Tranzactii Comerciale Internationale [PDF]

Zitiervorschau

TRANZACŢII COMERCIALE INTERNAŢIONALE Prof. univ. dr. Aurel Burciu DISCIPLINĂ DE SPECIALITATE LA SPECIALIZAREA RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Tranzacţii comerciale internaţionale TEMATICA EXAMENULUI DE LICENŢĂ LA DISCIPLINA TRANZACŢII COMERCIALE INTERNAŢIONALE 1. POLITICA COMERCIALĂ. INSTRUMENTE ŞI MĂSURI 1.1. Definirea politicii comerciale 1.1.1. Evoluţia comerţului internaţional în perioada postbelică 1.1.2. Definirea politicii comerciale şi obiectivele acesteia 1.2. Politica vamală 1.2.1. Taxele vamale 1.2.2. Tariful vamal 1.2.3. Efectul protecţionist al taxelor vamale 1.2.4. Teritoriul vamal 1.3. Politica comercială netarifară 1.3.1. Aspecte introductive 1.3.2. Bariere netarifare ce implică o limitare cantitativă directă a importurilor 1.3.3. Bariere netarifare ce implică limitarea importurilor prin mecanismul preţurilor 1.3.4. Bariere netarifare ce decurg din formalităţi vamale şi administrative privind importurile 1.3.5. Bariere netarifare decurgând din participarea statului la activităţile de comerţ exterior 1.3.6. Bariere netarifare (obstacole tehnice) decurgând din standardizare 1.4. Politici comerciale promoţionale şi de stimulare a exporturilor 1.4.1. Măsuri bugetare de stimulare a exporturilor 1.4.2. Măsuri fiscale de stimulare a exporturilor 1.4.3. Măsuri financiar – bancare de stimulare a exporturilor 1.4.4. Măsuri valutare de stimulare a exporturilor 2. TEHNICI DE PLĂŢI APLICATE ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE 2.1. Sisteme, modalităţi, tehnici 2.2. Plata contra factură 2.3. Plata contra trată 2.4. Plata contra cec 2.5. Biletul la ordin 2.6. Ordinul de plată 2.7. Creditul documentar 2.8. Incasso – ul documentar 3. TEHNICI DE FINANŢARE ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE 3.1. Definiţii şi clasificări 3.2. Credite de prefinanţare 2

Aurel Burciu 3.3. 3.4. 3.5. 3.6. 3.7. 3.8. 3.9.

Creditul pe termen scurt Creditul pe termen lung Credite pe termen mediu şi lung Acorduri guvernamentale de credit şi protocoale bancare Finanţarea comerţului mondial de produse primare Modalităţi neconvenţionale de finanţare Garanţii şi cauţiuni bancare

4. TRANZACŢIILE ÎN CONTRAPARTIDĂ 4.1. Definiţii şi clasificări prealabile 4.2. Livrări de mărfuri şi servicii în compensaţii (contrapartida clasică) 4.3. Operaţiunile paralele (contra - cumpărarea) 4.4. Operaţiunile combinate 4.4.1. Prelucrarea în switch 4.4.2. Tehnica de lohn 4.5. Contraprestaţiile comerciale şi alte operaţiuni apropiate de contrapartidă 4.6. Reexportul 5. TRANZACŢII COMERCIALE SPECIALE 5.1. Transferul internaţional de creativitate şi tehnologii moderne 5.1.1. Transferul internaţional al brevetelor de invenţie 5.1.2. Comerţul cu asistenţă tehnică nebrevetată sau nebrevetabilă (know – how) 5.1.3. Colaborarea economică internaţională prin consulting – engineering 5.2. Leasing – ul - cedarea dreptului de folosinţă 5.3. Franchising – ul – cedarea dreptului de comercializare 5.4. Licitaţiile în comerţul exterior 5.4.1. Licitaţii de vânzare(export) 5.4.2. Licitaţii de cumpărare (import) BIBLIOGRAFIE: 1. BURCIU, A – Politici şi tehnici de comerţ exterior, Editura Universităţii Suceava, 1999 2. COBZARU, I. – Relaţii economice internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000 3. DENUŢA, I. – Relaţii economice internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1999 4. POPA, I. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economciă, Bucureşti, 1997 5. PRELIPCEAN, GABRIELA – Relaţii economice internaţionale, Editura Universităţii Suceava, 2001 6. SUTĂ, N. – Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale, Editura All, Bucureşti, 1997 3

Tranzacţii comerciale internaţionale CAPITOLUL 1 POLITICA COMERCIALĂ. INSTRUMENTE ŞI MĂSURI 1.1. Definirea politicii comerciale 1.1.1. Evoluţia comerţului internaţional în perioada postbelică În epoca actuală, dezvoltarea unei ţări – indiferent de sistemul social-politic sau gradul de dezvoltare – este condiţionată de participarea ţării la diviziunea mondială a muncii. Diviziunea mondială a muncii – exprimă relaţiile ce se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului internaţional, precum şi rolul ce revine fiecărui stat în circuitul mondial de valori. Diviziunea mondială a muncii exprimă totodată procesul de specializare internaţională în producţie a economiilor naţionale, proces ce s-a conturat în timp şi stă la baza legăturilor dintre state. Diviziunea mondială a muncii are ca scop adaptarea potenţialului economic al statelor la cerinţele pieţei mondiale şi este determinată de factori ca: – condiţiile naturale din fiecare ţară; – mărimea teritoriului, populaţia etc.; – tradiţii economice; – nivelul tehnic şi gradul de diversificare al aparatului productiv; – apropierea geografică şi raporturi generate de aceasta; – factori extraeconomici (sisteme socio-politice, dominaţie colonială etc.). Actuala revoluţie tehnico-ştiinţifică a devenit cel mai important factor de dinamizare a economiei mondiale şi de influenţare a diviziunii mondiale a muncii; ea generează o accentuare a interdependenţelor economice dintre state, respectiv fiecare stat trebuie să participe într-o măsură mai mare sau mai mică şi într-o formă sau alta la circuitul economic mondial. Aspectele invocate obligă firmele care deţin puterea (ponderea) într-o economie să privească la nivel de glob derularea afacerilor pe termen lung, deoarece asistăm la un proces de globalizare a afacerilor. În ansamblul fluxurilor mondiale, comerţul cu mărfuri corporale deţine ponderea principală de 80%, restul de 20% revenind fluxurilor comerţului invizibil. Evoluţia comerţului internaţional în perioada postbelică se caracterizează prin: a) o dinamică accentuată a fluxurilor comerciale internaţionale: 1 Astfel, conform rapoartelor publicate de OMC şi UNCTAD în 1948 exporturile FOB la nivel mondial se ridicau la 58 miliarde dolari, ajungând la 6414,058 miliarde dolari în 2002 (au crescut de peste 100 ori): Situaţia sintetică a exporturilor şi importurilor la nivel mondial pentru perioada 1948- 2002 se prezintă astfel:

Tabel nr.1 - Evoluţia exporturilor şi importurilor mondiale în perioada postbelică (mld. dolari) 1

N. Sută, coord. – Curs de comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed. Cers, 1992; Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, 1995. 4

Aurel Burciu 1948

1953

1963

1973

1983

1993

2000

2001

2002

Exporturi (FOB)

58

84

157

579

1835

3671

6426,893

6155

6414,058

Importuri (CIF)

66

84

163

589

1881

3770

6554,168

6441

6568,834

Sursa: OMC, International trade statistics, 2002 UNCTAD, Handbook of Statistics b) creşterea importanţei ţărilor dezvoltate în comerţul mondial Istoria comerţului internaţional arată că primul loc pe piaţa mondială a fost deţinut de o naţiune industrializată, această tendinţă amplificându – se în perioada postbelică. După 1950 ţările dezvoltate au derulat cea mai mare parte a fluxurilor comerciale internaţionale ponderea lor înregistrând o continuă creştere până în 1990. În anii următori deşi această pondere a înregistrat o oarecare scădere, ţările dezvoltate au continuat să deţină primul loc în comerţul mondial. Consolidarea poziţiei ţărilor dezvoltate în comerţul mondial este rezultatul unei specializări internaţionale mai eficiente. Tabel nr.2 - Evoluţia ponderii diferitelor categorii de ţări în comerţul mondial(%) 1948

1953

1963

1973

1983

1993

2002

E

I

E

I

E

I

E

I

E

I

E

I

E

I

*

62,9

63,8

63,8

64,4

66,6

67,3

70,8

72,2

63,7

65,9

72

70,8

63,46

66,29

**

31,1

30,4

28,1

28

22,4

22,4

20,1

18,9

26,8

25,7

25,1

26,3

31,68

28,89

6

5,8

8,1

7,6

11

10,3

9,1

8,9

9,5

8,4

2,9

2,9

4,86

4,82

***

Sursa: OMC, International trade statistics, 2002 UNCTAD, Handbook of Statistics E –export (FOB) I – import (CIF) Conform clasificării UNCTAD: * Ţări dezvoltate: America de Nord, Europa de Vest, Australia, Japonia, Noua Zeelandă ** Ţări în dezvoltare: America Latină, Africa, Orientul Mijlociu, Asia (exclusiv cele de mai sus) *** Economii în tranziţie: Europa Centrală şi de Est, Statele Baltice, CSI NOTĂ: Între anii 1973 şi 1983 şi între anii 1993 şi 1999 aceste ponderi au fost semnificativ influenţate de creşterea preţului petrolului. c) Ritmul mediu de creştere a comerţului internaţional între 1950-2002 a devansat nu numai ritmul de creştere al PGB mondial, ci şi al producţiei industriale. 5

Tranzacţii comerciale internaţionale Conform datelor statistice publicate de OECD în perioada 1950-2002: - modificarea medie anuală a valorii exporturilor mondiale este 9,7% - modificarea medie anuală a volumului exporturilor mondiale este 6,22% - modificarea medie anuală a volumului producţiei este 3,85% - modificarea medie anuală a PGB real mondial este 3,85%. d) Diversificarea continuă a structurii comerţului internaţional Structura pe produse a comerţului internaţional se modifică de la o perioadă la alta, în strânsă legătură cu modificările survenite în cadrul diviziunii mondiale a muncii. Trecerea acesteia prin diverse stadii(agricultură-industrie, extracţie-prelucrare, industrieindustrie) a însemnat noi tendinţe de specializare în care accentul s-a pus din ce în ce mai mult pe produsele cu puternică intensitate de capital şi tehnologie de vârf. În consecinţă, pe termen lung se observă o creştere a ponderii exporturilor de produse manufacturate, mai ales în structura comerţului internaţional al statelor dezvoltate. Pentru a urmări schimbările survenite în structura comerţului internaţional, trebuie să apelăm la datele statistice comunicate de ONU - GATT şi alte organisme internaţionale care clasifică EXPORTUL ca structură:  PRODUSE DE BAZĂ (neprelucrate şi gradul redus de prelucrare): – ALIMENTARE; – MATERII PRIME; – COMBUSTIBILI.  MANUFACTURATE (finite şi semifinite): – PRODUSE CHIMICE; – MAŞINI, UTILAJE, MIJLOACE DE TRANSPORT; – ALTE PRODUSE MANUFACTURATE. Datele statistice arată că, urmare a accentuării diviziunii mondiale a muncii şi-n primul rând a diviziunii industriale a muncii, s-a înregistrat un ritm de creştere mult mai înalt al comerţului cu produse manufacturate (fizic-valoric) faţă de comerţul cu produse de bază; rezultă, astfel, în ultimii 70 de ani, schimbări structurale: 2 – anii ‘35 – 64% produse de bază în structura EXPORTULUI MONDIAL; – 36% produse manufacturate în structura EXPORTULUI MONDIAL; – 2002 – 24,9% produse de bază în structura EXPORTULUI MONDIAL; – 75,1% produse manufacturate în structura EXPORTULUI MONDIAL. Rezultă că structura comerţului mondial are azi un pronunţat caracter industrial, deci predomină absolut produsele cu un grad tot mai înalt de valorificare industrială, iar această tendinţă se va accentua în viitor, avantajul revenind ţărilor dezvoltate economic. În fapt, ţările capitaliste dezvoltate deţin monopolul industriei prelucrătoare şi, prin aceasta, deţin şi monopolul exportului de produse manufacturate, exceptând unele perioade scurte caracterizate prin crize energetice şi de materii prime pe plan mondial. Ţările capitaliste dezvoltate pot controla preţul producţiei manufacturate în detrimentul ţărilor în curs de dezvoltare şi a ţărilor din “lumea a treia”. 2

*** UN. Monthly Bulletin of Statistics, 1980-1992; UNCTAD Report 1996-1997; GATT/OMC Report 1997, OMC Report 2003 etc. 6

Aurel Burciu În ceea ce priveşte evoluţia structurii exportului mondial pe cele 6 grupe de produse reţinem (date aproximative):3 1935 2002 Produse alimentare 29% 7,5% Materii prime 22% 4,6% Combustibil 8% 9,8% Produse chimice 4% 10,5% Maşini, utilaje şi mijloace de transport 10% 40,5% Alte produse manufacturate 24% 24,1% În ceea ce priveşte structura comerţului exterior al ţărilor dezvoltate situaţia se prezintă astfel: Tabel nr.3- Structura comerţului exterior al ţărilor dezvoltate 1963 1983 2002 E(%)

I(%)

E(%)

America de Nord

Produse agricole 29 29,2 21,3 Produse miniere 12,2 20,4 11,5 Produse 53,2 47,4 62,9 manufacturate Europa Produse agricole 18,3 32,8 13,0 de Vest Produse miniere 8,5 18,6 13,0 Produse 71,8 46,6 71,7 manufacturate Japonia Produse agricole 8,8 44,5 1,8 Produse miniere 1,2 32,9 1,5 Produse 90,0 22,6 95,7 manufacturate Sursa: OMC, International trade statistics,2003

I(%)

E(%)

I(%)

10,1 23,4 63,6

10,7 7,2 76,9

6,2 11,2 78,5

15,5 26,3 56,0

9,4 6,9 80,7

10,2 10,7 75,7

20,7 55,9 21,4

1,1 1,6 93,0

16,3 24,2 57,5

Datele publicate în raportul anual al OMC pentru 2002 arată că mai mult de jumătate din exporturile şi importurile mondiale de produse manufacturate sunt derulate de ţările dezvoltate:

E(%) America de Nord

I(%) 15,5

3

23,1

*** UN. Monthly Bulletin of Statistics, 1980-1992; UNCTAD Report 1996-1997; GATT/OMC Report 1997 etc. 7

Tranzacţii comerciale internaţionale Europa de Vest Japonia TOTAL

45,5 6,18 67,18

41,4 2,97 67,47

e) amplificarea fluxurilor comerciale intra – regionale ca urmare a liberalizării preferenţiale a comerţului internaţional în cadrul aranjamentelor de integrare regională. Tabel nr. 4 - Ponderea exporturilor şi importurilor intra –regionale în totalul exporturilor şi importurilor regionale(%) 1990 1995 2002 E

I

E

I

E

I

*

67,5

65,4

73,1

71,7

72,8

70,0

**

32,5

34,6

26,9

28,3

27,2

30,0

UE (15 ţări)

*

64,9

63,0

64,0

65,2

61,6

61,9

**

35,1

37,0

36,0

34,8

38,4

38,1

NAFTA (3 ţări)

*

42,6

34,4

46,1

37,7

56,5

38,1

**

57,4

65,6

53,9

62,3

43,5

61,9

ASEAN (10 ţări)

*

20,1

16,2

25,5

18,9

24,0

23,6

**

79,9

83,8

74,5

81,1

76,0

76,4

CEFTA (7 ţări)

*

-

-

14,5

11,3

12,2

10,2

**

-

-

85,5

88,7

87,8

89,8

MERCOS UR (4 ţări) ANDEAN (5 ţări)

* **

8,9 91,1

14,5 85,5

20,5 79,5

18,1 81,9

11,5 88,5

17,0 83,0

*

4,2

7,7

12,2

12,9

10,2

13,9

**

95,8

92,3

87,8

87,1

89,8

86,1

APEC (21 ţări)

Sursa: OMC, International trade statistics, 2003 * intra - regional ** extra – regional NOTĂ: Ţările CEFTA au încheiat acorduri de asociere cu UE, derulând cea mai mare parte a comerţului lor exterior cu “cei 15”. Din datele statistice publicate de UNCTAD rezultă că în anul 2002 aproximativ 70% din exporturile mondiale s-au derulat la nivel regional.

8

Aurel Burciu Tabel nr. 5 2002:

Ponderea exporturilor intra – regionale în exporturile mondiale în anul Exporturile totale ale regiunii (mld dolari) 2941,637 2449,025 1106,936 385,675 88,479 52,951

Exporturile intra – regionale (mld dolari) 2162,10 1494,15 619,884 87,93 15,66 5,61

APEC UE NAFTA ASEAN MERCOSUR ANDEAN TOTAL Sursa: UNCTAD, Handbook of Statistics

Ponderea exporturilor intra –regionale în exporturile mondiale(%) 33,70 23,29 9,66 1,37 0,24 0,08 68,34

f) Dacă se compară dinamica şi volumul comerţului internaţional cu evoluţia rezervelor de aur şi devize (pentru ţările nesocialiste, deoarece ţări precum China, în prezent, nu au publicat astfel de date) rezultă o devansare de către comerţul internaţional, atât ca ritm de creştere cât şi ca volum valoric absolut, a rezervelor de aur şi devize. 4 g) Internalizarea pieţelor ca urmare a expansiunii societăţilor multinaţionale care controlează în prezent aproximativ 80% din investiţiile externe directe şi peste 50% din comerţul mondial.5 1.1.2. Definirea politicii comerciale şi obiectivele acesteia Politica comercială este o parte componentă a politicii economice generale a unui stat, parte care vizează sfera comerţului, a relaţiilor economice externe. 6 Politica economică reprezintă ansamblul mijloacelor prin care un guvern urmăreşte să reglementeze şi să influenţeze situaţia economică şi dezvoltarea pe termen lung a unei ţări.7 4

N. Sută – Op. cit. I. Ignat, I. Pohoaţă ş.a, - Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 2002 6 C. Fota, coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, 1953. Trebuie făcută o distincţie clară între: – politică economică; – politică comercială; – politică comercială de firmă. Autorii invocaţi delimitează coerent cele trei categorii menţionate. Prin politică comercială de firmă autorii înţeleg – sens la care subscriem şi noi – politica de piaţă a firmei, uzual asociată politicii de marketing. Pe parcursul lucrării de faţă discutăm de politica comercială promovată la nivel macroeconomic de către guvern, ca un set coerent de măsuri de dezvoltare economică internă la adăpost de concurenţa străină. 7 C. Fota, coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, 1953.Remarcăm o conexiune profundă între politica economică şi cea comercială. Conform cu C. Fota ş.a., în abordarea modernă utilizarea noţiunii de politică comercială înglobează politica economică generală a guvernului. 5

9

Tranzacţii comerciale internaţionale În principiu, în ţările dezvoltate, politica economică (şi prin aceasta şi politica comercială) este orientată spre atingerea următoarelor obiective: 8 a) Menţinerea unui grad cât mai ridicat şi stabil de ocupare a forţei de muncă, deci un şomaj cât mai scăzut (se folosesc politici monetare şi fiscale menite să menţină un nivel cât mai ridicat al CERERII şi de evitare a RECESIUNII). b) De a sigura o creştere economică cât mai susţinută şi, pe această bază, o creştere a standardului de viaţă la nivel naţional (investiţiile, dezvoltarea şi modernizarea producţiei etc.). c) Evitarea inflaţiei sau, cel puţin, menţinerea ei sub un anumit control cu influenţă în plan economic şi social (măsuri: creşterea producţiei, echilibru cerere/ofertă, politica monetară, valutară etc.). d) Stabilitatea balanţei de plăţi externe prin promovarea exporturilor, controlul importurilor, atragerea de investiţii străine, politica financiară, valutară etc. Se află în corelaţie cu controlul inflaţiei şi echilibru BPE (se menţine dacă creşterea preţurilor interne nu devansează creşterea preţurilor din ţările partenere în relaţiile comerciale). e) Alte obiective urmărite: – mai bună distribuţie a venitului naţional prin sistemul de impozite, subvenţii etc.; – reducerea situaţiei de monopol a unor mari companii. Problema esenţială a politicii economice promovate de orice stat este aceea de CORELARE şi ECHILIBRU între diferitele componente şi obiective vizate, întrucât nu este posibilă promovarea simultană a tuturora şi în acelaşi grad. 9 Ca parte a politicii economice, politica comercială include totalitatea reglementărilor adoptate de către stat (caracter: juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar etc.) în scopul derulării comerţului exterior, al promovării schimburilor comerciale cu alte state şi protejării economiei naţionale de concurenţă străină. Pe termen lung, principalul obiectiv al politicii comerciale a oricărui stat este de a stimula creşterea economică naţională la adăpost de concurenţă străină. Rezultă că politicii comerciale îi revin două funcţii: – de promovare a relaţiilor comerciale externe; – de protejare a economiei naţionale. Pe termen scurt şi mediu, politica comercială poate urmări obiective care derivă din cele pe termen lung, precum:10 – perfecţionarea structurii schimburilor comerciale externe; – stimularea exporturilor cu anumite produse sau grupe de produse; – restrângerea importurilor cu anumite produse sau grupe de produse; – modificări în orientarea geografică a comerţului exterior; – protecţie accentuată pentru unele sectoare economice faţă de concurenţa străină; – menţinerea echilibrului general al balanţei comerciale, ca parte a BPE; 8

C. Fota, coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, 1953. Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 10 Gh. Ciobanu – Op. cit. 9

10

Aurel Burciu – îmbunătăţirea raportului de schimb; – încasări la bugetul statului. Ţările dezvoltate economic urmăresc, prin intermediul politicilor comerciale promovate, cucerirea de noi surse de aprovizionare cu materii prime, menţinerea şi cucerirea unor pieţe externe de desfacere, stimularea dezvoltării ramurilor strategice din economia lor naţională etc. Ţările în curs de dezvoltare urmăresc şi situează în centrul politicilor comerciale: valorificarea superioară a resurselor naţionale, dezvoltarea industriei prelucrătoare, reducerea dependenţei de unele importuri, specializarea unor industrii pentru export etc. În fapt, dacă ţinem seama de teoria ricardiană asupra costurilor comparative, prin politica comercială promovată, fiecare ţară vizează să obţină din REI avantajul comparativ, respectiv o economie de muncă prin export de mărfuri competitive şi import de produse pentru care sunt condiţii mai puţin favorabile de fabricaţie în ţară. În plan teoretic, există trei tipuri de politică comercială:  Politica comercială AUTARHICĂ (o stare de izolare economică şi orientarea spre interior, ignorându-se avantajele REI);  Politica comercială LIBERSCHIMBISTĂ (un comerţ internaţional fără obstacole, curent aplicat de ţările ce au beneficiat primele de procesul industrializării);  Politica comercială PROTECŢIONISTĂ (când se vizează restricţionarea accesului produselor străine pe piaţa naţională). Pe plan internaţional, se admit ca măsuri protecţioniste aplicabile în relaţiile dintre state: – din motive de securitate naţională, sănătate publică, protecţia mediului ambiant, etc.; – în cazul unui deficit accentuat în BPE, cu rezerva ca aceste măsuri protecţioniste să fie temporare şi nediscriminante faţă de toate ţările partenere; – faţă de acele ţări (colectiv) care fac exporturi la preţuri de dumping sau când aceste exporturi sunt masive şi prejudiciază grav o industrie naţională în ansamblu; – se admit măsuri protecţioniste pentru acele industrii (sectoare) care sunt în faza de început a dezvoltării lor, în noile state independente, sau pentru industriile noi din ţările dezvoltate, până când aceste industrii ajung la maturitate. Cel puţin principial, la nivelul unor organisme internaţionale (GATT, UNCTAD etc.) şi în general pe plan internaţional, nu se admit ca fiind corecte alte măsuri de protecţie, iar în caz de aplicare de astfel de măsuri diferite de protecţie, acestea se consideră ca fiind în afara regulilor de derulare a comerţului internaţional. – Politica comercială prezintă o serie de particularităţi, dacă se analizează comparativ cu celelalte componente ale politicii economice. Astfel, în afară de o sferă de cuprindere diferită a celor două, sesizăm două aspecte: # politica economică generală se aplică pe teritoriu ţării respective, pe când politica comercială vizează în mare măsură relaţia cu alte state, deci consecinţele măsurilor de politică comercială sunt mai greu de anticipat, iar alte state pot lua măsuri de contracarare, atunci când le sunt afectate interesele lor; rezultă că trebuie să se urmeze anumite reguli convenite între state (mai ales cele statuate în cadrul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ/GATT, 1948, devenit în prezent ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A COMERŢULUI); 11

Tranzacţii comerciale internaţionale  domeniul de aplicare al politicii comerciale este mai fluent şi influenţat de un număr de factori mai mare (decât cel al politicii economice), factori specifici pieţei mondiale, efectul politicii comerciale fiind mai puţin cert şi mai greu de evaluat decât cel al măsurilor de politică economică generală; acest efect este dependent de potenţialul economic, gradul de dezvoltare economică şi gradul de dependenţă a acelei ţări faţă de piaţa externă. În perioada postbelică, în contextul adâncirii interdependenţelor economice dintre ţări, reglementarea REI se impune obiectiv necesară. În afară de reglementările adoptate în cadrul GATT (OMC) s-au coordonat într-o anumită măsură politicile comercială ale statelor lumii: – bilateral; – subregional; – regional. Cu toate acestea, practica REI arată că adesea aceste PRINCIPII ŞI REGULI statuate între ţări au fost încălcate. Oficial, în limita acordurilor cuvenite, ţările lumii pot recurge, în practica curentă a schimburilor comerciale, la o serie de instrumente concrete de materializare a politicilor lor comerciale. Aplicarea unor astfel de instrumente/măsuri asigură acea protecţie a dezvoltării economiilor naţionale fără a fi supuse confruntării directe cu practicile concurenţiale externe. Recursul la instrumentele de materializare a politicilor comerciale ale statelor trebuie însă să nu exceadă PRINCIPIILE/REGULILE negociate şi convenite sub egida OMC, UNCTAD, ONU şi alte organisme internaţionale. În esenţă, instrumentele de politică comercială sunt: – INSTRUMENTE TARIFARE se vizează restrângerea importurilor – INSTRUMENTE NETARIFARE – –

INSTRUMENTE PROMOŢIONALE ŞI DE SIMULARE

se vizează exporturilor

impulsionarea

1.2. Politica vamală 1.2.1. Taxele vamale Petru a se prezenta modalitatea de utilizare concretă a instrumentelor tarifare, trebuie definită politica vamală, care reprezintă o componentă a politicii comerciale a unui stat. Politica vamală include totalitatea dispoziţiilor legale privind intrarea şi ieşirea în/din ţară a mărfurilor, respectiv acele norme legale cu privire la: 11 – controlul mărfurilor cu ocazia trecerii frontierei de stat; – controlul mijloacelor de transport cu ocazia trecerii frontierei de stat; – îndeplinirea formalităţilor vamale; – plata taxelor vamale (impunerea vamală).

11

I. Popa, coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică. Bucureşti, 1997 12

Aurel Burciu Instrumentul principal de realizare a politicii vamale este tariful vamal în care se prevăd mărfurile supuse impunerii vamale şi cuantumul de taxe percepute.12 Plata taxelor vamale, percepute prin intermediul tarifului vamal, sau impunerea vamală îndeplineşte trei funcţii:  fiscală (este o sursă de venit la bugetul statului);  protecţionistă (se protejează economia naţională sau sectoare ale acesteia, deoarece taxa vamală la import va ridica preţul produsului importat care devine mai puţin competitiv faţă de cele indigene);  de negociere (pentru a stimula schimburile comerciale, statele pot negocia concesii vamale reciproce sau nereciproce). Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de către stat asupra mărfurilor atunci când acestea trec graniţa vamală a ţării. 13 Se pot clasifica după patru criterii:14 a) După tipul operaţiei sau obiectivul impunerii vamale: – taxe vamale de import care se aplică mărfurilor importate, se plătesc de firma importatoare dar în final se includ în preţ şi se suportă de consumatorul final; sunt un puternic mijloc de protecţie a economiei naţionale şi au cea mai largă răspândire; – taxe vamale de export: au aplicabilitate limitată; se aplică pentru unele produse de bază în vederea stimulării prelucrării la intern (venituri suplimentare la buget); – taxe vamale de tranzit: asupra mărfurilor străine aflate în tranzit pe teritoriu vamal al ţării respective (în prezent au o importanţă mai modestă, deoarece se încurajează tranzitul pentru a folosi infrastructura, depozitele, porturile etc.). b) După scopul pentru care se instituie taxa vamală: – taxe cu o orientare protecţionistă (de regulă au nivel mai ridicat); – taxe cu orientare fiscală, pentru venit suplimentar la buget. c) După modul de percepere al taxelor vamale, acestea sunt: – specifice, percepute pe unitatea fizică de marfă importată (x lei/tona cărbune); – “ad valorem”, percepute ca o cotă procentuală din valoarea vamală a mărfurilor (din punct de vedere tehnic sunt simplu de aplicat dar în condiţiile fluctuării preţurilor mondiale se poate pierde efectul protecţionist; în plus, uneori importatorul declară în vamă preţuri mai mici decât cele reale; unele ţări au instituit dreptul de preemţiune: dreptul statului de a cumpăra marfă importată, dacă organele vamale constată că preţul facturat este mai mic decât cele efectiv plătit de importator); – mixte, ca o combinaţie a primelor două categorii, când pe lângă taxa “ad valorem” se percepe, temporar, şi o taxă specifică. d) După modul de fixare de către stat, taxele vamale pot fi:15  taxe vamale autonome, stabilite de stat în mod independent şi nu pe baza unor înţelegeri cu alte state, atunci când faţă de statele respective nu se aplică clauza 12

Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. Vasile Goldiş, Arad, 1996 N. Sută, coord. – Op. cit. 14 N. Sută, coord. – Op. cit. 15 N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995 13

13

Tranzacţii comerciale internaţionale naţiunii celei mai favorizate şi nu sunt convenţii reciproce. În cazul unor astfel de taxe, sunt prevăzute trei nivele: – maxime – intermediare – minime Taxele autonome permit discriminarea în politica comercială promovată faţă de un stat sau altul, sunt răspândite în ţările dezvoltate şi au nivele foarte ridicate.  taxe vamale convenţionale (contractuale) care se adoptă de stat prin înţelegere cu alte state pe baza acordurilor comerciale încheiate; sunt mai reduse ca cele autonome şi fac obiectul negocierilor tarifare în cadrul GATT (OMC);  taxe vamale preferenţiale: au un nivel mai redus, uneori zero (comparativ cu alte taxe vamale) şi constituie o derogare de la aplicarea CNF, deoarece se aplică doar faţă de anumite state pentru toate mărfurile sau anumite mărfuri importate. Exemple de taxe vamale preferenţiale: – taxele ce se aplică de către fostele ţări metropole faţă de fostele colonii; – taxele ce se aplică de ţările CEE şi alte ţări dezvoltate faţă de Europa Centrală şi de Est în cadrul SGP (sistemul generalizat de preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare);  taxe vamale de retorsiune (răspuns), care se aplică ca răspuns la politica comercială neloială a altui stat; acest din urmă tip de taxe se regăsesc ca: – taxe vamale antidumping (taxe vamale suplimentare percepute de stat, peste cele obişnuite, pentru a anihila efectele exportului la preţ de dumping sau al dumpingului valutar practicate de o anumită ţară la un moment dat); – taxe vamale compensatorii: se percep de stat asupra unor importuri ce provin din ţări care subvenţionează exportul unor produse sau acordă prime de export (vor compensa diferenţa). Taxele vamale de retorsiune se pot aplica numai după ce a avut loc o anchetă prin care se dovedeşte politica comercială neloială promovată de un anume stat. Acest fapt conferă taxelor de retorsiune o dublă natură: – tarifară; – netarifară. 1.2.2. Tariful vamal S-a menţionat că în tariful vamal se prevăd mărfurile supuse impunerii vamale şi cuantumul taxelor percepute pe fiecare marfă. În conţinut, tariful vamal este un catalog în care sunt nominalizate toate produsele supuse impunerii vamale şi mărimea taxelor vamale percepute pe fiecare produs sau grupă de produse. Alături de legislaţia în materie, regulamente, dispoziţii administrative privind comerţul exterior etc. tariful vamal este componenta principală a regimului vamal al unei ţări.16 Suplimentar, ca excepţie, se pot nominaliza şi mărfuri scutite la import pe anumite relaţii comerciale. Clasificarea mărfurilor în cadrul tarifului vamal se poate face: – după originea mărfii (produse vegetale, animale, minerale); – funcţie de gradul lor de prelucrare (materii prime, semifabricate, finite); – alfabetic; 16

I, Popa, coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 14

Aurel Burciu – combinat. În 1950, printr-o convenţie de la Bruxelles s-a elaborat un nomenclator unic de bază numit nomenclatorul vamal de la Bruxelles şi care în prezent poartă denumirea de Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamală, NCCV acceptat de 150 ţări aproximativ (excepţii sunt SUA şi Canada) cu 1097 poziţii tarifare. Clasificarea mărfurilor în NCCV se face după un criteriu combinat, respectiv gradul de prelucrare şi origina lor. 17 La nivel de ONU se foloseşte clasificarea tip pentru CI elaborată de Comisia de Statistică ONU în 1950 care este mai detaliată. Se doreşte armonizarea codificării mărfurilor în tarifele vamale, motiv pentru care în 1983 la Bruxelles s-a adoptat o nouă Convenţie privind sistemul armonizat de descriere şi c odificare a mărfurilor (tariful vamal al României se bazează pe Sistemul armonizat având 5018 poziţii). În afară de diferenţele privind modul de întocmire a nomenclatorului din tariful vamal, în practica internaţională întâlnim: 18 – tarife vamale simple, care au o singură coloană de taxe vamale pentru toate mărfurile (specific ţărilor în curs de dezvoltare); – tarife vamale compuse, care cuprind două sau mai multe coloane de taxe vamale, diferenţiat pe produse şi ţări de provenienţă (CNF etc.). La nivel GATT (OMC) se admite, ca unic instrument de realizare a politicii de protecţie a pieţei interne, doar tariful vamal. 1.2.3. Efectul protecţionist al taxelor vamale Simpla comparare cantitativă a taxelor vamale nu este suficientă pentru a aprecia intensitatea acţiunii acestor taxe ca instrument de protecţie. Comparaţia tarifară este dificilă, deoarece aceiaşi modificare a taxei vamale poate antrena reacţii diferite ale cererii de import de la o ţară la alta. Există un număr mai mare de factori care conferă o anume intensitate protecţiei reale antrenate de o anumită taxă nominală prevăzută în tarif. Dintre aceşti factori, se detaşează ca importanţă ponderea pe care o deţine valoarea adăugată (manopera) în preţul final al produsului exportat (importat). Aşadar, trebuie să distingem între : – rata nominală de protecţie (X % din tarif); – rata efectivă de protecţie. Rata efectivă de protecţie (sau rata protecţiei efective) se referă la protecţia obţinută pentru valoarea nou creată în ţară (manopera). RPE – măsoară sporul de valoare nou creată pe unitate de produs în condiţiile aplicării tarifului vamal, faţă de aceiaşi valoare nou creată pe unitatea de produs în condiţiile lipsei tarifului vamal. De regulă, RPE sau protecţia efectivă se calculează după relaţia: 19 Te=

Tnf  Vf  Tnm  Vm Vf  Vm

100 ,

unde:

Te = taxa efectivă; Tnf = taxa nominală asupra produsului finit importat; Tnm = taxa nominală asupra materiei prime importate; 17

C. Fota, coord. – Politici comerciale, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1993 I. Popa, coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 19 N. Sută, coord. – Op. cit. 18

15

Tranzacţii comerciale internaţionale Vf = valoarea produsului finit; Vm = valoarea materiei prime. Exemplu: Pentru un import de mobilă în valoare de 100 $/buc: Tnf = 10%; Tnm = 0%; structura costului 50% manoperă ( valoarea nou creată) şi 50% materii prime: 10  100  0  50 100 Te   100  20% 100  50 Rezultă că protecţia nominală de 10% impusă asupra produsului finit se va repartiza doar asupra valorii nou create de 50 $ şi-i asigură o protecţie efectivă de 20% (deci dublă). Prin mărirea preţului de import de la 100$ la 110 $ se permite ţării importatoare, prin aplicarea Tnf, să plătească 60 $ pentru forţa de muncă faţă de 50 $ în absenţa tarifului vamal. Concluzionând, se încurajează importul de lemn neprelucrat şi se descurajează importul de mobilă. RPE sau protecţia efectivă se mai poate calcula şi după relaţia: 20 Te =

Vcp  Vap Vap

, unde:

Vcp = valoarea nou creată pe unitate de produs în condiţii de protecţie; Vap = valoarea nou creată pe unitate de produs în absenţa protecţiei. Concluzionând, protecţia efectivă variază direct proporţional cu nivelul taxei vamale asupra produsului finit şi invers proporţional cu nivelul taxei vamale asupra materiilor prime ce intră în componenţa produsului finit respectiv. Nivelul ridicat al protecţiei efective dezavantajează mai ales ţările în curs de dezvoltare, deoarece elementul principal în formarea costului este preţul materiilor prime. 1.2.4. Teritoriul vamal Teritoriul vamal este teritoriul pe care se aplică un anumit regim vamal, o anumită legislaţie vamală. De regulă, teritoriul vamal coincide cu teritoriul naţional, dar sunt şi situaţii (numeroase azi) când teritoriul vamal este mai mare sau mai mic ca cel naţional. Astfel, discutăm despre:21  Extinderea teritoriului vamal, când două sau mai multe state convin să formeze împreună o uniune vamală, care va îngloba teritoriul statelor participante;  Restrângerea teritoriului vamal, când statele hotărăsc ca anumite porturi, zone sau localităţi să fie exceptate de la aplicarea regimului vamal obişnuit. a) Extinderea: Un efect parţial (incomplet) al extinderii teritoriului vamal este zona de liber schimb, când se liberalizează comerţul între ţările membre, dar fiecare stat va aplica o politică comercială şi tarif vamal propriu faţă de terţi (ex.AELS). Efectul de bază (complet) al extinderii este Uniunea Vamală: statele membre liberalizează comerţul între ele dar instituie şi o politică comercială comună faţă de terţi (exemplu fundamental este CEE). Ideea de bază care stă la motivarea creării uniunii vamale este aceea că 20 21

C. Fota, coord. – Op. cit. Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 16

Aurel Burciu liberalizarea comerţului poate contribui la creşterea bunăstării mondiale, lucru confirmat de rezultatele obţinute la nivel de CEE, din anii ‘60 şi până azi. În legătură cu uniunea vamală s-au introdus noţiunile de:22 # crearea de comerţ, ce presupune apariţia de noi fluxuri comerciale în interiorul uniunii vamale, fluxuri care înlocuiesc sursele de aprovizionare mai puţin eficiente din interiorul sau exteriorul uniunii cu altele mai avantajoase din punct de vedere al costului de producţie; # deturnarea de comerţ (numită şi creare externă de comerţ sau deturnare negativă), ce presupune înlocuirea surselor mai eficiente de furnizare dar aflate în afara uniunii, cu alte surse interne uniunii, mai puţin avantajoase sub aspectul costului, însă care devin artificial mai competitive în urma eliminării taxelor vamale în schimburile reciproce dintre statele ce formează uniunea. Cele două fenomene menţionate (crearea de comerţ – deturnarea de comerţ) au apărut ca efecte ce au însoţit şi caracterizat procesul de formare şi consolidare a CEE. Efectele invocate au avut şi au influenţe directe atât asupra ţărilor membre Pieţei Comune, cât şi asupra ţărilor terţe (din afara uniunii). Astfel, asupra ţărilor membre ale uniunii, noi fluxuri comerciale rezultate prin crearea de comerţ au condus la îmbunătăţirea raportului de schimb, la care se adaugă alte efecte pozitive. Asupra ţărilor terţe, opiniile şi studiile teoretice sunt împărţite în a argumenta dacă efectele constituirii şi dezvoltării CEE sunt pozitive sau negative (se inclină a sublinia caracterul protecţionist al CEE şi o anumită perturbare a fluxurilor CI).23 b) Restrângerea: Această restrângere a teritoriului vamal se realizează prin înfiinţarea pe teritoriul naţional de: # Porturi franco. în care se permite intrarea şi ieşirea de mărfuri, indiferent de origine, fără a fi supuse impunerii vamale şi regimului vamal obişnuit (se pot înfiinţa în port şi ICE-uri, firme de producţie etc.; de exemplu, Sulina, în România); # Zone libere: când o suprafaţă limitată, situată pe trasee comerciale, se exceptează de la regimul vamal şi se va bucura de aceleaşi privilegii ca portul franco; # Antrepozite vamale şi depozite: în care se pot păstra mărfuri importate, pe anumite perioade, fără a plăti taxe vamale, dar se plătesc taxe de antrepozitare. 1.3. Politica comercială netarifară 1.3.1. Aspecte introductive În afara tarifului vamal, statele aplică un complex de măsuri şi reglementări pentru a proteja piaţa internă de concurenţa străină. Sunt identificate circa 2000 de astfel de obstacole netarifare care pot urmări marfa importată de la exportator şi până la consumatorul final (deci astfel de măsuri nu se limitează doar în vamă); uneori acestea devin obstacole mai mari în calea importului decât taxele vamale prevăzute în tarif vamal (chiar de nivel ridicat).24 Astfel de bariere (obstacole) netarifare sunt greu de identificat şi 22

C. Fota, coord. – Op. cit. P. Kennen – The International Economy, Prentice-Hall, Inc., New Jersey, 1985 24 N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995 23

17

Tranzacţii comerciale internaţionale negociat de către state. În general, GATT-ul le clasifică în cinci grupe, deşi delimitarea este preponderent metodologică: 1. bariere ce implică o limitare cantitativă directă a importurilor; 2. bariere ce implică limitarea indirectă a importurilor prin mecanismul preţurilor; 3. bariere ce decurg din formalităţile vamale şi administrative la import; 4. bariere ce decurg din participarea statului în activităţile comerciale; 5. obstacole tehnice decurgând din standardele aplicate produselor importate şi celor indigene. 1.3.2. Bariere netarifare ce implică o limitare cantitativă directă a importurilor Acest tip de bariere, ce implică limitarea cantitativă directă a importurilor, sunt negociate prin acorduri (convenţii) internaţionale între statele participante. Se include în această categorie: a) Interdicţiile (prohibiţiile) la import: sunt mijlocul cel mai radical de protecţie, când se interzice total sau parţial, pe timp limitat sau nelimitat, importul unor produse sau grupe de produse. Motivele sunt politice sau economice şi se materializează prin refuzul organismelor de stat de a elibera licenţa de import la acele produse. În cadrul CEE se aplică interdicţii selective şi temporare la import, mai ales la unele produse agricole realizate de comunitate. b) Contingentele de import: sunt plafoane maxime, stabilite cantitativ sau valoric, la importul unor produse sau grupe de produse, pe perioade limitate de timp. Contingentele la import pot fi de două feluri:25 – globale, fără a repartiza importul respectiv pe ţări de provenienţă; – bilaterale, când se precizează ţara de provenienţă (se pot conveni ca anexă la acordul comercial bilateral). c) Licenţele de import, sunt autorizaţii acordate de stat firmelor importatoare pentru o grupă de produse şi pentru o anumită perioadă de timp. După modul de eliberare şi formalităţile cerute, licenţele de import pot fi:  licenţe automate de import, când cererea de import se acceptă în mod automat într-un termen stabilit, pentru orice produs liberalizat la import;  licenţe de administrare a restricţiilor cantitative la import, care se acordă selectiv pe produse, ţări şi numai în limita plafoanelor maxime prevăzute la importul acelor produse neliberalizate la import (contingenitate). Această categorie de licenţe de import, în mod similar contingentelor, pot fi: – acordate global; – acordate bilateral. d) Limitările voluntare la export (sau AUTOLIMITĂRI LA EXPORT): sunt înţelegeri oficiale sau semioficiale dintre ţări, în baza cărora ţara exportatoare se obligă, la cererea ţării importatoare, să reducă la un volum convenit exportul unui produs sau grupă de produse, sub ameninţarea că, în caz contrar, ţara importatoare va introduce ea însăşi contingente de import mai restrictive şi pe timp mai lung. Acest tip de restricţie duce la o reorientare temporară de fluxuri comerciale şi la înţelegeri (carteluri) intre 25

N. Sută, coord. – Op. cit. 18

Aurel Burciu producătorii-exportatori privind repartizarea volumului de export. Exemple clasice de acorduri de “autolimitare” la export: – SUA – Japonia; – CEE – Japonia. e) Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor: sunt o restricţie cantitativă apropiată de limitările voluntare, dar bazată pe negocieri bilaterale/multilaterale între state, obligatoriu la nivel de guvern, şi care include alături de limitarea “voluntară” la export şi prevederi suplimentare vizând preţurile, clauzele de salvgardare şi alte aspecte similare. Exemplu clasic în acest sens este acordul privind CI cu produse textile, domeniu în care din 1961 s-au introdus restricţii pe bază de acorduri oficiale; azi se numeşte “Aranjamentul multifibre” (AMF din 1973 s-a prelungit prin protocolul semnat în cadrul GATT şi revizuit ulterior). 1.3.3. Bariere netarifare ce implică limitarea importurilor prin mecanismul preţurilor În această categorie de obstacole netarifare se include, în principal, următoarele bariere: a) Prelevările variabile la import: se aplică ca măsură de protecţie la frontieră la nivelul UE; se doreşte aducerea preţului de import franco-frontiera ţării importatoare CEE la nivelul preţurilor de pe piaţa intercomunitară, pentru a proteja agricultura ţărilor membre. Astfel de taxe de prelevare se aplică doar acelor produse agricole care intră sub incidenţa politicii agricole comunitare.Prelevarea la import este diferenţa dintre preţul programat de import şi preţul mondial la acel produs agricol ce se doreşte a fi importat din afara CEE:26 – dacă preţul mondial este mai mic, taxa de prelevare o suportă importatorul şi se varsă la FEOGA; – dacă preţul mondial este mai mare şi importul este necesar, atunci taxa de prelevare devine subvenţie la import. b) Preţurile minime şi maxime la import: în conţinut constituie un obstacol netarifar comparabil cu prelevările variabile la import, dar sunt practicate de majoritatea ţărilor dezvoltate şi nu numai cele din CEE. Astfel, se pot stabili: – preţuri minime: dacă pe piaţa mondială preţul la un produs scade mult (şi devine astfel competitiv la export) ţările importatoare stabilesc preţuri minime de import foarte apropiate sau egale cu preţul cu ridicata la intern pentru acel produs (se protejează direct acel sector al industriei naţionale); – preţuri maxime de import: când ţările exportatoare încearcă o ridicare artificială a preţului la un produs, ca răspuns principalele ţări importatoare pot stabili nivele maxime de preţ de import foarte apropiat de preţul cu ridicata intern. c) Ajustările fiscale la frontieră: constituie un regim fiscal potrivit căruia mărfurile exportate se scutesc de impozite indirecte (mai întâi TVA) iar mărfurile importate se supun aceloraşi impozite ca şi cele indigene; pentru a respecta acest principiu, ţările 26

N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995 19

Tranzacţii comerciale internaţionale negociază convenţii privind evitarea dublei impuneri. Principalele categorii de taxe ce intră sub incidenţa ajustărilor fiscale la frontieră: 27 – TVA aplicat în CEE, România etc.; – taxa în cascadă (impozit de consum aplicat la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor dar la întreaga ei valoare); – accizele pentru produse de lux, tutun, băuturi alcoolice etc. (monopol de stat); – alte categorii de taxe: – taxe portuare; – taxe statistice; – taxe sanitare; – taxe consulare. Discriminarea pe calea politicii fiscale (chiar atunci când sunt convenţii încheiate pentru a se pune de acord toate categoriile de taxe) poate fi aplicată prin: – evaluarea diferenţiată a bazei de impunere; – ordinea de percepere a taxelor; – legarea impunerii de calitate, caracteristici tehnice etc. d) Taxele antidumping şi compensatorii: teoretic se pot folosi împotriva practicilor neloiale ale unor sate (export la preţ de dumping + subvenţii şi prime la export), iar ţara importatoare trebuie să dovedească prejudiciul cauzat ca fiind real. În astfel de cazuri, ţara importatoare are dreptul la o perioadă de anchetă; în acea perioadă se blochează importul (măsură netarifară). e) Depunerile (depozitele) prealabile la import: în unele ţări dezvoltate, importatorul este obligat să depună la organele vamale o cotă parte din valuta necesară viitorului import (cu 6 luni de zile înainte, fără dobândă), pe o anumită relaţie, fapt de natură a descuraja importul pe acel flux comercial. 1.3.4. Bariere netarifare ce decurg din formalităţi vamale şi administrative privind importurile Formalităţile vamale şi administrative sunt cerinţe de ordin tehnic ce se cer a fi îndeplinite cu ocazia derulării importului şi care, prin numărul mare de documente necesare şi caracterul greoi şi complicat în unele cazuri, se transformă în obstacole ce frânează sau limitează importul unor produse. În această categorie de bariere netarifare se includ:28 a) Modalităţile concrete de evaluare a mărfurilor în vamă, care au ca principiu de bază reglementările internaţionale în acest sens: – convenţia internaţională cu privire la evaluarea vamală; – codul de evaluare vamală negociat la runda Tokyo. Ambele reglementări sunt negociate în cadrul GATT (OMC) şi stipulează că evaluarea trebuie să se facă pe baza preţurilor CIF, urmărindu-se să se stabilească o valoare reală a mărfurilor, respectându-se două condiţii: 29 27

N. Sută, coord. – Op. cit. Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 29 N. Sută, coord. – Op. cit 28

20

Aurel Burciu – se iau ca bază de calcul preţurile reale de import şi nu preţuri interne sau altele stabilite arbitrar; – preţul mărfurilor importate se exprimă în moneda naţională la un curs real recunoscut de FMI. b) Documentele numeroase şi complicate, ca şi alte formalităţi ce se cer a fi îndeplinite la importul unor mărfuri (sau din unele ţări), şi care devin obstacole netarifare, atunci când îngreunează desfăşurarea normală a schimburilor comerciale. 1.3.5. Bariere netarifare decurgând din participarea statului la activităţile de CE În această categorie de bariere netarifare se include, cel mai frecvent: a) Achiziţiile guvernamentale: prin care se poate da prioritate absolută firmelor naţionale faţă de cele străine, pentru aprovizionarea unor ministere, departamente, alte instituţii de stat. b) Comerţul de stat (avem în vedere tranzacţii de vânzare-cumpărare efectuate de companii cu capital de stat) când, de regulă, firmele naţionale beneficiază de reduceri şi scutiri în plan fiscal, faţă de firmele străine. c) Monopolul de stat asupra importului unor produse strategice ca importanţă (cereale, petrol, medicamente etc.) poate duce la orientarea cantitativă a importului pe anumite fluxuri/ţări. 1.3.6. Bariere netarifare (sau obstacole tehnice) decurgând din standardizare Astfel de bariere netarifare, localizate frecvent în practica ţărilor dezvoltate, sunt relativ dificil de contracarat şi pot constitui obstacole serioase în calea importurilor, mai ales dacă se aplică selectiv. Se includ în această categorie: a) Normele sanitare şi fitosanitare ce se cer a fi îndeplinite în ţările dezvoltate la importul unor produse ca alimente, medicamente, produse chimice, etc. (condiţiile de calitate, de omologare etc.). b) Normele de securitate şi alte condiţii impuse la importuri destinate consumului productiv (maşini-utilaje sau mijloace de transport). c) Normele de ambalare, marcare şi etichetare: pot deveni obstacole ce îngreunează derularea unor schimburi comerciale normale între ţări, îndeosebi prin caracterul excesiv şi/sau selectiv. 1.4. Politici comerciale promoţionale şi de stimulare a exporturilor Impulsionarea exporturilor prin măsuri complexe este astăzi o componentă de bază a politicilor comerciale promovate de majoritatea ţărilor lumii. Această impulsionare include:  măsuri promoţionale sau de promovare a exporturilor: se vizează influenţarea pe diverse căi a clienţilor potenţiali externi pentru a cumpăra mărfurile disponibile la export. În acest sens se recurge la: – convenţii şi acorduri comerciale, inclusiv facilităţi acordate expres;

21

Tranzacţii comerciale internaţionale –

participarea la târguri şi expoziţii internaţionale şi organizarea unor astfel de manifestări pe plan intern (TIB, cazul României); – organizarea de reprezentanţe comerciale în ţările importatoare; – organizarea unor servicii de informare-orientare a clienţilor externi; – publicitate externă etc.  măsuri de stimulare a exporturilor; măsuri/instrumente care se grupează 30 în patru grupe: – măsuri bugetare; – măsuri fiscale; – măsuri financiar-bancare; – măsuri valutare. 1.4.1. Măsuri bugetare de stimulare a exporturilor În această categorie de măsuri de stimulare a exportului se includ: a) subvenţiile la export: sunt sume de bani acordate firmelor direct sau indirect, pentru a le rentabiliza activitatea de export, atunci când preţurile externe nu sunt atractive. Subvenţionarea se face de regulă selectiv pentru anumite sectoare economice: 31 – agricultura, care este sectorul cel mai puternic subvenţionat; – industrii strategice (aeronautică, electronică); – industrii în dezvoltare (informatică); – industrii care deţin o pondere mare în ocuparea forţei de muncă (automobile); – industrii în declin; b) primele de export: se acordă de stat acelor exportatori care realizează mari volume de export sau exportă produse ale unor industrii de importanţă naţională (sunt comparabile cu subvenţiile, ca efecte); c) alte instrumente bugetare, din categoria subvenţiilor indirecte la export, precum facilităţile acordate exportatorilor pe seama cheltuielilor publice (informaţii, studii, cercetări, participarea la târguri internaţionale, transporturi etc.). 1.4.2. Măsuri fiscale de stimulare a exporturilor Prin astfel de măsuri de stimulare a exportului se vizează creşterea competitivităţii pe seama diminuării unor componente ale costului de producţie. Se apelează la scutiri, reduceri sau restituiri de taxe şi impozite directe sau indirecte şi se include în această grupă de măsuri: a) facilităţi fiscale pentru mărfuri exportate: constau în reducerea sau restituirea impozitului pe circulaţia mărfurilor – cazul României, a TVA – şi se pot acorda pentru toate mărfurile exportate sau după anumite criterii (importanţă, grad de prelucrare, noi locuri de muncă etc.); b) facilităţi fiscale acordate exportatorilor: reduceri ale impozitului pe venit (profit) realizat de ICE în urma exportului (inclusiv se admite constituirea de ICE de fonduri de rezervă, fonduri de stimulare);32 30

N. Sută, coord. – Op. cit N. Sută, coord. – Op. cit. 32 N. Sută, coord. – Op. cit. 31

22

Aurel Burciu c) facilităţi vamale la importul unor mărfuri ce se vor prelucra şi încorpora în produse destinate exportului (reduceri, scutiri sau restituiri de taxe vamale la import de materii prime, combustibili, materiale, utilaje destinate producţiei de export). Se aplică şi admisia temporară a unor mărfuri importate, pe perioade limitate, cu scutire de orice taxe sub rezerva prelucrării şi exportării lor în acelaşi interval de timp. Astfel de facilităţi vamale la import echivalează, în fapt, cu facilităţile fiscale pentru mărfurile ce vor urma a fi exportate. Acest mecanism de stimulare condiţionată a exporturilor se mai numeşte sistemul drawback. Sistemul DRAWBACK este un sistem de stimulare a exporturilor aplicat de ţările dezvoltate, prin care se restituie ICE-ul exportator, cu ocazia şi la data efectuării exporturilor, diferite sume sau cheltuieli făcute cum ar fi: – taxe vamale; – accize; – diferite impozite; – alte taxe. toate făcute la importul unor materii prime sau semifabricate destinate realizării producţiei export. Condiţii de a beneficia de mecanismul drawback: – se declară intenţia de export încă de la efectuarea importului materiilor prime + semifabricate; – se incorporează într-o anumită proporţie; – reexportul mărfurilor realizate are loc într-un anume interval de timp. 1.4.3. Măsuri financiar-bancare de stimulare a exporturilor În numeroase domenii ale CI, finanţarea are rol hotărâtor în realizarea exportului. Finanţarea exporturilor se realizează prin sistemul naţional bancar şi alte instituţii publice sau private, specializate în acest sens. În categoria unor măsuri de stimulare a exporturilor prin instrumente financiare şi bancare, includem: a) Creditele la export pentru exporturi cu valoare ridicată (instalaţii, utilaje), precum acordarea de credite cumpărătorului străin (client extern), într-o formă sau alta: – prin convenţii bilaterale la nivel guvernamental, când se garantează/creditează un anumit plafon pentru creditul angajat de ICE-ul importator; – prin sprijinul unor consorţii bancare, când mai multe bănci se pun de acord pentru a finanţa exporturi complexe şi de mare valoare, şi se procedează la o creditare directă sau indirectă a ICE-ului importator; această creditare ia forma: 33  creditului furnizor: când băncile acordă creditul necesar (sau o cotă parte) exportatorului, pentru ca acesta să poată efectua exportul, să-l crediteze el pe importatorul (clientul) străin; deci în mod indirect băncile vor credita acelaşi importator străin (vezi paragraful 7.4.);  creditului cumpărător: când băncile importatorului străin obţin creditul necesar (sau o cotă parte) din partea unor bănci din ţara exportatoare pentru a putea efectua importul şi a-l achita integral în timp scurt (la livrare chiar); este cel mai răspândit în practica internaţională (vezi paragraful 7.4.). 33

A. Burciu – La pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Paul Sabatier”, France, 1996 23

Tranzacţii comerciale internaţionale Astfel de credite (ambele) se acordă pe termene medii (1-5 ani) şi lungi (6-20 ani). De regulă, dobânda la ele este mai scăzută decât cea uzuală, iar băncile se refinanţează în condiţii speciale de la băncile CENTRALE (inclusiv prin scontarea cambiilor de export în condiţii preferenţiale şi cu taxe mai reduse faţă de cele interne). b) Asigurarea şi garantarea creditelor de export este o modalitate de a cointeresa exportatorii să efectueze vânzări pe credit în străinătate. Asigurarea se face atât faţă de riscurile comerciale cât şi necomerciale (risc politic, de convertibilitate, de transfer, de blocare a plăţilor, de embargou, de insolvabilitate etc.). Asigurarea se face pentru creditele furnizor şi presupune acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa contravaloarea mărfurilor exportate. Garantarea se face pentru creditele cumpărător şi constă în obligaţia asumată de o instituţie specializată din ţara importatorului de a rambursa o cotă parte din credit, dacă debitorul devine insolvabil. Asigurarea şi garantarea exporturilor se practică azi în toate ţările lumii, dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Pentru a elimina riscul pieţei externe, în unele ţări există recomandarea (SUA, Anglia) iar în altele obligativitatea (Japonia) asigurării exportului. 1.4.4. Măsuri valutare de stimulare a exporturilor În această categorie de măsuri de stimulare a exporturilor se includ: a) primele valutare: se apropie în conţinut de subvenţiile la export şi constau în convertirea valutei deţinute de exportatori la cursuri mai avantajoase decât cel oficial la data respectivă; se acordă diferenţiat pe produse, pe ţări, zone etc.; b) deprecierea monedei naţionale stimulează, de regulă, exporturile, atunci când această depreciere este mai accentuată decât scăderea puterii interne de cumpărare (inflaţia). Practica arată că deprecierea monedei naţionale (voit) stimulează exporturile dar pe termen scurt şi numai dacă cererea externă este elastică faţă de preţ pentru anumite mărfuri.34 La nivel macro, deprecierea monedei naţionale conduce la o deteriorare a poziţiei ţării respective în economia mondială, motiv pentru care se practică pe scară redusă.

34

C. Fota, coord. – Op. cit. 24

Aurel Burciu CAPITOLUL 2 TEHNICI DE PLĂŢI APLICATE ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE 2.1. Sisteme, modalităţi, tehnici Pentru “actorii” comerţului exterior şi alţi profesionişti ai comerţului internaţional, aceste tehnici de plăţi, dar în aceeaşi măsură de finanţare, au un impact direct asupra activităţii practice curente. Trebuie făcută distincţia clară între: 35  instrumente de plată;  tehnici (modalităţi) de plată. Prin instrumente de plată noi înţelegem instrumentele pe care se sprijină toate sistemele de plăţi:36 – viramentul; – cecul; – cardul bancar; – efectul de comerţ; – avizul de prelevare. Aceste instrumente se aplică pe pieţele interne ca şi pe pieţele externe. Fiecare din instrumentele menţionate are unele avantaje (mai mult sau mai puţin costisitoare, mai mult sau mai puţin rapide, relative la iniţiativa de emisie, relative la recunoaşterea datoriilor etc.) precum şi unele inconveniente (iniţiativa de emisie, riscul de pierdere sau furt etc.). Pe baza acestor instrumente de plată, în cadrul SBI au fost dezvoltate mai multe tehnici şi/sau modalităţi de plată: – plata contra factură; – plata contra trată (scrisoare de schimb); – plata contra cec; – ordinul de plată; – biletul la ordin; – creditul documentar; – incassou-ul documentar; – alte tehnici şi/sau modalităţi de plată. Fiecare tehnică de plată implică, în acelaşi timp, avantaje şi dezavantaje pentru cele două părţi din contractul de comerţ exterior:  vânzător (exportator);  cumpărător (importator). În general, creditul documentar (forma de acreditiv documentar) echilibrează pretenţiile celor două părţi şi poate garanta punerea în practică a obligaţiilor asumate de fiecare parte (sarcinile asumate de contractanţi). 2.2. Plata contra factură 35 36

A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 S. Gaftonic – Practici bancare internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1995 25

Tranzacţii comerciale internaţionale În cadrul tehnicii de plată contra factură, exportatorul (vânzătorul), după ce a expediat marfa, încredinţează băncii sau direct importatorului documentele convenite prin contract. Printre aceste documente, factura comercială este cel mai important document prin care se fixează preţul; alte documente care pot sau nu însoţi factura comercială: – documentul de transport (contractul de transport, scrisoarea de trăsură etc.); – certificatul de asigurare; – certificatul de provenienţă etc. “Este posibil să se ceară plata mărfii exportate prin simpla prezentare a facturii comerciale importatorului sau când creditul convenit cumpărătorului ajunge la termen”. 37 Factura comercială (şi eventual celelalte documente) pot fi însoţite sau nu de un efect de comerţ (de exemplu: trată), care va fi dat importatorului contra plăţii sau acceptării. În virtutea acestor documente, importatorul trebuie să facă un virament bancar internaţional prin care dă ordin băncii sale să-i debiteze contul pentru a credita contul exportatorului. Viramentul bancar poate avea loc prin telex sau prin sistemul SWIFT. În cazul plăţii contra factură, importatorul poate foarte bine să nu plătească niciodată, chiar dacă banca păstrează documentele; deci securitatea este foarte redusă pentru vânzător (risc de nontransfer, risc logistic etc.). “Faptul de nu pune în aplicare securitatea plăţii, evită o greutate birocratică şi administrativă, dar trebuie ştiut că, în caz de litigiu, nefiind prevăzută nici o barieră de protecţie, cumpărătorul îşi poate impune voinţa să modifice în mod unilateral condiţiile de plată”.38 Această tehnică de plată poate fi utilizată în cazul unor sume mici sau în tranzacţiile între societăţi care dau dovadă de încredere reciprocă sau fac parte din acelaşi grup. 2.3. Plata contra trată (scrisoare de schimb) Scrisoarea de schimb sau trata este un înscris prin care o persoană numită trăgător (creditorul-exportatorul) dă un ordin unei alte persane numite tras (debitorulimportatorul) să plătească o sumă oarecare, unei alte persoane numite beneficiar, adesea trăgătorul el-însuşi sau banca sa. Părţile implicate în emiterea unei trate şi schema simplificată a funcţionării acestei tehnici de plată sînt prezentate în figura 6.1. Menţiunile obligatorii pentru o trată sunt: – cuvântul “scrisoare de schimb” sau “trată” inserat în chiar textul titlului; – ordinul de plată a unei sume; – numele trasului; – numele beneficiarului; – scadenţa (sau la vedere); – locul plăţii (sau domiciliul trasului); – data şi locul creării (sau domiciliul trăgătorului); – numele şi semnătura trăgătorului. 37

D. P. Monod – Moyens et techniques de paiement internationaux, 2e Edition, Ed. ESKA, Paris, 1995 38 D. P. Monod – Op. cit. 26

Aurel Burciu Figura 2.1. Schema simplificată a funcţionării unei trate Tras

Trăgător

Beneficiar

Alţii

Cambia serveşte ca:39 – instrument de plată: trăgătorul are de încasat o sumă de la tras dar are în acelaşi timp de achitat o datorie altei persoane (beneficiarul); – instrument de credit: în intervalul de timp ce survine de la emiterea cambiei şi până la plata ei efectivă (care uneori este foarte mare) aceasta circulă în condiţii specifice, ca instrument de credit. Cambia trebuie să conţină: denumirea de cambie, ordinul necondiţionat de a plăti o sumă, termenul de scadenţă (30, 60, 90, 180 zile) etc. Dacă nu se menţionează scadenţa, cambia este plătibilă la vedere; dacă nu se menţionează locul plăţii acesta este domiciliul trasului, iar dacă nu se menţionează locul de emitere domiciliul trăgătorului. În perioada cât circulă ca instrument de credit, există o serie de operaţiuni sau tehnici specifice aplicate cambiei:  avalizarea – este o operaţiune care apare în situaţia în care trăgătorul nu este sigur de solvabilitatea trasului, motiv pentru care apelează la o garanţie, denumită aval, din partea unei terţe persoane (o bancă), care se înscrie sub semnătură pe una din părţile cambiei;  andosarea – este tehnica de transmitere a cambiei prin gir sau andosare şi se realizează printr-o dispoziţie scrisă pe cambie de beneficiar, care ordonă trasului să achite suma arătată unei alte persoane (sau la ordinul ei) menţionate expres;  scontarea – operaţie prin care posesorul cambiei obţine de la o bancă comercială, înainte de scadenţă, suma înscrisă pe cambie minus: – dobânda aferentă sumei înscrisă din acel moment şi până la scadenţă; – valoarea de scont drept comision al băncii  rescontarea – operaţie prin care banca comercială prechimbă cambia în bani la banca centrală, care percepe pentru aceasta taxa oficială a scontului (de aici se influenţează nivelul aproximativ al ratei dobânzii);  forfetarea – vinderea cambiei, indiferent de scadenţă, la o instituţie financiară specializată, alta decât băncile comerciale, care preiau riscul de neplată, contra unei taxe de forfetare superioare taxei de scont. În operaţiunile de comerţ exterior, plata contra trată se utilizează mai ales în corelaţie cu alte modalităţi de plată (credit documentar, factură etc.). 40 39

G. Kingsburg – An introduction to World Financial Market, Open University, 1996 *** – Manual de operaţiuni documentare în comerţul exterior, Union de Banques Suisses, Chişinău, 1993 40

27

Tranzacţii comerciale internaţionale Beneficiarul plăţii este în general exportatorul el-însuşi şi trata poate fi la vedere sau la termen. În această din urmă ipoteză, trata este un titlu de credit; exportatorul îşi poate mobiliza creanţa prin scontarea tratei la o bancă comercială. Totuşi, există unele inconveniente pentru exportator când utilizează numai o simplă trată ca mod de plată (risc de pierdere sau furt, riscul neplăţii, poate să nu fie utilizat în toate ţările etc.). În plus, exportatorul poate să-şi mobilizeze creanţele rezultate şi prin alte instrumente şi tehnici mai favorabile din punctul său de vedere (credit documentar). 2.4. Plata contra cec Cecul este un ordin scris şi necondiţionat de plată dat de o persoană (trăgător) unei alte persoane (o bancă cel mai des), pentru a plăti o sumă unui beneficiar. Ca tehnică de plată în comerţul exterior, beneficiarul cecului este exportatorul. Bineînţeles, banca nu acceptă să plătească decât dacă există fonduri suficiente în contul clientului său (importator sau trăgător). Existenţa fondurilor la bancă, în numele importatorului, constituie provizia cecului (trebuie să fie făcut de trăgător). 41 În comerţul exterior, cecul este un mijloc de plată mai puţin rapid, deoarece, emis de importator, este expediat exportatorului care îl va transmite apoi băncii sale. Suma cecului este debitată din contul importatorului în contul exportatorului. Utilizarea cecului ca modalitate de plată în comerţul extern implică unele riscuri: riscul de cec fără resurse, risc de pierdere sau de furt, risc de opoziţie din partea trăgătorului, risc de schimb etc. Această tehnică de plată poate fi utilizată în cazul unor sume mici (plata avansurilor, comisioanelor etc.). 2.5. Biletul la ordin Biletul de ordin este un înscris prin care o persoană numită subscriptor (debitorulimportator) recunoaşte datoria şi se angajează să plătească beneficiarului (creditorulexportatorul) o sumă oarecare, la o dată determinată. Menţiunile obligatorii pentru biletul de ordin sunt: – formula “bilet de ordin” inserată în chiar textul biletului; – promisiunea (angajamentul) de plată a unei sume determinate; – scadenţa (sau la vedere); – locul plăţii (sau domiciliul subscriptorului); – numele beneficiarului; – data şi locul de emitere; – semnătura subscriptorului. Sunt aplicabile biletului de ordin, în măsura în care ele nu sînt incompatibile prin natura lor, toate dispoziţiile relative la scrisorile de schimb (scadenţă, acceptare, aval, andosarea, scontarea etc.). Biletul de ordin poate fi la vedere sau la termen (în ipoteza a doua, el este un titlu de creanţă care devine un ordin de plată la scadenţa creditului convenit de exportator). 41

*** – Manual de operaţiuni documentare în comerţul exterior, Union de Banques Suisses, Chişinău, 1993 28

Aurel Burciu Plata biletului de ordin la termen se efectuează în acelaşi fel ca pentru o trată. “Acest mod de plată este de fapt puţin utilizat în comerţul internaţional”. 42 2.6. Ordinul de plată Ordinul de plată este un înscris prin care o persoană numită ordonator (importator) dă un ordin băncii sale să plătească o sumă oarecare în favoarea unei alte persoane numite beneficiar (exportator). În general, pentru realizarea ordinului de plată există înscrisuri adecvate puse la dispoziţie de bănci pentru facilitarea abordării operaţiunii. În cadrul SBI, în virtutea ordinului de plată, va fi efectuat un virament bancar internaţional între cele două conturi ţinute într-o singură bancă sau ţinute de două bănci deferite (în acest din urmă caz, operaţiunea are loc prin viramente între cele două bănci şi/sau o compensare intra-bancară).43 În practica comerţului exterior, ordinul de plată este puţin folosit; se recomandă pentru plata şi încasarea avansurilor, comisioanelor etc. Dacă între importator şi exportator există relaţii de încredere şi au loc tranzacţii foarte frecvente, importatorul poate autoriza creditorul (exportatorul) să preleveze din contul său, printr-o prelevare automată, toate sumele datorate (în acest caz, exportatorul prezintă avize de prelevare automată băncii importatorului, care va plăti dacă sunt resurse în cont). Acest mod de plată este bine adaptat mijloacelor moderne de lucru în cadrul SBI (de exemplu: SWIFT) şi este foarte rapid, dar prezintă inconvenientul de a genera litigii când creditorul face prelevări abuzive sau eronate. 2.7. Creditul documentar Creditul documentar sau documentary credit este un mijloc (tehnică) de plată condiţionată şi, în acelaşi timp, un instrument de credit care poate fi utilizat în comerţul internaţional în două formule: – acreditiv documentar (numit curent credit documentar); – scrisoare de credit comercial. Trebuie făcută menţiunea că, în cadrul SBI precum şi în practica comerţului exterior, pentru creditul documentar (acreditiv documentar) se aplică Regulile şi uzanţele uniforme ale creditului documentar puse în aplicare sub egida Camerei de Comerţ Internaţionale Paris (RUU 500); aceste reguli sînt universal recunoscute şi constituie un veritabil cod mondial în materie de comerţ internaţional. 44  Creditul documentar (documentary credit) Creditul documentar sau acreditivul documentar a apărut progresiv din practica comerţului exterior şi din practica Sistemului Bancar Internaţional, ca o garanţie de plată emisă de o bancă în favoarea unui exportator. Termenii acestei garanţii sînt exprimaţi într-

42

Y. Simon – Techniques financières internationales, 5e Edition, Economica, Paris, 1988 I. Popa, coord. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 44 *** – Manual de operaţiuni documentare în comerţul exterior, Union de Banques Suisses, Chişinău, 1993 43

29

Tranzacţii comerciale internaţionale un document denumit deschiderea creditului documentar. “Principiul de bază al creditului documentar este sistemul de troc: se schimbă documente contra unei plăţi”. 45 Un credit documentar este un angajament condiţionat de plată dat de o bancă; mai precis, este un angajament luat de o bancă (emitentă) şi dat vânzătorului (beneficiarexportator), la cererea şi conform instrucţiunilor cumpărătorului (ordonator-importator), de a opera sau de a cere operarea unei reglementări, fie efectuând o plată, fie acceptând sau negociind unele efecte de comerţ până când apare concurenţa unei sume specificate, aceasta cu o întârziere determinată şi sub prezentarea unor documente precizate. Creditul documentar s-a dezvoltat în funcţie de nevoia de securitate simţită simultan şi de exportator şi de importator. “Creditul documentar este singura metodă universal admisă care permite realizarea unui compromis acceptabil între obiectivele vânzătorului şi cele ale cumpărătorului”.46 Părţile care intervin în punerea în aplicare a creditului documentar:  ordonatorul (cumpărător-importator);  beneficiarul (vânzător - exportator);  banca emitentă (banca cumpărătorului);  banca notificatoare (banca corespunzătoare băncii emitente, în principiu situată în ţara vânzătorului);  banca vânzătorului, eventual o bancă confirmatoare. În practica comerţului exterior, există diferite tipuri de credit documentar: – creditul revocabil (care poate fi amendat sau anulat în orice moment fără aviz sau notificare prealabilă adresată vânzătorului); – creditul irevocabil (care nu poate fi amendat sau anulat decât cu acordul tuturor părţilor implicate, inclusiv beneficiarul); – creditul irevocabil şi confirmat (un credit irevocabil care este în plus confirmat de banca notificatoare şi/sau altă bancă situată în ţara vânzătorului); Figura 2. 2. Schema simplificată a creditului documentar VÂNZĂTOR (EXPORTATOR)

BANCA VÂNZĂTORULUI

CUMPĂRĂTOR (IMPORTATOR)

BANCA NOTIFICATOARE (CONFIRMATOARE)

CUMPĂRĂTOR (IMPORTATOR)

– un credit special de tip înnoibil sau revolving, care se reînnoieşte automat când suma iniţială a fost utilizată sau când s-a terminat o perioadă determinată; – un credit special de tip transferabil (o parte din creditul deschis în favoarea exportatorului este “transferată” furnizorului real al mărfii); 45 46

Y. Simon – Techniques financières internationales, 5e Edition, Economica, Paris, 1988 Y. Simon – Op. cit. 30

Aurel Burciu – un credit special de tip contra-credit sau back to back, care este ca şi precedentul (beneficiarul cere băncii sale să deschidă un alt credit documentar în favoarea furnizorului sau a intermediarului său, dar al doilea credit este “sprijinit” de primul care îi slujeşte de garanţie); – un credit special de tip plată anticipată sau red clause, care este pus în aplicare când importatorul face avansuri de plată exportatorului său; – alte tipuri de credite documentare speciale şi aranjamente particulare între importator şi exportator. Pentru fiecare tip de credit documentar menţionat, schema de funcţionare (figura 6.2.) se prezintă de o manieră mai complicată; dar principiul rămâne acelaşi. Pe de altă parte, Sistemul Bancar Internaţional asigură pentru fiecare tip de credit toate garanţiile de funcţionare conforme cu Regulile şi uzanţele uniforme ale CCI (RUU 500). În practica comerţului exterior şi a SBI, modalităţile de funcţionare a creditului documentar sînt următoarele:47  documente contra plata la vedere: sînt modalitatea cea mai simplă, când banca notificatoare (emitentă) se angajează să plătească suma creditului contra documente cu condiţia ca acestea să fie în ordine (conforme cu condiţiile de credit documentar, de contract etc.);  documente contra acceptării: când banca notificatoare sau confirmatoare se angajează să accepte tratele trase de beneficiar sau să-şi asume responsabilitatea de a se accepta;  documente contra negocierii: când banca notificatoare scontează efectul de comerţ tras de fiecare persoană menţionată la credit;  documente contra plată diferită: când banca (emitentă, notificatoare sau confirmatoare) se angajează, în scris, să efectueze plata la scadenţă (diferenţa principală în raport cu cele două cazuri precedente consistă în faptul că beneficiarul creditului nu poate sconta acest document). Pentru fiecare modalitate de funcţionare a creditului documentar şi, de asemenea, pentru fiecare tip de credit special, beneficiarul trebuie să ţină cont de: – data de validitate care indică ziua după care creditul este caduc; – intervalul prezentării documentelor, care începe să curgă de la data expedierii mărfii, conform contractului; – locul prezentării documentelor (banca emitentă sau banca notificatoare). În comerţul internaţional, importatorul utilizează creditul documentar mai ales când nu e sigur că vânzătorul îşi va îndeplini obligaţiile şi/sau când el doreşte să obţină un avantaj de la vânzător (preţ, întârziere etc.); în acelaşi timp, exportatorul utilizează creditul documentar mai ales când doreşte să-şi acopere riscul comercial şi politic şi/sau doreşte să fie plătit în momentul expedierii mărfii. Problemele care pot apare în aplicarea unui credit documentar:  data limită de expediere a mărfii şi/sau data validităţii creditului nu au fost respectate;  suma şi/sau cantitatea sînt diferite de cele care sînt menţionate în credit; 47

A. Barelier – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1993 31

Tranzacţii comerciale internaţionale  documentele nu sînt conforme cu cele cerute de credit şi de contract. La nivelul întreprinderilor de comerţ exterior, la punerea în aplicare a unui credit documentar, beneficiarul trebuie să fie prudent pentru a se achita de angajamente şi a evita problemele mai susmenţionate. Creditul documentar prezintă, pentru exportator, două avantaje foarte importante: acoperirea creanţei în străinătate şi o mare securitate de plată prin garanţii bancare. Oricum, există un inconvenient în acest caz al tehnicii de plată prin credit documentar: greutatea de a manipula toate aceste documente cerute şi complexitatea procedurii. “În schimbul securităţii aduse exportatorului, creditul documentar face să-i apară băncii un risc tehnic rezultat dintr-o eroare în verificarea documentelor, un risc constând din eventuala insolvabilitate a băncii emitente şi un risc politic inerent pentru toate angajamentele luate în contul unei entităţi străine”. 48 Dar, printre alte activităţi, SBI are un rol de perfecţionare şi acoperire a unor riscuri care însoţesc operaţiunile de comerţ exterior. Totuşi, în practica comerţului internaţional, cel mai adesea se implică tehnica de plată prin credit documentar (formula de acreditiv documentar), în raport cu celelalte tehnici de plată. Scrisoarea de credit (Letter of credit) Ca tehnică de plată în comerţul internaţional, scrisoarea de credit (letter of credit) seamănă cu creditul documentar, deoarece ea este în acelaşi timp un mijloc de plată condiţionat şi un instrument de credit acordat de o bancă clientului său importator; în plus, documentele utilizate în acest caz sînt comparabile cu documentele specifice ale creditului documentar. Oricum, există diferenţe fundamentale între cele două tehnici de plată: – scrisoarea de credit este trimisă de banca emitentă direct firmei de comerţ exterior (la exportator sau la beneficiar); – scrisoarea de credit nu aduce o securitate similară de plată exportatorului; – scrisoarea de credit este puţin utilizată în comerţul internaţional. Scrisoarea de credit comercial, emisă în favoarea exportatorului de banca importatorului, autorizează beneficiarul să tragă asupra acestei bănci sau alta desemnată o trată documentară. Oricum, ea prezintă totuşi mai puţine garanţii pentru exportator, deoarece plata va fi efectuată la banca emitentă ceea ce lasă să existe riscul de nontransfer (riscul comercial spre banca emitentă este total). Pentru evitarea riscului comercial, scrisoarea de credit trebuie confirmată de banca exportatorului, când tehnica de plată prin scrisoare de credit se apropie de un credit documentar. Un caz particular al scrisorii de credit este scrisoarea de credit stand by, care serveşte de garanţie când cumpărătorul nu face faţă angajamentelor sale (este, de fapt, o garanţie pusă în practică de SBI; şi ea nu trebuie să fie confundată cu un mijloc de plată). 

2.8. Incassou-ul documentar Tehnica de plată prin incassou documentar se numeşte uneori “remiza documentară” şi consistă într-o operaţie prin care exportatorul, după ce a expediat marfa, încredinţează băncii documentele convenite şi destinate a fi remise contra plată şi/sau 48

Y. Simon – Op. cit. 32

Aurel Burciu acceptare. Diferenţa incassou-ului faţă de plata contra factură: în acest caz exportatorul mandatează banca pentru încasarea sumei datorată de cumpărătorul său la momentul prezentării documentelor reprezentând marfa. Documentele care pot fi convenite între cei doi sunt: – documentele de transport (conosament, scrisoare de trăsură, document de transport combinat etc.); – factura comercială; – certificatul de asigurare; – alte documente. În general, sînt utilizate două forme de incassou documentar:  documente contra plată (remiterea se face contra plăţii imediate);  documente contra acceptare (o trată etc.). Tehnica de plată prin incassou documentar este puţin utilizată în comerţul internaţional (mărfurile sunt expediate fără nici un angajament de plată din partea cumpărătorului; riscul de non-transfer, risc logistic etc.). “Garanţiile oferite de acest mijloc de plată sînt departe de a fi perfecte”. 49

49

Y. Simon – Op. cit. 33

Tranzacţii comerciale internaţionale CAPITOLUL 3 TEHNICI DE FINANŢARE ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE 3.1. Definiţii şi clasificări Finanţarea activităţilor comerciale externe se analizează din două perspective:  una bancar-monetară, ce include sumele de bani în diverse valute cu care băncile contribuie la derularea operaţiunilor externe;  o perspectivă mai largă, ce include toate modalităţile de asigurare a mijloacelor de plată în tranzacţii internaţionale. Din ambele perspective, finanţarea comerţului exterior al unei ţări (România) poate avea loc din:50 – surse interne: prin care se finanţează exportul pe baza unor credite şi subvenţii, care la rândul lor au la bază încasările din export şi prestări servicii; – surse externe: se finanţează importul în principal, pe baza unor fonduri alocate drept credite de alte state, instituţii financiare internaţionale (FMI, Banca Mondială etc.) sau alte bănci particulare străine. În finanţarea comerţului exterior se aplică mai multe tipuri de tehnici de creditare şi categorii de credite. Succint, creditele din comerţul exterior se pot clasifica:  După obiectul creditării: – credite comerciale, care sunt de regulă şi credite-furnizor, acordate pentru finanţarea exportului de mărfuri, maşini, utilaje etc.; – credite bancare sau financiare, care sunt de regulă credite cumpărător, acordate pentru efectuarea unor importuri.  Funcţie de participanţi: – credite guvernamentale practicate între state (prin intermediul băncilor); – credite bancare la care participă numai banca şi clientul ei; – credite acordate de instituţii financiare internaţionale (Banca Mondială, BIRD etc.); – eurocreditele, acordate în eurovalute de consorţii bancare la clienţi publici sau privaţi.  Din punctul de vedere al duratei de creditare: – credite pe termen scurt: 0-2 ani; – credite pe termen mediu: 2-5 ani; – credite pe termen lung: 5-10 ani sau mai mult.  Funcţie de modalitatea de acordare a creditelor: – credite în cont curent, acordate de băncile comerciale clienţilor (se completează prin credite ramburs); – credite de scont, rezultate prin scontarea tratelor ce apar în tranzacţii internaţionale.  Funcţie de garanţia rambursării: 50

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, 1992 34

Aurel Burciu – credite garantate; – credite negarantate.  Din punctul de vedere al costului cu care se acordă: – credite cu dobândă fixă; – credite cu dobândă variabilă. Durata de creditare în comerţul exterior cuprinde intervalul dintre momentul acordării creditului şi cel al rambursării lui integrale, şi se compune din: perioada de utilizare a creditului, perioada de graţie şi perioada de rambursare. Durata de acordare a creditului depinde de obiectul creditului, de situaţia cererii şi ofertei pe piaţa creditului internaţional, de poziţia firmei de export-import, de situaţia politică din ţara beneficiarului etc.51 Ca modalitate de eliberare a creditului, acesta se face prin viramente interbancare, scriptural; se pune la dispoziţia (contul) beneficiarului de credit, care-l poate utiliza o singură dată sau în tranşe. Costul creditului în comerţul exterior este determinat de dobânda percepută de creditor, de primele de asigurare şi de diverse speze bancare. Dobânda plătită de debitor se exprimă ca procent la suma creditului pe timp de un an de zile, iar nivelul ei depinde de mărimea taxei de scont de pe piaţa creditorului şi de alţi factori. La creditele acordate pe termen lung, de regulă dobânda este mai mare ca la creditele pe termen scurt. La creditele în eurovalute, nivelul dobânzii ţine seama de rata dobânzii interbancare la depozitele la termen de pe piaţa Londrei, numită LIBOR. Rata dobânzii negociate, este mai mare cu 1-2% decât valoarea LIBOR. Creditul este indispensabil comerţului internaţional, pentru că termenii şi condiţiile de plată sunt elemente importante pentru obţinerea de contracte; uneori, modalităţile de finanţare determină operaţiunile de export, în aceeaşi măsură ca şi calitatea produselor exportate.52 După cel de-al doilea război mondial, Sistemul Bancar Internaţional se adaptează exigenţelor comerţului internaţional şi pune în practică progresiv diferite tipuri de credit şi/sau modalităţi de finanţare pentru fiecare tip de operaţiune de comerţ exterior. Trebuie să se facă distincţia între:53  creditul şi/sau finanţarea operaţiunilor de export (import);  finanţarea investiţiilor în străinătate. Pentru firmele româneşti, numai modalităţile de credit şi de finanţare a exporturilor trebuiesc luate în considerare (investiţiile în străinătate joacă un rol secundar). România, ca şi alte PVD, pot produce şi exporta produse manufacturate, bunuri şi echipamente pe pieţele internaţionale, dar trebuie dezvoltat sistemul instituţional susceptibil de a mobiliza credite suficiente pe termen mediu şi lung exportatorilor români (astăzi: EXIMBANK şi Centrul de Comerţ Exterior etc.). O întreprindere românească implicată într-o operaţiune de comerţ exterior (ICE, producător etc.) poate să recurgă, în plan teoretic, la: – piaţa internă pentru obţinerea fondurilor necesare (în monedă naţională şi/sau devize); 51

A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 S. Gaftoniuc – Practici bancare internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1995 53 A. Barelier, coord. – Op. cit. 52

35

Tranzacţii comerciale internaţionale – pieţele financiare internaţionale (finanţare în devize). Modalităţile principale de finanţare a exporturilor sau de credite la export sunt: – credite de prefinanţare la export (în lei sau în devize); – credit pe termen scurt (în lei sau în devize); – credit pe termen mediu şi lung (în lei sau în devize); – modalităţi neconvenţionale de finanţare. În acelaşi timp, în cadrul SBI şi, de asemenea, în sistemul bancar român este vorba: – de acorduri guvernamentale de credit şi de protocoale bancare; – de garanţii bancare. De fapt, “... creditele pe termen scurt, pe de o parte, pe termen mediu şi lung, pe de altă parte, sunt principalele modalităţi de finanţare a exporturilor”. 54 Dar, Sistemul Bancar Internaţional joacă un rol important în dezvoltarea schimburilor comerciale internaţionale, printr-o largă gamă de operaţiuni şi de tehnici puse la dispoziţia profesioniştilor din comerţul internaţional.55 În cea mai mare parte a ţărilor industrializate, au fost puse în aplicare tehnici de finanţare a exporturilor (şi de investiţii în străinătate) din ce în ce mai perfecţionate, mai ales pentru contracte complexe (bunuri şi echipamente, construcţii de uzine “la cheie” etc.). Este evident că noţiunea de credit, mai ales creditul pe termen lung, constituie un element esenţial al acestor contracte, ceea ce pune probleme particulare de apreciere a riscurilor politice şi monetare, de garanţie, de modalităţi de plată, de cost al creditelor utilizate, de mobilizare şi creanţe. 56 În plus, faţă de riscul industrial şi comercial asumat normal, exportatorul nu poate să se expună la riscuri pe care nu le poate stăpâni (politice, monetare etc.). Este rolul SBI, prin unele tehnici de plată, prin unele tehnici de finanţare şi prin garanţii la export, să aducă o securitate la export şi să minimizeze riscurile specifice operaţiunilor de comerţ exterior. 3.2. Credite de prefinanţare O întreprindere care are o cifră de afaceri regulată din exporturi poată să urmeze prefinanţarea activităţilor sale prin mai multe metode: – o prefinanţare prin avansuri obţinute de la importatorii săi (clienţi); – o prefinanţare printr-un credit documentar deschis de importator (un credit de tip red clauze, de tip revolving etc.); – o prefinanţare prin credite de trezorerie mobilizabile pe lângă banca centrală, prin intermediul băncilor comerciale. În special în cadrul unui contract cu valoare mare a mărfurilor la export, a unui contract de lucru în străinătate, a unui contract de furnizare de echipamente - exportatorul sau producătorul poate solicita băncii sale şi/sau unei bănci specializate (de exemplu EXIMBANK etc.; pentru firmele româneşti) să obţină un credit de prefinanţare a 54

Y. Simon – Techniques financières internationales, 5e Edition, Economica, Paris, 1988 A. Burciu – La pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Paul Sabatier”, Toulouse, 1996 56 A. Barelier, coord. – Exporter, 11e edition, Foucher, Paris, 1995 55

36

Aurel Burciu activităţilor privind direct exportul şi/sau privind importul de materii prime şi bunuri destinate producţiei de export. Se poate vorbi de credite de prefinanţare la export numite revolving (în unele ţări); sunt acordate pentru o durată de un an, reînnoibile, şi valoarea lor este în funcţie de cifra de afaceri şi de durata ciclului de producţie. 57 În general, avem două tipuri de credite de prefinanţare: 58 – credite de prefinanţare specializate; – credite de prefinanţare cu procent stabilizat.  Creditele de prefinanţare specializate privind contractele de valori mari (de exemplu: ansambluri “la cheie”, lucru în străinătate pentru o durată lungă etc.) au ca obiectiv să acopere decalajul de trezorerie al exportatorului sau producătorului, între data semnării contractului şi data de încasare a plăţii. Aceste credite sunt acordate firmelor care-şi exportă direct marfa, dar pot de asemenea beneficia de o sumă conform cu partea lor în realizarea producţiei de export. Suma acestor credite poate atinge 100% din decalajul trezoreriei exportatorului sau producătorului. Costul lor este legat de procentele bancare de bază precum şi de unele comisioane bancare. Rambursarea unui credit de prefinanţare specializat este asigurat în funcţie de două aspecte: 59 – dacă exportatorul este ulterior finanţat de un credit cumpărător; – dacă exportatorul este ulterior finanţat de un credit furnizor.  Creditele de prefinanţare cu procent stabilizat sunt similare cu creditele specializate, dar procentele de interes se aplică de manieră irevocabilă în tot timpul duratei prefinanţării, oricare ar fi fluctuaţiile ulterioare ale procentelor bancare de bază. Pentru exportatori, acest tip de credit de prefinanţare este mai favorabil decât celălalt deoarece această procedură le permite să-şi includă în preţurile de vânzare unele costuri financiare fixe, indiferent de variaţia procentajului bancar de bază. În practica bancară şi, mai ales, în practica de comerţ exterior, cele două forme de credit de prefinanţare pot fi tratate ca o modalitate de finanţare sau credit pe termen scurt. Trebuie remarcată flexibilitatea SBI în punerea în aplicare a tehnicilor adaptate aproape fiecărui tip de operaţiune de comerţ exterior. 3.3. Creditul pe termen scurt Expansiunea comerţului internaţional a fost legată de dezvoltarea realizărilor financiare ale SBI, foarte general numite “pe termen scurt” (sub 18 luni) precum şi “pe termen mediu şi lung” (între 18 luni şi 10 ani sau mai mult). Pentru a se adapta la exigenţele firmelor de comerţ exterior, SBI poate pune în aplicare modalităţile următoare de finanţare a operaţiunilor de export: – creditele de mobilizare de creanţe create, uneori considerate ca o modalitate de finanţare neconvenţională; 57

G. Défossé – Les exportations françaias et leur financement, PUF, Pres Universitaires de France, Paris, 1982 58 Y. Simon – Op. cit 59 A. Burciu – Pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Paul Sabatier”, Toulouse, 1996 37

Tranzacţii comerciale internaţionale –

avansul în devize, prin intermedierea SBI (şi nu ca avansuri obţinute de la

clienţi); – credite de trezorerie specializate, de la băncile comerciale. Avansul în devize este o metodă de protecţie contra riscului ratei de schimb, dar este de asemenea o tehnică de finanţare a operaţiunilor de comerţ exterior. Această posibilitate poate fi utilizată de exportator sau de producător pentru a-şi finanţa toate operaţiunile comerciale şi financiare la export precum şi la import. La export, firma poate să se îndatoreze în devize la banca comercială, fără limită de sumă nici de durată, iar procentul de dobândă fixat de bancă va fi în funcţie de procentele pieţei de eurodevize. Aceste posibilităţi de finanţare sunt, totuşi, limitate de reglementările de schimb şi de credit în ţara celui care împrumută.60 Creditele de trezorerie specializate sunt aplicate în cea mai mare parte a ţărilor industrializate, în cadrul preocupărilor de stimulare a exporturilor. Obiectivul acestor credite este de a facilita, pentru exportatori sau producători, căutarea de noi deschideri, mai ales în ţările PVD; sunt incluse în această categorie: 61 – creditele de prospecţie în străinătate (cu procente bancare de bază plus comisioane ca un ajutor financiar, reînnoibil etc.); – creditul de finanţare a stocurilor deţinute în străinătate (mai ales pentru bunurile şi echipamentele deţinute în străinătate, şi care se aplică în funcţie de valoarea stocurilor, pentru un an, la procentele de bază bancare plus comision etc.); – creditele pentru ameliorarea rapidităţii livrării în străinătate (în special când clientul extern este îndepărtat); – creditele de mobilizare a indemnizaţiilor de sinistru care trebuie să fie plătite de o societate de asigurări (pentru acoperirea trezoreriei exportatorului între data sinistrului şi data deciziei societăţii de asigurare); – alte tipuri de credite de trezorerie specializate. 3.4. Credite pe termen mediu şi lung Aceste credite pe termen mediu şi lung permit finanţarea exporturilor de mărfuri, precum şi diverse contracte de cooperare în producţie în străinătate. În general, este vorba de două modalităţi de finanţare pe termen mediu şi lung: 62 – creditul furnizor; – creditul cumpărător.  Creditul furnizor este un credit bancar comun acordat exportatorului sau producătorului care a consimţit partenerului său un termen de plată mai mare de 18 luni (între 18 luni şi 7 ani – credit pe termen mediu; între 7 ani şi 10 ani şi mai mult – credit pe termen lung). Acest credit permite exportatorului să încaseze, în momentul livrării parţiale sau totale de mărfuri, sumele care îi sunt datorate de cumpărătorul străin. În 60

G. Kingsburg – An Introduction to World Financial Market, Renters Open University, 1996 Y. Simon – Op. cit 62 Cele două tipuri de credite au fost invocate de către noi în prima parte a cursului, atunci când discutăm despre instrumente de stimulare şi promovare a exporturilor. Totuşi în structura capitolului de faţă vom detalia problematica specifică creditului furnizor/cumpărător. 61

38

Aurel Burciu cadrul creditului furnizor, exportatorul trebuie să negocieze mai întâi cu clientul străin; apoi, trebuie să negocieze şi să obţină de la banca sa un credit corespondent pentru suma care el însuşi a consimţit-o partenerului extern. Prin convenţia de credit cu banca sa, pentru exportator sunt stipulate: condiţiile de punere la dispoziţia sa de fonduri, condiţii de rambursare, comisioane bancare, eventuale sancţiuni etc. Deci, în cazul unui credit furnizor, exportatorul rămâne în centrul operaţiunii de finanţare; în plus, el trebuie să-şi reglementeze poliţa de asigurare, trebuie să recupereze sumele de la clientul său străin etc.  Creditul cumpărător este o finanţare acordată direct unui cumpărător străin de una sau mai multe bănci ale exportatorului; principiul general este de a deplasa creditul furnizor spre cumpărătorul străin. Tehnica de credit a fost pusă în aplicare între 1965-1966 în marea majoritate a ţărilor industrializate, ca o procedură pentru susţinerea exporturilor proprii şi activitatea de export a marilor întreprinderi. În cadrul creditului cumpărător, sunt semnate două contracte distincte şi autonome:  contractul comercial legând exportatorul şi cumpărătorul său străin;  contractul sau convenţia de credit între acelaşi cumpărător care ia împrumutul (sau prin intermediul unui organism financiar din ţara sa) şi una sau mai multe bănci comerciale din ţara exportatorului. Dubla negociere pentru cele două contracte trebuie să fie bine sincronizată; în această procedură, intervenţia băncilor este întotdeauna mai activă şi directă. Banca joacă un rol central în cazul creditului cumpărător: 63 – ansamblul de relaţii financiare cu cumpărătorul străin se derulează prin băncile SBI implicate în operaţiunea de finanţare; – riscul politic şi riscul comercial care se ataşează cumpărătorului străin sunt asumate de băncile implicate (ele trebuie să se asigure la o societate de asigurări, la o bancă centrală, la alte organisme publice); – riscurile de schimb sunt, de asemenea, asumate de băncile implicate în operaţiunea de finanţare. În acelaşi timp, procedura de credit cumpărător necesită o colaborare constantă între exportator şi banca sa: negocierea celor două contracte, livrarea mărfurilor şi plata etc. În cazul creditului cumpărător, finanţarea furnizorului (exportatorului) poate să se realizeze în module, exact după cheltuielile pe care le presupune, în special prin plăţile progresive în funcţie de prestaţiile interne şi/sau externe. Principiul care a prezidat instituţia creditului furnizor a fost conservat în cadrul creditului cumpărător, dar această procedură realizează o mai bună repartiţie a riscurilor de export între diverşii operatori prezenţi în acest tip de intervenţie financiară (această procedură este mai favorabilă exportatorului). Prin urmare, pentru exportatorul care şi-a îndeplinit loial obligaţiile contractuale, nu există nici un risc important în efectuarea operaţiunii de export. 64 Mai ales pentru creditele pe termen lung, dar şi pentru celelalte tehnici de finanţare la export, fiecare ţară dezvoltată şi a constituit progresiv un sistem naţional de 63

A. Burciu – La pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Paul Sabatier” Toulouse, 1996 64 A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 39

Tranzacţii comerciale internaţionale încurajare a exportului, inclusiv prin dezvoltarea creditului cumpărător. De exemplu, în principalele ţări ale OCDE, organismele de finanţare şi de asigurare a creditului la export sunt cele din tabelul 7.1. Oricum, pentru evitarea unei escalade a condiţiilor de credit la export şi o creştere a subvenţiilor publice în domeniul condiţiilor de creditare şi asigurare, sub egida OCDE a fost semnat un aranjament cunoscut sub numele de “Consensul OCDE” (în 1976-1978 şi revizuită apoi în mai multe reprize; aranjamentul a fost semnat de toate ţările OCDE, cu excepţia Islandei şi Turciei). Acest aranjament este un gentelmen’s agreement şi priveşte liniile directoare pentru creditele la export beneficiind de o susţinere publică; se aplică întreprinderilor ţărilor membre care utilizează finanţări la export mai mare de 2 ani (sunt stabilite: procentele de interes, durata maximală a creditului etc.). Tabelul nr. 3.1.

Ţara SUA

Germania Franţa Marea Britanie Italia

Finanţare

Garanţie

Bănci comerciale EXIMBANK PEFCO (Private Export Funding Corporation) AKA (Ausfunkredit - Geselschaft) şi KFW (Kreditanstalt fur Wieder aufbau) Băncile comerciale Banca Franţei BFCE (Banca Franceză de Comerţ Exterior) Bănci comerciale Bănci comerciale Bănci de afaceri

EXIMBANK FCIA (Foreign Credit Insurance Association) MITI (Ministry of Internaţional Trade and Industry) COFACE (Compania Franceză de Asigurări pentru Comerţul Exterior) ECGD (Export Guarantee Credit Department) SACE (Sezione Speciale per l’Assicurazione del Credito all’Esportazione

Dar, evoluţia divergentă a procentelor de interes în diferite devize şi ţări a condus experţii OCDE la calcularea unui Comercial Interest Reference Rates (CIRR); se aplică în unele ţări ale OCDE care sunt penalizate în raport cu procentele “Consensului”. 3.5. Acorduri guvernamentale de credit şi protocoale bancare În cadrul SBI, pe lângă alte tehnici de finanţare pentru operaţiunile de comerţ exterior (prefinanţare, finanţare pe termen scurt, finanţare pe termen mediu şi lung etc.), cele mai mari bănci se angajează frecvent prin protocoale bancare semnate independent şi/sau paralel cu guvernele pentru încurajarea exporturilor şi activitatea principalelor firme naţionale. Între două sau mai multe ţări, frecvent sunt negociate convenţii şi acorduri de credit pentru dezvoltarea vânzărilor în străinătate şi definirea mai precis a modalităţilor de finanţare a contractelor de export (prin aceste convenţii sunt stabilite

40

Aurel Burciu elemente ca: o durată excepţională de credit, o reducere a costului creditului, împrumuturi speciale pe termen lung, de exemplu pe 20 ani etc.). Pentru punerea în aplicare a acestor acorduri de credit, două sau mai multe bănci din ţări diferite semnează o convenţie sau un “protocol de aplicare”, prin care ele fixează modalităţile precise de finanţare şi utilizarea concretă de către exportatori a creditelor prevăzute în acordul guvernamental (schema generală este ca în figura 7.1.). Pe lângă aceste protocoale de aplicare, numeroase convenţii bancare pot fi negociate şi semnate independent de toate protocoalele guvernamentale prealabile. 65 Protocoalele bancare semnate devin un cadru prestabilit la care se pot referi exportatorii, fapt care facilitează considerabil activitatea de export. Figura 3.1. Schema de aplicare a unui protocol bancar Ţara A

Ţara B

Acord guvernamental Protocol bancar

Banca A

Banca B

3.6. Finanţarea comerţului mondial de produse primare Finanţarea comerţului Nevoile financiare pentru contractele de produse primare (şi de asemenea pentru unele proiecte complexe) pot depăşi un miliard de dolari frecvent şi băncile susceptibile de a se implica în operaţiunile de finanţare de acest tip sunt puţin numeroase. În comerţul mondial de produse primare există aproape 50 de mari firme (printre care: Marc Rich AG, Cargill-Tradax, Phibro, Sucres et Denrées, Congagra, Feruzzi etc.). 66 Aceste firme semnează contracte de vânzare-cumpărare de mărfuri în cantităţi mari (sute de mii de tone). Finanţarea acestor contracte implică uneori stabilirea de consorţii bancare. Totuşi, cele mai mari bănci comerciale internaţionale participante sunt capabile 65

Y. Simon – Op. cit A. Burciu – Pratique bancaire dans le commerce international, IUT “Paul Sabatier”, Toulouse, 1996 66

41

Tranzacţii comerciale internaţionale să asigure finanţarea acestor operaţiuni de comerţ internaţional (băncile merchant banks din Londra, marile bănci americane, unele bănci japoneze etc.). O societate de comerţ internaţional de produse primare (materii prime), numită “societate de negociere” internaţională, trebuie să-şi asume riscul mai multor funcţii: 67 – o funcţie logistică (transferul produselor, stocajul eventual etc.); – o funcţie financiară (singură/sau împreună cu alte bănci din SBI); – o funcţie de asumare de riscuri (fluctuaţia preţurilor mărfii, fluctuaţia cotelor de navlu, riscuri logistice, riscuri de contrapartidă, riscuri financiare etc.). Pe lângă propria sa organizare (gestiunea acestor riscuri, formarea de “traders”, accesul la informaţii etc.), la originea reuşitelor, pentru fiecare societate de comerţ internaţional cu produse primare, se va găsi sprijinul bancar al unor bănci din SBI. Băncile care sunt capabile să se implice în operaţiunile de finanţare a comerţului mondial cu aceste produse nu vor putea aplica, în acest caz, raţionamentele clasice în materie de finanţare a exporturilor. În acest caz, banca trebuie să judece mai înainte calitatea şi seriozitatea societăţii de “negociere” şi capacitatea echipei de direcţie pentru punerea în aplicare acestui tip de operaţiune de comerţ internaţional. Totuşi, viitorul acestor societăţi de comerţ mondial de produse primare rămâne nesigur (piaţa de materii prime înregistrează un declin; există mari fluctuaţii de preţ precum şi noi operatori pe aceleaşi pieţe etc.). Finanţarea proiectelor Prin finanţarea unui proiect trebuie înţeles finanţarea unei unităţi economice viabile pe un plan triplu: tehnic, comercial, financiar (de exemplu: transporturi maritime, transporturi aeriene, mari ansambluri industriale, sectoare energetice, mine şi petrochimie etc.). În aceste finanţări, există o repartizare a riscurilor între promotorii proiectului şi cei care dau împrumutul.68 Montajul finanţării proiectului presupune trei etape: – un studiu de engeneering; – un studiu juridic, contabil şi fiscal; – un studiu financiar. Riscurile asociate finanţării unui proiect sunt numeroase: – riscurile nerealizării lucrărilor; – riscurile depăşirii costurilor; – riscurile exploatării; – riscurile de abandonare a proiectului; – riscurile comerciale, politice etc. Pentru a se implica în finanţarea acestor proiecte, SBI trebuie să aibă o foarte mare competenţă în domeniul financiar dar şi juridic, fiscal, contabil şi tehnic. În cadrul SBI participă la finanţarea proiectului în special instituţiile şi băncile următoare: – băncile merchant banks din Londra (mai ales Morgan Grenfell); – băncile de investiţii americane (mai ales CITICORP, Chase Manhattan, Morgan Guaranty Trust, Bank of Amerrica etc.). 67 68

P. Joffre – Encyclopédie de gestin, vol. I-III, Ed. Economica, Paris, 1989 Y. Simon – Op. cit. 42

Aurel Burciu – grupul Banca Mondială şi alte bănci de dezvoltare (Banca Interamericană, Banca Asiatică etc.); – alte bănci internaţionale. 3.7. Modalităţi neconvenţionale de finanţare În cadrul SBI şi, de asemenea, în practica comerţului exterior, pe lângă principalele modalităţi de finanţare a exporturilor (importurilor) – prefinanţarea, finanţarea pe termen scurt, mediu şi lung – există, în plus, multe alte procedee şi/sau metode de finanţare în materie de operaţiuni de comerţ internaţional. Printre aceste modalităţi de finanţare, numite “neconvenţionale”, vom examina succesiv:  Mobilizarea creanţelor apărute pe termen scurt în străinătate poate fi tratată ca un credit pe termen scurt sau ca o modalitate neconvenţională de finanţare; ea implică credite pentru exportatorii care le-au acordat partenerilor lor străini termene de plată mai mici de 18 luni. În acest caz, exportatorul remite băncii sale documentele comerciale reprezentând creanţa în străinătate, (bilete de ordin, trate etc.), însoţite de un efect financiar la banca centrală (cu două semnături, “dispensă de referinţă” pentru unele ICE etc.).  Creditele financiare sau “creditele paralele” sunt cerute uneori de cumpărători pentru completarea finanţării exporturilor (în special în ţările în curs de dezvoltare, cumpărătorii manifestă astfel de cerinţe, ca un argument în cadrul negocierilor comerciale).  Creditele mixte sunt “o savantă şi subtilă dozare de credite comerciale clasice şi de ajutoare publice”. 69 Acestea sunt utilizate în vederea favorizării exporturilor ţărilor dezvoltate spre PVD şi ele oferă o finanţare la un cost inferior procentelor Consensului (mai ales Franţa, Italia, Marea Britanie etc.).  Credit-bail (leasing), după cum vom vedea, se aplică în acelaşi timp ca o tehnică de finanţare şi ca o tehnică de comerţ exterior. Ca o tehnică de finanţare, leasingul internaţional consistă într-o operaţie prin care exportatorul nu vinde marfa direct clientului său străin. Refinanţarea societăţii de leasing apare în modalităţi diferite: – un credit cumpărător sau furnizor; – un credit financiar graţie unui împrumut pe piaţa internaţională de capitaluri; – alte modalităţi de refinanţare. În practica SBI şi a comerţului internaţional, numeroase operaţiuni de credit-bail sunt efectuate plecând de la societăţi “off-shore”, aflate în paradisuri fiscale. O operaţie de credit-bail destinată finanţării exporturilor determină intervenţia unei relaţii tripartite între: – exportator; – societatea de leasing; – cumpărătorul străin (importator sau primitor). Societăţile de credit-bail constituite în ţările industrializate sunt o soluţie şi o sursă de finanţare “neconvenţională” pe termen mediu şi lung. În acelaşi timp, tehnica de 69

Y. Simon – Op. cit 43

Tranzacţii comerciale internaţionale credit-bail la export este sensibil mai complexă decât o finanţare convenţională şi “... costul leasing-ului este departe de a fi neglijabil”. 70  Factoringul este o tehnică de finanţare: printr-un contract, exportatorul cedează integral, contra unui comision, unui factor (unei bănci sau o instituţie financiară specializată) creanţele sale la export deţinute asupra unui cumpărător extern; în schimb, factorul procedează la reacoperirea acestor creanţe şi îşi ia în calcul toate riscurile. 71 Factorul poate să-şi reglementeze relaţia sa cu exportatorul, prin plata anticipată a unei părţi sau a întregii sume din creanţele astfel transferate. Dar costul factoring-ului este relativ ridicat şi cuprinde: – un comision “ad valorem” de ordinul 0,5-2,5%; – un comision calculat, “prorata temporis” în funcţie de procentele de interes. Totuşi, exportatorul beneficiază, prin tehnica de factoring, de unele avantaje (simplifică gestiunea trezoreriei, nu mai este expus riscului de neplată, poate să-şi mobilizeze creanţele etc.). În cadrul Sistemului Bancar Internaţional, toate marile bănci comerciale au creat filiale specializate în operaţiuni de factoring internaţional.  Forfetarea (forfaiting) se numeşte, de asemenea, finanţare sau scont fără recurs; este o tehnică neconvenţională de finanţare a exporturilor similară cu factoringul (creanţele reprezentate de bilete de ordin, trate şi alte efecte comerciale sunt transferate unei societăţi specializate sau unei societăţi de confirmare).  Se poate vorbi de alte tehnici “neconvenţionale” de finanţare în comerţul internaţional şi/sau unele servicii legate de această finanţare care este pusă în aplicare de SBI: – acordurile de compensare (vezi operaţiunile paralele); – unele operaţiuni asociate de finanţare şi/sau de asigurare-credit şi/sau de confirmare (de exemplu: confirming houses); – creditele pe garanţii sau semnătură (vezi garanţii şi cauţiuni bancare). 3.8. Garanţii şi cauţiuni bancare Alături de tehnicile de finanţare a exporturilor, în cadrul SBI a fost pus la punct un sistem specific de garanţii şi de cauţiuni bancare în favoarea întreprinderilor implicate în comerţul internaţional. Băncile sunt frecvent solicitate să elibereze cauţiuni pentru contul clienţilor lor exportatori; aceste cauţiuni vor da loc unui credit pe semnătură. De fapt, o cauţiune nu este cu adevărat un credit; aceasta este un angajament luat de o bancă sau de o societate de asigurări pentru clientul lor exportator (o garanţie că el va fi în măsură să realizeze contractul), în raport cu clientul străin. Cauţiunile sunt numeroase şi variază de la o ţară la alta, în funcţie de practicile comerciale şi de reglementările locale; cele mai importante tipuri de cauţiuni şi garanţii utilizate în comerţul internaţional sunt în tabelul 7.2. (care sunt prezentate cu traducerea în engleză). De exemplu, printre cauţiunile din tabelul 7.2.:  prin cauţiunea de bună execuţie: banca garantează executarea completă a contractului convenit de exportator cu clientul său străin; 70 71

Y. Simon – Op. cit Y. Simon – Op. cit 44

Aurel Burciu  prin cauţiunea de restituire a acontului: banca garantează importatorului (client străin) că aconturile avansate de el exportatorului îi vor fi rambursate dacă obligaţiile asumate prin contract nu sunt executate. Tabelul 3.2. Principalele cauţiuni utilizate în cadrul SBI Cauţiunea de garanţie a ofertei Bid bond Cauţiunea de bună execuţie Performance Bond Cauţiunea de restituire a acontului Advance Payment Bond Cauţiunea de reţinere a garanţiei Retention Money Bond Cauţiunea de “întreţinere” Maintenance Bond Cauţiunea de plată Labour and Material Payment Bond Sursa: Simona Gaftoniuc - Practici bancare internaţionale, Ed. Economica, 1995.

45

Tranzacţii comerciale internaţionale CAPITOLUL 4 TRANZACŢIILE ÎN CONTRAPARTIDĂ 4.1. Definiţii şi clasificări prealabile Contrapartida presupune eliminarea completă sau parţială a instrumentelor de plată tradiţionale în comerţul exterior şi înlocuirea lor cu schimburi reciproce de mărfuri şi servicii, de regulă în cadrul unor aranjamente financiare. Comerţul în contrapartidă se întemeiază, deci, pe formă de “troc” a comerţului, caracterizată de schimb de marfă contra marfă, formă ce a precedat apariţia banilor. În economia contemporană, operaţiunile de contrapartidă s-au dezvoltat şi perfecţionat foarte mult faţă de forma iniţială de “troc”. Acest tip de comerţ s-a dezvoltat mai ales în perioadele de instabilitate monetară şi de lipsă de lichidităţi în comerţul internaţional. Contrapartida s-a dezvoltat şi în unele afaceri ce impuneau soluţii noi pentru a reduce efortul şi riscul valutar specific comerţului exterior. 72 Operaţiunile în contrapartidă sunt modalităţi sau mecanisme de condiţionare a fluxurilor de mărfuri şi servicii între doi sau mai mulţi parteneri, ele pot fi analizate: 73  în sens restrâns, când se leagă importul de export pentru a echilibra raporturile între parteneri;  în sens larg, când se consideră drept operaţiuni de contrapartidă toate formele de coordonare a schimburilor, inclusiv din acţiunile de cooperare economică internaţională. Formele de derulare a contrapartidei sunt extrem de diverse şi sunt abordate diferit în literatura de specialitate, dar au toate un element comun: compensarea directă, integral sau parţial, a unui import de un export. Interesul manifestat de firme de comerţ exterior faţă de contrapartidă se explică prin următoarele avantaje ce revin acestui tip de operaţiune:74 a) Este o formă de comerţ mai puţin costisitoare, deoarece aparatul comercial necesar şi activităţile de marketing au o amploare mai mică. b) Prin apelarea la contrapartidă se diversifică fondul de marfă de pe piaţa internă (regională), fără efort valutar, testându-se în acelaşi timp competitivitatea unor produse. c) La nivel de state (prin clearing), contrapartida permite menţinerea şi dezvoltarea unor relaţii reciproce într-un cadru echilibrat al fluxurilor de mărfuri şi servicii. Conjugat şi cu alte tehnici de comerţ exterior acest aspect poate contribui la echilibrarea balanţelor externe de plăţi şi a balanţei comerciale. 75 d) Prin contrapartidă statele şi firmele angajate reduc efortul valutar depus, aspect esenţial în condiţiile actuale de instabilitate monetară, în condiţii de criză a lichidităţilor internaţionale şi de amplificare a datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate, dar şi a datoriei externe a SUA. În afacerile economice internaţionale, unele 72

Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 Gh. Ciobanu – Op. cit. 74 A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 75 Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 73

46

Aurel Burciu ţări slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare se află într-o poziţie de inferioritate datorită lipsei de convertibilitate a monedelor proprii, contrapartida constituind, în astfel de cazuri, o soluţie extrem de convenabilă. e) Contrapartida oferă avantaje de promovare sau finalizare a unor mari contracte de cooperare economică internaţională (în producţie, în cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnică), permiţând un efort investiţional şi financiar conjugata al mai multor parteneri. Contrapartida comportă şi unele limite sau dezavantaje: – unele firme din ţările dezvoltate au tendinţa de a exporta, în astfel de contracte, mărfuri prelucrate depăşite din punct de vedere tehnic contra unor materii prime de bază; – pentru unele schimburi de mărfuri, compensarea valorilor şi urmărirea în timp a compensării complete este sau devine dificilă. Operaţiunile în contrapartidă se pot clasifica astfel: 76  După numărul de parteneri de afaceri: – operaţiuni în contrapartidă bilaterală; – operaţiuni în contrapartidă multilaterală.  Funcţie de nivelul economico-juridic al partenerilor: – operaţiuni în contrapartidă la nivel de întreprindere; – operaţiuni în contrapartidă la nivel de grupuri de întreprinderi sau ramuri economice; – operaţiuni în contrapartidă la nivel de state (clearing).  După gradul de compensare cu marfă şi servicii şi alte criterii cumulate: – operaţiuni de compensaţie, care presupun eliminarea totală a monedei din raportul de schimb şi include livrările clasice în contrapartidă:  barterul simplu sau garantat: la nivel de întreprindere, grup de întreprinderi sau subramuri economice;  clearingul bilateral şi multilateral între state (ţări). – operaţiuni paralele, care presupun schimburi reciproce de mărfuri sau servicii, din care o parte din afacere are la bază moneda ca termen de schimb; – operaţiuni combinate, care pleacă uzual de la un contract complex de cooperare economică internaţională, completându-se apoi prin diverse tehnici de compensare şi/sau operaţiuni speciale. 4.2. Livrări de mărfuri şi servicii în compensaţie (contrapartida clasică) Livrările de mărfuri şi servicii în compensaţie, ca tehnică de contrapartidă, presupun efectuarea schimbului pe baze echivalente între două sau mai multe firme din ţări diferite, fără a se apela la mijloace şi instrumente de plată consacrate. Aceste operaţiuni (livrări) se caracterizează, în principal: 77 76

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 77 A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 47

Tranzacţii comerciale internaţionale  partidele de mărfuri de export şi de import nu se plătesc în valută, ci se compensează reciproc, de regulă integral;  au ca bază juridică un singur contract şi pentru export şi pentru import. Operaţiunile de compensaţie se pot clasifica în mai multe moduri, după cum se încheie între două sau mai multe firme, în temeiul unui acord la nivel macroeconomic sau fără această bază etc. Literatura de specialitate împarte, uneori, operaţiunile în compensaţie:78 – compensaţii individuale; – compensaţii globale.  Compensaţiile individuale pot fi, la rândul lor: – simple, când participă două firme din ţări diferite, fiecare firmă fiind exportator şi importator simultan; – progresive, când participă trei, patru sau mai mulţi parteneri (cu derulare în lanţ).  Compensaţiile globale consideră barterul ca o formă a operaţiunii de clearing ce poate avea loc între grupuri de întreprinderi sau ramuri economice. Majoritatea specialiştilor din comerţul exterior consideră însă că în cadrul livrărilor de mărfuri şi servicii în compensaţie (operaţiuni de compensaţie sau contrapartidă clasică) se includ două tipuri de bază de operaţiuni:79 a) Operaţiunile de barter; b) Operaţiunile de clearing. c) Operaţiunile de barter sunt acele tehnici prin care se compensează reciproc, de regulă integral, un export cu un import de mărfuri/servicii între firme din ţări diferite, având ca singură bază juridică contractul direct.  Barterul simplu bilateral. Un contract de barter simplu bilateral este apropiat de contractul de vânzare-cumpărare specific operaţiilor clasice de comerţ exterior, cu diferenţa că se încheie un singur contract şi se stabilesc suplimentar aspecte precum: – contracararea unor riscuri specifice barterului (de exemplu: dezechilibrarea raportului de schimb, ceea ce implică punctaje succesive); – suportarea echilibrată a costului de transport pe ambele fluxuri; – efectuarea pe loc sau eşalonat, dar neapărat în paralel, a schimbului de partizi de marfă; – analiza comparativă a preţurilor propuse spre negociere şi luarea în considerare a legislaţiilor specifice celor două ţări (taxe, accize, TVA etc.). Clauzele de bază ale contractului de barter sunt cele prin care se stipulează că plata mărfurilor importate se va face printr-un export de valoarea egală. Plecând de la raportul de echivalenţă convenit, de regulă se trec în anexe la contract şi structura sortimentală completă, cu cantitatea fizică din fiecare articol prevăzut. Valoarea contractului rezultă, deci, din însumarea mărfurilor nominalizate în anexă; la această valoare corespunde o anumită cantitate fizică de marfă. Contractul se consideră realizat complet dacă se schimbă efectiv cantităţile fizice de marfă convenite. În condiţii de 78 79

A. Puiu – Op. cit. A. Barelier – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 48

Aurel Burciu inflaţie, intr-o ţară sau alta, raportul valoric al contractului se poate modifica, dar rămâne ca bază de analiză şi punctaj volumul fizic. De regulă, fiecare din cei doi parteneri va tinde să efectueze el un import prealabil, după care să livreze partida sa proprie de marfă. Riscul de inflaţie în monedă naţională şi riscul de primă livrare pot fi considerate ca riscuri specifice contractului de barter.  Barterul simplu multilateral este similar cu cel bilateral, dar intervin în afacere mai mulţi parteneri. Astfel pot interveni câte doi parteneri din fiecare ţară sau trei parteneri din trei ţări diferite, când se procedează la compensaţii în lanţ. Dificultatea în astfel de cazuri constă în a găsi partenerii şi punerea lor de acord, pentru a realiza un consens privind modul de derulare a operaţiunii de comerţ exterior. 80  Barterul garantat se referă, fie la un contract bilateral, fie la unul multilateral şi propune apelarea de către părţile contractante la o terţă persoană (instituţie specializată, ICE cunoscută etc.) pentru a se implica şi garanta unele clauze din contract şi derularea operaţiunii în ansamblu. Garantarea se poate face şi de o bancă, prin scrisoare de garanţie bancară, sau se poate face prin expedierea primei partizi de mărfuri la o terţă persoană cu dispoziţia de a elibera marfa numai după ce s-a efectuat importul (sau concomitent cu obţinerea contrapartidei corespunzătoare/echivalente). În cazul apelării la o ICE se contează pe sprijinul ei încă din etapa de negociere a contractului acordându-se practic şi asistenţă tehnică de specialitate. Pentru implicare, firma terţă, în calitate de garant, va primi un comision şi la export şi la import. Pentru operaţiile de barter, în unele situaţii, la nivel de ministere sau chiar guverne se încheie acorduri de derulare, de regulă pentru perioade de un an sau mai puţin, caz in care barterul se apropie mult de clearing.81 d) Operaţiunile de clearing sunt o compensaţie globală privind schimbul reciproc de mărfuri sau servicii între două sau mai multe ţări. Se derulează pe bază de acorduri guvernamentale. Schimburile de mărfuri sau servicii se efectuează fără transfer de devize (valută). În astfel de operaţiuni, apar trei categorii de participanţi: 82 – importatorii; – banca de compensaţie (sau băncile de compensaţie); – exportatorii. Calculul de compensaţie se face global (marfă, servicii, comerţ vizibil şi invizibil) de regulă pentru un an de zile, apoi soldul se lichidează după procedura stabilită de părţi (statul). Clearingul poate fi: – clearing bilateral; – clearing multilateral.  Clearingul bilateral are loc între două ţări şi a fost folosit pentru prima dată în perioada 1929-1933, pe baza unor acorduri organizate de Camera de Comerţ Internaţional Paris. Într-un astfel de acord, exportatorii se achită în moneda naţională a fiecărei ţări, evidenţa derulării acordului fiind încredinţată unei bănci centrale sau altă 80

Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 A. Barelier – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 82 A. Barelier – Op. cit. 81

49

Tranzacţii comerciale internaţionale bancă. În principiu, nu are loc nici un transfer de valută, compensându-se reciproc livrările efectuate. Funcţionarea acordului de clearing:83 – firmele din ţara “A” , debitoare faţă de partenerii din ţara “B”, efectuează exportul de marfă şi depun documentele la banca centrală desemnată prin acord sau altă instituţie denumită “oficiu de clearing”; – partenerii din ţara “B” primesc importul, pe care-l achită în monedă naţională şi vor efectua şi ei exporturi spre ţara “A”, depunând documentele de evidenţă la “oficiul de clearing”; – banca sau Oficiul de clearing ţine evidenţa debitelor şi creditelor reciproce şi compensează periodic cele două conturi, efectuând plăţi în monedă naţională la firmele implicate. Se pot utiliza frecvent două bănci sau “oficii de clearing” stabilite prin acord. Distingem, astfel:  Clearing cu un singur cont, deschis numai la una din ţările participante la acord, în moneda ei naţională, caz în care exportatorii din această ţară sunt avantajaţi şi trataţi preferenţial (ei încasează imediat plata);  Clearing cu două conturi, când se deschide câte un cont în fiecare ţară participantă la acord, această procedură fiind mai echitabilă;  Clearing descentralizat banca sau băncile centrale sau “Oficiul de clearing” nu realizează direct operaţiunile bancare (incasso sau acreditiv) pe baza cărora se înregistrează în conturi livrările, ci apelează la bănci comerciale la care deschid subconturi de clearing. Acordul de clearing mai cuprinde şi alte clauze importante, între care: – data intrării în vigoare, termen de valabilitate, organisme implicate, monedă, operaţiuni admise, modul de lichidare a soldului final etc.; – dacă se apelează la creditul tehnic, ca plafon valoric de acoperire a decalajelor între importuri şi exporturi care nu se derulează simultan; – clauza de devize, atunci când diferenţa dintre export-import este foarte mare şi nu se iau măsuri de atenuare, partea în culpă poate acoperi diferenţa cu devize – clauza de switch: o ţară excedentară poate folosi creditul soldului de clearing într-o operaţiune cu o terţă ţară nemembră a acordului; – clauza de rectificare: când părţile semnatare vor să preîntâmpine evoluţia negativă a raportului de schimb; permite renegocierea unor clauze.  Clearingul multilateral: participă trei sau mai multe ţări şi s-a folosit, iniţial, această tehnică pentru a lichida unele solduri persistente provenind din clearing bilateral. Un exemplu cunoscut de astfel de acord de clearing a fost semnat în 1947 de Franţa, Belgia, Italia, Olanda şi Luxemburg sub forma Comitetului acordurilor de plăţi. O perioadă îndelungată au funcţionat acorduri de clearing multilateral între ţările participante la fostul CAER. Acest tip de acord este comparabil cu cel bilateral, dar conceperea, derularea şi funcţionarea lui, ca şi ţinerea evidenţei, sunt mult mai complexe şi relativ greoaie.

83

I. Popa – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 50

Aurel Burciu 4.3. Operaţiunile paralele (contra-cumpărarea) Astfel de operaţiuni au ca obiect schimbul de mărfuri şi servicii între ţări şi firme din ţări diferite; presupun, în esenţă, legarea sau condiţionarea unui import de un export sau invers. Diferă de barter sau clearing prin următoarele elemente: – valoarea partizilor de mărfuri nu trebuie să fie egală, restul se acoperă prin plata în valută; – iniţial, contravaloarea partizilor convenite şi legate la export-import se achită de participanţi, compensarea constă în faptul că pentru un volum de import se realizează şi un export pe devize de aceiaşi valoare sau valoare mai mică (70-80%); – se utilizează, de regulă un contract de export, un contract de import şi un protocol de colaborare pentru punerea de acord a celor două contracte separate; – numărul partenerilor implicaţi nu este prestabilit ci diferă de la caz la caz. În practica tranzacţiilor internaţionale, distingem următoarele tipuri de operaţiuni paralele:84 a) Cumpărările legate: când exportatorul, de regulă dintr-o ţară dezvoltată (care exportă produse industriale), se obligă să cumpere un volum de mărfuri dintr-o listă oferită de ţara importatoare, de regulă în curs de dezvoltare. Astfel de operaţiuni se constituie ca un mijloc de promovare a importului de tehnologie, cu efort valutar mai redus, deoarece 30-100% din valoarea contractului va fi acoperită practic prin export de marfă. b) Compensaţiile inverse sau operaţiunile adresate: o firmă dintr-o ţară dezvoltată/în curs de dezvoltare achiziţionează în avans un produs industrial pe care-l va folosi pentru realizarea unor mărfuri destinate exportului, valoarea importului cuvenit fiind superioară importului.85 c) Cumpărarea de produse rezultate, tehnică denumită şi buy-back sau “formula românească de cooperare”: exportatorul de echipamente şi instalaţii, în contul exportului, va prelua, parţial sau integral, produse realizate de beneficiar cu maşinile şi instalaţiile respective. Unii specialişti definesc această tehnică ca făcând parte din formele specifice de cooperare economică internaţională. * * * După ce am trecut în revistă operaţiunile de compensaţie şi operaţiunile paralele – ca forme ale contrapartidei în sens larg – în continuare ne vom concentra atenţia asupra operaţiunilor combinate, sintetizate de către noi ca tehnici/proceduri asociate, de asemenea, contrapartidei în sens larg (astfel, sintetizăm esenţa tehnicii de switch şi tehnicii de löhn, în subsidiar prezentând operaţiunile de reexport). Este oportun a sublinia că alte operaţiuni speciale (transferul de tehnologie, leasing-ul, franchising-ul etc.) sunt tratate de către noi distinct, respectiv problematica capitolului următor.

84

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 85 P. Verzariu – Barter, Countertrade, Offsets, New York, 1985 51

Tranzacţii comerciale internaţionale 4.4. Operaţiunile combinate 4.4.1. Prelucrarea în switch Pe măsura dezvoltării clearing-ului şi, mai ales, în condiţiile clearing-ului multilateral, determinat şi de lipsa de lichidităţi în valute forte, a apărut şi s-a individualizat treptat o tehnică complexă de comerţ exterior, anume tehnica de switch. Unii autori consideră că tehnica de switch are suficiente caracteristici proprii, pentru a fi analizată distinct de cea de contrapartidă, care a generat-o iniţial. Punând accent pe latura financiar-valutară şi pe posibilităţile oferite de această operaţiune ca aport de devize, o parte din specialişti separă complet switch-ul de contrapartidă. Alţi autori apreciază însă că tehnica de switch rămâne doar o formă a contrapartidei şi priveşte doar unele modalităţi de lichidare a unor solduri persistente în cadrul acordurilor de clearing. Aceştia consideră că switch-ul face parte integral din contrapartidă şi, că până la individualizarea sa ca tehnică distinctă, va mai fi necesar mult timp. 86 Practic, tehnica de switch s-a afirmat la începutul anilor 1940-1950 şi s-a dezvoltat şi consolidat în perioada 1960-1970, când dezechilibrele frecvente rezultate în unele conturi de clearing au obligat, pentru lichidare: – fie la transformarea soldului disponibil din contul de clearing al unei ţări (faţă de alta ) în valută forte, şi lichidarea în acest fel a datoriei; – fie, invers, la transformare unor fonduri în valută în disponibilităţi de clearing, pe o anumită relaţie, şi apelarea la reexport pentru a stinge datoria. Oricum am încadra tehnica de switch, în cadrul acestui proces de lichidare succesivă a unor solduri ale contului de clearing (şi de aport valutar), interesează faptul că această tehnică este extrem de complexă, greu de negociat şi de găsit parteneri potenţiali, dificil de derulat, dar absolut inevitabilă în condiţiile actuale ale comerţului internaţional.87 O definire propriu-zisă a tehnicii de switch este dificil de formulat deoarece diferă elementele de bază după cum este abordată trilateral sau plurilateral, ca modalitate de degajare a contului de clearing, ca mod de a obţine un aport valutar sau ca mijloc de realizare a unui profit de către intermediarii din tranzacţii comerciale internaţionale. Unii autori definesc switch-ul ca o operaţiune de lichidare a soldului de clearing, alţii ca modalitate de realizare a unui aport valutar. Oricum, switch-ul presupune o completare a tranzacţiilor comerciale cu operaţiuni financiar-valutare prin care se transformă o disponibilitate dintr-un acord de clearing în disponibilităţi pentru alte clearing-uri sau în devize forte. Operaţiunile de switch au apărut în legătură cu acordurile de clearing dar şi cu unele contracte de barter. Practic, fie că are inclusă clauza creditului tehnic, fie că nu, în cadrul acordurilor bilaterale de clearing şi a celor multilaterale se ajunge frecvent în situaţia în care un importator depăşeşte limita valorică (în moneda de cont) a exporturilor sale, sau depăşeşte creditul tehnic, neavând în schimb să ofere în continuare acele mărfuri care au fost nominalizate în listele de acord. 88 Se ajunge, deci, în imposibilitatea de a mai derula 86 87

P. Verzariu – Barter, Countertrade, Offsets, New York, 1985 Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 52

Aurel Burciu în continuare acordul. Operaţiile de switch fac posibilă continuarea acestor relaţii şi permit deblocarea acordului, în paralel cu realizarea de aport valutar şi beneficii în valută. Ţara cu sold excedentar (creditor) al contului de clearing îşi va utiliza soldul printr-un transfer în favoarea altei ţări, convenită de comun acord de primele două, luând astfel naştere o operaţiune de compensaţie triunghiulară. Acest transfer poate avea loc în cursul anului dar mai ales la lichidarea soldului final. Unele acorduri prevăd clauza “switch” , altele interzic însă reexportul prin această tehnică sau alta similară. În această situaţie, se apelează la firme specializate în operaţiuni de switch, sprijinite de unele bănci şi cu acordul tacit al ţărilor partenere la acordul de clearing. Iniţiativa apelării la switch poate reveni ţării creditoare, debitoare sau chiar unei firme de switch sau de intermediere în operaţiuni externe. Operaţiunea de switch prevede, deci, reexportul unei mărfi dintr-o ţară parteneră de clearing într-o terţă ţară, transformând simultan surplusul de monedă de cont de clearing în valută sau invers, când se transformă valuta în disponibilitate de monedă de cont şi are loc reexportul unei mărfi dintr-o ţară terţă într-o ţară parteneră de clearing.89 Operaţiunile de switch se pot clasifica:90 a) După sensul de alimentare a contului de clearing: – operaţii aller, prin care se alimentează contul de clearing cu valută forte (marfă pe valută); – operaţii retour, prin care se vinde excedentul de disponibilităţi în monedă de clearing; – operaţii aller-retour, ca o combinare şi derulare simultană a primelor două. b) Funcţie de obiectul operaţiunii de switch: – operaţii de switch cu marfă; – operaţii de switch cu caracter financiar, prin care se creează sau cedează poziţii de clearing deşi nu au avut loc încă schimburi de mărfuri între cei doi parteneri ai acordului de clearing. c) După numărul participanţilor la operaţiunile de switch: – operaţii de switch simple (normale sau primare), la care participă numai trei ţări, două semnatare ale acordului şi ţara terţă – operaţii de switch în lanţ sau multiple, la care participă mai mult de trei ţări, din care cel puţin două sunt semnatare ale acordului. Prelucrarea în switch presupune operaţiuni deosebit de complexe şi dificil de derulat, deoarece adaugă la problematica cunoscută tradiţional (ce se caracterizează prin riscuri cunoscute) alte probleme şi riscuri în plus, determinate de specific: – cel puţin trei parteneri, din care doi ai acordului clearing; – fluxul de plăţi şi încasări se face în valută dar şi în monedă de clearing; – necesită operaţiuni auxiliare (sortare, reetichetare, documente de provenienţă, de origine, transport etc.) ce presupun o mare abilitate a firmelor implicate. 88

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 89 P. Verzariu – Barter, Countertrade, Offsets, New York, 1985 90 A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 53

Tranzacţii comerciale internaţionale  Varianta de switch aller este varianta clasică a tehnicii, respectiv forma iniţială de aplicare a acestui tip de operaţiuni combinate. În varianta sa cea mai simplă, tehnica de switch include următoarele componente: – ţara B şi C ca ţări membre ale acordului de clearing şi ţara A ca ţară terţă; – în urma fluxului reciproc de mărfuri de la B la C, ţara C devine debitoare şi iniţiază switch-ul; – un exportator din ţara A se angajează să exporte mărfuri pe valută, (mărfuri de valoare egală) în B; – ţara C devine obligată faţă de exportul din ţara A să achite în valută valoarea exportului (a datoriei iniţiale), dar nu are această valută; – intervine firma specializată în operaţiuni de switch, care achită în valută ţarii C datoria faţă de exportatorul din A dar preia în schimb soldul excedentar în monedă de clearing de la ţara B;91 – la calcularea preţului de referinţă pentru lotul de marfă care lichidează debitul, deoarece în acest caz se transformă soldul de clearing în valută, preţul în valută este totdeauna mai mic decât preţul în monedă de clearing;92 – diferenţa între cele două preţuri se numeşte AGIO şi este câştigul firmei de switch; poate ajunge 5-30% din valoarea lotului de marfă; – moneda de clearing obţinută de firma de switch se va folosi ulterior de aceasta pentru a cumpăra alte mărfuri într-o operaţiune inversă sau va revinde moneda altei ţari interesate. În practică, ţara care este debitoare C (sold pasiv) iniţiază legătura cu exportatorul din ţara A şi preia ea însăşi marfa pentru a o reexporta şi a lichida soldul pasiv. Atât timp cât primeşte valuta (de la firma de switch) exportatorul este interesat. Desigur, ţara care este debitoare C va pierde indirect o marjă din aceste operaţiuni dar lichidează, în acest fel, datoria pentru care nu are nici valută nici alte mărfuri incluse în lista de la acord şi care-l interesează pe partenerul B. Şi ţara B suferă, indirect, uneori o pierdere dar mai mică comparativ cu ţara C – ca o parte din AGIO – dar rămâne în schimb cu datoria încasată şi cu o marfă care o interesează, pe care altfel nu ar fi putut s-o obţină decât apelând la valută forte.  Într-o operaţiune switch retour tehnica se iniţiază de ţara cu sold activ (creditoare) şi generează o diferenţă nefavorabilă de preţ numită DISAGIO, care se suportă în principiu de ţara iniţiatoare. Firma de switch achiziţionează o marfă din ţara cu sold pasiv şi reexportă această marfă într-o ţară terţă dar pe valută (marfa nu este prevăzută în lista de la acord şi nu interesează ţara creditoare). Plata mărfii se face în moneda de clearing, lichidând astfel mai întâi excedentul de disponibilităţi şi obţinând ulterior valută. În astfel de cazuri, firma de switch rămâne de regulă cu disagio (5-40%); totodată se poate implica în alte operaţiuni cu valută obţinută în contul ţării creditoare, înainte de a achita definitiv datoria iniţială. Astfel, se poate implica în a finaliza alte operaţii de switch de tip aller sau alte compensări valută/monedă de clearing. 91 92

P. Verzariu – Barter, Countertrade, Offsets, New York, 1985 P. Verzariu – Op. cit. 54

Aurel Burciu  În varianta unor operaţiuni switch de tip aller-retour ar trebui să se combine doar cele două variante invocate. În realitate, se iniţiază astfel de operaţiuni şi cu caracter speculativ, pentru a obţine diferenţe mari între preţurile în valută şi cele în monedă de clearing, ulterior obţinând profituri în valută.  Operaţiunile de switch valutar sunt operaţii pur financiare realizate de bănci sau alte instituţii specializate: au la bază combinarea unor situaţii ale diferitelor acorduri de clearing de marfă şi servicii, care nu se pot echilibra, mai ales atunci când ţara creditoare scoate la licitaţie moneda de clearing pentru a-şi activiza fondurile imobilizate. Astfel de operaţiuni pot fi, de asemenea, de tip aller, retour şi aller-retour. Câştigul băncilor sau al firmelor implicate, bazat pe aceleaşi diferenţe între devize şi monede de cont sau între diferite monede de clearing, se numeşte DISCOUNT. Recurgerea la tehnicile de switch, în oricare variantă, presupune atât avantaje, cât şi unele dezavantaje. Avantajele acestei operaţiuni combinate sunt: – cresc încasările valutare fără a se face export de substanţă naţională; – se obţin unele mărfuri din ţări dezvoltate, care altfel ar presupune plata în valută; – cresc beneficiile în valută ale firmelor implicate; – se evită plata de dobânzi în cazul depăşirii creditului tehnic; – se pot transforma în devize unele active în monedă de clearing, active care nu poartă dobânzi sau procentul de dobândă este nesemnificativ; – se creează un cadrul mai elastic de negociere în acordurile de clearing, diversificând schimburile comerciale dintre state; – se facilitează plasarea unor mărfuri indigene la export, nu neapărat condiţionat de import; – se influenţează pozitiv balanţa comercială şi procesul de convertibilitate al monedei naţionale. Unele riscuri sau dezavantaje ale tehnicilor de switch sunt: – angajarea operaţiunilor este limitată de găsirea partenerilor interesaţi; – posibilitatea de blocare a contului de clearing, când disponibilităţile create în faza aller nu se mai pot utiliza pentru faza retour; – caracterul confidenţial al unor astfel de operaţiuni este greu de păstrat, iar legislaţia unor ţări (membre ale acordurilor de clearing) interzic categoric reexportul. 4.4.2. Tehnica de lohn Sunt operaţiuni ce îmbină caracteristici comerciale şi de cooperare internaţională în producţie, derulându-se ca o formă specifică a operaţiunilor de reexport; se numesc şi “comerţ de manoperă” sau “producţie la comandă”. Prelucrarea în Lohn este tranzacţia desfăşurată pe baza contractuală între două firme din ţări diferite, între care una din ele execută (fabrică) la comandă un produs după modele şi desene ale celeilalte firme şi sub marca acesteia din urmă. În practica afacerilor economice internaţionale:  firma care lansează comanda pentru a se fabrica se numeşte ORDONATOR şi va îndeplini ulterior funcţia de importator;

55

Tranzacţii comerciale internaţionale  firma care primeşte comanda şi care execută produsul se numeşte EXECUTANT şi joacă rolul de exportator. În mod curent, ordonatorii în lohn sunt firme ce posedă mărci de prestigiu, bine introduse pe piaţa mondială, şi care vor să-şi extindă afacerile datorită poziţiei pe care o deţin pe această piaţă. Operaţiunile de prelucrare în lohn presupune şi unele raporturi de colaborare în producţie, motiv pentru care sunt comparabile cu acţiunile de cooperare economică şi tehnică în afaceri economice internaţionale. În unele cazuri, stingerea obligaţiilor între cele două firme se face în produse (materii prime contra produse finite), ceea ce permite compararea operaţiunilor în lohn cu contrapartida. Specific operaţiunilor în lohn este faptul că executarea şi fabricarea se face de exportator iar, de regulă, ordonatorul asigură nu numai desenele şi modelele ci şi materii prime, materiale, produse semifinite etc. Explicarea interesului sau avantajelor pentru apelarea la astfel de operaţiuni, diferă:93 a) la exportator: – realizează o producţie fizică ridicată deşi nu are materii prime, materiale etc.; – utilizează mai complet capacităţile de producţie; – menţine ocupată forţa de muncă, cu implicaţii economice şi sociale; – îşi poate moderniza unele tehnologii, uneori primind şi asistenţă tehnică; – sporeşte calitatea forţei de muncă utilizate; – prelucrarea în lohn este o dovadă a competitivităţii firmei sale. b) la ordonator: – îşi majorează cifra de afaceri (venituri, profit etc.) fără investiţii în producţie; – obţine un spor al ratei profitului, deoarece de regulă nivelul salariilor din ţara executorului este mai redus decât cel al salariilor din ţara sa; – îşi consolidează poziţia pe piaţa mondială, în lupta cu firmele concurente, deoarece acoperă alte sectoare cu marfa realizată sub licenţa sa; – în mod normal, ordonatorul obţine avantaje mai mari decât executantul, mai ales pe termen lung. Operaţiunile în lohn prezintă şi unele riscuri specifice pentru cei doi parteneri: 94 a) pentru exportator: – întârzieri în transportul şi aprovizionarea cu materii prime, materiale etc. ceea ce influenţează ritmicitatea producţiei; – un venit în devize mai redus decât dacă ar exporta produse realizate integral de el; – exportul sub marcă străină amâna promovarea firmei pe piaţa mondială în nume şi pe cont propriu. b) pentru ordonator: – executant poate să nu realizeze integral produse de calitate ridicată, consumând materii prime; 93

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 94 A. Puiu – Op. cit. 56

Aurel Burciu – în condiţia nerespectării unor cerinţe de calitate, termene de livrare, alte situaţii neprevăzute (politice, naturale etc.) aceste riscuri de “preiau” de ordonator. 4.5. Contraprestaţiile comerciale şi alte operaţiuni apropiate de contrapartidă Contraprestaţiile comerciale constau în prestarea reciprocă, în compensaţie, a unor servicii de marketing de către firme din ţări diferite, având ca efect diminuarea reciprocă a cheltuielilor totale de desfacere a unui produs. Se include în categoria unor astfel de tranzacţii: – schimbul reciproc de informaţii comerciale privind piaţa autohtonă; – studierea în comun a conjuncturii de pe piaţa mondială, fie prin înfiinţarea unui oficiu comun de studiere, fie prin studierea separată a unor zone geografice şi însumarea rezultatelor; – reprezentarea reciprocă în domeniul aprovizionării şi desfacerii unor produse. Între alte forme de comerţ internaţional incluzând şi elemente specifice contrapartidei, amintim: – tranzacţiile pentru facilitarea unor importuri de materii prime: în domeniul extractiv, tehnică asemănare cu buy-back, însă când se doreşte o sursă certă de aprovizionare şi se achită devize de importator şi după terminarea investiţiei; – valuta blocată: tehnică aplicată în industria cinematografică, când repatrierea unor profituri sau dividende în valută forte este dificilă, se achiziţionează în monedă naţională anumite produse ce se vor plasa pe piaţa mondială în devize. 4.6. Reexportul Reexportul constă în cumpărarea dintr-o ţară şi revânzarea în altă ţară a unei mărfi pentru a obţine o diferenţă de preţ ce acoperă toate cheltuielile ocazionate şi asigură un profit. De-a lungul istoriei unele ţări au realizat averi deosebite din reexport (Anglia, Spania, Portugalia etc.), iar în perioada contemporană reexportul combinat cu tehnici de switch, lohn etc. asigură profituri considerabile pentru alte ţări (Belgia, Olanda, Austria etc.).95 Promovarea reexportului se explică astfel: 96 – facilitează tranzacţii comerciale pe unele fluxuri prohibite prin embargouri, alte bariere etc.; – se exportă produse indigene îmbunătăţite cu importuri de completare; – se finalizează unele contracte, de export atunci când oferta indigenă este insuficientă se cumpără marfa din altă ţară, marfă care se “naturalizează” şi se revinde. Operaţiunile de reexport se pot clasifica după cum urmează: 97  Reexportul efectuat pentru a obţine profit comercial: prin exploatarea unor diferenţe mari apărute între preţurile de pe diferite pieţe, determinate de factorul timp şi 95

Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 Gh. Ciobanu – Op. cit. 97 A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 96

57

Tranzacţii comerciale internaţionale spaţiu. În acest caz, reexportatorul încheie două contracte separate: unul de import cu exportatorul şi altul de export cu importatorul, cei doi necunoscându-se şi neputând angaja relaţii directe, din diferite motive. Se apelează, uneori, la circuite prin zone sau porturi libere, scutind marfa de taxe vamale şi alte obligaţii fiscale.  Reexport efectuat pentru a promova relaţiile comerciale reciproce: când unul dintre partenerii dintr-un acord de clearing are nevoie de marfa ţării A dar nu are valută sau marfă care să se poată valorifica pe piaţa internă din ţara A. Partenerul din ţara A va face livrarea, va prelua un lot de marfă care nu-l interesează, dar obţine acordul să-l reexporte pe o piaţă terţă, dacă va găsi un client potenţial.  Reexport efectuat pe baza importului de completare a producţiei fabricate pentru export: când produsul final se va exporta într-o altă ţară decât cea din care s-a făcut importul de subansamble (în general: la maşini, instalaţii, echipamente etc.).  Reexport cu scopul de a testa o piaţă: pe aceasta se vor exporta ulterior mărfuri ce provin din ţara reexportatorului şi/sau ţara de origine. Mecanismul operaţiunilor de reexport include: – un contract de import; – un contract de export; – deschiderea de acreditiv; – livrarea de marfă direct sau tranzitând ţara reexportatorului; – plata în valută convertibilă, cel puţin pe un flux. Reexporturile conţin însă şi unele riscuri specifice, separat de cele comune comerţului exterior, astfel: – fluctuaţiile valutare angajează simultan două monede; – se efectuează importul şi depozitarea dar nu se mai realizează reexportul; – risc dublu de livrare; – preţurile aplicate suferă o “operare dublă” în privinţa taxelor vamale etc. Pentru promovarea cu succes a reexporturilor este necesară o bază materială largă: fonduri, acces la credite, depozite în ţară, depozite în zone libere, etc. Este necesară, de asemenea, o bună documentare, surse de informare permanentă, relaţii şi contacte strânse cu firme sau intermediari de pe piaţa mondială, reţele de reprezentanţi sau filiale (sucursale, agenţii etc.). De regulă, în operaţiunile de reexport se negociază preţuri ferme (fixe) deoarece termenele de derulare sunt reduse. Ca modalitate de plată, în astfel de operaţiuni, se recomandă a folosi acreditivul transferabil între partenerii implicaţi, acreditiv domiciliat în ţara reexportatorului.

58

Aurel Burciu CAPITOLUL 5 TRANZACŢII COMERCIALE SPECIALE 5.1. Transferul internaţional de creativitate şi tehnologii moderne 5.1.1. Transferul internaţional al brevetelor de invenţie Pe măsura dezvoltării societăţii, devine din ce în ce mai “explozivă” activitatea creatoare, de inovare, invenţie, perfecţionare a tehnicilor de producţie, comercializare, etc. Asigurarea protecţiei prin lege (piaţa internă) sau prin convenţii şi tratate (piaţa mondială) – pentru orice drept de proprietate intelectuală sau industrială – devine obiectiv necesară. În comerţul internaţional, prima uniune pentru protecţia industrială s-a semnat la Paris, în 1883, revizuită ulterior prin mai multe convenţii multilaterale şi completată cu uniuni restrânse, pe ramuri sau sectoare de activitate. România a aderat la această “Uniune generală” aşa cum a fost ea revizuită la Washington, 1911. Conceptul de proprietate industrială include astăzi următoarele:98 – brevetele de invenţii; – mărcile de fabrică; – mărcile de comerţ sau servicii; – procedeele şi tehnicile nebrevetate (know-how); – consultanţa de specialitate (consulting); – asistenţă tehnico-inginerească (engineering); – indicaţiile de provenienţă sau denumirile de origine pe cale contractuală. Conform organizaţiei mondiale a proprietăţii intelectuale, prin Convenţia de la Stockholm, 1967, acest concept include:99 – drepturile privind opere literare, artistice, ştiinţifice etc.; – fonogramele şi emisiunile radiofonice; – invenţiile în toate domeniile activităţii umane; – descoperirile ştiinţifice; – desenele şi modelele de serviciu; – denumirile comerciale; – protecţia împotriva concurenţei neloiale; – activitatea intelectuală în domeniul industrial, ştiinţific, literar şi artistic. Circulaţia internaţională a drepturilor de proprietate industrială şi intelectuală se numeşte transfer de tehnologie şi este o componentă a REI. Importanţa acestui transfer de tehnologie, ca modalităţi şi procedee de transmitere de la o firmă la alta din ţări diferite, “dintr-o dată” sau “pe termen lung”, rezidă în importanţa pe care o are avansul tehnologic asupra progresului economic şi social al oricărei ţări. Recent, se discută posibilitatea includerii acestui transfer de tehnologie în prevederile GATT, pentru a se crea un cadru instituţional mai precis de transmitere între ţări. 100

98

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 99 A. Puiu – Op. cit. 100 A. Barelier, coord. – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 59

Tranzacţii comerciale internaţionale În sens general, invenţia este creaţia care reprezintă noutate şi progres faţă de stadiul atins într-un domeniu, creaţie care nu a mai fost făcută publică sau brevetată în ţară sau străinătate şi care poate fi aplicată pentru soluţionarea unor probleme de interes general. Brevet de invenţie este un titlu eliberat de stat, titlu care atestă caracterul de invenţie al obiectului său. În temeiul brevetului, titularul capătă o serie de drepturi, dintre care cel mai important este acela că numai el poate exploata personal sau autoriza pe alţii să exploateze obiectul invenţiei. Titularul are obligaţia de a exploata invenţia în termenul stabilit de lege (caz contrar se poate revoca brevetul) şi de a plăti anuităţile faţă de stat în perioada de valabilitate a brevetului (max. 20 ani). 101 Brevetele de invenţii se pot clasifica după mai multe criterii (principale, adiţionale, individuale, colective etc.). Atingerile nelegale care se pot aduce unui brevet de invenţie:102  contrafacerea: când dreptul de exploatare al titularului este atins prin fabricare, prin folosire, prin punere în circulaţie a unui produs rezultat;  concurenţa neloială: crearea unor confuzii privind provenienţa unei mărfi fabricate pe baza brevetului, reclama comparativă critică, divulgarea unor secrete de fabrică, uzurparea calităţii de inventator etc. Formele prin care are loc comerţul cu brevete de invenţii: 103  Cesiunea: formă de comercializare prin care titularul unui brevet de investiţie transmite dreptul său de proprietate asupra brevetului unei terţe persoane. Cesiunea urmează drumul juridic de drept comun specific contractului de vânzarecumpărare şi poate fi: – definitivă; – temporară. Întinderea cesiunii poate fi: – totală: când priveşte în întregime brevetul şi teritoriu pe care este protejată; – parţială: sub aspectul teritoriului, al aplicaţiilor posibile, al conţinutului dreptului transmis (ex.: se transmite dreptul de a fabrica, dar nu şi cel de a comercializa).  Aportul unui brevet într-o societate mixtă: când partea care este titulară a unui brevet aduce şi cedează în favoarea societăţii dreptul de proprietate şi, eventual, dreptul de folosinţă asupra brevetului. La dizolvarea societăţii, partea care a dus ca aport un brevet nu are dreptul de a-l relua dacă acest drept nu se prevede expres în statut.  Licenţierea: înţelegerea pe bază de contract prin care titularul unui drept de proprietate industrială (brevet, marcă, know-how etc.) transmite unei alte persoane, în total sau în parte, folosinţa acestui drept exclusiv pentru exploatare, primind în schimb bani sau produse. Titularul dreptului de proprietate industrială se numeşte LICENŢIAR iar beneficiarul folosinţei se numeşte LICENŢIAT.

101

Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 103 Gh. Ciobanu – Op. cit. 102

60

Aurel Burciu Prin diferenţă faţă de un contract clasic de vânzare-cumpărare, contractul de licenţă de brevet de invenţie se particularizează prin anumite restricţii sau limitări impuse de licenţiar:104 – limitare temporală: deoarece, de regulă, contractul se încheie pe o perioadă mai scurtă decât valabilitatea brevetului; – limitare teritorială: când se acordă dreptul de exploatare pe o parte a teritoriului protejat; – limitare la o anumită firmă pentru exploatare; – limitare în ceea ce priveşte obiectul licenţei, când brevetul are aplicaţii multiple; – limitare cantitativă: când se stabileşte producţia maximă ce va fi realizată sub licenţă. Contractele de licenţă, funcţie de întinderea dreptului transmis, pot fi: – licenţă exclusivă: se acordă licenţiatului drepturi exclusive de utilizare a invenţiei, fără ca ulterior licenţiatul să mai poată ceda aceleaşi drepturi altei persoane; poate fi la rândul lor:  atenuată: când păstrează pentru el însuşi dreptul de exploatare;  absolută: renunţă şi el la exploatare; – licenţă simplă: se acordă licenţiatului dreptul de exploatare, dar se păstrează posibilitatea de acordare şi altor terţe persoane; contractarea, în acest caz, se face prin clauza naţiunii sau firmei celei mai favorizate (drepturile maxime, acordate la unul, se extind la toţi licenţiaţii). La încheierea unui contract de licenţă partenerii au interese comune, dar şi interese individuale, astfel:105 1. Interese specifice pentru fiecare parte:  Licenţiarul urmăreşte, în special: – sporirea veniturilor prin exploatarea în străinătate a brevetelor, mărcilor, know-how etc.; – valorificarea maximă şi recuperarea rapidă a cheltuielilor de cercetare; – repartizarea între parteneri a zonelor de desfacere; – penetrarea pe pieţe, prin intermediul licenţei, în zone unde exportul clasic este dificil; – dacă este posibil, se urmăreşte obţinerea unei poziţii de monopol, exercitarea unui control etc.; – asigurarea unor surse de finanţare, prin prelevarea unei părţi din profitul realizat de filiale, sucursale etc.  Licenţiatul urmăreşte, în special: – să intre în posesia unor invenţii cât mai valoroase şi a unor informaţii tehnice; – să primească know-how odată cu echipamentele pentru a-şi dezvolta tehnologia proprie; – să stimuleze dezvoltarea industriei naţionale; 104

Gh. Ciobanu – Schimburile economice internaţionale, Ed. “Vasile Goldiş”, Arad, 1996 A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 105

61

Tranzacţii comerciale internaţionale – să realizeze economii valutare prin reducerea importurilor de produse fabricate pe baza invenţiei; – să ocolească barierele comerciale care interzic importul de produse de înaltă tehnologie; – să promoveze exportul de produse sub licenţă; – să-şi valorifice superior unele materii prime şi forţa de muncă. 2. Interese comune, ale ambilor parteneri: – să se obţină produse de calitate superioară pentru a se păstra prestigiul colaborării; – să întărească relaţiile reciproce, eventual prin apelarea ulterioară la contracte încrucişate sau reciproce de licenţe. Drepturile şi obligaţiile revin partenerilor într-un contract de licenţă se particularizează astfel:106  Licenţiarul: – are obligaţia de remitere a dreptului de folosinţă prin exploatarea şi de transmitere a tuturor perfecţionărilor aduse ulterior invenţiei, să acorde asistenţă tehnică şi know-how etc.; – are obligaţia de-a garanta existenţa, validitatea şi posibilitatea de exercitare a dreptului transmis.  Licenţiatul: – obligaţia de a exploata licenţa în condiţiile convenite; – obligaţia de a plăti preţul convenit; – obligaţia de a păstra secretul şi de non-concurenţă; – obligaţia de a controla validitatea brevetului; – interdicţia de a acorda sublicenţe; – obligaţia de a se aproviziona cu materii prime de la licenţiar sau din sursa indicată de el; – obligaţia de a comunica perfecţionările aduse obiectului licenţei; – obligaţia de a respecta anumite preţuri de vânzare a produselor rezultate. Preţul licenţei de brevet şi modul de plată se pot determina:  ca redevenţe periodice (running royalties), calculate ca procent pe unitatea de produs fabricat şi comercializat;  metoda add valorem, la valoarea produselor comercializate sub licenţă De regulă, în primul an al contractului se acordă licenţiatului o serie de scutiri şi facilităţi privind plata redevenţelor. 5.1.2. Comerţul cu asistenţă tehnică nebrevetată sau nebrevetabilă (know-how) Conceptul de know-how (savoir-faire) se poate echivala, în esenţă, cu “a şti cum să faci” “a şti cum să procedezi”, şi a vizat iniţial acea parte invizibilă, secretă a unei profesii relativ complexe, parte care nu se poate transmite prin descrieri, schiţe, planşe, proiecte etc.107 Practic, această parte a profesiei complexe se transmit numai dacă cel care 106

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 107 A. Barelier – Exporter, 11e Edition, Foucher, Paris, 1995 62

Aurel Burciu o stăpâneşte doreşte să facă acest lucru sau dacă se realizează un contact nemijlocit între partea ce vrea să-şi însuşească profesia (specializarea) şi partea care transmite. Ulterior, sensul conceptului de know-how s-a extins foarte mult. Iniţial, conceptul s-a folosit în anul 1916 în SUA, dar a fost consacrat juridic pe plan internaţional în anii 1950-1960. Importanţa acestui concept derivă din următoarele aspecte: 108 – rolul ce revine activităţii de cercetare-dezvoltare în lumea contemporană; – imposibilitatea de a încadra toate cunoştinţele tehnice şi ştiinţifice în termenii convenţionali ce caracterizează brevetul; – dorinţa titularului de a păstra, fie şi temporar, unele cunoştinţe tehnice ce asigură eficienţa maximă; – descrierea brevetelor de invenţii este de regulă complexă, iar exploatarea efectivă devine uneori imposibilă, dacă nu se furnizează date suplimentare. Elementele componente ale know-how-ului sunt:109 a) Abilitatea tehnică: include dexteritatea manuală, grija, precizia cu care un specialist execută o operaţie specifică la o maşină sau instalaţie din întreprinderea în care lucrează. Această abilitate se poate transmite deplin numai dacă persoana respectivă va lucra la firma care preia acea maşină (instalaţie). b) Experienţa tehnică: capacitatea de a da soluţii rapide şi eficiente la problemele ce apar în timpul exploatării unei maşini, instalaţii etc. c) Cunoştinţele tehnice: includ sporul suplimentar de cunoaştere ce se poate extrage din stadiul atins de tehnica mondială la un anumit moment, într-un domeniu anume. d) Procedeele: înglobează anumite procedee industriale propriu-zise, cât şi tehnicile folosite pentru aplicarea lor. Practic, cele patru componente se suprapun şi se completează formând acest concept de know-how. De regulă, abilitatea tehnică, experienţa şi cunoştinţele tehnice nu întrunesc elementele necesare pentru a fi brevetate ca invenţii. Ele se pot transmite şi circulă numai sub forma de know-how. Procedeele, dacă nu sunt legate de aplicarea unui brevet de invenţie, se includ pentru a fi transmise sub acelaşi concept. Contractul de know-how se include totdeauna în formă scrisă, respectiv se descriu pe larg obiectul şi obligaţiile părţilor contractante. În unele, ţări aceste contracte se înregistrează într-un registru ţinut de reprezentanţii statului. Transmiterea cunoştinţelor de către furnizor, a condiţiilor în care se face păstrarea secretului, colaborarea reciprocă, plata de către beneficiar etc. Toate se determină cu mare precizie. De regulă, transmiterea know-how-ul se face prin manuale, instrucţiuni detaliate, unele echipamente suplimentare etc.; dar mai ales prin trimiterea de tehnicieni şi ingineri de la furnizor la uzina beneficiarului şi prin primirea pentru specializare şi formare a unor tehnicieni de la beneficiar la uzina furnizorului. Contractul de know-how se întâlneşte cel mai frecvent în varianta mixtă, când se transmit prin acelaşi contract alte drepturi de proprietate industrială sau se asociază cu unele vânzări de utilaje complexe, obiective realizate “la cheie” prin cooperare etc.

108 109

A. Barelier – Op. cit. I. Popa – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 63

Tranzacţii comerciale internaţionale Contractul poate fi şi complementar, când transferul este separat şi adiacent faţă de altă operaţiune comercială sau de cooperare.110 Obligaţiile părţilor la încheierea unui astfel de contract sunt asemănătoare cu cele din contractul de licenţă de brevet. 5.1.3. Colaborarea economică internaţională prin consulting-engineering Conceptul de consultanţă de specialitate (CONSULTING) se referă la acordarea unei asistenţe pentru organizarea în plan economic, în managementul unor firme, optimizarea unor decizii etc. Se acordă, de regulă, de institute de cercetare ştiinţifică, universităţi, alte instituţii similare. Conceptul de engineering (asistenţă tehnicoinginerească) constituie o completare a primului şi apare atunci când asistenţa generală acordată se face pentru proiect industrial. Împreună, aceste două concepte vizează o prestaţie de natură intelectuală pentru proiectarea unui obiectiv, pregătirea pentru aplicare şi controlul pe parcursul executării. Dintre operaţiunile în care regăsim această asistenţă: 111 – studii tehnice şi economice pentru fundamentarea unor investiţii; – elaborarea caietelor de sarcini la licitaţii internaţionale; – urmărirea şi coordonarea executării unor lucrări de construcţii; – adaptarea unor tehnologii; – cercetarea şi crearea unor procedee industriale noi; – optimizarea unor metode de conducere, organizare, administrare etc. Stabilirea firmei, la care se va apela pentru consultanţă, se poate face neoficial sau printr-o alegere oficială dintre mai multe firme pe domeniu. Între firma de consultanţă şi solicitant se încheie un contract de consultanţă, aspectele principale convenite fiind: – păstrarea de către ambii parteneri a secretului profesional; – obiectivele urmărite, problemele necesare a fi soluţionate, condiţii etc.; – standardele şi normele tehnice ce se vor folosi pe parcursul colaborării; – modul de plată (după timpul lucrat, onorariu de angajare plus onorariu procentual, costuri plus onorariu etc.); – dispoziţii privind renunţarea de către client; – garanţia de bună executare. 5.2. Leasing-ul – cedarea dreptului de folosinţă Leasing-ul reprezintă o formă de comerţ exterior şi o formă de finanţare prin locaţie (închiriere) de către firme financiare specializate pe acest tip de operaţiuni, sau direct de către producători (prezentarea leasing-ului ca formă/procedură de finanţare s-a făcut în capitolul opt). Beneficiarii tehnicii de leasing sunt alte firme care sunt motivate să recurgă la această tehnică, deoarece nu dispun de suficiente fonduri proprii pentru a cumpăra aceste bunuri şi au de executat unele operaţiuni pe termen scurt şi nerepetabile. Afacerea se încheie pe bază de contract de leasing, pe o anumită perioadă, în care cele două părţi îşi asumă drepturi şi obligaţii reciproce. Leasing-ul se aplică mai ales pentru 110 111

I. Popa – Op. cit. I. Popa – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 64

Aurel Burciu maşini, instalaţii, utilaje, tehnică de calcul, alte tipuri de aparatură; în ultimul timp, se aplică şi-n sectorul imobiliar, pentru clădiri industriale sau sedii administrative. 112 Pentru client, leasing-ul asigură următoarele facilităţi: – plata se face prin taxa de leasing negociabilă; – bilanţul firmei nu se modifică, iar taxele vor afecta cheltuielile generale şi nu investiţiile; – se pot realiza economii importante prin exploatarea intensivă a bunului; – se poate conveni cu furnizorul înlocuirea periodică a utilajului cu altul mai modern. Pentru furnizor avantajele sunt: – contribuie la promovarea şi dezvoltarea exportului; – se atrag şi se câştigă noi clienţi; – se obţin unele venituri suplimentare din încasarea taxei de leasing (a chiriei). Operaţiunile de leasing se pot derula şi clasifica în mai multe variante specifice, astfel:  După poziţia furnizorului în contractul de leasing: – leasing direct, între producătorul de utilaje/exportator şi firmele internaţionale beneficiare; – leasing indirect, când între cei doi se interpun alte societăţi comerciale care efectuează creditarea, prestarea de servicii şi-şi asumă riscurile normale (există societăţi de leasing generale, societăţi de leasing de intermediere, bănci şi societăţi financiare etc.).  Funcţie de conţinutul ratei de leasing raportată la preţul de export: – leasing financiar: când, în perioada de bază sau de primă încheiere, se recuperează integral preţul obiectului exportat şi costurile suplimentare, inclusiv un profit; de regulă, această perioadă este mai scurtă decât durata de folosire a utilajului iar contractul nu poate fi reziliat; dacă clientul nu achită ratele furnizorul dispune de utilaj; 113 – leasing funcţional: când, în perioada de bază, se realizează o parte a preţului de export şi se continuă colaborarea ulterior, inclusiv prin prestarea unor servicii sau asigurarea pieselor de schimb de furnizor.  După particularităţile tehnicii de realizare:  lease-back: operaţiuni prin care proprietarul unei firme are nevoie urgentă de fonduri şi-şi vinde întreprinderea (utilajul) unei societăţi de leasing, de la care o închiriază ulterior printr-un contract obişnuit; 114  time-sharing: închirierea pe timpi partajaţi a unui bun, simultan la mai multe firme; se aplică mai ales pentru echipamente electronice şi calculatoare, deoarece un computer de mare putere poate fi folosit concomitent de 300-400 întreprinderi (sistemul a fost lansat de firma General Electric în 1965, iar în prezent se estimează că până la 80% din parcul mondial de computere este exploatat în acest mod);  operaţiuni de renting: închirierea cu ziua sau cu ora, în general pe termen foarte scurt. Contractul de leasing este un contract de locaţie dar care prezintă unele particularităţi, de regulă încheindu-se un contract de vânzare-cumpărare între producător 112

Gh. Ciobanu – Op. cit. Gh. Ciobanu – Op. cit. 114 Gh. Ciobanu – Op. cit. 113

65

Tranzacţii comerciale internaţionale şi firma de leasing şi un contract de mandat comercial, prin care se cedează dreptul de utilizare (folosinţă) pe o anumită perioadă, între societatea de leasing şi întreprinderea interesată în calitate de client. La expirarea contractului de leasing, clientul are o triplă opţiune: – să restituie utilajul; – să prelungească contractul pentru o nouă perioadă; – să cumpere utilaje la valoarea rămasă. Prin contract se prevăd cât mai clar obligaţiile ce revin clientului (să exploateze maşina conform instrucţiunilor, să-şi instruiască personalul, să asigure utilajul, să nu aducă modificări constructive, să achite taxa convenită etc.), dar şi obligaţiile ce revin furnizorului sau societăţilor de leasing (service, piese, instructaje, facilităţi acordate, alte finanţări etc.). 5.3. Franchising-ul – cedarea dreptului de comercializare Franchising-ul este o tehnică de comercializare prin care o firmă de prestigiu denumită FRANCHISOR, cedează unei persoane sau firme denumite beneficiar, dreptul sau privilegiu de a face afaceri într-un anumit mod, pe o perioadă limitată şi într-un loc determinat. Sistemul de franchising este relativ dezvoltat astăzi în lume şi se caracterizează prin unele trăsături specifice, ca tehnică distinctă de comerţ internaţional. Ţări cum ar fi: Anglia, SUA, Franţa, Belgia, Australia, Suedia etc. practică pe scară largă acest sistem, inclusiv pe piaţa internă, ca o modalitate de cooperare între marii producători şi micii comercianţi, în vederea promovării vânzărilor la o serie de mărfuri. Contractul de franchising combină concesiunea unei mărci de produse/servicii cu concesiunea unui ansamblu de metode de distribuţie, care pot asigura exploatarea optimă a unor canale de desfacere, în cele mai eficiente condiţii. Acest contract împrumută unele din caracteristicile contractului de vânzare pe bază de monopol, contract de know-how, reprezentanţă, licenţă etc. Se realizează, practic, o coordonare centrală a vânzărilor unor produse şi o integrare economică a micilor întreprinderi sub conducerea CEDENTULUI, care se ocupă de produs până la comercializarea finală. Partenerii într-un contract de franchising sunt:115  CEDENTUL, denumit franchisor, care deţine partea de proprietate asupra unei mărci de fabrică, de servicii sau de comerţ, drept pe care-l cedează unor persoane pentru a obţi ၮ e venituri suplimentare;  CESIONARUL, denumit şi beneficiar, este partea care doreşte să iniţieze pe cont propriu o afacere şi are mijloacele materiale/financiare pentru a obţine dreptul de franşiză. El apelează la această soluţie deoarece este mai redus riscul de a comercializa un produs cunoscut, sub o marcă de prestigiu, impusă pe piaţă; totodată, urmează să primească asistenţă tehnică de specialitate şi asistenţă financiară din partea cedentului. Cesionarul este o firmă individuală cu capital propriu, dar va folosi, ca metode de lucru, tehnicile puse la dispoziţie cedent. Drepturile şi obligaţiile cedentului:116 115 116

I. Popa – Op. cit. I. Popa – Op. cit. 66

Aurel Burciu – controlează activitatea cesionarului, primeşte taxele, încheie aranjamente financiare, participă la investiţii în reţeaua de magazine etc.; – pune la dispoziţie un proces de fabricare, distribuţie şi comercializare a unei mărfi deja cunoscute, acordă asistenţă tehnică şi financiară, asigură aprovizionarea ritmică, înlocuieşte unele stocuri nevandabile etc. Drepturile şi obligaţiile cesionarului:117 – primeşte autorizarea de funcţionare a magazinelor sub marca cedentului, asistenţă comercială şi financiară, pregătirea personalului etc.; – respectă strict condiţiile contractuale, plăteşte taxa de franchising (o sumă fixă pentru aderenţa la grup şi o redevenţă ca procent la cifra de afaceri). Avantajele sistemului de franchising în comerţul exterior vizează: – se reduce numărul de intermediari pe parcursul distribuţiei; – exportatorii vor realiza încasări suplimentare în valută şi profit suplimentar; – investiţiile sunt reduse şi riscul valutar scăzut, comparativ cu reţeaua de magazine proprii în străinătate; – reglementările din multe ţări preferă această tehnică, deoarece antrenează ocuparea şi instruirea forţei de muncă locale şi corespunde intereselor unor întreprinzători locali; – se promovează exportul în zone sau pieţe pe care tehnicile clasice sunt limitate; se realizează o adaptare a exportului la consumul final de pe aceste pieţe. 5.4. Licitaţiile în comerţul exterior 5.4.1. Licitaţii de vânzare (export) Licitaţiile sunt pieţe de mărfuri cu caracteristici proprii, pieţe ce funcţionează periodic sau ocazional după anumite norme şi concentrează simultan oferta şi cererea de marfă. De regulă, se comercializează mărfuri nefungibile şi netipizate, cu caracteristici de unicat, mărfuri greu vandabile, degradate parţial, supuse unor hotărâri judecătoreşti etc. 118 Caracteristicile licitaţiilor de comerţ exterior sunt: – au loc pe baza unor regulamente proprii, în limita legii; – minimizează rolul negocierilor; – sunt tranzacţii bazate pe concurenţă, mai ales cu referire la preţ; – atribuirea proprietăţii bunului comercializat sau acceptarea ofertei se face prin adjudecare; – sunt tranzacţii prompte. Licitaţiile internaţionale se pot organiza de firme producătoare, intermediari, agenţi, firme specializate, de regulă cu participarea unor bănci şi a unor reprezentanţi ai Camerelor de Comerţ sau alte instituţii de stat.

117

I. Popa – Op. cit. A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 118

67

Tranzacţii comerciale internaţionale Licitaţiile de vânzare se organizează de producătorii pentru export sau alte tipuri de ICE şi au ca obiect exportul unor mărfuri sau servicii. Tehnica vânzării (sau cumpărării) prin licitaţii presupune o serie de reguli: 119 – societatea de licitaţie publică un catalog şi asigură condiţiile juridice de transmitere a poziţiilor cumpărate şi încasare a preţului; – acţiunea de licitaţie se pregăteşte în prealabil; – se poate determina, eventual, interesul cumpărătorilor potenţiali; – mărfurile care participă se depozitează în anumite locuri convenite, putând fi examinate direct de cumpărătorii potenţiali; – se formează preţul de strigare (de începere), plecând de la cele cunoscute sau estimate de achiziţie; clienţii vor supralicita preţul după opţiunea lor, adjudecarea urmând a se face pentru cel care oferă cel mai mult; – în unele cazuri, preţul de începere este cel maxim şi se reduce treptat până ce primul cumpărător face o ofertă de preţ; – societatea de licitaţie se ocupă, de regulă, şi de predarea mărfii, după achitarea nivelului de preţ, între 3 -14 zile de la organizare; – de regulă, organizatorii licitaţiilor solicită cumpărătorilor ce se înscriu achitarea unui comision cu titlu de garanţie; – societatea de licitaţii nu răspunde de calitatea mărfii vândute, cumpărătorul achiziţionând marfa “tel quel”. 5.4.2. Licitaţii de cumpărare (import) Acest tip de licitaţii sunt cunoscute şi sub denumirea de “tratative de concurenţă” sau “adjudecări” şi se iniţiază de firmele participante, având ca obiect achiziţionarea din import a unor mărfuri sau servicii pe baze concurenţiale. Licitaţiile de import au ca particularităţi specifice oferta participanţilor pe bază de caiet de sarcini elaborat de organizatori (este o cerere de ofertă) şi adjudecarea conform unui anumit regulament. Pentru importatori, avantajele constau în următoarele aspecte: – obţin un număr mare de oferte comparabile, în timp scurt; – obţin preţuri competitive; – studiază piaţa externă fără costuri semnificative; – obţin produse de calitate. Pentru exportatori, avantajele sunt: – cunosc mai bine performanţele tehnice ale concurenţei; – se informează asupra practicilor comerciale ale unor beneficiari potenţiali; – posibilitatea de a intra în relaţii de cooperare; – dacă se câştigă licitaţia, sporeşte prestigiul firmei şi beneficiază de reclamă largă şi gratuită. Cadrul juridic care stă la baza derulării licitaţiilor internaţionale este dat de regulamentele societăţilor specializate, de prevederile GATT privind achiziţiile publice şi de unele reglementări naţionale în materie. Primul regulament important de organizare a licitaţiilor a fost abordat de BIRD pentru derularea unor proiecte finanţate de această 119

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 68

Aurel Burciu bancă. Principiile care stau la baza promovării unor achiziţii prin licitaţii sunt (conform BIRD): – principiul eficienţei: să asigure un cost cât mai scăzut; – principiul cooperării: atragerea în competiţie a tuturor ţărilor dezvoltate şi a ţărilor în curs de dezvoltare; – principiul nediscriminării: se instituie condiţii egale de ofertare; – principiul tratamentului preferenţial: ca excepţie de la cel anterior, când se încurajează antreprenori sau producători locali din ţara beneficiară de credit. Aceste principii se regăsesc în alte regulamente adoptate de firme specializate sau alte instituţii ce finanţează unele operaţii de comerţ exterior sau cooperare, inclusiv în prevederile GATT privind achiziţiile publice. În practică, instituţia care asigură finanţarea şi creditarea unei operaţiuni ce urmează a se adjudeca prin licitaţii are drept total de control în ceea ce priveşte pregătirea şi desfăşurarea, conţinutul documentelor de licitaţie şi anunţul publicitar, criteriile de preselecţie şi procedura de evaluare a ofertelor şi de selectare a celei mai avantajoase, modul de acordare a marjelor preferenţiale şi clauzele de achitare a unor eventuale daune, clauza de forţă majoră etc. Mecanismul şi tehnica de angajare şi derulare a licitaţiei de import presupune parcurgerea unor etape succesive, atât de către organizatori cât şi de către participanţii la licitaţie. 120  Pentru organizatori aceste etape sunt: a) Anunţarea licitaţiei de import prin publicitate sau trimiterea de invitaţii unui cerc cât mai larg de furnizori potenţiali. Atât publicitatea, cât şi invitaţiile, includ un minim de informaţii despre natura licitaţiei, pentru a genera interes, şi se lansează în timp util pentru a rămâne o perioadă de pregătire a răspunsurilor de către cei ce vor dori să participe. b) Elaborarea documentelor licitaţiei, inclusiv caietul de sarcini, este etapa cea mai importantă. Caietul de sarcini sau de condiţii este documentul cel mai important al mecanismului de derulare a licitaţiei şi îndeplineşte funcţia de cerere de ofertă. Acest caiet include obligatoriu: – denumirea şi descrierea amănunţită a bunurilor şi serviciilor ce fac obiectul licitaţiei; – instrucţiuni pentru ofertanţi; – condiţiile contractuale. De regulă, organizatorii licitaţiei apelează la firme de consultanţă pe domeniul respectiv mai ales pentru a întocmi condiţiile contractuale, care se pot grupa în trei categorii:  condiţii tehnice referitoare la obiectul licitaţiei, conform standardelor internaţionale, care se referă la: capacităţi, calitatea produsului finit, documentaţia de funcţionare, piese de schimb, caracteristici ale materiilor prime, date climatice, norme privind poluarea etc.;  condiţii comerciale cum ar fi: termenul şi locul de expediere a ofertei, condiţii de plată, termen de livrare, expediţii şi asigurare, modalităţi de recepţie etc.; 120

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 69

Tranzacţii comerciale internaţionale  condiţii generale cum ar fi: limba folosită, data şi locul de deschidere a ofertelor, perioada de valabilitate, garanţii de bună participare şi bună execuţie, modul de întocmire a ofertei, formulare speciale de completat etc. c) Recepţionarea ofertelor şi a garanţiilor depuse, este etapa în care organizatorii, după celelalte două etape, încep să primească ofertele unor furnizori potenţiali. d) Preselecţia sau precalificarea: este etapa care se aplică, dacă este cazul, pentru a face o primă triere a ofertelor sosite, conform unor condiţii generale prestabilite. e) Deschiderea, evaluarea, analiza şi compararea ofertelor este etapa în care o comisie de adjudecare va analiza condiţiile de formă (depunerile în termen, garanţiile depuse, să fie în plic sigilat etc.) iar ulterior îndeplinirea condiţiilor de fond prevăzute pentru adjudecare. De regulă, deschiderea ofertelor se face în mod oficial şi în prezenţa firmelor ofertante după procedura stipulată în caietul de sarcini. Se deschid şi se evaluează, mai întâi, oferta tehnică, dacă corespunde cu condiţiile din caietul de sarcini, iar ulterior oferta comercială. Din oferta comercială reţine atenţia mai ales preţul şi modul de stabilire a lui de către ofertant. Comisia de adjudecare va compara mai multe oferte pentru nivelul de preţ, iar apoi cu preţul pieţei mondiale, pentru a obţine ulterior reduceri de preţ în cadrul tratativelor cu firma care va câştiga licitaţia. Pe lângă preţ, se reţin şi se corelează şi celelalte elemente ale ofertei comerciale (transport, modul de plată, service etc.). Concluziile comisiei se înscriu într-un caiet de argumentare a deciziei de adjudecare, respingere sau organizare a unei noi licitaţii. Adjudecarea, comunicarea rezultatului şi angajarea de tratative de negociere separate cu firma câştigătoare este etapa în care se finalizează operaţiunile importante ale mecanismului de derulare a licitaţiei. f) Restituirea garanţiilor şi încheierea contractului cu firma câştigătoare: ca ultimă etapă specifică licitaţiilor internaţionale. 121  Pentru participanţii la licitaţii etapele invocate sunt: a) Luarea la cunoştinţă de organizarea licitaţiei prin publicitate sau la primirea invitaţiei, când furnizorul decide că poate participa şi are şanse de câştigare a licitaţiei. b) Cumpărarea caietului de sarcini de la sursa indicată de organizatori şi elaborarea concretă a ofertei posibile de făcut, respectând strict condiţiile impuse de caiet şi, mai ales, se va face corespunzător: – o ofertă tehnică; – o ofertă comercială; – o ofertă generală. Dacă depune în termenul şi la locul prevăzut oferta tehnică şi cea comercială, împreună cu celelalte documente, practic furnizorul se angajează să participe la licitaţie. c) Depunerea garanţiei bancare şi a taxei de participare, de regulă garanţia fiind între 1-5% din valoarea stabilită ca sumă fixă.

121

A. Puiu – Management în afacerile economice internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Craiova, 1992 70

Aurel Burciu d) Participarea la tratative şi deschiderea ofertelor de către comisia de adjudecare, primirea rezultatelor oficiale, este etapa în care se va decide succesul sau insuccesul faţă de oferta făcută de furnizor. e) Retragerea garanţiei bancare, dacă se pierde licitaţia, sau depunerea garanţiei de bună executare şi încheierea contractului, dacă adjudecarea s-a făcut în favoarea firmei de referinţă.

71

Tranzacţii comerciale internaţionale TESTE GRILĂ 1. După tipul operaţiei sau obiectul impunerii vamale, taxele vamale sunt: a. cu orientare protecţionistă; b. cu orientare fiscală; c. de export; d. antidumping; e. de import; f. de tranzit. c, e, f Prezentaţi caracteristicile taxelor vamale selectate. Taxele vamale de import se aplică mărfurilor importate, se plătesc de firma importatoare dar în final se includ în preţ şi se suportă de consumatorul final; sunt un puternic mijloc de protecţie a economiei naţionale şi au cea mai largă răspândire; Taxele vamale de export: au aplicabilitate limitată; se aplică pentru unele produse de bază în vederea stimulării prelucrării la intern (venituri suplimentare la buget); Taxele vamale de tranzit se aplică asupra mărfurilor străine aflate în tranzit pe teritoriul vamal al ţării respective (în prezent au o importanţă mai modestă, deoarece se încurajează tranzitul pentru a folosi infrastructura, depozitele, porturile etc.). 2.

Zona de liber schimb rezultată prin extinderea teritoriului vamal presupune: a. liberalizarea comerţului între ţările membre; b. aplicarea de către fiecare stat membru a unei politici comerciale proprii; c. aplicarea unui tarif vamal comun faţă de terţi.

a, b Care sunt diferenţele dintre zonele de liber schimb şi uniunile vamale? Zona de liber schimb este un efect parţial (incomplet) al extinderii teritoriului vamal, când se liberalizează comerţul între ţările membre, dar fiecare stat va aplica o politică comercială şi tarif vamal propriu faţă de terţi . Uniunea Vamală este efectul de bază (complet) al extinderii teritoriului vamal, când statele membre liberalizează comerţul între ele dar instituie şi o politică comercială comună faţă de terţi. 3. Măsurile de promovare a exporturilor se referă la: a. convenţii şi acorduri comerciale; b. facilităţi acordate expres; c. primele de export; d. creditele de export; e. organizarea de reprezentanţe comerciale în ţările importatoare; f. publicitate externă. a, b, e, f

72

Aurel Burciu 4. a. b. c. d. e. b, c, d

Trata: implică existenţa a două părţi: tras şi trăgător; este un înscris prin care se un ordin necondiţionat de a se plăti o anumită sumă de bani; este un instrument de plată; este un instrument de credit; este plătibilă la vedere.

Care sunt operaţiunile care se pot aplica cambiei în perioada în care circulă ca instrument de credit? În perioada cât circulă ca instrument de credit, există o serie de operaţiuni sau tehnici specifice aplicate cambiei:  avalizarea – este o operaţiune care apare în situaţia în care trăgătorul nu este sigur de solvabilitatea trasului, motiv pentru care apelează la o garanţie, denumită aval, din partea unei terţe persoane (o bancă), care se înscrie sub semnătură pe una din părţile cambiei;  andosarea – este tehnica de transmitere a cambiei prin gir sau andosare şi se realizează printr-o dispoziţie scrisă pe cambie de beneficiar, care ordonă trasului să achite suma arătată unei alte persoane (sau la ordinul ei) menţionate expres;  scontarea – operaţie prin care posesorul cambiei obţine de la o bancă comercială, înainte de scadenţă, suma înscrisă pe cambie minus: – dobânda aferentă sumei înscrisă din acel moment şi până la scadenţă; – valoarea de scont drept comision al băncii  rescontarea – operaţie prin care banca comercială prechimbă cambia în bani la banca centrală, care percepe pentru aceasta taxa oficială a scontului (de aici se influenţează nivelul aproximativ al ratei dobânzii);  forfetarea – vinderea cambiei, indiferent de scadenţă, la o instituţie financiară specializată, alta decât băncile comerciale, care preiau riscul de neplată, contra unei taxe de forfetare superioare taxei de scont. 5. Cecul: a. este un ordin necondiţionat de plată; b. are formă scrisă; c. presupune implicarea a trei părţi: trăgător, bancă, beneficiar; d. presupune existenţa unor fonduri suficiente în contul trăgătorului; e. este un mijloc de plată care nu implică riscuri; f. este un mijloc de plată rapid. a, b, c, d 6. a. b.

Creditul documentar: este un mijloc de plată condiţionată; este un instrument de credit;

73

Tranzacţii comerciale internaţionale c. d. a, b, c, d

a apărut din practica comerţului exterior şi din practica Sistemului Bancar Internaţional ca o garanţie de plată emisă de o bancă în favoarea unui exportator; are la bază “sistemul de troc”: se schimbă documente contra plată.

Care sunt modalităţile de funcţionare a creditului documentar existente în practica comerţului exterior şi a Sistemului Bancar Internaţional? În practica comerţului exterior şi a SBI, modalităţile de funcţionare a creditului documentar sunt următoarele:  documente contra plata la vedere: sunt modalitatea cea mai simplă, când banca notificatoare (emitentă) se angajează să plătească suma creditului contra documente cu condiţia ca acestea să fie în ordine (conforme cu condiţiile de credit documentar, de contract etc.);  documente contra acceptării: când banca notificatoare sau confirmatoare se angajează să accepte tratele trase de beneficiar sau să-şi asume responsabilitatea de a se accepta;  documente contra negocierii: când banca notificatoare scontează efectul de comerţ tras de fiecare persoană menţionată la credit;  documente contra plată diferită: când banca (emitentă, notificatoare sau confirmatoare) se angajează, în scris, să efectueze plata la scadenţă (diferenţa principală în raport cu cele două cazuri precedente consistă în faptul că beneficiarul creditului nu poate sconta acest document). 7. a. b. c. d. a, c, d 8. a. b. c.

Tehnica de plată prin incasso documentar: se mai numeşte “remiza documentară”; este frecvent utilizată în comerţul internaţional; presupune expedierea mărfurilor fără nici un angajament de plată din partea cumpărătorului, presupune remiterea documentelor reprezentând marfa contra plăţii imediate. Creditele din comerţul exterior se pot clasifica astfel: după obiectul creditării: credite comerciale, credite bancare, credite – furnizor, credite – cumpărător; în funcţie de modalitatea de acordare: credite în cont curent, credite de scont, credite acordate de instituţii financiare internaţionale; în funcţie de participanţi: credite guvernamentale, credite bancare, eurocredite, credite acordate de instituţii financiare internaţionale.

a, c 9. a. b.

Creditele de prefinanţare specializate: privesc contractele de valori mari; acoperă decalajul de trezorerie al exportatorului sau producătorului între data semnării contractului şi data de încasare a plăţii; 74

Aurel Burciu c. d.

sunt acordate firmelor care îşi exportă direct marfa; pot ajunge până la 80% din decalajul de trezorerie al exportatorului sau producătorului.

a, b, c Prin ce se diferenţiază creditele de prefinanţare specializate de creditele de prefinanţare cu procent stabilizat? Creditele de prefinanţare cu procent stabilizat sunt similare cu creditele specializate, dar procentele de interes se aplică de manieră irevocabilă în tot timpul duratei prefinanţării, oricare ar fi fluctuaţiile ulterioare ale procentelor bancare de bază. Pentru exportatori, acest tip de credit de prefinanţare este mai favorabil decât celălalt deoarece această procedură le permite să-şi includă în preţurile de vânzare unele costuri financiare fixe, indiferent de variaţia procentajului bancar de bază. 10. a. b. c. d. e.

Avansul în devize: este o formă de credit pe termen mediu; este o metodă de protecţie contra riscului ratei de schimb; la export, nu implică limită de sumă; la export, nu implică limită de durată; procentul de dobândă fixat de bancă este în funcţie de rata dobânzii la creditele pe termen mediu existentă pe piaţă.

b, c, d 11. a. b. c. d.

Creditul furnizor: este un credit cu scadenţă de până la 18 luni; este un credit comercial; este acordat exportatorului sau producătorului; permite exportatorului să încaseze, în momentul livrării mărfurilor, sumele care îi sunt datorate de importator.

c, d Care sunt caracteristicile creditului cumpărător? Creditul cumpărător este o finanţare acordată direct unui cumpărător străin de una sau mai multe bănci ale exportatorului; principiul general este de a deplasa creditul furnizor spre cumpărătorul străin. În cadrul creditului cumpărător, sunt semnate două contracte distincte şi autonome:  contractul comercial legând exportatorul şi cumpărătorul său străin;  contractul sau convenţia de credit între acelaşi cumpărător care ia împrumutul (sau prin intermediul unui organism financiar din ţara sa) şi una sau mai multe bănci comerciale din ţara exportatorului. Dubla negociere pentru cele două contracte trebuie să fie bine sincronizată; în această procedură, intervenţia băncilor este întotdeauna mai activă şi directă. Banca joacă un rol central în cazul creditului cumpărător:

75

Tranzacţii comerciale internaţionale – ansamblul de relaţii financiare cu cumpărătorul străin se derulează prin băncile SBI implicate în operaţiunea de finanţare; – riscul politic şi riscul comercial care se ataşează cumpărătorului străin sunt asumate de băncile implicate (ele trebuie să se asigure la o societate de asigurări, la o bancă centrală, la alte organisme publice); – riscurile de schimb sunt, de asemenea, asumate de băncile implicate în operaţiunea de finanţare. 12. Contrapartida: a. presupune înlocuirea instrumentelor de plată tradiţionale în comerţul exterior cu schimburi reciproce de mărfuri şi servicii; b. s-a dezvoltat mai ales în perioadele de instabilitate monetară şi de lipsă de lichidităţi în comerţul internaţional; c. se bazează pe compensarea directă, integral sau parţial, a unui import de un export; d. este un mecanism de condiţionare a fluxurilor de mărfuri şi servicii între doi sau mai mulţi parteneri. a, b, c, d Care sunt avantajele operaţiunilor în contrapartidă? a) Este o formă de comerţ mai puţin costisitoare, deoarece aparatul comercial necesar şi activităţile de marketing au o amploare mai mică. b) Prin apelarea la contrapartidă se diversifică fondul de marfă de pe piaţa internă (regională), fără efort valutar, testându-se în acelaşi timp competitivitatea unor produse. c) La nivel de state (prin clearing), contrapartida permite menţinerea şi dezvoltarea unor relaţii reciproce într-un cadru echilibrat al fluxurilor de mărfuri şi servicii. Conjugat şi cu alte tehnici de comerţ exterior acest aspect poate contribui la echilibrarea balanţelor externe de plăţi şi a balanţei comerciale. d) Prin contrapartidă statele şi firmele angajate reduc efortul valutar depus, aspect esenţial în condiţiile actuale de instabilitate monetară, în condiţii de criză a lichidităţilor internaţionale şi de amplificare a datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate, dar şi a datoriei externe a SUA. În afacerile economice internaţionale, unele ţări slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare se află într-o poziţie de inferioritate datorită lipsei de convertibilitate a monedelor proprii, contrapartida constituind, în astfel de cazuri, o soluţie extrem de convenabilă. e) Contrapartida oferă avantaje de promovare sau finalizare a unor mari contracte de cooperare economică internaţională (în producţie, în cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnică), permiţând un efort investiţional şi financiar conjugat al mai multor parteneri. a. b.

13. Livrările de mărfuri şi servicii în compensaţie: presupun condiţionarea unui import de un export sau invers; presupun efectuarea schimbului pe baze echivalente între două sau mai multe firme din ţări diferite;

76

Aurel Burciu c.

se caracterizează prin faptul că partidele de mărfuri de export şi import nu se plătesc în valută ci se compensează integral; au ca bază juridică un singur contract.

d. b, c, d a. b. c. d. e. f. c, d, e, f

14. Barterul simplu bilateral: are loc între două ţări, presupune apelarea la o terţă persoană pentru a se implica şi garanta derularea operaţiunii; este apropiat de contractul de vânzare – cumpărare specific operaţiilor clasice de comerţ exterior; presupune că plata mărfurilor importate se face printr-un export de valoare egală; implică riscul de inflaţie în monedă naţională; are la bază un singur contract.

Ce alte tipuri de barter se întâlnesc în practica comerţului internaţional şi prin ce se caracterizează? Barterul simplu multilateral este similar cu cel bilateral, dar intervin în afacere mai mulţi parteneri. Astfel pot interveni câte doi parteneri din fiecare ţară sau trei parteneri din trei ţări diferite, când se procedează la compensaţii în lanţ. Dificultatea în astfel de cazuri constă în a găsi partenerii şi punerea lor de acord, pentru a realiza un consens privind modul de derulare a operaţiunii de comerţ exterior. Barterul garantat se referă, fie la un contract bilateral, fie la unul multilateral şi propune apelarea de către părţile contractante la o terţă persoană (instituţie specializată, ICE cunoscută etc.) pentru a se implica şi garanta unele clauze din contract şi derularea operaţiunii în ansamblu. Garantarea se poate face şi de o bancă, prin scrisoare de garanţie bancară, sau se poate face prin expedierea primei partizi de mărfuri la o terţă persoană cu dispoziţia de a elibera marfa numai după ce s-a efectuat importul (sau concomitent cu obţinerea contrapartidei corespunzătoare/echivalente). În cazul apelării la o ICE se contează pe sprijinul ei încă din etapa de negociere a contractului acordându-se practic şi asistenţă tehnică de specialitate. Pentru implicare, firma terţă, în calitate de garant, va primi un comision şi la export şi la import. 15. Clearing-ul bilateral: este o tehnică folosită pentru a lichida unele solduri persistente provenind din clearing multilateral; b. este un acord prin care exportatorii se achită în moneda naţională a fiecărei ţări; c. presupune implicarea unei bănci care ţine evidenţa derulării acordului; d. presupune un transfer parţial de valută. a.

b, c a.

16. Switch-ul: este o operaţiune de lichidare a soldului de clearing; 77

Tranzacţii comerciale internaţionale b. c.

este o modalitate de realizare a unui aport valutar; presupune o completare a tranzacţiilor comerciale cu operaţiuni financiar – valutare prin care se transformă o disponibilitate dintr-un acord de clearing în disponibilităţi pentru alte acorduri de clearing sau în devize forte; d. permite obţinerea unor mărfuri din ţările dezvoltate care, altfel, ar presupune plata în valută; e. facilitează plasarea unor mărfuri indigene la export. a, b, c, d, e 17. Contractul de licenţă: este contractul prin care titularul unui drept de proprietate industrială transmite altei persoane folosinţa acestui drept în schimbul banilor sau a produselor; b. implică două părţi: licenţiar şi beneficiar; c. poate acorda licenţiatului drepturi exclusive de utilizare a invenţiei, fără ca ulterior licenţiatul să mai poată ceda aceleaşi drepturi altei persoane; d. poate acorda licenţiatului dreptul de exploatare, dar se păstrează posibilitatea de acordare şi altor terţe persoane. a, b, c, d a.

a. b. c. d. b, c, d

18. Leasing-ul: este o tehnică de comercializare prin intermediul unor firme specializate; este o formă de finanţare prin locaţie de către firme financiare specializate sau direct de către producători; se aplică pentru maşini, instalaţii, utilaje, tehnică de calcul etc.; se aplică pentru clădiri industriale, sedii administrative. Care sunt variantele în care se pot derula operaţiunile de leasing? Operaţiunile de leasing se pot derula şi clasifica în mai multe variante specifice,

astfel:  După poziţia furnizorului în contractul de leasing: – leasing direct, între producătorul de utilaje/exportator şi firmele internaţionale beneficiare; – leasing indirect, când între cei doi se interpun alte societăţi comerciale care efectuează creditarea, prestarea de servicii şi-şi asumă riscurile normale (există societăţi de leasing generale, societăţi de leasing de intermediere, bănci şi societăţi financiare etc.).  În funcţie de conţinutul ratei de leasing raportată la preţul de export: – leasing financiar: când, în perioada de bază sau de primă încheiere, se recuperează integral preţul obiectului exportat şi costurile suplimentare, inclusiv un profit; de regulă, această perioadă este mai scurtă decât durata de folosire a utilajului iar contractul nu poate fi reziliat; dacă clientul nu achită ratele furnizorul dispune de utilaj; 122

122

Gh. Ciobanu – Op. cit. 78

Aurel Burciu – leasing funcţional: când, în perioada de bază, se realizează o parte a preţului de export şi se continuă colaborarea ulterior, inclusiv prin prestarea unor servicii sau asigurarea pieselor de schimb de furnizor.  După particularităţile tehnicii de realizare: - lease-back: operaţiuni prin care proprietarul unei firme are nevoie urgentă de fonduri şi-şi vinde întreprinderea (utilajul) unei societăţi de leasing, de la care o închiriază ulterior printr-un contract obişnuit; - time-sharing: închirierea pe timpi partajaţi a unui bun, simultan la mai multe firme; se aplică mai ales pentru echipamente electronice şi calculatoare; - operaţiuni de renting: închirierea cu ziua sau cu ora, în general pe termen foarte scurt. 19. Franchising-ul: presupune concesiunea unei mărci de produse/servicii; presupune concesiunea unui ansamblu de metode de distribuţie; presupune cedarea unui drept sau privilegiu de a face afaceri într-un anumit mod, pe o perioadă limitată, într-un loc determinat; d. permite reducerea numărului de intermediari pe parcursul distribuţiei; e. promovează exportul în zone sau pieţe pe care tehnicile clasice sunt limitate. a, b, c, d, e a. b. c.

Care sunt partenerii implicaţi într – un contract de franchising? Partenerii într-un contract de franchising sunt:  CEDENTUL, denumit franchisor, care deţine partea de proprietate asupra unei mărci de fabrică, de servicii sau de comerţ, drept pe care-l cedează unor persoane pentru a obţine venituri suplimentare;  CESIONARUL, denumit şi beneficiar, este partea care doreşte să iniţieze pe cont propriu o afacere şi are mijloacele materiale/financiare pentru a obţine dreptul de franşiză. El apelează la această soluţie deoarece este mai redus riscul de a comercializa un produs cunoscut, sub o marcă de prestigiu, impusă pe piaţă; totodată, urmează să primească asistenţă tehnică de specialitate şi asistenţă financiară din partea cedentului. Cesionarul este o firmă individuală cu capital propriu, dar va folosi, ca metode de lucru, tehnicile puse la dispoziţie cedent. 20. Elementele componente ale know-how-ului sunt: a. abilitatea tehnică; b. experienţa tehnică; c. cunoştinţele tehnice; d. procedeele. a, b, c, d

79