă prejudiciabilă decât ilicită pentru că dacă e ilicită și nu are un prejudiciu, nu suntem la Ministerul de Interne să tăiem amenzi, ci pur și simplu se repară prejudiciul. Terminologic s-a folosit și se folosește încă nu atât faptă ilicită, faptă prejudiciabilă sau faptă ilicită și prejudiciabilă, cât delict civil. Se vorbește de delicte civile și de cvasi delicte civile. Terminologic, aceste cuvinte cuprind atât latura subiectivă (care este vinovăția), cât și acțiunea ilicită a agentului și pe cale de consecință se realizează o 229

confuzie între cele două laturi cea materială și cea subiectivă în ceea ce privește condițiile răspunderii. Răspunderea pentru fapta altuia Trecem la o răspundere care este pentru fapta altuia și Codul civil reglementează anumite aspecte. Spuneam că acestea sunt răspunderi specială pe care legea le reglementează distinct și alături de răspunderea subiectivă față de care ar putea fi considerate ca excepții. Am sublinita încă de la început că nu există răspundere pentru fapta altuia decât în măsura în care legea prevede acest lucru. Legea reglementează tipuri de răspundere. Și o să mă refer la primul tip de răspundere pentru fapta altuia care se referă la răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori se spunea înainte. Răspunderea pentru fapta minorului sau a interzisului judecatoresc Această răspundere este indirectă și de lege lata putem să considerăm că în toate cazurile este o răspundere obiectivă. Legea reglementează clasic răspunderea pentru prejudiciile copiilor minori și tot clasic în aceste tipuri de răspundere se analizează exclusiv elementele despre de specific, deci nu se mai discută despre raport de cauzalitate, de daună, ci despre elementele de specific care fac ca răspunderea să nu fie subiectivă, să fie pentru fapta proprie, ci să se răspunde pentru fapta altuia. Deci aici fundamental este o răspundere a părinților și după aceea este o răspundere a comitenților. În general la aceste raspunderi pt fapta altuia trebuie sa iti pui intrebarea pentru cine se raspunde si cine raspunde? Automat iti dai seama ca aceste tipuri de raspundere nu realizeaza o identitate intre faptuitor si responsabilul civilmente. Responsabilul civilmente nu este cel care savarseste ceva. Nesavarsind el ceva ilicit in legatura cu producerea pagubei, nu se analizeaza in principiu elementele subiective, in sensul ca aici nu interseaza daca a fost sau nu in culpa nici pers care raspunde, nici pers care a savarsit prejudiciul. Pentru cine se raspunde? Legea reglementeaza 2 categorii de persoane: minori si interzisi judecatoresti. Minorii Minorii sunt pers care nu au implinit 18 ani. Fiti atenti, nu aplicati regulile de la minorii care chipurile ar fi devenit majori ca urmare a casatoriei. Acolo problema este ca nu se va raspunde pt altul, dar datorita altui lucru, nu pt ca a devenit „major” pentru ca este minor. Ci pt ca s-a iesit de sub autoritatea parintilor Problema fundamentala este ca temeiul raspunderii pt copii este exercitiul autoritatii parintesti concretizata de C. civ. intr-o obligatie de supraveghere. Obligatia asta de supraveghere dedusa din autoritate este o obligatie aproape obiectiva si nu exista exonerare pe motive subiective pt ca legea spune clar ca parintii nu pot sa se exonereze decat aratand ca fapta minorului e cauzata de alte imprejurari decat de exercitiul autoritatii parintesti. E o raspundere obiectiva chiar daca temeiurile aduc cu chestiuni subiective. Deci e vorba de minori. Minor = persoana intre 0 si 18 ani minus o secunda. Nu are rost sa facem filosofii. Nu este minor minorul casatorit sau minorul casatorit cu copii, ca atunci e evident ca minorul care are copii e parinte la randul lui si s-ar ajunge, daca se accepta ideea ca minorii casatoriti ar intra in aceasta categorie, ca bunicii sa raspunda pt faptele nepotilor lor, ceea ce nu se intampla. Interzisii judecatoresti 230

In a doua categorie sunt interzisii. Acestia trebuie sa fie interzisi judecatoresti. Este o categorie nou introdusa pt ca interzisii jud sunt pers lipsite de capacitatea de exercitiu si este o noua interferenta intre capacitatari care ar fi fost de evitat, in sensul ca capacitatea delictuala nu are nimic de a face cu capacitatea de exercitiu. Este o coincidenta ca minorii nu au capacitate de exercitiu daca sunt sub o anumita varsta. Au o capacitate de exercitiu restransa de la o anumita varsta. Dar in materie de interzisi jud, ei nu au nici un fel de capacitate. Nu au nici capacitate delictuala daca se considera ca la mom savarsirii faptului ei nu au avut discernamant. E o categorie introdusa din momentul aplicarii acestui Cod care pune semnul egalitatii intre minori si interzisi jud. Cine raspunde? Raspund potrivit legii persoanele care au o obligatie de supraveghere potrivit legii, hotararii judecatoresti ori a contractului. Deci orice persoana care e insarcinata legal, conventional ori judiciar raspunde. E o chestie f generica. Inainte era raspunderea parintilor, la care se adauga raspunderea institutorilor. Astazi se vorbeste de parinti si tutori si subliniez ca parintii si tutorii au acelasi regim juridic. Sunt asimilati. Deci in speta trebuie sa vedeti daca sunt parinti sau tutori. Daca sunt parinti sau tutori li se aplica acelasi regim si este important ca regimul lor este identic si in ceea ce priveste cauzele de exonerare. Ei nu pot sa se exonereze, parintii si tutorii, aratand ca nu au fost in culpa pt exercitiul obligatiei de supraveghere. In plus, ei nu pot sa administreze proba ca ei si-au exercitat cum trebuie obligatiile generate de autoritatea parinteasca. Deci parintii nu pot sa se disculpe “pai eu am facut tot ce se putea...”. Fiind o raspundere obiectiva, aici e vorba de cauza de exonerare. Daca e vorba de culpa, culpa trebuie sa fie fie a tertului, fie a victimei si culpa sa imbrace forma nu cazului fortuit, ci fortei majore. Iar in rest este vorba de cauzele straine: forta majora, respectiv elementele care pot fi asimilate cu ea. In ceea ce ii priveste pe ceilalti care nu sunt parinti si tutori, ei se pot exonera aratand ca fie nu erau tinuti de obligatia de supraveghere, fie au executat-o, dar nu ca dpdv subiectiv lor nu li s-ar putea retine nici un fel de culpa. Care sunt ceilalti aici? Tot felul de invatatori, profesori, institutori, persoane care au minorii pt o anumita perioada in grija. Ca sunt asistenti maternali, ca sunt monitori de box, de schi... daca se intampla un accident si accidentul produce o paguba, automat se pune problema cine raspunde pt minorul care a creat paguba. Deci fiti atenti aici. Trebuie sa retineti un lucru care de multe ori se omite. Paguba trebuie sa fie produsa de minor unui tert. Ca daca minorul produce parintelui, tutorelui sau profesorului paguba, se pune altfel problema. Daca se intampla acest lucru nu este nici un fel de problema. Nu exista decat o raspundere subiectiva. Nu ai decat sa inghiti in sec, copilul tau, treaba ta. Juridic insa nu poate sa fie decat o raspundere subiectiva. Dar sa presupunem ca se duce elevul minor la scoala si produce un prejudiciu persoanei care trebuia sa il supravegheze. Are ora de muzica si il inteapa cu compasul pe proful de muzica. E o obligatie de supraveghere. Dar fiti atenti, speta este ca de fapt se produce prejudiciul persoanei care ar trebui sa devina, potrivit schemei de la raspunderea pt fapta altuia, responsabilul civil pt daunele produse de elev – invatatorul. Numai ca invatatorul inregistreaza paguba. Se mai poate pune problema unei raspunderi pt altul? Sau cate tipuri de raspundere ati avea? ca unul l-am spus – e aceeasi logica ca si la parinti. Daca copilul sare cu compasul la parinte, e identica cu speta cand sare cu compasul la invatator. Va fi acelasi tip de raspundere subiectiva din culpa minorului. Si atunci se discuta in felul urmator: verifici capacitatea delictuala. Daca are peste 14 ani automat are capacitate prezumata, daca e sub 14 ani trebuie dovedit discernamantul. Daca este dovedit discernamantul se probeaza culpa. Deci e o raspundere subiectiva civila care nu are nimic cu raspunderea pt fapta altuia. 231

Apoi, daca paguba e produsa in aceleasi imprejurari persoanei care de lege lata ar trebui sa raspunda pt prejudiciile cauzate de minor catre tert, va ramane o varianta: 1. Varianta raspunderii subiective, identica ca in cazul raspunderii fata de parinti 2. Se poate analiza daca parintii raspund pt faptele copilului Asta este discutia aici. Daca in acelasi timp raspunderea aceasta s-ar combina cu o raspundere a comitentilor, legea are o reglementare speciala si spune ca de fiecare data raspunderea parintilor, institutorilor este inlocuita, este dislocata de raspunderea comitentilor atata timp cat minorul era prepus si fapta a fost savarsita in legatura cu atributiile sau sarcinile incredintate. Deci aici ar fi o blocare a sistemului de optiune a victimei, victima trebuind sa se adreseze in aceasta imprejurare comitentului si nu parintelui sau invatatorului. Din acest pct de vedere este o exceptie de la dreptul de optiune. Evident ca aici la raspunderea aceasta pur si simplu trebuie sa verificati starea de minoritate si vedeti ca in spete se spune ca de fapt fapta a fost produsa cand faptuitorul era minor, dar judecata este in momentul in care a devenit major. E irelevant. Deci in speta se vrea sa fiti indusi in eroare ca de fapt nu s-ar angaja raspunderea asta pt simplul motiv ca faptuitoul a devenit intre timp major. Deci e ireleveant Mai exista situatia despre care am pomenit a unei raspunderi subsidiare. Daca nu se poate angaja raspunderea parintilor sau a profesorilor pt prejudiciile cauzate de minori, respectiv de elevii minori, legea reglementeaza o indemnizare, tot in echitate, care cade pe umerii minorului, in sensul ca nu se poate angaja raspunderea indirecta, dar se poate angaja un fel de raspundere subiectiva fara culpa, subsidiara a minorului. Si raspunderea aia este o indemnizare pur si simplu de natura echitabila. Este al doilea exemplu de indemnizare echitabila. Mult mai importanta practic este raspunderea comitentului pt faptele prepusilor. Raspunderea comitentului pentru faptele prepusilor Cine sunt prepusii si comitentii? Toate discutiile se reduc aici la cateva aspecte: 1. Ce e raportul de prepusenie? 2. Au fost savarsite faptele in cadrul acestui raport de prepusenie? Suna urat cuvintele astea, prepus, comitent, dar asa e. Sunt luate din franceza si romanizate. Comitent vine de la cel care da incredintarea catre altul sa faca ceva si prepus e cel care e supus, adica sluga. Raportul de prepusenie Este o categorie juridica care consta intr-o putere de control, directie si supraveghere a comitentului, fata de o alta persoana, in interesul sau, adica al comitentului. Sunt anumite aspecte pe care trebuie sa le verificam aici. In primul rand, titularul interesului este comitentul. Puterea aceasta se exercita de catre comitent dandu-i ordine prepusului. Prepusul e subordonat, prepusul lucreaza pt comitent. Puterea de directie si control e mai importanta decat puterea de supraveghere. Supravegherea nu poate sa fie directa in materie de prepusenie. Supravegherea e o chestie dedusa din faptul ca prepusul actioneaza pt comitent si acesta poate sa il indrume in momentul in care nu a facut exact ceea e trebuia sa faca. Supravegherea nu trebuie sa fie inteleasa in sensul ca automat trebuie sa existe o legatura directa intre prepus si comitent. Nu. Exista o independenta. In ultima instanta, prepusul lucreaza pt comitent, asta e toata chestia. Comitentul e cel indreptatit sa ordnone ce urmeaza sa faca prepusul. Interesul este al comitentului. Prepusul lucreaza pt comitent. Cel mai bun exemplu de raport de prepusenie este raportul de subordonare generat de contractul de munca. Angajatii sunt prepusii angajatorilor. Comitentii sunt deci angajatorii. Asta e ex tipic. E angajat la o firma, ca e de stat, ca e particulara, ca e o firma 232

de trasnport, de constructii, de ce vreti voi, atat timp cat are un sef, seful se numeste comitent si atata timp cat seful are angajati, angajatii vor fi prepusii. Prepusii trebuie sa actioneze nu atat in numele si pe seama, ci in executarea sarcinilor trasate de comitent si in interseul comitentului si aici e cea mai mare problema dpdv practic. De fapt rationamentul e simplu: exista un raport, raportul acesta de prepusenie il tine subordonat pe prepus, insa prepusul cand savarseste faptul ilicit si produce paguba, de fapt el se abate de la norma impusa de comitent. Adica prepusul sofer in loc sa care lemnele de la Dej la Gherla, se duce la Bistrita sau face un traseu de off-road. Si atunci intrebarea este cat de supravegheat era? Care e controlul? Nu e nici un control aici. De fapt, prepusul trebuie sa execute ce i s-a ordonat. El nu executa si se pune problema daca un prepus care deviaza atat de mult de la sarcinile primite de la comitent mai poate sa angajeze raspunderea comitentului. Raspunsul este in functie de conceptie. - este o conceptie generala, generica care spune ca orice deviere de la sarcinile raportului de prepusenie nu constituie decat un caz ilicit care justifica cu atat mai mult angajarea raspunderii comitentului pt ca la origine comitentul i-a dat automobilul, camionul. La inceput a fost comitentul si era interesul comitentului. Faptul ca prepusul a iesit complet de sub control nu justifica absolvirea comitentului. Curtea suprema spunea la un moment dat ca trebuie sa existe o legatura cu sarcinile incredintate, iar aceasta legatura poate sa fie oricat de vaga. Sarcinile incredintate in speta erau sa foloseasca camionul, ca daca prepusul avea colectie de camioane si folosea camionul sau, cu datele personale sau inscris in circulatie pe sotia sa si face off-road cu el, ala nu mai poate fi un raport de prepusenie. In primul rand, nu mai are nimic de-a face cu comitentul. Acceptiunea aceasta foarte larga este foarte raspandita si o impartasesc si eu, in sensul ca daca exista o legatura minima intre sarcinile incredintate si activitatea prepusului, raportul subzista. Interesant este ca legea in materie de raport de prepusenie inlatura raspunderea comitentului in ipoteza in care victima cunostea sau trebuia sa cunoasca ca prepusul actioneaza in alte limite decat cele ale raportului de prepusenie. Cazul cel mai flagrant este cand victima si cu prepusul sunt de coniventa, deci actioneaza impreuna ca sa il fraudeze mai ales pe comitent. Viziunea aceasta a plecat de la niste spete... angajatul bancii care era un prepus se intelegea cu clientul si ii falsifica dosarul de credit ca sa fie luat de fraier comitentul care sa ii acorde imprumutul. Ajungea in stare de insolventa, de faliment, si dupa aceea voia sa se angajeze raspunderea bancii pt ca banca a acordat creditul fara sa observe normele impuse de Banca Nationala. Incepea un proces care avea de fapt drept scop angajarea raspunderii comitentul printr-o compensare de culpe care sa duca la stingerea prejudiciului. Curtea de Casatie franceza a constatat ca nu e vorba de un raport de prepusenie pt ca in fond oamenii s-au inteles. De ce sa il pui pe fraier sa plateasca cand raportul de prepusenie a fost complet ignorat? Aceasta ignorare si aceasta depasire a sarcinilor de serviciu a fost cunoscuta de victima, iar in speta nu doar ca a cunoscut-o, ci a fost o intelegere, a fost o intentie de a frauda. Legea romana nu spune de intentie. Zice ”daca victima cunostea sau putea sa cunoasca ca prepusul actioneaza in afara raportului de prepusenie”, adica a sarcinilor incredintate ori a scopului trasat de comitent. Ceva de genul vezi un autobuz pe care scrie Dej-Cluj, dar tu il vezi la Simeria si te urci in autobuz si autobuzul se rastoarna in ... (o localitate mai mica, un sat catre Aiud). Intrebarea mea este: pasagerul care s-a urcat la 233

Simeria si care a vazut ca pe autobuz scrie Dej, Cluj, Turda, Simeria fiind in judetul Hunedoara la 25 km nord de Hateg, ati retine rationamentul legii? Acela ca victima cunostea ca acea cursa nu avea ce sa caute acolo. De unde? Ca a vazut pe panou Cluj-Dej. El intr-adevar mergea la Cluj, dar nu de la Dej, ci de la Simeria. Cum vi se pare rationamentul? Daca aplicati rationamentul strict al legii, raspunderea comitentului nu se va angaja pe motiv ca victima a cunoscut sau putea sa cunoasca ca de fapt prepusul nu a respectat raportul de prepusenie. De unde sa cunoasca? Pai era tabla pe parbriz, pe cale de consecinta nu mai are sens sa discutam despre asta. Dar vi se pare logica solutia? Mie nu mi se pare logica, dar de lege lata eu sunt sigur ca asta va fi solutia data inclusiv de Curtea suprema care va spune ca exista articol, exista alineat si victima putea sa cunoasca. Mai ales ca victima era chiar din Simeria si voia sa ajunga la Cluj. Deci nu se va putea angaja raspunderea. Acum, in speta asta s-ar putea ridica si alte probleme, probleme de inlaturare a rap de prepusenie pt ca s-ar putea merge pe ideea de raspundere contractuala. Ideea de fond in ceea ce priveste victima prejudiciului este exact ca la raspunderea parintilor pt fapta copiilor minori, in sensul ca trebuie sa se produca prejudiciul unui tert. Deci victima prejudiciului nu este nici prepusul, nici comitentul. Daca prepusul cauzeaza un prejudiciu comitentului, ar fi absurd sa raspunda comitentul. Daca comitentul prin fapta proprie savarseste un prejudiciu tertului, este exclusa aplicarea schemei. In materie de raspundere contractuala exista o figura care seamana f mult – raspunderea contractuala pt altul. Este singura exceptie de la raspunderea pt fapta proprie. Acel altul este persoana pe care debitorul si-a substituit-o in executarea obligatiei. Acea raspundere e contractuala, nu se bazeaza pe raportul de prepusenie si in speta nu poate sa existe vreun concurs sau vreun drept de optiune intre cele 2 tipuri datorita aplicarii regulii noncumulului raspunderii. Regula aceasta exclude sa se vorbeasca de o raspundere delictuala daca sunt indeplinite conditiile raspunderii contractuale, adica daca prejudiciul a fost cauzat de neexecutarea unei obligatii iesite dintr-o conventie. Deci vedeti sa nu confundati pt ca in speta s-ar putea sa fie o chestiune de genul ca e incheiat un contract cu un service, serivcul la randul lui concedeaza serviciile catre o alta societate si societatea aceasta creeaza in executarea contractului fata de client n prejudiciu. Adica iti duci masina la service si nu o vopseste service-ul pt care o intelegere cu un alt service si vopsirea va fi facuta de un tert pe care tu nu il stii. Masina e vopsita numai ca la prima ploaie se duce vopseaua si geamurile si tot. Nu este o raspundere civila delictuala. Victima a avut un contract. Bineinteles service-ul se va apara spunand ca nu el a facut, a facut societatea respectiva. Pai si societatea respectiva a avut contract? A avut un contract cu service-ul, deci a fost de fapt a fost o executare a unei obligatii prin altul. Cand e vorba de o asemenea executare prin altul a unei obligatii contractuale nu se mai discuta de o raspundere delictuala pt fapta altuia, ci de o raspundere care este tot timpul subiectiva si este tot timpul o raspundere contractuala. Rezulta ca o consecinta importanta in materia raspunderii comitentilor este ca nu se pune niciodata problema culpei, nu se analizeaza culpa nici a prepusului, nici a comitentului. Nu intereseaza daca comitentul a fost in culpa cand si-a ales prepusul, dupa cum nu conteaza daca prepusul a fost neglijent sau cu intentie a produs. Nu conteaza pt ca nu se angajeaza raspunderea lui personala, ci raspunderea indirecta a comitentului. Deci culpa prepusului ori a comitentului nu este o conditie constitutiva a raspunderii comitentului. Si asta este o chestie redundanta, frecventa in toate spetele, ca se apara comitentul spunand ca prepusul nu a fost in culpa, ca a fost un caz fortuit si a sarit o veverita pe acoperisul masinii si asta s-a speriat, povesti de genul asta. In primul rand, daca nu e forta majora si asta e o raspundere obiectiva, nu exista cauza de exonerare. Apoi, are sens sa discuti intr-o cauza cu comitenti de culpa? Numai 234

daca culpa indeplineste conditiile fortei majore ca atunci se poate pune problema de exonerare. Asta e temeiul. Raspunderile acestea indirecte nu au nimic de-a face cu culpele. Daca prejudiciile sunt cauzate unui tert si se dovedeste raportul de prepusenie asta este situatia. In f multe spete este o combinatie intre raspunderea comitentului si raspunderea pt lucruri, prepusul folosind lucrul comitentului. Prepusii fiind subordonati, iar paza in materie de lucruri fiind definita ca un control direct, independent, rezulta ca niciodata prepusii nu au paza lucrurilor, de unde rezulta ca vor raspunde comitentii fie pe temeiul raspunderii pt altu, fie pe temeiul raspunderii pt lucruri, ei avand paza. Exemplele sunt de genul soferului care foloseste automobilul chiar propriu. Paza ramane, atata timp cat e raport de prepuseni, la comitent. Si atunci este o chestiune de stil sa invoci fie raspunderea comitentului prorpiu-zisa, fie raspunderea comitentului in calitate de pazitor al lucrurilor. Sa nu va induca in eroare pt ca in speta tot aia se subliniaza, ca paza a avut-o soferul, paza a avut-o prepusul... nu conteaza. Nu ai cum. Daca e raport de prepusenie paza nu poate sa fie decat la comitent. El lucreaza pt sine, el este titularul interesului si pe cale de consecinta el va trebui sa raspunda. Raspunderea pentru daunele cauzate de lucruri in general Raspunderea pentru animale Codul actual reia schema clasica ca ar exista o raspundere si in materie de animale, singura diferenta ca animalele trebuie sa fie vii pentru ca in rest ele devin lucruri si in consecinta tot ce se poate spune la lucruri sau la animale poate sa fie folosit incrucisat. Elementul de baza asupra caruia pivoteaza toata discutia este asa-zisa paza pentru ca persoana civilmente responsabila nu este decat un subiect de drept care are asa-zisa paza care transforma persoana in pazitor sau paznic. Garda aceasta a lucrurilor care este paza lucrurilor seamana definitia foarte mult cu cea in materie de la acordul de prepusenie in sensul ca este o putere de control, independenta exercitata asupra unor lucruri in interes propriu de catre o persoana, lucrul asta trebuie sa fie individual determinat . Cateva observatii aici. Am spus ca si in materie de raspundere a comitentului poate defapt puterea aia de control, supraveghere si directie ca sa izvorasca de oriunde. Legea e foarte restrictiva si spune ca raportul de prepusenie ar trebui sa izvorasca din lege sau din contract, dar nu este asa pentru ca exista si prepusenie de facto, din momentul in care exista o subordonare fara drept subiectiv aia e prepusenie de facto, o prepusenie de facto descrie tot o categorie juridica, comitentul nu are un drept subiectiv ca in exemplul pe care l-am dat cu angajatul, nu sunt raporturi de dreptul muncii, nu exista ordine pe care sa se intemeieze pentru comitent in dreptul de a stabili programul prepusului ci pur si simplu niste prieteni hotarasc sa mute o barca sau exemplele din dr. francez sunt legate de campaniile electorale in care staff-urile electorale indeamna la lipirea de afise de catre voluntari, voluntarii sunt pur si simplu prepusii actorului politic care este comitentul, este o chestie de facto aici, nu este un raport juridic care sa aiba in continutul lui drepturi subiective. Revenind la paza aceasta care este o putere, nu-i un drept automat se naste problema care e raportul intre paza si titularul de drepturi reale pentru ca marea plasa care se ia la examene cat si in instantele inferioare considera ca exista o identitate intre drepturile reale si paza. Exista doar o prezumtie si prezumtia simpla in sensul ca proprietarul ar fi pazitorul sau paznicul lucrului ori a animalului, nu este caracterial pentru paza ca ea sa se intemeieze pe un drept subiectiv si nici macar pe dreptul de proprietate. Paza poate sa se bazeze pe un drept, este o prezumtie spuneam, prezumtia este relativa si asta face diferenta intre raspunderea pentru ruina edificiului, la ruina edificiului e vorba de proprietar nu de paznic, este o diferenta marcanta care la spete se 235

trece sun tacere tocmai ca sa se creeze o mare problema si o confuzie intre raspunderea pentru lucruri si raspunderea pentru ruina edificiului. Paza este o chestiune care poate sa izvorasca din drepturi subiective dar poate sa se bazeze pe stari de fapt cum e posesia, si posesorul are paza indiferent daca posesia indeplineste elementele de utilitate din dreptul real de unde rezulta ca si o posesie uzurpata exercitata de hoti intemeiaza paza adica hotul care fura masina are paza el cand goneste pe autostrada si loveste alta masina care ricoseaza si distruge ceva pe autostrada pentru ca ar fi complet aiurea sa consideri ca intr-o asemenea speta platitorul ar fi proprietarul care nu stie nimic. Asta este o problema cat se poate de clara in sensul ca puterea nu este identica cu dreptul subiectiv aici si inclusiv starile de fapt pot sa intemeieze pe altul. Al doilea aspect este ca e vorba de o putere de control care e independenta in sensul ca se exercita in interesul pazitorului, independenta inseamna ca pazitorul nu e subordonat nimanui de aceea spuneam ca prepusul nu poate sa fie pazitor ca el e subordonat comitentului si automat comitentul e pazitorul lucrurilor folosite de prepus, asta facea sa se distinga anterior intre paza juridica si paza materiala a lucrurilor, eu nemaifolosind termenii acestia, legea nu-i foloseste dar folosirea lor scoate in efidenta ca doar paza juridica e paza care angajeaza raspunderea pentru lucruri, paza materiala asigurand un contact intre persoana si lucru care poate sa aiba lucrul la indemana, sub supraveghere, sa se foloseasca de el numai ca aceste aspecte sunt exclusiv in interesul unei alte persoane care are paza juridica si exemplul clasic e pur si simplu cu animalele care sunt pazite de padurar. Avem un cioban care paste oile altuia si de obicei la tara asa se intampla in sensul ca ciobanii tocmiti sunt angajati ai comunitatii sau pur si simplu ai proprietarilor de animale si proprietarii respectivi de animale sunt cei care au paza desi contactul fizic, contactul nemijlocit cu lucrurile, cu animalele in exemplu este asigurat de alta persoana. Daca apar in speta denumirile astea, ele sunt puse ca sa va incurce pentru ca trebuie sa verifici daca controlul e independent adica in interesul persoanei care exercita controlul, daca e in interesul altei persoane automat nu-i paza. Acest control ar exclude ideea de scapare de sub control sau scaparea de sub control ar ridica intrebarea daca paza se mentine, raspunsul este da si majoritatea spetelor induc in eroare prin faptul ca bunul sau animalul a scapat de sub control iar pazitorul tocmai asa se justifica, asa vrea sa se exonereze de unde rezulta ca scaparea lucrului de sub controlul efectiv a unei persoane nu inlatura, nu sterge si nu desfiinteaza categoria de paza, defapt puterea de control care este paza este un instrument juridic care sa justifice raspunderea celui care trebuia sa tina sub control lucrul. Trebuie sa fiti atenti sa faceti diferenta control in interes propriu, in interesul pentru altul si scaparea de sub control care nu semnifica stergerea ideii de paza. Am discutat aici in definitiv daca s-ar putea cataloga lucrurile, respectiv animalele in specii sau subspecii care ele sa justifice pur si simplu sau sa inlature raspunderea. De plano raspunsul ar trebui sa fie in ceea ce priveste lucrurile ca nu conteaza tipul de lucru, se raspunde pentru toate lucrurile care pot sa fie sub control, de aceea vedeti aici e foarte important sa retineti ideea despre lucruri, despre bunuri, automat cand puneti accentul pe lucruri scoateti din discutie drepturile reale si nu mai legati raspunderea asta de stare de drept, vedeti ca nu intereseaza aici neaparat sa fie bunuri, de cele mai multe ori in spete lucrurile astea sunt defapt bunuri din punct de vedere tehnic, adica lucruri care au fost apropiate sinatunci intereseaza in speta sa vezi daca ramane in discutie prezumtia de proprietate, proprietatea care implica o prezumtie de paza sau pur si simplu paza s-a transmis la altcineva sau pur si simplu e vorba de alta discutie. Lucrurile in sine regula este ca trebuie sa fie apropiabile, trebuie sa fie in zona de activitate pentru ca altfel nu se poate exercita pur si simplu controlul de unde rezulta ca lucrurile cum e ploaia chiar daca ai fi omul care aduce ploaia nu cred ca se poate 236

raspunde pentru controlul ploii si nu raspunzi pentru lucrurile care nu sunt sub control, nu le poti controla datorita tipului de lucru, restul lucrurilor pot sa fie inerte, sa aiba dinamism propriu iar cele mai multe unde se ia rapid plasa sunt suprafetele pe care se aluneca treptele pe care te pui, stalpii in care dai cu capul pentru ca nu esti atent, oamenilor le este evident ca si acelea sunt lucruri de aia exista in aeroporturi semne ca e spalat pe jos si aluneca pentru ca podeaua, dusumeaua, partea de jos a unei constructii este in paza juridica a cuiva, acsta va raspunde daca vine un pasager care a derapat si a aterizat in crestet, pot fi daune materiale, corporale, morale. Sunt spete in care oamenii se impiedica de trepte, spete in care se arunca chistoace, se arunca pietricele, etc., toate sunt lucruri, e adevarat ca unele nu sunt bunuri gen pietricele, chistocul, aici interesand doar paza in materia raspunderii daca s-au creat pagube deci din punctul asta de vedere ideea este ca pentru orice fel de lucru indiferent daca au dinamism sau nu propriu se poate raspunde. O alta discutie interesanta a fost aici cand este vorba despre concurenta intre raspunderea subiectiva a celui care foloseste un lucru si raspunderea pentru paza lucrului adica cand se desparte lucrul de ideea de instrument pentru ca daca lucrul e doar un instrument in mainile faptuitorului raspunderea va fi subiectiva si aici trebuie sa vedeti daca lucrul nu este numai un simplu instrument atunci raspunderea ar trebui sa fie de natura obiectiva, angajata pe ideea de paza deci o raspundere pentru lucruri. Eu cred ca, eu folosesc criteriul dinamic al cinematicii, a fortei propriu-zis pe care omul poate sa o imprime lucrului, toate criteriile sunt aproximative ceva de genul daca dai cu o bata si creezi un prejudiciu raspunderea ar fi mai degraba subiectiva pentru ca bata amplifica, preia din forta cinetica pe care o exerciti sau faptuitorul loveste cu o grebla, loveste cu o nuia. In momentul in care faptuitorul scoate o arma si trage cu arma de foc, glontul nu pleaca datorita fortei pe care o imprima faptuitorul asupra tragaciului si datorita unor compozitii chimice care se afla in cartus samd de unde rezulta ca forta faptuitorului nu are nimic de aface cu impactul pe care o produce glontul atunci in materia asta ar trebui sa fie vorba de o raspundere pentru lucruri, deci in momentul in care se trage random, am avut la un moment dat o speta in care un paznic era si intrase un hot si a tras un foc in aer si din pacate a ricosat glontul si l-a ranit sau a tras aiurea si era diferenta cat e de subiectiva raspunderea sau cum ar putea sa angajeze raspunderea subiectiva, cum ar putea sa angajeze raspunderea pentru lucruri si asta era discutia si criteriul folosit poate sa fie acesta, evident ca au fost si alte criterii pentru lucruri periculoase, nepericuloase, animale periculoase, animale mai putin periculoase. In ceea ce priveste categoria de animal ideea e ca: 1. trebuie sa fie animele si 2. de principiu sunt animale domestice, domesticite sau aflate in conditii de supraveghere adica sunt in parcuri zoo, circuri. Acest tip de raspundere pentru lucruri, pentru animale nu se aplica animalelor care sunt in salbaticie chiar daca ele sunt obisnuite sa vina in anumite locuri. Este cert ca daca e vorba de un animal asupra caruia nu se poate exercita un control nu poate sa existe nici notiunea de paza si animalele asupra carora nu se poate exercita control sunt animalele salbatice care pot sa traiasca fie in areale protejate, fie in arii neprotejate adica daca in speta este un parc natural in speta are tot felul de elemente care sa va duca pe calea gresita adica sa zicem ca in speta e un animal nepericulos , un muflon, nu conteaza cat de periculos e lucrul, cat de feroce e animalul si nu conteaza nici daca e tinut intr-un areal, intr-un parc natural, conteaza daca este exercitat un control si aici e vorba de pilda de animalele care sunt in parcuri tinute, la circ, asupra acestor animale chiar daca sunt salbatice se exercita un control deci exista o paza. Verificati la animale: 1. daca ele sunt domestice, regula se aplica la domestice si 2. daca nu sunt domestice daca se poate exercita controlul adica unui animal scapat de la o menajerie, de la circ este un animal pentru care se raspunde. 237

Daca un animal este transportat, de exemplu un tigru care evadeaza, este un animal pentru care se raspunde, poate sa fie cat se poate de feroce, deci verificati acele doua elemente. Nu o sa va dau desi in carte stiu ca exista o raspundere speciala in materie de vanatoare pentru ca exista si o asemenea raspundere dar de obicei nu am dat la examen pentru ca e excentrica si se bazeaza pe faptul ca pentru animalele din fondul cinegetic acolo se raspunde in mod subiectiv de catre cel care administreaza fondul cinegetic sau in anumite conditii de catre Min. Mediului, legea romana practicand un dublu stardard un functie de faptul daca animalul apartine de fondul cinegetic sau nu si pe de alta parte sa subliniez ca raspunderea pentru animale ar trebui sa fie doar o raspundere obiectiva bazata pe culpa pentru ca situatia este lizibila si daca ai un fond de vanatoare si fondul acela de vanatoare are niste mistreti, in momentul in care iese porcul din fond ( ex fondul de la Bals) si distruge o cultura din imprejurimi raspunderea va fi a administratorului fondului potrivit legii speciale. O asemenea reglementare mi se pare complet de Ghana sau de Sierra Leone, ai un drept comun iar pe de alta parte vi cu o reglementare complet idioata si stupida care e subiectiva pentru ca trebuie dovedita culpa administratorului de fond,adice gen era atat de mare gaura in gard incat si un elefant ar fi iesit pe acolo de unde rezulta o culpa ca ei niciodata nu au reparat. Evident ca gaura din gard nu are nimic cu paza juridica, un porc poate sa si sara, poate sa iasa si altceva. Ideea e ca in Romania exista raspunderi speciale care sunt foarte vecine cu raspunderile obiective si pe care legea de lege lata le transforma in raspunderi subiective si e asa pentru ca romanii nu inteleg raspunderea obiectiva fiind vorba de cei care fac legea, li se para atat de indepartat cum sa rapspunda ala ca paza in viziunea lor inseamna sa ai un tarc si in tarcul ala sa fie de 200m gardul si 100 de metri in jos in pamant ca sa nu…. (inregistrarea s-a intrerupt aici si continua cu raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri din cate se pare) ...forta majora concretizata in comportamentul unuia dintre soferi, adica e vorba de culpa foarte grava. De fapt practic ar trebui sa fie intentie de a distruge masina de rulat si atunci cel care manifesta o asemenea intentie ii va exonera pe ceilalti. Deci vedeti ca de lege lata nu este o compensatie a culpelor. Apoi, nu este raspundere subiectiva, e raspundere obiectiva si cazurile de exonerare sunt exact ca la raspunderea obiectiva: forta majora, nu cazul fortuit, iar daca legea vorbeste de culpa ori de comportament culpabil, ala nu poate sa fie decat o intentie care sa imbrace forma unei forte majore, adica ceva complet strain de zona de activitate, imprevizibil si absolut invincibil. Adica iti cumperi un tun si incepi sa tragi in trafic pe contrasens. Asta e forta majora. Se intampla la Trump acasa de multe ori chestia asta. Scoti revolverul si iti rezolvi problemele in parkingul de la Polus. Asta e forta majora. Acum sa ne batem cu pumnii in parking e o chestie de caz fortuit banuiesc. Forta majora e cand folosesti arme de foc. Astea trebuie cantarite dupa elementele alea, strain, imprevizibil, invincibil. Daca sunt indeplinite aceste 3 elemente atunci comportamentul soferului va fi forta majora si va fi exonerat. Ultima observatie in legatura cu 1376 alin. 2 este ca acest alineat nu are o forta imperativa, in sensul ca subiectii pot sa aleaga un alt tip de raspundere. Se poate raspunde inclusiv subiectiv, ideea fiind ca in acest caz trebuie sa se dovedeasca culpa fiecaruia. Deci exista un drept de optiune intodeauna in materie de raspundere obiectiva, inclusiv la 1376. Actiunea de effusis et dejectis O aplicatie a raspunderii complet tipicizata este asa-zisa actiune ori raspundere de effusis et dejectis. Effusis inseamna aruncare, dejectis vine de la ...(?). Este cazul 238

reglementat in care ocupantul unui imobil raspunde pt prejudiciile cauzate in cadere de lucrurile aruncate, proiectate de pe acel imobil. Interpretez ca e vorba de un caz de raspundere obiectiva a lucrurilor carei raspunderi ii lipseste paza. Nu se raspunde pt paza, nu trebuie dovedita paza, ci trebuie dovedit ca ocupantul a aruncat, a lasat sa cada sau sa se verse. Nu este o raspundere subiectiva, ci obiectiva. Raportul de paza ori paza lucrului e dislocat de tipicitatea legala a faptei, de art 1379. Raspunderea asta e f ciudata si nu exista deocamdata nici un fel de speta, tocmai legea subliniind ca oricum victima are un drept de a alege pt o raspundere de drept comun. Raspunderea pt ruina edificiului Ultima figura este tot o raspundere obiectiva care nu se bazeaza nici ea pe paza, ci pe prejudiciile cauzate de ruina edificiului sau a unei constructii. In cazul acesta C civ foloseste cuvintele imobil, edificiu si constructie. Diferente f mari intre edificiu si constructie nu sunt. Inainte se facea diferenta fundamentala in sensul ca edificiile nu sunt altceva decat constructii facute de oameni, deci constructii industriale, in sensul ca sunt rezultatul activitatii umane, nu naturale, prin incorporarea trainica in teren, in pamant a materialelor de constructie. Ele tehnic sunt imobile prin natura lor. Dupa drepturile reale constructiile, edificiile, cladirile sunt imobile. Trebuie sa le deosebim in practica de - formele de relief ori de alte elemente naturale, cum sunt grotele, arborii, vegetatia stufoasa. - de alte artifexuri, adica alte lucruri factue de om care nu sunt incorporate decat provizoriu in teren si nu sunt destinate sa ramana acolo, ele putand sa fie mutate oricand. E vorba de chioscuri, pavilioane, corturi s.a.m.d. - structurile simple: schele, catarge. Astea sunt lucruri toate si spetele se bazeaza pe o confuzie intre lucruri (care e generic) si constructii ori edificii. Daca cade un catarg, un panou publicitar ala nu e un edificiu in sensul asta. Unde e diferenta tehnica? Dif este ca daca e lucru in general, trebuie sa dovedesti paza lucrului si pazitorul va fi cel responsabil. Daca raspunderea este pt edificiu, aia este o raspundere speciala si raspunde proprietarul. Deci nu mai e vorba de o prezumtie, ci legea il indica ca responsabil civilmente pe proprietar. Deci proprietarul imobiliar raspunde daca se angajeaza acest tip de raspundere speciala. Deci trebuie sa verificati: 1. daca e edificiu, cladire 2. sa determinati proprietarul 3. prejudiciul sa fie cauzat de o chestie speciala – de ruina, iar ruina sa fie consecinta fie a proiectarii proaste (a unui viciu de constructie), fie a lipsei de intretinere. Nu conteaza ce se desprinde din acel edificiu, parti din acoperis, burlane, balcoane, hornuri, tigle s.a.m.d. Ideea este ca aceasta desprindere sa se intemeieze pe ce am spus mai inainte – lipsa de intretinere sau viciu de constructie. Daca vine un taifun si ia tiglele de pe casa si le proiecteaza si cauzeaza prejudicii, nu este vorba de o raspundere bazata pe 1378. Daca cade zapada, gheata sau turturi de pe o casa, nu este o raspundere bazata pe 1378 pt ca nu este o ruina, nu este a edificiului si prejudiciul nu este cauzat de lipsa de intretinere sau de un viciu de constructie. Asta este tot o raspundere tipicizata si de traditie care a fost vesnic criticata, iar aici dreptul de optiune al victimei e foarte cu scart, adica sunt multi autori care spune ca raspunderea asta e atat de speciala incat, daca sunt indeplinite conditiile ei, victima nu mai poate sa aleaga intre ea si un alt tip de raspundere, cum ar fi raspunderea pt lucruri. Daca 239

va uitati, de fapt actiunea anterioara, aruncarea de pe imobile si aceasta actiune bazata pe o ruina a edificiului au ca temei niste lucruri speciale sau niste fapte speciale care toate pot sa fie introduse in categoria raspunderii pt lucruri. De unde rezulta ca raspunderea pt lucruri ar fi ea o raspundere generala si astea 2 ar fi raspunderi speciale. Si sunt autori care considera ca de fiecare data cand e o raspundere speciala, potrivit regulii pe care o stiti, nu se va aplica decat regula speciala, inlaturandu-se raspunderea generala. Nu stiu daca este neaparat asa, in sensul ca victima ar trebui sa probeze ca e vorba de un viciu de constructie. Trebuie sa platesti pt asta, nu poti sa te uiti la o constructie si sa spui ca e viciu. Sau neintretinere – aia nu inseamna ca e veche constructia. A tot plouat pe balconul ala si in 2 ani s-a corodat si pica. Nici proprietarul nu a stiut. Daca el statea mai mult pe acasa, nu la Ibiza poate observa chestia asta. Deci elementele acestea de dovada care trebuie sa fie aduse il pun pe cel care merita sa fie protejat intr-o situatie complet dezechilibrata raportat la creditorul reparatiei care se bazeaza pe .. raspunderii pt lucuri in general. Si acesta este motivul pt care cred ca de fiecare data exista un drept de optiune oricare ar fi raspunderile obiective. In toate cazurile in care exista raspunderea obiectiva, exoneratorie este doar forta majora si aici tot forta majora este exoneratorie. Cazul fortuit nu intereseaza pt ca el inlatura numai culpa, iar vinovatia nu este o conditie a raspunderii nici pt ruina edificiului, nici pt lucruri in general, nici pt animale, nici pt effusis et dejectis. Acestea fiind spuse, macar o data sa plec la timp, va multumesc pt atentie, va doresc succes in continuare si sa luati examenul.

240