Moneda Euro Şi Sistemul Monetar European [PDF]

Zitiervorschau

LUCRARE DE LICENŢĂ

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ "DIMITRIE CANTEMIR" FACULTATEA DE FINANŢE, BĂNCI ŞI CONTABILITATE BRAŞOV

LUCRARE DE LICENŢĂ Absolvent: Conducător ştiinţific:

BRAŞOV 2010

LUCRARE DE LICENŢĂ

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ "DIMITRIE CANTEMIR" FACULTATEA DE FINANŢE, BĂNCI ŞI CONTABILITATE BRAŞOV SPECIALIZAREA: FINANŢE ŞI BĂNCI

MONEDA EURO ŞI SISTEMUL MONETAR EUROPEAN Absolvent: Conducător ştiinţific: Prof. univ. dr.

BRAŞOV 2010

LUCRARE DE LICENŢĂ

CUPRINS I N T R O D U C E R E........................................................................................................................1 1. ISTORICUL MONEDEI EURO.....................................................................................................3 1.1 SCURT ISTORIC................................................................................................................................................3 1.2 SEMNUL GRAFIC EURO.................................................................................................................................7 1.3. IDEEA UNEI MONEDE EUROPENE UNICE..............................................................................................9 1.4 EURO ŞI UNIUNEA MONETARĂ................................................................................................................12 1.5 OBIECTIVELE ECONOMICE IMPORTANTE PE CARE UNIUNEA EUROPEANĂ SPERA SĂ LE REALIZEZE EURO................................................................................................................................................13

2. ETAPELE PREMERGĂTOARE CREĂRII SISTEMULUI MONETAR...............................................................................................................16 2.1 TRATATUL DE LA ROMA............................................................................................................................17 2.2 RAPORTUL WERNER...................................................................................................................................18 2.3 ŞARPELE MONETAR.....................................................................................................................................19 2.4 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN ..........................................................................................................21

3. ASPECTE ALE FUNCŢIONĂRII EUROSISTEMULUI...........................................................25 3.1 PRINCIPII GENERALE..................................................................................................................................25 3.2 CONSTITUIREA SISTEMULUI EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE......................................27 3.3 MONEDA UNICĂ A EUROPEI : EURO.....................................................................................................30 3.3.1 Analiza monedei euro............................................................................................................................30 3.3.2 Avantajele monedei euro........................................................................................................................34 3.3.3 Dezavantajele monedei euro..................................................................................................................39 3.4 CONCEPT, MISIUNE ŞI OBIECTIVE ALE SISTEMULUI EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE..............................................................................................................................................................41 3.5 FUNCŢII MONETARE ŞI OPERAŢIONALE REALIZATE DE SISTEMUL MONETAR AL BĂNCILOR CENTRALE......................................................................................................................................42 3.6 ORGANIZAREA SISTEMULUI EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE.......................................43

4. STUDIU DE CAZ : BANCA CENTRAL EUROPEANĂ............................................................45 4.1 ORGANIZAREA BĂNCII CENTRALE EUROPENE................................................................................45 4.1.1 Constituirea Băncii Centrale Europene..................................................................................................45 4.1.2 Structura organizaţională a Băncii Centrale Europene .........................................................................46 4.1.3 Organele de decizie ale Băncii Centrale Europene................................................................................47 4.1.4 Atribuţiile Băncii Centrale Europene.....................................................................................................50 4.2 . FUNCŢIONAREA BĂNCII CENTRALE EUROPENE...........................................................................54 4.2.1 Resursele Băncii Centrale Europene.....................................................................................................54 4.2.2 Instrumentele Băncii Centrale Europene...............................................................................................55 4.2.3. Responsabilităţile Băncii Centrale Europene ca instituţie comunitară.................................................58 4.2.4 Mecanismul utilizat de Banca Centrală Europeană pentru promovarea politicii monetare unice.........59

5. CONCLUZII...........................................................................................................................62 B I B L I O G R A F I E.....................................................................................................................64 ANEXA 1............................................................................................................................................65 ANEXA 2............................................................................................................................................66 ANEXA 3 ...........................................................................................................................................69 ANEXA 4............................................................................................................................................70 ANEXA 5............................................................................................................................................71

LUCRARE DE LICENŢĂ ANEXA 6............................................................................................................................................72

LUCRARE DE LICENŢĂ

INTRODUCERE Moneda unică este unul din cele mai incitante proiecte economice realizate vreodată. De altfel, implicaţiile introducerii unei monede unice pentru o zonă atât de întinsă, cu o populaţie de peste un sfert de miliard de persoane, depăşesc sfera economicului. În plus, Europa este una dintre regiunile cele mai încărcate de istorie din lume. Aceasta face ca problema adoptării EURO să fie atât politică, cât şi culturală. Este aproape imposibil de realizat o trecere în revistă, chiar şi rezumativă, a tuturor aspectelor implicate de adoptarea monedei unice europene. Euro a fost lansat la data de 1 ianuarie 1999, devenind moneda unică a peste 300 de milioane de europeni. În primii trei ani, euro a fost o monedă invizibilă, utilizată doar în scopuri contabile, de exemplu pentru plăţile electronice. Numerarul în euro a fost pus în circulaţie abia la data de 1 ianuarie 2002, atunci când a înlocuit, la cursuri de schimb fixate irevocabil, bancnotele şi monedele naţionale, cum ar fi francul belgian sau marca germană. Astăzi, bancnotele şi monedele euro reprezintă moneda oficială în 16 dintre cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, precum şi în insulele, departamentele şi teritoriile de peste mări, care fac parte din anumite ţări ale zonei euro sau sunt asociate acestora. Împreună, aceste ţări formează zona euro. Statele mici, respectiv Principatul Monaco, San Marino şi Cetatea Vaticanului folosesc, de asemenea, moneda euro, în baza unui acord formal încheiat cu Comunitatea Europeană. Andora, Muntenegru şi Kosovo utilizează şi ele moneda euro, dar fără să fi încheiat un acord formal. Sistemul Monetar Internaţional reprezintă un ansamblu de norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate menite să coordoneze comportamentul monetar al ţărilor în raporturile de plăţi şi stingere a angajamentelor reciproce, determinate de schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcările internaţionale de capital. La baza Sistemului Monetar Internaţional funcţionează anumite reguli care provin, în mod direct din practicile comerciale impuse de către stat. Lucrarea de faţă îşi propune să evidenţieze principalele puncte de interes ale adoptării monedei unice europene, impactul pe care acest proces l-a avut asupra ţărilor care au adoptat-o, precum şi rolul pe care îl are Banca Centrală Europeană, ca şi autoritate monetară din zona euro. Lucrarea este structurată pe cinci capitole.

1

LUCRARE DE LICENŢĂ

Capitolul I cuprinde un scurt istoric al monedei Euro, ce înseamnă însemnul Euro, de unde a plecat ideea unei monede unice europene, precum şi obiectivele economice pe care Uniunea Europeană speră să le realizeze Euro. EURO a apărut în mod obiectiv, ca o necesitate, ca răspuns la sporirea schimburilor comerciale intraeuropene Al doilea capitol se referă la începuturile procesului de integrare europeană, în care am făcut referire la Tratatul de la Roma al cărui obiectiv principal a fost crearea unei organizaţii cu personalitate proprie - Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi la raportul Werner, care propunea convergenţa politicilor economice şi integrarea monetară. Capitolul trei debutează cu câteva aspecte a funcţionării Eurosistemului, cu etapele constituirii Sistemului European al Băncilor Centrale şi câteva avantaje şi dezavantaje ale adoptării monedei Euro. Tot în acelaşi capitol am enumerat funcţiile monetare şi operaţionale realizate de Sistemul Monetar al Băncilor Centrale, precum şi organizarea Sistemului European al Băncilor Centrale. Cel mai important capitol este cel de-al patrulea, care conţine un studiu de caz referitor la aspectele instituţionale ale Uniunii Monetare: crearea Băncii Centrale Europene şi funcţionarea sa, punerea în practică a unui sistem de decontare european (TARGET), pregătirea băncilor, a firmelor şi a pieţelor financiare. Acest capitol conţine informaţii referitoare la constituirea şi structura organizaţională a Băncii Centrale Europene, organele de decizie şi atribuţiile BCE şi mecanismul utilizat de BCE pentru promovarea politicii monetare unice. Capitolul V se încheie cu concluziile la care am ajuns în urma redactării acestei lucrări ştiinţifice. Banca Centrală Europeană reprezintă cea mai înaltă autoritate monetară din zona euro, fiind emitentul şi paznicul constituţional al monedei “euro”. Activitatea sa centrală constă în stabilirea ratelor critice pe termen scurt ale dobânzilor, care stabilesc în mod direct ritmul creşterii economice. Sper ca lucrarea să redea măcar parţial importanţa, complexitatea şi vastitatea acestui act fără precedent: crearea unei monede unice pentru Europa.

2

LUCRARE DE LICENŢĂ

1. ISTORICUL MONEDEI EURO

1.1 SCURT ISTORIC Uniunea Europeană Economică şi Monetară (EMU) reprezintă o înţelegere între Statele Membre UE în vederea împărtăşirii unei monede unice, EURO, şi a unei politici economice unice cu un set de condiţii şi responsabilităţi fiscale. În prezent, sunt 27 State Membre cu nivele de integrare variate în EMU. Treisprezece State Membre au adoptat moneda euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Slovenia şi Spania. Alte trei State Membre, Marea Britanie, Danemarca şi Suedia, nu au nici un plan imediat în privinţa adoptării monedei euro. Alte unsprezece State Membre, Cipru, Malta, Letonia, Lituania, Estonia, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria, sunt în stagii diferite ale adoptării monedei euro şi cel mai probabil vor adera la zona euro în următorii zece ani. Planurile pentru o monedă unică europeană au început să prindă contur încă din 1969 odată cu Raportul Barre, elaborat de cele şase State Membre de atunci ale Comunităţii Economice Europene (EEC). Acesta a fost urmat mai târziu în acel an de o întâlnire a şefilor de stat şi de guvern la Haga pentru a planifica crearea unei uniuni economice şi monetare. Procesul a fost întârziat de colapsul Sistemului de la Bretton Woods 1971 după decizia unilaterală a Preşedintelui Nixon de a face dolarul neconvertibil în aur şi după criza petrolului din 1972. Între timp, EEC a crescut incluzând noua state, multe dintre ele fiind dispuse să renunţe la propriile monede naţionale. În prezent, ţările europene participante pot fi integrate în trei faze economice, care corespund fazelor istorice ale dezvoltării EMU.1 Faza I În 1979 Sistemul european monetar (EMS) a fost stabilit pentru a crea o legătură între monedele europene şi pentru a preveni fluctuaţii mari între valorile lor. Acesta a creat Mecanismul European a Ratei de Schimb (ERM) în acord cu care ratele de schimb a monedei fiecărui Stat Membru trebuiau să fie restricţionate la fluctuaţii foarte mici (+/-2.25%) pe oricare latură a valorii de referinţă. Această valoare de referinţă a fost stabilită într-un agregat al tuturor 1

Ignat, I - Uniunea Europeană - de la Piaţa Comună la moneda unică, Bucureşti, Editura Economică, 2002. 3

LUCRARE DE LICENŢĂ

monedelor participante care s-a numit Unitatea de Monedă Europeană (ECU) şi care a fost apreciată în acord cu mărimea economiilor Statelor Membre. În anii 1980 piaţa fiecărui Stat Membru a devenit mult mai apropiată de cea a vecinilor, dând formă la ceea ce a mai târziu a devenit Piaţa Unică Europeană. Comerţul internaţional în Piaţa Unică Europeană ar fi putut fi pus în pericol de riscul ratei de schimb – în ciuda stabilităţii relative introduse de ERM – şi de costurile crescute ale tranzacţiilor pe care le-a adus această. Crearea monedei unice pentru Piaţa Unică a însemnat o soluţie logică, şi astfel ideea unei monede unice a fost adusă din nou în atenţia forului. Comisia Europeană condusă de Jacques Delors a adoptat Actul Unic European în februarie 1986, care a avut drept scop înlăturarea barierelor instituţionale şi economice între statele membre ale UE şi stabilirea scopului pieţei comune europene. În 1989, au fost schiţate planuri pentru a realiza EMU în 3 stadii. Prima fază a început oficial în 1990, când controalele asupra ratei de schimb au fost înlăturate, dând astfel liberă mişcare capitalurilor în întreaga EEC. În 1992, cele trei faze prevăzute de Comisia Delors au fost făcute oficiale prin introducerea în Tratatul de la Maastricht, incluzând criteriile de convergenţă economică pentru adoptarea monedei comune. În fapt, aceasta a transformat EEC în Uniunea Europeană. Criteriile pentru calitatea de membru a Uniunii Europene şi adoptarea monedei euro sunt stabilite de trei documente. Primul este Tratatul de la Maastricht din 1992, care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Mai târziu în acelaşi an, al doilea criteriu a fost creat de Consiliul European la Copenhaga, şi anume prin crearea „criteriilor Copenhaga”, care au clarificat scopurile generale ale Tratatului de la Maastricht. Al treilea este contractul cadru negociat cu fiecare ţară candidata mai înainte de a adera la UE. Criteriile au fost de asemenea clarificate şi de legislaţia UE şi prin decizii ale sistemului judiciar european, de-a lungul anilor. Prima fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu cea a unei ţări candidate care înainte de aderarea la UE trebuie să întrunească criteriile Copenhaga. Faza II La summit-ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat cu succes schimbarea numelui ECU în „EURO”. Aşa numitul „scenariu Madrid” a stabilit de asemenea o perioadă tranzitorie între introducerea Euro în contabilitate şi mai târziu ca şi monedă lichidă. În a doua fază a EMU, Institutul Monetar European (EMI) a fost stabilit ca un predecesor al Băncii Centrale Europene (BCE). În iunie 1997, Consiliul European din Amsterdam a fost de acord cu Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică şi a stabilit ERM II, 4

LUCRARE DE LICENŢĂ

care ar succeda Sistemului Monetar European şi ERM după lansarea monedei euro. Anul următor Consiliul European de la Bruxelles a selectat unsprezece ţări care să adopte moneda euro în 1999 şi astfel Banca Centrală Europeană a luat fiinţă, având ca rol stabilirea politicii monetare a Uniunii Europene şi supravegherea activităţilor Sistemului European al Băncilor Centrale – bănci naţionale care ar avea rolul de a implementa deciziile Băncii Centrale Europene, de a emite moneda şi de a asista ţările Euro iniţiale în realizarea criteriului de convergenţă. A doua fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu un Stat Membru care tocmai a aderat intrând în ERM-II, unde trebuie să rămână pentru cel puţin doi ani înainte de a adopta euro. Faza III Pe 1 ianuarie 1999 euro a fost adoptat în formă non-fizica, cu ratele de schimb ale monedelor pentru cele 11 din cele 15 State Membre fixate la ultima zi din anul 1998. Mecanismul European al Ratei de Schimb (ERM) a fost urmat de ERM- II, care a funcţionat în acelaşi mod cu originalul ERM dar în contextul unei monede euro deja existente. Banca Centrală Europeană a început implementarea unei politici monetare, unice cu asistenta Băncilor Centrale ale fiecărui Stat Membru, şi perioada de tranziţie de trei ani stabilită la Madrid a început, ţinând până în 1 ianuarie 2002. La jumătatea anului 2000 Comisia a anunţat că Grecia putea în mod formal să adere la cea de-a treia fază a monedei unice pe 1 ianuarie 2001. Euro a fost o monedă virtuală pentru cele 12 ţări ale aşa-numitei Zone Euro – Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi Portugalia. A fost folosit în contabilitate, şi companiile au putut să conducă tranzacţii euro-denominate sigure cunoscând că ratele de schimb între Statele Membre erau fixe. Valorile euro au apărut în conturile bancare alături de monedele naţionale pentru a obişnui populaţia cu noua monedă. Fiecare stat care a adoptat noua monedă la 1 ianuarie 2002, a trebuit să întrunească Criteriile de Convergenţă” stabilite în Tratatul de la Maastricht2. Criteriile includeau patru cerinţe:  valutele trebuiau să stea în parametrii stabiliţi de ERM pentru cel puţin 2 ani;  ratele de dobândă pe termen lung nu puteau fi mai mari cu 2% decât cele ale celor mai bune trei State Membre din punct de vedere al performanţei;  inflaţia trebuie să fie sub valoarea de referinţă (în decurs de trei ani preţurile nu pot fi mai mari cu 1,5% decât cel mai bun performer);

2

Bibere, Octav – Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Lucretis, 1997. 5

LUCRARE DE LICENŢĂ

 datoria de stat trebuie să fie sub 60% din produsul intern brut (sau să fie apropiat acestei ţinte) şi deficitele bugetare să fie sub 3%. În pregătirea pentru introducerea monedei euro la 1 ianuarie 2002, peste 14 miliarde de bancnote valorând aproape 633 miliarde au fost imprimate, şi 52 miliarde de monede au fost bătute utilizându-se 250.000 de tone de metal. În cursă din 1 ianuarie 1999, pesimiştii au câştigat, promovând teamă şi confuzie. În ştirile apărute în media s-a vehiculat ideea că o astfel de schimbare masivă de monedă nu va reuşi. Dar astfel de temeri s-au dovedit a fi nefondate. Automatele bancare au furnizat noua monedă în primul minut de după miezul nopţii şi cetăţenii au cheltuit euro în câteva zile. A treia fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu un Stat Membru, care după ce a aderat la ERM-II şi a menţinut criteriile de convergenţă pentru cel puţin doi ani, a aderat şi la zona euro. Dezvoltarea ratei de schimb În prima sa zi de schimb la bursa de valori de la Frankfurt, în 4 ianuarie 1999, Euro a fost la un nivel de 1, 1789 dolari americani. Din acea zi Euro a crescut în valoare, scăzând sub paritatea euro-dolar doar un an mai târziu şi continuând să scadă până în 26 octombrie 2000, când nouă monedă a atins cel mai jos punct al său cu un nivel de 0,8225 dolari. De-a lungul anului rata medie de schimb a fost de 0,95 dolari. Moneda euro nu şi-a revenit până la introducerea monedei euro în cash în 2002, când a crescut de la 0,90 dolari la 1,02 dolari spre sfârşitul anului 2002. 3 Un an mai târziu a atins nivelul de 1,24 dolari. În noiembrie 2004 a depăşit pragul de 1,30 dolari şi pe 30 decembrie 2004 a atins cel mai înalt record de 1, 3668 dolari. În cursul anului 2005 euro a scăzut din nou la 1, 1813 dolari între 2 ianuarie şi 1,2958 dolari pe 5 iunie. La sfârşitul anului moneda a atins cel mai înalt prag după ce a depăşit pragul de 1,30 şi se pare că acesta este nivelul la care a rămas. În anul 2007 şi prima jumătate a anului 2008 euro a crescut foarte mult în raport cu dolarul american, ajungând la un maxim apropiat de 1,58 dolari pentru un euro. După începerea crizei financiare mondiale din 2008, euro a început să scadă iar, ajungând la o valoare apropiată de 1,25 dolari pentru un euro.

3

6

LUCRARE DE LICENŢĂ

1.2 SEMNUL GRAFIC EURO Semnul pentru monedă unică arată ca un E cu două linii orizontale, clar marcate. A fost inspirat de litera greacă Epsilon (ε), ca referinţă la leagănul civilizaţiei europene şi la prima literă din cuvântul “Europa”. Liniile paralele reprezintă stabilitatea Euro. Semnul este uşor de recunoscut, fiind la fel de bine cunoscut ca şi cel pentru dolar ($).

Figura 1.1 – Semnul pentru moneda unică Euro. S-a ţinut cont, într-o măsură sporită, de cerinţele şi necesităţile instituţiilor şi societăţilor care vor accepta monedele EURO pentru plăţi, mai ales în situaţia când plăţile se fac prin sisteme şi echipamente deja existenţe în funcţiune. Pentru recunoaşterea monedelor EURO a fost necesară includerea unor caracteristici unice. S-a avut în vedere, de asemenea, luarea tuturor măsurilor de siguranţă la confecţionarea şi structurarea monedelor EURO pentru a se evita, într-o măsură ridicată, fraudă în confecţionarea acestor monede. Prin Directiva 94/27CE,4 Consiliul şi Parlamentul Europei au stabilit ca prima serie de monede EURO să includă 8 denominaţii, variind de la 1 cent la 2 EURO, cu următoarele specificaţii tehnice: Tabelul 1.1. Specificaţiile tehnice ale primei serii de monede EURO 4

Directiva 94/27CE,Consiliul şi Parlamentul Europei. 7

LUCRARE DE LICENŢĂ

Valoare (EURO) 2

Diametr u (mm) 25,75

Grosime (mm) 1,95

Greutate (grame) 8,5

Formă

Culoare

Compoziţie

Rotund

1

23,25

2,125

7,5

Rotund

0,50 0,20

24,25 22,25

1,69 1,63

7 5,7

Cu 75Ni25 CuNiuZn CuNiuZn Cu 75Ni25 CuAlZn CuAlZn

0,10 0,05

19,75 21,75

1,51 1,41

4,1 3,9

Rotund Floare spaniolă Rotund Rotund

- Extern alb - Intern galben - Extern galben - Intern alb Galben Galben Galben Roşu

0,02

18,75

1,36

3

Rotund

Roşu

0,01

16,25

1,32

2,2

Rotund

Roşu

CuAlZn Oţel acoperit cu Cu Oţel acoperit cu Cu Oţel acoperit cu Cu

Abrevierea oficială pentru EURO este EUR. Aceasta a fost stabilită de Organizaţia Internaţională de Standardizare (Internaţional Standard Organisations – ISO), şi este folosită în toate scopurile: financiar, comercial, contabil. Simbolul grafic pentru EURO arată ca un E rond marcat cu două linii paralele orizontale. Simbolul a fost inspirat din litera grecească epsilon, evocând civilizaţia greacă, şi din prima literă a cuvântului “Europa”. Cele două linii paralele reprezintă stabilitatea EURO. Bancnotele în total sunt 7 EURO bancnote, în diferite mărimi şi culori, cu valori de 500, 200, 100, 50, 20, 10 şi 5 EURO. Designul şi grafica lor sunt simbolice pentru arhitectură europeană. Desenele nu reprezintă nici un monument real, existent. Pe faţa bancnotelor se găsesc grafice de ferestre şi porţi, ca simbol al spiritului de cooperare şi deschidere în Uniunea Europeană. Pe spatele fiecărei bancnote sunt schiţate diferite stiluri de poduri, fiecare specific unei anumite perioade, o metaforă a comunicării oamenilor în Europa şi cu restul lumii.5 Designul final a fost anunţat în decembrie 1996, la Dublin, la Consiliul European. Toate monedele sunt prevăzute cu sisteme avansate de securitate. Monedele – sunt în număr de 8 cu valori de 2 şi 1EURO, apoi 50, 20, 10, 5, 2, şi 1 cenţi. Fiecare monedă are o faţă identică, reprezentând harta UE, pe un fundal cu linii transversale, la care sunt ataşate stelele de pe steagul european. Modelul de pe cealaltă faţă a monedei poate fi ales de fiecare din cele 11 state membre. De exemplu, un cetăţean francez va putea să-şi cumpere în Berlin un hot-dog cu o monedă EURO având chipul regelui Spaniei6. 5

6

De Silguy, Yves Thibault - L`EURO, LGF, 1998, p.122-183.

6

European Comission – Raport -Euro 1998, 25.03.1998 8

LUCRARE DE LICENŢĂ

1.3. IDEEA UNEI MONEDE EUROPENE UNICE Euro este parte integrantă a procesului mai general al unificării politice europene, un proces care a captivat liderii politici timp de mai multe decenii şi care adesea a fost urmărit fără a se ţine seama de logică economică. Procesul a început în 1946, atunci când Winston Churchill a chemat pentru prima dată la crearea “Statelor Unite ale Europei”, care să aducă “fericire, prosperitate şi glorie “oamenilor de pe continentul devastat. Motivele sale erau politice. El a crezut că prin crearea unui guvern european unic de va intra într-o eră de pace de lungă durată pe un continent distrus de două războaie mondiale. Alături de mulţi alţii, el a crezut că integrarea economică exclude conflictul armat. Ideea lui Churchill a prins contur în 1952, atunci când şase ţări vest-europene au creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Cărbunele şi oţelul erau probabil resursele strategice cele mai importante la momentul respectiv, iar Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului a cerut fondatorilor săi să îşi delege atribuţiile pentru aceste resurse unei autorităţi independente. În ciuda naturii economice a acestui acord, el a fost destinat în principal “prevenirii unui conflict militar între Franţa şi Germania “pe un continent “îndelung divizat de conflicte sângeroase “şi nu neapărat pentru a îmbunătăţi managementul cărbunelui sau al oţelului. Observatorii străini au considerat deci Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului ca pe un vestitor al unei cooperări politice mai puternice. Previziunile lor s-au concretizat curând. În 1958, Franţa, Republica Federală Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia au ratificat Tratatul de la Roma, creând prin acesta Comunitatea Economică Europeană. Comunitatea Economică Europeană a fost destinată reducerii barierelor comerciale, eficientizării politicilor economice, coordonării politicilor în domeniul transporturilor şi agriculturii, înlăturării măsurilor care restrângeau liberă competiţie şi promovării mobilităţii forţei de muncă şi capitalului între ţările membre. Ea a avut un succes atât de mare în stimularea comerţului european, a cărui valoare a crescut de patru ori între 1958 şi 1968, încât au înflorit planuri pentru noi domenii de colaborare. Este important de subliniat că Tratatul de la Roma, în ciuda naturii sale economice, s-a ocupat mai mult cu stabilirea unei păci de durată în Europa occidentală decât cu ideologia pieţei libere. Comunitatea Economică Europeană a fost destinată în principal lansării unei uniuni politice “foarte restrânse “şi pe termen lung între guvernele europene, şi nu numai promovării comerţului internaţional de dragul acestuia. De fapt, integrarea politică s-a întărit în continuare în 1967, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi Comunitatea Europeană a Energiei

9

LUCRARE DE LICENŢĂ

Atomice (Euratom), formând un acord mai larg şi mai puternic, cunoscut sub numele de Comunitatea Europeană. La sfârşitul anilor ’60, discuţiile privind colaborarea politică şi economică europeană au început din ce în ce mai mult să graviteze în jurul acordurilor privind rata de schimb, în parte datorită eşecului acordului de la Bretton Woods privind menţinerea stabilităţii monedei europene. Create în 1944 de reprezentanţi din 44 de tari, acordurile de la Bretton Woods au adus o eră de stabilitate generală a ratei de schimb care a durat peste 20 de ani. În baza sistemului Bretton Woods, monedele erau legate de dolarul american şi le era permisă fluctuaţia numai în limita unui procent deasupra sau sub valorile prestabilite. Fluctuaţiile extreme ale ratei de schimb distorsionează preţurile de pe piaţă, provoacă numeroase confuzii în rândul consumatorilor, împiedica dezvoltarea comerţului internaţional şi stânjenesc investiţiile. Prin urmare, sistemul Bretton Woods al ratei de schimb fixe a jucat un rol crucial în restabilirea creşterii economice şi stabilităţii în Europa în perioada postbelică. La sfârşitul anilor ’60 însă, acordurile de la Bretton Woods au prezentat semne tot mai dese de slăbiciune. Marca germană şi francul francez s-au devalorizat ameninţând astfel stabilitatea celorlalte monede europene. Astfel, în luna decembrie a anului 1969, primului – ministru luxemburghez, Pierre Werner, i s-a solicitat să redacteze un raport la nivel înalt al Comunităţii Europene consacrat creării unei uniuni monetare complete între economiile europene. Raportul Werner a fost dat publicităţii în 1970, folosind pentru prima dată termenul “Uniune Economică şi Monetară “7. Acest raport nu numai că a afirmat necesitatea unei cooperări monetare, dar a mai sugerat im mod explicit faptul că este posibilă crearea unei monede unice europene. Din păcate, acest plan timpuriu pentru o uniune monetară a fost zădărnicit de un eveniment neprevăzut: decizia preşedintelui american Nixon, în anul 1971, de a adopta o politică de “neglijare benignă “, favorabilă dolarului american. Pe scurt, Statele Unite au anunţat că nu mai doresc să-şi rişte rezervele de aur numai pentru a menţine ratele de schimb ale acordului de la Bretton Woods predefinite faţă de dolar. Decizia lui Nixon de a lăsa dolarul “să plutească “a condus la prăbuşirea sistemului Bretton Woods. În consecinţă liderii europeni au pus deoparte Raportul Werner şi au încercat să creeze o soluţie imediată pentru fluctuaţiile persistente ale monedelor. Anii de experimente şi negocieri au culminat în cele din urmă cu crearea Sistemului Monetar European, în 1979.

7

Chabot, C. N - Euro-moneda europeană, Ed Teora, Bucureşti, 2000, pag. 13

10

LUCRARE DE LICENŢĂ

Sistemul Monetar European a prezentat un mecanism al ratei de schimb care a limitat circulaţia monedelor din comunitatea europeană (cu excepţia celor ale Marii Britanii, Spaniei şi Portugaliei, care iniţial au refuzat să participe) pentru a se ajunge la culoare comerciale predefinite, mecanism cunoscut sub numele de grila de paritate. Aceasta a constituit o formă timpurie şi în general de succes de uniune monetară. Deşi acordul Sistemului Monetar European nu a creat o monedă unică, el a “blocat “monedele participante în zone comerciale previzibile, ceea ce a promovat stabilitatea economică. În ciuda faptului că eforturile în direcţia extinderii cooperării politice europene au încetinit în cursul prăbuşirii acordurilor de la Bretton Woods şi creării Sistemului Monetar European, ele au renăscut în deceniul al 9-lea. Creşterea economică continuă a susţinut anii de negocieri în această perioadă, conducând în cele din urmă la actul Europei unice, din 1987, un act care a promis înlăturarea sistematică a tuturor controalelor de frontieră, a tarifelor, a vămilor şi restricţiilor legate de capital şi de forţă de muncă, restricţii care erau încă în vigoare, după decenii de eforturi pentru unificarea economiilor europene. Obiectivul său a fost realizarea unei pieţe comune nerestricţionate până la sfârşitul anului 1992. El a început prin eliminarea barierelor din calea serviciilor bancare, titlurilor de valoare, societăţilor de asigurări şi a altor servicii financiare. La scurt timp după ce Comunitatea Economică Europeană a aprobat Actul Europei unice, Jacques Delors, pe atunci preşedintele Comisiei Europene, a dat publicităţii un raport crucial, care a reluat ideea Uniunii Economice şi Monetare. La fel cum procedase şi Raportul Werner, cu mulţi ani înainte, Raportul delors din 1989 a prezentat un plan special în trei etape pentru implementarea uniunii monetare, chemând la crearea unei singure monede trans – europene. Raportul Delors a fost primit foarte bine, atât de către persoanele care considerau că integrarea este cea mai bună modalitate pentru realizarea unei păci durabile în Europa, cât şi de către persoanele care apreciau beneficiile pur economice ale comerţului liber şi ale unor rate de schimb stabile. Mulţi observatori au considerat euro ca fiind cea mai bună modalitate de cimentare a celor 40 de ani de cooperare internaţională regională, deoarece introducerea unei monede unice este prin natura ei ireversibilă. Odată ce monedele şi politicile monetare naţionale sunt distruse, este aproape imposibil ca acestea să fie aduse înapoi. Comunitatea Europeană a lansat proiectul unificării monetare aproape imediat după publicarea raportului Delors. Etapa întâi a Uniunii Economice şi Monetare a început în luna iulie a anului 1990 şi a avut aceleaşi obiective ca şi Actul Europei unice: şi anume să asigure că sunt eliminate definitiv toate restricţiile din calea circulaţiei bunurilor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalului. Atunci când şefii statelor europene s-au reunit apoi la Maastricht, în 1992, 11

LUCRARE DE LICENŢĂ

pentru a fonda Uniunea Europeană, proiectul Uniunii Economice şi Monetare a devenit parte a Uniunii Europene şi au fost întocmite planurile specifice etapelor a doua şi a treia a proiectului. Etapa a doua a început la 1 ianuarie 1994 şi a fost concretizată prin înfiinţarea Institutului Monetar European, care va deveni ulterior Banca Centrală Europeană. Institutul Monetar European a folosit faza a doua pentru a elabora planurile strategice şi operaţionale pentru o politică monetară unică şi pentru a ajuta la stabilirea ţărilor care erau “potrivite “din punct de vedere economic pentru a adera la zona monedei unice. Tot în etapa a doua a fost folosit pentru prima dată şi cuvântul euro. Înaintea reuniunii la nivel înalt de la Madrid, din 1995, noua monedă era cunoscută în lume sub numele de “ecu”. Etapa a treia a început apoi la data de 1 ianuarie 1999. La acea dată, aproape trei decenii după ce Raportul Werner sugerase pentru prima dată acest concept, euro a devenit moneda oficială pentru 11 ţări. Urmând unei faze premergătoare de trei ani, la 1 ian. 2002, membrii zonei euro trec la introducerea monedei unice euro sub formă de numerar, desăvârşind astfel uniunea economică şi monetară europeană. Dacă introducerea în 11 ţări a monedei euro, numai pe pieţele financiare, la 1 ianuarie 1999, a implicat aproape exclusiv operatorii profesionişti, specificul schimbării fizice a monedelor naţionale cu moneda euro implică, de data aceasta, întreaga economie şi toată populaţia, nu numai din ţările membre, ci şi din alte ţări, care deţine numerar în monedele naţionale ale ţărilor zonei euro şi pentru care noua monedă devine o realitate tangibilă sub formă de bancnote şi monede metalice8.La 1 ian. 2002, zona euro a cuprins 12 ţări cu aceeaşi monedă naţională. Începând cu acea dată, Grecia se va alătura celorlalte 11 ţări, membre din 1999: Belgia, Germania, Spania, Franţa, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda. 1.4 EURO ŞI UNIUNEA MONETARĂ Concepţia eronată cel mai des întâlnită la noii observatori ai uniunii monetare este aceea că euro reprezintă în mod fundamental un proiect economic. De fapt, euro este un proiect cât se poate de politic, care timp de mai mulţi ani a fost împiedicat să se realizeze. Exprimată în cuvinte simple, ideea este că euro a constituit un pas esenţial în direcţia obiectivului final al integrării politice “foarte restrânse “, subliniat pentru prima dată în Tratatul de la Roma, din anul 1958, iar limbajul tratatelor semnate ulterior arata clar că introducerea euro se bazează pe mai mult decât simplul calcul al avantajelor şi dezavantajelor economice. De fapt, Helmut Kohl, fostul cancelar german şi unul dintre cei mai frecvenţi susţinători ai uniunii monetare, considera că avantajele economice ale euro au o natură secundară, 8

Turliuc, V - Politici monetare, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pag.133.

12

LUCRARE DE LICENŢĂ

subliniind în schimb că: “Experienţele amare încercate în acest secol, războaie şi dictaturi, neau învăţat că proiectul unificării reprezintă cea mai bună asigurare împotriva unei renaşteri a egoismului naţional, şovinismului şi a conflictelor violente”. Mai există şi alte motivaţii politice. Irlanda considera că euro reprezintă o modalitate prin care ar putea fi estompată imaginea ei de prelungire a Angliei. Italia doreşte să evite să devină un paria politic. Franţa doreşte cu disperare să reducă influenţă asupra ei a deciziilor luate de Germania în domeniul politicii monetare. Mulţi lideri germani entuziaşti spera că uniunea monetară va reprezenta “carul “pe care îl trage după el acest “cal “reprezentat de uniunea politică totală. Într-adevăr, acum există tot atâtea justificări pentru euro câte tari participante sunt, deoarece fiecare naţiune din Uniunea Europeană vede un anumit set de avantaje şi riscuri. 1.5 OBIECTIVELE ECONOMICE IMPORTANTE PE CARE UNIUNEA EUROPEANĂ SPERA SĂ LE REALIZEZE EURO Avantajele economice fundamentale ale euro (eliminarea riscului legat de raţă de schimb, reducerea costurilor tranzacţiilor, sporirea transparenţei preţurilor şi adâncirea pieţelor financiare) rezultă în mod inevitabil din înlocuirea mărcii, silitului, markkai, francului, kronei, guldenului, pesetei, lirei sterline, lirei italiene şi escudo-ului cu o singură modalitate de plată. Dar euro mai oferă şi o serie de avantaje indirecte. Aceste beneficii ţin de modificările mai profunde în comportamentul pieţelor financiare şi al companiilor şi, prin urmare, sunt mai controversate. Stabilitatea macroeconomică. Multe dintre statele membre ale Uniunii europene, inclusiv câţiva participanţi din prima rundă la Uniunea Economică şi Monetară, s-au confruntat cu inflaţia după cel de-al doilea război mondial. Irlanda, Anglia, Portugalia şi Spania au fost în special sensibile faţă de inflaţie. Dar euro introduce un nou regim cu inflaţie redusă şi stabilitate macroeconomică pentru multe din ţările din zona euro. Potrivit unor experţi, acest lucru este garantat efectiv, deoarece zona euro poseda acum cea mai independentă banca centrală din lume: este vorba despre Banca Centrală Europeană. Istoria a demonstrat că băncile centrale din multe ţări din zona euro nu sunt imune fata e influenţele politice. Exact din acest motiv euro ar putea reprezenta un avantaj pentru stabilitatea regională pe termen lung. Ratele reduse ale dobânzilor. În măsura în care euro reduce inflaţia, el mai exercita şi o presiune în sensul diminuării ratelor dobânzilor. Investitorii cumpără obligaţiuni numai dacă ei

13

LUCRARE DE LICENŢĂ

sunt siguri că banii pe care îi vor primi în viitor vor determina un câştig procentual mai mare decât rata inflaţiei. Euro aduce rate mai mici ale inflaţiei şi prin reducerea ratei de risc pentru schimbul valutar. Este esenţial să subliniem că ţările care au înregistrat în istorie rate reduse ale dobânzilor (de exemplu Germania, Austria şi Olanda) este puţin probabil să fie ajutate de euro în această privinţă.9 Reforma structurală. Unii experţi argumentează că euro încurajează reforma structurală atât de necesară în Europa. Pe scurt, ţările care doresc să se califice pentru euro trebuie să îşi ajusteze economiile, îndeplinind criteriile de convergenţă stabilite în Tratatul asupra Uniunii Europene. Pe viitor, ele trebuie să adere la Pactul de stabilitate şi creştere, un acord care limitează strict împrumuturile guvernamentale şi care forţează guvernele să îşi ajusteze finanţele publice. Pactul prevede chiar amenzi pentru ţările care recurg la prea multe împrumuturi. Asemenea măsuri au ridicat întrebări fundamentale despre fezabilitatea pe termen lung a programelor de cheltuieli publice şi sociale, notorii prin mărimea lor. Ele au condus, în special, la mari reduceri bugetare şi au acordat o nouă atenţie importanţei unei creşteri economice susţinute. Reducerea bugetară în ţări precum Portugalia a condus la reduceri drastice ale ratelor dobânzilor foarte devreme în cursul procesului, deoarece pieţele financiare şi-au schimbat părerea despre guvern, pe care îl consideraseră anterior iresponsabil din punct de vedere financiar. Aceasta a declanşat în schimb o creştere economică prelungită în ţara respectivă, creştere care continuă şi astăzi. Exact din acest motiv guvernul Statelor Unite a sprijinit cu putere efectul euro asupra reformei structurale de peste Atlantic, afirmând că euro modernizează economiile europene, micşorând mărimea bugetelor lor sociale şi încurajând un punct de vedere modern, global. Statutul de monedă în care se păstrează rezervele. Liderii Uniunii Europene spera că euro va deveni o monedă în care să se plaseze pe scară largă rezervele internaţionale. Monedele în care se plasează rezervele sunt folosite de băncile centrale, de guverne şi de companiile private din întreaga lume ca un depozit pe termen lung al valorii şi pentru a răspunde cerinţelor lor financiare continue. Dolarul este în prezent cea mai importantă monedă în care se plasează rezervele, ele regăsindu-se în casele de bani ale băncilor centrale şi ale instituţiilor financiare majore. Deşi Statele Unite sunt răspunzătoare pentru mai puţin de 20% din comerţul mondial, dolarul este folosit în aproximativ 83% din tranzacţiile care implică două devize externe şi 9

Art.121(ex-art.109J) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, modificat prin Tratatul de la Maastricht şi Protocolul privind criteriile de convergenţă prevăzute de art. 121 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană (1992). 14

LUCRARE DE LICENŢĂ

înglobează 63% din rezervele monetare oficiale din întreaga lume. Din punct de vedere istoric, numai monedele foarte lichide, stabile şi care sunt acceptate ca modalitate de plata într-o largă arie economică au potenţialul de a deveni monede importante în care se plasează rezervele. Liderii Uniunii Europene sunt conştienţi de avantajele extraordinare pe care le aduce economiei Statelor Unite statutul dolarului american în finanţele globale. Monedele în care se plasează rezervele sunt foarte solicitate şi, prin urmare, beneficiază de pe urma acestei lichidităţi ridicate şi a costurilor extrem de reduse ale tranzacţiilor de pe pieţele externe de schimb. Acesta reprezintă un câştig de mai multe milioane de dolari, pentru companiile din Statele Unite care convertesc în dolari veniturile obţinute în străinătate. Statutul de monedă în care se plasează rezervele aduce de asemenea beneficii pieţelor de capital dintr-o tară, deoarece cumpărătorii interesaţi să păstreze o monedă în care se plasează rezervele cumpără active exprimate în această monedă. Creşterea economică. Costurile reduse ale tranzacţiilor şi riscul mai mic legat de raţă de schimb, împreună cu transparenta preţurilor şi cu o modalitate unică de plată, au sporit mărimea efectivă a pieţelor de produse din zona euro. Ca rezultat, unii afirma că acum companiile multinaţionale realizează economii la scara care nu au fost niciodată întâlnite în mediile de afaceri europene. Istoricii economiei ştiu că economiile la scara au constituit un factor cheie care a determinat succesul industrial al Statelor Unite de-a lungul secolelor.10 Acum, zona euro spera să profite de pe urma costurilor medii mai mici, de pe urma productivităţii mai ridicate şi a competitivităţii îmbunătăţite, factori care sunt promişi pe piaţa internă mare. Acest lucru este cu atât mai sigur, afirma ei, cu cât Banca Centrală Europeană aduce preţuri stabile şi raţe mai mici ale dobânzilor. Rezultatul tuturor acestor factori, afirma mulţi politicieni, este acela că euro va duce Europa într-o epocă de creştere economică ridicată. Unii economişti, inclusiv preşedintele Băncii Centrale Europene, au prezis că euro poate spori în cele din urmă creşterea economică cu până la un procent pe an.

10

Silasi, G - Integrarea monetară europeană, între teorie şi politică, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 1998.

15

LUCRARE DE LICENŢĂ

2. ETAPELE PREMERGĂTOARE CREĂRII SISTEMULUI MONETAR Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în deceniul al 6 lea, când sunt semnate două tratate esenţiale în crearea unei comunităţi economice: - anul 1951, când se semnează, la Paris: Tratatul cu privire la Comunitatea Economică a Cărbunelui şi a Oţelului (la care participă 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg); - anul 1957, când se semnează, la Roma: Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea Comunităţii Economice Europene (CEE). Astfel, Tratatul de la Roma a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică, care ulterior a necesitat o coordonare a activităţii monetare. Integrarea monetară11 în cadrul SME este iniţiată prin mecanismul „şarpelui monetar”, (1972), continuată cu înfiinţarea SME (în 1979) şi urmată de procesul înfiinţării monedei unice EURO, cu începere din anul 1993. Evoluţia spre Uniunea Monetară a cerut eforturi deosebite din partea ţărilor membre.A fost o problemă dificilă, care a necesitat şi impune în continuare intense negocieri legate de armonizarea politicilor economice, unificarea reglementărilor fiscale, schimbarea legislaţiilor în 11

www.FMI.ro 16

LUCRARE DE LICENŢĂ

domeniu, crearea Sistemului Monetar European şi a unităţii de cont europene într-o primă etapă şi , în final, a unei monede unice.12 2.1 TRATATUL DE LA ROMA Obiectivul principal al Tratatului de la Roma a fost crearea unei organizaţii cu personalitate proprie, Comunitatea Economică Europeană (CEE) care „prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice a statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continua şi echilibrată, o stabilitate în creştere, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse intre statele pe care le reuneşte”13 Crearea Comunităţii Economice Europene, prin stabilirea unui pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice a statelor membre, a încercat să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţii economice a statelor membre, a activităţii economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate în creştere, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele ce le reuneşte. Realizarea obiectivelor a fost încredinţată celor patru instituţii create: Parlamentul Europei, Consiliul de Miniştri, Comisia Comunităţii Europene, Curtea de Justiţie:  crearea unei pieţe comune, care să asigure libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor;  apropierea legislaţiilor naţionale;  crearea unui Fond social european (îmbunătăţind posibilităţile de utilizare a populaţiei active şi creşterea nivelului de trăi);  constituirea unei Bănci Europene de Investiţii; Se prevedea şi o clauză de salvgardare (orice stat membru putea cere Comisiei Comunităţii să-i autorizeze adoptarea de măsuri excepţionale cu scopul de a restabili echilibrul). Din punct de vedere juridic CEE nu poate fi considerat un stat federal, ce impunea, statelor membre, renunţarea la o parte din dreptul de suveranitate în favoarea centrului, fapt ce rezultă din procedura prin intermediul căreia s-au adoptat deciziile comunitare. Se aplica „regula unanimităţii” – în problemele importante orice ţară are dreptul de veto. În cadrul Consiliului de Miniştri existau 76 voturi, din care majoritatea calificată era de 54: - Germania, Italia, Franţa, Marea Britanie aveau câte10 voturi fiecare; Spania 8 voturi,

12

Ignat, I - ”Uniunea Europeană - de la Piaţa Comună la moneda unică”. Bucureşti, Editura Economică, 2002. ***Traite instituant la Communaute Economique Europenne et documents annexes. Services des publications des Communaute Europeennes, 1963, p.15. 13

17

LUCRARE DE LICENŢĂ

Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia 5 voturi; Danemarca, Irlanda – 3; Luxemburg – 2 (sistemul nu a funcţionat în practică). În anul 1994 – CEE reprezenta 40% din comerţul mondial, la o suprafaţă de 2.368.150 Km2 şi o populaţie de 344 mil. locuitori. Eliminarea frontierelor economice a impus uniformitatea TVA-ului, pentru toate ţările CE, însă a făcut necesară şi realizarea unei Uniuni Monetare care va elimina pentru totdeauna nivelurile compensatorii ce tind să ajusteze cursurile de schimb afectate de devalorizări şi revalorizări ale monedelor naţionale. Avantajele integrării europene Dintre cele mai importante avantaje ale integrării economice pot fi menţionate:  economiile derivate din producţia de serie mare;  intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite;  atenuarea problemelor balanţelor de plăţi prin economisirea de devize convertibile;  posibilitatea de a dezvolta anumite activităţi care nu pot fi abordate în mod eficient de către anumite ţări în mod individual, datorită limitării pieţelor lor;  creşterea puterii de negociere în raport cu ţările terţe sau faţă de alte grupuri regionale;  formularea mai coerentă a politicii economice naţionale; 

necesitatea de a introduce, pe termen mediu şi lung, reforme structurale care în

contextul unui statu-quo naţional pot fi amânate; Fr. Peroux aprecia că,” s-ar putea foarte bine ca integrarea să opereze în beneficiul unui spaţiu integrat relativ puternic şi activ şi în detrimentul unui spaţiu integrat relativ slab şi pasiv”.14  posibilitatea de a obţine, pe baza unui rapid proces de integrare, o accelerare a dezvoltării economice şi a unui nivel mai ridicat de utilizare a factorilor de producţie. 2.2 RAPORTUL WERNER În 1968 – primul ministru luxemburghez Werner a propus un plan de acţiune care viza trecerea la cursuri de schimb fixe între ţările CEE, o unitate de cont europeană şi crearea unui Fond Monetar European.

14

Perroux, Fr - L′integration et l′echec de la the′orie traditionelles des e′changes exte′rieurs, Economie applique ′e, vol 21, nr.2, 1968, p.386. 18

LUCRARE DE LICENŢĂ

La întâlnirea la nivel înalt din decembrie 1969 Haga, s-a lansat ideea unei Uniuni Monetare şi Economice Europene în două etape: 15 § I etapă –10 ani - armonizarea politicilor economice pe termen scurt şi definirea comună a obiectivelor pe termen mediu; § A II-a etapă, crearea unui fond de rezervă european la care ţările membre vor transfera rezervele lor monetare. Au existat două şcoli de gândire economică cu privire la această teză, cu largi implicaţii în istoria integrării monetare europene: 

ţări “economiste” (Germania, Olanda) considerau că armonizarea politicilor naţionale

reprezintă o preferinţă pentru o mai bună coordonare monetară, astfel statele membre cu importante active în balanţa de plăţi s-ar fi văzut forţate să finanţeze în mod automat ţările cu deficite, fără ca ultimele să fie capabile să-şi disciplineze politicile lor economice şi monetare; 

ţări “monetariste” (Belgia, Franţa, Luxemburg) susţineau că programul de integrare

monetară trebuie să impună suficientă presiune asupra guvernelor pentru a coordona politicile lor economice. Raportul Werner,

prezentat în decembrie 1970 Consiliului Ministerial şi Comisiei

Executive venea cu o serie de propuneri vizând convergenţa politicilor economice şi integrarea monetară: •

armonizarea politicilor fiscale şi financiare;

•

restrângerea limitelor de fluctuaţie între monedele ţărilor membre până se va

ajunge la raţe de schimb complet fixe, cu libertatea de mişcare a capitalului; 2.3 ŞARPELE MONETAR La 12 aprilie 1972, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, ţările CEE la acel moment, semnează la Basel un acord prin care convin ca, începând cu 24 aprilie 1972, ecartul dintre două monede europene participante să fie redus la 2,25%, deci marja de fluctuaţie era limitată la ±1,125%.16 Astfel este creat “şarpele monetar”, denumirea este dată de imaginea evoluţiei cursului monedelor europene.

15

Espana y la Union Europea. Los consecuencias del Tratado de Maastricht, Real Academia de Ciencias Morales y Politicas, Madrid, 1992, p. 229. 16 Turliuc, Vasile; Cocriş, Vasile; Boariu, Angela; Stoica, Ovidiu; Dorinescu, Vasile; Chirleşan, Dan – Monedă şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p.100.

19

LUCRARE DE LICENŢĂ

Acestea formează, în evoluţia lor, o linie ondulată („un şarpe”) care se încadrează într-un tunel ce reprezintă marjele de fluctuaţie autorizate de sistemul monetar internaţional. Şarpele în tunel se caracterizează printr-o fluctuaţie a monedelor europene faţa de $ SUA şi între ele, în anumite limite, respectiv: 4,5 % faţă de $ şi 2,25 % între ele. Astfel, există două tipuri de marje faţă de $ : inferioară şi superioară, care formează un tunel, iar în interiorul acestuia există o bandă de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene. Atunci când cursul de piaţă al unei monede se apropie de limitele stabilite este necesară intervenţia Băncii Centrale prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau oferite excedentar. Obligaţia băncilor centrale participante de a menţine cursurile fixe şi faţă de monedele europene a determinat apariţia unei noi probleme: ele aveau nevoie acum nu doar de rezerve valutare în dolari SUA (moneda internaţională recunoscută, care în orice caz s-ar fi regăsit în rezervele lor valutare), ci şi în monedele tuturor celorlalte ţări membre ale mecanismului şarpelui monetar, dintre care unele de importanţă nesemnificativă în comerţul mondial şi fără statut de monede internaţionale. În data de 16 martie 1973, la Conferinţa Monetară de la Paris, participanţii la mecanismul şarpelui monetar convin asupra unor modificări în modul de funcţionare, impuse de recentele schimbări produse în sistemul monetar internaţional. În condiţiile renunţării pe plan internaţional la cursurile fixe şi generalizării cursurilor flotante (din martie 1973), se renunţă la obligativitatea susţinerii cursului monedelor naţionale faţă de dolarul SUA – mai ales că acesta fusese din nou devalorizat, la 12 februarie 1973 – dar rămâne valabilă obligaţia fluctuării concentrate a cursurilor monedelor europene: dispare tunelul în care fluctua “şarpele monetar” şi începe cea de-a doua etapă a şarpelui monetar, “şarpele fără tunel”.17

Şarpele în tunel

17

Dardac, Nicolae; Vâşcu, Teodora – Monedă – Credit, Editura ASE, 2002, pag 70.

Bandă de variaţie în raport cu dolarul

Bandă de variaţie în raport cu monedele 20 europene

2.25 %

1.25 %

LUCRARE DE LICENŢĂ

Figura 2.1 – A doua etapă a şarpelui monetar denumită „ Şarpele în tunel” Întrucât menţinerea cursului monedelor naţionale în limitele stabilite se făcea uneori cu dificultate şi cu preţul unor grave tensiuni monetare interne, când revizuirile de parităţi nu au fost suficiente, autorităţile monetare au fost nevoite să apeleze chiar la măsura extremă a retragerii monedei naţionale din sistem. Şarpele monetar nu a asigurat stabilitatea dorită nici pentru monedele care au rămas fidele sistemului. Marca germană a fost reevaluată de patru ori, guldenul olandez a făcut obiectul a două reevaluări, iar francul belgian a fost reevaluat o singură dată. Înainte de renunţarea la şarpele monetar, în sistem mai rămaseră doar cinci monede comunitare: marca germană, guldenul olandez, francul belgian, cel luxemburghez şi coroana daneză. Absenţa coordonării între ţări a transformat şarpele monetar într-un recul al integrării europene, la dispariţia sa ţările fiind mai departe de uniunea monetară decât fuseseră cu câţiva ani înainte. În acest mod, se poate explica de ce în anul 1979, ţările europene încearcă o altă modalitate de asigurare a stabilităţii monetare, cu ajutorul unui nou sistem. 2.4 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN Dificultăţile „şarpelui monetar” au condus autorităţile monetare europene spre căutarea unei zone de stabilitate monetară. Consiliul European de la Copenhaga, din 7 – 8 aprilie 1978, şi cel de la Bremen din 6 – 7 iulie, acelaşi an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost adoptate de Consiliul European de la Bruxelles, în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a fost decisă la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franţa, Germania, Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg şi apoi Anglia.

21

LUCRARE DE LICENŢĂ

Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU şi redefinirea cursurilor pivot ale monedelor faţă de ECU, precum şi pe un mecanism de intervenţii pe piaţa valutară. Între şarpele monetar şi sistemul monetar european există o serie de asemănări şi deosebiri: Asemănări : •

presupun o participare voluntară;

•

principalul obiectiv este identic: crearea unei zone de stabilitate monetară;

•

obligaţiile asumate de un stat membru sunt similare: menţinerea unui sistem de cursuri fixe prin intervenţia pe piaţă a băncilor centrale; Deosebiri, care pun în evidenţă superioritatea SME:

•

apariţia ECU şi rolul central pe care îl va juca în SME; • existenţa unui indicator de divergenţă care declanşează intervenţiile băncilor centrale pe piaţă; • instituţionalizarea şi perfecţionarea sprijinului destinat intervenţiei pe piaţa pentru menţinerea cursului în limitele prestabilite; Denumirea monedei ECU provine de la denumirea engleză European Currency Unit şi evocă o monedă franceză veche confecţionată din aur, care a circulat în Franţa, în secolul al XIII-lea şi care era rezervată numai marilor demnitari. 18 Unitatea de cont europeană primeşte numele de ECU şi a reprezentat elementul central al SME. ECU19 devine instrument de reglementare între băncile centrale, valoare de rezervă şi valoare de schimb contra numerar, în cadrul noului mecanism de plăţi şi credit. Moneda ECU era construită pornind de la un coş de monede al ţărilor participante la sistem iar ponderea fiecăreia în definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de volumul schimburilor comerciale. Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs central denumit „pivot”, între fiecare monedă şi ECU. Marja de fluctuare între monede pe de o parte şi între acestea şi ECU era de 2,25%. Folosind metoda cursurilor încrucişate, plecând de la cursurile-pivot faţă de ECU, se obţineau cursurile-pivot bilaterale ale fiecărei monede din sistem faţă de celelalte monede participante. 18

Basno, Cezar; Dardac, Nicolae; Floricel, Constantin – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995. 19 După unele accepţiuni, de orientare franceză, denumirea ECU provine de la o veche moneda franceză - „e′cu”. 22

LUCRARE DE LICENŢĂ

Ansamblul cursurilor-pivot bilaterale era numit grilă de parităţi. Aplicând marja de fluctuaţie autorizată, de ±2,25% la cursul pivot bilateral, se obţin cursurile-limită de intervenţie pentru fiecare monedă faţă de celelalte. Cursul efectiv, de piaţă, putea varia între aceste limite. ECU este, deci, o monedă cu valoare variabilă, în funcţie de fluctuaţia cursului de schimb al monedelor europene. Marja de fluctuaţie de ±2,25% nu a fost unică. Iniţial, s-a adoptat decizia ca ţările membre ale Comunităţii Europene care nu făceau parte din mecanismul şarpelui monetar la desfiinţarea sa pot să opteze temporar pentru o marjă lărgită de ±6%, aceasta urmând să fie redusă treptat, pe măsură ce acest lucru va fi permis de situaţia economică. Lira italiană a beneficiat de o marjă de fluctuaţie de 6% până în ianuarie 1990. Lira sterlină a acceptat să participe la mecanismul de schimb în octombrie 1990, iar escudo-ul portughez, în aprilie 1992. Conform prevederilor Tratatului de la Maastricht, compoziţia ECU a fost îngheţată, numărul monedelor din coş rămânând limitat la 12 până la trecerea la euro. Creat, în 1973, Fondul european de cooperare monetară (FECOM) a constituit un organism de compensare multilaterală între băncile centrale europene, prin acordarea de credite pe termen scurt. Contribuţia băncilor centrale la fond era reprezentată de 20 % din rezervele în aur şi $ ale ţărilor respective. Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în momentul în care o monedă atingea 75% din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia oficială. Acest nivel de intervenţie a fost desemnat cu termenul de prag de divergenţă, sau semnal de alarmă. Sistemul monetar european s-a caracterizat printr-o superioritate, comparativ cu mecanismul „şarpelui monetar”, prin posibilitatea de realiniere a cursului şi prin intervenţia fondului FECOM, în susţinerea cursurilor. Deşi a fost categoric mai elaborat, fiind superior şarpelui monetar – dovada şi longevitatea sa – SME nu a fost scutit de crize, unele punându-i în pericol chiar existenţa. Totodată, s-a procedat la reconsiderarea raportului dintre ECU şi $, de fiecare dată când necesităţile au impus asemenea redefiniri. În cadrul funcţionării sale, Sistemul Monetar European a manifestat o serie de limite, considerate drept costuri, care pot fi menţionate astfel: - practicarea unor rate sporite ale dobânzii, ceea ce a frânat accesul întreprinderilor la finanţarea pe calea creditului, conducând la descalificarea unor importante proiecte de investiţii; 23

LUCRARE DE LICENŢĂ

- practicarea cursurilor de schimb fixe, ceea ce provoca reacţii din partea autorităţilor monetare ale ţărilor membre, atunci când sporea oferta de monedă dintr-o ţară, cu scopul relansării economiei. Din acest motiv, relansările monetare care antrenau devalorizări ale unei monede faţă de celelalte erau realizate cu maximă prudenţă, în vederea respectării politicilor restrictive ale sistemului; - alinierea politicilor economice ale ţătilor membre la cea a Germaniei şi trecerea de la sistemul de cursuri fixe ajustabile la cursuri fixe rigide au marcat o nouă tendinţă în evoluţia SME, în anii ’80. În anul 1987 au fost redefinite obligaţiile ţărilor europene în domeniul cursurilor, astfel că moneda ECU a devenit un instrument de reglare între băncile centrale. Ca urmare, până în anul 1992, SME a cunoscut o perioadă de stabilitate lipsită de ajustări monetare; - criza economică şi reunificarea Germaniei au antrenat, la începutul 1990, creşterea ratei dobânzii, marca s-a apreciat considerabil, iar lira italiană şi lira sterlină au părăsit temporar SME (în 1992), ceea ce a condus la lărgirea marjelor de fluctuaţie la ±15 % (în august 1993). Ca urmare a acestei evoluţii, ţările membre şi-au manifestat dorinţa de accentuare a coordonării politicilor monetare şi de reducere a marjelor de fluctuaţie între monede, ceea ce a permis conturarea ideii de monedă unică.20 Funcţionarea sistemului a fost afectată de speculaţiile care s-au manifestat în anii 1992 şi 1993. În septembrie 1992 lira italiană şi lira sterlină părăsesc sistemul, iar ulterior escudo-ul şi peseta. Slăbiciunile SME au fost evidenţiate de efectele reunificării germane: marca germană, al cărei curs a crescut foarte mult în raport cu toate monedele europene, dar şi faţă de dolarul SUA a fost „beneficiara”, pe termen scurt, a crizei monetare amintite. În vara anului 1993, atacurile contra francului francez au condus la încercări de salvare ale SME prin lărgirea marjelor de fluctuaţie de la ±2,25% la ±15%. În acest mod nu se mai putea vorbi de o fixitate a cursurilor de schimb între monedele europene. Din acest moment – la o asemenea marjă de variaţie “generoasă” – problemele SME au încetat, marja de variaţie fiind ulterior permanentizată.

20

Barbu, Teodora; Dardac, Nicolae – Monedă, Bănci şi Politici monetare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 144.

24

LUCRARE DE LICENŢĂ

3. ASPECTE ALE FUNCŢIONĂRII EUROSISTEMULUI

3.1 PRINCIPII GENERALE Prin semnarea Tratatului de la Maastricht, s-a decis realizarea Uniunii Economice şi Monetare, care se bazează pe două concepte: • coordonarea politicilor economice naţionale şi • existenţa unei instituţii monetare independente, şi anume Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Sistemul e independent, el neputând primi instrucţiuni din partea statelor membre sau a instituţiilor comunitare.El a fost constituit formal la data de 1.06.1998 şi a început să funcţioneze odată cu 1.01.1999. Sistemul European al Băncii Centrale este compus din: 

Banca Centrală Europeană (BCE)



Băncile Centrale Naţionale (BCN) ale tuturor statelor membre Uniunii Europene

indiferent dacă acestea au adoptat sau nu moneda unică. S-au creat două zone : a) Eurosistemul- include BCE şi Băncile Centrale Naţionale ale acelor state membre care au adoptat euro (12 state ale UE). b) SEBC ce cuprinde Eurosistemul şi se extinde pe teritoriul acestuia(15 state membre ale Uniunii Europene. Principiile generale ale SEBC sunt : 1. Federalismul- reprezintă sistemul SEBC şi este un sistem de tip federal unde deciziile sunt luate în mod colegial şi central în cadrul Băncii Centrale Europene;

25

LUCRARE DE LICENŢĂ

2. Independenţa -SEBC este independent faţă de puterea politică şi are patru forme: • Independenţa instituţională - interzice acceptarea de instrucţiuni ce nu aparţin sferei SEBC. • Independenţa personală - decurge din statutul decidenţilor. • Independenţa funcţională- obligaţia de a stăpâni inflaţia. • Independenţa financiară- provine din capitalul şi din resursele proprii ale SEBC-ului. 3. Obiectivul de stabilitate a preţurilor; 4. Subsidiaritatea- de unde rezultă metoda de repartiţie a competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre; 5. Transparenţa- arată independenţa Sistemului European al Băncilor Centrale ; îi conferă o obligaţie de transparenţă vis-a-vis de statele membre; 6. Responsabilitatea în a atinge obiectivele de stabilitate a preţurilor pe care Tratatul le-a fixat; 7. Cooperarea în sânul Uniunii Europene ; 8. Comunicarea spre exterior a Băncilor Centrale Europene ; Sarcinile de bază ale Sistemului European al Băncilor Centrale sunt : •

definirea şi implementarea politicii monetare a comunităţii pentru zona euro;

•

efectuarea operaţiunilor valutare;

•

deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor din zona euro;

•

promovarea funcţionării în bune condiţii a sistemelor de plăţi. Alte sarcini ale SEBC:

•

BCE are dreptul exclusiv de autorizare a emiterii de bancnote în zona euro;

•

În cooperare cu băncile centrale naţionale, BCE colectează informaţiile statistice

necesare îndeplinirii sarcinilor sale, fie de la autorităţile naţionale fie direct de la agenţii economici; •

SEBC contribuie la aplicarea adecvată a politicilor elaborate de autorităţile competente

în domeniul supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit şi al stabilităţii sistemului financiar;

26

LUCRARE DE LICENŢĂ •

BCE cooperează cu instituţiile sau organismele comunitare şi cu autorităţile competente

din statele membre sau din terţe ţări şi cu organizaţiile internaţionale, având în vedere sarcinile atribuite Eurosistemului. 3.2 CONSTITUIREA SISTEMULUI EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE Crearea Uniunii Economice şi Monetare a fost un proiect al Uniunii Europene încă de la sfârşitul anilor 1960. În 1969, Summitul European de la Haga transformă UEM într-un obiectiv oficial. Raportul Werner, din 1970, prezenta un plan pentru atingerea obiectivului Uniunii Economice si Monetare, plan ce urma să se desfăşoare într-un interval de 10 ani. Însă, datorită crizelor petroliere, divergenţelor de politică economică şi slăbiciunii dolarului, acţiunile de articulare a monedelor naţionale într-un soi de “sarpe monetar” au fost limitate la un aranjament în acest sens între Germania, Danemarca şi ţările Benelux.21 În 1979, procesul a fost relansat prin crearea Sistemului Monetar European (SME), ce reprezenta un exemplu nemaiîntâlnit de cooperare în domeniul monetar. Sistemul era construit pe principiul unor rate de schimb stabile dar ajustabile, bazate pe existenţa unei serii de rate centrale determinate prin comparaţie cu ECU, acesta din urma reprezentând o nouă valoare calculată ca medie a monedelor participante. Până în momentul negocierii Tratatului de la Maastricht (1990-1991), SME era privit ca un succes atât de către economişti, cât şi de către politicieni. Volatilitatea ratelor de schimb între monedele europene fusese redusă substanţial: între 1979 si 1985 ea ajunsese la jumătatea valorii din perioada 1975 -1979, şi a continuat să se înjumătăţească în perioada 1986 -1989. Scăderea şi, în acelaşi timp, convergenţa dintre rata inflaţiei şi rata dobânzii pe termen lung au contribuit şi ele la succesul SME. Succesul SME a reprezentat un cadru deosebit de favorabil pentru discuţiile privitoare la Uniunea Economică şi Monetară, ce au fost reluate dupa 1985, cu UEM apărând din ce în ce mai mult în ipostaza unei etape necesare pentru finalizarea pieţei unice. În 1988, Consiliul European de la Hanovra a confirmat obiectivul realizării progresive a Uniunii Economice şi Monetare şi a înfiinţat un comitet condus de Jacques Delors, preşedintele de atunci al Comisiei Europene, pentru a studia şi a propune etapele concrete ale acestei uniuni. Delors a recomandat un plan în trei etape, ce avea ca obiectiv mărirea coordonării dintre politicile economice şi monetare, crearea unei monede europene şi a unei Bănci Centrale Europene. 21

Gruescu, Ramona; Nanu, Roxana - Uniunea Economică şi Monetară, Reprografia Universităţii din Craiova, 2001, p.99. 27

LUCRARE DE LICENŢĂ

Uniunea Economică şi Monetară (UEM) este zona utilizând o singură monedă din cadrul pieţei unice a Uniunii Europene, piaţa caracterizată prin circulaţia fără restricţii a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalului. Această zonă asigură cadrul pentru stabilitatea şi creşterea economică şi se caracterizează prin existenţa unei bănci centrale independente, precum şi a obligaţiilor legale asumate de statele participante de a avea politici economice naţionale riguroase şi de a-şi coordona strâns aceste politici.22

I.PRIMA FAZĂ A UEM: 1 IULIE 1990- IANUARIE 1994 Pe baza raportului Delors, Consiliul European de la Madrid (1989) a decis ca prima etapă a UEM sa înceapă în iulie 1990, prin liberalizarea fluxurilor de capital între membrii Comunităţii Europene. Această etapă s-a axat pe:  Întărirea uniunii economice prin măsuri de desăvârşire a pieţei unice interne.  Dezvoltarea coordonarii politicilor economice  Extinderea la toate monedele ţărilor comunitare a mecanismului SME şi lărgirea rolului ECU.  Negocierea şi aprobarea Tratatului Uniunii. II. A DOUA FAZĂ A UEM: 1 IANUARIE 1994- 31 DECEMBRIE 199923 La 1 ianuarie 1994 a fost înfiinţat Institutului Monetar European(IME), cu sediul la Frankfurt pe Main. Cele două misiuni principale ale IME constau în: 

întărirea cooperării între băncile centrale europene şi coordonarea politicilor monetare;

 asigurarea pregătirii necesare instaurării SEBC, conducerea politicii monetare unice şi crearea unei monede unice. IME era format din guvernatorii bancilor centrale ale tarilor UE. În acest sens, IME a fost instanţa unde au avut loc consultaţiile şi schimburile de informaţii în legătură cu politicile de urmat. În plus, el a precizat cadrul reglementar, organizaţional şi logistic de care SEBC va avea

22

Gruescu, Ramona; Nanu, Roxana - Uniunea Economică şi Monetară. Reprografia Universităţii din Craiova, 2001, p.115 23 Pîrvu, Gheorghe – Economie Europeană, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.151.

28

LUCRARE DE LICENŢĂ

nevoie pentru a-si îndeplini misiunile în a treia fază. La 1 iunie 1998 va deveni Banca Centrală Europeană. Prioritatea în aceasta fază este dată urmăririi îndeplinirii condiţiilor de convergentă monetară şi bugetară. Sunt stabilite, astfel,prin Tratatul de la Maastricht, patru criterii de convergentă: - stabilitatea preţurilor, în sensul că rata inflaţiei nu trebuia să depăşească cu mai mult de 1,5% din media celor trei state cu cea mai mica inflatie; - rata dobânzii nu trebuia să varieze cu mai mult de 2% fată de media celor trei state cu cele mai scăzute rate ale dobânzilor pe termen lung; - deficitul public din PIB nu trebuia să depaseasca 3% , iar datoria publică să fie mai mică decât 60% din PIB; - participarea la mecanismul de cursuri fixe al SME- moneda naţională să fi făcut parte dintr-un mecanism de cursuri fixe cel puţin doi ani. În decembrie 1995, Consiliul European hotărăşte că moneda unică se va numi Euro şi fixează datele de 1.01.1999 pentru introducerea lui în tranzacţiile valutare. În decembrie 1996, IME a prezentat Consiliului European, apoi publicului seria de machete de bancnote euro înainte de a fi puse în circulaţie la 1.01.2002. În iunie 1997, Consiliul European aprobă termenii Pactului de Stabilitate şi Creştere, crearea unui nou mecanism al ratei de schimb pentru monedele neparticipante la zona Euro şi reglementările stabilind cadrul legal al Euro. În martie 1998: Comisia Europeană şi Institutul Monetar European raportează în ceea ce priveşte atingerea convergenţei economice de către statele membre UE, potrivit criteriilor stabilite în Tratat. Comisia recomandă 11 ţări care să participe la zona Euro; La 2 mai 1998: Consiliul European hotărăşte ca zona Euro să fie formată din cele 11 state propuse de Comisie, şi anume: Belgia, Germania, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda; La 25 mai 1998, guvernele celor 11 state membre participante au numit preşedintele, vicepreşedintele şi alţi 4 membri ai Directoratului BCE.Numirile lor, valabile de la 1 iunie 1998, au determinat instaurarea BCE şi sfârşitul misiunii IME.Banca Centrală Europeană va forma, împreună cu băncile naţionale, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). A doua etapă s-a încheiat în decembrie 1998. III. A TREIA FAZĂ A UEM: 1999- 2001

29

LUCRARE DE LICENŢĂ

La 1 ianuarie 1999, Consiliul Uniunii Europene fixează irevocabilă a ratelor de schimb ale monedelor ţărilor participante şi punerea în practică a unei politici monetare unice sub responsabilitatea BCE. La 1 ianuarie 2001, numarul statelor membre participante a crescut la 12, incluzându-se şi Grecia. De la această dată, Banca Greciei face parte din Eurosistem, îndeplinind criteriile de convergenţă.

3.3 MONEDA UNICĂ A EUROPEI : EURO La 1 ianuarie 1999 se lansează oficial moneda unică europeană, Euro, adoptată de 11 ţări: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania. La 1 ianuarie 2001, la acestea se adaugă şi Grecia 24. Aceste 12 ţări constituie zona euro. Danemarca, Suedia şi Regatul Unit, membre ale UE, n-au adoptat euro. Semnul pentru moneda unică arată ca un E cu două linii orizontale, clar marcate ( €). A fost inspirat de litera greacă Epsilon, ca referinţă la leagănul civilizaţiei europene şi la prima literă din cuvântul “Europa”. Liniile paralele reprezintă stabilitatea Euro. BCE trebuie să menţină stabilitatea preţurilor în ansamblul zonei euro→ BCE şi Băncile Centrale Naţionale ale ţărilor zonei euro adoptă o politică monetară unică axată pe stabilitate. Ţările care doresc adoptarea unei monede unice trebuiau să satisfacă anumite criterii economice: nivel scăzut de inflaţie, finanţe publice, rate de dobândă scăzute şi raţe de schimb scăzute.25 În plus, ele trebuie să garanteze independenţa băncilor lor centrale naţionale faţă de puterea politică. Respectarea acestor criterii de convergenţă= criterii de la Maastricht, a determinat un fundament solid al noii monede, înainte de lansare.Bancnotele şi monedele euro au fost introduse în circulaţie la 1 ianuarie 2002. 3.3.1 Analiza monedei euro Baterea monedei proprii naţionale26 reprezintă unul dintre atributele esenţiale ale suveranităţii statelor independente, prevăzut în Constituţie, iar renunţarea în condiţii de bunăvoie la un asemenea atribut de către un grup de state atât de numeros, unele dintre ele cu monede foarte puternice, reprezintă un eveniment inedit în istorie. 24

Sută, Nicolae – Integrare Economică Europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 137. Cociuban, Aristide – Piaţa Unică Europeană – cele patru libertăţi fundamentale, ESEN, IEM, Bucureşti, 2002,pag.106. 26 www.BNR.ro 25

30

LUCRARE DE LICENŢĂ

Dincolo de toate acestea există şi o dimensiune simbol foarte puternică, însemnătatea politică a monedei europene. Pentru prima dată, unul dintre elementele constitutive ale identităţii naţionale dispare. Un tarif vamal şi o politică agricolă nu sunt elemente ale identităţii naţionale, însă moneda este unul dintre simbolurile de unitate naţională, de imagine a colectivităţii. Moneda europeană nu va adăugă un simbol de unitate europeană simbolului naţional menţinut, ci se va substitui acestuia. O monedă este internaţională atunci când este folosită în afara zonei în care este legală sau când fracţiile şi multiplii ei sunt limitate în altă parte. Practică derivării şi imitării a promovat o continuitate universală asupra zonei monetare şi istoriei Sistemului Monetar Internaţional. Încrederea în stabilitatea unei monede la nivel internaţional este cheia caracteristică. Dar stabilitatea depinde de mai mulţi factori: - mărimea suprafeţei tranzacţiilor, - stabilitatea politicii monetare, - absenţa controlului, - puterea şi continuitatea statului, - valoarea de revenire. Mărimea pieţei şi lăţimea ei sunt o măsură a gradului în care o monedă poate fi exploatată economic prin caracteristicile intriseci ale banului. Cu cât este mai largă suprafaţa tranziţiei, cu atât moneda este mai capabilă să acţioneze ca o pernă împotriva şocurilor. Cu cât este mai mare spaţiul de operare a unei singure monede, cu atât mai bine poate acţiona pentru aplanarea şocului. Mărimea producerii stabilităţii şi stabilitatea duce la creşterea atractivităţii monedei. Cu cât este mai mare domeniul de tranzacţii, cu atât moneda are lichiditate mai mare deoarece cu atât mai puţin şocurile particulare vor afecta preţul. O monedă ce reprezintă banul pentru 100 de milioane de oameni are o lichiditate de 10 ori mai mare decât cea pentru 10 milioane de oameni. Prin lansarea euro, politica monetară va fi o politică comunitară, iar emisiunea monetară se va face în limitele stabilite de Banca Centrală Europeană. Băncile comerciale nu vor fi supravegheate de B.C.E., transformarea B.C.E. în împrumutător de ultimă instanţă, de asemenea unul foarte plauzibil. Dezideratul de stabilitate al B.C.E. impune: - prevenirea speculaţiilor valutare; - coordonarea politicii monetare şi fiscale;

31

LUCRARE DE LICENŢĂ

- gestionarea eficientă a politicii valutare în scopul menţinerii stabilităţii cursului euro; - administrarea activelor financiare (prin agregatele monetare); - prevenirea riscului de neefectuare a plăţilor. În ceea ce priveşte speculaţiile valutare, legate de stabilirea ratelor de conversie, s-au stabilit mai multe scenarii de determinare a acestor rate: rata centrală, de exemplu, ce a dus în 1992 la un val masiv de speculaţii care s-a încheiat cu o criză Sistemul Monetar European. Alt scenariu a fost cel al determinării ratelor bilaterale pe baza fundamentelor economice, ceea ce ar încuraja speculaţiile între rata oficială şi cea de piaţă. Conform acestui scenariu o monedă ar fi putut fi tranzacţionata la o valoare mai mare sau mai mică în comparaţie cu banda ei de fluctuaţie, pentru că rata oficială ar fi putut fi asupra sau subevaluata. Prin fixarea definitivă şi irevocabilă a acestora în 1998, aceste tendinţe nu au dispărut, dar s-au concentrat asupra evoluţiei euro în raport cu alte monede şi asupra modului cum va fi receptata moneda unică de către cetăţeni (încrederea de care se va bucura euro). Pentru a se calma valurile speculative, B.C.E. va interveni ori de câte ori ponderea depozitelor într-o monedă va creşte în detrimentul depozitelor în altă monedă. Ieşirea unui stat din zona euro nu este prevăzută în Tratat. Un astfel de demers s-ar putea dovedi însă riscant şi costisitor. De asemenea, speculaţiile pot apărea între euro şi monedele europene din afara sistemului. Statele membre care au adoptat euro au renunţat la utilizarea instrumentelor politicii monetare, în principal a cursului de schimb şi a dobânzii, pentru ajustarea economiei pe termen scurt, atunci când, dintr-un motiv sau altul, aceasta a suferit un şoc.27 De exemplu, dacă un stat membru înregistrează o accentuare a deficitului contului curent al balanţei de plăţi, atunci poate deprecia moneda naţională şi/sau ridică nivelul dobânzilor. Ca urmare, importul şi accesul la credite vor deveni mai scumpe, cererea de valută va deveni mai mică, iar afluxul de capitaluri străine va creşte, atrase de o dobândă mai mare. Are loc o redresare a competitivităţii pierdute şi corectarea pe termen scurt a dezechilibrului de cont curent, este cauzat de slăbiciuni structurale ale economiei, atunci ajustarea pe termen scurt oferă timpul necesar pentru realizarea reformelor structurale care să atace cauzele de fond ale pierderii de competitivitate. Totodată a fost exclus accesul direct, privilegiat al statelor membre la resursele sistemului de credit pentru finanţarea deficitului bugetar. Mai mult, statele membre sunt obligate să aplice o disciplină bugetară riguroasă şi să coordoneze politicile economice naţionale. 27

Turliuc V - Politici monetare, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pag.133

32

LUCRARE DE LICENŢĂ

Debutul euro pe piaţa internaţională s-a prevăzut să fie unul moderat, ne caracterizat de volatilitate ridicată. Totuşi, evoluţia euro, de la lansarea efectivă şi până în prezent, a fost marcată de evoluţii interesante, care au debutat practic cu "prăbuşirea" monedei europene în raport cu dolarul mai mulţi ani, pentru a ne oferi în ultima vreme un eveniment surprinzător, care a condus practic la un echilibru între cele 2 monede sub impactul unui panel interesant de factori dominanţi. Pentru asigurarea atractivităţii euro şi asigurarea cadrului tehnic pentru implementarea să, a fost dezvoltat sistemul de facilitare a circulaţiei plăţilor, TARGET (Trans European Automated Real Time Gross Settlement Expres Transfer System). Acest sistem de mijloace de plată leagă din 1999 printr-o infrastructură comună sistemele naţionale de circulaţie a plăţilor ce aparţine băncilor centrale. TARGET realizează o reţea între sistemele de circulaţie a plăţilor naţionale pentru a sprijini dezvoltarea afacerilor în euro la nivel supranaţional comunitar. Acest sistem este în concurenţă cu alte sisteme şi este de un real folos IMM-urilor. Prin euro ţările nu vor mai avea posibilitatea de a stabili sau a alege rata inflaţiei la nivelul dorit deoarece aceasta va fi fixată de BCE. Aşadar rata inflaţiei nu va mai putea fi folosită ca instrument macroeconomic de înlăturare a unor dezechilibre şi şocuri economice. În majoritatea ţărilor rata inflaţiei era folosită de Guvern pentru finanţarea bugetului de stat. Guvernele nu-şi vor mai putea finanţa pe termen scurt bugetele prin emisiune monetară, iar modificarea preţurilor prin inflaţie sau deflaţie nu vor mai putea fi compensate prin cursul de schimb şi se va ajunge la modificări ale cererii în comerţul internaţional. Diferitele economii naţionale ale zonei nu pot evolua sincron, deşi elanul insuflat prin UEM în termeni de politica monetară şi de schimburi externe ar trebui să fie benefic pentru toate ţările; dacă privim ratele de creştere anuale se observă că este destul de prematur să se vorbească de convergenţă ciclurilor conjuncturale; în realitate creşterea economică a ţărilor situate la nivelul performanţelor Uniunii (Italia, Spania, Portugalia) este superioară celei înregistrate în prezent în ţări ca Germania sau Franţa. La acestea se adăugă şi problemele structurale cu care sunt confruntate anumite ţări ale acestei zone. Cu siguranţă reducerea diferenţelor de salarii care rezultă va duce pe termen mediu şi scurt la o armonizare a nivelurilor de viaţă, însă pe termen scurt, acesta situaţie drept consecinţă a creşterii presiunii asupra politicii fiscale în vederea ajungerii la o stabilitate a conjuncturii. Stabilitatea preţurilor, dezideratul principal al UEM, nu este posibilă în absenţa unei stabilităţi reale a monedei unice europene. Un aspect important în această ecuaţie îl reprezintă gradul de lichiditate al activelor financiare europene. Un punct de plecare îl poate constitui 33

LUCRARE DE LICENŢĂ

agregatul monetar care permite reflectarea evoluţiei sistemului financiar şi al economiei în ansamblul său. Sistemul monetar euro propune trei agregate monetare. Într-un sistem de tip UEM, băncile centrale îşi creează o anumită poziţie de monopol fiind creatoare de lichidităţi. Dublul rol al bazei monetare, de decontare şi de plată, determina, ca urmare a aplicării ratelor dobânzii pe termen scurt, o volatilitate crescută a acestui instrument de analiza monetară. Prin eliminarea riscului valutar apare aşa-numitul fenomen "Risko-Pooling" (atunci când un producător încheie un contract la un preţ fixat într-o monedă străină, nu poate fi sigur, în cazul cursurilor flexibile, care va fi câştigul sau convertibilitatea în moneda naţională). Prin eliminareafluctuatiilor cursului valutar, care atrage după sine riscuri în obţinerea profitului în cadrul comerţului internaţional, se realizează prin "Risko-Pooling" reducerea riscului determinat de oscilaţiile cererii de bani28. Prin moneda unică cererea de bani din economie va fi stabilă, iar tendinţele contrare ale cererilor de bani dintre ţări se vor compensa reciproc. Un factor favorizat de Uniunea Monetară Europeană susţinea includerea pensiei nefinanţate în calculul deficitului bugetar; acest factor este important mai ales în cazul unor ţări din UE, cum ar fi Germania şi Franţa. Dacă se permite finanţarea acestor planuri în deficitul de cont curent, deficitele bugetare ale tuturor ţărilor vor fi mai mari, dar impactul este foarte diferit. 3.3.2 Avantajele monedei euro "Euro reprezintă cel mai bun candidat pentru rolul de monedă unică, neputând fi înlocuită cu nici o altă monedă oricare ar fi tentaţia pe termen scurt", spunea Jacques Delors. O monedă unică europeană permite, în primul rând, să surmonteze fragmentarea actuală a pieţei interne şi deci să-şi întărească poziţia faţă de concurenţă internaţională. Moneda unică asigura o mai mare transparentă a costurilor şi preţurilor, care devin comparabile în toată comunitatea, da un nou impuls concurenţei.29 Pe de altă parte moneda unică are avantaje pentru voiajori, turişti sau oameni de afaceri că nu suporta costurile de tranzacţie pe care le fac de fiecare dată, schimbul de devize. Se ştie că un cetăţean care vizitează un stat membru UE şi schimbă monedă de fiecare dată, pierde circa 45% din valoarea banilor săi, din cauza costurilor de tranzacţie sau schimburilor de devize repetate. 28 29

Turliuc V - Politici monetare. Editura Polirom, Iaşi, 2002, pag. 134. Dănilă, Nicolae – Euro – bipolarizarea monetară, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 89.

34

LUCRARE DE LICENŢĂ

În fine, o monedă comună economică pentru întreprindere presupune cheltuieli de acoperire a riscului de schimb, cheltuieli care se fac în prezent pentru a se proteja de fluctuaţiile monetare; întreprinderile ce realizează tranzacţii comerciale în mai multe state membre pot înlătura astfel costurile administrative legate de schimburile de monede, inclusiv risipă de timp. S-a mai apreciat că, atunci când exporta, micile întreprinderi trebuie să facă faţă unor cheltuieli de schimb de 10 ori mai mari decât cele multinaţionale, care pot opera compensări între vânzările şi cumpărările lor în străinătate şi să obţină astfel taxele cele mai favorabile pentru operaţiunile lor de schimb. Riscul ratei de schimb. În mediul internaţional al afacerilor, deciziile luate astăzi sunt adesea afectate negativ de viitoarele modificări ale ratelor de schimb. Atunci când compania germană BMW investeşte 100 milioane de dolari pentru a-şi spori echipa de vânzări din Franţa, estimarea pe care ea o face în ceea ce priveşte profitabilitatea investiţiei se învârte în jurul ratei estimate de schimb între marca germană şi francul francez. Dacă francul se va deprecia puternic după efectuarea investiţiei, atunci vânzările companiei BMW în Franţa (care sunt colectate în franci) se vor transforma dintr-o dată în mai puţine mărci pentru compania – mama din München, făcând astfel că investiţia să fie mai puţin atractivă sau chiar neprofitabila. Prin urmare, cu cât sunt mai puţin previzibile ratele de schimb, cu atât sunt mai riscante investiţiile străine şi cu atât este mai puţin probabil că aceste companii să obţină o creştere pe pieţele externe. Euro, datorită faptului că înlocuieşte monedele naţionale de genul mărcii şi francului, elimina complet riscul legat de raţă de schimb dintre monedele participante. Acesta va reprezenta un avantaj pentru investiţiile internaţionale în zona Euro. Riscul legat de raţă de schimb este potenţial neplăcut pentru orice consumator, producător sau investitor care astăzi ia o decizie economică ce implică o plată sau furnizarea unui bun sau a unui serviciu la o dată ulterioară. Costurile tranzacţiilor. Turiştii care îşi planificau excursii în Europa înainte de introducerea euro s-au confruntat cu inconvenientele şi costurile mai multor monede, fiecare dintre acestea fiind recunoscută de un mic segment geografic din Uniunea Europeană şi fiecare putând fi schimbată numai prin intermediul băncilor, al caselor de schimb valutar, al birourilor de turism şi al companiilor de cărţi de credit în schimbul unor taxe. Aceste taxe se prezintă sub forma unor comisioane fixe, precum şi sub forma diferenţei dintre preţurile de cumpărare şi preţurile de vânzare pentru orice monedă dată.30

30

Brociner, Andrew - Europa monetară, SME, UEM, moneda unică, Institutul European, 1999, pag. 38.

35

LUCRARE DE LICENŢĂ

Inima economică a zonei euro include zeci de mii de tranzacţii dintr-o deviză în alta, în fiecare zi. Un studiu al Comisiei Europene estimează că, înainte de introducerea euro, întreprinderile din Europa au convertit anual 7,7 trilioane de dolari dintr-o deviză a Uniunii Europene într-alta, plătind 12,8 miliarde dolari drept cheltuieli de conversie, adică 0,4 procente din Produsul Intern Brut al Uniunii Europene. Aceste costuri sunt acute în special pentru companiile din ţările mici, care au pieţe de schimb lipsite de lichiditate şi sisteme bancare nesofisticate. Transparenţa preţurilor. O monedă unică face mai evidente diferenţele de preţ dintre bunurile, serviciile şi salariile din ţări diferite, îmbunătăţind astfel competiţia dintre pieţe. În absenţa euro, consumatorii din zona monedei unice au descoperit că este dificil şi oarecum obositor să compare preţurile computerelor, uneltelor, materialelor de construcţii, automobilelor, serviciilor de consultanţă sau ale furnizorilor generali de dincolo de frontierele naţionale. Unii observatori pretind că euro va elimina diferenţele de preţ de pe continent pentru produsele şi serviciile identice: “O sticlă de Coca Cola în Belgia va trebui să coste tot atâta cât în Franţa “. Aceste afirmaţii sunt total incorecte. Preţurile sunt stabilite ca urmare a interacţiunii complexe dintre ofertă, cerere şi reglementări, într-o largă varietate de medii competitive. Introducerea unei monede comune nu elimina diferenţele de preţ în zona euro, după cum dolarul american nu stabileşte acelaşi preţ pentru o cutie de Cola în statele americane Mâine sau Arizona. Pieţe financiare profunde. Înainte de introducerea euro, eforturile depuse pentru a potrivi nevoile financiare imediate ale consumatorilor cu cerinţele legate de investiţii ale posesorilor de economii erau afectate de costurile psihologice şi economice presupuse de cele 11 monede naţionale. Fiecare tip de instrument financiar, de la titlurile guvernamentale şi împrumuturile acordate de băncile comerciale până la acţiunile obişnuite şi instrumentele derivate cu risc ridicat, a fost cotat în moneda naţională. Acest lucru a separat pieţele financiare şi a descurajat investiţiile străine, şi ar fi fost valabil chiar şi în absenţa costurilor legate de tranzacţii şi a riscului legat de rată de schimb.31 Euro a schimbat de o manieră revoluţionară această situaţie. De la data de 1 ianuarie 1999, bursele mari din zona euro şi-au cotat instrumentele financiare, inclusiv cele emise anterior, în euro. Concluzionând, avantajele euro sunt: 31

Riche, Pascal – L’Union Monetaire de l’Europe, Editions du Seuil, Paris, 1993, pag.148.

36

LUCRARE DE LICENŢĂ

- dispariţia riscurilor cu privire la schimburile monedei inter europeana şi reducerea în consecinţă a cheltuielilor aferente tranzacţiilor; - din ce în ce mai multe politici de cont vor fi înlocuite cu politici monetare BCE după modelul Bundesbank. Se va produce, astfel, o sporire a credibilităţii, importantă pentru consecinţele sale în menţinerea sistematică a stabilităţii preţurilor, respectiv a capacităţii de luptă împotriva inflaţiei; - ridicarea euro la rangul de monedă vehiculată, moneda mondială, deviza-cheie care să concureze puternic dolarul american; apariţia euro ca valută puternică şi relativ stabilă va relansa Europa în competiţia mondială cu SUA şi Japonia prin reaşezarea sferelor de influenţă valutară pe piaţa mondială; - inducerea unei mari stabilităţi pe pieţele financiare, reducerea volatilităţii, orientarea acestor pieţe către un comportament macroeconomic al limitelor strânse ale deficitului bugetar; - reunirea în euro a trei dintre cele mai importante valute ca volum al fluxurilor financiare creează premisele creşterii numărului ţărilor aflate pe orbita economică europeană; - intrarea euro în jocul valutar creează condiţiile atenuării diferenţelor considerabile dintre imaginea reflectată de cursurile valutare şi datele economice fundamentale, diferenţe care pot duce la declanşarea unor crize financiare şi comerciale de amploare - eliminarea ineficientei politicilor monetare naţionale necoordonate; - expansiunea pieţelor financiare - companiile au la îndemână facilităţi de finanţare mai mari, orientându-şi profiturile spre acţionariat, stabilirea monedei unice fiind de natură să atragă o serie de fluxuri investiţionale semnificative; - reducerea costurilor de tranzacţie; - funcţionarea optimă a Pieţei Comune: este evident că marea piaţa europeană ar fi afectată de riscurile valutare implicate de instabilitatea cursurilor de schimb; cea mai bună garanţie împotriva instabilităţii cursurilor de schimb valutar este însăşi dispariţia monedelor europene şi înlocuirea acestora cu moneda unică; - stabilitatea preţurilor, ca urmare a uniformizării condiţiilor monetare; - stimularea comerţului şi a producţiei, pe de o parte prin eliminarea costurilor legate de utilizarea unor monede diferite, iar pe de altă parte, prin eliminarea costurilor implicate de asigurarea riscurilor valutare; - dispariţia decalajelor între gradul de dezvoltare economică a diverselor tari participante;

37

LUCRARE DE LICENŢĂ

- eliminarea restricţiilor exercitate de situaţia balanţei de plăţi, aşa cum se manifestă acestea în mod clasic: presiune asupra cursurilor de schimb şi evaluarea rezervelor valutare; or tocmai aceste restricţii sunt cele care împiedică creşterea economică mai rapidă a unor regiuni, creştere necesară pentru alinierea la nivel comunitar a veniturilor formate în regiunile respective; - reducerea ratelor dobânzilor - anumite ţări, pentru atragerea de capitaluri străine, adăugă dobânzilor o rată de prima de risc în vederea acoperirii riscului de depreciere. Prin introducerea monedei unice, prima de risc nu se mai justifică, dobânzile reducându-se având o medie mai scăzută şi o stabilitate mai mare prin reducerea volatilităţii faţă de ţările din alte zone ale lumii; - simplificarea comparării preţurilor fiind exprimate în aceeaşi unitate de măsură – euro – compararea preţurilor aceloraşi produse din diverse tari devine mai simplă şi facilă nemaifiind necesare calcule şi utilizarea cursurilor de schimb. Simplificarea comparării preţurilor înseamnă şi o mai bună informare a consumatorilor, respectiv o stimulare şi a concurenţei în cadrul UE;32 - eliminarea costurilor de convertibilitate - utilizarea aceleaşi monede elimina comisioanele şi costurile de tranzacţie pentru toate categoriile de clienţi: persoane juridice ori persoane fizice, reduceri ale costurilor de tranzacţionare care pentru bănci înseamnă pierderi - pentru persoanele juridice - tranzacţiile internaţionale sunt supuse riscului de curs de schimb între moneda contractului şi cea naţională. În vederea eliminării riscului, se poate apela la diverse tehnici de acoperire care presupun comisioane, costuri. Prin stabilirea preţului contractelor internaţionale în propria monedă (euro), dispar costurile de convertibilitate, de tranzacţie, de acoperire la termen;33 - pentru persoanele fizice - persoanele fizice dintr-o tară U.E. care călătoreau în altă ţară din U.E. trebuiau să plătească comisioane pentru schimbul valutar pentru procurarea monedei ţării vizitate; având aceeaşi monedă valabilă în toate celelalte ţări ale zonei euro, comisioanele de schimb valutar dispar. Costurile de convertire a unei monede în alta nu sunt de neglijat, acestea fiind estimate anual la circa 0,4% din PIB-ul comunitar; - consolidarea statutului de monedă internaţională - Apariţia euro ca monedă puternică şi relativ stabilă va relansa Europa în competiţia mondială cu ceilalţi doi poli de 32

Paxino, Dan Octav. - Politica valutară şi managementul riscurilor în tranzacţiile internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 83. 33 Levitt, Malcom; Lord, Christopher – The political economz of Monetarz Union, Editura Macmillan, Houndmills, 2000, pag 193.

38

LUCRARE DE LICENŢĂ

putere – SUA şi Japonia - o Europă mai bine plasată pentru a negocia cu celelalte ţări soluţii convenabile în domeniul monetar internaţional; - eliminarea atacurilor speculative, cu implicaţii benefice ale reducerii dobânzilor; - expansiunea pieţelor financiare, stabilitatea monedei unice asigurând atragerea de fluxuri investiţionale semnificative. 3.3.3 Dezavantajele monedei euro Cel mai des invocat inconvenient al uniunii monetare este pierderea suveranităţii naţionale. Transferul la nivel comunitar al unor componente naţionale de ordin monetar şi fiscal ar implica faptul că tari viguroase şi stabile accepta luările de decizii ale altor ţări, uneori mai slabe şi mai lipsite de rezistenţă pe planul luptei împotriva inflaţiei. De altă parte, tari cu economii mai puţin prospere ar pierde urma recurgerii la devalorizare şi care le permite temporar să-şi amelioreze competitivitatea economiei lor. Eficienţa recurgerii la devalorizare este totuşi frecvent contestată, căci ea are un impact inflaţionist imediat, datorită scumpirii importurilor şi pentru că ea constituie o soluţie facilă eludând adevărate probleme. Succesele la export depind astăzi din ce în ce mai mult de o serie de factori cum sunt: gradul de perfecţiune tehnică, calitatea service-ului, asupra cărora o devalorizare mare nu are decât efecte reduse, pentru că ele se limitează la o simplă ajustare de preţuri. O dată cu instituirea UEM, riscul de şocuri asimilate poate, în mod paradoxal, să crească datorită tendinţei de specializare. Cursul de schimb ne mai constituind un mijloc de adaptare, ajustarea risca să se bazeze pe flexibilitatea salariilor. Dacă acestea sunt rigide, şomajul nu va putea decât să se agraveze, creşte probabilitatea migraţiilor. De fapt, în privinţa pieţei muncii, flexibilitatea salariului real şi mobilitatea geografică conduc la acest rezultat. Dacă apare şomajul local, acesta poate fi absorbit fie prin scăderea salariului, fie prin migraţii. Un dezavantaj al uniunii monetare este deci că prin pierderea cursurilor de schimb Flexibile se elimină şi un mecanism de ajustare pentru compensarea modificărilor şi translatării cererilor între produsele a două ţări, care pot conduce la probleme în ocuparea forţei de muncă. Mecanismele de ajustare se referă la faptul că prin ieftinirea monedei ţării cu cerere în scădere, produsele acesteia devin mai ieftine şi astfel se realizează un nou proces de creştere a cereri şi a ocupării forţei de muncă în ţara respectivă. În ţara cu cerere în creştere se va întâlni la procesul contrar.

39

LUCRARE DE LICENŢĂ

Se consideră că în Europa integrarea pieţelor muncii va fi mult mai lentă decât cea a pieţelor de capital, bunuri şi servicii. Chiar şi în SUA, unitatea monetară nu este suficientă pentru asigurarea omogenităţii ratelor de creştere. Anumite state cunosc perioade lungi de creştere pronunţată, altele au în mod durabil rate de creştere mult sub media naţională. Evoluţia locurilor de muncă este foarte ridicată de la un stat la altul, în special pentru că integrarea accentuează diviziunea muncii şi astfel favorizează specializarea îngustă a statelor, pe industrie şi pe produs. Acestea sunt afectate de fluctuaţiile specifice datorate modificării cererii de bunuri în a căror producere s-au specializat. Flexibilitatea salariilor, atât de lăudata în SUA, apare insuficientă pentru restabilirea competitivităţii şi păstrarea locurilor de muncă. Numai mobilitatea forţei de muncă permite reducerea deficitelor regionale ale ratelor şomajului. Dar ţinând cont de diversitatea domeniilor, de tradiţiile culturale şi sociale ce caracterizează Europa, mobilitatea între ţările europene este şi va fi mult mai scăzută decât în SUA. Un factor nefavorabil este puterea dolarului. Uniunea Monetară poate fi văzută ca o reacţie împotriva seniorialului ori a taxelor monetare. Concluzionând, dezavantajele euro sunt: - costurile ridicate de conversie, de trecere de la monede naţionale la moneda unică. Acestea se referă la costuri de fabricaţie a bancnotelor şi monedelor noi, costuri pentru ajustarea sistemelor de contabilitate, pentru informarea şi pregătirea publicului, costuri cu programe informatice, cu asigurarea bazei tehnico materiale, alte costuri; - pierderea de ajustare prin cursul de schimb. Cursul de schimb a reprezentat pentru multe ţări o ancoră, un instrument de ajustare a şocurilor asimetrice din economie mai ales în absenţa mobilităţii factorilor de producţie; - pierderea independenţei politicii monetare.34 După cum se ştie, politica monetară a zonei euro este definită şi implementată de BCE, prin urmare, ţările membre pierd acest atribut ce ţine de suveranitatea naţională. Oricum, în situaţia creşterii interdependentelor dintre economii, independenta politicii monetare a unei ţări este diminuată de măsurile luate de o altă ţară cu care are relaţii dependente; - diminuarea independenţei politicii bugetare. Potrivit criteriilor de la Maastricht, ţările care vor să adere la zona euro sau care sunt deja membre ale acesteia sunt obligate să

34

Paxino, Dan Octav. - Politica valutară şi managementul riscurilor în tranzacţiile internaţionale. Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 84.

40

LUCRARE DE LICENŢĂ

promoveze politici bugetare restrictive care pot conduce la scăderea creşterii economice şi a locurilor de muncă şi la dificultăţi de finanţare a deficitelor balanţei de plăţi; - costuri ridicate ale conversiei - spre exemplu costurile implementării la toate nivelele al sistemelor informatice capabile să execute prompt tranzacţiile în euro şi să realizeze automat conversia monedelor naţionale europene în euro; - centralizarea puterii - euro pare a fi un nou pretext pentru centralizarea puterii, A diferenţelor prerogative la nivel comunitar; ceea ce conduce la alterarea suveranităţii naţionale a statelor membre cu toate consecinţele care decurg de aici; - viaţa politică exacerbată, care a însoţit procesul de creare a uniunii monetare ignorând de multe ori realităţile economice; o astfel de situaţie, în condiţiile unei recesiuni economice serioase poate avea repercursiuni serioase asupra UEM; - absenţa unor organisme de control în materie de politica monetară şi fiscală. Relevantă în acest sens este absenţa unei trezorerii europene care să preia datoriile statelor membre. Crearea unui astfel de organism ar însemna o şi mai mare diminuare a suveranităţii naţionale; - ameninţarea deflaţionistă. Respectarea planului BCE şi al Comisiei de realizare în spaţiul euro a unei inflaţii reduse s-ar putea produce dacă acest proces este "scăpat" de sub control, un şoc deflaţionist puternic cu efecte negative resimţite deplin pe piaţa muncii; - lipsa de coerentă şi de instrumente a euro de a face faţa unor situaţii de criză. Autorităţile comunitare par a fi luat prea puţin în calcul modalităţile de gestionare în cadrul UEM al unor situaţii de criză de natură financiară sau ale economiei reale. În cadrul unor crize severe s-ar putea ca anumite ţări să iasă din sistem, situaţie pentru care, de asemenea nu sunt prevăzute nici un fel de proceduri. 3.4 CONCEPT, MISIUNE ŞI OBIECTIVE ALE SISTEMULUI EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi Banca Centrală Europeană s-au constituit pe baza Tratatului de Instituire a Comunităţii Europene şi a protocolului la tratat asupra Uniunii Europene. SEBC are ca obiectiv o politică monetară comună şi susţinerea monedei unice. Între cele două componente: Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale există relaţii de tip sistemic; subsistemele îşi păstrează independenţa relativă unele faţă de altele şi faţă de sistemul global, dar se influenţează reciproc.

41

LUCRARE DE LICENŢĂ

Ideea înfiinţării unui SEBC a apărut în contextul în care nu s-a dorit administrarea monedei EURO de către băncile naţionale. Sistemul a fost conceput şi organizat după modelul de tip federal, asemănător celor din Germania şi SUA.35 Misiunile fundamentale ale acestui sistem sunt: § Definirea şi implementarea politicii monetare a zonei euro; § Derularea operaţiunilor externe; § Păstrarea şi administrarea rezervelor Statelor Membre; § Promovarea unui sistem eficient de plăţi. Sistemul European al Băncilor Centrale contribuie la coordonarea politicilor promovate de autorităţile competente, în domeniul controlului prudenţial asupra instituţiilor de credit şi al stabilităţii sistemului financiar. În scopul realizării sarcinilor SEBC, Banca Centrală Europeană asistată de băncile centrale naţionale colectează informaţii statistice, fie de la autorităţile naţionale competente, fie direct de la agenţii economici. În procesul de colectare a informaţiilor statistice cooperează cu instituţii şi organe comunitare, cu autorităţile competente ale statelor membre sau ale altor state terţe şi cu alte organizaţii internaţionale. BCE este îndreptăţită să promoveze armonizarea regulilor şi practicilor privind colectarea, prelucrarea şi difuzarea datelor statistice din domeniile de competenţă. BCE decide modul de reprezentare a SEBC în domeniul cooperării internaţionale. Băncile centrale naţionale sunt abilitate cu autorizarea BCE să participe la instituţiile monetare internaţionale. 3.5 FUNCŢII MONETARE ŞI OPERAŢIONALE REALIZATE DE SISTEMUL MONETAR AL BĂNCILOR CENTRALE În vederea efectuării operaţiunilor, BCE şi Băncile Centrale Naţionale pot deschide conturi instituţiilor de credit, organismelor publice şi altor participanţi pe piaţă, acceptând titluri drept garanţie. Principalele operaţiuni realizate de BCE şi băncile centrale naţionale sunt: – operaţiuni de open-market prin intervenţia pe piaţa de capital, fie prin vânzări şi cumpărări ferme de titluri, fie prin preluări în pensiune sau prin împrumuturi de creanţe şi titluri negociabile; – operaţiuni de credit, realizate cu instituţii de credit şi alţi participanţi pe piaţă; 35

Profiroiu, A; Profiroiu, M – Introducere în realităţile europene, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 36. 42

LUCRARE DE LICENŢĂ

– constituirea rezervelor obligatorii (BCE este abilitată să impună instituţiilor de credit din ţările membre constituirea de rezerve obligatorii atât în cadrul său, cât şi la băncile centrale naţionale; modalităţile de calcul şi determinarea sumei cerute se stabilesc de către Consiliul Guvernatorilor); – operaţiuni cu organisme publice- le este interzis BCN să acorde credite instituţiilor sau organelor comunităţii, administraţiilor centrale şi locale, autorităţilor publice sau întreprinderilor publice din statele membre; este interzisă achiziţionarea de obligaţiuni de către BCE de la aceste instituţii. – operaţiuni în calitate de agenţi fiscali, în contul organismelor vizate; – sisteme de compensare şi de plăţi (BCE şi băncile centrale naţionale pot acorda facilităţi în scopul asigurării eficacităţii şi solidităţii sistemelor de compensare şi de plăţi) – operaţiuni externe (BCE şi băncile centrale naţionale: §

pot să interacţioneze cu bănci centrale şi instituţii financiare ale ţărilor terţe, cu organisme financiar-bancare internaţionale;

§

pot tranzacţiona, la vedere sau la termen, orice tip de active din rezerva de schimb şi de metale preţioase;

§

pot efectua toate tipurile de operaţiuni bancare cu terţe ţări şi organisme internaţionale), precum şi operaţiuni de împrumut.

3.6 ORGANIZAREA SISTEMULUI EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE Banca Centrală Europeană, Băncile Centrale Naţionale şi oricare membru al organelor de decizie nu pot solicita sau accepta instrucţiuni din partea instituţiilor sau a organelor comunitare, precum şi a guvernelor statelor membre, se angajează să respecte principiul independenţei şi sa nu încerce să influenţeze organele de decizie ale Băncii Centrale Europene sau ale băncilor centrale. Responsabilităţile între Banca Centrală şi băncile centrale naţionale se repartizează pe baza indivizibilităţii deciziei politice monetare şi a complementarităţii. 36

36

Kenen, Peter B – Economic and monetarz union in Europe: moving beyond Maastricht, Cambridge: Cambridge University Press, 1995, pag.169.

43

LUCRARE DE LICENŢĂ

Sistemul European al Băncilor Centrale ~ ORGANE, RESPONSABILITĂŢI~

SISTEMUL EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE (SEBC)

BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

CONSILIUL GENERAL

CONSILIUL GUVERNATORILOR

BĂNCILE CENTRALE NAŢIONALE

DIRECTORATUL

Acţionează conform orientărilor şi instrucţiunilor BCE; exercită activităţi proprii : - acordarea de credite - colectarea resurselor - gestiunea mijloacelor de plată.

44

LUCRARE DE LICENŢĂ Permite asocierea strânsă a statelor membre care nu participă încă pe deplin la Uniunea Monetară Europeană, la deciziile luate în cadrul acestei Uniuni.

Stabileşte orientările şi ia deciziile necesare realizării SEBC(definirea politicii monetare, dirijarea operaţiilor de schimb valutar, gestionarea rezervei valutare), ia masuri necesare pentru asigurarea respectării orientărilor şi instrucţiunilor BCE.

Aplică politica monetară conform orientărilor definite de Consiliul Guvernatorilor.

Figura 3.1 – Sistemul European al Băncilor Centrale

4. STUDIU DE CAZ : BANCA CENTRAL EUROPEANĂ

4.1 ORGANIZAREA BĂNCII CENTRALE EUROPENE

4.1.1 Constituirea Băncii Centrale Europene Banca Centrală Europeană reprezintă cea mai înaltă autoritate monetară din zona euro, fiind emitentul şi paznicul constituţional al monedei “euro”. Activitatea sa centrală constă în stabilirea ratelor critice pe termen scurt ale dobânzilor, care stabilesc în mod direct ritmul creşterii economice. Înainte de introducerea monedei “euro” politica monetară în zona euro era formulată de 11 bănci centrale nationale diferite, cu toate acestea întotdeauna existand o colaborare oficială şi neoficială la mai multe niveluri. Banca Centrală Europeană a preluat autoritatea exclusivă în ceea ce priveşte moneda “euro” la 1 ianuarie 1999 iar cele 13 bănci centrale funcţionează ca membrii subordonaţi ai unui 45

LUCRARE DE LICENŢĂ

sistem bancar central mai larg şi ajută Banca Centrală Europeană la implementarea politicilor sale. Banca Centrală Europeană şi-a început activitatea la 1 ianuarie 1999 şi este cea mai noua bancă centrală din lume, fiind succesoarea Institutului Monetar European. Acesta a fost instituit ca o etapă a creării unei bănci centrale la nivel european care să gestioneze moneda “euro” 37. I.M.E. şi-a inceput activitatea în 1994 şi a încetat-o la 1 iunie 1998. Banca Centrală Europeană îndeplineşte funcţii consultative, colectează informaţii statistice şi deţine un rol important în cooperarea internaţională. Rolul consultativ se manifestă asupra oricărei acţiuni comunitare şi care intră în domeniul competenţei sale. Colectarea informaţiilor statistice se realizează fie în mod direct de la autorităţile competente, fie indirect de la agenţii economici. În acest scop Banca Centrală Europeană coopereză cu instituţii şi organismele din fiecare ţară precum şi cu organismele internaţionale. Banca Centrală Europeană este o instituţie singulară şi complexă. Este singulară deoarece nici o altă bancă modernă nu a fost creată prin voinţa politica a 15 state dezvoltate în cadrul unui tratat şi este complexă datorită faptului că reprezintă vârful Sistemului European al Băncilor Centrale care influenţează băncile centrale naţionale. Banca Centrală Europeană poate fi considerată o bancă centrală deoarece dupa 1 ianuarie 1999 are obligaţia de a administra sistemul monetar în zona“euro”. De asemenea joacă un rol important în conducerea politicii economice şi poate să se implice în menţinerea stabilităţii preţurilor şi a resurselor umane. Pe de altă parte Banca Centrală Europeană este şi o instituţie supranaţională întrucât organizează relaţiile monetare între statele membre, ca sistem monetar european care a fost creat în 1979 şi care s-a menţinut până la apariţia monedei “euro”. 4.1.2 Structura organizaţională a Băncii Centrale Europene Unităţile organizatorice ale Băncii Centrale Europene sunt grupate pe departamente de activitate, respectiv direcţii generale şi direcţii, formate la rândul lor din servicii şi secţii. Structura organizaţională reflectă activităţile întreprinse şi poate fi împărţită în procese centrale, care sunt strâns legate de atribuţiile băncii, astfel cum sunt ele definite în tratat, şi procese secundare, care fac posibilă desfăşurarea activităţilor. Domenii de activitate principale

37

•

Direcţia Bancnote;

•

Direcţia Generală de Cercetare;

Diaconescu, Mirela – Economie Europeană, Editura Uranus, Bucureşti, 2004, pag. 99.

46

LUCRARE DE LICENŢĂ •

Direcţia Generală de Economie;

•

Direcţia Generală de Statistică;

•

Direcţia Generală Operaţiuni de piaţă;

•

Direcţia Generală Relaţii internaţionale şi europene;

•

Direcţia Generală Servicii juridice;

•

Direcţia Generală Sisteme de plăţi şi infrastructura pieţei;

•

Direcţia Supraveghere şi stabilitate financiară;

•

Reprezentanţa permanentă a BCE la Washington D.C. Domenii de activitate secundare

•

Cancelaria Comitetului Executiv;

•

Direcţia Audit intern;

•

Direcţia Comunicare;

•

Direcţia Generală Administraţie;

•

Direcţia Generală Resurse umane, buget şi organizare;

•

Directia Generala Secretariat şi servicii lingvistice;

•

Direcţia Generală Sisteme informatice. 4.1.3 Organele de decizie ale Băncii Centrale Europene Principalele organe de decizie ale Băncii Centrale Europene sunt:

•

Comitetul Executiv;

•

Consiliul Guvernatorilor;

•

Consiliul General.

47

LUCRARE DE LICENŢĂ

Banca Centrală Europeană

Comitetul executiv

Comitetul Guvernatorilor

Consiliul General

Figura 4.1 – Organele de decizie ale Băncii Centrale Europene. Comitetul Executiv al BCE este organul decizional operaţional al BCE şi al Eurosistemului, care îşi asumă responsabilitatea pentru toate deciziile ce trebuie luate în fiecare zi. BCE trebuie să aibă capacitatea de a reacţiona şi de a se adapta rapid la condiţiile schimbătoare de pe pieţele monetare şi de capital, de a aborda cazuri specifice şi de a soluţiona situaţii de urgenţă. Această funcţie poate fi îndeplinită numai de un organism ai cărui membri sunt în permanenţă şi în exclusivitate implicaţi în implementarea politicilor BCE, Comitetul executiv reunindu-se, de obicei, o dată pe săptămână. Acesta se compune din preşedintele, vicepreşedintele şi alţi 4 membri aleşi dintre persoanele ale căror autoritate şi experienţă profesională în domeniul bancar sau monetar sunt recunoscute. Ei sunt numiţi de comun acord de către Consiliul Uniunii Europene şi după consultaţiile cu Parlamentul European şi Consiliul Guvernatorilor. Principalele responsabilităţi constau în punerea în practică a politicii monetare în zona euro conform orientărilor şi deciziilor Consiliului guvernatorilor şi, în acest context, transmiterea instrucţiunilor necesare către băncile centrale naţionale, exercitarea puterilor care au fost delegate conform deciziei Consiliului Guvernatorilor şi Băncii Centrale Europene în legătură cu pregătirea Consiliului Guvernatorilor. Printre alte atribuţii se mai numără si: • coordonarea activităţii zilnice a BCE;

48

LUCRARE DE LICENŢĂ

• pregătirea întrunirilor Consiliului guvernatorilor. Consiliul Guvernatorilor Băncii Centrale Europene este principalul organ de decizie al Eurosistemului, cuprinzând toţi membrii Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene şi guvernatorii sau preşedinţii băncilor centrale naţionale din zona euro, adică din statele membre Uniunii Europene care au adoptat moneda „euro”. Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale atribuie Consiliului guvernatorilor puterea de a lua deciziile cele mai importante şi mai semnificative din punct de vedere strategic pentru Eurosistem. Atunci când adoptă decizii privind politica monetară sau alte atribuţii ale Eurosistemului, membrii Consiliului guvernatorilor acţionează cu totul independent şi nu în calitate de reprezentanţi naţionali. Consiliul guvernatorilor se reuneşte în prezent de două ori pe lună, de obicei în prima şi a treia zi de joi. De regulă, în prima şedinţă din lună sunt discutate deciziile privind ratele dobânzilor. În cazul în care nu se specifică altfel în Statutul SEBC, fiecare membru al Consiliului guvernatorilor are un singur vot, deciziile luându-se cu majoritate simplă. În cazul în care există un număr egal de voturi, votul preşedintelui este hotărâtor. Deşi reuniunile sunt confidenţiale, Consiliul guvernatorilor prezintă public rezultatul deliberărilor sale, în primul rând cel privind ratele dobânzilor reprezentative, în cadrul unei conferinţe de presă ce are loc după prima reuniune a Consiliului din fiecare lună. Începând cu luna decembrie 2004, deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor, altele decât cele de stabilire a ratelor dobânzilor, sunt de asemenea publicate în fiecare lună, pe site-urile băncilor centrale din Eurosistem. Consiliul guvernatorilor reprezintă organul decizional suprem în ceea ce priveşte administrarea şi funcţionarea Băncii Centrale Europene însăşi. În special, Consiliul guvernatorilor adoptă regulile de procedură ale Băncii Centrale Europene şi are competenţe în domeniul finanţelor, al bugetului şi al alocării rezultatelor financiare anuale. Atribuţiile principale ale Consiliului guvernatorilor sunt: • acţionarea în calitate de secundă şi ultimă instanţă pentru recursuri înaintate de terţe părţi cu referire la deciziile BCE adoptate de către Comitetul executiv. • adoptarea Raportului anual al BCE. • adoptarea regulamentelor pe care BCE le poate elabora în aplicarea tratatului sau prin delegare din partea Consiliului CE; • adoptarea regulilor necesare standardizării procedurilor contabile şi de informare cu privire la operaţiunile băncilor centrale naţionale;

49

LUCRARE DE LICENŢĂ

• adoptarea regulilor privind alocarea venitului monetar în cadrul BCN ale Eurosistemului; şi • autorizarea emiterii de bancnote euro şi a volumului de monede euro emise în cadrul zonei euro; • emiterea de orientări pentru operaţiunile pe care BCN le execută cu restul de active externe şi pentru tranzacţiile statelor membre din zona euro în soldurile curente în valută; • exercitarea dreptului de iniţiativă în ceea ce priveşte legislaţia comunitară şi îndeplinirea rolului consultativ al BCE; • formularea de politici monetare pentru zona euro, luând deciziile necesare şi adoptând orientările utile pentru implementarea acestora; • luarea de măsuri necesare pentru a asigura respectarea orientărilor şi a instrucţiunilor BCE şi definirea informaţiilor necesare care urmează să fie furnizate de către BCN. Consiliul General este alcătuit din preşedintele şi vicepreşedintele Băncii Centrale Europene, precum şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale ale celor 27 state membre. Conform Statutului SEBC, Consiliul general va exista până în momentul în care toate statele membre UE vor fi adoptat moneda euro. Datorita faptului că unele state membre UE nu au adoptat încă moneda euro, Consiliul general poate fi considerat un organ de tranziţie ce îndeplineşte atribuţiile preluate de la Institutul Monetar European şi pe care BCE trebuie să le realizeze în cea de-a treia etapă a Uniunii Economice şi Monetare. Consiliul general este în principal responsabil pentru raportările privind progresul realizat pe calea convergenţei de către statele membre UE care nu au adoptat încă moneda euro; consilierea cu privire la pregătirile necesare pentru fixarea irevocabilă a cursului de schimb în respectivele state membre; administrarea mecanismului de intervenţie şi finanţare în cadrul MCS II; crearea unui forum util coordonării politicii monetare şi a cursului de schimb în UE. 4.1.4 Atribuţiile Băncii Centrale Europene Spre deosebire de băncile centrale naţionale, Banca Centrală Europeană îndeplineşte numai câteva operaţiuni şi se concentrează asupra formulării de politici şi asupra asigurării implementării consistente a deciziilor de către băncile centrale naţionale. Astfel, Banca Centrală Europeană este responsabilă pentru:

50

LUCRARE DE LICENŢĂ

Definirea politicilor Eurosistemului - Consiliul guvernatorilor BCE este responsabil cu elaborarea politicii monetare privind moneda unică, aceasta incluzând definirea stabilităţii preţurilor şi a modalităţii de analiză a riscurilor inflaţioniste. Adoptarea de decizii privind operaţiunile de politică monetară, coordonarea şi monitorizarea acestora - Banca Centrală Europeană dă instrucţiuni băncilor centrale naţionale cu privire la detaliile operaţiunilor solicitate (valoare, timp, dată) şi verifică buna executare a acestora. Adoptarea de acte juridice - în limite clar definite, organele decizionale au puterea de a emite acte juridice obligatorii în interiorul Eurosistemului, precum orientări şi instrucţiuni, în vederea asigurării efectuării consistente, de către băncile centrale naţionale, a operaţiunilor descentralizate. În plus, în limitele definite, organele decizionale pot adopta regulamente şi decizii, care au caracter obligatoriu în cadrul Eurosistemului. Autorizarea emiterii de bancnote - cuprinde planificarea strategică şi coordonarea producţiei şi a procesului de emisiune a bancnotelor „euro”. În plus, Banca Centrală Europeană coordonează activităţile de cercetare şi dezvoltare care se desfăşoară în cadrul Eurosistemului, precum şi cele referitoare la securitatea şi calitatea producţiei bancnotelor „euro”. De altfel, Banca Centrală Europeană găzduieşte Centrul de analiză a falsificărilor în vederea examinării şi clasificării bancnotelor şi monedelor „euro” false, baza de date centrală privind bancnotele „euro” false şi Centrul internaţional de prevenire a falsificării, care contribuie, sub auspiciile guvernatorilor G10, la cooperarea interbancară globală în domeniul prevenirii activităţilor de falsificare. Intervenţii pe pieţele valutare - dacă este necesar, în colaborare cu fiecare banca centrala nationala, acest lucru implicand cumpărarea şi/sau vânzarea de titluri pe pieţele valutare. Cooperarea la nivel internaţional şi european - în vederea prezentării opiniilor sale la nivel european şi internaţional, băncile centrale naţionale participă la şedinţele diverselor foruri europene şi internaţionale. În decembrie 1998, Banca Centrală Europeană a devenit unica bancă centrală din lume căreia i-a fost acordat statutul de observator în cadrul Fondului Monetar Internaţional şi participă în prezent la toate şedinţele cu relevanţă pentru Uniunea Economică şi Monetară, ale Consiliului executiv al FMI. Din acest motiv, Banca Centrală Europeană a înfiinţat o reprezentanţă permanentă la Washington D.C. În plus, aceasta participă la şedinţele G7, G20 şi ale Forumului pentru stabilitate financiară. La nivel european, preşedintele Bancii Centrale Europene este invitat periodic să participe la reuniunile Eurogroup, adică la întâlnirile lunare neoficiale ale miniştrilor de finanţe din zona „euro”. Pe lângă acestea, Banca Centrală Europeană poate lua parte la şedinţele 51

LUCRARE DE LICENŢĂ

Consiliului Uniunii Europene ori de câte ori sunt puse în discuţie aspecte privind obiectivele şi atribuţiile Eurosistemului.

Figura 4.2 – Atribuţiile Băncii Centrale Europene38 (Sursa: http://www.ecb.int/ecb/educational/facts/orga/html/or_012.ro.html )

Rapoarte statutare - obligaţiile de raportare sunt prevăzute în Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale (articolul 15). BCE publică un raport lunar, o situaţie financiară săptămânală consolidată a Eurosistemului şi un raport anual. Monitorizarea riscurilor financiare - aceasta implică evaluarea riscurilor asociate titlurilor, fie titlurilor achiziţionate în contextul plasării de fonduri proprii ale BCE şi de rezerve valutare, fie celor care au fost acceptate drept garanţii în cadrul operaţiunilor de creditare desfăşurate în Eurosistem. Îndeplinirea de funcţii de consiliere pentru instituţiile comunitare şi autorităţile naţionale - BCE adoptă „avize” privind proiectele legislative comunitare şi naţionale, în cazul în care acestea vizează aria de competenţă a BCE. Administrarea sistemelor IT - Banca Centrală Europeană şi bancile centrale nationale au stabilit un număr de sisteme operaţionale comune în vederea facilitării efectuării operaţiunilor descentralizate. Aceste sisteme furnizează suportul „logistic” pentru integritatea funcţională a

38

http://www.ecb.int/ecb/educational/facts/orga/html/or_012.ro.html

52

LUCRARE DE LICENŢĂ

Eurosistemului şi cuprind sisteme de informare, aplicaţii şi proceduri, fiind organizate conform abordării „hub-and-spokes”. Administrarea strategică şi tactică a rezervelor externe ale BCE - implică definirea preferinţelor pe termen lung cu privire la riscul şi randamentele asociate rezervelor externe (alocare strategică a activelor), definirea profilului de risc sau randament ţinând seama de condiţiile de pe piaţă (alocare tactică a activelor) şi stabilirea orientărilor privind investiţiile şi a cadrului operaţional integral.

Figura 4.3 – Atribuţiile Băncii Centrale Europene (Sursa: http://www.ecb.int/ecb/educational/facts/orga/html/or_013.ro.html )

53

LUCRARE DE LICENŢĂ

4.2 . FUNCŢIONAREA BĂNCII CENTRALE EUROPENE

4.2.1 Resursele Băncii Centrale Europene În prezent, Sistemul European al Băncilor Centrale este format din Banca Centrală Europeană (BCE) şi Băncile Centrale Naţionale (BCN) ale celor 27 de state membre ale Uniunii Europene, indiferent dacă acestea au adoptat sau nu moneda unică. În interiorul acestui sistem, Banca Centrală Europeană şi Băncile Centrale Naţionale (doar ale ţărilor din zona “euro”) formează Eurosistemul. Independenţa este esenţială pentru o bancă centrală pentru îndeplinirea eficientă a funcţiilor ei. La fel si Eurosistemul se bucura de o independenţă totală în îndeplinirea misiunilor: nici Banca Centrală Europeană, nici Băncile Centrale Nationale ale statelor care compun Eurosistemul, nici un membru din organele lor de decizie nu poate solicita sau accepta instrucţiunile altui organ. Atât instituţiile şi organele comunitare, cat şi guvernele statelor membre trebuie să respecte acest principiu şi să nu încerce să influenţeze membrii organelor de decizie ale Bancii Centrale Europene. Pentru ca acest principiu să poată fi respectat în întregime, Banca Centrală Europeană are propriul său buget, distinct de cel al Comunităţii Europene, existand astfel o separare între gestiunea Bancii Centrale Europene şi interesele financiare ale Comunităţii. Capitalul Bancii Centrale Europene nu provine de la Comunitatea Europeană şi la creare a fost stabilit la cinci miliarde de euro. Acesta este subscris şi vărsat de Băncile Centrale Naţionale, subscrierea capitalului facandu-se după un criteriu de repartiţie care ia în calcul produsul intern brut la preţurile pieţei şi populaţia fiecarei ţări in parte. Aceste ponderi atribuite Băncilor Centrale sunt adaptate la fiecare 5 ani. În plus, BCN ale statelor membre participante la zona euro au permis BCE a avea rezerve de schimb echivalente cu aproximativ 40 miliarde de euro. Contribuţia fiecărei BCN a fost fixată proporţional cu partea sa la capitalul subscris la BCE, în timp ce fiecare Bancă Centrală a primit de la BCE o creanţă în euro echivalentă cu contribuţia sa; 15% din contribuţii au fost vărsate în formă de aur, 85% în dolari SUA si în yeni japonezi. Veniturile degajate de Băncile Centrale Naţionale în îndeplinirea misiunilor de politică monetară a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) sunt denumite „venituri monetare”. Nivelul venitului monetar al fiecarei Bănci Centrale este egal cu venitul anual pe care aceasta îl obţine din activele deţinute în contrapartidă bancnotelor în circulaţie şi a angajamentelor rezultate din depozitele constitute de instituţiile de credit. 54

LUCRARE DE LICENŢĂ

În cazul în care Banca Centrală Europeană înregistreaza profit, 20% din profitul net este transferat la fondul de rezerve globale pâna la limita a 100% din capitalul băncii, restul profitului se repartizează participanţilor la Banca Centrală Europeană, proporţional cu părţile subscrise. Dacă Banca Centrală Europeană înregistreză pierdere, aceasta este acoperită din fondurile de rezervă generală de către Banca Centrală Europeană şi, dacă este necesar, din veniturile monetare ale exercitiului financiar. 4.2.2 Instrumentele Băncii Centrale Europene Misiunea declarată a Băncii Centrale Europene constă în menţinerea stabilităţii preţurilor. Pentru îndeplinirea acestei misiuni şi pentru a aplica politica monetară, Banca Centrală Europeană dispune de mai multe instrumente, printre cele mai importante numărându-se facilităţile permanente, operaţiunile open market şi rezervele obligatorii. Facilităţile permanente: Acest instrument permite furnizarea sau atragerea de lichidităţi de la zi la zi, de a indica orientarea generală a politicii monetare si de a controla ratele de dobândă de la zi la zi. Există două tipuri de facilităţi permanente: Facilitatea de credit marginal poate fi utilizată de părţile opuse pentru a obţine de la Banca Centrală Naţională lichidităţi de la zi la zi contra activelor eligibile. Rata de dobândă a facilităţilor de împrumut marginal constituie un plafon pentru rata de dobândă a pieţei de la zi la zi. Facilitatea de depozit permite părţilor bilaterale de efectua depozite de la zi la zi la Băncile Centrale Naţionale. Rata dobânzii a facilităţilor de depozit constituie baza pentru rata de dobândă a pieţei. Operaţiunile de open-market: Banca Centrală Europeană aplică operaţiunile de open market pentru influenţarea ratelor dobânzilor, pentru gestiunea lichidităţilor bancare şi pentru orientarea politicii monetare. Instrumentele de realizare a operaţiunilor open market sunt următoarele: operaţia de cedare temporară (sub formă de împrumuturi), operaţiuni ferme, emiterea de certificate de datorii, operaţiuni de schimb de devize. Aceste operaţiuni pot fi efectuate pe cale de apel de oferte normale şi pe cale de oferte rapide sau de proceduri bilaterale. Există patru categorii de operaţiuni de open-market: 1. Operaţiunile principale de refinanţare - sunt operaţiuni de cedare temporară destinate furnizării de lichidităţi. Aceste operaţiuni se efectuează o dată pe saptămână şi au o

55

LUCRARE DE LICENŢĂ

scadenţă de 2 săptămâni, constituind principalul canal de refinanţare a sectorului financiar şi se realizează pe cale de apel de oferte normale. 2. Operaţiunile de refinanţare pe termen lung - sunt asemănătoare cu operaţiunile de refinanţare principală cu deosebirea că prin intermediul lor sunt furnizate lichidităţi cu frecvenţă lunară şi cu scadenţă de trei luni; scopul lor este de a oferi o refinanţare pe termen mai lung. Sunt executate pe cale de apel de oferte normale şi după un calendar predefinit. 3. Operaţiunile de reglaj final - sunt efectuate într-o manieră ad-hoc pentru a gestiona lichidităţile pe piaţă si pentru a asigura un pilotaj al ratelor dobânzilor astfel încît acestea să fie protejate de fluctuatiile neprevăzute ale lichidităţilor bancare. În acest sens, intervenţia Băncii Centrale Europene se poate realiza prin operaţiuni de cedare temporară, dar şi operaţiuni ferme, şi operaţiuni de schimb de valută. Operaţiunile de reglaj sunt executate de Banca Centrală Europeană pe cale de apel de oferte rapide ori de proceduri bilaterale. 4. Operaţiuni structurale - poziţia structurală a sistemului vizavi de sectorul financiar poate fi ajustată prin emiterea de certificate de datorii, dar şi recurgând la operaţiuni de cedare temporară sau la operaţiuni ferme. Operaţiunile de natură structurală gestionate sub formă de certificate de datorii sunt realizate de Banca Centrală Europeană pe cale de ofertă normală, în timp ce operaţiunile structurale sub formă de operatiuni ferme sunt executate prin intermediul procedurilor bilaterale. Rezervele obligatorii: Sistemul de rezerve obligatorii a fost aplicat de Consiliul Guvernatorilor al Băncii Centrale Europene, făcând parte din politica monetară din faza a treia a Uniunii Economice Monetare. Obiectul sistemelor de rezerve obligatorii îl constituie stabilirea ratelor de dobândă a pieţei monetare, crearea unei necesităţi structurale de refinanţare şi contribuirea la creşterea monetară. Contrapartidele – doar instituţiile obligate la constituirea rezervelor obligatorii pot avea acces la facilităţile permanente şi la participarea la operaţiuni de open-market pe cale de apel de oferte normale. Eurosistemul poate selecţiona un număr limitat de compensaţii susceptibile de participare la operaţii de reglaj. În ceea ce priveşte operaţiile ferme nu există nici o restricţie a priori în legatură cu compensaţiile autorizate.39 Activele eligibile - conform articolului 18.1 al statutelor SEBC, toate operaţiile de credit ale Eurosistemului trebuie să cedeze locul constituirii de garanţii adaptate. Eurosistemul acceptă 39

Brezeanu, Petre; Şimon, Ilie; Novac, Laura Elly - Instituţii financiare internaţionale, Editura Economică, 2005, pag 283. 56

LUCRARE DE LICENŢĂ

o gamă largă de active în garantarea operaţiunilor sale. O distincţie este stabilită între două categorii de active eligibile, respectiv active de nivelul 1 si active de nivelul 2. Nivelul 1 este constituit din titluri de creantă negociabile, ce satisfac criteriul de eligibilitate uniformă definit de Banca Centrală Europeană pentru ansamblul zonei euro. Nivelul 2 este constituit din active suplimentare, negociabile sau non-negociabile, care prezintă o importanţă particulară pentru pieţele de capital si sistemele naţionale pentru care criteriile de eligibilitate sunt fixate de Banca Centrală Naţională sub acordul Băncii Centrale Europene. Sistemul de transfer - cunoscut sub numele de TARGET este pivotul pietei unice a zonei euro. Acest sistem uneşte toate sistemele de plată naţionale ale statelor membre ale UE şi mecanismul de plată al Băncii Centrale Europene. El permite efectuarea transferurilor interbancare ale sumelor în interiorul UE, în câteva minute. Prin sistemul TARGET, care favorizează dezvoltarea unei pieţe monetare unice în Europa, se realizează plăţi zilnic în valoare de mai mult de 400 de miliarde de euro. Dacă adăugăm la această cifră şi plăţile naţionale, suma totală depăşeşte 1000 miliarde de euro.

Figura 4.4 – Instrumentele de politică monetară (Sursa: http://www.ecb.int/ecb/educational/facts/monpol/html/mp_007.ro.html)

57

LUCRARE DE LICENŢĂ

4.2.3. Responsabilităţile Băncii Centrale Europene ca instituţie comunitară În scopul de a permite publicului să evalueze eficacitatea politicii monetare unice, Banca Centrală Europeană a anunţat o definire precisă a obiectivului său de menţinere a stabilităţii preţurilor. Stabilitatea preţurilor este definită ca o progresie anuală a preţurilor la un nivel inferior de 2%. Astfel, controlul inflaţiei este foarte important pentru Banca Centrală Europeană. Atunci când cererea de bunuri şi servicii într-o economie depăşeşte ceea ce poate fi produs eficient cu actualul disponibil de capital, de forţă de muncă şi de tehnologie, economia se supraîncălzeşte şi întreprinderile sunt obligate să ridice preţurile pentru a suprima cererea. În plus, preţurile instabile transmit semnale pieţelor din întreaga lume în sensul că guvernul ţării respective nu este stabil şi nici bine condus. Aceasta conduce la incertitudine, la retragerea capitalului, la costuri mai mari ale capitalului împrumutat şi la stagnare economică. Motivul pentru care Banca Centrală Europeană acordă o atât de mare importanţă inflaţiei rezidă în faptul că Banca Centrală Europeană este responsabilă pentru politica monetară în întrega zonă a monedei unice. Ca şi alte bănci centrale, instrumental folosit de Banca Centrală Europeană în menţinerea nivelului inflaţiei este influenţarea ratelor dobânzilor interbancare. Prin intermediul acestor rate se introduc costuri mai mari sau mai mici a împrumuturilor în funcţie de evoluţia dorită. Creşterea ratelor dobânzilor face ca economiile să fie mai atractive, ceea ce duce la scăderea investiţiilor şi a cererii de bunuri şi servicii. Inflaţia este redusă în acest fel, în schimb se suprimă şi creşterea economică. Totuşi Banca Centrală Europeană întâlneşte dificultăţi mai mari în menţinerea nivelului inflaţiei decât o bancă centrală obişnuită. Acest fapt se explică prin diferenţele de creştere economică înregistrate în ţările membre participante la zona euro. Ciclul de afaceri cuprinde lumea industrială şi afectează ţările în mod diferit şi la momente diferite. O asemenea situaţie a fost întâlnită în Irlanda, în anul 1998, când preţurile în domeniul imobiliar şi al produselor au început să crească, ceea ce facea necesar creşterea ratelor dobânzilor pentru a linişti economia. Totuşi, după preluarea conducerii monetare, Banca Centrală Europeană a stabilit pentru toată zona “euro” o rată a dobânzii apropiată ca valoare de nivelul în vigoare în Germania şi Franţa şi care era mai mică decât în Irlanda. Explicaţia constă în faptul că Banca Centrală Europeană examinează o zonă largă de indicatori de preţuri ale consumatorilor şi producătorilor şi evaluări ale furnizării de bani, oricare din aceşti indicatori jucând un rol foarte mic în determinarea stabilităţii preţurilor

58

LUCRARE DE LICENŢĂ

generale. Astfel că atunci când nivelul preţurilor în 12 ţări din cele 13 rămân stabile, iar preţurile din cealaltă ţară explodează, nivelul mediu al preţurilor generale nu se modifică foarte mult. O soluţie pentru reducerea riscului de necesitate a unei politici monetare divergente în una din ţări a constituit-o criteriile de convergenţă care trebuiau să demonstreze un nivel minim de convergenţă a economiilor statelor care doreau să adopte moneda unică. Totuşi aceste criterii de convergenţă nominală nu s-au dovedit a fi suficiente40 şi asta înseamnă că semnele de divergenţă vor reprezenta o mare provocare pentru Banca Centrală Europeană în viitor. Pe lângă această mare responsabilitate, Banca Centrală Europeană mai are şi altele secundare. Banca Centrală Europeană trebuie să sprijine politicile economice generale ale Uniunii Europene fără să uite că prioritate are menţinerea stabilităţii monedei. Astfel, Banca Centrală Europeană intervine periodic pe pieţele externe de schimb. De fapt, Banca Centrală Europeană nu este singura autoritate care este implicată în menţinerea stabilităţii ratei de schimb. Un alt organism important care este implicat în această problemă este Consiliul miniştrilor economiei şi finanţelor din Uniunea Europeană (ECOFIN). Atunci când se întâlneşte, ECOFIN discută obiectivele generale ale politicii ratelor de schimb şi le prezintă Băncii Centrale Europene, însă acestui consiliu îi este interzis să ia decizii concrete în privinţa intervenţiilor pe termen scurt. Numai Sistemul European al Băncilor Centrale poate să intervină direct pe pieţele externe de schimb, încercănd să modifice valoarea ratei de schimb prin cumpărarea sau vânzarea unor cantităţi mari de monedă, folosind activele donate de băncile centrale naţionale atunci când a fost creată Banca Centrală Europeană. 4.2.4 Mecanismul utilizat de Banca Centrală Europeană pentru promovarea politicii monetare unice Strategia Băncii Centrale Europene în domeniul politicii monetare are trei piloni de susuţinere. Este vorba de controlul ofertei de monedă în “euro”, monitorizarea directă a ratelor inflaţiei din zona “euro” şi examinarea altor indicatori referitori la preţuri. Urmărirea cantităţii de monedă se referă la tehnica prin care oficialii de la banca centrală estimează viitoarele presiuni inflaţioniste, supraveghind actuala masă monetară dintr-o economie. Termenul de masă monetară cuprinde totalul sumelor în numerar pe care oamenii le au la îndemână, plus valoarea totală a conturilor operabile prin cecuri, conturilor de împrumut şi a conturilor bancare similare pe termen scurt dintr-o anumită economie, la un moment dat. Nu 40

Chabot, Christian. - „Euro, monedă europeană”. Editura Teora, pag. 187.

59

LUCRARE DE LICENŢĂ

sunt incluse în masa monetară titlurile de împrumut pe zece ani, balanţa pensiilor şi colecţiile de monede rare din cauza gradului de lichiditate scăzut. Astfel, Banca Centrală Europeană, prin urmărirea mişcărilor soldurilor operabile prin cecuri, a limitelor cărţilor de credit şi alte solduri similare, precum şi urmărirea sumei totale de bani în numerar, poate să prevadă eventualele creşteri sau descreşteri a consumului în viitorul apropiat. Dacă oferta de monedă de pe piaţă pare să fie mai mare decât oferta de monedă stabilită în fiecare an, atunci se ridică ratele dobânzilor pentru a tempera consumul. Folosirea instrumentelor de politică monetară nu presupune aplicarea unei serii de preţuri artificiale sau tarife în cursul activităţii sale. Ea se consideră pur şi simplu un participant extrem de important pe pieţele financiare, cu un obiectiv special în activitatea de investiţie: controlul ofertei globale de monedă. Principalele modalităţi prin care Banca Centrală Europeană poate influenţa oferta europeană de monedă implică operaţiuni de refinanţare pe termen scurt. Operaţiunile de refinanţare pe termen scurt se bazează pe apariţia în activitatea curentă a băncilor a unui deficit de lichiditate pe termen scurt, în sensul care depozitarii ar putea să ceară retragerea unor sume mari de bani, iar băncile să nu dispună de necesarul de lichidităţi şi să apeleze la un împrumut de la Banca Centrală Europeană, împrumut care ia forma unei reachiziţii inverse. Instituţiile de credit nu recurg întotdeauna la Banca Centrală Europeană pentru a se împrumuta pentru nevoile lor de lichiditate, iar Banca Centrală Europeană împrumută doar atunci când sistemul bancar întreg duce lipsă de lichidităţi. În plus, rata dobânzii Băncii Centrale Europene poate avea nevoie de multe luni pentru a înregistra un impact asupra comportamentului băncilor în ceea ce priveşte împrumuturile, întrucât băncile

nu pot să

anuleze pur şi simplu împrumuturile a căror refinanţare este pre scumpă. Acesta este mecanismul prin care Banca Centrală Europeană şi în general orice bancă centrală manipulează politica monetară făcând apel le refinanţarea pe termen scurt, dar în cazul Băncii Centrale Europene se manifestă şi anumite particularităţi. Politica monetară a Uniunii Europene începe cu deciziile Băncii Centrale Europene dar este transmisă pe întregul continent prin intermediul a peste 100.000 de instituţii de credit. Banca Centrală Europeană îşi realizează activităţile de refinanţare prin intermediul băncilor centrale naţionale care formează Sistemul European al Băncilor Centrale, ea nu se implică de o manieră directă în tranzacţiile de reachiziţii. Banca Centrală Europeană poate modifica oricând necesarul de rezervă minimă, dar ea a a anunţat că domeniul ţintă se va situa între 1,5 şi 2 % din pasivele relevante bancare. În plus băncile nu trebuie să îndeplinească în fiecare zi a săptămânii necesarul rezervei minime, iar 60

LUCRARE DE LICENŢĂ

Banca Centrală Europeană analizează mediile lunare şi, prin urmare băncile îşi folosesc adesea experienţa pentru a păstra o linie subţire între îndeplinirea necesarului rezervei minime şi încălcarea acestei condiţii. Facilitarea împrumutului marginal este un fel de împrumut de urgenţă pe care Banca Centrală Europeană îl oferă oricărei bănci care are nevoie urgentă de lichiditate. Rata dobânzii facilităţii marginale de împrumut funcţionează ca un plafon deoarece nici o bancă nu va accepta să ia cu împrumut de la o altă bancă dacă ea poate face împrumutul la Banca Centrală Europeană la o dobândă mai mică. Efectele politicii monetare unice promovate de Banca Centrală Europeană se răspândesc în întreaga economie prin intermediul mecanismului de transmisie.

Figura 4.5 – Mecanismul de transmisie a politicilor monetare (Sursa: : http://www.ecb.int/mopo/intro/html/transmission.en.html)

61

LUCRARE DE LICENŢĂ

Banca Centrală Europeană este o instituţie interstatală foarte importantă pentru UE întrucât gestionează moneda unică care influenţează dezvoltarea economică nu numai a continentului european, ci a întregii lumi. Misiunea pe care şi-a asumat-o Banca Centrală Europeană şi anume aceea de a menţine stabilitatea preţurilor pe termen mediu este una complexă şi necesită instrumente pe măsură capabile să intervină pe pieţele monetare a 27 de ţări şi să se adapteze la 27 de ritmuri de dezvoltare economică. Deşi funcţiile Băncii Centrale Europene sunt asemănătoare cu cele ale unei bănci centrale, gestionarea politicii monetare este mult mai greu de înfăptuit având în vedere că Uniunea Europeană nu a ajuns încă la integrarea politică şi că încă există diferenţe semnificative între gradele de dezvoltare ale ţărilor membre ale Uniunii Europene, chiar în interiorul Eurosistemului, criteriile de convergenţă dovedindu-se a fi insufficient

5. CONCLUZII În contextul actualei crize financiare mondiale Banca Centrală Europeană încearcă să îşi îndeplinească obligaţiile în ceea ce priveşte lupta împotriva crizei, menţinând lichiditatea pe piaţa financiară şi reducând dobânda de politica monetară. Astfel, Banca Centrală Europeană s-a alăturat Băncii Centrale Americane şi altor instituţii similare din întreaga lume, în cadrul unei acţiuni coordonate, reducând în continuu dobânda de politică monetară până la 3,25%, în încercarea de a stabiliza piaţa financiară şi de a preveni o recesiune economică. Acţiunea coordonată a urmat celei mai semnificative prabuşiri din ultimele două decenii a pieţelor bursiere din întreaga lume, mişcarea reprezentând prima operaţiune de acest gen a Băncii Centrale Europene din ultimii cinci ani, venind în contrast cu acţiunile guvernelor europene care au eşuat în a găsi la timp o soluţie comună actualei crize, reducând şi mai mult încrederea investitorilor în piaţa financiara şi reflectând o slăbiciune cronică în cadrul sistemului financiar al Uniunii.

62

LUCRARE DE LICENŢĂ

Banca Centrală Europeana, gardianul monedei unice şi responsabilă pentru stabilirea dobânzii de politică monetară în cele 15 state membre ale zonei euro, a menţinut pe linia de plutire sistemul financiar al continentului prin intermediul infuziilor de lichiditate pe piaţa interbancară, în condiţiile în care băncile au devenit din ce în ce mai reticente în a-şi acorda împrumuturi. Reticenţa băncilor de a se împrumuta între ele este reflectată de o creştere semnificativă a dobânzilor pentru împrumuturi interbancare, rata dobânzii pentru credite cu perioada de rambursare de trei luni având în luna octombrie a acestui an cel mai mare nivel din 1994 până în prezent. Experţii bancari41 spun ca banca centrală a zonei “euro” a înlocuit efectiv rolul instituţiilor financiare comerciale pe piaţa interbancară. În ultimele luni, banca a injectat zeci de miliarde de dolari pe această piaţă prin intermediul împrumuturilor, în situaţia în care băncile preferă să îşi păstreze surplusul de lichiditate în depozitele băncii centrale decât să îl elibereze pe piaţă. În teorie, Banca Centrală Europeană, poate continua să sprijine piaţa interbancară în această manieră la nesfârşit, nimic neîmpiedicând instituţia să reducă în continuare rata dobânzii de referinţă. Însă pierderea încrederii investitorilor, care a generat prăbuşirea bruscă a pieţelor bursiere şi a accentuat problemele instituţiilor financiare, nu poate fi rezolvată decât prin aducerea în joc a banilor contribuabililor. Aşadar, răspunsul haotic al autorităţilor europene în faţa escaladării turbulenţelor de pe piaţa financiară a fost ecoul unei disfuncţionalităţi de ordin tehnic în ceea ce priveşte sistemul financiar comunitar, disfuncţionalitate asupra căreia bancherii centrali au atras atenţia înca de la crearea Băncii Centrale Europene, în 1999. Astfel, Banca Centrală Europeana, o instituţie independentă, poate stabili politica monetară şi poate determina nivelul de lichiditate de pe piaţă pentru 15 ţări care au aproape 320 de milioane de locuitori, dar aceasta nu are nici o atribuţie în ceea ce priveşte controlul banilor contribuabililor, atribuţii deţinute de fiecare stat în parte şi care reprezintă cheia rezolvării acestei crize. Bancherii centrali au presat de nenumărate ori guvernele statelor europene pentru a-şi reduce deficitele bugetare şi pentru a evita dezechilibrele din sistem, dar în ciuda deceniilor de integrare, Uniunea rămâne înca un bloc de state suverane, cu regimuri de impozitare separate şi cheltuieli separate, această situaţie făcând extrem de dificilă adoptarea unui plan european de salvare a pieţelor financiare. 41

Dario Perkins, economist ABN Amro Londra - "În acest moment, banca centrală poate fi asimilată în mod efectiv pieţei interbancare. Băncile pot primi câţi bani vor din partea BCE, aşadar criza de lichiditate nu este problema centrală, instituţia poate efectua această miţcare atât timp cât este necesar".

63

LUCRARE DE LICENŢĂ

Prin urmare, Europa este inevitabil mai puţin echipată cu instrumente de combatere a crizei decat SUA, spun economiştii42. O dovadă în acest sens este faptul că Statele Unite au reuşit să adopte un plan de salvare a pieţei financiare în valoare de 700 miliarde dolari, bani proveniţi de la contribuabili. "Problema este că Europa e la fel de afectată de criza ca Statele Unite, iar în cadrul unei astfel de crize e nevoie să acţionezi rapid. Sigur, planul de salvare elaborat de autorităţile americane s-ar putea dovedi că nu este cea mai bună abordare, însa el este acolo şi ceva se întamplă", a declarat Scott Livemore, director în cadrul Oxford Economics, o agenţie britanică de consultanţă economică.

BI BLIO G RAFI E 1. Barbu, Teodora; Dardac, Nicolae. – Monedă, bănci şi politici monetare. Editura Didacdică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005. 2. Basno, Cezar; Dardac, Nicolae; Floricel, Constantin. – Monedă, Credit, Bănci. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995. 3. Brezeanu, Petre; Şimon, Ilie; Novac, Laura Elly. – Instituţii financiare internaţionale. Editura Economică, Bucureşti, 2005. 4. Brociner, Andrew. – Europa monetară. Editura Economică, Bucureşti, 1999. 5. Bibere, Octav. – Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene. Editura Lucretis, Bucureşti, 1997. 1. Chabot, C.N. – Euro moneda europeană. Editura Teora, Bucureşti, 2000. 2. Cociuban, Aristide. – Piaţa unică europeană – cele patru libertăţi fundamentale. ESEN – 2, IEM, Bucureşti, 2002. 3. Dardac, Nicolae; Vâşcu, Teodora. – Monedă – Credit. Editura ASE, 2002. 4. Dănilă, Nicolae. – Euro bipolarizarea monetară, Editura Economică, Bucureşti, 1999. 5. Diaconescu, Mirela. – Economie Europeană. Editura Uranus, Bucureşti, 2004. 6. De Silguy, Yves Thibault – L’EURO, LGF, 1998. 7. Directiva 94/ 27 CE, Consiliul şi Parlamentul Europei. 8. Gruescu, Ramona; Nanu, Roxana - Uniunea Economică şi Monetară. Reprografie Universităţii din Craiova, 2001. 9. Ignat, I – Uniunea Europeană – de la Piaţa comună la moneda unică. Editura Economică, Bucureşti, 2002.

42

Thorsten Polleit, economist-şef al filialei germane a Barclays Capital - "În Europa, există diverse curente de opinie despre modul în care poate fi combătută o asemenea criză. Nu se va ajunge niciodată la acel punct comun caracteristic autorităţilor federale americane". 64

LUCRARE DE LICENŢĂ

10. Kenen, Peter B. – Economic and monetary union in Europe: moving beyond Waastricht. Cambridge University Press, Cambridge, 1995. 11. Levitt, Malcom; Lord, Christopher. – The political economy of Monetary Union. Editura Macmillan, Houndmills, 2000. 12. Perroux, Fr. – L’integration et l’echec de la theorie traditionelles des e’ changes exterieurs Economie appliquee, vol. 21, nr. 2, 1968. 13. Pîrvu, Gheorghe. – Economie Europeană. Editura sitech, Craiova, 2007. 14. Paximo, Dan Octav. – Politica valutară şi managementul riscurilor în tranzacţiile internaţionale. Editura Economică, Bucureşti, 2003. 15. Profiroiu, A; Profiroiu, M. – Introducere în realităţile europene. Editura Economică, Bucureşti, 1999. 16. Riche, Pascal. – L’ Union monetaire de l’ Europe. Editions du Seuil, Paris, 1993. 17. Raport Euro – 1998. European Commision, 25.03.1998. 18. Real Academia de Ciencias Morales y politicas. – Espana y la Union Europea. Los Consecuencias del Tratado de Maastricht. Madrid, 1992. 19. Sută, Nicolae. – Integrare Economică Europeană. Editura Economică, Bucureşti, 1999. 20. Silasi, G. – Integrarea monetară europeană – între teorie şi practică. Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 1998. 21. Turliuc, V. – Politici monetare. Editura Polirom, Iaşi, 2002. 22. Turliuc, Vasile; Cocriş, Vasile; Boariu, Angela; Stoica, Ovidiu; Dorinescu, Vasile; Chirleşan, Dan. – Monedă şi Credit. Editura Economică, Bucureşti, 2005. 23. http:// www. ecb.int/ ecb/ educational/ facts/ orga/html/or_013.ro.html. 24. www.FMI.ro 25. www.BNR.ro

ANEXA 1 ŢĂRILE MEMBRE CARE AU ADOPTAT MONEDA UNICĂ

65

LUCRARE DE LICENŢĂ

(Sursa: FMI)

ANEXA 2 STRUCTURA ORAGANIZAŢIONALĂ A BĂNCII CENTRALE - DOMENII DE ACITIVITATE PRINCIPALE -

66

LUCRARE DE LICENŢĂ

Direcţia Generală Operaţiuni de piaţă

Direcţia Bancnote Direcţia Generală de Cercetare

Reprezentanţa Permanentă a

Direcţia Generală de Economie

BCE la Washinton DC Domenii de activitate principale Direcţia Supraveghere şi stabilitate financiară

Direcţia Generală de Statistică

Direcţia Generală Sisteme de plăţi şi infrastructura pieţei

Direcţia Generală Servicii juridice

Direcţia Generală Relaţii internaţionale şi europene

67

LUCRARE DE LICENŢĂ

ANEXA 3 STRUCTURA ORAGANIZAŢIONALĂ A BĂNCII CENTRALE

- DOMENII DE ACTIVITATE SECUNDARE -

Domenii de activitate secundare

Cancelaria Comitetului Executiv

Direcţia Generală Administraţie

Direcţia Audit intern

Direcţia Comunicare

Direcţia Generală Resurse umane, buget şi organizare

Directia Generala Secretariat şi servicii lingvistice

Direcţia Generală Sisteme informatice

69

LUCRARE DE LICENŢĂ

ANEXA 4 SISTEMUL EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE ( BCU)

Băncile Centrale Naţionale din zona EURO Banca Naţională a Belgiei Deutsche Bundesbank Central Bank and Financial Services Authority of Ireland Banca Greciei Banca Spaniei Banca Franţei Banca Italiei Banca Centrală din Cipru Banca Centrală din Luxemburg Banca Centrală din Malta Banca Olandei Banca Naţională a Austriei Banca Portugaliei Banca Sloveniei Banca Naţională a Sloveniei Banca Finalandei

2, 4256 % 18,94% 1,1107% 1,9649% 8,3040% 14,2212% 12,4966% 0,1369% 0,1747% 0,0632% 3,9882% 1,9417% 1,7504% 0,3288% 0,6934% 1,2539%

Băncile Centrale Europene Naţionale din afara zonei Euro Banca Naţională a Bulgariei Banca Naţională a Cehiei Banca Naţională a Danemarcei Banca Naţională a Finlandei Banca Letoniei Banca Lituaniei Banca Naţională a Ungariei Banca Naţională a Poloniei Banca Naţională a României Banca Regatului Suediei Banca Angliei

0,8686% 1,4472% 1,4835% 0,1790% 0,2837% 0,4256% 1,3856% 4,8954% 2,4645% 2,2582% 14,5172%

(Sursa: http://www.ecb.int/ecb/educational/facts/orga/html/or_001.ro.html)

70

LUCRARE DE LICENŢĂ

ANEXA 5 CANALELE DE TRANSMITERE A POLITICII MONETARE

71

LUCRARE DE LICENŢĂ

ANEXA 6 PREZENTARE SHEMATICĂ A STRATEGIEI DE POLITICĂ MONETARĂ A BCE

Obiectiv primar – Stabilitatea preţurilor

Consiliul Guvernatorilor combină în mod sistematic toate informaţiile necesare în scopul de a lua decizii de politică economică

Primul pilon

Analiza bazată pe rolul primordial al banilor (semnalată de valoarea de referinţă pentru creşterea M3)

Analiza

verificare

concentrată pe un registru larg de indicatori economici şi financiari

Al doilea pilon

Informaţii economice (Sursa: ECB, Monthly Bulletin)

72