MANUAL dpcPS. Ed.2 [PDF]

Zitiervorschau

DREPT PROCESUAL CIVIL PARTEA SPECIALĂ Redactori științifici Alexandru COJUHARI, dr. hab., prof. univ. Elena BELEI, dr., conf.

Chișinău, 2016

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT DEPARTAMENT DREPT PROCEDURAL

Elena BELEI, Ana BORȘ, Felicia CHIFA, Igor COBAN, Vasile CREŢU, Vladislav GRIBINCEA, Ina JIMBEI, Gheorghe MACOVEI, Alexandru MUNTEANU, Oxana NOVICOV

DREPT PROCESUAL CIVIL PARTEA SPECIALĂ

Chişinău, 2016

CZU 347.1 (075.8) D00 MANUAL DREPT PROCESUAL CIVIL. PARTEA SPECIALĂ

Redactori științifici - Alexandru COJUHARI, doctor habilitat în drept, profesor universitar, Elena BELEI, doctor în drept, conferenţiar universitar.

AUTORI: Elena BELEI, doctor în drept, conferenţiar universitar (Cap.1- 4, 16, 20) Ana BORŞ, magistru în drept, lector universitar (Cap.17- 19) Felicia CHIFA, magistru în drept, lector universitar (Cap.8) Igor COBAN, doctor în drept, conferențiar universitar (Cap. 6, 7, 9, 15) Vasile CREŢU, doctor în drept, conferenţiar universitar (Cap. 6) Vladislav GRIBINCEA, magistru în drept, lector universitar (Cap. 21) Ina JIMBEI, magistru în drept, lector universitar (Cap. 16) Gheorghe MACOVEI, magistru în drept, lector universitar (Cap.10) Alexandru MUNTEANU, doctor în drept, conferenţiar universitar (Cap.5, 1114) Oxana NOVICOV, magistru în drept, lector universitar (Cap. 20)

Recomandat de către Departamentul Drept Procedural, Consiliul profesoral al Facultății de Drept și aprobat de către Consiliul Calității al Universității de Stat din Moldova, proces-verbal nr.6 din 06.04.2016.

Prezentul manual a fost elaborat în conformitate cu cerințele curriculare ale cursului „Drept procesual civil. Partea specială”, utilizându-se suportul normativ în vigoare la 01.04.2016 Destinat studenţilor, doctoranzilor, profesorilor din instituţiile de învăţămînt superior, precum şi lucrătorilor din cadrul instanţelor judecătoreşti, procuratură, avocatură, notariat.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Drept Procesual Civil. Partea Specială / Cojuhari Alexandru, Creţu Vasile, Belei Elena, Munteanu Alexandru, Darii Lilian, Lavric Liliana, Chifa Felicia, Macovei Gheorghe. – Ch.: Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2008 – ____ p.

© Elena Belei, Ana Borș, Felicia Chifa, Igor Coban, Vasile Creţu, Ina Jmbei, Vladislav Gribincea, Gheorghe Macovei, Alexandru Munteanu, Oxana Novicov, 2016.

IN HONOREM PROFESOR DR.HAB. ALEXANDRU NICHIFOR COJUHARI Profesorul universitar Alexandru N.Cojuhari este un corifeu al științei dreptului procesual civil din Republica Moldova, activitatea sa didactică și științifică fiind unanim apreciată în lumea juridică din țara sa. Cariera profesională a domniei sale este una exemplară fiind consacrată, cu multă abnegație și pasiune dreptului procesual civil. Domnul Profesor universitar Alexandru N.Cojuhari a absolvit Facultatea de Drept a Universității de Stat din Moldova, în anul 1964, cu calificativul magna cum laude, și și-a început cariera universitară ca asistent la catedra de drept civil și de drept procesual civil. În anul 1972 a obțint titlul de doctor în drept la Facultatea de Drept ”Taras Șevcenco” a Universității din Kiev, iar în anul 1991 a susținut cu succes teza de abilitare în drept. A urmat întreaga ierarhie universitară de la asistent până la profesor titular și abilitat. Ca urmare a prestigioasei sale activități didactice și științifice a fost desemnat în anul 1989 ca șef al catedrei de drept civil și de drept procesual civil, calitate în care a coordonat colectivul de cadre didactice de la această importantă catedră a Facultății de Drept a Universității de Stat din Moldova. Activitatea profesională a domnului Profesor universitar Alexandru N. Cojuhari s-a concretizat, în mod firesc, în spațiul acțiunilor didactice și științifice. În calitate de cadru didactic universitar a contribuit la formarea unor specialiști care în prezent activează în diferite instituții publice centrale sau locale și în alte domenii însemnate ale vieții social-economice. Pe parcursul activității sale didactice a elaborat diferite manuale și lucrări didactice destinate a contribui la o solidă formare profesională a studenților prestigioasei Facultății de Drept a Universității de Stat din Moldova. Deosebit de valoroasă și bogată este și activitatea științifică a marelui procedurist moldovean, aceasta concretizându-se în peste 70 de lucrări, respectiv monografii, cursuri universitare, articole și studii de doctrină. În cadrul lucrărilor sale, profesorul Alexandru N. Cojuhari a abordat probleme fundamentale din domeniul dreptului civil și a dreptului procesual civil. Printre cele mai valoroase lucrări științifice ale Profesorului Alexandru N.Cojuhari sunt demne a fi menționate următoarele: - А. Н. Кожухарь „Право на судебную защиту в исковом производстве”, Кишинёв, Штиинца, 1989; - Culegere de scheme la drept procesual civil. Chişinău, 1994, USM; - Гражданский процессуальный кодекс Молдовы, комментарий, Кишинeв, Universitas, 1992, (redactor responsabil şi autor al Capitolelor: III, XII, XVII, XVIII, XIX, XXXV); -Situaţii de drept la procedura civilă, Chişinău, CEP USM, 2005 (redactor responsabil şi autor al Capitolelor: XXVII, XXVIII, XXIX, XXX); - Drept procesual civil. Partea specială (curs universitar), Chişinău, 2009, 440 pagini (redactor ştiinţific şi autor al Capitolelor: XVI, XVII, XVIII, XIX). Activitatea științifică a domnului Profesor Alexandru N.Cojuhari este cunoscută și la nivelul unor importante instituții internaționale din domeniul dreptului procesual. Din acest punct de vedere este deosebit de relevantă participarea domniei sale, din anul 1999, la lucrările Asociației Internaționale de Drept Procesual Civil (fondată la Roma în anul 1950). Menționăm, în acest context, participarea Profesorului Alexandru N.Cojuhari la următoarele acțiuni: -Congresul XI-lea al Asociaţiei Internaţionale în Drept Procedural, cu tema: „Dreptul procedural în pragul noului mileniu”, ce s-a desfăşurat la Universitatea de la Viena (Austria); -Colocviul Internaţional cu tema: „Problemele fundamentale ale dreptului procesual civil”, care a avut loc la Universitatea din Ghent (Belgia);

-Conferinţa Internaţională „Reformele dreptului procedural în statele CSI”, organizată la Universitatea din Kiele (Germania); -Conferinţa Internaţională ce s-a desfăşurat la Universitatea Mycola Romerio din Vilnus (Lituania) cu subiectul „Dreptul la apărare judiciară şi aspectele practicii de realizare”; -Conferinţa Internaţională cu genericul: „Tradiţii şi progrese în modificările legislaţiei europene” ce a avut loc la Universitatea Maria Curi-Sclodowskiey din Liublin (Polonia). O prezentare, chiar sumară, a activității didactice și științifice a profesorului Alexandru N.Cojuhari nu poate face abstracție de rolul său deosebit de important în formarea și consolidarea Școlii doctorale de la Facultatea de Drept a Universității de Stat din Moldova, Domnia Sa fiind timp îndelungat și președintele Consiliului științific al acesteia. Noul Consiliu Științific al Universității pe care l-a coordonat a fost împuternicit să acorde titlul științific de doctor în drept și pe acela de doctor abilitat în domeniul dreptului civil, dreptului, procesual civil, dreptului familiei și dreptului internațional privat. În perioada celor 16 ani de activitate, în calitate de Preşedinte al Consiliilor științifice menţionate, sub coordonarea Domniei Sale, au fost susţinute 3 teze de doctor habilitat în drept şi 70 teze de doctor în drept. Dintre persoanele care au obținut titlurile de doctor în drept și de doctor habilitat 51 au fost cetăţeni ai Republicii Moldova şi 22 de cetăţeni străini (care au făcut, de regulă) studii de doctorat la Universitatea de Stat din Moldova. Tezele de doctorat realizate sub conducerea Profesorului Alexandru N.Cojuhari au abordat teme de un interes real, atât doctrinar, cât și jurisprudențial. Cu titlu de exemplu menționăm următoarele lucrării a căror titlu este deosebit de relevant: Reglementarea juridică a contractului de credit bancar în Republica Vietnam; Importanța deciziilor Tribunalului internațional în conflictul irano-american pentru dreptul internațional privat; Răspunderea civilă a statului pentru prejudiciul cauzat prin erori judiciar, Garantarea executării obligațiilor prin ipotecă, Incompatibilități legale în procesul exercitării dreptului la muncă, Admisibilitatea recursului împotriva deciziilor instanţei de apel. Asemenea teme de cercetare sunt deosebit de utile nu doar pentru dreptul civil și procesual civil din Moldova, ci și pentru dreptul comparat, actualitatea unor asemenea abordări fiind de domeniul evidenței și preocupă un număr însemnat de cercetătători sau chiar instituții publice importante. Așa este cazul abordărilor privitoare la executarea obligațiilor sau cele privitoare la răspunderea statului pentru erorile judiciare. Întreaga activitate științifică a Profesorului Cojuhari a scos în evidență profunzimea abordărilor realizate, consistența acestora și rolul lor în dezvoltarea continuă a științei dreptului procesual civil din Republica Moldova. Aceste investigații au demonstrat o cunoaștere profundă a legislațiilor procesuale din alte țări, respectiv atât din spațiul european, cât și din cel euroasiatic. O prezentare detaliată a contribuțiilor științifice ale profesorului Alexandru N.Cojuhari este greu de realizat, în contextul de față, dar nu putem să nu remarcăm că unele dintre acestea au avut un rol important și în adoptarea noii legislații procesuale din Moldova. Reamintesc în cadrul acestor contribuții pe cele privitoare la acțiunea civilă și, în special, cele consacrate determinării naturii juridice a acțiunii civile. În concepția profesorului Alexandru N. Cojuhari dreptul la acțiune se prezintă ca o entitate procesuală, iar nu ca una de drept substanțial, teză revoluționară în spațiul țărilor din Europa de Est și pe care o susținem și noi fără nicio rezervă. În finalul acestor considerații consacrate eminentului procedurist moldovean nu putem să nu evidențiem activitatea domniei sale în cadrul eforturilor de perfecționare a legislației civile și procesual civile din Moldova. Subliniem contribuțiile însemnate ale profesorului Cojuhari în cadrul Comisiei de elaborare a Noului Cod de procedură civilă din Republica Moldova, operă legislativă pe care o apreciez ca una valoroasă și care satisface imperativele de sinteză, profunzime și claritate inerente unui important cod. Activitatea didactică și științifică desfășurată de profesorul Alexandru N.Cojuhari validează o mare personalitate a dreptului din Republica Moldova, un eminent dascăl și un foarte valoros cercetător în domeniul dreptului procesual civil. Este deosebit de onorant pentru noi și un

adevărat privilegiu să-l omagiem azi pe marele procedurist care este profesorul Alexandru N.Cojuhari. Vă dorim Domnule Profesor o viață îndelungată, sănătate, fericire și satisfacții depline în tot ceea ce veți întreprinde în plan profesional și personal. Cu deosebită considerație și prețuire, Prof.univ.dr.h.c.dr. Ioan LEȘ Universitatea ”Lucian-Blaga” din Sibiu Vicepreședinte Academia de Științe Juridice din România

CAPITOLUL I INTENTAREA PROCESULUI CIVIL §1. Noțiunea și efectele juridice ale intentării procesului civil §2. Cererea de chemare în judecată şi conţinutul ei. Procedura corectării cererii de chemare în judecată §3. Refuzul și restituirea cererii de chemare în judecată CAPITOLUL II PREGĂTIREA PRICINII PENTRU DEZBATERI JUDICIARE §1. Noțiunea și sarcinile fazei de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare §2. Actele procesuale ale judecătorului în vederea pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare. 2.1 Acte procesuale emise din oficiu 2.2 Acte procesuale emise la cerere CAPITOLUL III DEZBATERILE JUDICIARE §1. Esenţa şi părţile componente ale şedinţei de judecată §2. Efectele neprezentării în şedinţa de judecată a persoanelor citate §3. Judecarea pricinii în fond §4. Susţinerile orale. Replica. §5. Adoptarea şi pronunţarea hotărârii judecătorești §6. Incidente procesuale care afectează continuitatea procesului. §7. Terminarea procesului fără adoptarea hotărârii. §8. Procesul–verbal al şedinţei de judecată CAPITOLUL IV ACTELE JUDECĂTOREȘTI DE DISPOZIŢIE ALE INSTANŢEI DE FOND §1. Noţiunea şi felurile actelor judecătorești de dispoziţie ale instanţei de fond §2. Esenţa, importanţa și cuprinsul hotărârii judecătorești §3. Exigențele față de hotărârea judecătorească §4. Rectificarea hotărârii judecătorești de către instanţa care a pronunţat-o §5. Puterea lucrului judecat §6. Încheierile judecătorești ale instanţei de fond CAPITOLUL V PROCEDURA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV §1. Noţiunea şi esenţa procedurii contenciosului administrativ §2. Particularităţile de examinare a cauzelor în ordinea procedurii contenciosului administrativ

CAPITOLUL VI PROCEDURA SPECIALĂ §1. Noţiunea şi esenţa procedurii speciale §2. Constatarea faptelor care au valoare juridică de către instanța de judecată §3. Particularitățile examinării și soluționării cauzelor în procedură specială CAPITOLUL VII APLICAREA MĂSURILOR DE PROTECŢIE ÎN CAZURILE DE VIOLENŢĂ ÎN FAMILIE §1. Natura juridică a procedurii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie §2. Procedura de examinare a cererii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie CAPITOLUL VIII SISTAREA TEMPORARĂ A VALABILITĂŢII ŞI RETRAGEREA LICENŢELOR/AUTORIZAŢIILOR CARE VIZEAZĂ ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR §1. Noțiuni generale privind sistarea temporară a valabilităţii şi retragerea licenţelor care vizează activitatea de întreprinzător §2. Temeiurile de sistare temporară a valabilităţii şi retragerea licenţelor care vizează activitatea de întreprinzător §3. Procedura de sistare temporară a valabilităţii şi retragerea licenţelor care vizează activitatea de întreprinzător CAPITOLUL IX PROCEDURA ÎN ORDONANŢĂ (PROCEDURA SIMPLIFICATĂ) §1. Natura juridică a procedurii în ordonanță (procedura simplificată) §2. Caracteristica temeiurilor în baza cărora se emite ordonanţă judecătorească §3. Intentarea procedurii de eliberare a ordonanței §4. Procedura de examinare a cererii de eliberare a ordonanței CAPITOLUL X PROCEDURA INSOLVABILITĂȚII §1. Aspecte introductive privind procedurile judiciare de insolvabilitate §2. Participanții la procedura de insolvabilitate §3. Intentarea cauzei de insolvabilitate §4. Examinarea în fond a cauzei de insolvabilitate §5.Încetarea procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate

CAPITOLUL XI CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CĂILE HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI §1. Noţiunea şi importanţa căilor de atac §2. Clasificarea căilor de atac §3. Reguli comune privind folosirea căilor de atac

DE

ATAC

ALE

CAPITOLUL XII APELUL §1. Noţiunea şi elementele apelului §2. Procedura de declarare a apelului §3. Procedura de judecare a cauzei în apel §4. Limitele judecării apelului §5. Actele de dispoziţie ale părţilor în instanţa de apel §6. Împuternicirile instanţei de apel §7. Temeiurile pentru casarea sau modificarea hotărârii de către instanţa de apel §8. Decizia instanţei de apel CAPITOLUL XIII RECURSUL ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR JUDECĂTOREŞTI Capitolul XIV RECURSUL ÎMPOTRIVA DECIZIILOR DATE ÎN APEL §1. Consideraţii generale privind recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel §2. Noţiunea şi elementele recursului împotriva deciziilor instanţei de apel §3. Temeiurile de declarare a recursului §4. Procedura de declarare a recursului. Admisibilitatea recursului §5. Procedura de judecare a cauzei în instanţa de recurs. Limitele judecării cauzei în recurs §6. Împuternicirile instanţei de recurs. Decizia instanţei de recurs §7. Particularităţile recursului împotriva hotărârilor emise de curţile de apel în cauzele cu privire la insolvabilitate

CAPITOLUL XV REVIZUIREA HOTĂRÂRILOR, IREVOCABILE

ÎNCHEIERILOR,

DECIZIILOR

§1. Natura juridică a procedurii de revizuire a hotărârilor §2. Caracteristica temeiurilor declarării revizuirii §3. Procedura revizuirii hotărârilor judecătoreşti irevocabile §4. Împuternicirile instanței judecătoreşti la judecarea revizuirii CAPITOLUL XVI PROCESUL CIVIL CU ELEMENTE DE EXTRANEITATE §1. Aspecte generale privind procesul civil cu element de extraneitate §2. Procedura de judecare a cauzelor civile cu element de extraneitate 2.1 Determinarea competenței jurisdicționale pentru examinarea cauzelor civile cu element de extraneitate 2.2 Statutul cetățenilor străini și apatrizilor în procesul civil cu element de extraneitate 2.3 Legea aplicabilă în cadrul procesului civil cu element de extraneitate CAPITOLUL XVI RECUNOAȘTEREA ȘI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI ȘI ARBITRALE STRĂINE §1. Noţiuni introductive. Noţiunea şi efectele hotărârilor judecătoreşti străine şi a hotărârilor arbitrale străine §2. Sesizarea instanţei judecătoreşti cu privire la recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti sau a hotărârii arbitrale străine §3. Procedura de examinare a cererii privind recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine şi a hotărârii arbitrale străine §4. Refuzul de a încuviinţa executarea silită a hotărârii judecătoreşti străine §5. Refuzul de a recunoaşte hotărârile arbitrale străine şi de a le executa CAPITOLUL XVII CONTESTAREA HOTĂRÂRILOR ARBITRALE §1. Noţiuni generale privind contestarea hotărârilor arbitrale §2. Sesizarea instanţei de judecată cu privire la contestarea hotărârii arbitrale §3. Procedura de examinare a cererii privind desfiinţarea hotărârii arbitrale §4. Temeiurile pentru desfiinţarea hotărârii arbitrale CAPITOLUL XVIII ELIBERAREA TITLURILOR DE EXECUTARE SILITĂ A HOTĂRÂRILOR ARBITRALE §1. Procedura de examinare a cererii de eliberare a titlului de executare a hotărârii arbitrale §2. Temeiurile de refuz în eliberarea titlului executoriu a hotărârii arbitrale

CAPITOLUL XIX EXECUTAREA SILITĂ A ACTELOR JUDECĂTOREȘTI CIVILE ETAPĂ INDISPENSABILĂ A PROCESULUI CIVIL §1. Esența executării silite a actelor judecătoreşti civile §2. Participanții la procedura de executare §3. Documentele executorii. Intentarea procedurii de executare §4. Măsurile de executare silită. Urmărirea bunurilor, veniturilor și a mijloacelor bănești ale debitorului §5. Incidentele procedurii de executare. Întoarcerea executării §6. Încetarea procedurii de executare. Restituirea documentului executoriu §7. Contestarea actelor executorului judecătoresc CAPITOLUL XX PROCEDURA DE EXAMINARE A CERERILOR INDIVIDUALE DE CĂTRE CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI §1. Noțiuni generale despre Curtea Europeană a Drepturilor Omului §2. Subiecții cu drept de sesizare a Curții Europene a Drepturilor Omului §3. Limba de procedură şi probaţiunea §4. Reprezentarea şi asistenţa judiciară §5. Forma cererii şi modul de depunere a acesteia §6. Imixtiunea în dreptul de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului §7. Înregistrarea cererilor, prioritatea examinării şi examinarea cererilor vădit inadmisibile §8. Procesarea preliminară a cererilor care nu sunt examinate de către judecătorul unic şi măsurile provizorii §9. Observaţiile părţilor şi audierile §10. Reglementarea amiabilă, declaraţia unilaterală a Guvernului şi renunţarea la cerere §11. Decizia cu privire la admisibilitate şi hotărârea cu privire la fondul cauzei §12. Examinarea cererii de către Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului §13. Executarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului REPERE NORMATIVE ȘI BIBLIOGRAFICE

LISTA ABREVIERILOR

Alin.

alineat

Art.

articol

CEDO

Convenția Europeană a Drepturilor Omului

CtEDO

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CPC

Cod de Procedură Civilă

CSJ

Curtea Supremă de Justiţie

Dec.

decizia

Hot.

hotărârea

Lit.

litera

Nr.

numărul

P.

pagina

Pag.

pagina

Ș.a.

și alții

CAPITOLUL I INTENTAREA PROCESULUI CIVIL Elena BELEI, doctor în drept, conferențiar universitar §1. Noțiunea și efectele juridice ale intentării procesului civil §2. Cererea de chemare în judecată şi conţinutul ei. Procedura corectării cererii de chemare în judecată §3. Refuzul și restituirea cererii de chemare în judecată §1. Noțiunea și efectele juridice ale intentării procesului civil Procesul civil constă dintr-o totalitate de acţiuni procesuale, exercitate de către subiecţii raporturilor de procedură civilă, în ordinea stabilită de lege, în scopul examinării şi soluţionării unei cauze civile, precum şi a executării efective a hotărârii judecătoreşti. Dinamica succedării acțiunilor procesuale determină divizarea procesului civil în părți, numite convețional faze procesuale. Procesul civil în mod inevitabil se declanșează prin producerea fazei de intentare, care constă din acțiuni procesuale întreprise de către justițiabil și de către judecător în scopul accederii efective la justiție. Ținem să menționăm că, raportată la felurile de procedură, doar procedura în ordonanță (simplificată) nu are faza intentării procesului. Iar în procedura insolvabilității conținutul acesteia este unul specific1. În cazul celorlalte feluri de procedură civilă faza intentării procesului se produce potrivit acelorași reglementări. Procesul civil începe prin adresarea justițiabilui în instanța de judecată. Potrivit art. 7 alin. (1) CPC 2 „Instanţa judecătorească intentează procesul civil la cererea persoanei care revendică apărarea unui drept al său încălcat sau contestat, libertăţii ori a unui interes legitim”. A se vedea Capitolul X din prezentul manual. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Nr.225 din 30.05.2003. Republicat în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.06.2013, nr. 130-134 (în continure CPC). 1

2

În cazurile expres prevăzute de lege, procesul civil poate fi intentat la cererea altor persoane decât titularii de drepturi încălcate sau contestate. Este vorba de procuror, în condiţiile art. 71 CPC, autorităţi publice, organizaţii, persoane fizice -conform art. 73 CPC. Terminologic, Codul de Procedură Civilă utilizează mai multe sintagme atunci când se referă la această fază procesuală:



intentarea procesului civil3;



pornirea procesului4;



intentarea acțiunii5;



primirea cererii6;



acceptarea cererii7;



cauză pendinte8, adică cerere căreia i s-a dat curs9 și cerere pusă pe rol10. În mod firesc, faza intentării procesului civil constă din două acțiuni

procesuale corelative: 1. Sesizarea instanței de judecată prin depunerea unei cereri de chemare în judecată (adresarea în instanță). 2. Reacția instanței prin emiterea unei încheieri judecătorești.

În funcție de

temeiurile prevăzute de lege, judecătorul, în mod unipersonal, va emite una din patru încheieri judecătorești:  încheiere de refuz în primirea cererii de chemare în judecată (art. 169 CPC); Instanţa judecătorească intentează procesul civil la cererea persoanei…… (art. 7 CPC). Procurorul participă la judecarea pricinilor civile în primă instanţă în calitate de participant la proces dacă el însuşi l-a pornit în condiţiile legii (art. 71 CPC). 5 Acţiunea în apărarea intereselor unei persoane incapabile poate fi intentată independent de existenţa cererii unei persoane interesate sau a reprezentantului ei legal (art.73 alin. (1) CPC); Până la începerea dezbaterilor judiciare, pârâtul are dreptul să intenteze împotriva reclamantului o acţiune reconvenţională pentru a fi judecată odată cu acţiunea iniţială.... Intentarea acţiunii reconvenţionale se face conform regulilor generale de intentare a acţiunii (art. 172 CPC). 6 Judecătorul care a primit cererea de chemare în judecată spre examinare verifică dacă aceasta întruneşte exigenţele prevăzute de lege (art. 168 alin. (2)CPC); Judecătorul primeşte acţiunea reconvenţională dacă:… (art. 173 CPC); După ce primeşte cererea, judecătorul este în drept să separe... (art. 188 CPC). 7 Printr-o încheiere nesusceptibilă de recurs, judecătorul acceptă cererea de chemare în judecată în decurs de 5 zile de la repartizare, dacă legea nu prevede altfel (art. 168 alin.(4) CPC). 8 Art. 449 lit. g) CPC. 9 Sensul invers al încheierii de a nu da curs cererii de chemare în judecată (art. 171 CPC). 10 Sensul invers al încheirii de scoatere de pe rol (art. 267 CPC). 3 4

 încheiere de restituire a cererii de chemare în judecată (art. 170 CPC);  încheiere de a nu da curs cererii de chemare în judecată (art. 171 CPC);  încheiere de acceptare a cererii de chemare în judecată (art. 168 CPC). Caracterul inseparabil al celor două acțiuni procesuale ne permite să afirmăm că nu justițiabilul care se adresează în instanță intentează (pornește) procesul civil, dar este absolut necesară o încheiere judecătorească de acceptare a cererii de chemare în judecată. Totuși, procesele civile, indiferent de felul de procedură, nu se intentează (pornesc) niciodată din oficiu. De aceea, procesul civil este pornit sau intentat de către judecător la cererea justițiabilului. Evident, scopul oricărei persoane este, în primul rând, de a accede la justiție, adică de a obține emiterea încheierii de acceptare a cererii de chemare în judecată. În al doilea rând, justițiabilul tinde să ia câștig de cauză, adică să-i fie admise pretențiile prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Acest al doilea scop, deși nu se realizează la faza intentării procesului civil, depinde vital de intentarea corectă a procesului. Sarcina judecătorului la această fază procesuală este de a verifica dacă justițiabilul s-a adresat corect în judecată, adică a respectat toate rigorile prevăzute de lege. Reiterăm că accesul la justiție nu este un drept absolut. Prin normele interne, un stat își poate insitui limitări ale accesului la justiţie în proporţii rezonabile, astfel încât dreptul să nu fie afectat în esenţa sa. De aceea, legiuitorul din Republica Moldova a instituit o ordine destul de clar și exhaustiv reglementată de intentare a procesului civil. Efectele juridice ale intentării procesului civil, după conţinut şi importanţă, se pot grupa în două categorii: efecte procesual-juridice şi efecte material-juridice. Efectele procesual-juridice semnifică, în primul rând, investirea instanței de judecată cu abilitatea de a examina și soluționa o cauză civilă. Din data depunerii cererii de chemare în judecată în instanța competentă, raportul juridic material-

litigios devine obiectul procesului civil,11 se conturează componența participanților la proces. Prezumații subiecți ai raportului material-litigios obțin un nou statut juridic - devin reclamant și pârât. În funcție de statutul procesual obținut, fiecare participant la proces poate exercita drepturi și obligații procesuale. Reclamantul nu se mai poate adresa în instanţă cu aceeaşi cerere, având acelaşi obiect şi în baza acelorași temeiuri, chiar dacă, potrivit normelor de competenţă jurisdicţională teritorială alternativă (art. 39 CPC), acesta putea alege între opţiunile oferite de legiuitor. De exemplu, dacă o persoană a sesizat instanţa de judecată de la domiciliul pârâtului cu o acţiune privind apărarea drepturilor consumatorului, atunci adresarea ulterioară cu aceeaşi cauză la instanţa de judecată de la domiciliul reclamantului va determina instanţa de judecată să-i restituie conform art.170 alin (1) lit.g) CPC, sau să-i scoată cererea de pe rol, conform art. 267 lit.d) CPC. Cea mai importantă consecinţă de ordin material-juridic a intentării procesului este întreruperea termenului de prescripţie (art. 277 alin.(1) lit.a) Cod civil). Achitarea pensiei de întreţinere se produce, de asemenea, din momentul adresării în judecată (art. 98 alin. (2) Codul familiei). §2. Cererea de chemare în judecată şi conţinutul ei. Procedura corectării cererii de chemare în judecată Cererea de chemare în judecată este un prim act de procedură prin care se începe realizarea efectivă a principiilor disponibilității, a dreptului la apărare și a acesului la justiție. Deși art. 166 alin. (1) CPC prevede „Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de chemare în judecată”, totuși cererea de chemare în judecată trebuie să corespundă unor rigori de formă și de conținut.

Belei E. ș.a. Drept procesual civil. Partea generală. Chișinău: editurile Lexon și Cartea Juridică, 2014, pag. 76. 11

Cererea de chemare în judecată se perfectează doar în formă scrisă, iar dacă reclamantul este asistat în judecată de un reprezentant, aceasta trebuie să fie dactilografiată (art.166 alin. (7) CPC). Considerăm că practica judiciară poate extinde justificat această cerință și în privința cererilor de chemare în judecată depuse de către procurori (art. 71 CPC), autorități și organizații (art. 73 CPC) în interesele altor persoane. De asemenea, trebuie să conchidem că forma scrisă dactilografiată se extinde fără excepții asupra reclamanților persoane juridice, care întotdeauna compar în justiție prin reprezentant. În caz contrar, cererilor nedactilografiate nu li se va da curs, potrivt art. 171 CPC. Actualmente legislația procesuală permite doar reclamantului-persoană fizică, cel care se adresează personal în instanță, să perfecteze olograf o cerere de chemare în judecată. Conținutul oricărei cereri de chemare în judecată este compus din: a) elemente esențiale, adică obligatorii, fără de care respectiva cerere nu poate fi pusă pe rolul instanței de judecată. Judecătorul nu va da curs unei cereri de chemare în judecată, dacă acesteea îi lipseşte măcar un element esenţial. Alte elemente ale cererii de chemare în judecată, se pot regăsi în cerere la discreţia reclamantului, însă lipsa lor nu afectează valoarea procesuală a actului. Acestea sunt: b) elemente neesențiale, adică facultative, care pot fi incluse în cerere doar dacă este posibil sau dacă reclamantul consideră necesar. Lipsa unui element facultativ întro cerere de chemare în judecată nu constituie un neajuns și nu poate constitui un impediment pentru acceptarea cererii. Art. 166 CPC prevede mai multe elemente esenţiale ale cererii de chemare în judecată, care trebuie întrunite în cumul: 1. Datele de identificare ale părților (lit.b), c) alin. (2) art. 166 CPC) și ale reprezentantului reclamantului, dacă acesta există (lit.c2 alin. (2) art. 166 CPC); 2. Pretenţiile reclamantului, precum şi valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi evaluată (lit.d), f), g) alin. (2) art. 166 CPC);

3. Circumstanţele de fapt  şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile (lit.e) alin. (2) art. 166 CPC); 4. Indicarea probelor de care reclamantul dispune în momentul depunerii cererii (lit.e) alin. (2) art. 166 CPC); 5. Date despre respectarea ordinii prealabile (lit.h) alin. (2) art. 166 CPC); 6. Semnătura pe cererea de chemare în judecată (alin. (5) art.166 CPC); 7. Anexele obligatorii (lit.i) alin. (2) art. 16 și art. 167 CPC). În lipsa unuia dintre elementele esenţiale, cererea de chemare în judecată nu poate pretinde a fi un document integru care să producă efectul procesual scontat – acceptarea de către judecător. 1.

Datele de identificare ale părților (reclamant și pârât) - (lit.b), c) alin.(2)

art.166 CPC) Prin date de identificare ale parților (reclamantul și pârâtul) înțelegem numele12 și domiciliul13 persoanei fizice, denumirea14 și sediul15 persoanei juridice. Dacă reclamantul este o persoană juridică, trebuie indicate suplimentar datele bancare și codul fiscal ale acesteia (lit.b) alin. (2) art. 166 CPC). Graţie acestui element, judecătorul, în primul rând, va verifica competenţa teritorială16, iar în al doilea rând - va putea înştiinţa corespunzător părţile17. Art. 28 alin. (2) Cod civil prevede: „Numele cuprinde numele de familie şi prenumele, iar în cazul prevăzut de lege, şi patronimicul”. 13 Art. 30 alin. (1) Cod civil prevede: „Domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principal”. 14 Art. 66 alin. (1) și (2) Cod civil prevede: „Persoana juridică participă la raporturile juridice numai sub denumire proprie, stabilită prin actele de constituire şi înregistrată în modul corespunzător. Denumirea persoanei juridice trebuie să includă, în limba de stat, forma juridică de organizare ”. 15 Art. 67 alin. (1), (3) și (4) Cod civil prevede: „Persoana juridică are un sediu, indicat în actele de constituire. Adresa poştală a persoanei juridice este cea de la sediu. Toate documentele şi scrisorile intrate la sediu se consideră recepţionate de către persoana juridică ”.  16 Dacă este aplicabil art. 38 CPC contează domiciliul pârâtului-persoană fizică ori sediul persoanei juridice sau adresa unde se află organul ei de administraţie. Dacă cererea a fost depusă la locul aflării oganului de administraţie a persoanei juridice, aşa cum permite art. 38 alin. (2) CPC, reclamantul are obligaţia să indice şi să probeze această locaţie, pentru a nu determina confuzii şi reacţii adverse din partea instanţei de judecată. Dacă reclamantul nu cunoaşte domiciliul pârâtului-persoană fizică sau pârâtul nu are domiciliu în Republica Moldova, reclamantul va recurge la art. 39 alin. (1) CPC şi va indica locul de aflare a bunurilor pârâtului sau ultimul lui domiciliu din Republica Moldova cu dovezile de rigoare. Domiciliul reclamantului va conta dacă se va recurge la prevederile relevante din art.39 CPC. 17 Art. 102 alin. (2) СPC prevede: „Citaţia sau înştiinţarea se trimite la adresa menţionată de parte ”. 12

Dacă reclamantul este reprezentat de un reprezentant legal, avocat, avocatstagiar sau salariat, atunci în cererea de chemare în judecată obligatoriu trebuie indicate numele, prenumele, adresa, numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale reprezentantului reclamantului (lit. c 2) alin. (2) art. 166 CPC)18. Această cerință este prevăzută în scopul facilitării procesului de citare și înștiințare corespunzătoare a justițiabililor. 2. Pretenţiile reclamantului, precum şi valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi evaluată (lit.d), f), g) alin. (2) art. 166 CPC) Deși legiuitorul expres prevede că în cererea de chemare în judecată trebuie indicată

„esenţa încălcării sau a pericolului de încălcare a drepturilor,

libertăţilor sau intereselor legitime ale reclamantului” (lit. d) alin. (2) art. 166 CPC), aceasta nu este decât un reper de clarificare a obiectului acțiunii civile, adică a pretențiilor reclamantului formulate potrivit legii materiale. Cadrul normativ general îl formează art. 11 Cod civil19 şi art. 6 CPC. Însă multitudinea actelor normative, precum şi diversitatea cauzelor civile, permit şi impun, în acelaşi timp, concretizarea pretenţiilor cu referire la cazuri şi persoane concrete. Principiul disponibilităţii (art. 27 CPC) lasă exclusiv pe seama reclamantului nu doar decizia de a se apăra, ci şi formularea propriilor pretenţii, adresate părţii adverse prin intermediul instanţei de judecată. Formularea clară a pretenţiilor în cererea de chemare în judecată permite stabilirea corectă a competenţei jurisdicţionale materiale şi teritoriale. Făcând excepţie de categoriile de cauze atribuite expres în competenţa altor instanţe decât judecătoriile, judecătorul, chiar de la depunerea cererii de chemare în judecată va putea verifica dacă reclamantul a respectat sau nu competenţa jurisdicţională teritorială. În acest sens, este logică verificarea prioritară a competenţei excepţionale (art. 40 CPC) ulterior, dacă reclamantul a ales una din opţiunile legal Numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale reprezentantului legal se indică doar dacă acesta dispune de acestea. 19 Codul civil al Republicii Moldova. Nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr. 82-86 (în continuare Cod civil). 18

oferite (art. 42 alin. (1) şi art. 39 CPC) şi abia la final corectitudinea regulii generale a competenței teritoriale (art. 38 CPC). De asemenea, pretenţiile reclamantului vor putea permite judecătorului să decidă dacă acestea se judecă sau nu în procedură civilă (art. 169 alin. (1) lit. a) CPC) ori dacă acestea (aceleaşi pretenţii şi aceleaşi temeiuri între aceleaşi părţi) au fost deja examinate şi soluţionate (art. 169 alin. (1) lit. b) și lit.d) CPC). Deşi trebuie să recunoaştem că la faza incipientă judecătorului îi este aproape imposibil să cunoască informaţia necesară pentru aplicarea corectă a lit.b) și d) alin. (1) art. 169 CPC. Însă ulterior, după acceptarea cererii de chemare în judecată, se vor putea aplica lit.b) și e) ale art. 265 CPC. Extrem de important pentru justiţiabili şi pentru instanţă este cuantumul taxei de stat, precum şi scutirea din oficiu de achitare a acesteia. Pretenţiile reclamantului corect şi clar formulate, inclusiv indicarea valorii acestora acolo unde este posibil şi necesar, permit diferenţierea acţiunilor

civile ca fiind

patrimoniale sau nepatrimoniale şi respectiv, modul diferit de taxare a pretențiilor inserate în cererea de chemare în judecată20. Pretenţiile formulate de către reclamant vor putea face în viitor obiectul modificărilor. Astfel, reclamantul le va putea schimba (formulând o altă pretenţie în locul celei iniţiale), va putea mări sau micşora cuantumul pretenţiilor (adăugând sau excluzând pretenţii accesorii, ori schimbând valoarea acţiunii) sau chiar renunţa integral ori parţial la ele. Pentru instanţa de judecată acest lucru este extrem de important, deoarece legea procesuală în art. 240 alin. (3) CPC, prevede că instanţa „va adopta hotărîrea în limitele pretenţiilor înaintate de reclamant”. Schimbarea pretențiilor pe parcursul procesului depinde de disponibilitatea reclamantului, cu condiţia că nu va ieşi din limitele acţiunii civile iniţiale. În cererea de chemare în judecată se pot conţine mai multe pretenţii (capete de cerere) conexe prin temeiurile apariţiei sau prin probe (art. 166 alin. (4) CPC). Indiferent de faptul dacă este sau nu posibil de indicat valoarea acțiunii, taxa de stat se achită obligatoriu, cu excepția cazurilor de scutire prin efectul legii sau la cerere. Acţiunile nepatrimoniale se taxează cu sume fixe, iar cele patrimoniale – în cote procentuale în limitele prevăzute de lege. Pentru detalii, a se vedea: Belei E. ș.a. Drept procesual civil. Partea generală. Chișinău: editurile Lexon și Cartea Juridică, 2014, pag. 275-281. 20

Judecătorul va stabili caracterul de sine stătător al fiecărei pretenţii şi valoarea fiecăreia dintre ele sau care pretenţie este principală şi care este accesorie, pentru a verifica dacă reclamantul a achitat corect taxa de stat. În cazul mai multor pretenţii independente inserate întro singură cerere de chemare în judecată, judecătorul va ţine cont de necesitatea taxării fiecărei pretenţii aparte (art.87 lit.k) CPC). 3. Circumstanţele de fapt  şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile (lit.e) alin. (2) art. 166 CPC) Circumstanţele de fapt care trebuie incluse în conţinutul oricărei cereri de chemare în judecată se rezumă la expunerea unor fapte juridice care s-au produs şi care au generat pretenţiile reclamantului. Realmente, acestea întruchipează temeiul acţiunii civile, adică justificarea pe care reclamantul o invocă pentru a putea convinge instanţa că pretenţiile sale trebuie admise.

Însă invocarea nu este

suficientă, reclamantul urmează să dovedească anume circumstanţele de fapt pe care le invocă drept temei al pretenţiilor sale (art. 118 alin. (1) CPC). Importanţa practică a circumstanţelor de fapt, ca element esenţial al cererii de chemare în judecată, este indispensabil legată de obiectul probaţiei. Evident că disponibilitatea reclamantului, pe care o instanţă imparţială nu o poate distorsiona, permite acestuia sa-şi întemeieze pretenţiile cum crede că e mai corect, precum şi să le modifice pe parcursul examinării cauzei (art. 60 alin. (2) CPC). De aceea, la primirea cererii de chemare în judecată judecătorul va putea impune doar indicarea circumstanţelor de fapt, nu şi faptul că acestea nu sunt suficiente, convingătoare sau imposibil de probat. În asemenea cazuri, judecătorul anticipează posibila examinare în fond, expunându-se asupra acesteia, fapt pe care îl considerăm inadmisibil şi incompatibil cu stadardele CEDO. Circumstanţele de drept sunt prevederile normelor juridice materiale şi procesuale pe care se bazează reclamantul în formularea şi probarea pretenţiilor sale. Este adevărat că un justiţiabil care se adresează nemijlocit în instanţă, fără a beneficia de asistenţa juridică a unui avocat, avocat-stagiar, de ajutorul unui procuror sau al unui subiect prevăzut în art. 73 CPC, poate să nu cunoască exact şi

exhaustiv pe care articole din care legi se poate baza pentru apărarea drepturilor sale21. Mai mult decât atât, conform art. 5 alin. (2) CPC „Nici unei persoane nu i se poate refuza apărarea judiciară din motiv de inexistenţă a legislaţiei, de imperfecţiune, de coliziune sau obscuritate a legislaţiei în vigoare”. Considerăm că, în cazul în care un justiţiabil-persoană fizică se adresează nemijlocit în instanţa de judecată, lipsa circumstanţelor de drept în textul cererii de chemare în judecată nu va determina judecătorul să nu-i dea curs conform art. 171 CPC. În restul cazurilor, lipsa acestui element esenţial al cererii de chemare în judecată va constitui un neajuns care urmează a fi corectat în termenul oferit de judecător. Ţinem să menţionăm că, oricum, judecătorul verifică doar dacă acest element esenţial se conține în textul cererii de chemare în judecată şi nu va aprecia dacă suportul normativ (normele juridice scrise în textul cererii) sunt suficiente, relevante sau corect invocate. La faza intentării procesului civil nu se cercetează şi apreciază fondul cauzei, fiindcă instanţa va soluţiona litigiul de drept doar prin hotărâre judecătorească, aplicând corect legea materială şi procesuală. 4. Indicarea probelor de care reclamantul dispune în momentul depunerii cererii de chemare în judecată (lit.e) alin. (2) art. 166 CPC) este un element indispendabil pentru confirmarea circumstanţelor de fapt. În textul cererii de chemare în judecată se poate face referire la orice mijloc de probă, cu excepţia concluziilor expertului,22 indiferent dacă reclamantul le deţine sau nu.23 Întrucât la depunerea cererii de chemare în judecată pot fi anexate doar înscrisuri şi înregistrări audio şi/sau video, celelalte mijloace de probă vor putea fi adminstrate ulterior în condiţiile legii.

Afirmaţia „necunoaşterea legii nu absolvă de răspundere” nu este un argument elocvent pentru a admite abuzuri în privinţa justiţiabililor, or, reclamantul nu este subiect al răspunderii, ci prezumat titular de drepturi încălcate sau contestate, care valorifică accesul la justiţie şi dreptul la apărare. 22 Expertiza se desemnează de către instanţă în condiţiile art.185 CPC. Dacă reclamantul deţine careva concluzii făcute de anumite autorităţi înaintea adresării în judecată, acestea se vor anexa şi aprecia ca înscrisuri. 23 Reclamantul se poate baza pe probe deţinute de partea adversă sau de ale persoane (art.138 alin.(5) CPC). De asemenea, în condiţiile art.119 CPC, poate reclama probe pe care nu le poate administra prin eforturi proprii. 21

Reiterăm că judecătorul se va pronunţa tendenţios şi neobiectiv, dacă va imputa reclamantului la faza depunerii cererii de chemare în judecată că acesta nu a indicat toate probele necesare examinării şi soluţionării juste a cauzei civile. Totodată, nu considerăm de bună-credință conduita justiţiabililor care evită anexarea probelor de care dispun în mod indiscutabil, reieşind din categoria şi circumstanţele cauzei civile (bunăoară, actele juridice care se contestă, actele de stare civilă, înscrisurile care justifică scutirea de taxă de stat etc.) 5. Date despre respectarea ordinii prealabile (lit.h) alin. (2) art. 166 CPC) Ordinea prealabilă este prevăzută fie de lege, fie de contractul părţilor. Nu reprezintă ordine prealabilă clauza de arbitraj inserată sau anexată la contractul părţilor, precum şi formula de curtoazie privind soluţionarea pe cale amiabilă a litigiilor care rezultă din contractul respectiv24. Deși ordinea prealabilă nu este obligatorie pentru toate categoriile de cauze civile deduse judecății, atunci când legea sau contractul părților o impune, ea devine esențială pentru accederea în instanța de judecată 25, iar actele prin care se probează adresarea în prealabil și, eventual, răspunsul negativ pe care l-a primit reclamantul sunt anexe indispensabile ale cererii de chemare în judecată. În lipsa lor judecătorul va restitui cererea de chemare în judecată (art. 170 lit.a) coroborat cu art. 171 alin. (1) și 167 lit.d) CPC). 6. Semnătura pe cererea de chemare în judecată (alin. (5) art. 166 CPC) Instanţele de judecată niciodată nu pornesc procese civile din oficiu, ci doar la cererea persoanei care crede că i s-a încălcat sau contestat un drept. De aceea, actele procesuale nesemnate nu se acceptă, or, semnătura este prima dovadă certă a valorificării eficiente a principiului disponibilităţii (art. 27 CPC). În caz contrar, Ordinea prealabilă impune mai multe cerinţe care trebuie să fie clare părţilor şi instanţei, cum sunt forma şi termenul adresării în prealabil, persoana către care se poate îndrepta cererea prealabilă, termenul în care aceasta din urmă este obligată să răspundă, termenul adresării în instanţă. Iar formula generală „cale amiabilă” nu face posibilă respectarea ordinii prealabile în condiţii corespunzătoare. 25 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.14 din 15.11.2012 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr.225-XV din 30 mai 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 07.12.2012, nr. 248-251. 24

cererea de chemare în judecată se restituie prin încheiere care nu se contestă cu recurs separat (alin. (5) art. 170 CPC). Pe cel puţin un exemplar de cerere de chemare în judecată se va regăsi în original semnătura reclamantului. Fascimilul semnăturii nu este dovada semnării cererii de către justiţiabil, respectiv este o încălcare a exigenţei legale. Considerăm necesar ca numele şi prenumele complete ale reclamantului să figureze la sfârşitul cererii dactilografiate sau scrise olograf. Pentru evitarea dubiilor despre valabilitatea semnăturii, reclamantul va anexa copia buletinului de identitate sau a paşaportului, unde se regăseşte mostra propriei semnături26. Aceeaşi exigenţă privitor la semnătură vor respecta şi reprezentanţii legali ai reclamanţilor, care îşi vor menţiona şi certifica documentar calitatea în funcţie de categoria reprezentării legale (art. 79 CPC). Fiecare coreclamant care figurează în aceeaşi cerere de chemare în judecată va semna pesonal cererea, ţinând cont de cerinţele anterior menţionate. Dacă coreclamanţii obligatorii27 îl împuternicesc pe unul dintre ei de a semna cererea de chemare în judecată, această împuternicire specială va trebui transmisă printro procură autentificată notarial28. Este unica soluţie prin care se poate completa un gol legislativ, or, norma procesuală nu prevede expres cum se perfectează împuternicirile speciale ale coreclamantului-reprezentant. Doar art. 81 CPC impune sub sancţiunea nulităţii ca această împuternicire specială să se regăsească în formă scrisă întrun act prevăzut (manadat sau procură). 7. Anexele obligatorii (lit.i) alin. (2) art. 16 și art. 167 CPC) 26

Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală, 2013, pag.117 27 Pct.13 al Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție nr.5 din 17.11.2014 Cu privire la actele judecătorului în faza intentării procesului civil şi pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare prevede că „Spre deosebire de coparticiparea obligatorie, în cazul coparticipării facultative prevăzute de art. 63 CPC, nu se admite încredinţarea reprezentării în proces, deoarece, după cum rezultă din alin. (1) al acestui articol, lipsesc condiţiile enumerate de art. 62 alin. (1) CPC, iar în conformitate cu alin. ( 11 ) al art. 63 CPC, fiecare coreclamant sau copârât participă în proces în mod independent faţă de ceilalţi coparticipanţi”. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=189 28 Coreclamantul nu poate fi impus să beneficieze de serviciile unui avocat care să-şi dovedească împuternicirile prin mandat.

Cererea de chemare în judecată va fi însoţită de un şir de anexe obligatorii, în lipsa cărora judecătorul va trebui să nu-i dea curs (art. 171 CPC). Acestea sunt: a.

Dovada în original a achitării taxei de stat29, în cazurile în care

reclamantul nu beneficiază conform art. 85 CPC de scutirea achitării acesteia. Dacă reclamantul persoană fizică sau juridică în cererea de chemare în judecată solicită scutire integrală sau parţială, eşalonare sau amânare a achitării taxei de stat, atunci obligatoriu va trebui nu doar să invoce ca motiv „ situaţia materială”, dar şi să anexeze probe care o justifică. Fără a putea enumera limitativ care ar putea fi aceste probe, considrăm oportună enumerarea exemplificativă pe care o face Curtea Supremă de Justiţie în Hotărârea Plenului cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei despre încasarea cheltuielilor de judecată în cauzele civile nr.25 din 28.06.200430. Astfel,

situaţia materială dificilă a

reclamantului persoană fizică poate fi dovedită prin avizul Comisiei pentru protecţie socială, certificat despre mărimea salariului, pensiei sau a altor venituri; existenţa la întreţinere a copiilor minori sau a altor persoane etc. Pentru aprecierea situaţiei materiale se va lua în considerare: valoarea patrimoniului disponibil al persoanei, valoarea acţiunii, obligaţiile care ar rezulta din anumite acte, făcându-se o concluzie din ansamblul probelor prezentate. Persoana juridică, solicitând scutirea de plata taxei de stat, urmează să probeze lipsa mijloacelor financiare, prezentând probe pertinente în acest sens. În calitate de probă pot servi: informaţia de la Inspectoratul fiscal privind existenţa şi situaţia conturilor bancare, dările de seamă fiscale pentru ultimii ani etc. b.

Actele certificate corespunzător care atestă calitatea de

Taxa de stat nu este un impediment al accesului liber la justiţie, atât timp cât statul asigură aplicarea eficientă şi uniformă a prevederilor normative referitoare la cuantumul taxei de stat, la scutirile de taxa de stat dispuse din oficiu ori la solicitarea persoanei interesate. 30 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 25 din 28 iunie 2004 cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei despre încasarea cheltuielilor de judecată în cauzele civile”. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=104 și Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 6 din 24 decembrie 2012 privind modificarea şi completarea Hotărârii explicative „Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei despre încasarea cheltuielilor de judecată în cauzele civile” nr. 25 din 28.06.2004. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=53 29

conducător al persoanei juridice, de reprezentant legal sau împuternicirile reprezentantului contractual, precum şi cererea în original a persoanei fizice adresată procurorului. Conducătorii persoanelor juridice vor putea semna personal cererile de chemare în judecată, confirmându-şi calitatea prin actele de numire, alegere, confirmare certificate corespunzător. În acest caz, se va indica în mod obligatoriu funcţia, calitatea persoanei fizice care de jure întruchipează o persoană juridică. Dacă ne referim la o persoană juridică de drept public, constituită prin lege, conducătorul căreia a fost ales, numit sau confirmat în funcţie printrun act al unei autorităţi publice centrale de stat, publicat în Monitorul Oficial, este suficientă referinţa la acest act. Documentele pe care trebuie să le anexeze reprezentanții legali sunt diferite în funcție de temeiurile reprezentării.

Astfel, reprezentanţii legali – nu au

nevoie de careva împuterniciri pentru a exercita în volum deplin toate actele procedurale din numele şi în interesul reprezentatului, însă fiecare din calităţile reprezentanţilor legali trebuie certificată în modul corespunzător:  Părinţii şi/sau înfietorii vor anexa propriile acte de indentitate, actele de naştere ale copiilor și hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei (dacă în actul de naștere al copilului încă nu s-au făcut mențiunile necesare).  Tutorii persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu şi curatorii persoanelor limitate în capacitatea de exercițiu vor anexa hotărârea judecătorească de lipsire/limitare în capacitatea de exerciţiu și actul administrativ eliberat de autoritatea tutelară privind numirea tutorelui/curatorului.  Tutorii minorilor în vârstă de până la 14 ani și curatorii minorilor în vârstă de la 14 la 18 ani vor anexa actele de naștere ale respectivilor minori, precum și actul administrativ eliberat de autoritatea tutelară privind numirea tutorelui/curatorului.  Administratorii fiduciari ai bunurilor persoanelor declarate absente fără veste vor prezenta hotărârea judecătorească de declarare a absenţei fără veste (art.49 Cod civil) și contractul de administrare fiduciară (art. 50 Cod civil).

 Custodele bunurilor

persoanei decedate sau declarate decedate, dacă

reprezintă în proces moştenitorii acestora, dacă succesiunea nu a fost încă acceptată de nimeni, va anexa actul notarial de numire (art. 1555 Cod civil). Dacă cererea de chemare în judecată este semnată de către un reprezentat contractual – un avocat, avocat-stagiar pentru reclamantul persoană fizică sau juridică31 sau un salariat neavocat32 al reclamantului persoanei juridice -împuternicirile de semnare a cererrii de chemare în judecată trebuie să se regăsească sub sancţiunea nulităţii în mandat sau procura. În caz contrar, cererea este pasibilă de restituire irevocabilă33.

Din 12 noiembrie 2014 Hotărârea

Guvernului  Nr.158 din  28.02.2013 cu privire la aprobarea formularului și modului de utilizare a mandatului avocatului și al avocatului-stagiar 34 prevede că

Împuternicirile avocatului şi ale avocatului-stagiar în procesul civil,

stabilite conform art. 81 din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, urmează a fi consemnate pe versoul mandatului sau, după caz în procura întocmită la cererea clientului, în modul stabilit de lege.     Dacă se întocmeşte o procură, avocatul sau avocatul-stagiar va nota pe versoul mandatului textul „Conform procurii anexate” şi va semna versoul mandatului în locul clientului. Împuternicirile avocatului sau ale avocatuluistagiar stabilite în procură sunt valabile doar dacă aceasta se prezintă împreună cu mandatul. Art. 81 CPC prevede că în procura sau în mandatul avocatului ori avocatului-stagiar pot fi inserate împuterniciri speciale, inclusiv „de a transmite împuterniciri unei alte persoane”. Adică un salariat sau un avocat, avocat-stagiar Persoanele fizice nu pot fi reprezentate contractual decât de avocaţi sau avocaţi-stagiari (art.75 alin.(1) CPC). 32 Avocaţii nu pot fi salariaţi în virtutea unei incompatibilităţi legale (art. 11 alin. (1) lit.a) Legea cu privire la avocatură Nr. 1260 din 19.07.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 04.09.2010, nr. 159). 33 Deși potrivit art.170 alin.(5) CPC încheierea de restituire emisă conform art. 170 alin.(1) lit.e) CPC nu se contestă cu recurs, nu considerăm că această încheiere nu ar putea face imposibilă continuarea procesului, în cazul în care judecătorul de la instanța de fond abuzează. De aceea, considerăm respectiva încheiere pasibilă de recurs conform art.423 alin.(1) CPC. 34 Hotărârea Guvernului nr. 158 din 28.02.2013 cu privire la aprobarea formularului şi modului de utilizare a mandatului avocatului şi al avocatului stagiar În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 05.03.2013, nr. 48. 31

împuternicit expres în scris poate transmite împuternicirile sale altui salariat sau, respectiv, avocat ori avocat-stagiar. Această modalitate de reprezentare este justă şi se încadrează perfect în prevederile Legii cu privire la avocatură nr. 1260 din 19.07.2002, care în art. 5 alin. (1), (2) şi (3) prevede că orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul pentru a fi consultată şi reprezentată de acesta în materie juridică. În pofida dispoziţiilor punct. 6 alin. (2) lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1175 din 21.12.2010 cu privire la aprobarea formularului şi modului de utilizare a mandatului avocatului, potrivit cărora, formularul mandatului avocatului conţine următoarele elemente obligatorii: pe verso se inserează semnătura clientului, atenţionăm că nu doar semnătura clientului ori a avocatului, avocatului stagiar atestă caracterul veritabil al împuternicirii, ci şi semnătura altui reprezentant împuternicit în modul cerut de lege. Considerăm necesar ca alături de orice semnătură să figureze numele şi prenumele persoanei care semnează, scrise complet şi lizibil. Dacă cererea de chemare în judecată este depusă de procuror în interesul unei persoane fizice care, din motive legal prevăzute, nu se poate adresa în judecată personal (art.71 alin. (2) CPC), cererea de chemare în judecată va fi semnată de către procuror, indicîndu-se expres această calitate procesuală. Însă, în mod obligatoriu, se va anexa cererea persoanei fizice, cu excepţia celei incapabile, prin care procurorului i se solicită adresarea în judecată 35. Această cerere a persoanei fizice adresată procurorului nu semnifică împuternicirea acestuia din urmă, întrucât procurorul în procesul civil nu este reprezentant, ci reclamant în accepţiune procesuală. Cererea persoanei fizice este dovada faptului că procesul civil nu se porneşte abuziv ori din oficiu, în pofida principiului disponibilităţii. Dacă procurorul se adresează în judecată în interesele statului sau ale societăţii, respectând temeiurile art. 71 alin. (3) CPC, semnarea cerereii de chemare în judecată de către procuror este suficientă pentru valabilitatea actului procesual. Dacă în cererea adresată procurorului nu se solicită expres adresarea în judecată, ci se semnalează încălcări ale drepturilor, se cere apărare sau luare de măsuri și procurorul, ca urmare, decide din proprie inițiativă să depună cerere de chemare în judecată, considerând că numai astfel vor putea fi restabilite drepturile încălcate, atunci considerăm că o astfel de cerere poate justifica aplicarea art.71 alin. (2) CPC. 35

În cazul adresării în judecată a autorităţilor publice, organizaţiilor sau persoanelor fizice în interesul altor persoane conform art. 73 CPC, judecătorul va verifica mai întâi dacă există o prevedere legală specială expresă care să permită intentarea procesului în baza art. 73 CPC, or, în lipsa acesteia, se va refuza în primirea cererii de chemare în judecată (art. 169 alin. (1) lit.c) CPC).

Dacă

aplicarea acestei prevederi nu se impune, atunci cererea de chemare în judecată se semnează în interesul reclamantului fie de către conducătorul autorităţii publice sau al organizaţiei, indicîncu-se funcţia acestuia cu anexarea actelor confirmative36, fie de către un salariat al autorităţii publice sau al organizaţiei care are împuternicirea de a semna prevăzută expres întro procură. c.

Înscrisurile care confirmă pretenţiile reclamantului, dacă acesta

le deţine la data adresării. In acest context, pot fi anexate şi suporturile pe care se conţin înregistrări audio și/sau video ca mijloace de probă. Potrivit art. 167 alin. (1) lit.c) CPC, coroborat cu art. 138 CPC, prezentarea originalelor înscrisurilor ca mijloace de probă este o cerinţă generală. Însă anexarea unei copii de pe un document nu este exclusă, dacă aceasta este certificată corespunzător. Multitudinea şi diversitatea înscrisurilor ca mijloace de probă ce pot fi anexate la depunerea cererii de chemare în judecată implică diferite metode de confirmare a valabilităţii copiilor de pe acestea. Astfel, copiile actelor de identitate ale părţilor nu necesită nici o certificare (instanţa va putea verifica identitatea acestora în şedinţă), copiile actelor de stare civilă se vor autentifica fie de către avocat, fie notarial. La fel se va proceda cu copiile actelor juridice (contracte, testamente etc.). Copiile actelor de constituire a persoanelor juridice, precum şi celorlalte acte emise de acestea (copii ale carnetelor de muncă, ordine interne, contracte etc) pot fi certificate şi de persoana juridică care confirmă corespunderea cu originalul. Copiile de pe

Avocatul Poporului (Ombudsman) nu va anexa acte confirmative ale funcţiei sale. Legea cu privire la Avocatul Poporului (Ombudsman). Nr. 52 din 03.04.2014. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 09.05.2014, nr. 110-114. 36

înscrisuri se depun pentru pârâţi doar dacă aceştia nu dispun de ele în virtutea specificului raportului material litigios. d.

Copiile cererii de chemare în judecată şi ale celorlalte anexe.

Numărul copiilor cererii de chemare în judecată trebuie să fie egal cu numărul pârâţilor, plus una pentru instanţă. Deşi legea prevede că şi intervenienţilor trebuie să li se înmâneze o copie a cererii de chemare în judecată, considerăm că această cerinţă este prematură, or, intervenienţii principali întotdeauna, iar cei accesorii deseori, apar în proces după intentarea acestuia. Oricum dacă în cererea de chemare în judecată este indicat un intervenient accesoriu, reclamantul va pregăti şi pentru acesta un set de materiale. e.

Dacă reclamantul nu va anexa documentele care confirmă

respectarea ordinii prealabile, judecătorul va dispune restituirea cererii de chemare în judecată conform art. 170 alin. (1) lit.a) CPC. Însă dovada respectării ordinii prealabile nu va necesita nici un fel de certificare, întrucât legea nu prevede acest lucru (art. 167 alin. (1) lit.d) CPC). Forţa probantă a documentului care confirmă respectarea ordinii prealabile obligatorii se atestă prin data expedierii şi cea a recepţionării cererii prealabile. f.

Copia actului de identitate al reclamantului. Acest act nu este

prevăzut în art. 167 CPC, dar îl considerăm necesar pentru a verifica autenticitatea semnăturii, precum şi pentru a garanta respectarea art. 169 lit.e) CPC37. Elementele neesențiale (facultative) ale cererii de chemare în judecată nu determină judecătorul să semnaleze lipsa acestora sau să impună corectarea lor, incluse fiind la latitudinea justițiabilului.

37

Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală, 2013, pag. 120.

a)

Denumirea cererii nu este un element de conținut esențial, întrucât legiuitorul

consideră că „ cererea de chemare în judecată ……este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire incorectă” (alin. (6) art. 166 CPC). b)

Instanța căreia i se adresează justițiabilul trebuie indicată în cererea de

chemare în judecată conform lit.a) alin. (2) art. 166 CPC. Însă nu considerăm acest reper ca fiind unul esențial pentru investirea instanței de judecată competente. Indicarea eronată a denumirii judecătoriei în cererea de chemare în judecată nu urmează a determina judecătorul să nu dea curs cererii, dacă cererea de chemare în judecată este depusă cu respectarea normelor de competență jurisdicțională. Competenţa jurisdicţională materială sau teritorială se apreciază după alte criterii, decât simpla indicare a denumirii instanţei. De aceea, apreciem această cerinţă de conţinut ca fiind una neesenţială. Pentru a evita tergiversările şi pentru a exclude formalismul excesiv al procedurilor în cazul în care justiţiabilul greşeşte denumirea instanței, cererea trebuie acceptată. Aplicarea art. 171 CPC doar din acest considerent va constitui un abuz din partea judecătorului. c)

Numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de

contact ale părților (lit. b1) și  c1) alin. (2) art. 166 CPC). Atenționăm că acestea nu constituie elemente esențiale ale cererii de chemare în judecată, din simplul considerent că reclamantul sau pârâtul poate să nu dispună de ele. Iar cu referire la pârât, chiar dacă acesta are număr de telefon, număr de fax, poştă electronică sau alte date de contact, reclamantul poate să nu le cunoască. d)

Data scrisă în cererea de chemare în judecată. Cererea de chemare în

judecată poate fi depusă în instanța de judecată nemijlocit de către reclamant sau de către alţi subiecţi în interesul reclamantului (art. 71 și 73 CPC), sau de către reprezentantul legal sau contractual (împuternicit expres conform art.81 CPC). În acest caz nu contează data scrisă în cerere, ci data depunerii și numărul de înregistrare aplicate pe un exemplar al cererii de chemare în judecată care rămâne

la justițiabil. Daca cererea de chemare în judecată se expediază prin poștă – data depunerii se consideră data expedierii, marcată cu ștampilă poștală pe plic 38. Totuși, atunci când semnarea cererii de chemare în judecată se face la o anumită dată, iar depunerea la o altă dată, pentru a aprecia valabilitatea dreptului de a semna, se va ține cont și de data semnării cererii. e)

Conform alin. (3) art. 166 CPC „ Cererea de chemare în judecată poate

cuprinde şi alte date, importante pentru soluţionarea pricinii, precum şi demersurile reclamantului”. Cele mai frecvente demersuri ale reclamantului inserate în textul cererii de chemare în judecată sau anexate la aceasta ca acte separate sunt:  cererile (demersurile) de scutire integrală sau parţială, amânare sau eşalonare a taxei de stat;  cererile (demersurile) privind asigurarea probelor;  cererile (demersurile) privind asigurarea acţiunii civile;  reclamarea de probe. La fiecare dintre acestea judecătorul va reacţiona în forma și la momentul permis de lege. Astfel, înaintea acceptării cererii de chemare în judecată, se va emite o încheiere judecătorească de admitere sau respingere a solicitărilor legate de facilităţile de taxare, care se va putea contesta odată cu fondul cauzei (art. 99 CPC). Sintagma „odată cu fondul” nu are interpretare ad literam,

întrucât

respingerea solicitării de scutire poate duce la restituirea cererii de chemare în judecată conform art. 171 alin. (2) CPC. De aceea, pentru a respecta întocmai logica procesului civil, susținem formularea că o atare încheiere judecătorească se va putea contesta odată cu eventuala încheiere de restituire a cererii de chemare în

38

Deși nicăieri în Codul de procedură civilă sau în Hotărârea relevantă de Plen al CSJ nu este specificat expres acest lucru, totuși Codul civil în art.264 alin.(6) specifică „Documentele depuse la oficiile poştale sau telegrafice pînă la ora 24 a ultimei zile a termenului se consideră depuse în termen ”. Cu referire la adrearea în judecată sunt aplicabile termenele de prescripție extinctivă.

judecată39. În cazul respingerii cererii de scutire integrală sau parţială, amânare sau eşalonare a taxei de stat, judecătorul nu va da curs cererii de chemare în judecată şi va stabili un termen de achitare a taxei de stat. Ulterior, dacă reclamantul nu se va conforma, cererea de chemare în judecată se va restitui prin încheiere susceptibilă de recurs (art. 171 CPC). • Cererea de asigurare a probelor se va putea soluţiona înainte de intentarea procesului prin încheiere de asigurare a probei 40 (se atacă odată cu fondul)41 sau de refuz în asigurarea probei (se atacă cu recurs în 5 zile de la pronunţare) – art. 128 CPC. • Cererea de asigurare a acţiunii se va soluţiona doar după acceptarea cererii de chemare în judecată (art. 168 alin. (3) şi art. 177 alin. (2) CPC) prin încheiere susceptibilă de recurs. • La solicitarea de reclamare a probelor, perfectată conform art. 119 alin. (2) CPC, judecătorul va reacţiona după acceptarea cererii de chemare în faza de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare. În termen de 24 ore cererea de chemare în judecată depusă în instanță se va distribui aleatoriu prin intermediul Programului Integrat de Gestionare a Dosarelor. Din momentul distribuirii unui judecător a cererii de chemare în judecată, acesta, în termen maxim de 5 zile, va putea decide una din următoarele soluţii procesuale - refuzul (art. 169 CPC), restituirea (art. 170 CPC), necesitatea corectării cererii de chemare în judecată (art. 171 CPC) sau acceptarea acesteia (art. 168 CPC). §3. Refuzul și restituirea cererii de chemare în judecată Nerespectarea premiselor și a condițiilor de exercitare a dreptului la acțiune în sens procesual produce diferite efecte juridice.

Poalelungi M., ș.a. Modele de acte judecătorești. Procedura civilă. Ediția III. Chişinău: Tipografia centrală, 2014, pag.157-163. 40 În cazul pericolului de întârziere, instanţa examinează cererea de asigurare a probei de îndată, fără citarea părţilor. În astfel de cazuri, încheierea de asigurare se comunică părţilor şi altor persoane interesate (art. 129 alin. (1) CPC). 41 În acest caz judecătorul va întreprinde acte procesuale necesare procesului de asigurare de probe. 39

Dacă la depunerea cererii de chemare în judecată judecătorul constată lipsa dreptului la acțiune în baza vreunui temei din art. 169 CPC, el va dispune prin încheire recurabilă refuzul în primirea cererii de chemare în judecată. Nu toate temeiurile de refuz în primirea cererii de chemare în judecată pot fi aplicate de către judecător la faza intentării procesului. Motivul este evident – unele temeiuri de refuz rezultă din circumstanţe invocate şi probate de către partea adversă. De exemplu, art. 169 alin.(1) lit.b) şi d) CPC. Însă în cazurile lit.a), c), e) şi f) art. 169 CPC, judecătorului îi poate fi clar de la bun început că urmează a refuza în primirea cererii de chemare în judecată. Ţinând cont de gravitatea consecinţelor procesuale ale încheierii de refuz în primirea cererii de chemare în judecată, legiuitorul a permis contestarea acesteia cu recurs (art. 169 alin. (2) şi (3) CPC). Dacă la depunerea cererii de chemare în judecată judecătorul constată că dreptul la acțiune este exercitat cu încălcarea ordinii de adresare în instanță prevăzută în art. 170 CPC, el va dispune prin încheiere restituirea cererii de chemare în judecată. Totuși, unele condiții de exercitare a dreptului la acțiune în sens procesual nu pot fi verificate cu certitudine la depunerea cererii de chemare în judecată. De exemplu, art. 170 alin.(1) lit.c), d), g) CPC. Cu toate acestea, probabilitatea restituirii cererii de chemare în judecată este mai mare decât cea a refuzării, or, judecătorul poate şi trebuie să verifice dacă justiţiabilul a respectat condiţiile de exercitare a dreptului la intentarea acţiunii. Doar în patru cazuri prevăzute în art. 170 CPC încheierea de restituire este recurabilă – lit.a), b), c) şi g). Dacă cererea de chemare în judecată poate fi refuzată, restituită sau trebuie corectată fără a i se da curs, atunci se va aplica consecinţa cea mai gravă. Justificarea acestei practici nu este defavorabilă justiţiabililor, în pofida aparenţelor. Or, atunci când un judecător mai întâi va oferi termen pentru achitarea taxei de stat, ulterior va restitui cererea pentru nerespectarea ordinii prealabile şi după respectarea acesteia va refuza în primirea cererii din careva temeiuri prevăzute de lege, considerăm că nu doar justiţiabilului i se va cauza un grav

discomfort, ci consumă excesiv şi timpul, eforturile, resursele umane şi tehnice ale instanţei. Atenționăm că judecătorul nu are posibilitatea legală să verifice corectitudinea perfectării cererii de chemare în judecată după intentarea procesului, de aceea, exigențele de formă și conținut se vor verifica mult mai minuțios la depunerea cererii de chemare în judecată. Ulterior, neajunsurile cererii nu pot fi corectate de către instanță. În acelaşi timp temeiurile de refuz sau restituire se pot justifica şi după intentarea procesului (art. 265, 43, 267 CPC), iar primirea pe rol a unei cereri care nu corespunde exigenţelor de conţinut sau nu-i taxată în modul corespunzător este în contradicţie cu consecutivitatea logică a procesului. Instanţa, după pornirea procesului, va putea propune concretizarea pretenţiilor, completarea motivelor acestora sau depunerea probelor suplimentare, dar atunci când justiţiabilul nu va binevoi să-şi exercite aceste drepturi, examinarea va fi destul de dificilă pentru judecător. Dacă a fost pusă pe rol o cerere netaxată (judecătorul nu a dispus achitarea taxei de stat sau a dispus scutirea de taxă, fără solictare şi probare corespunzătoare), acest lucru dezechilibrează grav procesul civil, iar partea adversă este vădit defavorizată prin intentarea unui proces fără respectarea uniformă a condiţiilor obligatorii pentru toţi justiţiabilii. Încheierile emise de judecător la faza intentării procesului conform art. 169, 170, 171 CPC sunt documente separate şi trebuie să corespundă cerinţelor art. 270 CPC. Consecințele juridice ale refuzului primirii cererii de chemare în judecată sunt prevăzute în art. 169 alin. (3) CPC, conform căruia se „ exclude posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune împotriva aceluiaşi pârât, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri”42. Însă gravitatea acestei consecințe procesuale nu trebuie exagerată. Trebuie să ținem cont de principala regulă de acțiune în timp a normei procesuale prevăzută de art. 3 alin. (1) CPC43, potrivit căreia la data adresării în Art. 266 CPC prevede exact aceiași consecință procesuală. Instanţele judecătoreşti aplică legile procedurale civile în vigoare la data judecării cauzei civile, efectuării actelor de procedură sau executării actelor instanţei judecătoreşti (hotărâri, încheieri, decizii, ordonanţe), precum şi a actelor unor alte autorităţi în cazurile prevăzute de lege. 42 43

judecată se aplică norma procesuală valabilă în acel moment. De aceea, nu încheierea de refuz sau încetare a procesului va fi temei de refuz repetat, ci prevederile art. 169 CPC raportate la data adresării repetate. De exemplu, normele speciale pe care s-a axat art. 169 lit.c) CPC au deja alt conținut care permite adresarea în judecată a unei autorități publice conform art.73 CPC sau hotărârea irevocabilă a fost casată prin revizuire (art. 169 lit.b) CPC). Sintagmele „aceluiaşi reclamant împotriva aceluiaşi pârât”, din art. 169 alin. (2) CPC și „aceleiaşi părţi” din art. 266 alin. (2) CPC se referă și la intervenienții principali, precum și la succesorii în drepturi ai reclamantului, pârâtului și intervenientului principal. Grație principiului accesului liber la justiție, consecința procesuală prevăzută de art. 169 alin. (2) CPC nu se va aplica, dacă acțiunea a fost depusă conform art. 71 sau 73 CPC de către procuror sau alți subiecți investiți de lege.

CAPITOLUL II PREGĂTIREA PRICINII PENTRU DEZBATERI JUDICIARE Elena BELEI, doctor în drept, conferențiar universitar §1. Noțiunea și sarcinile fazei de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare §2. Actele procesuale ale judecătorului în vederea pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare. 2.1 Acte procesuale emise din oficiu 2.2 Acte procesuale emise la cerere §1. Noțiunea și sarcinile fazei de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare A doua fază procesuală obligatorie a oricărui proces civil este pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare. Dacă cererea de chemare în judecată a fost

acceptată de către judecător, inevitabil acesta trebuie să întreprindă anumite acțiuni procesuale care urmăresc același scop – de a asigura o examinare efectivă a fondului cauzei întrun termen optim și previzibil, evitând pe cât este posibil incidentele procesuale. Legiuitorul confirmă că trebuie asigurată „judecarea justă şi promptă” (art. 183 alin. (1) CPC). În privința „judecării juste” trebuie să menționăm că această sarcină este o finalitate a procedurii civile (art. 4 CPC) care are un conținut foarte complex. Judecarea semnifică examinarea și soluționarea cauzelor civile în fond, respectând exigențele de formă și de conținut a actelor de procedură, precum și consecutivitatea exercitării acestora. Caracterul „just” al judecării întruchipează conceptul de dreptate, echitate, conform căruia trebuie găsit echilibrul întru respectarea drepturilor fiecăruia. Scopurile acestei faze procesuale sunt expres enunțate de către legiuitor în art. 183 alin. (2) CPC: a) precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea raporturilor juridice dintre părţi; b) constatarea circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii; c) stabilirea componenţei participanţilor la proces şi implicarea în proces a altor persoane; d) prezentarea de probe. a) Precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea raporturilor juridice dintre părţi Întrucât în procedura civilă se examinează o diversitate foarte mare de cauze civile, raporturile juridice între părți sunt și ele destul de diversificate. Astfel, acestea pot rezulta din raporturi juridice civile, familiale, de muncă, locative, funciare, ecologice şi din alte raporturi juridice (art. 2 alin. (4) CPC). De aceea, pentru început se clarifică ce fel de cauză civilă s-a acceptat spre examinare, pentru a identifica și normele juridice materiale care trebuie aplicate.

Dacă raportul juridic material litigious este corect determinat, atunci suportul normativ al acestuia va fi ușor de găsit. Soluționarea justă a oricărei cauze civile impune o hotărâre legală, în deosebi conform legii materiale. La acestă fază procesuală trebuie de clarificat care norme juridice materiale sunt aplicabile raportului material litigios (de exemplu, să nu fi fost abrogate sau declarate neconstituționale la data producerii litigiului). Dacă

nu a fost precizată legea materială care urmează a fi aplicată

raportului material litigios, atunci soluția dată de instanță nu va fi una corectă, întrucât  ori nu a fost aplicată legea care trebuia să fie aplicată, ori a fost aplicată o lege care nu trebuia să fie aplicată. Instanțele de apel și/sau de recurs vor constata încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept material (art. 387, 432 alin. (2) CPC), fapt care inevitabil va determina casarea hotărârii judecătorești. b) Constatarea circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii În conformitate cu art. 118 alin. (3) CPC, circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii sunt determinate definitiv de instanţa judecătorească pornind de la pretenţiile şi obiecţiile părţilor şi ale altor participanţi la proces, precum şi de la normele de drept material şi procedural ce urmează a fi aplicate. Altfel spus, la această fază procesuală, judecătorul va determina obiectul probației judiciare, adică ce trebuie de dovedit 44. În primul rând, acesta rezultă din motivele de fapt pe care se întemeiază pretențiile reclamantului

și care,

bineînțeles, se regăses în cererea de chemare în judecată. În al doilea rând, obiectul probației se va contura reieșind din referința pârâtului, în care se vor indica obiecțiile și circumstanţele pe care le invocă drept temei al acestora. Anume la acestea se referă legiuitorul atunci când specifică în art. 186 alin. (3) CPC că în referință se indică „răspunsul la pretenţiile de fapt ale acţiunii”.

Belei E. ș.a. Drept procesual civil. Partea generală. Chișinău: editurile Lexon și Cartea Juridică, 2014, pag.294. 44

Deși legea nu menționează nimic despre clarificarea sarcinii probației la această fază procesuală, considerăm că, inevitabil, judecătorul va identifica cine și ce trebuie să probeze. c) Stabilirea componenţei participanţilor la proces şi implicarea în proces a altor persoane Deși părțile sunt principalii subiecți procesuali, ținem să menționam că stabilirea corectă a acestora este preocuparea judecătorului în limitele imparțialității pe care trebuie să o respecte. Reclamantul este cel care se adresează nemijlocit sau prin intermediul altor subiecți în instanță, iar grație principiului disponibilității acesta va indica pârâtul (copârâții), adică persoana (persoanele) despre care se crede că a (au) încălcat sau contestat un drept. Instanţa de judecată nu va putea dispune înlocuirea părţii care figurează greşit în proces, chiar dacă este foarte evident. În cazul în care se constată că acţiunea a fost depusă de reclamantul necorespunzător sau că acţiunea nu este îndreptată împotriva unei persoane care trebuie să răspundă în acţiunea dată, acesta va constitui temei de respingere a acţiunii45. Nici intervenienții principali nu pot fi atrași în proces din oficiu. Judecătorul, ţinând cont de principiul disponibilităţii, nu este în drept să atragă aceste persoane în proces fără consimţământul lor. Legea procesuală impune doar înştiinţarea acestora pentru a evita pronunțarea de hotărâri judecătorești în privința drepturilor persoanelor neantrenate în proces, adică pentru a nu le lipsi de dreptul la apărare, ca parte a unui proces echitabil. Astfel, ca urmare a constatării temeiurilor coparticipării procesuale obligatorii, instanţa judecătorească va înştiinţa, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, pe toţi coreclamanţii şi copârâţii despre posibilitatea de a interveni în proces (art. 62 alin. (2) CPC). Și dacă se constată că există persoane care pot să îşi declare propriile pretenţii asupra obiectului litigiului între părţile iniţiale, instanţa este obligată să Pct. 44 din Hotărârea Plenului Curții Suprme de Justiție nr.5 din 17.11.2014 cu privire la actele judecătorului în faza intentării procesului civil şi pregătirii pricinii pentru dezbateri. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=189 45

înştiinţeze persoanele în cauză despre procesul pornit şi să le explice dreptul lor de a interveni în proces prin înaintarea unei acţiuni (art. 65 alin.  (11) CPC). d) Prezentarea de probe Pe parcursul examinării cauzelor civile în fond nu se vor administra alte probe decât cele prezentate în termenele stabilite de judecător la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri sau la deschiderea şedinţei de judecată. Conform art. 122 alin. (4) CPC, „Se consideră inadmisibile probele ce nu au fost prezentate de participanţii la proces până la data stabilită de judecător, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 204 şi art. 372 alin. (1)”. §2. Actele procesuale ale judecătorului în vederea pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare Judecătorul, în faza de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare, îndeplineşte mai multe acte procesuale. Art.185 CPC enumeră nelimitativ un șir de acțiuni care trebuie sau pot fi întreprinse anume la această etapă. Unele acțiuni procesuale sunt inevitabile și obligatorii pentru toate cauzele civile. Acestea trebuie exercitate de către judecator indiferent dacă i s-au solicitat sau nu de către participanții la proces. Ele se întreprind din oficiu și se răsfrâng asupra subiecților procesuali. Alte acțiuni procesuale sunt rezultatul solicitărilor la care judecătorul trebuie să reacționeze, soluționând cererile sau demersurile participanților la proces. Astfel, judecătorul din oficiu trebuie: 1.

să emită o încheiere de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare;

2.

să înştiinţeze pârâtul, alţi participanţi la proces, precum şi persoanele drepturile cărora pot fi lezate prin emiterea hotărârii judecătoreşti, dacă din materiale administrate de participanţi rezultă existenţa acestor subiecţi, inclusiv prin numirea delegaţiilor judecătoreşti peste hotarele ţării;

3.

să ofere termen pentru prezentarea probelor de către pârât şi a probelor suplimentare de către reclamant;

4.

să clarifice necesitatea antrenării specialistului sau a interpretului în proces;

5.

să propună părților să soluționeze litigiul prin metode alternative;

6.

să stabilească termenul (ora, data şi locul) şedinţei de judecată (art. 190 CPC). Judecătorul este în drept să dispună din oficiu separarea pretenţiilor conform

art. 188 CPC. Ca efect al solicitării participanţilor la proces judecătorul va efectua următoarele acte de procedură: 1.

va soluţiona cererea de asigurare a acţiunii (art. 177 CPC);

2.

vă soluţiona cererea de asigurare a probelor (art. 129 CPC);

3.

vă soluţiona cererea de reclamare a probelor

depusă de către

participanţii la proces (art. 119 CPC); 4.

vă soluţiona cererea de desemnare a expertizei (art. 148 CPC);

5.

va soluţiona cererea de numire a delegaţiilor în interiorul ţării sau peste hotarele ei pentru a colecta probe (art. 125 CPC);

6.

va soluţiona problema primirii acţiunii reconvenţionale (art. 172 CPC);

7.

va amâna data începerii şedinţei de judecată (art. 191 CPC).

2.1 Actele procesuale ale judecătorului în scopul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare emise din oficiu Respectiva fază procesuală începe, potrivit art. 184 CPC, prin emiterea de către judecător în decursul a 5 zile de la data la care s-a acceptat cererea de chemare în judecată46 a încheierii privind pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare, fără înştiinţarea participanţilor la proces. De regulă, în practică același document conține 2 acte de dispoziţie:

încheierea de acceptare a cererii de

chemare în judecată şi cea de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare. Atenţionăm judecătorii şi justiţiabilii că încheierea de acceptare a cererii de chemare în judecată menţionată în art.164, alin.4 şi 177 CPC şi momentul menţionat în art.184 CPC „de la data la care s-a dat curs cererii de chemare în judecată” este aceiaşi acţiune procesuală care semnifică un singur efect – intentarea procesului civil. 46

Aceasta - în cazurile în care judecătorul nu are nevoie de cele 5 zile prevăzute de lege pentru a realiza efectiv sarcinile de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare. Totuși există suficient de multe cauze civile extrem de dificile din punct de vedere al naturii juridice, număr al participanţilor, mijloace de probă etc. care, practic, determină judecătorul să emită încheierea de pregătire a pricinii pentru dezbateri în răstimpul a 5 zile de la acceptarea cererii de chemare în judecată. În încheierea de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare se indică toate acţiunile procesuale pe care judecătorul şi participanţii la proces urmează să le întreprindă pentru ca în şedinţă să nu ajungă o cauză civilă slab pregătită. Este vorba de:  Expedierea către pârât şi, după caz, către intervenient a copiilor de pe cererea de chemare în judecată, de pe înscrisurile anexate la ea şi stabilirea datei până la care pârâtul şi, după caz, intervenientul urmează să prezinte o referinţă scrisă privind acţiunea reclamantului şi toate probele necesare (art. 185 alin. (1) lit.b) CPC);  Remiterea reclamantului şi, după caz, intervenientului a copiilor de pe referinţă de pe înscrisurile anexate la ea şi stabilirea datei până la care urmează să fie prezentate toate probele suplimentare (art. 185 alin. (1) lit.c) CPC);  În enumerarea din art. 185 alin. (1) lit.a) CPC prima acţiune procesuală este menţionată necesitatea soluţionării problemei intervenirii în proces a coreclamanţilor, copârâţilor şi intervenienţilor. În consecutivitatea logică şi practică a pregătirii oricărei pricini pentru dezbateri judiciare această acţiune procesuală nu poate fi prima. Or, existenţa coparticipanţilor obligatorii 47 sau a intervenienţilor principali ori accesorii rezultă, de regulă, din materiale dosarului.48 Această circumstanţă poate fi stabilită de către judecător la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare doar după prezentarea tuturor Coparticipanţii facultativi (art.63 CPC) nu cad sub incidenţa acestei rigori, fiindcă examinarea separată a acţiunilor acestora sau împotriva acestora nu afectează nici într-un fel calitatea actului de justiţie. 48 Este extrem de mică probabilitatea ca din cererea de chemare în judecată şi anexele acesteia să rezulte cert că în proces trebuie antrenate şi alte persoane decît cele indicate de către reclamant. 47

probelor de către reclamant şi pârât49. Judecătorul nu trebuie să caute, să identifice eventuali subiecţi pe care hotărârea sa îi poate afecta în drepturi. Această situaţie este o rigoare severă doar dacă din materialele dosarului rezultă existenţa altor subiecţi care nu participă nici întro calitate procesuală la examinarea cauzei care îi vizează. În acest caz, judecătorul are o singură obligaţie – să-i înştiinţeze despre faptul că pe rol se află respectiva cauză civilă. În orice situaţie înştiinţarea valabilă a acestei categorii de persoane trebuie să fie anexată la dosar, astfel încât hotărârea judecătorească să nu fie susceptibilă de casare din acest considerent în instanţa superioară sau în revizuire. Potrivit art.185 alin.(1) lit. i) CPC, judecătorul va rezolva problema introducerii în proces a specialistului sau interpretului la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare. Specialistul, conform art. 230 CPC, va putea fi audiat în dezbateri judiciare, dar nu este exclusă şi implicarea lui din oficiul instanţei la această fază procesuală. Atenționăm că acțiunile procesuale menționate nu trebuie doar indicate în încheierea de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare, ci efectiv realizate. Lit. d) şi e) alin. (1) art. 185 CPC prevăd obligaţia judecătorului de a contribui la soluţionarea litigiilor pe alte căi decât cea judiciară. În acest scop judecătorul trebuie părților

să ia măsuri pentru concilierea părţilor

și să explice

dreptul de a recurge la judecată arbitrală pentru soluţionarea

litigiului şi efectele unui astfel de act50. Împăcarea părţilor nemijlocit sau cu ajutorul unui mediator este posibilă oricând, dar trebuie să menţionăm că, fără a înştiinţa pârâtul și, eventual, alţi subiecţi în litigiu despre cererea depusă, această conciliere nu poate fi realizată. Deşi nici această concluzie nu este absolută, fiindcă pe parcursul examinării cauzei în fond poate să apară sau să clarifice această necesitate procesuală. Instanţele ierarhic superioare, de asemenea, vor fi obligate să verifice din oficiu asemenea situaţie. 49

Metodele alternative de soluționare a disputelor cuprind o categorie de mijloace și proceduri de asistare pentru prevenirea și rezolvarea conflictelor în afara instanțelor de judecată. Conceptul de „ A.D.R.” – rezolvarea alternativă a disputelor nu se substituie sistemului judiciar, ci vine în sprijinul acestuia, ca o soluție complementară, în care părțile aflate în conflict caută să soluționeze în afara sistemului judiciar problemele apărute. 50

Considerăm că realmente acţiunea procesuală dată poate fi realizată în şedinţa prealabilă. Dreptul de a recurge la judecată arbitrală pentru soluţionarea litigiului aparţine ambelor părţi, doar în anumite cazuri51 şi numai dacă se încheie o convenție de arbitraj în formă scrisă. De aceea, judecătorul va exercita această acţiune procesuală cu mai multă atenţie doar în cazurile în care cauzele civile sunt de competenţa arbitrajului.

Dacă părțile au încheiat în scris un compromis,

„instanţa judecătorească scoate cererea de pe rol în cazul în care” „părţile au solicitat examinarea pricinii de către judecata arbitrală, în condiţiile legii” (art. 267 lit.l1) CPC). Oricum părțile în litigiu vor decide de comun acord dacă vor recuge sau nu la metode alternative de soluționare a litigiilor. Unica acțiune procesuală pe care juecătorul este în drept să o exercite din ofciu în faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare este separarea pretenţiilor conform art. 188 CPC. Legea prevede că această acţiune procesuală poate fi făcută doar la examinarea cauzelor în primă instanţă, fiind prerogativa unipersonală a judecătorului după ce primeşte cererea, perfectată printro încheiere judecătorească nesusceptibilă de recurs. Ca efect al separării pretenţiilor, cauza poate rămâne de competenţa aceleiaşi instanţe de judecată, fiind necesară doar redistribuirea ei aleatorie altui judecător, dar poate determina şi strămutarea către instanţa competentă (art. 43 alin. (2) lit.b) CPC). În acest caz se va emite încă o încheiere judecătorească susceptibilă de recurs. Ultima acţiune procesuală pe care o va efectua judecătorul la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare este fixarea termenului (ora, data şi locul) şedinţei de judecată (art. 190 CPC). 2.2 Actele procesuale ale judecătorului în vederea pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare emise la cerere

Legea cu privire la arbitraj. Nr. 23 din 22.02.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 20.05.2008, nr. 88-89. 51

1. La cererea participanților la proces, judecătorul unipersonal va soluţiona cererea de asigurare a acţiunii (art. 177 CPC) la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare. Dacă solicitarea de asigurare a acțiunii este inserată sau anexată la cererea de chemare în judecată, atunci, conform art. 177 alin. (2) CPC, judecătorul va trebui să soluţioneze cererea de asigurare a acţiunii în ziua emiterii încheierii privind acceptarea cererii de chemare în judecată, fără înştiinţarea pârâtului şi a celorlalţi participanţi la proces. Adică, putem admite că această încheiere poate premerge chiar încheierii de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare52 sau poate fi emisă concomitent cu aceasta. Dacă acceptarea cererii de chemare în judecată și pregatirea pricinii pentru dezbateri judiciare se pot conține întrun singur document, deoarece ambele se pot ataca odată cu fondul, atunci încheierea prin care se va soluționa problema asigurării acțiunii se va emite ca document separat. Aceasta, susceptibilă de recurs separat, va trebui să conțină motivarea admiterii sau respingerii cererii de asigurare a acțiunii. Dacă solicitarea de asigurare a acțiunii este făcută în timpul pregătirii pricinii pentru dezbateri judicare (nu este depusă concomitent cu cererea de chemare în judecată), atunci ea se va soluționa în termen de o zi de la depunere, fără înştiinţarea pârâtului şi a celorlalţi participanţi la proces (art. 177 alin. (1) CPC). Nu putem fi de acord cu opinia Curții Supreme de Justiție, potrivit căreia „Dacă instanţa nu s-a pronunţat asupra asigurării în ziua depunerii cererii şi au avut loc cîteva şedinţe, măsurile de asigurare urmează a fi aplicate în şedinţa de judecată, cu participarea părţilor”53. În primul rând, nu este clar, de ce „ instanţa nu s-a pronunţat asupra asigurării în ziua depunerii cererii”, în al doilea rând, care este rostul aplicării în ședință, dacă instanța, soluționând cererea de asigurare, poate și să nu asigure acțiunea. Considerând aceste inadvertențe niște confuzii lingvistice, totuși inversarea prevederii legale exprese nu este un exemplu bun de urmat, chiar dacă, probabil, CSJ a avut și o motivație justificată în acest sens. Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală, 2013, pag.123. 53 Pct. 11 ultimul alineat din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.3 din 15.04.2013 privind modificarea şi completarea Hotărârii explicative Cu privire la aplicarea de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează asigurarea acţiunii la judecarea cauzelor civile nr. 32 din 24.10.2003. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=111 52

Sintagma „instanța”54 nicidecum nu impune citarea participanților în ședință atâta timp cât legea expres interzice acest lucru. Este o excepție de la regula generală legiferată în mod direct. Pierderea efectului asigurării acțiunii prin soluționarea cererii de asigurare în ședință de judecată cu participarea părților și nu „în termen de o zi de la depunere, fără înştiinţarea pârâtului şi a celorlalţi participanţi la proces”, așa cum prevede legea, ar putea prejudicia justițiabilii și periclita executarea efectivă a hotărârii judecătorești, în consecință, și înfăptuirea justiției. 2.

Soluţionarea cererii de asigurare a probelor (art. 129 CPC). În acest context,

art. 185 alin. (1) CPC prevede două acțiuni procesuale, fără a le considera limitative: 

Soluţionarea problemei citării în şedinţă de judecată a martorilor sau

interogarea la locul aflării lor, conform art. 136 alin. (1) CPC (art. 185 alin. (1) lit.f) CPC). Audierea martorilor la locul aflării lor la această etapă se poate face doar ca măsură de asigurare a probelor. Audierea acestora chiar în instanţă, ca măsură de asigurare, de asemenea, este posibilă din punct de vedere procesual. Iar în ordinea firească a administrării probelor acest act procesual se va exercita în şedinţă de judecată. 

În caz de urgenţă, la cererea părţilor, se cercetează la faţa locului înscrisurile

şi probele materiale, cu înştiinţarea participanţilor la proces (art. 185 alin. (1) lit.g) CPC). 3. Reclamarea de la organizaţii şi persoane fizice  a probelor necesare, dacă cer participanţii la proces (art. 185 alin. (1) lit.g) CPC). Aplicarea art. 119 alin. (2) CPC este posibilă anume la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, chiar dacă această solicitare se conţine în cererea de chemare în judecată. Bineînţeles că participanţii la proces pot solicita concursul instanţei de judecată la colectarea probelor şi prin cereri separate adresate în timpul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare. În asemenea cazuri judecătorul va reacţiona printr-un demers al instanţei de judecată adresat persoanelor care deţin probele ce urmează a fi administrate în Art.177 alin.(2) CPC prevede „Cererea de asigurare a acţiunii se soluţionează de către judecător sau de către instanţa care examinează pricina în termen de o zi de la depunere, fără înştiinţarea pârâtului şi a celorlalţi participanţi la proces”. 54

justiţie. Ţinem să atenţionăm că reclamarea probelor prin intermediul instanţei de judecată nu întotdeauna va avea ca efect obligatoriu emiterea acestui fel de demers, or,

judecătorul va putea refuza reclamarea probelor printr-o încheiere

nesusceptibilă de recurs, dacă acestea pot fi obţinute fără concursul instanţei (art. 138 alin. (2) CPC). 4. Dispunerea efectuării expertizei, la solicitarea părţilor sau, în cazurile prevăzute de lege, din oficiu55 (art. 185 alin. (1) lit.h) CPC). Regulile procesuale care trebuie respectate se conțin în art. 148-160 CPC. Fără a detalia excesiv această procedură, ţinem să atenţionăm că anume la această fază procesuală este necesară desemnarea expertizei, cu convocarea părţilor în şedinţă și întocmirea procesului verbal. Anume pentru astfel de situaţii art. 185 alin. (2) CPC prevede şedinţe prealabile. Considerăm necesară semnalarea faptului că la această fază procesuală - ca efect al desemnării efectuării expertizei - este posibilă suspendarea facultativă a procesului (art. 261 lit.d) CPC). În lumina Legii 155 din 05.07.2012, art. 148 alin. (2) CPC şi art. 150 CPC, se impune mai întâi perfectarea încheierii de efectuare a expertizei în care se desemnează expertul sau instituţia de expertiză care urmează să efectueze expertiza. În a doua încheiere, emisă în rezultatul convocării unei şedinţe cu participarea părţilor şi a expertului, se stabileşte legătura dintre expert şi părţi, etapa la care părţile pot fi admise să participe la investigaţiile expertului, se aduce la cunoştinţa părţilor şi expertului obiectul expertizei şi întrebările la care expertul urmează să ofere răspunsuri, li se explică faptul că au dreptul de a face observaţii cu privire la aceste întrebări şi de a cere modificarea sau completarea lor. 5. Conform art. 185 alin. (1) lit.k) CPC), judecătorul, la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, poate trimite delegaţii judecătoreşti. Delegaţia judecătorească solicitată altei instanţe judecătoreşti din ţară poate duce la suspendarea procesului (art. 261 lit.e) CPC). Scopul unei astfel de delegaţii este de a colecta probe, cum ar fi cercetarea acestora la locul aflării lor – audierea

Expertize din oficiu se desemnează doar în cazurile expres prevăzute de lege (de exemplu, art. 305 CPC). 55

martorilor sau cercetarea înscrisurilor ori a probelor materiale care nu pot fi aduse efectiv în instanţă (art. 125 CPC). Obiectul delegaţiilor judecătoreşti străine îl constituie: a) înmânarea actelor procedurale – citaţiilor, înştiinţărilor, informaţiilor şi altor acte juridice care, de regulă, se enumără în convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale; b) adunarea probelor peste hotarele ţării (obţinerea explicaţiilor părţilor, depoziţiilor martorilor, concluziilor experţilor, cercetarea la locul aflării a probelor materiale şi alte acte în vederea obţinerii probelor); c) informarea asupra dreptului străin (art. 13 CPC şi Convenția europeană în domeniul informației cu privire la dreptul străin, Londra, 07.06.1968, în vigoare pentru Republica Moldova de la 15.06.2002 şi Protocolul adiţional la Convenţie, Strasbourg, 15.03.1978, în vigoare pentru Republica Moldova de la 15.06.2002)56. Conform art. 260 alin. (1) lit.c) CPC, instanţa judecătorească obligatoriu va suspenda procesul în cazul delegării către o instanţă judecătorească străină a efectuării actelor de procedură. 4.

Conform art. 185 alin. (1) lit.m) CPC, judecătorul, la faza pregătirii pricinii

pentru dezbateri judiciare efectuează alte acte procedurale. Un exemplu elocvent este acţiunea reconvenţională, care, potrivit art. 172 alin. (1) CPC, este un drept al pârâtului ce poate fi exercitat până la începerea dezbaterilor judiciare. Atenţionăm că acţiunile reconvenţionale se vor depune anume la această fază procesuală. Or, depunerea lor fără a justifica vreun temei din art. 173 CPC, dar şi după începerea dezbaterilor judiciare va determina o singură soluţie – separarea acesteia prin încheiere nesusceptibilă de recurs57. Pârâtului nu i se încalcă nici un drept, întrucât aceste 2 feluri de acţiuni reconvenţionale se pot judeca separat, fără careva riscuri. Legea  Nr. 724 din  07.12.2001 pentru ratificarea Convenţiei europene în domeniul informaţiei  asupra dreptului străin şi a Protocolului adiţional la Convenţia europeană în domeniul informaţiei asupra dreptului străin. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 04.01.2002, nr. 1-3. https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent? documentId=0900001680072314 http://fs.procuror.ro/369d5b549a9c5d7853e5029518a2288f.pdf 57 Doar în temeiul lit.b) alin.(1) art. 173 CPC se pot depune acţiuni reconvenţionale până la finalizarea examinării pricinii în fond. Tot în acest temei se va recurge şi la art. 37 CPC, dacă acţiunile legate între ele sunt examinate de mai multe instanţe judecătoreşti în acelaşi timp. 56

Depunerea acţiunii reconvenţionale implică o complicare a procedurii pregătirii pricinii pentru judecare. Pentru a accepta spre examinare o acțiune civilă depusă de către pârât ca recovențională, judecătorul trebuie mai întâi să verifice dacă aceasta poate fi încadrată întrunul din temeiurile prevăzute de art.173 alin.(1) CPC. Dacă acțiunea depusă de către pârât ca reconvențională nu se încadrează nici întrun temei prevăzut de art.173 CPC, instanța de judecată va dispune separarea acesteia prin încheiere nesusceptibilă de recurs. După aceasta, judecătorul trebuie să stabilească dacă pârâtul a respectat art.169, 170, 166, 167 CPC58. Dacă judecătorul va emite încheieri recurabile de refuz sau restituire a cererii reconvenţionale şi dacă pârâtul exercită această cale de atac, examinarea cauzei iniţiale nu poate continua. Este necesară expedierea dosarului către curtea de apel. Dacă curtea de apel va menţine încheierile de refuz sau restituire a cererii reconvenţionale depusă în baza art. 173 alin.(1) lit.a) şi c) CPC, aceasta va putea fi depusă repetat conform regulilor generale de intentare a acţiunii într-o procedură separată. 5. La cererea părților, poate fi stabilit un alt termen pentru începerea ședinței de judecată (art.191 CPC). Amânarea începerii ședinței de judecată trebuie motivată, de exemplu, prin imposibilitatea părţii de a se prezenta în şedinţă de judecată la data fixată din motive ce nu depind de voinţa sa sau prin intenția părților de a se împăca și de a încheia o tranzacţie.

Belei E. ș.a. Drept procesual civil. Partea generală. Chișinău: editurile Lexon și Cartea Juridică, 2014, pag. 254-260. 58

CAPITOLUL III DEZBATERILE JUDICIARE Elena BELEI, doctor în drept, conferențiar universitar §1. Esenţa şi părţile componente ale şedinţei de judecată §2. Efectele neprezentării în şedinţa de judecată a persoanelor citate §3. Judecarea pricinii în fond §4. Susţinerile orale. Replica. §5. Adoptarea şi pronunţarea hotărârii judecătorești §6. Incidente procesuale care afectează continuitatea procesului. §7. Terminarea procesului fără adoptarea hotărârii §8. Procesul–verbal al şedinţei de judecată §1. Esenţa şi părţile componente ale şedinţei de judecată Dezbaterile judiciare constituie a treia fază obligatorie pentru procesul civil. Esenţa acestei faze se rezumă la examinarea şi soluţionarea pricinii civile în fond. Dezbaterile

judiciare

ale

cauzelor

civile

presupun

parcurgerea

consecutivităţii de acţiuni procesuale prevăzute de lege care au menirea să

garanteze examinarea şi soluţionarea în fond în mod nemijlocit59, contradictoriu60, public61, efectiv şi just a litigiilor de drept, în termeni optimi şi previzibili62. Exminarea cauzei civile în fond semnifică cercetarea sub toate aspectele a probelor adminstrate întrun proces civil, în baza cărora se constată circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii, se stabilesc drepturile şi obligaţiile concrete ale subiecţilor raportului material litigios, se emite o hotărîre legală şi întemeiată. Practic, în această fază procesuală se înfăptuiește justiția civilă. În celelalte faze fie se pregăteşte înfăptuirea justiţiei, fie se verifică legalitatea hotărârilor judecătoreşti, fie se asigură executarea lor. Toate principiile dreptului procesual civil se manifestă în cadrul dezbaterilor judiciare întrun mod destul de elocvent. Dezbaterile judiciare sunt publice. Datorită faptului că orice persoană poate să asiste la înfăptuirea justiţiei, cu excepţiile stabilite de lege, dezbaterile judiciare mai reprezintă şi faza în care se realizează, mai mult sau mai puţin, şi scopul educativ al justiţiei. Fiind cea mai complexă fază procesuală, conține toate actele de procedură care se divizează în câteva etape: 1) Partea pregătitoare a şedinţei (art. 197 - 210 CPC); 2) Judecarea pricinii în fond (art. 211 – 232 CPC); 3) Susţinerile orale și replicile (art. 233 - 234 CPC); 4) Adoptarea şi pronunţarea hotărârii (art. 236 CPC). Partea pregătitoare a şedinţei de judecată63 nu trebuie confundată cu faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, în cadrul căreia instanţa întreprinde Art.25 alin.(2) CPC „Dezbarerile judiciare se desfăşoară oral şi în faţa aceluiaşi complet de judecată. În cazul înlocuirii unui judecător în timpul judecării pricinii, dezbaterile se reiau de la început”. 60 Art.26 alin.(2) CPC prevede „Contradictorialitatea presupune organizarea procesului astfel încât părţile şi ceilalţi participanţi la proces să aibă posibilitatea de a-şi formula, argumenta şi dovedi poziţia în proces, de a alege modalităţile şi mijloacele susţinerii ei de sine stătător şi independent de instanţă, de alte organe şi persoane, de a-şi expune opinia asupra oricărei probleme de fapt şi de drept care are legătură cu pricina dată judecăţii şi de a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei ”. 61 Art.193 alin.(3) CPC „Preşedintele şedinţei dispune ca lista cauzelor fixate pentru judecare să fie afişată, în loc public, cu cel puţin 3 zile înaintea termenului de judecată, indicîndu-se numărul dosarului, numele judecătorului (judecătorilor) care examinează cauza, data, ora şi locul desfăşurării şedinţei, numele sau denumirea părţilor, esenţa cauzei civile, stadiul procesual, precum şi alte date referitoare la publicitatea şedinţei de judecată”. 62 Art.6 alin.(1) Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 192 CPC. 63 În acest paragraf vom examina doar această parte a dezbaterilor judiciare. Celorlalte fiindu-le rezervate alte paragrafe în prezentul capitol. 59

măsuri pentru a asigura examinarea justă şi promptă a cauzei (art. 183 CPC). Partea pregătitoare a şedinţei de judecată cuprinde un şir de acte procedurale în cadrul cărora se verifică posibilitatea examinării pricinii în fond în şedinţa dată de judecată. Ea constă din următoarele acţiuni procesuale: a) Deschiderea şedinţei de către preşedintele acesteia la ora anterior fixată şi anunţarea procesului care se va judeca (art. 197 CPC). Şedinţa de judecată urmează să fie deschisă la data şi ora fixată, indiferent de prezenţa sau absenţa unor participanţi la proces sau a altor subiecţi procesuali. Anunţarea şedinţei de judecată la data şi ora fixată se face atât prin citaţii expediate la faza precedentă prin poştă sau cu scrisoare recomandată şi cu aviz de primire, prin telegrame sau prin alte mijloace expediate participanţilor la proces (art. 102 alin.(1) și (2) CPC), cât şi prin afişarea rolului în incinta instanţei, în loc public, cu cel puţin 3 zile înaintea termenului de judecată (art. 193 alin.(2) CPC) și pe portalul www. instante.justice.md. b) Verificarea de către preşedintele şedinţei a identităţii persoanelor prezente, a împuternicirilor persoanelor cu funcţie de răspundere şi celor ale reprezentanţilor. Grefierul anunţă prezenţa participanţilor la proces şi motivele neprezenţei celor absenţi (art. 198 alin.(1) CPC). Instanţa trebuie să constate motivele de neprezentare în şedinţa de judecată a participanţilor la proces şi cât de justificate sunt ele. Chiar dacă există temeiuri de amânare a procesului, instanţa va asculta opiniile participanţilor prezenţi despre posibilitatea examinării pricinii în lipsa celor absenţi. c) Lămurirea obligaţiilor traducătorului sau interpretului (art. 199 CPC) şi avertizarea acestuia despre răspunderea penală în caz de traducere sau interpretare incorectă. În acest sens, participantul la proces care vorbeşte o altă limbă decât cea a procesului trebuie să înţeleagă ce se petrece în cadrul şedinţei de judecată, să ia cunoştinţă de actele de procedură care s-au efectuat, să-şi poată exercita efectiv drepturile şi obligaţiile sale procedurale. Din acest considerent, instanţa va asigura prezenţa unui interpret în şedinţa de judecată şi îi va explica

obligaţiile sale procesuale, avertizându-l, contra semnătură, despre răspunderea penală pe care o poartă conform art. 312 Cod penal pentru traducere sau interpretare incorectă cu bună-ştiinţă. d) Îndepărtarea martorilor din sala de şedinţe, dacă aceştia sunt prezenţi. În scopul obţinerii unor depoziţii veridice şi cât mai obiective, martorii nu trebuie să

cunoască

conţinutul explicaţiilor părţilor, ale intervenienţilor, concluziile

expertului, consultaţiile specialistului, precum şi conţinutul depoziţiilor

altor

martori înainte de a depune mărturie (art. 200 CPC). e) Anunţarea completului de judecată, precum şi a numelui expertului, specialistului, interpretului, grefierului

şi explicarea  dreptului de a face

propuneri de recuzare a acestora şi de abţinere de la judecată (art. 201 CPC). În acest scop, preşedintele şedinţei de judecată numeşte judecătorul sau judecătorii care fac parte din complet, precum şi grefierul, interpretul, expertul şi specialistul. Oricare dintre aceştia se poate abţine de la participarea în cadrul examinării pricinii puse pe rol în temeiurile art. 50 şi art. 51 CPC. Din aceleaşi motive pot fi formulate cereri de recuzare a judecătorului, grefierului, interpretului, expertului şi specialistului. Recuzarea reprezentanţilor nu este prevăzută de legea procesuală, însă, cu referire la avocaţi, instanţa trebuie să ţină cont de art. 46 alin.(2) Legea cu privire la avocatură nr. 1260 din  19.07.200264.

În astfel de situaţii, partea

interesată care semnalează un temei de abţinere a avocatului de la participarea în şedinţă de judecată va trebui să se adreseze Comisiei pentru etică şi disciplină care funcţionează în cadrul Uniunii Avocaţilor. Instanţa va dispune amânarea procesului din acest motiv. Examinarea cererilor de abţinere sau de recuzare

se face în ordinea

procesuală prevăzută de art. 53 CPC printr-o încheiere a instanţei de judecată care poate fi contestată odată cu hotărârea. Dacă cererea de recuzare sau de abţinere a (2) Avocatul nu este în drept să acorde asistenţă juridică persoanei dacă:     a) în cauza dată, el acordă sau a acordat asistenţă juridică unor persoane ale căror interese vin în contradicţie cu interesele persoanei în cauză;     b) în cauza dată, el a participat în calitate de judecător, procuror, persoană care efectuează urmărirea penală, expert, specialist, traducător, martor sau martor asistent;     c) la urmărirea penală sau la examinarea cauzei date, a participat o persoană cu care avocatul se află în raporturi de familie, de rudenie sau care îi este afin. 64

judecătorului a fost admisă, şedinţa de judecată se poate amâna. Dacă judecătorul sau completul recuzat nu poate fi înlocuit, în temeiul art. 43 alin.(2) lit.d) CPC, instanţa ierarhic superioară va decide strămutarea pricinii. f) Explicarea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la proces (art. 202 CPC). Preşedintele completului de judecată explică drepturile şi obligaţiile generale ale participanţilor la proces prevăzute în art.56 CPC şi atenţionează participanţii la proces asupra exercitării cu bună-credinţă a drepturilor prevăzute de lege şi asupra consecinţelor procedurale care pot surveni în caz de exercitare abuzivă a drepturilor. Preşedintele şedinţei va explica şi drepturile speciale ale reclamantului şi ale pârâtului (art. 60, 172 CPC), precum şi drepturile comune ale acestora (dreptul de a se împăca prin încheierea unei tranzacţii de împăcare, de a strămuta pricina la instanţa de la locul aflării majorităţii probelor etc.). g) Explicarea drepturilor şi obligaţiilor expertului şi specialistului (art. 210 CPC). Conform art. 154 CPC expertul desemnat de instanţă are un statut procesual deosebit, marcat de drepturi şi obligaţii specifice. În acest sens este obligatorie atât explicarea drepturilor, cât şi somarea expertului despre răspunderea penală pe care o poartă conform art. 312 Cod penal pentru depunerea cu bunăştiinţă a unui raport de expertiză fals. Declaraţia semnată de expert sau experţi se anexează la procesul-verbal al şedinţei de judecată. Specialiştii sunt antrenaţi în proces fie din oficiu, fie la solicitarea oricărui participant la proces în condiţiile art. 230 CPC. h) Soluţionarea cererilor şi demersurilor participanţilor la proces (art. 203 CPC). Exercitându-şi drepturile procedurale generale, explicate de către preşedintele şedinţei de judecată,

participanţii la proces pot înainta cereri şi

demersuri inclusiv în partea pregătitoare a şedinţei de judecată. Cererile şi demersurile formulate atât verbal, cât şi în scris pot influenţa mersul procesului, în special al şedinţei de judecată. De exemplu, asigurarea acţiunii, depunerea acţiunii reconvenţionale conform art.173 alin.(2) lit.b) CPC, solicitarea examinării în şedinţă închisă etc. Conform prevederilor procesuale ale Legii nr.155 din 05.07.2012, care redresează procedura şi termenele de prezentare a probelor, nu

considerăm justă practica continuării procesului de colectare a probelor în şedinţă de judecată, or, această sarcină trebuie realizată la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare (art. 185 alin.(1) lit. b) şi c) şi art. 122 alin.(4) CPC). Însă „Judecătorul poate să decidă acceptarea probelor în prima şedinţă de judecată, dacă participanţii la proces au fost în imposibilitate să le prezinte în termenul stabilit de instanţă la etapa pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare” (art. 204 CPC). Cu referire la această regulă nouă, menţionăm următoarele: participantul la proces trebuie să formuleze o cerere de acceptare a probei prezentate în respectiva şedinţă, cu indicarea obligatorie a motivelor imposibilităţii prezentării anterioare, instanţa va pune în discuţie această solicitare şi, după audierea celorlalţi participanţi la proces, se va expune printr-o încheiere protocolară, dar motivată. Această situaţie va putea determina amânarea şedinţei pentru a oferi părţii adverse posibilitatea prezentării de contraprobe. În sensul art. 203 CPC, instanţa trebuie să se pronunţe asupra cererilor şi demersurilor după ascultarea opiniilor celorlalţi participanţi la proces, asigurând astfel respectarea principiului contradictorialităţii. Considerăm că nu este justificată practica ignorării de către preşedinţii de complet a cererilor şi demersurilor formulate de participanţi sub pretextul expunerii lor ulterioare în cadrul dezbaterii pricinii. Admiterea sau respingerea cererii sau demersului se face prin încheiere judecătorească separată sau consemnată în procesul-verbal al şedinţei. § 2. Efectele neprezentării în şedinţa de judecată a persoanelor citate Pentru a se prezenta în şedinţa de judecată în scopul participării la examinarea în fond

a cauzei civile, orice persoană trebuie citată în modul

corespunzător (art.100-109 CPC). Citarea subiecţilor implicaţi în examinaraea cauzei civile este obligaţia instanţei de judecată. De aceea, dacă lipsește dovada citării legale, procesul întotdeauna se amână (art.205 alin.(2) CPC) si se înștiințează subiectul procesual respectiv. Pornid de la faptul că aceştia au fost citați legal, trebuie

reiterată obligaţia corelativă a subiecților implicați în

examinarea cauzei de a comunica instanţei despre absența în şedinţă, motivele acesteia şi probele care le confirmă (art.205 CPC). În funcție de statutul procedural al participantului la proces sau al persoanei care contribuie la înfăptuirea justiției diferă efectele juridice ale neprezentării acestora în şedinţa de judecată. Absența reclamantului citat legal în şedinţa de judecată poate condiţiona trei efecte procedurale: - amânarea procesului, dacă acesta a comunicat instanţei motivele neprezentării sale şi instanţa le-a considerat întemeiate (art. 205 alin.(2) CPC); - scoaterea cererii de pe rol, dacă acesta nu a comunicat instanţei motivele neprezentării sale ori instanţa le-a considerat neîntemeiate, ori

nu a solicitat

examinarea în lipsa sa, iar pârâtul consimte la scoaterea de pe rol (art. 206 alin. (2) CPC); - examinarea în lipsa reclamantului, dacă acesta nu a comunicat instanţei motivele neprezentării sale ori instanţa le-a considerat neîntemeiate, iar pârâtul cere soluţionarea pricinii în fond sau dacă reclamantul a solicitat examinarea în lipsa sa şi participanţii la proces sunt de acord (art. 206 alin. (2) şi alin. (1) CPC). Absența pârâtului citat legal poate cauza două consecințe procesuale: - amânarea procesului, dacă acesta a comunicat instanţei de judecată motivele absenţei sale în ședinţă și instanța le-a considerat justificate; - examinarea cauzei în lipsa pârâtului, dacă acesta nu a comunicat instanței motivele absenței sale ori dacă instanţa le-a considerat neîntemeiate și/sau dacă pârâtul nu a cerut examinarea pricinii în lipsa sa (art. 206 alin. (3) CPC). Absenţa coparticipanţilor

la proces nu produce un impact grav asupra

desfăşurării şedinţei de judecată, dacă există dovada scrisă a transmiterii dreptului de a duce procesul unuia sau câtorva coparticipanţi. Dacă acest fel de reprezentare judiciară nu se adevereşte din materialele dosarului, atunci instanţa va ţine cont, în primul rând, de categoria coparticipării. În cazul coparticipării facultative (art. 63 CPC) vor interveni consecinţele sus enunţate, în funcţie de absenţa

coreclamantului sau copârâtului facultativ. În cazul coparticipării obligatorii (art. 62 CPC), absenţa oricărui coparticipant va determina fie amânarea procesului – pentru a-l cita legal, fie examinarea în lipsa acestuia – dacă a fost legal înştiinţat. Legătura

juridică

inseparabilă

dintre

coparticipanţii

obligatorii

(de

ex.

coproprietari, succesorii aceluiaşi defunct) obligă, pe de o parte, instanţa să-i înştiinţeze legal, iar pe de altă parte nu permite tergiversarea la nesfîrşit a procesului pentru a examina cauza cu participarea efectivă a coparticipantului obligatoriu. Dacă coparticipantul obligatoriu, fiind înştiinţat legal, nu se prezintă în şedinţă, nu

comunică instanţei motivele neprezentării sale, ori instanţa le

consideră neîntemeiate, ori nu solicită examinarea în lipsa sa, instanţa oricum va examina şi soluţiona pricina civilă, iar hotărîrea nu va putea fi casată din cauza prevăzută în art. 388 alin.(1) lit.d) CPC. Intervenientului principal

i se aplică aceleaşi consecinţe ca şi

reclamantului (art. 65 alin. (2) CPC). Adică, ţinând cont de condiţiile legale, cererea acestuia poate fi examinată în lipsa lui, scoasă de pe rol sau procesul poate fi amânat. Neprezenţa în proces a intervenientului accesoriu depinde, după efectele procedurale, de două situaţii: 1.

intervenientul accesoriu n-a fost atras la examinarea cauzei sau

2.

citat fiind, intervenientul accesoriu nu s-a prezentat în ședință fără motive

întemeiate. Pentru ambele situaţii consecinţele sunt prevăzute în art. 69 CPC, deşi nu este exclusă posibilitatea amânării procesului în condiţii similare ca pentru reclamant sau pârât, dacă ceilalţi participanţi la proces sunt de acord. Referitor la

procuror şi subiecţii din art.73 CPC, există posibilitatea

amânării procesului din cauza absenţei acestora în condiţii similare. Un procuror sau un reprezentant al unei autorităţi care nu se prezintă în instanţa de judecată nu provoacă consecinţa scoaterii de pe rol a cererii, fiindcă aceşti subiecţi procesuali nu sunt reclamanţi în adevăratul sens al cuvîntului. Dacă procurorul sau subiecţii din art. 73 CPC acţionează în interesul unor persoane,

atunci absenţa nejustificată a acestora în proces nu poate avea ca efect scoaterea cererii de pe rol, întrucât această acţiune procedurală se va produce în funcţie de conduita reclamantului propriu-zis. Dacă procurorul sau subiecţii din art. 73 CPC acţionează în interesul societăţii sau a unui număr nelimitat de pesoane, absenţa nejustificată a acestora în şedinţă de judecată va determina scoaterea cererii de pe rol, or, în astfel de situații instanţa practic nu va putea identifica şi cita în modul corespunzător reclamantul. Ceilalţi subiecţi care contribuie la înfăptuirea justiţiei de asemenea pot, în caz de absenţă, să solicite amânarea examinării cauzei din motive întemeiate, cu condiţia că participanţii la proces acceptă acest lucru. Spre deosebire de ceilalţi subiecţi care contribuie la înfăptuirea justiţiei, reprezentanţii contractuali în procesul civil absentează cel mai frecvent de la şedinţele de judecată şi, respectiv, amânările în majoritatea cazurilor le sunt imputabile. Trebuie să atenţionăm că reprezentanţii: 

nu sunt participanţi la proces (art. 55 CPC);



nu au drepturi procesuale proprii, exercită drepturi străine, drepturi

transmise, numite împuterniciri; 

din acest motiv amânarea o cere partea reprezentată din motivul lipsei

reprezentantului. În asemenea cazuri, şedinţa de judecată se amână o singură dată, consecinţa referindu-se la participantul reprezentat. Reprezentantul legal absent în şedinţă de judecată determină exact aceleaşi consecinţe procesuale, de parcă ar lipsi partea reprezentată (art. 79 alin. (4) CPC). Absenţa martorului, expertului, specialistului sau interpretului va determina amânarea examinării cauzei, dacă prezenţa lor este strigent necesară anume în şedinţa respectivă. Instanţa va ţine cont de opinia participanţilor prezenţi la proces, dar şi de prevederile legale cu referire la fiecare subiect procesual. De exemplu, un martor va putea fi audiat la o următoare şedinţă de judecată, repetându-se citarea acestuia, iar fără interpret şedinţa de judecată efectiv nu poate avea loc, or, participantul care nu vorbeşte în limba procesului practic nu-şi va putea exercita dreptul la apărare.

Dacă persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei - martorul, expertul, specialistul sau interpretul – nu se prezintă în şedinţa de judecată, atunci instanţa judecătorească, după ce audiază opiniile participanţilor la proces despre posibilitatea examinării pricinii în absenţa unuia sau mai mulţi subiecţi enumeraţi, pronunţă o încheiere privind prelungirea dezbaterilor judiciare sau amânarea procesului. Martorul, expertul, specialistul şi interpretul citaţi legal, care nu se prezintă în şedinţa de judecată din motive considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, pot fi supuşi unei amenzi de până la 10 unităţi convenţionale (art. 207 alin.(1) şi alin.(2) CPC). Dacă martorul nu se prezintă nici după a doua citare, instanţa poate dispune aducerea lui forţată (art.136 alin. (3) CPC). Pe seama expertului citat legal care nu se prezintă nejustificat în şedinţa de judecată se vor pune cheltuielile suportate de persoanele interesate, cu posibila aplicare concomitentă a unei amenzi de 15 unităţi convenţionale (art. 154 alin. (4) CPC). §3. Judecarea pricinii în fond Judecarea pricinii în fond este cea mai amplă şi cea mai semnificativă parte a dezbaterilor judiciare. În cadrul judecării pricinii în fond sunt antrenaţi toţi participanţii la proces, precum şi persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei. Se

manifestă

plenar

principiile

publicităţii,

oralităţii,

disponibilităţii,

contradictorialităţii, nemijlocirii etc. Preşedintele şedinţei de judecată, în virtutea rolului său diriguitor, va crea condiţii pentru ca participanţii la proces să-şi expună considerentele referitor la circumstanţele de fapt şi de drept ale pricinii, să facă completări şi să prezinte probe în condiţiile legii (art. 211 CPC). La început, preşedintele şedinţei face un raport asupra pricinii ce urmează a fi examinată. De regulă, acesta se face pe baza cererii de chemare în judecată. Dacă pârâtul a depus acţiune reconvenţională, atunci raportul va cuprinde şi pretenţiile pârâtului. În eventualitatea în care pricina se reexaminează după casarea hotărârii de către instanţa ierarhic superioară, preşedintele şedinţei de judecată va menţiona expres acest fapt, indicând şi temeiul casării. Ulterior, se clarifică dacă reclamantul

îşi susţine pretenţiile, dacă pârâtul recunoaşte sau nu pretenţiile reclamantului şi dacă părţile nu solicită încheierea unei tranzacţii de împăcare. După aceasta, instanţa va asculta explicaţiile părţilor şi ale intervenienţilor, precum şi ale celorlalţi participanţi la proces. Dacă ne referim la procuror, împuterniciţii autorităţilor publice, ai organizaţiilor şi persoanele fizice care au intentat procesul civil în interesul altor persoane – aceştia dau explicaţii primii (art. 213 CPC). Explicaţiile părţilor la proces pot conţine negarea circumstanţelor pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile, fapt ce cade în sarcina probaţiei părţii adverse (art.123 alin.(6) CPC). De cele mai dese ori pârâţii ridică obiecţii de ordin procesual-juridic şi/sau material-juridic împotriva pretenţiilor reclamantului. Explicaţiile părţilor

făcute în şedinţă de judecată pot constitui

recunoaşteri ale anumitor fapte pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile sale, situaţie în care partea respectivă este degrevată de obligaţia dovedirii lor (art.131 alin.(4) CPC). După explicaţiile părţilor şi ale participanţilor la proces, instanţa stabileşte consecutivitatea cercetării probelor, ţinând cont de opinia participanţilor la proces. În acest sens, trebuie să fie deja clarificate obiectul şi sarcina probaţiei, iar părţile în cererea de chemare în judecată şi în referinţă să indice prin ce probe îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile. Ulterior însă, în funcţie de circumstanţele pricinii (modificarea pretenţiilor sau a temeiului acţiunii, înaintarea acţiunii reconvenţionale, neprezentarea motivată a martorului, imposibilitatea prezentării înscrisului în şedinţa de judecată, necesitatea examinării urgente a probelor materiale perisabile etc.), consecutivitatea cercetării probelor poate fi schimbată (art. 214 CPC). După stabilirea consecutivităţii cercetării probelor, se pot audia martorii admişi de instanţă și prezenți în ședința respectivă. Dacă au fost solicitaţi mai mulţi martori, instanţa, pentru evitarea tergiversării examinării pricinii, îi poate selecta, respectând totodată principiul echilibrului numărului de martori ai părţilor. Martorii, până la audierea lor, sunt îndepărtaţi din sala de şedinţe. Fiecare martor va fi audiat separat. Preşedintele şedinţei, înainte de a-l audia, stabileşte identitatea

acestuia, îi explică drepturile şi obligaţiile, îl somează asupra răspunderii penale pe care o atrage refuzul de a depune mărturii sau depunerea cu bună-ştiinţă a unor mărturii mincinoase. Martorul semnează declaraţia privind cunoaşterea obligaţiilor şi răspunderii lui. Declaraţia se anexează la procesul-verbal al şedinţei. Preşedintele şedinţei explică martorului care nu a împlinit vârsta de 16 ani obligaţia de a depune mărturii complete şi sincere. Acest martor, însă, nu este somat de răspunderea penală pe care o atrage refuzul de a depune mărturii sau depunerea cu bună-ştiinţă a unor mărturii mincinoase. Dacă este audiat un martor minor în vârstă de până la 14 ani, va fi citat să asiste şi un pedagog. Instanţa aplică această regulă şi faţă de audierea minorului cu vârsta între 14 şi 16 ani, când găseşte de cuviinţă. Sunt citaţi, după caz, şi părinţii, înfietorii, tutorele sau curatorul minorului. Partea care a solicitat citarea în judecată a martorului poate renunţa la audierea lui, însă partea adversă poate cere interogarea martorului prezent în şedinţă. La audiere, preşedintele constată atitudinea martorului faţă de participanţii la proces, îi propune să comunice instanţei tot ceea ce cunoaşte personal despre obiectul audierii (art. 216 CPC). Cu permisiunea preşedintelui, martorului i se pot adresa întrebări, mai întâi - de către partea la a cărei cerere a fost citat şi reprezentantul acesteia, apoi - de către ceilalţi participanţi şi reprezentanţii lor. Judecătorii au dreptul să pună întrebări martorului în orice moment al audierii lui. Instanţa poate audia din nou martorul, după caz, în aceeaşi şedinţă sau în cea următoare, poate face confruntarea martorilor pentru a se clarifica asupra depoziţiilor contradictorii ale acestora. În cazul în care se constată că întrebarea adresată martorului de către un participant la proces este ofensatoare sau tinde să dovedească un fapt ce nu se referă la pricină, instanţa nu o va încuviinţa. La cererea participantului la proces, instanţa emite o încheiere asupra întrebării, precum şi asupra motivului respingerii ei (art. 216 alin. (5) CPC).

Martorul, în timpul depoziţiilor, se poate folosi de însemnări, în cazul în care relatarea lui se referă la date şi cifre (de exemplu, calcule, parametri tehnici etc.). Totodată, aceste însemnări se prezintă instanţei şi participanţilor la proces şi pot fi anexate la dosar în baza unei încheieri judecătoreşti. Martorul nu are voie să citească un răspuns scris de mai înainte. Depoziţiile lui se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de către grefier şi se semnează pe fiecare pagină, iar la sfârşitul lor - de preşedintele şedinţei, de grefier şi de martori, după ce aceştia din urmă iau cunoştinţă de ele. Nedorinţa sau imposibilitatea martorului de a semna se notează în procesul-verbal. În cazul amânării procesului, instanţa poate audia martorii prezenţi, dacă în şedinţă sunt de faţă părţile. Citarea repetată a acestor martori întro nouă şedinţă se admite numai în caz de necesitate. Astfel de depoziţii, precum şi cele adunate prin delegaţii judecătoreşti, în procedura asigurării probelor şi obţinute de la o persoană care, din cauza sănătăţii precare, bătrâneţii, invalidităţii sau din alte motive întemeiate, a fost audiată în instanţa de la locul aflării sale, sunt citite în şedinţa de judecată. Ulterior, participanţii la proces pot da explicaţii asupra acestor mijloace de probă (art. 221 CPC). Martorul audiat rămâne în sala de şedinţe până la încheierea dezbaterilor judiciare dacă instanţa nu va permite retragerea lui. Martorul minor (în vârstă de până la 16 ani), după audiere, părăseşte sala de şedinţe, dacă instanţa consideră că prezenţa lui nu este necesară. Înscrisurile se cercetează de instanţa de judecată conform normelor din art. 222-223 CPC, conducându-se

de rigorile din art.137-141 CPC. Înscrisul se

depune, de regulă, în original sau în copie autentificată în modul stabilit de lege, indicându-se locul de aflare a originalului. Înscrisul se depune în original atunci când, conform legii sau unui alt act normativ, circumstanţele pricinii trebuie confirmate numai cu documente în original sau când copiile de pe documentul prezentat au cuprinsuri contradictorii, precum şi în alte cazuri când instanţa consideră necesară prezentarea originalului (art. 138 alin. (4) CPC). Copiile de pe documentele prezentate în judecată de către participantul la proces, precum şi cele

reclamate din oficiu de instanţă, se înmânează participanţilor la proces care nu dispun de ele. În situaţia în care, în conformitate cu afirmaţiile părţii interesate, actul original se află pe mâna părţii adverse, probaţiunea se efectuează prin înaintarea unui demers de obligare a acesteia de a-l prezenta în original. În cazul în care partea adversă nu execută încheierea judecătorească privind prezentarea actului în original, se va utiliza copia de pe original, prezentată de partea interesată, dacă legea nu prevede altfel. Instanţa va aprecia forţa probantă a copiei autentificate după intima ei convingere (art. 138 alin. (5) CPC). Dacă una dintre părţi sau un alt participant la proces intenţionează să împiedice utilizarea în judecată a documentului sau a unui alt înscris prin lichidarea lui sau prin aducerea lui la inutilizabilitate, afirmaţiile persoanei interesate despre cuprinsul documentului pot fi considerate de instanţă ca fiind doveditoare (art. 139 alin. (5) CPC). Dacă înscrisul se păstrează la o autoritate, organizaţie sau la o altă persoană sau instituţie, instanţa, la cererea persoanei interesate, dispune prezentarea lui în termen. Această dispoziţie nu se referă la înscrisurile care pot fi obţinute fără concursul instanţei. Totodată, această normă urmează a fi ajustată la cea prevăzută de art. 119 CPC „Prezentarea şi reclamarea probelor”. Obţinerea şi prezentarea înscrisurilor se fac pe cheltuiala solicitantului (art. 138 CPC). Dacă pentru soluţionarea cauzei civile numai o parte din act este importantă, instanţa reclamă şi primeşte numai un extras din el, autentificat în modul stabilit de lege. Autenticitatea unui act sau a unui alt înscris poate fi demonstrată prin comparare. În asemenea caz, persoana interesată trebuie să prezinte în instanţa judecătorească documente sau alte acte utile pentru compararea scrisului şi semnăturilor ori să solicite obţinerea lor prin concursul instanţei. Asupra obţinerii modelelor respective se emite o încheiere judecătorească. Dacă persoana care a semnat, indiferent dacă are vreo calitate procesuală, contestă autenticitatea acestora, instanţa poate să-i solicite un model pentru cercetare comparativă. Refuzul de a prezenta modelul respectiv poate fi calificat de instanţă ca recunoaşterea scrisului sau semnăturii (art. 140 CPC). La verificarea veridicităţii

înscrisului de către instanţă poate participa un specialist sau expert care va ajuta la obţinerea modelului potrivit cunoştinţelor sale metodice şi aplicative. Cererea de declarare a înscrisului ca fiind fals acordă instanţei dreptul de a cere excluderea lui ca mijloc de probă şi să soluţioneze pricina în baza altor probe. Pentru verificarea declaraţiei de defăimare a probei ca fiind falsă, instanţa, afară de dispunerea expertizei, poate propune părţilor să prezinte alte probe. Dacă persoana care defăimează înscrisul indică autorul sau complicele falsului, instanţa poate suspenda judecarea pricinii, prezentând procurorului înscrisul împreună cu procesul-verbal respectiv potrivit art. 227 alin. (3) CPC. Potrivit art. 222 CPC, înscrisurilor şi proceselor-verbale privind cercetarea înscrisurilor, încheiate la faţa locului în cadrul delegaţiei judecătoreşti, asigurării probelor sau în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, li se dă citire în şedinţa de judecată, apoi se prezintă participanţilor la proces, reprezentanţilor lor şi, după caz, experţilor, specialştilor şi martorilor. După aceasta, participanţii la proces pot da explicaţii asupra lor. Înscrisurile respective nu au forţă probatorie prestabilită, fiind apreciate liber de instanţă în raport cu celelalte probe din dosar, potrivit regulilor generale. Prezentarea şi reclamarea probelor materiale se înfăptuieşte potrivit regulilor generale (art. 119 CPC). Obiectele care nu pot fi prezentate în judecată şi probele materiale perisabile se cercetează la locul aflării lor şi se descriu amănunţit în procesul-verbal, încheiat la faţa locului, ori sunt fotografiate, după caz, şi sigilate. Cercetarea la faţa locului şi cercetarea probelor materiale în şedinţă trebuie să îndeplinească aceleaşi reguli procesuale comune şi generale prevăzute de cod. Despre examinarea probei materiale perisabile sau probei la locul ei de păstrare sau aflare, atunci când prezentarea în judecată este imposibilă sau dificilă, participanţii la proces sunt înştiinţaţi potrivit legii procesuale (locul, data, ora examinării), însă neprezentarea acestora nu împiedică cercetarea probei. Datele referitoare la examinarea acestor probe se consemnează întrun proces-verbal, care se anexează la dosar (art. 120, art. 144 CPC). Probele perisabile, adică supuse alterării rapide sau deteriorării, distrugerii, sunt examinate de urgenţă la locul de

aflare, iar specialiştii pot efectua măsurări, fotografieri, filmări, înregistrări audio şi video, pot elabora planuri şi pot face alte acte necesare. Procesul-verbal al cercetării la faţa locului poate să fie întocmit după terminarea întregii activităţi sau treptat, pe măsura desfăşurării cercetării. Procesulverbal trebuie semnat de preşedintele şedinţei şi de grefier cel târziu a doua zi de la efectuarea cercetării la faţa locului. Modificările, rectificările şi completările procesului-verbal se menţionează în el şi se certifică de preşedinte şi grefier prin semnătură. În procesul-verbal se consemnează utilizarea mijloacelor de înregistrare video sau a altor mijloace tehnice de fixare a mersului cercetării, cu aportul specialistului participant la efectuarea actului procedural. De regulă, probele materiale se păstrează la dosar sau se predau în camera de păstrare a instanţei judecătoreşti, însoţite de un registru special. Instanţa ia toate măsurile pentru păstrarea lor intactă, dovada acestui fapt fiind făcută prin sigiliul aplicat, fotografiile probei materiale făcute la o dată anterioară. Cheltuielile de păstrare a probelor materiale suportate de părţi se distribuie potrivit dispoziţiilor art. 94 CPC. După ce s-au examinat probele perisabile, instanţa dispune restituirea lor către organizaţia, care le poate folosi după destinaţie. În acest ultim caz, proprietarului bunului îi pot fi restituite obiecte de acelaşi gen şi calitate sau contravaloarea lor (codul anterior prevedea că valoarea lor se stabileşte la momentul restituirii, prevedere omisă în noua reglementare). Celelalte probe materiale se restituie după ce hotărârea judecătorească rămâne definitivă, fie persoanelor care le-au prezentat, fie celor cărora instanţa le-a declarat dreptul asupra lor, fie aceste bunuri se comercializează în modul stabilit de instanţă. Obiectele care, potrivit legii, nu se pot afla în posesiunea persoanelor fizice se remit persoanelor juridice respective (art. 145 alin. (2) CPC). Ca dovadă a restituirii probei materiale, la dosar trebuie anexată o recipisă a persoanei care a primit obiectele respective. Această dispoziţie se referă şi la cazul bunurilor care se păstrau la locul lor de aflare.

În unele cazuri, probele materiale, după ce sunt examinate de instanţă, se restituie, la cerere, persoanelor care le-au reprezentat, chiar înainte de terminarea procesului, dacă aprobarea cererii nu creează impedimente în soluţionarea cauzei civile (art. 145 alin. (3) CPC). Fiind un „martor ocular mecanic”, înregistrarea video redă obiectiv faptele reale petrecute şi obiectele existente, depinzând şi de inteligenţa şi spiritul de observaţie, iar uneori şi de interesul celui care a înregistrat. De aceea, este posibilă şi audierea în calitate de martor a persoanei care a făcut înregistrarea. Atunci cînd reproducerea înregistrărilor audio-video are loc în sala de şedinţe sau în altă încăpere special amenajată, consemnîndu-se în procesul-verbal al şedinţei de judecată semnele distinctive ale surselor de probă reproductivă şi data reproducerii, instanţa audiază explicaţiile părţilor şi ale altor participanţi la proces. Reproducerea înregistrării audio-video poate fi repetată în întregime sau parţial (art. 226 alin.(1) CPC). Instanţa, printr-o încheiere, poate atrage, din oficiu sau la cererea oricărui participant la proces, la audierea şi vizionarea înregistrărilor audio-video, specialişti în domeniul respectiv pentru consultaţii, explicaţii şi ajutor tehnic, potrivit art. 230 CPC. Dacă explicaţiile şi consultaţiile scrise sau orale, răspunsurile specialistului la întrebări nu au elucidat unele date din înregistrările audio-video, instanţa judecătorească poate dispune efectuarea unei expertize. Desemnarea expertizei poate fi făcută şi atunci când nu se apelează la consultaţia specialistului. Suporturile înregistrărilor audio-video se păstrează în instanţa judecătorească, însoţite de un registru special. Instanţa ia măsuri pentru păstrarea lor intactă. Suporturile respective pot fi păstrate, în caz de necesitate, la locul aflării lor, după cercetarea lor fiind descrise în procesul-verbal şi sigilate. Cheltuielile de păstrare a suporturilor electronice, magnetice sau de alt tip conţinînd înregistrările audio-video se repartizează între părţi conform art.94 CPC. Potrivit Legii cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale din 23.06.200065 şi conform art. 148 alin. (1) CPC, „Pentru Legea cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-științifice și medico-legale. Nr  1086 din  23.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 16.11.2000, nr. 144-145. 65

elucidarea unor aspecte din domeniul ştiinţei, artei, tehnicii, meşteşugurilor artizanale şi din alte domenii, apărute în proces, care cer cunoştinţe speciale, instanţa dispune efectuarea unei expertize, la cererea părţii sau a unui alt participant la proces, iar în cazurile prevăzute de lege, din oficiu”. De regulă, efectuarea expertizei este dispusă în timpul pregătirii pricinii de dezbateri judiciare (art.185 alin.(1) lit.h) CPC), dar instanţa poate dispune efectuarea expertizei şi în timpul dezbaterilor pricinii civile.

Această acțiune

procesuală trebuie făcută în limitele art.204 CPC, adică „ dacă participanţii la proces au fost în imposibilitate să le prezinte în termenul stabilit de instanţă la etapa pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare”. În aceste cazuri, la cererea participanţilor la proces sau din oficiu, instanţa poate suspenda procesul (art. 261 lit.d) CPC). Părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să formuleze şi să prezinte instanţei problemele care trebuie să fie elucidate de expert, însă numai instanţa stabileşte definitiv problemele asupra cărora expertul urmează să-şi prezinte raportul (art. 152 alin. (2) CPC). În şedinţa de judecată se ascultă explicaţiile specialistului şi concluziile autorităţilor publice (art. 230 şi art. 231 CPC). După examinarea tuturor probelor, preşedintele şedinţei de judecată precizează dacă participanţii la proces şi reprezentanţii acestora solicită completarea materialelor din dosar. Dacă nu se fac astfel de cereri, preşedintele declară finalizarea examinării pricinii în fond şi instanţa trece la următoarea etapă a dezbaterilor judiciare. §4. Susţinerile orale. Replica Susţinerile orale se rezumă la luările de cuvânt ale participanţilor la proces. Fiind una dintre etapele distincte ale dezbaterii judiciare, susţinerile orale constituie de fapt pledoariile referitoare la rezultatele cercetării probelor în cadrul judecării pricinii în fond. În ordinea stabilită de lege (art. 190 alin. (2) şi alin. (3) CPC), participanţii la proces îşi expun opiniile argumentate vis-a-vis de circumstanţele cauzei, care justifică sau nu pretenţiile proprii și obiecţiile părţilor

adverse, se dă apreciere fiecărei probe care confirmă sau infirmă respectivele circumstanţe de fapt, se expune părerea despre corectitudinea aplicării sau interpretării normelor materiale şi, în final, fiecare participant reconfirmă care ar trebui să fie soluţia dată de instanţă prin pronunţarea hotărârii. Ţinerea pledoariilor la finalul judecării cauzei civile

în fond permite

instanţei să definitiveze procesul de examinare a pricinii prin formarea unei viziuni clare şi complete referitor la poziţia fiecărui participant la proces, să treacă în revistă toate probele şi să clarifice forţa lor probantă pentru pricina respectivă, săşi

contureze intima convingere în privinţa aprecierii lor şi să clarifice care

circumstanţe au fost şi care nu au fost dovedite în cadrul judecării în fond, să conchidă despre cât de întemeiate, de fapt şi de drept, sunt pretenţiile sau obiecţiile fiecăruia dintre participanţii la proces. Evident că participanţii la proces analizează şi se pronunţă asupra pretenţiilor, obiecţiilor, circumstanţelor şi probelor care au fost invocate şi cercetate în cadrul judecării pricinii în fond. Conform art. 235 CPC, circumstanţele neexaminate de instanţă şi probele neelucidate în şedinţa de judecată nu pot forma conţinutul susţinerilor orale. Nu are justificare o luare de cuvânt în privinţa unor pretenţii sau circumstanţe noi, care nu au fost înaintate sau cercetate în cadrul şedinţei de judecată. Nefiind examinate în cadrul judecării în fond, ele determină instanţa fie să reia examinarea pricinii în fond, fie să dezaprobe în hotărâre argumentele care depăşesc cadrul legal al susţinerilor orale. Legea procesuală nu limitează durata susţinerilor orale, dar

în virtutea

rolului său diriguitor, preşedintele şedinţei de judecată poate să atenţioneze participantul la proces care expune argumente vădit irelevante, repetă de mai multe ori aceleaşi opinii, îşi permite atacuri ofensatoare sau netacticoase la adresa altor participanţi la proces. După susţinerile orale fiecare dintre participanţii la proces are dreptul la replică. Dreptul la replică este o luare de cuvânt repetată, determinată de necesitatea de a răspunde la afirmaţiile din susţinerile orale ale altor participanţi la proces. În replică, participantul la proces poate face scurte concluzii sau poate expune contraargumente, dacă acestea au fost omise din propriile susţineri orale.

Indiferent care a fost consecutivitatea, dreptul la ultima replică o are pârâtul şi reprezentantul lui (art. 234 CPC). §5. Adoptarea şi pronunţarea hotărârii judecătorești După încheierea susţinerilor orale, completul de judecată se retrage pentru deliberare (art.236 alin.(1) CPC ). La deliberare iau parte numai judecătorii în faţa cărora a avut loc judecarea cauzei. Completul de judecată deliberează în secret. Divulgarea deliberărilor este interzisă (art.238 alin.(1) CPC). Actualmente nu este prevăzută amânarea deliberării hotărârii. Raţiunea legiuitorului rezidă în prevederea conform căreia

după deliberare se va pronunţa doar dispozitivul

hotărârii. Totuşi, ţinând cont de complexitatea cauzei, numărul participanţilor, necesitatea inserării în dispozitiv a unor afirmaţii depline şi clare, amânarea deliberării se admite. Însă instanţa va consemna acest lucru printro încheiere protocolară motivată, fixând şi termenul rezonabil de amânare a deliberării. Bineînţeles participanţilor la proces trebuie să li se aducă la cunoştinţă locul, data și ora când se va pronunţa hotărârea. Sub conducerea preşedintelui şedinţei de judecată, conform art.238 alin.(1) şi art. 240 alin. (1) CPC, se deliberează asupra următoarelor repere: - care circumstanţe formează obiectul şi sarcina probaţiei pentru fiecare participant la proces; - care fapte au fost stabilite cu ajutorul probelor pertinente şi admisibile şi care nu au fost dovedite; - motivele respingerii anumitor probe; - care participant depune pretenţii întemeiate total sau parţial; - care norme de drept material urmează a fi aplicate raportului material litigios; - concluzia aprecierii probelor şi interpretării legii materiale în privinţa părţilor în litigiu, care, în esenţă, se rezumă la admiterea sau respingerea totală sau parţială a pretenţiilor înaintate în judecată. Dacă, în timpul deliberărilor, consideră necesară clarificarea unor noi circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii sau cercetarea suplimentară a

unor probe, instanţa judecătorească emite o încheiere de reluare a dezbaterilor judiciare (art. 240 alin. (2) CPC). Toate problemele ce apar în cadrul adoptării hotărârii se soluţionează cu majoritatea de voturi, nici unul dintre judecători neavând dreptul să se abţină de la vot (art. 48 alin. (1) CPC). Judecătorul care la adoptarea hotărrii expune opinie separată, o va perfecta în scris, înmâna preşedintelui şedinţei, care o va anexa la dosar. Conform art. 48 alin. (2) CPC, opinia separată nu se anunţă şi nu se dă citirii în şedinţa de judecată din cauza secretului deliberărilor. Însă opinia separată face parte din materialele dosarului şi în temeiul art. 56 CPC, participanţii la proces au dreptul să ia cunoştinţă de acestea. Conform art. 236 alin. (1) CPC după deliberare se pronunţă doar dispozitivul hotărârii, care, semnat fiind de către judecătorii din complet, se înmânează participanţilor prezenţi în şedinţă. Este recomandabil ca participanţii să confirme primirea hotărârii, semnând o recipisă în acest sens. În aceeaşi zi dispozitivul hotărârii se plasează pe site-ul instanţei de judecată. Participanţilor care nu au fost prezenţi la proces li se va expedia cel târziu a doua zi, cu aviz de primire, dispozitivul hotărârii, astfel încât în termen de cel mult 5 zile de la pronunţare, aceştia să-l recepţioneze (art. 236 alin. (4) CPC). Dispozitivul hotărârii va conţine obligatoriu: • Admiterea sau neadmiterea integrală sau parţială a pretenţiilor reclamantului, intervenientului principal şi ale pârâtului în acţiune reconvenţională. Aici obligatoriu se va ţine cont de limita prevăzută în art. 240 alin. (3) CPC „Instanţa judecătorească adoptă hotărârea în limitele pretenţiilor înaintate de reclamant”. • Executarea imediată conform art. 256 CPC. • Distribuirea taxei de stat. Celelalte cheltuieli de judecată se vor adjudeca sau nu prin dispozitivul hotărîrii doar dacă au fost solicitate (art. 94 alin. (1) CPC). • Anularea măsurii de asigurare a acţiunii în cazul respingerii pretenţiilor reclamantului. • Calea de atac şi termenul de atac.

După pronunţarea dispozitivului hotărârii, preşedintele şedinţei de judecată declară şedinţa închisă. După semnarea hotărârii, nici un judecător nu poate reveni asupra opiniei sale (art. 238 alin. (5) CPC), iar după pronunţarea hotărârii, instanţa care a adoptato nu este în drept să o anuleze sau să o modifice (art. 249 alin. (1) CPC). Anularea sau modificarea hotărârii este prerogativa instanţelor ierarhic superioare, care sunt sesizate în ordine de apel sau de recurs, dacă legea nu prevede altfel66. Perfectarea hotărârilor judecătoreşti integrale, adică constând din parte introductivă, parte descriptivă (succintă), motivare şi dispozitiv este o excepţie legiferată, care nu afectează dreptul la un proces echitabil în esenţa sa. Această justificare rezultă implicit din excepţiile prevăzute de art. 237 alin. (5) CPC. Astfel, hotărârea judecătorească se va perfecta integral în următoarele cazuri: • Participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronunţarea dispozitivului hotărârii, solicită în mod expres acest lucru. Dacă în cererea de chemare în judecată sau în susţineri orale ori în alt mod pe parcursul procesului un participant la proces va solicita instanţei perfectarea hotărârii integrale, această cerere se va considera conformă art. 237 alin. (5) lit.a) CPC. Instanţele nu vor birocratiza procesul civil, invocând că astfel de cereri sunt premature. Dacă justiţiabilul a solicitat hotărârea integrală după 30 zile de la pronunţarea dispozitivului, instanţa, printro încheiere nesusceptibilă de recurs, va refuza întocmirea acesteia, indiferent de motivul pierderii termenului. • Participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronunţarea dispozitivului hotărârii, depun cerere de apel. Conform art. 363 alin.(1) CPC „cererea de apel se depune în scris la instanţa judecătorească a cărei hotărâre se atacă”. Aceasta o va înregistra, dar nu va verifica corectitudinea întocmirii cererii de apel, anexarea dovezii de achitare a taxei de stat, însă va perfecta hotărârea integrală în termen de 15 zile. În acest sens, apelurile depuse tardiv, adică după expirarea a 30 zile de la pronunţarea dispozitivului, nu vor determina instanţa să perfecteze hotărârile judecătoreşti integral67. 66 67

De exemplu, art. 301 sau 308 CPC. Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr.50 cu privire la întocmirea hotărârii integrale.

În practică se pot produce situaţii când, după o perioadă îndelungată, judecătorul sau judecătorii care au examinat cauza civilă pot fi nevoiţi să perfecteze hotărârea judecătorescă integrală. Dacă la data perfectării hotărârii motivate unul dintre judecătorii completului de judecată este în imposibilitate de a semna hotărârea integrală, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează preşedintele instanţei de judecată. În toate cazurile, pe hotărâre va fi menţionată cauza imposibilităţii de a semna (art. 237 alin. (7) CPC). • Hotărîrea judecătorească urmează să fie recunoscută şi executată pe teritoriul altui stat. În acest caz, instanța din oficiu în termen de 15 zile de la pronunțare va perfecta hotărârea judecătorească integrală. Chiar şi hotărârile adoptate în şedinţă secretă se pronunţă public (art. 23 alin. (9) CPC). Publicarea acestora pe site-ul instanţei de judecată implică respectarea Regulamentului privind modul de publicare a hotărârilor judecătoreşti pe pagina web, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.472/21 din 18.12.200868. §6. Incidente procesuale care afectează continuitatea procesului Continuitatea procesului civil poate fi afectată de următoarele incidente procesuale:  Întreruperea şedinţei de judecată (2041 CPC).  Amânarea procesului (art.208 CPC).  Suspendarea procesului (art.260 - 264 CPC). Întreruperea ședinței de judecată rezultă din imposibilitatea continuării examinării în aceeaşi zi şi determină o pauză cu posibilitatea continuării acesteia la o altă dată şi oră, care vor fi  fixate de instanţa de judecată în urma consultării http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=75 Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la aprobarea Regulamentului privind modul de publicare a hotărârilor judecătoreşti pe pagina web. Nr. 472/21 din 18.12.2008. http://new.csm.md/files/Acte_normative/publicare%20a%20hot%C4%83r%C3%AErilor%20judec %C4%83tore%C5%9Fti%20pe%20pagina%20web.pdf 68

opiniilor participanților la proces. Întreruperea ședinței nu afectează integritatea procesului verbal. Amânarea procesului este un incident procesual care, la apariţia unor circumstanţe legale, împiedică desfăşurarea şedinţei de judecată şi condiţionează examinarea cauzei la altă dată şi la altă oră. Depășirea acestor impedimente depinde de voinţa participanților la proces. Amânarea procesului se admite doar în cazuri expres prevăzute de legea procesuală. Alte temeiuri de amânare nu pot fi invocate de către participanții la proces sau admise de către instanța de judecată, fără a periclita durata optimă și previzibilă a procesului. Amânarea porcesului se admite în cazul: - viciilor de citare corespunzătoare, deoarece partea

este în drept să ceară

amânarea procesului, dacă citaţia nu i s-a înmînat în termen (art. 102 alin.(5) CPC); - absenței unui participant la proces sau a altui subiect (art. 205 alin. (2) și (3), art. 206 alin. (4), art. 207 alin. (1) CPC ); - depunerii acţiunii reconvenţionale doar conform lit.b) alin.(1) art.173 CPC; - prezentării sau reclamării de probe (în caz excepțional, conform art.204 CPC); - necesității implicării în proces a altor persoane (de exemplu, a coparticipantului obligatoriu (art. 62 CPC), a intervenientului principal (art. 65 CPC)); - încălcării ordinii în sala de ședințe (art.196 alin.(6) CPC); - solicitării Plenului CSJ a avizului consultativ (art. 122 alin.(5) CPC); - acordării termenului de împăcare la examinarea cererii de desfacere a căsătoriei (art.37 alin.(4) Codul familiei). Amânarea procesului se dispune prin încheiere judecătorească, care nu poate fi atacată cu recurs (art.208 alin.(3) CPC). În cazul amânării procesului, instanţa fixează data şi ora unei noi şedinţe de judecată, de aceea atât participanţii cât şi instanţa cunosc cu certitudine când va continua procesul.

Suspendarea procesului civil este un incident procesual, care face imposibilă desfășurarea de mai departe a procesului din cauza unor împrejurări obiective prevăzute de lege, care pun instanța în imposibilitate de a efectua acte de procedură pe parcursul unui termen determinabil

(până când vor dispărea aceste

împrejurări), cu o eventuală posibilitate de a relua procesul. Cea mai scurtă definiție doctrinară a suspendării procesului, acesta însemnând oprirea mersului judecăţii datorită ivirii unor împrejurări voite de părţi sau independente de voinţa lor, a formulat-o profesorul Gh. Durac69. Suspendarea se deosebeşte de amânare prin temeiuri, procedură de operare şi data reluării examinării pricinii civile. În

cazurile

suspendării

procesului,

circumstanţele

care

împiedică

desfăşurarea şedinţei de judecată nu pot fi evitate nici de către instanţă, nici de către participanţi la proces, nici nu se ştie cu certitudine când acestea vor înceta. Suspendarea procesului, indiferent de temei, are ca efect suspendarea curgerii tuturor termenelor de procedură. Mai mult decât atât, încetează temporar toate actele procedurale, cu excepţia celor de asigurare a acţiunii şi a probelor (art.260 alin.(2) CPC). În perioada suspendării procesului nu pot fi efectuate acte de procedură, întrucât acestea nu vor produce nici un efect procesual-juridic. Temeiurile de suspendare a procesului sunt grupate în două categorii, în funcţie de caracterul lor în raport cu prerogativa instanţei de a dispune respectiva suspendare. În cazurile art. 260 alin.(1), art. 44 alin.(1) CPC, Legea contenciosului administrativ nr. 793 din  10.02.200070, Legea cu privire la mediere nr. 137 din  03.07.201571 instanţa este obligată să suspende procesul, iar potrivit art. 261 CPC instanţa este în drept, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, să dispună suspendarea procesului.

Durac Gh. Drept procesual civil. București: C.H.Beck, 2007, pag. 100. Alin.(3) art. 13 Legea contenciosului administrativ. Nr. 793 din 10.02.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 18.05.2000, nr. 57-58. 71 Art.21 alin.(2) Legea cu privire la mediere. Nr. 137 din  03.07.2015. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.08.2015, nr. 224-233. 69 70

Indiferent de faptul dacă instanţa de judecată este obligată sau este în drept să suspende procesul, nu se ştie cu certitudine când acesta va putea fi reluat, deoarece decăderea circumstanţelor care au cauzat suspendarea procesului nu depinde nici de instanţă, nici de participanţii la proces. În aceste cazuri trebuie de aşteptat până ele vor decădea de la sine. Termenele de suspendare nu sunt determinate, ci determinabile (art. 262 CPC), de aceea nici instanţa, nici participanţii

la proces

nu se pot pronunţa referitor la data şi ora reluării

procesului. Suspendarea procesului se dispune în mod obligatori, dacă:

 Partea în proces sau intervenientul principal a decedat ori se reorganizează, iar raportul material litigios permite succesiunea în drepturi până la determinarea succesorului în drepturi al persoanei ieşite din proces. Pentru ca temeiul de suspendare menționat să producă efecte juridice, în instanță trebuie prezentat certificatul de deces al uneia din părți. Potrivit prevederilor legale decesul la Oficiul de Stare Civilă se înregistrează în temeiul: a) certificatului medical constatator al decesului, eliberat de o unitate sanitară; b) actului, eliberat de către organele competente, prin care se constată decesul persoanei supuse represiunilor şi ulterior reabilitate conform legislaţiei respective; c) hotărârii instanţei judecătoreşti privind constatarea decesului sau privind declararea persoanei ca fiind decedată72. Reorganizarea este o operațiune juridică complexă, de transmitere a drepturilor și obligațiilor prin succesiune de la o persoană juridică existentă la o persoană juridică succesoare, care există sau ia naștere prin reorganizare 73. Conform art. 69 Cod civil, „persoana juridică se reorganizează prin fuziune (contopire şi absorbţie), dezmembrare (divizare şi separare) sau transformare. Hotărârea de reorganizare se ia de fiecare persoană juridică în parte, în condiţiile stabilite pentru modificarea actelor de constituire ”.

Legea privind actele de stare civilă. Nr. 100 din 26.04.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 17.08.2001, nr. 97-99 . 73 Baieșu S., Roșca N., Dreptul afacerilor. Ediția. III. Chișinău, Tipografia Centrală, 2011, pag. 209. 72

Când în instanță este prezentat certificatul de deces al persoanei fizice sau actul privind reorganizarea persoanei juridice, procesul se va suspenda până la determinarea succesorului în drepturi al persoanei ieșite din proces. Acest efect procesual se produce, dacă raporturile juridice deduse judecății sunt transmisibile către succesorii în drepturi, fie ne referim la succesorii unei persoane fizice, fie ne referim la succesorii unei persoane juridice supuse procedurii de reorganizare. Posibilitatea de succesiune în drepturile procedurale este reglementată de articolul 70 CPC. Astfel, în cazul decesului sau reorganizării, instanța poate permite înlocuirea părții cu succesorul ei în drepturi, dacă raportul material litigios acordă posibilitatea de succesiune în drepturi. Potrivit normei legale, pe lângă decesul sau reorganizarea părților, procesul poate fi suspendat și în privința intervenientului principal, atras în proces în conformitate cu articolul 65 CPC. În situația în care pretențiile părților sau ale intervenientului principal se referă la drepturi sau obligații personale, care sunt inseparabile de subiectul de drept implicat în proces (de exemplu, în litigiile privind desfacerea căsătoriei, încasarea pensiei de întreținere, restabilirea în câmpul muncii etc), procesul va înceta în baza art. 265 lit. f) CPC74. - Partea în proces a pierdut capacitatea de exerciţiu (art. 307 CPC) până la numirea tutorelui de către autoritatea tutelară. Exercitarea unor drepturi procesual civile de o persoană incapabilă este categoric interzisă de art. 58 alin. (2) CPC, unde se menționează că ,,Actele de procedură efectuate de minori cu vârsta de pînă la 14 ani sau de adulții declarați incapabili sunt nule”. capacității de exercițiu a

Pierderea

persoanei fizice, conform art. 24 Cod civil, este

detreminată de tulburarea psihică cauzată de bolile mentale sau de deficienţe mentale, din cauza cărora aceasta nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale. Persoana fizică, care suferă de astfel de tulburări psihice, este declarată incapabilă numai de către instanţa de judecată, conform

Capitolului XXVIII Cod de

Procedură Civilă. Hotărârea judecătorească prin care persoana fizică este declarată incapabilă, serveşte temei pentru ca autoritatea tutelară să numească o tutelă. 74

Cojuhari Al. ș.a Drept procesual civil. Partea Specială. Chişinău: Tipografia centrală, 2009, pag. 58.

Prin urmare, după ce hotărârea judecătorească devine definitivă, persoana fizică pierde capacitatea de exercițiu, iar dacă este parte sau intervenient principal în cadrul unui proces pendinte - această circumstanță condiționează

în mod

obligatoriu suspendarea procesului până la numirea tutorelui persoanei incapabile. - S-a dat o delegaţie către instanţa judecătorească străină pentru efectuarea actelor de procedură până la îndeplinirea şi prezentarea de către instanţa judecătorească străină a rezultatelor delegaţiei. Dreptul unei instanțe naționale de a da delegații judecătorești către instanțe străine este prevăzut în art. 125 alin. (3) și art. 465 CPC. Instanțele judecătorești ale Republicii Moldova pot da delegații instanțelor judecătorești străine în vederea efectuării unor acte de procedură (înmânarea de citații și de alte acte, obținerea de explicații ale părților, de depoziții ale martorilor, de raporturi de expertiză, de cercetare la fața locului, luarea de măsuri de asigurare a acțiunii etc). Însă procedura de trimitere a delegației se efectuează în conformitate cu tratatele internaționale bilaterale și multilaterale la care Republica Moldova este parte, precum și în baza principiului reciprocității. - În situaţiile prevăzute de Legea insolvabilității Nr. 149 din 29.06.201275. Astfel, conform art.79 alin.(4) al legii menționate Cauzele cu privire la bunurile din masa debitoare în care debitorul este pârât, iar reclamantul este creditor chirografar şi care sunt pendinte la data intentării procedurii de insolvabilitate se suspendă până la reluare de către creditorul chirografar sau până la încetarea procedurii de insolvabilitate. Creditorii chirografari sunt în drept să depună cerere de înaintare a creanţelor în instanţa de insolvabilitate. Procedura suspendată poate fi reluată de creditorul chirografar în cazul nevalidării creanţelor în procedura de insolvabilitate. - S-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate în baza art. 121 alin.(3) CPC

până la adoptarea hotărîrii de către Curtea Constituţională. Una din

principalele competențe ale Curții Constituționale este ,, efectuarea, la sesizare, a 75

Legea insolvabilității. Nr. 149 din 29.06.2012. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.09.2012, nr. 193-197. Detaliile referitoare la toate aspectele procedurii insolvablității, inclusiv suspendarea procesului, sunt reflectate în Capitolul X al prezentului manual.

controlului constituţionalităţii legilor şi hotărârilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte 76”. Controlul constituțional se realizează prin intermediul unei sesizări, potrivit art. 38 alin. (1) lit. d) Codul Jurisdicției Constituționale, unul din subiecții cu drept de sesizare fiind Curtea Supremă de Justiție.

La 09.02.201677 Curtea Constituțională a

Republicii Moldova a statuat că „ orice instanță judiciară chemată să soluționeze un litigiu, în ipoteza unei îndoieli cu privire la constituționalitatea unei dispoziții, are atât puterea, cât și obligația să se adreseze Curții Constituționale”. Astfel, excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată de către orice instanță de judecată ex oficio sau la cererea părții în proces. Judecătorii ordinari nu sunt în drept să refuze părților sesizarea Curții Constituționale decît dacă: - obiectul sesizării nu intră în categoriaa actelor prevăzute în art.135 alin.(1) lit.a) din Constituție; - prevederile contestate nu sunt aplicabile la soluționarea cauzei; - există o hotărâre anterioară a Curții avînd ca obiect prevederile contestate. În consecință, art. 121 CPC urmează a fi interpretat în modul în care Curtea Constituțională

a

indicat.

In

concreto,

sesizarea

privind

controlul

constituționalității unor norme ce urmează a fi aplicate la soluționarea unei cauze se prezintă direct Curții Constituționale de către judecătorii/completele de judecată din cadrul Curții Supreme de Justiție, curților de apel și judecătoriilor, pe rolul cărora se află cauza. - S-a ridicat excepţia de ilegalitate (art.13 alin.(3) din Legea contenciosului administrativ nr.793 din 10.02.2000)

până la restituirea

dosarului cu hotărârea irevocabilă a instanţei care a examinat excepţia de ilegalitate. Excepția de ilegalitate este posibilitatea de a verifica legalitatea unui Art. 4 alin. (1), lit. a) Codul de jurisdicție constituționala. Nr. 502 din 16.06.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 28.09.1995, nr. 53-54. 77 Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 09.02.2016 pentru interpretarea articolului 135 alin.(1) lit.a) și g) din Constituția Repubicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 11.03.2016, nr. 5576

58.

act administrativ cu caracter normativ, emis de o autoritate publică, dacă într-un proces în desfășurare solicit acest lucru instanța însăși sau oricare din participanții la proces. În cazul în care instanţa constată că actul administrativ de care depinde soluţionarea litigiului în fond, contravine legii, ridică excepția de ilegalitate printro încheiere și sesizează instanţa de contencios administrativ competentă. În asemenea situații examinarea cauzei se suspendă. Instanţa de contencios administrativ examinează excepţia de ilegalitate în termen de 10 zile, pronunţând hotărârea corespunzătoare în numele legii. - A fost inițiată medierea în condițiile Legii nr.137 din 03.07.201578 de la data semnării contractului de mediere. Pentru a exercita procedura de mediere, părțile a căror cauză se examinează în instanța de judecată trebuie să încheie un contract de mediere, în conformitate cu art. 21 al Legii cu privire la mediere. Dacă părțile au ajuns la un comun acord privind intentarea procedurii de mediere, pricina pendinte se va suspenda în conformitate cu art. 21 alin. (2) din Legea cu privire la mediere „Inițierea medierii în condițiile prezentei legi constituie temei pentru suspendarea procesului civil sau procedurii arbitrale de la data semnării contractului de mediere”. Durata suspendării procesului va fi legată de termenele medierii. Medierea litigiului are loc într-un termen care nu va depăşi 3 luni de la data încheierii contractului de mediere, dacă părţile nu au stabilit de comun acord alt termen. Până la expirarea termenului stabilit inițial, părțile pot solicita prelungirea acestuia. În cazul în care litigiul este deferit medierii în cadrul unui proces judiciar, termenul de mediere poate fi prelungit doar cu acordul organului de urmărire penală sau al instanței de judecată. În acest caz, precum și în cazul renunțării exprese la mediere, procedura respectivă încetează 79. În asemenea circumstanțe, procedura de examinare a cauzei de către instanța de judecată va putea fi reluată la cererea părții interesate. - A apărut un conflict de competenţă jurisdicţională în baza art. 44 alin. (1) CPC până la soluţionarea conflictului de competenţă de către instanţa Legea Nr.137 din 03.07.2015 cu privire la mediere.  În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.08.2015 Nr. 224-233. 79 Art. 23 al Legii nr.135 din 03.07.2015 prevede mai multe temeiuri de încetare a medierii care au diferit impact asupra procesului civil declanșat. 78

competentă ierarhic superioară. Conflictul de competență este situația când două sau mai multe instanțe de judecată, indiferent de poziția ierarhică se declară competente față de o anumită cauză (conflict pozitiv de competență) sau când două instanțe își declină reciproc competența (conflict negativ de competență). Conflictul de competență se soluționează de către instanța ierarhic superioara față de instanțele care sunt părți ale conflictului de competență în conformitate cu regulile stabilite în art. 44 CPC. Astfel, instanța obligatoriu va dispune din oficiu suspendarea procesului și va înainta dosarul către instanța competentă să soluționeze conflictul. Procedura de suspendare se va conforma regulilor stabilite de articolele 260-264 CPC. Faptul că temeiul respectiv nu este stipulat expres, în nici un caz nu afectează caracterul obligatoriu al suspendării, probabil că aceasta este o greșeală tehnică omisă de legiuitor. Suspendarea procesului în baza temeiului respectiv va produce efecte până la momentul emiterii unei încheieri irevocabile de către instanța superioară competentă să soluționeze conflictul, prin care se desemnează instanța competentă să examineze cauza, iar în scurt timp procesul se va relua. Suspendarea facultativă se va dispune în următoarele cazuri: -

Pârâtul sau reclamantul se află într-o unitate activă a Forţelor Armate

sau a altor trupe şi formaţiuni militare ale Republicii Moldova până la eliberarea din rândurile Forţelor Armate. Legislația în vigoare nu prevede noțiunea de unitate militară activă. Conform Legii nr.1245 din 18.07.2002 cu privire la pregătirea cetățenilor pentru apărarea Patriei80, „serviciul militar este obligatoriu pentru toţi bărbaţii, cetăţeni ai Republicii Moldova, şi se îndeplineşte în următoarele forme:     a)  serviciul militar prin contract;     b)  serviciul militar în termen;     c)  serviciul militar cu termen redus;     d)  serviciul militar ca rezervişti concentraţi sau mobilizaţi. Legea cu privire la pregătirea cetățenilor pentru apărarea Patriei. Nr.1245 din Monitorul oficial al Republicii Moldova, 10.10.2002, nr. 137-138. 80

18.07.2002. În:

    (3) Sunt consideraţi în serviciul militar şi studenţii instituţiilor militare de învăţămînt.     (4) Femeile cu pregătire specială necesară pot îndeplini serviciul militar prin contract”. Dacă persoanele care își satisfac serviciul militar în condițiile sus-enunțate sunt implicate în procese civile în calitate de părți sau intervenienți principali, considerăm că această circumstanță va determina suspendarea obligatorie sau facultativă a procesului în funcție de caracterul mai presus de voința persoanei de a participa întrun termen proxim la ședințele de judecată. Astfel, art. 17 al Legii nr.1245 din 18.07.2002  prevede mai multe obligații

ale serviciului militar81.

Majoritatea dintre acestea nu permit în mod obiectiv prezentarea în instanță. Însă obligația sau dreptul de a suspenda procesul mai depinde și de durata îndeplinirii obligațiunilor militare82. Dacă, de exemplu, este vorba de o concentrare militară care nu durează mai mult de 45 zile83 sau un exercițiu de mobilizare care nu (1) Prin îndeplinirea de către militar a obligaţiilor serviciului militar se are în vedere:     a) participarea la acţiuni militare;     b) exercitarea funcţiilor de serviciu;     c) executarea serviciului de alarmă;     d) participarea la exerciţii şi antrenamente militare;     e) aflarea pe teritoriul unităţii militare pe durata stabilită de orarul zilnic sau în orice timp, dacă aceasta este în interes de serviciu;     f) aflarea în misiune, participarea la operaţiuni de menţinere a păcii sau aflarea la tratament;     g) deplasarea la şi de la locul de serviciu, de tratament sau locul misiunii;     h) participarea la concentrări militare;     i) apărarea vieţii, sănătăţii, onoarei şi demnităţii persoanei;     j) acordarea de ajutor organelor de drept pentru asigurarea legalităţii şi ordinii de drept;     k) participarea la acţiunile de prevenire şi lichidare a consecinţelor calamităţilor naturale, ale avariilor tehnogene şi ale catastrofelor;     l) alte acţiuni ale militarului, calificate de instanţa de judecată ca fiind săvârşite în interesul persoanei, societăţii şi statului;     m) aflarea în prizonierat (cu excepţia cazurilor de predare benevolă), în situaţia de ostatic sau de persoană internată;     n) dispariţia militarului până la declararea dispariţiei sau morţii sale, în modul stabilit de lege. 82     Art.18 Legea nr.1245 din 18.07.2002 cu privire a pregătirea cetățenilor pentru apărarea Patriei prevede că durata serviciului militar este:     a) pentru militarii care îndeplinesc serviciul militar în termen - 12 luni;     b) pentru militarii care îndeplinesc serviciul militar cu termen redus – 3 luni;     c) pentru militarii care îndeplinesc serviciul militar prin contract - perioada indicată în contract;     d) pentru rezerviştii concentraţi – durata concentrărilor.      (2) În caz de mobilizare, durata serviciului militar nu se stabileşte. 83 Art.13 alin.(5) Legea nr.1244 din 18.07.2002 cu privire la rezerva Forţelor Armate. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 05.09.2002, nr. 124-125. 81

durează mai mult de 10 zile84, credem că procesul, cu mare probabilitate, poate fi amânat.  Dacă partea în proces sau intervenientul principal participă la operațiuni internaționale de menținere a păcii85 sau la misiuni și operațiuni internaționale86, evident că această circumstanță este un temei de suspendare obligatorie. -

Partea în proces sau intervenientul principal se află într-o instituţie

curativ-profilactică, situaţie  adeverită de instituţia respectivă până la externarea din instituţia curativ-profilactică. Îmbolnăvirea unei părți la process sau a intervenientului principal implică anumite consecințe pentru bunul mers al ședinței de judecată. În funcție de gradul de îmbolnăvire a persoanei, procesul civil va fi amânat din cauza neprezentării motivate a persoanei în ședința de judecată sau suspendat în cazul internării persoanei într-o instituție curativ-profilactică, pe un termen îndelungat. Procesul poate fi suspendat până la externarea persoanei din instituția medicală menționată. Cosiderăm intervenientului principal

că

aflarea

părții

în proces

sau a

în starea de incapacitate fizică de a se prezenta la

examinarea pricinii, cât și consecințele întreruperii programului de tratament, pot constitui temei pentru suspendarea procesului civil doar la stabilirea unui termen de peste 21 de zile de tratament staționar în instituția sanitar-profilactică. Acest termen determină perioada de dereglare a sănătății de lungă durată87, fapt ce implică imposibilitatea amânării procesului civil, deoarece este nevoie de o perioadă foarte îndelungată de amânare a procesului, ceea ce ce poate poziționa una dintre părți într-o poziție defavorabilă prin executarea de către una din părți cu rea-credință a drepturilor procesuale – situație imposibilă în cadrul suspendării procesului civil. Un al doilea argument ar fi încălcarea termenului rezonabil de examinare a cauzei printr-o amânare nepotrivită a cauzei civile. Art.13 alin.(7) Legea nr.1244 din 18.07.2002 cu privire la rezerva Forţelor Armate. Legea cu privire la participarea Republicii Moldova la operaţiunile internaţionale de menţinere a păcii. Nr.1156 din 26.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 30.11.2000, nr.149. 84 85

Legea privind participarea Republicii Moldova la misiuni şi operaţii internaţionale. Nr. 219 din  03.12.2015. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 05.02.2016, nr.25-30. 86

Punctul 71 din Regulamentul Ministerului Sănătății privind aprecierea medico-legală a gravității vătămărilor corporale. Nr.199 din 27.06.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.08.2013, nr.170-172. 87

O altă neclaritate, vis-a vis de acest temei, este faptul existenței în mod obligatoriu a cazului de internare a unei părți din proces într-o instituție medicală. Tratamentul staționar nu implică în mod obligatoriu internarea pacientului în instituția curativ-profilactică, ci presupune și efectuarea tratamentului staționar la domiciliu persoanei sub controlul strict al medicilor. Astfel, prin formularea prevăzută la art. 261 lit. b) CPC ,, Partea în proces sau intervenientul principal se află într-o instituție

curativ–profilactică, situație adeverită de instituția

respectivă”, implică nemijlocit internarea în mod obligatoriu în instituția menționată – formulare ce nu implică și persoanele, care se află la tratament medical la domiciliu sub evidența strictă a medicilor, deși motivul suspendării este același, fără careva rezerve. Considerăm că legiuitorul trebuie să modifice conținutul acestui temei de suspendare, pentru a nu stabili legătura dintre persoană și instituția medicală, ci legătura dintre persoană și starea de sănătate, precum și durata tratamentului.

Prin instituție curativ-profilactică urmează a fi înțeles

orice instituție medical-sanitară care are funcția de acordare de asistență medicală calificată, de orice tip prevăzut la art. 4 alin.(1) și (2) din Legea cu privire la ocrotirea sănătății88. În practică, instanțele naționale dispun de cele mai multe ori, amânarea procesului. Însă, în situațiile când, în baza actelor prezentate, durata aflării persoanei în instituția curativă este destul de îndelungată - doar atunci instanțele dispun suspendarea procesului. Pentru ca acest temei de suspendare să fie corect aplicat, instanța de judecată va trebui să țină cont de durata aflării persoanei în instituția curativ-profilactică, posibilitatea prezentării acesteia

în ședința de

judecată, precum și de faptul dacă persoana interesată a cerut sau nu examinarea pricinii în lipsa sa89. -

Pârâtul este căutat conform art. 109 CPC până la găsirea pârâtului sau

la încetarea căutării lui. Potrivit art.109 alin. (1) CPC, „în acțiunile intentate în interesul statului, în pricinile de plată a pensiei de întreținere, în pricinile de Legea cu privire la ocrotirea sănătății. Nr. 411 din 28.03.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 26.06.1996, nr.34. 89 Cojuhari Al. ș.a Drept procesual civil. Partea Specială. Chişinău: Tipografia centrală, 2009, pag. 61. 88

reparație a prejudiciului cauzat prin vătămarea integrității corporale, prin altă vătămare a sănătății sau deces, dacă nu se cunoaște locul de aflare a pârâtului , instanța judecătorească este obligată să ordone căutarea lui”.

Prin această

normă, reclamantului, în cazurile sus-enunțate, i se oferă o susținere procesuală care nu dezechilibrează procesul. În respectivele cauze, instanța urmează în mod obligatoriu să dispună căutarea pârâtului, în cazul dacă nu se cunoaște locul aflării lui. Cu referire la alin. (2) art. 109 CPC, deși este prevăzut dreptul instanței de a ordona căutarea pârâtului, oricum procesul poate fi suspendat în aceeași ordine procesuală. Adică, indiferent de obligația sau dreptul de a dispune căutarea pârâtului, instanța poate decide suspendarea procesului. -

Instanţa a dispus efectuarea unei expertize, conform art. 148 CPC, până

la prezentarea în instanţă a raportului de expertiză. Întrucât acesta este un temei de suspendare facultativă, considerăm că instanța de judecată va putea dispune suspendarea procesului doar pentru expertizele complexe, precum și pentru acele expertize care durează un termen mai mare (de exemplu, de câteva luni). -

Instanţa a dat o delegaţie judiciară unei alte instanţe judecătoreşti din

ţară, conform art. 125 alin.(1) şi (2) CPC, până la îndeplinirea şi prezentarea delegaţiei judiciare. Deși la această situație procesuală se recurge extrem de rar, ținând cont că nu suntem un stat mare și acțiunile procesuale, de regulă, nu implică extinderea în altă jurisdicție, totuși, atunci când se recurge la delegații judecătorești în țară, instanța poate să amâne procesul sau să-l suspende, în funcție de complexitatea actelor de procedură care urmeză a fi îndeplinite. -

Instanța a dispus autorităţii teritoriale cu atribuţii în domeniul adopţiei

efectuarea unui control al condiţiilor de trai ale adoptatorilor în pricinile de adopţie şi în alte pricini în care pot fi lezate drepturile şi interesele copilului până la primirea avizului organului de tutelă şi curatelă. Conform art. 290 alin. (1) CPC, în faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul emite o încheiere prin care copiile de pe cererea de încuviinţare a adopţiei şi de pe actele anexate se expediază autorităţii teritoriale cu atribuţii în domeniul adopţiei în a cărei rază domiciliază copilul, împreună cu solicitarea avizului privind adopţia şi a

dosarului copilului. Prin încheiere, în acest caz, procesul se poate suspenda până la primirea avizului și dosarului copilului de la organul de tutelă și curatelă. Deși suspendarea în acest caz este prevăzută ca facultativă, respectivul temei reiterat categoric în art.290 CPC ne permite să afirmăm că, de fapt, instanța va fi obligată să suspende procesul90. -

Au încetat  împuternicirile tutorelui  sau  curatorului

până la data

emiterii unei noi decizii a organului de tutelă şi curatelă. Pentru a proteja interesele persoanelor în privința cărora este instituită tutela sau curatela, legiuitorul a instituit acest temei de suspendare a procesului. Tutorii și curatorii sunt reprezentanți legali în procesul civil91, iar încetarea împuternicirilor acestora practic expune pesoanele fără capacitate de exercițiu (integrală sau parțială) unui risc iminent de a nu se putea apăra de sine stătător. Întrucât art. 36 alin.( 2) Cod Civil prevede că „ Până la numirea tutorelui sau curatorului, atribuțiile lor sunt exercitate de autoritatea tutelară”, acest temei nu obligă instanța să suspende procesul, ci îi oferă dreptul de a o face. -

Pricina nu poate fi judecată înainte de soluţionarea unei alte pricini

conexe până la data rămânerii irevocabile a hotărârii, deciziei, sentinţei sau încheierii judecătoreşti sau până la data hotărârii emise în baza materialelor examinate pe cale administrativă sau în ordinea jurisdicţiei constituţionale. În acest caz se constată o legătură interdependentă între două cauze ce trebuie examinate consecutiv de către instanţa de judecată. De regulă, faptele şi raporturile juridice constatate pe parcursul examinării unei

cauze civile şi

pronunţării unei hotărâri judecătoreşti produc efectele puterii lucrului judecat şi referitor la examinarea pricinii a doua, indiferent dacă au fost implicate aceleași persoane, fapt ce poate determina suspendarea. De exemplu, examinarea unei cereri privind încasarea prejudiciilor cauzate prin executarea necorespunzătoare a clauzelor unui contract nu poate avea loc dacă în aceeaşi sau întro altă instanţă de Art.290 alin.(1) CPC prevede că Procesul se suspendă până la primirea avizului și dosarului copilului de la autoritatea teritorială. 91 Art.79 alin.(1) CPC prevede că Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanelor care nu au capacitate deplină de exerciţiu şi ale celor limitate în capacitatea de exerciţiu sunt apărate în instanţă de către părinţi, înfietori, tutori sau curatori, de alte persoane cărora acest drept le este acordat prin lege. 90

judecată a fost pusă pe rol şi se examinează o cerere privind declararea nulităţii respectivului contract. Sau cererea de reparare a prejudiciilor cauzate prin comiterea unei infracţiuni nu poate fi examinată până nu se va pronunţa sentinţa penală în privinţa acestei fapte şi a respectivei persoane. În toate cazurile de suspendare obligatorie sau facultativă a procesului instanţa de judecată emite o încheiere care poate fi atacată cu recurs în timpul cât durează suspendarea procesului (art. 263 CPC). După decăderea circumstanţelor care au cauzat suspendarea procesului, la cererea participanţilor la proces sau din oficiu, procesul va fi reluat şi examinarea lui se va desfăşura conform normelor generale. §7. Terminarea procesului fără adoptarea hotărârii De regulă, dezbaterile judiciare se termină prin adoptarea şi pronunţarea unei hotărâri care, indiferent de conţinut, are drept scop procesual soluţionarea cauzei civile şi aplanarea litigiului dintre părţi. Dar în unele cazuri procesul civil se poate termina fără adoptarea unei hotărâri prin emiterea unei încheieri de încetare a procesului (art. 265-266 CPC) sau de scoatere a cererii de pe rol (art. 267-268 CPC). Aceste două acte procedurale se deosebesc între ele prin temeiuri de aplicare, procedură şi efecte juridice. Încetarea procesului este efectul procesual iremediabil care se produce dacă instanța constată unul din temeiurile prevăzute limitativ de lege. Astfel, temeiurile de încetare a procesului se pot grupa în 3 categorii: 

Lipsa dreptului la intentarea acțiunii, constatată de către instanță după

acceptarea cererii de chemare în judecată - lit.a), b), e), g), h) art. 265 CPC. 

Exercitarea de către părți în condițiile legii a actelor de dispoziție

determinante pentru soarta procesului – lit. c) și d) art. 265 CPC. 

Producerea unui eveniment - partea în proces persoană fizică decedează şi

raportul juridic litigios nu admite succesiunea în drepturi (lit. f) art. 265 CPC).

Procesul civil poate înceta şi în alte cazuri prevăzute de lege. De exemplu, în conformitate cu art. 342 CPC alin.(1), „Dacă materialele adunate nu sunt suficiente pentru reconstituirea hotărârii  procedurii judiciare pierdute, instanţa judecătorească, printr-o încheiere, dispune încetarea procesului de reconstituire a procedurii judiciare pierdute şi lămureşte participanţilor la proces că au dreptul de a depune în judecată o nouă acţiune conform regulilor generale...” Pronunţând încheierea de încetare a procesului, instanţa menţionează că nu se admite o nouă adresare în judecată a aceleiaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri (art. 266 alin. (2) CPC). Scoaterea cererii de pe rol este efectul procesual remediabil care se produce dacă instanța constată unul din temeiurile prevăzute limitativ de lege. Temeiurile scoaterii cererii de pe rol pot fi grupate în câteva categorii: a) Nerespectarea condiţiilor de intentare a procesului, depistate după acceptarea cererii de chemare în judecată sau apariţia unui litigiu de drept pe parcursul examinării cererii în procedură specială: lit.a),b), c), d), h), l) art. 267 şi art. 280 alin. (3) CPC). b) Scoaterea cererii de pe rol este consecinţa unor fapte ale părţilor în virtutea principiului disponibilităţii: părţile au

convenit ca litigiul lor să fie

soluţionat pe cale arbitrală, iar până la examinarea pricinii în fond, pârâtul a ridicat obiecţii împotriva soluţionării litigiului în judecată (art. 267 lit.e) CPC); părţile citate legal nu s-au prezentat la şedinţa de judecată după a doua citare şi nici nu au solicitat examinarea pricinii în absenţa lor (art. 267 lit.f) CPC); reclamantul citat legal nu s-a prezentat în şedinţă de judecată, nu a comunicat instanţei  motivele neprezentării  sau motivele sunt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau  nu a solicitat examinarea pricinii în absenţa sa, iar pârâtul nu solicită soluţionarea pricinii în fond (art. 267 lit.g) CPC); persoana în ale cărei interese este pornit procesul, în conformitate cu  art. 7  alin.(2), art. 72 alin. (2)  şi  art. 73 alin.(3), nu susţine  pretenţiile înaintate, nu solicită să intervină în proces  în calitate de reclamant (art. 267 lit.i) CPC);   părţile au solicitat

examinarea pricinii de către judecata arbitrală, în condiţiile legii ( art. 267 lit. l 1) CPC). c) Scoaterea de pe rol se va produce ca urmare a neonorării obligaţiei de achitare a taxei de stat: persoanele indicate la art. 72 şi art. 73 CPC  au  renunţat la acţiune, iar reclamantul care a preluat  acţiunea nu a plătit  taxă de stat în termenul stabilit de instanţă (art. 267 lit. j) CPC); instanţa a amânat sau a eşalonat plata taxei de stat, iar reclamantul nu a plătit-o în termenul stabilit de instanţă (art. 267 lit.k) CPC). Legea poate să prevadă și alte cazuri de scoatere de pe rol, de exemplu art.323 alin.(1) CPC prevede „dacă deţinătorul depune cererea în instanţă pînă la expirarea a 3 luni de la data publicării înştiinţării, judecătorul scoate de pe rol cererea persoanei care a pierdut documentul şi stabileşte un termen de cel mult 2 luni în care instituţia (persoana) care a eliberat documentul nu poate efectua plăţi şi livrări în baza lui”. În toate cazurile de scoatere de pe rol instanța pronunță o încheiere judecătorească recurabilă. Dacă cererea a fost scoasă de pe rol din cauza neprezentării părţilor sau a reclamantului în baza temeiurilor art. 267 lit. f) şi lit. g) CPC, atunci instanţa îşi poate anula propria încheiere privind scoaterea de pe rol, cu condiţia că părţile prezintă probe care justifică imposibilitatea obiectivă de a se prezenta în şedinţă de judecată. Refuzul instanţei de a anula încheierea privind scoaterea de pe rol poate fi atacat cu recurs (art. 268 alin. (4) şi alin. (5) CPC). După corectarea circumstanţelor care au dus la scoaterea cererii de pe rol, persoana interesată poate adresa instanţei o nouă cerere conform dispoziţiilor generale (art. 268 alin. (3) CPC). §8. Procesul–verbal al şedinţei de judecată Procesul-verbal este un act de procedură care se întocmeşte în mod obligatoriu pentru fiecare şedinţă de judecată în cadrul examinării pricinii în fond şi în apel, precum şi pentru fiecare act procedural îndeplinit în afara şedinţei de judecată

(art.273 CPC). Lipsa procesului-verbal al şedinţei de judecată sau al efectuării unui act procedural este o încălcare procesuală care duce din oficiu la casarea hotărârii judecătoreşti (art. 388 alin. (1) lit. g) şi h) și art. 432 alin. (3) lit. e) CPC). Procesul-verbal al şedinţei trebuie să respecte anumite exigenţe de formă şi de conţinut, adică grefierul îl scrie la computer. În cazul în care nu este posibilă utilizarea computerului, procesul-verbal se scrie de mână, fiind ulterior scris la computer. Preşedintele şedinţei şi grefierul trebuie să semneze procesul-verbal în cel mult 5 zile de la data încheierii ultimei şedinţe de judecată (art. 275 alin. (4) şi alin.(5) CPC).

În decursul a 5 zile de la data semnării procesului-verbal

participanţii la proces şi reprezentanţii lor pot lua cunoştinţă de conţinutul acestuia şi pot prezenta în scris observaţii referitoare la inexactităţile sau scăpările din procesul-verbal, care se anexează la dosar. În termen de 5 zile de la prezentare, judecătorul examinează observaţiile asupra procesului-verbal şi, dacă este de acord cu ele, confirmă acest lucru prin menţiunea „De acord” şi prin semnătură, dacă nu - pronunţă o încheiere motivată de respingere a acestora (art. 276 CPC). Curtea Supremă de Justiție a explicat ordinea și cazurile în care acest drept se poate exercita92. Astfel, în cazul de întrerupere a şedinţei de judecată, participanţii la proces nu vor putea să ia cunoştinţă de procesul-verbal al şedinţei de judecată, întrucât întreruperea şedinţei de judecată se dispune printr-o încheiere protocolară şi nu afectează integritatea procesului-verbal. În sensul celor citate nu rezultă necesitatea semnării acestuia de către preşedintele şedinţei şi grefier după anunţarea întreruperii procesului. Potrivit art. 14 din Legea nr.514 din 06.07.1995 privind organizarea judecătorească93, ședinţele de judecată se înregistrează prin utilizarea mijloacelor tehnice video sau audio ori se consemnează prin stenografiere. Înregistrările şi

Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr. 46 Cu privire la aplicarea corectă a normelor procedurale ce reglementează întocmirea procesului-verbal în cazurile întreruperii şedinţei de judecată şi amânării procesului civil. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=71 93 Legea privind organizarea judecătorească. Nr. 514 din 06.07.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.01.2013, nr. 15-17. 92

stenogramele se transcriu de îndată. Înregistrarea audio şi/sau video a şedinţelor de judecată se realizează în modul stabilit de Consiliul Superior al Magistraturii94. Participanţii la proces şi reprezentanţii lor au dreptul la o copie de pe procesul-verbal şi de pe înregistrarea audio şi/sau video a şedinţei de judecată. Copia de pe înregistrarea audio şi/sau video a şedinţei de judecată se eliberează de către grefier la solicitarea scrisă sau verbală a participantului la proces sau a reprezentantului lui contra unei plăţi stabilite de Guvern (20 lei), care nu va depăşi mărimea cheltuielilor suportate de instanţă pentru eliberarea copiei (art. 2761 alin. (1) CPC).

94

Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la aprobarea Regulamentului privind înregistrarea audio digitală a şedinţelor de judecată. Nr. 338/13 din 12 aprilie 2013. http://csm.md/files/Hotaririle/2013/13/338-13.pdf

CAPITOLUL IV ACTELE JUDECĂTOREȘTI DE DISPOZIŢIE ALE INSTANŢEI DE FOND Elena BELEI, doctor în drept, conferențiar universitar §1. Noţiunea şi felurile actelor judecătorești de dispoziţie ale instanţei de fond §2. Esenţa, importanţa și cuprinsul hotărârii judecătorești §3. Exigențele față de hotărârea judecătorească §4. Rectificarea hotărârii judecătorești de către instanţa care a pronunţat-o §5. Puterea lucrului judecat §6. Încheierile judecătorești ale instanţei de fond §1. Noţiunea şi felurile actelor judecătorești de dispoziţie ale instanţei de fond Examinarea şi soluţionarea în fond a cauzelor civile de către instanţele de judecată implică emiterea unor acte de dispoziţie. Pentru a determina clar esenţa, forma şi conţinutul acestora, trebuie evidenţiate anumite particularităţi: 

Actele judecătoreşti de dispoziție se emit doar de către instanţele de

judecată, întrucât conform art.114 şi 120 ale Constituţiei Republicii Moldova, nici o altă autoritate decât instanțele judecătorești nu poate înfăptui justiţia. Din acest considerent, actele judecătorești de dispoziție poartă un caracter autoritar. 

Actele dispoziţionale ale instanţelor de judecată sunt acte de aplicare a

dreptului, deoarece se emit în baza normelor materiale, ţinându-se cont de rigorile procesuale în vigoare la momentul soluţionării cauzei civile concrete. În acest sens, ele pot fi numite acte de aplicare a dreptului adoptate în formă procesuală de către instanţele de judecată. 

Instanţele de judecată adoptă acte de aplicare a dreptului în privinţa unor

subiecţi concreţi şi, în acest fel, se manifestă caracterul individual al actelor judecătoreşti de dispoziţie. Instanţele de judecată, în virtutea principiului separării puterilor în stat, nu adoptă norme juridice, ci le aplică în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor civile în care sunt implicate persoane concrete.



Actele judecătorești de dispoziţie sunt obligatorii atât pentru persoanele

implicate nemijlocit în soluţionarea unei cauze civile concrete cât şi pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale, organizaţiile şi persoanele fizice şi se execută cu stricteţe pe întreg teritoriul Republicii Moldova (art. 120 Constituţia Republcii Moldova, art. 16 CPC). În concluzie, constatăm că actele judecătorești de dispoziţie sunt acte procesuale cu caracter individual, autoritar şi obligatoriu, adoptate de către instanţele de judecată în baza legislaţiei în vigoare în cursul examinării şi soluţionării cauzelor civile95. Instanţa de fond poate adopta trei tipuri de acte judecătorești de dispoziţie – hotărâri, încheieri şi ordonanţe. Actul judecătoresc de dispoziţie prin care instanțele judecătorești superioare soluţionează fondul apelului sau recursului se numește decizie (art. 14 alin. (1) CPC). Hotărârea judecătorească este actul judecătoresc de dispoziție prin care se soluţionează fondul oricărei cauze civile. Prin hotărîre judecătorească se admit sau se resping pretenţiile reclamantului, iar raportul material litigios se aplanează. Instanţele judecătoreşti asigură realizarea drepturilor și executarea obligaţiilor subiective, iar hotărârile judecătorești constituie temei pentru apariţia (art. 8 alin. (2) lit.c) Cod civil), modificarea sau stingerea raporturilor juridice, precum și la restabilirea ordinii de drept. În cazul examinării cererilor în procedură specială, instanţa pronunţă hotărâri prin care pot fi recunoscute fapte cu valoare juridică sau pot fi apărate interesele legitime ale persoanelor în lipsa litigiilor de drept. Prin încheieri judecătorești se soluționează orice probleme procedurale, exceptând fondul cauzei. De aceea, nu doar cea de fond, dar și celelalte instanţe de apel, de recurs, de revizuuire - emit încheieri judecătorești. Ordonanța judecătorească este un act de dispoziție emis unipersonal de către judecător privind încasarea de bunuri sau bani de la debitor la cererea creditorului (art.344 CPC). 95

Ярков В. В. Гражданский процесс, 6-е издание. Москва: Волтерс Клувер, 2006, pag. 361; Треушников М.К. Гражданский процесс. Москва: Городец, 2007, pag. 389.

În procesul civil mai întâlnim și ordonanțe de protecție prin care instanța de judecată aplică măsuri de contracarare a violenței în familie (art. 3184 CPC), însă acestea nu urmează a fi confundate cu ordonanțele emise în baza temeiurilor prevăzute în art.345 CPC.

Acestea sunt acte prin care se pune în aplicare

încheierea judecătorească, prin care s-a admis cererea privind aplicarea măsurilor de protecţie. Natura juridică a acestor ordonanțe de protecție este similară cu cea a titlului executoriu96. Hotărârea judecătorească în toate cazurile se emite sub forma unui act aparte adoptat în camera de deliberare, în urma examinării cauzei în şedinţă de judecată (art.238 CPC). Încheierile judecătoreşti pot fi adoptate pe orice problemă, în orice fază a procesului, în mod unipersonal sau colegial, sub forma unui document separat sau consemnat în procesul-verbal al şedinţei (art.269 CPC). Ordonanţa se emite unipersonal de către judecător, fără citarea părţilor, fără dezbateri judiciare, doar în baza examinării materialelor prezentate de către creditor (art.350 CPC). Hotărârile primei instanţe pot fi atacate cu apel în condițiile legii. Încheierile pot fi atacate cu recurs separat (art.423 CPC) sau odată cu fondul cauzei (art.359 CPC). În anumite cazuri expres prevăzute de Codul de procedură civilă încheierile în genere nu sunt susceptibile de atac (de exemplu, soluţionarea conflictului de competenţă, anularea ordonanţei). Ordonanţa judecătorească eliberată creditorului nu poate fi atacată cu apel sau recurs.

§2. Esenţa, importanţa și cuprinsul hotărârii judecătorești Hotărârea

judecătorească reprezintă un act de aplicare şi realizare a

dreptului. Normele juridice de ordin material şi cele de ordin procesual sunt viabile numai în măsura în care instanţa, prin aplicarea lor corectă la soluţionarea litigiilor, consolidează ordinea de drept.

96

Pentru detalii a se vedea Capitolul VII din prezentul manual.

Doctrina românească consideră hotărârea judecătorească o operaţiune logică şi, în acelaşi timp, un act de voinţă97. Operaţiunea logică, materializată într-o hotărâre judecătorească este

rezultatul unui efort intelectual făcut de către

judecător care trebuie să se respecte și legile logicii atunci când examinează și apreciază probele prezentate de participanții la proces. Concluziile greşite sunt rezultatul unor erori admise de către judecător în procesul de înețelegere și evaluare a informației care constituie conținutul probei judiciare. Bineînțeles, nu doar logica este necesară pentru a formula o soluţie justă. Aplicarea corectă și uniformă a normelor materiale și procedurale, precum și bunele moravuri sunt la fel de necesare pentru a exprima prin voința umană un adevăr impus ca reper al dreptărții. Importanţa hotărârii judecătoreşti nu rezidă doar în soluţionarea unui litigiu de drept, dar şi în rezonanţa socială pe care o produce. Consolidând ordinea de drept, o hotărâre judecătorească impune respect tuturor, astfel încât se fortifică conştiinţa juridică şi sporește încrederea justițiabililor. În concluzie, hotărârii juecătorești îi revine un rol de apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor ocrotite de lege aparținând unor persoane concrete, precum şi un rol educativ pentru cei care nu sunt vizați expres. Hotărârile judecătoreşti reflectă dreptul în stare dinamică. Eficienţa aplicării normelor de drept se vede doar în măsura în care instanţele de judecată pronunţă hotărâri în numele legii. Fiind un document oficial, emis în scris, hotărârea judecătorească conține rechizite care îi conferă valoarea unui act autentic, emis de o autoritate judecătorească. Conform art.241 alin.(1) CPC „Hotărârea judecătorească constă din partea introductivă şi partea dispozitivă.”

Începând din 01.12.201298 această hotărâre

reprezintă regula generală în procesul de înfăptuire a justiției. Leș I., Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii și instituții generale. Judecata în fața primei instanțe. București: Universul Juuridic, 2014, pag.907. 98 Legea privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă. Nr. 155 din 05.07.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 31.08.2012, nr. 185. 97

În partea introductivă se indică locul şi data adoptării, denumirea instanţei care a pronunţat-o, numele judecătorilor care au constituit completul de judecată, al grefierului, al părţilor şi al celorlalţi participanţi la proces, al reprezentanţilor, obiectul litigiului şi pretenţia înaintată judecăţii spre examinare, menţiunea despre caracterul public sau închis al şedinţei. Elementul primordial al unei hotărâri este indicarea instanţei de la care emană. Numai astfel se poate stabili dacă aceasta a fost competentă să soluţioneze cauza civilă şi, deci, dacă hotărârea a fost pronunţată legal. Totodată, prin menţionarea numelui judecătorilor se poate verifica dacă judecătorii care au participat la dezbatere sunt cei care au judecat fondul pricinii. Cu alte cuvinte, numai prin indicarea numelor respective se va putea stabili dacă hotărârea a fost pronunţată de judecătorii învestiţi cu această calitate. Părţile care se judecă se identifică prin indicarea numelui, prenumelui, domiciliului sau reşedinţa şi calitatea pe care o au în proces. Aceste menţiuni sunt necesare pentru individualizarea părţilor, deşi nu sunt considerate esenţiale. Astfel, dacă în hotărâre numele este indicat greşit sau s-a stabilit că aceasta este o simplă greşeală tehnică, hotărârea nu-şi pierde valabilitatea, ea poate fi corectată de către instanța care a emis-o (art.249 CPC). În afară de nume şi prenume, se va arăta calitatea procesuală a participanților la proces

(reclamant, pârât, intervenient etc.). De asemenea,

trebuie făcută menţiunea despre numele reprezentanţilor legali, contractuali sau statutari pentru verificarea rigorilor de procedură cu privire la reprezentarea judiciară. Dispozitivul hotărârii va conţine obligatoriu: • Admiterea sau neadmiterea integrală sau parţială a pretenţiilor reclamantului, intervenientului principal şi ale pârâtului în acţiune reconvenţională. Aici, obligatoriu, se va ţine cont de limita prevăzută în art.240, alin.(3) CPC „Instanţa judecătorească adoptă hotărârea în limitele pretenţiilor înaintate de reclamant”. • Executarea imediată conform art.256 CPC.

• Distribuirea taxei de stat. Celelalte cheltuieli de judecată se vor adjudeca sau nu prin dispozitivul hotărârii doar dacă au fost solicitate (art.94 alin.(1) CPC). • Anularea măsurii de asigurare a acţiunii în cazul respingerii pretenţiilor reclamantului99. • Calea şi termenul de atac. Dispozitivul hotărârii trebuie să fie clar și complet, astfel încât pe baza lui să se poată executa efectiv hotărârea judecătorească. Dacă în dispozitiv nu se indică prestaţia concretă la care este obligat pârâtul, hotărârea este incompletă și necesită suplimentare. Dacă dispozitivul nu este suficient de clar, situaţie regretabilă dar posibilă în practică, partea interesată va putea solicita explicarea lui de către instanţa care a pronunţat hotărârea. Perfectarea

hotărârilor

judecătoreşti

integrale,

constând

din

parte

introductivă, parte descriptivă (succintă), motivare şi dispozitiv este o excepţie legiferată, care nu afectează dreptul la un proces echitabil în esenţa sa. Această justificare rezultă implicit din excepţiile prevăzute de art.236 alin.(5) CPC. Astfel, hotărârea judecătorească se va perfecta integral: • Dacă participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronunţarea dispozitivului hotărârii, solicită în mod expres acest lucru. Dacă în cererea de chemare în judecată sau în susţineri orale ori în alt mod pe parcursul procesului un participant la proces va solicita instanţei perfectarea hotărârii integrale, această cerere nu se va considera prematură. Dacă justiţiabilul a solicitat hotărârea integrală după 30 zile de la pronunţarea dispozitivului, instanţa printro încheiere nesusceptibilă de recurs va refuza întocmirea acesteia, indiferent de motivul pierderii termenului, or, respectivul termen este unul de decădere. • Dacă participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronunţarea dispozitivului hotărârii, depun cerere de apel. Conform art. 363 alin.(1) CPC Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală, 2013, pag.144. Pct.16 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.3 din 15.04.2013 privind modificarea şi completarea Hotărârii explicative Cu privire la aplicarea de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează asigurarea acţiunii la judecarea cauzelor civile nr. 32 din 24.10.2003. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=111 99

„cererea de apel se depune în scris la instanţa judecătorească a cărei hotărâre se atacă.” Aceasta o va înregistra, fără a-i verifica corectitudinea și se va preocupa de perfectarea hotărârii integrale în termen de 15 zile. În acest sens, apelurile depuse tardiv, adică după expirarea a 30 zile de la pronunţarea dispozitivului, nu vor determina instanţa să perfecteze hotărârile judecătoreşti integrale, decât dacă curtea de apel a dispus repunerea apelantului în termen și Curtea Supremă de Justiție a menținut această încheiere judecătorească100. • Dacă hotărârea judecătorească urmează să fie recunoscută şi executată pe teritoriul altui stat. Este vorba de hotărârile judecătorești pronunțate în cauzele cvile cu element de extranietate. În asemenea cazuri, motivarea hotărârii se face din oficiu în termen de 15 zile de la pronunțarea dispozitivului, indiferent de faptul a solicitat-o vre-un participant la proces sau s-a depus ori nu cerere de apel. În partea descriptivă se indică pretenţiile reclamantului, obiecţiile pârâtului şi explicaţiile celorlalţi participanţi la proces. Obiectul pretenţiilor este cel arătat în cererea de chemare în judecată, cu excepţia cazurilor când aceasta a fost modificată sau completată pe parcursul judecăţii. Susţinerile părţilor (rezumatul dezbaterilor) vor cuprinde succint numai faptele şi împrejurările care au importanţă pentru soluţionarea pricinii, precum şi argumentele de drept care au fost prezentate de părţi în cadrul dezbaterilor, în special în susțineri orale. Se vor indica şi dovezile pe care părţile şi-au întemeiat pretenţile şi obiecţiile pentru a se putea verifica dacă instanţa a luat în considerare și le-a apreciat corect. În motivarea hotărârii se indică: circumstanţele pricinii constatate de instanţă, probele pe care se întemeiază concluziile ei privitoare la aceste circumstanţe, argumentele invocate de instanţă la respingerea unor probe, legile de care s-a călăuzit instanţa (art. 241 alin.(5) CPC). Motivarea hotărârii constituie una dintre cele mai esenţiale garanţii a calităţii actului de justiţie, un remediu împotriva arbitrarului judecătoresc, şi oferă posibilitatea unui cerc larg de persoane de a cunoaşte conţinutul motivelor ce au determinat pronunţarea unei anumite soluții. Obligaţia motivării se impune spre a arăta că judecătorii au examinat fiecare Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr.50 cu privire la întocmirea hotărârii integrale. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=75

100

pretenţie sau obiecţie pe care au făcut-o părţile şi, totodată, spre a se da posibilitate instanţelor superioare să controleze dacă judecata s-a făcut cu respectarea formelor legale. Tocmai de aceea, motivarea este un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, iar caracterul superficial ori incomplet al acesteia periclitează securitatea raporturilor juridice. Legea procesuală nu instituie condiţii particulare în legătură cu forma sau conţinutul motivării. În acest sens, art. 241 alin. (5) CPC se referă doar la necesitatea redactării motivelor de fapt şi de drept „care au format convingerea instanţei”, precum şi a celor „pentru care s-au respins demersurile părţilor”. În această privinţă se impune o concluzie importantă, şi anume: instanţa trebuie să se refere în motivarea hotărârii la toate capetele de cerere formulate şi la argumentarea pentru care s-au respins unele dintre ele. Ultima menţiune cuprinsă în hotărâre şi care este impusă de dispoziţiile art. 236 alin. (1) şi art. 388 alin. (1) lit. f) CPC

se referă la „semnătura

judecătorului”101. Legiuitorul consideră o încălcare de ordin procesual care face pasibilă de casare o hotărâre nesemnată de judecător sau semnată de judecătorul nemenţionat în hotărâre. Legea procesuală se referă la stringenţa respectării principiului nemijlocirii, potrivit căruia examinarea şi soluţionarea unei pricini civile trebuie făcută de către acelaşi judecător sau complet de judecată. Legiuitorul oferă soluţii pentru situaţia când

unul dintre judecătorii completului nu are

posibilitatea obiectivă de a semna hotărârea pronunţată. Conform art. 236 alin. (7) CPC „dacă unul dintre judecătorii completului de judecată este în imposibilitatea de a semna hotărîrea integrală, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează preşedintele instanţei de judecată. În toate cazurile, pe hotărîre va fi menţionată cauza imposibilităţii de a semna”. §3. Exigențele față de hotărârea judecătorească

101

 Dispozitivul hotărârii trebuie să fie semnat de toţi judecătorii din completul de judecată.

Conţinutul hotărârii judecătorești, de asemenea, trebuie să respecte anumite cerinţe. În caz contrar, instanţele ierarhic superioare vor dispune casarea hotărârilor primei instanţe. Orice hotărâre judecătorească trebuie să fie: 1. Legală (art. 239 CPC). 2. Întemeiată (art. 239 CPC). 3. Certă (art. 249, 251 CPC). 4. Deplină (art. 250 CPC). 5. Necondiționată (art. 251 CPC). Prin legalitatea hotărârii se înţelege aplicarea corectă a normelor de drept material şi procedural de către instanţa de judecată care a pronunţat hotărârea. Hotărârea este legală dacă a fost adoptată în strictă conformitate cu normele de drept material care reglementează raportul material litigios, iar în lipsa lor au fost aplicate normele de drept ce reglementează raporturi similare (analogia legii) ori principiile de drept şi sensul legislaţiei în vigoare (analogia dreptului), (art. 12 CPC). În hotărâre trebuie să fie indicate normele de drept material şi procedural de care s-a călăuzit instanţa la judecarea pricinii. Legea procesuală specifică în art. 387 şi art. 432 alin. (2) CPC care sunt încălcările normelor de drept material ce determină casarea hotărârii ca fiind ilegală. Astfel, se consideră că normele de drept material sunt încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească: a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată; b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată; c)  a interpretat eronat legea; d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului. După cum s-a mai menţionat, încălcarea normelor de drept procesual care duce la casarea hotărârii sunt prevăzute în art. 388 CPC şi art. 432 alin. (3) CPC. Chiar dacă în aceste două articole enumerarea încălcărilor procesuale pe care instanţa de judecată le poate invoca şi din oficiu pentru casarea hotărârii nu este absolut identică, urmează să ne conducem de regula generală conform căreia se

consideră încălcări ale normelor procedurale „numai dacă ele au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a pricinii” (art. 388 alin. (2) CPC). Conform art. 386 alin. (1) lit. a), b), c) CPC, o hotărâre judecătorească este întemeiată dacă: a) circumstanţele importante pentru soluţionarea justă a pricinii sunt constatate şi elucidate pe deplin; b) circumstanţele pricinii sunt dovedite cu probe veridice şi suficiente; c) concluziile instanţei expuse în hotărâre corespund circumstanţelor pricinii. Dacă între concluziile instanţei de judecată

făcute în urma aprecierii

probelor şi circumstanţele de fapt ale acesteia nu există o legătură bazată pe legile empirice şi logice ale cunoaşterii, atunci există pericolul formulării de soluţii eronate şi, în consecinţă, soluţionarea greşită a pricinii. O hotărâre neîntemeiată nu poate fi legală. Cu toate acestea, cele două noţiuni diferă. Legalitatea se referă la aplicarea normelor juridice, iar temeinicia – la elucidarea circumstanţelor şi aprecierea probelor. Certă este hotărârea în care se indică un răspuns clar privind drepturile şi obligaţiile părţilor. Hotărârea judecătorească trebuie să conţină o soluţie clară atât pentru subiecţii raportului material litigios cât și pentru ceilalţi participanţi la proces. O hotărâre judecătorească care nu este certă nu poate fi executată şi, deci, caracterul obligatoriu al acesteia nu este realizabil. Deplină este hotărârea care dă răspuns la toate pretenţiile înaintate în acţiunea iniţială şi cea reconvenţională. Conform art. 240 alin. (3) CPC, instanţa judecătorească adoptă hotărârea în limitele pretenţiilor înaintate de reclamant. Dacă reclamantul şi-a susţinut pretenţiile formulate în cererea de chemare în judecată sau ulterior în cereri suplimentare prin administrarea de probe, instanţa, apreciind probele respective, va trebui să dea răspuns dacă admite sau

nu

pretenţiile formulate. Dacă instanţa care a soluţionat litigiul nu a indicat suma adjudecată, bunurile ce urmează a fi remise sau acţiunile pe care pârâtul trebuie să

le îndeplinească, hotărârea nu este completă şi instanţa va trebui să rectifice această scăpare102. Necondiţionată este hotărârea judecătorească care nu cuprinde condiţii, de a căror apariţie sau stingere depinde executarea hotărârii. De exemplu, reclamantul îşi va primi datoria dacă pârâtul, până la o anumită dată, îşi va vinde apartamentul sau pârâtul va întoarce contravaloarea bunului procurat sau îl va schimba pe unul de calitate corespunzătoare. Dacă vom avea astfel de hotărâri, vom fi în imposibiltatea de a le executa, iar partea interesată riscă să nu-şi restabilească niciodată drepturile sale. Caracterul necondiţional al hotărârilor judecătoreşti este menit să asigure consolidarea ordinii de drept şi apărarea eficientă a drepturilor încălcate şi contestate, precum şi a intereselor legitime. Cu toate acestea, legiuitorul prevede ca excepţie, cu referire la hotărârile de adjudecare a bunurilor, în care trebuie indicată şi contravaloarea bunului, în eventualitatea în care la momentul executării hotărârii acesta nu mai există în natură (art. 246 CPC). §4. Rectificarea hotărârii de către instanţa care a pronunţat-o După semnarea hotărârii nici un judecător nu poate reveni asupra opiniei sale (art. 238 alin.(5) CPC), iar după pronunţarea hotărârii, instanţa care a adoptato nu este în drept să o anuleze sau să o modifice (art.249 alin.(1) CPC). Anularea sau modificarea hotărârii este prerogativa instanţelor ierarhic superioare care sunt sesizate în ordine de apel sau de recurs, dacă legea nu prevede altfel 103. Trebuie remarcat, că principalele cerinţe cărora trebuie să le corespundă hotărârea judecătorească – legalitatea şi temeinicia – formează obiectul controlului judiciar înfăptuit de către instanţele ierarhic superioare. Celelalte cerinţe care se înaintează faţă de hotărârea judecătorească – certitudinea, deplinătatea, necondiţionalitatea – pot fi asigurate şi de către instanţa care a pronunţat hotărârea. Instanţa de judecată care a pronunţat hotărârea poate rectifica hotărârea în următoarele cazuri: 1. Emiterea hotărârii suplimentare (art. 250 CPC). 102 103

Ярков В. В. Гражданский процесс, 7-е издание. Москва: Волтерс Клувер, 2009, pag. 369-373. Excepții: art.301 sau 308 CPC.

2. Îndreptarea erorilor materiale şi de calcul evidente (art. 249 CPC). 3. Explicarea hotărârii (art. 251 CPC). 1. Emiterea hotărârii suplimentare se face pentru a-i da hotărârii iniţiale caracterul deplinătăţii. Aceasta se admite în cazul în care instanţa: a) nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii în privinţa căreia participanţii la proces au prezentat probe şi explicaţii. Dacă participanţii la proces şi-au onorat obligaţiile referitoare la probaţiune, instanţa de judecată trebuie să dea apreciere acestor probe, iar, ca rezultat, să formuleze soluţii cu privire la toate pretenţiile susţinute şi probate în modul corespunzător. Dacă reclamantul a renunţat la anumite pretenţii sau pârâtul a recunoscut o parte din ele, instanţa oricum trebuie să se pronunţe în hotărârea sa asupra acestora. Chiar şi atunci când reclamantul a formulat în cererea sa mai multe pretenţii adresate pârâtului, dar, ulterior, pe parcursul examinării cauzei, nu dă explicaţii şi nu probează unele dintre pretenţiile sale, instanţa trebuie să se pronunţe asupra respingerii acestora104; b) soluţionând problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma sau bunurile adjudecate ori nu a stabilit acţiunile pe care trebuie să le întreprindă pârâul. Pentru a facilita executarea hotărârii, instanţa care a soluţionat o cauză civilă în fond, admiţând pretenţiile reclamantului, trebuie să indice clar ce bunuri i-au fost adjudecate, care este suma ce urmează să o achite pârâtul reclamantului, care acţiuni concrete trebuie să le exercite pârâtul. Dacă instanţa a admis această scăpare, pronunţând o hotărâre incompletă, atunci completarea hotărârii ei este prerogativa aceleiaşi instanţe de judecată; c) nu a rezolvat problema repartizării între părţi a cheltuielilor de judecată sau nu s-a pronunţat în privinţa cererilor martorilor, experţilor, specialiştilor sau reprezentanţilor. Soluţionând litigiul în fond, instanţa trebuie să distribuie cheltuielile de judecată. Instanţa  judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să achite părţii care a avut câştig de cauză toate cheltuielile de judecată. Dacă acţiunea reclamantului a fost admisă parţial, acestuia i se compensează Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală, 2013, pag.145. 104

cheltuielile de judecată proporţional părţii admise din pretenţii, iar pârâtului proporţional părţii respinse din pretenţiile reclamantului (art.94 alin.(1) CPC). Întrucât cheltuielile de judecată constau din taxa de stat şi din cheltuieli de judecare a pricinii, instanţa trebuie să se pronunţe cu privire la taxa de stat în hotărârea sa, iar cu referire la celelalte cheltuieli de judecată doar dacă partea interesată a solicitat-o. Astfel, instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să compenseze părţii care a avut câştig de cauză cheltuielile ei de asistenţă juridică, în măsura în care acestea au fost reale, necesare şi rezonabile (art.96 CPC). Dacă martorii, experţii, interpreţii, specialiştii şi reprezentanţii solicită plată pentru exercitarea obligaţiilor lor, instanţa este obligată să dispună încasarea lor în dispozitivul hotărârii (art.92, 93 CPC). Este regretabil că în art.250 alin.(1) lit.c) CPC a fost omis interpretul ca subiect căruia de asemenea i se pot achita sumele necesare pentru exercitrea obligaţiilor sale, dacă acesta nu face parte din personalul instanţei judecătoreşti. 2.

Îndreptarea erorilor materiale se reduce la corectarea greşelilor în scrierea

numelor, poziţiei procesuale a participanţilor la proces etc., iar cele de calcul evidente nu trebuie să schimbe esenţa hotărârii (de exemplu, calcularea salariului pentru absenţa forţată de la lucru este stabilită corect, iar suma salariilor lunare este greşită). Important este ca erorile materiale şi de calcul vădit să nu afecteze esenţa soluţiei pronunţate prin hotărârea judecătorească. Întrucât în multe cauze civile există 2 documente judecătorești care constituie aceeași hotărâre judecătorească: una simplă (parte introductivă și partea dispozitivă) și alta completă (partea introductivă, parte descriptivă, motivare și dispozitiv), atenționăm că aceste documente nu trebuie să conțină soluții diferite. Dacă dispozitivul unei hotărâri este total diferit de partea motivantă a hotărârii judecătorești, atunci această eroare, chiar fiind admisă fără rea-credință, nu poate fi corectată de către aceeași instanță care emis-o. O hotărâre judecătorească fără greşeli materiale sau de calcul evidente este certă, nu produce confuzii în procesul executării şi nu creează disensiuni pentru cei care urmează să-şi conformeze conduita prescrierilor acesteia.

3.

Explicarea hotărârii se face atunci când nu este clar sensul, extinderea sau

aplicarea dispozitivului hotărârii ori când dispoziţiile din hotărâre sunt contradictorii. Explicarea se face pentru ca hotărârea să fie certă şi necondiţionată. Indexarea sumelor adjudecate (art.253 CPC) se face în ședință de judecată, la cererea creditorului sau debitorului, în termenul executării silite. Însă această prerogativă nu este rectificare, or, instanța nu a greșit nimic la emiterea hotărârii. Mai mult decât atât, ea este dublată de art. 24 Cod de executare -  Calcularea dobânzilor, penalităţilor și altor sume rezultate din întârzierea executării. Corectarea erorilor tehnice din hotărâre şi emiterea unei hotărâri suplimentare se poate face din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, iar explicarea hotărârii la cererea participanţilor la proces sau a organului de executare a hotărârii (art. 251 CPC, art. 22 alin. (1) lit. y) și art. 71 Cod de executare). În toate cazurile

problemele rectificării hotărârii judecătoreşti se examinează în

şedinţă de judecată, despre data, ora şi locul desfăşurării căreia sunt citați în modul stabilit participanţii la proces. Neprezenţa acestora nu împiedică desfăşurarea şedinţei şi examinarea problemelor respective. În privinţa solicitării corectării greşelilor din hotărâre legea nu stabileşte un termen în care instanţa ar putea fi sesizată, pe când explicarea hotărârii este admisibilă, dacă aceasta nu a fost executată şi nu a expirat termenul de executare silită, iar problema hotărârii suplimentare poate fi pusă în termenul executării silite a hotărârii (art. 249, 250, 251 CPC). Corectarea greşelilor din hotărâre şi explicarea acesteia, precum şi respingerea cererii de emitere a hotărârii suplimentare se face prin adoptarea unor încheieri susceptibile de recurs. Dacă se adoptă hotărâre suplimentară, aceasta se anexează la dosar şi poate fi atacată în ordine generală. §5. Puterea lucrului judecat Hotărârea judecătorească este finalitatea spre care tind părţile în litigiu şi, în mod firesc, acest act dispoziţional al judecăţii produce o serie de efecte juridice. Doctrina

procesual civilă este destul de controversată cu privire la efectele

hotărârilor judecătoreşti, iar din legislaţia națională ar trebui înlăturate pe cât este posibil unele confuzii. Pentru a analiza care sunt efectele juridice ale hotărârilor judecătoreşti în Republica Moldova, urmează să distingem câteva tipuri de hotărâri judecătoreşti: hotărâri nedefinitive, hotărâri definitive şi hotărâri irevocabile. Hotărârile nedefinitive sunt pronunțate de către judecătorii

și sunt

susceptibile de apel. Hotărârile judecătorești nedefinitive produc următoarele efecte juridice:  Instanța se desesizează de examinarea cauzei civile (poate doar să-și rectifice hotărârea în cazurile expres admise de lege: art. 249-251 CPC).  După pronunţarea hotărârii, instanţa care a adoptat-o nu este în drept să o anuleze sau să o modifice (excepții constituind art. 301, 308, 3435 CPC).  Începe să curgă termenul de apel - 30 de zile de la pronunţarea dispozitivului hotărârii (art. 236 alin. (5) lit.b), art. 362 alin. (1) CPC).  Se execută imediat numai în cazurile prevăzute de art. 256 CPC. Hotărârile definitive nu pot fi atacate cu apel. Efectele hotărârii judecătorești definitive sunt: Obligatativitatea (art. 120 Constituția Republicii Moldova și art. 16 CPC) este obiectul unor dispute doctrinare aprinse, îndeosebi referitor la limitele subiective ale obligativităţii hotărârilor judecătoreşti. În primul rând, caracterul obligatoriu al hotărârii judecătoreşti se extinde asupra participanţilor la proces. Aceştia trebuie să-şi conformeze conduita după cum autoritatea judecătorească s-a expus în hotărâre: fie că se referă la recunoaşterea unui drept, la executarea unei obligaţii ori de modificarea unui raport juridic. Evident, că o bună ordine de drept exclude încălcarea drepturilor altor persoane prin hotărâri judecătoreşti, a căror menire este să apere, şi nu să încalce drepturi, libertăţi şi interese legitime. Dar în contextul realităţii noastre o ataare specificare în lege ne permite să afirmăm că hotărârea judecătorească obligatorie, prin care se încalcă drepturile altor persoane neatrase în proces nu va fi opozabilă faţă de acestea. Această gravă încălcare procesuală este temei de casare din oficfu a hotărârii judecătorești și de trimitere la

rejudecare (art. 385 alin. (1) lit.d) și 445 alin. (1) lit. c1) CPC). Acești subiecti pot solicita de sine stătător revizuirea hotărârii judecătorești irevocabile prin care le sunt lezate drepturile (art. 447 lit. b) și art. 449 lit.c) CPC). Hotărârile judecătoreşti sunt

obligatorii, de asemenea, pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale, organizaţiile şi persoanele fizice (art. 120 Constituţia Republicii Moldova, art. 16 CPC). Aceasta înseamnă că respectivii subiecţi de drept nu trebuie să întreprindă acte de natură să contravină hotărârii judecătoreşti, ceea ce în esenţă constituie respect faţă de autoritatea judecătorească, totodată, conformându-şi astfel activitatea cu hotărârea judecătorească. Altfel spus, să execute hotărârea judecătorească dacă li se adresează şi să nu emită decizii contrare hotărârii.  Executorialitatea (art. 120 Constituția Republicii Moldova și art. 16, 255 CPC) semnifică posibilitatea de a pune în executare silită hotărârea pronunţată de către instanţă dacă ea nu se execută benevol. Conform art. 255 CPC, hotărârea se execută după ce devine definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată. Dar caracterul executoriu al hotărârilor definitive nu este absolut din cauza caracterului suspensiv al recursului împotriva deciziilor date în apel (art. 435 CPC). Acesta suspendă executarea hotărârii în cazul strămutării de hotare, distrugerii de plantaţii şi semănături, demolării de construcţii sau de orice bun imobil, în alte cazuri prevăzute de lege. În pricinile patrimoniale instanţa învestită cu judecarea recursului este în drept să dispună suspendarea executării hotărârii atacate cu  recurs dacă  recurentul a depus cauţiune. În pricinile nepatrimoniale, executarea hotărârii poate fi suspendată la cererea motivată a recurentului. Art. 254 alin.(1) CPC prevede că  „Rămân definitive hotărârile judecătoreşti emise în primă instanţă, supuse apelului, după examinarea pricinii în apel”. Însă această formulare este destul de generală și impune anumite precizări. Astfel, hotărârile judecătorești devin definitive:  Prin neatacare, după expirarea termenului de apel – 30 zile de la pronunțarea dispozitivului hotărârii;

 Ca efect al renunțării la apel înaintea expirării termenului prevăzut de lege (art. 360 alin. (2) CPC);  Ca efect al exercitării apelului împotriva hotărârii judecătoriei. Dacă curtea de apel nu va da curs (art. 368 CPC) ori va restitui cererea de apel (art. 369 CPC), atunci hotărârea judecătorească va deveni definitivă dacă se va menține încheierea respectivă de către Curtea Supremă de Justiție. Dacă curtea de apel emite încheiere de încetare a procedurii de apel ca urmare a retragerii apelului (art. 374 CPC) atunci hotărârea devine definitivă de la pronunțarea acestei încheieri.  Ca efect al soluționării fondului apelului împotriva hotărârii judecătoriei. În acest caz contează ce decizie va pronunța instanță de apel. Dacă curtea de apel a casat integral hotărârea primei instanţe şi a trimis pricina spre rejudecare în primă instanţă ori dacă a casat hotărârea primei instanţe, dispunând încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol, atunci hotărârea judecătorească nu va produce nici un fel de efecte, fiind desfiiințată. Dacă curtea de apel va menține, va modifica sau va pronunța o nouă hotărâre atunci, efectele definitive se vor produce de la pronunțare.  Ca urmare a examinării și soluționării în fond de către curtea de apel a unor categorii de cauze civile105, efectele definite survin de la pronunțare; Hotărârile irevocabile nu pot fi atacate cu recurs. Hotărârile judecătorești irevocabile sunt:  Exclusive (art. 169 alin. (1) lit. b), art. 265 lit. b), art. 254 alin. (3) CPC). Exclusivitatea determină imposibilitatea adresării repetate în judecată a aceloraşi părţi, precum şi a succesorilor lor în drepturi cu aceleaşi pretenţii, în baza aceloraşi temeiuri. În conformitate cu art. 169 alin. (1) lit. b) şi art. 265 lit. b) CPC, hotărârea irevocabilă pronunţată într-un litigiu face imposibilă adresarea repetată în judecată

Belei E. ș.a. Drept procesual civil. Partea generală. Chișinău: editurile Lexon și Cartea Juridică, 2014, pag.149. 105

cu aceeaşi

acţiune. Important este ca instanţa de judecată să califice corect

acţiunile civile care au aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri.  Prejudiciale (art. 123 alin. (2), art. 254 alin. (3) CPC). Atunci când instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor nu mai poată fi pusă în discuţie. Prejudicialitatea face imposibilă o altă apreciere într-un alt proces al faptelor şi raporturilor juridice care au fost deja stabilite prin hotărâre judecătorească. Conform art. 123 alin.(2) şi art. 254 alin. (3) CPC, faptele stabilite printr-o hotărâre irevocabilă nu se cer a fi dovedite din nou şi nici nu pot fi contestate la judecarea altei pricini la care participă aceleaşi persoane. Prejudicialitatea are limite subiective şi obiective. Cele subiective cer ca acest efect juridic să se producă prin participarea la alt proces a aceloraşi persoane. Limitele obiective se referă la examinarea în cadrul altui proces a aceloraşi fapte şi raporturi juridice în privinţa cărora a fost emisă deja o hotărâre irevocabilă. Respectarea prejudicialităţii contribuie la soluţionarea justă a pricinilor civile, exclude posibilitatea pronunţării hotărârilor contradictorii, facilitează procesul probaţiei. În contextul art. 69 alin. (2) CPC, hotărârea judecătorească nu va avea puterea lucrului judecat în cadrul examinării acţiunii în regres, dacă partea interesată nu a atras în proces intervenientul accesoriu.  Neanulabile - nu mai pot fi invocate erori judiciare şi nu mai pot fi utilizate căi de atac de reformare (securitatea raporturilor juridice impune ca nici o parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii, doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă soluție a cauzei). Conform art. 254 alin. (2) CPC rămân irevocabile hotărârile judecătoreşti: a) emise în primă instanţă, după expirarea termenului de apel, dacă participanţii interesaţi nu au exercitat calea de atac corespunzătoare; b) emise de instanţa de apel, după expirarea termenului de recurs, dacă participanţii interesaţi nu au exercitat calea de atac corespunzătoare; c) emise de instanţa de recurs, după examinarea recursului. Altfel spus, hotărârile judecătorești devin irevocable:

 prin neatacare după expirarea termenului de apel, dacă ne referim la hotărârea judecătoriei sau prin renunțare la apel (art. 360 alin. (2) CPC);  prin neatacare după expirarea termenului de recurs, dacă ne referim la hotărârea sau decizia curții de apel;  de la pronunțare de către Curtea Supremă de Justiție, indiferent de actul de dispoziție care se pronunță: încheiere de încetare a procedurii în recurs ca urmare a retragerii acestuia (art. 443 CPC), încheiere de inadmisibilitate a recursului (art. 440 CPC) sau decizie asupra fondului recursului (art. 445 alin. (3) CPC). Însă, dacă Curtea Supremă de Justiței va casa decizia instanţei de apel şi hotărârea primei instanţe, dispunând încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol sau va casa decizia curții de apel,  trimițând pricina spre rejudecare în instanţa de apel ori va casa și hotărârea judecătoriei trimițând pricina spre rejudecare în primă instanță, atunci toate efectele hotărârii judeătorești se vor stinge, hotărârea fiind desfiiințată. Conform art. 445 alin. (2) CPC „Hotărîrea sau decizia casată nu are nici o putere legală”. Aşadar, numai după ce va rămâne irevocabilă, hotărârea judecătorească va ţine loc de adevăr, adică va obţine puterea lucrului judecat. Autoritatea lucrului judecat este o garanţie a stabilităţii rezultatelor înfăptuirii justiţiei. În sens clasic, semnificaţia puterii lucrului judecat reprezintă o regulă, potrivit căreia ceea ce s-a decis printr-o hotărâre judecătorească exprimă adevărul şi de aceea judecata nu poate fi reluată. În acest sens, o cerere nu poate fi examinată şi soluţionată decât o singură dată, iar constatările făcute de către instanţa de judecată nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre. Puterea lucrului judecat produce efecte pozitive, care constau în posibilitatea părţilor de a executa, prin mijloace legale hotărârea judecătorească și efecte negative care semnifică că o nouă judecată asupra aceleiaşi pricini este împiedicată – res judecata. În acest ultim caz, doctrina consideră că este vorba de autoritatea lucrului judecat106. Leș I., Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii și instituții generale. Judecata în fața primei instanțe. București: Universul Juuridic, 2014, pag.924; Deleanu I. Tratat de procedură civilă, Volumul II. București: Universul juridic, 2013, pag.70-118. 106

Puterea lucrului judecat este consacrată ca o prezumţie legală absolută, ce împiedică partea care a pierdut procesul să repună în discuţie dreptul recunoscut prin acea hotărâre. Caracterul absolut al puterii lucrului judecat este afectat prin: -

repunerea în termenul de apel pierdut (art. 362 alin. (2) CPC) și menținerea

acestei încheieri a curții de apel (art. 269 alin. (1) lit. b) și alin. (2) CPC); -

atacarea și casarea încheierii instanței de apel de a nu da curs cererii de apel

(art. 368 alin.(3) CPC) și a încheierii de restituire a apelului (inclusiv pentru pierderea termenului) (art. 369 alin. (2) CPC); -

momentul începerii curgerii termenului de recurs – 2 luni de la data

comunicării hotărârii sau a deciziei integrale (art. 434 CPC), iar decizia integrală se întocmeşte în termen de 15 zile de la pronunţarea dispozitivului deciziei (art. 389 alin. (4) CPC); -

casarea cu trimitere la rejudecare care nu se contestă cu nici o cale de atac (art.

429 CPC); -

revizuiri abuzive care în esență sunt apeluri camuflate. Temeiurile din art. 449

CPC fiind interpretare superficial și extensiv. Efectele juridice pe care le produce o hotărâre judecătorească ca act final de aplicare şi realizare a dreptului trebuie să asigure stabilitatea şi eficienţa realizării acestuia. De aceea, consolidarea efectelor hotărârilor judecătoreşti prin excluderea pericolelor procedurale va facilita şi va garanta apărarea efectivă a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime în justiţie. §6. Încheierile judecătorești ale instanţei de fond Dispoziţiile primei instanţe prin care pricina civilă nu se soluţionează în fond se emit sub formă de încheiere (art.269 alin.(1) CPC). Încheierile judecătoreşti pot fi diferite după conţinut şi numeroase pe parcursul examinării unei cauze civile. Dar, indiferent de conţinut, formă, ordine de emitere

sau dreptul de contestare,

încheierile judecătoreşti rămân a fi un instrument procesual cu ajutorul căruia

instanţa soluţionează orice problemă procedurală care poate apărea pe parcursul procesului. În CPC un prim criteriu de clasificare a încheierilor instanţei de fond este complexitatea acestora, care determină procedura emiterii şi forma perfectării. Astfel, în cazul soluţionării unor probleme simple, instanţa va emite o încheiere fără a se retrage în camera de deliberare, conţinutul încheierii fiind consemnat în procesul-verbal al şedinţei de judecată. Încheierile care vizează probleme procesuale complexe se emit după deliberare în scris sub forma unui act dispoziţional separat. Cuprinsul încheierii separat emise de către instanţa de judecată este specificat în art. 270 alin. (1) CPC. În funcţie de conţinutul încheierilor judecătoreşti, acestea pot fi grupate în mai multe categorii:  încheieri referitoare la bunul mers al procesului – începând cu încheierea privind acceptarea cererii de chemare în judecată (art. 168 alin. (4) CPC), instanţa de judecată poate emite un număr mare de încheieri care urmăresc un singur scop: crearea condiţiilor optime pentru desfăşurarea procesului. De aceea, putem avea încheieri privind pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare (art. 184 CPC), asigurarea acţiunii (art. 177 CPC), conexarea sau separarea pretenţiilor înaintate spre judecare (art. 187, art. 188 CPC), cu privire la intervenirea în proces a coparticipanţilor sau intervenienţilor (art. 62, art. 63, art. 65, art. 67 CPC), reclamarea probelor (art. 119 alin. (1) CPC), asigurarea probelor (art. 128 alin. (2) CPC), desemnarea expertizei (art. 148 alin .(2) CPC), aplicarea amenzilor ca sancţiuni procesuale (art. 163 CPC) etc;  încheieri care constituie un impediment legal în desfăşurarea procesului – acestei categorii i se atribuie încheierile privind refuzul de a primi cererea de chemare în judecată (art. 169 alin. (2) CPC), restituirea cererii de chemare în judecată (art. 170 alin. (2) CPC), încheierile prin care nu se dă curs cererii (art. 171 alin. (1) CPC), încheierile privind încetarea procesului (art. 266 CPC, cu excepţia art. 265 lit. c) şi lit. d) CPC), scoaterea cererii de pe rol (art. 268 alin. (1) CPC), suspendarea procesului (art. 263 alin. (1) CPC) etc. În unele situaţii, finalizarea procesului prin astfel de încheieri nu este irevocabilă, căci există posibilitatea

reluării procesului în cazul în care au decăzut circumstanţele care au dus la suspendarea acestuia sau de a adresa instanţei o nouă cerere de chemare în judecată după înlăturarea circumstanţelor care au cauzat restituirea sau scoaterea de pe rol a cererii de chemare în judecată. Privitor la încheierea de a nu da curs cererii (art. 171 alin. (1) CPC), doctrinarul rus M.C. Treuşnikov susţine că această încheiere judecătorească se referă la categoria celor care facilitează desfăşurarea procesului 107. Nu putem infirma această părere, atâta timp cât persoana care a depus cererea de chemare în judecată a remediat neajunsurile în termenul oferit de instanţă. Dar, în situaţia în care aceasta nu s-a întîmplat, fapt care a condiţionat restituirea cererii printr-o încheiere, suntem de părerea că şi încheierea de a nu da curs cererii se referă la categoria celor care împiedică justificat desfăşurarea procesului. În această ordine de idei, restituirea cererii de chemare în judecată sau scoaterea acesteia de pe rol prin încheieri, de asemenea, are ca scop general asigurarea bunei desfăşurări a procesului prin neadmiterea ca acesta să înceapă sau să continue cu neajunsurile prevăzute de lege, chiar dacă persoana interesată le poate corecta;  încheieri de finalizare a procesului – spre deosebire de precedenta categorie, se emit în temeiul manifestărilor de voinţă a părţilor, dacă instanţa admite renunţarea reclamantului la acţiune sau confirmă tranzacţia părţilor (art. 265 lit. c) şi lit. d) CPC). În aceste două cazuri procesul se finalizează fără pronunţarea unei hotărâri. Dacă litigiul ar fi soluţionat de instanţă, aceasta ar emite o hotărâre, iar în cazul în care reclamantul sau părţile au decis să-i pună capăt prin manifestările lor de voinţă, instanţa va emite o încheiere de încetare a procesului;  încheieri privind realizarea hotărârii judecătoreşti,

de exemplu:

încheierile privind explicarea hotărârii judecătoreşti (art. 251 CPC), corectarea greşelilor din hotărâre (art. 249 CPC), care se pronunţă pentru a corecta scăpările admise de instanţă fără a schimba esenţa soluţiei date prin hotărârea pronunţată. La această categorie de încheieri, de asemenea, se atribuie şi încheierile emise de instanţă care se referă la executarea hotărârii, de exemplu încheierea privind 107

Треушников М.К. Гражданский процесс. Москва: Городец, 2007, pag. 405.

schimbarea modului şi ordinii de executare (art. 71 Cod de execuatre, art. 252 CPC), indexarea sumelor adjudecate (art. 253 CPC), precum şi suspendării procesului de executare (art. 79 Cod de executare);  o categorie separată

o constituie încheierile prin care

instanţa

competentă admite sau respinge cererea de revizuire (art. 453 alin. (1) CPC) şi încheierile privind anularea ordonanţei (art. 353 alin. (1) CPC). Esenţa acestor încheieri se rezumă la faptul că însăşi instanţa care a pronunţat o hotărâre sau ordonanţă poate decide casarea sau anularea acesteia. Clasificarea încheierilor judecătoreşti se face şi în funcţie de posibilităţile de contestare a acestora. Astfel, instanţele judecătoreşti pronunţă încheieri care sunt susceptibile de recurs separat, încheieri care pot fi atacate odată cu fondul hotărârii şi încheieri judecătoreşti care nu mai pot fi contestate pe nici o cale de atac: - pentru ca o încheiere să fie susceptibilă de recurs separat de hotărâre trebuie respectate una din cele 2 condiții prevăzute în art. 423 CPC, adică ori legea prevede expres recursul împotriva încheierii, ori încheierea pronunţată face imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului (de exemplu, pentru încheierea judecătorească privind refuzul de a explica hotărârea nu este prevăzut recursul, însă, în acest caz, desfășurarea procesului este periclitată, de aceea, șansa ca această încheiere să fie verificată de către instanța ierarhic superioară este legitimă); - încheieri care se atacă odată cu fondul, sau care sînt susceptibile de atac (cu apel) odată cu hotărârea. În acest context, putem menţiona toate celelalte încheieri pronunţate de instanţa de judecată pe parcursul examinării pricinii civile, dacă legea nu prevede pentru ele o cale separată de atac sau imposibilitatea atacării lor. De exemplu, examinarea pricinii în şedinţă secretă (art. 23 alin. (5) CPC), soluţionarea cererii de recuzare a judecătorului, expertului, specialistului, interpretului, grefierului şi executorului judecătoresc (art. 53 alin. (5) CPC), admiterea coparticipării obligatorii (art. 62 CPC),

admiterea

intervenţiei

principale (art. 65 CPC), respingerea întrebării puse martorului (art. 216 alin. (5) CPC), examinarea probelor la faţa locului (art. 225 alin. (1) CPC) etc.

Pentru mai multe categorii de încheieri judecătoreşti legiuitorul prevede sintagma „nu se supun recursului”. Însă aceasta nu întotdeauna trebuie înţeleasă ad litteram. În unele situaţii procesuale, încheierile care, conform legii nu se supun recursului, totuşi se pot contesta odată cu fondul hotărârii, de exemplu, admiterea sau respingerea coparticipării facultative (art. 63 alin. (2) CPC), efectuarea expertizei (art. 148 alin. (2) CPC), soluţionarea cererii de recuzare a expertului (art. 151 alin. (4) CPC), acceptarea cererii de chemare în judecată (art. 168 alin. (4) CPC), amânarea procesului (art. 208 alin. (3) CPC) etc. Exercitarea de către participanţii la proces a căii de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor se extinde şi asupra încheierilor date în pricina respectivă, chiar dacă s-au emis după pronunţarea hotărârii şi dacă atacarea încheierii nu se menţionează în cererea de apel (art. 359 alin. (2) CPC). După cum am afirmat deja, prevederea de a nu supune recursului încheierile judecătoreşti nu înseamnă imposibilitatea atacării unora dintre ele odată cu fondul hotărârii. Din acest considerent, credem mai oportună atribuirea într-o categorie separată a încheierilor care nu se supun nici unei căi de atac, cum ar fi cele privitor la soluţionarea conflictului de competenţă (art. 44 alin. (8) CPC), refuzul de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti (art. 348 alin. (3) CPC), anularea ordonanţei (art. 353 alin. (1) CPC). Efectele juridice ale încheierilor judecătoreşti diferă în anumite privinţe de cea a hotărârilor judecătoreşti. Astfel, încheierile care se atacă odată cu fondul devin definitive concomitent cu hotărârea judecătorească respectivă. Încheierile care se atacă cu recurs separat sunt definitive de la pronunțare indiferent de momentul când hotărârea judecătorească produce efecte juridice. Cele care nu se supun nici unei căi de atac sunt imediat irevocabile. Încheierile referitoare la bunul mers al procesului, de regulă, nu sunt exclusive, întrucât instanţa poate reveni asupra lor pe parcursul procesului. Excepţia se referă la caracterul exclusiv al încheierii privind acceptarea cererii de chemare în judecată (art. 168 alin. (4) CPC) datorită existenţei căreia se restituie sau se scoate de pe rol o altă cerere depusă la aceeaşi sau la altă instanţă de

judecată între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri (art. 170 alin. (1) lit. g) şi art. 267 alin. (1) lit. d) CPC). Încheierile privind refuzul primirii cererii de chemare în judecată, precum şi cele referitoare la încetarea procesului exclud adresarea repetată în judecată a aceluiaşi reclamant către acelaşi pârât, cu aceleaşi pretenţii, în baza aceloraşi temeiuri (art. 169 alin. (3) şi art. 266 alin. (2) CPC). Din această cauză respectivele încheieri produc efectul exclusivităţii similar hotărârilor judecătoreşti. Încheierile judecătoreşti nu produc efectul prejudicialităţii, întrucât prin emiterea lor instanţa de judecată nu a examinat elemente de fond ale cauzelor civile, de aceea art. 123 CPC se referă doar la hotărâri şi sentinţe judecătoreşti. Atunci când rămân definitive, încheierile judecătoreşti devin executorii, cu excepţiile când executarea lor este imediată, ca în cazul asigurării acţiunii (art. 178 CPC). Conform art. 16 CPC, încheierile, asemenea altor acte de dispoziţie ale instanţei de judecată, sunt obligatorii şi se execută pe întreg teritoriul Republicii Moldova.

CAPITOLUL V PROCEDURA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV Alexandru MUNTEANU, doctor în drept, conferenţiar universitar

§1. Noţiunea şi esenţa procedurii contenciosului administrativ §2. Particularităţile de examinare a cauzelor în ordinea procedurii contenciosului administrativ §1. Noţiunea şi esenţa procedurii contenciosului administrativ În conformitate cu art. 53 din Constituţia Republicii Moldova, persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. În baza acestei

norme

constituţionale,

a

fost

adoptată

Legea

contenciosului

administrativ108, care în art. 1 alin. (1) defineşte contenciosul administrativ ca instituţie juridică, care are drept scop contracararea abuzurilor şi exceselor de putere ale autorităţilor publice, apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii, ordonarea activităţii autorităţilor publice, asigurarea ordinii de drept. Apreciind

importanţa

instituţiei

contenciosului

administrativ,

Curtea

Constituţională, în una din hotărârile sale, a indicat: „Funcţionarea oricărei societăţi democratice presupune în permanenţă ca premisă esenţială în realizarea statului de drept necesitatea creării unui sistem instituţionalizat de control capabil să „ cenzureze” activitatea autorităţilor publice la orice nivel, astfel încât puterea deţinută să nu devină o prerogativă la discreţia celor ce o exercită”109. Astfel, contenciosul administrativ urmăreşte concomitent două sarcini: 1) sarcina cu caracter public de asigurare a exercitării controlului din partea puterii judecătoreşti asupra activităţii puterii executive, ce rezultă din principiul separaţiei şi colaborării puterilor stabilit de art. 6 din Constituţie; 2) sarcina cu caracter privat de apărare judiciară a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor împotriva abuzurilor comise de autorităţile publice, ce rezultă din principiul general al accesului liber la justiţie stabilit de art. 20 din Constituţie. În această privinţă, art. 1 alin. (2) al Legii contenciosului administrativ Legea contenciosului administrativ, nr. 793 din 10.02.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 03.10.2006, ediţie specială. 109 Hotărârea Curţii Constituţionale nr.18 din 11.12.2012 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 11.01.2013, nr. 6-9. 108

prevede că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru a obţine anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. În cadrul procedurii contenciosului administrativ instanţele judecătoreşti nu examinează un litigiu de drept privat, ci un litigiu de contencios administrativ, definit legal ca un litigiu generat fie de un act administrativ, fie de nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri privind recunoaşterea unui drept recunoscut de lege, în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică sau un funcţionar al acestei autorităţi. Respectiv, subiectul obligatoriu al raportului material-litigios este o autoritate publică sau un funcţionar al acestei autorităţi care în relaţiile cu partea adversă (reclamantul) nu se află pe poziţii de egalitate. Această particularitate a raportului material-litigios determină defavorizarea reclamantului, astfel încât examinarea acestei categorii de cauze conform regulilor generale ale procedurii în acţiuni civile nu ar duce la apărarea eficientă a drepturilor acestuia. Specificul raportului material-litigios, precum şi sarcinile private şi publice ale instanţei de judecată au determinat necesitatea stabilirii unor reguli specifice de examinare a acestor categorii de cauze în cadrul unui fel separat de procedură – procedura contenciosului administrativ. Codul de procedură civilă dedică procedurii contenciosului administrativ Capitolul XXII, compus din doar două articole (art. 277-288), care, în esenţă, sunt norme de blanchetă şi fac trimitere la Legea contenciosului administrativ. Astfel, normele specifice privind procedura de examinare a cauzelor în ordinea procedurii contenciosului administrativ sunt stabilite în Legea contenciosului administrativ110. Spre deosebire de alte state, în Republica Moldova nu avem instanţe specializate în soluţionarea litigiilor de contencios administrativ. Deşi Legea Aceasta, însă, nu înseamnă că prevederile Legii contenciosului administrativ prevalează în toate cazurile faţă de normele Codului de procedură civilă. Astfel, cum a fost stabilit în practica judiciară în cadrul numeroaselor situaţii în perioada 2003-2013, în general, se aplică regula priorităţii normei adoptate (modificate) ulterior. A se vedea, de exemplu, Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr. 24 privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr.155 din 05.07.2012 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=41 110

contenciosului administrativ operează cu termenul „instanţa de contencios administrativ”, aceasta, de fapt, înseamnă judecătorii desemnaţi din judecătorii, colegiile sau completele de contencios administrativ ale curţilor de apel, precum şi Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie. Similar procedurii în acţiuni civile, în cadrul procedurii contenciosului administrativ suntem în prezenţa unui litigiu de drept, există două părţi cu interese contrare denumite reclamant şi pârât, reclamantul înaintează împotriva pârâtului o pretenţie care urmează a fi examinată de instanţă de judecată. Aceasta permite atribuirea procedurii contenciosului administrativ la categoria procedurilor litigioase (contencioase) din care mai face parte procedura în acţiuni civile. În acelaşi timp, procedura contenciosului administrativ urmează a fi delimitată de procedura în acţiuni civile. În această privinţă, nu se aplică doar criteriul statutului juridic al pârâtului – nu orice litigiu de drept în care pârâtul este o autoritate publică se examinează în ordinea procedurii contenciosului administrativ. Pentru aceasta este necesar să fie întrunit şi cel de-al doilea criteriu – existenţa unui obiect specific de contestare. Obiect al acţiunii în procedura contenciosului administrativ îl constituie: 1) Actul administrativ; 2) Contractul administrativ; 3) Nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri. Drept pretenţie accesorie reclamantul poate solicita şi repararea prejudiciului cauzat. Pretenţia separată privind repararea prejudiciului cauzat printr-un act administrativ anulat deja se examinează în ordinea procedurii în acţiuni civile. Actul administrativ reprezintă o manifestare juridică unilaterală de voinţă, cu caracter normativ sau individual, din partea unei autorităţi publice în vederea organizării executării sau executării în concret a legii (art. 2 Legea contenciosului administrativ). Actul administrativ poate avea denumiri diferite (decizie, dispoziţie, hotărâre, aviz, prescripţie, etc.), fiind important ca acesta să producă

nemijlocit efecte juridice pentru persoana vizată, ducând la apariţia, modificarea sau stingerea drepturilor şi/sau obligaţiilor acesteia. Răspunsul unei autorităţi publice care cuprinde punctul de vedere cu privire la interpretarea unei legi sau a unui act administrativ normativ nu poate fi considerat drept un act administrativ, deoarece răspunsul în cauză nu produce nici un efect juridic faţă de persoana care l-a solicitat111. Actele pregătitoare sau operaţiunile administrative şi tehnico-materiale care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat nu pot constitui de sine stătător obiect al acţiunii în contenciosul administrativ, deoarece nu produc efecte juridice prin ele însele112. Dat fiind faptul că, în lipsa actului pregătitor sau exercitării unor operaţiuni tehnico-materiale, actul administrativ nu poate fi adoptat sau emis, iar dacă ar fi emis sau adoptat, nu ar produce efecte juridice, instanţa de Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 30.10.2009 cu privire la practica aplicării de către instanţele de contencios administrativ a unor prevederi ale Legii contenciosului administrativ. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=179. 112 În acest context, prezintă interes explicaţiile date de Curtea Supremă de Justiţie referitor la posibilitatea atacării certificatelor de urbanism: „(…) atunci când certificatul de urbanism are doar caracterul unui aviz (opinie, părere), acesta nu întruneşte condiţiile unui act administrativ, deoarece îi lipseşte o trăsătură caracteristică a actului administrativ, respectiv, caracterul executoriu. În acest context, certificatul de urbanism nu creează nici un drept subiectiv şi nici o obligaţie, întrucât dreptul de a construi este oferit particularului doar prin autorizaţia de construire care are faţă de certificatul de urbanism un caracter executoriu, iar obligaţiile de urbanism sunt create prin regulamentele şi planurile de urbanism. Astfel, legalitatea certificatului de urbanism, care poartă caracterul unui aviz, nu poate fi atacată în contencios administrativ pe calea unei acţiuni directe, legalitatea lui putând fi analizată de către instanţa de contencios administrativ numai în cadrul unei acţiuni a legalităţii autorizaţiei de construire. Însă, certificatul de urbanism, ca act administrativ creator de drepturi, face obiectul unei acţiuni în instanţa de contencios administrativ în următoarele cazuri. Certificatul de urbanism de informare, care permite şi urmăreşte obţinerea unei informaţii asupra situaţiei terenului din punct de vedere al regimului economic, economic şi tehnic, acesta face obiectul unei proceduri de emitere, autoritatea administraţiei publice având obligaţia să îl emită. Astfel, certificatul de urbanism de informare este un act contestabil în faţa instanţelor judecătoreşti, deoarece, în raport cu datele comunicate, solicitantul poate decide cumpărarea sau nu a unui imobil. Certificatul de urbanism, prin care cererea de eliberare poartă un caracter asupra oportunităţii unei operaţiuni administrativurbanistice, situaţie în care certificatul de urbanism oferă aceleaşi date privind regimul juridic, economic şi tehnic al imobilului, dar arată în mod direct sau indirect dacă terenul în cauză poate fi utilizat pentru realizarea operaţiunii preconizate şi menţionează cerinţele care trebuie îndeplinite în acest sens, tot va fi considerat un act administrativ supus controlului de legalitate. De asemenea, în privinţa certificatului de urbanism de executare (modificare), prin care se solicită o modificare de la prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă sau dacă condiţiile specifice ale amplasamentului o impun, autoritatea administraţiei publice locale, având dreptul, prin certificatul de urbanism, să respingă cererea sau să o admită, prin solicitarea unui plan urbanistic zonal, acest certificat de urbanism fiind unul creator de drepturi, poate face obiectul acţiunii în contencios administrativ.” A se vedea Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr. 49 cu privire la obligarea autorităţilor administraţiei publice locale de a elibera certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=74 111

contencios administrativ, în temeiul art. 25 alin. (2) din Lege, verificând legalitatea actului, este în drept, din oficiu sau la cerere, să se pronunţe şi asupra legalităţii acestor acte sau operaţiuni (de exemplu, instanţa din oficiu este în drept să verifice legalitatea avizelor, care au stat la baza emiterii actului administrativ, cvorumul prevăzut de lege, dacă actul este semnat de către conducătorul organului colegial, iar în cazurile prevăzute de lege - contrasemnat, etc.)113. Contractul administrativ este definit drept contract încheiat de autoritatea publică, în virtutea prerogativelor de putere publică, având ca obiect administrarea şi folosirea bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea de servicii publice, activitatea funcţionarilor publici care reiese din relaţiile de muncă reglementate de statutul juridic al acestora (art. 2 al Legii contenciosului administrativ). Nu orice contract încheiat de autoritatea publică reprezintă un contract administrativ.

Organele

autorităţilor

publice

pot

încheia

atât

contracte

administrative propriu-zise, care pot fi contestate în ordinea procedurii contenciosului administrativ, cât şi contractele civile, litigiile în privinţa cărora fiind examinate în ordinea procedurii în acţiuni civile. În acest context, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a explicat următoarele: „Din categoria contractelor administrative fac parte contractele de concesiune, reglementate prin Legea cu privire la concesiuni, contractele de achiziţii publice, reglementate prin Legea privind achiziţiile publice, contractele de prestare a serviciilor publice de gospodărire comunală, cum ar fi: de alimentare cu apă potabilă şi menajeră, de furnizare a energiei termice şi electrice, de canalizare şi epurare a apelor uzate şi pluviale, de salubrizare, de administrare a fondului locativ public, de administrare a domeniului public, reglementate prin Legea serviciilor publice de gospodărie comunală, alte contracte de prestări servicii de interes public sau de executare a lucrărilor de interes public naţional sau local”114. A se vedea Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 30.10.2009 cu privire la practica aplicării de către instanţele de contencios administrativ a unor prevederi ale Legii contenciosului administrativ. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=179. 114 Ibidem. 113

Contractele prin care autorităţile publice dispun de bunurile din domeniul privat al acestora nu sunt contracte administrative şi nu constituie obiect al acţiunii în contencios administrativ. În practica judiciară este acceptată poziţia, potrivit căreia, contractele de vânzare-cumpărare a bunurilor din domeniul public al statului

sau

al

unităţilor

administrativ-teritoriale

constituie

contracte

administrative, dacă, până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu a fost schimbat regimul juridic al bunului respectiv, cu trecerea lui din domeniul public în domeniul privat, în condiţiile Legii privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice şi ale legislaţiei privind proprietatea publică115. Prin art. 2 al Legii contenciosului administrativ, contractelor administrative sunt asimilate şi contractele încheiate între autorităţile publice şi funcţionarii publici. Prin urmare, acţiunile funcţionarilor publici, funcţionarilor publici cu statut special din serviciile diplomatice, din serviciul vamal, din organele apărării securităţii naţionale şi ordinii publice şi alte organe, cu privire la numirea, transferarea, detaşarea, suspendarea sau eliberarea din funcţie, inclusiv aplicarea sancţiunilor disciplinare se examinează în ordinea procedurii contenciosului administrativ116. Totodată, sunt exceptate de la controlul de legalitate, în ordinea procedurii contenciosului administrativ, actele administrative de numire sau eliberare din funcţie, de aplicare a sancţiunilor disciplinare în privinţa: - personalului încadrat, pe baza încrederii personale, în cabinetul persoanelor ce exercită funcţii de demnitate publică117;

Ibidem Plenul Curţii Supreme de Justiţie a explicat: „Salariaţii litigiilor individuale de muncă ce rezultă din domeniul public pot fi clasificaţi în trei categorii: a) funcţionarii publici; b) salariaţii care nu au calitate de funcţionari publici, dar care prestează muncă în domeniul public; c) persoanele alese. Prin urmare, din categoriile menţionate, doar funcţionarii publici constituie parte a litigiilor individuale de muncă care urmează a fi examinate în cadrul procedurii de contencios administrativ”. A se vedea Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 9 din 22.12.2014 privind practica judiciară a examinării litigiilor care apar în cadrul încheierii, modificării şi încetării contractului individual de muncă. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=199 117 Pot fi asistaţi de un cabinet propriu Preşedintele şi vicepreşedintele Parlamentului, preşedinţii fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova, Prim-ministrul, prim-viceprim-ministrui, viceprim-miniştri, miniştrii şi directorii generali ai autorităţilor publice. 115

116

- personalului din autorităţile publice care desfăşoară activităţi auxiliare de secretariat, protocol şi administrativ (pază, întreţinere-reparaţii, gospodărire şi deservire), de administrare a sistemelor informaţionale, inclusiv de introducere şi prelucrare a informaţiei, ce asigură funcţionarea autorităţii publice; - altor categorii de personal, care nu desfăşoară activităţi ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică118. Nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri reprezintă refuzul de a primi o cerere sau faptul de a nu răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii de către o autoritate publică, în cazul în care legea nu dispune altfel (de exemplu, refuzul de a elibera un certificat, o adeverinţă, refuzul de a furniza o informaţie sau de a asigura accesul liber la registrele publice, etc.). Legea contenciosului administrativ defineşte drept autoritate publică orice structură organizatorică sau organ, instituite prin lege sau printr-un act administrativ normativ, care acţionează în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public. Din categoria autorităţilor publice fac parte: - Parlamentul Republicii Moldova; - Preşedintele Republicii Moldova; - Guvernul; - organele administraţiei publice centrale (ministerele, agenţiile, birourile, inspectoratele, Curtea de Conturi, Comisia Naţională a Pieţei Financiare, Comisia Electorală Centrală, Banca Naţională a Moldovei, etc.); - autorităţile administraţiei publice locale, care sunt constituite şi activează pe teritoriul satului/comunei, oraşului/municipiului, raionului, municipiului Chişinău, unităţii teritoriale cu statut juridic special (primarul, consiliul local, consiliul raional, preşedintele raionului, etc.); - autoritatea judecătorească, care include toate instanţele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii şi Procuratura. A se vedea Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 30.10.2009 cu privire la practica aplicării de către instanţele de contencios administrativ a unor prevederi ale Legii contenciosului administrativ. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=179. 118

După cum va fi expus mai jos, definiţia largă a noţiunii de „autoritate publică” dată de Legea contenciosului administrativ nu înseamnă că toate categoriile de acte emise de autorităţile publice pot fi contestate în judecată. Potrivit Legii contenciosului administrativ, sunt asimilate autorităţilor publice persoanele de drept privat care exercită atribuţii de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite prin lege să presteze un serviciu de interes public, inclusiv persoanele care prestează servicii notariale. Nici Legea, nici practica judiciară nu oferă o listă exhaustivă de persoane de drept privat asimilate autorităţilor publice, ceea ce uneori creează dificultăţi la delimitarea procedurii contenciosului administrativ de procedura în acţiuni civile. Actele exceptate de la controlul judecătoresc. Conform art. 4 al Legii contenciosului administrativ, nu pot fi atacate în instanţele de contencios administrativ119: - actele exclusiv politice ale Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova şi Guvernului, precum şi actele administrative cu caracter individual, emise de Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova şi de Guvern în exerciţiul atribuţiilor prevăzute expres de normele constituţionale sau legislative, ce ţin de alegerea, numirea şi destituirea din funcţiile publice cu responsabilităţi de protecţie a intereselor generale ale statului sau ale instituţiilor publice a persoanelor oficiale de stat, exponente ale unui interes politic sau public deosebit, conform listei prezentate în anexă, parte integrantă a prezentei legi120; - actele administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica externă a Republicii Moldova;

Curtea Constituţională a constatat că exceptarea în totalitate de la controlul judecătoresc, prin norma art. 4 lit. e) din Legea contenciosului administrativ, a actelor administrative referitoare la securitatea naţională a Republicii Moldova, la exercitarea regimului stării excepţionale, la măsurile de urgenţă luate de autorităţile publice în vederea combaterii calamităţilor naturale, incendiilor, epidemiilor, epizootiilor şi altor fenomene de aceeaşi natură constituie o restrângere nejustificată impusă de legiuitor, care aduce atingere principiului accesului liber la justiţie, consfinţit de articolul 20 din Constituţie. A se vedea Hotărârea Curţii Constituţionale nr.5 din 11.02.2014 pentru controlul constituţionalităţii prevederilor articolului 4 lit. e) din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.05.2014, nr. 104-109. 120 Belei E. ș.a. Drept procesual civil. Partea generală. Chișinău: editurile Lexon și Cartea Juridică, 2014. pag. 135-138. 119

- legile, decretele Preşedintelui Republicii Moldova cu caracter normativ, ordonanţele şi hotărârile Guvernului cu caracter normativ, tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, care sunt supuse controlului de constituţionalitate; - actele de comandament cu caracter militar (acte referitoare la problemele strict militare ale activităţii din cadrul forţelor armate); - actele administrativ-jurisdicţionale de sancţionare contravenţională şi alte acte administrative pentru a căror desfiinţare sau modificare legea prevede o altă procedură judiciară121; - actele de gestiune emise de autoritatea publică în calitate de persoană juridică, în legătură cu administrarea şi folosirea bunurilor ce aparţin domeniului său privat; - actele administrative emise pentru executarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile. De asemenea, nu sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ acţiunile privind contestarea încheierilor şi actelor executorului judecătoresc legate de executarea hotărârilor cu caracter civil, acestea fiind examinate în ordinea procedurii stabilite de cartea I, titlul IV din Codul de executare. §2. Particularităţile de examinare a cauzelor în ordinea procedurii contenciosului administrativ

Plenul Curţii Supreme de Justiţie a explicat următoarele: Refuzul procurorului de a emite un act administrativ în sensul Legii sau tăcerea organului procuraturii la petiţia persoanei pot fi contestate în instanţă de contencios administrativ. Acţiunile privind obligarea procurorului de a porni un proces penal, privind anularea ordonanţei de clasare a procesului, privind contestarea altor acte procesuale dintr-un proces penal nu sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ, deoarece actele emise de procuror, în acest caz, poartă caracterul unor acte de procedură şi pot fi contestate în ordinea prevăzută de legislaţia procesuală penală. Activitatea instanţelor de judecată de exercitare a justiţiei nu poate fi controlată pe calea contenciosului administrativ, dat fiind faptul că ele săvârşesc doar acte de procedură care sunt supuse controlului ierarhic superior. Însă, în cazul în care instanţa refuză să elibereze unei persoane copiile unor hotărâri judecătoreşti, o informaţie cu privire la numărul de dosare examinate sau de hotărâri anulate sau altă informaţie de interes public sau cu caracter personal, persoana respectivă poate contesta aceste acţiuni (inacţiuni) în instanţă de contencios administrativ. A se vedea Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 30.10.2009 cu privire la practica aplicării de către instanţele de contencios administrativ a unor prevederi ale Legii contenciosului administrativ. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=179. 121

La examinarea cauzelor în ordinea procedurii contenciosului administrativ se aplică regulile generale ale procedurii în acţiuni civile, cu anumite excepţii, după cum urmează. Subiecţii cu drept de sesizare a instanţei de contencios administrativ. Conform art. 5 al Legii contenciosului administrativ, subiecţii cu drept de sesizare în contenciosul administrativ sunt: - persoana, inclusiv funcţionarul public, militarul, persoana cu statut militar, care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri; - Guvernul, Cancelaria de Stat, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, preşedintele raionului şi primarul, în condiţiile Legii nr. 436 din 28.12.2006 privind administraţia publică locală122; - procurorul, în conformitate cu art. 71 CPC123; - avocatul parlamentar, care, la sesizarea persoanei vătămate într-un drept al său, atacă actele administrative, în condiţiile Legii nr. 52 din 03.04.2014 cu privire la Avocatul Poporului (Ombudsmanul)124; - Comisia Naţională de Integritate – în condiţiile Legii nr. 180 din 19.12.2011 cu privire la Comisia Naţională de Integritate125; - instanţele judecătoreşti, în cazul ridicării excepţiei de ilegalitate126; - alte persoane, în conformitate cu legislaţia în vigoare. Art. 20, 25, 48, 66 din Legea privind administraţia publică locală. Nr. 436 din 28.12.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 09.03.2007, nr. 32-35. 123 Potrivit art.19 din Legea nr. 294 din 25.12.2008 cu privire la Procuratură, dacă procurorul a depistat că actul administrativ încalcă drepturile şi libertăţile cetăţeanului, acesta este în drept să-l conteste cu recurs, iar în caz de respingere sau de neexaminare a recursului, procurorul este în drept să conteste actul administrativ în instanţă de contencios administrativ. 124 Art. 18-25 din Legea cu privire la Avocatul Poporului (Ombudsmanul). Nr. 52 din 03.04.2014. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 09.05.2014, nr. 110-114. 125 Art. 4 din Regulamentul Comisiei Naţionale de Integritate, aprobat prin Legea cu privire la Comisia Naţională de Integritate. Nr. 180 din 19.12.2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.01.2012, nr. 1-6. 126 Conform art. 13 din Legea contenciosului administrativ, legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ, emis de o autoritate publică, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces într-o cauză de drept comun, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În cazul în care instanţa constată că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului în fond, ea sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. 122

Cererea prealabilă. Conform regulii generale stabilite de art. 14 al Legii contenciosului administrativ, reclamanţii trebuie să respecte procedura prealabilă de soluţionare a cauzei pe cale extrajudiciară, prin înaintarea unei cereri prealabile. Potrivit normei menţionate, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ va solicita, printr-o cerere prealabilă, autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului127, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, în cazul în care legea nu dispune altfel. În cazul în care organul emitent are un organ ierarhic superior, cererea prealabilă poate fi adresată, la alegerea petiţionarului, fie organului emitent, fie organului ierarhic superior, dacă legislaţia nu prevede altfel. În cazul în care persoana nu este mulţumită de răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de lege, aceasta este în drept să sesizeze instanţa de contencios administrativ. În unele situaţii legea prevede posibilitatea sesizării directe a instanţei de contencios administrativ, fără depunerea unei cereri prealabile128, de exemplu: - dacă persoana se consideră vătămată într-un drept al său prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri (art. 16 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ); - oficiul teritorial al Cancelariei de Stat poate sesiza direct instanţa de contencios administrativ, dacă demonstrează că actul administrativ este de natură să producă pagube iminente (art. 69 din Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind administraţia publică locală); - autoritatea administraţiei publice locale este în drept să atace decizia subiectului controlului de oportunitate în instanţa de contencios administrativ (art. 70 din Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind administraţia publică locală); Termenul dat nu se extinde asupra actelor administrative cu caracter normativ. Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 4ac-7/14 din 14.04.2014 cu privire la modul de aplicare a legii în cazurile nerespectării procedurii prealabile în litigiile de contencios administrative. http://jurisprudenta.csj.md/search_avize_csj.php?id=19; Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr. 25 privind calitatea pârâtului în litigiile despre dreptul la pensie. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=43 127

128

- persoana care se consideră lezată într-un drept sau interes legitim de către furnizorul de informaţii poate ataca acţiunile acestuia atât pe cale extrajudiciară, cât şi direct în instanţa de contencios administrativ competentă (art. 21 din Legea nr. 982 din 11.05.2000 privind accesul la informaţie129); - sesizarea directă a instanţei de către persoana care s-a adresat oficiului teritorial al Cancelariei de Stat cu o cerere de efectuare a controlului de legalitate, dacă această cerere a fost respinsă de oficiul teritorial (art. 67 din Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind administraţia publică locală); - contestarea actelor administrative cu privire la numirea, transferarea, detaşarea, suspendarea sau eliberarea din funcţie a funcţionarilor publici130. Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti. Cu referire la competenţa jurisdicţională materială se aplică prevederile Codului de procedură civilă, în redacţia Legii nr. 155 din 05.07.2012. Adică, judecătoriile examinează şi soluţionează în fond toate pricinile civile, dacă legea nu prevede altfel. În ceea ce priveşte competenţa jurisdicţională teritorială, art. 11 al Legii contenciosului administrativ oferă reclamantului posibilitatea de a depune cererea de chemare în judecată în instanţa de la domiciliul său, fie în instanţa de la sediul pârâtului (competenţa teritorială alternativă).

Curtea Supremă de Justiție

a

explicat că prevederile art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 793 din 10 februarie 2000, urmează a fi înțelese ca instituind competența jurisdicțională teritorială de alternativă atât pentru reclamanți – persoane fizice, cât și pentru reclamanți – entități juridice131  De asemenea, Legea contenciosului administrativ prevede obligativitatea separării pretenţiilor accesorii. Astfel, conform art. 12 alin. (2) din Lege, în cazul Legea privind accesul la informaţie. Nr. 982 din 11.05.2000 În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 28.07.2000, nr. 88-90. 130 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 9 din 22.12.2014 privind practica judiciară a examinării litigiilor care apar în cadrul încheierii, modificării şi încetării contractului individual de muncă. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=199. 131 Recomandarea nr. 85 din 20.01.2016 cu privire la modul de aplicare a art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 793 din 10 februarie 2000. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=13 Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de aplicare a prevederilor art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10 februarie 2000 şi art. 38 din Codul de procedură civilă nr. 4ac-6/15 din 18.05.2015. http://jurisprudenta.csj.md/search_avize_csj.php?id=30 129

în care se constată că, într-o pricină ce se judecă în instanţa de contencios administrativ, una din pretenţii este de drept comun, cu excepţia cazurilor când, prin emiterea actului administrativ contestat, s-a cauzat o pagubă materială, instanţa de contencios administrativ emite o încheiere, fără drept de atac, de separare a pretenţiei de drept comun şi de strămutare a acesteia în instanţa competentă.  Taxa de stat. Conform art. 16 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ şi art. 85 alin. (1) lit. a) CPC, reclamanţii, în acţiunile născute din raporturi de contencios administrativ, sunt scutiţi de plata taxei de stat132. Termenele de adresare în instanţă. Cererea prin care se solicită anularea unui act administrativ sau recunoaşterea dreptului pretins poate fi înaintată în termen de 30 de zile, în cazul în care legea nu dispune altfel. Acest termen curge de la: a) data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau data expirării termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea acesteia; b) data comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri prin care se solicită recunoaşterea dreptului pretins sau data expirării termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea unei astfel de cereri; c) data comunicării actului administrativ, în cazul în care legea nu prevede procedura prealabilă. Pentru motive temeinice, în cazul actelor cu caracter individual ale Băncii Naţionale a Moldovei, cererea prin care se solicită anularea actului administrativ sau recunoaşterea dreptului pretins poate fi înaintată şi peste termenul menţionat, dar nu mai târziu de 6 luni de la data comunicării actului (acest termen fiind unul de decădere). În cazul în care persoana vătămată într-un drept al său a cerut anularea actului administrativ fără a cere şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care persoana în cauză a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr. 20 privind scutirea de taxa de stat în cauzele de contencios administrativ. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=37 132

Actele administrative cu caracter normativ considerate ilegale pot fi atacate oricând. Componenţa participanţilor la proces. În cazul în care, prin cererea de chemare în judecată se solicită repararea prejudiciului cauzat, în calitate de copârât, alături de autoritatea publică, poate fi chemat funcţionarul public care a elaborat actul administrativ contestat sau care a refuzat să soluţioneze cererea. În cazul în care acţiunea se admite, funcţionarul public poate fi obligat să plătească despăgubirile solidar cu autoritatea publică respectivă. Funcţionarul public acţionat astfel în justiţie poate chema în garanţie superiorul său ierarhic care i-a ordonat să elaboreze actul administrativ sau să refuze soluţionarea cererii, acesta fiind introdus în proces ca terţă persoană [intervenient accesoriu] (art. 20 din Legea contenciosului administrativ). Asigurarea acţiunii. În calitate de măsură specială de asigurare a acţiunii, în cadrul procedurii contenciosului administrativ instanţa poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat. În cazuri temeinic justificate şi în scopul prevenirii unei pagube iminente, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ şi din oficiu (art. 21 alin. (1), (2) din Legea contenciosului administrativ). În această privinţă, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a explicat: la soluţionarea chestiunii cu privire la suspendarea actului administrativ, instanţa va lua în consideraţie toţi factorii şi interesele relevante şi va dispune suspendarea lui numai dacă va constata că actul este susceptibil de a cauza un prejudiciu iminent, ce ar putea fi ireparabil, sau dacă vor exista temeiuri vădite privind ilegalitatea actului. Noţiunea de pagubă iminentă, în sensul Legii, poate viza potenţialitatea perturbării funcţionării unei instituţii sau a unui serviciu public ori afectării grave a altui interes public sau privat133. Unele particularităţi sunt prevăzute pentru cauzele de contestare a actelor Băncii Naţionale a Moldovei. Potrivit art. 21 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, prin derogare de la regula generală, până la soluţionarea definitivă a Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 30.10.2009 cu privire la practica aplicării de către instanţele de contencios administrativ a unor prevederi ale Legii contenciosului administrativ. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=179. 133

cauzei nu poate fi suspendată executarea actelor Băncii Naţionale a Moldovei referitoare la retragerea licenţei băncii şi la măsurile impuse de Banca Naţională a Moldovei în procesul de lichidare a băncii, fiind aplicabile prevederile art. 38 alin. (7) din Legea instituţiilor financiare nr. 550 din 21.07.1995134. Cererile cu privire la suspendarea executării actelor Băncii Naţionale se examinează în condiţiile Legii nr. 548 din 21.07.1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei135. De asemenea, prin derogare de la regula generală, cererea de suspendare a executării deciziilor Serviciului Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor privind sistarea executării activităţii sau tranzacţiei suspecte se examinează în condiţiile Legii nr. 190 din 26.07.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului136. Potrivit art. 38 alin. (7) lit. b) din Legea instituţiilor financiare Nr. 550 din 21.07.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 13.05.2011, nr. 78-81 contestarea măsurilor de remediere sau a sancţiunilor Băncii Naţionale a Moldovei nu va influenţa asupra procesului de lichidare şi nu va suspenda executarea actelor impuse de Banca Naţională. În acest sens, a se vedea Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 31 din 01.10.2013 pentru controlul constituţionalităţii prevederilor articolului 11 alin. (4) din Legea nr.548-XIII din 21 iulie 1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei şi articolelor 21 alin.(3) şi 23 alin.(3) din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.11.2013, nr. 252-257. De asemenea, a se vedea, Hotărârea Curţii Constituţionale nr.18 din 11.12.2012 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 11.01.2013, nr. 6-9. 135 Art. 111 din Legea Nr. 548 din 21.07.1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 30.10.2015, nr. 297-300 prevede următoarele: (3) Suspendarea executării actelor Băncii Naţionale poate fi dispusă de instanţa de judecată numai la cererea reclamantului, depusă concomitent cu înaintarea acţiunii, şi doar în cazul în care sînt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) motivele invocate de reclamant în susţinerea acţiunii sunt pertinente şi bine întemeiate şi este un caz prima facie împotriva legalităţii actului contestat; b) reclamantul prezintă argumente care au o bază factologică precum că circumstanţele litigiului reclamă dispunerea urgentă a suspendării executării actului administrativ contestat pentru a evita prejudicierea gravă şi ireparabilă a intereselor reclamantului; c) prejudiciul care ar putea fi cauzat reclamantului depăşeşte interesul public urmărit prin emiterea actului administrativ contestat. (4) Sarcina probaţiunii întrunirii condiţiilor menţionate la alin.(3) revine reclamantului. Până la proba contrarie se prezumă existenţa unui interes public în executarea imediată şi neîntreruptă a actelor Băncii Naţionale. (41) În cadrul examinării cererilor privind suspendarea executării actelor Băncii Naţionale, instanţa de judecată citează părţile în proces, indicând data şi ora desfăşurării şedinţei de judecată şi anexând copia de pe cererea de suspendare a executării actelor Băncii Naţionale, de asemenea solicită Băncii Naţionale să prezinte referinţa pe marginea cererii de suspendare. 136 Art. 14 al Legii Nr. 190 din 26.07.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 07.09.2007, nr. 141-145 prevede următoarele: (13) Instanţa de contencios administrativ sau, după caz, instanţa de recurs poate dispune suspendarea executării deciziei Serviciului Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor privind sistarea executării activităţii sau tranzacţiei suspecte sau, respectiv, a încheierii judecătorului de instrucţie privind 134

Rolul instanţei în proces. Având în vedere sarcina cu caracter public de asigurare a exercitării controlului din partea puterii judecătoreşti asupra activităţii puterii executive, în cadrul procedurii contenciosului administrativ instanţa judecătorească nu are un rol diriguitor în proces, ci unul activ. Spre deosebire de procedura în acţiuni civile, instanţa nu se limitează la acordarea sprijinului participanţilor la proces în efectuarea actelor de procedură, ci se implică activ în procesul de probaţiune. Conform art. 22 alin. (2) lit. b) al Legii contenciosului administrativ, după acceptarea cererii, judecătorul dispune prezentarea de către pârât a actului administrativ contestat şi a documentaţiei care a stat la baza emiterii acestuia, a înscrisurilor, precum şi a altor date pe care instanţa le consideră necesare pentru examinarea cauzei. Rolul activ al instanţei în proces urmează să fie mai pronunţat în special în cauzele privind contestarea actelor cu caracter normativ. De asemenea, prin derogare de la regula generală stabilită în art. 240 alin. (3) CPC, în cadrul procedurii contenciosului administrativ instanţa este în drept să se pronunţe, din oficiu sau la cerere, şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat. În cazurile în care controlul legalităţii acestor acte sau operaţiuni ţine de competenţa instanţei de contencios administrativ ierarhic superioare, se ridică excepţia de ilegalitate în faţa acestei instanţe (art. 25 alin. (2) al Legii contenciosului administrativ). Repartizarea sarcinii de probaţiune. Conform art. 24 alin. (3) al Legii contenciosului

administrativ,

sarcina

de

probaţiune

a

legalităţii

actului

administrativ contestat este pusă pe seama pârâtului. Cu referire la pretenţia prelungirea sistării executării activităţii sau tranzacţiei suspecte, numai la cererea reclamantului, depusă concomitent sau după depunerea contestaţiei, şi doar în cazul în care sînt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) motivele invocate de reclamant în susţinerea contestaţiei sînt pertinente şi bine întemeiate; b) reclamantul prezintă argumente că circumstanţele litigiului reclamă dispunerea urgentă a suspendării executării actului contestat pentru a evita prejudicierea gravă şi ireparabilă a intereselor reclamantului; c) prejudiciul care ar putea fi cauzat reclamantului depăşeşte interesul public urmărit prin emiterea actului contestat. (14) Cererea de suspendare a executării actelor contestate, depusă în condiţiile alin.(1 3), se examinează în termen de cel mult 5 zile de la depunere, cu citarea obligatorie a părţilor, instanţa urmînd să pronunţe o încheiere motivată privind suspendarea sau refuzul de suspendare a executării actelor contestate.

privind repararea prejudiciului cauzat prin actul administrativ, se aplică regula generală de repartizare a sarcinii de probaţie stabilită de art. 118 CPC (fiecare parte trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale). De asemenea, pârâtul nu este în drept să se eschiveze de la prezentarea probelor solicitate de instanţă. Potrivit art. 22 alin. (3) al Legii contenciosului administrativ, pârâtul este obligat să prezinte instanţei documentele solicitate la prima zi de înfăţişare, în caz contrar - i se aplică o amendă judiciară în mărime de până la 10 salarii minime pentru fiecare zi de întârziere nejustificată. Aplicarea amenzii judiciare nu scuteşte pârâtul de obligaţia de a prezenta documentele solicitate. Reguli specifice pentru efectuarea unor acte de procedură 137. Judecătorul emite încheierea cu privire la acceptarea sau neacceptarea cererii de chemare în judecată în termen de 3 zile de la data depunerii acesteia. Citarea părţilor pentru ziua primei înfăţişări (şedinţa preliminară în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare) se fixează în cel mult 10 zile de la data punerii cererii pe rol. Instanţa poate judeca cauza în fond în prima zi de înfăţişare, dacă părţile declară că sunt pregătite pentru dezbaterile judiciare. În celelalte cazuri, instanţa fixează data judecării pricinii în fond în termen rezonabil. Cererile de contestare a actelor Băncii Naţionale a Moldovei în domeniul politicii monetare şi valutare, inclusiv măsurile de salvgardare, a actelor Băncii Naţionale cu privire la administrarea specială asupra băncii şi cu privire la retragerea licenţei băncii, a actelor Băncii Naţionale adoptate în procesul de evaluare şi supraveghere a calităţii acţionarilor entităţilor supravegheate de Banca Naţională, a măsurilor implementate de Banca Naţională sau de administratorul special în cursul administrării speciale a băncii, precum şi a măsurilor impuse de Banca Naţională în procesul de lichidare a băncii se examinează în termen de 3 luni de la data depunerii138. Art. 22-24 Legea contenciosului administrativ, Nr. 793 din 10.02.2000. Conform art. 11 alin. (9) Legea Nr. 548 din 21.07.1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei, art. 23 alin. (3) Legea contenciosului administrativ Nr. 793 din 10.02.2000. 137 138

Prin derogare de art. 206 CPC, neprezentarea la şedinţa de judecată, fără motive temeinic justificate, a părţilor şi/sau a reprezentanţilor lor nu împiedică examinarea cereri. În cazul în care este imposibil de a judeca cauza în lipsa reclamantului, instanţa scoate cererea de pe rol. Împuternicirile instanţei. Ca urmare a examinării fondului cauzei în procedura contenciosului administrativ, instanţa adoptă una din următoarele hotărâri: - respinge acţiunea ca fiind nefondată sau depusă cu încălcarea termenului de prescripţie; - admite acţiunea şi anulează, în tot sau în parte, actul administrativ sau obligă pârâtul să emită actul administrativ cerut de reclamant ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau alt înscris, ori să înlăture încălcările pe care le-a comis, precum şi dispune încasarea din contul reclamantului a despăgubirilor pentru întârzierea executării hotărârii; - admite acţiunea şi constată circumstanţele care justifică suspendarea activităţii consiliului local sau a consiliului raional, după caz. În cazul admiterii acţiunii, instanţa de asemenea se pronunţă, la cerere, şi asupra reparării prejudiciului material şi moral cauzat prin actul administrativ ilegal sau prin neexaminarea în termenul legal a cererii prealabile. Instanţa nu este în drept să se pronunţe asupra oportunităţii actului administrativ şi a operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii acestuia. Conform art. 26 al Legii contenciosului administrativ, actul administrativ contestat poate fi anulat, în tot sau în parte, doar în cazul în care acesta: - este ilegal în fond, ca fiind emis contrar prevederilor legii; - este ilegal, ca fiind emis cu încălcarea competenţei; - este ilegal, ca fiind emis cu încălcarea procedurii stabilite. Actul administrativ anulat de instanţă încetează a produce efecte juridice din momentul în care hotărârea judecătorească devine irevocabilă. Ţinând cont de unele circumstanţe concrete şi de eventualitatea survenirii unor urmări juridice

negative, instanţa poate stabili, prin hotărârea sa, că normele declarate nule nu vor produce efecte juridice de la data adoptării actului administrativ. Publicarea şi executarea hotărârii. Hotărârea irevocabilă privind anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ ilegal a cărui intrare în vigoare a fost condiţionată de publicarea în sursa oficială, precum şi hotărârea irevocabilă asupra excepţiei de ilegalitate se publică în aceeaşi sursă. Cheltuielile legate de publicarea hotărârii le suportă, de regulă, pârâtul. În cazul publicării hotărârii din contul reclamantului, la cererea acestuia, cheltuielile suportate se încasează de la pârât printr-o încheiere a instanţei de judecată care execută hotărârea. Hotărârile

judecătoreşti

irevocabile

adoptate

în

ordinea

procedurii

contenciosului administrativ constituie titluri executorii. Instanţa care a adoptat hotărârea în fond, în termen de 3 zile de la data la care hotărârea devine irevocabilă, trimite o copie a hotărârii pârâtului pentru executare. Hotărârea se execută în termenul stabilit în dispozitivul ei, iar în cazul în care termenul nu este stipulat – în cel mult 30 de zile de la data la care hotărârea devine irevocabilă).

CAPITOLUL VI PROCEDURA SPECIALĂ Vasile CREȚU doctor în drept, conferențiar universitar §1. Noţiunea şi esenţa procedurii speciale §2. Constatarea faptelor care au valoare juridică de către instanța de judecată §3. Particularitățile examinării și soluționării cauzelor în procedură specială

§ 1. Noțiunea şi esenţa procedurii speciale Procedura specială este o procedură judiciară de sine stătătoare în procesul civil. Referitor la noţiunea şi natura juridică a procedurii speciale în literatura de specialitate sunt expuse diferite opinii. Unii autori susțin opinia despre caracterul nelitigios al pricinilor examinate în procedura specială - lipsa litigiului de drept. Alte opinii evidenţiază scopul activităţii procesuale a instanţei de judecată, care

este îndreptată doar la apărarea intereselor ocrotite de lege ale petiţionarilor. În a treia categorie de opinii accentul se pune pe obiectul procedurii speciale, care constă în constatarea faptului juridic sau a unei situaţii de drept. De asemenea, se menţionează că în ordinea procedurii speciale se stabilesc nu doar fapte juridice, ci şi fapte probante. În unele cercetări privind procedura specială autorii în genere evită să definească această procedură, limitându-se doar la enumerarea caracteristicilor ei de bază. Se mai menţionează şi faptul că în ordinea procedurii speciale se constată nu doar faptele juridice, de care depinde apariţia sau stingerea drepturilor personale sau patrimoniale ale cetăţenilor sau organizaţiilor, dar se confirmă prezenţa sau lipsa dreptului nelitigios, precum şi se mai stabileşte statutul juridic al cetăţeanului sau al patrimoniului. Esenţa procedurii speciale este determinată de natura juridică a pricinilor atribuite la această procedură, de scopurile ei, precum şi de modalităţile prin care se realizează justiţia în procedura dată. Procedura specială se deosebeşte de procedura contencioasă în acţiuni civile şi de cea a contenciosului administrativ înainte de toate prin natura juridică a pricinilor care constituie obiectul dezbaterilor judiciare. În procedurile judiciare contencioase, de regulă, se apără drepturile subiective încălcate sau contestate ale cetăţenilor sau organizaţiilor. Pricinile în procedura specială se caracterizează prin aceea că obiectul activităţii judecătoreşti (în majoritatea pricinilor) îl constituie apărarea intereselor ocrotite de lege pe calea confirmării existenţei sau lipsei faptelor juridice sau altor situaţii de drept, de care depinde apariţia, modificarea sau stingerea drepturilor subiective ori patrimoniale ale cetăţenilor sau ale organizaţiilor. În ordinea procedurii speciale persoanele interesate pot să-şi apere în judecată drepturile subiective incontestabile în cazurile în care persoanele date nu le pot realiza fără confirmarea acestora în ordine judecătorească, de exemplu - în cazurile privind restabilirea în drepturile ce reies din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute, în cazurile privind adopţia, privind constatarea faptului de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun imobil în baza dreptului

de proprietate şi în alte cazuri. În categoriile respective de pricini instanţa de judecată confirmă existenţa sau lipsa dreptului incontestabil. În atare şi alte situaţii apărarea dreptului nu poate fi exercitată în procedura contencioasă, deoarece lipseşte litigiul de drept, iar persoana interesată nu înaintează nimănui nici o pretenţie. Procedurii speciale îi sunt caracteristice şi categoriile de pricini în care instanţa de judecată constată statutul juridic al persoanei: în unele cazuri persoana este declarată incapabilă sau limitată în capacitatea de exerciţiu, în altele – persoana se declară decedată sau dispărută fără urmă, cauze privind declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului (emanciparea) şi altele. Natura juridică a dreptului material în pricinile de procedură specială influenţează direct şi nemijlocit scopurile procedurii speciale şi modalităţile aplicate de către instanţa judecătorească în apărarea drepturilor specifice pentru felul dat de proceduri judiciare. Scopul procedurii speciale îl constituie nu soluţionarea litigiului de drept civil, de muncă, de familie, ci confirmarea într-o ordine unilaterală incontestabilă a circumstanţelor care au valoare juridică, a drepturilor incontestabile, stabilirea

statutului juridic al cetăţeanului sau al

bunurilor. Procedura specială este indisolubil legată de celelalte feluri de proceduri judiciare civile. Aceasta decurge din principiile comune care reglementează ordinea de examinare a pricinilor civile şi care permit stabilirea regulilor de bază ale procedurii judiciare civile. Totuşi, procedura specială are caracteristice următoarele trăsături, spre deosebire de alte feluri de proceduri judiciare civile:  Lipsa litigiului de drept material. Existenţa litigiului în privinţa unui fapt, a statutului juridic. Lipsa litigiului de drept caracterizează procedura specială ca procedură nelitigioasă. Procedura specială există nu pentru soluţionarea litigiilor, ci pentru stabilirea faptelor juridice, statutului juridic al cetăţenilor sau al bunurilor. Lipsa litigiului de drept condiţionează o gamă de particularităţi care stabilesc felurile pricinilor examinate în ordinea

procedurii speciale şi le

deosebesc de pricinile procedurii contencioase prin lipsa celor două părţi cu interese contrare (a reclamantului şi a pârâtului) şi prin lipsa persoanelor terţe.  Nu se aplică unele instituţii procesuale, cum ar fi: tranzacţia, referinţa, acțiunea reconvențională, recunoașterea acțiunii, asigurarea acțiunii etc.  Procedura specială se intentează de către petiţionar. La examinarea pricinii pot participa persoane interesate (art. 55, 73, 74, 280 CPC) – organele autorităţilor publice, organele de tutelă şi curatelă, instituţiile curative, cetăţenii etc.  Legea stabileşte cercul de persoane care se pot adresa în instanţa judecătorească cu o cerere privind intentarea procesului în procedură specială (art. 286, 294, 302, 309 CPC).  CPC stabileşte pentru fiecare categorie de pricini competenţa jurisdicţională (art. 283, 286, 294, 297 CPC).  La examinarea pricinilor în procedură specială, alături de regulile generale ale procedurii judiciare civile, care au importanţă esenţială, se aplică şi norme procesuale speciale, care reflectă specificul examinării fiecărei categorii de pricini ale procedurii speciale.  Fiecare categorie de pricini ale procedurii speciale are particularităţi de drept material şi de drept procesual. Aceasta condiţionează nu numai specificul ordinii procesuale de examinare a lor, ci şi executarea hotărârilor judecătoreşti adoptate.  Art. 279 CPC atribuie procedurii speciale pricinile privind: a) constatarea faptelor care au valoare juridică; b) încuviinţarea adopţiei; c) declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului (emanciparea); d) declararea persoanei dispărute fără urmă sau decedată; e) limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu sau declararea incapacităţii; f) încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat; g) încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie;

h) restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute (procedura de chemare); i) declararea fără stăpîn a unui bun mobil şi declararea dreptului de proprietate municipală asupra bun imobil fără stăpîn; j) constatarea inexactităţii înscrierilor în registrele de stare civilă; k) reconstituirea procedurii judiciare pierdute (procedura de reconstituire). În conformitate cu art. 279 alin. (2) CPC, lista pricinilor atribuite spre examinare în ordinea procedurii speciale, indicată în art. 279 alin. (1) CPC, nu este exhaustivă. Prin legile Republicii Moldova procedurii speciale îi pot fi atribuite şi alte categorii de pricini, care corespund particularităţilor acestui fel de procedură judiciară civilă. Astfel, pricinile privind anularea limitării capacităţii de exerciţiu şi declararea capacităţii, deşi nu sunt stipulate în art. 279 CPC, formează o categorie independentă de pricini ale procedurii speciale. Conform art. 1515 Cod civil, succesiunea se declară vacantă dacă nu există nici succesori legali, nici succesori testamentari sau dacă nici unul dintre succesori nu are dreptul la succesiune, sau toţi succesorii au renunţat la succesiune. Cererea privind declararea succesiunii ca fiind vacantă trebuie să fie examinată de către instanţa judecătorească potrivit prevederilor procedurii speciale cu participarea reprezentantului organului de administrare publică şi altor persoane interesate pe cauză. Succesiunea vacantă în baza hotărârii judecătoreşti se transmite în proprietatea statului sau în proprietatea unităţii administrativ teritoriale după locul aflării patrimoniului respectiv. Astfel, procedura specială reprezintă un fel de procedură judiciară civilă în cadrul căreia se examinează anumite categorii de pricini caracterizate prin lipsa litigiului de drept şi prin aplicarea metodelor speciale de apărare, în care instanţa judecătorească confirmă existenţa sau lipsa faptelor juridice de care depinde naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor personale sau patrimoniale ale cetăţenilor sau organizaţiilor, confirmă existenţa sau lipsa dreptului nelitigios, precum şi stabileşte statutul juridic al cetăţeanului sau al bunurilor.

§2. Constatarea faptelor care au valoare juridică de către instanța de judecată Apărarea interesului legal al cetățeanului sau al organizației în procedura specială pe calea constatării faptelor care au valoare juridică este îndreptată spre îndeplinirea, modificarea, dobândirea sau stingerea drepturilor subiective în viitor. De regulă, existenţa dreptului juridic corespunzător cu care norma de drept leagă apariția, modificarea sau stingerea drepturilor subiective ale cetățenilor şi organizațiilor se confirmă prin actele eliberate de organele corespunzătoare. Pentru cazurile când faptul corespunzător care are valoare juridică nu a fost sau nu poate fi înregistrat în modul cuvenit sau când faptul nu este pasibil înregistrării respective, dar acestea sunt necesare cetățenilor sau organizațiilor pentru nașterea, modificarea sau stingerea drepturilor subiective, în procesul civil este prevăzută o ordine specială de constatare. Pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică reprezintă cea mai răspândită categorie de pricini ale procedurii speciale. În conformitate cu art. 281 CPC, instanţa judecătorească examinează pricinile de constatare a faptului: a) raporturile de rudenie dintre persoane; b) aflarea persoanei la întreţinere; c) înregistrarea naşterii, adopţiei, căsătoriei, divorţului, decesului; d) recunoaşterea paternităţii; e) decesul persoanei la o anumită dată şi în anumite împrejurări; f) acceptarea succesiunii şi locul deschiderii succesiunii; g) producerea unui accident; h) posesiunea, folosinţa şi dispoziţia unui bun imobil în drept de proprietate; i) apartenenţa documentelor constatatoare de drepturi (cu excepţia documentelor militare, buletinului de identitate, paşaportului şi

a certificatelor eliberate de

organele de stare civilă) persoanei al cărei nume indicat în document nu coincide cu numele din certificatul de naştere, buletinul de identitate sau din paşaport; j) concubinajul, în cazurile stabilite de lege;

k) faptul represiunii politice; l) detenţiunea în lagărele de concentrare (ghetouri); m) răspîndirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională dacă autorul informaţiei nu este cunoscut. Articolul 281 CPC conţine o listă-model de fapte care au valoare juridică și care pot fi constatate de către instanţa de judecată în ordinea procedurii speciale. În ordine judecătorească pot fi constatate şi alte fapte care au valoare juridică (art. 281 alin. (2) lit. n) CPC), de exemplu: faptul aflării cetăţeanului în lagăre fasciste sau sovietice. Condițiile în baza cărora pricinile de constatare a faptelor juridice se examinează în ordinea procedurii speciale sunt formulate exhaustiv în lege. Instanțele judecătoreşti pot primi cererea privind constatarea faptului care are valoare juridică şi să o examineze în ordinea procedurii speciale, dacă: a) acesta generează, în virtutea legii, următoarele efecte juridice: apariţia, modificarea sau încetarea unor drepturi personale sau reale ale petiţionarului; b) petiţionarul nu are o altă posibilitate de a obţine sau de a restabili documentele care ar certifica faptul juridic a cărui constatare o solicită; c) constatarea faptului nu este legată de soluţionarea unui litigiu de drept ce tine de competența instanțelor judecătoreşti. La depunerea cererii, judecătorul este obligat să verifice existenţa condițiilor dreptului la intentarea pricinii şi respectarea ordinii de adresare în instanţa judecătorească. Una dintre condiții o constituie imposibilitatea obținerii în ordine extrajudiciară a documentului corespunzător sau reconstituirea documentelor pierdute, de altfel cerința petiționarului nu este de competenta instanţei de judecată. Imposibilitatea restabilirii documentelor pierdute în ordine extrajudiciară obligatoriu se indică în cerere. La categoria altor condiții ale dreptului de adresare în instanţa judecătorească se atribuie: lipsa hotărârii judecătoreşti sau a încheierii privind încetarea procesului pe pricină, competența instanţei în examinarea pricinii, capacitatea

de

exercițiu

a

petiționarului

sau

formularea

respectivă

a

împuternicirilor reprezentantului, corespunderea cererii cu cerințele generale şi

speciale înaintate de legislația procesual civilă faţă de cererile pe pricinile de constatare a faptelor juridice etc. (art. 166, 169, 170, 284 CPC). În cerere trebuie să fie indicate, de asemenea, probele care confirmă faptul şi certifică imposibilitatea obținerii documentelor respective sau imposibilitatea restabilirii acestora în ordine extrajudiciară. La acceptarea cererii sau la pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare judecătorul este obligat să verifice dacă constatarea faptului nu este legată de necesitatea soluționării ulterioare a unui litigiu de drept de competența instanţei judecătoreşti. Dacă constatarea faptului cu valoare juridică este legat de soluţionarea litigiului de drept, care nu este de competența instanțelor de judecată, judecătorul primește cererea privind constatarea acestui fapt în ordinea procedurii speciale (art. 282 alin. (2) CPC). Cererea în pricinile de constatare a faptelor cu valoare juridică se depune în instanţa judecătorească de la domiciliul sau locul aflării petiționarului. Excepție fac cererile privind constatarea faptului posesiunii, folosinței şi dispoziției unui bun imobil în drept de proprietate, care se depune în instanţa judecătorească de la locul aflării bunului imobil. Cererea privind constatarea faptului care are valoare juridică este supusă taxei de stat în mărime de cinci unități convenționale. În cazurile în care cererile privind constatarea faptelor cu valoare juridică sunt scoase de pe rol din cauza existenței litigiului de drept, care poate fi soluționat în ordinea procedurii contencioase, iar reclamantul înaintează cerere de chemare în judecată, taxa de stat, plătită pentru pricina privind constatarea faptului cu valoare juridică, se ia în calcul la încasarea taxei şi la repartizarea cheltuielilor de judecată în cauza examinată în ordinea procedurii de acţiune civilă (art. 280 alin. (4) CPC). În cazul nerespectării condițiilor ordinii de adresare în instanţa judecătorească, judecătorul are dreptul să refuze primirea cererii în baza unuia din temeiurile prevăzute în art. 169 CPC, să restituie sau să nu dea curs cererii (art. 170, 171 CPC). Instanţa judecătorească va înceta procesul pe cauză sau va scoate cererea de pe rol (art. 265, 267 CPC), dacă aceste circumstanţe vor fi dezvăluite pe parcursul

examinării pricinii. Aceleași consecințe vor surveni dacă se va constata că sunt încălcate condițiile speciale de primire a cererii privind constatarea faptelor juridice (art. 282 CPC). Pricinile privind constatarea faptelor care au valoare juridică trebuie să fie examinate de către instanţa judecătorească cu participarea petiționarului şi persoanelor interesate (art. 280 alin. (2) CPC). Hotărârea adoptată pe pricina privind constatarea faptului care are valoare juridică trebuie să corespundă cerințelor prevăzute de art. 241, 285 CPC. Intrând în vigoare, hotărârea judecătorească privind constatarea faptului care are valoare juridică este obligatorie pentru organele care înregistrează atare fapte sau formulează drepturile ce decurg din faptul constatat de instanţa judecătorească. Hotărârea judecătorească privind constatarea faptului care urmează a fi înregistrată de organele de înregistrare a actelor de stare civilă sau de alte organe nu înlocuiește actele eliberate de aceste organe (de exemplu, certificatul privind dreptul la succesiune), ci prezintă temei pentru înregistrarea faptului şi eliberarea actelor respective. Constatarea faptului raporturilor de rudenie a persoanelor. Art. 281 alin. (2) lit. a) CPC prevede posibilitatea constatării de către instanţa judecătorească a faptului raporturilor de rudenie a persoanelor de care depinde nașterea, modificarea sau încetarea (stingerea) drepturilor personale sau patrimoniale ale persoanelor fizice. Pe rude le leagă diferite raporturi juridice reglementate de normele diferitelor ramuri de drept. Raporturile de rudenie urmează a fi constatate de către instanţa judecătorească în ordinea procedurii speciale în toate cazurile când aceasta nemijlocit dă naștere la efecte juridice, adică au pentru petiționar valoare juridică. Raporturile de rudenie pot fi legate de paternitate, maternitate, fraternitate etc. De cele mai multe ori aceasta este condiționată de necesitatea de a dobândi dreptul la pensia de urmaș. Constatarea faptului raporturilor de rudenie a persoanelor pentru dobândirea dreptului la succesiune, de exemplu, trebuie efectuată cu luarea în considerație a legislației privind succesiunea, care stabilește lista exhaustivă a moștenitorilor legali (art. 1500 – 1501 Cod civil). Nu orice grad

de rudenie generează efecte juridice. La primirea cererii şi examinarea pricinii, instanţa judecătorească este obligată să țină cont pe care dintre rude legea le consideră persoane cu drept de primire a moștenirii. În cazul existenței moștenitorilor de clasa I, care nu au refuzat succesiunea şi care nu au fost lipsiți de acest drept, instanțele judecătoreşti trebuie să refuze constatarea faptului raporturilor de rudenie a moștenitorilor de gradul II, precum şi a moștenitorilor de gradul III - în cazul existenței moștenitorilor de gradul II, deoarece atare situații relațiile respective nu au valoare juridică. Faptul raporturilor de rudenie a persoanelor se constată în ordine judecătorească şi pentru formularea dreptului la pensie în cazul pierderii întreținătorului. Totodată, trebuie să ne conducem de normele legislației privind asigurarea cu pensii ce reglementează cercul de persoane care au dreptul de a primi pensia (art. 24, 25 Legea nr. 156 din 14 octombrie 1998 privind pensiile din asigurări sociale de stat139, art. 30-36 Legea nr. 1544 din 23 mai 1995 privind asigurarea cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din trupele organelor afacerilor interne140). Raporturile de rudenie a persoanelor pot fi constatate şi atunci când persoanele interesate au dreptul la indemnizații, înlesniri şi compensații prevăzute de lege141. Există acte normative care nu oferă faptului de rudenie valoare juridică. Astfel, în corespundere cu legislația locativă, raporturile de rudenie a persoanelor nu au valoare juridică pentru confirmarea dreptului la suprafața locativă sau pentru schimbul de locuințe. De aceea, nu poate fi primită cererea privind constatarea raporturilor de rudenie, dacă petiționarul urmăreşte scopul confirmării în viitor a dreptului asupra suprafeței locative sau pentru schimbul locuinței. Legea privind pensiile din asigurări sociale de stat. Nr. 156 din 14.10.1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 17.12.1998, nr. 42-44. 140 Legea privind asigurarea cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din trupele organelor afacerilor interne. Nr. 1544 din 23.05.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 30.07.1993, nr. 247-251. 141 Numărul actelor normative care oferă faptului de rudenie valoare juridică pentru primirea indemnizațiilor, înlesnirilor şi compensațiilor este foarte mare. De exemplu, Legea privind protecția socială a cetățenilor care au avut de suferit de pe urma catastrofei de la Cernobîl. Nr. 909 din 30.11.1992. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.05.2004, nr.80-82; Legea privind asigurarea pentru accidente de muncă şi alte boli profesionale. Nr. 756 din 24 12.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 23.03.2000, nr.31-33 etc. 139

Obiectul probațiunii pe categoria respectivă de pricini îl constituie legătura de sânge. Instanţa indică în hotărârea judecătorească pe pricina privind constatarea faptului raporturilor de rudenie în ce grad de rudenie se află petiționarul cu persoana respectivă. Constatarea faptului întreținerii persoanei. Întreținerea se poate manifesta prin întreținere totală sau acordare de ajutor, constituind izvorul de bază al mijloacelor de existenţa ale întreținutului. În Republica Moldova faptul aflării la întreținere are valoare juridică la stabilirea pensiei, repararea pagubei în urma decesului întreținătorului etc. Faptul aflării la întreținere nu urmează a fi înregistrat la organe de stat. Pe de altă parte, există organe în competența cărora este atribuită confirmarea faptului dat. Faptul aflării persoanei la întreținere se confirmă prin certificate ale instituției municipale de administrare cu fondul de locuințe, asociațiilor proprietarilor de locuințe privatizate, asociațiilor proprietarilor de condominiu, în raioane acestea sunt primăriile din sate şi comune, dar el mai poate fi confirmat şi prin alte acte. În cazul în care organele în competența cărora este atribuită certificarea faptului respectiv refuză eliberarea documentului, persoana interesată este în drept să se adreseze pentru stabilirea acestuia în instanţa judecătorească. Eliberarea de către organul corespunzător a certificatului precum că persoana nu s-a aflat la întreținere nu exclude posibilitatea constatării acestui fapt în ordine judecătorească. Judecătorul este în drept să constate faptul aflării persoanei la întreținere, dacă persoana se afla la întreținere totală sau primea ajutor, care era izvorul continuu şi de bază al mijloacelor sale de existenţa. Dacă petiționarul avea vreun câștig, primea pensie alimentară, bursă etc., se va concretiza dacă ajutorul întreținătorului constituia izvorul continuu şi de bază al mijloacelor de existenţă ale lui. Se va avea în vedere că aflarea defunctului la întreținerea petiționarului nu are valoare juridică pentru ultimul, iar constatarea unui atare fapt în procedura specială se exclude. Legislația în vigoare formulează diferit condițiile în care faptul întreținerii produce efectele juridice la stabilirea pensiei, primirea despăgubirilor în cazul

pierderii

întreținătorului,

primirea

compensațiilor

corespunzătoare

sau

a

înlesnirilor. La constatarea faptului întreținerii pentru stabilirea pensiei în cazul pierderii întreținătorului se va lua în considerare că dreptul la pensia respectivă îl au membrii incapabili de muncă din familia defunctului şi care se aflau la întreținerea acestuia (art. 31 din Legea asigurării cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din trupele organelor afacerilor interne din 23 mai 1995). Obiectul probațiunii în pricinile privind constatarea faptului întreținerii şi nașterii dreptului la pensie include mai multe fapte cu caracter de drept material. Aflarea persoanei la întreținerea defunctului trebuie să fi avut loc atât în trecut, cât şi în momentul decesului. De regulă, termenul aflării la întreținerea întreținătorului nu este relevant. Constatarea faptului aflării persoanei la întreținere are valoare pentru despăgubirea în legătură cu moartea întreținătorului. La stabilirea faptului dat plata despăgubirii pentru prejudiciul, suportat prin decesul întreținătorului, persoanelor indicate în art. 1419 lit. d) Cod civil, instanțele judecătoreşti trebuie să aibă în vedere că dreptul la despăgubire îl au doar persoanele întreţinute de către defunct care au devenit inapte de muncă în decursul a cinci ani după moartea lui. Constatarea faptului aflării persoanei la întreţinere poate avea valoare juridică şi pentru primirea compensaţiilor şi înlesnirilor materiale corespunzătoare. Astfel, conform art. 11 din Legea privind protecţia socială a cetăţenilor care au avut de suferit de pe urma catastrofei de la Cernobîl din 30 noiembrie 1992, dreptul la compensaţii lunare în cazul pierderii întreţinătorului – participant la lichidarea urmărilor avariei de la Cernobîl – îl au membrii familiei acestuia inapţi de muncă, care se aflau la întreţinerea lui. Constatarea faptului înregistrării naşterii, adopţiei, căsătoriei, divorţului şi decesului. Actele de stare civilă constituie fapte juridice – acţiuni sau evenimente – care, conform legii, se supun înregistrării în organele de înregistrare a actelor de stare civilă.

Naşterea, adopţia, căsătoria, divorţul, decesul, schimbarea numelui de familie şi/sau a prenumelui, inclusiv înregistrarea lor au valoare juridică. Prezenţa lor poate fi pusă la îndoială dacă persoana interesată nu deţine documentele necesare, iar posibilitatea restabilirii lor este pierdută (arhivele au fost distruse, în timpul calamităţilor naturale, incendiilor etc.). În aceste cazuri faptul înregistrării actului corespunzător de stare civilă poate fi constatat de către instanţa judecătorească în ordinea procedurii speciale. În art. 281 alin. (2) lit. c) CPC se menţionează că instanţa judecătorească constată faptul înregistrării naşterii, adopţiei, căsătoriei, divorţului şi decesului. Această normă nu are în vedere constatarea însăşi a faptelor naşterii, adopţiei, căsătoriei, divorţului şi decesului. Aceste fapte se constată conform regulii generale în ordine administrativă de către organele corespunzătoare și se confirmă prin anumite documente. De exemplu, conform art. 20 din Legea nr. 100 din 26 aprilie 2001 privind actele de stare civilă142, temei pentru înregistrarea naşterii copilului şi efectuarea înscrierii privind naşterea constituie: certificatul medical, care confirmă naşterea copilului, eliberat de instituţia medicală în care a avut loc naşterea lui sau alte documente enumerate în această normă. Prin urmare, la constatarea faptelor menţionate scopul dezbaterilor judiciare îl formează stabilirea circumstanţelor, dacă a avut loc faptul înregistrării naşterii, căsătoriei, adopţiei etc. Nu însuși faptul naşterii persoanei la o anumită oră şi întrun anumit loc, nu faptul adoptării de către instanţă a hotărârii judecătoreşti despre desfacerea căsătoriei etc., dar anume înregistrarea faptelor date şi a altor acte de stare civilă (art. 54 Cod civil), prevăzute în art. 281 alin. (2) lit. c) CPC în organele de înregistrare a actelor de stare civilă. Necesitatea constatării faptelor respective apare atunci când: 1) lipsesc certificatele corespunzătoare ale organelor de înregistrare a actelor de stare civilă; 2) înscrierile de acte nu s-au păstrat; 3) organul de înregistrare a actelor de stare civilă i-a refuzat persoanei interesate restabilirea lor. De aceea, acceptând cererea despre constatarea faptului înregistrării, judecătorul trebuie să clarifice dacă Legea privind actele de stare civilă. Nr. 100 din 26.04.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 17.08.2001, nr. 97-99. 142

petiţionarul s-a adresat în privinţa restabilirii înscrierilor de act în organele de înregistrare a actelor de stare civilă. Instanţa judecătorească trebuie să solicite de la petiţionar proba în scris, care confirmă imposibilitatea restabilirii respectivei înscrieri în actul privind starea civilă. În anumite cazuri instanţa judecătorească poate reclama materialele care au constituit temei pentru refuzul de a restabili înscrierea privind actul de stare civilă. Pricinile privind constatarea faptelor de înregistrare a naşterii, adopţiei, căsătoriei, divorţului şi decesului nu sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti dacă există informaţia organului de stare civilă despre aceea că registrele (cărţile) înscrierilor de acte de stare civilă s-au păstrat în întregime, dar în ele lipseşte înscrierea de bază sau cea restabilită a actului de stare civilă, care îl interesează pe petiţionar. Constatarea faptelor de înregistrare a naşterii în practica judiciară adesea este confundată cu constatarea vârstei petiționarului. În locul constatării faptului înregistrării naşterii, instanțele judecătoreşti constatau data naşterii, adică vârsta petiționarului. În ordinea judecătorească are loc doar constatarea faptului înregistrării naşterii în condițiile refuzului organelor stării civile (din cauze independente de voința lor) de a restabili înscrierea corespunzătoare privind naşterea persoanei respective. Constatarea vârstei în cazul restabilirii înscrierilor pierdute referitor la naștere se efectuează în ordine extrajudiciară. Faptul înregistrării căsătoriei şi divorţului poate fi constatat de către instanţa judecătorească atât în cazul decesului unuia dintre soți sau a ambilor soți cât şi în timpul vieții lor. Ambii soţi - dar şi unul dintre ei, o altă persoană interesată se pot adresa în instanţa judecătorească cu o cerere privind constatarea acestor fapte. Faptul înregistrării decesului se constată dacă anterior a existat înscrierea respectivă, dar ea a fost pierdută, iar organul de stare civilă a refuzat petiționarului restabilirea ei. Trebuie făcută deosebirea dintre constatarea faptului înregistrării decesului (art. 281 alin. (2) lit. c) CPC) și faptul decesului persoanei la o anumită dată şi în anumite împrejurări (art. 281 alin. (2) lit. e) CPC). În primul caz, este vorba despre imposibilitatea obținerii sau restabilirii documentului organului de

stare civilă despre înregistrarea decesului. În cel de al doilea caz, organele de stare civilă au refuzat înregistrarea faptului decesului în baza art. 6 din Legea cu privire la actele de stare civilă. Constatarea faptului recunoaşterii paternităţii. Constatarea paternităţii pe cale judecătorească se examinează conform regulilor procedurii în acţiune civilă. Excepţie fac cazurile când, la momentul adresării în instanţa judecătorească, tatăl presupus al copilului nu este în viaţă, iar în timpul vieţii el se considera tatăl copilului respectiv. În astfel de cazuri, pricinile se examinează în ordinea procedurii speciale –instanţa judecătorească constată faptul recunoaşterii paternităţii. La constatarea faptului recunoaşterii paternităţii obiectul probaţiunii îl constituie următoarele împrejurări: 1) decesul presupusului tată al copilului; 2) lipsa căsătoriei înregistrate între această persoană şi mama copilului; 3) recunoaşterea copilului dat ca al său în timpul vieţii; 4) întreţinerea copilului sau alte împrejurări care confirmă cert recunoaşterea de către cel decedat a paternităţii sale în timpul vieţii. La cererea despre constatarea faptului recunoaşterii paternităţii se anexează: certificatul de naştere al copilului, în care - în rubrica privind paternitatea copilul este trecut cu numele de familie al mamei, iar patronimicul este înscris la indicaţiile ei; copia certificatului de deces al presupusului tată; date care confirmă conviețuirea în comun (concubinajul) şi ținerea unei gospodării comune de către mama copilului împreună cu presupusul tată; participarea lor comună la educaţia copilului; dovezile aflării copilului la întreţinerea persoanei care se considera drept tată al copilului; alte date faptice care confirmă cu certitudine recunoaşterea paternităţii celui decedat în privinţa copilului respectiv. Dacă la constatarea faptului recunoaşterii paternităţii apare litigiu de drept (de exemplu, în privinţa averii succesorale), cererea este scoasă de pe rol şi persoanelor interesate li se explică dreptul de depunere a cererii de chemare în judecată în baza temeiurilor generale (art. 280 alin. (3) CPC). Constatarea decesului persoanei la o anumită dată şi în anumite împrejurări. Conform legislaţiei Republicii Moldova, decesul este constatat de

către lucrătorul medical-doctor. Certificatul medical despre moarte constituie temei pentru înregistrarea cazurilor de deces în organele stării civile. Conform art. 54 din Legea privind actele de stare civilă, decesele se înregistrează nu doar în baza certificatului medical eliberat de către instituţia medicală, care a constatat moartea, ci şi a hotărârii instanţei judecătoreşti privind constatarea faptului decesului persoanei la o anumită dată şi în anumite împrejurări. Înainte de a se adresa în instanţa judecătorească cu cerința de a se constata faptul decesului persoanei la o anumită dată şi în anumite împrejurări, petiţionarul trebuie să se adreseze în organele stării civile pentru înregistrarea acestui fapt. Pricinile privind constatarea faptului decesului persoanei la o anumită dată şi în anumite împrejurări se intentează în baza cererii persoanelor interesate obligate să prezinte în instanţa judecătorească documentele care certifică refuzul organelor stării civile de a înregistra decesul persoanei. Cauzele refuzului organului stării civile de a înregistra faptul morții pot fi diferite: lipsa termenului stabilit în lege de adresare în organele stării civile; lipsa documentelor care confirmă faptul decesului, moartea cetăţenilor în timpul accidentelor sau altor evenimente tragice, care fac imposibilă înregistrarea faptului în organele stării civile în ordinea stabilită de lege. Probele necesare pentru constatarea faptului decesului persoanei la o anumită dată şi în anumite împrejurări constituie următoarele grupe de elemente de fapt: 1) probe care dovedesc refuzul organului stării civile de a înregistra evenimentul decesului şi probele care arată că organele stării civile nu dispun de date privind înregistrarea faptului decesului în privinţa persoanei date; 2) probe care confirmă anume acel eveniment - moartea persoanei; 3) probe care confirmă împrejurările în care a avut loc decesul cetăţeanului, faptul decesului căruia trebuie constatat; 4) probe care confirmă o anumită dată (oră) când a survenit moartea persoanei. Constatând decesul persoanei, instanţa judecătorească în partea de motivare a hotărârii judecătoreşti indică împrejurările în care a survenit moartea şi, după posibilitate, stabileşte concret data (timpul) decesului, bazându-se pe probele ce confirmă atât data decesului cât şi împrejurările în care a survenit acesta.

Constatarea faptului acceptării succesiunii şi locul ei de deschidere. Codul civil reglementează două forme de acceptare a succesiunii: 1) intrarea de fapt în posesiunea patrimoniului succesoral sau în administrarea acestuia și 2) depunerea la notarul de la locul deschiderii succesiunii a declaraţiei de acceptare a succesiunii (art. 1516 alin. (3) Cod civil). Nu este exclus ca, la acceptarea succesiunii pe calea intrării de fapt în posesiunea patrimoniului succesoral petiţionarul, adresând-se notarului în vederea eliberării certificatului de moştenitor, să fie refuzat din considerentul că probele care confirmă intrarea de fapt în posesiunea patrimoniului succesoral nu sunt suficiente. În aceste cazuri, în faţa persoanei interesate se deschid două căi de apărare a interesului său: a se adresa în instanţa de judecată în baza art.7 din Legea contenciosului administrativ nr.793 din 10.02.2000 cu cererea de a verifica legalitatea actelor notariale îndeplinite sau refuzul de a îndeplini acte notariale, sau să constate în ordinea procedurii speciale faptul acceptării succesiunii şi locul ei de deschidere (art. 281 alin. (2) lit. f) CPC). Alegerea uneia dintre ele depinde de situaţia concretă. Dacă notarul a refuzat legal eliberarea certificatului de moştenitor în legătură cu lipsa probelor suficiente şi veridice de acceptare a succesiunii, moştenitorul trebuie să se adreseze în instanţa judecătorească pentru a se constata faptul dat. Conform art. 1443 Cod civil, certificatul de moştenitor se eliberează de notar la locul de deschidere a succesiunii, care este ultimul domiciliu al celui ce a lăsat moştenirea, iar dacă locul nu este cunoscut - locul unde se află bunurile succesorale. Dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al deschiderii succesiunii va fi considerat locul unde se află partea cea mai valoroasă a bunurilor imobile, iar în lipsa acestora - locul unde se află partea principală ca valoare a bunurilor mobile. Întru confirmarea locului de deschidere a succesiunii, notarului i se prezintă certificatele de la organele de administrare publică locală, organul cadastral, extrase din cartea de imobil etc. Dacă prezentarea unor atare probe este imposibilă,

persoana interesată poate să se adreseze în instanţa judecătorească pentru a se constata locul deschiderii succesiunii. Constatarea faptului producerii unui accident. Accidentul este atribuit de către legislaţia în vigoare a Republicii Moldova la faptele ce au valoare juridică. CPC nu prevede limite referitor la constatarea faptului producerii unui accident. Legislaţia materială conţine indicaţia în ce scopuri constatarea faptului producerii accidentului are valoare juridică (de exemplu, primirea pensiei, indemnizaţiei, repararea prejudiciului etc.). Faptul producerii accidentului poate fi constatat de către instanţa judecătorească doar atunci când posibilitatea constatării lui în ordine extrajudiciară se exclude, fapt care urmează să fie confirmat prin documente corespunzătoare: certificatele eliberate de inspecţia muncii, organele sindicale, organele de control tehnic şi energetic (alte organe) sau de la administraţia întreprinderii, care conţin informaţii referitoare la neînregistrarea accidentului sau pierderea documentelor necesare ce nu pot fi restabilite. Existenţa unor atare documente constituie o probă precum că în legătură cu petiţionarul au fost luate măsuri întru constatarea faptului dat în ordine extrajudiciară. Instanţa judecătorească poate primi cererea de constatare a faptului producerii accidentului în cazul întrunirii a trei condiţii: a) actul privind accidentul în genere nu a fost întocmit şi întocmirea lui în timpul dat este imposibilă; b) actul a fost întocmit, dar ulterior a fost pierdut şi reconstituirea lui în ordine extrajudiciară este imposibilă; c) la întocmirea actului a fost comisă o eroare care îl lipseşte de puterea probatorie, iar organul corespunzător nu poate să-l corecteze. Instanţa judecatorească, constatând faptul producerii accidentului, nu este în drept să stabilească: 1) cauzele şi nivelul pierderii capacităţii de muncă; 2) cauzele, grupa şi data survenirii invalidităţii. Conform legislaţiei în vigoare (Regulamentul privind organizarea și funcționarea Consiliului Național pentru Determinarea Dizabilității şi Capacităţii de Muncă143), faptele indicate se constată în ordinea extrajudiciară. Hotărârea Guvernului cu privire la determinarea dizabilităţii şi capacităţii de muncă. Nr. 65 din 23.01.2013. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 25.01.2013, nr. 18-21. 143

În partea dispozitivă a hotărârii judecătoreşti trebuie să se indice datele persoanei care a suportat accidentul (numele, prenumele, patronimicul), inclusiv data (timpul) când a avut loc accidentul şi locul. Dacă instanţa judecătorească a constatat că accidentul are legătură cu munca (locul de muncă), atunci aceasta, de asemenea, se indică în hotărârea judecătorească. Constatarea faptului posesiunii, folosinței şi dispoziției unui bun imobil în drept de proprietate. În conformitate cu legislaţia în vigoare, în calitate de probă a existenței dreptului înregistrat asupra bunului imobil o constituie înregistrarea de stat. Dreptul înregistrat asupra bunului imobil poate fi contestat doar în ordine judecătorească. La categoria de drepturi, supuse înregistrării obligatorii de stat, se atribuie dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, care au ca obiect aceste bunuri, tranzacţiile cu bunurile imobile, inclusiv grevările dreptului de proprietate (ipoteca, servitutea, arenda, locaţiunea, administrarea fiduciară). Documentele care constituie temei pentru înregistrarea de stat a existenţei, apariţiei, încetării, transmiterii, limitării drepturilor asupra bunurilor imobile şi a tranzacţiilor în privinţa lor sunt variate şi numeroase, iar forma şi conţinutul lor depind de tipul bunulor imobile sau a tranzacţiei cu acestea, inclusiv de persoana de la care emană ele. Unul dintre aceste acte este şi hotărârea judecătorească definitivă. Faptul posesiunii, folosinţei şi dispoziţiei unui bun imobil în drept de proprietate se constată de instanţa judecătorească în ordinea procedurii speciale doar dacă petiţionarul a deținut documentul ce confirmă dreptul său asupra bunului imobil, dar acesta a fost pierdut, iar faptul indicat nu poate fi confirmat într-o altă ordine. Primind cererea despre constatarea faptului respectiv, judecătorul trebuie, înainte de toate, să stabilească dacă petiţionarul s-a adresat anterior organelor cadastrale corespunzătoare sau organelor administrării publice locale. În cerere trebuie aduse probele care certifică imposibilitatea dobândirii documentului corespunzător sau restabilirii acestuia într-o altă ordine.

Dacă persoanei interesate i s-a refuzat eliberarea documentului constatator de drepturi în legătură cu faptul că construcția nu este dată în exploatare, este ridicată de sine stătător sau cu alte încălcări ale regulilor în vigoare, fie că în baza materialelor organului cadastral (organului de administrare publică locală), bunul imobil este înregistrat sub numele altei persoane, instanţa judecătorească nu este în drept să constate faptul posesiunii, folosinţei şi dispoziţiei unui bun imobil în drept de proprietate. În astfel de cazuri toate problemele legate de dreptul de proprietate asupra acestui bun (construcție) se soluţionează sau în ordinea contenciosului administrativ, sau pe calea înaintării cererii de chemare în judecată. Prin hotărârea judecătorească pe categoria respectivă de pricini se constată faptul că petiţionarul se foloseşte, posedă şi dispune de un bun imobil în drept de proprietate, adică prin constatarea faptului dat se confirmă dreptul de proprietate al petiţionarului asupra bunului dat. În partea dispozitivă a hotărârii judecătoreşti trebuie să fie indicate data, locul şi organul care a efectuat înregistrarea bunului imobil, locul de situare şi datele privind persoana sub numele căreia a fost înregistrat acest bun. Hotărârea instanţei de judecată, în conformitate cu actele normative menţionate mai sus, reprezintă temei pentru perfectarea dreptului de proprietate asupra bunului imobil (bloc locativ, altă construcție etc.) în organul cadastral corespunzător. Constatarea faptului apartenenței documentelor constatatoare de drepturi. Drepturile cetăţenilor în multe cazuri sunt legate de anumite feluri de documente, cu ajutorul cărora are loc constatarea şi realizarea lor. Acestea sunt aşa-numitele documente constatatoare de drepturi, care confirmă anumite drepturi şi împrejurări, cu care norma juridică leagă naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor personale sau patrimoniale ale cetăţenilor. Adesea, persoana căreia i-a fost eliberat un atare document nu-şi poate realiza dreptul, deoarece datele privitor la titularul de drepturi în acest document nu corespund documentelor care constată identitatea acestuia (numele, prenumele, patronimicul). Datele privind identitatea cetăţeanului trebuie să fie conținute nu doar în documentele personale ale cetăţeanului, dar să

fie întocmai reproduse şi în diferitele feluri de documente constatatoare de drepturi. Faptul apartenenței documentelor constatatoare de drepturi se constată de către instanţa judecătorească, dacă numele, prenumele, patronimicul indicate în acestea nu corespund cu numele, prenumele și patronimicul din buletinul de identitate, pașaport sau din certificatul de naştere al persoanei respective. Instanţa judecătorească constată doar apartenența documentului constatator de drepturi, dar nu şi a documentelor personale ale petiţionarului. De aceea în instanţa judecătorească nu se supun examinării pricinile privind apartenența documentelor ce confirmă calitatea petiţionarului de membru al organizaţiilor obşteşti, documentelor militare, buletinului de identitate, certificatelor eliberate de organele de stare civilă. Greşelile în documentele personale, de regulă, se înlătură de către organele care au eliberat documentele respective, adică în ordine extrajudiciară. Constatarea faptului apartenenţei documentelor constatatoare de drepturi (cu excepţia documentelor militare, buletinelor de identitate, paşaportului şi certificatelor eliberate de organele de stare civilă) persoanei al cărei nume indicat în document nu coincide cu numele indicat în certificatul de naştere, în buletinul de identitate sau paşaport este posibilă doar atunci când organul care a eliberat documentul respectiv refuză să opereze modificările sau să elibereze în schimbul acestuia un alt document. Judecătorul trebuie să refuze primirea cererii dacă petiţionarul nu a întreprins acţiunile în vederea obţinerii documentului necesar de la organul competent. Constatând faptul apartenenţei documentelor constatatoare de drepturi, instanţa judecătorească nu este în drept să constate în hotărâre identitatea prenumelui, patronimicului şi numelui persoanelor care se numesc diferit în diferite documente. Partea dispozitivă a hotărârii judecătoreşti pe pricinile privind constatarea faptului apartenenţei documentelor constatatoare de drepturi trebuie să conţină: indicarea semnelor distinctive ale documentului (denumirea, de către cine şi pe ce nume este eliberat, data eliberării, numărul etc.); numele, prenumele, patronimicul

persoanei (conform datelor din paşaport, certificat de naştere, buletin de identitate) căreia îi aparţine documentul. Constatarea faptului de concubinaj în cazurile stabilite de lege. Drepturile şi obligațiile soților nu pot apărea din raporturi de fapt de căsătorie între bărbat şi femeie (concubinaj) fără înregistrarea de stat a încheierii căsătoriei, oricât de îndelungate ar fi fost aceste raporturi. Constatarea faptului de concubinaj (constatarea faptului aflării în relaţii de căsătorie de fapt) în ordinea procedurii speciale are loc doar în cazurile stabilite de lege. Faptul concubinajului poate fi constatat în baza art. 281 alin. (2) lit. j) CPC, dacă există probe că relaţiile de fapt de căsătorie au apărut până la adoptarea Decretului Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS din 8 iunie 1944, potrivit art.39 din Legea privind actele de stare civilă din 26.04.2001 şi au continuat până la moartea sau dispariţia fără veste a uneia dintre persoanele aflate în atare relaţii. În calitate de petiţionari în pricinile privind constatarea faptului de concubinaj poate participa unul dintre concubini, care se afla în relaţii de căsătorie de fapt cu celălalt concubin, decedat sau dispărut fără veste. Urmează a avea în vedere că dreptul de adresare în instanţa judecătorească pentru constatarea faptului de concubinaj în cazurile stabilite de lege aparţine nu doar concubinului rămas în viaţă, ci şi altor persoane interesate (copii, persoanele întreţinute, alte rude ale concubinilor etc.). Hotărârea judecătorească privind constatarea faptul de concubinaj în cazurile stabilite de lege reprezintă temei pentru înregistrarea căsătoriei în organele de stare civilă. În partea dispozitivă a hotărârii judecătoreşti se indică numele, prenumele, patronimicul, anul naşterii şi locul naşterii persoanelor în privinţa cărora se constată faptul, timpul apariţiei traiului comun de fapt (concubinajul); perioada existenţei relaţiilor de căsătorie de fapt. Constatarea faptului represiunii politice. Represiune politică se consideră privarea oamenilor de viaţă, măsurile de constrângere aplicate de stat faţă de cetăţeni din motive politice, naţionale, religioase sau sociale, sub forma privaţiunii de libertate, deportări (exilări), expulzări, trimiterea la munci silite în condiţiile

limitării libertăţii, evacuarea din țară şi privarea (lipsirea) de cetăţenie, expropriere, internarea silită într-o instituţie psihiatrică, sub alte forme de limitare în drepturi şi libertăţi ale persoanelor recunoscute drept persoane social periculoase pentru stat sau regimul politic, care se exercitau în temeiul hotărârilor organelor administrative, judiciare şi extrajudiciare. Constatarea faptului represiunii politice are valoare juridică. Cu acest fapt legea stabileşte legătura nu doar a apariţiei, dar şi confirmarea multor drepturi personale, patrimoniale şi politice ale tuturor persoanelor care, începând cu perioada din 7 noiembrie 1917 până la 23 iunie 1990, au fost supuse represiunilor politice pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, precum şi ale cetăţenilor Republicii Moldova care au fost supuşi represiunilor politice pe teritoriul unui alt stat. Odată cu constatarea faptului dat, persoanele care au fost supuse represiunilor politice se restabilesc în drepturile lor politice, sociale, civile şi patrimoniale, ele se folosesc de numeroasele înlesniri enumerate în Legea nr. 1225 din 8 decembrie 1992 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice 144 şi în multe alte acte normative. Pentru constatarea faptului represiunii politice, legea stabileşte ordinea extrajudiciară şi cea judiciară (art. 5, 51, 52, 53, 6, 7 din Legea privind reabilitarea victimelor represiunii politice din 08 decembrie 1992). Constatarea faptului represiunii politice în ordine judiciară are loc dacă materialele din arhivă privind represiunile politice nu s-a păstrat, ca urmare a expirării termenului de păstrare sau din alte cauze.145 Lista persoanelor care au dreptul de a se adresa cu cerere privind constatarea faptului represiunii politice este destul de largă. Acestea sunt persoanele care au suferit în urma represiunilor politice, indicate în art. 1 din Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice; persoanele în privinţa cărora au fost luate hotărâri despre represare politică, în privinţa cărora s-a reuşit evitarea Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice. Nr. 1225 din 08.12.1992. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 10.12.2010, nr.241-246. 145 Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 35 din 24 octombrie 2003 cu privire la practica judiciară de aplicare a unor prevederi ale Legii privind reabilitarea victimelor represiunilor politice. În: Buletinul Curţii Supreme de Justiţiei a Republicii Moldova, 2004, nr.3. 144

represiunii nemijlocite, inclusiv datorită plecării peste hotarele republicii; membrii familiei persoanelor represate, inclusiv copiii născuţi în locurile de represiune sau în drum spre aceste locuri; persoanele forțate sau constrânse să-i urmeze pe părinții lor, rudele lor, tutori aflați în deportare sau spre locul ţinerii în detenție deosebită, fie cei rămași fără tutela lor, inclusiv copiii persoanelor executate în urma represiunilor politice. La constatarea faptului dat judecătorii trebuie să se conducă, înainte de toate, de Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice din 08 decembrie 1992, de Legea nr. 296 din 23 noiembrie 1994 pentru interpretarea unor prevederi ale legii privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, 146 de Legea nr. 1358 din 18 martie 1993 privind reabilitarea şi egalarea în drepturi a cetăţenilor Republicii Moldova care au participat la cel de-al doilea război mondial.147 Constatarea faptului detenţiunii în lagărele de concentrare (ghetouri) 148. Conform legislaţiei Republicii Moldova, constatarea faptului deţinerii în lagărele de concentrare fasciste şi în ghetouri are importanţă juridică în vederea stabilirii diferitelor prestaţii şi servicii sociale prevăzute de către normele dreptului protecţiei sociale, este: Legea cu privire la protecţia socială suplimentară a invalizilor de război, a participanţilor la cel de-al doilea război mondial şi a familiilor lor din 03.05.2001. Este dificilă caracterizarea detaliată a actelor normative care stabilesc diferite drepturi, înlesniri, indemnizaţii şi alte tipuri de ajutor social pentru foștii deținuți ai lagărelor de concentrare şi ghetouri, având în vedere volumul lor. Cererea privind constatarea faptului detenției persoanei în lagărul de concentrare (ghetou) poate fi depusă de persoana care este în drept să primească plăţile corespunzătoare (pensii, înlesniri, compensaţii etc.). Persoanele cu dreptul Legea pentru interpretarea unor prevederi ale legii privind reabilitarea victimelor represiunilor politice. Nr. 296 din 23.11.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 05.01.1995, nr.001. 147 Legea privind reabilitarea şi egalarea în drepturi a cetăţenilor Republicii Moldova care au participat la cel de-al doilea război mondial. Nr. 1358 din 18.03 1993. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 05.01.1995, nr.005. 148 Lagăre de concentrare – locuri speciale de privaţiune de libertate cu un regim deosebit de aspru pentru militari, condamnaţi şi cetăţeni luaţi sub bănuire ca fiind adversari ai regimului politic. Ghetou – parte a teritoriului oraşului (localitate) destinată pentru instalarea forţată a unui grup de populaţie determinată de rasă, profesie şi religie. 146

de a primi plăţile sunt, înainte de toate, persoanele deţinute în unul din lagărele de concentrare sau atrase la munci silnice. Cererea privind constatarea faptului detenţiunii în lagărele de concentrare se depune personal sau în numele său, de o altă persoană care a fost deţinută într-unul din lagărele de concentrare sau ghetou şi atrasă la munci silnice. Dacă persoana care a fost deţinută într-unul din lagărele de concentrare sau ghetou a decedat, atunci cu cerere privind constatarea faptului detenţiunii în lagărul de concentrare (ghetou) se pot adresa soţul supravieţuitor, copiii, alte rude ale defunctului care, conform legislaţiei în vigoare, au dreptul la primirea plăţilor corespunzătoare, compensaţiilor sau să se folosească de înlesnirile corespunzătoare, ca membru al familiei sau rudă a persoanei deţinute în lagărul de concentrare (ghetou). Cererea privind constatarea faptului detenţiei persoanei în lagăr de concentrare (ghetou) se depune în instanţa judecătorească de la locul de trai sau de aflare a petiţionarului. Nu este exclusă posibilitatea de adresare cu cererea de constatare a faptului de detenţie a persoanei în lagăre de concentrare (ghetou) nu doar la locul de domiciliu (aflare) a petiţionarului, ci şi la locul de aflare a lagărului de concentrare (ghetou), dacă în acea localitate există probele corespunzătoare privind lagărul de concentrare (ghetou) şi deţinuţii acestuia. Regula respectivă este aplicabilă şi în cazurile în care materialele de arhivă privind lagărele de concentrare s-au păstrat în alt oraş, raion sau chiar într-un alt stat. Ca probe în cazul constatării faptului detenţiei în lagărul de concentrare (ghetou) pot fi folosite orice date de fapt care confirmă detenţia persoanei în calitate de deţinut în lagărele de concentrare (ghetouri) fasciste într-o anumită perioadă de timp, inclusiv declaraţiile martorilor, dacă aceştia cu certitudine confirmă faptul dat. Faptul aflării (detenţiunii) persoanei în calitate de deţinut în lagărele de concentrare fasciste, ghetouri sau în alte locuri de detenţie forţată are valoare juridică şi pentru stabilirea pensiei. Un astfel de fapt poate fi constatat în ordine judecătorească, dacă o atare cerere a fost examinată prealabil de către autoritatea competentă de stabilire a pensiilor de pe lângă organele corespunzătoare ale

administraţiei publice locale şi petiţionarului i s-a refuzat satisfacerea cerinței. Instanţa judecătorească nu este în drept să primească cererea dacă faptul aflării persoanei în lagărul de concentrare (ghetou) a fost constatat de către comisia menționată, iar timpul aflării (detenţiunii) lui acolo nu este confirmat şi nici indicat. Urmează a se avea în vedere că timpul aflării în lagărul de concentrare (ghetou) are valoare juridică, intră în obiectul probaţiunii şi constituie parte integrantă a faptului dat. De exemplu, începând cu august 1995 guvernul Germaniei, în baza programului Article. 2 FUND, achita pensii lunare în mărime de 500 de mărci germane pe lună persoanelor care s-au aflat nu mai puţin de 6 luni în lagăre de concentrare şi nu mai puţin de 18 luni în ghetouri. Urmează a ţine cont de faptul că aflarea în prizonierat de război nu se echivalează cu aflarea în lagărele de concentrare sau ghetouri şi acest fapt nu constituie temei pentru obţinerea plăţilor corespunzătoare cum este prevăzut în cazul deţinuţilor în lagărele de concentrare (ghetouri). Constatarea faptului răspândirii informației care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională. Onoarea şi demnitatea reflectă aprecierea obiectivă a cetăţeanului de către cei din jur şi aprecierea sa proprie. Reputaţia profesională reprezintă evaluarea calităţilor profesionale ale cetăţeanului sau ale persoanei juridice. Pentru apărarea onoarei, demnităţii, reputaţiei profesionale ale cetăţenilor sau persoanelor juridice este prevăzută o metodă specială: dezminţirea informaţiilor de calomniere răspândite. Această metodă poate fi utilizată dacă există următoarele condiţii: în primul rând, informaţiile trebuie să fie calomnioase (adică să nu corespundă adevărului); în al doilea rând, informaţiile trebuie să fie răspândite (în ziare, radio şi TV, alte mijloace mass-media), expuse în caracteristici de serviciu, demonstraţii publice, cereri adresate persoanelor sau mesaj într-o altă formă, inclusiv verbală, câtorva sau măcar unei singure persoane; în al treilea rând, ele sunt de așa natură încât nu corespund realităţii. Informaţiile se consideră că nu corespund realităţii până în momentul când cel ce le-a răspândit nu va demonstra contrariul.

Dacă este cunoscută persoana care a răspândit informaţiile ce calomniază onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, atunci cetăţenii sunt în drept să ceară prin intermediul instanţei judecătoreşti, în ordinea procedurii contencioase dezminţirea informaţiilor ce calomniază onoarea, demnitatea sau reputaţia sa profesională, iar persoana juridică – informaţiile ce calomniază reputaţia lor profesională. Ca metodă specială de apărare a onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale a cetăţenilor şi persoanelor juridice, în cazul în care autorul informaţiei răspândite nu este cunoscut, este prevăzută constatarea de către instanţa judecătorească a informaţiilor ca fiind necorespunzătoare realităţii. Astfel, dacă stabilirea identităţii persoanei care a răspândit informaţia ce calomniază onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a cetăţeanului sau a persoanei juridice este imposibilă, atunci persoana în privinţa căreia au fost răspândite astfel de informaţii este în drept să se adreseze în instanţa judecătorească cu cerere privind declararea informaţiilor răspândite ca fiind neveridice (art. 16 alin. (9) Cod civil). Procedura examinării unor astfel de cereri în ordinea procedurii speciale este prevăzută pentru constatarea faptelor care au valoare juridică (art. 281 alin. (2) lit. m) CPC). Această ordine, desigur, poate fi folosită și dacă cel care a răspândit informaţia calomnioasă este cunoscut, dar el nu mai există – cetăţeanul a decedat sau persoana juridică a fost lichidată. Constatarea

faptului

de

necorespundere

realităţii

(neveridictăţii)

a

informaţiilor ce lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a cetăţeanului sau persoanei juridice se efectuează de către instanţa judecătorească în ordinea procedurii speciale, dacă: 1) informaţiile sunt răspândite în privinţa petiţionarului; 2) aceste informaţii lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a petiţionarului; 3) stabilirea identităţii persoanei care a răspîndit astfel de informaţii este imposibilă. Constatarea altor fapte cu valoare juridică. Lista faptelor enumerate în art. 281 CPC nu este exhaustivă. Instanţa este în drept să examineze pricini privind constatarea altor fapte cum ar fi: stagiul de asigurare pe perioada de muncă, faptul

înrolării şi îndeplinirii serviciului militar, faptul participării cetăţeanului la lucrările de lichidare a consecințelor de la Cernobîl, faptul domicilierii continue pe teritoriul Republicii Moldova etc. Trebuie ținut cont că instanţa judecătorească este în drept să constate în ordinea procedurii speciale şi multe alte fapte care au valoare juridică, însă numai în cazurile în care: 1) aceasta nu este interzis expres de lege; 2) legislaţia nu a stabilit o altă ordine (inclusiv extrajudiciară) de constatare a lor; 3) sunt respectate regulile art. 282 CPC. § 3. Particularitățile examinării și soluționării cauzelor în procedură specială Încuviințarea adopţiei. Adopţia constituie un act juridic întemeiat pe hotărârea judecătorească, între adoptator şi rudele acestuia, pe de o parte, şi copilul adoptat, pe de altă parte, în urma căruia se stabilesc aceleași drepturi şi obligații ca şi între părinți şi copii, inclusiv rudele acestora. Hotărârea judecătorească privind încuviințarea adopţiei rămasă irevocabilă (art. 292 alin. (4) CPC) constituie: a) un act de constatare a dreptului – se stabileşte legătura de drept dintre adoptator şi copilul adoptat, inclusiv între copilul adoptat şi rudele adoptatorului (adoptatorilor); b) un act de stingere a dreptului – se stinge legătura de drept dintre copilul adoptat şi părinții lui, şi alte rude de sânge. Pricinile privind încuviințarea adopţiei se examinează de către instanţa judecătorească în ordinea procedurii speciale conform regulilor stabilite în Capitolul XXV (art. 286 - 292), art. 461 alin. (2) CPC. Adopţia este reglementată de următoarele acte normative materiale şi procesuale naţionale: Constituția Republicii Moldova, Codul familiei (art. 116-141, 162, 163), Legea nr. 99 din 28.05.2010 privind regimul juridic al adopției149 şi internaționale: Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, New York, 20.11.1989150, Legea privind regimul juridic al adopției. Nr. 99 din 28.05.2010. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 30.07.2010, nr.131-134. 150 Convenția internațională cu privire la drepturile copilului. New York, 20.11.1989. Ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.408 din 12.12.1990. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediţie oficială. Vol. 1, Chişinău: Moldpres, 1998. 149

Convenția asupra protecției copiilor şi de cooperare în raporturile de adopție internațională, Haga, 29.05.1993151 etc. Particularitățile examinării în instanțele judecătoreşti a pricinilor din categoria respectivă, în afară de actele normative enumerate mai sus, mai sunt reflectate şi în Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 5 din 24.12.2012 privind practica aplicării de către instanțele judecătoreşti a legislaţiei privind regimul juridic al adopţiei.152 Conform art. 119 Codul familiei şi art. 7 CPC, instanţa judecătorească intentează procesul civil privind încuviinţarea adopţiei la cererea persoanei (persoanelor) care doresc să adopte copilul. Persoanele respective sunt denumite petiţionari. Petiţionari în pricinile privind încuviinţarea adopţiei pot fi cetăţeni ai Republicii Moldova, precum şi cetăţeni străini şi apatrizi. Art. 121 Codul familiei conţine lista persoanelor care nu pot fi adoptatori, deci şi petiţionari în categoria dată de pricini: persoanele decăzute din drepturile părinteşti; cele declarate incapabile sau cu capacitate de exerciţiu limitată; cele care au adoptat copii, dar adopţia a fost anulată din culpa lor etc. Conform art. 331 CPC (în redacţia Legii nr.155 din 05.07.2012, în vigoare din 01.12.2012), art. 286 CPC, la cererea persoanelor (persoanei) care solicită adopţia (adoptator), instanţa de judecată de la domiciliul (locul de aflare) copilului adoptabil intentează procesul civil privind încuviinţarea adopţiei naţionale sau privind încuviinţarea adopţiei internaţionale. Competenţa jurisdicţională (materială şi teritorială) a pricinilor privind adopţia nu poate fi schimbată nici de instanţa judecătorească, nici de petiţionar. Examinarea pricinilor privind adopţia la domiciliul sau la locul de aflare a copilului adoptat permite o siguranță mai mare în garantarea apărării intereselor

Convenția asupra protecției copiilor şi de cooperare în raporturile de adopție internațională. Haga, 29.05.1993. Ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1468 din 29.01.1998. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 15, Chişinău: Moldpres, 1999. 152 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 5 din 24.12.2012 privind practica aplicării de către instanțele judecătoreşti a legislaţiei privind regimul juridic al adopţiei. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=52 151

copilului. Aceasta facilitează de asemenea acțiunile judecătorului în pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare. Conţinutul cererii privind încuviinţarea adopţiei este fixat în art. 287 CPC. Cererea trebuie să cuprindă următoarea informație: numele, anul, luna şi ziua naşterii, domiciliul adoptatorilor; numele, anul, luna, ziua naşterii și domiciliul adoptatului, datele de anchetă referitoare la părinţi, datele despre frații şi surorile adoptatului; temeiurile adopţiei şi probele care confirmă aceste temeiuri; solicitarea schimbării numelui, locului de naştere, datei de naştere (în cazul adopţiei unui copil în vârstă de până la un an), solicitarea înscrierii adoptatorilor în calitate de părinţi în actele de înregistrare a naşterii copilului. Aceste date reflectă specificul pricinilor privind adopţia. Vorbind despre cerinţele înaintate faţă de conţinutul cererii privind încuviinţarea adopţiei, urmează a se ţine cont de faptul că, odată cu cererea despre adopţie, nu pot fi examinate solicitările petiţionarului privind apărarea drepturilor patrimoniale ale copilului, de exemplu - dreptul de proprietate al copilului asupra unui bun mobil şi (sau) imobil care a trecut în proprietatea lui în baza contractului de donație, în ordinea succesiunii, fie privatizarea locuinţei etc. Aceasta are legătură nu doar cu specificul procedurii speciale privind adopţia (nu există litigiu de drept, nu există părţi cu interese contrare), dar şi cu faptul că petiţionarul dobândește drepturile şi obligaţiile reprezentantului legal al copilului doar după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti privind încuviinţarea adopţiei. Legea reglementează problema ce ţine de documentele anexate la cererea de adopţie. Conform art. 288 CPC, la cererea de adopţie trebuie anexate: copia certificatului de naştere al adoptatorului – în cazul adopţiei de către o persoană necăsătorită; în cazul adopţiei de către un soţ – consimțământul scris al celuilalt soţ sau înscrisul care confirmă divorţul şi faptul că foştii soţi nu convieţuiesc cel puţin un an. În cazul imposibilităţii de a anexa atare documente, în cerere se indică probele care confirmă acest fapt; adeverinţa de sănătate a adoptatorilor; certificatul de la locul de muncă al adoptatorului despre funcţia deţinută şi cuantumul salariului sau copia de pe declaraţia veniturilor, sau un alt act similar; copia

autentificată de pe actul ce confirmă dreptul de folosinţă sau dreptul de proprietate al adoptatorului asupra unui spaţiu locativ. Documentele menţionate sunt obligatorii şi în caz de absenţă a unuia din ele instanţa judecătorească emite o încheiere de a nu da curs cererii (art. 171 CPC) sau amână examinarea pricinii (art. 208 CPC) şi stabileşte un termen pentru prezentarea documentelor ce lipsesc, indicate în art. 288 CPC. Neprezentarea documentelor obligatorii atrage după sine consecinţele prevăzute de normele dreptului material şi procesual. De exemplu, lipsa adeverinţei de sănătate a adoptatorilor poate servi drept temei pentru refuzul de a satisface cererea privind încuviinţarea adopţiei. Lista documentelor, prevăzute în art. 286 CPC, care urmează a fi anexate la cerere de către toţi adoptatorii fără excepție (cetăţeni ai Republicii Moldova, cetăţeni străini, apatrizi), nu este exhaustivă. Conform art. 286 alin. (2) CPC, instanţa judecătorească, din iniţiativă proprie sau din iniţiativa participanţilor la proces, este în drept a cere prezentarea altor documente, permise de lege: cazierul judecătoresc al adoptatorului; date privind faptul dacă adoptatorii s-au aflat anterior în relaţii de căsătorie, au copii din aceste căsătorii, participă la educaţia lor şi dacă ajută la întreţinerea lor; istoria de dezvoltare a adoptatului cu date privind contactul părinţilor cu copilul; registrul de evidenţă a copiilor, care pot fi adoptaţi în ţară sau în străinătate; date despre legislaţia privind drepturile copilului în țara în care urmează să plece adoptatul etc. La cererea privind adopţia unui copil cetăţean al Republicii Moldova, depusă de cetăţeni ai Republicii Moldova care locuiesc în străinătate sau de cetăţeni străini sau apatrizi, se anexează documentele enumerate în art. 289 CPC. Încheierea organului competent al statului petiţionarului reprezintă document obligatoriu şi trebuie să conţină: 1) caracteristica socială a personalităţii adoptatorului (a familiei acestuia); 2) starea patrimonială a persoanei; 3) religia; 4) interesele manifestate şi alte date. Pregătirea pricinilor privind adopţia pentru dezbaterile judiciare (Capitolul XIV CPC) se caracterizează prin anumite particularități:

– judecătorul trimite copiile de pe cererea despre adopţie şi documentele anexate la aceasta organului de tutelă şi curatelă de la locul de trai sau de la locul de aflare a copilului în scopul pregătirii încheierii privind temeinicia adopţiei şi corespunderea acesteia cu interesele copilului. Procedura pe pricină se suspendă până la primirea încheierii organului de tutelă şi curatelă; – judecătorul trimite copiile de pe cererea de adopţie şi documentele anexate Consiliului

Consultativ

pentru

Adopții,

ca

acesta

să

dea

încheierea

corespunzătoare, dacă se adoptă copilul cetăţean al Republicii Moldova de către cetăţeni străini sau apatrizi. Examinarea judiciară a cererii privind adopţia are particularităţi procesuale. Conform art. 291 CPC, cererea despre adopţie se examinează în şedinţă judiciară închisă cu participarea obligatorie a adoptatorului (adoptatorilor), reprezentantului organului de tutelă şi curatelă şi a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani. În caz de necesitate, în pricină pot fi atrase şi alte persoane interesate în actul adopţiei. Necesitatea şedinţei judiciare închise pentru atare pricini este condiţionată de faptul că secretul adopţiei copilului este ocrotit de lege (art. 134 Codul familiei). Articolul 204 Cod penal stabileşte răspunderea penală pentru divulgarea secretului adopţiei, de aceea persoanele care participă la proces trebuie să fie prevenite de către instanţă asupra necesității păstrării secretului privind informaţia care le-a devenit cunoscută în legătură cu adopţia, inclusiv despre posibilitatea tragerii lor la răspundere penală pentru divulgarea secretului contra dorinței adoptatorului, fapt ce trebuie reflectat în procesul-verbal al şedinţei judiciare. În interesele păstrării secretului adopţiei, astfel de pricini trebuie să fie excepție de la principiul publicității dezbaterilor judiciare şi pronunțarea hotărârii pe pricinile privind adopţia, de asemenea, ele trebuie efectuate în şedinţă judiciară închisă (art. 23 alin. (9) CPC). Pronunțarea publică a hotărârii pe pricinile privind adopţia atinge drepturile şi interesele legale ale adoptaţilor şi adoptatorilor, contravine secretului adopţiei, care este stabilit de lege. Conform art. 292 CPC, instanţa judecătorească, examinând cererea privind adopţia, adoptă o hotărâre prin care satisface cererea adoptatorului (adoptatorilor)

în privinţa adopţiei copilului sau refuză satisfacerea acesteia. În cazul satisfacerii cererii privind adopţia, instanţa judecătorească recunoaşte copilul ca fiind adoptat de persoane (persoană) concrete şi indică în hotărâre toate datele despre adoptat şi adoptator (adoptatori), necesare pentru înregistrarea de stat a adopţiei în organele de înregistrare a actelor de stare civilă. Instanţa de judecată, satisfăcând o parte din cererea privind adopţia, poate refuza altă parte, de exemplu - cererea adoptatorilor de a fi înregistraţi în calitate de părinţi ai copilului în actul de înregistrare a naşterii acestuia sau de a modifica data şi locul de naştere a copilului. Copia hotărârii judecătoreşti privind adopţia copilului se trimite de către instanţă, în decurs de 5 zile din momentul când rămâne definitivă, organului de înregistrare a actelor de stare civilă de la locul adoptării hotărârii pentru înregistrarea de stat a adopţiei copilului. Hotărârea judecătorească privind adopţia nu înlocuieşte prin sine documentele emise de organele de înregistrare a actelor de stare civilă. Adopţia încetează odată cu anularea acesteia sau cu recunoaşterea ei ca fiind nulă în baza hotărârii instanţei judecătoreşti (art. 135 alin. (1) Codul familei), adoptată conform regulilor procedurii contencioase (art. 293 CPC). Nu se permite anularea sau recunoaşterea nulităţii adopţiei în ordinea procedurii speciale. În conformitate cu art. 136 alin. (3) Codul familiei, instanţa este obligată în decurs de 3 zile din ziua rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti privind anularea sau recunoaşterea nulităţii adopţiei copilului să transmită o copie de pe această hotărâre în organul înregistrării actelor de stare civilă şi una în organul de tutelă şi curatelă, care se află în circumscripţia instanţei judecătoreşti. Declararea capacității depline de exercițiu minorului (emanciparea). Prin emancipare (art. 20 alin. (3) Cod civil) înțelegem declararea (atribuirea) minorului care a atins vârsta de 16 ani ca având capacitate deplină de exercițiu, dacă lucrează

în baza unui contract de muncă sau - cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului - practică activitate de întreprinzător153. Astfel, emancipare înseamnă eliberarea minorului care a atins vârsta de 16 ani de necesitatea obţinerii de la părinții, adoptatorii sau curatorii lui acordul pentru încheierea afacerilor (art. 21 Cod civil). Emancipatul dispune de volumul deplin de drepturi şi obligaţii, cu excepţia acelora pentru a căror obţinere actele normative stabilesc un atare cenz de ani. De exemplu, cetăţenii minori emancipaţi nu pot fi adoptatori (art. 121 Codul familiei). Legislaţia civilă în vigoare prevede două forme de declarare a minorului cu capacitate de exerciţiu deplină – administrativă şi judiciară. În ordinea administrativă, declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului (emanciparea) se realizează prin hotărârea organului de tutelă şi curatelă, în cazul existenţei următoarelor condiţii: - minorul a atins vârsta de 16 ani; - minorul lucrează în bază de contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor, practică activitate de întreprinzător, adică are izvor independent de obţinere a veniturilor; - există acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor privind emanciparea lui. Forma judiciară de emancipare se aplică în cazul existenţei următoarelor condiţii: - minorul a atins vârsta de 16 ani; - minorul lucrează în bază de contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor, practică activitate de întreprinzător, adică are izvor independent de obţinere a veniturilor din munca sa ori din activitatea de întreprinzător; - lipsa acordului părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor privind emanciparea minorului; Emancipare provine de la lat. emancipatio; engl. emancipation: 1) În Roma Antică semnifica un complicat proces de drept, prin care capul familiei elibera pe unul dintre copii de autoritatea părintească; 2) În dreptul civil al Republicii Moldova înseamnă declararea minorului ca având capacitate deplină de exerciţiu, în prezenţa unui şir de condiţii. 153

- există un atare acord, însă organul de tutelă şi curatelă a refuzat să declare capacitatea deplină de exerciţiu minorului. Competenţa teritorială a pricinilor privind emanciparea cetăţeanului minor se stabileşte în baza domiciliului petiţionarului. Conform art. 294 alin. (1) CPC, minorul care a atins vârsta de 16 ani este în drept să adreseze în instanţa judecătorească de la domiciliul său o cerere pentru a i se declara capacitatea deplină de exerciţiu. Ca domiciliu al minorului care a atins vârsta de 16 ani se consideră locul unde acesta îşi are locuinţa statornică sau principală (art. 30 alin. (1) Cod civil), cu excepţia cazurilor reglementate de art. 31 Cod civil. Cererea privind emanciparea minorului se depune în instanţa judecătorească, dacă lipseşte acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului asupra declarării capacităţii depline de exerciţiu a acestuia sau există refuzul organului de tutelă şi curatelă de a adopta o hotărâre privind emanciparea lui, cu existenţa acordului reprezentanţilor lui legali. Instanţa judecătorească nu este în drept să refuze primirea cererii minorului atât în cazurile lipsei acordului părinţilor (unuia dintre părinţi), adoptatorilor sau curatorului cât şi în cazurile refuzului organului de tutelă şi curatelă de declarare a capacităţii depline de exerciţiu a acestuia. Petiţionar în pricinile privind declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului poate fi doar minorul care a atins vârsta de 16 ani. Reprezentanţii legali (părinţii, adoptatorii, curatorul), inclusiv organul de tutelă şi curatelă, nu dispun de acest drept. Cererea privind declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului trebuie să corespundă cerinţelor stabilite de lege pentru cererile de chemare în judecată (art. 166, 167 CPC), inclusiv datele caracteristice acestei categorii de pricini ale procedurii speciale. În cerere trebuie să se indice asupra atingerii vârstei de 16 ani, locul de muncă al minorului, funcţia lui, mărimea salariului (dacă el lucrează în baza acordului (contractului) de muncă), copia ordinului administraţiei întreprinderii de primire la lucru în baza contractului de muncă semnat bilateral. Dacă în calitate de antreprenor apare întreprinderea individuală, pentru confirmarea existenţei înţelegerilor de muncă sunt suficiente copiile contractului de

muncă. Totuşi, ţinem să atenţionăm că, în cazurile în care minorul în vârstă de 16 ani nu lucrează în baza contractului de muncă, ci în baza contractului de antrepriză, comision, consignaţie, atunci el nu dobândeşte drepturile privind emanciparea, deoarece în acest caz nu există relaţii de muncă. Dacă minorul practică activitate de întreprinzător, cererea trebuie să conţină informaţii asupra tipului de activitate antreprenorială (copia certificatului de înregistrare în calitate de întreprinzător sau copia patentei corespunzătoare) şi veniturile obţinute în urma practicării acesteia; perioada de timp pe parcursul căreia minorul a muncit (a practicat activitatea de întreprinzător); informaţii despre părinţi (adoptatori, curator); datele care certifică refuzul ambilor părinţi (sau a unuia dintre ei), al adoptatorilor (adoptatorului), al curatorului de a-i recunoaşte minorului capacitatea deplină de exerciţiu; date privind refuzul organului de tutelă şi curatelă de a-i recunoaşte minorului capacitatea deplină de exerciţiu, indiferent de faptul că reprezentanţii legali nu obiectează împotriva acestuia. În cerere trebuie argumentate cauzele în baza cărora minorul solicită instanţei judecătoreşti să-i fie declarată capacitatea deplină de exerciţiu. La cererea adresată în instanţa de judecată trebuie anexate documentele corespunzătoare: copia certificatului de naştere, copia buletinului de identitate, copia carnetului de muncă, copia certificatului de înregistrare a minorului în calitate de întreprinzător individual (copia unui alt document); certificatul de la locul de muncă privind salariul minorului sau certificatul organului fiscal privind veniturile obţinute, documentul organului de tutelă şi curatelă care confirmă refuzul declarării capacităţii depline de exerciţiu minorului şi alte documente. Particularităţile procesuale ale pricinilor privind declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului se exprimă prin faptul că cererile privind declararea emancipării minorului se examinează de către instanţa de judecată, cu participarea obligatorie a petiţionarului, a unuia sau ambilor părinţi, a adoptatorului (adoptatorilor), a curatorului şi reprezentantului organului de tutelă şi curatelă. Necitarea sau informarea necorespunzătoare a persoanelor indicate privind timpul şi locul şedinţei judiciare constituie o piedică în examinarea pricinii în şedinţă

judiciară. Neprezentarea persoanelor indicate (sau măcar a uneia dintre ele) atrage după sine emiterea de către instanţa de judecată a unei încheieri privind amânarea procesului. Minorul participă la proces în calitate de petiţionar, iar părinţii (unul dintre părinţi), adoptatorii (adoptatorul) sau curatorul participă în calitate de persoane interesate. Reprezentantul organului de tutelă şi curatelă participă la proces pentru prezentarea încheierii pe pricina privind existenţa sau lipsa temeiurilor pentru declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului. Obiectul probaţiunii în pricinile privind declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului îl constituie circumstanţele care argumentează cerinţele petiţionarului şi obiecţiile persoanelor interesate (dacă atare există). Se are în vedere probaţiunea numeroaselor fapte, şi anume: atingerea de către petiţionar a vârstei de 16 ani; prestarea muncii în baza contractului de muncă sau activitatea de întreprinzător; cuantumul salariului sau al oricărui alt venit, care îi permite minorului să ducă o existenţă de sine stătătoare, să îndeplinească obligații de drept civil şi alte obligații patrimoniale, să poarte răspundere pentru obligațiile asumate; lipsa acordului reprezentanților legali (a unuia dintre ei) de a-i recunoaște capacitatea deplină de exerciţiu; refuzul organului de tutelă şi curatelă de a-l emancipa; circumstanţele care motivează necesitatea declarării capacităţii depline de exercițiu minorului etc. La stabilirea faptului existenței şi cuantumului salariului sau oricărui alt venit, care îi permite minorului să ducă o existenţă de sine stătătoare, să îndeplinească obligaţii de drept civil sau alte obligaţii patrimoniale, să poarte răspundere pentru obligaţiile asumate, se va porni de la faptul că temei al emancipării persoanei care a atins vârsta de 16 ani este existența veniturilor care ţin anume de activitatea lui de muncă sau de întreprinzător, dar nu de alte izvoare legale de obținere a venitului ce îi permit o existenţă de sine stătătoare (moștenire, dobânda bancară etc.). În pricinile privind declararea capacității depline de exercițiu minorului în obiectul probaţiunii intră nu doar circumstanțele care dau posibilitatea declarării minorului emancipat, dar şi circumstanțele legate de imposibilitatea de a-i declara

capacitatea deplină de exercițiu (temeiuri pentru emancipare lipsesc sau sunt insuficiente). În acest sens, art. 296 alin. (1) CPC prevede că instanța, examinând în fond cererea privind declararea capacității depline de exercițiu minorului, adoptă o hotărâre prin care admite sau respinge cererea petiționarului. Capacitatea deplină de exercițiu a minorului apare din momentul când hotărârea privind emanciparea rămâne irevocabilă. Legislația materială şi procesuală nu reglementează posibilitatea limitării ulterioare a capacității de exercițiu a persoanei emancipate, fie anularea emancipării. În afară de aceasta, nici normele legislației civile, nici normele dreptului procesual civil nu prevăd dreptul persoanei emancipate de a refuza ulterior capacitatea de exercițiu obținută. În literatura juridică este expusă părerea precum că în cazul existenței temeiurilor suficiente ar trebui să se ofere instanței dreptul în limitarea capacității de exercițiu a persoanei emancipate, dacă ea abuzează sau evident irațional dispune de veniturile sale, după cum este prevăzut în art. 21 alin. (3) Cod civil. Se consideră că o atare abordare este logică şi corespunde scopului apărării drepturilor, intereselor minorului. Declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată. Declararea cetățeanului dispărut fără urmă sau declararea cetățeanului decedat constituie una dintre categoriile de pricini ale procedurii speciale, legată de constatarea sau modificarea statutului juridic civil. Examinarea acestei categorii de pricini în ordinea procedurii speciale este predeterminată de faptul că instanța de judecată în aceste cazuri constată situaţia juridică care atrage după sine diferite efecte juridice: se numește administratorul asupra patrimoniului persoanei declarate dispărută fără urmă, se acordă întreținere cetățenilor pe care persoana dispărută fără urmă este obligată să-i întrețină, se sting datoriile pentru alte obligații ale persoanei dispărută fără urmă şi alte efecte stabilite de legislație. În cazul declarării cetățeanului decedat se realizează înscrierea privind decesul lui în cartea (registrul) corespunzătoare a organului de înregistrare a actelor de stare civilă, se deschide succesiunea, căsătoria se consideră încetată etc.

Condiţiile de drept material privind declararea cetățeanului dispărut fără urmă şi declararea persoanei decedate sunt prevăzute în normele art. 49-53 Cod civil. Cetăţeanul poate fi, în ordine judecătorească, recunoscut ca dispărut fără urmă dacă, în decurs de nu mai puţin de un an, la locul lui de trai nu există date (informaţii) privitor la locul lui de aflare (art. 49 alin. (1) Cod civil). Cetățeanul poate fi, în ordine judecătorească, declarat decedat, dacă la locul lui de trai nu există date privind locul lui de aflare în decurs de trei ani, iar dacă el a dispărut fără urmă în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de presupus că a decedat în urma unui anumit accident – în decurs de șase luni. Militarul sau o altă persoană dispărută fără urmă în legătură cu acțiunile militare poate fi declarată decedată numai după expirarea a doi ani de la încetarea acţiunilor militare (art. 53 Ccod civil). Procedura judiciară de recunoaştere a cetăţeanului dispărut fără urmă sau declarării persoanei decedate se stabileşte de regulile generale ale procedurii contencioase şi de normele art. 297-301 CPC. A se adresa în instanța judecătorească cu cerere privind recunoașterea persoanei fizice dispărută fără urmă sau declarării persoanei decedate sunt în drept orice persoane interesate. Acestea pot fi cetățean, organizație, întreprindere, instituție dacă stabilirea statutului juridic al celui dispărut fără urmă are legătură cu interesul lor legal. Un atare interes în cazul recunoașterii persoanei dispărută fără urmă poate fi stabilirea întreținerii cetățenilor pe care cel dispărut fără urmă era obligat să-i întrețină, stabilirea administratorului asupra patrimoniului, desfacerea căsătoriei cu persoana dispărută fără urmă în organele de înregistrare a actelor de stare civilă (art. 36 Codul familiei), iar în cazul declarării persoanei decedate – primirea succesiunii, încetarea căsătoriei, creditorii pot să-şi satisfacă cerințele lor, este necesară soluționarea problemei privitor la calitatea de membru într-o oarecare asociație privitor la soarta depunerilor în capitalul social etc. În calitate de petiționari trebuie să fie doar persoanele lipsite de posibilitatea de a-şi îndeplini drepturile lor subiective printr-un alt mod decât pe calea adresării în instanța judecătorească cu cerința privind recunoașterea persoanei dispărută fără urmă sau

declarării persoanei decedate (soţul, părinţii, copiii, fraţii şi surorile, întreținuții, instituțiile de creditare, cooperativele şi alte organizații). Competenta teritorială a pricinilor privind declararea cetățeanului dispărut fără urmă sau decedat se stabilește după domiciliul persoanei interesate (petiționarului) (art. 297 alin. (1) CPC). Dacă în calitate de petiționar participă o persoană juridică, atunci cererea privind declararea cetățeanului dispărut fără urmă sau decedat trebuie depusă la instanța de la sediul persoanei juridice. De exemplu, banca sau altă instituţie de creditare în cazul lipsei îndelungate a debitorului. În cerere, alături de datele generale obligatorii, trebuie să fie indicat cu ce scop petiţionarul are nevoie să-l recunoască pe cetăţean dispărut fără urmă sau decedat, să fie expuse circumstanţele care certifică dispariţia fără urmă a cetăţeanului, fie circumstanţele periculoase (ameninţătoare cu moartea) pentru cel dispărut fără urmă sau care dau temei de a presupune moartea lui din cauza unui anumit accident. În privința militarilor dispăruţi fără urmă în legătură cu acţiunile militare, în cererea privind recunoaşterea cetăţeanului dispărut fără urmă sau de declarare decedat se indică ziua încetării acţiunilor militare. Această cerinţă trebuie respectată şi în privinţa altor cetăţeni, inclusiv din rândul cetăţenilor civili dispăruţi fără urmă în legătură cu acţiunile militare. Legislaţia în vigoare (civilă, a familiei, de creditare, de asigurări sociale etc.) leagă de recunoaşterea cetăţeanului dispărut fără urmă sau de declararea acestuia decedat apariţia, modificarea sau stingerea la terţele persoane a anumitor drepturi şi obligaţii – încetarea acţiunii procurii, deschiderea succesiunii şi trecerea la moştenitori a tuturor drepturilor şi obligaţiilor civile, pierderea dreptului asupra spaţiului locativ, obţinerea dreptului la pensie din cauza pierderii întreţinătorului etc. În calitate de persoane interesate pot participa atât cetăţeni (soţul, copiii, alte rude, alte persoane) cât şi organizaţii, instituţii, care nu participă în calitate de petiţionar.

În conformitate cu art. 297 CPC, instanţa de judecată începe examinarea pricinii privind recunoaşterea persoanei dispărută fără urmă sau declararea cetăţeanului decedat dacă sunt respectate cerinţele legii privind respectarea termenelor stabilite în art. 49 şi 52 Cod civil. Cererea privind recunoaşterea persoanei dispărută fără urmă sau privind declararea persoanei decedate, depusă până la expirarea termenului stabilit în art. 49 şi 52 Cod civil, se restituie petiţionarului. Respectarea termenelor indicate se justifică prin faptul că recunoaşterea persoanei dispărută fără urmă sau declararea acesteia decedate este legată de intervenția în sfera drepturilor inalienabile ale acesteia. La pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul clarifică esența cerințelor înaintate de petiţionar şi precizează dacă în cerere sunt expuse toate datele necesare privind cel dispărut fără urmă. Acestea ţin de numele, prenumele, patronimicul, data şi locul naşterii ale celui dispărut fără urmă, date despre genul activității lui şi despre ultimul loc de aflare a sa. În ordinea pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul trebuie să clarifice posibilitatea stabilirii locului de aflare a cetăţeanului dispărut fără urmă, atât după locul locuinţei statornice sau după locul locuinţei principale, cât şi după locul de trai al petiţionarului. Este necesară contactarea tuturor persoanelor care lau cunoscut pe cel dispărut fără urmă şi care pot da informaţii despre el, adresarea interpelărilor la biroul de adrese, în organele de poliţie şi alte organizaţii. În ordinea pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul are dreptul (dar nu este obligat) să emită o încheiere privind publicarea, din contul petiționarului, în ziarul local a unei comunicări despre depunerea în instanța de judecată a unei cereri cu rugămintea către toți cetățenii şi persoanele juridice care dispun de informații despre cel dispărut să le aducă la cunoștință instanței. După conținutul său, publicația trebuie să corespundă cerințelor art. 299 alin. (2) CPC. În special, în aceasta trebuie să fie indicate: 

Faptul expirării unui anumit termen stabilit de lege pentru dispariţia fără urmă intră în obiectul probaţiunii, iar problema respectării acestuia trebuie soluționată în etapa dezbaterilor judiciare pe baza probelor examinate. După părerea noastră, judecătorul nu este în drept să restituie cererea, după cum aceasta este prevăzut în art. 279 alin. (2) CPC RM. În acest caz, judecătorul trebuie să primească cererea şi, examinând pricina în fond, să emită o hotărâre privind refuzul de a o satisface.

- denumirea instanței de judecată în care a fost depusă cererea; - numele, prenumele, patronimicul, data şi locul naşterii cetăţeanului, ultimul lui loc de trai şi ultimul loc cunoscut de aflare; - solicitarea adresată persoanelor care deţin informaţii despre locul aflării celui dispărut de a le comunica instanţei. Codul de procedură civilă nu conține indicații asupra termenului de așteptare a informațiilor despre cetățeanul dispărut fără urmă. După părerea noastră, termenul de comunicare instanței a datelor despre cetăţeanul respectiv trebuie să fie nu mai mare de două luni. În termenul indicat în publicație (două luni), cercetarea pe cauză trebuie amânată. Stabilirea unor termene mai mari vor tărăgăna nejustificat procesul examinării pricinii în fond. În cazul existenţei datelor care confirmă ameninţarea privind sustragerea sau deteriorarea patrimoniului persoanei dispărute fără urmă sau necesităţii administrării acestui patrimoniu, instanţa judecătorească, în conformitate cu art. 299 alin. (3) CPC, poate adopta o încheiere prin care propune organului de tutelă şi curatelă de la locul de aflare a bunurilor persoanei dispărute să numească un administrator al bunurilor ei. Dacă în procesul pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare este descoperit locul de aflare a cetățeanului în privința căruia a fost intentată procedura privind declararea acestuia dispărut fără urmă sau decedat, instanța este în drept să înceteze procesul, numai dacă petiționarul va renunța la cerințele sale, în caz contrar -instanța trebuie să examineze pricina în fond. Instanța judecătorească adoptă hotărâre privind recunoașterea persoanei dispărută fără urmă sau privind declararea ei decedate dacă pe parcursul cercetării probelor cu certitudine vor fi stabilite circumstanțele prevăzute de art. 49 şi 52 CC. Dacă în procesul cercetării probelor sunt stabilite circumstanțele care certifică dispariția premeditată a persoanei (de exemplu, este dată în urmărire penală sau se eschivează de la plata pensiei de întreținere), instanța trebuie să adopte o hotărâre privind refuzul de a satisface cerințele petiționarului. Instanța refuză satisfacerea

cererii, dacă se va stabili locul aflării persoanei căutate sau neexpirarea termenelor stabilite de lege. Dacă, examinând cererea privind recunoașterea persoanei dispărută fără urmă, instanța judecătorească va stabili circumstanțele care dau temeiuri de a declara persoana decedată, atunci instanța este în drept să adopte o hotărâre privind acest fapt doar în cazul în care petiționarul îşi va modifica pretențiile sale (art. 60 alin. (2), (4) CPC). Este de subliniat că, în conformitate cu art. 52 Cod civil, pentru declararea cetățeanului decedat trebuie să expire termenul locului necunoscut de aflare al celui dispărut, stabilit de lege, şi pentru aceasta nu este necesară recunoașterea prealabilă a persoanei dispărută fără urmă. În dispozitivul hotărârii judecătoreşti, instanța urmează să indice numele, prenumele, patronimicul persoanei care este declarată dispărută fără urmă sau decedată, data şi locul nașterii ei, ultimul loc cunoscut de aflare a acesteia, din ce moment persoana se consideră dispărută fără urmă sau decedată, dacă sunt constatate circumstanțele care o amenințau cu moartea sau care dau temei de a presupune moartea persoanei din cauza unui anumit accident. Ziua morţii cetăţeanului declarat mort se consideră ziua când hotărârea judecătorească privind declararea lui decedat rămâne irevocabilă sau ziua morții poate fi considerată ziua morţii presupuse, în cazul declarării decedate a persoanei dispărute fără urmă în împrejurări ce prezentau primejdie de moarte sau care dau temei a presupune că a decedat în urma unui anumit accident. Hotărârea instanţei de judecată constituie temei pentru organul de înregistrare a actelor de stare civilă să înregistreze un act privind decesul acestui cetăţean. Totuși, hotărârea judecătorească nu înlocuieşte nici înregistrarea însăşi, nici certificatul de deces, eliberat de organele de înregistrare a actelor de stare civilă. Declararea de către instanţa judecătorească a cetăţeanului decedat atrage după sine aceleași efecte juridice ca şi decesul cetăţeanului (de drept civil, de dreptul familiei, de muncă etc.). Concomitent cu declararea cetăţeanului dispărut fără urmă, organul de tutelă şi curatelă, în baza hotărârii judecătoreşti, dobândeşte dreptul de a transmite

patrimoniul acestuia în administrare fiduciară, dacă aceasta este necesar. Administrarea fiduciară se realizează de către persoana numită de organul de tutelă şi curatelă şi care acţionează în baza contractului de administrare fiduciară, încheiat cu organul de tutelă şi curatelă (art. 1053 Cod civil). Concluzia instanţei judecătoreşti privind declararea cetățeanului dispărut fără urmă se întemeiază pe prezumția aflării cetățeanului în viață, iar în cazul declarării cetățeanului decedat – pe presupunerea decesului acestuia. Cu toate acestea, aprecierea instanței despre declararea cetăţeanului ca atare trebuie să se bazeze strict pe cercetarea sub toate aspectele şi completă în ședință judiciară a circumstanțelor pricinii şi, în acest sens, această concluzie va prezenta întotdeauna un fapt veridic, ci nu unul prezumtiv. În cazul apariţiei sau descoperirii locului aflării cetăţeanului declarat dispărut fără urmă sau decedat, instanţa judecătorească, în baza cererii cetăţeanului însuşi sau a reprezentantului acestuia, sau a altor persoane interesate, anulează hotărârea sa. Anularea hotărârii privind declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată se realizează în cadrul aceluiași dosar, dacă acesta se păstrează în arhiva instanței. Dacă un atare dosar lipseşte, se întocmeşte un dosar nou. Plata taxei de stat în cazul depunerii cererii respective în legislaţia în vigoare nu este prevăzută, deoarece în acest caz este redeschisă pricina anterioară. De fapt, are loc continuarea pricinii anterioare. Anularea hotărârii judecătoreşti privind declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată atrage după sine efectele juridice de drept civil, de dreptul familiei, de drept administrativ etc. – se desface contractul de administrare fiduciară; se anulează înregistrarea decesului; se restabilesc multe drepturi ale cetăţeanului, dar anularea hotărârii judecătoreşti nu poate restabili dreptul în cazurile expres prevăzute de legislaţia în vigoare. Declararea persoanei limitată în capacitatea de exercițiu sau declararea incapacității. Statutul juridic al cetăţeanului este o categorie juridică complexă, care include în conţinutul său cetăţenia, capacitatea de folosinţă, capacitatea de exerciţiu, deţinerea drepturilor şi obligaţiilor subiective.

Capacitatea de exerciţiu este unul din aspectele importante ale statutului juridic al personalităţii. Pentru o garantare mai completă a apărării intereselor cetăţeanului, legiuitorul a stabilit că nimeni nu poate fi limitat în capacitatea de folosinţă sau capacitatea de exerciţiu decât în cazurile şi în ordinea prevăzute de lege (art. 23 Cod civil). Mai mult decât atât, refuzul total sau parţial al însăşi persoanei fizice la capacitatea de folosinţă sau capacitatea de exerciţiu este nul. Având în vedere că statutul juridic al persoanei are o importanţă socială supremă, legiuitorul a stabilit şi mecanismele juridice corespunzătoare de limitare forţată a acesteia. Procedura judiciară civilă prevede două mecanisme: recunoaşterea cetăţeanului incapabil şi limitarea cetăţeanului în capacitatea de exerciţiu (Capitolul XXVIII, art. 302 – 308 CPC). Temeiurile de drept material de recunoaștere a cetăţeanului incapabil sau limitarea lui în capacitatea de exerciţiu sunt prevăzute în normele art. 24 şi 25 Cod civil. Persoana fizică care, în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficiențe mintale), nu poate conștientiza acțiunile sale sau nu le poate dirija, poate fi declarată de către instanța de judecată incapabilă (art. 24 alin. (1) Cod civil). Persoana fizică care, în urma consumului abuziv de alcool, de droguri sau de alte substanțe psihotrope, agravează starea materială a familiei sale poate fi limitată de către instanța de judecată în capacitatea de exercițiu (art. 25 alin. (1) Cod civil). Capacitatea de exercițiu a minorului în vârstă de la 14 la 18 ani poate fi limitată de către instanța judecătorească în drepturile sale indicate în art. 21 alin. (2) Cod civil. Totodată, în conformitate cu art. 21 alin. (2) şi (3) Cod civil, nu se permite a limita sau a lipsi de dreptul de a dispune de veniturile sale pe minorul care şi-a obținut capacitatea de exercițiu în volum total prin încheierea căsătoriei (art. 20 alin. (2) Cod civil) sau prin emancipare (art. 20 alin. (3) Cod civil). În legătură cu aceasta, cererea privind limitarea capacității de exercițiu a unor atare minori nu se supune examinării în instanțele judecătoreşti. Procesul privind limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu poate fi pornit la cererea membrilor ei de familie, a procurorului sau a organului de tutelă şi

curatelă. Procesul privind declararea incapacității persoanei poate fi pornit la cererea membrilor ei de familie, a rudelor apropiate (părinţi, copii, fraţi, surori, bunei), indiferent de faptul că domiciliază ori nu în comun cu aceștia, sau la solicitarea

organului

de

tutelă

şi

curatelă,

a

instituţiei

de

psihiatrie

(psihoneurologie), a procurorului (art. 302 CPC). Cu dreptul de a se adresa în instanţa de judecată în interesele altor persoane în pricinile privind limitarea cetăţeanului în capacitatea de exerciţiu trebuie să fie înzestrate organizaţiile obşteşti sarcina statutară a cărora este ocrotirea familiei, mamei şi copilului. Există o necesitate imperioasă de a oferi acest drept şi dispensarelor narcologice. În cererea despre limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu trebuie să fie expuse circumstanţele care certifică: a) persoana abuzează de băuturi alcoolice, substanţe narcotice sau psihotrope; b) îşi pune familia într-o situaţie materială grea. Faptul că alţi membri ai familiei au salarii sau alte venituri nu constituie temei de a refuza primirea cererii şi satisfacerea cerinţelor petiţionarului. Conform art. 25 Cod civil, pentru limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu nu se cere ca persoana respectivă să fie alcoolic cronic. Acelaşi lucru se referă şi la persoanele care consumă substanţe narcotice. Persoanele solitare care abuzează de băuturi alcoolice şi consum de droguri sau alte substanţe psihotrope nu pot fi limitate în capacitatea de exerciţiu. Aceste persoane pot fi supuse doar unui tratament forţat. În cererea privind recunoaşterea persoanei incapabilă trebuie să fie indicate împrejurările care denotă deficienţele mintale din cauza cărora persoana nu poate să conştientizeze acţiunile sale sau să le dirijeze. Cererea despre limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu sau declararea acesteia incapabilă se depune în instanţa judecătorească de la locul de trai al acestei persoane, iar dacă persoana dată este internată într-o instituţie psihiatrică (psihoneurologică) curativă – în instanţa judecătorească de la locul aflării instituţiei respective.

În pricinile despre recunoaşterea persoanei incapabilă în urma tulburărilor psihice trebuie să fie folosite extrasele din istoria bolii, eliberate în ordinea stabilită, certificate privind aflarea persoanei în instituţiile psihiatrice curative, fişele medicale din instituţiile psihiatrice unde cetăţeanul respectiv se tratează sau s-a tratat, declaraţiile martorilor etc. Pentru stabilirea stării psihice a persoanei în privinţa căruia se pune problema declarării ca fiind incapabilă, instanţa judecătorească este obligată să stabilească expertiza psihiatrică, dacă există suficiente date privind tulburarea lui psihică: rămânerea în urmă cu dezvoltarea mintală; traumă, care ar fi putut duce la tulburări psihice; aflarea la evidenţă la medicul psihiatru; tratamentul într-un spital de psihiatrie; adoptarea sentinţei privind eliberarea de la răspundere penală cu spitalizarea forţată în staţionar psihiatric; alte date care confirmă comportamentul neadecvat. Spre soluţionare în faţa experţilor psihiatri trebuie puse următoarele probleme: 1) suferă persoana dată de vreo boală psihică cronică; 2) poate ea să conştientizeze acţiunile sale şi să le dirijeze. În cazuri excepţionale (eschivarea persoanei de la efectuarea expertizei), instanţa, cu participarea medicului psihiatru la şedinţa judiciară, poate adopta o încheiere privind trimiterea forţată a cetăţeanului la expertiză psihiatrică judiciară (art. 305 alin. (2) CPC). Concluzia expertului psihiatru nu poate fi înlocuită cu nici o altă probă care ar confirma că cetăţeanul suferă de o boală mintală sau deficienţă mintală (extrasul din cartela ambulatorie a bolnavului, certificatul instituţiei psihiatrice curative). Concluzia expertizei judiciar-psihiatrice este una din probele obligatorii. Pentru efectuarea acesteia este nevoie de timp, fapt ce determină prelungirea termenului de examinare a pricinii în fond. Conform art. 261 lit. d) CPC, la cererea participanţilor în proces sau din oficiu, instanţa judecătorească poate (adică nu este obligată) să suspende procesul în cazul ordonării expertizei psihiatrice. Petiționarul este în drept să-şi susţină sau să renunțe la pretențiile sale privind limitarea cetăţeanului în capacitatea de exerciţiu, de recunoaştere a acestuia incapabil. Renunțarea petiţionarului la cererea sa nu împiedică alte persoane,

enumerate în art. 302 CPC, să se adreseze în instanţa de judecată cu aceeaşi cerere. Refuzul petiţionarului la cererea sa nu exclude dreptul lui de a intenta repetat pricina privind limitarea în capacitatea de exerciţiu a aceluiaşi cetăţean în cazul în care ultimul, după afirmaţiile petiţionarului, continuă să abuzeze de băuturi alcoolice sau droguri. Atenţionăm că obiecţiile unuia dintre membrii familiei împotriva examinării pricinii intentate în baza cererii persoanelor enumerate în art. 302 CPC, nu constituie temei pentru încetarea procesului, lucrul acesta fiind permis doar în cazurile prevăzute de art. 265 CPC. Recunoaşterea

cetăţeanului

limitat

în

capacitatea

de

exerciţiu

sau

recunoaşterea lui incapabil nu este nelimitată în timp: persoana declarată incapabilă se poate însănătoşi, iar persoana care suferea de consum abuziv de alcool, droguri sau alte substanţe psihotrope poate să-şi schimbe comportamentul. Ordinea anulării limitării în capacitatea de exerciţiu şi recunoaşterea persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu este stabilită de art. 308 CPC şi se rezumă la următoarele: - trebuie să dispară temeiurile în baza cărora cetăţeanul a fost limitat de către instanţă în capacitatea de exerciţiu sau a fost declarat incapabil; - cererea privind recunoaşterea cetăţeanului cu capacitate deplină de exerciţiu se depune la instanţa de judecată de la domiciliul cetăţeanului respectiv, indiferent de faptul de către care instanţă judecătorească a fost adoptată hotărârea privind recunoaşterea cetăţeanului incapabil sau limitat în capacitatea de exerciţiu; - cererea privind anularea limitelor în capacitatea de exerciţiu sau restabilirea capacităţii de exerciţiu se depune de către persoanele indicate în art. 308 alin. (1) şi (2) CPC. A se avea în vedere că cetăţeanul recunoscut de către instanţa de judecată ca fiind incapabil nu poate depune cerere în instanţă cu rugămintea restabilirii complete a capacităţii sale de exerciţiu. Cererea lui trebuie să-i fie restituită (art. 170, 308 CPC); - este vorba despre intentarea unei noi proceduri independente pe pricină, dar nu privind anularea hotărârii judecătoreşti anterior adoptate, spre deosebire de cazurile prezentării sau descoperirii locului aflării cetăţeanului recunoscut dispărut

fără urmă sau declarat decedat (art. 301 CPC). La pregătirea pricinii privind recunoaşterea persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu, anterior declarată incapabilă, judecătorul obligatoriu va numi expertiza psihiatrică judiciară; - declararea cetăţeanului cu capacitate deplină de exerciţiu poate avea loc dacă el s-a însănătoşit sau s-a îmbunătăţit considerabil starea sănătăţii lui. Ca temei pentru anularea limitelor în capacitatea de exerciţiu poate servi nu doar faptul că cetăţeanul a încetat să abuzeze de alcool, să consume droguri sau substanţe psihotrope, dar şi faptul pierderii familiei (divorţ, despărţirea de familie) şi dispariţia în legătură cu aceasta a obligaţiilor de a acorda mijloace pentru întreţinerea altor persoane; - recunoaşterea cetăţeanului cu capacitate deplină de exerciţiu prezintă o categorie independentă de pricini examinate în ordinea procedurii speciale în baza regulilor generale ale procedurii judiciare civile cu derogările şi completările prevăzute de Capitolele XXIII şi XXVIII CPC; - în baza hotărârii judecătoreşti privind restabilirea capacităţii de exerciţiu se anulează tutela (curatela) instituită asupra cetăţeanului. Soluţionarea acestei probleme este pusă în competenţa organului de tutelă şi curatelă. Încuviinţarea spitalizării forţate şi a tratamentului forţat al persoanei. Conform legislaţiei, asistenţa medicală şi tratamentul se acordă în conformitate cu principiul caracterului benevol al adresării persoanei corespunzătoare sau cu acordul acesteia, fie cu acordul reprezentantului lui legal, inclusiv internarea în spital sau într-o altă instituţie curativă şi tratamentul petrecut în acestea. În unele cazuri prevăzute de lege, bolnavul poate fi spitalizat forţat. Reieşind din faptul că spitalizarea forţată şi tratamentul forţat al persoanei este legat de restrângerea drepturilor şi libertăţilor, aceastea au loc doar în baza hotărârii judecătoreşti. În conformitate cu legislaţia în vigoare, spitalizării forţate şi tratamentului forţat pot fi supuse: 1) persoanele care suferă de boli venerice; 2) persoanele bolnave de tuberculoză;

3) persoanele bolnave de alcoolism cronic, narcomanie sau toxicomanie; 4) persoanele contaminate de virusul imunodeficitar uman (HIV) şi bolnave de SIDA; 5) persoanele care au refuzat ajutorul medical atunci când asistenţa medicală era necesară pentru salvarea vieţii lor; 6) persoanele care suferă de tulburări psihice. Aprobarea forţată a examenului psihiatric sau a spitalizării persoanei într-un staţionar de psihiatrie în temeiul hotărârii instanţei judecătoreşti este reglementată de Capitolul XXX (art. 312-318) CPC şi de alte legi. Ordinea procesuală de examinare a pricinilor privind spitalizarea forţată şi tratamentul forţat al cetăţenilor se reglementează de art. 309–311 (Capitolul XXIX) CPC. Necesitatea spitalizării şi tratamentului forţat trebuie să fie confirmate printr-o încheiere a comisiei medicale corespunzătoare, care trebuie să corespundă cerinţelor conţinute în actele legislative care stabilesc ordinea, condiţiile spitalizării şi tratamentului forţat al cetăţenilor. De regulă, problema spitalizării şi tratamentului forţat se rezolvă de către instituţia curativ-profilactorie, fiind perfectată de comisia medicală consultativă din instituţia dată. În lipsa unei instituţii curativ-profilactorii specializate de profil, problema spitalizării şi tratamentului forţat al cetăţenilor indicaţi o rezolvă medicul cabinetului specializat de profil, aprobată prin hotărârea comisiei medicale consultative a instituţiei medicale în structura căreia acesta se află. Încheierea medicală motivată a instituţiei de ocrotire a sănătăţii privind spitalizarea şi tratamentul forţat se anexează la cerere. În cazurile prevăzute de lege, la cerere se anexează documentele doveditoare a faptului eschivării persoanei de la tratamentul benevol, dar neprezentarea acestor documente nu constituie temei pentru a refuza intentarea procesului. Acestea pot fi prezentate şi după intentarea procesului (art. 204 alin. (1) CPC).

Instituţia medicală, la depunerea cererii în instanţa de judecată privind spitalizarea şi tratamentul forţat al cetăţenilor cu afecţiuni social periculoase, se eliberează de plata taxei de stat (art. 85 alin. (1) lit. f) CPC). Pricinile din categoria respectivă se supun examinării în timp de trei zile din ziua depunerii cererii în instanţa judecătorească, dacă altfel nu este prevăzut în actele legislative care stabilesc ordinea şi condiţiile spitalizării şi tratamentului forţat al cetăţenilor care suferă de bolile social periculoase respective. Aceste pricini se examinează cu participarea obligatorie a cetăţeanului în privinţa căruia a fost pornit procesul, cu excepţia imposibilităţii participării acestuia din cauza sănătăţii, şi cu participarea reprezentantului instituţiei medicale la iniţiativa căreia acest proces a fost intentat. Cetăţeanul vizat participă la pricină în calitate de persoană interesată. El este în drept să beneficieze de serviciile reprezentantului care participă la proces în ordinea şi condiţiile prevăzute de legislaţia procesual civilă. Apărarea drepturilor şi intereselor legale ale minorilor, inclusiv ale cetăţenilor recunoscuţi în odinea stabilită de lege ca fiind incapabili sau limitaţi în capacitatea de exerciţiu, o exercită reprezentanţii lor legali. În cazul neprezentării fără motiv în şedinţa de judecată, instanţa judecătorească emite o încheiere privind aducerea forţată a acestei persoane de către organul teritorial de poliţie. Încheierea privind aducerea forţată nu poate fi atacată cu recurs (art. 310 alin. (3) CPC). Conform art. 311 alin. (2) CPC, stabilirea termenelor de spitalizare forţată şi a tratamentului nu intră în competenţa instanţei judecătoreşti, acestea ținând de atribuţiile comisiilor medicale consultative ale instituţiilor corespunzătoare, care, de asemenea, mai adoptă şi hotărâri privind externarea acestor pacienţi după tratarea lor. După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti privind spitalizarea şi tratamentul forţat o copie de pe aceasta este expediată de către instanţa judecătorească spre executare instituţiei de ocrotire a sănătăţii care a depus cererea. Copia hotărârii privind spitalizarea şi tratamentul forţat al cetăţenilor care suferă de boli social periculoase trebuie să fie expediată şi organului de poliţie de la

domiciliul cetăţeanului respectiv pentru ca acesta să acorde ajutor instituţiilor corespunzătoare în executarea forţată a hotărârii judecătoreşti (aducerea forţată a bolnavului în instituţia curativă). Încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării în staționarul de psihiatrie. Conform art. 25 din Constituţia Republicii Moldova, orice persoană are dreptul la libertate individuală şi la siguranţă personală. Nimeni nu poate fi privat de libertate, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Printre cazurile de privare de libertate a cetăţeanului se înscrie spitalizarea într-o instituţie de psihiatrie a persoanei care suferă de tulburări psihice, fără acordul lui benevol sau fără acordul reprezentantului lui legal. Asistenţa psihiatrică sub diverse forme poate fi acordată şi cu posibila limitare a libertăţii individuale a pacientului, şi cu aplicarea diferitelor măsuri forţate (spitalizarea forţată în staţionarul de psihiatrie şi examenul psihiatric forţat), inclusiv juridice. În scopul prevenirii samavolniciei de drept în cazul acordării asistenţei psihiatrice, utilizării psihiatriei în scopuri nemedicale, se aplică Legea nr.1402 din 16 decembrie 1997 privind sănătatea mintală154 şi dispoziţiile CPC (art. 312-318) care reglementează ordinea examinării pricinilor privind încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării persoanei în staţionarul de psihiatrie. În ordinea stabilită de art. 312-318 CPC, se examinează şi se soluţionează patru categorii de pricini: - privind încuviinţarea spitalizării în staţionarul de psihiatrie, fără liberul consimțământ al persoanei sau al reprezentantului ei legal; - privind încuviinţarea examenului psihiatric, fără liberul consimțământ al persoanei sau al reprezentantului ei legal; - privind prelungirea termenului de spitalizare a persoanei; - privind externarea înainte de termen a persoanei din staţionarul de psihiatrie.

Legea privind sănătatea mintală. Nr.1402 din 16.12.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.05.1998, nr.44-46. 154

Condiţie obligatorie pentru spitalizarea în staţionarul de psihiatrie fără liberul consimțământ al persoanei sau al reprezentantului ei legal cu scopul acordării de ajutor constituie prezenţa unei tulburări psihice grave (art. 28 din Legea privind sănătatea mintală din 16 decembrie 1997). „Grave” în psihiatrie se numesc tulburările psihice de nivel psihotic, adică bolile însoţite de dereglări grave ale psihicului. Atare boli condiţionează: - pericolul nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur; - incapacitatea de a-şi satisface independent necesităţile vitale; - prejudicierea gravă a sănătăţii sale, dacă nu i se acordă asistenţă psihiatrică; - incapacitatea de a-şi exercita independent drepturile şi obligaţiile sale, de a purta răspundere juridică, de a conştientiza caracterul faptic şi pericolul social al acţiunilor (inacţiunilor) sale sau de a le dirija (iresponsabilitate); - să înțeleagă sensul acţiunilor sale şi să dirijeze cu ele (incapacitate civilă de drept). În legislaţia privind ocrotirea sănătăţii (art. 42 din Legea nr. 411 din 28 martie 1995 privind ocrotirea sănătăţii155) şi acordarea asistenţei psihiatrice nu se prevede tratamentul psihiatric fără consimțământul bolnavilor care nu prezintă tulburări psihice grave (persoane cu discernământ limitat). Petiţionar în pricinile de examen psihiatric forţat, conform art. 312 alin. (3) CPC şi art. 24 alin. (5) din Legea privind asistenţa psihiatrică, este medicul psihiatru, dacă acesta dispune de informaţie privitor la faptul că persoana respectivă săvârșește acţiuni ce dau temei de a-l suspecta că suferă de tulburări psihice grave, care prezintă pericol nemijlocit pentru sine şi pentru cei din jur. Motiv pentru supunerea persoanei unui examen psihiatric forţat serveşte cererea în scris a membrilor familiei sau a rudelor, a unui medic din orice domeniu de specialitate, a unor persoane cu funcţie de răspundere care întemeiază necesitatea unui atare examen.

Legea privind ocrotirea sănătăţii. Nr. 411 din 28 .03.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.1995, nr.34. 155

Medicul psihiatru prezintă în instanţa de judecată cerere privind încuviinţarea examenului psihiatric forţat al unei persoane concrete doar în cazul soluționării pozitive de către acesta a problemei privind necesitatea efectuării examinării. La încuviinţarea judiciară a examenului psihiatric se poate recurge doar atunci când se exclude modalitatea administrativă – efectuarea examenului personal de către medicul psihiatru. Hotărârea privind examinarea psihiatrică a persoanei fără consimțământul acesteia sau fără consimțământul reprezentantului ei legal se ia de către medicul psihiatru personal: 1) când persoana, supusă examinării, săvârșește acţiuni ce prezintă temei pentru a presupune existenţa la aceasta a unei tulburări psihice grave care cauzează pericol nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur (art. 22 alin. (4) lit. a) din Legea privind asistenţa psihiatrică); 2) dacă această persoană se află la evidenţa dispensarului în baza temeiului prevăzut în art. 26 alin. (1) din Legea privind asistenţa psihiatrică. Medicul psihiatru depune cererea privind încuviinţarea examenului psihiatric al persoanei fără consimțământul ei sau fără consimțământul reprezentantului ei legal la instanţa judecătorească de la domiciliul persoanei respective. Conţinutul cererii trebuie să corespundă cerinţelor art. 313 alin. (1) CPC, art. 24 alin. (4) şi (5) din Legea privind asistenţa psihiatrică şi să conţină: 1) numele, prenumele, patronimicul petiţionarului, adresa acestuia (numărul de telefon); 2) atitudinea lui faţă de persoana care urmează a fi supusă examinării; 3) motivele adresării în instanţa de judecată, datele faptice care ar indica: - prezenţa unei tulburări psihice grave a persoanei (psihoză acută şi cronică, stare depresivă, debilitate mintală etc.); - comportament şi declaraţii care demonstrează incapacitatea persoanei de aşi satisface independent necesităţile vitale sau necesitatea intervenţiei psihiatrice în vederea evitării prejudiciului grav sănătăţii; 4) refuzul persoanei sau al reprezentantului ei legal de a se adresa medicului psihiatru şi imposibilitatea (incapacitatea) examinării benevole.

În ordinea pregătirii pricinii privind încuviinţarea examenului psihiatric, judecătorul audiază petiţionarul pe fondul circumstanţelor indicate în cerere; explică drepturile şi obligaţiile petiţionarului; dacă starea persoanei, în privinţa căreia este intentat procesul îi permite să se prezinte în instanţă, judecătorul poate să-l înştiinţeze şi să-l audieze privitor la cererea înaintată în instanţa de judecată, explicându-i drepturile lui procesuale şi obligaţiile; soluţionează problema privind atragerea în proces a tuturor persoanelor interesate, citarea martorilor; emite interpelări, solicitând de la organizaţii şi persoane aparte probele, mai ales a documentației medicale care conţine mersul şi rezultatele examenelor medicale ale pacientului, indicarea măsurilor terapeutice, inclusiv recomandările medicilor privind contraindicațiile. După terminarea procesului, documentele trebuie să fie restituite în instituţia curativă respectivă. Copiile autentificate de către judecător trebuie să rămână în materialele dosarului, fapt ce va permite să se respecte interesele justiţiei. Examinarea pricinilor privind examenul psihiatric forţat al persoanei se reduce la controlul de către judecător a legalităţii şi temeiniciei examenului psihiatric forţat. Termenul examinării cererii privind efectuarea examenului, conform art. 315 alin. (1) CPC, constituie cinci zile din ziua intentării procesului. Cererea se examinează cu participarea medicului psihiatru, a reprezentantului legal al persoanei şi a altor persoane interesate, precum şi a persoanei însăşi, dacă medicul consideră că acest lucru este posibil, având în vedere starea sănătăţii ei. La adoptarea hotărârii, judecătorul analizează plenitudinea datelor utilizate, indicate de către medicul psihiatru în încheierea sa, logica argumentelor şi corespunderea lor cu concluziile persoanelor interesate, declaraţiile martorilor etc. Restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la ordin pierdute (procedura de chemare). Ordinea judiciară specială de apărare a drepturilor subiective ale posesorilor titlurilor de valoare (valorilor mobiliare) o constituie procedura privind restabilirea în drepturile ce izvorăsc din titlurile de valoare la purtător şi din titlurile de valoare la

ordin pierdute. Legislatorul şi practica judiciară denumesc această ordine judiciară ca procedură de chemare, ale cărei norme sunt fixate în Capitolul XXXI CPC (art. 319-326). Procedura de chemare, ca procedură judiciară specială, este îndreptată spre recunoaşterea titlului de valoare la purtător sau a titlului de valoare la ordin că şi-a pierdut valabilitatea, restabilirea drepturilor posesorului acestui titlu de valoare pe calea depistării persoanelor necunoscute interesate. Problema constă, în primul rând, în faptul că documentul de valoare pierdut la purtător poate ajunge în mâinile unei terţe persoane care, de asemenea devine titular al dreptului la prezentarea titlului de valoare spre executare debitorului (de exemplu, instituţiei bancare). Această terţă persoană este necunoscută atât posesorului titlului de valoare, cât şi debitorului în baza titlului de valoare. Procedura de chemare serveşte la căutarea (pentru chemarea publică) şi pentru declararea de către deţinătorul (cel care l-a găsit) documentului despre drepturile sale asupra titlului de valoare sau restituirea lui posesorului. Procedura de chemare vizează interesele tuturor persoanelor interesate în titlurile de valoare la purtător sau la ordin pierdute: interesul debitorului în baza titlului de valoare constă în asigurarea garanțiilor acestuia de la executarea repetată a obligaţiilor în baza titlului de valoare; interesul deținătorului documentului (de bună-credință) constă în faptul că prin intermediul procedurii de chemare i se oferă posibilitatea de a declara drepturile sale asupra documentului (art. 322 CPC); interesul fostului posesor al titlului de valoare la purtător este îndreptat spre restabilirea drepturilor sale asupra titlului de valoare. În aşa fel, procedura de chemare ca subinstituţie a procedurii speciale este o procedură judiciară de apărare a drepturilor subiective nelitigioase ale posesorilor titlurilor de valoare pe calea recunoaşterii titlurilor de valoare ca fiind nevalabile în cazurile pierderii lor şi restabilirea drepturilor în privinţa lor. Scopul procedurii de chemare este depistarea necunoscutului deținător al documentului pierdut şi restabilirea drepturilor în baza acestuia. Procedura de chemare este posibilă doar în cazurile indicate de lege. Legislaţia în vigoare a Republicii Moldova permite aplicarea procedurii de

chemare doar în privinţa titlurilor de valoare la purtător şi a titlurilor de valoare la ordin (de exemplu: conosamente, cecuri, certificate de depozit etc.). Se aplică regula: procedura de chemare este interzisă în privinţa titlurilor de valoare, dacă altceva nu este prevăzut de lege. Iată de ce drepturile în baza titlurilor de valoare nominale nu se supun apărării în ordinea procedurii de chemare. Persoana care a pierdut titlul de valoare nominal nu are nevoie de restabilirea judiciară a drepturilor în baza acestuia, însă oricare deţinător necunoscut al titlului de valoare nominal nu poate obţine nici un drept asupra titlului de valoare nominal (cu excepţia cazurilor cesiunii de creanţă). În cazul pierderii titlului de valoare, recunoaşterea acestuia ca fiind nul şi restabilirea în drepturi în baza acestuia se efectuează de către debitor. Prin pierderea titlului de valoare înţelegem lipsa totală a acestuia sau pierderea de către titlul de valoare a indicilor de plată – şterşi, pătaţi, parţial sunt deterioraţi în timpul incendiului, inundaţiei în apartament, oficiu, este pătat de vopsea, cerneală, sânge în timpul unui accident rutier sau în urma păstrării neglijente şi din alte motive. Persoana care a pierdut titlul de valoare la purtător sau titlul de valoare la ordin poate solicita restabilirea drepturilor asupra acestuia în ordinea procedurii speciale în cazurile prevăzute de lege şi dacă nu este cunoscut deţinătorul acestuia. În caz contrar, trebuie să fie înaintată o acţiune de revendicare. În conformitate cu art. 319 alin. (2) CPC, cererea privind recunoaşterea titlului de valoare ca ieşit din vigoare (recunoaşterea documentului ca fiind nevalabil) şi restabilirea drepturilor în baza acestuia se depune la instanţa judecătorească de la sediul instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul. Aceasta înseamnă că în pricinile procedurii de chemare este stabilită competenţa teritorială specială. Nu este în totalitate corect. Competenţa teritorială specială este binevenită pentru procedura de chemare privind titlurile la purtător şi nu pentru procedura de chemare privind titlurile de valoare la ordin. Competenţa cererilor privind pierderea titlurilor de valoare la ordin (cecuri, cambii, trate) trebuie să se stabilească în funcţie de locul efectuării plăţilor, adică de locul îndeplinirii obligaţiilor în baza titlului. Sintagma „la sediul instituţiei (persoanei) care a

eliberat documentul”, conţinută în art. 319 alin. (2) CPC, trebuie înţeleasă în sensul că cererea se depune la instanţa judecătorească de la locul de trai al debitorului (adică a persoanei fizice care a eliberat documentul), iar dacă în calitate de debitor apare o instituţie (persoană juridică) care a eliberat documentul, atunci - la sediul acesteia. Art. 320 CPC stabileşte cerinţe speciale, înaintate faţă de cererea privind recunoaşterea documentului pierdut ca fiind nevalabil. O importanţă deosebită o au cerinţele privind indicarea caracteristicilor de diferenţiere a documentului pierdut. Aceasta este important pentru publicarea chemării necunoscutului deţinător al documentului, aplicarea interdicţiei de executare a titlului de valoare şi emiterea hotărârii judecătoreşti despre recunoaşterea titlului de valoare ca fiind nevalabil. În cererea privind recunoaşterea ca fiind nevalabile valorile mobiliare la purtător şi la ordin pierdute şi privind restabilirea drepturilor în privinţa acestora trebuie să fie indicate circumstanţele în care a avut loc pierderea documentului. Acestea trebuie expuse amănunţit, cu anexarea documentelor instituţiilor corespunzătoare, care confirmă atât existenţa împrejurărilor propriu-zise cât şi probabilitatea pierderii valorilor mobiliare–documente privind incendiul, inundaţia, actele de control ale organelor de ocrotire a normelor de drept efectuate la plângerea privitor la pierderea, furtul valorilor mobiliare, certificate privind pornirea urmăririi penale, alte documente, nu se exclude referirea la declaraţiile martorilor. La categoria acţiunilor pregătitoare speciale pentru pricinile procedurii de chemare se referă: 1) interzicerea instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul de a exercita în baza acestuia plăţi şi livrări; 2) dispoziţia despre publicarea chemării publice în instanţa de judecată a deţinătorului documentului. În acest scop se emit două acte procesuale de sine stătătoare. În încheierea despre chemarea publică a deţinătorului documentului pentru recunoaşterea titlului de valoare ca fiind nevalabil trebuie să se indice descrierea detaliată a titlului de valoare pierdut cu evidenţierea datelor acestuia. În încheiere

trebuie să fie menţionat termenul de chemare – trei luni de la data publicării înştiinţării, indiferent de tipul titlului de valoare. Punctul obligatoriu al înştiinţării este propunerea adresată deţinătorului documentului a cărui pierdere este declarată ca să depună în instanţă o cerere în care să-şi revendice drepturile asupra documentului. În sensul art. 324 CPC, înştiinţarea trebuie să conţină şi preîntâmpinarea precum că, la expirarea termenului de chemare, titlul de valoare pierdut va fi declarat nul. În încheierea judecătorească trebuie să fie reprodus ad litteram textul anunţului din ziar, precum şi indicat termenul pentru executarea de către petiţionar a obligaţiilor de publicare a înştiinţării privitor la chemarea publică a deţinătorului documentului şi prezentare a instanţei judecătoreşti a probelor publicării unei atare înştiinţări. Termenul respectiv trebuie să fie cât mai scurt – trei zile din momentul emiterii încheierii. Legea (art. 110 alin. (1) CPC) permite judecătorului să stabilească un termen pentru îndeplinirea de către petiţionar a acţiunilor procesuale indicate. Înfăţişarea deţinătorului documentului până la expirarea termenului de chemare (trei luni) şi prezentarea de către acesta a titlului de valoare atrage după sine scoaterea cererii de pe rol. În astfel de cazuri instanţa judecătorească stabileşte un termen care nu depăşeşte două luni, în decursul căruia se păstrează acţiunile de asigurare întreprinse. Îndeplinirea actelor procesuale menţionate este posibilă dacă deţinătorul documentului nu numai că va prezenta documentul în instanţă, ci şi, ceea ce este foarte important, îşi va declara drepturile sale asupra titlului de valoare, dacă atare drepturi îi aparţin. În astfel de cazuri se consideră că apare un litigiu de drept, iar instanţa judecătorească explică petiţionarului dreptul acestuia de a înainta deţinătorului documentului o cerere de chemare în judecată privind reclamarea titlului de valoare din posesiunea străină ilegală, iar deţinătorului documentului – dreptul acestuia de a solicita de la petiţionar repararea prejudiciilor cauzate prin

aplicarea de către instanţa judecătorească a interdicției asupra

efectuării plăţilor şi livrărilor în baza documentului litigios. În cazul neînaintării cererii de chemare în judecată de către petiţionar sau de către deţinătorul documentului în perioada termenului stabilit (nu mai mult de două

luni), acţiunile asiguratorii întreprinse de instanţa judecătorească urmează a fi anulate. Cererea de chemare în judecată menţionată (a petiţionarului sau a deţinătorului documentului) trebuie să fie înaintată în aceeaşi instanţă de judecată în care a fost pornită procedura de chemare în scopul obţinerii de către instanţă a informaţiei despre faptul depunerii sau nedepunerii unei atare cereri de chemare în judecată şi anularea acţiunilor asigurătorii întreprinse, dacă acţiunea împotriva deţinătorului documentului nu a fost înaintată. În cazul în care deţinătorul prezintă titlul de valoare în instanţa de judecată, însă nu declară nici un drept asupra acestuia, instanţa judecătorească, după controlul autenticităţii şi identităţii documentului cu cele indicate în cerere, trebuie să-l restituie petiţionarului, iar procesul în procedura dată să fie încetat, deoarece acordul petiţionarului de a primi titlul de valoare urmează a fi înţeles ca renunţarea acestuia la cererea sa privind restabilirea drepturilor în baza titlului de valoare şi la dezbaterile judiciare viitoare, fapt ce constituie temei de a înceta procesul în conformitate cu art. 265 lit. c) CPC. Concomitent, instanţa judecătorească trebuie să anuleze acţiunile asigurătorii întreprinse în pricina respectivă. Lipsa cererilor din partea posibililor deţinători în privinţa drepturilor lor asupra documentului face posibilă dezbaterea judiciară despre recunoaşterea documentului pierdut ca fiind nul, care trebuie să aibă loc după regulile generale ale procedurii judiciare civile. Pricina este supusă examinării cu participarea obligatorie a petiţionarului, a persoanei care a eliberat titlul de valoare, a debitorului după titlul de valoare, a altor persoane interesate. În cazul titlurilor de valoare la ordin la participarea la examinarea pricinii este necesară atragerea tuturor persoanelor care cândva au înregistrat un gir (au girat) pe titlul de valoare la ordin. Această oferă posibilitatea de a-l restabili pe petiţionar în drepturile asupra titlului de valoare pierdut cu un grad înalt de veridicitate. Prin hotărârea judecătorească petiţionarul se confirmă în drepturile sale, care i-au aparţinut în baza documentului declarat ca fiind nul. Această hotărâre reprezintă temei pentru efectuarea către petiţionar a plăţilor corespunzătoare sau a eliberării unui nou document în schimbul celui declarat nul.

Constatarea inexactităţii înscrierilor în registrele de stare civilă. În scopul protecţiei drepturilor cetăţenilor, precum şi în interesele de stat şi sociale, cele mai importante evenimente din viaţa omului – naşterea, decesul, încheierea şi desfacerea căsătoriei, înfierea, stabilirea paternităţii, schimbarea prenumelui, a numelui sau a patronimicului – urmează a fi înregistrate la organele de stat de înregistrare a actelor de stare civilă (art. 54 Cod civil, art. 1 din Legea privind actele de stare civilă nr.100 din 26 aprilie 2001). Înregistrarea actului de stare civilă constă în efectuarea înregistrării actului şi a certificatului corespunzător, care se eliberează în acest temei cetăţenilor. Documentele indicate sunt recunoscute ca dovezi incontestabile a faptului fixat în ele. Tipurile actelor şi ordinea de înregistrare a actelor de stare civilă sunt determinate de legislaţia privind actele de sare civilă – Codul civil; Codul familiei; Legea privind actele de stare civilă din 26 aprilie 2001; Instrucţiunea cu privire la modul de înregistrare a actelor de stare civilă nr.4 din 21 ianuarie 2004, 156 de alte acte normative privitoare la actele stării civile. Inexactităţile comise la înregistrarea actelor de stare civilă pot influenţa esențial drepturile şi obligaţiile persoanelor interesate (de exemplu, la primirea moştenirii, a pensiei etc.). Legislaţia privind actele de stare civilă prevede posibilitatea rectificării şi modificării înscrierilor în actele de stare civilă, dacă la întocmirea lor totuşi au fost comise greşeli sau dacă datele conţinute în ele nu corespund realităţii. În cazul existenţei unor temeiuri suficiente şi a lipsei litigiului de drept între persoanele interesate, rectificarea greşelilor sau introducerea modificărilor în înregistrările actelor se efectuează de către organul de stare civilă (art. 54 Cod civil, art. 66 din Legea privind actele de stare civilă). Ordinea rectificării greşelilor şi introducerea modificărilor se reglementează prin Legea privind actele de stare civilă şi prin Instrucţiunea privind ordinea înregistrării actelor de stare civilă. Instrucţiunea cu privire la modul de înregistrare a actelor de stare civilă. Nr.4 din 21.01.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 15.04.2005, nr.59-61. 156

Instanţa

judecătorească

examinează

pricinile

despre

stabilirea

incorectitudinii înscrierii în actele de stare civilă, dacă organul de stare civilă a respins cererea despre modificarea, rectificarea sau completarea înscrierii în actul de stare civilă. În cazul unui litigiu de drept între petiţionar şi alte persoane interesate,

chestiunea

despre

incorectitudinea

înregistrării

în

act

sau

necorespunderii ei cu realitatea este examinată de instanţa judecătorească în ordinea procedurii în acţiuni civile şi înscrierea în act se rectifică (se modifică, se completează) în baza hotărârii instanţei judecătoreşti. Procedura în pricinile privind constatarea inexactităților în înscrierile din actele de stare civilă poate fi intentată în cazul existenţei condițiilor prevăzute de art. 331 CPC: -

existenţa înscrisului primar sau restabilit al actului de stare civilă, în care

este comisă inexactitatea; -

lipsa litigiului de drept dintre petiţionar şi persoanele interesate;

-

decizia organului stării civile despre refuzul de a rectifica sau modifica

înscrierea. Rectificarea (modificarea, completarea) actelor de stare civilă, în afară de explicaţia petiţionarului şi a persoanelor interesate, poate fi confirmată prin orice alte mijloace de probare, inclusiv prin concluzia expertului. De aceea, pe lângă materialele prezentate de petiţionar (actul eliberat de organul de stare civilă care conţine greşeala, documentele care confirmă necesitatea introducerii rectificării, copia deciziei organului stării civile despre refuzul de a modifica sau rectifica înscrierea existentă), o importanţă majoră pot avea şi datele scrise despre găsirea petiţionarului în timpul studiilor la școală, în instituțiile de învățământ superior, la locul de muncă şi de trai, în cartea de imobil, în actele despre decoraţii, în paşaport, în actele militare etc. Hotărârea instanţei judecătoreşti prin care este constatată inexactitatea înscrierii în registrele (cărţile) OSC serveşte drept temei pentru corectarea ei de către organele stării civile.

Reconstituirea

procedurii

judiciare

pierdute

(procedura

de

reconstituire). Neavând un caracter de litigiu, reconstituirea procedurii judiciare se referă la o procedură specială – nu există reclamant şi nu există pârât, dar există petiţionar, nu există litigiu de drept civil. Capitolul XXXIV CPC stabileşte normele de reconstituire nu numai a procedurii judiciare pierdute. Procedura de reconstituire se aplică şi în cazul pierderii procedurii de executare. Astfel, conform art. 87 Cod de executare, procedura de executare pierdută poate fi reconstituită de către instanţa judecătorească în corespundere cu Capitolul XXXIV CPC. Legea procesuală (art. 335 CPC) nu defineşte noţiunea „procedură judiciară pierdută”. Nu există o asemenea definiţie nici în Codul de executare. Articolul 335 CPC şi art. 87 Cod de executare se limitează doar la indicarea „pierderii” procedurii respective judiciare sau de executare. În conformitate cu aprecierea lingvistică a textelor respective, a normelor indicate, precum şi cu analiza logicogramaticală, prin pierderea procedurii judiciare sau de executare trebuie înţeleasă lipsa ei totală (e pierdută sau furată), precum şi distrugerea fizică a procedurii (incendiu, inundaţie, aducerea în starea care nu permite utilizarea ei, distrugerea din considerente criminale sau distrugerea în legătură cu expirarea termenului de păstrare prevăzut de lege). Cele mai răspândite cauze de pierdere a procedurii judiciare sau de executare sunt păstrarea neglijentă, incendiul sau acţiuni (inacţiuni) intenţionate. Actele ce constituie materialul pricinii civile concrete (a procedurii judiciare) sau a pricinii de executare concrete (procedurii de executare) pot fi pierdute în întregime sau parţial. Respectiv, procedura judiciară sau de executare pierdută poate fi reconstituită în întregime sau parţial. Volumul reconstituirii procedurii judiciare (de executare) pierdute este determinat nemijlocit de către petiţionar.

Conform art. 335 CPC, procedura judiciară pierdută într-o pricină civilă urmează a fi reconstituită (în întregime sau parţial) numai în cazul dacă ea s-a încheiat: - prin adoptarea unei hotărâri judecătoreşti; - prin pronunțarea încheierii privind încetarea procesului. Procedura judiciară pierdută până la examinarea cauzei în fond sau până la încetarea procesului nu se reconstituie. În aceste cazuri persoanele interesate au dreptul să intenteze o nouă acţiune conform regulilor generale. Dacă cererea de chemare în judecată s-a păstrat în instanţa judecătorească, dar au fost pierdute alte acte, atunci eforturile instanţei judecătoreşti şi ale persoanei interesate pot fi direcţionate spre reconstituirea actelor prezentate împreună cu cererea de chemare în judecată sau la înlocuirea lor cu exemplarele secundare sau cu alte acte ce confirmă pretenţiile cererii de chemare în judecată. Dacă a fost pierdută procedura de executare nefinisată, iar procedura judiciară s-a păstrat, procedura de executare pierdută poate fi reconstituită şi prin eliberarea duplicatului titlului executoriu în ordinea stabilită de art. 19 Cod de executare. De cele mai multe ori urmează a fi reconstituită însăşi procedura judiciară sau de executare în întregime, unele elemente ale lor, hotărârea judecătorească, încheierea privind încetarea procesului, titlul executoriu sau actul cu caracter executor (partea lor dispozitivă) indicate în art. 11 Cod de executare şi altele. Cererea privind reconstituirea procedurii judiciare pierdute trebuie să corespundă prin forma şi conţinutul ei cerinţelor art. 166, 167 CPC. Totodată, cererile de acest fel trebuie să conţină şi date speciale, indicate în art. 337 CPC. În legătură cu aceasta, de exemplu, dacă este vorba de reconstituirea procedurii de executare, în cerere se indică ce act executoriu (art. 11 Cod de executare) şi ce alte materiale au existat în procedura de executare pierdută; dacă a fost executată hotărârea judecătorească; ce poziţie ocupa petiţionarul în procesul de executare (Capitolul VI CE); cine a mai participat la procedura de executare şi în ce poziţie procesuală, domiciliul lor sau locul lor de aflare; se indică numele, prenumele,

patronimicul executorului judecătoresc care a efectuat acţiunile de executare; ce-i este cunoscut petiţionarului despre circumstanţele pierderii procedurii de executare; locul de aflare a copiilor actelor procedurii de executare pierdută; la cine se află copiile acestor acte; reconstituirea căror acte concrete o cere petiţionarul; în ce scop este necesară reconstituirea lor. La cerere se anexează actele respective referitoare la procedura judiciară sau de executare, care s-au păstrat la petiţionar în original sau în copii, chiar dacă ele nu sunt autentificate în ordinea stabilită; copiile cererii de chemare în judecată (cererea despre intentarea procedurii de executare), cererile de apel (de recurs), citaţiile judiciare, copiile încheierii privind intentarea procedurii de executare privind aplicarea sechestrului asupra patrimoniului sau privind interdicția de a efectua careva acţiuni, extrasele din procesele-verbale ale ședințelor de judecată, corespondența instanţei judecătoreşti sau a organului de executare cu participanții la procedura respectivă, titlul executoriu sau extrasul din el, copia actului de sechestru al patrimoniului etc. Dacă există date despre aceea că actele se află în instituții sau la anumiți cetăţeni, acest fapt trebuie să fie indicat în cerere, iar instanţa judecătorească va emite o interpelare privind solicitarea lor în pregătirea cauzei pentru dezbateri judiciare (art. 119 CPC) sau ea singură le va solicita (art. 185 alin. (1) CPC, art. 340 alin. (2) CPC). Legea fixează indicarea obligatorie în cerere a scopului adresării în instanţa judecătorească în chestiunea reconstituirii procedurii pierdute. Lipsa scopului adresării serveşte drept temei pentru a nu se da curs cererii, refuzul de a intenta proces sau scoaterea cererii de pe rol (art. 339 alin. (1), (2) CPC). În timpul examinării pricinii, instanţa judecătorească cercetează acea parte a procedurii care s-a păstrat, actele eliberate din dosar cetăţenilor şi instituțiilor până la pierderea procedurii, copiile acestor acte, alte certificate şi hârtii care se referă la cauză. În calitate de martori se audiază nu numai participanții la procesul pierdut sau la procedura de executare, dar şi persoanele prezente în timpul efectuării acţiunilor procesuale privitoare la acestea.

Dacă materialele adunate şi verificate de către instanţa de judecată sunt suficiente pentru reconstituirea procedurii pierdute, instanţa judecătorească hotărăște asupra reconstituirii ei în totalitate sau parţial. Dacă scopul cererii este executarea ei, dar adresarea în instanţa de judecată a avut loc după expirarea termenului pentru prezentarea spre executare a titlului executoriu şi instanţa judecătorească a refuzat repunerea în termen, procedura de reconstituire încetează. La soluţionarea chestiunii privind reconstituirea procedurii judiciare pierdute instanţa judecătorească nu este competentă să discute corectitudinea concluziilor instanţei judecătoreşti care a examinat pricina şi a temeiniciei cerinţelor petiţionarului în fondul acţiunii intentate anterior sau a altei solicitări privind dosarul civil pierdut. În cazul existenţei temeiurilor pentru reconstituirea procedurii în totalitate sau parţial, instanţa judecătorească adoptă o hotărâre în care este expusă esenţa actelor judiciare pierdute. În cazul insuficienţei materialelor adunate pentru reconstituirea exactă a procedurii judiciare sau de executare pierdute pe pricina civilă, instanţa judecătorească emite o încheiere privind încetarea procesului de reconstituire a procedurii. În acest caz persoanei interesate i se aduce la cunoştinţă că ea are dreptul să înainteze o cerere corespunzătoare (cerere de chemare în judecată, cerere) în ordine generală (procedura în acţiuni civile, contenciosului administrativ, procedura specială etc.).

Capitolul VII APLICAREA MĂSURILOR DE PROTECŢIE ÎN CAZURILE DE VIOLENŢĂ ÎN FAMILIE Igor COBAN, doctor în drept, conferențiar universitar §1. Natura juridică a procedurii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie §2. Procedura de examinare a cererii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie     §1. Natura juridică a procedurii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie Din punct de vedere sistemic, procedura de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie este reglementată de Capitolul XXX1 CPC la secțiunea Procedură specială. Această poziționare tehnico-legislativă însă nicidecum nu îi justifică locul procedurii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie în sistemul dreptului procesual civil ca fel al procedurii speciale.

Astfel, deși în pct.3 al Hotărârii explicative a Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.1 din 28 mai 2012 157 se impune ideea apartenenței acestui fel de procedură civilă la categoria procedurilor speciale, nu putem fi de acord cu această poziție. Prin esență, procedura de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie constituie un fel de sine stătător al procedurii civile, având propriile particularități. Procedura de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie nu are drept obiectiv soluționarea unui litigiu de drept, ci aplicarea măsurilor de protecție. Aceasta, în fond constituie o trăsătură similară ca și în cazul procedurii speciale, care, de fapt, creează confuzia unei similitudini dintre respectivele două feluri de proceduri. Per a contrario, lipsa litigiului de drept în cadrul procedurii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie o definește ca un fel de sine stătător al procedurii civile, și nu speciale. Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova recomandă 158 ca, în conformitate cu art. 280 alin. (3) CPC, dacă în cadrul procedurii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie se va constata un litigiu de drept ce ține de competența instanțelor de judecată, să fie aplicate prin analogie prevederile din cadrul procedurii speciale, iar instanța de judecată să scoată cererea de pe rol printr-o încheiere şi să explice petiționarului şi persoanelor interesate dreptul lor de a soluționa litigiul în procedura de acțiune civilă la instanța competentă. Considerăm că această poziție se datorează faptului că procedura de aplicare a măsurilor de protecție este limitată doar la admisibilitatea măsurilor de protecție pentru cazurile de violență în familie și aplicarea acestora, fără a se expune asupra oricăror drepturi în fond. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.1 din 28.05.2012 cu privire la practica aplicării de către instanțele de judecată a prevederilor Capitolului XXX 1 din Codul de procedură civilă (aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violentă în familie). http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=115 157

Pct.4 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.1 din 28.05.2012 cu privire la practica aplicării de către instanțele de judecată a prevederilor Capitolului XXX 1 din Codul de procedură civilă (aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violentă în familie). http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=115 158

În principiu, procedura de aplicare a măsurii de protecție în cazurile de violență în familie reprezintă un mecanism de aplicare a prevederilor Legii nr.45 din 01.03.2007 cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie159. Evident că reglementările procesual civile nu pot acoperi întreg spectrul ce ține de cazurile de violență în familie, or, potrivit art. 14 al Legii nr.45 din 01.03.2007 cererea despre comiterea actelor de violență se examinează în instanța de judecată conform Codului de procedură civilă și Codului de procedură penală. Obiect al normelor procesual civile, însă, constituie doar aplicarea de către instanța de judecată a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie. Procedura civilă nu delimitează care anume drepturi sau interese legitime urmează a constitui obiectul apărării judiciare, acoperind în virtutea art.5 CPC, o competență generală. În cazul procedurii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie, obiectul este limitat la actele de violență în familie. Astfel, raportând prevederile art. 3184 CPC la prevederile art.  3186 alin. (1) CPC, se relevă faptul că legiuitorul, prin utilizarea sintagmei „încheierea privind aplicarea ordonanței de protecție”, a avut în vedere interpretarea acesteia ca o dispoziție a instanței de judecată în vederea punerii în executare a ordonanței de protecție şi nu ca un act procedural separat, având în vedere că nici dispozițiile Capitolului XXX1 CPC şi nici ale Legii cu privire la prevenirea şi combaterea violenței în familie nr. 45 din 01.03.2007 nu prevăd forma şi conținutul ordonanței de protecție, cu excepția faptului că ordonanța de protecție va cuprinde una sau mai multe măsuri prevăzute la art. 15 alin. (1) din legea menționată, art. 318 4 alin. (2) CPC.160 O altă însușire caracteristică procedurii de aplicare a măsurii de protecție în cazurile de violență în familie este prezența ordonanței ca și act de procedură, care, din punct de vedere al conținutului, nu se încadrează în reglementările cuprinse în Legea cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie. Nr.45 din 01.03.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 18.03.2008, nr. 55-56. 160 Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr. 47 cu privire la aplicarea prevederilor art. 318 6 CPC la aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=72 159

sistemul dreptului procesual civil la art.14 CPC. Astfel, potrivit art. 14 alin.(4) CPC, „ordonanța judecătorească se emite la examinarea în primă instanță a pricinilor specificate la art.345 CPC”. În acest context prevederile art.3184 CPC constituie o excepție de la prevederile art.14 alin.(4) CPC. Deoarece urmează să delimităm ordonanța judecătorească emisă în cadrul procedurii în ordonanță (simplificată) de ordonanța de protecție emisă în cadrul procedurii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie. Ordonanța de protecție nu constituie actul judecătoresc de dispoziție în cazul examinării cererii de aplicare a măsurii de protecție în cazurile de violență în familie. Întrucât conform art.3184 alin. (1) CPC, în cazurile de violenta în familie, instanța de judecată emite o încheiere prin care admite sau respinge cererea privind emiterea ordonanței de protecție. Alineatul (2) al acestui articol prevede că, în cazul admiterii cererii, instanța emite o ordonanță de protecție prin care aplică agresorului una sau mai multe măsuri prevăzute de această normă. În acest sens, ordonanță de protecție constituie actul de aplicare al încheierii judecătoreşti. Această idee este susținută și de poziția legiuitorului statuată în art.2 al Legii nr.45 din 01.03.2007 cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie și anume: „ordonanță de protecție – act legal prin care instanța de judecată aplică măsuri de protecție a victimei”. §2. Procedura de examinare a cererii de aplicare a măsurii de protecție în cazurile de violență în familie Legea procesual civilă nu prevede la acest capitol careva principii speciale, motiv din care urmează a fi aplicate principiile fundamentale ale procesului civil și la examinarea cererilor de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie. Conținutul art.5 al Legii nr.45 din 01.03.2007 care reglementează principiile de bază ale prevenirii şi combaterii violenței în familie: a) legalitatea; b) egalitatea;

c) confidențialitatea;  d) accesul la justiție; e) protecția şi securitatea victimei; f) cooperarea autorităților administrației publice cu societatea civilă şi cu organizațiile internaționale. Deși majoritatea principiilor sunt comune și procedurii civile, unele din acestea (de exemplu: confidențialitatea, protecția și securitatea victimei) ar limita sau cel puțin ar impune excepții la aplicarea principiilor fundamentale ale procesului civil. De exemplu, pentru a asigura confidențialitatea, este nevoie deexaminarea

cererilor de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de

violență în familie în ședință închisă. Persoanele în drept să depună cererea. Reieșind din axioma principiului disponibilității în cadrul procesului civil, procedura de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie poate fi intentată doar în baza unei cereri care reprezintă materializarea voinței subiectului raportului juridic. Reieșind din art.12 al Legii nr.45 din 01.03.2007,

persoanele care pot

depune cerere despre comiterea actelor de violență în familie sunt:     a) victima;     b) în situații de criză, membrii de familie;      c) persoanele cu funcții de răspundere şi profesioniștii care vin în contact cu familia;     d) autoritatea tutelară;     e) alte persoane care dețin informații despre pericolul iminent de săvârșire a unor acte de violență sau despre săvârșirea lor. Art. 3181 CPC completează prevederile enunțate, reglementând cazurile când anumite categorii de persoane sunt în drept să depună cerere de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie: 1) victima violenței în familie sau de reprezentantul ei legal; 2) în cazul minorului – de organul de tutelă şi curatelă;

3) în caz de imposibilitate de depunere a cererii de către victimă – procurorul, organul de asistență socială sau poliția, la solicitarea victimei. În acest sens, este cazul ca procurorul sau organul de poliție să motiveze imposibilitatea depunerii cererii de către victimă. Spre exemplu, victima a fost bătută tare, este bolnavă, este într-o stare psihică deplorabilă etc.161 Observăm că prevederile Legii nr.45 din 01.03.2007 stipulează un cerc mai larg de persoane (membrii de familie; persoanele cu funcții de răspundere şi profesioniștii care vin în contact cu familia; alte persoane care dețin informații despre pericolul iminent de săvârșire a unor acte de violență sau despre săvârșirea lor) în drept să depună cererea de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie. Considerăm că, în cazul respectiv, neconcordanța elucidată urmează a fi interpretată în sens extensiv, în ideea producerii de efecte juridice. În pofida formalismului legii procesual civile, nu putem exclude dreptul subiectului de a depune cererea de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie în temeiul prevederilor Legii nr.45 din 01.03.2007, prin simplul fapt al omisiunii legii procesuale. Or, legea procesual civilă în acest caz vine să prescrie mecanismul procesual de aplicare a Legii nr.45 din 01.03.2007. Competența instanței de judecată. Privitor la competența instanțelor de judecată de a examina cererile de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie, art.3181 CPC stabilește competența la alegere: 1) instanța de judecată de la domiciliul sau locul de aflare a victimei sau a agresorului; 2) de la locul unde victima a solicitat asistență sau de la locul unde a avut loc actul de violență.

Pct.6 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.1 din 28.05.2012 cu privire la practica aplicării de către instanțele de judecată a prevederilor Capitolului XXX 1 din Codul de procedură civilă (aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie). http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=115 161

Cuprinsul cererii. Art.3182 CPC prevede în calitate de exigențe ale conținutului cererii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie: - circumstanțele actului de violență, intensitatea, durata, consecințele suportate; - alte circumstanțe care indică necesitatea aplicării măsurilor de protecție.  Deși legea procesual civilă nu impune alte cerințe de conținut ale cererii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie, Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova recomandă aplicarea prevederilor art.166, 167 CPC și în acest caz162. La cerere, însă, nu se va anexa dovada achitării taxei de stat, deoarece potrivit art. 85 alin. (1) lit. c1) CPC, victimele violenței în familie sunt scutite de la achitarea taxei de stat pentru cererile privind aplicarea măsurilor de protecție. Aceasta constituie și o deosebire de procedura specială, or ultima, potrivit Legii, se impune cu taxa de stat163. Procedura de examinarea a cererii. Art.3183 CPC prevede reguli atipice procedurii civile de examinare, ceea ce, de fapt, îi și imprimă caracterul particular ca fel de sine stătător al procedurii civile. Astfel, după primirea cererii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie, instanța de judecată are obligația să contacteze imediat poliţia de sector de la locul aflării agresorului pentru a solicita informarea acestuia despre procedura inițiată. În principiu, faptul constituie o formă atipică de citare a agresorului, justificată prin necesitatea garantării promptitudinii în soluționarea acestor categorii de cereri. Un alt subiect la etapa dată ține de interpretarea noțiunii de „imediat”, or, legea procesual civilă nu mai folosește o astfel de unitate de cronometrare a Pct.4 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.1 din 28.05. 2012 cu privire la practica aplicării de către instanțele de judecată a prevederilor Capitolului XXX 1 din Codul de procedură civilă (aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie). http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=115. 163 Potrivit art.3 alin.1 lit.f) Legea taxei de stat. Nr. 1216 din 03.12.1992. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 02.04.2004, nr. 53-55. 162

timpului în alt context. În acest sens, deși s-ar preta aplicarea principiului rezonabilității, totuși, în cazul de față, vorbim de niște exigențe mai drastice față de unitatea temporară. Pentru a face o claritate, considerăm că acest concept urmează a fi interpretat în raport cu prevederile art.318 4 CPC, care impune în general limita de 24 ore pentru examinarea unor astfel de cereri. Este motivul din care termenul „imediat” nu ar fi corect să îl interpretăm în dimensiune temporară concretă (de exemplu, în minute, ore), ci urmează a fi interpretat în vederea realizării termenului general de 24 ore de examinare a cererii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie. Această sarcină are drept scop asigurarea garanțiilor procesuale față de agresor, motiv din care Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova recomandă aplicarea prevederilor art.102 CPC pentru procedura dată. Iar în cazul în care, în cadrul citării legale, persoana interesată (agresorul) va refuza să primească citația sau înștiințarea, colaboratorul de poliție va întocmi un raport conform procedurii stabilite.164 Neprezentarea agresorului la ședința de judecată nu împiedică instanța să examineze cererea. La rândul său, alin.(2) al art.3184 CPC mai impune facultativ obligația instanței de judecată de a solicita organului de asistență socială sau poliției, după caz, prezentarea unui raport de caracterizare a familiei vizate şi a agresorului. Deși realizarea acestei sarcini nu este limitată de unitatea temporară: „imediat”, considerăm că ea urmează a fi aplicată și în acest caz, pentru a asigura garanția stipulată la art.3184 CPC de examinare a cererii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie în 24 ore. Instanța de judecată poate solicita şi alte acte necesare pentru examinarea cererii. În acest caz, instanța nu poate periclita termenul de 24 ore de examinare a

Pct.8 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.1 din 28.05.2012 cu privire la practica aplicării de către instanțele de judecată a prevederilor Capitolului XXX 1 din Codul de procedură civilă (aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie). http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=115 164

cererii de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie în detrimentul altor acte, cum ar fi dispunerea oricăror expertize. Deși art.3184 CPC prevede cu titlu de normă imperativă obligația instanței de judecată de a soluționa cererea de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie în 24 de ore de la primirea cererii, prin emiterea unei încheieri prin care admite sau respinge cererea, nerespectarea termenului de 24 de ore nu duce la nulitatea actului judecătoresc prin care a fost soluționată cererea de aplicare a măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie, însă constituie temei pentru aplicarea sancțiunilor disciplinare față de magistrat. În cazul admiterii cererii, instanța emite o ordonanță de protecție prin care aplică agresorului una sau mai multe dintre următoarele măsuri: a) obligarea de a părăsi temporar locuința comună ori de a sta departe de locuința victimei, fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor; b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei, la o distanță ce ar asigura securitatea victimei; c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea; d) interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al victimei; e) obligarea, până la soluționarea cazului, de a contribui la întreținerea copiilor pe care îi are în comun cu victima; f) obligarea de a plăti cheltuielile şi daunele cauzate prin actele sale de violență, inclusiv cheltuielile medicale şi cele de înlocuire sau reparare a bunurilor distruse sau deteriorate; g) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune; h) stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori; i) interzicerea de a păstra şi purta armă. Legea nu impune o limită în ceea ce privește numărul sau combinația de măsuri de protecție care pot fi aplicate. În schimb, legiuitorul a reglementat exhaustiv lista acestor măsuri.

Măsurile de protecție se aplică pe un termen de până la 3 luni. În acest sens Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova explică că termenul poate fi prelungit doar la cererea repetată, ca urmare a comiterii de către agresor a unor fapte noi de violență în familie165. Considerăm oportună interpretarea in favorem victimei, astfel încât nefiind necesare acte noi de violență din partea agresorului, ci menținerea pericolului de a se repeta aceleași acțiuni de violență. În acest context, potrivit art.3185 CPC, termenul măsurilor de protecție poate fi prelungit de instanța de judecată la cererea repetată ca urmare a comiterii faptelor de violență în familie sau ca rezultat al nerespectării condițiilor prevăzute în ordonanța de protecție. În principiu, legea nu limitează de câte ori poate fi prelungit termenul măsurilor de protecție, motiv din care, dacă nu dispar temeiurile care au stat la baza aplicării lor, prelungirile pot fi aplicate de mai multe ori, până nu dispar premizele pentru aceasta. Însă în cazul în care dispare necesitatea prelungirii sau revocării măsurilor de protecție, la cererea întemeiată a victimei, instanța de judecată poate revoca măsurile de protecție aplicate, asigurând-se că voința victimei este liber exprimată şi nu a fost supusă presiunilor din partea agresorului. Instanța de judecată remite de îndată ordonanța de protecție poliției şi organului de asistență socială spre executare imediată. Ordonanța privind măsurile de protecție prevăzute la art.318 4 alin. (2) lit. e) şi f) CPC se remite spre executare imediată executorului judecătoresc în a cărui competență teritorială, stabilită de camera teritorială a executorilor judecătoreşti, se află domiciliul agresorului. În cazul nerespectării condițiilor prevăzute în ordonanța de protecție, instanța de judecată, la cerere, poate institui şi alte măsuri adecvate prevăzute expres de Codul de procedură civilă. Instanța poate sesiza organul competent în vederea cercetării acțiunilor agresorului de neexecutare

Pct.10 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.1 din 28.05.2012 cu privire la practica aplicării de către instanțele de judecată a prevederilor Capitolului XXX 1 din Codul de procedură civilă (aplicarea măsurilor de protecție în cazurile de violență în familie). http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=115 165

intenționată sau de eschivare de la executarea hotărârii instanței de judecată (fapte prevăzute de art.318 Cod contravențional, art. 320 Cod penal etc.). Contestarea. Încheierea privind admiterea sau respingerea cererii de aplicare  a măsurilor de protecție şi încheierea privind aplicarea ordonanței de protecție nu se contestă în ordine de apel, însă poate fi contestată în ordine de recurs (secțiunea 1). Încheierea

privind admiterea

sau

respingerea

cererii

de aplicare 

a măsurilor de protecție şi încheierea privind aplicarea ordonanței de protecție, pot fi supuse revizuirii potrivit regulilor generale prevăzute la art.446-453 CPC, nu însă și ordonanța de protecție. În acest sens, ordonanță de protecție constituie actul de aplicare al încheierii judecătoreşti şi poate fi supusă revizuirii doar împreună cu încheierea instanței de judecată prin care s-a dispus admiterea ordonanței de protecție. Iar încheierea de respingere a cererii privind emiterea ordonanței de protecție constituie obiect de sine stătător al revizuirii166. Contestarea încheierii privind aplicarea ordonanței de protecție nu suspendă executarea măsurilor aplicate.

Pct. 2 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.02 din 15.04.2013 cu privire la practica aplicării legislaţiei procesuale la examinarea cauzelor civile în ordine de revizuire. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=110 166

CAPITOLUL VIII SISTAREA TEMPORARĂ A VALABILITĂŢII ŞI RETRAGEREA LICENŢELOR/AUTORIZAŢIILOR CARE VIZEAZĂ ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR Felicia CHIFA, magistru în drept, lector universitar §1. Noțiuni generale privind sistarea temporară a valabilităţii şi retragerea licenţelor care vizează activitatea de întreprinzător §2. Temeiurile de sistare temporară a valabilităţii şi retragerea licenţelor care vizează activitatea de întreprinzător §3. Procedura de sistare temporară a valabilităţii şi retragerea licenţelor care vizează activitatea de întreprinzător

§1. Noțiuni generale privind privind sistarea temporară a valabilităţii şi retragerea licenţelor caree vizează activitatea de întreprinzător Libertatea comerţului şi a activităţii de întreprinzător sunt condiţii inalienabile ale economiei naţionale167, totodată fiind firească posibilitatea statului de a exercita funcţia de control faţă de întreprinzători. O modalitate de intervenţie a statului în activitatea economică este licenţierea/autorizarea unor genuri de activitate, acţiune prin care autoritatea administraţiei publice şi/sau altă instituţie abilitată prin lege cu funcţii de reglementare şi de control îi permite solicitantului să iniţieze şi/sau să desfăşoare o afacere, eliberându-i un act cu caracter permisiv. 167

Art.126 din Constituția Republicii Moldova.

Autorităţile de licenţiere sunt prevăzute în art. 6 din Legea nr.451 din 30.07.2001 privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător 168. Autorităţile emitente ale actelor permisive sunt enumerate în Anexă 169 la Legea nr.160 din 22.07.2011 privind reglementarea prin autorizarea activităţii de întreprinzător170. Condiţiile de licenţiere și emitere a actelor permisive, precum şi tipurile de încălcări ale acestora sunt reglementate prin legi speciale. Licenţa reprezintă un act administrativ cu caracter permisiv, eliberat de autoritatea de licenţiere în procesul de reglementare a activităţii de întreprinzător, ce atestă dreptul titularului de licenţă de a desfăşura, pentru o perioadă stabilită, genul de activitate indicat în aceasta, integral sau parţial, cu respectarea obligatorie a condiţiilor de licenţiere. Autorizaţiile care vizează activitatea de întreprinzător sunt prevăzute în Legea privind reglementarea prin autorizarea activităţii de întreprinzător din 22.07.2011, care operează cu termenul de act permisiv, ce reprezintă un document sau înscris constatator prin care autoritatea emitentă constată unele fapte juridice şi/sau învesteşte solicitantul cu o serie de drepturi şi de obligaţii pentru iniţierea, Legea privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător. Nr. 451 din 30.07.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 18.02.2005, nr. 26-28. Potrivit art.6 din Legea nr. 451 din 30.07.2001 privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător autorităţile de licenţiere sunt:     a) Camera de Licenţiere;     b) Banca Naţională a Moldovei;     c) Comisia Naţională a Pieţei Financiare;     d) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică;     e) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei;     f) Consiliul Coordonator al Audiovizualului. 169 Potrivit Anexei, acestea sunt: Ministerul Finanţelor, Inspectoratul Fiscal Principal de Stat, Serviciul Vamal, Ministerul Economiei, Inspectoratul Principal de Stat pentru Supraveghere Tehnică a Obiectelor Industriale Periculoase, Întreprinderea de Stat „Institutul Naţional de Standardizare şi Metrologie”, Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, Ministerul Afacerilor Interne, Agenţia Naţională Transport Auto, Autoritatea Aeronautică Civilă, Întreprinderea de Stat „Registru Naval”, Instituţia Publică „Căpitănia Portului Giurgiuleşti”, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Construcţiilor, Inspecţia de Stat în Construcţii, Ministerul Sănătăţii, Agenţia Medicamentului, Serviciul de Supraveghere de Stat a Sănătaţii Publice, Comitetul Permanent de Control asupra Drogurilor, Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare în Sănătate, Consiliul Coordonator al Audiovizualului, Întreprinderea de Stat „Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală”, Agenţia Naţională de Reglementare a Activităţilor Nucleare şi Radiologice, Ministerul Culturii, Consiliul Concurenței, Agenţia Turismului, Ministerul Tehnologiilor Informaţionale şi Comunicaţiilor/Întreprinderea de Stat „Radiocomunicaţii”, Serviciul de Informaţii şi Securitate, Ministerul Justiţiei/Camera Înregistrării de Stat, Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru, Ministerul Mediului, Inspectoratul Ecologic de Stat, Serviciul Piscicol, Comisia Naţională a Pieţei Financiare, Centrul Național de Terminologie. 170 Legea privind reglementarea prin autorizarea activităţii de întreprinzător. Nr. 160 din  22.07.2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.10.2011, nr. 170-175.     168

desfăşurarea şi/sau încetarea activităţii de întreprinzător sau a unor acţiuni aferente acestei activităţi. Actul permisiv poate avea formă de autorizaţie, permis, certificat, aviz, aprobare, coordonare, brevet, de atestat de calificare. Obţinerea liceţei/actului permisiv şi desfăşurarea activităţii în baza acesteia se efectuează potrivit principiilor transparenţei decizionale şi transparenţei reglementării activităţii de întreprinzător, precum şi al echitabilităţii în raporturile dintre stat şi întreprinzător.  Activitatea ce implică imixtiunea autorităţilor competente în relaţiile cu întreprinzătorii trebuie să fie proporţională asigurării intereselor societăţii şi protecţiei drepturilor lor. Autorităţile de licențiere exercită verificarea activităţii de întreprinzător în limitele şi în conformitate cu competenţele stabilite de lege, controlând modul de desfăşurare a activităţilor întreprinderilor. Acestea sunt sesizate de instituţiile cu funcţii de reglementare şi de control, în caz de depistare a încălcărilor condiţiilor de licenţiere. Conform regulii generale instituite de art. 17 alin. (2) din Legea nr. 235 din 20.07.2006 cu privire la principiile de bază de reglementare a activităţii de întreprinzător171, licenţa/actul permisiv poate fi retras sau sistat temporar doar prin hotărârea instanţei de judecată adoptată la cererea autorităţilor publice competente. Drept excepţie de la această regulă, licenţa/actul permisiv poate fi retras sau sistat temporar prin decizia autorităţilor publice competente, cu adresarea ulterioară în instanţa de judecată a autorităţii respective. Prin „sistare a valabilităţii licenţei/actului permisiv” se înţelege privarea titularului de licenţă, pe un termen stabilit, de dreptul de a desfăşura un anumit gen de activitate. Prin „retragere a licenţei/actului permisiv” se înţelege privarea definitivă a titularului de licenţă de dreptul de a desfăşură un anumit gen de activitate. Unul din principiile fundamentale care guvernează procedura sistării valabilităţii /retragerii licenţelor şi a actelor permisive este principiul echitabilităţii Legea cu privire la principiile de bază de reglementare a activităţii de întreprinzător. Nr. 235 din  20.07.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 11.08.2006, nr. 126-130. 171

(proporţionalităţii) - (art. 17 din Legea cu privire la principiile de bază de reglementare a activităţii de întreprinzător din 20.07.2006). O licenţă poate constitui un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, având în vedere faptul că deţinătorul licenţei poate avea o „speranţă rezonabilă şi legitimă în privinţa valabilităţii în timp a licenţei şi a posibilităţii de a continua să obţină beneficii din exercitarea unei activităţi în baza acestei licenţe”. Potrivit jurisprudenţei CtEDO, încetarea valabilităţii unei licenţe prin care se permitea crearea unei afaceri, constituie o interferenţă în dreptul de a se bucura de proprietate, care este garantat de articolul 1 din Primul Protocol 172. Sistarea valabilităţii licenţelor nu reprezintă o lipsire de proprietate, ci o măsură de control al folosirii proprietăţii. Principiile de bază pentru aprecierea caracterului rezonabil al unei ingerinţe sunt următoarele: - deşi marja de apreciere de care se bucură legislativul naţional este, conform art.1 din Protocolul 1 la CEDO, una largă, măsura impusă trebuie să urmărească un scop legitim, adică să nu fie „lipsită în mod vădit de temeiuri rezonabile”; - atunci când măsura urmăreşte un scop legitim, trebuie să existe o legătură rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele antrenate şi scopul urmărit; - trebuie să fie stabilit un echilibru echitabil între imperativele interesului general al colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului173. §2. Temeiurile de sistare temporară a valabilităţii şi retragerea licenţelor care vizează activitatea de întreprinzător Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător din 30.07.2001, drept temei pentru suspendarea temporară a licenţei servesc: a) cererea titularului de licenţă privind suspendarea acesteia; De exemplu: Hotărârea CtEDO Bimer SA contra Republicii Moldova, din 10.07.2007 http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/BIMER%20S.A.%20%28ro%29.pdf Hotărârea CtEDO Rosenzweig and Bonded. Warehouses Ltd. contra Poloniei, hotărîrea din 28.07.2005 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-69939 173 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 2 din 28.05.2012 privind practica judiciară de soluţionare de către instanţele judecătoreşti a cauzelor referitoare la suspendarea (sistarea şi retragerea) licenţelor ce vizează activitatea de întreprinzător. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=116 172

b) neachitarea anuală, în termenul stabilit, a taxei pentru licenţă; c) nerespectarea de către titularul de licenţă a termenului de depunere a cererii de eliberare a duplicatului licenţei pierdute sau deteriorate; d) desfăşurarea de către filială şi/sau altă subdiviziune separată a titularului de licenţă a activităţii licenţiate fără copia autorizată de pe licenţă, în cazurile în care obligativitatea obţinerii copiilor autorizate de pe licenţă este stabilită prin lege. Conform art. 10 alin. (2) din Legea privind reglementarea prin autorizarea activităţii de întreprinzător din 22.07.2011, drept temei pentru suspendarea valabilităţii actului permisiv serveşte: a) cererea titularului privind suspendarea valabilităţii actului permisiv; b) neachitarea anuală sau neachitarea în termen a taxei pentru actul permisiv, prevăzută de lege. În conformitate cu art. 21 alin. (2) din Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător, drept temei pentru retragerea licenţei servesc: a) cererea titularului de licenţă privind retragerea acesteia; b) decizia cu privire la anularea înregistrării de stat a titularului de licenţă; c) depistarea unor date neautentice în documentele prezentate autorităţii de licenţiere; Se consideră date neautentice informaţiile conţinute în documentele prezentate autorităţii de licenţiere care au servit drept temei pentru eliberarea licenţei, drept exemplu pot servi: - amplasarea în sala de joc a unui număr mai mare de aparate de joc, faţă de numărul de aparate indicat în lista automatelor de joc prezentată organului de licenţiere; - lipsa datelor privind activitatea specialiştilor în cadrul întreprinderii, care întruneau condiţiile necesare şi au servit drept bază pentru eliberarea licenţei; - desfăşurarea activităţii licenţiate pe o altă adresă decât cea indicată în documentele prezentate autorităţii de licenţiere în momentul obţinerii licenţei.

d) stabilirea faptului de transmitere a licenţei sau a copiei de pe aceasta altei persoane în scopul desfăşurării genului de activitate licenţiat; e) neînlăturarea, în termenul stabilit, a circumstanţelor care au dus la suspendarea temporară a licenţei; f) nerespectarea a doua oară a prescripţiilor privind lichidarea încălcărilor ce ţin de condiţiile de licenţiere; g) neachitarea lunară şi trimestrială, în termenul stabilit, a taxei pentru licenţă. Licenţa se retrage şi în alte cazuri prevăzute expres de legile ce reglementează genul de activitate licenţiat. De exemplu, licenţa pentru exercitarea activităţii farmaceutice poate fi retrasă în cazurile: 174 a) achiziţionării, păstrării şi distribuirii produselor farmaceutice şi parafarmaceutice care nu au fost autorizate în modul stabilit; b) producerii produselor farmaceutice şi parafarmaceutice, modificării formulei de producere sau a fluxului tehnologic al produselor farmaceutice şi parafarmaceutice, precum şi modificării documentaţiei tehnice de normare a produselor farmaceutice sau parafarmaceutice, fără aprobarea organului abilitat; c) practicării de către titularul de licenţă a activităţii farmaceutice neindicate în licenţă; d) desfăşurării de către titularul de licenţă a activităţii farmaceutice în locuri unde o astfel de activitate nu a fost autorizată de organul abilitat; e) conducerii prin cumul a întreprinderii şi instituţiei farmaceutice de către farmacist (laborant-farmacist); f) practicării repetate, după aplicarea amenzii prevăzute de legislaţie, a activităţii farmaceutice fără utilizarea sistemului informaţional automatizat de evidenţă a circulaţiei medicamentelor, exploatării necorespunzătoare cerinţelor stabilite pentru acest sistem. Prin exploatarea necorespunzătoare cerinţelor stabilite pentru sistemul informaţional automatizat de evidenţă a circulaţiei medicamentelor se subînţelege exploatarea incompletă şi/sau incorectă a acestui sistem, operarea de 174

Ibidem

modificări voluntare, inclusiv la aparatul de casă şi/sau în dările de seamă, neprezentarea în termenele stabilite a dărilor de seamă obţinute în cadrul sistemului menţionat (art. 143 din Legea nr. 1456 din 25.05.1993 cu privire la activitatea farmaceutică.)175. Temei pentru retragerea licenţei este și nereperfectarea acesteia în termenul stabilit. Potrivit art. 15 alin. (7) din Legea privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător din 30.07.2001, licenţa care nu a fost reperfectată în termenul stabilit nu este valabilă. Drept temeiuri pentru reperfectarea licenţei servesc schimbarea denumirii titularului de licenţă şi modificarea altor date ce se conţin în licenţă. §3. Procedura de sistare temporară a valabilităţii şi retragerea licenţelor care vizează activitatea de întreprinzător Autoritatea competentă poate dispune unilateral sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea licenţei/actului permisiv ce vizează activitatea de întreprinzător atunci când va depista încălcările care servesc drept temei pentru aceasta. Atunci autoritatea competentă este obligată, în decurs de 3 zile lucrătoare, să se adreseze cu o cerere în instanţa de judecată privind sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea de întreprinzător. Actele de dispoziţie privind sistarea sau retragerea licenţei emise de către organele de licenţiere până la sesizarea instanţei pot fi contestate de către întreprinzător în judecată, în ordinea procedurii contenciosului administrativ, întru evitarea unei pagube iminente. În acest caz, dacă în termen de 3 zile lucrătoare autoritatea publică respectivă nu depune o cerere în instanţa de judecată conform Capitolului XXXIV1 CPC, decizia acesteia se anulează de drept, iar instanţa de contencios administrativ va înceta procesul, conform art. 265 lit. a) CPC, în baza unei încheieri motivate, întrucât lipseşte obiectul examinării. În încheierea instanţei Legea cu privire la activitatea farmaceutică. Nr. 1456  din  25.05.1993. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 15.04.2005. Nr. 59-61. 175

se va face menţiune despre anularea de drept a deciziei de suspendare/retragere a licenţei176. Dacă în termen de 3 zile lucrătoare autoritatea publică respectivă depune o cerere în instanţa de judecată conform Capitolului XXXIV1 CPC, instanţa de contencios administrativ va suspenda procesul, în baza art. 261 lit. h) CPC, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti emise potrivit Capitolului XXXIV 1 CPC. Felul de procedură. Examinarea cererilor privind sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea licenţelor/actelor permisive este reglementată de Capitolului XXXIV1 al CPC ca fiind una din proceduri speciale, adică necontencioase, fapt ce nu corespunde esenței acestei proceduri. Procedura privind sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea licenţelor/actelor permisive presupune existenţa a două părţi cu interese contrare care se află într-un litigiu de drept. Astfel, concluzionăm că ea corespunde elementelor acțiunii civile. Competența de a examina în primă instanţă cauzele privind sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea licenţelor/autorizaţiilor ce vizează activitatea de întreprinzător o au

judecătoriile de drept comun. CPC nu

reglementează competența teritorială în această categorie de cauze. Tinând cont de faptul că procedura dată este plasată în Capitolul ce legiferează procedura specială, cererea trebuie depusă în instanța de la sediul petiționarului. În cererea de sistare temporară a valabilităţii şi de retragere a licenţei/autorizaţiei ce vizează activitatea de întreprinzător se vor indica, pe lângă elementele generale prevăzute la art. 166, 167 CPC, şi probele ce atestă încălcarea de către întreprinzător a condiţiilor de desfăşurare a activităţii prevăzute de lege, probele ce atestă că întreprinzătorului i-au fost notificate toate încălcările constatate, modul de remediere a deficienţelor identificate şi că întreprinzătorul nu a remediat în termenul stabilit aceste deficienţe, precum şi probele ce atestă existenţa altor fapte care, în conformitate cu prevederile legii, servesc drept temei Munteanu A. Categorii de pricini calificate impropriu drept procedură specială, Conferinţa ştiinţifică „Dreptul privat ca factor în dezvoltarea relaţiilor economice: tradiţii, actualitate şi perspective”. Chişinău, 2014, pag. 237. 176

pentru sistarea valabilităţii sau, după caz, retragerea licenţei/actului permisiv. Odată cu cererea, organul de licenţiere va prezenta instanţei de judecată şi copia licenţei a cărei sistare sau retragere se solicită, precum şi copia anexei la licenţă, care este parte integrantă a acesteia. Aceasta e necesar întru evitarea unor greşeli ce ţin de indicarea incorectă în actul juridic pronunţat de instanţă a seriei şi numărului licenţei, a denumirii, formei juridice de organizare a întreprinderii, a adresei juridice a titularului de licenţă, a genului de activitate pentru a cărei desfăşurare a fost eliberată licenţa etc. Potrivit art. 85 alin. (1) lit. i) CPC, autorităţile publice centrale sunt scutite de taxă de stat atât la înaintarea acţiunilor cât şi la contestarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti. Indiferent de calitatea lor procesuală, acestea nu vor achita taxa de stat. Taxa de stat se încasează la buget de la pârât proporţional părţii admise din acţiune, dacă pârâtul nu este scutit de plata cheltuielilor de judecată (art. 98 alin. (1) CPC). Deși, cum am menționat mai sus, procedura privind sistarea temporară a valabilităţii sau retragerea licenţelor/actelor permisive este improprie procedurilor speciale, totuși, fiind plasată în cadrul acestora în cazul admiterii acţiunii organului de licenţiere, instanţa de fond urmează să dispună încasarea taxei de stat din contul pârâtului în mărime de 500% din unitatea convenţională (art.3 alin. (1) lit. f) din Legea taxei de stat. Nr. 1216 din  03.12.1992177.  Legea stabileşte un termen special pentru examinarea acestor categorii de cereri, care este de 5 zile lucrătoare (art. 3434 CPC). Întru evitarea unei ingerinţe îndelungate şi nejustificate în dreptul deţinătorului de licenţă de a se bucura de proprietate, este oportun ca şi instanţele de apel şi de recurs să examineze aceste categorii de litigii în regim de urgenţă178. Cererile

privind

sistarea

temporară

a

valabilităţii

sau

retragerea

licenţelor/actelor permisive se examinează în instanţa de judecată cu participarea

Legea taxei de stat. Nr. 1216 din  03.12.1992. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 02.04.2004, nr. 53-55. 178 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 2 din 28.05.2012 privind practica judiciară de soluţionare de către instanţele judecătoreşti a cauzelor referitoare la suspendarea (sistarea şi retragerea) licenţelor ce vizează activitatea de întreprinzător. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=116 177

întreprinzătorului, a reprezentantului sau avocatului său, a reprezentantului autorităţii competente şi a altor persoane interesate. Examinând cererea, instanţa de judecată urmează să aprecieze faptul dacă organul de stat competent a respectat cerinţele prevăzute de lege pentru a se pronunţa în privinţa sistării sau retragerii licenţei, şi anume - să verifice dacă, până la sesizarea instanţei de judecată, acesta: - a verificat nemijlocit respectarea condiţiilor de licenţiere sau informaţia prezentată (în cazul dacă a fost sesizat de instituţia cu funcţii de reglementare şi de control); - a emis, în termen de 15 zile lucrătoare de la data întocmirii actului de control, prescripţia privind lichidarea încălcărilor (prescripţia urmează să cuprindă recomandările privind modul de remediere a tuturor deficienţelor identificate); - a avertizat titularul de licenţă despre posibila sistare sau retragere a licenţei, dacă încălcările depistate nu vor fi lichidate în termenul stabilit; - a calificat corect temeiurile de sistare sau retragere a licenţei, a invocat doar temeiuri prevăzute de lege şi nu şi-a depăşit atribuţiile. Având în vedere art. 19 alin. (8) din Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător, precum şi principiile prevăzute la art. 19 alin.(2) din aceeaşi lege, în special

„prescrierea recomandărilor pentru

înlăturarea încălcărilor constatate în urma controlului” şi „tratarea dubiilor, apărute la aplicarea legislaţiei, în favoarea titularului de licenţă”, emiterea prescripţiilor e obligatorie în toate cazurile. Ca excepţie, nu este necesară şi oportună emiterea prescripţiilor în cazul: - depunerii cererii personale de retragere sau suspendare a licenţei din partea titularului de licenţă; - emiterii deciziei cu privire la anularea înregistrării de stat a titularului de licenţă; - comiterii unor încălcări care nu pot fi remediate sau a căror remediere este neactuală sau imposibilă.

Termenul de sistare temporară a valabilităţii licenţei/actului permisiv nu poate depăşi 2 luni, dacă legile care reglementează activitatea respectivă nu prevăd altfel179. Termenul de valabilitate a licenţei/actului permisiv nu se prelungeşte pe perioada de sistare temporară a acesteia. În cazul în care instanţa constată că nu există temeiuri privind sistarea activităţii de întreprinzător, ea respinge cererea autorităţii competente şi anuleza decizia acesteia, iar întreprinzătorul este în drept să cerară repararea prejudiciului cauzat în condiţiile art.1404 Cod civil. Sistarea valabilităţii licenţei/actului permisiv este un proces reversibil, care poate implica înaintarea ulterioară a cerinţei privind anularea sistării temporare a valabilităţii licenţei/actului permisiv după remedierea circumstanţelor ce au dus la suspendarea acesteia. Cerinţa privind anularea sistării temporare a valabilităţii licenţei/actului permisiv poate fi înaintată de titularul de licenţă sau organul de stat competent, în acest sens instanţa de judecată intentând un proces ce se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri. Hotărârea de anulare a sistării temporare a valabilităţii licenţei/actului permisiv, de asemenea, se pronunţă în termen de 5 zile lucrătoare. În baza acestei hotărâri, organul de stat competent emite decizia privind reluarea activităţii de întreprinzător, care se aduce la cunoştinţa titularului de licenţă în termen de 3 zile lucrătoare de la data emiterii ei.

De exemplu, potrivit art. 14 alin. (2) din Legea cu privire la fabricarea şi circulaţia alcoolului etilic şi a producţiei alcoolice Nr. 1100 din  30.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 15.06.2010 Nr. 98-99, termenul de suspendare nu poate depăşi 6 luni. 179

CAPITOLUL IX PROCEDURA ÎN ORDONANŢĂ (PROCEDURA SIMPLIFICATĂ) Igor COBAN, doctor în drept, conferențiar universitar §1. Natura juridică a procedurii în ordonanță (procedura simplificată) §2. Caracteristica temeiurilor în baza cărora se emite ordonanţă judecătorească §3. Intentarea procedurii de eliberare a ordonanței §4. Procedura de examinare a cererii de eliberare a ordonanței §1. Natura juridică a procedurii în ordonanță (procedura simplificată) Procesul de înfăptuire al justiției este perceput în mod clasic ca un complex de acțiuni procesuale realizate în fața magistratului de către persoanele interesate în soluționarea unui litigiu. Însă, datorită diversității naturii juridice a drepturilor și intereselor legitime deduse judecății, pot fi identificate cerințe diverse privind modalitatea realizării apărării judiciare și suficiența garanțiilor procesuale necesare. În acest context, însăși legiuitorul a identificat etimologia procedurii în ordonanţă (procedura simplificată) în denumirea acestor instituții, care, printre altele, evidenţiază două caractere esenţiale ale acesteia: 1.

este o procedură simplificată, comparativ cu procedura clasică în acțiune civilă;

2.

este caracterizată prin prezența unui act judecătoresc de dispoziție al instanței de judecată deosebit de cel obișnuit (adică, hotărârea judecătorească) şi anume: ordonanța judecătorească. Procedura în ordonanţă este reglementată de Capitolul XXXV

(art.344-354).

CPC

Legiuitorul autohton identifică procedura în ordonanță ca un fel distinct al procedurii civile cu reguli proprii. În acest context, procedura în ordonanță se deosebește de alte feluri de procedură civilă prin particularități esențiale care îi imprimă un caracter autonom, deoarece aceasta nu operează cu norme de trimitere la regulile de examinare a acţiunii civile, ca şi în cazul procedurii contenciosului administrativ (art. 278 CPC), procedurii speciale (art. 280 CPC) sau procedurii de declarare a insolvabilităţii (art. 356 CPC). Anume din cauza acestui raţionament, la examinarea cererilor de eliberare a ordonanţei nu pot fi aplicate în mod extensiv şi alte reglementări procesual civile, în special cele ce vizează regulile de examinare a acţiunii civile. Natura juridică. Esenţa procedurii în ordonanţă rezidă în faptul că aceasta constituie o procedură simplificată faţă de procedura de examinare a acţiunii civile. Astfel, instanța de judecată care a emis ordonanţa examinează obiecţiile debitorului fără citarea părţilor, fără a încheia proces-verbal şi se limitează la admisibilitatea obiecțiilor din punct de vedere al temeiniciei şi veridicităţii, potrivit prevederilor art. 352 alin. (4) CPC. Regulile de examinare a cererii de eliberare a ordonanţei sunt reglementate în mod expres şi exhaustiv la art. 344-354 CPC, astfel încât elementul de simplificare al acestui fel de procedură nu poate fi apreciat în mod aleator nici de instanţa de judecată şi nici de părţi. De asemenea, reglementarea în mod autonom a acestui fel de procedură nu îi implică un caracter obligatoriu pentru instanţa de judecată sau părţi, deoarece aceasta constituie o procedură alternativă (benevolă), dar simplificată faţă de procedura în acţiune civilă. Alegerea procedurii în ordonanţă sau în acţiune civilă este un drept exclusiv al creditorului care solicită apărarea dreptului sau interesului său. Procedura în ordonanţă nu este o cale prealabilă obligatorie de soluţionare a litigiului şi nefolosirea acesteia nu are efecte juridice care ar îngrădi accesul la

înaintarea acţiunii civile, instanţa nefiind în drept să refuze primirea cererii de chemare în judecată, dacă creditorul nu s-a adresat în procedura în ordonanţă180. Procedurii în ordonanţă îi este caracteristic faptul lipsei litigiului de drept, motiv din care aceasta este considerată a fi un fel al procedurii civile necontencioase. Or, existenţa acestui litigiu cu privire la un drept care se manifestă prin obiecţiile debitorului duce la anularea ordonanţei judecătoreşti, potrivit art. 353 CPC, şi oferirea posibilităţii de a examina pretenţia creditorului împotriva debitorului în procedură de examinare a acţiunii civile. Procedura în ordonanţă este necontencioasă în sensul că este o procedură simplificată, care nu duce la examinarea litigiului dintre creditor şi debitor prin dezbateri judiciare. Astfel, faptul că debitorul nu execută în mod benevol pretenţia creditorului reflectă starea litigioasă dintre aceştia. Litigiul dat însă nu trebuie să fie de natură să afecteze fondul pretenţiei. Însă acest fel de procedură are menirea de a soluţiona conflictul într-o formă procesuală simplificată. Procedurii în ordonanţă îi este specific şi faptul că actul judecătoresc de dispoziție se emite în formă de ordonanţă judecătorească. Astfel, ordonanţa judecătorească este o dispoziție dată unipersonal de judecător, în baza materialelor prezentate de creditor, privind încasarea de sume bănești sau revendicarea de bunuri de la debitor în pretenţiile specificate la art. 345 CPC. Ordonanţa judecătorească reprezintă un document executoriu, potrivit art. 11 Cod de executare, care constituie temei pentru intentarea procedurii de executare. Astfel că în cazul ordonanţelor judecătoreşti nu se eliberează titlu executoriu pentru investirea lor cu formulă executorie, ele fiind executorii prin sine însăși. Procedura în ordonanţă urmează a fi concepută ca o formă judiciară specifică de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale creditorului bazată pe înscrisuri incontestabile prezentate împotriva debitorului care nu-şi onorează obligaţia. Altfel spus, procedura în ordonanţă este o procedură documentară. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiției nr. 18 din 31.05. 2004 cu privire la unele chestiuni ce vizează procedura de eliberare a ordonanțelor judecătorești. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=102 180

Reieşind din cele menţionate mai sus, putem evidenţia următoarele particularităţi ale procedurii în ordonanţă: a)

constituie o procedură simplificată de examinare a pricinilor civile;

b)

principiile fundamentale ale dreptului procesual civil se realizează în cadrul procedurii în ordonanţă în mod particular;

c)

reprezintă o procedură alternativă (benevolă), deoarece alegerea procedurii în ordonanţă sau în acţiune civilă este un drept exclusiv al creditorului care solicită apărarea dreptului sau interesului său legitim.

d)

calitatea procesuală a părţilor procedurii în ordonanţă este: creditor şi debitor;

e)

procedura de soluţionare a cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti este în mod direct şi strict reglementată de legea procesuală civilă;

f)

temeiurile pentru eliberarea ordonanţei judecătoreşti sunt reglementate în mod expres la art.345 CPC, nefiind admisă aplicarea acestui fel de procedură pentru orice tip de pretenţii;

g)

ordonanţa judecătorească este un document executoriu prin sine însăşi, nefiind necesară eliberarea titlului executoriu pentru punerea acesteia în executare silită.

§2. Caracteristica temeiurilor în baza cărora se emite ordonanţă judecătorească Temei pentru emiterea ordonanţei judecătoreşti constituie doar pretenţiile exhaustiv enumerate la art. 345 CPC. Alte pretenţii care nu sunt enumerate în mod expres la art. 345 CPC nu pot constitui temei pentru emiterea ordonanţei judecătoreşti în cadrul procedurii în ordonanţă (simplificată). Astfel, se emite ordonanţă judecătorească doar în cazul în care pretenţia: a) derivă dintr-un act juridic autentificat notarial; b) rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, iar legea nu dispune altfel; c) este întemeiată pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului autentificat notarial;

d) ține de încasarea pensiei de întreținere a copilului minor care nu necesită stabilirea paternității, contestarea paternității (maternității) sau atragerea în proces a unor alte persoane interesate; e) urmăreşte perceperea salariului sau a unor alte drepturi calculate, dar neplătite salariatului; f) este înaintată de organul de poliţie, de organul fiscal sau de executorul judecătoresc privind încasarea cheltuielilor aferente căutării pârâtului sau debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat de la debitor în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat din locuinţă; g) rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri; h) rezultă din nerestituirea cărţilor împrumutate de la bibliotecă; i) decurge din neonorarea de către agentul economic a datoriei faţă de Fondul Social; j) rezultă din restanţele de impozit sau din asigurarea socială de stat; k) urmăreşte exercitarea dreptului de gaj; l) rezultă din neachitarea de către persoanele fizice şi juridice a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală. m) rezultă din prevederile art. 99 alin. (4) din Codul de executare; n) rezultă din facturi care au scadență la data depunerii lor. Deși Codul de procedură Civilă prevede limitativ temeiurile de eliberare a ordonanței judecătorești, în art.158 Cod de executare este prevăzut că, „dacă instanţa de judecată care a rejudecat pricina nu a soluţionat întoarcerea executării hotărârii anulate, pârâtul este în drept, în termenele de prescripţie, să înainteze în această instanţă o cerere de întoarcere a executării în procedură în ordonanţă, fără respectarea procedurii prealabile”.  Curtea Supremă de Justiție a reconfirmat în Recomandarea nr.10181 valabilitatea acestui temei de eliberare a ordonanței judecătorești. Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr.10 cu privire la întoarcerea executării. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=27 181

Temeiurile de eliberare a ordonanței judecătorești comportă următoarele particularități: a) derivă dintr-un act juridic autentificat notarial – pentru acest temei legiuitorul a avut în vedere conținutul reglementării stipulate la art.212 Cod civil cu privire la forma autentică a actului juridic care este obligatorie: 1) dacă actul juridic are ca obiect înstrăinarea bunurilor imobile, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege; 2) în cazurile prevăzute prin acordul părţilor, chiar dacă legea nu cere formă autentică. În principiu, legiuitorul nu leagă emiterea ordonanţei judecătoreşti pentru acest temei de conţinutul pretenţiei, ci doar de forma actului juridic. Interpretarea formală a acestui temei de eliberare a ordonanţei judecătoreşti impune condiţia luării în considerare doar a actelor juridice autentificate notarial.    

b) rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, iar legea nu

dispune altfel - în acest context urmează să interpretăm drept temei de eliberare a ordonanţei judecătoreşti în concordanţă cu accepţiunea actului juridic reglementată la art.210 Cod civil, potrivit căreia trebuie să fie încheiate în scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi persoanele fizice şi dintre persoanele fizice, dacă valoarea obiectului actului juridic depășește 1000 de lei, iar în cazurile prevăzute de lege - indiferent de valoarea obiectului. De asemenea, în cazul în care, conform legii sau învoielii între părţi, actul juridic trebuie încheiat în scris, el poate fi încheiat atât prin întocmirea unui singur înscris, semnat de părţi, cât şi printr-un schimb de scrisori, telegrame, telefonograme, altele asemenea, semnate de partea care le-a expediat. Iar utilizarea mijloacelor tehnice la semnarea actului juridic este permisă în cazul şi în modul stabilit de lege ori prin acordul părţilor. Însă dacă, din cauza unei deficiențe fizice, boli sau din alte cauze, persoana nu poate semna cu propria mână actul juridic, atunci, în baza împuternicirii date de ea, actul juridic poate fi semnat de o altă persoană. Semnătura terţului trebuie să fie certificată de notar sau de o altă persoană

împuternicită prin lege, arătându-se cauza în a cărei virtute cel care a încheiat actul juridic nu a putut semna cu propria mână. c) este întemeiată pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului, autentificat notarial – în principiu acest temei îşi are fundamentarea pretenţiei într-un act juridic: cambia. Însă, dat fiind faptul particularităţilor acestui act juridic, a apărut necesitatea reglementării în mod separat. Astfel, potrivit art.1 din Legea Cambiei nr. 1527 din 22.06.1993 182, cambia este un titlu de credit care reprezintă o creanță scrisă, întocmită conform prevederilor prezentei legi, ce oferă posesorului acesteia dreptul cert şi exigibil de a cere la scadență creanței de la debitor, iar în caz de neonorare a acestei cereri - şi de la alte persoane obligate prin cambie, achitarea sumei de bani indicate. Cambiile se emit în calitate de instrument de plată pentru mărfurile livrate, lucrări executate şi servicii prestate. Caracterul de contraprestație a mărfii în cambie trebuie să fie adeverit prin documentele corespunzătoare de evidentă la trăgător, şi andosant. Specific este faptul că, potrivit art.38 din Legea Cambiei nr. 1527 din 22.06.1993, posesorul cambiei poate exercita dreptul de acțiune împotriva trăgătorului, giranților şi celorlalți obligați: - la scadență, dacă plata nu a fost făcută sau a fost achitată numai o parte din suma cambiei; - înainte de scadență: a) dacă acceptul a fost refuzat total sau parțial; b) în cazul insolvabilității trasului, indiferent de faptul dacă a acceptat sau nu cambia, în caz de încetare de plăți din partea acestuia, chiar dacă faptul nu este constatat de o instanță judecătorească ori de arbitraj, sau în cazul când urmărirea bunurilor lui a rămas fără rezultat; c) în cazul insolvabilității trăgătorului unei cambii ce nu poate fi supusă acceptului. Legea cambiei. Nr. 1527 din 22.06.1993. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 01.10.1993, nr. 10. 182

În caz de refuz total sau parțial de acceptare a cambiei, posesorul acesteia trebuie să adreseze un protest. În acest sens, la depunerea cererii de eliberare a ordonanței pentru acest temei, creditorul va depune dovada efectuării protestului cambiei. d) tine de încasarea pensiei de întreținere a copilului minor care nu necesită stabilirea paternității, contestarea paternității (maternității) sau atragerea în proces a unor alte persoane interesate – realizarea acestui temei de eliberare a ordonanței judecătoreşti tine de valorificarea dreptului/obligației de întreținere a copilului minor, în cazurile în care nu există un litigiu de drept care ar statua în necesitatea stabilirii paternității, contestării paternității (maternității) sau atragerea în proces a unor alte persoane interesate. Deşi art. 74 alin.(1) Codul familiei stipulează obligația părinților de a întreține copiii minori şi copiii majori inapți de muncă care necesită sprijin material, potrivit temeiului enunțat, este stabilită o limitare în ceea ce privește încasarea pensiei de întreținere doar pentru copii minori. Astfel, pentru copii majori, dar inapți de muncă, nu poate fi încasată pensia de întreținere în procedura de ordonanță. De asemenea, deşi art. 80 alin.(1) Codul familiei stipulează obligația copiilor majori apți de muncă de a întreține şi îngriji părinții inapți de muncă care necesită sprijin material, legiuitorul nu a reglementat posibilitatea stabilirii şi încasării unei astfel de pensii de întreţinere în procedura în ordonanţă. Nu pot fi examinate în procedura în ordonanţă cererile de încasare a pensiei alimentare la întreţinerea copiilor minori, în care se solicită încasarea sumelor fixe. Asemenea acţiuni se examinează în procedură contencioasă. Poziţia enunţată a fost recomandată în pct.2 de Hotărârea explicativă a Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.18 din 31.05.2004. Deși înaltul for ezită să explice raționamentele unei astfel de poziţii, considerăm că poziția respectivă rezidă în faptul că, în cazul încasării sumelor fixe pentru întreținerea copiilor minori, aceasta

urmează a fi stabilită şi probată într-un anumit cuantum, ceea ce îi conferă un aspect litigios. e) urmărește perceperea salariului sau a unor alte drepturi calculate, dar neplătite salariatului. În principiu, salariul şi alte drepturi calculate salariatului reprezintă nişte garanţii şi plăţi incontestabile prin natura lor juridică - motiv din care acestea nu sunt nişte drepturi litigioase ca mărime şi certitudine, şi pot fi încasate în procedura în ordonanţă. Astfel, salariu reprezintă, potrivit art. 2 din Legea nr.847 din 14.02.2002 privind salarizarea, orice recompensă sau câștig evaluat în bani, plătit angajaților de către angajator sau de organul împuternicit de acesta, în temeiul contractului individual de muncă, pentru munca executată sau ce urmează a fi executată.183 Ca regulă, salariul urmează a fi convenit şi stipulat în contractul individual de muncă, motiv din care acest înscris urmează a fi prezentat ca probă la eliberarea ordonanței judecătoreşti. În cazul în care s-a eludat întocmirea unui contract individual de muncă, creditorul poate prezenta şi alte înscrisuri care să ateste existența obligației de achitare a salariului şi altor drepturi calculate, dar neplătite salariatului. f) este înaintată de organul de poliție, de organul fiscal sau de executorul judecătoresc privind încasarea cheltuielilor aferente căutării pârâtului sau debitorului ori bunurilor lui sau copilului luat de la debitor în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat din locuință – pretenția dată derivă din realizarea procedurii stipulate de art.109 CPC, care prevede că în acțiunile intentate în interesul statului, în pricinile de plată a pensiilor de întreținere, în pricinile de reparație a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrității corporale, prin altă vătămare a sănătății ori prin deces, dacă nu se

Legea salarizării. Nr.847 din 14.02.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 11.04.2002, nr. 50-52. 183

cunoaște locul de aflare a pârâtului, instanța judecătorească este obligată să ordone căutarea lui. Alin.(4) art.109 CPC stipulează în mod expres faptul încasării cheltuielilor de căutare a pârâtului  de la pârât în beneficiul statului, la cererea organelor poliției sau organelor fiscale, prin ordonanță judecătorească. În acest context, art.72 Cod de executare stipulează că în cazul în care prezența debitorului la anumite acțiuni de executare este impusă de lege, de documentul executoriu sau când executorul judecătoresc ori creditorul o consideră necesară, iar locul de aflare a debitorului nu este cunoscut, instanța de judecată, la demersul executorului judecătoresc sau la cererea creditorului, adoptă o încheiere de căutare a debitorului. De asemenea, şi mijloacele de transport pot fi declarate în căutare de executorul judecătoresc. Art.120 Cod de executare reglementează modalitatea de păstrare a bunurilor sechestrate, iar potrivit art. 147 Cod de executare, este reglementată procedura de evacuare a persoanei și a bunurilor acesteia. Potrivit art.37 alin.(2) lit.a) Cod de executare, aceste cheltuieli sunt apreciate ca speze ale procedurii de executare. În acest sens, creditorul urmează să prezinte dovada cheltuielilor suportate prin acte justificativ-contabile (cecuri, bilete etc.). h) rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri – în principiu, acest temei de eliberare a ordonanței judecătorești are la bază un act juridic. Însă, dat fiind particularitățile procurării bunurilor în credit 184 sau leasing185 legiuitorul a reglementat acest temei în mod separat. Considerăm că a făcut-o din raționamentul de a nu admite o interpretare restrictivă din partea subiecților de drept. h) rezultă din nerestituirea cărților împrumutate de la bibliotecă – în acest caz, cererea de eliberare a ordonanței judecătorești se depune de un subiect special Legea cu privire la contractele de credit pentru consumatori. Nr.202 din 12.07.2013. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.09.2013, nr.191-197. 185 Legea cu privire la leasing. Nr.59 din 28.04.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.07.2005, nr.92-94. 184

și anume - de către biblioteca care are statut de persoană juridică sau de către instituția în cadrul căreia aceasta funcționează. Pentru eliberarea ordonanței judecătorești se prezintă actul care stabilește primirea de către cititor a cărții din bibliotecă și un extras din registrul de inventariere a bibliotecii, certificat de creditor. i) decurge din neonorarea de către agentul economic a datoriei față de Fondul Social. Îndatoririle față de Fondul Social se echivalează după natura juridică obligațiilor de impozitare. Contribuția individuală de asigurări sociale datorată de asigurații cu contract individual de muncă se reține și se virează lunar de către angajator la bugetul asigurărilor sociale de stat, potrivit art. 25 alin.(1) din Legea nr. 489 din 07.07.1999 cu privire la sistemul public de asigurări sociale186. În acest sens, Casa Națională de Asigurări Sociale este subiectul în drept să depună cerere de eliberare a ordonanței judecătorești pentru acest temei. Potrivit art. 44 alin.(1) din Legea R. Moldova nr. 489 din 07.07.1999, Casa Națională de Asigurări Sociale, prin intermediul Trezoreriei de Stat a Ministerului Finanțelor, gestionează bugetul asigurărilor sociale de stat, care este format din fonduri de asigurări sociale, al căror mod de constituire și funcționare se stabilește de legislație. Din punct de vedere structural, Casa Națională de Asigurări Sociale înființează și activează prin case teritoriale  care funcționează sub conducerea și controlul său. Casele teritoriale sunt structuri teritoriale ale Casei Naționale și nu au calitatea de persoană juridică, potrivit ultimei redacții a art. 44 alin.(4) din Legea Republicii Moldova cu privire la sistemul public de asigurări sociale nr. 489 din 07.07.1999. În acest sens, și-a pierdut actualitatea Recomandarea nr.25 privind calitatea pârâtului în litigiile despre dreptul la pensie187. Legea cu privire la sistemul public de asigurări sociale. Nr. 489 din 07.07.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.01.2000, nr.1-4. 187 Recomandarea Curții Supreme de Justiției nr.25 din 01.11.2012 privind calitatea pârâtului în litigiile despre dreptul la pensie. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=43 186

j) rezultă din restanțele de impozit sau din asigurarea socială de stat. Impozitele prin natura lor juridică sunt incontestabile și certe, dat fiind faptul că sunt prevăzute de lege. Datorită acestui fapt, ele, practic, nu pot avea un caracter litigios, motiv din care pot constitui obiectul procedurii în ordonanță. Reieșind din textul reglementărilor pentru acest temei, observăm că legiuitorul nu a delimitat tipul debitorului (persoană fizică sau persoană juridică) care poate fi suspus încasării restanțelor de impozit sau din asigurare socială de stat prin intermediul procedurii în ordonanță. Prezentul temei de eliberare a ordonanței judecătorești își are sorgintea în obligația contribuabilului, potrivit art. 8 alin.(2) lit.e) Codul Fiscal, de a achita la buget, la timp și integral, ținând cont de prevederile art.7 alin.(5) Codul Fiscal, sumele calculate ale impozitelor și taxelor, asigurând exactitatea și veridicitatea dărilor de seamă fiscale prezentate. Deși această obligație este una imperativă, realizarea ei este posibilă în mod benevol de către contribuabil. Iar în cazul nerealizării acestei obligații, organul fiscal are obligația de a întreprinde acțiuni pentru perceperea forțată a restanțelor în conformitate cu legislația fiscală. Drept dovadă de respectare a procedurii prealabile de către autoritatea fiscală, va fi prezentarea următoarelor înscrisuri: - avizul despre necesitatea stingerii obligației fiscale, expediat contribuabilului pe un formular tipizat până la expirarea termenului de stingere a obligației fiscale; - hotărârea autorității de executare silită a obligației fiscale în cazul neonorării benevole; - dispoziția incaso trezorerială remisă de instituția financiară organului fiscal cu mențiunea despre lipsa totală sau parțială a mijloacelor pe contul bancar al contribuabilului (în cazul existenței contului); - actul întocmit de către funcționarul fiscal, prin care se confirmă că contribuabilul nu permite accesul în domiciliul sau reședința sa pentru a i se sechestra bunurile.188 Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiției nr. 18 din 31.05. 2004 cu privire la unele chestiuni ce vizează procedura de eliberare a ordonanțelor judecătorești. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=102 188

k) urmărește exercitarea dreptului de gaj. În general gajul prin natura lui juridică este un drept real, ceea ce îi conferă în esență un caracter cert. Potrivit art. 1 alin.(1) din Legea nr. 449 din 30.07.2001 cu privire la gaj, instituția gajului este o garanție reală în al cărei temei creditorul gajist poate urmări bunul gajat având  prioritate față de alți creditori, inclusiv față de stat, la satisfacerea creanței garantate 189. Raționamentul dat explică atribuirea în temeiurile de eliberare a ordonanței judecătorești acestui tip de pretenții. Creditorul gajist este în drept să pună sub urmărire obiectul gajului, în cazul neexecutării obligației garantate sau în alte cazuri prevăzute de lege sau contract. Potrivit art. 61 alin.(1) din Legea cu privire la gaj nr. 449 din 30.07.2001, dacă obligația garantată trebuie executată în rate, debitorul gajist poate, totodată, cere executarea înainte de termen a întregii obligații, atunci când nu este executată o parte a obligației. La urmărirea forțată a obiectului gajat prin procedura în ordonanță respectarea procedurii prealabile se va considera notificarea exercitării dreptului de gaj și înregistrarea preavizului în registrul de înscriere a gajului în corespundere cu prevederile art.67 din Legea cu privire la gaj și art.488 Cod civil.190 Respectiv, transmiterea silită are loc numai după expirarea termenului din preaviz, în baza unei ordonanțe judecătorești. l) rezultă din neachitarea de către persoanele fizice şi juridice a primelor de asigurare obligatorie de asistență medicală. Primele de asigurarea medicală obligatorie de stat constituie niște plăți imperative, prevăzute de lege.

Legea cu privire la gaj. Nr. 449 din 30.07.2001 În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.11.2014, nr.345-351. 190 Pct.6 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiției nr. 18 din 31.05.2004 cu privire la unele chestiuni ce vizează procedura de eliberare a ordonanțelor judecătorești. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=102 189

Astfel, potrivit art. 4 din Legea cu privire la fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală pe anul 2015 nr. 74 din 12.04.2015 191, prima de asigurare obligatorie de asistenţă medicală in formă de contribuţie procentuală la salariu şi la alte recompense, calculată pentru categoriile de plătitori prevăzute în anexa nr.1 la Legea nr.1593 din 26 decembrie 2002 cu privire la mărimea, modul şi termenele de achitare a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală 192, se stabileşte la 9% (cote 4,5% pentru fiecare categorie de plătitori).  Prin derogare de la prevederile art. 17 alin.(4) din Legea nr.1585 din 27 februarie 1998 cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală193, prima de asigurare obligatorie de asistenţă medicală calculată în sumă fixă în valoare absolută pentru categoriile de plătitori prevăzute în anexa nr. 2 la Legea nr.1593 din 26 decembrie 2002 se stabileşte la 4056 de lei. m) rezultă din prevederile art. 99 alin. (4) din Codul de executare.  Potrivit art. 99 alin.(2) Cod de executare, pentru a urmări creanţele pecuniare, executorul judecătoresc remite persoanei care este obligată să plătească debitorului creanţa o somaţie despre obligaţia de a nu plăti debitorului urmăritor suma datorată. Concomitent, debitorului i se expediază o somaţie de a nu da dispoziţii cu privire la creanţa în cauză. Creanţa pecuniară se consideră sechestrată de la data înmânării somaţiei. În acest context, în termen de 15 zile de la primirea somaţiei, terţul are obligația să consemneze suma datorată la contul executorului judecătoresc. Dacă terţul nu îşi îndeplineşte obligaţia de consemnare a obligației pe care o are față de debitor, părţile în procedura de executare pot înainta în procedura în ordonanţă în instanţa de judecată o cerere privind încasarea din contul terțului a sumei datorate debitorului.  Legea cu privire la fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală pe anul 2015. Nr. 74 din 12.04.2015. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 28.04.2015, nr. 102-104.  192 Legea cu privire la mărimea, modul şi termenele de achitare a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală. Nr.1593 din 26 12. 2002 În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.02.2003, nr. 18-19. 193 Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală. Nr.1585 din 27.02. 1998 În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 30.04.1998, nr. 38-39. 191

n) rezultă din facturi care au scadență la data depunerii lor. În principiu, factura fiscală conține toate elementele specifice unui act juridic: părțile, marfa/serviciul, prețul, acordul de voință materializat prin semnătura părților. Respectiv, factura prin esența sa reprezintă și un act juridic. Unica cerință înaintată de legiuitor pentru această categorie de pretenție o reprezintă faptul ca aceasta să devină scadentă. §3. Intentarea procedurii de eliberare a ordonanței Depunerea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti şi plata taxei de stat. Pentru intentarea procedurii în ordonanţă (simplificată) în instanţa de judecată se depune nu cerere de chemare în judecată, dar cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti. Cu toate acestea, indicarea greşită a denumirii cererii nu constituie temei pentru a refuza în primirea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, potrivit art. 348 CPC. Potrivit prevederilor art. 346 alin. (1) CPC, cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se depune în instanţa de judecată potrivit regulilor de competenţă jurisdicţională stabilite la Capitolul IV CPC. În acest sens, în calitate de norme de trimitere operează regulile cu privire la competenţa jurisdicţională. Cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se impune cu taxă de stat în proporţie de 50 la sută din taxa stabilită pentru cererea de chemare în judecată în  acţiune civilă. Astfel, potrivit art. 3 al Legii taxei de stat nr. 1216 din 03.12.1992, se stabilesc cuantumurile taxei de stat din care urmează a fi calculată mărimea taxei de stat care urmează a fi achitată pentru depunerea cererii de ordonanţă. Dat fiind faptul că în conţinutul prevederilor art. 85 alin. (4) CPC nu se specifică sfera de aplicare a reglementărilor pentru scutirea de la achitarea taxei de stat exclusiv pentru cererile de chemare în judecată, prevederile date nu pot fi aplicate doar în această privinţă. Astfel, respectivele norme juridice se referă în general la incidente ce vizează achitarea taxei de stat în procesul civil, motiv din

care aceste reglementări urmează a fi aplicate de instanţa de judecată şi la examinarea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti. Evident că instanţa de judecată urmează să examineze cererea de scutire de la achitarea taxei de stat, dacă creditorul formulează o astfel de cerinţă în cererea de eliberarea a ordonanţei. Iar instanţa de judecată va dispune scutirea de la achitarea taxei de stat în funcţie de situaţia materială şi de probele prezentate în acest sens de creditor. De asemenea, aceste prevederi urmează a fi aplicate atât în privinţa persoanei fizice cât şi în privința persoanei juridice. Instanţa de judecată poate dispune scutirea de plata taxei de stat în totalitate sau de plata unei părţi a ei. În cazul în care cererea creditorului nu este acceptată, taxa de stat i se restituie. Restituirea taxei de stat se efectuează de către organele fiscale prin intermediul Trezoreriei de Stat în baza unei încheieri a instanţei de judecată care a examinat cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti. Încheierea judecătorească de restituire a taxei de stat poate fi executată în termen de cel mult un an de la data emiterii, potrivit prevederilor art. 89 CPC. De asemenea, în cazul în care instanţa de judecată refuză de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, taxa de stat plătită poate fi utilizată în contul achitării taxei de stat care urmează a fi achitată la adresarea repetată a creditorului în instanţa de judecată cu o cerere de chemare în judecată în procedură generală. Însă, în caz de anulare a ordonanţei judecătoreşti, taxa de stat plătită de creditor nu se restituie, potrivit prevederilor art. 346 alin. (4) CPC. Iar în acest caz taxa de stat plătită nu poate fi utilizată nici în contul achitării taxei de stat care urmează a fi achitată la adresarea repetată a creditorului în instanţa de judecată cu o cerere de chemare în judecată în procedură generală. Conținutul cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti. Cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se depune în scris, iar în conținutul acesteia se indică în mod obligatoriu: a) instanţa în care se depune cererea; b) numele sau denumirea creditorului, domiciliul ori sediul, codul fiscal;

c) numele sau denumirea debitorului, domiciliul ori sediul, codul fiscal; d) pretenţia creditorului şi circumstanţele pe care se întemeiază; e) documentele ce confirmă temeinicia pretenţiei; f)  documentele anexate. Efect al nerespectării acestor exigențe de conținut servește drept temei pentru a nu da curs cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti. Art. 347 alin. (2) CPC instituie o cerință suplimentară față de conținutul cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti pentru cazurile de revindicare a unui bun şi anume - obligativitatea indicării valorii acestuia. Cerința dată are drept scop, pe de o parte, să permită instanței de judecată aprecierea valorii cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti pentru a verifica corectitudinea achitării taxei de stat, iar pe de altă parte - să permită executarea ordonanței judecătoreşti în cazul în care bunul revendicat va dispărea, va fi distrus sau va pieri. De asemenea, o condiție obligatorie la depunerea cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti o constituie respectarea procedurii prealabile. Astfel, creditorul este obligat să prezinte şi să anexeze la cererea de eliberarea a ordonanței judecătoreşti probe privind respectarea procedurii prealabile sesizării instanței. Efect al nerespectării acestei condiții este refuzul în primirea cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti. Obligativitatea respectării procedurii prealabile ca o condiție de exercitare a procedurii în ordonanţă nu constituie o limitarea a accesului liber la justiție194. În Hotărârea Curții Constituționale nr. 14 din 15.11.2012 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30 mai 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 07.12.12, nr. 248-251 se menționează: 75. Astfel, Curtea constată că prin instituirea procedurii prealabile de soluționare a litigiilor nu s-a urmărit restrângerea accesului liber la justiție, de care, în mod evident, cel interesat beneficiază în condițiile legii, ci exclusiv instaurarea unui climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituțional statuat de art. 20 din Constituie, prevenindu-se, astfel, abuzurile și asigurând-se protecția drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte părți. 76. Concomitent, Curtea menționează că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. 77. Totodată, Curtea relevă că din ansamblul reglementărilor rezultă că prin instituirea procedurii prealabile de soluționare a litigiilor legiuitorul a urmărit să transpună în practică principiul celerității soluționării litigiilor dintre părți. La fel, procedura prealabilă poate constitui o rațiune de eficiență capabilă să asigure soluționarea mai rapidă a unor categorii de litigii. 194

Cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti se semnează de creditor sau de reprezentantul lui. Dacă se depune de către reprezentant, la cerere se anexează documentul care atestă împuternicirile acestuia, autentificat în modul stabilit de lege, iar modul de formulare a împuternicirilor reprezentantului urmând a fi corespunzător prevederilor art. 80 CPC. Părțile procedurii în ordonanță sunt: creditorul şi debitorul, dar nicidecum reclamantul și pârâtul. Art. 347 alin. (1) lit. b) şi c) CPC reglementează în conținutul cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti doar rechizitele creditorului şi debitorului (numele sau denumirea lor, domiciliul ori sediul lor, codul fiscal). Astfel, în cazul în care partea nu va indica corect denumirea calității procesuale (creditor şi debitor), instanța de judecată nu va putea refuza în primirea cererii de eliberarea a ordonanței judecătoreşti (art. 348 CPC) sau chiar de a nu-i da curs (349 CPC). De asemenea, în cadrul procedurii în ordonanță nu pot fi atrași intervenienți, deoarece aceasta vizează doar raportul juridic material dintre creditor şi debitor. Dreptul de a depune cerere privind eliberarea ordonanţei judecătoreşti îl au în  particular:  -

persoana care a încheiat un act juridic autentificat notarial, în cazul în care

legea nu prevede altfel de soluționare;  -

creditorul  (persoana  fizică  sau  juridică),  în  baza  unui  act  juridic 

încheiat  printr-un  înscris simplu (de exemplu, contract de împrumut);  -

beneficiarul  cambiei,  în  cazul  în  care  pretenția  este  întemeiată  pe 

protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului, autentificat notarial; -

soţia sau soţul la întreţinerea căruia se află copilul minor, precum şi tutorele, cu

ratorul, autoritatea tutelară şi procurorul care acționează în interesul minorului, în cazul 78. Cu preponderență, Curtea consideră judicioasă și oportună reglementarea procedurii prealabile în cadrul „procedurii în ordonanță”. Or, spre deosebire de procedura contencioasă și procedura contenciosului administrativ, procedura în ordonanță constituie o procedură derogatorie prin care se instituie o procedură specială de soluționare a unor categorii de litigii care vizează încasarea de sume bănești sau revendicarea unor bunuri mobile de la debitor, iar ordonanța judecătorească constituie o dispoziție dată unipersonal de judecător, fără citarea părților, în baza documentelor prezentate de creditor ce confirmă temeinicia pretenției.

în  care  se  solicită încasarea  pensiei  alimentare  în  mărimea  prevăzută  de  lege  (1/4, 1/3, 1/4);  -

salariatul sau reprezentantul acestuia, în cazurile urmăririi perceperii

salariului sau unor alte drepturi calculate, dar neachitate;  -

organul de poliție, organul fiscal şi organul de executare a actelor

judecătoreşti în cazurile prevăzute de art. 345 lit. f) CPC; -

vânzătorul care,

conform contractului de vânzare-cumpărare, 

a 

predat 

cumpărătorului mărfuri în credit; -

biblioteca care are statut de persoană juridică, iar în caz contrar instituţia în c

adrul căreia funcționează, în cazul nerestituirii cărților împrumutate; -

Inspectoratul Fiscal Principal de Stat, inspectoratele fiscale teritoriale de stat

și primăriile în pretenţiile ce rezultă din restanțele la impozite, în cazurile prevăzute de lege; -

Centrul Național Anticorupție şi direcțiile lui teritoriale, în cazul încasării

datoriilor la impozite; -

agenții economici, în cazurile de urmărire, deposedare şi vânzare forțată a

obiectului gajului195. Refuzul de a primi cererea. Judecătorul refuză să primească cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti din motivele consemnate la art. 169 şi art. 170 CPC. Aceste circumstanțe constituie premize şi condiţii de exercitare a dreptului la acțiune în general, de care urmează să țină cont şi de instanța de judecată care examinează cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti. Potrivit art. 348 alin. (2) CPC, sunt reglementate expres temeiuri de refuz specifice procedurii de eliberare a ordonanței judecătoreşti, de care urmează să țină cont judecătorul şi în cazul existenței cărora va refuza să primească cererea. Lista acestor temeiuri particulare de refuz în primirea cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti este exhaustivă şi cuprinde următoarele cazuri: Pct. 4 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 18 din 31.05.2004 cu privire la unele chestiuni ce vizează procedura de eliberare a ordonanțelor judecătorești. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=102 195

a) pretenția nu rezultă din art.345; b) debitorul este în afara jurisdicției instanțelor judecătoreşti ale Republicii Moldova; c) nu sunt prezentate documentele care confirmă pretenția creditorului; d) din cerere şi din alte documente prezentate se constată existenta unui litigiu de drept care nu poate fi soluționat în temeiul documentelor depuse; e)  nu s-a respectat  procedura prealabilă cerută de lege pentru sesizarea instanței judecătoreşti. În cazul refuzului de a primi cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti, judecătorul emite, în termen de 5 zile de la depunerea ei în judecată, o încheiere, care nu poate fi atacată cu recurs. Aceasta nicidecum nu îngrădește accesul liber la justiție al creditorului, deoarece refuzul de a primi cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti nu împiedică creditorul să înainteze pretențiile sale în procedură generală de examinare a acţiunii civile. Încheierea prin care se dispune refuzul de a primi cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti nu poate să vizeze chestiuni ce țin de fondul pretenției înaintate de creditor, ci doar acele incidente procesuale prevăzute de art. 348 alin. (1) şi alin. (2) CPC. În acest sens încheierea de refuz în a primi cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti nu poate fi invocată de debitor în cazul înaintării de către creditor a pretențiilor sale în procedură generală de examinare a acţiunii civile în vederea neadmiterii acestora spre examinare sau pentru respingerea acestora. Lichidarea neajunsurilor din cerere. Cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti constituie unicul act de procedură în baza căruia se intentează procedura de eliberare a ordonanței judecătoreşti. Anume din acest motiv cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti urmează să corespundă unor exigențe strict prevăzute de lege. Aceste formalități rezidă în cernitele de conținut ale cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti (art. 347 CPC) şi în obligativitatea achitării taxei de stat (art. 346 alin. (2) CPC). Dacă cererea nu corespunde prevederilor art.347 ori nu s-a plătit taxă de stat, judecătorul nu dă curs cererii şi, printr-o încheiere, stabilește un termen de

lichidare a neajunsurilor din cerere sau de plată a taxei de stat. Termenul de lichidare a neajunsurilor din cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti sau de plată a taxei de stat pentru aceasta este un termen judecătoresc, motiv din care acesta urmează să se încadreze în criteriile de determinare a termenului rezonabil. Astfel, instanța de judecată urmează să acorde un termen rezonabil care să nu fie nejustificat de mare, pentru a nu duce la tergiversarea examinării cauzei, precum şi să nu fie nerațional de scurt, astfel încât creditorul să nu reușească să înlăture neajunsurile depistate la depunerea cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti. Evident că instanța de judecată va aprecia în fiecare caz concret mărimea termenului necesar pentru înlăturarea neajunsurilor depistate la depunerea cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti, în dependență de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte. Însă un studiu statistic asupra practicii judiciare ne relevă faptul că un termen rezonabil pentru înlăturarea neajunsurilor depistate la depunerea cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti ar constitui 15 zile calendaristice. Dacă, în conformitate cu indicațiile judecătorului şi în termenul stabilit, creditorul îndeplinește cerințele enumerate la art. 347 CPC şi plătește taxă de stat, cererea este considerată depusă în ziua prezentării inițiale în judecată. În caz contrar, judecătorul emite o încheiere de restituire a cererii, care poate fi atacată cu recurs. Creditorul este în drept chiar şi după primirea încheierii de a nu da curs cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti să depună o cerere de scutire de la achitarea taxei de stat pentru eliberarea ordonanței judecătoreşti, în conformitate cu art. 85 alin. (4) CPC, sau amânarea şi eșalonarea taxei de stat în conformitate cu art. 86 CPC, dacă nu a formulat o asemenea cerință la data adresării în instanța de judecată. Asupra acestor cereri instanța de judecată urmează a se expune printr-o încheiere, care poate fi atacată cu recurs. §4. Procedura de examinare a cererii de eliberare a ordonanței

Examinarea cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti. Dacă cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti întrunește condițiile prevăzute de art. 346, 347, 348 CPC, instanța de judecată, în cel mult 5 zile de la data depunerii cererii, va elibera ordonanța judecătorească. Aceasta se scrie pe blanchetă și se semnează de judecătorul care a emis-o. Ordonanța judecătorească se pronunță de judecător după examinarea pricinii  în fond, fără citarea părţilor pentru explicații, fără dezbateri judiciare și  fără întocmire de proces-verbal. Examinarea fondului pricinii în cadrul procedurii în ordonanță se limitează la temeinicia pretenției cererii de eliberare a ordonanței judecătoreşti în temeiul art. 345 CPC. Astfel, instanța de judecată urmează să examineze dacă cererea creditorului se încadrează în una din pretențiile prevăzute la art. 345 CPC, atât sub aspect formal cât și ca fond, din punct de vedere a probelor care să justifice temeinicia pretenției. Cuprinsul ordonanței judecătoreşti. În ordonanța judecătorească se indică: a) numărul dosarului și data eliberării ordonanței; b) instanța, numele judecătorului care a eliberat  ordonanța; c) numele sau denumirea creditorului, domiciliul sau sediul, datele lor bancare; d) numele sau denumirea debitorului, domiciliul sau sediul, datele lor bancare; e) legea în al cărei temei este admisă pretenția creditorului; f) suma ce urmează a fi încasată sau bunul ce urmează a fi revendicat, valoarea lui; g) despăgubirile şi penalitățile care sunt solicitate de creditor şi care urmează să fie încasate în temeiul legii sau al contractului; h) taxa de stat plătită de debitor în favoarea creditorului sau a statului; i) termenul şi modul de contestare a ordonanței judecătoreşti. Potrivit prevederilor art. 351 alin. (2) CPC, în ordonanța de încasare a pensiei de întreținere a copilului minor, în afară de datele menționate la art. 351 alin. (1)

lit. a), b), c), d), e) şi h) CPC, se indică locul şi data nașterii debitorului, locul lui de muncă, domiciliul, numele şi data nașterii fiecărui copil pentru care se încasează pensie de întreținere, sumele ce urmează a fi încasate lunar şi termenul lor de încasare. Specificul procedurii în ordonanță presupune şi anumite particularități de exercitare a drepturilor procesuale, în pofida faptului că acestea nu sunt stipulate de legiuitor în mod expres. Astfel, creditorul este în drept să renunțe la cererea de eliberare a ordonanței judecătoreşti, iar debitorul este în drept să recunoască pretenția creditorului sau să nu o recunoască în parte sau în tot şi să înainteze obiecții împotriva ordonanței judecătoreşti. Încheierea tranzacţiei de împăcare în procedura în ordonanţă nu este reglementată, în fapt considerăm că nici nu este posibil de exercitat acest act de dispoziţie în această procedură, din mai multe considerente. În primul rând, legea nu reglementează efectele încheierii tranzacţiei de împăcare în cadrul procedurii în ordonanţă. Prin tranzacţia de împăcare, părţile dispun de dreptul material litigios şi soluţionează un litigiu în fond, iar procedura în ordonanță este una grațioasă, care presupune investirea cu formula executorie a unei pretenții a creditorului în privinţa căreia starea conflictuală se rezumă doar la neexecutarea acesteia de către debitor, însă nu presupune soluţionarea unui litigiu în fond. Faptul că în procedura în ordonanţă nu este posibil de încheiat tranzacţia de împăcare, aceasta nu decade debitorul din dreptul de a recunoaşte pretenţia (în parte sau în întregime) şi/sau de a o executa benevol. Expedierea către debitor a copiei de pe ordonanţa judecătorească. Înaintarea obiecţiilor de către debitor. După eliberarea ordonanţei, judecătorul trimite debitorului, cel târziu a doua zi, copia de pe ordonanţă printr-o scrisoare recomandată cu recipisă. În decursul a 10 zile de la primirea copiei de pe ordonanţă, debitorul este în drept să înainteze, prin intermediul oricăror mijloace de comunicare ce asigură veridicitatea obiecţiilor şi primirea lor la timp, în instanţa care a eliberat ordonanţa

obiecțiile sale motivate împotriva pretențiilor admise, anexând probele ce le confirmă. Termenul de 10 zile pentru depunerea obiecţiilor de către creditor este unul legal, motiv din care acesta nu poate fi prelungit de către instanţa de judecată. Însă în cazul depunerii obiecţiilor peste termenul stabilit de lege, judecătorul este în drept, la cererea debitorului, să suspende executarea ordonanţei până la examinarea obiecţiilor, cu excepția cazurilor în care legea interzice suspendarea, soluționând concomitent chestiunea de restabilire a termenului pentru depunerea lor în condițiile art. 116 CPC. Instanţa care a emis ordonanţa examinează obiecțiile debitorului fără citarea părţilor, fără a încheia proces-verbal şi se limitează la admisibilitatea obiecţiilor din punct de vedere al temeiniciei şi veridicității. Astfel, obiecţiile debitorului urmează a fi nu doar formale, ci întemeiate, adică bazate pe probe ce le-ar confirma veridicitatea. Or, simplul dezacord al debitorului, fără a motiva obiecţiile, nu este un temei pentru a aprecia o situaţie litigioasă, care urmează a fi examinată în procedura civilă contencioasă în acţiune civilă şi dezinvestirea instanţei de judecată de a emite o ordonanţă judecătorească. Motivarea obiecţiilor în fapt pune în sarcina debitorului dovedirea existenței unui litigiu care a rezulta din pretenţiile înaintate de creditor. În acest sens, debitorul este în drept de a face uz de mijloacele de probă prevăzute de legea procesual civilă la art. 117 CPC. Evident, debitorul nu va avea dreptul de a administra mijloacele de probă în şedinţă de judecată (de exemplu, audierea martorului, ordonarea unei expertize judiciare etc.), deoarece, potrivit prevederilor art. 350 alin. (1) CPC, examinarea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti are loc fără citarea părţilor pentru explicaţii, fără dezbateri judiciare şi  fără întocmire de proces-verbal. Toate aceste acţiuni procesuale, însă, sunt condiţii de valabilitate pentru administrarea mijloacelor de probă în procesul civil. În acest sens, este suficient ca debitorul, prin prisma regulilor pertinenţei şi admisibilităţii mijloacelor de probă în procesul civil, să indice asupra mijloacelor de probă care ar proba situaţia litigioasă între creditor şi debitor cu privire la pretenţia înaintată. Cu toate acestea, dată fiind esența procedurii în ordonanţă, la simplificarea acesteia prin

reducerea la examinarea probelor scrise din care derivă pretenţia înaintată în temeiul art. 345 CPC, se permite prezentarea înscrisurilor şi administrarea lor specifică, prin cercetarea lor de către instanţa de judecată fără participarea părţilor. Aceasta în principiu nu contravine procedurii de examinarea a cererii de eliberare a ordonanţei, deoarece acestea se limitează la admisibilitatea obiecţiilor debitorului din punct de vedere al temeiniciei şi veridicității. Obiecţiile debitorului cu privire la privarea lui de dreptul la un proces prin lipsirea lui de examinarea în şedinţă de judecată a pretențiilor creditorului îndreptate împotriva acestuia, în mod contradictoriu, cu toate formalitățile oferite de procedura contencioasă, nu urmează a fi apreciate de instanţa de judecată ca atare, deoarece dreptul de a alege procedura de susţinere a pretențiilor împotriva debitorului aparține creditorului, şi nu invers. Mai mult ca atât debitorului per a contrario îi sunt create condiţii simplificate de exercitare a contradictorialității, în mod egal ca şi creditorului. Creditorul de asemenea beneficiază de remedii procesuale simplificate pentru a-şi susține pretenţiile în mod egal ca şi debitorul. Astfel, debitorului îi este garantat dreptul la apărare prin oferirea posibilităţii de a prezenta obiecţii la pretenţiile debitorului şi probe în vederea susţinerii lor. În fapt, obiecţiile debitorului, ca act de procedură reprezintă un remediu procesual eficient prin intermediul căruia acesta se poate apăra împotriva pretenţiilor creditorului. Eficacitatea acestui mijloc de apărare rezidă în faptul că pentru debitor acesta este unicul instrument procesual prin care este în drept să prezinte probe în vederea desesizării instanţei de judecată de a mai menține procedura în ordonanţă în favoarea unei soluţionări contencioase, ceea ce va genera ca efect anularea ordonanţei judecătoreşti. Obiecţiile debitorului nu trebuie apreciate doar ca o modalitate de eludare de a examina pretenţia creditorului şi de a-l lipsi de protecţie judiciară. Per a contrario, acestea permit de a identifica un litigiu de drept şi de a crea premizele necesare pentru ca acesta să fie soluționat în procedură contencioasă, deoarece procedura în ordonanţă nu doar că este necontencioasă literalmente şi formal, ci este simplificată, ceea ce presupune că aceasta este lipsită de multe acţiuni

procesuale, garanții şi formalități, care ar permite examinarea unui litigiu de drept (de exemplu, citarea părţilor pentru explicaţii, dezbaterile judiciare,  întocmirea procesului-verbal al şedinţei de judecată etc.) Obiecţiile pot fi prezentate de către debitor doar în formă scrisă, deoarece în procedura în ordonanţă instanţa de judecată examinează cererea de eliberarea a ordonanţei fără citarea părţilor pentru explicaţii, fără dezbateri judiciare şi  fără întocmire de proces-verbal. Ca şi conținut, obiecţiile debitorului pot face referire atât la circumstanţe de fond – cum ar fi circumstanţe importante pentru soluţionarea cauzei (de exemplu, orice modalitate de stingere a datoriei) - cât şi de drept material (survenirea termenului de prescripţie extinctivă) sau/şi de drept procesual (existenţa unei hotărâri judecătoreşti care s-ar referi la o pretenție ce constituie temei de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, de exemplu - cu privire la declararea nulității actului juridic). Obiecţiile debitorului se pot referi atât la o parte din pretenţiile înaintate de creditor cât și la tot întregul lor. Astfel, de exemplu, debitorul poate să nu conteste pretenţia în fond, dar să obiecteze asupra volumului acesteia prin opunerea faptului executării parţiale a obligaţiei pretinse spre executare, probate, de exemplu, prin actul de verificare reciprocă, care nu a fost prezentat de creditor, care confirmă prin dispoziţia de plată parţială care atestă stingerea parţială a obligaţiei pretinse spre executare de creditor etc. Debitorul nu este obligat să depună obiecţii împotriva ordonanţei judecătoreşti, or, legea nu prevede careva sancţiuni procesuale, unica urmare nefavorabilă pentru acesta ar fi de ordin procesual, şi anume: examinarea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti şi, respectiv, menţinerea ordonanţei judecătoreşti emise, în lipsa obiecţiilor debitorului. În acest sens, s-ar institui o prezumţie a legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor creditorului, care, însă, pot fi răsturnate prin obiecţiile înaintate de debitor.

Anularea ordonanţei judecătoreşti. Potrivit prevederilor art. 353 alin. (5) CPC, în termen de 5 zile de la data depunerii obiecţiilor, instanţa care a emis ordonanţa dispune, prin încheiere care nu se supune nici unei căi de atac, admiterea obiecţiilor debitorului şi anularea ordonanţei sau dispune, prin încheiere, respingerea obiecţiilor. Această

prevedere

urmează

a

fi

interpretată

în

ideea

aprecierii

împuternicirilor instanţei de judecată care examinează cererea de eliberare a ordonanței judecătorești de a admite obiecţiile debitorului şi, respectiv, a anula ordonanţa judecătorească emisă sau de a le respinge şi menține ordonanţa judecătorească. Simplu fapt al înaintării obiecţiilor de către debitor nu este suficient pentru anularea ordonanţei judecătoreşti. Simpla obiecție a debitorului nu poate constitui o premiză pentru ca pretenţia creditorului să constituie un litigiu de drept. De aceea, obiecțiile debitorului urmează a fi motivate şi probate. În caz contrar, s-ar putea ajunge la periclitarea sensului procedurii în ordonanţă şi la încălcarea dreptului la apărare judiciară pentru creditor prin oferirea unei proceduri neechitabile. În acest sens, procedura în ordonanţă ar deveni ineficientă şi ar compromite sarcinile procesului civil prevăzute la art. 4 CPC. În susținerea acestei idei, operează argumentul potrivit căruia obiecţiile care nu se referă la fondul cauzei constituie temei pentru respingerea lor şi emiterea unei încheieri de refuz de anulare a ordonanţei judecătoreşti. Simplul dezacord cu despăgubirile şi penalitățile care sunt solicitate de creditor şi care urmează să fie încasate în temeiul legii sau al contractului nu constituie temei de anulare a ordonanţei judecătoreşti. Art. 351 alin. (1) lit. g) CPC reglementează expres despăgubirile şi penalitățile care sunt solicitate de creditor şi care urmează să fie încasate în temeiul legii sau al contractului ca obiect de examinare în cadrul procedurii în ordonanţă. Astfel, potrivit art. 353 alin. (4) CPC, în cazul în care obiecţiile nu se referă la fondul cauzei, judecătorul va emite o încheiere despre refuzul de anulare a ordonanţei. Încheierea respectivă poate fi atacată cu recurs în termen de 10 zile.

Prin urmare, obiecţiile care nu se referă la fondul cauzei vor constitui acele observații ale debitorului care nu dovedesc existenţa unui litigiu, ci au alt scop, de exemplu - tergiversarea examinării cauzei civile prin transferul examinării pretenţiei creditorului în procedura generală. În cazul în care judecătorul nu primește dovada înmânării

ordonanței

judecătorești debitorului (de exemplu, avizul de recepție și scrisoarea de expediție cu mențiunea că debitorul nu locuiește pe această adresă sau nu își are sediul pe această adresă, în cazul persoanei juridice; precum și mențiunea ca acesta este plecat la o altă adresă sau peste hotarele țării sau scrisoarea nu a fost ridicată de nici o persoană) trebuie să dispună anularea ordonanței judecătorești. Aceasta, însă, nu îl lipsește pe creditor de dreptul a se adresa cu o acțiune în ordine generală în procedura contencioasă în acțiune civilă privitor la pretenția sa. În acest sens, la examinarea cererii de eliberare a ordonanței judecătorești nu pot fi aplicate prin analogie regulile de la art. 108 (citarea publică a pârâtului) și respectiv art. 109 (căutarea pârâtului) CPC. Copia de pe încheierea de anulare a ordonanţei judecătoreşti se expediază părţilor în cel mult 3 zile de la data pronunțării încheierii, iar în încheierea de anulare a ordonanţei judecătorul lămurește că pretenţia creditorului poate fi înaintată debitorului în procedură de examinare a acţiunii civile. În cazul anulării ordonanţei deja executate sau executate parţial şi neadresării creditorului cu acţiune în procedura generală, debitorul nu este lipsit de dreptul de a se adresa cu cerere de dispunere a întoarcerii executări silite, potrivit art.159 din Codul de executare al Republicii Moldova. Eliberarea ordonanţei judecătoreşti creditorului. Dacă, în termenul stabilit la art. 352 CPC, instanţa judecătorească nu primește din partea debitorului obiecţii motivate sau dacă debitorul este de acord cu pretenţiile creditorului, judecătorul eliberează creditorului un al doilea exemplar de ordonanţă judecătorească, certificându-l cu sigiliul instanţei, pentru a fi prezentată spre executare.

La solicitarea creditorului, ordonanţa judecătorească poate fi expediată de judecător executorului judecătoresc desemnat de creditor. În cazul încasării la bugetul de stat a taxei de stat de la debitor în temeiul ordonanţei judecătoreşti, instanţa eliberează un titlu executoriu, care se certifică cu sigiliul instanţei şi se expediază executorului judecătoresc în a cărui competenţă teritorială, stabilită de camera teritorială a executorilor judecătoreşti, se află domiciliul sau sediul debitorului. Ordonanţa judecătorească se păstrează în original în procedura judecății. Compensarea cheltuielilor de judecată în procedura de ordonanță. Deși Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova nu reglementează în mod expres posibilitatea compensării cheltuielilor de judecată „de la partea care a pierdut procesul”, pentru asistența juridică de care a beneficiat creditorul sau debitorul în cadrul procedurii în ordonanță, Recomandarea nr. 23 a Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind unele aspecte ale încasării cheltuielilor de asistență juridică196 explică cadrul legal existent la moment și impune concluzia că acest gen de pretenții nu poate fi soluționat conform procedurii în ordonanță (simplificată). Această concluzie, însă, nu împiedică avocatul să înainteze pretenții, în procedura în ordonanța, de încasare a onorariului pentru asistență juridică de la clientul său când mărimea acestuia este certă și rezultă din înscrisuri simple sau autentice, adică contractele de asistență juridică. În ce ne privește, apreciem în mod critic această idee, deoarece nu are un suport logic și juridic. Per a contrario considerăm că nu există o premiză obiectivă de a impune o astfel de limitare. Natura juridică a ordonanței judecătorești. Ordonanța judecătorească potrivit art. 11 Cod de executare, constituie un document executoriu prin sine însuși și nu necesită a fi eliberat în mod suplimentar un titlu executoriu.

Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr. 23 privind unele aspecte ale încasării cheltuielilor de asistență juridică. http://csj.md/content.php?menu=1807&lang=5 196

CAPITOLUL X PROCEDURA INSOLVABILITĂȚII Gheorghe MACOVEI magistru în drept, lector universitar §1. Aspecte introductive privind procedurile judiciare de insolvabilitate §2. Participanții la procedura de insolvabilitate §3. Intentarea cauzei de insolvabilitate §4. Examinarea în fond a cauzei de insolvabilitate §5.Încetarea procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate

§1. Aspecte introductive privind procedurile judiciare de insolvabilitate Definirea procedurii de insolvabilitate În cazul intrării unui debitor în incapacitate de plată, aplicarea procedurilor de executare silită clasice devine ineficientă, iar desfășurarea concomitentă a mai multor proceduri de executare contra aceluiași debitor prejudiciază grav interesele creditorilor, în special ale celor care au apelat mai târziu la executarea silită a creanțelor lor. În vederea protejării creditorilor și asigurării unui echilibru între interesele creditorilor și interesele debitorului, legislațiile contemporane reglementează așa numitele proceduri de faliment sau proceduri de insolvabilitate. Scopul acestor proceduri este satisfacerea concomitentă și proporțională a creanțelor tuturor creditorilor care pretind executarea obligațiilor de la un debitor ajuns în incapacitate de plată. În vederea garantării atingerii scopului enunțat, desfășurarea procedurilor sus-numite presupune participarea instanței de judecată, drept organ ce urmărește legalitatea satisfacerii creanțelor creditorilor, în condițiile respectării drepturilor tuturor creditorilor și ale debitorului insolvabil. În reglementarea procedurilor de insolvabilitate legiuitorul moldav a utilizat mai multe denumiri, în vederea desemnării procedurilor judiciare colective de satisfacere concomitentă și proporțională a creanțelor creditorilor, inclusiv: procedură de faliment, procedură de insolvabilitate, procedură de declarare a insolvabilității, proces de insolvabilitate etc. Urmează să menționăm că insolvabilitatea, drept categorie juridică reprezintă o noțiune multidisciplinară, care depășește cadrul juridic al dreptului procesual civil, respectiv pe cel al procedurilor judiciare de insolvabilitate. În funcție de latura abordată, insolvabilitatea poate fi privită ca: - situaţie economică ce caracterizează starea de fapt a unui subiect de drept aflat în imposibilitatea satisfacerii creanțelor creditorilor săi din cauza lipsei activelor lichide sau supraîndatorării;

- instituție juridică ce cuprinde totalitatea normelor care reglementează relaţiile ce apar între debitorul insolvabil şi creditorii săi cu privire la satisfacerea creanţelor acestora, relaţii ce se desfăşoară sub controlul instanţei de judecată; - stare de fapt ce semnifică situaţia de facto în care se află subiectul de drept incapabil de a satisface creanţele creditorilor; - stare de drept ce caracterizează situația de jure a incapacității de plată a unui subiect de drept, confirmată prin hotărârea instanței de judecată de intentare a procedurii de insolvabilitate. Astfel, insolvabilitatea este o instituție de drept interramurală ce cuprinde atât norme de drept material cât și norme de drept procedural, care reglementează relațiile ce apar între:

 debitorul insolvabil şi creditori săi,  administratorul insolvabilității/lichidatorul și debitor/creditori,  instanța

de

judecată

și

debitor/creditori/administratorul

insolvabilității/lichidator, relații ce apar în legătură cu aflarea debitorului în incapacitate de plată. Din perspectiva dreptului procesual civil, o importanță deosebită o are determinarea naturii juridice și a conținutului procedurilor judiciare îndreptate spre apărarea intereselor creditorilor unui debitor aflat în stare de insolvabilitate. Inițial, în conformitate cu tendințele internaționale, procedura aplicabilă debitorilor

insolvabili

purta

denumirea

de

falimentul

sau

procedura

falimentului. Acesta a fost termenul de referință utilizat de legiuitorul moldav, la moment revenit în uz datorită reglementărilor Legii insolvabilității nr. 149 din 29.06.2012197. Dacă, anterior, prin faliment înțelegeam orice procedură aplicată față de debitorul insolvabil, în prezent, în domeniul insolvabilității, falimentul urmează a fi definit ca un anumit fel de procedură de insolvabilitate ce cuprinde lichidarea concursuală și proporțională a patrimoniului unui debitor insolvabil cu scopul satisfacerii creanțelor creditorilor săi. Faliment, în sensul strict legal al cuvântului, este doar un mod de desfășurare a procedurii de insolvabilitate Legea insolvabilității. Nr. 149 din 29.06.2012. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.09.2012, nr. 193-197. 197

îndreptat exclusiv spre lichidarea patrimoniului și repartizării produsului acestuia. Procedura de insolvabilitate, la rândul ei, pe lângă procedura de faliment mai include și alte proceduri, ca, de exemplu, procedura de restructurare, procedura de restructurare accelerare, procedura de faliment simplificat. Drept rezultat, termenul generic care marchează totalitatea procedurilor judiciare și extrajudiciare aplicabile debitorului aflat în stare de insolvabilitate poartă denumirea de procedură de insolvabilitate. Procedura de insolvabilitate sau

procedura de declarare a insolvabilității (în versiunea Codului de

procedură civilă) reprezintă un anumit fel de procedură civilă, caracterizată printrun mod deosebit de intentare, pregătire și examinare, îndreptată spre soluționarea cererii privind declararea insolvabilității unui subiect de drept față de care există prezumția aflării în incapacitate de plată sau supraîndatorare. În raport cu Legea insolvabilității din 29.06.2012, în Codul de procedură civilă se utilizează sintagma „procedura de declarare a insolvabilităţii”, dar nu există nici o prevedere expresă ce ar defini noţiunea dată. Cu toate acestea, putem concluziona că ambele acte normative se referă la aceeași procedură, în special datorită prevederilor art. 356 CPC, care face referire la aplicarea prevederilor prevăzute de legislația insolvabilității pentru situațiile nereglementate de cod. Prin urmare, procedura declarării insolvabilității prevăzută în capitolul 36, art. 355, 356 CPC este aceeași procedură judiciară, reglementată de Legea insolvabilității din 29.06.2012 caree cuprinde totalitatea actelor juridice procesuale înfăptuite de instanța de judecată şi participanții la proces în legătură cu pornirea și examinarea cauzelor de insolvabilitate. În ceea ce ne privește, considerăm preferabilă utilizarea sintagmei procedură de insolvabilitate în raport cu cea de procedură de declarare a insolvabilității. Asemenea poziție rezultă din analiza scopului examinării cauzelor de insolvabilitate.

Pornirea cauzei de insolvabilitate se datorează survenirii

incapacității de plată a debitorului, în așa fel încât, la momentul examinării cauzei, debitorul se află de facto în stare de insolvabilitate. Scopul inițial al instanței de judecată este confirmarea de jure a unei stări de facto. În condițiile utilizării

sintagmei de procedură de declarare a insolvabilității se creează impresia survenirii stării de insolvabilitate pe parcursul procesului, ceea ce nu corespunde circumstanțelor de fapt. Pe de altă parte, procedura de insolvabilitate nu se rezumă doar la declararea persoanei drept insolvabile, finalitatea procedurii fiind satisfacerea creanțelor creditorilor prin aplicarea procedurii de restructurare sau procedurii de faliment. Desfășurarea unei proceduri de insolvabilitate nu presupune lichidarea debitorului, ca entitate juridică sau economică. În cadrul procedurii de insolvabilitate, în funcție de circumstanțele cauzei, pot fi aplicate diferite modalități de satisfacere a creanțelor creditorilor, inclusiv modalități alternative lichidării debitorului, care urmăresc restabilirea capacității de plată și a potențialului economic al debitorului. Evoluția cea mai amplă a procedurilor de insolvabilitate este realizată odată cu intrarea în vigoare a Legii insolvabilității din 29.06.2012. Numărul procedurilor de insolvabilitate crește de la două la patru feluri de proceduri, cel mai important fiind reglementarea legală a unei proceduri pre-insolvabilitate, numită „procedura accelerată de restructurare”. În continuare, vom încerca să facem o trecere în revistă a particularităților celor patru feluri de proceduri de insolvabilitate: procedura de restructurare, procedura de faliment, procedura accelerată de restructurare, procedura simplificată a falimentului. Procedura de restructurare. Conform reglementărilor în vigoare, procedura alternativă lichidării debitorului insolvabil obține denumirea de procedură de restructurare. În esență, procedura de restructurare reglementată în legea în vigoare este o variantă îmbunătățită și detaliată a procedurii planului, care era reglementată în Legea insolvabilității nr.623 din 14.11.2001 198. Trecerea la procedura de restructurare depinde în totalitate de voința creditorilor, lipsa căreia instanța de judecată nu o poate substitui. Însă lipsa unei poziții clare a creditorilor privind aplicarea procedurii de insolvabilitate duce la aplicarea din oficiu de către instanța de insolvabilitate a procedurii de faliment, ce are drept rezultat lichidarea debitorului. La fel ca și precedenta procedură a planului, procedura de restructurare Legea insolvabilității. Nr. 623 din 14.11.2001. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 15.11.2001, nr. 139-140. ABROGATĂ 198

presupune aprobarea și confirmarea unui plan de restructurare. Planul de restructurare urmează să conțină o totalitatea de măsuri economico-financiare privind activitatea de mai departe a debitorului, cât și să descrie modalitățile concrete de executare a creanțelor creditorilor. Realizarea nemijlocită a planului de restructurare are loc în afara procesului judiciar de insolvabilitate, instanța de judecată păstrându-și în acest sens doar împuterniciri de supraveghere. În caz de realizare a planului de restructurare, supravegherea față de debitor este ridicată, iar acesta, fără careva restricții, își poate continua activitatea comercială. Pe de altă parte, eșecul în îndeplinirea planului de restructurare constituie temei pentru aplicarea procedurii de faliment, fără a fi necesară o reexaminare a situației economice a debitorului. Procedura de faliment Din interpretarea art. 2 al Legii insolvabilității

nr. 149 din 29.06.2012,

rezultă că prin faliment se înțelege acea procedură de insolvabilitate, concursuală, colectivă și egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării patrimoniului acestuia pentru acoperirea pasivului. Astfel, reglementările în vigoare egalează falimentul cu procedura de lichidare a patrimoniului debitorului, prin urmare finalitatea aplicării falimentului fiind doar lichidarea debitorului ca entitate economico-juridică și radierea acestuia din registrele publice. Aplicarea procedurii propriu-zise de faliment nu poate fi dispusă nemijlocit de instanța de insolvabilitate. Soarta debitorului, la fel ca și în cazul procedurii de restructurare, este dată în mâinile creditorilor. Spre deosebire de procedura de restructurare, trecerea la procedura de faliment este generată direct prin voința creditorilor sau indirect - în cazul lipsei unei asemenea voințe. În așa mod, în cadrul adunării de raportare după audierea raportului administratorului insolvabilității, creditorii urmează să decidă una din următoarele soluții: fie aceștia decid restructurarea debitorului, fie, în cazul imposibilității reabilitării debitorului, decid lichidarea patrimoniului prin aplicarea procedurii de faliment. În acest caz, trecerea la procedura de faliment este generată direct prin manifestarea de voință a

creditorilor. Însă în anumite situații, datorită neîntrunirii condițiilor pentru aplicarea procedurii de faliment sau lipsei voinței creditorilor pentru aplicarea acesteia, trecerea la procedura de faliment se va decide de instanța de judecată, reieșind din întrunirea temeiurilor de drept. Reieșind din conținutul procedurii de faliment, descris mai sus, urmează să menționăm că neutilizarea de către legiuitor a termenului de faliment în Legea insolvabilității din 14.11.2001 nu a însemnat lipsa unei asemenea proceduri de lichidare. În conformitate cu prevederile art. 2 al legii respective, față de debitor putea fi aplicată așa numita procedură de lichidare a patrimoniului, care era descrisă drept procedură aplicabilă debitorului în cadrul procesului de insolvabilitate, care constă în valorificarea masei debitoare în vederea obținerii de mijloace bănești pentru satisfacerea creanțelor creditorilor şi care finalizează cu lichidarea debitorului ca subiect de drept. Prin urmare, conform legii insolvabilității în vigoare, legiuitorul nu a făcut decât să delimiteze prin termenul de faliment procedura de lichidare propriu-zisă a debitorului. Procedura simplificată a falimentului O novație a Legii insolvabilității din 29.06.2012 este introducerea

așa

numitei proceduri simplificate a falimentului. În esență, aceasta nu este altceva decât o procedură de lichidare a patrimoniului debitorului, care se finalizează cu lichidarea acestuia, cu specificarea faptului că presupune parcurgerea a unui număr redus de etape și acțiuni procesuale în vederea excluderii tergiversării neîntemeiate a procesului. Reglementările anterioare

ce țin de aplicarea procedurilor de

lichidare a debitorului nu făceau diferențiere nici de forma de organizare juridică a întreprinzătorului, nici de lipsa sau insuficiența majoră a masei debitoare. Prin urmare, nu se făcea deosebire dintre procedura aplicabilă unei societăți pe acțiuni cu active și pasive enorme și procedura aplicabilă unui deținător al patentei de întreprinzător. În aceeași ordine de idei, nu se deosebea procedura aplicabilă în cazul lipsei integrale a masei debitoare sau insuficienței acesteia de a acoperi cheltuielile de judecată. Neajunsurile respective ale Legii insolvabilității din

14.11.2001 au încercat a fi înlăturate prin introducerea unei proceduri simplificate, care urmează a lua în considerare atât forma de organizare juridică a debitorului insolvabil cât și mărimea masei debitoare în raport cu mărirea cheltuielilor de judecată. Spre deosebire de aplicarea procedurii de faliment, trecerea la procedura simplificată a falimentului se face anticipat de către instanța de judecată prin aceeași hotărâre judecătorească prin care se confirmă starea de insolvabilitate a persoanei. Așadar , procedura simplificată a falimentului începe odată cu intentarea procesului de insolvabilitate și se finalizează în urma distribuirii produsului masei debitoare și lichidării debitorului insolvabil. Procedura accelerată de restructurare O altă novație a Legii insolvabilității

nr. 149 din 29.06.2012 reprezintă

introducerea procedurii accelerate de restructurare, care constituie cel de-al patrulea fel de procedură reglementat de Legea insolvabilității. Deși procedura dată este reglementată de legea menționată, aceasta nu este, în esență, o procedură aplicabilă persoanelor aflate în stare de insolvabilitate. Reieșind din conținutul art. 218 al Legii insolvabilității din 29.06.2012, procedura accelerată de restructurare se aplică întreprinderilor aflate în dificultate financiară. Prin întreprindere în dificultate financiară se înțelege acea întreprindere al cărei potenţial de viabilitate managerială şi economică se află într-o dinamică descrescătoare, dar al cărei titular execută sau este capabil să execute obligaţiile exigibile. Prin urmare, procedura accelerată de restructurare nu poate fi aplicată în cazul în care la examinarea cererii introductive se constată existența incapacității de plată sau starea de supraîndatorare a debitorului. Deși procedura aplicabilă întreprinderilor aflate în dificultate financiară poartă o denumire practic similară cu procedura de restructurare, aceasta se deosebește esențial de ultima, reieșind din finalitatea aplicării. Dacă procedura de restructurare urmărește reabilitarea debitorului aflat în incapacitate de plată sau supraîndatorare, atunci procedura accelerată de restructurare are menirea de a mări potențialul

economic al debitorului, care se află sub iminența intrării în incapacitate de plată. În aceeași ordine de idei, dacă aplicarea procedurii de restructurare ține de competența exclusivă a adunării creditorilor, atunci procedura accelerată de restructurare poate fi aplicată doar la solicitarea debitorului, prin hotărârea instanței de judecată. Reieșind din considerentele expuse mai sus, procedura accelerată de restructurare urmează a fi calificată drept una din procedurile pre-insolvabilitate care are menirea de a preveni intrarea debitorului în incapacitate de plată. Datorită specificului procedurii accelerate de restructurare, pornirea acesteia poate fi făcută doar în baza cererii debitorului. Natura procesual-juridică a procedurii de insolvabilitate Indiferent de modalitatea de desfășurare a procedurii de insolvabilitate, aceasta rămâne a fi un fel de procedură civilă pe lângă alte feluri reglementate de legislația în vigoare, precum procedura în acțiuni civile, procedura contenciosului administrativ, procedura specială și procedura în ordonanță. În această ordine de idei, rămâne deschisă întrebarea: care este locul procedurii de insolvabilitate în cadrul procedurilor civile și urmează aceasta a fi atribuită procedurilor contencioase sau celor necontencioase? Reieșind din trăsăturile general acceptate a celor două categorii de proceduri, observăm că procedura de declarare a insolvabilității poartă trăsături comune atât procedurilor contencioase cât și celor necontencioase. La prima vedere, în cadrul procedurii de insolvabilitate sunt două părți cu interese contrare, și anume debitorul insolvabil și creditorii, pe de altă parte, procedura insolvabilității poate începe la cererea debitorului, care poate solicita de a fi declarat insolvabil. Într-o altă ipostază, creditorul care depune cerere introductivă pentru declararea insolvabilității urmează să dețină o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care sa soluționat litigiul dintre acesta și debitor, pe de altă parte - orice litigiu legat de bunurile debitorului urmează să fie soluționat de instanța de insolvabilitate. Asemenea aspecte contradictorii și adesea confuze nu ne permit a califica cu ușurință natura procesuală a procedurii de insolvabilitate drept una contencioasă

(litigioasă) sau una necontencioasă (nelitigioasă). Asemenea calificare necesită o apreciere profundă a locului acesteia, reieșind din scopul procedurii și mijloacele procesuale acordate justițiabililor la examinarea cauzelor de insolvabilitate. Scopul procedurii de insolvabilitate este unul absolut diferit de cel al procedurilor contencioase și al celor necontencioase. În cadrul procedurii de insolvabilitate nu se urmărește simpla apărare a unui drept subiectiv încălcat, similar procedurilor contencioase, și nici constatarea faptelor cu valoare juridică, similar procedurii speciale. Reieșind din prevederile art. 1 al Legii insolvabilității din 29.06.2012, scopul procedurii este satisfacerea creanțelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului prin aplicarea față de acesta a procedurii de restructurare sau a procedurii falimentului și prin distribuirea produsului rezultat. Procedura de insolvabilitate depășește cadrul procedurilor orientate spre constatarea unor încălcări sau examinarea unor litigii, aceasta fiind orientată inclusiv spre executarea creanțelor, ceea ce o aseamănă mai mult cu o procedură de executare silită. Reieșind din cele enunțate, considerăm necesar de a recunoaște procedura de insolvabilitate drept un fel de procedură civilă distinctă de categoria procedurilor civile contencioase sau a celor necontencioase. §2. Participanții la procedura judiciară de insolvabilitate Datorită specificului procedurii de declarare a insolvabilității, participanții la proces în cadrul procedurii insolvabilității prezintă, de asemenea, un specific aparte. În cadrul procedurii date nu există reclamant şi pârât care participă în condiții de contradictorialitate. Ca părți în cadrul procedurii de insolvabilitate apar debitorul insolvabil și creditorii acestuia. Pe lângă aceștia, desfășurarea procesului de insolvabilitate presupune participarea administratorului insolvabilității, drept un subiect caracteristic doar acestei categorii de proceduri, atribuțiile căruia sunt subordonate protejării intereselor atât a creditorilor cât și a debitorilor. Debitorul insolvabil. Statutul procesual-juridic

Debitor în cadrul procedurii de insolvabilitate este acel participant la proces, persoană fizică sau persoană juridică, aflat de facto în stare de incapacitate de plată sau de supraîndatorare, care a depus sau față de care s-a depus de către creditori cerere introductivă. Pentru a întruni calitatea procesuală de debitor trebuie sa fie întrunite mai multe condiții indispensabile: 1. Debitorul trebuie să fie subiect de drept care practică activitate de întreprinzător înregistrat în modul prevăzut de lege. Calitatea de debitor în cadrul procedurii de insolvabilitate este strâns legată de calitatea de întreprinzător și starea insolvabilității de facto. Calitatea de debitor o pot avea doar subiecții de drept care își asumă drepturi sau obligații şi răspund cu patrimoniul propriu pentru acestea. S-ar părea că și persoanele fizice care nu practica activitatea de întreprinzător cad sub incidența normelor cu privire la insolvabilitate, dar Legea insolvabilității pune accentul pe calitatea de întreprinzător a persoanelor fizice. În art. 1 alin. (2) al Legii insolvabilității din 29.06.2012 sunt menționați întreprinzătorii individuali şi titularii patentei de întreprinzător ca persoane fizice ce au calitatea de întreprinzători. Dar o asemenea reglementare nu pare a fi îndeajuns de explicită, deoarece în primul rând - există mai multe forme de organizare a întreprinzătorilor individuali, iar în al doilea rând, nu se ia în considerație aplicarea art. 26 alin. (2) Cod civil în ce privește calitatea de întreprinzători pentru persoanele fizice care nu s-au înregistrat în modul corespunzător. Interpretând sistemic legislația civilă ajungem la concluzia că calitatea de debitor în cadrul unui proces de insolvabilitate o pot avea următoarele persoane fizice-întreprinzători: - întreprinderea individuală; - gospodăria țărănească; - titularii de patentă de întreprinzător. O condiție esențială pentru categoriile de persoane fizice enumerate mai sus pentru a fi debitor în cadrul procesului de insolvabilitate este înregistrarea acestuia în modul prevăzut de lege. Apare problema persoanelor fizice care practică

activitatea de întreprinzător, nefiind înregistrate ca atare. Pot ele oare să fie subiecţi ai procedurii de insolvabilitate? Codul civil al RM, în art. 26 alin. (2), stabileşte că persoana care practică activitate de întreprinzător fără înregistrarea de stat nu poate invoca lipsa calităţii de întreprinzător. La prima vedere s-ar părea că articolul dat ne dă răspuns la întrebarea pusă mai sus, dar norma dată stabileşte doar calitatea de a fi „întreprinzător” a persoanei fizice care practică activitate de întreprinzător fără a fi înregistrată. Prin urmare, persoanele care practică activitate de întreprinzător fără a fi înregistrată îndeplinesc doar o condiţie - cea de a fi întreprinzători, dar nu şi cea de a doua - de a fi înregistraţi. Persoanele juridice în sensul primei condiţii sunt debitori în cadrul procesului de insolvabilitate dacă sunt constituite şi înregistrate în modul prevăzut de lege fiind subiecți de drept privat. Pot avea calitatea de debitor următoarele persoane juridice: a) Persoanele juridice cu scop lucrativ: - societăţile comerciale (societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată, societatea în nume colectiv, societatea în comandită); - cooperativele de producţie; - cooperativele de întreprinzător; - întreprinderile de stat şi municipale. b) Persoanele juridice cu scop nelucrativ - asociaţii; - fundaţii; - instituţii. Nu cad sub incidența primei condiții în calitate de debitor: Statul, Parlamentul, Președinția, Guvernul, Autoritățile Administrației Publice Centrale (ministere, departamente, servicii, agenţii etc.), Autoritățile Judecătoreşti (Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de Apel, Curtea de Apel Economică, Judecătoriile), Curtea Constituţională, Procuratura, Banca Naţională a Moldovei, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Camera de Comerţ şi Industrie, Comisia

Electorală Centrală, Compania Naţională de Asigurări în Medicină, Casa Naţională de Asigurări Sociale, unităţile administrativ-teritoriale. De asemenea, sunt excluse de la posibilitatea intentării unei proceduri de insolvabilitate în baza legii insolvabilității acei subiecți de drept pentru care este prevăzută o altă procedură, ca, de exemplu, lichidarea băncilor comerciale în cazul incapacității de plată sau supraîndatorării prevăzute de Legea instituțiilor financiare. 2. Debitorul persoană fizică sau persoană juridică trebuie să se afle în stare de insolvabilitate. Aceasta este cea de-a doua condiție înaintată pentru întrunirea calității de debitor în cadrul procedurii de declarare a insolvabilității. Doar în condițiile insolvabilității de facto poate fi intentată procedura de declarare a insolvabilității pentru stabilirea de jure a acestei stări. Starea de facto de insolvabilitate presupune starea în care debitorul nu-şi onorează obligațiile faţă de creditorii săi şi se află în imposibilitate relativă sau absolută de a le realiza. În acest sens, insolvabilitatea de facto poate fi privită sub două aspecte. În primul caz vorbim de incapacitatea de plată, aceasta survine atunci când debitorul nu-şi poate onora obligația pecuniară ajunsă la scadență din lipsa temporară de numerar. În acest caz esențial este coraportul dintre activele şi pasivele debitorului, incapacitatea de plată presupune că activul este egal sau prevalează pasivul, însă plățile nu pot fi făcute din lipsa de lichidități. Suntem în situația de insolvabilitate relativă, adică neonorarea obligațiilor este cauzată de lipsa temporară de lichidități, dar poate fi uşor depășită prin transformarea activelor în numerar şi, respectiv, onorarea completă a obligațiilor. În cel de-al doilea caz vorbim despre supraîndatorarea, care este o stare patrimonială a debitorului în care acesta nu-şi onorează obligațiile faţă de creditorii săi, iar valoarea pasivelor sale depășesc valoarea activelor. În acest caz vorbim despre insolvabilitatea absolută, în primul rând debitorul nu-şi onorează obligațiile faţă de creditori, iar în al doilea rând nici nu va putea să le onoreze deoarece chiar

şi transformarea activelor în numerar nu va satisface integral creanțele creditorilor săi. Lege insolvabilității din 29.06.2012 deosebeşte două temeiuri de intentare a unui proces de insolvabilitate, prevăzute în art. 10 al acesteia: a) temei general – incapacitatea de plată a debitorului; b) temei special – supraîndatorarea debitorului. Anume asupra analizei existenței acestor două temeiuri sunt direcționate atribuțiile instanței de judecată pe parcursul primei etape în cadrul procedurii de declarare a insolvabilității până la emiterea hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate. De menționat că, reieșind din reglementarea art. 10 al Legii insolvabilității din 29.06.2012, supraîndatorarea, ca temei de insolvabilitate, poate fi invocată doar în privința persoanelor juridice. Creditorii. Formele de participare a creditorilor în cadrul procesului de insolvabilitate. Creditorii sunt cea de a doua categorie de participanți în cadrul procedurii de insolvabilitate. Calitatea procesuală de creditori în cadrul procesului de insolvabilitate o pot avea numai cei care au o creanță incontestabilă față de debitor, care a ajuns sau nu la scadență. În acest sens, nu pot fi creditori persoanele care nu au cu certitudine o creanţă faţă de debitor şi în privinţa existenţei căreia există un litigiu de drept. Incontestabilitatea creanţei confirmate documentar atât prin actele creditorului cât şi a debitorului constituie o condiţie de bază pentru intentarea procesului de insolvabilitate. Scadenţa creanţei este o altă condiţie, dar relativă, deoarece, doar ca rezultat al neplăţii creanţei, creditorul are temei de a cere declararea insolvabilităţii, dar în acelaşi timp, dacă la momentul intentării procesului de insolvabilitate există creanţe neajunse la scadenţă, conform Legii insolvabilității nr. 149 din 29.06.2012, ele se vor considera scadente din momentul intentării procesului de insolvabilitate. Prin urmare, scadenţa creanţei reprezintă o

condiţie pentru înaintarea cererii introductive şi, în acelaşi timp, pentru validarea creanţei în cadrul procedurii de declarare a insolvabilităţii. De asemenea, o condiţie pentru a fi creditor în cadrul procedurii de insolvabilitate este momentul apariţiei creanţei. Din acest punct de vedere trebuie sa deosebim două categorii de creditori: a) creditori ai căror creanţe au apărut până la intentarea procesului de insolvabilitate; b) creditori ai căror creanţe au apărut după intentarea procesului de insolvabilitate, care mai sunt numiți și creditori ai masei. De fapt, creditori, în sensul procedurii propriu-zise a insolvabilităţii sunt doar cei din prima categorie, deoarece ei sunt aceia care au anumite relaţii comerciale, contractuale cu debitorul şi cei faţă de care debitorul are obligaţia de a executa plata. Ei sunt unicii care pot înainta cererea introductivă pentru pornirea procedurii de insolvabilitate, în afară de cazurile când debitorul înaintează de sine stătător. Creditorii din cea de a doua categorie apar doar după pornirea procedurii de declarare a insolvabilităţii, nefiind întotdeauna creditori ai debitorului insolvabil, creanţele acestora apar în legătură cu cheltuielile suportate în cadrul procesului de insolvabilitate sau în legătură cu strângerea, păstrarea, valorificarea şi împărţirea masei debitoare. Din punct de vedere procesual, ne interesează, însă, ambele categorii de creditori ca participanţi în cadrul procedurii de declarare a insolvabilității ce pretind satisfacerea creanţelor proprii prin împărţirea patrimoniului debitorului. Din punct de vedere procesual, este necesar de a deosebi principalele tipuri de creditori, deoarece, în funcție de aceasta se va diferenţia măsura în care se vor satisface creanţele fiecărui. Astfel, vom deosebi: 1. Creditorii garantați (gajişti) – sunt persoanele ale căror creanţe au apărut înainte de intentarea procedurii de declarare a insolvabilităţii şi sunt asigurate prin garanţii. Vor fi creditori garantați persoanele care au drept de gaj sau ipotecă asupra bunului, persoanele care au drept de retenţie asupra bunului precum şi statul asupra bunurilor ce le deţine ca garanţie a achitării diferitor taxe sau impozite. De

atenţionat asupra faptului că, într-o situaţie relativ provizorie vor fi considerați creditori, persoanele ale căror drept de gaj s-a constituit în ultimele două luni până la momentul intentării procesului civil şi persoanele care au devenit creditori gajişti, anterior fiind creditori chirografari. 2. Creditorii chirografari – persoane creanţele cărora nu sunt garantate, acestea fiind: a) creditori chirografari cu creanţe preferenţiale, adică acei creditori care au: - creanţe din dăunarea sănătăţii sau cauzarea morţii (Rangul I); - creanţe salariale faţă de angajaţi şi creanţe la remuneraţia datorată conform drepturilor de autor (Rangul II); - creanţele la impozite şi la alte obligaţii de plată faţă de bugetul public (Rangul III); - creanţe de restituire sau achitare a datoriilor faţă de rezervele materiale ale statului (Rangul IV); - alte creanțe care nu sunt de rang inferior (Rangul V). b) creditori chirografari cu creanţe de rang inferior, adică acei creditori care au: - dobândă la creanţele creditorilor chirografari calculată după intentarea procedurii de insolvabilitate (Rangul VI); - suportat în procesul de insolvabilitate cheltuielile unor creditori chirografari (Rangul VII); - drept de a încasa amenzi, penalităţi sau recuperări a prejudiciilor cauzate (Rangul VIII); - creanţe din prestaţiile gratuite ale debitorului (Rangul IX); - creanţe legate de rambursarea creditelor de capitalizare ale unui asociat (Rangul X). 3. Creditorii masei - creditorii ale căror creanţe au apărut după sau în legătură cu intentarea procedurii de insolvabilitate, și anume: A. Creditori ai căror creanţe au apărut în legătură cu cheltuielile procedurii de declarare a insolvabilităţii, acestea fiind:

a) cheltuieli de judecată ce includ: - sumele plătite persoanelor care au contribuit la înfăptuirea justiţiei (martori, experţi, specialişti); - cheltuielile suportate de instanţa de judecată la efectuarea actelor de procedură (înştiinţarea părţilor, cheltuieli de căutare a părţii, cheltuieli de executare a actelor de procedură etc.); b) cheltuielile suportate în legătură cu remuneraţia şi recuperarea cheltuielilor

administratorului

provizoriu

şi

ale

administratorului

insolvabilităţii/lichidatorului. B. Creditori ai căror creanţe au apărut în legătură cu cheltuielile în privinţa masei debitoare, şi anume: a) cheltuielile apărute în legătură cu acţiunile de administrare, valorificare, şi distribuire a masei debitoare ale administratorului; b) cheltuielile rezultate din obligaţiile contractuale realizate în legătură cu intentarea procedurii de declarare a insolvabilităţii; c) cheltuielile rezultate din obligaţiile apărute din îmbogăţirea fără justă cauză a masei debitoare. Numai încadrarea persoanelor în categoriile date de creditori ne permite de ai califica ca participanţi în cadrul procedurii de declarare a insolvabilităţii. De asemenea, trebuie de menţionat că creditorii care au creanţe faţă de debitorul insolvabil şi care nu fac parte din cele în baza cărora s-a intentat procedura de insolvabilitate, trebuie să le declare instanţei de judecată prin depunerea unei cereri la instanţa la care se află cauza, cu anexarea documentelor ce justifică existenţa creanţei. Datorită specificului procedurii de declarare a insolvabilităţii, menţionarea doar a debitorului insolvabil şi a creditorilor, în calitate de participanţi, ar fi incompletă. Din punct de vedere al legii materiale şi, în special, al legii procesuale, o importanţă deosebită are menţionarea rolului şi calităţii procesuale a participanţilor cu o calitate specifică în cadrul procedurii de declarare a

insolvabilităţii. Aici ne referim în special la formele de participare procesuală a creditorilor – adunarea creditorilor și comitetul creditorilor. Totalitatea creditorilor debitorului insolvabil formează împreună adunarea creditorilor. Aceasta, la rândul său, reprezintă o formă de participare procesuală a tuturor creditorilor la acţiunile realizate în scopul îndeplinirii sarcinilor stabilite în cadrul procedurii de declarare a insolvabilităţii. Adunarea creditorilor reprezintă acel organ colegial care exercită, în numele creditorilor, toate acţiunile cu privire la creanţele faţă de debitorul insolvabil şi repartizarea masei debitoare. Evidenţierea în calitate de participant la proces aparte a adunării creditorilor separat de creditorul individual rezultă din sarcinile şi drepturile procesuale care pot fi divizate între adunarea creditorilor şi fiecare creditor în parte. Atribuțiile adunării creditorilor sunt reglementate de art. 54 al Legii insolvabilității nr. 149 din 29.06.2012. Fiind un organ colegial deliberativ, adunarea creditorilor își exercită funcțiile inclusiv prin intermediul organului său executiv - comitetul creditorilor. În privința constituirii comitetului creditorilor, instanța de judecată se pronunță prin hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate, adică până la convocarea adunării creditorilor. Însă numai adunarea creditorilor hotărăşte definitiv constituirea comitetului creditorilor, la prima sa convocare, aceasta are dreptul de a revoca, de a menţine, de a suplini sau reduce numărul membrilor comitetului creditorilor. Principalele atribuții ale comitetului creditorilor sunt prevăzute de art. 61 al Legii insolvabilității nr. 149 din 29.06.2012. Statutul procesual-juridic al administratorului insolvabilității/lichidatorului Deși este clar că parte în cadrul procedurii de insolvabilitate este debitorul insolvabil, din cauza incapacității de plată a căruia şi este pornită cauza respectivă, totuși rolul de bază în administrarea masei debitoare îl are alt participant la procedura de insolvabilitate - administratorul insolvabilității. Prin sintagma de „administrator al insolvabilității” se înțelege atât administratorul provizoriu cât şi administratorul insolvabilităţii, și lichidatorul.

Acesta are un rol procesual fundamental, deoarece, odată cu numirea acestuia, are loc trecerea dreptului de administrare şi dispoziție asupra masei debitoare de la debitor, sau organele sale executive, la administratorul insolvabilității, care este numit de instanța de judecată. Statutul său procesual este unul specific, întrunind în sine mai multe aspecte. În aceeași procedură, administratorul insolvabilității îndeplinește câteva roluri simultan: a) promotor al puterii de stat, care are sarcina de supraveghere a desfășurării procedurii date; b) reprezentant al creditorilor, ca persoană ce supravegheze și previne orice acțiuni care ar prejudicia creditorii prin reducerea masei debitoare; c) reprezentant al debitorului, ca gestionar principal al acestuia. Din punct de vedere procesual, trebuie să deosebim desemnarea administratorului provizoriu de desemnarea administratorului insolvabilităţii. Administratorul provizoriu îndeplinește funcția de gestionare a patrimoniului debitorului insolvabil doar pe perioada examinării cererii introductive, adică pe toată perioada de observație. Astfel, administratorul provizoriu este desemnat prin încheierea instanţei de judecată de admitere a cererii introductive spre examinare de la data emiterii acesteia şi până la data pronunţării asupra cererii introductive. Revocarea administratorului provizoriu se face prin hotărârea de respingere a cererii introductive sau prin hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate, în acest din urmă caz locul acestuia va fi luat de administratorul insolvabilităţii. Totodată, trebuie să deosebim calitatea de lichidator de cea de administrator, astfel administratorul procedurii de insolvabilitate va obține calitate de lichidator din momentul trecerii procedurii de insolvabilitate în procedura de faliment sau faliment simplificat. Administratorul insolvabilităţii rămâne a fi figura centrală în ce priveşte administrarea masei debitoare după emiterea hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate, prin care este desemnat. Sarcinile și atribuțiile de bază ale acestuia sunt reglementate de art. 66 al Legii insolvabilității nr. 149 din 29.06.2012.

§.3 Intentarea cauzei de insolvabilitate Particularitățile desfășurării procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate. Pornirea şi desfășurarea procesului civil pe cauzele de insolvabilitate prezintă o serie de particularități specifice în raport cu examinarea altor categorii de cauze civile. Ordinea efectuării actelor procesuale şi a desfășurării etapelor procedurii de insolvabilitate modelează un proces civil unic în raport cu fazele tradiționale pe care le parcurge procesul civil în cazul examinării cauzei civile clasice. Diferența dintre procedura insolvabilității și alte feluri de proceduri este şi mai dificil de stabilit în condițiile utilizării diferitor noțiuni pentru definirea aceluiaşi act procesual reglementat de Legea insolvabilităţii nr.149 din 29.06.2012 şi de Codul de procedură civilă. Pentru a stabili consecutivitatea legală a actelor de procedură, menţionând momentele cheie şi deosebirile de alte proceduri civile, ne vom opri asupra analizei structurii procedurii de insolvabilitate. Tradițional, doctrina199 recunoaște patru faze obligatorii pe care le parcurge procesul civil în examinarea unei cauze civile, și anume: intentarea procesului, pregătirea pricinii pentru judecată, dezbaterile judiciare și executarea hotărârii. Spre deosebire de fazele pe care le parcurg cauzele civile tradiționale, fazele parcurse la examinarea cauzei de insolvabilitate au un alt scop și conținut. În primul rând, este confuză însuși determinarea momentului care marchează începutul procesului civil pornit în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate cât și actul ce marchează momentul dat. Spre deosebire de procedura în acțiuni civile, care se finalizează prin adoptarea unei hotărâri ca act ce marchează sfârșitul examinării litigiului de drept, în cazul procedurii de insolvabilitate însuși intentarea procedurii se realizează prin adoptarea unei hotărâri judecătorești. Astfel, comparativ cu formula clasică, în cadrul procedurii de insolvabilitate acesta obține o serie de etape/faze atipice, reieșind din specificul desfășurării acestei proceduri. Convențional, putem diviza procedura de insolvabilitate în două faze majore: Belei E. ș.a. Drept procesual civil. Partea generală. Chișinău: editurile Lexon și Cartea Juridică, 2014, pag.39. 199

1. Faza primirii și examinării cererii introductive – reprezintă etapa în cadrul căreia are loc verificarea existenței temeiurilor de insolvabilitate și intentarea, după caz, a procedurii de insolvabilitate corespunzătoare. 2. Faza examinării procedurilor de insolvabilitate propriu-zise – reprezintă etapa în cadrul căreia are loc desfășurarea propriu-zisă a procedurii de insolvabilitate în dependență de tipul de procedură determinat de instanță sau creditori, și anume procedura de restructurare, procedura de faliment, procedura de faliment simplificat sau procedura accelerată de restructurare. Cu toate că sarcinile procesului civil desfășurat pe cauzele de insolvabilitate au creat o structură specifică a fazelor parcurse în cadrul desfășurării procedurii de insolvabilitate, o analiză minuțioasă a acestora ne permite de a trasa o serie de asemănări și deosebiri în raport cu fazele clasice ale procesului civil. Vorbind de inițierea propriu-zisă a procesului civil pe cauzele de insolvabilitate, în primul rând urmează să deosebim două acțiuni procesuale distincte și anume - intentarea procesului civil și intentarea procedurii de insolvabilitate, care marchează două momente diferite în cadrul procesului civil. Așadar, dacă în cazul examinării cauzelor civile tradiționale există un moment unic ce marchează intentarea procesului și, ca rezultat, semnifică apariția tuturor raporturilor procesuale legate de examinarea întregii cauze civile, în cadrul examinării cauzei de insolvabilitate urmează să deosebim momentul inițial de intentare a procesului civil, după care urmează examinarea temeiniciei cererii introductive, iar ulterior, în funcție de circumstanțe, are loc intentarea procedurii de insolvabilitate. În această ordine de idei, o faza similară fazei de intentare a procesului civil, în cadrul procedurii insolvabilității, începe odată cu depunerea cererii introductive și se finalizează odată cu admiterea spre examinare a cererii introductive. Urmează să menționăm că admiterea spre examinare a cererii introductive nu reprezintă o soluție dată de instanța de judecată pe marginea solicitării de declarare a persoanei insolvabile, ci semnifică faptul respectării de către solicitant a condițiilor de formă

și de fond pentru primirea cererii introductive, similar efectelor intentării procesului civil în cazul soluționării altor cauze civile. Dacă intentarea procesului civil în legătură cu punerea pe rol a cauzei de insolvabilitate prezintă unele analogii cu faza intentării procesului civil clasic, atunci etapele care urmează după primirea cererii introductive spre examinare sunt absolut diferite de fazele clasice, atât după scopul ce îl urmăresc, cât și după actele procedurale care se efectuează. Urmează să menționăm că în raport cu procesul civil tradițional în cadrul examinării cauzelor de insolvabilitate nu avem o fază propriu-zisă de pregătire a pricinii ce ar urma după faza intentării procesului. Aceasta - deoarece în cadrul procedurii de insolvabilitate în atribuțiile instanței de judecată nu intră toate sarcinile pe care urmează să le îndeplinească judecătorul la examinarea unei cauze civile obișnuite. Cu mici excepții legate de citarea participanților la proces și colectarea anumitor probe, instanța de judecată este scutită de o serie de sarcini legate de stabilirea cercului participanților, participarea la colectarea probelor, asigurarea acțiunii, etc. Majoritatea chestiunilor ce necesită a fi decise până la examinarea propriu-zisă a cererii introductive sunt hotărâte încă la etapa admiterii spre examinare a cererii, deoarece, prin încheierea de admitere, instanța de judecată numește administratorul provizoriu, înștiințează participanții despre ședința de judecată, aplică măsurile de asigurare în privința masei debitoare etc., adică înfăptuiește toate acțiunile pregătitoare pentru a putea examina cauza la prima ședință de judecată ce va urma. Imediat după primirea spre examinare a cererii introductive, începe o etapă distinctă a procedurii de insolvabilitate, care constă în examinarea existenței temeiurilor de insolvabilitate. Etapa respectivă are cele mai multe asemănări cu faza clasică a dezbaterilor judiciare, deoarece în cadrul acesteia instanța de judecată, în condiții de contradictorialitate,

administrează probe în vederea

stabiliri circumstanțelor de fapt relevante ce ar indica asupra incapacității de plată a debitorului sau supraîndatorării acestuia. În rezultatul verificării circumstanțelor de fapt ce adeveresc existența temeiurilor de insolvabilitate instanța de judecată

adoptă o hotărâre de declarare a persoanei insolvabile și intentare a procedurii de insolvabilitate, iar după caz - de refuz în intentarea procedurii de insolvabilitatea și de respingere a cererii introductive. Odată cu adoptarea hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate se finalizează faza primirii și examinării cererii introductive, iar procesul trece într-o nouă amplă fază, în care are loc desfășurarea procedurilor de insolvabilitatea propriu-zise. Faza examinării procedurilor de insolvabilitate propriu-zise este o fază mult mai complexă decât faza anterioară a procesului. În cadrul acesteia se desfășoară felurile de proceduri de insolvabilitate propriu-zise, în funcție de circumstanțele constatate la faza anterioară. Astfel, procesul civil pornit în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate poate continua, la această etapă, sub forma procedurii de restructurare, fie a procedurii de faliment, fie a procedurii de faliment simplificat, fie sub forma procedurii accelerate de restructurare. Urmează să menționăm că faza examinării procedurilor de insolvabilitate propriu-zise este o fază unică specifică doar procedurii de insolvabilitate, care nu se regăsește în fazele tradiționale ale procesului civil. Așadar, dacă scopul fazei dezbaterilor judiciare este examinarea propriu-zisă a cauzei civile și adoptarea soluției finale în vederea soluționării litigiului, scopul fazei examinării procedurilor de insolvabilitate este aplicarea sub control judiciar a măsurilor corespunzătoare față de debitor și patrimoniul acestuia în vederea asigurării executării creanțelor creditorilor săi. În așa fel, dacă punctul culminant al dezbaterilor judiciare este adoptarea hotărârii judecătorești în vederea soluționării cauzei, atunci finalul fazei examinării procedurilor de insolvabilitate este marcat de executarea propriu-zisă a creanțelor creditorilor, în urma aplicării procedurilor de asanare economică sau în urma lichidării debitorului. Prin urmare, desfășurarea procesului civil în legătură cu examinarea cauzelor de insolvabilitate prezintă o serie de particularități în comparație cu desfășurarea procesului civil pe alte cauze civile. În așa mod menționăm faptul „intentării duble” ce se produce pe parcursul procesului, astfel încât inițial se intentează procesul civil pentru verificarea existenței temeiurilor de insolvabilitate, iar ulterior

se intentează procedura de insolvabilitatea propriu-zisă, în dependență de circumstanțele cauzei. În aceeași ordine de idei, în cadrul procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzelor de insolvabilitate nu avem reglementată clar o fază distinctă de pregătire a pricinii, majoritatea acțiunilor fiind realizate de judecător deja la faza intentării procesului. Deși, practic, lipsește faza pregătirii pricinii pentru judecată, etapa procesuală ce urmează după primirea spre examinare a cererii introductive ne amintește cel mai mult de faza dezbaterilor judiciare, obligatorie la examinarea altor cauze civile, cu toate acestea este îndreptată doar spre un singur scop - de a verifica existența temeiurilor de insolvabilitate. În sfârșit, în cadrul procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate avem o fază unică specifică doar acestor categorii de cauze, care constituie ultima fază a procesului, cu scop de examinare a procedurilor de insolvabilitatea propriu-zise. Punerea pe rol a cauzei de insolvabilitate. Atât în cazul procedurilor contencioase cât şi a procedurii insolvabilităţii instanţa este sesizată prin cererea persoanei care are interes legitim în intentarea procesului. Dacă în cazul procedurilor contencioase cererea prin care este sesizată instanța de judecată se numeşte „cerere de chemare în judecată”, în cazul procedurii de insolvabilitate aceasta este denumită ”cerere de intentare a procesului de insolvabilitate” sau generic „cerere introductivă”. Deosebirile cele mai importante dintre cererea de chemare în judecată și cererea introductivă rezultă din esența celor două categorii de proceduri, care se solicită a fi intentate. Dacă scopul cererii de chemare în judecată este exprimarea în formă juridică a pretenției material-juridice pretinsă de titularul dreptului lezat, atunci cererea introductivă exprimă solicitarea înaintată fie de debitor, fie de creditor cu privire la constatarea stării de insolvabilitate și pornirea unui fel de proceduri de insolvabilitate în funcție de circumstanțe. Cu toate acestea, atât înaintarea cererii de chemare în judecată cât și a cererii introductive presupune respectarea a o serie de condiții de fond și de formă obligatorii pentru a fi primite de instanța de judecată. Dar și în acest caz

cerințele necesare a fi respectate pentru intentarea procesului de insolvabilitate prezintă o serie de particularități, deosebiri, care apar atât în ceea ce privește premizele și condițiile necesare a fi întrunite pentru sesizarea instanței de judecată cât și în privința actelor procedurale ale instanţei de judecată ce pot fi adoptate în legătură cu depunerea cererii introductive. Procesul civil în privința cauzei de insolvabilitate poate fi intentat cu condiția respectării de către solicitant a următoarelor cerințe: a) existența dreptului la înaintarea cererii introductive; b) respectarea de către solicitant a procedurii depunerii cererii introductive. Dreptul la înaintarea cererii introductive reprezintă dreptul persoanei la înaintarea și examinarea cererii de declarare a persoanei insolvabile de către instanța de fond. Similar intentării altor proceduri civile, persoana, care sesizează instanța de judecată urmează să respecte o serie de premize și condiții pentru a accede în procesul civil. Dreptul la înaintarea cererii introductive este asemănător cu dreptul la acțiune civilă oferit oricărei persoane care se consideră lezat într-un drept al său, cu specificarea faptului că înaintarea cererii introductive urmărește pornirea unei proceduri de insolvabilitate, dar nu apărarea unui drept lezat. Cu toate acestea, pentru exercitarea dreptului la înaintarea cererii introductive solicitantul urmează să îndeplinească o serie de cerințe legale în virtutea cărora apare și se realizează acest drept. Datorită specificului procedurii de insolvabilitate, aplicarea tuturor regulilor privind intentarea procesului civil, valabil în cazul celorlalte proceduri, este imposibilă. Particularitățile sesizării instanței de judecată în vederea declarării insolvabilității unei persoane ne permit a determina o serie de premize specifice, care influențează apariția dreptului la înaintarea cererii introductive. În același timp, urmează să menționăm că, în virtutea prevederilor art. 356 alin. (2) CPC, în conformitate cu care, „cererea de declarare a insolvabilității se judecă în instanță conform normelor generale din Codul de procedură civilă, cu excepțiile și completările stabilite de legislația insolvabilității ”, nu putem neglija aplicabilitatea efectelor nerespectării premizelor prevăzute de art. 169 CPC, în măsură în care

acestea nu contravin esenței procedurii de insolvabilitate. Prin urmare, deducem următoarele premize ce influențează apariția dreptului la înaintarea cererii introductive: -

capacitatea procesuală de folosință a persoanei ce depune cerere

introductivă; -

inexistența unei hotărâri judecătorești irevocabile pe aceeași cauză;

-

inexistența unei încheieri prin care a fost confirmată renunțarea la acțiune sau încheierea tranzacției dintre părți;

-

depunerea cererii introductive doar de persoanele prevăzute de lege;

-

reglementarea expresă a dreptului solicitantului de a depune cerere introductivă în interesul persoanei;

-

inexistența unei proceduri de restructurare intentate în privința debitorului insolvabil. În condițiile în care persoana care dorește să depună cerere introductivă a

îndeplinit toate premizele necesare pentru a avea dreptul la înaintarea cererii introductive, acesta urmează să se conformeze la o serie de cerințe legale pentru a putea exercita dreptul la înaintarea cererii introductive. Reieșind din specificul procedurii de insolvabilitate, conchidem că nu toate condițiile comune cauzelor civile, în general, sunt aplicabile procedurii de insolvabilitate, mai mult decât atât realizarea dreptului la înaintarea cererii introductive presupune realizarea și a unor condiții specifice doar acestui tip de proceduri. Reieșind din circumstanțele care, conform legii, instanța le verifică după depunerea cererii introductive, deducem următoarele condiții ce urmează a fi respectate pentru realizarea dreptului la înaintarea cererii introductive: -

respectarea competenței jurisdicționale a instanței de judecată;

- existența capacității de exercițiu a persoanei ce depune cerere introductivă; - semnarea cererii introductive în modul corespunzător; - existența împuternicirilor reprezentantului de a depune cerere introductivă; - perfectarea cererii introductive în forma prevăzută de lege;

- notificarea prealabilă a debitorului despre depunerea cererii introductive, în cazul depunerii cererii introductive de către creditori; - existența acordului tuturor membrilor gospodăriei țărănești (fermier) în cazul depunerii cererii introductive în privința acesteia. După cum am menționat anterior, pentru intentarea procesului civil în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate solicitantul urmează să demonstreze existența dreptului la înaintarea cererii introductive și posibilitatea realizării acestuia, ceea ce presupune necesitatea respectării premizelor și condițiilor dreptului la acțiune menționate în subparagraful anterior. În același timp, deponentul urmează să respecte forma și procedura depunerii cererii introductive. În această ordine de idei, apare întrebarea: care sunt actele de procedură ce urmează a fi adoptate de instanța de judecată în caz de primire sau neacceptare a cererii introductive? În cazul proceselor civile ce țin de examinarea altor cauze civile decât cele de insolvabilitate instanța urmează să aplice prevederile generale ale Codului de procedură civilă pentru a-și argumenta o soluție sau alta. În cazul respectării tuturor cerințelor legale, cererea de chemare în judecată este primită, fapt care se confirmă printr-o încheiere judecătorească, adoptată în conformitate cu prevederile art. 168 alin. (4) CPC, încheiere prin care se intentează procesul civil propriu-zis. În același timp, în cazul nerespectării cerințelor legale, cererea de chemare în judecată nu este acceptată, fapt care de asemenea se stabileşte printro încheiere. În funcție de încălcările comise de deponent în cazul neprimirii cererii, instanța de judecată poate dispune, după caz refuzul în primirea cererii în baza art. 169 CPC, restituirea cererii în baza art. 170 CPC sau de a nu da curs cererii în baza art. 171 CPC. În rezultatul analizei prevederilor generale, deducem că, drept urmare a verificării cererii introductive, instanța de judecată poate proceda astfel: 1. Admiterea spre examinare a cererii introductive. În cazul în care cererea introductivă

corespunde tuturor cerințelor de fond, în ce privește respectarea

premizelor și condițiilor legale necesare, este îndeplinită conform cerințelor de

formă, stabilite de art. 16, 17, 20 ale Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012 și este depusă în ordinea prevăzută de lege, instanța de judecată urmează, în conformitate cu art. 21 al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, să admită spre examinare cererea introductivă. Asupra admiterii spre examinare a cererii introductive instanța de judecată se pronunță printr-o încheiere, în maxim 3 zile de la data depunerii cererii, încheierea respectivă fiind fără drept de recurs. Drept efect al admiterii spre examinare a cererii introductive este intentarea procesului civil în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate, etapa imediat următoare a intentării fiind examinarea circumstanțelor care adeveresc prezența sau lipsa temeiurilor de insolvabilitate. 2. Restituirea fără examinare a cererii introductive. În conformitate cu art. 22 alin. (1) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, instanța de judecată este în drept să restituie fără examinare cererea introductivă a creditorului depusă cu încălcarea cerințelor de formă înaintată față de cererea introductivă a creditorilor. Încheierea de restituire fără examinare a cererii poate fi dispusă doar în privința cererii creditorilor, în exclusivitate - pentru încălcarea de către aceștia a formei cererii introductive. Prin prisma art. 423-428 CPC și a art. 8 al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, încheierea de restituire fără examinare a cererii introductive poate fi atacată cu recurs de către creditorul deponent, în termen de 15 zile de la pronunțare. Drept efect al restituirii fără examinare a cererii introductive, creditorul nu este lipsit de dreptul de a mai depune o dată cererea introductivă, cu condiția îndeplinirii cerințelor de formă omise. 3. Refuzarea în primirea cererii introductive. În conformitate cu prevederile art. 169 CPC, cu luarea în considerare a specificului desfășurării procedurii de insolvabilitate, instanța de judecată este în drept să refuze în primirea cererii introductive în cazul în care au fost încălcate premizele dreptului la înaintarea cererii introductive. Asupra refuzului în primirea cererii introductive instanța de judecată urmează să se pronunțe printr-o încheiere de refuz în primirea cererii introductive, care poate fi atacată separat cu recurs în termen de 15 zile de la data

pronunțării (art. 169 alin. (2) CPC, în coroborare cu art. 8 al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012). În urma refuzului instanței de judecată de a primi cererea introductivă, persoana nu va mai avea dreptul de a depune repetat aceeași cerere introductivă, contra aceluiași debitor în baza aceluiași temei. 4. Restituirea cererii introductive. În conformitate cu prevederile art. 170 CPC, luând în considerație specificul procedurii de insolvabilitate, instanța de judecată are dreptul să restituie cererea introductivă în cazul în care va depista încălcarea condițiilor dreptului la înaintarea cererii introductive. Instanța de judecată urmează să restituie cererea printro încheiere susceptibilă de recurs. Încheierea de restituire a cererii introductive urmează a fi atacată cu recurs în termen de 15 zile, începând cu data pronunțării, reieșind din coroborarea art. 8 al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012 cu art. 170 alin. (5) CPC. Drept efect al restituirii cererii introductive, deponentul nu este lipsit de dreptul de a depune repetat aceeași cerere introductivă, cu condiția corectării încălcărilor depistate. 5. Nu se dă curs cererii introductive. Reieșind din prevederile art.171 CPC, în cazul în care instanța de judecată constată că cererea de chemare în judecată este depusă cu încălcarea condițiilor de formă (art.166, art.167 CPC), aceasta nu restituie cererea deponentului, dar nu dă curs cererii introductive, fapt care permite reclamantului de a corecta erorile comise în așa mod în care cererea să fie considerată depusă la data înregistrării sale. Deși art. 171 CPC se referă la cerințele de formă înaintată față cererea de chemare în judecată, considerăm că acțiunea de a nu da curs cererii este aplicabilă și în cadrul procedurii de insolvabilitate. În ceea ce ne privește, considerăm că acțiunea procesuală de restituire fără examinare a cererii introductive prevăzută de art. 22 din Legea insolvabilității nr.149 din 29.06.2012 și acțiunea de restituire a cererii prevăzută de art. 170 CPC nu acoperă situația în care debitorul depune cererea introductivă cu respectarea cerințelor privind documentele necesare a fi anexate, însă cu încălcarea conținutului acesteia. În acest caz, considerăm oportun aplicarea acțiunii de a nu da curs cererii

introductive a debitorului, cu acordarea unui timp rezonabil pentru corectarea conținutului cererii introductive. În afară de verificarea îndeplinirii cerințelor pentru intentarea unei cauze de insolvabilitate, instanța de judecată urmează să îndeplinească și o serie de alte acțiuni specifice etapei date a procesului. Una din trăsăturile esențiale specifice doar procedurii de insolvabilitate ține de necesitatea conservării activelor debitorului existente la momentul adresării cererii introductive cu scopul maximizării procentului de satisfacere a creanțelor creditorilor. Desfășurarea de către orice creditor aflat în pragul insolvabilității (incapacitate de plată sau supraîndatorare) a orice activități economice, inclusiv a activității de gestiune internă poate duce inevitabil la o înrăutățire gravă a situației activelor acestuia, ceea ce va pune în pericol posibilitatea satisfacerii creanțelor creditorilor. În așa mod în cadrul instituției insolvabilității au apărut așa numitele măsuri de asigurare a creanțelor creditorilor, mecanism similar măsurilor de asigurare a acțiunii civile. Deși aceste două mecanisme procesuale prezintă o serie de asemănări după acțiunile de protecție întreprinse, totuși acestea sunt diferite după scopul aplicării sale. Așadar, dacă aplicarea măsurilor de asigurare a acțiunii are drept scop prevenirea imposibilității executării unei eventuale hotărâri adoptate în favoarea reclamantului, atunci măsurile de asigurare a creanțelor creditorilor urmăresc conservarea activelor debitorului existente la data adresării în instanța de judecată și prevenirea oricăror acțiuni de diminuare a acestora. O particularitate esențială specifică măsurilor de asigurare a creanțelor creditorilor este modalitatea de instituire a acestora. În așa mod, dacă măsurile de asigurare a acțiunii civile se dispun, de regulă, doar la cererea reclamantului, atunci măsurile de asigurare a creanțelor creditorilor se dispun întotdeauna din oficiu de instanța de judecată odată cu primirea cererii introductive. Așadar, prin aceeași încheiere de admitere spre examinare a cererii introductive, instanța de judecată urmează să aplice măsurile de asigurare a creanțelor creditorilor prevăzute de art. 24 al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, cererea participanților fiind necesară doar în cazurile expres prevăzute de lege. Reieșind din prevederile legale, măsurile de

asigurare se aplică atât în conformitate cu Legea insolvabilității nr.149 din 29.06.2012 - art. 24, cât și cu Codul de procedură civilă - art. 175 CPC. Totodată, legea prevede posibilitatea ridicării măsurilor de asigurare până la intentarea procedurii de insolvabilitate în urma deciziei instanței de judecată. Excepție de la regula dată constituie numirea administratorului provizoriu, care nu poate fi revocat până la investirea în funcție a administratorului/lichidatorului sau până la respingerea cererii introductive. Numirea administratorului provizoriu reprezintă una din măsurile de asigurare esențiale specifice doar procedurii de insolvabilitate, aceasta fiind dispusă obligatoriu, din oficiu, fără drept de ridicare. În afară de instituirea măsurilor de asigurare a creanțelor creditorilor, un efect distinct al admiterii spre examinare a cererii introductive este instituirea perioadei de observație. Aceasta reprezintă o novație a Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, care are menirea de a institui un regim juridico-economic special pe perioada examinării temeiniciei cererii introductive, care este cuprinsă între momentul adoptării încheierii de admitere spre examinare a cererii introductive și momentul adoptării hotărârii de declarare a insolvabilității/respingere a cererii introductive. În perioada de observație, debitorul, de obicei, continuă activitatea curentă, dar sub supravegherea administratorului provizoriu și doar în limita activităților necesare desfășurării normale a activității economice. Cu titlu de excepție, perioada de observație nu se aplica în cazul în care debitorul declară că este insolvabil și optează din start pentru lichidare sau pentru procedura de restructurare cât și în cazul aplicării procedurii simplificare de faliment față de întreprinzătorii individuali sau persoanele juridice în proces de dizolvare. Perioada de observație nu poate dura mai mult de 60 de zile, cu posibilitatea extinderii încă pentru 15 zile. Ca rezultat aceasta este perioada maximă de examinare a cererii introductive și, respectiv, a etapei primirii și examinării cererii introductive.

O trăsătură esențială a perioadei de observație este limitarea expresă a activităților permise a fi realizate în această perioadă. Conform art. 23 alin (2) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, activitățile se limitează la: a) continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de activitate; b) efectuarea operaţiunilor de încasări şi de plăţi aferente acestora; c) asigurarea finanţării cheltuielilor curente. În rest, operațiunile sunt interzise, desfășurarea acestora fiind posibilă doar după aprobarea acestora de către instanța de judecată prin încheiere judecătorească. Odată cu admiterea spre examinare a cererii introductive sarcina primordială a procesului este verificarea circumstanțelor de fapt care adeveresc existența sau lipsa temeiului de declarare a insolvabilității debitorului, invocat de deponent. În această ordine de idei, până la intentarea procedurii de insolvabilitate propriu-zisă, legea instituie o etapă specifică procesului civil pornit în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate. Etapa de examinare a cererii introductive este o etapă distinctă a procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate, etapă specifică doar categoriei date de pricini, din următoarele considerente: - este o etapă premergătoare intentării procedurii de insolvabilitate menită a verifica existența temeiurilor insolvabilității invocate; - este o etapă la care deja se examinează circumstanţe de fapt, inclusiv se administrează probe pentru constatarea obiectivă a incapacității de plată, fie a supraîndatorării, fapt care se confirmă prin actul final al acesteia, reprezentat printro hotărîre judecătorească; - este o etapă tranzitorie în cadrul căreia se realizarea la maxim măsurile îndreptate spre păstrarea și conservarea masei debitoare, în eventualitatea pornirii unei proceduri de insolvabilitate. Menționăm că una din trăsăturile definitorii ale etapei date este caracterul contradictorial al procedurii, care se desfășoară în condiții menite să asigure accesul egal al participanților la examinarea cererii, cât și în condiții care să ofere posibilitatea acestora de a-și expune poziția în legătură cu argumentele și probele

invocate. Datorită caracterului contradictoriu al etapei respective, în doctrina juridică nu există o opinie certă privind natura procesual-juridică unică a procedurii de insolvabilitate, deoarece trăsăturile procedurilor necontencioase se îmbină cu trăsăturile specifice procedurilor contencioase și chiar cu cele specifice procedurilor de executare. Cu toate acestea, ținem să menționăm că etapa examinării cererii introductive nu este un proces în sine și nu poate fi privită ca o procedură cu scop separat, independent de întreaga procedură, deoarece pornirea procedurii de insolvabilitate nu se face doar cu scopul declarării persoanei insolvabile, finalitatea pornirii procedurii având o perspectivă de durată. În acest sens, pornirea procedurii de insolvabilitate are drept scop fundamental executarea concomitentă a creanțelor creditorilor, debitorului insolvabil și aceasta poate atinge scopul respectiv fie în urma lichidării debitorului ca entitate economică, fie în urma aplicării unei proceduri de reînvigorare a situației economice, fapt ce ar permite executarea de sine stătătoare a creanțelor. Prin urmare, considerăm că anumite trăsături specifice unor etape ale unei proceduri atât de complexe nu pot și nu trebuie să determine caracterul întregului proces. Trăsăturile unui proces contradictorial rezultă din reglementările legale cu privire la modul de realizare a actelor procesuale de către instanța de judecată. În așa fel, concluzia privind caracterul contradictorial al etapei de examinare a cererii introductive se bazează pe o serie de aspecte ce țin de poziția participanților la proces, mijloacele procesuale acordate de lege la această etapă, cât și poziția și actele de dispoziție a instanței de judecată. Pe lângă aplicarea măsurilor de asigurare numite mai sus, numirea administratorului provizoriu reprezintă una din măsurile de asigurare esențiale specifice doar procedurii de insolvabilitate, aceasta fiind dispusă obligatoriu, din oficiu, fără drept de ridicare. Calitatea de administrator provizoriu este identică calității de administrator al insolvabilității sau celei de lichidator. Din punct de vedere procesual, administratorul provizoriu își îndeplinește atribuțiile doar în perioada de timp începând cu primirea cererii introductive spre examinare până la

adoptarea intentării procesului de insolvabilitate (după caz, până la respingerea cererii introductive, încheierea tranzacției de împăcare), fiind protagonistul principal al procedurii de insolvabilitate. Sub aspectul atribuțiilor sale, administratorul provizoriu are ca sarcină de bază supravegherea activității debitorului în perioada de observație și autorizarea actelor necesare a fi efectuate, neaprobarea cărora duce la nulitatea lor. Suplimentar, în cazul înlăturării debitorului de la conducerea afacerii, administratorul va îndeplini și sarcinile conducătorului unității economice pe care o supraveghează. Integral, atribuțiile administratorului provizoriu sunt prevăzute de art. 25 alin (5) Legea Insolvabilității nr.149 din 29.06.2012. Pe parcursul perioadei de observație, acțiunile administratorului provizoriu sunt îndreptate spre îndeplinirea următoarelor sarcini: 1. Preluarea actelor și ștampilei debitorului. Administratorul solicită de la debitor prezentarea informației,

actelor contabile

și a documentelor privind

activitatea economică pentru pregătirea raportului asupra solvabilității debitorului. Totodată, solicită și predarea ștampilei întreprinderii. În cazul nerespectării cerințelor de către debitor, se va institui răspunderea subsidiară a persoanelor responsabile a debitorului, iar administratorul va restabili în măsura maxim posibilă actele contabile și cele privind activitatea economică, totodată suspendând valabilitatea ștampilei debitorului cu utilizarea propriei ștampile. 2. Prezentarea raportului privind executarea măsurilor de asigurare. În maxim 45 de zile de la desemnarea sa, administratorul provizoriu urmează să prezinte instanței de judecată raportul privind starea debitorului și solvabilitatea acestuia, cu indicarea următoarelor propuneri, după caz: - intentarea procedurii de insolvabilitate; - intentarea procedurii simplificate de faliment; - respingerea cererii introductive pe motiv de solvabilitate a debitorului. Examinarea raportului se face întro ședință unică cu examinarea referinței debitorului și obiecțiilor creditorilor (art. 28 alin. (7) din Legea Insolvabilității nr.149 din 29.06.2012).

3. Dispunerea de bunurile perisabile sau supuse deprecierii. Administratorul este obligat de a întreprinde toate măsurile pentru înstrăinarea bunurilor perisabile și a celor supuse deprecierii, în scopul conservării la maxim a valorii masei debitoare existente la momentul investirii în funcție. Acesta este obligat de a depune sursele bănești obținute în contul debitorului. 4. Pregătirea tabelului preliminar al creanțelor. Ca rezultat al activității sale, administratorul provizoriu urmează să înregistreze în instanța de judecată tabelul preliminar al creanțelor cu indicarea tuturor creanțelor debitorului insolvabil și precizarea dacă sunt: chirografare, garantate, sub condiție, scadente, nescadente etc. Creanțele înregistrate în tabelul preliminar se atribuie masei credale cu titlu provizoriu fără drept de vot. Astfel creditorii nu vor putea vota la adunarea creditorilor, participa la distribuirea masei debitoare, realiza creanțele. Statutul de creanță provizorie se menține până la ședința de validare. Ca rezultat includerea sau neincluderea unei creanțe în tabelul preliminar nu poate fi contestată în instanța de judecată. Atribuțiile administratorului provizoriu vor înceta de drept la momentul desemnării administratorului insolvabilității/lichidatorului prin hotărârea de intentare sau din momentul respingerii cererii introductive. §.4 Examinarea în fond a cauzei de insolvabilitate Intentarea procedurii de insolvabilitate propriu-zise După cum am menționat anterior, scopul final al etapei examinării cererii introductive este aprecierea temeiniciei cererii introductive sub aspectul existenței sau lipsei temeiurilor de insolvabilitate invocate. În urma aprecierii circumstanțelor invocate și probate de participanți, instanța de judecată are dreptul fie să declare debitorul insolvabil și să intenteze față de acesta procedura de insolvabilitate, fie să respingă cererea introductivă ca neîntemeiată. Însă, datorită complexității reglementărilor Legii insolvabilității, finalizarea etapei examinării cererii introductive poate fi marcată prin mai multe soluții, care nu se limitează la respingerea sau admiterea cererii introductive, deoarece, reieșind din prevederile

art. 30 alin. (4) și (5) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, după judecarea cererii introductive, instanţa de insolvabilitate poate: - constata insolvabilitatea debitorului şi intenta procedura de insolvabilitate; - constata insolvabilitatea debitorului şi intenta procedura simplificată a falimentului; - intenta procedura accelerată de restructurare a debitorului; - respinge cererea introductivă şi refuza intentarea unui proces de insolvabilitate faţă de debitor; - înceta procesul judiciar în cazul încheierii unei tranzacţii sau al retragerii cererii introductive. În cazul în care instanța de judecată constată existența temeiurilor de insolvabilitate prevăzute de art. 10 al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, aceasta este în drept să admită cererea introductivă și să intenteze procedura de insolvabilitate propriu-zisă. Menționăm că admiterea cererii introductive ca întemeiată are un efect dublu. În primul rând, constatarea temeiniciei cererii introductive presupune confirmarea existenței temeiului de insolvabilitate invocat de deponent. În rezultat, efectul primar al admiterii cererii introductive este confirmarea stării de insolvabilitate a debitorului și confirmarea de jure a stării de insolvabilitate. În al doilea rând, confirmarea temeiniciei cererii introductive constituie temei pentru intentarea procedurii de insolvabilitate generale. Intentarea procedurii de insolvabilitate în acest caz nu semnifică aplicarea față de debitor a unei proceduri concrete, fie a celei de restructurare, fie a celei de faliment, fie a falimentului simplificat, fie a procedurii accelerate de restructurare. Intentarea, în acest caz, declanșează apariția raporturilor procesuale necesare pentru validarea creanțelor creditorilor și formarea adunării creditorilor - unic organ legitimat cu dreptul de a aplica un anumit fel al procedurii de insolvabilitate, în acest caz fiind vorba doar de procedura de restructurare, fie de procedura falimentului. Astfel, hotărârea prin care se admite cererea introductivă, se declară debitorul insolvabil și se intentează procedura de insolvabilitate marchează începutul unei noi etape a

procesului de insolvabilitate, în cadrul căruia creditorii vor obține legitimarea calității procesuale și vor putea decide asupra sorții debitorului. Sub aspectul conținutului său, hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate generale, pe lângă faptul constatării stării de insolvabilitate și intentării procedurii de insolvabilitate, urmează să dispună asupra următoarelor chestiuni: numirea administratorului insolvabilității; instituirea unui comitet al creditorilor din trei sau cinci membri; stabilirea termenului limită pentru înaintarea cererilor de admitere a creanțelor; stabilirea termenului limită pentru verificarea creanțelor și întocmirea tabelului definitiv al creanțelor; numirea datei desfășurării a ședinței de validare a creanțelor și primei adunări a creditorilor (adunarea de raportare). Hotărârea prin care se dispune intentarea procedurii de insolvabilitatea este definitivă și executorie din momentul pronunțării. Aceasta poate fi atacată cu recurs doar de către debitor în condițiile art. 8 al Legii insolvabilității. În așa fel, recursul contra hotărârii urmează a fi exercitat în termen de 15 zile, ceea ce constituie o derogare de la termenul general de 2 luni stabilit de art. 434 CPC. Efectele intentării procedurii de insolvabilitate Intentarea procedurii de insolvabilitate propriu-zisă are cele mai radicale efecte asupra debitorului ca entitate economică și juridică. Pornirea procedurii de insolvabilitate propriu-zisă este în mare parte similară lichidării debitorului, acesta fiind lipsit de capacitatea de a dispune și de a se folosi de activele sale, diminuându-și aproape complet ortice activitate economică sau financiară200. Efectele produse în urma intentării procedurii de insolvabilitate propriu-zise pot fi divizate convențional în: efecte procesual-juridice și material-juridice. Efectele material-juridice ale intentării procedurii de insolvabilitate propriuzise se referă în mare parte la soarta drepturilor și obligațiilor materiale ale debitorului, cele mai importante fiind:

Macovei Gh. Efectele intentării procedurii de insolvabilitate. În: Rezumatele comunicărilor Conferinței Științifice ”Integrare prin cercetare și inovare”, 2013, pag. 77. 200

−

Pierderea dreptului debitorului de folosință și dispoziție asupra

propriilor active. În așa mod, începând cu data adoptării hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate, debitorul este desesizat de patrimoniul său, toate acțiunile de dispoziție, folosință și posesie asupra acestora fiind executate în exclusivitate de administrator. Drept efect al desesizării debitorului de patrimoniul său este nulitatea a orice act prin care debitorul dispune de patrimoniul său (art. 79 alin. (2) Legea insolvabilității nr.149 din 29.06.2012); 

Suspendarea de drept a activității organelor de conducere ale debitorului.

Astfel, organele de conducere ale debitorului nu au dreptul de a efectua acțiuni ce țin de conducerea sau administrarea debitorului, cu atât mai mult nu au dreptul de a dispune sau a decide într-un alt mod soarta debitorului. 

Pierderea dreptului asociaților sau altor membri ai debitorului de a cere

separarea cotei-părți din întreprindere sau ieșirea din întreprindere cu plata contra-valorii părții cotei deținute. În aceeași ordine de idei, începând cu data intentării procedurii de insolvabilitate propriu-zise, se interzice plata oricăror drepturi pecuniare față de asociați, acționari, fondatori sau alți membri ai debitorului. 

Suspendarea penalităților și dobânzilor. În privința plăților pecuniare

purtătoare de dobânzi (dividende), Legea insolvabilității în vigoare interzice efectuarea oricăror plăți. 

Stingerea efectelor mandatului/procurii. În cazul în care până la intentarea

procedurii de insolvabilitate de către debitor este eliberată procură sau mandat către un terț odată cu intentarea procedurii de insolvabilitate acestea își pierd valabilitatea. 

Efectuarea

tuturor

achitărilor

prin

intermediul

administratorului

insolvabilității. În așa fel, după intentarea procedurii de insolvabilitate orice plată datorată debitorului se va efectua exclusiv într-un cont unic, deschis și administrat de administratorul insolvabilității. Din data respectivă sunt interzise categoric orice plăți individuale direct față de debitor.

O importanță deosebită asupra sorții debitorului insolvabil, cât și asupra desfășurării procesului civil pornit în legătură cu cauza de insolvabilitate o au efectele procesual juridice, și anume: −

Numirea administratorului insolvabilității. Odată cu intentarea

procedurii de insolvabilitate propriu-zise supravegherea și conducerea debitorului trece în mâinile administratorului insolvabilității, care este unica persoana ce va conduce în continuare întreprinderea debitoare, fiind cel care va acționa în numele și interesul debitorului, dar și în interesul creditorilor sub supravegherea instanței de judecată. −

Stabilirea termenelor-limită pentru înaintarea creanțelor creditorilor.

În cazul procedurilor civile clasice, faptul acceptării cererii de chemare în judecată și intentării procesului marchează momentul obținerii de către participanți a drepturilor corespunzătoare statului procesual al acestora. Spre deosebire de acestea, în cadrul procedurii de insolvabilitate creditorii nu obțin drepturi procesuale nici la admiterea spre examinare a cererii introductive, nici la intentarea procedurii de insolvabilitate. Pentru a obține un statut procesual legal, creditorilor urmează a le fi validate creanțele lor, fapt care poate fi făcut cu condiția temeiniciei creanței și înaintării acesteia în termenul legal stabilit de instanța de judecată. Prin urmare, unul din cele mai importante efecte ale intentării procedurii de insolvabilitate este începutul curgerii termenului în care creditorii urmează să înainteze creanțele lor pentru validare, ori depășirea acestuia are drept efect decăderea creditorilor din dreptul de a-și înainta și valorifica creanțele în cadrul procedurii de insolvabilitate. −

Stabilirea termenilor pentru desfășurarea ședinței de validare și a

adunării de raportare. Pe lângă determinarea limitelor temporale pentru înaintarea creanțelor creditorilor, intentarea procedurii de insolvabilitate are drept efect începutul curgerii termenelor pentru desfășurarea ședinței de validare și a adunării de raportare. După cum am menționat anterior, termenul maxim pentru desfășurarea ședinței de validare nu poate depăși 90 de zile de la intentare, iar pentru adunarea de raportare 120 de zile de la intentare.

−

Anularea măsurilor de asigurare. Reieșind din scopul aplicării

procedurii de insolvabilitate, și anume - instituirea unei proceduri unice pentru satisfacerea creanțelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului, legiuitorul a prevăzut necesitatea excluderii oricăror urmări individuale, inclusiv prin anularea măsurilor de asigurare, altele decât cele aplicate de instanța de insolvabilitate. Reieșind din prevederile în vigoare, sechestrarea patrimoniului debitorului, alte măsuri

de

asigurare

sau

de

limitare

a

debitorului,

administratorului

insolvabilităţii/lichidatorului în dreptul de administrare şi de valorificare a masei debitoare aplicate de alte instanţe de judecată sau de organele abilitate în acest sens, se anulează de drept şi se aplică în exclusivitate numai de către instanţa de judecată care a intentat procedura de insolvabilitate. −

Interzicerea executării silite. Un alt efect ce rezultă din scopul unei

proceduri concursuale și colective, precum procedura de insolvabilitate, este interzicerea nemijlocită a executării silite, bazată pe aceleași acțiuni de urmărire silită individuale. În sensul protejări masei debitoare de asemenea urmăriri individuale, legea în vigoare dispune aplicarea a două interdicții. În primul rând, pentru creditorii chirografari este interzisă executarea silită în mod individual a masei debitoare pe întregul proces de insolvabilitate, datorită cărui fapt aceștia pot obține satisfacerea creanțelor doar în urma distribuirii dispuse de administratorul insolvabilității. În al doilea rând, pentru creditorii garantaţi interdicţia de valorificare a bunurilor grevate cu garanţii este valabilă pe parcursul a 180 de zile din data intentării procedurii de insolvabilitate, perioadă care, în cazul iniţierii procedurii de restructurare a debitorului, se prelungeşte pe perioada moratoriului. În același timp, creditorii garantaţi sunt în drept să înceapă urmărirea silită a bunurilor grevate cu garanţii înaintea expirării termenului de 180 de zile doar în baza unei încheieri a instanţei de judecată care examinează procesul de insolvabilitate, emisă la cererea creditorului garantat, în cazul în care acesta dovedeşte că suportă pierderi prin diminuarea valorii bunului grevat cu garanţie reală şi că nu există posibilitate de compensare a pierderii valorii bunului în cadrul

procedurii de insolvabilitate sau în cazul neconfirmării planului procedurii de restructurare a debitorului. −

Suspendarea parțială a cauzelor civile în derulare. Declararea

persoanei insolvabile prin hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate nu presupune lichidarea debitorului ca subiect de drept, fapt care denotă necesitatea determinării sorții proceselor judiciare pendinte în care debitorul insolvabil a participat în calitate de reclamant sau pârât pînă la data intentării. Spre deosebire de reglementările legale ale altor state, în legislația națională soarta proceselor pendinte se determină în dependență de poziția procesuală a debitorului insolvabil cât și obiectul litigiului. Reieșind din conținutul art. 79 al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, conchidem că majoritatea proceselor judiciare aflate pe rol, în care debitorul insolvabil participă în calitate de reclamant sau pârât, nu se vor suspenda odată cu intentarea procesului de insolvabilitate. Unica categorie a litigiilor ce se vor suspenda obligatoriu ține de cauzele cu privire la bunurile din masa debitoare în care debitorul este pîrît, iar reclamantul este creditor chirografar şi care sunt pendinte la data intentării procedurii de insolvabilitate (art. 79 alin. (4) Legea insolvabilității). În rest, procesele civile aflate pe rol vor continua în ordinea în care au fost intentate cu participarea administratorului insolvabilității în calitate de reprezentant al debitorului insolvabil. Aceeași opinie este susținută și de Curtea Supremă de Justiție, care, în Avizul său consultativ din 29 septembrie 2014201 a reținut că, „obligația instanței de a suspenda procesul apare doar în situațiile prevăzute de art. 79 alin. (4) și/sau art. 138 din Legea insolvabilității, și doar după emiterea hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate ”. Comparativ cu practica legislativă națională, legiuitorul român a optat pentru o altă soluție în acest sens, respectiv - Legea României privind procedura insolvenței din 2006202 (abrogată la moment) prevedea în art. 36 regula în conformitate cu care, Avizul consultativ al Plenului Curții Supreme de Justiție privind aplicabilitatea prevederilor art. 260 alin.(1) lit.d) şi art. 261 lit. h) Codul de procedură civilă, referitoare la dizolvarea prin lichidare a agentului economic în cazul în care, în alt proces judiciar, de către instanţa de insolvabilitate a fost admisă cererea introductivă cu privire la intentarea procesului de insolvabilitate şi desemnat administratorul provizoriu nr. 4ac-15/14 din 29.09.2014. http://jurisprudenta.csj.md/search_avize_csj.php?id=21 202 Legea României privind procedura insolvenței nr. 85 din 21 aprilie 2006, http://www.dreptonline.ro/legislatie/lege_procedura_insolventei.php, 201

„de la data deschiderii procedurii, se suspendă de drept toate acțiunile judiciare

sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale”. Prevederi similare le găsim și în noua Lege a României privind procedurile de prevenire a insolvenței și insolvența din 2014203, care, în art. 262 alin. (4) prevede că, „hotărîrea de deschidere a procedurii de faliment are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor

de

executare

silită

îndreptate

împotriva

societății

de

asigurare/reasigurare debitoare”. În opinia doctrinarilor români,204 suspendarea tuturor cauzelor civile are ca finalitate concentrarea la dosarul de insolvență a proceselor contra debitorului și averii sale aflate pe rolul instanțelor, opinie pe care o susținem, considerând-o oportună pentru practica legislativă a Republicii Moldova. −

Numirea reprezentantului debitorului. După intentarea procedurii de

insolvabilitate

sau

a

procedurii

falimentului,

adunarea

generală

a

acţionarilor/asociaţilor debitorului va desemna pe cheltuiala lor un reprezentant persoană

fizică

pentru

a

reprezenta

interesele

debitorului

şi

ale

acţionarilor/asociaţilor acestuia şi pentru a participa la procedură din contul debitorului. Dacă nu este desemnat un astfel de reprezentant în termen de 10 zile lucrătoare din data publicării hotărârii, instanţa de insolvabilitate desemnează un reprezentant al debitorului din rândul persoanelor specificate la art. 247 al Legii insolvabilității. După cum am menționat anterior, intentarea procedurii de insolvabilitate în cazul constatării temeiniciei cererii introductive nu semnifică aplicarea față de debitor a unui anumit fel de procedură de insolvabilitate. Intentarea procedurii de insolvabilitate declanșează o nouă etapa procesuală ce are drept scop verificarea și validarea creanțelor creditorilor în vederea stabilirii cercului creditorilor și recunoașterii unui statut procesual al acestora. În rezultat, va avea loc formarea adunării creditorilor drept unic organ legitimat cu dreptul de a aplica un anumit fel Legea României privind procedurile de prevenire a insolvenței și insolvența nr. 85 din 25 iunie 2014, http://www.inppi.ro/resurse/download/174_0f9300cebd2f236d8f19538036c9d705, 204 Turcu I. Aplicarea corectă a dispozițiilor art. 36 și 40 din Legea nr. 85/2006. Revista Phoenix, 2014, nr. 48, pag. 12-14. 203

al procedurii de insolvabilitate, în acest caz fiind vorba doar de procedura de restructurare sau de procedura falimentului. Similar etapei precedente, etapa ce urmează imediat intentării procesului de insolvabilitate se caracterizează prin desfășurarea a o serie de acțiuni procesuale, realizate sub controlul și supravegherea nemijlocită a instanței de judecată. Reieșind din faptul că până la finalizarea etapei date nici unuia dintre creditori nu îi este recunoscută formal calitatea sa procesuală, la etapa dată aceștia încă nu pot realiza careva acțiuni ce ar avea efect asupra desfășurării procesului sau sorții debitorului. Drept rezultat, procesul civil la această etapa poartă amprenta unei proceduri judiciare clasice în cadrul căreia totalitatea acțiunilor se desfășoară în fața instanței de judecată cu participarea administratorului, debitorului și creditorilor drept participanți la proces. Astfel, în cadrul etapei respective, desfășurarea acțiunilor extrajudiciare este redusă, realizându-se doar acțiunile administratorului insolvabilității ce țin de păstrarea și valorificarea masei debitoare. Desfășurarea procesului civil după intentarea procedurii de insolvabilitate este determinată de limitele temporale stabilite prin hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate. Imediat intentării procesului de insolvabilitate urmează perioada de timp în care creditorii sunt în drept să înainteze creanțele lor pentru a fi validate în cadrul procedurii de insolvabilitate. Termenul legal de înaintare a creanțelor nu poate depăși 45 de zile de la data intentării procesului de insolvabilitate. Reieșind din prevederile art. 140 alin. (1) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, „dacă are o creanță față de debitor născută anterior datei deschiderii procedurii,

creditorul înaintează în scris creanța, indiferent de tipul ei printr-o cerere de admitere a creanțelor adresată instanței de judecată ce examinează cauza de insolvabilitate a debitorului”. Prin urmare, după intentarea

procedurii de

insolvabilitate, creditorii care pretind la satisfacerea creanțelor lor sunt obligați săși confirme intenția prin depunerea unei cereri, distincte de cererea introductivă, numită cerere de admitere a creanțelor. Dar care este statutul procesual juridic al acesteia? Legea insolvabilității nr.149 din 29.06.2012 pare a fi destul de certă în

acest sens, deoarece, în conformitate cu prevederile art. 141, recunoaște pentru cererea de admitere a creanțelor un regim juridic identic cu cel al cererii de chemare în judecată. Prin urmare, legiuitorul stabilește un statut distinct al cererii de admitere a creanțelor în comparație cu cererea introductivă. Deși s-ar părea că cererea de admitere a creanțelor urmează a fi identificată cu cererea introductivă, totuși considerăm corectă opțiunea legiuitorului de a distinge statutul juridic al acestora, deoarece au o finalitate distinctă. Așadar ,dacă cererea introductivă vine a invoca existența stării de insolvabilitate a debitorului și în legătură cu aceasta de a cere satisfacerea creanțelor creditorului, atunci cererea de admitere are drept scop înaintarea pretențiilor existente față de debitorul declarat insolvabil. În același timp pretențiile ce urmează a fi înaintate prin cererea de admitere a creanțelor se pot depune inclusiv în condițiile în care acestea nu sunt confirmate printr-o hotărâre judecătorească sau arbitrală irevocabile, deoarece, după intentarea procedurii de insolvabilitate, orice creanță poate fi înaintată doar în cadrul procedurii de insolvabilitate, ceea ce exclude posibilitatea depunerii separate a unei cereri de chemare în judecată. Astfel, orice cerere față de debitor, înaintată după declararea insolvabilității acestuia, nu poate avea drept scop faptul declarării insolvabilității, dar urmărește satisfacerea pretențiilor material-juridice avute de creditorii debitorului insolvabil. Următoarea etapa ce urmează după înaintarea și verificarea creanțelor creditorilor este etapa validării creanțelor creditorilor. Validarea creanțelor creditorilor are un rol major în desfășurarea întregii proceduri de insolvabilitate, or, în urma desfășurării acesteia, creditorilor le este recunoscut de jure statutul procesual juridic, aceștia fiind investiți pe deplin în drepturile lor. Mai mult decât atât, aceasta este unica etapa în cadrul căreia are loc verificarea creanțelor creditorilor și, cu mici excepții, unica etapa în cadrul căreia persoanele pot înainta contestații pe marginea creanțelor înaintate față de debitor. Validarea creanțelor creditorilor are loc în cadrul unei ședințe de judecată distincte, în cadrul căreia instanța de judecată este împuternicită cu dreptul de a confirma sau a respinge creanțele înaintate față de debitorul insolvabil în

dependență de contestațiile ridicate împotriva acestuia. Spre deosebire de reglementările anterioare, conform Legii insolvabilității în vigoare, ședința de validare precedă desfășurarea adunării de raportare a creditorilor, ceea ce acordă o legitimitate sporită activității acesteia. Creditorii sunt convocați în ședința de validare de către instanța de judecată prin hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate. Termenul maxim pentru numirea datei ședinței de validare este de 90 de zile de la data intentării procedurii de insolvabilitate. Termenul de „validare” utilizat în legea insolvabilității are o semnificație mult mai complexă decât sensul etimologic al acestuia. Reieșind din prevederile art. 143 alin. (9) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, „consemnarea judecătorului în tabelul definitiv consolidat al creanțelor are efectul

unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pentru toate creanțele validate (…)”. Astfel, faptul confirmării unei creanțe în tabelul creanțelor este similar cu adoptarea unei hotărâri judecătorești în fond, generând prin aceasta efectele clasice ale hotărârii judecătorești irevocabile pentru creanța validată, în speță fiind vorba despre incontestabilitatea, executorialitatea, prejudicialitatea, obligativitatea și exclusivitatea acesteia. Logica recunoașterii unor asemenea efecte pentru creanța validată este una evidentă, or, după intentarea procedurii de insolvabilitate, pot fi înaintate atât creanțe care sunt confirmate printro hotărâre judecătorească irevocabilă cât și creanțe pentru care creditorii nu au obținut un act jurisdicțional anterior intentării procedurii de insolvabilitate. Prin urmare, efectele recunoscute de lege pentru acțiunea de „validare” protejează nu doar creditorii care deja dețin un act jurisdicțional irevocabil, dar și creditorii care nu au obținut o hotărâre judecătorească în legătură cu creanțele lor, din mai multe motive - fie creanțele nu au ajuns la scadență, fie executarea acestora este sub condiție, fie creditorul nu a reușit să înainteze o cerere de chemare în judecată până la intentarea procedurii de insolvabilitate. Deși procedura de insolvabilitate care se desfășoară după adoptarea hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate se realizează în mare parte după regulile procedurilor necontencioase, totuși aceasta are și anumite trăsături specifice

procedurilor contencioase. În această ordine de idei, urmează să menționăm că validarea creanțelor creditorilor este precedată de verificarea contestațiilor înaintate contra acestora. În așa fel, o parte importantă a ședinței de validare constă în examinarea contestațiilor înaintate față de creanțele înscrise în tabelul definitiv. În comparație cu legislația anterioară, în vederea economiei procesuale, Legea insolvabilității în vigoare prevede că toate contestațiile urmează a fi înaintate până la data desfășurării ședinței de validare. Reieșind din prevederile art. 144 alin. (1) al Legii insolvabilității din 29.06.2012, „ debitorul şi creditorii pot să fnr.149 ormuleze contestaţii cu privire la creanţele şi la drepturile de preferinţă neadmise sau trecute integral sau parţial de administratorul insolvabilităţii/lichidator în tabelul definitiv”. Astfel, legea recunoaște creditorilor și debitorului insolvabil dreptul de a se opune validării creanțelor înaintate, acțiune specifică, de regulă procedurilor contencioase în cadrul cărora părțile sunt puse pe poziție contradictorie pentru a-și apără propriile interese. În așa fel, atât în vederea respectării drepturilor debitorului insolvabil cât și a apărării drepturilor creditorilor, aceștia pot aduce obiecțiile proprii ce ar întemeia faptul respingerii creanțelor, obiecțiile în acest caz având atât natură material-juridică (expirarea termenului de prescripție, creanța este deja executată, capacitatea juridică etc) cât și natură procesual-juridică (încălcarea formei cererii, nerespectarea termenului pentru depunerea cererii, lipsa împuternicirilor etc.). Datorită prezenței conflictului de interese dintre deținătorul creanței contestate și cei ce contestă creanța, participanților urmează a le fi asigurat dreptul la apărare eficient, inclusiv luarea de cunoștință de materiale, susținerea propriei poziții în fața instanței, prezentarea de contraprobe etc. Pentru asigurarea principiilor unui proces echitabil, Legea insolvabilității instituie regula în conformitate cu care contestaţiile urmează a fi depuse în scris la instanţa de judecată care examinează cazul de insolvabilitate cu cel puţin 3 zile înainte de data şedinţei fixate pentru examinarea valabilităţii creanţelor incluse în tabelul definitiv. Aceasta asigură desfășurarea în termenii legali a ședinței de validare și, totodată asigură dreptul celorlalți participanți de a lua cunoștință de contestațiile înaintate și

de a-și pregăti apărarea până la data ședinței de validare. Termenul de 3 zile până la ședința de validare, instituit de legiuitor, este unul de decădere, deoarece, reieșind din prevederile art. 144 alin. (2) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, „contestaţiile înaintate după termenul prevăzut se declară tardive şi se restituie, fără a fi examinate”. În vederea respectării în continuare a contradictorialității procesului civil, instanța de judecată urmează a asigura judecarea contestațiilor în ședința de validare sau în cadrul unei ședințe speciale ulterioare, în ambele cazuri fiind obligatorie citarea persoanei care a depus contestația, a creditorului care deţine creanţa contestată, a administratorului insolvabilităţii/lichidatorului şi a oricărei alte părţi interesate, după caz. Un aspect distinct în ceea ce privește examinarea contestației contra creanțelor înaintate este repartizarea sarcinii probațiunii. Atât în conformitate cu reglementările anterioare cât și conform Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, sarcina probațiunii se schimbă în funcție de faptul dacă creanța contestată este sau nu confirmată printr-un act jurisdicțional irevocabil. În cazul în care creanța contestată nu este întemeiată pe o hotărâre judecătorească sau arbitrală irevocabilă, creditorul contestat urmează să aducă probele de rigoare pentru a-și demonstra temeinicia creanței. Pe de altă parte, în cazul în care creanța contestată este întemeiată pe un titlu executoriu sau pe o hotărîre judecătorească sau arbitrală irevocabilă, sarcina probațiunii aparține celui ce contestă creanța, instanța fiind în drept să respingă contestația, dacă aceasta nu este probată suficient. În urma examinării contestațiilor, instanța de judecată urmează a se pronunța asupra admiterii sau respingerii acestora prin adoptarea unei încheieri judecătorești, care poate fi contestată cu recurs. Încheierea dată constituie unicul temei pentru modificarea tabelului definitiv sau a tabelului definitiv consolidat, ceea constituie temei pentru radierea creanței din tabel sau consemnarea faptului validării acesteia. Deși etapa înaintării și examinării contestațiilor contra creanțelor înaintate pare a fi similară unei proceduri contencioase generale, totuși, în cadrul acesteia,

nu are loc soluționarea litigiilor de drept, iar instanța de insolvabilitate nu are dreptul să se pronunțe pe fond asupra pretențiilor material-juridice ale creditorului ce sunt contestate. Caracterul necontencios al examinării contestațiilor contra creanțelor se demonstrează inclusiv prin actul prin care instanța de judecată soluționează respingerea sau admiterea acestora, deoarece încheierea adoptată demonstrează că instanța de judecată nu s-a pronunțat asupra fondului litigiului. Mai mult decât atât, legiuitorul introduce o interdicție expresă pentru instanță de a soluționa litigii la etapa respectivă. Reieșind din prevederile art. 144 alin. (4) a Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, „dacă la examinarea contestaţiei se constată existenţa unui litigiu de drept, instanţa de insolvabilitate admite contestaţia printr-o încheiere motivată (…)”. Prin urmare, nu doar temeinicia creanței, dar și constatarea litigiului de drept ca temei distinct, îndreptățește instanța de judecată de a adopta încheiere de admitere a contestației, ceea ce, în rezultat, va duce la modificarea tabelului de creanțe. Astfel, legiuitorul susține poziția în conformitate cu care procedura de insolvabilitate nu este o procedură contencioasă, aceasta neavând drept scop soluționarea litigiilor de drept, finalitatea acesteia fiind satisfacerea concomitentă și proporțională a creanțelor creditorilor. Urmează să menționăm că admiterea contestațiilor contra creanțelor creditorilor nu semnifică faptul că aceștia vor fi în imposibilitate de a-și mai executa creanțele proprii față de debitor. Pentru a putea cere în continuare satisfacerea creanțelor proprii în cadrul procedurii de insolvabilitate, creditorii ale căror creanțe nu au fost validate urmează să se adreseze separat cu cerere de chemare în judecată în ordine generală pentru a solicita intentarea unui proces separat în vederea examinării pretențiilor material-juridice înaintat. În cazul în care instanța de drept comun va confirma prin hotărâre judecătorească irevocabilă temeinicia creanței, creditorul va avea dreptul la satisfacerea creanței în cadrul procedurii de insolvabilitate. Deși legea în vigoare limitează irevocabil termenul în cadrul căruia pot fi depuse contestațiile contra creanțelor creditorilor, totuși de la regula generală există și anumite excepții. Astfel, instanța de judecată nu va fi în drept de a restitui

contestațiile depuse după ședința de validare, dar până la încetarea procesului, dacă acestea se referă la descoperirea unui fals sau a unei erori esențiale care a determinat admiterea creanței sau a unor acte jurisdicționale irevocabile care nu sau cunoscut până atunci. În acest caz, instanța de judecată urmează a numi o ședință de judecată separată pentru examinarea temeiniciei contestației, cu citarea tuturor persoanelor interesate, și de a decide, după caz, asupra admiterii sau respingerii acesteia. Dacă declararea insolvabilității debitorului este prerogativa exclusivă a instanței de judecată, atunci soarta propriu-zisă a debitorilor este decisă în exclusivitate de către creditori. În măsura în care, în urma validării creanțelor, creditorilor le sunt recunoscute toate drepturile procesuale, etapa ce urmează validării creanțelor creditorilor este desfășurarea primei adunări a creditorilor, denumită și adunare de raportare. Scopul primordial al adunării de raportare este analiza stării de fapt a debitorului insolvabil și alegerea modalității de depășire a acesteia. Începând cu adunarea de raportare, se resimte o diminuare esențială a voinței instanței de judecată asupra desfășurării întregii proceduri. Principalii actori în cadrul procedurii devin creditorii și administratorul insolvabilității/lichidatorul, soarta debitorului și majoritatea chestiunilor ce țin de desfășurarea întregului proces se decid în dependență de voința exprimată de creditori. Voința instanței de judecată capătă în acest sens un rol secundar, aceasta fiind în imposibilitate să substituie voința creditorilor, însă, cu toate acestea, rămâne a fi unicul organ cu drept de supraveghere și autorizare a tuturor acțiunilor ce au loc pe parcursul întregului proces. Convocarea adunării de raportare are loc prin hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate, în care judecătorul urmează să stabilească consecutiv data desfășurării ședinței de validare și a primei adunări a creditorilor. Deși legea nu prevede expres termenul în care instanța de judecată poate convoca adunarea de raportare, acesta poate fi dedus din interpretarea sistemică a legii insolvabilității în vigoare. Reieșind din prevederile art. 55 alin. (9) a Legii insolvabilității nr.149 din

29.06.2012, rezultă că adunarea de raportare urmează a se desfășura nu mai târziu de 30 de zile din data cînd a avut loc ședința de validare. Totodată, interpretarea art. 34 alin. (5) al aceleeași legi, ne permite să afirmăm că ședința de validare nu poate fi numită mai târziu de 90 de zile din data intentării procedurii de insolvabilitate. Prin urmare, prima adunare a creditorilor nu poate fi numită mai târziu decât 120 de zile din data intentării procedurii de insolvabilitate, fapt care permite trecerea rapidă a etapelor procesuale pregătitoare și accelerează determinarea sorții debitorului în urma exprimării voinței creditorilor. Reieșind din aceleași principii de economie procesuală,

pentru desfășurarea în termen a

adunării de raportare, administratorul urmează să prezinte creditorilor nu mai tîrziu de 100 de zile din data intentării procedurii de insolvabilitate, un raport privind starea economică a debitorului, cauzele survenirii acesteia și posibilitățile reale de menținere a activității acestuia. Sarcinile instanței în cadrul adunării de raportare sunt reduse la minim și se limitează la confirmarea prin actele de dispoziție a acțiunilor participanților la proces. Cu excepția faptului că prezidarea lucrărilor adunării de raportare este asigurată de către administrator, în rest lucrările primei adunări a creditorilor decurge după regulile generale stabilite pentru orice adunare a creditorilor. În acest sens, secretariatul adunării urmează a fi asigurat de către administratorul insolvabilității, în grija acestuia fiind întocmirea procesului verbal și consemnarea hotărârilor adunării. Actul final ce urmează a fi adoptat de instanța de judecată la această etapă este încheierea de confirmare a hotărârii adunării creditorilor, încheiere ce va constitui temei pentru pornirea procedurii de restructurare, după caz - a procedurii generale de faliment. Ținem să menționăm că, indiferent de modalitatea în care se va desfășura în continuare procedura de insolvabilitate, dreptul de a decide asupra sorții debitorului aparține în exclusivitate adunării creditorilor. Instanța de judecată nu poate să substituie voința creditorilor și să decidă pornirea unei sau altei proceduri, reieșind din propriile rațiuni. Așadar, legiuitorul limitează la maxim voința instanței de judecată și rolul activ al acesteia în legătură

cu desfășurarea în continuare a procedurii de insolvabilitate. Instanța de judecată își păstrează în acest sens un rol de supraveghere și control și intervine în cazurile expres prevăzute de lege pentru confirmarea judiciară a acțiunilor participanților la proces. Confirmarea de către instanța de judecată a unei sau altei hotărâri a creditorilor poate fi realizată numai după examinarea raportului administratorului insolvabilității, în cadrul căruia acesta fie indică asupra posibilității de menținere, în totalitate sau parțial, a întreprinderii debitorului, fie indică motivele ce nu permit restructurarea debitorului, propunând în acest sens intrarea în procedura de faliment. Deși administratorul insolvabilității urmează să vină cu argumente suficiente și o poziție clară privind menținerea sau lichidarea debitorului, totuși decizia finală este adoptată în exclusivitate de către creditori, însă procedura de adoptare a soluției finale este una specifică. În așa fel, inițial este pusă la vot propunerea susținută de administrator, indiferent de poziția acestuia. În cazul în care propunerea administratorului nu este aprobată, se va considera că a fost susținută cealaltă procedură, fără a fi necesar votarea suplimentară a acesteia. În cazul în care adunarea creditorilor a decis asupra aplicării procedurii de restructurare, instanța de judecată urmează să confirme hotărârea creditorilor în cel mult 5 zile de la adoptarea acesteia. Urmează să menționăm că, prin încheierea de confirmare a hotărârii adunării creditorilor privind procedura de restructurare, instanța de judecată urmează să dispună expres pornirea procedurii de restructurare și prezentarea planului de restructurare în termenul stabilit de adunarea creditorilor.

§5. Încetarea procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate După cum am menționat anterior, acțiunea procesuală de încetare, utilizată în cadrul procedurii de insolvabilitate, se deosebește radical de instituția încetării procesului civil. Această concluzie rezultă atât din analiza temeiurilor pentru care

se dispune încetarea în ambele cazuri cât și reieșind din efectele pe care le are încetarea procesului asupra drepturilor și obligațiilor participanților la proces. Instituția clasică a încetării procesului civil are menirea fie de a finaliza un proces civil care a fost intentat cu încălcarea condițiilor de fond pentru pornirea proceselor civile (competența generală, capacitatea de folosință etc.), fie de a finaliza un proces deja pornit în cazul survenirii circumstanțelor care nu presupun adoptarea unei hotărâri pe fond (decesul unei părți, renunțarea la acțiune, încheierea unei tranzacții). Spre deosebire de alte feluri de proceduri, în cadrul procedurii de insolvabilitate, instituția încetării procesului obține un alt înțeles. Similar celorlalte feluri de proceduri, încetarea procedurii de insolvabilitate înseamnă în primul rând finalizarea procesului civil intentat în legătură cu examinarea cauzei de insolvabilitate. În esență, asemănarea respectivă formează esența încetării procedurii de insolvabilitate, deoarece în majoritatea cazurilor presupune doar finalizarea

acțiunilor

procesuale

în

legătură

cu

examinarea

cauzei

de

insolvabilitate. Așadar, în cadrul procedurii de insolvabilitate, instituția încetării procesului obține un sens mult mai restrâns, marcând în esență doar încheierea procesului. Urmează să menționăm că încheierea procedurii civile prin încetare este o regulă generală, deoarece aceasta nu presupune existența anumitor circumstanțe specifice, de exemplu - încălcarea condițiilor de pornire a procesului, încetarea operând în legătură cu îndeplinirea sarcinilor procedurii, ceea ce înseamnă fie lichidarea debitorului fie restructurarea acestuia. În concluzie, încetarea procedurii de insolvabilitate sau a procesului de insolvabilitate înseamnă, în primul rând, îndeplinirea sarcinilor procedurii de insolvabilitate. În cazul în care față de debitor a fost aplicată procedura de restructurare, procesul urmează a fi încetat odată cu aplicarea planului procedurii de restructurare, iar în cazul în care față de debitor a fost aplicată procedura falimentului, procesul urmează a fi încetat odată cu distribuirea finală a fondurilor masei debitoare.

Încetarea procesului de insolvabilitate, ca urmare a finalizării procedurii de faliment. În conformitate cu prevederile art. 175 alin. (1) al Legii insolvabilității nr. 149 din 29.06.2012, după terminarea distribuției finale a masei debitoare, instanța de insolvabilitate pronunță o hotărâre de încetare a procesului de insolvabilitate și de radiere a debitorului din registru. Încetarea procesului de insolvabilitate, ca urmare a finalizării procedurii de restructurare. Restructurarea debitorului drept măsură alternativă lichidării acestuia presupune aplicarea față de debitor a unui plan de restructurare, care urmează a fi aprobat de creditori și confirmat de instanța de judecată. În rezultatul confirmării planului, are loc încetarea tuturor acțiunilor procesuale, iar debitorul trece într-o nouă etapă extrajudiciară, destinată aplicării tuturor măsurilor economico-financiare prevăzute în plan. Astfel, confirmarea planului de restructurare

marchează

îndeplinirea

sarcinilor

procedurii

judiciare

de

restructurare, ceea ce înseamnă finalizarea tuturor acțiunilor procesuale și necesitatea încetării procesului de insolvabilitate. Conținutul reglementărilor prevăzute de art. 206 al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, confirmă practic integral afirmația anterioară, or, reieșind din aliniatul (1) al articolului nominalizat, prin hotărârea de confirmare a planului procedurii de restructurare, instanța de insolvabilitatea dispune și încetarea procedurii de restructurare și aplicarea planului față de debitor. Cazurile de încetare a procesului de insolvabilitate descrise mai sunt aplicabile pentru situațiile în care față de debitor a fost aplicat un anumit fel de procedură, care a ajuns la sfârșitul logic al acesteia fiind îndeplinite integral sarcinile. Însă, nu este exclusă situația în care,

din anumite circumstanțe,

procedura de insolvabilitate propriu-zisă (falimentul sau restructurarea) să fie finalizată prin încetare, și înainte de îndeplinirea sarcinilor acesteia. Asemenea cazuri se referă la situațiile în care, pe parcursul desfășurării unui anumit fel de procedură, se constată circumstanțe care întemeiază aplicarea unui alt fel de procedură. Reieșind din prevederile art. 139 alin. (1) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, în cazul în care față de debitor a fost aplicată procedura

falimentului, dar pe parcursul acesteia s-au constatat circumstanțe esențiale, bazate în special pe date din analiza financiară, potrivit cărora solvabilitatea creditorului poate fi restabilită, adunarea creditorilor poate decide asupra trecerii în procedura de restructurare. În conformitate cu aliniatul (2) al aceluiași articol, în cazul în care adunarea creditorilor decide asupra trecerii la procedura de restructurare, instanța de insolvabilitate urmează să dispună încetarea procedurii falimentului și trecerea la procedura de restructurare. O situație similară este reglementată de prevederile art. 136 alin. (4) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, cu specificarea faptului că este aplicabilă procedura de faliment simplificat. În așa mod, în cazul în care, după aplicarea procedurii falimentului simplificat, se constată că debitorul dispune de capacități operațional viabile, care ar permite redresarea solvabilității lui, instanța de insolvabilitate, la cererea lichidatorului, va dispune încetarea procedurii falimentului și trecerea în procedură de restructurare. Pe lângă cazurile generale de încetare a procedurii de insolvabilitate, Legea insolvabilității în vigoare prevede și o serie de situații specifice de încetare a procedurii de insolvabilitate, chiar și în cazul neîndeplinirii sarcinilor acesteia. Un caz aparte de încetare a procesului de insolvabilitate este încheierea tranzacției. Conform prevederilor art. 162 alin. (1) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, participanții la proces sunt în drept, la orice stadiu de examinare a procesului de insolvabilitate, să încheie o tranzacție. Totodată, conform art. 30 alin. (5) și art. 162 alin. (5), tranzacția în cadrul procesului de insolvabilitate urmează a fi confirmată de instanța de judecată prin încheiere, prin care se dispune și încetarea procesului de insolvabilitate, indiferent de faza în care se află. Un alt caz special de încetare a procesului de insolvabilitate este decesul debitorului, persoană fizică, până la momentul adoptării hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate. Conform art. 36 alin. (1) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, dacă debitorul persoană fizică decedează până la intentarea procedurii de insolvabilitate, instanța de insolvabilitate va decide încetarea procedurii. Acțiunea respectivă de încetare a procesului este inaplicabilă pentru debitorii persoană juridică, și nici pentru cazul în care debitorul decedează după

intentarea procesului, în cazul dat moștenitorii urmând să preia locul acestuia în cadrul procesului de insolvabilitate. Dacă cele două situații de încetare, analizate mai sus, sunt practic similare cu cazurile analogice ce se pot produce în cadrul examinării și altor cauze civile decât cauzele de insolvabilitate, atunci situațiile reglementate de art. 177 și 178 ale Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012 se pot produce doar în legătură cu examinarea cauzelor de insolvabilitate. În conformitate cu art. 177 ale Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, instanța de insolvabilitate urmează să înceteze procesul de insolvabilitate în cazul în care se constată lipsa creanțelor validate. Asemenea temei de încetare poate surveni în două situații. În primul rând, în situația în care până la expirarea termenului de înregistrare a creanțelor nu a fost depusă nici o cerere de admitere a creanței, drept rezultat administratorul nu va putea întocmi și prezenta spre examinare tabelul definitiv a creanțelor, ceea ce presupune lipsa creanțelor validate. În doilea rând, în situația în care, în urma ședinței de validare, nici una din creanțele înscrise în tabel nu a fost validată, iar toate contestațiile au fost respinse, cu menținerea aceleiași soluții de către instanța de recurs, drept rezultat, deși inițial au fost înainte mai multe creanțe, după ședința de validare nu poate fi formată adunarea creditorilor și nu poate fi stabilită masa credală. Ambele situații constituie temei pentru încetarea procesului de insolvabilitate intentat, prin adoptarea unei hotărâri de încetare în acest sens. Un alt caz de încetare, specific doar pentru procedura de insolvabilitate este reglementat de art. 178 alin. (1) al Legii nr.149 din 29.06.2012, în conformitate cu care, procesul de insolvabilitate încetează la cererea debitorului, dacă acesta, după expirarea termenului de înaintare a creanțelor, dispune de aprobarea tuturor creditorilor validați. Menționăm că simplitatea aparentă a normei respective creează o serie de controverse privind aplicarea practică a acesteia. În primul rând, nu este clar ce urmează să aprobe toți creditorii validați: urmează aceștia să renunțe la satisfacerea creanțelor lor în procedura insolvabilității și să fie de acord cu urmărirea debitorului în ordine generală, fie aceștia urmează să aprobe un plan de achitare a creanțelor, care este garantat de debitor și permite încetarea procesului

până la adunarea de raportare. Datorită descrierii laconice a prevederii respective, aplicarea în practică a acesteia va fi foarte dificilă, deoarece nu este clar datorită căror circumstanțe ar putea creditorii să renunțe la satisfacerea creanțelor lor în procedura de insolvabilitate, în care au ajuns din cauza imposibilității executării în ordinea generală. În al doilea rând, dacă presupunem că creditorii cad de acord să renunțe la urmărirea judiciară a debitorului, atunci care este deosebirea dintre norma respectivă și tranzacția ce poate fi încheiată în cadrul procedurii și care constituie garanții cu mult mai mari pentru creditori, decât hotărârea de încetare? În ceea ce ne privește, considerăm reglementarea respectivă incompletă, deoarece nu sunt clare nici condițiile de realizare a acesteia și nici procedura de aplicare. Spre regret, din cauza stilului laconic al legiuitorului, nu putem determina o oarecare situație reală de aplicare a acesteia. Încă un caz de încetare a procesului de insolvabilitate specific doar acestei proceduri este reglementat de art. 178 alin. (2) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, în conformitate cu care procesul de insolvabilitate încetează la cererea debitorului, dacă acesta garantează că, după încetarea procesului, nu va fi în stare de insolvabilitate sau de supraîndatorare. Iarăși suntem în fața unei norme insuficient de detaliat reglementate pentru a o putea aplica corect în practică. În primul rând, nu este clar de ce debitorul ar trebui să garanteze că nu va fi în stare de insolvabilitate, or, interesul creditorilor ține de satisfacerea reală a creanțelor sau garantarea satisfacerii reale a creanțelor, prin urmare - un argument mai puternic în fața creditorilor ar fi garantarea executării creanțelor în caz de încetare a procesului de insolvabilitate. Pe de altă parte, asemenea garanții pot fi acordate și confirmate sub forma unui plan de restructurare, aplicarea cărora ar avantaja toți participanții, dar, în primul rând, creditorii, obligațiile față de care sunt confirmate printr-un act cu putere executorie. În al doilea rând, nu este clară intenția legiuitorului la reglementarea următoarei condiții

„cererea de încetare a

procesului este admisă dacă lipsa temeiului de insolvabilitate este probată”. În această ordine de idei, dacă debitorul poate proba lipsa temeiului de insolvabilitate, procesul de insolvabilitate, din start, nu poate fi intentat, iar instanța de judecată

urmează să adopte o hotărâre de respingere a cererii introductive și refuz în intentarea procesului de insolvabilitate. Nu în ultimul rând, dacă debitorul poate garanta că nu va fi în stare de insolvabilitate, în acest caz urmează a fi întocmită o tranzacție care va constitui o garanție procesuală mai mare atât pentru debitor cât și pentru creditori, decât încetarea procesului în formula oferită de art. 178 al Legii insolvabilității. Mai mult decât atât, nu este clară necesitatea garantării solvabilității ulterioare, prin prisma analizei prevederilor art. 178 alin. (3) al Legii insolvabilității

nr.149 din 29.06.2012, în conformitate cu care procesul de

insolvabilitate încetează fără radierea debitorului din registrul de stat (…) doar în cazul în care, după distribuția finală, au fost stinse toate creanțele validate și creanțele masei. În ceea ce ne privește, considerăm inaplicabilă reglementarea de la art. 178 al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012 în forma în care există la moment. După cum am observat din reglementările care se referă la încetarea procesului de insolvabilitate, instanța de judecată, în majoritatea cazurilor, urmează să adopte o hotărâre judecătorească. Astfel, prin hotărâre judecătorească va înceta procesul de insolvabilitate în temeiurile prevăzute de art. 135, 136, 139, 175, 177 și 178 ale Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012. Faptul alegerii de către legiuitor a hotărârii judecătorești în calitate de act de dispoziție pentru încetarea procesului de insolvabilitate este unul neclar și intră în contradicție cu regulile generale stabilite de Codul de procedură civilă. Așadar, dacă scopul hotărârii judecătorești este de a soluționa fondul cauzei, atunci acțiunea de încetare a procesului de insolvabilitate nu poate fi dispusă prin hotărâre, deoarece semnifică doar momentul finalizării acțiunilor procesuale, constituind în esență o chestiune incidentală întregului proces. Mai mult decât atât, prin însuși hotărârea de încetare nu se recunosc, se sting sau se modifică careva drepturi sau obligații ale participanților la proces și aceasta nu reprezintă în esență un document executoriu. Spre exemplu, în cazul în care a fost încetat procesul în legătură cu aplicarea planului de restructurare, iar din anumite motive acesta a eșuat, documentul

executoriu ce confirmă creanțele creditorilor este conform art. 298 alin.(3) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012 , planul confirmat și nu hotărârea de încetare a procedurii de restructurare. În aceeași ordine de idei, în cazul procedurii de faliment, documentul executoriu ce confirmă creanțele creditorilor este tabelul definitiv consolidat și nu o eventuală hotărâre de încetare a procedurii de faliment. Aceste prevederi ne demonstrează că adoptarea unei hotărâri în vederea încetării procesului de insolvabilitate este irelevantă. În afară de cazurile de adoptare a hotărârii în vederea încetării procesului, Legea insolvabilității în vigoare prevede și câteva situații în care instanța de judecată va înceta procesul prin încheiere judecătorească. Aici este vorba despre încetarea procesului în legătură cu încheierea tranzacției, caz în care, indiferent de faza procesului, instanța urmează să adopte o încheiere judecătorească, cât și despre încetarea procesului în legătură cu retragerea cererii introductive, fapt care se poate produce doar până la adoptarea hotărârii de intentare a procesului. Un caz separat îl reprezintă acțiunea de încetare a procesului produsă în legătură cu decesul debitorului până la data intentării procesului. În situația dată, spre deosebire de cele descrise anterior, legiuitorul nu a prevăzut expres actul care urmează a fi adoptat de instanța de judecată. În ceea ce ne privește, considerăm că în acest caz instanța de judecată urmează a adopta o încheiere judecătorească. Mai mult decât atât, susținem ideea de a modifica reglementările actuale în vederea înlocuirii hotărârii, act prin care se încetează la moment procesul de insolvabilitate cu încheiere judecătorească. În acest sens propunem modificarea art.135, 136, 139, 175, 177 și 178 ale Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, în conținutul cărora să fie înlocuită sintagma „hotărâre de încetareˮ cu cea de „încheiere de încetareˮ. În funcție de momentul încetării procesului de insolvabilitate și tipul de procedură aplicată, vom deosebi diferite efecte ale încetării procesului de insolvabilitate asupra drepturilor și obligațiilor participanților la proces. Conform articolului 176 al Legii insolvabilității din 29.06.2012, în urma încetării procesului de insolvabilitate, creditorii validați pot înainta fără restricții creanțele lor față de

debitor. Aici urmează să menționăm că prevederea respectivă este aplicabilă doar pentru cazurile în care încetarea procesului a avut loc fără radierea debitorului din registrele publice, adică în cazul încetării procedurii în urma tranzacției sau în cazul aplicării prevederilor art. 176 alin. (1) și (2) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012. Temeiul prezentării spre executare a creanțelor în acest caz îl va constitui tabelul de creanțe în care este consemnat faptul validării creanței respective. În același timp, în cazul în care față de debitor a fost aplicată procedura de faliment general sau simplificat, și acesta a fost radiat din registrul comercial, atunci, drept urmare a încetării procesului, debitorul (fiind subînțeleși asociații, acționarii, fondatorii întreprinderilor individuale etc.) este degrevat de obligațiile pe care le avea înainte de intentarea procedurii de faliment. Acest fapt determină imposibilitatea creditorilor de a se adresa contra persoanelor ce sunt identificate cu debitorul sau către succesorii acestora cu cerința de executare a părții neexecutate a creanțelor lor. Totodată, conform art. 181 alin. (2) al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, debitorul poate fi urmărit și după încetarea procesului de insolvabilitate în legătură cu creanțele creditorilor, în cazul în care acesta a fost recunoscut culpabil în conformitate cu art. 14 (nedepunerea în termen a cererii), art. 15 (insolvabilitatea intenționată și fictivă) și art. 248 (răspunderea subsidiară) a Legii insolvabilității din 29.06.2012, cazuri în care acesta urmează să răspundă subsidiar în fața creditorilor. O atenție deosebită merită să acordăm efectelor încetării procesului de insolvabilitate în temeiul art. 177 al Legii insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, atunci când se constată lipsa creanțelor validate. Specificul situației date se datorează faptului că pe cauza respectivă deja a fost adoptată o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut starea de insolvabilitate a debitorului, iar având în vedere caracterul executoriu al hotărârii, apare întrebarea: dacă nu se validează nici o creanță sau nu vine nici un creditor cum trebuie să procedăm cu hotărârea prin care s-a constatat starea de insolvabilitate? Legiuitorul, în acest sens a mers pe o cale mai neobișnuită și a permis instanței de insolvabilitate să revină asupra propriei hotărâri. Reieșind din prevederile art. 177 alin. (1) al Legii

insolvabilității nr.149 din 29.06.2012, instanța de judecată urmează odată cu adoptarea hotărârii de încetare să dispună și revocarea hotărârii de deschidere a procedurii de insolvabilitate. Menționăm că acțiunea de revocare nu se întâlnește altundeva decât în cadrul procedurii de insolvabilitate și semnifică în esență o anulare a hotărârii judecătorești legale și întemeiate de către instanța de judecată care a adoptat-o. Și în sfârșit, ținem să menționăm că încetarea procedurii de insolvabilitate pentru cazurile în care debitorul nu este radiat din registrele publice nu constituie un impediment pentru depunerea ulterioară a unei noi cereri introductive de către același creditor contra aceluiași debitor. Orice creditor are temei de a depune o nouă cerere introductivă, nefiind legat de existența unor eventuale proceduri de insolvabilitate desfășurate anterior împotriva debitorului.

CAPITOLUL XI CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CĂILE DE ATAC ALE HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI Alexandru MUNTEANU, doctor în drept, conferenţiar universitar §1. Noţiunea şi importanţa căilor de atac §2. Clasificarea căilor de atac §3. Reguli comune privind folosirea căilor de atac §1. Noţiunea şi importanţa căilor de atac Prin modul în care este organizată activitatea de înfăptuire a justiţiei, legislaţia Republicii Moldova a creat condiţiile necesare pentru ca instanţele judecătoreşti să pronunţe hotărâri legale şi întemeiate. Judecarea cauzelor de către instanţele judecătoreşti are la bază un sistem de principii care constituie în acelaşi timp şi

garanţii procesuale ce pot asigura desfăşurarea în bune condiţii a activităţii de judecată (principiul independenţei judecătorului şi supunerii lui numai legii, dreptului la apărare judiciară, contradictorialităţii, publicităţii, nemijlocirii etc.). Cu toate acestea, erorile judiciare nu pot fi întotdeauna evitate. La înfăptuirea justiţiei, ca şi în orice alt domeniu de activitate umană, oricând se pot comite erori („errare humanum est” – a greşi este omeneşte). Legislaţia procesuală civilă a Republicii Moldova prevede diferite modalităţi de remediere a erorilor comise la înfăptuirea justiţiei pe cauzele civile. Acestea depind de caracterul şi gravitatea încălcării. Erorile ce nu vizează fondul cauzei pot fi înlăturate de instanţ acare a adoptat hotărârea prin: corectarea greşelilor din hotărâre (art. 249 CPC), emiterea hotărârii suplimentare (art. 250 CPC), strămutarea pricinii reţinute cu încălcarea normelor de competenţă jurisdicţională (art. 43 CPC), încetarea procesului (art. 265 CPC) sau scoaterea cererii de pe rol (art. 267 CPC), dacă procesul a fost intentat în mod greşit etc. Verificarea şi corectarea erorilor ce se referă la corectitudinea soluţionării cauzei în fond (temeinicia şi legalitatea hotărârii) nu intră în competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea. Corectarea unor asemenea erori este reglementată de instituţia căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Căile de atac reprezintă o garanţie fundamentală a dreptului la apărare judiciară, asigurând pronunţarea unor hotărâri legale şi întemeiate205. Posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti drept garanţie suplimentară a calităţii actului de justiţie este consfinţită în art. 119 din Constituţia Republicii Moldova, potrivit căruia împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac în condiţiile legii. Conform art. 15 CPC, participanţii la proces şi alte persoane interesate ale căror drepturi, libertăţi ori interese legitime au fost încălcate printr-un act judiciar pot exercita căile de atac împotriva acestuia în condiţiile legii.

În anul 2013 hotărârile emise de judecătoriile de drept comun au fost casate în 4492 de cauze civile, ceea ce constituie 9,7% din numărul total de cauze examinate cu pronunţarea hotărârii. http://www.csm.md/files/Statistica/2013/12%20luni/Judecatoriile%20civile.pdf 205

Consfinţind în art. 6 dreptul persoanei la un proces echitabil, CEDO nu impune statelor participante la Convenţie obligaţia de a crea curţi de apel sau de casaţie. Totuşi, luând în considerare importanţa instituţiei căilor de atac în sistemul procesual, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat în una din deciziile sale că un stat care prezintă asemenea jurisdicţii trebuie să vegheze asupra modului în care justiţiabilii se folosesc de garanţiile fundamentale ale art. 6 din Convenţia europeană206. De asemenea, se recunoaşte că art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei europene, care prevede dreptul persoanei la două grade de jurisdicţie 207 în materie penală, este aplicabil şi în materie civilă, şi comercială208. Sistemul căilor de atac, adoptat într-un stat sau altul, depinde de tradiţiile lui istorice, gradul de dezvoltare a instituţiilor juridice, dimensiunile teritoriale ale acestuia etc. La reglementarea acestui sistem se ţine cont, în primul rând, de calitatea şi eficienţa controlului judiciar. Or, numărul nejustificat de mare al gradelor de jurisdicţie constituie sursa unor complicaţii inutile, generatoare de cheltuieli exagerate, determinând adeseori o restabilire tardivă a drepturilor încălcate sau contestate. Mai mult decât atât, un atare sistem este de natură să afecteze însuşi prestigiul justiţiei într-un stat democratic. În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mai multe decizii că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul stabilităţii raporturilor juridice, care presupune, între altele, respectul faţă de principiul lucrului judecat (res judicata) şi inadmisibilitatea rediscutării soluţiei definitive a

Hotărârea CtEDO „Referitor la aspecte certe ale regimului lingvistic al educaţiei în Belgia”, 23.07.1968. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57525#{"itemid":["001-57525"]} Hotărârea CtEDO Delcourt contra Belgiei, 17.01.1970. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57467#{"itemid":["001-57467"]} 207 Prin grad de jurisdicţie se înţelege posibilitatea examinării fondului cauzei de către o instanţă. 208 Voicu M. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil şi la un tribunal imparţial (examen teoretic al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului). În: Revista de drept comercial, 2001, nr. 9, p.47; Туманова В.А. и. Энтина Л.М. Комментарий к Конвенции о защите прав человека и основных свобод и практике ее применения. Москва: Издательство Норма, 2002, pag.88. 206

oricărui litigiu209. De aceea, în majoritatea statelor dezvoltate în prezent se observă tendinţe de diminuare, iar nu de amplificare a căilor de atac210. Aşadar, în scopul preîntâmpinării şi înlăturării greşelilor în sfera de înfăptuire a justiţiei, legiuitorul a creat posibilitatea controlului judiciar, instituind diferite căi de atac, prin a căror exercitare se poate cere verificarea hotărârilor considerate neîntemeiate sau ilegale. Caracterizând importanţa controlului judiciar, Curtea Constituţională a Republicii Moldova, în una din deciziile sale, a indicat că acesta reprezintă o garanţie a edificării statului de drept, în cadrul căruia universalitatea accesului liber la justiţie este o normă supremă211. Controlul judiciar poate fi definit ca fiind dreptul şi obligaţia pe care le au în cadrul unui sistem judiciar instanţele judecătoreşti superioare de a verifica, în condiţiile şi cu procedura stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti inferioare lor şi de a casa sau modifica acele hotărâri ce sunt greşite sau de a confirma pe cele ce sunt legale şi temeinice212. Controlul judiciar se declanşează prin intermediul căilor de atac prevăzute în Codul de procedură civilă al RM: apelul (art. 357-396 CPC), recursul împotriva încheierilor judecătoreşti (art. 423-428 CPC), recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel (art. 429-445 CPC). Se impune de remarcat că revizuirea hotărârilor irevocabile (art. 446-453 CPC), deşi este plasată de legiuitor în Titlul III al CPC „Căile de atac al hotărârilor judecătoreşti”, nu reprezintă o cale Hotărârea CtEDO Roşca contra Republicii Moldova, 22.03.2005. http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/ROSCA%20%28ro%29.pdf Hotărârea CtEDO Brumărescu contra României, 28.10.1999. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-58337#{"itemid":["001-58337"]} Hotărârea CtEDO Ryabykh contra Rusiei, 24.07.2003. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-61261#{"itemid":["001-61261"]} 210 Standardele europene în materia căilor de atac sunt cuprinse în CEDO, Protocolul adiţional nr. 7 la CEDO; Recomandările Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. R (95) 5 cu privire la crearea sistemelor şi procedurilor de recurs în materie civilă şi comercială şi ameliorarea funcţionării lor, nr. R (84) 5 cu privire la principiile procedurii civile pentru ameliorarea funcţionării justiţiei, nr. R (2000) 2 cu privire la reexaminarea şi redeschiderea unor cazuri la nivel intern în rezultatul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. http://www.coe.int/t/cm/adoptedTexts_en.asp 211 Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 33 din 23.11.1997 privind controlul constituţionalităţii art. 302 alin. (1) pct. 4) din Codul de procedură civilă şi art. 327 alin. (1) pct. 5) din Codul de procedură penală. În: Monitorul Oficial al Republica Moldova, 11.12.1997, nr. 82-83. 212 Stoenescu I., Zillberştein S. Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile speciale. Bucureşti: editura Didactică şi Pedagogică, 1981, pag. 9. 209

de atac propriu-zisă. Revizuirea hotărârilor judecătoreşti irevocabile nu are drept scop verificarea legalităţii şi temeiniciei actelor judecătoreşti, ci reprezintă o procedură distinctă de reexaminare a cauzei de către instanţa care a emis-o, în virtutea unor circumstanţe noi descoperite213. Controlul judiciar trebuie delimitat de controlul judecătoresc, prin care se înţelege aptitudinea instanţelor judecătoreşti de a verifica, în cazurile prevăzute de lege, legalitatea şi, după caz, temeinicia actelor emise de organele ce nu fac parte din sistemul instanţelor judecătoreşti (organele administraţiei publice centrale şi locale). Această delimitare este importantă pentru utilizarea corectă a noţiunilor de „atacare cu apel” şi „atacare cu recurs”, ce sunt improprii atunci când este vorba de contestare a hotărârilor (deciziilor), a acţiunilor (inacţiunilor) altor organe, decât instanţele judecătoreşti214. Căile de atac sunt mijloace juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi, în final, remedierea erorilor comise. Căile de atac reprezintă o instituţie indispensabilă în orice stat de drept, având o importanţă deosebită. Astfel, căile de atac au un rol preventiv, contribuind la preîntâmpinarea erorilor judiciare. Posibilitatea folosirii căilor de atac reprezintă pentru judecător un stimulent pentru a-şi îndeplini atribuţiile cu maximă exigenţă şi o frână împotriva arbitrariului şi abuzului în stabilirea faptelor şi aplicarea legilor. Verificând legalitatea şi temeinicia hotărârilor atacate, instanţele de control judiciar atenţionează instanţele inferioare asupra greşelilor comise, indică mijloacele procesuale de înlăturare a acestora. Astfe,l instanţele de apel şi de recurs previn comiterea repetată a erorilor judiciare, îndrumează activitatea instanţelor inferioare în spiritul legii, îmbunătăţesc calitatea hotărârilor emise. Situarea revizuirii hotărârilor judecătoreşti în Titlul III al CPC poate fi explicată prin abordarea în sens larg a căilor de atac în literatura de specialitate română, potrivit căreia revizuirea hotărârilor este caracterizată drept cale de atac extraordinară, de retractare. Pentru detalii, a se vedea Capitolul XV din prezentul manual. 214 Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 18 din 27.04.2000 despre controlul constituţionalităţii dispoziţiilor art. 25 alin. (7) şi art. 26 lit. h) din Legea privind Curtea de Conturi. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.05.2000, nr. 54-56; Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 7 din 29.03.2005 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Legea nr. 1286-XV din 25 iulie 2002 cu privire la statutul refugiaţilor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 08.04.2005, nr. 55-58. 213

Căile de atac au un rol reparator, având ca efect corectarea erorilor care eventual s-au comis la judecarea cauzei. Casând hotărârile neîntemeiate şi ilegale, instanţele de apel şi de recurs restabilesc ordinea de drept, drepturile şi interesele legitime ale participanţilor la proces. De asemenea, căile de atac constituie una dintre garanţiile dreptului la apărare judiciară. Existenţa căilor de atac acordă participanţilor la proces posibilitatea de a demonstra că o hotărâre este ilegală sau neîntemeiată şi de a cere casarea ei de către instanţa competentă să judece calea de atac declarată. Aceasta dă certitudine părţilor că hotărârea greşită va fi anulată, ceea ce este de natură să întărească încrederea în justiţie. Totodată, căile de atac asigură uniformitatea în aplicarea şi interpretarea legilor, orientează activitatea instanţelor inferioare în vederea formării unei practici judiciare unitare. Marele procesualist rus E. Vasikovski menţiona: „O instanţă interpretează legea într-un fel, alta – în altfel (...), în fiecare circumscripţie judecătorească poate să se formeze propria practică, ceea ce va slăbi puterea legii... De aceea, este necesară instituirea unui control asupra activităţii tuturor instanţelor judecătoreşti în vederea aplicării şi interpretării uniforme a legilor”215.

§2. Clasificarea căilor de atac Pentru o înţelegere mai clară a esenţei şi naturii juridice a unei căi de atac este necesară caracterizarea ei din diferitele puncte de vedere, evidenţiind particularităţile şi trăsăturile comune ale acesteia cu alte căi de atac. În acest context, este utilă clasificarea căilor de atac în funcţie de diverse criterii. Din punctul de vedere al condiţiilor de exercitare a căilor de atac, acestea pot fi grupate în două categorii: căi ordinare de atac şi căi extraordinare de atac, care în actualul Cod de procedură civilă al Republicii Moldova, spre deosebire de cel din 1964, nu sunt prevăzute expres.

215

Васьковский Е. Курс гражданского процесса. Тoм 1. Москва, 1913, pag. 174.

Căile ordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate de oricare dintre participanţii la proces şi pentru orice temeiuri. Drept urmare, calea ordinară de atac evocă ideea unei libertăţi de exercitare a acesteia, fără a fi stabilite restrictiv temeiurile de declarare a ei (apelul, recursul împotriva încheierilor judecătoreşti). Căile extraordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate doar pentru temeiurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege (recursul împotriva deciziilor instanţei de apel). De asemenea, trebuie menţionat că obiectul căilor de atac ordinare îl constituie hotărârile nedefinitive, iar al celor extraordinare – hotărârile definitive. După întinderea atribuţiilor instanţei competente să se pronunţe asupra căilor de atac, în doctrina procesual civilă, spre deosebire de doctrina procesual penală, se foloseşte divizarea căilor de atac în: căi devolutive de atac şi căi de atac nedevolutive. Căile de atac devolutive determină o nouă judecată a fondului cauzei după casarea hotărârii atacate, instanţa de control judiciar fiind în general obligată să emită o nouă hotărâre (apelul). Recursul împotriva încheierilor judecătoreşti şi recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel au un caracter nedevolutiv, deoarece în cadrul acestor căi de atac cauza, de obicei, nu se reexaminează după casare, ci se efectuează doar un control al legalităţii (temeiniciei) actului atacat. În funcţie de efectele asupra executării hotărârii, pe care le provoacă exercitarea căilor de atac, acestea se clasifică în: căi de atac suspensive de executare şi căi de atac nesuspensive de executare. Apelul este suspensiv de executare (art. 363 CPC). Recursul împotriva încheierilor judecătoreşti, recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel, de regulă, sunt nesuspensive de executare (art. 435 CPC). §3. Reguli comune privind folosirea căilor de atac În doctrina procesuală civilă au fost formulate cele mai importante reguli comune cu privire la instituirea şi exercitarea căilor de atac: Legalitatea căilor de atac. În conformitate cu art. 119 din Constituţia Republicii Moldova şi art. 15 CPC, căile de atac pot fi exercitate numai „în

condiţiile legii”. În afara căilor de atac prevăzute de lege, nu pot fi folosite alte mijloace pentru a obţine anularea hotărârii judecătoreşti. Menţiunea incorectă în dispozitivul hotărârii privitoare la calea de atac ce poate fi exercitată nu modifică condiţiile stabilite de lege de atacare a acesteia. Disponibilitatea în exercitarea căilor de atac. Dreptul de a ataca hotărârile judecătoreşti aparţine în exclusivitate participanţilor la proces. Statul, prin organele sale, nu intervine din oficiu pentru a garanta legalitatea absolută a tuturor hotărârilor emise în cauzele civile. Respectiv, este posibil ca o hotărâre ilegală sau neîntemeiată să rămână irevocabilă prin neatacare, ceea ce rezultă din principiul fundamental al disponibilităţii în cadrul procesului civil (art. 27 CPC). Ierarhia căilor de atac. Principiul ierarhiei căilor de atac decurge din modul de organizare a instanţelor judecătoreşti. Potrivit acestei reguli, nu poate fi exercitată o cale extraordinară de atac în instanţa ierarhic superioară atât timp cât partea are la dispoziţie o cale ordinară de atac de competenţa instanţei de grad inferior. Astfel, recursul împotriva deciziilor instanţei de apel nu poate fi exercitat împotriva hotărârilor în privinţa cărora persoanele interesate nu au folosit calea de apel, din moment ce legea prevede această cale de atac, sau în privinţa cărora apelul a fost retras (art. 429 alin. (4) CPC). Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac. Dreptul de a exercita o cale de atac este, în principiu, unic şi se epuizează odată cu exercitarea lui. Astfel se asigură autoritatea lucrului judecat şi se previne pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. Apelul sau recursul nu poate fi exercitat împotriva aceleiaşi hotărâri decât o singură dată, chiar dacă se invocă alte temeiuri decât cele pe marginea cărora instanţa de control judiciar s-a pronunţat printr-o decizie anterioară. Neagravarea situaţiei în propria cale de atac (non reformatio in pejus). Potrivit acestei reguli, apelantului (recurentului) nu i se poate crea o situaţie mai dificilă decât acea din hotărârea atacată cu apel (recurs), cu excepţia cazurilor când acesta consimte sau hotărârea este atacată şi de alţi participanţi la proces (art. 373 alin. (6) CPC).

Principiul non reformatio in pejus reprezintă una dintre garanţiile dreptului la apărare judiciară a participanţilor la proces. În absenţa acestui principiu, participanţii la proces, cunoscând posibilitatea înrăutăţirii situaţiei lor, ar putea fi determinați să renunţe la atacarea hotărârii pentru a nu-şi asuma un risc, chiar dacă hotărârea este ilegală sau neîntemeiată. Acest principiu vine în întâmpinarea unui interes general, acela ca, prin declanşarea controlului judiciar, să nu rămână în fiinţă hotărâri nelegale şi netemeinice. Principiul menţionat nu-şi găseşte aplicare în cazurile în care apelantul (recurentul) este de acord cu înrăutăţirea situaţiei sale sau când hotărârea este atacată şi de alţi participanţi la proces. În cel din urmă caz, înrăutăţirea situaţiei apelantului (recurentului) va avea loc ca urmare a respingerii apelului (recursului) lui şi admiterii căii de atac exercitate de partea adversă. Aplicarea principiului non reformatio in pejus nu trebuie să ducă la menţinerea hotărârilor pronunţate cu încălcarea normelor imperative, ceea ce ar contravine principiului legalităţii în procesul civil. De aceea, instanţa de control judiciar poate să înrăutăţească situaţia apelantului (recurentului) în cazurile invocării din oficiu a încălcărilor normelor de drept procedural (art. 388 alin. (1), art. 432 alin. (3) CPC). Legislaţia procesuală civilă în vigoare a Republicii Moldova nu prevede expres răspunsul la întrebarea dacă principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac este aplicabil şi la rejudecarea cauzei după casarea hotărârii 216. În opinia noastră, instanţa de rejudecare trebuie să aibă libertate deplină în administrarea probelor şi stabilirea circumstanţelor de fapt ale cauzei, respectându-se nelimitat principiile contradictorialităţii şi disponibilităţii. La rejudecarea pricinii părţile şi alţi participanţi la proces pot să-şi formuleze, argumenteze şi dovedească poziţia în proces, să-şi aleagă modalităţile şi mijloacele susţinerii ei, fără a fi legaţi de mijloacele de apărare folosite la judecarea iniţială a cauzei. De asemenea, la În literatura de specialitate română este acceptată poziţia potrivit căreia principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac se aplică şi la rejudecarea pricinii după casarea hotărârii, întrucât această rejudecare se datorează tocmai iniţiativei pe care a avut-o partea prin exercitarea căii de atac (Nicolae A. Aspecte ale aplicării principiului non reformatio in pejus în procesul civil. În: Dreptul, 2001, nr. 10, pag. 78). 216

rejudecare părţile au posibilitatea să dispună de drepturile procedurale (modificarea acţiunii, recunoaşterea acţiunii etc.). Apreciind după intima convingere probele administrate, instanţa de rejudecare emite hotărârea legală şi temeinică care poate să difere de cea pronunţată anterior.

CAPITOLUL XII APELUL Alexandru MUNTEANU, doctor în drept, conferenţiar universitar §1. Noţiunea şi elementele apelului §2. Procedura de declarare a apelului §3. Procedura de judecare a cauzei în apel §4. Limitele judecării apelului §5. Actele de dispoziţie ale părţilor în instanţa de apel §6. Împuternicirile instanţei de apel §7. Temeiurile pentru casarea sau modificarea hotărârii de către instanţa de apel §8. Decizia instanţei de apel

§1. Noţiunea şi elementele apelului În conformitate cu art. 357 CPC, hotărârile susceptibile de apel pot fi atacate, până a rămâne definitive, în instanţă de apel care, în baza materialelor din dosar şi a celor prezentate suplimentar, verifică corectitudinea constatării circumstanţelor de fapt ale pricinii, a aplicării şi interpretării normelor de drept material, precum şi respectarea normelor de drept procedural, la judecarea cauzei în prima instanţă. Apelul este mijlocul procesual prin care persoana nemulţumită de hotărârea primei instanţe solicită curţii de apel, în condiţiile prevăzute de lege, modificarea sau casarea (totală ori parţială) a acesteia. Apelul este o cale de atac ordinară, suspensivă de executare, devolutivă ce provoacă o nouă judecare a cauzei în fond. Apelul reprezintă o realizare a principiului dublului grad de jurisdicţie. Obiectul apelului îl constituie hotărârile nedefinitive pronunţate de judecătoriile de drept comun şi Judecătoria Comercială de Circumscripţie. Nu pot fi atacate cu apel hotărârile pronunţate în prima instanţă de către curţile de apel (art. 355 CPC) şi de către Curtea Supremă de Justiţie 217. Hotărârile pronunţate în prima instanţă după reexaminarea cauzei pot fi atacate cu apel după regulile generale. Obiect al apelului, de regulă, este dispozitivul hotărârii, cuprinzând soluţia dată de instanţă, cu care nu este de acord apelantul. Sunt posibile totuşi situaţii când o parte este de acord cu soluţia adoptată, dar nu este mulţumită de motivarea acesteia. Urmează de ţinut cont de faptul că nu numai dispozitivul hotărârii produce efectele juridice, ci şi motivarea acesteia, cuprinzând circumstanţele cauzei constatate de instanţă şi probele pe care se întemeiază concluziile ei privitoare la aceste circumstanţe. Or, potrivit art. 123 alin. (2) CPC, faptele În situaţiile prevăzute de art. 25 din Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii. Nr. 947 din 19.07.1996. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 22.01.2013, nr.15-17 și art.40 din Legea cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor. Nr.178 din 25.07.2014. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 15.08.2014. Nr. 238-246. 217

stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă într-o cauză civilă sunt obligatorii pentru instanţa care judecă cauza şi nu se cer a fi dovedite din nou şi nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte cauze civile la care participă aceleaşi persoane. Prin urmare, participantul la proces, fiind de acord cu dispozitivul hotărârii, poate avea interes legitim de a declara apel doar împotriva părţii de motivare a acesteia. În acest caz, apelantul trebuie să argumenteze în cererea de apel dezacordul cu partea de motivare a hotărârii atacate, invocând

efectele

juridice nefavorabile pe care le produce aceasta. De exemplu, intervenientul accesoriu, fiind de acord cu dispozitivul hotărârii, poate ataca cu apel doar partea de motivare a acesteia, dacă faptele stabilite de instanţă sunt de natură să-i afecteze drepturile sau interesele legitime la examinarea ulterioară a acţiunii de regres împotriva acestuia. Încheierile emise în prima instanţă nu pot fi atacate cu apel decât odată cu hotărârea, cu excepţia încheierilor care pot fi atacate cu recurs, separat de hotărâre, în cazurile specificate la art. 423 CPC. Apelul declarat împotriva hotărârii se consideră declarat şi împotriva încheierilor date în cauza respectivă, chiar dacă au fost emise după pronunţarea hotărârii şi dacă atacarea încheierii nu se menţionează în cererea de apel (art. 359 CPC). De exemplu, în cazul în care în privinţa unor pretenţii s-a emis o hotărâre în fond, iar în privinţa altor pretenţii concomitent, prin încheiere, a fost scoasă cererea de pe rol sau procesul a fost încetat, şi partea va declara apel împotriva hotărârii, instanţa de apel va judeca cauza în ordine de apel, în volum deplin, fiind în drept de a se pronunţa din oficiu şi asupra legalităţii încheierii. În cazul în care, după declararea apelului împotriva hotărârii, instanţa de fond emite o încheiere împotriva căreia se declară separat un recurs, instanţa de apel va examina împreună ambele cereri (apel împotriva hotărârii şi recurs împotriva încheierii) în ordine de apel, pronunțând o decizie în acest sens. Subiecţii apelului. Potrivit art. 360 CPC, sunt în drept să declare apel: a) părţile şi alţi participanţi la proces; b) reprezentantul în interesul apelantului, dacă este împuternicit în modul stabilit de lege; c) martorul, expertul, specialistul şi

interpretul, reprezentantul cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine. Legea acordă dreptul de a declara apel, în primul rând, participanţilor la proces – subiecţilor care au un interes juridic în cauză (material-juridic şi/sau procesual-juridic). Astfel, pot exercita apel participanţii în nume propriu şi în apărarea intereselor proprii: reclamantul (coreclamantul), pârâtul (copârâtul), intervenienţii, petiţionarii şi persoanele interesate în procedura specială. Doar participanţii la proces care dispun de capacitate procesuală de exerciţiu (art. 58 alin. (1) CPC) pot exercita apelul. Apelul declarat de minorii cu vârste cuprinse între 14 şi 18 ani sau de adulţii cu capacitatea de exerciţiu limitată este lovit de nulitate relativă şi produce efecte juridice doar în cazul în care acesta este confirmat de reprezentantul legal al minorului sau curatorul adultului cu capacitatea de exerciţiu limitată, conform art. 58 alin. (2) CPC. Instanţa de apel va acorda un termen rezonabil pentru confirmarea unor asemenea apeluri. Apelul declarat de minorii cu vârste de până la 14 ani sau de adulţii declaraţi incapabili este nul şi urmează a fi restituit de instanţa de apel (art. 369 alin. (1) lit. d) CPC). Participanţii la proces care acţionează în interesele unei alte persoane pot declara apel cu respectarea unor condiţii speciale. Astfel, procurorul, precum şi autorităţile publice, organizaţiile şi cetăţenii care apără în proces interesele altor persoane sunt în drept să exercite apel doar în cauzele intentate de ele (art. 71, 73 CPC). Dat fiind faptul că aceşti participanţi la proces au drepturi şi obligaţii de reclamant, cu excepţia dreptului de a încheia tranzacţie (art. 72, 73 CPC), pentru exercitarea căilor de atac de către aceştia nu este necesară depunerea unei cereri speciale (repetate) de către reclamant. În opinia noastră, autorităţile publice care, conform legii trebuie să participe la proces pentru a depune concluzii (art. 74 alin. (1) CPC), pot exercita căile de atac împotriva hotărârii indiferent de participarea efectivă a lor la judecarea cauzei în fond. De exemplu, autoritatea tutelară este în drept să atace hotărârea judecătorească prin care s-a încuviinţat adopţia fără atragerea în proces a acesteia.

Reprezentantul părţii în proces, al intervenientului, petiţionarului sau al persoanei interesate poate declara apel numai dacă acest drept este expres prevăzut în procură eliberată reprezentantului persoanei juridice sau în mandatul eliberat avocatului (art. 81 CPC). Reprezentanţii legali dispun de dreptul exercitării căilor de atac în virtutea legii (art. 79 CPC). Persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei, neavând interes juridic în proces (martorul, expertul, specialistul, interpretul) şi reprezentantul în nume propriu pot declara apel doar cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvin. În acest caz, în lipsa cererilor de apel depuse de participanţii la proces, instanţa de apel verifică doar corectitudinea compensării cheltuielilor de judecată, fără a controla temeinicia şi legalitatea soluţionării fondului cauzei. Persoanele care nu sunt participante la proces, dar care, prin hotărâre judecătorească, sunt lezate în drepturi, nu au dreptul de a declara apel. Acestea pot solicita revizuirea hotărârii în baza art. 449 lit. c) CPC. Potrivit art. 599 Cod civil, creditorul, a cărui creanţă este certă, lichidă şi exigibilă poate, în numele debitorului său, exercită drepturile şi acţiunile acestuia în cazul în care debitorul în dauna creditorului refuză sau omite să le exercite. În virtutea acestei dispoziţii legale, creditorii chirografari ai uneia dintre părţile în proces pot declara apel împotriva hotărârii în cazul în care acesta din urmă refuză sau omite să exercite acest drept. Exercitând apelul împotriva hotărârii în numele uneia dintre părţile în proces, creditorii chirografari trebuie să demonstreze existenţa următoarelor condiţii speciale: 1) creditorul are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă faţă de o parte în proces, 2) această parte nu exercită apel împotriva hotărârii, 3) creditorul are un interes serios şi legitim pentru exercitarea acestei căi de atac (de exemplu, când

nedeclararea apelului agravează solvabilitatea

debitorului). Persoana care declară apel se numeşte apelant, iar partea adversă – intimat. În cazul în care apelul este declarat de ambele părţi, acestea vor dobândi calităţi duble, atât cea de apelant, cât şi cea de intimat.

Persoana interesată care a renunţat expres la apel în privinţa unei hotărâri nu mai are dreptul să declare apel. Renunţarea la apel se face prin depunerea unei cereri în prima instanţă până la expirarea termenului de depunere a apelului (art. 360 alin. (2) CPC). Renunţarea implicită la apel, exprimată, de exemplu, prin executarea parţială a hotărârii, nu decade persoana din dreptul de a exercita apelul. Renunţarea anticipată la calea de atac (până la pronunţarea hotărârii) nu se admite. Coparticipanţii (coreclamanţii, copârâţii) şi intervenienţii care participă în proces din partea apelantului se pot alătura la apel, dacă pretenţiile lor coincid cu pretenţiile apelantului, prezentând o cerere scrisă. Pentru cererea de alăturare la apel nu se achită taxă de stat. În cazul în care pretenţiile apelantului nu coincid cu pretenţiile alăturatului, acesta din urmă este în drept să depună apel după regulile generale, achitând taxa de stat. Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau cererii de apel nu i se dă curs, sau cererea a fost restituită, sau există alte motive care exclud soluţionarea fondului, alăturarea la apel produce efecte juridice în cazul în care a avut loc în interiorul termenului de apel şi persoana alăturată a achitat taxă de stat. Temeiurile de declarare a apelului. Codul de procedură civilă nu prevede o listă a temeiurilor pentru care poate fi declarat apelul. Totodată, cererea de apel (de bază sau cea suplimentară) trebuie să conţină motivele de fapt şi de drept pe care aceasta se întemeiază. Spre deosebire de redacţia anterioară a art. 373 alin. (3) CPC care permitea depunerea unui apel nemotivat, prin prisma modificărilor operate prin Legea nr. 155 din 05.07.2012, orice cerere de apel depusă după 30.11.2012 trebuie motivată, inclusiv prin reiterarea argumentelor invocate în prima instanţă. În cazul în care cererea de apel nu conţine motive de fapt şi de drept, acesteia nu i se dă curs, iar apelantului i se acordă un termen pentru înlăturarea neajunsurilor. Instanţele competente să judece cererile de apel. Hotărârile pronunţate în prima instanţă de judecătorii se atacă cu apel la curţile de apel. Hotărârile pronunţate în prima instanţă de Judecătoria Comercială de Circumscripţie se atacă cu apel la Curtea de Apel Chişinău. În instanţă de apel cauzele se judecă colegial

de un complet format din 3 judecători. Din acest complet nu pot face parte judecătorii care au luat parte la judecarea cauzei în prima instanţă (art. 49 CPC). §2. Procedura de declarare a apelului Cererea de apel se depune în scris la judecătoria a cărei hotărâre se atacă. Cererile parvenite prin poştă în adresa instanţei de apel se expediază instanţei de fond, a cărei hotărâre se atacă, pentru efectuarea acţiunilor prevăzute de art. 367 CPC. Cuprinsul cererii de apel. Conform art. 365 CPC, în cererea de apel se indică: a) instanţa căreia îi este adresat apelul; b) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul apelantului, calitatea lui procedurală; c) hotărârea atacată, instanţa care a emis-o, completul de judecată, data emiterii; d) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul; e) probele invocate în susţinerea apelului; f) solicitarea apelantului; g) numele şi domiciliul martorilor, dacă se cere a fi citaţi în apel; h) documentele ce se anexează. Elementele cererii de apel prevăzute la alin. (1) lit. d), e) şi h) pot fi incluse într-o cerere de apel suplimentară depusă după data întocmirii hotărârii integrale. În cererea de apel se pot indica şi alte date ce ţin de examinarea apelului. Se consideră că cererea de apel este valabil făcută, chiar dacă poartă o denumire incorectă (art. 166 alin. (6) CPC). Cererea de apel se semnează de apelant sau de reprezentantul său. În ultimul caz, la cerere se anexează documentul, legalizat în modul stabilit, care certifică împuternicirile reprezentantului, dacă în dosar lipseşte o astfel de împuternicire. Cererea de apel şi înscrisurile noi care nu au fost prezentate în prima instanţă se depun cu atâtea copii câți participanţi la proces sunt, plus câte o copie pentru instanţa de apel. Copiile de pe înscrisuri se legalizează în modul stabilit de lege (de exemplu, de către notari sau avocaţi). Înscrisurile alăturate, redactate într-o limbă străină, se depun în traducere, certificată în modul stabilit de lege. La cererea de apel se anexează dovada de plată a taxei de stat dacă apelul se impune cu taxă. Taxa de stat pentru depunerea apelului constituie 75% din taxa ce se achită la depunerea cererii de chemare în judecată la instanţa de fond, iar în

cazul litigiilor cu caracter patrimonial – 75% din taxa calculată din suma contestată. Plenul Curţii Supreme de Justiţie al Republicii Moldova a explicat că taxa de stat pentru declararea unei căi de atac se calculează în funcţie de persoana apelantului218. În această ordine de idei, persoana juridică va achita, la depunerea apelului, 75% din 270 – 50.000 de lei, iar persoana fizică 75% din 150 – 25.000 de lei. Termenul de declarare a apelului. Dreptul la declararea apelului este limitat la un anumit termen. Stabilirea acestuia are drept scop asigurarea certitudinii şi siguranţei circuitului civil, precum şi disciplinarea participanţilor la procesul civil. Cu toate acestea, durata termenului de declarare a apelului trebuie să fie suficientă pentru ca partea interesată să aibă posibilitate să formuleze şi să argumenteze cererea de apel. Termenul declarare a apelului este de 30 de zile de la data pronunţării dispozitivului hotărârii, dacă legea nu dispune altfel219. Termenul de apel se întrerupe prin decesul participantului la proces care avea interes să facă apel sau prin decesul mandatarului căruia i se comunicase hotărârea. În astfel de cazuri, se face o nouă comunicare la locul deschiderii succesiunii, iar termenul de apel începe să curgă din nou de la data comunicării hotărârii. Pentru moştenitorii incapabili şi pentru cei limitaţi în capacitatea de exerciţiu sau pentru cei dispăruţi fără urmă termenul curge din ziua din care se numeşte tutorele sau curatorul. Încheierea privind repunerea în termen trebuie motivată. De exemplu, în cazul în care participantul la proces nu a fost citat în mod legal despre data, ora şi locul şedinţei de judecată şi nu a fost prezent la examinarea cauzei şi pronunţarea dispozitivului, iar copia hotărârii a fost primită de acesta cu depăşirea termenului de 5 zile prevăzut în art. 236 alin. (4) CPC, instanţa de apel îl va putea repune în termen. Prin prisma jurisprudenţei CtEDO, neprezentarea de către instanţa de judecată a motivelor pentru repunerea apelului în termen sau repunerea Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 6 din 11.11.2013 privind procedura de judecare a cauzelor civile în ordine de apel. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=193 219 În unele legi special este prevăzut un termen mai restrâns de declarare a apelului (de exemplu, art. 68 alin. (6) din Codul electoral – 3 zile de la pronunţare, art. 34 alin. (3) din Legea nr. 1402 din 16.12.1997 privind partidele politice – 15 zile de la pronunţare). 218

neîntemeiată în termenul de apel reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil220. Termenul de apel suspendă executarea hotărârii pronunţate în prima instanţă. Apelul exercitat în termen este, de asemenea, suspensiv de executare a hotărârii. Excepţie constituie hotărârile care se execută imediat (art. 256 CPC). Apelul declarat peste termen nu suspendă executarea hotărârii, însă, la cererea apelantului, instanţa de apel, din motive justificate, poate să dispună repunerea în termen si, drept consecintă, apare efectul suspensiv al apelului. Actele primei instanţe după primirea cererii de apel. Preşedintele primei instanţe, după ce primeşte cererea de apel, înscrisurile şi alte probe alăturate care nu au fost prezentate în prima instanţă, dispune înregistrarea imediată a cererii de apel. Până la expirarea termenului de depunere a apelului, nimeni nu este în drept să reclame dosarul din prima instanţă. Participanţii la proces pot lua cunoştinţă de materialele din dosar, de apelurile şi referinţele depuse, de probele noi prezentate şi pot înainta referinţe motivate împotriva apelurilor şi referinţelor. În caz de depunere a referinţei în prima instanţă, ultima o primeşte şi o anexează la dosar. De asemenea, prima instanţă va examina observaţiile la procesul-verbal, în caz de înaintare a acestora, va soluţiona, după caz, chestiunea privind adoptarea unei hotărâri suplimentare sau a unei încheieri privind corectarea greşelilor din hotărâre. După expirarea termenului de depunere a apelului, prima instanţă expediază a doua zi instanţei de apel dosarul împreună cu apelurile depuse şi probele alăturate care nu au fost prezentate în prima instanţă. Actele instanţei de apel după primirea dosarului. Prima instanţă expediază dosarul instanţei de apel fără a verifica dacă sunt respectate toate condiţiile pentru declararea apelului. Aceasta intră în atribuţiile instanţei de apel. Dacă cererea de apel nu întruneşte condiţiile prevăzute la art. 364 şi 365 CPC sau dacă cererea este depusă fără plata taxei de stat, instanţa de apel dispune printrHotărârea CtEDO Melnic contra Republicii Moldova, 14.11.2006. http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/MELNIC%20%28ro%29.pdf Hotărârea CtEDO Ceachir contra Republicii Moldova, 15.01.2008. http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/CEACHIR%20%28ro%29.pdf 220

o încheiere să nu se dea curs cererii, acordând apelantului un termen pentru lichidarea neajunsurilor (art. 368 alin. (1) CPC). Acest termen trebuie să fie rezonabil, astfel încât apelantul să dispună de posibilităţi reale de a executa indicaţiile din încheiere221. Apelantul este în drept să ceară prelungirea termenului acordat. Dacă apelantul îndeplineşte în termen indicaţiile din încheierea judecătorească, apelul se consideră depus la data prezentării iniţiale. În cazul în care apelantul solicită scutirea, amânarea sau eşalonarea achitării taxei de stat, nu se admite emiterea încheierii de a nu se da curs cererii de apel fără soluţionarea prealabilă a temeiniciei demersului cu privire la scutirea, amânarea sau eşalonarea achitării taxei de stat. Încheierea instanţei de apel de a nu se da curs cererii poate fi atacată cu recurs. Depunerea recursului va avea ca efect întreruperea curgerii termenului judiciar acordat, care va începe să curgă din nou după examinarea recursului de către instanţa de recurs. Dacă se constată încălcarea altor reguli de declarare a apelului, se aplică sancţiunea restituirii cererii de apel (art. 369 CPC). Astfel, instanţa de apel restituie, printr-o încheiere, cererea de apel dacă: a) apelantul nu a îndeplinit în termen indicaţiile instanţei de apel din încheierea emisă în conformitate cu art. 368 alin. (1) CPC; b) apelul a fost depus în afara termenului legal, iar apelantul nu solicită repunerea în termen sau instanţa de apel a refuzat să efectueze repunerea în termen; c) apelantul a înaintat o nouă pretenţie, neexaminată în prima instanţă; d) cererea de apel a fost depusă de o persoană care nu este în drept să declare apel; e) apelantul solicită restituirea apelului până la începerea dezbaterii pricinii în fond în instanţa de apel; f) în virtutea legii, hotărârea nu poate fi atacată în apel. Încheierea judecătorească de restituire a cererii de apel poate fi atacată cu recurs. Dacă sunt respectate toate condiţiile pentru declararea apelului, instanţa de apel emite o încheiere de primire a cererii de apel şi intentare a procedurii de apel. Legea nu reglementează în mod expres cum trebuie să procedeze instanţa de apel în cazul în care după intentarea procedurii de apel se constată existenţa temeiurilor Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 6 din 11.11.2013 privind procedura de judecare a cauzelor civile în ordine de apel. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=193. 221

din art. 369 alin. (1) lit. b), c), d) sau f) CPC. În opinia noastră, în aceste cazuri instanţa de apel nu este în drept să examineze fondul apelului cu emiterea unei decizii. Prin prisma categoriilor de acte de dispoziţie emise de instanţele de judecată stabilite de art. 14 CPC, considerăm că instanţa de apel urmează să emită o încheiere de încetare a procedurii de apel222. Încheierea respectivă poate fi atacată cu recurs. §3. Procedura de judecare a cauzei în apel În termen de 30 de zile de la data primirii dosarului spre examinare, instanţa de apel efectuează actele procedurale în vederea pregătirii cauzei către dezbateri în şedinţă de judecată în conformitate cu art. 185 şi art. 186 CPC. Pregătirea cauzei pentru judecare în apel este o etapă obligatorie şi se efectuează de instanţa de apel, ținând cont de sarcinile apelului – verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate şi, în caz de casare a acesteia, rejudecarea cauzei. Dispoziţiile privind pregătirea cauzei pentru dezbateri judiciare în prima instanţă se aplică în modul corespunzător. Instanţa de apel expediază participanţilor la proces copii de pe cererea de apel şi de pe înscrisurile care nu au fost prezentate primei instanţe, citează părţile şi pe alţi participanţi la proces, propunându-le să depună, cu cel puţin 3 zile înainte de judecarea apelului, noi referinţe şi înscrisuri la dosar. Referinţele şi înscrisurile se depun cu atâtea copii câți participanţi la proces sunt, plus câte o copie pentru instanţa de apel. Codul de procedură civilă nu stabileşte termenul concret de examinare a cauzei în instanţă de apel. După expirarea termenului de pregătire a cauzei către dezbateri în şedinţă de judecată, apelul se examinează într-un termen rezonabil (art. 371 CPC). Legile speciale pot conţine norme privind termenul de examinare a cauzelor în apel223. A se vedea Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală, 2013. pag. 348; Belei E., Poalelungi M. Modele de acte judecătorești. Procedura civilă. Ediția III. Chişinău: Tipografia centrală, 2014, pag. 777 - 780. Ţinem să menţionăm că această opinie nu este unanim acceptată în practica judiciară. În lipsa unor dispoziţii legale exprese privind încheierile de încetare a procedurii în apel, în situaţiile menţionate curţile de apel deseori adoptă decizii de respingere a apelului. 223 De exemplu, conform art. 68 alin. (3) din Codul electoral, recursul (apelul) se examinează în termen de 3 zile de la primirea dosarului. 222

Procedura de judecare a cauzei în instanţa de apel este similară celei din prima instanţă, cu unele excepţii stabilite de CPC. Sunt prezente aceleaşi etape ale dezbaterilor judiciare: partea pregătitoare, examinarea în fond a apelului, susţinerile orale şi replicile, deliberarea şi pronunţarea deciziei. În cadrul părţii pregătitoare preşedintele şedinţei de judecată deschide şedinţa şi anunţă cauza, numele apelantului, instanţa a cărei hotărâre este atacată, constată prezenţa participanţilor la proces şi a reprezentanţilor acestora, determină identitatea celor prezenţi, verifică împuternicirile persoanelor cu funcţie de răspundere şi ale reprezentanţilor. Neprezentarea în şedinţă de judecată a apelantului sau intimatului, a reprezentanţilor acestora, precum şi a unui alt participant la proces, citaţi legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu împiedică judecarea apelului. Instanţa este în drept să amâne şedinţa, dacă va constata că neprezentarea lor este motivată. În cazul în care participantului la proces nu i s-a remis cererea de apel, probele noi, referinţele, instanţa de apel dispune amânarea procesului pentru remitere. Judecarea cauzei în instanţă de apel se deschide cu raportul asupra pricinii, prezentat de preşedintele şedinţei de judecată sau de un judecător. Raportorul expune circumstanţele cauzei, cuprinsul hotărârii primei instanţe, motivele înaintării apelului, sumarul referinţelor depuse împotriva lui, conţinutul noilor probe prezentate instanţei de apel, alte date necesare verificării legalităţii şi temeiniciei hotărârii. Instanţa de apel este obligată să asculte explicaţiile participanţilor la proces prezenţi în şedinţa de judecată şi ale reprezentanţilor acestora. Primul ia cuvânt apelantul şi reprezentantul său, după aceea şi ceilalţi participanţi la proces în ordinea stabilită de instanţă. Dacă ambele părţi au depus apel, primul ia cuvânt reclamantul. După ascultarea explicaţiilor participanţilor la proces, instanţa de apel verifică probele din dosar şi cele prezentate suplimentar de aceştia. Procedura de administrare a probelor în instanţă de apel este similară celei din prima instanţă. Instanţa de apel este în drept să dea citire explicaţiilor participanţilor la proces absenţi, precum şi depoziţiile martorilor care nu au fost citaţi în instanţa de apel.

După examinarea apelului în fond, preşedintele şedinţei de judecată oferă participanţilor la proces şi reprezentanţilor posibilitatea de a face demersuri sau completări. După ce soluţionează demersurile, instanţa trece la susţineri orale. Susţinerile orale au loc în conformitate cu prevederile art. 233 şi art. 234 CPC. Primul ia cuvânt apelantul. Dacă ambele părţi au depus apel, primul ia cuvânt reclamantul. După încheierea dezbaterilor şi susţinerilor orale, completul de judecată se retrage în camera de deliberare pentru adoptarea deciziei. În urma deliberării, completul de judecată pronunţă dispozitivul deciziei. Dispozitivul deciziei se semnează de toţi judecătorii completului de judecată şi se anexează. Dacă la adoptarea deciziei se exprimă o opinie separată, aceasta se anexează la dosar. Decizia integrală se întocmeşte în termen de 15 zile de la pronunţarea dispozitivului deciziei. Dacă unul dintre judecătorii completului de judecată este în imposibilitatea de a semna decizia integrală, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează preşedintele instanţei de judecată. În toate cazurile, pe decizie va fi menţionată cauza imposibilităţii de a semna. Decizia integrală se remite părţilor în termen de 5 zile de la semnare, prin scrisoare recomandată cu aviz de primire. Prin Legea nr. 155 din 05.07.2012 a fost exclus art. 395 CPC care prevedea procedura de judecare a apelului primit după examinarea cauzei în apel. Cu toate acestea, nu trebuie admise situaţii când cererile de apel declarate legal rămân neexaminate (de exemplu, în cazul în care, din vina lucrătorilor instanţelor judecătoreşti, cererea de apel este expediată în instanţa de apel sau este transmisă completului de judecată cu întârziere, după judecarea cauzei în temeiul unor alte cereri de apel în lipsa persoanei respective). În aceste cazuri instanţa de apel este obligată să primească cererea de apel depusă în termen şi să o examineze. Examinarea acestui apel este de competenţa aceluiaşi complet de judecători care a examinat cauză în apel în temeiul cererilor de apel depuse anterior şi se efectuează conform regulilor generale (cu parcurgerea etapelor caracterizate mai sus, înştiinţarea tuturor participanţilor la proces etc.). Dacă, după judecarea apelului

nominalizat, instanţa ajunge la concluzia că decizia sa anterioară este ilegală sau neîntemeiată, ea o casează şi emite o nouă decizie. §4. Limitele judecării apelului Unul dintre efectele pe care îl produce apelul este efectul devolutiv. Prin devoluţiune, în general, se înţelege transmiterea dreptului de a judeca cauza de la o instanţă (de fond) la o altă instanţă ierarhic superioară. Apelul reprezintă al doilea grad de jurisdicţie, instanţa de apel având obligaţia de a rejudeca fondul cauzei. Apelul are un efect devolutiv deplin, adică se extinde asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept ale cauzei. Regula enunţată nu are însă un caracter absolut, ci implică şi unele restricţii: 1. În virtutea principiului disponibilităţii, instanţa de apel verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, în limitele argumentelor invocate în cererile de apel, referinţele şi obiecţiile înaintate (se aplică regula „tantum devolutum quantum appellatum – nu se rejudecă decât ceea ce s-a apelat”). Astfel, părţile determină sfera controlului judiciar efectuat de către instanţa de apel (art. 373 alin. (1) CPC). Or, precum am menţionat mai sus, părţile pot ataca hotărârea în întregime sau numai o parte din aceasta. 2. Instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în apel (art. 373 alin. (5) CPC). Este inadmisibil ca un motiv de apel să fie refuzat pentru discuţie din considerentul că el a fost deja discutat în prima instanţă şi a fost respins ca nefondat. De asemenea, dacă se constată existenţa unui temei necondiţionat de casare totală a hotărârii, instanţa de apel trebuie să cerceteze şi să se pronunţe asupra tuturor celorlalte motive invocate. În acest fel se va evita repetarea erorilor comise la rejudecarea cauzei după casare. În caz de nerespectare a acestor reguli, decizia instanţei de apel se consideră neîntemeiată şi ilegală fiind pasibilă casării de către instanţa de recurs. 3. În cazul în care motivarea apelului nu cuprinde argumente sau dovezi noi, instanţa de apel se pronunţă în fond numai în temeiul celor invocate în prima instanţă (art. 373 alin. (3) CPC). Cu toate acestea, potrivit art. 373 alin. (4) CPC,

instanţa de apel este obligată să verifice legalitatea hotărârii în întregul ei, nefiind legată de motivele apelului, ceea ce constituie o excepţie de la regula din art. 373 alin. (1) CPC. Astfel, în instanţa de apel se îmbină realizarea principiului disponibilităţii şi a principiului legalităţii. Drept urmare, instanţa de apel urmează să se expună cu referire la corectitudinea aplicării de către prima instanţă a normelor de drept material şi a normelor de drept procedural. 4. Efectul devolutiv al apelului se răsfrânge numai asupra a ceea ce s-a judecat în prima instanţă (regula „tantum devolutum quantum iudicatum – nu se rejudecă decât ceea ce s-a judecat”). Instanţa de apel efectuează un control asupra hotărârii instanţei de fond, iar acest control nu poate avea în vedere noi pretenţii care nu au format obiectul examinării în prima instanţă. Altfel s-ar încălca grav principiul dublului grad de jurisdicţie. De aceea, legea stabileşte că în apel nu se poate schimba calitatea procedurală a părţilor, temeiul sau obiectul acţiunii şi nici nu pot fi înaintate noi pretenţii. În acelaşi timp, pot fi cerute dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri apărute după emiterea hotărârii în prima instanţă (art. 372 alin. (3) CPC). De exemplu, reclamantul poate solicita ajustarea cuantumului dobânzii de întârziere, având în vedere perioada adiţională cuprinsă între data adoptării hotărârii primei instanţe şi data adoptării deciziei instanţei de apel. De asemenea, pârâtul poate invoca, în calitate de obiecţie împotriva acţiunii reclamantului, stingerea obligaţiei sale faţă de reclamant prin compensarea acesteia cu o creanţă certă, lichidă, de aceeaşi natură şi exigibilă a pârâtului faţă de reclamant (compensaţie legală conform art. 651 CC). 5. Instanţa de apel verifică circumstanţele şi raporturile juridice stabilite în hotărârea primei instanţe, precum şi cele care nu au fost stabilite, dar care au importanţă pentru soluţionarea cauzei. În acest scop, instanţa de apel apreciază probele din dosar şi cele prezentate suplimentar de către participanţii la proces (art. 373 alin. (2) CPC). Legea nr. 155 din 05.07.2012 a introdus reguli noi cu privire la administrarea probelor suplimentare de către instanţa de apel. Potrivit art. 372 CPC, părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să prezinte noi probe, cu condiţia că demonstrează că au fost în imposibilitatea să le prezinte la examinarea

cauzei în primă instanţă. De exemplu, dacă probele au fost respinse de prima instanţă ca fiind nepertinente sau inadmisibile; prima instanţă a respins demersul participantului la proces privind reclamarea probelor; despre existenţa probelor participantul la proces a aflat după pronunţarea hotărârii primei instanţe. Instanţa de apel nu are dreptul să administreze probele care au putut fi prezentate de participanţii la proces în primă instanţă. În cazul în care participanţii la proces invocă necesitatea administrării de noi probe, aceştia trebuie să indice probele respective, mijloacele prin care ele pot fi administrate, precum şi motivele care au împiedicat prezentarea lor în prima instanţă. După ascultarea poziţiilor participanţilor la proces cu referire la admiterea sau respingerea probelor suplimentare, instanţa de apel, până la începerea judecării apelului în fond, va adopta în mod obligatoriu în camera de deliberare o încheiere motivată în acest sens. În instanţa de apel pot fi citaţi martorii audiaţi în prima instanţă, dacă în cererea de apel se contestă depoziţiile lor. 6. Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai dificilă decât aceea din hotărârea atacată cu apel, cu excepţia cazurilor când consimte 224 şi când hotărârea este atacată şi de alţi participanţi la proces (non reformatio in pejus). §5. Actele de dispoziţie ale părţilor în instanţa de apel În conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot săvârși acte de dispoziţie: solicitarea de a restitui cererea de apel, retragerea apelului, renunţarea la acţiune, încheierea tranzacţiei între părţi. Totodată, acţiunea principiului disponibilităţii în instanţa de apel este limitată, întrucât nu se admite modificarea temeiului sau obiectului acţiunii, precum şi înaintarea unor noi pretenţii. Trebuie delimitată restituirea cererii de apel de către instanţa de apel (art. 369 CPC) de retragerea cererii de apel de către apelant (art. 374 CPC). Dacă apelantul, până la începerea dezbaterii cauzei în fond în instanţa de apel, solicită restituirea cererii de apel, instanţa de apel o restituie. După începerea dezbaterilor în fond în Prin depunerea unei cereri scrise sau expuse verbal şi consemnate în procesul-verbal. Conform art. 9 CPC, instanţa de apel trebuie să explice apelantului efectele acestui act de procedură. 224

instanţa de apel, cererea de apel poate fi retrasă de către apelant. În acest caz, instanţa de apel dispune încetarea procedurii de apel (art. 374 CPC). Încetarea procedurii de apel nu trebuie confundată cu încetarea procesului (art. 265 CPC). Retragerea apelului declarat de către procuror sau de o altă persoană sau organ împuternicit prin lege să se adreseze în judecată pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor legitime ale unei alte persoane nu privează persoana în al cărei interes a fost declarat apelul, de dreptul de a-l susţine, însă după achitarea taxei de stat. În cazul restituirii cererii de apel sau încetării procedurii de apel, în lipsa cererilor de apel depuse de alte persoane, hotărârea primei instanţe devine definitivă. În cazul în care mai mulţi participanţi la proces au declarat apeluri de sine stătătoare împotriva hotărârii, iar unul dintre apelanţi şi-a retras apelul, ceilalţi susținând apelurile declarate, instanţa de apel va înceta procedura în apel în privinţa persoanei care şi-a retras apelul şi va examina apelurile altor participanţi la proces. De asemenea, la judecarea cauzei în apel reclamantul poate renunţa la acţiune, iar părţile pot încheia tranzacţia. Examinarea cererii reclamantului de renunţare la acţiune sau a cererii părţilor de încheiere a tranzacţiei, efectele admiterii sau respingerii renunţării sau tranzacţiei au loc în conformitate cu art. 212 CPC. Dacă sunt respectate prevederile art. 60 alin. (5) CPC (renunţarea la acţiune şi tranzacţia între părţi nu contravin legii, nu încalcă drepturile, libertăţile sau interesele legitime ale persoanei, ale societăţii sau ale statului), instanţa de apel admite renunţarea reclamantului la acţiune sau, după caz, confirmă tranzacţia de împăcare. În aceste cazuri hotărârea atacată cu apel pierde valoarea juridică, instanţa de apel o anulează şi dispune încetarea procesului (art. 265 CPC). §6. Împuternicirile instanţei de apel Declararea în ordinea stabilită de lege a apelului obligă instanţa de apel să examineze şi să soluţioneze fondul cererii depuse, adoptând o decizie. În conformitate cu art. 385 CPC, instanţa de apel, după ce judecă apelul, este în drept: a) să respingă apelul şi să menţină hotărârea primei instanţe;

b) să admită apelul şi să modifice hotărârea primei instanţe; c) să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărârea primei instanţe, emițând o nouă hotărâre; d) să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărârea primei instanţe, restituind pricina spre rejudecare în prima instanţă. e) să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărârea primei instanţe, dispunând încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol. Respingerea apelului. În majoritatea cazurilor hotărârile judecătoreşti sunt legale. În cazul în care, după efectuarea controlului judiciar, instanţa de apel constată temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate, aceasta va respinge apelul ca nefondat şi va menţine hotărârea primei instanţe (art. 385 alin. (1) lit. a) CPC). În cazul respingerii apelului, instanţa de apel în decizia sa trebuie să expună concluzia cu privire la toate argumentele invocate de apelant şi, referindu-se la legea respectivă, să întemeieze motivele în legătură cu care instanţa de apel a ajuns la concluzia de a recunoaşte motivele apelului neîntemeiate. În practica judiciară s-a stabilit că este inadmisibilă limitarea instanţei de apel doar la reproducerea în decizie a hotărârii apelate ori la simpla constatare a faptului netemeiniciei apelului, deoarece în acest caz decizia apare ca nemotivată225. Admiterea apelului. Dacă cel puţin unul dintre motivele de casare invocate de către apelant este întemeiat, instanţa va admite apelul, dispunând modificarea sau casarea hotărârii primei instanţe. Admiterea apelului poate avea loc şi în cazul invocării din oficiu de către instanţa de apel a încălcării normelor de drept procedural (art. 388 alin. (1) CPC). Rejudecarea cauzei de către instanţa de apel. În primul rând, urmează a fi făcută delimitarea între modificarea hotărârii şi casarea hotărârii cu adoptarea unei noi hotărâri.

225

Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiției nr. 3 din 07.07.2008 cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei procesuale civile la întocmirea actelor judecătoreşti de dispoziţie în cadrul examinării pricinilor civile şi economice în ordine de apel şi recurs. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=146;

O importanţă primordială pentru părţi o au concluziile instanţei cu privire la litigiul dintre părţi, care constituie scopul adresării în justiţie. Prin urmare, concluziile diametral opuse, făcute de către instanţa de apel în baza probelor administrate, reprezintă hotărâri diverse. Aşadar, se pronunţă o nouă hotărâre în cazurile când concluziile instanţei de judecată privind drepturile şi obligaţiile părţilor se înlocuiesc cu altele diametral opuse (concluzia iniţială despre admiterea acţiunii se înlocuieşte cu concluzia despre respingerea acţiunii şi invers). O nouă hotărâre se pronunţă şi în cazul schimbării semnificative a conţinutului şi esenţei hotărârii atacate (de exemplu, dacă instanţa de apel va reduce cuantumul pretenţiilor admise de la 100000 lei până la 1 leu, teoretic, această operaţiune poate fi tratată ca modificare a hotărârii, deşi în realitate vom fi în prezenţa unei noi hotărâri, diametral opuse celei atacate). Hotărârea atacată se consideră modificată dacă, fără a afecta concluziile cu privire la drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi fără a schimba semnificativ conţinutul şi esenţa hotărârii, în partea de motivare sau în dispozitivul acesteia se introduc anumite corectări (de exemplu, schimbarea mărimii sumei adjudecate, termenul de achitare a plăţilor periodice, precizarea formei de încasare: pe cote părţi sau solidar etc.). Casarea hotărârii primei instanţe poate fi atât totală, cât şi parţială. Casarea este totală, dacă se referă la toate aspectele cauzei şi la toţi participanţii la proces. Casarea este parţială, dacă vizează doar unele aspecte ale pricinii sau numai raporturile dintre unii participanţi. De exemplu, în cauza privind repararea prejudiciului material şi moral, cauzat unei persoane, instanţa de apel, constatând legalitatea hotărârii în privinţa încasării prejudiciului material, poate casa hotărârea atacată în ce priveşte repararea prejudiciului moral. Legea nr. 155 din 05.07.2012 a introdus anumite modificări în ceea ce priveşte soluţiile pronunţate de instanţa de apel în caz de admitere a apelului. Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, instanţa de apel urmează nu doar să caseze o hotărâre greşită, ci este obligată să corecteze greşelile comise prin rejudecarea cauzei. Astfel, în cazul în care hotărârea primei instanţe nu este

întemeiată (art. 386 alin. (1) lit. a), b), c) CPC), instanţa de apel urmează să verifice circumstanţele şi raporturile juridice stabilite în hotărârea primei instanţe, precum şi cele care nu au fost stabilite, dar care au importanţă pentru soluţionarea cauzei, să aprecieze probele din dosar şi cele prezentate suplimentar de către participanţii la proces şi, drept rezultat, să pronunţe o nouă hotărâre întemeiată. Dacă hotărârea primei instanţe este adoptată cu aplicarea eronată a normelor de drept material (art. 387 CPC), instanţa de apel va aplica corect normele de drept material şi va substitui corespunzător concluziile primei instanţe. Instanţa de apel va pronunţa o nouă hotărâre şi în cazurile când la judecarea cauzei în fond au fost încălcate normele de drept procedural prevăzute de art. 388 alin. (1) lit. a), b), c), f), g), h) sau alin. (2) CPC226. Noua hotărâre, pronunţată de către instanţa de apel, se bazează pe circumstanţele constatate şi dovedite la judecarea cauzei în fond şi, după caz, în apel. În baza principiului nemijlocirii şi având în vedere jurisprudenţa CtEDO 227, reaprecierea probelor de către instanţa de apel poate fi făcută doar cu condiţia administrării nemijlocite a acestora (de exemplu, audierea repetată a martorilor pentru a aprecia credibilitatea declaraţiilor acestora). În caz de modificare a hotărârii atacate sau pronunţare a unei noi hotărâri, instanţa de apel este obligată să soluţioneze problema întoarcerii executării hotărârii (art. 159 din Codul de executare), precum şi să schimbe corespunzător repartizarea cheltuielilor de judecată (art. 94 alin. (4) CPC). Restituirea cauzei spre rejudecare în prima instanţă. Casând hotărârea primei instanţe, instanţa de apel va restitui cauza spre rejudecare în prima instanţă doar în cazul în care s-au încălcat temeiurile prevăzute la art. 388 alin. (1) lit. d) şi i) CPC Pricina a fost judecată de un complet de judecată compus ilegal; pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată; în judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului; hotărârea nu este semnată de judecător sau de cineva dintre judecători ori hotărârea este semnată nu de acel judecător sau de acei judecători care sunt menţionaţi în hotărâre; în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată; în dosar lipseşte procesulverbal privind efectuarea unui act procedural; alte încălcări care au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a pricinii. 227 De exemplu, Hotărârea CtEDO Dan contra Republicii Moldova, 05.07.2011. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"fulltext":["dan"],"documentcollectionid2": ["GRANDCHAMBER","CHAMBER"],"itemid":["001-105507"]} 226

(instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces; pricina a fost examinată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale). În primul caz, restituirea cauzei la rejudecare are drept scop oferirea posibilităţii de apărare tuturor persoanelor, ale căror drepturi au fost atinse prin hotărârea primei instanţe, fiindu-le garantat dreptul la dublul grad de jurisdicţie. În cel de-al doilea caz, cauza se va transmite la rejudecare în instanţa competentă potrivit regulilor de competenţă jurisdicţională228. De asemenea, legea permite instanţei de apel să trimită cauza spre rejudecare în prima instanţă în cazul prevăzut la art. 388 alin. (1) lit. b) CPC (pricina a fost judecată de instanţă în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată). În acest caz instanţa de apel ţine cont în exclusivitate de părerea acelui participant care nu a fost citat în mod legal. Potrivit art. 385 alin. (2) CPC, în cazul în care cauza este trimisă spre rejudecare, cu acordul tuturor participanţilor la proces, instanţa de apel indică actele procesuale rămase valabile, celelalte fiind desfiinţate de drept. În opinia noastră, această prevedere, introdusă prin Legea nr. 155 din 05.07.2012, nu este reuşită, creând confuzii şi generând interpretări diferite. În primul rând, norma menţionată nu trebuie tratată în sensul anulării de drept a tuturor încheierilor judecătoreşti emise la examinarea cauzei în prima instanţă. În măsura în care încheierile cu privire la organizarea desfăşurării procesului (de exemplu, încheierile cu privire la acceptarea cererii de chemare în judecată şi intentarea procesului, conexarea sau separarea pretenţiilor, etc.) nu au fost atacate cu apel împreună cu hotărârea, ele nu ar trebui să fie anulate şi re-emise la rejudecarea cauzei. În al doilea rând, pentru unele categorii de încheieri sunt stabilite prevederi specifice privind valabilitatea şi anularea. De exemplu, conform art. 180 alin. (3) CPC, încheierea cu privire la asigurarea acţiunii rămâne valabilă până când hotărârea judecătorească devine irevocabilă (în cazul respingerii acţiunii) sau până la executarea hotărârii (în cazul admiterii acţiunii). În cazul în care măsura de A se vedea, de asemenea, Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de aplicare a art. 385, 388 CPC, nr. 4ac-13/13 din 27.05.2013. http://jurisprudenta.csj.md/db_avize_csj.php 228

asigurare a acţiunii nu este anulată în mod expres de către instanţa de apel, conform art. 180 alin. (1) CPC, ea nu poate fi considerată desfiinţată de drept în baza art. 385 alin. (5) CPC, întrucât aceasta ar veni în contradicţie cu esenţa şi scopurile măsurilor de asigurare a acţiunii. Considerăm că prevederile art. 385 alin. (2) CPC urmează a fi interpretate în coroborare cu art. 25 alin. (1) CPC, care consfinţeşte principiul nemijlocirii dezbaterilor judiciare. Respectiv, actele de procedură privind administrarea de către prima instanţă a probelor sunt desfiinţate de drept, în caz de casare a hotărârii, instanţa de rejudecare având obligaţia să administreze din nou probele prezentate, cu excepţia situaţiilor în care ambele părţi sunt de acord cu menţinerea unor acte de procedură (de exemplu, părţile pot avea interes să solicite menţinerea valabilităţii încheierii cu privire la numirea expertizei, pentru a evita tergiversarea examinării pricinii din cauza numirii unei noi expertize)229. Încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol. Casând hotărârea primei instanţe, integral sau parţial, instanţa de apel va dispune încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol, dacă există temeiurile prevăzute la art. 265 şi art. 267 CPC. §7. Temeiurile pentru casarea sau modificarea hotărârii de către instanţa de apel Având în vedere importanţa hotărârii judecătoreşti, legislaţia procesuală civilă înaintează mai multe cerinţe faţă de acest act: legalitatea, temeinicia, certitudinea, deplinătatea şi necondiţionalitatea. Nerespectarea acestor cerinţe duce la aplicarea sancţiunilor procesuale civile. Tipul sancţiunilor pasibile aplicării şi, respectiv, modalitatea de corectare a greşelilor, depinde de caracterul încălcării comise. Astfel, pentru cazuri în care hotărârea judecătorească nu este deplină, se prevede posibilitatea emiterii unei hotărâri suplimentare (art. 250 CPC). Dacă hotărârea nu este certă, poate fi solicitată explicarea acesteia (art. 251 CPC). În astfel de cazuri Pentru o altă viziune referitor la interpretarea art. 385 alin. (2) CPC, a se vedea Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de aplicare a art. 385 alin. (2) din CPC, nr. 4ac20/14 din 17.11.2014. http://jurisprudenta.csj.md/db_avize_csj.php 229

nu este necesară recurgerea la căile de atac şi sesizarea instanţei ierarhic superioare, greşelile se corectează de instanţa care a emis hotărârea. În cazurile în care nu se respectă cerinţele esenţiale faţă de actul de justiţie – temeinicia şi legalitatea – intervine sancţiunea casării şi modificării hotărârii judecătoreşti care este aplicată de către instanţa de control judiciar. Netemeinicia hotărârii. În conformitate cu art. 386 alin. (1) CPC, hotărârea primei instanţe se consideră neîntemeiată dacă: a) circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii nu au fost constatate şi elucidate pe deplin; b) circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii, pe care prima instanţă le consideră constatate, nu au fost dovedite cu probe veridice şi suficiente; c) concluziile primei instanţe, expuse în hotărâre, sunt în contradicţie cu circumstanţele pricinii. Constatarea şi elucidarea incompletă a circumstanţelor importante pentru soluţionarea cauzei are loc atunci când

instanţa de fond determină incorect

obiectul probaţiunii şi, drept urmare, omite să examineze unele fapte relevante. Obiectul probaţiunii, adică circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea justă a cauzei, trebuie determinate definitiv de instanţa judecătorească pornind de la temeiul pretenţiilor şi obiecţiilor părţilor şi ale altor participanţi la proces, precum şi de la normele de drept material şi procedural ce urmează a fi aplicate (art. 118 alin. (3) CPC). Determinarea incorectă a obiectului probaţiunii poate fi condiţionată de faptul că instanţa atribuie importanţă juridică circumstanţelor care nu au nici o valoare pentru soluţionarea corectă a cauzei şi, viceversa, când instanţa nu pune în discuţie circumstanţele importante pentru soluţionarea justă a cauzei. Asemenea erori deseori se comit în cazurile în care norma juridică aplicabilă are o ipoteză relativdeterminată (aşa-numitele „norme situaţionale”). În aceste cazuri sensul unor noţiuni („interesele copilului”, „starea materială a părţilor” etc.) şi circumstanţele importante ce urmează a fi constatate se stabilesc după intima convingere a judecătorului.

Dat fiind rolul diriguitor al instanţei în proces, aceasta, de regulă, nu este în drept să prezinte din oficiu probele necesare. Rolul diriguitor nu înseamnă însă că instanţa are un rol pasiv în proces. De aceea, instanţa judecătorească (judecătorul) este în drept să propună părţilor şi altor participanţi la proces, după caz, să prezinte probe suplimentare şi să dovedească faptele ce constituie obiectul probaţiunii pentru a se convinge de veridicitatea lor (art. 118 alin. (5) CPC). Nedovedirea circumstanţelor importante pentru soluţionarea cauzei pe care prima instanţă le consideră constatate poate avea loc atunci când instanţa trage concluzie cu privire la existenţa unui fapt ce intră în obiectul probaţiunii, iar probele care ar justifica asemenea concluzie lipsesc sau sunt insuficiente ori inadmisibile şi, viceversa, când instanţa nu consideră constatate circumstanţele dovedite prin probele administrate. Aceasta, printre altele, poate fi rezultatul aplicării incorecte a art. 123 CPC privind degrevarea de probaţiune. Un proces dificil îl constituie aprecierea veridicităţii probelor, între care există contradicţii. În aceste cazuri atitudinea formală a instanţei, bazată numai pe numărul de probe, este inadmisibilă. Instanţa trebuie să motiveze în hotărâre concluziile sale cu privire la admiterea unor probe şi respingerea altora, precum şi să argumenteze preferinţa unor probe faţă de altele. În caz contrar, hotărârea emisă va fi neîntemeiată. Contradicţiile dintre concluziile primei instanţe, expuse în hotărâre, şi circumstanţele cauzei230 sunt rezultatul aprecierii incorecte a probelor, când probele administrate constituie temeiul unor concluzii, iar instanţa trage concluzii contrare. Aceste erori se comit deseori în cazurile când circumstanţele importante ale cauzei sunt dovedite prin probe indirecte. Întemeind concluziile sale, instanţa nu trebuie să admită posibilitatea unei alte interpretări a circumstanţelor cauzei. Aplicarea eronată a normelor de drept material. Normele juridice, în modul în care sunt formulate, au un caracter general, impersonal, fiind destinate să reglementeze relaţii sociale tipice, abstracte, şi nu cazuri concrete. Raporturile Se are în vedere contradicţia dintre concluziile instanţei cu privire la circumstanţele de fapt ale cauzei. Dacă contradicţia se referă la aprecierea de drept a raporturilor dintre părţi, suntem în prezenţa aplicării eronate a normelor de drept material. 230

materiale întâlnite în viaţă sunt diverse şi multiple, dând naştere, în cazul apariţiei litigiilor, la felurite cauze civile. De aceea, aplicarea de către instanţa de judecată a normelor de drept material este un proces deosebit de dificil. De corectitudinea desfăşurării acestui proces depinde legalitatea şi temeinicia hotărârii judecătoreşti. Aplicarea eronată a normelor de drept material poate condiţiona încălcări ale normelor de drept procedural. Astfel, aplicarea legii nepotrivite duce la stabilirea incorectă a obiectului de probaţiune, încălcarea regulilor referitor la admisibilitatea mijloacelor de probă etc. Procesul de aplicare a normei de drept este alcătuit din mai multe etape (stadii): 1) stabilirea circumstanţelor de fapt, 2) calificarea juridică a raportului litigios, 3) verificarea autenticităţii textului normei, 4) interpretarea normei, 5) adoptarea hotărârii. Felurile de aplicări eronate ale normelor de drept material se află într-o legătură strânsă cu etapele aplicării legii. Aceasta rezultă din însăşi formularea art. 387 CPC, care dispune că normele de drept material sunt aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească: a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată, b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată, c) a interpretat eronat legea, d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului. a) Neaplicarea legii potrivite are loc atunci când prima instanţă: - nu a aplicat nici o normă de drept material şi a pronunţat o hotărâre ce contravine legislaţiei în vigoare (de exemplu, pune în sarcina donatarului obligaţia de a răspunde în faţa creditorilor pentru datoriile donatorului decedat); - a aplicat acte normative subordonate legii, adoptate cu încălcarea competenţei, procedurii stabilite sau contrare prevederilor legii; - a aplicat un act normativ declarat neconstituţional sau contrar normelor constituţionale de aplicare directă; - a aplicat unul dintre mai multe acte normative ce reglementează raportul material litigios, neaplicând pe celelalte. Dacă soluţia adoptată este legală, calificarea juridică a raportului material litigios este corectă, însă instanţa a omis să indice în hotărâre norma de drept

material aplicată, aceasta nu poate fi calificată ca neaplicare a legii potrivite. Instanţa de apel va reacţiona la aceste încălcări comise de către judecătorie, modificând hotărârea atacată, fără însă a o casa. În cazurile când hotărârea atacată este corectă, însă norma de drept material a fost aplicată eronat, instanţa de apel nu va casa hotărârea atacată, însă, reieşind din importanţa, obligativitatea şi puterea lucrului judecat a hotărârii judecătoreşti, va indica norma potrivită de drept material în motivarea acesteia. b) Aplicarea legii nepotrivite. Spre deosebire de primul fel de aplicare eronată a normelor de drept material (neaplicarea legii potrivite), aplicarea legii nepotrivite reprezintă situaţia în care instanţa aplică legea, însă nu pe aceea ce trebuia să fie aplicată. În cele mai dese cazuri aplicarea legii nepotrivite este condiţionată de calificarea juridică greşită a raportului material litigios. În locul normei potrivite, instanţa de judecată aplică o altă normă, care nu trebuia să fie aplicată. Aplicarea legii nepotrivite are loc şi în cazurile când instanţa a încălcat regulile acţiunii normelor în timp, spaţiu sau asupra persoanelor. La soluţionarea cauzelor civile instanţele judecătoreşti urmează să ţină cont de obligativitatea aplicării tratatelor internaţionale, la care Republica Moldova este parte. Potrivit art. 20 din Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova231, dispoziţiile tratatelor internaţionale care, după modul formulării, sunt susceptibile de a fi aplicate în raporturile de drept fără adoptarea de acte normative speciale, au caracter executoriu şi sunt direct aplicabile în sistemul juridic şi sistemul judiciar al Republicii Moldova. Prin urmare, soluționând cauza în baza normei de drept interne, ce contravine prevederilor tratatului internaţional cu aplicare directă, instanţa va aplica o lege care nu trebuia să fie aplicată. Ratificând

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale, Republica Moldova a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului de plin drept şi fără o convenţie specială

Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova. Nr. 595 din 24.09.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 02.03.2000, nr. 24-26. 231

pentru toate cauzele referitoare la interpretarea şi aplicarea Convenţiei 232. În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că hotărârile acesteia sunt recunoscute self-executing în sistemul intern: judecătorul trebuie să aplice direct exigenţele hotărârii fără a aştepta modificarea legislaţiei naţionale 233. Prin urmare, aplicarea la soluţionarea cauzelor civile a normelor juridice ce contravin Convenţiei europene şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului va constitui temei pentru casarea hotărârii, fiind calificată drept aplicare a legii nepotrivite. Aplicarea legii nepotrivite va avea loc şi în cazurile când instanţa de judecată incorect a determinat legea aplicabilă raportului material litigios cu element de extraneitate (lex cauzae). Astfel, potrivit art. 1622 alin. (2) CC, raporturile de succesiune cu privire la bunurile imobile sunt guvernate de legea statului pe al cărui teritoriu se află aceste bunuri. Aplicarea unei alte legi referitor la aceste raporturi se va considera drept aplicare a legii nepotrivite. În conformitate cu art. 13 alin. (3) CPC, în cazul imposibilităţii de a obţine informaţia necesară despre o lege sau un alt act juridic străin, deşi a întreprins măsurile de rigoare, instanţa aplică legea naţională. Aplicarea legii Republicii Moldova în calitate de substituit trebuie să prezinte soluţia pentru cazul în care au fost luate toate măsurile pentru a se stabili conţinutul dreptului străin pe parcursul unui termen rezonabil stabilit de instanţa de judecată, însă conţinutul acestuia rămâne în mod obiectiv necunoscut instanţei de judecată 234. Aplicarea legii Republicii Moldova în calitate de substituit cu încălcarea regimului nominalizat va reprezenta o aplicare a unei legi nepotrivite. Vom fi în prezenţa aplicării legii nepotrivite şi în cazurile când instanţa de judecată a soluţionat greşit conflictul dintre normele cuprinse în diferitele acte normative interne. La soluţionarea unor asemenea conflicte instanţa trebuie să se Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova privind ratificarea Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a unor protocoale adiţionale la această Convenţie. Nr. 1298 din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.08.1997, nr. 54-55. 233 Lambert-Abdelgawad E. Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. Chişinău: Tipografia Centrală, 2004, pag. 7-8. 234 Buruiană M. Aspecte teoretice şi practice ale aplicării, stabilirii conţinutului şi interpretării dreptului străin de către instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova în cauzele cu element de extraneitate. În: Avocatul poporului, 2006, nr. 4, pag. 13. 232

călăuzească de prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale Legii privind actele legislative235. Potrivit art. 6 din Legea privind actele legislative, în caz de divergenţă între o normă a actului normativ general şi o normă a actului normativ special cu aceeaşi forţă juridică, se aplică norma actului normativ special. Dacă apare o divergenţă între o normă a actului normativ general sau special şi o normă a actului normativ de excepţie cu aceeaşi forţă juridică, se aplică norma actului normativ de excepţie. La constatarea divergenţei dintre legea organică şi legea ordinară, se aplică legea organică. În cazul în care între două acte normative cu aceeaşi forţă juridică apare un conflict de norme ce promovează soluţii diferite asupra aceluiaşi raport, se aplică prevederile actului posterior. Potrivit art. 4 din Codul civil, sunt considerate în calitate de izvor de drept şi uzanţele care se aplică numai dacă nu contravin legii, ordinii publice şi bunelor moravuri. Aplicarea de către instanţa de judecată a unei uzanţe ce contravine legii va constitui aplicarea legii (în sens larg) ce nu trebuia să fie aplicată. Astfel, se consideră că instanţa a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată în următoarele cazuri: a dat o calificare juridică incorectă raportului material litigios, aplicând o normă străină acestuia; a încălcat regulile acţiunii normelor în timp, spaţiu sau asupra persoanelor; a soluţionat cauza în baza normei de drept interne, ce contravine prevederilor tratatului internaţional cu aplicare directă; instanţa a aplicat normele juridice ce contravin Convenţiei europene şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului; a determinat incorect legea aplicabilă raportului material litigios cu element de extraneitate (lex cauzae); a soluţionat greşit conflictul dintre normele cuprinse în diferitele acte normative interne; a aplicat o uzanţă, ce contravine legii. c) Interpretarea eronată a legii. Spre deosebire de primele două feluri de aplicări eronate a normelor de drept material, în cazul interpretării eronate a legii, instanţa de judecată dă o calificare juridică corectă raportului material litigios, corect determină norma aplicabilă, însă, din cauza înţelegerii incorecte a sensului acesteia, face o concluzie greşită cu privire la drepturile şi obligaţiile părţilor. În Legea privind actele legislative. Nr. 780 din 27.12.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.03. 2002, nr. 36-38. 235

unele cazuri, interpretarea eronată reprezintă o consecinţă a folosirii incorecte de către judecător a metodelor sau procedeelor de interpretare a normelor de drept (sistematică, gramaticală, istorică, logică; extensivă, restrictivă, ad litteram). Interpretarea eronată a legii poate fi condiţionată de necunoaşterea de către instanţa de judecată a esenţei legislaţiei străine, a practicii de aplicare a acesteia în statul respectiv. d) Aplicarea eronată a analogiei legii sau a analogiei dreptului are loc în cazurile când instanţa de judecată încalcă unul sau mai multe principii ale aplicării analogiei. Aceste principii constau în următoarele: 1) aplicarea analogiei se admite doar în cazul obscurităţii sau lipsei normei de drept; 2) circumstanţele cauzei şi circumstanţele prevăzute în norma aplicabilă prin analogie trebuie să fie asemănătoare după esenţă şi regim juridic; 3) aplicarea analogiei este inadmisibilă în cazurile când aceasta este expres interzis de lege sau când legea stabileşte producerea efectelor juridice numai în caz de aplicare a unor norme concrete; 4) normele de excepţie se aplică doar în privinţa faptelor cu caracter excepţional; 5) soluţia adoptată ca urmare a aplicării analogiei nu trebuie să contravină legislaţiei în vigoare; 6) aplicarea analogiei presupune căutarea normei în actele aceleiaşi instituţii, ramuri de drept şi doar în cazul inexistenţei acesteia – referirea la alte ramuri sau legislaţie în general. Aplicarea eronată sau încălcarea esenţială a normelor de drept procedural. Procesul civil, ca activitate a instanţelor judecătoreşti de examinare şi soluţionare a cauzelor civile, este strict reglementat de normele de drept procedural. Însă, forma procesuală civilă nu reprezintă un scop în sine. Ea are menirea să asigure persoanelor interesate posibilitatea de a folosi mijloacele legale în vederea apărării drepturilor şi intereselor legitime încălcate sau contestate neîntemeiat. Prin urmare, se asigură condiţiile necesare pentru stabilirea şi calificarea juridică corectă a circumstanţelor cauzei. Astfel, respectarea normelor de drept procedural reprezintă o premisă pentru adoptarea unor hotărâri legale şi temeinice. Pe lângă aceasta, normele de drept procedural au menirea să consolideze autoritatea instanţelor judecătoreşti, să contribuie la sporirea încrederii justiţiabililor în actul judecătoresc,

realizându-se astfel şi funcţia educativ-preventivă a procesului civil. Reieşind din aceste considerente, aplicarea eronată sau încălcarea normelor de drept procedural la judecarea cauzelor civile, trebuie să ducă la casarea hotărârii adoptate. Totuşi, aplicând

sancţiunea de anulare a hotărârii judecătoreşti, se va ţine cont de

caracterul încălcărilor comise, evitându-se formalismul exagerat. Anume din caracterul încălcărilor normelor de drept procedural a reieşit legiuitorul, reglementând temeiurile casării hotărârii de către instanţa de apel. Potrivit art. 388 alin. (1) CPC, hotărârea primei instanţe se casează, indiferent de argumentele cererii de apel, dacă: a) pricina a fost judecată de un complet de judecată compus ilegal; b) pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată; c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului; d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces; f) hotărârea nu este semnată de judecător sau de cineva dintre judecători, ori hotărârea este semnată nu de acel judecător sau de acei judecători care sunt menţionaţi în hotărâre; g) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată; h) în dosar lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural; i) pricina a fost examinată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale. Săvârșirea altor încălcări decât cele consemnate în art. 388 alin. (1) CPC constituie temeiul casării hotărârii numai dacă ele au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a cauzei. Astfel, temeiurile de ordin procedural pentru casarea hotărârii primei instanţe de către instanţa de apel pot fi divizate în două grupe: 1) Încălcări esenţiale ale normelor de drept procedural, comise în instanţa de fond. Aceste încălcări sunt expres prevăzute de lege (art. 388 alin. (1) CPC), ducând necondiţionat la casarea hotărârii. Apelantul trebuie să demonstreze numai existenţa lor fără a fi necesară dovedirea influenţei acestora asupra hotărârii atacate. Aceste încălcări se invocă din oficiu de către instanţa de apel. 2) Alte încălcări ale normelor de drept procedural, decât cele din prima grupă, comise în prima instanţă, care au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a

cauzei (de exemplu, încălcarea procedurii de administrare a probelor care sunt puse la baza hotărârii; restrângerea dreptului la apărare a participanţilor la proces; nesoluţionarea unor cereri ale participanţilor la proces care sunt importante pentru soluţionarea justă a cauzei; neexplicarea pârâtului a consecinţelor recunoaşterii acţiunii, etc.). Apelantul trebuie să demonstreze că aceste încălcări au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a cauzei. Apreciind în fiecare caz concret temeinicia argumentelor invocate de apelant şi obiecţiilor înaintate de intimat, instanţa de apel va decide casarea sau menţinerea hotărârii instanţei de fond. Urmează de ţinut cont de faptul că o hotărâre legală în fond nu poate fi casată numai din motive formale (art. 386 alin. (2) CPC). De aceea, dacă încălcarea normelor de drept procedural nu a dus şi nici nu a putut duce la soluţionarea eronată a cauzei, hotărârea primei instanţe urmează a fi menţinută. a) Cauza a fost judecată de un complet format ilegal. Reglementând procedura de compunere a completului de judecată, Codul de procedură civilă al Republicii Moldova stipulează principiul judecării unipersonale şi colegiale a pricinilor civile (art. 21 CPC). În prima instanţă cauzele civile se judecă de un singur judecător sau, la dispoziţia preşedintelui instanţei, de către un complet din trei judecători (art. 46 CPC). Reieşind din aceste norme, participarea la completul de judecată a unei persoane fără statut de judecător obţinut în mod legal sau a unui judecător suspendat din funcţie236, precum şi numărul insuficient de judecători din complet se consideră compunere ilegală a completului de judecată. Completul de judecată urmează să fie format cu respectarea principiului independenţei şi imparţialităţii judecătorilor. De aceea, emiterea hotărârii de către un judecător incompatibil (art. 49 CPC) atrage casarea hotărârii, considerându-se că pricina a fost judecată de către un complet format ilegal. De asemenea, se va califica drept judecare a cauzei de către un complet compus ilegal participarea în complet a unui judecător în privinţa căruia există temeiuri de recuzare (art. 50 CPC), dacă s-a înaintat, în ordinea stabilită, cererea de recuzare şi aceasta a fost respinsă. Acest temei nu poate fi invocat, dacă participantul la proces a cunoscut A se vedea, de asemenea, Hotărârea CtEDO Gurov contra Republicii Moldova, 11.07.2006. http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/GUROV%20%28ro%29.pdf 236

despre existenţa temeiurilor de recuzare, dar nu a înaintat în modul corespunzător cererea de recuzare. Dacă însă participantul la proces a aflat despre existenţa temeiurilor de recuzare a judecătorului instanţei de fond după pronunţarea hotărârii şi instanţa de apel constată că judecătorul respectiv trebuia să fie recuzat, hotărârea instanţei de fond urmează a fi casată. b) Cauza a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată. La aplicarea acestui temei de casare a hotărârii urmează a fi ţinut cont de următoarele reguli de înştiinţare a participanţilor la proces, în redacţia Legii nr. 155 din 05.07.2012: - cererea de chemare în judecată şi actele de procedură se comunică participanţilor la proces şi persoanelor interesate, contra semnătură, prin intermediul persoanei împuternicite, prin poştă, cu scrisoare recomandată şi cu aviz de primire, prin intermediul biroului executorului judecătoresc sau prin alte mijloace, care să asigure transmiterea textului cuprins în act şi confirmarea primirii lui, precum şi prin delegaţie judiciară (art. 100 alin. (3) CPC); - citaţia sau înştiinţarea se expediază autorităţilor publice, persoanelor juridice de drept privat şi avocaţilor prin telefax, poşta electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură transmiterea şi confirmarea primirii acestor acte. Citaţia sau înştiinţarea poate fi transmisă persoanelor fizice prin telefax, poşta electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură transmiterea şi confirmarea primirii acestor acte doar la solicitarea persoanelor în cauză (art. 105 alin. (1 1) CPC); - participanţii la proces înştiinţaţi în mod legal o dată nu pot invoca necitarea lor pentru efectuarea actelor de procedură la o dată ulterioară (art. 102 alin. (4) 1 CPC); - participantul la proces, care a fost prezent la şedinţa de judecată sau reprezentantul căruia, a fost prezent la şedinţă de judecată (fapt consemnat în procesul-verbal al şedinţei de judecată) nu va putea cere casarea hotărârii pe motiv de neînştiinţare legală (art. 102 alin. (5) CPC).

O cauză se consideră judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată în următoarele cazuri: în dosar lipsesc probele care confirmă primirea citaţiei de către participant; încălcarea regimului legal de citare a persoanei juridice sau a persoanei fizice absente de la domiciliu; înmânarea citaţiei cu încălcarea termenului legal ce a împiedicat participantul la proces de a se prezenta la şedinţa de judecată; indicarea incompletă sau greşită a unor date din citaţie; judecarea cauzei în lipsa pârâtului, a cărui citare prin publicitate s-a făcut cu rea-voinţă. Având în vedere specificul acestui temei de casare, încălcarea regulilor cu privire la înştiinţare poate fi invocată doar de către participantul la proces care nu a fost citat în mod legal sau din oficiu, însă numai în interesele acestuia. c) În judecarea cauzei au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului. Judecarea cauzelor în instanţele judecătoreşti din Republica Moldova se desfăşoară în limba de stat. Pentru a-şi apăra în mod eficient drepturile şi interesele legitime, participanţii la proces trebuie să înţeleagă tot ce se vorbeşte şi se scrie în cadrul procesului civil, precum şi să aibă posibilitatea de a vorbi în instanţă în limba maternă. În virtutea principiului egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii şi în faţa justiţiei, Codul de procedură civilă a instituit garanţii suplimentare pentru persoanele care nu posedă sau nu vorbesc limba de stat, precum şi pentru persoanele care, din cauza deficienţelor fizice, nu pot vorbi şi auzi. Aceste persoane sunt în drept să ia cunoştinţă de actele, de lucrările dosarului şi să vorbească în judecată prin interpret (art. 24 CPC). Procesul se poate desfăşura de asemenea şi într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea participanţilor la proces şi cunoscută de judecător. După anunţarea limbii de procedură, preşedintele şedinţei trebuie să constate dacă toţi participanţii posedă limba în care se desfăşoară şedinţa de judecată. În practica judiciară s-a statuat că participarea interpretului este obligatorie nu numai în cazul în care unul dintre participanţii la proces nu posedă limba în care se desfăşoară şedinţa, dar şi atunci când unii dintre ei solicită să dea explicaţii prin

interpret237. Interpretul trebuie avertizat asupra răspunderii ce o poartă, în conformitate cu legislaţia penală, în caz de traducere intenţionat greşită. Limba de procedură stabilită la examinarea cauzei concrete în şedinţa de judecată nu poate fi modificată pe parcursul întregului proces. La solicitarea participanţilor la proces actele procedurale care li se înmânează se traduc în limba procesului sau în limba la care aceştia au recurs la proces. Judecătorul, procurorul, reprezentantul participantului la proces nu pot exercita în proces funcţia de interpret. Încălcarea regulilor sus-menţionate cu privire la limba procesului reprezintă un temei necondiţionat pentru casarea hotărârii. Efectuând controlul asupra respectării de către instanţa de fond a regulilor cu privire la limba procesului (art. 24 CPC), instanţa de apel urmează să studieze procesul-verbal al şedinţei de judecată, să stabilească limba în care s-a desfăşurat procesul, să constate dacă în procesul-verbal este consemnată participarea interpretului, să stabilească dacă participanţii la proces au înaintat demersuri cu privire la acordarea interpretului, precum şi modul în care instanţa a soluţionat aceste demersuri. Analogic temeiului precedent de casare a hotărârii (cauza a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată), încălcarea regulilor cu privire la limba procesului poate fi invocată doar de către participantul la proces prejudiciat în urma acestei încălcări. Prin urmare, hotărârea nu poate fi casată în baza art. 388 alin. (1) lit. c) CPC în detrimentul persoanei care nu posedă limba în care s-a desfăşurat procesul, deoarece aceasta ar însemna aplicarea temeiului de casare contrar menirii lui. d) Instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces. Fiind un act de procedură cu caracter de autoritate, emis de către instanţa de judecată în virtutea legii în urma înfăptuirii justiţiei în cauzele civile, hotărârea judecătorească definitivă este obligatorie nu numai pentru participanţii la proces, ci şi pentru toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale, Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 12 din 09.04.1999 cu privire la respectarea legislaţiei despre utilizarea limbii în procedura judiciară. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=23. 237

organizaţiile şi persoanele fizice şi se execută cu stricteţe pe întreg teritoriul Republicii Moldova (art. 16 CPC). În pofida caracterului obligatoriu al actelor judecătoreşti (art. 16 CPC), în teoria şi practica procesului civil este unanim recunoscut că puterea lucrului judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive are limite obiective şi subiective. Limitele obiective sunt determinate de raportul material litigios ce a constituit obiect al dezbaterilor judiciare. Referitor la limitele subiective ale puterii lucrului judecat a hotărârilor judecătoreşti irevocabile, în literatura de specialitate se menţionează că hotărârea judecătorească determină drepturile şi obligaţiile unui cerc determinat de persoane – subiecţi ai raportului material litigios examinat şi soluţionat în cadrul dezbaterilor judiciare; hotărârea nu poate să se răsfrângă asupra persoanelor care sunt subiecţi ai unui alt raport material litigios care nu a constituit obiect al dezbaterilor judiciare238. Pentru subiecţii raportului material litigios care au participat la judecarea cauzei civile hotărârea judecătorească reprezintă un act de dispoziţie obligatoriu care, nemijlocit, determină drepturile şi obligaţiile lor. Per a contrario, pentru subiecţii raportului material litigios care nu au fost antrenați în judecarea cauzei hotărârea judecătorească nu trebuie să producă efecte juridice. Aceasta rezultă din principiul dreptului la un proces echitabil consfinţit în art. 6 din CEDO, potrivit căruia persoana trebuie să aibă posibilitate reală de a-şi apăra drepturile şi interesele legitime în condiţii în care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajată în raport cu adversarul său. Prin antrenare în judecarea cauzei înţelegem înştiinţarea persoanei privind acordarea acesteia a unui statut procesual de participant la proces (reclamant, coreclamant, pârât, copârât, intervenient, petiţionar, persoană interesată), ce îi oferă posibilitatea de a-şi apăra în mod efectiv drepturile şi interesele. Neantrenarea în judecarea cauzei urmează a fi delimitată de necomunicarea unui participant la proces a locului, datei şi orei şedinţei de judecată. În ultimul caz persoana, reieşind din materialele dosarului, are statut de participant la proces, dar nu este citată în mod legal şi cauza se examinează în lipsa ei. Зейдер Н.Б. Судебное решение по гражданскому делу. Москва: Юридическая литература, 1966, pag. 178-179. 238

Soluţionarea problemei drepturilor unor persoane neantrenate în proces se poate manifesta prin: 1) indicaţii directe în dispozitivul hotărârii cu privire la drepturile sau obligaţiile unor persoane neatrase la judecarea cauzei (de exemplu, acestea sunt obligate să achite o sumă de bani, să transmită un bun, să execute o lucrare, să înlăture obstacole în folosirea unui bun etc.); 2) afectarea de fapt, prin punere în executare a hotărârii, a drepturilor sau obligaţiilor unor persoane neatrase la judecarea cauzei, neindicate direct în dispozitivul hotărârii (de exemplu, nulitatea, rezilierea sau modificarea unui contract la care persoana neantrenată este parte; recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra unor bunuri, al dreptului de autor asupra unei opere, ce are ca efect lipsirea altor persane de drepturile respective). Obligaţia instanţei de judecată de atragere în proces a tuturor persoanelor, problema drepturilor sau obligaţiilor cărora se soluţionează, există în cazurile de coparticipare obligatorie prevăzute la art. 62 CPC. Ca urmare a constatării temeiurilor coparticipării procesuale obligatorii, instanţa judecătorească va înştiinţa, din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, pe toţi coreclamanţii şi copârâţii despre posibilitatea de a interveni în proces. Neînştiinţarea acestor persoane despre posibilitatea intervenirii în proces în calitate de coreclamanţi (copârâţi) sau atragerea acestor persoane în calitate de martori reprezintă o încălcare esenţială a normelor de drept procedural, având ca efect casarea hotărârii. De asemenea, potrivit art. 65 alin. (11) CPC, dacă se constată că există persoane care pot să îşi declare propriile pretenţii asupra obiectului litigiului între părţile iniţiale, instanţa este obligată să înştiinţeze persoanele în cauză despre procesul pornit şi să le explice dreptul lor de a interveni în proces prin înaintarea unei acţiuni239. Obligaţia instanţei de judecată de a atrage în proces toate persoanele interesate există la examinarea cauzelor civile în ordinea procedurii speciale, în cadrul cărora instanţa trebuie să verifice dacă nu există un litigiu de drept şi să A se vedea, de asemenea, Hotărârea CtEDO Business şi Investiţii pentru Toţi contra Republicii Moldova, 13.10.2009. http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/BUSINESS%20SI%20INVESTITII%20PENTRU %20TOTI%20%28ro%29.pdf 239

stabilească cercul tuturor persoanelor interesate care trebuie să participe la proces. De exemplu, în cazul înaintării cererii privind constatarea raporturilor de rudenie dintre petiţionar şi defunct în vederea confirmării dreptului la succesiune, în calitate de persoane interesate trebuie să fie atrase toate persoanele chemate la succesiune. f) Hotărârea nu este semnată de judecător sau de cineva dintre judecători ori hotărârea este semnată nu de acel judecător sau de acei judecători care sunt menţionaţi în hotărâre. Hotărârea judecătorească, fiind un act jurisdicţional învestit cu autoritatea lucrului judecat, trebuie să fie întocmită cu respectarea cerinţelor legale privind forma şi conţinutul. În partea introductivă a hotărârii instanţei de fond trebuie să fie indicate, printre altele, şi numele membrilor completului de judecată. Toţi judecătorii care au participat la deliberare, inclusiv judecătorul care are opinie separată, trebuie să semneze hotărârea. Regula cu privire la semnarea hotărârii este menită să garanteze autenticitatea acesteia, precum şi să ofere posibilitatea de a verifica legalitatea compunerii completului de judecată. Prin urmare, pentru ca hotărârea judecătorească să fie legală, trebuie să existe o concordanţă între numele membrilor completului de judecată care au pronunţat hotărârea, indicate în partea introductivă a acesteia, şi numele judecătorilor care au semnat hotărârea. Excepţie constituie următorul caz: potrivit art. 236 alin. (5) CPC, dacă unul dintre judecătorii completului de judecată este în imposibilitatea de a semna hotărârea integrală, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează preşedintele instanţei de judecată. În toate cazurile, pe hotărâre va fi menţionată cauza imposibilităţii de a semna. g) În dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată; h) în dosar lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural. Pentru fixarea tuturor actelor efectuate în cursul procesului şi a momentelor esenţiale ale dezbaterilor judiciare, legea prevede obligativitatea perfectării procesului-verbal al şedinţei de judecată. Potrivit art. 273 CPC, pentru fiecare şedinţă de judecată în prima instanţă, precum şi pentru fiecare act de procedură îndeplinit în afara

şedinţei (audierea martorului la locul aflării sale, examinarea la faţa locului etc.) se perfectează un proces-verbal. Procesul-verbal al şedinţei de judecată este un act procesual de o deosebită importanţă, asigurând posibilitatea verificării temeiniciei şi legalităţii hotărârii. În lipsa procesului-verbal este imposibilă efectuarea controlului judiciar cu privire la componenţa instanţei, prezenţa părţilor, conţinutul apărării părţilor în fapt şi în drept, respectarea altor norme procesuale. De aceea, neîntocmirea procesuluiverbal al şedinţei de judecată reprezintă o încălcare esenţială a normelor de drept procedural, sancţionată cu anularea hotărârii. Instanţa de apel casează hotărârea şi în cazurile în care procesul-verbal al şedinţei de judecată nu este semnat de judecător sau grefier, întrucât în lipsa semnăturilor cerute de lege, care confirmă autenticitatea procesului-verbal, acest act procesual nu produce efecte juridice, situaţie echivalentă cu lipsa acestuia. i) Cauza a fost judecată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale. Competenţa jurisdicţională este de două feluri: materială şi teritorială. Dreptul la judecarea cauzei de către o instanţă instituită de lege este garantat de art. 6 CEDO. La primirea cererii, judecătorul, stabilind că instanţa de judecată nu este competentă să judece cauza civilă, trebuie să restituie cererea de chemare în judecată, iar dacă lipsa competenţei jurisdicţionale se stabileşte după emiterea hotărârii, această eroare urmează a fi corectată prin casarea hotărârii. Nerespectarea competenţei jurisdicţionale materiale sau teritoriale reprezintă o încălcare esenţială a normelor de drept procedural. j) Cauza a fost judecată în fond cu adoptarea hotărârii, deşi sunt temeiuri pentru încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol. Aceste încălcări ale normelor de drept procedural au un caracter esenţial şi necondiţionat duc la casarea hotărârii (art. 393 CPC). §8. Decizia instanţei de apel Dispoziţia judecătorească prin care se soluţionează fondul apelului, adică se rezolvă chestiunea cu privire la temeinicia şi legalitatea hotărârii primei instanţe, se

emite sub formă de decizie (art. 390 CPC). Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă partea introductivă, partea descriptivă, motivarea şi dispozitivul240. În partea introductivă a deciziei instanţei de apel se indică denumirea instanţei care a emis decizia, completul de judecată, locul şi data pronunţării deciziei, numele sau denumirea apelantului şi calitatea lui procedurală. Această parte a deciziei instanţei de apel diferă de partea introductivă a hotărârii primei instanţe. În partea introductivă se expune succint dispozitivul hotărârii care se verifică. În partea descriptivă a deciziei instanţei de apel sunt dezvăluite circumstanţele cauzei pe parcursul examinării ei, obiectul deciziei de apel, astfel în decizie fiind expus sumarul motivării hotărârii instanţei de fond. Motivarea deciziei instanţei de apel are o importanţă esenţială, ea fiind o călăuză pentru instanţele care rejudecă cauza. În motivarea deciziei se indică temeiurile de fapt şi de drept care au condus, după caz, la admiterea sau respingerea apelului, precum şi temeiurile de fapt şi de drept care au condus la adoptarea uneia dintre soluţiile prevăzute de art. 385 CPC. În dispozitivul deciziei instanţei de apel se expune rezultatul controlului hotărârii instanţei de fond, concluziile instanţei de apel în urma examinării apelului. În dispozitiv se mai indică denumirea primei instanţe şi data adoptării hotărârii în prima instanţă, numele părţilor, obiectul litigiului, numele apelantului şi concluzia instanţei de apel, în sensul admiterii sau respingerii apelului. În cazul adoptării unei noi hotărâri, această parte a deciziei este analogică dispozitivului hotărârii primei instanţe, unde se arată dacă se admite sau nu acţiunea, iar dacă se admite – cum este soluţionată cauza (art. 241-248 CPC). Decizia este semnată de toţi judecătorii care au examinat apelul, inclusiv de judecătorul care are opinie separată. Decizia instanţei de apel devine definitivă în Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 3 din 07.07.2008 cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei procesuale civile la întocmirea actelor judecătoreşti de dispoziţie în cadrul examinării pricinilor civile şi economice în ordine de apel şi recurs. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=146; Belei E., Poalelungi M. Modele de acte judecătorești. Procedura civilă. Ediția III. Chişinău: Tipografia centrală, 2014, pag. 781 - 816. 240

momentul pronunţării ei şi este executorie conform legii. Dispoziţiile art. 249, 250, 251 CPC privind rectificarea hotărârii sunt aplicabile şi deciziilor instanţei de apel. În cazul casării integrale sau parţiale a hotărârii primei instanţe şi restituirii cauzei spre rejudecare în prima instanţă, instanţa de apel poate să se expună în decizia sa asupra actelor procedurale care urmează a fi efectuate în prima instanţă la rejudecarea cauzei, însă nu este în drept să prejudece în opiniile sale că o anumită probă ar inspira sau nu încredere, că unele probe ar fi mai temeinice decât altele şi nici să stabilească ce hotărâre ar trebui adoptată după rejudecarea cauzei (art. 390 alin. (3) CPC). Prin această normă se previne comiterea repetată a erorilor care au servit drept temei pentru casarea hotărârilor, fără a se afecta independenţa judecătorului din instanţa de rejudecare.

CAPITOLUL XIII RECURSUL ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR JUDECĂTOREŞTI Alexandru MUNTEANU, doctor în drept, conferenţiar universitar Obiectul recursului. În procesul examinării cauzelor civile, instanţele judecătoreşti emit diferite încheieri. Aceste acte de dispoziţie, la fel ca şi hotărârile, trebuie să fie legale şi întemeiate. Acordarea dreptului de a ataca cu recurs separat toate încheierile judecătoreşti ar putea duce la tergiversarea examinării cauzei. În acelaşi timp, unele încheieri judecătoreşti au o importanţă semnificativă pentru participanţii la proces. Interzicerea atacării lor cu recurs, separat de hotărâre, ar avea ca efect lezarea intereselor legitime ale participanţilor la proces. De aceea, pentru a asigura respectarea normelor juridice la emiterea încheierilor, Codul de procedură civilă prevede diferite modalităţi de atacare a încheierilor judecătoreşti, în funcţie de rolul lor procesual: 1) atacarea încheierilor cu recurs, separat de hotărâre şi 2) atacarea încheierilor odată cu hotărârea. Potrivit art. 423 CPC, încheierile primei instanţe pot fi atacate cu recurs, separat de hotărâre, în două cazuri: a) în cazurile expres prevăzute de lege; b) în cazurile în care încheierea face imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului. Aceleaşi reguli se aplică pentru atacarea încheierilor adoptate de instanţele de apel. Încheierile Curţii Supreme de Justiţie rămân irevocabile din momentul pronunţării şi, prin urmare, nu pot fi atacate cu recurs.

Codul de procedură civilă prevede expres posibilitatea atacării cu recurs, separat de hotărâre, a următoarelor încheieri cu privire la: - strămutarea pricinii dispusă de instanţa care judecă cauza în fond (art. 37, art. 43 alin. (3) CPC); - respingerea

cererii

participantului

la

proces

privind

înştiinţarea

coparticipantului (art. 62 alin. (2) CPC); - respingerea cererii persoanei interesate de a fi admisă în calitate de coparticipant în cazul coparticipării obligatorii (art. 62 alin. (3) CPC); - refuzul examinării concomitente a acţiunii intervenientului principal şi a acţiunii iniţiale (art. 65 alin. (5) CPC); - refuzul în admiterea succesorului în proces (art. 70 alin. (3) CPC); - respingerea cererii de repunere în termen (art. 116 alin. (5) CPC); - respingerea cererii cu privire la asigurarea probelor (art. 127 1 alin. (5), 128 alin. (3) CPC); - restituirea cauţiunii în cazul asigurării probelor (art. 1272 alin. (6) CPC); - examinarea cererii de anulare sau reducerea amenzii (art. 164 alin. (3) CPC); - refuzul de a primi cererea de chemare în judecată (art. 169 alin. (2) CPC); - restituirea cererii de chemare în judecată (art. 170 alin. (5) CPC); - asigurarea acţiunii241, anularea şi substituirea măsurilor de asigurare a acţiunii (art. 181 alin. (1), (3) CPC); - examinarea cererii de corectare a greşelilor din hotărâre (art. 249 alin. (3) CPC); - respingerea cererii de emitere a unei hotărâri suplimentare (art. 250 alin. (4) CPC); - explicarea hotărârii (art. 251 alin. (4) CPC);

Astfel cum se explică în Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie, prin încheieri de asigurare a acţiunii se au în vedere atât încheierile prin care cererea de asigurare a acţiunii a fost admisă cât şi încheierile prin care asemenea cerere a fost respinsă (Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr. 35 privind practica de aplicare a dispoziţiilor art. 181 CPC. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=53) 241

- amânarea sau eşalonarea executării hotărârii, schimbarea modului şi ordinii de executare a hotărârii (art. 252 alin. (3) CPC); - indexarea sumelor adjudecate (art. 253 alin. (3) CPC); - suspendarea procesului (art. 263 alin. (1) CPC); - respingerea cererii de repunere pe rol a pricinii (art. 263 alin. (2) CPC); - încetarea procesului (art. 266 alin. (1) CPC); - scoaterea cererii de pe rol (art. 268 alin. (2) CPC); - respingerea cererii de anulare a încheierii privind scoaterea cererii de pe rol (art. 268 alin. (5) CPC); - admiterea sau respingerea cererii de aplicare a măsurilor de protecţie, privind aplicarea ordonanţei de protecţie (art. 3186 alin. (1) CPC); - refuzul publicării înştiinţării de chemare în judecată a deţinătorului titlului de valoare pierdut (art. 321 alin.(3) CPC); - scoaterea cererii de pe rol în cazurile prevăzute de art. 323 CPC; - privind încetarea procesului în cauzele privind reconstituirea procedurii judiciare pierdute (art. 343 alin. (4) CPC); - restituirea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti (art. 349 alin. (2) CPC); - refuzul de anulare a ordonanţei judecătoreşti (art. 353 alin. (4) CPC); - încheierea instanţei de apel de a nu se da curs cererii de apel (art. 368 alin. (3) CPC); - restituirea cererii de apel (art. 369 alin. (2) CPC); - încuviinţarea sau refuzul de a încuviinţa executarea silită a hotărârii judecătoreşti sau arbitrale străine (art. 471 alin. (2) CPC); - desfiinţarea hotărârii arbitrale sau refuzul de a o desfiinţa (art. 481 alin. (5) CPC); - eliberarea titlului de executare silită a hotărârii arbitrale sau refuzul de a-l elibera (art. 486 alin. (5) CPC).

Cu recurs, separat de hotărâre, mai pot fi atacate şi încheierile emise de instanţele judecătoreşti în faza executării silite a hotărârilor, cum ar fi cele cu privire la: - cererea de repunere în termen (art. 18 alin. (4) Cod de executare); - refuzul de a elibera duplicatul titlului executoriu (art. 19 alin. (3) Cod de executare); - corectarea erorilor sau omisiunilor din titlul executoriu (art. 20 alin. (2) Cod de executare); - admiterea succesiunii în drepturi (art. 47 alin. (4) Cod de executare); - căutarea sau refuzul de a da debitorul în căutare (art. 72 alin. (4) Cod de executare); - suspendarea executării documentului executoriu (art. 79 alin. (2) Cod de executare) etc.242. De asemenea, pot fi atacate separat cu recurs unele încheieri emise de instanţele de judecată în cauzele cu privire la insolvabilitate, de exemplu încheierea de anulare a hotărârii adunării creditorilor şi încheierea de respingere a cererii de anulare, încheierea privind destituirea administratorului243 etc. Conform prevederilor legale exprese, nu pot fi atacate, separat de hotărâre, următoarele încheieri cu privire la: - strămutarea pricinii dispusă de instanţa ierarhic superioară celei care judecă cauza în fond (art. 43 alin. (4) CPC); - recuzare (art. 53 alin. (5) CPC); - admiterea sau respingerea coparticipării facultative (art. 63 alin. (2) CPC); - respingerea cererii de introducere în proces a intervenientului accesoriu (art. 67 alin. (5) CPC); - cheltuielile de judecată (art. 99 CPC); - admiterea cererii de repunere în termen (art. 116 alin. (5) CPC); - asigurarea probelor în timpul judecării pricinii (art. 128 alin. (3) CPC); Încheierile emise de executorul judecătoresc nu pot fi atacate cu recurs. Aceste acte pot fi contestate în instanţă de judecată conform procedurii prevăzute în Codul de executare. 243 Art. 8, art. 59 alin. (3), art. 71 alin. (4) din Legea insolvabilităţii. Nr. 149 din 29.06.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.09.2012, nr. 193-197. 242

- distribuirea probelor materiale înainte de adoptarea hotărârii (art. 145 alin. (4) CPC); - efectuarea expertizei (art. 148 alin. (2) CPC); - soluţionarea cererii cu privire la recuzarea expertului (art. 151 alin. (4) CPC); - primirea cererii de chemare în judecată (art. 168 alin. (4) CPC); - refuzul de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti (art. 348 alin. (3) CPC); - anularea ordonanţei judecătoreşti (art. 353 alin. (1) CPC). Nu pot fi atacate cu recurs, separat de hotărâre, şi alte încheieri care nu fac imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului, cum ar fi cele cu privire la: admiterea cererii de introducere în proces a intervenientului accesoriu, admiterea succesorului în proces, de a nu da curs cererii, pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare, stabilirea termenului pentru judecarea cauzei, amânarea procesului, întreruperea şedinţei de judecată, administrarea probelor etc. Interdicţia atacării cu recurs, separat de hotărâre, a unor încheieri nu înseamnă că legalitatea şi temeinicia lor nu poate fi controlată. Un asemenea control se efectuează de către instanţa ierarhic superioară care judecă apelul împotriva hotărârii sau, după caz, recursul împotriva deciziei instanţei de apel. Potrivit explicaţiilor date de Curtea Supremă de Justiţie, în cazul în care participanţii la proces depun cereri de recurs separate împotriva încheierilor care se atacă doar împreună cu fondul, aceste cereri vor fi anexate la dosar, iar instanţa va emite o încheiere protocolară de a nu le da curs până la examinarea cauzei în fond244. Instanţele competente să examineze recursurile împotriva încheierilor. Recursurile împotriva încheierilor judecătoreşti se examinează de instanţele ierarhic superioare. Potrivit art. 424 CPC, curţile de apel examinează recursurile declarate împotriva încheierilor emise de judecătorii. Colegiul civil, comercial şi Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr. 24 privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr.155 din 05.07.2012 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=41 244

de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie examinează recursurile declarate împotriva încheierilor emise de către curţile de apel. Depunerea şi examinarea recursului împotriva încheierii. Procedura de depunere şi examinare a recursului împotriva încheierilor primei instanţe se caracterizează prin anumite particularităţi, condiţionate de specificul acestei căi de atac. Recursul se depune la instanţa a cărei încheiere se atacă. La depunerea recursului împotriva încheierilor primei instanţe nu se achită taxa de stat (art. 85 alin. (1) lit. m) CPC). Termenul general de declarare a recursului împotriva încheierii este de 15 zile de la pronunţarea ei (art. 425 CPC) 245. Pentru unele categorii de încheieri legea prevede un termen mai restrâns. De exemplu, încheierea de respingere a cererii de asigurare a probelor poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a emis cu citarea participanţilor la proces, sau de la comunicare, dacă s-a emis fără citarea lor (art. 128 alin. (3) CPC). Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 155 din 05.07.2012, Codul de procedură civilă prevedea expres efectul suspensiv al recursului împotriva încheierii (art. 403, art. 426 CPC). Actualmente, în lipsa unor prevederi exprese, în practica judiciară sa reconfirmat aplicabilitatea aceloraşi reguli246. Astfel, depunerea recursului suspendă executarea încheierii, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege247. Codul de procedură civilă nu reglementează în mod expres acţiunile instanţei de recurs în situaţiile în care se constată că cererea de recurs a fost depusă în afara termenului legal, de către o persoană care nu are dreptul să declare recurs sau dacă are drept obiect o încheiere care nu poate fi atacată separat cu recurs 248. În opinia noastră, în aceste cazuri instanţa de recurs nu este în drept să examineze fondul recursului cu emiterea unei decizii. Prin prisma categoriilor de acte de dispoziţie

Pentru unele categorii de încheieri termenul de declarare a recursului se calculează de la data comunicării acestora (de exemplu, încheierile de asigurare a acţiunii, conform art. 181 alin. (2) CPC). 246 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 11.11.2013 privind procedura de judecare a cauzelor civile în ordine de recurs. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=192. 247 Este expres prevăzut că recursul nu suspendă executarea încheierilor de asigurare a acţiunii (art. 181 alin. (3) CPC) şi a celor privind aplicarea ordonanţei de protecţie (art. 318 6 CPC). 248 Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 155 din 05.07.2012, Codul de procedură civilă prevedea expres că în asemenea situaţii cererea de recurs se restituie printr-o încheiere a instanţei de recurs (art. 409, art. 426 CPC). 245

emise de instanţele de judecată stabilite de art. 14 CPC, considerăm că instanţa de recurs urmează să emită o încheiere de restituire a cererii de recurs249. Recursul împotriva încheierii se examinează în termen de 3 luni într-un complet din 3 judecători, pe baza dosarului şi a materialelor anexate la recurs, fără examinarea admisibilităţii şi fără participarea părţilor. Instanţa de recurs nu se implică în esenţa fondului litigiului judecat de prima instanţă, ci verifică în exclusivitate respectarea normelor procesuale la emiterea încheierii atacate. După examinarea recursului împotriva încheierii, instanţa de recurs adoptă o decizie prin care este în drept: a) să respingă recursul şi să menţină încheierea, dacă aceasta este legală şi temeinică; b) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea, restituind cauza spre rejudecare, dacă este necesară stabilirea sau verificarea suplimentară a anumitor circumstanţe. În aceste cazuri cauza se restituie în aceeaşi instanţă aceluiaşi complet de judecători; c) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea, soluționând prin decizie problema în fond. Se are în vedere soluţionarea chestiunii ce nu se referă la fondul cauzei, în locul soluţiei date prin încheierea casată (de exemplu, casând încheierea privind aplicarea sechestrului, instanţa de recurs emite o nouă încheiere prin care cererea reclamantului privind asigurarea acţiunii se respinge). Decizia instanţei de recurs pronunţată după examinarea recursului împotriva încheierii emise în prima instanţă rămâne irevocabilă din momentul emiterii. Decizia se plasează pe pagina web a instanţei la data emiterii. Copia deciziei se remite părţilor în termen de 5 zile de la data emiterii.

Această concluzie este confirmă şi de Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de aplicare a art. 171, art. 423 şi art. 428 CPC, nr. 4ac-6/13 din 04.03.2013. http://jurisprudenta.csj.md/search_avize_csj.php?id=3 A se vedea, de asemenea, Belei E., Poalelungi M. Modele de acte judecătorești. Procedura civilă. Ediția III. Chişinău: Tipografia centrală, 2014, pag. 825826. În practică, în situaţiile menţionate instanţele de recurs deseori adoptă decizii de respingere a recursului. 249

CAPITOLUL XIV RECURSUL ÎMPOTRIVA DECIZIILOR ŞI HOTĂRÂRILOR EMISE DE CURŢILE DE APEL Alexandru MUNTEANU, doctor în drept, conferenţiar universitar

§1. Consideraţii generale privind recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel §2. Noţiunea şi elementele recursului împotriva deciziilor instanţei de apel §3. Temeiurile de declarare a recursului §4. Procedura de declarare a recursului. Admisibilitatea recursului §5. Procedura de judecare a cauzei în instanţa de recurs. Limitele judecării cauzei în recurs §6. Împuternicirile instanţei de recurs. Decizia instanţei de recurs §7. Particularităţile recursului împotriva hotărârilor emise de curţile de apel în cauzele cu privire la insolvabilitate

§1. Consideraţii generale privind recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel Potrivit art. 429 CPC, pot fi supuse recursului două categorii de acte de dispoziţie ale curţilor de apel250: Deşi termenul „act de dispoziţie” include, pe lângă hotărâri şi decizii, încheierile pronunţate de curţile de apel, cele din urmă pot fi atacate separat cu recurs în conformitate cu procedura stabilită în secţiunea 1 din Capitolul XXXVIII CPC – recursul împotriva încheierilor judecătoreşti, descrisă în capitolul precedent. 250



deciziile adoptate în urma examinării apelului împotriva hotărârilor

judecătoriilor; 

hotărârile emise în procedura de insolvabilitate. De asemenea, având în vedere explicaţiile Curţii Supreme de Justiţie privind

menţinerea competenţei curţilor de apel drept instanţe de fond pentru unele categorii de cauze, chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 155 din 05.07.2012251, hotărârile acestora pot fi atacate cu recurs în ordinea prevăzută de secţiunea a 2-a din Capitolul XXXVIII CPC. Astfel, constatăm că, drept urmare a modificărilor introduse prin Legea nr. 155 din 05.07.2012, instituţia recursului împotriva deciziilor instanţei de apel a fost extinsă în mod artificial. Fiind iniţial concepută drept o cale de atac subsecventă apelului, aceasta nu este potrivită pentru cazurile de atacare a hotărârilor pronunţate de curţile de apel ca instanţe de fond. Decizia legiuitorului de excludere a instituţiei recursului împotriva hotărârilor, pentru care nu este prevăzută calea apelului (prin abrogarea art. 397 – 422 CPC), se baza pe principiul promovat de proiectul Legii nr. 155, potrivit căruia toate cauzele civile urmau să fie judecate în fond de judecătorii. Acest principiu, însă, nu a fost implementat, de fapt, în măsură deplină, ceea ce a generat, pe de o parte, deformarea esenţei recursului, secţiunea a 2-a din Capitolul XXXVIII CPC, prin extinderea aplicabilităţii acestuia şi, pe de altă parte, necesitatea instituirii în practică a unor excepţii neprevăzute expres de lege referitor la procedura de contestare a hotărârilor curţilor de apel252. Având în vedere discrepanţele semnalate, în continuare vom caracteriza separat recursul împotriva deciziilor instanţei de apel şi recursul împotriva hotărârilor curţilor de apel în cauzele cu privire la insolvabilitate. §2. Noţiunea şi elementele recursului împotriva deciziilor instanţei de apel

Recomandarea Curţii Supreme de Justiţie nr. 24 privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr.155 din 05.07.2012 pentru modificarea si completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova. http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=41. 252 Această situaţie ar putea fi caracterizată drept continuarea aplicării tacite a instituţiei recursului împotriva hotărârilor, abrogate prin Legea nr. 155. 251

Natura juridică a recursului. Deciziile instanţelor de apel, adoptate în urma controlului judiciar asupra hotărârilor primei instanţe, trebuie să fie legale şi întemeiate. Pentru a preveni şi, după caz, a repara erorile ce pot fi comise la rejudecarea cauzei în apel, legislaţia procesuală civilă prevede posibilitatea atacării cu recurs a deciziilor instanţelor de apel. Recursul împotriva deciziilor instanţei de apel ocupă un loc aparte în sistemul căilor de atac. Natura juridică a acestuia diferă substanţial de cea a apelului, ceea ce este şi firesc, deoarece decizia instanţei de apel, spre deosebire de hotărârea primei instanţe, este definitivă şi ar fi nejustificat ca persoana care a atacat o hotărâre a judecătoriei cu apel să conteste în continuare şi decizia curţii de apel, nelimitat în aceleaşi condiţii. Aceasta ar veni în contradicţie cu principiul stabilităţii raporturilor juridice şi principiul puterii lucrului judecat (res judicata). Codul de procedură civilă al Republicii Moldova reglementează expres şi imperativ temeiurile speciale de exercitare a recursului împotriva deciziilor instanţei de apel (art. 432 CPC), ceea ce permite plasarea lui în categoria căilor extraordinare de atac. O altă trăsătură specifică a recursului împotriva deciziilor instanţei de apel constă în faptul că acesta reprezintă o cale nedevolutivă de atac, care nu provoacă o rejudecare a fondului cauzei. Rolul recursului nu este acela de a realiza o nouă judecată în fond după casarea deciziei atacate, ci doar de a asigura efectuarea unui control de legalitate a acesteia. În acest context, recursul împotriva deciziilor instanţei de apel nu reprezintă un al treilea grad de jurisdicţie. Recursul împotriva deciziilor instanţei de apel vizează, în general, legalitatea soluţiei contestate. Această particularitate a căii de atac în cauză este consfinţită în art. 432 CPC, potrivit căruia părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) şi (4) CPC. Verificând legalitatea deciziilor curţilor de apel, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova asigură aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele judecătoreşti.

Recursul împotriva deciziilor instanţei de apel, de regulă, nu este suspensiv de executare. Conform regulilor generale, declararea recursului împotriva deciziilor instanţei de apel nu suspendă executarea hotărârii, fapt explicat prin aceea că obiect al recursului îl constituie deciziile instanţei de apel, care devin definitive în momentul pronunţării şi sunt pasibile de executare silită (art. 255, 394 CPC). Executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, în viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, este privită drept parte integrantă a dreptului la un proces echitabil253. Mai mult decât atât, precum a indicat Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei într-o Recomandare către statele membre, nu numai neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ci şi amânarea momentului la care ea îşi produce efectele poate face dreptul la un proces echitabil inoperant şi iluzoriu în detrimentul uneia dintre părţi254. În acest context, prevederile art. 435 CPC privind efectul nesuspensiv al recursului împotriva deciziilor instanţei de apel sunt de natură să asigure protejarea intereselor părţii, în beneficiul căreia a fost emisă hotărârea, împotriva abuzurilor părţii adverse care, prin folosirea acestei căi extraordinare de atac, ar putea urmări amânarea nejustificată a executării hotărârii. Reglementările privind caracterul nesuspensiv al recursului împotriva deciziilor instanţei de apel urmează să protejeze şi interesele recurentului ce pot fi lezate prin punerea în executare a unei hotărâri ilegale. Ţinând cont de aceste considerente, legiuitorul a prevăzut excepţii de la caracterul nesuspensiv al recursului. În conformitate cu art. 435 alin. (1) CPC, recursul suspendă executarea hotărârii în cazul strămutării de hotare, distrugerii de plantaţii, demolării de construcţii sau de orice bun imobil. Prin lege, pot fi stabilite şi alte cazuri de suspendare a executării deciziei instanţei de apel atacate cu recurs. Aceste excepţii se explică prin faptul că executarea hotărârilor în cauză ar putea leza grav drepturile recurentului, care, în eventualitatea casării deciziei instanţei de apel, nu va putea obţine întoarcerea executării hotărârii. Efectul suspensiv al recursului se produce în aceste situaţii în virtutea legii, nefiind necesară depunerea unei cereri speciale de către recurent. Hotărârea CtEDO Pasteli şi alţii contra Republicii Moldova, 15.06.2004. http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/PASTELI%20SI%20ALTII%20%28ro%29.pdf 254 Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. Rec(2003)17 în materie de executare a deciziilor judecătoreşti. http://www.coe.int/t/cm/adoptedTexts_en.asp 253

Legea admite posibilitatea suspendării executării hotărârii atacate şi la cererea recurentului (suspendarea facultativă). În conformitate cu art. 435 alin. (2) CPC, la cererea recurentului, instanţa învestită cu judecarea recursului este în drept să dispună suspendarea executării hotărârii atacate în recurs dacă recurentul a depus o cauţiune. Cauţiunea se depune în pricinile patrimoniale în care hotărârile nu au fost executate, în cuantumul stabilit la art. 81 din Codul de executare (120% din suma bănească ce urmează a fi încasată de la debitor sau din valoarea bunurilor pe care acesta este obligat să le transmită în temeiul hotărârii judecătoreşti, cu includerea cheltuielilor de judecată). Cauţiunea se depune pe contul executorului judecătoresc în conformitate cu prevederile art. 80 din Codul de executare. Confirmarea eliberată de executorul judecătoresc recurentului urmează să fie anexată la cererea de suspendare a executării hotărârii atacate cu recurs255. În cauzele nepatrimoniale, executarea hotărârii poate fi suspendată la cererea motivată a recurentului (art. 435 alin. (8) CPC). Suspendarea executării hotărârii în cazurile prevăzute la art. 435 alin. (2) şi alin. (8) CPC reprezintă un drept, şi nu o obligaţie a instanţei de recurs. Recurentul trebuie să motiveze necesitatea suspendării executării deciziei (de exemplu, dacă nesuspendarea executării va avea drept efect imposibilitatea ori dificultatea întoarcerii executării hotărârii). În cel mult 10 zile de la depunerea cererii însoţite de confirmarea eliberată de executorul judecătoresc privind depunerea cauţiunii, completul din trei judecători se va pronunţa asupra demersului privind suspendarea executării hotărârii, printr-o încheiere nesusceptibilă de atac. Încheierea de suspendare sau despre refuzul de suspendare se transmite imediat recurentului. Plenul Curţii Supreme de Justiţie a explicat că, dacă debitorul solicită suspendarea executării hotărârii (în pricini cu caracter patrimonial) la depunerea recursului fără depunerea cauţiunii, invocând că executorul a sechestrat deja alte bunuri în vederea asigurării documentului executoriu, instanţa va refuza suspendarea executării hotărârii, or, acest sechestru nu va echivala cu o cauţiune. Cauţiunea nu poate fi depusă în alte bunuri (mobile, imobile), decât în mijloace băneşti (monedă naţională sau valută străină). Drept excepţie, depunerea cauţiunii nu este obligatorie în cazul în care, la data depunerii recursului, în privinţa recurentului este în vigoare măsura de asigurare a acţiunii - sechestrul asupra mijloacelor băneşti, valoarea cărora depăşeşte cuantumul stabilit la art.81 din Codul de executare. A se vedea Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 11.11.2013 privind procedura de judecare a cauzelor civile în ordine de recurs. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=192. 255

Astfel, recursul împotriva deciziilor instanţei de apel reprezintă o cale de atac extraordinară, nedevolutivă şi, de regulă, nesuspensivă de executare, prin care se exercită controlul de legalitate asupra deciziilor pronunţate de instanţa de apel. Exercitarea recursului împotriva deciziilor instanţei de apel impune respectarea anumitor condiţii stipulate în Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Condiţiile ce sunt comune pentru toate căile de atac au fost caracterizate în capitolele precedente, de aceea, în continuare ne vom opri mai detaliat la acele condiţii care sunt specifice doar recursului împotriva deciziilor instanţei de apel. Obiectul recursului poate fi numai decizia instanţei de apel sau decizia instanţei de apel şi hotărârea primei instanţe concomitent. Astfel, în cazul în care curtea de apel a menţinut hotărârea primei instanţe, recurentul va ataca atât hotărârea judecătoriei cât şi decizia curţii de apel. Dacă instanţa de apel a casat hotărârea primei instanţe şi a pronunţat o nouă hotărâre, atunci obiect al recursului va constitui doar decizia instanţei de apel. În cazul modificării hotărârii primei instanţe de către instanţa de apel, obiect al recursului va constitui decizia instanţei de apel (dacă recurentul nu este de acord numai cu modificările introduse de curtea de apel) sau decizia instanţei de apel şi hotărârea primei instanţe. Această soluţie reiese din principiul disponibilităţii, conform căruia persoana decide de sine stătător dispoziţiile judecătoreşti ce vor fi atacate. Determinarea corectă a obiectului recursului este importantă din perspectiva limitelor judecării recursului şi a împuternicirilor instanţei de recurs. În cazul în care instanţa de apel a casat hotărârea primei instanţe cu încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol, conform art. 393 CPC, de fapt există două acte de dispoziţie ale instanţei de apel: decizie (prin care se admite apelul şi se casează hotărârea instanţei de fond) şi încheiere (prin care se dispune încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol). Dat fiind faptul că încheierea privind încetarea procesului / scoaterea cererii de pe rol este rezultatul deciziei prin care hotărârea primei instanţe a fost casată, fiind strâns legată de aceasta, obiect al recursului în asemenea cazuri vor fi ambele acte de dispoziţie ale instanţei de apel

(decizia şi încheierea), recursul fiind examinat conform regulilor din secţiunea a 2a din Capitolul XXXVIII CPC. Hotărârile, în a căror privinţă persoanele interesate nu au folosit calea de apel, prevăzută de lege, nu pot fi atacate cu recurs (art. 429 alin. (4) CPC). Stipulând această interdicţie, legiuitorul a consfinţit în mod legal principiul ierarhiei căilor de atac, potrivit căruia recursul nu poate fi exercitat omissio medio, adică fără să se fi exercitat în prealabil calea de atac a apelului256. Regula enunţată necesită, totuşi, o precizare. Dacă o parte a obţinut câştig de cauză în prima instanţă, hotărârea fiind casată sau modificată în apel la cererea părţii adverse, prima parte are dreptul de a ataca cu recurs decizia instanţei de apel, deşi nu a folosit calea apelului, neavând interes. Astfel, persoana care nu a folosit apelul poate ataca cu recurs decizia instanţei de apel prin care i s-a înrăutăţit situaţia. Însă, în această situaţie, controlul instanţei de recurs se va limita doar la legalitatea deciziei de înrăutăţire a situaţiei. De exemplu, în cazul în care prima instanţă emite o hotărâre prin care încasează de la pârât 10.000 lei şi pârâtul nu atacă această hotărâre cu apel, iar instanţa de apel la cererea reclamantului modifică hotărârea primei instanţe şi majorează suma spre încasare de la pârât până la 15.000 lei, pârâtul va putea ataca decizia instanţei de apel doar în partea ce ţine de modificarea hotărârii primei instanţe (de la 10.000 lei la 15.000 lei), fără a putea solicita casarea hotărârii primei instanţe sau reducerea sumei încasate sub 10.000 lei. Conform art. 429 alin. (4) CPC, nu pot fi atacate cu recurs hotărârile în a căror privinţă apelul a fost retras. La baza acestei reguli stă disponibilitatea participanţilor la proces de a dispune liber de drepturile lor materiale şi procedurale la toate fazele procesului civil. Retragerea apelului reprezintă o manifestare de voinţă a participantului la proces, prin care acesta recunoaşte legalitatea şi Legislaţia procesuală civilă a unor state prevede posibilitatea declarării recursului fără exercitarea prealabilă a apelului („die Sprungrevision” în Germania, „leap frog” în Marea Britanie). În conformitate cu art. 566 din CPC al Germaniei, hotărârile primei instanţe, pasibile apelului, pot fi atacate cu recurs la Curtea Federală de Justiţie în condiţiile în care: 1) ambele părţi sunt de acord; 2) litigiul ridică o problemă importantă de drept. Reglementări asemănătoare sunt prevăzute în art. 459 al Noului Cod de procedură civilă al României. Asupra utilităţii introducerii „procedurii de transmitere a cauzei cu omiterea unei instanţe” pentru soluţionarea chestiunilor de drept a atenţionat şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei în Recomandarea nr. R(95) 5 (art. 7). 256

temeinicia hotărârii primei instanţe şi solicită încetarea procedurii în apel (art. 374 CPC)257. Dat fiind faptul că retragerea apelului nu poate fi revocată (asupra acestui fapt instanţa de apel trebuie să atenţioneze apelantul), depunerea recursului la Curtea Supremă de Justiţie este exclusă. A treia interdicţie stabilită de legiuitor constă în faptul că nu pot fi atacate cu recurs deciziile de trimitere a cauzei la rejudecare ce nu se supun nici unei căi de atac. Această prevedere legală se explică prin scopul urmărit de legiuitor – de a nu permite tărăgănarea abuzivă a procesului, în măsura în care persoanele interesate nu sunt lipsite de accesul la justiţie, pricina urmând a fi rejudecată de instanţa de trimitere258. Subiecţii recursului. Cercul subiecţilor abilitaţi cu dreptul de a declara recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel este identic celui pentru apel (art. 430 CPC)259. Instanţele competente să judece cererile de recurs. Examinarea recursului ţine de competenţa Curţii Supreme de Justiţie. Asupra admisibilităţii recursului decide un complet din 3 judecători. Recursul considerat admisibil se examinează într-un complet din 5 judecători de la Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie. Judecătorii care au examinat admisibilitatea recursului pot participa şi la examinarea recursului în cauză. Retragerea apelului declarat de către procuror sau de o altă persoană sau organ împuternicit prin lege să se adreseze în judecată pentru apărarea drepturilor, libertăţilor legitime ale unei alte persoane nu privează persoana, în al cărei interes a fost declarat apelul, de dreptul de a-l susţine, însă după achitarea taxei de stat. 258 Interdicţia de atacare a deciziilor cu privire la trimiterea cauzei la rejudecare era prevăzută şi în Codul de procedură civilă din 1964. Efectuând un control de constituţionalitate a acestor norme, Curtea Constituţională a Republicii Moldova le-a declarat constituţionale, invocând în decizie următoarele argumente: cauza cetăţeanului se află deja pe rol (în prima instanţă şi în instanţa de apel). Or, atât timp cât cauza se află în proces de examinare de către instanţa judecătorească, nu se poate vorbi despre îngrădirea accesului la justiţie. Hotărârea, adoptată în prima instanţă după rejudecare, potrivit normelor supuse controlului constituţionalităţii, poate fi supusă căilor de atac ordinare şi extraordinare, inclusiv recursului. Trimiterea cauzei pentru rejudecare în prima instanţă nu limitează nicidecum principiile fundamentale într-un proces civil, dimpotrivă, permite ca procesul să se desfăşoare conform principiului contradictorialităţii cu participarea părţilor în proces în condiţiile respectării dreptului cetăţenilor la apărare şi al egalităţii lor în faţa legii, creându-se astfel premise pentru asigurarea dreptului lor la satisfacţie judiciară efectivă, ceea ce este în deplină concordanţă atât cu prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cât şi cu Constituţia Republicii Moldova. A se vedea Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 33 din 23.11.1997 privind controlul constituţionalităţii art. 302 alin. (1) pct. 4) din Codul de procedură civilă şi art. 327 alin. (1) pct. 5) din Codul de procedură penală. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 11.12.1997, nr. 82-83. 259 Pentru detalii a se vedea capitolul precedent dedicat apelului. 257

§3. Temeiurile de declarare a recursului Recursul împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel poate fi declarat numai pentru temeiurile expres şi limitativ prevăzute de lege. Reglementând aceste temeiuri, legiuitorul în art. 432 CPC a stipulat că părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural prevăzute la alin. (2), (3) şi (4) ale aceluiaşi articol. În esenţă, recursul este o cale de atac de drept, vizând în exclusivitate legalitatea deciziei contestate260. Părţile au avut posibilitatea de a se judeca în fond atât în faţa primei instanţe cât şi în faţa instanţei de apel, situaţie în care o examinare a temeiniciei hotărârii atacate în faza recursului nu se mai justifică. Particularitatea recursului împotriva deciziilor instanţei de apel de a fi o cale de atac de drept este caracteristică sistemelor de drept ale mai multor state democratice. În legislaţia franceză şi cea belgiană este consfinţită poziţia potrivit căreia judecătorul instanţei supreme este un judecător de drept, iar nu de fapt, ceea ce înseamnă că el va accepta faptele aşa cum au fost stabilite de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată. El nu realizează decât un examen critic cu privire la chestiunile de drept. Stabilirea faptelor intră în câmpul de acţiune al jurisdicţiilor de fond, de aceea, se spune că judecătorul instanţei supreme este un judecător de casaţie, căci el nu rejudecă cauza, astfel cum ar face-o curtea de apel, care poate substitui hotărârea atacată cu propria decizie 261. În mod similar, §545 CPC al Germaniei prevede că cererea de recurs poate fi motivată numai prin aceea că hotărârea se bazează pe încălcarea dreptului federal sau a normelor al căror câmp de acţiune depăşeşte circumscripţia unei judecătorii supreme a landului. Funcţia soluţionării în exclusivitate a chestiunilor de drept este atribuită instanţelor judecătoreşti în Olanda, Italia, Spania, Austria, Elveţia, Grecia, Canada etc. Trebuie remarcat că legalitatea hotărârii urmează a fi interpretată restrictiv, întrucât în sens larg orice hotărâre neîntemeiată este în acelaşi timp şi ilegală, temeinicia fiind una dintre cerinţele înaintate de lege faţă de o hotărâre. 261 Parmentier C. Căile de recurs în materie civilă. În: Buletinul Centrului de Informare şi Documentare a Consiliului Europei în Moldova, 2000, nr. 1-2, pag. 23. 260

Interdicţia controlului temeiniciei hotărârii atacate de către instanţa de recurs este compatibilă cu principiul dreptului la un proces echitabil. Într-o decizie CtEDO a indicat că întinderea competenţei instanţei supreme doar la problemele de drept nu vine în contradicţie cu prevederile art. 6 din CEDO262. Asupra utilităţii limitării atribuţiilor instanţei de recurs în exclusivitate la chestiunile de drept a atenţionat şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. În art. 7 din Recomandarea nr. R (95) 5 din 07.02.1995 cu privire la crearea sistemelor şi procedurilor de recurs în materie civilă şi comercială şi ameliorarea funcţionării lor se indică: „La examinarea chestiunii privind instanţa a treia statele trebuie să ia în considerare faptul că pricinile au fost deja examinate în alte două instanţe. Plângerile în a treia instanţă trebuie depuse, în primul rând, în cadrul acelor pricini care necesită o a treia examinare judiciară, cum ar fi cele care vor evolua dreptul sau vor contribui la interpretarea uniformă a legii. Cercul acestor plângeri poate fi limitat la pricinile care vizează problemele de drept, având importanţă pentru întreaga societate. De la persoana care depune plângere urmează de cerut întemeierea faptului că pricina respectivă va contribui la atingerea scopurilor enunţate”. Aplicarea în practică a art. 432 CPC presupune o delimitare clară şi certă a noţiunilor de legalitate şi temeinicie a hotărârii. Stabilirea circumstanţelor de fapt ale cauzei şi aplicarea normelor de drept sunt indisolubil legate între ele. La determinarea circumstanţelor care au importanţă pentru justa soluţionare a pricinii (obiectul probaţiunii) instanţa de judecată porneşte, printre altele, şi de la normele de drept material ce urmează a fi aplicate. Pe de altă parte, pentru a stabili dacă o normă materială va fi aplicată sau nu, instanţa trebuie să cunoască circumstanţele de fapt ale cauzei care formează ipoteza normei de drept potrivite. De aceea, stabilind incomplet circumstanţele de fapt ale pricinii, instanţa poate comite o greşeală la alegerea normei aplicabile potrivite şi, în final, va emite o hotărâre ilegală. Prin urmare, controlul de către instanţa de recurs a aplicării corecte a normelor de drept material impune în mod obligatoriu şi verificarea corectitudinii Hotărârea CtEDO Bryan contra Regatului Unit, 22.11.1995. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57954#{"itemid":["001-57954"]}

262

de stabilire a obiectului probaţiunii. Instanţa de recurs trebuie să compare ipoteza normei juridice puse la baza deciziei cu circumstanţele de fapt stabilite de instanţele inferioare. Stabilirea incompletă de către instanţele de fond şi de apel a circumstanţelor de fapt care au importanţă pentru soluţionarea justă a cauzei are ca efect aplicarea eronată a normei de drept material şi, prin urmare, duce la casarea deciziei instanţei de apel. Cu toate acestea, instanţa de recurs nu va verifica în măsură deplină corectitudinea stabilirii circumstanţelor de fapt ale cauzei prin examinarea suficienţei probelor administrate şi modului de apreciere a lor. În general, instanţa de recurs se va călăuzi de prezumpţia stabilirii corecte a împrejurărilor cauzei expuse în decizia atacată. Excepţie de la această regulă o constituie situaţiile în care decizia instanţei de apel se bazează pe aprecierea arbitrară a probelor (art. 432 alin. (4) CPC), adică atunci când se încalcă flagrant regulile de apreciere a probelor stabilite în art. 130 CPC, de exemplu dacă: instanţa a aplicat eronat regulile cu privire la repartizarea sarcinii de probaţie între părţi sau degrevarea de probaţiune; concluziile instanţei se bazează pe probe inadmisibile; probele puse la baza hotărârii sunt în mod vădit insuficiente; hotărârea este bazată pe copiile înscrisurilor, nefiind administrate originalele acestora; decizia nu conţine motivarea suficientă a preferinţei unor probe faţă de altele etc.263. Prezintă interes criteriile detaliate de delimitare între legalitatea şi temeinicia hotărârii aplicate la determinarea competenţei Curţii Federale de Justiţie a Germaniei în calitate de instanţă de recurs. În jurisprudenţa germană, la baza distingerii dintre chestiunile de drept şi cele de fapt stă un principiu potrivit căruia constatarea circumstanţelor de fapt ale unei pricini civile şi aprecierea veridicităţii acestora sunt de competenţa excepţională a instanţelor de fond şi de apel. Instanţa de recurs apreciază circumstanţele constatate de instanţele inferioare doar sub aspectul corectitudinii aplicării normelor de drept. În practica judiciară germană sunt considerate chestiuni de drept, ce vizează legalitatea hotărârii şi cad în sfera controlului instanţei de recurs, următoarele aspecte ale unei pricini civile: - aplicabilitatea la pricină a normelor de drept material; - respectarea normelor de drept procedural; - interpretarea normelor de drept aplicate; - interpretarea clauzelor contractuale standard; - interpretarea actelor juridice. Instanţa de recurs verifică respectarea regulilor de interpretare pentru a stabili conţinutul voinţei persoanei. Din contra, modul în care voinţa persoanei a fost manifestată şi conţinutul acestei manifestări constituie o chestiune de fapt; - calificarea juridică a acţiunilor şi evenimentelor cu caracter material juridic. Instanţa de recurs este în drept să verifice, de exemplu, dacă acţiunile constatate au fost corect calificate drept încheiere, reziliere a unui contract, executare a acestuia în modul corespunzător, dacă evenimentele constatate au fost corect calificate drept forţă majoră, dacă a fost determinată corect forma vinovăţiei persoanei, buna sau reaua-credinţa a acesteia; - interpretarea actelor procedurale ale participanţilor la proces (de exemplu, dacă explicaţiile pârâtului pot fi calificate drept recunoaştere a anumitor circumstanţe invocate de reclamant). 263

Având în vedere cele sus-menţionate, temeiurile de declarare a recursului pot fi clasificate în 4 categorii264: 1. Aplicarea eronată a normelor de drept material. Se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească: a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată; b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată; c) a interpretat în mod eronat legea; d) a aplicat în mod eronat  analogia legii sau analogia dreptului. 2. Încălcări esenţiale ale normelor de drept procedural care necondiţionat duc la casarea deciziei instanţei de apel (art. 432 alin. (3) CPC): a) pricina a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la judecarea ei; b) pricina a fost judecată  în absenţa unui  participant la proces căruia nu i  s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată; c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile privind limba de desfăşurare a procesului; d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane care nu au fost implicate în proces; e) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată; f) hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale. Pentru casarea deciziei instanţei de apel, recurentul trebuie să demonstreze numai existenţa acestor încălcări fără a fi necesară dovedirea influenţei acestora Sunt considerate chestiuni de fapt, ce vizează temeinicia hotărârii, fiind exceptate de la controlul instanţei de recurs, următoarele aspecte ale unei pricini: - aprecierea probelor. Instanţa de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către instanţele de fond şi de apel. Forţa atribuită unei probe sau alteia, coraportul dintre probe, suficienţa probelor şi concluziile făcute în urma probaţiunii sunt în afara controlului instanţei de recurs. Intervenţia instanţei de recurs în domeniul aprecierii se limitează doar la controlul respectării normelor procedurale (respectarea regulilor legale de apreciere a probelor, motivarea concluziilor, repartizarea corectă a sarcinii de probaţiune, degrevarea de probaţiune, respectarea procedurii de administrare a probelor etc.); - intima convingere a judecătorului. Legea acordă dreptul instanţei de fond şi celei de apel de a hotărî asupra unor chestiuni în baza intimei lor convingeri (de exemplu, să determine cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul cauzat, să soluţioneze fondul cauzei ţinând cont de „interesele copilului”, „starea materială a persoanei”, să repună persoana în termen, dacă acesta este omis din „motive întemeiate” etc.). Instanţa de recurs nu este în drept să înlocuiască intima convingere a judecătorului din instanţa de fond sau din instanţa de apel cu propria sa intimă convingere. În această ordine de idei, nu poate fi modificată decizia instanţei de apel în partea în care se referă la cuantumul despăgubirii încasate pentru prejudiciul moral cauzat, dacă decizia instanţei de apel este motivată în această parte şi nu sunt depăşite limitele intimei convingeri; - stabilirea uzanţelor şi obiceiurilor. A se vedea Kommentar zur Zivilprozessordnung mit Gerichtsverfassungsgesetz. Hrsg. von H.-J. Musielak. 4., neubearbeitete Auflage. – München: Verlag Franz Vahlen, 2005, pag.1398-1401. 264 Pentru detalii referitor la conţinutul temeiurilor de declarare a recursului (similare temeiurilor de casare a hotărârii de către instanţa de apel) a se vedea capitolul precedent dedicat apelului.

asupra deciziei atacate. Aceste încălcări se invocă din oficiu de către instanţa de recurs. 3. Încălcări esenţiale ale normelor de drept procedural care au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a pricinii sau care au dus la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 432 alin. (4) CPC). Pentru casarea deciziei instanţei de apel, recurentul trebuie să demonstreze în fiecare caz concret că aceste încălcări (i) au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a cauzei sau (ii) au avut drept efect încălcarea drepturilor procedurale garantate de Constituţia Republicii Moldova, CEDO sau alte acte internaţionale. Apreciind, în temeinicia argumentelor invocate de recurent şi obiecţiilor înaintate de intimat, instanţa de recurs va decide casarea sau menţinerea deciziei instanţei de apel. 4. Aprecierea arbitrară a probelor de către instanţa de apel (art. 432 alin. (4) CPC). Astfel, cum am menţionat mai sus, recursul poate fi declarat, iar decizia instanţei de apel urmează a fi casată, dacă se constată că au fost încălcate flagrant regulile de apreciere a probelor stabilite în art. 130 CPC. Ţinând cont de principiul ierarhiei căilor de atac, precum şi de prevederile art. 429 alin. (4) CPC care interzice atacarea cu recurs a hotărârilor în a căror privinţă nu a fost folosită calea de apel, temeiurile de recurs nu pot fi formulate de către recurent omissio medio, adică trecând peste apel. Recurentul nu poate formula, iar instanţa de recurs nu va examina noi temeiuri de recurs, neinvocate în apel şi asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat. Astfel, în situaţia în care hotărârea primei instanţe este menţinută de către instanţa de apel, recurentul, nefiind de acord nici cu hotărârea judecătoriei, nici cu decizia curţii de apel, poate formula în recurs numai acele temeiuri care au fost invocate şi examinate în instanţa de apel. De exemplu, hotărârea primei instanţe, atacată cu apel numai pe motiv de necitare legală a persoanei în prima instanţă, şi menţinută în apel, nu poate fi atacată în continuare cu recurs de acest participant la proces pe motiv de apreciere arbitrară a probelor de către instanţele de fond şi de apel. În situaţia în care hotărârea primei instanţe a fost modificată în apel sau casată cu emiterea unei noi hotărâri, recurentul, nefiind de acord cu decizia instanţei de apel, va putea invoca, iar

instanţa de recurs va examina toate argumentele ce se referă la legalitatea acestei decizii. În acelaşi timp, trebuie de luat în considerare că instanţa de apel este obligată să verifice legalitatea hotărârii în întregul ei (art. 373 alin. (4) CPC). Iată de ce temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2) şi alin. (3) CPC pot fi invocate în recurs, chiar dacă nu au fost menţionate în mod expres în cererile de apel. §4. Procedura de declarare a recursului. Admisibilitatea recursului Spre deosebire de celelalte căi de atac, cererea de recurs împotriva deciziilor instanţei de apel se depune direct la Curtea Supremă de Justiţie. Cererea de recurs se înregistrează la grefa Curţii Supreme de Justiţie. Cuprinsul cererii de recurs trebuie să corespundă cerinţelor din art. 437 CPC. În cazul când recursul este declarat prin reprezentant, la cererea de recurs se anexează şi documentul, legalizat în modul stabilit, care atestă împuternicirile acestuia, dacă în dosar lipseşte o astfel de împuternicire. Urmează de ţinut cont de faptul că dreptul reprezentantului de a semna cererea de recurs trebuie prevăzut în mod expres, sub sancţiunea nulităţii, în procura eliberată reprezentantului persoanei juridice sau în mandatul eliberat avocatului (art. 81 CPC). Dacă cererea de recurs se impune cu taxă de stat, la cererea de recurs trebuie să se anexeze dovada de plată a acesteia (în mărime de 50% din taxa ce se achită la depunerea cererii de chemare în judecată la instanţa de fond, iar în cazul litigiilor cu caracter patrimonial – 50% din taxa calculată din suma contestată). Recurentul este în drept să solicite scutirea, amânarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat, conform art. 85 alin. (4), art. 86 CPC, anexând la cererea de recurs documentele justificative265. Recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării deciziei sau hotărârii integrale. Termenul de 2 luni este termen de decădere şi nu poate fi

Interzicerea globală la acordarea scutirilor de la plata taxei de stat, prevăzută iniţial în art. 437 alin. (2) CPC, a fost recunoscută contrară Convenţiei europene. Hotărârea CtEDO Clionov contra Republicii Moldova, 09.10.2007. http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/CLIONOV%20%28ro%29.pdf Prin Legea nr. 84 din 17 aprilie 2008, art. 437 şi 438 CPC au fost modificate corespunzător. 265

restabilit. Regulile privind întreruperea termenului de declarare a apelului (art. 362 alin. (2) CPC) se aplică şi la calcularea termenului de declarare a recursului. Dacă cererea de recurs corespunde prevederilor art. 437 CPC, grefa Curţii Supreme de Justiţie, în baza încheierii nemotivate semnate de preşedintele sau vicepreşedintele Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ, înregistrează intentarea procedurii de recurs. Despre emiterea încheierii privind intentarea procedurii de recurs se face o menţiune pe pagina web a Curţii Supreme de Justiţie. Potrivit art. 438 alin. (2) CPC, dacă cererea de recurs nu corespunde prevederilor art. 437 CPC (de exemplu, nu conţine nici un argument privind ilegalitatea deciziei atacate), instanţa, printr-o încheiere nesusceptibilă de atac, semnată de preşedintele sau vicepreşedintele colegiului, o restituie în termen de 5 zile. La aplicarea acestor prevederi urmează a fi luat în considerare următoarele: restituirea cererii de recurs înseamnă că aceasta nu produce nici un efect juridic, cu alte cuvinte este nulă. Această sancţiune este de natură să afecteze grav dreptul la exercitarea recursului, putând fi calificată drept restrângere nejustificată a accesului liber la justiţie. În cauza Saez Maeso contra Spaniei, CtEDO a constatat că a existat o violare a art. 6 din CEDO, atunci când aplicarea normelor referitoare la formă ce trebuie respectate pentru declararea unui recurs îi împiedică pe justiţiabili să se prevaleze de căile de atac disponibile. În partea de motivare a Hotărârii, Curtea a precizat că, deşi accesul la instanţă de judecată nu este un drept absolut, ci susceptibil de limitări, în special în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a unei căi de atac, totuşi, aceste limitări nu trebuie să restrângă accesul deschis unui justiţiabil de o asemenea manieră sau până la un asemenea punct, încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa lui 266. Din aceste considerente, în cazul în care se constată că cererea de recurs conţine temeiurile recursului, dar lipsesc unele date din art. 437 alin. (1) lit. a), b), c), e) sau g) CPC, preşedintele sau vicepreşedintele Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ emite o Hotărârea CtEDO Saez Maeso contra Spaniei, 09.12.2004. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"fulltext":["saez"],"documentcollectionid2": ["GRANDCHAMBER","CHAMBER"],"itemid":["001-67338"]} 266

încheiere nesusceptibilă de atac de a nu da curs cererii de recurs şi acordă recurentului un termen rezonabil pentru înlăturarea deficienţelor. Dacă recurentul înlătură deficienţele în cadrul termenului acordat, recursul se consideră depus la data prezentării iniţiale şi se emite o încheiere privind intentarea procedurii de recurs. În caz contrar, cererea de recurs se restituie în baza unei încheieri semnate de preşedintele sau vicepreşedintele colegiului. Despre emiterea încheierii privind restituirea cererii de recurs se face o menţiune pe pagina web a Curţii Supreme de Justiţie. În cazul în care la cererea de recurs nu este anexată dovada de plată a taxei de stat şi recurentul a solicitat scutirea, amânarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat (cu prezentarea documentelor justificative), demersul respectiv se examinează de către completul din trei judecători, printr-o încheiere nesusceptibilă de atac, înainte de a trece la examinarea admisibilităţii recursului. Dacă demersul privind scutirea, amânarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat a fost respins, se dispune, printr-o încheiere nesusceptibilă de atac, de a nu da curs cererii, acordându-i-se recurentului un termen rezonabil pentru achitarea taxei de stat. Dacă recurentul îndeplineşte în termen indicaţiile din încheierea judecătorească, recursul se consideră depus la data prezentării iniţiale. În caz contrar, cererea de recurs se restituie recurentului. Restituirea cererii de recurs nu împiedică declararea repetată a recursului după lichidarea neajunsurilor şi respectarea celorlalte reguli stabilite de lege pentru declararea lui. Admisibilitatea recursului. După intentarea procedurii în recurs, Curtea Supremă de Justiţie solicită, în cel mult 10 zile, dosarul de la instanţa respectivă. După parvenirea dosarului, un complet din 3 judecători decide asupra admisibilităţii recursului. Astfel, înainte de a trece la examinarea fondului recursului, se verifică dacă acesta este declarat în mod legal267. Introducerea unui asemenea filtru la Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova reprezintă o tendinţă generală ce se manifestă tot mai accentuat în ultimele decenii în mai multe state. În majoritatea ţărilor europene în ultimele decenii are loc supraaglomerarea instanţelor judecătoreşti supreme cu cereri de recurs, fapt ce paralizează activitatea acestora. Având în vedere situaţia creată, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei în Recomandarea nr. R (95) 5 din 07.02.1995 cu privire la crearea sistemelor şi procedurilor de recurs în materie civilă şi comercială şi ameliorarea funcţionării lor, a indicat că, în 267

Urmează a fi delimitate sarcinile puse în faţa completului din 3 judecători, care examinează admisibilitatea recursului de sarcinile completului din 5 judecători, care examinează fondul recursului. Pornind de la esenţa instituţiei admisibilităţii recursului, controlul efectuat de către completul din 3 judecători ai Curţii Supreme de Justiţie urmează să se limiteze la chestiunea: era sau nu în drept recurentul să declare recursul, urmează sau nu să fie primită spre examinare în fond cererea de recurs? Sarcinile şi împuternicirile completului de judecători, care decide asupra admisibilităţii recursului sunt similare cu cele ale judecătorului din prima instanţă, care decide cu privire la primirea cererii de chemare în judecată. În mod analogic, instanţele de apel, după primirea dosarului cu apelurile depuse, verifică, înainte de a controla legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, dacă apelantul avea dreptul să declare apel. În cazul în care se constată că apelantul a declarat apel neavând acest drept, cererea de apel depusă se restituie printr-o încheiere a instanţei de apel (art. 369 al CPC). Respectiv, completul din 3 judecători, care decide asupra admisibilităţii recursului, urmează să examineze în exclusivitate chestiunea cu privire la existenţa dreptului la exercitarea recursului şi nu este în drept să examineze temeinicia cererii de recurs (existenţa dreptului la admiterea recursului). Aceasta intră în competenţa colegiului din 5 judecători ai Curţii Supreme de Justiţie. Temeiurile inadmisibilităţii recursului. Potrivit art. 433 CPC, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care: a) recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) sau (4) CPC. Astfel, cum am menţionat mai sus, părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) sau (4) CPC. La soluţionarea chestiunii cu privire la admisibilitatea recursului nu se verifică temeinicia cererii de recurs. Prin urmare, pentru admisibilitatea recursului este suficientă doar invocarea încălcărilor vederea preîntâmpinării folosirii abuzive de către părţi a căilor de atac, poate fi permisă restituirea într-o procedură simplificată, fără înştiinţarea părţilor, a cererilor de apel/recurs, care sunt vădit nefondate, neraţionale sau depuse cu scopul de a şicana (art. 4).

esenţiale ale legii. Această invocare, însă, trebuie să permită încadrarea recursului în unul din temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) sau (4) CPC. Aşadar, recurentul trebuie să indice, în cererea de recurs, ce fel de încălcări au fost comise, în ce constau aceste încălcări, din care circumstanţe concrete ele rezultă. Cererea de recurs trebuie să cuprindă o critică argumentată a părţii de motivare a deciziei instanţei de apel cu deducerea că această motivare nu justifică dispozitivul adoptat. Indicarea în cererea de recurs a normelor concrete de drept material sau de drept procedural ce au fost încălcate, fiind recomandabilă, nu este obligatorie pentru admisibilitatea recursului. Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de lege. Per a contrario, va fi inadmisibilă cererea de recurs în care nu sunt invocate temeiurile prevăzute la art. 432alin. (2), (3) sau (4) CPC sau sunt invocate alte temeiuri. De asemenea, va fi inadmisibilă cererea de recurs în care încălcările invocate, exprimate sub forma unor enunţuri generale nedezvoltate, nu permit încadrarea lor în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) sau (4) CPC (de exemplu, în cererea de recurs se susţine că instanţa de apel a aplicat eronat normele de drept material, fără a se specifica prin ce s-a manifestat aplicarea eronată şi din care circumstanţe aceasta rezultă); b) recursul este depus cu omiterea termenului de declarare prevăzut la art. 434 CPC. Acest temei de inadmisibilitate a recursului rezultă expres din necesitatea respectării termenului legal de declarare a recursului; c) persoana care a înaintat recursul nu este în drept să-l declare. Numai persoanele cărora legea le acordă legitimare procesuală (art. 430 al CPC) pot declara recurs împotriva actelor de dispoziţie ale curţilor de apel. Recursul declarat de alte persoane sau cu nerespectarea condiţiilor înaintate faţă de recurenţi este recunoscut inadmisibil. De asemenea, urmează a fi recunoscut inadmisibil, în baza art. 433 lit. c) CPC, recursul declarat împotriva unui act de dispoziţie al curţii de apel care nu este susceptibil de recurs (de exemplu, decizia curţii de apel de trimitere a cauzei la rejudecare);

d) recursul este depus repetat după ce a fost examinat. În virtutea principiului unicităţii dreptului la cale de atac, dreptul de a exercita recursul este unic şi se epuizează odată cu declararea lui. Recursul declarat repetat după examinarea lui este inadmisibil. Astfel se asigură autoritatea lucrului judecat şi se previne pronunţarea unor decizii contradictorii ale instanţei de recurs. Acest temei de inadmisibilitate este aplicabil numai în cazul în care recursul precedent, fiind recunoscut admisibil, a fost examinat de Curtea Supremă de Justiţie, adoptându-se o decizie. Dacă recursul precedent a fost restituit din motiv de neachitare a taxei de stat sau de nerespectare a cerinţelor de formă a cererii de recurs (art. 438 CPC), după înlăturarea neajunsurilor, recursul poate fi declarat repetat şi poate fi admisibil. Procedura examinării admisibilităţii recursului. Reieşind din prevederile Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, putem evidenţia următoarele particularităţi ale procedurii de examinare a admisibilităţii recursului:  După parvenirea dosarului, un complet din 3 judecători dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înştiinţarea despre necesitatea depunerii obligatorii a referinţei timp de o lună de la data primirii acesteia. În cazul neprezentării referinţei în termenul stabilit, admisibilitatea recursului se decide în lipsa acesteia.  Judecătorul raportor verifică încadrarea în prevederile legii a temeiurilor invocate în recurs şi face un raport verbal în faţa completului din 3 judecători. Asupra admisibilităţii recursului se decide fără citarea părţilor. Intimatul îşi expune poziţia pe marginea admisibilităţii recursului în referinţă. În această privinţă, CtEDO într-o decizie a menţionat că, deoarece încheierea de admisibilitate nu se referă la fondul cauzei şi este limitată la stabilirea faptului, dacă recursul corespunde criteriilor formale prevăzute de lege şi în absenţa în această cauză a vreunui element care ar cere în mod expres Curţii Supreme de Justiţie să audieze reclamantul în persoană înainte de a decide asupra admisibilităţii recursului,

Curtea consideră că necitarea părţilor înainte de declararea recursului ca inadmisibil nu ridică o chestiune în temeiul art. 6 din CEDO268.  Asupra inadmisibilităţii recursului se decide printr-o încheiere. Încheierea cu privire la inadmisibilitatea recursului trebuie motivată 269. Încheierea nu trebuie să conţină nicio referire cu privire la fondul recursului şi legalitatea deciziei instanţei de apel. Încheierea privind inadmisibilitatea recursului se plasează pe pagina web a Curţii Supreme de Justiţie la data emiterii şi se transmite tuturor participanţilor la proces şi reprezentanţilor acestora.  Încheierea prin care recursul este declarat inadmisibil se adoptă cu votul unanim al celor 3 judecători. Dacă cel puţin un judecător din completul desemnat este împotriva inadmisibilităţii, recursul trebuie declarat admisibil. În acest caz, chestiunea cu privire la inadmisibilitatea recursului poate fi discutată de către completul din 5 judecători, înainte de a trece la examinarea fondului recursului. În opinia noastră, dacă majoritatea din completul din 5 judecători vor considera ca există temeiurile prevăzute la art. 433 CPC, urmează a fi emisă o încheiere privind încetarea procedurii în recurs, fără a purcede la examinarea temeiniciei acestuia.  În cazul în care recursul este recunoscut admisibil, se emite o încheiere nemotivată, despre care se face o menţiune pe pagina web a Curţii Supreme de Justiţie. §5. Procedura de judecare a cauzei în instanţa de recurs. Limitele judecării cauzei în recurs În cazul în care recursul este recunoscut admisibil, un complet din 5 judecători examinează fondul recursului, adică temeinicia cererii de recurs şi

Hotărârea CtEDO Harovschi contra Republicii Moldova, 18.11.2008. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"fulltext":["harovschi"],"documentcollectionid2": ["GRANDCHAMBER","CHAMBER","DECISIONS"],"itemid":["001-112888"]} 269 Având în vedere esenţa procedurii de examinare a admisibilităţii recursului, este incorect de a utiliza în încheierile asupra inadmisibilităţii sintagmele de genul „nu sunt motive pentru admiterea recursului”, „decizia de apel se menţine” sau „recursul se respinge”. Este recomandabilă utilizarea sintagmei „recursul se recunoaşte inadmisibil”. A se vedea: Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală, 2013, pag. 378. 268

legalitatea actului de dispoziţie a curţii de apel. Judecătorii care au examinat admisibilitatea recursului pot participa şi la examinarea recursului în cauză. Judecând recursul declarat împotriva deciziei date în apel, instanţa verifică, în limitele invocate în recurs şi în baza referinţei depuse de către intimat, legalitatea hotărârii atacate, fără a administra noi dovezi (art. 442 alin. (1) CPC). Astfel, nu pot fi anexate la cererea de recurs (referinţă) şi nu sunt examinate de instanţa de recurs probe adiţionale ale participanţilor la proces care confirmă existenţa sau inexistenţa circumstanţelor de fapt cu caracter material-juridic, pe care se întemeiază pretenţiile sau obiecţiilor părţilor. În acelaşi timp, participanţii la proces au dreptul de a anexa la cererile de recurs şi referinţe înscrisuri noi care confirmă încălcările normelor de drept procedural (art. 432 alin. (3) CPC) sau existenţa temeiurilor pentru încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol (art. 265, 267 CPC), cu condiţia că demonstrează că au fost în imposibilitatea să le prezinte la examinarea cauzei în instanţă de apel. De exemplu, recurentul, în susţinerea argumentului privind casarea hotărârilor şi încetarea procesului în baza art. 265 lit. b) CPC, poate anexa copia hotărârii irevocabile într-o cauză identică, respinsă ca nepertinentă de instanţele inferioare. Instanţa de recurs este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în recurs. Instanţa de recurs va controla decizia instanţei de apel din oficiu din punctul de vedere al respectării normelor de drept procedural (art. 432 alin. (3) CPC), indiferent de invocarea acestor temeiuri în cererea de recurs. Până la pronunţarea deciziei, recurentul are dreptul să îşi retragă recursul printr-o cerere scrisă. Cererea de retragere a recursului se depune în instanţa care a fost învestită cu judecarea recursului. În cazul retragerii recursului, instanţa competentă dispune, printr-o încheiere irevocabilă, încetarea procedurii în recurs. Conform art. 444 CPC, în redacţia Legii nr. 155 din 05.07.2012, recursul se examinează fără înştiinţarea participanţilor la proces. În această privinţă, CtEDO a statuat că modul de aplicare a art. 6 din CEDO pentru proceduri în faţa instanţelor ierarhic superioare depinde de caracteristicile speciale ale procedurilor respective. Atunci când a avut loc o şedinţă publică în prima

instanţă, lipsa unei astfel de şedinţe poate fi justificată la faza căii de atac de caracteristicile speciale ale procedurilor în cauză, ținând cont de natura sistemului căilor de atac naţionale, de scopul competenţelor instanţelor ierarhic superioare şi de modul în care interesele reclamantului au fost de fapt prezentate şi apărate în faţa instanţei ierarhic superioare, îndeosebi în lumina naturii chestiunilor care urmează a fi hotărâte de către aceasta. Conform jurisprudenţei Curţii, procedurile care implică doar chestiuni de drept, şi nu chestiuni de fapt pot fi conforme cu cerinţele art. 6 din CEDO, chiar dacă persoanei care a folosit calea de atac nu i s-a dat posibilitatea să prezinte personal probe în faţa instanţei de recurs. Mai mult, chiar dacă instanţa ierarhic superioară are competenţa deplină de a examina atât chestiuni de drept cât şi de fapt, art. 6 din CEDO nu garantează întotdeauna un drept la o şedinţă publică sau, dacă o şedinţă are loc, un drept de a fi prezent personal270. Totodată, cu referire la examinarea recursului în cauzele penale, Curtea a menţionat că, atunci când unei instanţe ierarhic superioare i se cere să examineze o cauză atât în fapt cât şi în drept şi să facă o evaluare deplină a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantului, ea nu poate, ca o chestiune ce ţine de un proces echitabil, să determine, în mod corespunzător, acele chestiuni fără o evaluare directă a probelor prezentate de acuzat personal – care susţine că el nu a săvârşit pretinsele acţiuni271. Din aceste considerente, art. 444 CPC stabileşte că completul din 5 judecători poate decide invitarea unor participanţi sau reprezentanţi ai acestora pentru a se pronunţa asupra problemelor de legalitate invocate în cererea de recurs. La aplicarea acestei reguli urmează să se ţină cont de următoarele: - completul din 5 judecători decide invitarea participanţilor la proces în cazul în care constată necesitatea clarificării unor aspecte menţionate în cererea de recurs sau referinţă. Cu privire la invitarea participanţilor la proces instanţa de recurs emite o încheiere nemotivată; Hotărârea CtEDO Botten contra Norvegiei, 19.02.1996. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57970#{"itemid":["001-57970"]} 271 Hotărârea CtEDO Popovici contra Republicii Moldova, 27.11.2007. http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/POPOVICI%20%28ro%29.pdf 270

- dacă se decide invitarea participanţilor la proces, toţi participanţii la proces trebuie

să

fie

înştiinţaţi,

respectându-se

principiul

contradictorialităţii.

Neprezentarea în şedinţă de judecată a recurentului sau intimatului, a reprezentanţilor acestora, precum şi a unui alt participant la proces, citaţi legal despre locul, data şi ora şedinţei, nu împiedică judecarea recursului. Instanţa este în drept să amâne şedinţa, dacă va constata că neprezentarea lor este motivată; - în cazul examinării recursului cu înştiinţarea participanţilor la proces se vor aplica dispoziţiile de procedură privind judecarea pricinilor civile în instanţă de apel, cu unele particularităţi specifice recursului. Astfel, vor fi respectate aceleaşi etape ale dezbaterilor judiciare: partea pregătitoare, examinarea recursului în fond, susţinerile orale şi replicile, deliberarea şi pronunţarea deciziei. §6. Împuternicirile instanţei de recurs. Decizia instanţei de recurs În conformitate cu art. 445 CPC, instanţa, după ce judecă recursul, este în drept: a) să respingă recursul şi să menţină decizia instanţei de apel şi hotărârea primei instanţe, precum şi încheierile atacate cu recurs; b) să admită recursul şi să caseze integral sau parţial decizia instanţei de apel şi hotărârea primei instanţe, pronunţând o nouă hotărâre; c) să admită recursul, să caseze integral decizia instanţei de apel şi să trimită pricina spre rejudecare în instanţa de apel în toate cazurile în care eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs; c1) să admită recursul şi să caseze integral decizia instanţei de apel şi hotărârea primei instanţe, trimiţând pricina spre rejudecare în prima instanţă doar în cazul în care a constatat încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept procedural specificate la art. 432 alin. (3) lit. d) şi f) CPC. La solicitarea participanţilor la proces, instanţa de recurs poate trimite pricina spre rejudecare în prima instanţă în cazul prevăzut la art. 432 alin. (3) lit. b) CPC;

d) să admită recursul şi să caseze decizia instanţei de apel şi hotărârea primei instanţe, dispunând încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol, dacă există temeiurile prevăzute la art. 265 şi 267; e) să admită recursul şi să modifice decizia instanţei de apel şi/sau hotărârea primei instanţe; f) să admită recursul, să caseze decizia instanţei de apel şi să menţină hotărârea primei instanţe. Constatând legalitatea actelor de dispoziţie ale curţilor de apel, instanţa de recurs va respinge recursul ca nefondat şi va menţine decizia instanţei de apel şi hotărârea primei instanţe. În cazul casării de către instanţa de apel a hotărârii primei instanţe cu pronunţarea unei noi hotărâri, instanţa de recurs, constatând legalitatea deciziei instanţei de apel, o va menţine, fără a menţine însă şi hotărârea primei instanţe. În acest sens conjuncţia „şi” la art. 445 alin. (1) lit. (a) CPC nu trebuie înţeleasă ad litteram. Dacă cel puţin unul dintre motivele de casare invocate de către recurent este întemeiat sau încălcările de ordin procedural invocate din oficiu dau dovadă de ilegalitatea deciziei, instanţa admite recursul, dispunând casarea deciziei instanţei de apel şi, după caz, a hotărârii primei instanţe. Casând decizia instanţei de apel şi, după caz, hotărârea primei instanţe, instanţa de recurs restituie cauza spre rejudecare în instanţa de apel, în toate cazurile când eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs. Restituirea cauzei spre rejudecare în prima instanţă se va aplica doar în cazul în care s-au încălcat temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (3) lit. d) şi f) CPC (instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces; pricina a fost examinată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale). De asemenea, legea permite instanţei de apel să trimită pricina spre rejudecare în prima instanţă în cazul prevăzut la art. 432 alin. (3) lit. b) CPC (pricina a fost judecată de instanţă în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată). În acest caz, instanţa de recurs va ţine cont în exclusivitate de părerea acelui participant care nu a fost citat în mod legal.

Casând decizia instanţei de apel şi, după caz, hotărârea primei instanţe, instanţa de recurs este în drept să pronunţe o nouă hotărâre. Această soluţie se aplică doar în cazurile când eroarea judiciară poate fi corectată de către instanţa de recurs, fără a afecta dreptul părţilor la un proces echitabil. Astfel se asigură economia procesuală, contribuindu-se la reducerea termenelor de examinare a pricinilor civile şi apărarea eficientă a drepturilor subiective civile. Instanţa de recurs pronunţă o nouă hotărâre în cazurile când la judecarea cauzei în fond şi în apel au fost aplicate eronat normele de drept material, iar adoptarea hotărârii legale nu necesită stabilirea sau verificarea circumstanţelor de fapt sau administrarea unor noi probe. Instanţa de recurs modifică decizia atacată în condiţiile necesare pentru pronunţarea unei noi hotărâri, adică atunci când această operaţie nu necesită stabilirea sau verificarea circumstanţelor de fapt sau administrarea unor noi probe. Dacă instanţa de recurs constată că decizia instanţei de apel este ilegală, iar hotărârea pronunţată de prima instanţă este legală (situaţie posibilă în cazul modificării hotărârii primei instanţe de către instanţa de apel sau casării acesteia cu pronunţarea unei noi hotărâri), ea dispune casarea deciziei instanţei de apel cu menţinerea hotărârii primei instanţe. În urma examinării recursului, instanţa de recurs emite o decizie care rămâne irevocabilă din momentul emiterii272. Decizia se consideră a fi emisă din momentul plasării acesteia pe pagina web a Curţii Supreme de Justiţie. Copia deciziei instanţei de recurs se remite părţilor în termen de 5 zile de la data emiterii. Hotărârea sau decizia casată nu are nici o putere legală. Actele de asigurare sau de executare făcute în temeiul unei astfel de hotărâri sau decizii îşi pierd puterea legală, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel. §7. Particularităţile recursului împotriva hotărârilor emise de curţile de apel în cauzele cu privire la insolvabilitate

Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală, 2013, pag. 761 – 898. 272

Potrivit art. 8 al Legii insolvabilităţii, hotărârile instanţei de insolvabilitate pot fi atacate doar în cazurile expres prevăzute de legea respectivă. De exemplu, pot fi atacate hotărârile de intentare a procesului de insolvabilitate (art. 37 alin.(1) din Legea insolvabilităţii), de respingere a cererii introductive (art.37 alin. (2) din Legea insolvabilităţii), de încetare a procesului de insolvabilitate (art. 180 alin.(3) din Legea insolvabilităţii) etc.273 La examinarea recursului împotriva hotărârilor în cauzele de insolvabilitate se aplică următoarele particularităţi care fie sunt expres prevăzute de Legea insolvabilităţii, fie sunt recomandate de Plenul Curţii Supreme de Justiţie274: - termenul de declarare a recursului. Hotărârile instanţei de insolvabilitate pot fi atacate cu recurs în termen de 15 zile. Termenul de recurs se calculează de la data pronunţării hotărârii (art. 8 alin. (1) din Legea insolvabilităţii) 275. Instanţa de recurs este în drept să-l repună pe recurent în termenul de recurs omis din motive întemeiate; - subiecţii recursului. În unele cazuri Legea insolvabilităţii prevede un cerc mai restrâns de subiecţi abilitaţi cu dreptul de a ataca hotărârea judecătorească. De exemplu, conform art. 37 alin.(1) din Legea insolvabilităţii, hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate poate fi contestată doar de către debitor; - efectul suspensiv al recursului. Depunerea recursului nu suspendă executarea hotărârii atacate, însă suspendarea poate fi dispusă de instanţa de recurs la cererea motivată a recurentului (art. 8 alin. (2) din Legea insolvabilităţii); - probe suplimentare. Instanţa de recurs este în drept să administreze înscrisuri noi prezentate de participanţii la proces, cu condiţia că aceştia demonstrează că au fost în imposibilitatea să le prezinte la examinarea cauzei în fond;

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 11.11.2013 privind procedura de judecare a cauzelor civile în ordine de recurs http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=192; Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 2 din 24.03.2014 cu privire la aplicarea în practica judiciară a Legii insolvabilităţii. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=134 274 Ibidem 275 Hotărârea de confirmare a planului şi de încetare a procedurii accelerate de restructurare a debitorului se contestă în 5 zile de la publicare (art. 224 alin.(6) din Legea insolvabilităţii). 273

- termenul de examinare. Recursul se judecă în termen de 60 de zile de la înregistrarea dosarului în instanţa de recurs (art. 8 alin. (3) din Legea insolvabilităţii).

CAPITOLUL XV REVIZUIREA HOTĂRÂRILOR, ÎNCHEIERILOR, DECIZIILOR IREVOCABILE

Igor COBAN, doctor în drept, conferențiar universitar §1. Natura juridică a procedurii de revizuire a hotărârilor §2. Caracteristica temeiurilor declarării revizuirii §3. Procedura revizuirii hotărârilor judecătoreşti irevocabile §4. Împuternicirile instanței judecătoreşti la soluționarea revizuirii

§1. Natura juridică a procedurii de revizuire a hotărârilor Revizuirea hotărârilor este reglementată de Capitolul XXXIX CPC (art. 446453). Spre deosebire de apel și de recurs, în cadrul revizuirii operează norme de trimiteri, în special art. 452 alin. (1) CPC, care prevede expres că instanța examinează cererea de revizuire în ședință publică în conformitate cu normele de examinare a cererii de chemare în judecată. Evident că regulile de examinare a cererii de chemare în judecată vor fi aplicate cu titlu de norme generale, iar cele din Capitolul XXXIX cu titlu de norme speciale. Altfel spus, normele generale se vor aplica în măsura în care nu contravin celor cu titlu particular. Mai mult ca atât, reieșind din prevederile art. 452 alin. (2) CPC, regulile de examinare ale revizuirii implică dezbaterile asupra cererii de revizuire, care sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază. Natura juridică. Esența revizuirii presupune redeschiderea procedurilor judiciare asupra unei cauze civile, care a fost soluționată printr-un act judecătoresc irevocabil. Mai mult ca atât, revizuirea nu presupune rejudecarea cauzei în mod implicit, ci doar ca efect al admiterii cererii de revizuire, ceea ce ar presupune existența temeiurilor în acest sens. În caz contrar, s-ar admite o ingerință asupra securității raportului juridic. Pentru declararea revizuirii există reguli speciale, care, de altfel, permit de a determina o natură juridică specifică a acestei instituii procesual civile, distinctă de

căile de atac. Evident, aceasta comportă semne particulare doar căilor de atac (subiecți, obiect, termene etc.), însă esența revizuirii imprimă argumentul conceptualizării acesteia ca o procedură specifică care permite redeschiderea în condițiile legii a procedurilor judiciare asupra unei cauze civile care a fost soluționată printr-un act judecătoresc irevocabil. Reieșind din argumentele expuse în doctrina de specialitate, s-a demonstrat dubla natură juridică a revizuirii: atât ca și cale de atac cât și ca un fel de procedură care ar permite reluarea examinării fondului cauzei276. §2. Caracteristica temeiurilor declarării revizuirii Temeiurile declarării revizuirii. Revizuirea poate fi declarată doar pentru temeiurile strict prevăzute de lege (art. 449 CPC), aceasta constituind și o condiție de declarare a revizuirii. Declararea revizuirii pentru alte temeiuri decât cele prevăzute la art. 449 CPC duce la respingerea cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă. 1. Constatarea prin sentință penală irevocabilă

a comiterii unei

infracțiuni în legătură cu pricina care se judecă - art. 449 lit. a) CPC. Sub incidența art. 449 lit. a) CPC cad cazurile când un judecător, grefierul, martorul, expertul, traducătorul sau unul dintre participanții la proces (părțile, intervenienții, reprezentanții, procurorul şi alte persoane care, în conformitate cu art. 7 alin. (2), art. 73 şi art. 74 CPC, sunt împuternicite să adreseze în instanță cereri în apărarea drepturilor, libertăților şi intereselor legitime ale unor alte persoane sau care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor unor alte persoane, precum şi persoanele interesate în pricinile cu procedură specială), care au luat parte la judecarea unei pricini civile, au fost condamnați printr-o sentință penală irevocabilă pentru infracțiune în legătură cu judecarea pricinii civile, anterior examinate.

276

Coban Igor. Probleme teoretico-practice ale revizuirii hotărârilor judecătorești irevocabile în procesul civil. Teză de doctor în drept. Chișinău: 2013, pag.52-57

De asemenea, în cazurile prevăzute la art. 449 lit. a) CPC se includ și situațiile ce vizează falsificarea de probe. Pentru a se admite revizuirea unei hotărâri bazată pe situații prevăzute de art. 449 lit. a) CPC, legiuitorul cere ca dovada lor să fie preexistentă, adică să nu fie făcută în cursul judecării cererii de revizuire. In concreto, se cere dovedirea acestora prin sentință penală irevocabilă, ceea ce presupune existența în prealabil a unui proces penal (cu respectarea tuturor particularităților şi garanțiilor oferite de legea procesual penală), prin care s-a constatat săvârșirea infracțiunii legate de pricina a cărei hotărâre se cere a fi retractată, (cum ar fi: amestecul în înfăptuirea justiției şi în urmărirea penală (art. 303 Cod penal 277), pronunțarea unei sentințe, decizii, încheieri sau hotărâri contrare legii (art. 307 Cod penal), falsificarea probelor (art. 310 Cod penal) etc). În practica judiciară pot apărea situații când, în virtutea unor împrejurări obiective, nu pot fi constatate prin sentință penală irevocabilă circumstanțele cazului în care unul dintre subiecți a comis o infracțiune în legătura cu judecarea pricinii civile. În aceste cazuri, polemica rezultă din faptul că sentința penală irevocabilă este o condiție obligatorie a declarării revizuirii în baza temeiului prevăzut de art. 449 lit. a) CPC. Înainte de a ne expune asupra acestei probleme, considerăm oportun a explica aici că prin circumstanțe obiective care împiedică adoptarea unei sentințe penale cu privire la cazul când unul dintre participanții la proces sau unul dintre judecători a comis o infracțiune în legătura cu judecarea pricinii se înțeleg: 1) circumstanțele care exclud urmărirea penală, şi anume – situația prevăzută de art. 275 Cod procedură penală 278: pct. 4 (a intervenit termenul de prescripție sau amnistia), pct. 5 (a intervenit decesul făptuitorului cu excepția reabilitării), pct. 9 (există alte circumstanțe prevăzute de lege care condiționează excluderea sau, după caz, exclud urmărirea penală). În toate Codul penal al Republicii Moldova.  Nr. 985  din  18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.04.2009, nr. 72-74. 278 Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Nr.122 din 14.03.2003. Republicat în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 05.11.2013, nr. 248-251. 277

aceste cazuri urmărirea penală va înceta prin actul organului de urmărire penală şi nu va fi posibilă pronunțarea unei sentințe penale irevocabile; 2) situațiile prevăzute de art. 53 (Liberarea de răspunderea penală), art. 54 (Liberarea de răspundere penală a minorilor), art. 57 (Liberarea de răspundere penală în legătură cu căința activă), art. 58 (Liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situației), art. 59 (Liberarea condiționată de răspundere penală), art. 60 (Prescripția tragerii la răspundere penală), art. 107 (Amnistia) Cod penal. Astfel, și prin alt act, în modul prevăzut de lege, de exemplu, în baza actului organului de urmărire penală de încetare a urmăririi penale în legătură cu intervenirea termenului de prescripție, poate fi constatat faptul că s-a comis o infracțiune în legătură cu judecarea pricinii. Considerăm că în acest caz instanța de judecată care examinează cererea de revizuire urmează să admită revizuirea în baza art. 449 lit. a) CPC. O altă întrebare cu privire la revizuirea unei hotărâri judecătorești irevocabile ține de situația prezentării în instanța de revizuire numai a actelor de pornire a urmăririi penale sau de trimitere în judecată în privința unuia dintre participanții la proces sau unuia dintre judecători care se bănuiește sau se învinuiește că a comis o infracțiune în legătura cu judecarea pricinii. Considerăm că actele menționate nu pot fi primite ca probă în cererea de revizuire pentru constatarea circumstanțelor prevăzute de art. 449 lit. a) CPC. Cazul când împrejurările care trebuie dovedite potrivit art. 449 lit. a) CPC sunt invocate fără o preconstituire, nu poate fi admis, deoarece constatarea urmează să preceadă revizuirii, fiind rezultatul unei acțiuni anterioare, ceea ce rezultă din prevederile imperative ale art. 449 lit. a) CPC. Independent de constatările sentinței penale ce se invocă de revizuent în procesul de revizuire, trebuie de precizat că instanța este obligată să aprecieze dacă infracțiunile privitoare la pricină, săvârșite de persoanele vizate de textul legii examinat, au fost decisive, adică hotărâtoare în adoptarea soluției.

2. Descoperirea unor circumstanțe sau fapte esențiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute revizuentului, dacă acesta dovedește că a întreprins toate măsurile pentru a afla circumstanțele şi faptele esențiale în timpul judecării anterioare a pricinii - lit.b) art. 449 CPC. Considerăm oportun pentru început a defini circumstanțele noudescoperite, prin care vom înțelege: totalitatea faptelor juridice (ca obiect al probației) care duc la apariția, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligațiilor civile; care au importanță esențială pentru justa soluționare a cauzei civile, adică care trebuie să aibă putere decisivă asupra concluziei (hotărârii) instanței de judecată; care nu au fost cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute revizuentului anterior, dar care existau la momentul examinării şi soluționării pricinii civile; care să fie descoperite după ce hotărârea judecătorească devine irevocabilă; și dacă acesta dovedește că a întreprins toate măsurile pentru a afla circumstanțele şi faptele esențiale în timpul judecării anterioare a pricinii. Obiectul probației la examinarea cererilor de revizuire pot fi circumstanțele importante atât în sens material cât şi în sens procesual. Prin obiect al probației în sens material se înțelege totalitatea presupunerilor despre existența sau inexistența faptelor juridice, care duc la careva consecințe material-juridice, precum şi presupunerile cu privire la existența faptelor, care asigură obținerea de cunoștințe despre faptele material-juridice. Iar prin obiect al probației în sens procesual se înțeleg presupunerile cu privire la existența sau inexistența faptelor juridice, de care normele dreptului procesual civil leagă apariția, suspendarea sau încetarea procesului civil, precum şi realizarea drepturilor procesuale ale persoanelor, participante în cauza civilă concretă. Faptele ca mijloc (modalitate) a probării circumstanțelor vor constitui în conformitate cu art. 117 alin. (2) CPC: explicațiile părților şi ale altor persoane interesate în soluționarea pricinii, depozițiile martorilor, înscrisuri, probe materiale, înregistrări audio-video, concluziile experților. În acest sens, chiar şi legislația procesual civilă (art. 451 alin. (1) CPC) expres prevede că în cererea de revizuire

se indică în mod obligatoriu temeiul de declarare al revizuirii consemnat în art. 449 CPC şi se anexează probele ce le confirmă. Însă, la probarea circumstanțelor conform art. 449 lit. b) CPC, trebuie de avut în vedere şi instituția admisibilității probelor în procesul civil. Astfel, conform art. 122 alin. (1) CPC, „circumstanțele care, conform legii, trebuie confirmate prin anumite mijloace de probațiune nu pot fi dovedite cu nici un fel de alte mijloace probante”. Adică, unele categorii de circumstanțe pot fi probate numai prin anumite mijloace de probă. De exemplu, conform art. 210 Cod civil, trebuie să fie încheiate în scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi persoanele fizice şi dintre persoanele fizice, dacă valoarea obiectului actului juridic depășește 1000 de lei, iar în cazurile prevăzute de lege - indiferent de valoarea obiectului. Nerespectarea formei scrise a actului juridic, conform art. 211 alin. (1) Cod civil, face să decadă părțile din dreptul de a cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea actului juridic. Prin urmare nerespectarea formei scrise a actului juridic nu atrage neapărat nulitatea actului juridic (alin.(2) art. 211 Cod civil) şi nu duce nici la decăderea absolută din dreptul de a proba, însă are importanță pentru procesul civil prin prisma principiului enunțat mai sus idem est non esse et non probari la dovedirea dreptului subiectiv şi obligațiilor civile (în sensul că actele juridice încheiate contrar art. 210 Cod civil se lipsesc de unul din mijloacele cele mai uzuale şi practice de dovedire a lor – proba cu martori). Însă, după cum se explică în p. 6 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 12 din 25.04.2000 Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătoreşti a legislației procesuale civile la întocmirea hotărârii şi încheierii: „dacă conform legii unele împrejurări nu pot fi confirmate prin depozițiile martorilor, judecata este în drept să-şi motiveze în hotărâre concluzia sa despre existența ori lipsa acestor împrejurări, făcând referire la alte probe prevăzute de lege”. Probele noi, ca mijloc (modalitate) a constatării circumstanțelor examinate anterior nu constituie acele „circumstanțe” şi „fapte” conform art. 449 lit. b) CPC şi, respectiv, temei al revizuirii hotărârilor judecătorești irevocabile.

Astfel, spre exemplu, în situația când o parte probează un fapt (o circumstanță) printr-un înscris, care va fi respins de instanța de judecată ca fiind inadmisibil conform art. 122 CPC, iar, mai apoi, după ce hotărârea judecătorească devine irevocabilă, partea interesată descoperă un alt mijloc de probă – care confirmă același fapt (circumstanță) – în acest caz, nu va constitui un temei de admitere a revizuirii conform art. 449 lit. b) CPC. Aici precizăm însă că, dat fiind faptul că circumstanțele care vor servi drept temei al revizuirii hotărârilor judecătorești irevocabile conform art. 449 lit. b) CPC vor fi noi, respectiv şi probele prin care se vor confirma acestea, de asemenea vor fi noi – în raport cu obiectul anterior al probației: adică, totalitatea circumstanțelor ce au fost constatate în pricina civilă examinată şi, respectiv, probele prin care s-au constatat acestea. Anume sub acest aspect putem afirma că, în cazul revizuirii hotărârilor judecătorești irevocabile pentru situațiile când au devenit cunoscute unele circumstanțe sau fapte esențiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute revizuentului anterior (art. 449 lit. b) CPC), prezentarea noilor probe nu este interzisă. Aceasta deoarece circumstanțele, invocate în sprijinul cererii de revizuire, după cum am arătat mai sus, trebuie să fie probate, însă, dat fiind faptul că acestea sunt noi, respectiv şi probele prin care se confirmă acestea vor fi noi în raport cu instanța de judecată care a examinat şi soluționat pricina respectivă, cât şi față de părțile care au participat la procesul respectiv. Astfel, în cazul descoperirii unor noi circumstanțe esențiale care nu au fost cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute anterior revizuentului (cu referire la art. 449 lit. b) CPC), acestea trebuie probate în mod obligatoriu. Or, nu poate fi admisă anularea unei hotărâri judecătorești irevocabilă numai pe baza afirmării descoperirii unor noi circumstanțe. În acest sens, Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 12 din 25.04.2000 Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației procesuale civile la întocmirea hotărârii şi încheierii explică în p.6 că hotărârea judecătorească nu poate fi bazată pe presupuneri despre circumstanțele cauzei.

Se reține că, circumstanțele nou descoperite în sensul art. 449 lit. b) CPC, urmează să corespundă unor condiții, şi anume: - ca obiect al probației constituie faptele juridice, care duc la apariția, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligațiilor civile; - trebuie să aibă importanță esențială pentru justa soluționare a cauzei civile, adică să aibă putere decisivă asupra concluziei (hotărârii) instanței de judecată; - trebuie să nu fi fost cunoscute şi nici să nu fi putut fi cunoscute revizuentului anterior, dar să fi existat la momentul examinării şi soluționării pricinii civile; - să fie descoperite după ce hotărârea judecătorească devine irevocabilă; - să fie probate prin prezentarea instanței de judecată a elementelor de fapt prin care acestea se constată, odată cu cererea de revizuire; - mijloacele de probă prin care se constată „circumstanțele nou descoperite” trebuie să fi existat în momentul judecării procesului terminat prin hotărârea revizuită, iar revizuentul să fi fost împiedicat a prezenta aceste probe din împrejurări ce nu depind de voința acestuia; - revizuentul trebuie să dovedească că a întreprins toate măsurile pentru a afla circumstanțele şi faptele esențiale în timpul judecării anterioare a pricinii. Atunci când nu sunt îndeplinite aceste condiții pentru cazurile prevăzute la art. 449 lit. b) CPC, cererea de revizuire se va respinge ca inadmisibilă. 3. Instanța a emis o hotărâre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost implicate în proces, potrivit prevederilor - art. 449 lit. c) CPC. Potrivit sarcinilor fundamentale ale procesului civil, prevăzute la art. 4 CPC, instanța de judecată urmează să soluționeze corect cauza civilă - ceea ce se poate realiza doar prin examinarea cauzei cu atragerea tuturor persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime ar putea fi afectate prin hotărârea judecătorească. Acest temei de declarare a revizuirii are drept scop desființarea unei hotărâri judecătorești, în cazul în care după ce hotărârea judecătorească devine irevocabilă se constată faptul că instanța a emis o hotărâre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost implicate în proces.

Astfel, hotărârea judecătorească își va putea realiza toate funcțiile sale investite prin lege doar în raport cu persoanele care au participat la examinarea cauzei. Astfel, reieșind din analiza prevederilor art. 254 CPC, hotărârea judecătorească nu se poate răsfrânge asupra persoanelor neimplicate în proces. Deşi, potrivit prevederilor art. 185 alin. (2) lit. c) CPC instanța de judecată la faza pregătirii pentru dezbateri judiciare soluționează problema intervenirii în proces a coreclamanților, copârâților şi intervenienților, unul din scopurile acestei faze prevăzute la art. 183 alin. (2) lit. c) CPC fiind stabilirea componenței participanților şi implicare în proces a altor persoane, în practică apar situații când se eludează sau se omite neintenționat atragerea tuturor persoanelor drepturile cărora ar putea fi afectate prin hotărârea pronunțată. În cazul art. 449 lit. c) CPC, instanța de judecată urmează să constate dacă persoana care nu este implicată în proces este subiect al raportului material litigios. În acest sens, urmează a fi prezentate probe care să dovedească acest fapt. Dacă obiect al acțiunii va constitui un drept supus înregistrării, acesta urmează a fi probat prin mijloacele de probă în modul prevăzut de lege, de exemplu: în cazul bunurilor imobile prin extrasul din registrul bunurilor imobile (art. 321 CPC). Iar în cazul în care se va constata acest fapt, instanța urmează să constate dacă prin hotărârea supusă revizuirii persoanei neimplicate în proces i-au fost încălcate aceste drepturi. 4. S-a anulat ori s-a modificat hotărârea, sentința sau decizia instanței judecătorești care au servit drept temei pentru emiterea hotărârii sau deciziei a căror revizuire se cere – art. 449 lit. e) CPC. În redacția Legii Republicii Moldova nr. 155 din 05.07.12, temeiul de declarare a revizuirii a fost restrâns279, din conținutul acestor situații de drept fiind În acest sens s-a expus Curtea Constituțională a Republicii Moldova prin Hotărârea nr. 4 din 01.03.2016 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate în privința modificării enunțate. Potrivit pct.71, Curtea a constatat că textul care a fost exclus, și anume „s-a anulat ori s-a modificat hotărârea ori decizia unui alt organ", nu corespundea criteriilor de claritate și previzibilitate a legii. Prin modul de redactare, acesta nu avea capacitatea de a exprima pentru instanţele judecătoreşti care acte și ale căror autorități urmau să determine revizuirea hotărârilor judiciare. În același context la pct.73-75, Curtea a menționat că la baza revizuirii unei hotărâri judecătoreşti urmează a fi puse doar acte de dispoziţie irevocabile. Or, actul unei autorități non-judiciare, care nu are caracter definitiv, nu poate determina modificarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, care de cele mai multe ori la etapa solicitării revizuirii a fost executată, fapt care poate implica încălcarea securității raporturilor 279

excluse circumstanțele ce vizează: anularea sau modificarea hotărârilor ori deciziilor altor autorități nejudecătorești care au servit drept temei pentru emiterea hotărârii sau deciziei a căror revizuire se cere. În legătură cu revizuirea hotărârilor judecătorești conform art. 449 lit. e) CPC, legiuitorul nu înaintează careva condiții speciale. Însă, acest temei vizează trei ipoteze: situația când s-a anulat ori s-a modificat 1) hotărârea, 2) sentința sau 3) decizia instanței judecătorești care au servit drept temei pentru emiterea hotărârii sau deciziei a căror revizuire se cere. Dacă se invocă temeiul specificat la art. 449 lit. e) CPC - anularea sau modificarea hotărârii, sentinței sau deciziei instanței judecătorești care au servit temei pentru emiterea hotărârii a cărei revizuire se cere, este important ca actul de dispoziție în cauză (hotărârea, sentința, ordonanța sau decizia) să devină irevocabil şi ca acest act să fi stat la baza emiterii hotărârii supuse revizuirii. Justificarea acestui temei constă în faptul că au intervenit modificări în materialul probator pe care s-a sprijinit instanța la pronunțarea hotărârii. Or, faptele stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă soluționată anterior în instanța de drept comun sau în instanță specializată sunt obligatorii pentru instanța care judecă pricina şi nu se cer a fi dovedite din nou şi nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte pricini civile la care participă aceleași persoane (art. 123 alin. (2) CPC), precum şi sentința pronunțată de instanța judecătorească într-o cauză penală şi hotărârea organului de urmărire penală privind încetarea urmăririi penale, rămase irevocabile, sunt obligatorii pentru instanța chemată să se pronunțe asupra efectelor juridice civile ale actelor persoanei împotriva căreia s-a pronunțat sentința sau hotărârea, numai dacă aceste acte au avut loc şi numai în măsura în care au fost săvârșite de persoana în cauză (art. 123 alin. (3) CPC). Adică, faptele stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă într-o pricină juridice. De asemenea, Curtea a reținut că excluderea textului „hotărârii sau deciziei unui alt organ” drept temei de revizuire nu determină ruperea echilibrului procesual, or, prin amendamentele operate legiuitorul, în vederea neadmiterii încălcării principiului securității raporturilor juridice, a stabilit circumstanțe clare și previzibile, condiție esențială a calității normei juridice. Astfel, concluzionând, Curtea a reținut că, având în vedere redacţia defectuoasă a textului „sau hotărârea ori decizia unui alt organ”, care era de natură să afecteze securitatea raporturilor juridice şi respectarea principiului res judicata, excluderea acestuia din norma art. 449 lit e) al Codului de procedură civilă prin pct. 118 al Art. I din Legea nr. 155 din 5 iulie 2012 nu este contrară articolului 20 din Constituţie.

civilă şi faptele stabilite printr-o sentința pronunțată de instanța judecătorească întro cauză penală, rămasă irevocabilă, ca efect a principiului puterii lucrului judecat, sunt opozabile instanței de judecată şi părții opuse, de asemenea, fiind degrevate de probațiune. O condiție a exercitării revizuirii, conform art. 449 lit. e) CPC, este ca la cererea de revizuire să fie anexată copia actului de dispoziție în cauză, condiție care poate fi dedusă din prevederile art. 451 alin. (1) CPC. 5.

A fost aplicată o lege declarată neconstituțională de către Curtea

Constituțională

și

la

judecarea

cauzei

a

fost

ridicată

excepția

de

neconstituționalitate, iar instanța de judecată sau Curtea Supremă de Justiție a respins cererea privind sesizarea Curții Constituționale sau din hotărârea Curții Constituționale rezultă că prin aceasta s-a încălcat un drept garantat de Constituție sau de tratatele internaționale în domeniul drepturilor omului – art. 449 lit. e1) CPC. Acest temei de declarare a revizuirii a fost reintrodus recent 280, ca rezultat al declarării neconstituționale281 a temeiului similar de declarare a revizuirii în redacția Codului de Procedură Civilă din 30 mai 2003. Astfel, în redacția inițială, acest temei de declarare a revizuirii avea un obiect cu mult mai larg: a fost aplicată o lege declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională. Or, interpretarea ad litteram impunea ideea declarării revizuirii pentru orice situație când o prevedere legală, aplicată în motivarea hotărârii judecătorești supuse revizuirii, era declarată neconstituțională. În varianta actuală, textul legii impune o interpretare mai restrictivă, condiționată de următoarele situații: 1. a fost aplicată o lege declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională, însă cu condiția că

Art.449 lit.e1) introdusă prin Legea Republicii Moldova nr.155 din 12.06.14 pentru completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30 mai 2003. 281 Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr. 16 din 25.06.2013 pentru controlul constituționalității art. XI pct.16 din Legea nr. 29 din 6 martie 2012 pentru modificarea şi  completarea unor acte legislative. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 16.08.2013, nr. 177-181.  280

2. la judecarea cauzei a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, iar instanța de judecată sau Curtea Supremă de Justiție a respins cererea privind sesizarea Curții Constituționale sau 3. din hotărârea Curții Constituționale rezultă că prin aceasta s-a încălcat un drept garantat de Constituție sau de tratatele internaționale în domeniul drepturilor omului. Observăm că, pe de o parte legiuitorul condiționează temeiul dat de declarare a revizuirii când a fost aplicată o lege declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională de necesitatea ridicării excepției de neconstituționalitate la judecarea cauzei, iar instanța de judecată sau Curtea Supremă de Justiție a să fi respins cererea privind sesizarea Curții Constituționale. Iar, pe de altă parte, admite o excepție, care interpretând stricto sensum permite eludarea celei de a 2 condiții, doar în cazul în care din hotărârea Curții Constituționale rezultă că prin aceasta s-a încălcat un drept garantat de Constituție sau de tratatele internaționale în domeniul drepturilor omului. Insa si aceasta reglementare recenta devine caduca in contextual prevederilor Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 09.02.2016282, care a exclus rolul instantei de judecata si inclusiv a Curtii Supreme de Justitie in intermedierea  controlului constitutionalitatii dintre justitiabil si Curtea Constitutionala. Astfel,  în cazul

existenţei incertitudinii privind

constituţionalitatea legilor, hotărârilor

Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze aflate pe rolul său, instanța de judecată este obligată să sesizeze Curtea Constituţională. Mai mult ca atat excepția de neconstituţionalitate poate fi ridicată în faţa instanţei de judecată de către oricare dintre părți sau reprezentantul acesteia, precum şi de către instanţa

de

judecată

din

oficiu.

Iar sesizarea

privind

controlul

constituţionalităţii unor norme ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze se prezintă direct Curţii Constituţionale de către judecătorii/completele de judecată din cadrul Curții Supreme de Justiție, curților de apel și judecătoriilor, pe Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 09.02.2016 pentru interpretarea articolului 135 alin.(1) lit.a) și g) din Constituția Repubicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 11.03.2016, nr. 55-58. 282

rolul cărora se află cauza. Judecătorul ordinar nu se pronunţă asupra temeiniciei sesizării sau asupra conformităţii cu Constituţia a normelor contestate, limitânduse exclusiv la verificarea întrunirii următoarelor condiții:(1)   obiectul excepției intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție; (2)   excepția este ridicată de către una din părți sau reprezentantul acesteia, sau indică că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu; (3)   prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluționarea cauzei; (4) nu există o hotărâre anterioară a Curții având ca obiect prevederile contestate. Astfel, prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 09.02.2016 practic s-au creat premizele pentru inaplicabilitatea prevederilor art. 449 lit. e1) CPC drept temei de revizuire, deoarece instanța de judecată sau Curtea Supremă de Justiție nu va mai avea imputernicirea de a respinge cererea privind sesizarea Curții Constituționale inaintata in timpul procesului civil. 6. Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau Guvernul Republicii Moldova a inițiat o procedură de reglementare pe cale amiabilă într-o cauză pendinte împotriva Republicii Moldova – art. 449 lit. g) CPC. Conform art. 38 (Examinarea contradictorie a cauzei şi procedura de rezolvare prin bună înțelegere) din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale, în cazul în care Curtea Europeană pentru protecția Drepturilor Omului de la Strasbourg declară o cerere admisibilă, ea pune la dispoziția celor interesați (litigiul) în vederea ajungerii la rezolvarea prin bună înțelegere a cauzei, care să se inspire din respectarea drepturilor omului, astfel cum le recunoaște Convenția şi protocoalele sale. Sensul prevederilor art. 38 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale constă în derularea unei proceduri amiabile, astfel încât părțile litigante să poată să se înțeleagă sau să „încheie o tranzacție de împăcare” privind litigiul prezentat în fața Curții. Această procedură amiabilă are avantajele sale ce constau, de exemplu, în aceea că:

1. părțile pot negocia condițiile de reparare a prejudiciului cauzat petiționarului prin hotărârea judecătorească, prin care s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituția Republicii Moldova sau de Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale; 2. nu se mărește practica Curții Europene a Drepturilor Omului în privința Republicii Moldova, care are efect direct şi obligatoriu asupra ordinii juridice interne, şi care, prin aceasta, imprimă instanțelor de judecată șabloane de conduită la adoptarea hotărârilor judecătorești în sensul neîncălcării prevederilor Convenției Europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale. Repararea prejudiciului cauzat printr-o hotărâre judecătorească, prin care s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituția Republicii Moldova sau de Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale, poate fi efectuat, în primul rând, prin modificarea acesteia şi numai apoi prin acordarea unei compensații pecuniare. Aceasta, deoarece hotărârea judecătorească, în ordinea juridică internă, are putere de lucru judecat din care rezultă efectele specifice şi care pot produce consecințele nefaste şi ilegale asupra subiectului în cauză. Convențiile de rezolvare amiabilă se încheie prin intermediul grefei, care „cenzurează” corectitudinea și caracterul echitabil al înțelegerii și ia notă de declarațiile concordate sau înțelegerea semnată de părți. Temeiul prevăzut la art.449 lit. g) CPC implică unele exigențe specifice de care instanțele de judecată trebuie să țină cont. Astfel, reieșind din sensul art.11 din Legea cu privire la Agentul Guvernamental nr.151 din 30.07.2015283,  procedura de soluţionare amiabilă se încheie prin semnarea de declarații mutuale propuse cu asistența Curții Europene ori a unui acord scris între Agentul guvernamental și reclamant sau reprezentantul acestuia. Clauzele acordului se stabilesc în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze în parte și sînt coordonate în prealabil cu Guvernul şi/sau cu alte autorități cărora li se atribuie pretinsa încălcare a drepturilor Legea cu privire la Agentul guvernamental. Nr.151 din 30.07.2015. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.08.2015. Nr. 224-233. 283

reclamantului. Deci, în toate cazurile când este invocat acest temei la cererea de revizuire urmează a fi anexat acordul dat sau declaratiile scrise mutuale semnate de parti.

Iar

simpla

afirmare

precum

că

Curtea  Europeană

pentru  Drepturile  Omului  a derulat  o  procedură amiabilă nu va constitui temei de revizuire.  Plenul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, prin hotărârea nr. 14 din 03 octombrie 2005 Cu privire la practica aplicării legislației procesuale la examinarea cauzelor civile în ordine de revizuire explică că procedura amiabilă se confirmă prin copiile următoarelor documente: demersul Agentului guvernamental, răspunsul dat Curții Europene despre notificarea Agentului guvernamental, răspunsul dat Curții Europene despre recunoașterea de către stat a violării drepturilor. 7. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, printr-o hotărâre, fie Guvernul Republicii Moldova a recunoscut, printr-o declarație, o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale care poate fi remediată, cel puțin parțial, prin anularea hotărârii pronunțate de o instanță de judecată națională – art. 449 lit. h) CPC. Temeiul de revizuire prevăzut în cadrul art. 449 lit. h) CPC presupune că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, printr-o hotărâre, fie Guvernul Republicii Moldova a recunoscut, printr-o declarație, o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale care poate fi remediată, cel puțin parțial, prin anularea hotărârii pronunțate de o instanță de judecată națională. Acest temei de declarare a revizuirii instituie respectarea a două condiții. Prima se referă la consecințele grave ale încălcării drepturilor sau libertăților fundamentale şi care continuă să se producă. A doua consecință, deosebit de importantă, vizează imposibilitatea remedierii consecințelor produse în alt mod decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. Este o condiție rațională care ține seama nu doar de caracterul extraordinar al revizuirii, ci şi de faptul că o atare cale procedurală este inutilă ori

de câte ori daunele sau consecințele negative produse au fost înlăturate într-un alt mod. Astfel acest temei de revizuire este necesar pentru a se crea posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate cetățenilor prin încălcarea drepturilor şi libertăților lor atunci când acest lucru se constată printr-o decizie a Curții Europene pentru apărarea drepturilor şi libertăților fundamentale ale omului. Altminteri, autoritatea hotărârii judecătorești pronunțate de instanțele judecătorești ale Republicii Moldova riscă să constituie un obstacol major în calea reparării prejudiciului cauzat. Admiterea revizuirii este condiționată, în primul rând, de existența unei constatări a Curții Europene pentru apărarea drepturilor şi libertăților fundamentale ale omului privind încălcarea unui drept sau a unei libertăți fundamentale a cetățeanului. Statuarea forului european cu privire la încălcarea unui drept sau libertăți, nu poate fi negată de instanța competentă a se pronunța asupra revizuirii. Dimpotrivă, deciziile Curții Europene pentru apărarea drepturilor şi libertăților fundamentale ale omului sunt obligatorii pentru toate statele membre ale Consiliului Europei. Revizuirea hotărârilor judecătorești irevocabile din acest temei se referă la posibilitatea părții de a obține, potrivit legii interne, o reparație cel puțin parțială, prin anularea hotărârii pronunțate de o instanță de judecată națională. Această condiție nu se raportează, după părerea noastră, la statuările sau considerațiile juridice cuprinse în hotărârea instanței judecătorești naționale şi a cărei desființare se urmărește prin intermediul revizuirii, ci la însăși ordinea de drept a statului nostru. Prin urmare, ori de câte ori, partea ar putea obține o reparare chiar parțială, potrivit legii interne, desființarea hotărârii atacate (revizuite) se impune. O problemă importantă care necesită a fi dezvăluită, pentru înțelegerea esenței temeiului de exercitare a revizuirii conform art. 449 lit. h) CPC o constituie efectul Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a

Libertăților Fundamentale şi a Hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului asupra ordinii juridice interne. Convenția europeană a lăsat la discreția autorităților competente ale statului pârât să stabilească măsurile cele mai potrivite pentru realizarea restitutio in integrum, ținând cont de mijloacele disponibile din cadrul sistemului juridic național. Luând în considerare necesitatea şi importanța unui asemenea mecanism, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea nr. R. (2000) 2 cu privire la reexaminarea şi redeschiderea unor cazuri la nivel intern în urma hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului.284 Potrivit acestei Recomandări, părțile contractante urmează să se asigure că la nivelul intern există posibilități adecvate de a realiza, în măsura posibilității, restitutio in integrum. Părțile contractante sunt încurajate să-şi examineze sistemele juridice naționale pentru a se asigura că există posibilități corespunzătoare pentru reexaminarea unui caz, inclusiv redeschiderea unui proces, în cazurile în care Curtea a constatat o încălcare a Convenției, în particular, dacă: 1.

partea lezată continuă să suporte consecințele negative foarte

grave în urma deciziei naționale („violarea continuă”), consecințe care nu pot fi compensate prin satisfacție echitabilă şi care nu pot fi modificate decât prin reexaminare sau redeschidere, şi 2.

din hotărârea Curții rezultă că:

a) decizia internă atacată contravine în fond Convenției, sau b) încălcarea constatată este cauzată de erori sau deficiențe de procedură de o astfel de gravitate care ar provoca un dubiu serios față de rezultatul procedurii interne atacate. Chiar dacă Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale are efect direct în legislația Republicii Moldova, aceasta încă nu înseamnă, că, prin efectul ei, se abrogă prevederile actelor normative interne. Totuși, prevederile naționale care contravin Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale nu urmează a fi aplicate, pe motivul inconsistenței cu prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale (ceea ce putem deduce din Recomandarea nr. R. (2000) 2 cu privire la reexaminarea şi redeschiderea unor cazuri la nivel intern în urmă hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului. http://cedo.md/?go=articole&n=52 284

următoarele interpretări oficiale: Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr.55285 şi Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.17, din 19.06.2000, privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenției Europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăților Fundamentale)286. Concomitent, s-a susținut cu vehemență că prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale sunt obligatorii nu numai pentru instanțele de judecată, dar şi pentru alte autorități care participă la înfăptuirea justiției, Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale constituind o parte integrantă a sistemului de drept național şi, respectiv, urmând a fi aplicată direct ca oricare altă lege a Republicii Moldova, cu deosebirea că Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale are prioritate față de restul legilor interne care îi contravin. Hotărârile definitive ale Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale, în baza art. 46 din Convenție sunt obligatorii (pentru executare) pentru statele membre care figurează ca pârât în hotărâre. Hotărârile Curții sunt obligatorii pentru statul pârât din o dublă perspectivă. Pe de o parte, statul este obligat să achite petiționarului despăgubirile acordate conform articolului 41 din Convenție, iar, pe de altă parte, obligă statul să ia anumite măsuri pozitive pentru a exclude viitoarele violări similare ale Convenției. Hotărârile Curții obligă Guvernul pe plan extern, însă strict formal nu sunt executorii pentru autoritățile judiciare. În context, prin o hotărâre a Curții Europene nu se stabilește temeinicia sau netemeinicia unei hotărâri judecătorești, ci violarea Convenției Europene. Cu alte cuvinte, Curtea Europeană nu are ca scop înlocuirea instanțelor judiciare naționale, ci doar supravegherea respectării aplicării Convenției. În consecință, pronunțarea unei hotărâri de către Curte nu are ca efect subminarea Hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova nr.55 din 14.10.1999 privind interpretarea unor prevederi ale art.4 din Constituția Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 28.10.1999, nr. 118-119. 286 Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.17 din 19.06.2000, privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenției Europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăților Fundamentale. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=25 285

autorității lucrului judecat, stabilit prin hotărârea instanței naționale. Totuși, în cazul când remedierea situației petiționarului este imposibilă fără modificarea hotărârilor judiciare naționale, modificarea lor este inevitabilă. Aceasta însă nu înseamnă că din momentul în care hotărârea Curții devine definitivă, automat se anulează dispozițiile hotărârii naționale prin care s-a violat Convenția. Statele singure prevăd acest mecanism sau modalitate de remediere, care, spre exemplu, în procedura civilă a Republicii Moldova este incorporat şi vehiculat prin intermediul procedurii de revizuire (lit. h) art. 449 CPC). În cazul în care se pune problema aplicării directe a Convenției, instanțele naționale nu sunt în drept să se abată de la interpretările date de Curte, în sensul că instanțele naționale nu pot da o altă interpretare Convenției decât cea dată de Curte. Totuși, în anumite circumstanțe, instanțele naționale pot completa interpretarea dată de Curte, în sensul dezvăluirii ei, dacă Curtea nu a făcut acest lucru. De altfel, această practică se observă în ultimul timp în multe state membre la Convenție, unde curțile naționale merg mai departe decât Curtea Europeană în interpretarea națională a Convenției. Se impune remarcat faptul că hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului nu modifică şi nici nu anulează hotărârile judecătorești emise de instanțele naționale. De aceea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a indicat într-o decizie că „o hotărâre care constată o încălcare implică pentru statul pârât obligațiunea juridică de a înceta încălcarea dreptului şi de a lichida consecințele încălcării în aşa mod încât să restabilească pe cât se poate situația anterioară”287. §3. Procedura revizuirii hotărârilor judecătorești irevocabile Subiecții revizuirii. Art. 447 CPC reglementează expres persoanele care sunt în drept să depună cerere de revizuire: a) părțile şi alți participanți la proces;

Hotărârea CtEDO Papamichalopolous şi alţii contra Greciei, 31.10.1995. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"display":["0"],"languageisocode": ["ENG"],"appno":["14556/89"],"documentcollectionid2":["CHAMBER"]} 287

b) persoanele care nu au participat la proces, dar care sunt lezate în drepturi  prin hotărârea, încheierea sau decizia judecătorească; b) Agentul guvernamental, în cazurile prevăzute la art. 449 lit. g) şi h) CPC.   

„Părțile” sunt cei mai frecvenți subiecți ai revizuirii, deoarece sunt subiecți

indispensabili ai raportului juridic procesual civil, fără de care acesta nu poate avea loc. Potrivit art. 59 CPC, în calitate de parte în proces (reclamant sau pârât) poate fi orice persoană fizică sau juridică prezumată, la momentul intentării procesului, ca subiect al raportului material litigios. O altă categorie de subiecți ai revizuirii, conform art. 447 CPC, sunt „alți participanți la proces”. În art. 55 CPC sunt enumerați participanții la proces:  părțile;  intervenienții;  procurorul;  autoritățile publice, organizațiile şi persoanele fizice care sunt împuternicite sa adreseze în instanță cereri în apărarea drepturilor, libertăților şi intereselor legitime ale altor persoane (art. 73 CPC);  autoritățile publice care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor altor persoane (articolul 74 al CPC);  persoanele interesate în pricinile cu procedură specială. Conform lit. b) art. 447 CPC, subiecți ai revizuirii sunt şi persoanele care nu au participat la proces, dar care sunt lezate în drepturi prin actul judecătoresc contestat. În acest caz, se au în vedere acele persoane, altele decât cele specificate la art. 55 CPC, care nu au participat în proces, din anumite considerente, dar cărora prin pronunțarea hotărârii judecătorești în cauză li se încalcă drepturile, libertățile sau interesele legitime. Această situație de fapt poate duce la încălcarea dreptului garantat de art.6 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăților fundamentale ale omului în cazul când, persoanelor neantrenate în proces le sunt lezate drepturile prin actul judecătoresc contestat. În acest sens, Curtea Europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăților fundamentale ale omului a reiterat că pretenția reclamantului, potrivit căreia el avea un drept de proprietate asupra unei

părți din clădirea disputată a fost prejudecată atunci când Curtea Supremă de Justiție a admis pretențiile lui M. privind recunoașterea dreptului său asupra aceleași clădiri, fără a implica însă compania reclamantă ca parte în proces.288 Interpretarea corectă, în sistemul instituției de drept vizate, a prevederilor lit. b) art. 447 CPC impune recunoașterea dreptului persoanelor specificate în textul legii pentru orice temei prevăzut la art. 449 CPC, evident, în contextul respectării regulilor prevăzute de capitolul XXXIX al Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. O altă interpretare urmează a fi apreciată ca fiind eronată şi ilegală, ori legea nu distinge şi nici nu condiționează exercitarea dreptului de a depune o cerere de revizuire persoanelor care nu au participat la proces, dar care sunt lezate în drepturi prin hotărârea, încheierea sau decizia judecătorească, doar pentru anumite temeiuri din acelea enumerate la art. 449 CPC. Prin conținutul prevederilor art. 449 lit. c) CPC, în calitate de temei al declarării revizuirii este reglementată situația când: „instanța a emis o hotărâre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost implicate în proces,” reintrodus prin Legea Republicii Moldova nr. 155 din 05.07.2012. Acest temei de declarare a revizuirii nu este limitat, în ceea ce privește posibilitatea exercitării lui doar de către subiecții prevăzuți la lit. b) art. 447 CPC, adică de către „persoanele care nu au participat la proces, dar care sunt lezate în drepturi prin hotărârea, încheierea sau decizia judecătorească,” urmează a fi interpretat ca atare din considerentele art.27 CPC. Astfel, încât persoana care nu dispune de un drept material, nu poate avea nici un interes procesual, și respectiv, nu este în drept să dispună de un drept procesual. Or, legea nu impune restricții în ceea ce privește cazul exercitării acelui temei şi de către subiecții prevăzuți la lit. a) art. 447 CPC, adică de către „părți şi alți participanți la proces.”

Pct. 32-33 din Hotărârea CtEDO Business şi investiții pentru toţi contra Moldovei, 13.10.2009. http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/BUSINESS%20SI%20INVESTITII%20PENTRU %20TOTI%20%28ro%29.pdf 288

Obiectul revizuirii. Potrivit prevederilor art. 446 CPC, pot fi supuse revizuirii hotărârile, încheierile şi deciziile irevocabile ale tuturor instanțelor judecătorești, în condițiile prezentului capitol. Aici facem mențiunea că, potrivit art. 14 CPC, în categoria actelor judecătorești de dispoziție intră şi ordonanța judecătorească, care se emite la examinarea în prima instanță a pricinilor specificate la art. 345 CPC (procedura în ordonanță sau denumită şi procedura simplificată). Din aceste raționamente, considerăm că, în art. 446 CPC, există o omisiune importantă, în sensul că obiect al revizuirii poate fi şi ordonanța judecătorească. Deocamdată, însă, nu putem aplica norma procesuală extensiv. În acest sens considerăm că sunt susceptibile de a fi revizuite toate hotărârile judecătorești, inclusiv şi hotărârile judecătorești suplimentare (art. 250 CPC). Privitor la încheierile judecătorești, în principiu, sunt susceptibile de a fi contestate toate dispozițiile judecătorești prin care nu se soluționează fondul cauzei, dar care sunt susceptibile de atac separat. Încheierile judecătoreşti, însă, care nu sunt susceptibile de atac separat, dar care se atacă doar odată cu fondul cauzei, nu pot constitui obiect separat al revizuirii, deoarece, în acest caz, ele se vor ataca doar prin prisma hotărârii judecătoreşti. Privitor la actele judecătoreşti emise de instanța de judecată după pronunțarea hotărârilor judecătoreşti (este cazul situațiilor reglementate la art. 249253 CPC), considerăm că acestea pot fi revizuite separat de hotărârea judecătorească. Deoarece, acestea vizează niște aspecte legate de deplinătatea actelor judecătoreşti. Astfel, în particular, încheierile de corectare a greșelilor din hotărâre (art. 249 CPC), precum şi cele de explicare a hotărârilor (art. 251 CPC), de amânare şi eșalonare a executării hotărârii, schimbarea modului şi ordinii de executare a ei (art. 252 CPC), cât şi cele de indexare a sumelor adjudecate (art. 253 CPC) pot constitui obiect separat de contestare în procedura revizuirii. În unele cazuri legea prevede expres imposibilitatea absolută de atacare a unor dispoziții judecătoreşti. În această ordine de idei nu se supun nici unei căi de atac şi, prin urmare, nu se supun

nici revizuirii: încheierile prin care se

soluționează conflictele de competență (art. 44 alin. (8) CPC), încheierile cu privire la anularea ordonanței judecătoreşti (art. 353 alin. (1) CPC). Nu intră în categoria hotărârilor susceptibile de revizuire deciziile date în apel sau recurs prin care s-a dispus rejudecarea cauzei. De asemenea, revizuirea poate fi exercitată chiar dacă partea nu a uzat de căile de atac apelul şi recursul, deci, nu există condiția restrictivă de la recurs, care nu poate fi utilizată dacă s-a omis apelul. Unica condiție pentru depunerea cererii de revizuire fiind ca actul judecătoresc să fie irevocabil. Legea nu condiționează admisibilitatea revizuirii de exercitarea în prealabil a apelului sau recursului. Depunerea cererii de revizuire Instanța competentă să examineze cererea de revizuire. Cererea de revizuire, potrivit prevederilor art.451 alin.(2) CPC, se depune la instanța competentă prevăzută la art.448 CPC. În principiu, regulile ce reglementează competența instanțelor de judecată la examinarea cererilor de revizuire sunt guvernate de caracterul de retractare al revizuirii. Astfel, în conformitate cu art.448 alin. (1) CPC, în cazul în care cererea de revizuire se depune împotriva unei hotărâri sau încheieri rămase irevocabilă prin neatacare, aceasta se soluţionează de instanţa care s-a pronunţat asupra fondului. Însă, în cazul în care cererea de revizuire împotriva unei hotărâri care, fiind supusă căilor de atac, a fost menținută, modificată sau casată, emițând-se o nouă hotărâre, se soluţionează de instanţa care a menținut, a modificat hotărârea sau a emis o nouă hotărâre. Ca excepție de la regula generală expusă la art.448 alin.(1) și (2) CPC, potrivit art.448 alin.(3) CPC, cererea de revizuire declarată în temeiurile prevăzute la art.449 lit.g) şi h) CPC se examinează în toate cazurile de Curtea Supremă de Justiție, în conformitate cu prevederile art.453 CPC.

Cererile de revizuire împotriva deciziilor curţilor de apel, în privinţa cărora Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat printr-o decizie asupra inadmisibilității, se examinează de Curtea Supremă de Justiţie (art.448 alin.(4) CPC). Deși Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova a recomandat de a emite încheiere de refuz în primirea cererii de revizuire, dacă aceasta a fost depusă la o altă instanță decât cea competentă, explicând părților dreptul de a se adresa la instanța competentă să examineze cererea de revizuire. 289 Considerăm această abordare contară prevederilor art. 452 alin.(1) CPC, care stipulează în mod direct aplicabilitatea normelor cererii de chemare în judecată la examinarea cererii de revizuire. Impunerea cu taxa de stat. Potrivit prevederilor art.85 alin.(1) lit. n), cererile de revizuire nu se impun cu taxa de stat. Depunerea cererii de revizuire. Art.451 alin.(4) CPC reglementează inadmisibilitatea depunerii repetate a cererii de revizuire în baza acelorași temeiuri. În acest caz, adresarea cu același temei, adică potrivit art. 449 CPC, dar cu indicarea altor circumstanțe, nu se va încadra în rigorile enunțate la alin. (4) art. 451 CPC. Considerăm că legiuitorul a avut în vedere contracararea situațiilor depunerii cererii de revizuire pentru același temei în cazul circumstanțelor identice, de exemplu: cu scopul de a prezenta cererea sa altui magistrat al aceleiași instanțe, în caz de respingere anterioară a cererii sale de revizuire. Termenul de depunere a cererii de revizuire. Termenul de depunere a cererii de revizuire reprezintă intervalul de timp pe durata căruia poate fi exercitată revizuirea. Termenul dat este unul legal şi imperativ. Astfel, termenul de declarare a cererii de revizuire este şi o condiție obligatorie de exercitare şi admitere a cererii de revizuire, nerespectarea căreia poate duce la consecințe grave în ce privește periclitarea securității raportului juridic.

Pct.19 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.2 din 15.04.2013 cu privire la practica aplicării legislației procesuale la examinarea cauzelor civile în ordine de revizuire. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=110 289

Reieșind din prevederile art. 450 CPC, cererea de revizuire se depune în termen de 3 luni, punctul de plecare al căruia este diferit, în funcție de motivul invocat. Cererea de revizuire se depune: a) în termen de 3 luni din ziua în care sentința penală a devenit irevocabilă – în cazul prevăzut la art. 449 lit. a); b) în termen de  3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cunoștință de circumstanțele sau faptele esențiale ale pricinii  care nu i-au fost şi nu puteau săi fie  cunoscute anterior, dar nu mai târziu de 5 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, încheierii sau deciziei – în cazul prevăzut la art. 449 lit. b). Termenul de 5 ani este un termen general de decădere, care asigură securitatea raportului juridic și el constituie o normă specială, care acoperă și termenul de 1 an reglementat de art. 116 alin. (4) CPC; c) în termen de 3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cunoștință de circumstanțele respective –  în cazul prevăzut la art. 449 lit. c); d) în termen de 3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cunoștință de hotărârea, sentința sau decizia anulată sau modificată care a servit drept temei pentru emiterea hotărârii sau deciziei a căror revizuire se cere – în cazul prevăzut la art. 449 lit. e); e) în interiorul  termenului de derulare a procedurii de reglementare pe cale amiabilă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului – în cazul prevăzut la art. 449 lit. g); f) în termen de 6 luni de la pronunțarea hotărârii sau deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului – în cazul prevăzut la art. 449 lit. h). Dacă cererea de revizuire a hotărârilor judecătoreşti este depusă cu omiterea termenelor de adresare prevăzute în art. 450 CPC, aceasta urmează a fi respinsă ca fiind inadmisibilă. Însă, în cazul omiterii termenului de declarare a cererii de revizuire prevăzut la art. 450 CPC, revizuentul poate solicita repunerea în termen potrivit

prevederilor art. 116 CPC, întrucât Capitolul XXXIX al CPC nu prevede careva restricții în această privință şi nici nu instituie careva termen de decădere. Reieșind din practica Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăților Fundamentale ale Omului, pe cauza Dragostea copiilor, Petrovschi, Nagornîi c. Moldovei290,

admițând cererea de revizuire depusă peste termen,

instanța națională a încălcat principiul securității juridice. În plus, nemotivând repunerea reclamantului în termenul de depunere a cererii de revizuire, instanța de judecată a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 6 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăților Fundamentale. În această ordine de idei, considerăm că, pentru repunerea în termen a cererii de revizuire, rămân aplicabile cerințele din prevederile alin. 4 art. 116 CPC cu privire la termenul de decădere de 30 de zile, care se va calcula din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care justifică depășirea termenului de procedură. Însă, chiar şi în situația solicitării repunerii în termenul de declarare a cererii de revizuire, instanța de judecată urmează să aprecieze „suficiența justificării motivelor invocate pentru a prelungi acest termen de prescripție”291 în coraport cu puterea lucrului judecat a hotărârii judecătoreşti. Condiții de formă a cererii de revizuire. Cererea de revizuire se depune în scris de persoanele menționate la art. 447 CPC,

indicându-se,

în

mod

obligatoriu, temeiurile consemnate la art. 449 CPC. De asemenea, în toate cazurile, la cererea de revizuire urmează să fie anexate probele ce ar confirma temeiurile invocate. În acest sens, reieșind din alin. (1) art. 452 CPC,

față de cererea de

revizuire ar trebui să se înainteze cerințe de formă şi conținut asemănătoare cu acelea înaintate față de cererea de chemare în judecată. Pct. 35 din Hotărârea CtEDO Dragostea Copiilor, Petrovschi, Nagornîi contra Moldovei, 13.09.2011. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"fulltext": ["DragosteaCopiilor"],"documentcollectionid2":["GRANDCHAMBER","CHAMBER"]} 291 Pct. 33 din Hotărârea CtEDO cauza Agurdino S.R.L. contra Moldovei, 13.09.2011. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"fulltext":["Agurdino"],"documentcollectionid2": ["GRANDCHAMBER","CHAMBER"]} 290

În acest sens, trebuie să se verifice respectarea tuturor condițiilor privind depunerea cererii de revizuire. Iar, în lipsa unor reglementări exprese, sunt aplicabile normele din art. 170, 171 sau, după caz, art. 368, 369 CPC. Astfel, deşi art. 451 alin. (1) CPC înaintează față de cererea de revizuire doar trei condiții: 1) forma scrisă, 2) temeiurile consemnate la art. 449 CPC, 3) anexarea probelor ce ar confirma temeiurile invocate, practica ne arată că cererile de revizuire sunt formulate cu respectarea cerințelor asemănătoare înaintate față de cererile de chemare în judecată. Posibil că această soluție este majoritar acceptată în practică, din ideea că, totuși, revizuirea vizează redeschiderea fondului cauzei ce urmează a fi examinată după regulile de examinare a cererii de chemare în judecată, după cum prevede alin. 1 art. 452 CPC. Cererea de revizuire poate fi declarată pentru mai multe temeiuri, din cele enumerate la art. 449 CPC, în acest sens neexistând nici o limitare la Capitolul XXXIX Codul de procedură civilă. Revizuirea, prin sine însăși, nu este suspensivă de executare, ca, de exemplu, în cazul apelului (art. 363 CPC) sau recursului împotriva încheierilor judecătoreşti (art. 403 CPC). Instanța de revizuire este în drept să suspende executarea hotărârii a cărei revizuire se cere, dacă se depune o cauțiune în condițiile art. 435 CPC. Menționăm că privitor la cererea de revizuire nu se admite suspendarea executării hotărârii din oficiu. În caz contrar, s-ar atenta la securitatea circuitului civil, întrucât simplul fapt al inițierii procedurii de revizuire nu suspendă executarea actului judecătoresc contestat, după cum nu afectează nici valabilitatea lui. Or, instanța de judecată examinând cererea de revizuire nu are drept scop efectuarea unui control judiciar, ci doar constatarea existenței temeiurilor de declarare a revizuirii, iar în cazul în care acestea se adeveresc drept efect de a revizui actul judecătoresc contestat în contextul prevederilor art. 449 CPC.

Examinarea cererii de revizuire Potrivit prevederilor art. 452 alin. (1) CPC instanța de judecată examinează cererea de revizuire în ședința publică în conformitate cu normele de examinare a cererii de chemare în judecată. Putem distinge două faze ale procedurii de examinare a cererii de revizuire: admisibilitatea cererii de revizuire şi examinarea cererii de revizuire în fond. La această etapă (admisibilitatea cererii de revizuire), instanța de judecată verifică dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru admisibilitatea revizuirii, apoi va proceda la administrarea probelor necesare. Respectiv, în cazul în care instanța de judecată constată că au fost respectate cerințele enunțate, aceasta va intenta procedura de revizuire fără a anula actul judecătoresc contestat. După examinarea admisibilității cererii de revizuire şi demarării (intentării) acestei etape, instanța de judecată va examina fondul revizuirii cu referire la fondul cauzei, limitat de temeiul de revizuire declarat, motiv din care instanța de judecată continuă să examineze fondul cauzei, fără a anula hotărârea judecătorească, însă în limitele temeiului de revizuire declarat. Adică, instanța de judecată urmează să verifice pertinența elementelor de fapt și admisibilitatea lor prin prisma temeiului de revizuire declarat, în raport cu fondul cauzei reținut în actul judecătoresc supus revizuirii fără a-l anula la această etapă. Un rol foarte important în promovarea unei cereri de revizuire îl are şi probațiunea, reieșind chiar din cerințele înaintate în alin. (1) art. 451 CPC cu privire la obligativitatea anexării probelor ce confirmă temeiurile consemnate la art. 449 CPC şi invocate în cererea de revizuire. Considerăm că urmează a-şi găsi aplicabilitatea şi regulile prevăzute nu doar în Capitolul XV al CPC (dezbaterile judiciare), dar şi cele prevăzute de Capitolul X al CPC (probele şi probațiunea) privitor la probațiune. La acest capitol, un aspect foarte important îl constituie aplicabilitatea regulilor cu privire la pertinența probelor, deoarece aceasta, în esență, şi constituie conținutul revizuirii privind procedura de admisibilitate a temeiului de revizuire invocat.

Reieșind din prevederile alin. (1) art. 452 CPC, aplicabilitatea prevederilor art. 186 CPC este evidentă. Însă, este şi de netăgăduit importanța referinței ca instrument eficient în apărarea drepturilor intimatului la cererea de revizuire declarată de revizuent. Prin prisma alin. (1)

art. 452 CPC, instanța de judecată îşi menține

obligația de a explica drepturile şi obligațiile participanților în conformitate cu art. 202 CPC, de la etapa pregătitoare a dezbaterilor judiciare, părțile având posibilitatea de a-și realiza drepturile procesuale. De asemenea, cererea de revizuire urmează a fi examinată în şedinţă de judecată publică.

În baza practicii sale judiciare, Curtea Supremă de Justiție

examinează cererile de revizuire fără citarea părților, reieșind din dezideratul că această instanță, din punct de vedere funcțional, de la 01 decembrie 2012, în virtutea modificărilor operate prin Legea nr. 155 din 05.07.2012 la art. 444 CPC examinează recursul fără înştiinţarea participanţilor la proces. Respectiv, „Curtea Supremă de Justiție poate decide invitarea unor participanţi sau reprezentanţi ai acestora, după caz”. Considerăm această interpretare neîntemeiată, deoarece nu pot fi limitate regulile de examinare a revizuirii în ședință publică doar în instanța de fond sau în instanța de apel. Astfel, incidentele procesuale apărute în legătură cu amânarea procesului, la examinarea cererii de revizuire în ședință de judecată publică, urmează a fi soluționate potrivit art. 208 CPC. Iar, pentru cazul neprezentării participanților la proces, a părţilor şi reprezentanților lor, a martorului, expertului, specialistului şi interpretului, urmează a fi aplicate prevederile art. 205-207 CPC, în pofida faptului că alin. (3) art. 452 CPC, prevede că participanților la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei, iar neprezentarea lor nu împiedică examinarea cererii de revizuire. Prin neasigurarea obligativității existenței la dosar a dovezii citării legale, participanților la proces li se încalcă dreptul la apărare. În cazul examinării cererii de revizuire în ședință publică, la materialele cauzei trebuie să fie anexate datele care ar confirma faptul citării legale a participanților la proces.

În contextul prevederilor Legii nr. 87 din  21.04.2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti292, ar fi oportună examinarea cererii de revizuire în termeni mai restrânși. Dat fiind faptul că prin intermediul revizuirii se atentează la circuitul civil prin tulburarea stabilității raportului juridic, respectarea unui termen restrâns de examinare a cererii de revizuire ar constitui o garanție în plus atât a termenului rezonabil de examinare a cererii de revizuire cât şi privitor la interesul general de înfăptuire a justiției. Se reține că, cererea de revizuire poate fi înaintată şi în situaţia când acţiunea constă din mai multe pretenții (capete de cerere), invocându-se temei de revizuire doar pe un capăt de cerere. În acest caz, în situaţia admiterii cererii de revizuire, rejudecarea cauzei va fi limitată doar la acele capete ale acţiunii asupra cărora s-a admis cererea de revizuire, celelalte pretenţii fiind acoperite de puterea lucrului judecat a hotărârii judecătoreşti irevocabile, adică în partea în care hotărârea nu a fost anulată (revizuită). O altă ipoteză vizează admisibilitatea participării la examinarea cererii de revizuire de către același judecător sau complet de judecată. Judecătorul care a emis hotărârea va fi în drept să examineze cererea de revizuire. Aceasta se explică prin faptul că judecătorul nu şi-a expus opinia pe marginea unor noi fapte necunoscute lui la emiterea hotărârii. Întro cauză, 293 CtEDO a considerat că nu a avut loc încălcare a art. 6 CEDO (dreptul la judecarea cauzei de către o instanță independentă şi imparțială) în măsura în care se poate presupune în mod rezonabil că judecătorii, conștienți de faptul că au pronunțat decizia inițială în baza unor probe limitate, examinaseră cazul dintr-un alt punct de vedere, după o dezbatere contradictorie şi în lumina unor informații mai complete. Legea privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la  executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti. Nr. 87 din 21.04.2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,  01.07.2011, nr. 107-109. 293 pct. 34 din Hotărârea CtEDO Thomann contra Elveţiei, 10.06.1996. http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{"fulltext":["Thomann v. Switzerland"],"documentcollectionid2":["GRANDCHAMBER","CHAMBER"]} 292

În situația în care cererea de revizuire este motivată prin temeiurile din lit. g) şi lit. h) art. 449 CPC, fiind rezultatul unei erori a judecătorului, aceasta urmează a fi examinată de un alt complet de judecători. §4. Împuternicirile instanței judecătoreşti la soluționarea revizuirii Potrivit alin. (1) art. 453 CPC, după ce examinează cererea de revizuire, instanța emite unul din următoarele acte de dispoziție: a) încheierea de respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă; b) încheierea de admitere a cererii de revizuire şi de casare a hotărârii sau deciziei supuse revizuirii. Reieșind din prevederea sus citată, actul judecătoresc de dispoziție, prin care se soluționează cererea de revizuire este încheierea judecătorească. În acest context, putem distinge următoarele acte de dispoziție ale acesteia: 1. de admitere a cererii de revizuire, în cazul respectiv actul judecătoresc contestat urmează a fi casat, iar cauza rejudecată. În cazul în care la această etapă actul judecătoresc contestat este executat, ulterior, pot apărea dificultăți cu privire la procedura de întoarcere a executării silite, reglementată de art. 157-160 Codul de executare. Importanța luării în considerare a aspectelor legate de executarea actului judecătoresc contestat în ordine de revizuire, rezidă în faptul că în cazul admiterii cererii de revizuire şi, ca rezultat al rejudecării cauzei, ar putea fi pronunțată o soluție contrară, prin care acțiunea înaintată ar putea fi respinsă total sau parțial, iar în cazul respectiv ar putea apărea dificultăți cu privire la întoarcerea executării silite. Motiv din care şi Plenul Curții Supreme de Justiție explică faptul că în situația când cererea de revizuire se admite, instanța va elibera, la solicitarea părților, în regim de urgență, dispozitivul încheierii privind admiterea revizuirii pentru a se decide asupra executării hotărârii. 294 În aceeași ordine de idei, în circumstanțe excepționale, reexaminarea unei cauze sau redeschiderea procedurilor

Pct. 29 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.2 din 15.04.2013 cu privire la practica aplicării legislaţiei procesuale la examinarea cauzelor civile în ordine de revizuire. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=110 294

s-au dovedit cele mai eficiente, uneori chiar unice mijloace pentru realizarea restitutio in integrum295. 2. de respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă. În acest caz, motive pentru declararea cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă servește faptul: - omiterii termenului de declarare prevăzut la art. 450 CPC; - ca fiind declarată în afara temeiurilor prevăzute la art. 449 CPC sau abuziv, adică pentru aceleași temeiuri, potrivit art. 451 alin. (4) CPC; - ca fiind neîntemeiată – când temeiurile de declarare a cererii de revizuire invocate potrivit art. 449 CPC nu se adeveresc. În cazul în care o hotărâre sau o decizie neexaminată în recurs a fost supusă revizuirii, pricina se judecă, după casarea hotărârii sau deciziei, conform regulilor generale stabilite de Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova (art. 453 alin. (4) CPC). În cazul în care o hotărâre examinată în recurs pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul a fost supusă revizuirii, pricina se trimite, după casarea hotărârii, la rejudecare în instanța care a emis hotărârea sau, după caz, în instanța de recurs, potrivit prevederilor alin. (5) art. 453 CPC. În cazul în care o hotărâre examinată anterior în apel şi în recurs a fost supusă revizuirii, pricina se trimite, după admiterea cererii de revizuire, la rejudecare în apel sau în primă instanță, după caz, potrivit prevederilor alin. (6) art. 453 CPC. Motivația de a trimite cauza la rejudecare în instanța de apel rezidă în faptul că apelul este devolutiv şi permite rejudecarea fondului cauzei. În acest caz, în vederea soluționării cauzei într-un termen rezonabil s-ar justifica trimiterea cauzei la rejudecare în instanța de apel. Iar rejudecarea cauzei va fi argumentată de către prima instanță doar în cazul în care viciile depistate nu pot fi înlăturate de către instanța de apel. Dacă ambele părți solicită, cauza urmează a fi trimisă spre rejudecare în instanța de fond pentru a nu li se îngrădi dreptul la apărare și implicit pentru a nu le lipsi de dreptul la o cale de atac. Recomandarea nr. R (2000) 2 a Comitetului de Miniştri statelor membre cu privire la reexaminarea sau redeschiderea unor cauze la nivel naţional în urma hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului www.lhr.md/docs/recom.cm(2000)2.doc 295

Astfel, spre exemplu, în cazul când în urma examinării cererii de revizuire s-a depistat că în proces nu a fost atrasă partea corespunzătoare, pricina se va trimite, după admiterea cererii de revizuire, la rejudecare în instanța de fond, ținând cont de faptul, că în instanța de apel nu pot fi atrase noi părți. Rezultat al admiterii cererii de revizuire este rejudecarea cauzei. În cazul respectiv reclamantul nu are obligația de a depune din nou o cerere de chemare în judecată şi nici obligația de a achita din nou taxa de stat pentru înaintarea acțiunii. Or, rejudecarea constituie un efect sine qua non al admiterii cererii de revizuire prescris direct de lege care trebuie să ducă la o nouă rejudecare a cauzei. Căile de atac asupra actelor de dispoziție ale instanței de revizuire. Actul de dispoziție al instanței de revizuire: se pronunță în camera de deliberare, atât încheierea de admitere a cererii de revizuire cât şi cea de declarare a inadmisibilității. Potrivit prevederilor art. 453 CPC, încheierea de admitere a cererii de revizuire se supune căilor de atac o dată cu fondul, în condițiile legii.    Încheierea de respingere a cererii de revizuire poate fi atacată cu recurs în instanța ierarhic superioară, cu excepția cazurilor în care cererea de revizuire este examinată de Curtea Supremă de Justiție, conform prevederilor alin. (3) art. 453 CPC. Se reține că, încheierea privind respingerea cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție este irevocabilă, părțile fiind lipsite de dreptul de a o ataca cu recurs. Decizia pronunțată de instanța de recurs referitor la legalitatea respingerii cererii de revizuire, în cazul dat, este irevocabilă şi nu poate fi contestată pe căile de atac prevăzute de Codul de procedură civilă la Curtea Supremă de Justiție. În acest caz, decizia pronunțată de instanța de recurs referitor la legalitatea respingerii cererii de revizuire este irevocabilă şi formal sar încadra în obiectul revizuirii potrivit prevederilor art. 446 CPC. Considerăm, că acest raționament, din punct de vedere conceptual, nu este admisibil. Motivul ar fi respectarea principiului unicității exercitării căii de atac, care presupune că

dreptul de a exercita o cale de atac este unic şi se epuizează odată cu exercitarea lui, astfel se asigură securitatea raportului juridic. În urma rejudecării cauzei după admiterea cererii de revizuire, instanța de judecată adoptă o hotărâre, care poate fi supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită odată cu fondul cauzei.

CAPITOLUL XVI PROCESUL CIVIL CU ELEMENTE DE EXTRANEITATE Elena BELEI, doctor în drept, conferențiar universitar Ina JIMBEI magistru în drept, lector universitar §1. Aspecte generale privind procesul civil cu element de extraneitate §2. Procedura de judecare a cauzelor civile cu element de extraneitate 2.1 Determinarea competenței jurisdicționale pentru examinarea cauzelor civile cu element de extraneitate 2.2 Statutul cetățenilor străini și apatrizilor în procesul civil cu element de extraneitate 2.3 Legea aplicabilă în cadrul procesului civil cu element de extraneitate §1. Aspecte generale privind procedura civilă cu element de extraneitate Dinamica relațiilor interumane, libertatea de circulație a mărfurilor, persoanelor și serviciilor determină intensificarea raporturilor juridice civile și complicarea acestora prin elemente de extraneitate. Raporturile juridice cu element de extraneitate pot deveni litigioase, respectiv, pot fi deduse judecății. În asemenea cazuri, se vor aplica normele dreptului procesual civil internațional. Dreptul procesual civil internațional este totalitatea normelor juridice procesuale care se aplică în legătură cu examinarea și soluționarea de către instanțele judecătorești ale Republicii Moldova a cauzelor civile cu elemente de extraneitate. Chiar dacă utilizăm sintagma internațional, desigur nu trebuie confundat procesul civil internațional cu activitatea instanțelor internaționale, cum este Curtea European pentru Drepturile Omului (Strasbourg), Curtea Europeană de Justiție (Luxemburg), Curtea internațională de Justiție (Haga). Termenul proces civil internațional are un caracter abstract, deoarece, de la stat la stat distincția dintre normele juridice ce țin de procedura soluționării litigiului și normele juridice care reglementează fondul litigiului diferă. În unele

state există instituții de drept care se atribuie normelor juridice materiale, iar în alte state aceleași instituții sunt atribuite normelor juridice de procedură. În literatura de specialitate se mai utilizează termenul de proces civil internațional care cuprinde normele juridice, care reglementează soluționarea unor probleme procesuale, aparute în legătură cu valorificarea drepturilor subiective ale străinilor în fața instanței de judecată296. Procesul civil național se consideră cu elemente de extraneitate dacă pricina dedusă judecății în Republica Moldova are legătură prin unul sau mai multe elemente (părți, obiect al litigiului, loc al încheierii sau executării contractului, etc.) cu cel puțin două sisteme naționale de drept material. Elementele de extraneitate sunt prezente în cadrul raporturilor de procedură civilă în următoarele cazuri: 1. Când subiecții unui raport juridic material litigios care este obiectul examinării în instanța națională sunt cetățeni străini, apatrizi, persoane juridice străine sau organizații internaționale (numite în continuare persoane străine). De exemplu: desfacerea unei căsătorii între un cetățean al Republicii Moldova și o cetățeancă a Franței sau încasarea de către un creditor-persoană juridică cu sediul în România a unei datorii de la un debitor-agent economic din Republica Moldova. 2. Obiectul raportului juridic material litigios este un bun care se află pe teritoriul altui stat. De exemplu, un litigiu privind partajarea masei succesorale în care este inclus un bun ce se află pe teritoriul unui stat străin. 3. Faptul juridic care poate genera, modifica sau stinge efecte juridice s-a produs pe teritoriul altui stat. În acest sens situațiile se pot complica prin:  Locul unde s-a încheiat actul juridic este în străinătate. De exemplu, un cetățean al Republica Moldova care se află în Canada își întocmește acolo testamentul.  Locul executării actului juridic este în străinătate. De exemplu, un agent economic din Republica Moldova livrează marfă în Federația Rusă.

296

Băieşu V., Căpăţînă I., Drept internaţional privat. Chişinău: Crauda-art, 2000, pag. 237

 Locul producerii faptului cauzator de prejudiciu sau locul unde apare prejudiciul este în străinătate. De exemplu, unui cetățean al Republicii Moldova i s-a cauzat o vătămare a sănătății în Portugalia.  Locul judecării litigiului este într-o altă țară. De exemplu, o hotărâre a unei instanțe de judecată sau arbitraj pronunțată în străinătate urmează a fi executată pe teritoriul Republicii Moldova. Oricare din cele trei elemente de extraneitate poate fi prezent separat sau împreună cu celelalte în cadrul raporturilor procesuale civile. De exemplu, cetățeanul UE de naționalitate german, decedat în Canada a testat banii dintr-un cont bancar elvețian unui cetățean al Republicii Moldova domiciliat în Federația Rusă (subiecții – cetățeni ai două state diferite, obiectul material litigios – bunuri aflate pe teritoriul Elveției, fapte juridice cauzatoare de efecte: testamentul întocmit în Germania și decesul produs pe teritoriul Canadei). Evident că într-o astfel de situație prima întrebare care trebuie clarificată este: instanța cărui stat este competentă să examineze această cauză civilă? A doua întrebare inerent legată de prima este: care lege procesuală se va aplica respectivei cauze civile? A treia întrebare ține de determinarea legii materiale aplicabile acestui raport juridic devenit litigios (fondul cauzei). §2. Procedura de judecare a cauzelor civile cu element de extraneitate 2.1 Determinarea competenței jurisdicționale pentru examinarea cauzelor civile cu element de extraneitate Noțiunea de competență în dreptul procesual civil internațional se deosebește de noțiunea de competență în legislația procesuală civilă a Republicii Moldova, căci ea stabilește reguli de soluționare a cauzelor civile cu element de extraneitate nu între instanțele judecătorești ale unui stat, ci ale diferitor state297. Dacă o instanță judecătorească din Republica Moldova este sesizată cu o cauză civilă care conține cel puțin un element de extraneitate, judecătorul încă de la faza 297

Cojuhari Al. ș.a Drept procesual civil. Partea Specială. Chişinău: Tipografia centrală, 2009, pag.320.

intentării procesului trebuie să decidă dacă respectiva cauză este de competența instanțelor judecătorești naționale sau de competența instanțelor judecătorești ale altui stat. Această situaţie în care instanţele a două sau mai multe ţări par a fi competente în soluţionarea unui litigiu se numeşte conflict internaţional de jurisdicţii. Altfel spus, competenţa în dreptul internațional privat298 este aceea care se referă la determinarea instanţelor unei ţări, care sunt chemate să soluţioneze litigiul ivit299. Dreptul procesual civil internațional are drept prim scop soluționarea conflictului de jurisdicții între instanțele de judecată ale diferitor state. În literatura de specialitate se menționează că soluționarea acestei probleme are o importanță enormă, deoarece de soluția ei va depinde: a) Sistemul de norme conflictuale aplicabile pentru determinarea dreptului material aplicabil și ca efect soluția litigiului. b) Procedura soluționării litigiului. c) Spectrul de drepturi și obligații procesuale ale părților și alte aspecte procesuale ale soluționării pricinii în fond300. Instanţa îşi determină competenţa în soluţionarea unui litigiu cu element de extraneitate potrivit normei procedurale proprii, adică potrivit legii forului. Iar legea forului nostru statuează că „ Dacă prin tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte sunt stabilite alte norme decât cele prevăzute de legislaţia procedurală civilă a Republicii Moldova, se aplică normele tratatului internaţional, dacă din acesta nu rezultă că pentru aplicarea lor este necesară adoptarea unei legi naţionale”. De aceea, dacă o instanță de judecată din Republica Moldova este sesizată cu o cerere cu element de extraneitate, judecătorul trebuie să clarifice ce fel de element de extraneitate este implicat. Actualmente, statul nostru are mai multe tratate interstatale în care se conțin norme cu privire la competența jurisdicțională. Dreptul internațional privat este o ramură de drept care de asemenea presupune implicarea elementelor de extraneitate în raporturile material –juridice, care, implicit, pot degenera în raporturi litigioase deduse judecății. 299 Filipescu I.P. Drept internaţional privat. Bucureşti: ACTAMI, 1999, pag.473. 300 Băieşu V., Căpăţînă I., Drept internaţional privat. Chişinău: Crauda-art, 2000, pag. 240. 298

Prevederile acestor tratate trebuie consultate, în primul rând, pentru a clarifica dacă sunt sau nu instanțele judecătorești din statul nostru competente să judece. Aceasta, deoarece există convenţii şi tratate internaţionale bilaterale care stabilesc prevederi diferite, care sunt prioritare faţă de cele naţionale. De exemplu, în conformitate cu art.461 CPC instanțele din Republica Moldova au competență exclusivă de a examina cauzele privind recunoașterea dispariției fără urmă sau declararea decesului persoanei, dacă aceasta este cetăţean al Republicii Moldova sau a avut pe teritoriul ei ultimul domiciliu cunoscut şi de soluţionarea acestei probleme depinde apariţia de drepturi şi obligaţii pentru persoane fizice sau organizaţii cu domiciliu sau sediu în Republica Moldova. În același timp, prevederile art.23 din Tratatul între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13.12.1993 301 nu admit sub nici o condiție declararea persoanei dispărute de către instanțele moldovenești dacă persoana este cetățean al Ucrainei. Iar în ceea ce privește declararea morții persoanei cetățean al Ucrainei sunt impuse condiții în plus decât cele prevăzute la art.461 alin.(2) lit. c) CPC. Adică, instanțele moldovenești vor putea examina o astfel de cauză numai dacă cererea privind declararea morții cetățeanului Ucrainei a fost depusă de persoana care are intenţia să realizeze drepturile sale ce rezultă din raporturile succesorale sau patrimoniale între soţi, privitor la bunurile imobile ale persoanei care a murit sau şi-a pierdut viaţa, dacă aceste bunuri se află pe teritoriul Republicii Moldova sau dacă cererea este depusă de soțul persoanei decedate care are domiciliul pe teritoriu Republicii Moldova302. Alteori, tratatele încheiate între state referitoare la asistența juridică reciprocă prevăd situații mai concrete, suplinind astfel normele privind competența din legislațiile naționale. De exemplu, în cazul declarării nulității căsătoriei în Codul nostru de procedură civilă este prevăzută o singură situație și anume - când ambii Tratat între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13 decembrie 1993. Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.261 din 04.11.1994. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 22, Chişinău: Moldpres, 1999. 302 Ibidem. 301

soți domiciliază în Republica Moldova, iar unul dintre ei este cetăţean al Republicii Moldova sau apatrid - caz în care instanțele din Republica Moldova vor avea competență exclusivă (art. 461 alin. (1) lit. g) CPC). Totuși, în Tratatul între Republica Moldova şi Republica Lituania cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 09.02.1993303 se prevăd și alte cazuri când Republica Moldova va avea competență în astfel de litigii și anume, în conformitate cu art. 27 din tratatul menționat supra, instanțele din Republica Moldova vor fi competente să soluționeze litigii privind constatarea nulității căsătoriei, dacă soții au domiciliul în Republica Moldova la momentul depunerii cererii indiferent de cetățenia acestora sau dacă unul dintre soți este cetățean al Moldovei și domiciliază în Republica Moldova. Potrivit art.459 alin.(4) CPC „ instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa de a soluţiona pricina cu element de extraneitate şi, în cazul în care constată că nu este competentă nici ea şi nici o altă instanţă a Republicii Moldova, respinge cererea”. Sintagma „ respinge cererea” trebuie interpretată ca refuz în primirea cererii conform art.169 alin.(1) lit.a) CPC sau încetare a procesului conform art.265 lit.a) CPC, reieșind din imposibilitatea oricărei instanțe judecătorești din Republica Moldova de a examina respectiva cerere, ceea ce realmente semnifică că nu se poate judeca în procedura noastră civilă. În acest sens a statuat și Plenul CSJ304. Pentru a răspunde la întrebarea, dacă este sau nu de competența instanţelor din RM cererea de chemare în judecată cu element

de extraneitate, trebuie să

identificăm nu doar prevederile tratatelor interstatale la care suntem parte, dar și să respectăm consecutivitatea câtorva categorii de competență jurisdicțională: 1. Competența jurisdicțională exclusivă a instanțelor din Republica Moldova în privința cauzelor civile cu element de extraneitate. Tratat între Republica Moldova şi Republica Lituania cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 09 februarie 1993. Ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1487 din 10.06.1993. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 19, Chişinău: Moldpres, 1999. 304 Pct.8 al Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție nr.5 din 17.11.2014 Cu privire la actele judecătorului în faza intentării procesului civil şi pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=189 303

2. Competența jurisdicțională contractuală a instanțelor din Republica Moldova în privința cauzelor civile cu element de extraneitate. 3. Competența jurisdicțională generală a instanțelor din Republica Moldova în privința cauzelor civile cu element de extraneitate. 1. Competența jurisdicțională exclusivă determină în mod imperativ prerogativa instanțelor judecătorești din Republica Moldova de a examina și soluționa cauze civile indiferent de elementul de extraneitate pe care îl conțin. Hotărârile judecătoreşti străine pronunţate cu nesocotirea competenţei exclusive a instanţelor din Republica Moldova nu pot fi recunoscute și executate în ţara noastră (art.471 alin.(1) lit.c) CPC). Regulile evocate se bazează pe principiile suveranităţii şi independenţei statelor. Subiecții raporturilor juridice nu pot stabili prin contract altă competență, ignorând-o pe cea exclusivă a instanțelor Republicii Moldova, adică prorogarea convenţională a competenţei exclusive nu este posibilă. În instanța de judecată din Republica Moldova nu se poate invoca excepţia de necompetenţă în privința unei cauze cu element de extraneitate de competență exclusivă. Competența juridică exclusivă este prevăzută în art.461 CPC, care, în două alineate consecutive, se referă la procedura contencioasă pe acțiuni civile și la procedura specială. Alineatul (3) din respectivul articol prevede „ Competenţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova stabilită în prezentul articol şi la art.460 nu se exclude prin faptul că acelaşi proces sau un proces conex a fost pornit în faţa unei instanţe judecătoreşti străine”. Adică, dacă într-o instanță judecătorească străină s-a intentat vreo cauză civilă prevăzută în art. 461și 460 CPC, atunci intentarea aceleiași cauze (același obiect, același temei, aceleiași părți) în instanța judecătorească din Republica Moldova este legitimă și nu vine în contradicție cu principiul respectării jurisdicției străine. Cu referire la cauzele conexe situația este similară. 2. Reieşind din caracterul dispozitiv al drepturilor materiale civile, precum şi al drepturilor procedurale civile, părţile sunt în drept ca printr-o convenţie să schimbe competenţa unei instanțe de a examina litigiul, investind o altă instanţă cu

competenţa de a-l soluţiona (prorogarea convenţională). Doctrinarul Băieșu A. definește convenţia de prorogare ca un act juridic, o înțelegere, prin care părţile raportului juridic cu element de extraneitate determină competenţa unei instanţe de judecată, care în mod obişnuit nu ar fi competentă305. Grație competentei jurisdicționale contractuale în procesele cu element de extraneitate părţile, înainte de pornirea procesului, pot schimba competența litigiului şi pot investi o anumita instanţă a altui stat cu competență jurisdicţională (art. 462 CPC). Această prorogare de competenţă părţile o fac în baza principiului autonomiei de voinţă - lex voluntatis. Conform acestuia, precum și ca efect al legii contractului - lex contractus - subiecții îşi pot alege și legea aplicabilă, şi instanţa competentă. Alegerea de competenţă se produce înaintea apariţiei litigiului, adică odată cu încheierea actelor juridice de drept substanţial (material), când, printre alte stipulaţii, se pot însera şi clauze privitoare la instanţa competentă să soluţioneze eventualele litigii dintre părţi. Cu toate acestea, încheierea de către părţi a convenţiei de prorogare a competenţei este posibilă atât în privinţa unui litigiu deja apărut care încă nu este dedus judecății cât şi în privința unui eventual litigiu. Convenţia părţilor de prorogare a competenţei prevăzută de art.462 CPC nu trebuie confundată cu încheierea convenţiei arbitrale. Când se încheie convenţia arbitrală nu are loc remiterea pricinii spre examinare în instanţa de judecată a unui alt stat, ci transmiterea ei în arbitraj, care poate fi cu sediul atât pe teritoriul Republicii Moldova, cât şi după hotarele ei306. Alegerea instanţei competente este valabilă numai în cazul în care va întruni următoarele condiţii: a) litigiul trebuie să aibă un element de extraneitate; b) existenţa acordului valabil încheiat al părţilor cu privire la alegerea competenţei; c) determinarea expresă a instanţei competente; Băieşu V., Căpăţînă I., Drept internaţional privat.Chişinău:Crauda-art, 2000, pag. 241. Шакарян М.С. ș.a. Комментарий к гражданскому процессуальному кодексу РФ. Москва: Проспект, 2003, pag.709. 305 306

d) instanţa aleasă de părţi să nu fie necompetentă în mod absolut, fiindcă părţile nu pot schimba competenţa dacă: - instanţa desemnată de părţi este străină, iar litigiul este de competenţa exclusivă a unei instanţe a Republicii Moldova; - instanţa desemnată de părţi este din Republica Moldova, iar litigiul este de competenţa exclusivă a unei instanţe străine. De asemenea, nu poate fi schimbată la înţelegerea părţilor competenţa jurisdicţională în pricinile cu element de extraneitate dacă: - litigiul este de competenţa altei instanțe decât judecătoriile. Art. 331 CPC prevede că Judecătoriile examinează şi soluţionează în fond toate pricinile civile, dacă legea nu prevede altfel. Atunci când legea noastră națională atribuie anumite categorii de litigii în competența Judecătoriei Comerciale de Circumscripție, a unei curți de apel sau a Curții Supreme de Justiție, atunci, chiar dacă ipotetic acestea conțin elemente de extraneitate, prorogarea competenței nu se va aplica. - în cazul în care legea stabileşte competenţa jurisdicțională teritorială excepţională pentru unele categorii de litigii în conformitate cu prevederile art.40 CPC. Legea procesuală a Republicii Moldova nu prevede ce acțiuni urmează să întreprindă instanța de judecată, dacă reclamantul încalcă prevederea contractuală de prorogare a competenței și se adresează conform prevederilor legale. În cazul când a doua parte consimte și nu invocă obiecții este evident că instanța va examina cauza fără careva probleme. Alta este situația când una din părți obiectează și invocă clauza prin care părțile au schimbat competența instanței care conform legii urma să examineze cauza. În literatura românească se menționează că efectul convenției numai inter partes îl constituie faptul că instanța desemnată prin acordul părților dobândește astfel o competență exclusivă307. Întrucât nu avem nici o prevedere națională relevantă, considerăm că proxima soluție impune aplicarea prin analogie a art.267 lit.e) CPC. Deleanu I., Mitea V., Deleanu S. Tratat de procedură civilă, Vol.III. București: Universul juridic, 2013, pag.751. 307

3. Competența jurisdicțională generală a instanțelor judecătorești din Republica Moldova în cauze cu element de extraneitate derivă din art.459 alin.(3) CPC care prevede că „instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sunt competente să soluţioneze pricini cu element de extraneitate dacă pârâtul organizaţie străină are sediu sau pârâtul cetăţean străin are domiciliu în Republica Moldova”. Criteriile principale care determină acest fel de competență sunt: domiciliul în Republica Moldova a pârâtului-persoană fizică sau sediul în Republica Moldova a persoanei juridice străine, astfel ca normele conţinute în art. 460 CPC să fie doar suplimentare. Dacă o instanţă judecătorească străină se declară necompetentă a soluţiona cererea înaintată de un cetăţean al Republicii Moldova, acesta o poate depune la o instanţă judecătorească competentă din Republica Moldova (art. 460 alin. (2) CPC). Cererea va fi depusă la instanţa din Republica Moldova competentă conform capitolului IV CPC. În conformitate art. 463 CPC pricina pe care instanţa judecătorească din Republica Moldova a reţinut-o spre judecare, cu respectarea normelor de competenţă, trebuie să fie examinată de această instanţă în fond chiar dacă ulterior, în legătură cu schimbarea cetăţeniei, domiciliului, sediului părţilor sau cu alte circumstanţe, pricina a devenit de competenţa unei instanţe judecătoreşti străine. Dacă după clarificarea conflictului de jurisdicții, instanța de judecată din Republica Moldova va stabili că pricina civilă cu element de extraneitate este de competența noastră națională, atunci se va trece la aplicarea consecventă a art. 3244 CPC. Or,

în art. 459 alin. (2) CPC este prevăzut expres

„Competenţa

instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în judecarea pricinilor civile cu element de extraneitate se determină conform dispoziţiilor cap.IV, dacă prezentul capitol nu prevede altfel”. 2.2 Statutul cetățenilor străini și apatrizilor în procesul civil cu element de extraneitate

În conformitate cu art. 454 CPC, cetăţenii străini şi apatrizii, organizaţiile străine şi organizaţiile internaţionale sunt în drept să se adreseze în instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime şi beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile Republicii Moldova, în condiţiile legii. Deci, Republica Moldova acordă regim național cetățenilor străini în procesul civil. Asemenea prevederi sunt stabilite și în tratatele bilaterale încheiate de Republica Moldova. De exemplu, art.2 al Tratatului între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 06.07.96308 prevede:

„Cetăţenii unei Părţi

Contractante se bucură pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante, în ce priveşte drepturile lor personale şi patrimoniale, de aceeaşi ocrotire juridică ca şi cetăţenii proprii. Cetăţenii unei Părţi Contractante au dreptul să se adreseze liber şi nestânjenit

autorităţilor competente ale celeilalte Părţi Contractante în

atribuţia cărora sunt date cauzele civile şi penale, pot să-şi susţină interesele în faţa acestora, să facă cereri şi să introducă acţiuni în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acesteia”. Prevederi asemănătoare găsim și în Tratatul între Republica Moldova şi Republica Letonia cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 14.04.1993 309 și anume art.1 stipulează: „Cetăţenii unei Părţi Contractante se bucură pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante, în ceea ce priveşte drepturile lor personale şi patrimoniale, de aceeaşi ocrotire juridică ca şi cetăţenii acestei Părţi Contractante. Aceasta se referă, de asemenea, la persoanele juridice, care sunt fondate în conformitate cu legislaţia uneia din Părţile Contractante. Cetăţenii unei Părţi Contractante au dreptul să se adreseze liber şi nestingherit instanţelor de judecată, procuraturii, birourilor notariale (numite în continuare instituţii de justiţie) şi altor instituţii Tratat între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 06 iulie 1996. Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr.1018 din 03.12.1996. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 20, Chişinău: Moldpres, 1999. 309 Tratat între Republica Moldova şi Republica Letonia cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 14 aprilie 1993. Ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1487 din 10.06.1993. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 19, Chişinău: Moldpres, 1999. 308

ale altei Părţi Contractante, de competenţa cărora sunt cauzele civile (inclusiv cele de muncă, de locuinţe), familiale şi penale, pot să participe la ele, să facă demersuri, să intenteze acţiuni şi să

înfăptuiască alte acţiuni procesuale în

aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii proprii”. Aici menţionăm că, având în vedere faptul că regimul naţional nu exprimă toate drepturile acordate unui străin într-un stat, anumite drepturi pot fi acordate străinilor sub condiţia reciprocității. Regimul reciprocităţii reprezintă situaţia în care străinii au anumite drepturi într-o ţară cu condiţia ca acealaşi drepturi să fie acordate şi cetăţenilor ţării respective310. De asemenea, legea prevede că reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune sau o altă garanţie din motivul că este persoană străină sau că nu are domiciliu ori sediu în Republica Moldova. Legea nu exclude totuşi că cetăţenilor străini li s-ar putea aplica un tratament diferit în Republica Moldova ce ar consta în restrângerea anumitor drepturi procesuale. Astfel, în conformitate cu art. 454 alin. (2) CPC Guvernul Republicii Moldova poate stabili retorsiunea faţă de persoanele statelor în care există restricţii ale drepturilor procedurale ale cetăţenilor şi organizaţiilor Republicii Moldova. În literatura de specialitate retorsiunea este definită ca măsuri de retaliere cu caracter licit luate de un stat faţă de acte neprieteneşti, contrare uzanţelor internaţionale, săvârșite de un alt stat311. În ceea ce privește participarea statelor sau organizațiilor internaționale în procesul civil cu elemente de extraneitate menționăm următoarele. În conformitate cu art. 457 CPC, intentarea în instanţa judecătorească a Republicii Moldova a unei acţiuni către un alt stat, antrenarea acestuia în proces în calitate de pârât sau de intervenient, punerea sub sechestru a bunului său amplasat pe teritoriul Republicii Moldova sau adoptarea împotriva bunului unor alte măsuri de asigurare a acţiunii, sau punerea lui sub sechestru în procedura de executare a hotărârii judecătoreşti se pot face numai cu consimțământul organelor competente ale statului respectiv,

Babără V. Drept internaţional privat, Ediţia III-a. Chişinău:Elena-V.I. SRL, 2009, pag.181. Buruian A. Reglementări internaționale privind soluţionarea paşnică a diferendelor internaționale. În: Legea şi viaţa nr. 4, 2006, pag.4. 310 311

dacă legea naţională sau tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte nu prevede altfel. Fundamentul acestui principiu se justifică pe ideea de independenţă, suveranitate şi egalitate a statelor de unde şi adagiul par in parem non habet imperium, non habet jurisdictonem, adică egalul asupra egalului nu are autoritate312. Cu toate acestea, urmează să ținem cont de faptul că problema imunităţii statului şi a bunurilor sale se întemeiază pe două concepţii: 1. Imunitatea absolută care are la bază aplicarea consecventă a principiului imunităţii statutului străin şi a bunurilor sale pentru absolut toate activităţile desfăşurate pe teritoriul unui stat străin, indiferent de natura acestora. 2. Imunitatea funcţională care are la bază limitarea imunităţii statului străin şi a bunurile sale, înlăturând aplicarea acestui principiu în cazurile în care statul străin desfăşoară activitate comercială. În privinţa imunității funcţionale se impune deosebirea dintre cele două categorii de acte pe care le poate săvârși statul: a) acte jure imperii - acte făcute în virtutea puterii suverane; b) acte jure gestionis - acte cu caracter economic, cum ar fi actele comerciale, în care statul apare ca o persoană particulară, ca un comerciant. Astfel, potrivit teoriei imunităţii funcţionale a statului, statul are imunitate doar când acţionează jure imperii, iar pentru actele jure gestionis nu o are.313 Pentru agenţii diplomatici şi consulari este valabilă aceeaşi imunitate de jurisdicţie pe teritoriul statelor acreditare cu excepţiile prevăzute de Convenţia de la Viena privind dreptul diplomatic din 18 aprilie 1961, în vigoare pentru RM din 25.02.1993314 (art.31) şi Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 24 aprilie 1963, în vigoare pentru RM din 25.02.1993315 (art.43). Babără V. Drept internaţional privat, Ediţia III-a. Chişinău:”Elena-V.I.”SRL, 2009, pag.321. Filipescu Ion P. Drept internațional privat. Bucureşti: ACTAMI, 1999, pag.487. 314 Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice. Viena, 18.04.61. Aderat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1135 din 04.08.92. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediţie oficială. Vol. 4, Chişinău: Moldpres, 1998. 315 Convenţia cu privire la relaţiile consulare. Viena, 24.04.63. Aderat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1135 din 04.08.92. In : Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediţie oficială. Vol. 4, Chişinău: Moldpres, 1998. 312 313

Organizaţiile internaţionale cad sub jurisdicţia instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în limitele stabilite de tratatele internaţionale şi de legile Republicii Moldova.  De exemplu, în conformitate cu Acordul General cu privire la privilegiile și imunitățile Consiliului Europei de la Paris din 2 septembrie 1949316 și Protocolul adițional la Acordul General de la Strasbourg din 6 noiembrie 1952 Consiliul, bunurile și activele sale, oriunde se află acestea și oricine este deținătorul lor se bucură de imunitate de jurisdicție, cu excepția cazului în care Comitetul Miniștrilor a renunțat expres la aceasta, pentru fiecare caz în parte. Un alt tratat în acest sens a fost aprobat la 23 noiembrie 1947 de Adunarea Generală ONU, care a aprobat Convenția cu privire la privilegiile și imunitățile instituțiilor specializate317, prin care s-au unificat privilegiile și imunitățile de care se bucură Organizația Națiunilor Unite, precum și alte instituții specializate (Organizația Mondială a Muncii, Fondul Monetar Internațional, Organizația Aviației Civile Internaționale etc.) 2.3 Legea aplicabilă în cadrul procesului civil cu element de extraneitate În conformitate cu art. 458 CPC, în procesele civile cu element de extraneitate, instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova aplică legislaţia procedurală a ţării noastre, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres. Deci, procesul civil cu element de extraneitate este guvernat de lex fori (legea locului aflării instanţei sesizate). În doctrina de specialitate au fost evidenţiate avantajele aplicării principiului legii procedurale a forului318: - procedura de judecată este o activitate exercitată de instanţele de judecată în numele statului, care stabileşte normele juridice de urmat;

Acordul General cu privire la privilegiile și imunitățile Consiliului Europei. Paris, 2 septembrie 1949. Ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1172  din  30.04.1997. 317 Legea pentru aderarea Republicii Moldova la Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la privilegiile şi imunităţile agenţiilor specializate. Nr.36 din 03.03.201. În: Monitorul Oficial, 01.04.2011, nr. 46-52. 318 Gheorghe A. Drept internațional privat. Bucureşti: Universul Juridic, 2010, pag.188. 316

- justiţia face parte din structurile de stat, instanţele de judecată trebuie să apere în activitatea lor valorile pe care statul din care face parte le consideră esenţiale; - normele procedurale formează o instituţie care trebuie să răspundă unor exigenţe în conformitate cu interesul general, aşa cum este conceput de stat; - actele de procedură se localizează pe teritoriul statutului căruia aparţine instanța de judecată; - fundamente de utilitate publică, în sensul evitării unor dificultăţi legate de aplicarea dreptului procesual străin; - formele de procedură depind de legile statutului în numele căruia îşi desfăşoară activitatea instanța de judecată. Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut anumite excepţii de la principiul legii forului. Acestea se referă la obiectul şi temeiul acţiunii civile, calitatea procesuală a părţilor, capacitatea lor procedurală, mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic, probarea faptelor. Obiectul şi temeiul acţiunii. În conformitate cu art. 458 alin. (2) CPC obiectul şi temeiul acţiunii civile în procesele cu element de extraneitate sunt determinate de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios. În literatura de specialitate se menționează că întrucât raportul juridic procesual, îndeosebi sub aspectul calității procesuale a participanților principali la acest raport, al obiectului diferendului și al cauzei lui juridice, se mulează pe raportul juridic substanțial, este logic și necesar ca reglementarea amândurora să aparțină aceleași legi prin sorginte națională319. Calitatea procedurală a părților. În conformitate cu art. 458 alin.(2) CPC, calitatea procesuală a părților se determină de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios. Capacitatea procesuală a părţilor este de două feluri: Deleanu I., Mitea V., Deleanu S. Tratat de procedură civilă, Vol.III. București: Universul juridic, 2013, pag.777. 319

-

capacitatea procesuală de folosință care reprezintă capacitatea de a avea

drepturi și obligații procesuale, adică aptitudinea de a fi parte în proces; -

capacitatea procesuală de exercițiu care presupune aptitudinea de a exercita

în volum deplin, personal sau printr-un reprezentant drepturile şi obligaţiile procedurale în judecată. În conformitate cu art. 455, 456 CPC capacitatea procedurală de folosinţă şi capacitatea procedurală de exerciţiu a cetăţenilor străini şi apatrizilor, precum şi capacitatea procedurală de folosinţă a organizaţiilor străine în procesele civile, este guvernată de legea naţională a acestora. Rațiunea acestei poziții a legiuitorului reiese din faptul că capacitatea procedurală sub ambele aspecte ține de statutul personal al subiectului de drept. Art. 455 alin. (2) CPC dezvăluie esența legii naționale și, de asemenea, stabilește soluția în cazul în care există circumstanțe care ar îngreuna stabilirea acesteia. Regula generală este că legea naţională a cetăţeanului străin este legea statului a cărui cetăţenie o deţine, însă: - dacă cetăţeanul, concomitent cu cetăţenia Republicii Moldova, are şi o altă cetăţenie, legea lui naţională se consideră legea Republicii Moldova; - în cazul în care persoana deţine cetăţenia mai multor state, legea lui naţională se consideră legea statului în care îşi are domiciliul; - dacă cetăţeanul străin are domiciliu în Republica Moldova, legea lui naţională se consideră legea Republicii Moldova; - lege naţională a apatridului este legea statului în care îşi are domiciliul. Cu toate acestea în conformitate cu art. 455 alin. (4) CPC, persoana care, în conformitate cu legea naţională, nu beneficiază de capacitatea de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi declarată, pe teritoriul Republicii Moldova, cu capacitate de exerciţiu dacă dispune, conform legislaţiei acesteia, de capacitatea de exerciţiu a acestor drepturi. Capacitatea procedurală de folosinţă a unei organizaţii internaţionale se determină în baza contractului internaţional în conformitate cu care este fondată, a

actelor de constituire sau a acordului cu autorităţile competente ale Republicii Moldova. Regimul probelor. În conformitate cu art. 458 CPC: Mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi puterea doveditoare a înscrisului care îl constată sunt cele prevăzute de legea locului unde a fost încheiat actul juridic sau de legea aleasă de părţi, dacă ele au dreptul să o aleagă. Proba faptelor se face potrivit legii locului unde s-au produs. Cu toate acestea, este posibilă şi aplicarea legii Republicii Moldova, dacă ea admite şi alte mijloace probatoare decât cele specificate în art. 458 alin. (3) CPC. Administrarea probelor de judecată se face în conformitate cu legea Republicii Moldova. În literatura de specialitate s-a menționat că administrarea probelor, fiind o activitate specific instanței nu poate fi guvernată decât de legea forului320. Deci, în ceea ce privește aplicarea legii procedurale, regula este că se va aplica legea statului a cărui instanță examinează litigiul și doar în anumite cazuri sar putea aplica legea procedurală a unui stat străin. Aplicarea, însă, a legii materiale în cadrul procesului cu element de extraneitate este supusă altor reguli. În conformitate cu art.13 CPC la judecarea pricinilor civile, instanţa judecătorească aplică legislaţia unui alt stat în conformitate cu legea sau cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. Astfel, instanța va ține cont de normele conflictuale stabilite atât în legislația națională (Codul Civil, Cartea V, Codul familiei Titlul VI) cât și în convenții internaționale (de exemplu, Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, Viena, 1980321). Normele conflictuale soluționează conflictul de legi, în situația când raportul juridic are legături cu mai multe țări. Scopul principal al normei conflictuale este să indice, cu privire la un raport juridic, având un element de extraneitate, care dintre legile în prezență se va aplica, fie la momentul când părțile Deleanu I., Mitea V., Deleanu S. Tratat de procedură civilă, Vol.III. București: Universul juridic, 2013, pag.777. 321 Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri. Viena 11.04.1980. Aderat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.115 din 20.05.1994Publicat în: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 8, Chişinău: Moldpres , 320

1999.

vor încheia un atare raport juridic, fie la momentul când instanța va fi chemată să soluționeze un anumit litigiu privitor la un asemenea raport juridic, fie în orice moment al existenței acestui raport322. Astfel, instanța din Republica Moldova ar putea aplica legea materială a unei țări străine, dacă în conformitate cu norma conflictuală prevăzută de legislația națională sau de convenții, anume aceasta guvernează raportul juridic cu element de extraneitate sau dacă însăși părțile au stabilit în acordurile lor legea străină în calitate de lege aplicabilă raporturilor încheiate între acestea.

CAPITOLUL XVII RECUNOAŞTEREA ŞI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI ŞI ARBITRALE STRĂINE Ana BORŞ, magistru în drept, lector universitar

322

Babără V. Drept internaţional privat, Ediţia III-a. Chişinău:Elena-V.I. SRL, 2009, pag. 40.

§1. Noţiunea şi efectele hotărârilor judecătoreşti străine şi a hotărârilor arbitrale străine §2. Sesizarea instanţei judecătoreşti cu privire la recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine sau a hotărârii arbitrale străine §3. Procedura de examinare a cererii privind recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine şi a hotărârii arbitrale străine §4. Refuzul de a încuviinţa executarea silită a hotărârii judecătoreşti străine §5. Refuzul de a recunoaşte hotărârile arbitrale străine şi de a le executa

§ 1. Noţiunea şi efectele hotărârilor judecătoreşti străine şi a hotărârilor arbitrale străine Reieşind din principiul suveranităţii statelor, hotărârile judecătoreşti şi arbitrale au putere juridică doar în limitele teritoriului statului unde ele au fost adoptate. Pentru a putea produce efecte juridice în afara statului unde ele au fost adoptate, acestea urmează a fi încuviinţate în mod corespunzător de către autorităţile statului respectiv. Procedura recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine este reglementată de un şir de acte internaţionale, dar şi naţionale. Printre izvoarele internaţionale de bază care reglementează procedura recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine menţionăm următoarele convenţii internaţionale multilaterale şi bilaterale semnate şi ratificate de către Republica Moldova: 1. Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine. New York, 10.06.1958323. 2. Convenţia

europeană

de

arbitraj

comercial

internaţional.

Geneva,

21.04.1961324. 3. Aranjamentul relativ la aplicarea Convenţiei europene de arbitraj comercial internaţional. Paris, 17.12.1962325. 323

Aderat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 87-XIV din 10 iulie 1998. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 15, 1999, p. 169. 324 Aderat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1331-XIII din 26 septembrie 1997. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 14, 1999, p. 35. 325 Aderat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1331-XIII din 26 septembrie 1997. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 14, 1999, p. 44.

4. Convenţia cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, încheiată între statele membre ale Comunităţii Statelor Independente. Minsk, 22.01.1993326. 5. Tratat între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13 decembrie 1993327. 6. Tratat între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 25 februarie 1993328. 7. Tratat între Republica Moldova şi Republica Letonia cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 14 aprilie 1993329. 8. Tratat între Republica Moldova şi Republica Lituania cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 09 februarie 1993330. 9. Acordul între Republica Moldova şi Republica Turcia cu privire la asistenţa juridică în materie civilă, comercială şi penală din 22 mai 1996331. 10.

Tratat între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică

în materie civilă şi penală din 06 iulie 1996332. 11.

alte convenţii la care Republica Moldova este parte.

Printre izvoarele naţionale aplicabile în materia recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine vom menţiona: 1. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. 326

Ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 402-XIII din 16 martie 1995. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 16, 1999, p. 262. 327 Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr. 261-XIII din 04.11.1994. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 22, 1999, p. 85. 328 Ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 260-XIII din 04.11.1994 În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 21, 1999, p. 49. 329 Ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1487-XII din 10.06.1993. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 19, 1999, p. 278. 330 Ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1487-XII din 10.06.1993. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 19, 1999, p. 313. 331 Ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1017-XIII din 03.12.1996. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 29, 2002, p. 355. 332 Ratificat prin Hotărârea Parlamentului nr. 1018-XIII din 03.12.1996. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Ediţie oficială. Vol. 20, 1999, p. 364.

2. Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 14 din 15.11.2012 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30 mai 2003333. 3. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Nr. 225 din 30.05.2003. 4. Codul de executare al Republicii Moldova. Nr. 443 din 24.12.2004. 5. Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional. Nr. 24 din 22.02.2008334. 6. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 9 din 09.12.2013 privind practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce ţine de recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi hotărârilor arbitrale străine335. Procedura recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine este reglementată diferit în legislaţiile statelor, astfel că acestea pot fi grupate în trei categorii, în funcţie de modalitatea de abordare a modalităţii de recunoaştere şi executare a hotărârilor străine: -

sistemul înregistrării hotărârii, pentru ca o hotărâre străină să poată fi

executată pe terioriul statului, aceasta urmează să fie înregistrată întrun registru special ţinut de o anumită instanţă judecătorească naţională. Înregistrarea hotărârii străine este supusă anumitor condiţii strict reglementate; -

sistemul procesului simplificat de recunoaştere şi executare a hotărârii – prin

aşa-zisa transformare a hotărârii străine în hotărâre naţională, astfel că hotărârea străină serveşte drept temei de intentare a unei acţiuni în instanţele judecătoreşti naţionale;

333

Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 14 din 15.11.2012 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30 mai 2003În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 07.12.12, nr. 248-251. 334 Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional. Nr. 24 din 22.02.2008În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 20.05.2008, nr. 88-89. 335 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 9 din 09.12.2013 privind practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce ţine de recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi hotărârilor arbitrale străine http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=128.

-

sistemul exequaturului, conform căruia pentru ca hotărârea străină să poată

fi executată pe teritoriul statului respectiv, aceasta urmează a fi supusă unui control din partea instanţelor judecătoreşti naţionale336. Republica Moldova se raliază celui de-al treielea sistem de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine, a exequatur-ului. Procedura de recunoaştere şi încuviinţare a executării silite (exequatur sau procedura exequatur-ului) este procedura judiciară prin care instanţa competentă a Republicii Moldova recunoaşte efectele hotărârii străine pe teritoriul Republicii Moldova şi încuviinţează ca aceasta să fie executată. Noţiunea de recunoaştere, deşi folosită de mult timp, apare pentru prima oară în anul 1958, în titulatura Convenţiei de la New York, fiind preluată apoi în Convenţia de la Washington din 1965 337 şi alte convenţii internaţionale. Prin recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale străine trebuie să înţelegem confirmarea efectelor acesteia, a autorităţii de lucru judecat a acesteia, acceptarea producerii acestor efecte – mai puţin puterea executorie – pe teritoriul altui stat decât cel în care a fost pronunţată, prin aceasta asigurându-se, practic, o asimilare a acesteia cu hotărârile naţionale, are loc naturalizarea ei, acceptarea ei cu aceeaşi valoare ca orice altă sentinţă naţională338. Actele normative internaţionale şi cele naţionale în domeniu se limitează doar la a reglementa condiţiile care trebuie verificate în vederea recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale străine, fără a da o definţie expresă acesteia. Cât priveşte a doua parte componentă a procedurii exequatur-ului, încuviinţarea executării silite a hotărârii judecătoreşti sau arbitrale străine, aceasta

Ярков В.В., Гражданский процесc, 5-ое издание. Москва: Волтерс Клувер, 2004, pag. 574; Богуславский М.М., Междунaродное частное право. Москва: Юристъ, 2005, pag. 265; Николюкин С.В., Специфика признания и исполнения решений третейских судов. В: Исполнительное право, 2010, № 3 337 Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state din 18.03.1965, Washington, ratificată de către Republica Moldova prin Legea Nr. 28 din 24.02.2011, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 43-45 din 25 martie 2011, intrată în vigoare pentru Republica Moldova la 4 iunie 2011 338 Roş V., Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine. Condiţii de executare în România. Prescripţia dreptului de a cere executarea silită. În: Revista de drept comercial, nr. 2, 1995, pag. 68 336

presupune atribuirea forţei executorii hotărârii respective. De menţionat, că invocarea unei hotărâri străine nu întotdeauna pune problema executării. Totodată, urmează a delimita procedura „încuviinţării executării silite a hotărârii” de cea a „executării hotărârii”. O confunzie dintre acestea comite chiar textul Convenţiei de la New York din 10.06.1958 în art. III, în care se stipulează: „Fiecare dintre Statele contractante va recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va acorda executarea acestei sentinţe conform regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul statului unde sentinţa este invocată în condiţiile stabilite în articolele următoare”. Autorii339 recomandă, pentru a califica corect expresia de „executare” din textul art. III al Convenţiei, interpretarea lui în coraborare cu celelalte dispoziţii ale Convenţiei de la New York. Abordarea globală conduce spre punctul de vedere că „executarea” are înţelesul exclusiv al procedurii de verificare a condiţiilor de regularitate internaţională a sentinţei arbitrale invocate şi a tribunalului din străinătate care a pronunţat-o, fără să implice sub nici o formă recurgerea la măsuri de constrângere în statul primitor. Executarea, avută în vedere de Convenţia de la New York, nu semnifică decât constatarea caracterului executor al sentinţei arbitrale străine şi autorizarea aducerii ei la îndeplinire pe teritoriul statului primitor. Deci, prin exequatur înţelegem procedura de acordare a caracterului executor în ţara primitoare unui act jurisdicţional străin, care îndeplineşte condiţiile de fond ale regularităţii internaţionale. La rândul ei, executarea constă în folosirea, sub egida unei autorităţi competente, a măsurilor de natură materială destinate să realizeze în fapt injoncţiunea enunţată de hotărârea judecătorească sau de sentinţa arbitrală340. Legislaţia naţională reglementează trei forme de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti străine: 1. recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine nesusceptibile de executare silită (art. 472-473 Cod de procedură civilă);

Căpăţână O., Circulaţia transnaţională a sentinţelor arbitrale. În: Revista de Drept Comercial, nr. 12, 1997, pag. 9. 340 Ibidem, pag. 11 339

2. recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine pentru care nu se cere procedură ulterioară (art. 474 CPC); 3. recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine susceptibile de executare silită (art. 467-471 CPC). Totodată, Codul de procedură civilă reglementează o singură formă de recunoaştere a hotărârilor arbitrale străine – procedura de recunoaştere şi încuviinţare a executării silite a hotărârilor arbitrale străine, deoarece cu privire la sentinţele arbitrale străine se pune problema executării, întrucât ele au, de regulă, un caracter patrimonial341. În conformitate cu prevederile art. 467 alin. (1) CPC, în Republica Moldova sunt recunoscute şi se execută de plin drept hotărârile judecătoreşti străine, inclusiv tranzacţiile, dacă astfel se prevede în tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte, fie pe principiul reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărârilor judecătoreşti străine. Prin hotărâre judecătorească străină se înţelege hotărârea judecătorească pronunţată într-o cauză civilă de o judecată de drept comun sau de o judecată specializată pe teritoriul unui alt stat (art. 467 alin. (2) CPC). Însă, noţiunea de „hotărâre judecătorească străină” este tratată diferit în acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte. În art. 51 din Convenţia cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală de la Minsk din 22.01.1993 se menţionează, că fiecare Parte Contractantă, în condiţiile prevăzute de Convenţie, recunoaşte şi execută următoarele hotărâri, emise pe teritoriile altor Părţi Contractante: a) hotărârile instituţiilor de justiţie în cauzele civile şi familiale, inclusiv tranzacţiile de împăcare în asemenea cauze aprobate de judecată şi actele notariale referitoare la obligaţiile băneşti; b) hotărârile instanţelor de judecată în cauzele penale de reparare a pagubei. Conform prevederilor art. 50 din Tratatul între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 06.07.1996, prin hotărâri judcătoreşti străine se înţeleg: Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală, 2013., pag. 263. 341

a. hotărârile în cauzele civile, patrimoniale şi nepatrimoniale, pronunţate de instanţe judecătoreşti sau alte instituţii competente; b. hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele penale, cu privire la obligaţia de despăgubire pentru daunele cauzate; c. hotărârile judecătoreşti referitoare la cheltuielile de judecată; d. hotărârile arbitrale; e. tranzacţiile judiciare. Conform reglementărilor naţionale în domeniu, nu vor putea fi executate pe teritoriul Republicii Moldova: -

hotărârile judecătoreşti prin care s-au luat măsuri de asigurare a acţiunii (art.

467 alin. (4) CPC); -

hotărârile judecătoreşti cu executare provizorie (excepţie constituie

prevederile art. 47 alin. (1)342 şi art. 49 lit. a)343 din Tratatul între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13 decembrie 1993 şi art. 51 lit. a) din Tratatul între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 06 iulie 1996); -

ordonanţele judecătoreşti străine;

-

actele notariale cu privire la obligaţii pecuniare (creanţe pecuniare) cu

excepţia stabilită la art. 51 lit. a) din Convenţia cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, încheiată între statele membre ale Comunităţii Statelor Independente. Minsk, 22.01.1993344. Hotărârile definitive adoptate de instanţele judecătoreşti ale uneia dintre Părţile Contractante în materie civilă nepatrimonială, iar în cauzele privind drepturile părinţilor hotărârile nedefinitive, dar susceptibile de executare imediată, sunt recunoscute pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante fără a opera acţiuni de recunoaştere în cazul în care instanţele judecătoreşti ale celeilale Părţi Contractante nu au adoptat anterior o hotărâre autorizată pe marginea aceleiaşi cauze sau dacă nu sunt de competenţă exclusivă în baza prezentului Tratat, iar în cazul lipsei unei asemenea reglementări în Tratat în baza legislaţiei în vigoare a acestei Părţi Contractante 343 Hotărârile indicate în articolul 48 sunt susceptibile de recunoaştere şi executare pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante dacă: a) conform legislaţiei acelei Părţi Contractante pe teritoriul căreia a fost adoptată hotărârea, ea a devenit definitivă şi este susceptibilă de executare, iar cât priveşte cauzele referitoare la obligaţia de a plăti pensia alimentară - şi hotărârile nedefinitive, dar susceptibile de executare 344 Fiecare Parte Contractantă, în condiţiile prevăzute de prezenta Convenţie, recunoaşte şi execută următoarele hotărâri, emise pe teritoriile altor Părţi Contractante: hotărârile instituţiilor de justiţie în cauzele civile şi familiale, inclusiv tranzacţiile de împăcare în asemenea cauze aprobate de judecată şi actele notariale referitoare la obligaţiile băneşti (în continuare - hotărâri) 342

În ceea ce priveşte noţiunea de „hotărâre arbitrală străină” art. I alin. (1) din Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine de la New York din 10.06.1958 prevede că, Convenţia se aplică recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale date pe teritoriul unui alt stat decât acela unde se cere recunoaşterea şi executarea sentinţelor, rezultate între persoane fizice şi juridice; ea se aplică, de asemenea, sentinţelor arbitrale care nu sunt considerate naţionale în statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea lor. Aceeaşi noţiune este data şi în art. 475 alin. (1) CPC, conform căruia o hotărâre arbitrală este considerată ca fiind străină dacă: a) este pronunţată pe teritoriul unui stat străin; sau b) este emisă pe teritoriul Republicii Moldova, dar legea aplicată procedurii arbitrale este a unui stat strain. Deci, Convenţia de la New York din 10.06.1958 şi Codul de procedură civilă identifică noţiunea de „sentinţe arbitrale străine” după un dublu criteriu: 1.

Criteriul obiectiv. Acesta este un criteriu de ordin geografic: sentinţa

arbitrală are un caracter străin dacă este dată pe teritoriul altui stat decât acela unde se cere recunoaşterea şi executarea ei. Sentinţa arbitrală poate fi dată într-un stat contractant sau necontractant la Convenţia de la New York. Republica Moldova, ratificând Convenţia de la New York, a făcut două rezerve la aceasta: a) recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine se va face pe teritoriul Republicii Moldova doar dacă acestea au fost pronunţate după intrarea în vigoare pentru Republica Moldova a Convenţiei respective, adică după 17 decembrie 1998; b) Republica Moldova va recunoaşte şi va executa pe bază de reciprocitate numai sentinţele arbitrale pronunţate pe teritoriul unui alt stat parte la Convenţie. 2.

Criteriul subiectiv. Convenţia de la New York se aplică şi sentinţelor

arbitrale care nu sunt considerate ca sentinţe naţionale în statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea lor. Potrivit acestui criteriu, pot avea caracter străin sentinţele arbitrale date în statul unde sunt puse ulterior în executare, dacă au fost pronunţate în temeiul unei legi procesuale străine.

Potrivit Convenţiei Europene de arbitraj comercial internaţional de la Geneva din 21.04.1961 sentinţă arbitrală străină se consideră actul de dispoziţie dat pentru două părţi care la momentul încheierii convenţiei de arbitraj aveau sediul sau reşedinţa în state diferite. În capitolele ce urmează vom stabili condiţiile cărora urmează să corespundă hotărârile judecătoreşti şi arbitrale străine pentru a fi recunoscute şi puse în executare pe teritoriul Republicii Moldova.

§2. Sesizarea instanţei judecătoreşti cu privire la recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti sau a hotărârii arbitrale străine Procedura de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti străine este reglementată de prevederile art. 467-474 CPC, iar procedura de recunoaştere şi executare a hotărârilor arbitrale străine – de prevederile art. 475-476 CPC, cât şi de prevederile Capitolul VIII din Legea nr.24 din 22.02.2008 cu privire la arbitrajul comercial internaţional. Conform prevederilor art. 468 CPC competentă să dispună recunoaşterea şi să

încuviinţeze

executarea

hotărârii

judecătoreşti

străine

este

instanţa

judecătorească în a cărei circumscripţie urmează să se efectueze executarea. În cazul în care debitorul nu are domiciliu sau sediu în Republica Moldova ori când domiciliul nu este cunoscut, hotărârea se pune în executare la locul de aflare a bunurilor acestuia. Deci, în cazul în care debitorul nu a avut domiciliu sau sediu în Republica Moldova şi nici nu are şi nu a avut bunuri pe teritoriul Republicii Moldova judecătoria sesizată nu va putea primi cererea de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătoreşti străine, urmând să o restituie în baza prevederilor art. 170 alin. (1) lit. b) CPC. Referitor la instanţa competentă să examineze cererea privind recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine, art. 475¹ alin. (1) CPC stabileşte că cererea de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine se prezintă curții de apel în

a cărei circumscripție se află domiciliul/reședința sau sediul părții împotriva căreia este invocată hotărârea arbitrală străină, iar în cazul în care aceasta nu are domiciliul/reședința sau sediul în Republica Moldova ori domiciliul/reședința sau sediul acesteia nu sunt cunoscute – curții de apel în a cărei circumscripție sunt situate bunurile acesteia. Pentru a obţine recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine, persoana interesată trebuie să depună o cerere în instanţa judecătorească competentă, cerere care trebuie să cuprindă date privind numele (denumirea) creditorului şi ale debitorului, domiciliul sau sediul acestora, solicitarea încuviinţării executării silite a hotărârii, termenul de la care se cere executarea hotărârii, alte date, precum numărul de telefon, faxul, poşta electronică. În unele tratate internaţionale este prevăzută o altă modalitate de depunere a cererii, şi anume prin înaintarea ei la instanţa de judecată care a emis hotărârea judecătorească în prima instanţă, urmând ca transmiterea să se efectueze în continuare prin intermediul ministerelor de Justiţie ale statelor implicate345. În general, reieşind din prevederile actelor internaţionale bi- sau multilaterale, putem deduce următoarele practici acceptate de comunitatea internaţională pentru recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine: 1.

depunerea cererii şi a actelor necesare direct la organul de justiţie competent

al statului unde ar urma să fie obţinută recunoaşterea şi executarea; 2.

depunerea cererii şi a actelor la organul de justiţie al statului emitent care a

examinat cauza în primă instanţă care transmite actele autorităţii centrale, eventual Ministerul Justiţiei, după care autoritatea centrală a statului emitent remite setul de acte autorităţii centrale a statului unde ar urma să fie obţinută recunoaşterea şi executarea, eventual Ministerul Justiţiei, această din urmă autoritate urmând să adreseze solicitarea instanţe competente; 3.

depunerea cererii şi a actelor necesare la organul de justiţie al statului

emitent care a examinat cauza în primă instanţă care transmite actele direct la Art. 52 alin. (1) din Tratatul între Republica Moldova şi România privind asistenţa civilă şi penală; art. 55 alin. (1) din Tratatul între Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Socialistă Cehoslovacă privind asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală. 345

organul de justiţie competent al statului unde ar urma să fie obţinută recunoaşterea şi executarea. La cerere se vor anexa actele stipulate de tratatul internaţional încheiat între Republica Moldova şi statul străin respectiv. Dacă în tratatul internaţional nu se indică astfel de acte, Codul de procedură civilă prevede că la cerere se anexează: a)

copia de pe hotărârea judecătorească străină, încuviinţarea executării căreia

se cere, legalizată de judecată în modul stabilit; b)

actul oficial care confirmă rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti

străine, conform legii statului în care s-a emis, dacă faptul acesta nu rezultă din hotărâre; c)

actul care confirmă că partea împotriva căreia s-a emis hotărârea, deşi a fost

înştiinţată legal, nu a participat la proces; d)

actul care confirmă executarea anterioară a hotărârii pe teritoriul statului

respectiv. Actele anexate la cerere trebuie să fie însoţite de traduceri în limba de stat, autorizate şi supralegalizate în modul cuvenit. Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părţile sunt de acord cu depunerea actelor în copii certificate. Nerespectarea condiţiilor impuse cererilor privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine va avea drept efect emiterea unei încheieri de a nu da curs cererii în condiţiile art. 171 CPC. Conform prevederilor art. 475¹ alin. (2) CPC în cererea de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine se indică numele sau denumirea solicitantului ori a reprezentantului său, dacă cererea este depusă de către acesta, domiciliul/reședința sau sediul, după caz, numele sau denumirea părții împotriva căreia este invocată hotărârea arbitrală străină, domiciliul/reședința sau sediul, după caz, data la care hotărârea arbitrală străină a devenit executorie pentru părți, dacă aceasta nu rezultă din textul hotărârii. Cererea poate conține și alte informații, inclusiv numerele de telefon și fax, adrese ale poștei electronice, dacă acestea sunt necesare pentru examinarea corectă și la timp a cauzei.

Persoana care solicită recunoaşterea sau executarea hotărârii arbitrale străine este obligată să prezinte în judecată hotărârea arbitrală în original sau în copie legalizată, precum şi convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul respectiv. Totodată, conform prevederilor art. 475¹ alin. (3) CPC adițional, în caz de necesitate, se va prezenta o declarație pe propria răspundere privind faptul dacă și în ce măsură hotărârea arbitrală a fost executată. Dacă hotărârea arbitrală sau convenţia arbitrală este expusă într-o limbă străină, partea este obligată să le prezinte în traducere în limba moldovenească, legalizată în modul stabilit de lege. Nici Convenţia de la New-York din 10.06.1958 şi nici Codul de procedură civilă nu conţin reglementări exprese privind modalitatea de depunere a cererii modul de legătură dintre solicitant şi instanţa competentă să examineze cererea privind recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine. Art. III din Convenţie face trimitere la regulile de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este invocată. Din conţinutul art. 38 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional rezultă că cererea se depune direct în instanţa de judecată competentă. Cele mai multe acorduri bilaterale semnate de Republica Moldova în domeniul asistenţei juridice în materie civilă nu conţin reglementări privind procedurile de depunere a cererilor de recunoaştere şi executare a hotărârilor arbitrale străine. În fapt, stipulări specifice la acest capitol sunt prevăzute doar în acordurile bilaterale încheiate de Republica Moldova cu Turcia şi România. Potrivit acordurilor respective, cererile în privinţa hotărârilor arbitrale se transmit în acelaşi mod ca şi hotărârile pronunţate de instanţele de drept comun. În pofida lipsei reglementărilor, a fost stabilită o practică potrivit căreia cererile de acest gen se depun autorităţii centrale, care în cazul Republicii Moldova este Ministerul Justiţiei, ultimul transmiţând acestea organelor competente ale altor state, prin intermediul căii diplomatice. La fel, mai cu seamă în cazul statelor CSI, cererile de acest gen des se transmit direct prin intermediul autorităţilor centrale346.

346

Marian A. ş.a., Ghid cu privire la cooperarea juridică internaţională. Chişinău: 2010

http://www.justice.gov.md/public/files/file/GHID_cu_privire_la_cooperarea_juridica_internationala.pdf

Conform prevederilor art. 467 alin. (3) CPC hotărârea judecătorească străină poate fi înaintată spre executare silită în Republica Moldova în termen de 3 ani de la data rămânerii ei definitive, potrivit legislaţiei statului în care a fost pronunţată. Repunerea în termenul omis din motive întemeiate se poate face de instanţa judecătorească a Republicii Moldova în modul stabilit la art. 116. Convenţia de la New York din 10.06.1958 nu reglementează termenul de depunere a cererii de recunoaştere şi executare pe teritoriul Republicii Moldova a hotărârilor arbitrale străine. Art. III din Convenţie prevede doar că sunt aplicabile normele de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este invocată. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova prevede termenul în care este posibilă solicitarea recunoaşterii și executării hotărârii arbitrale străine pe teritoriul Republicii Moldova în art. 475¹ alin. (6) CPC. Potrivit acestuia, cererea de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine pe teritoriul Republicii Moldova poate fi înaintată în termen de 3 ani de la data la care hotărârea arbitrală străină a devenit obligatorie în conformitate cu legea statului unde a avut loc arbitrajul. Repunerea în termen, în cazul în care acesta a fost omis din motive întemeiate, este reglementată de art. 116. §3. Procedura de examinare a cererii privind recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine şi a hotărârii arbitrale străine Potrivit art. 470 CPC, cererea de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine se examinează în şedinţă de judecată, cu înştiinţarea legală a debitorului despre locul, data şi ora examinării. Neprezentarea din motive neîntemeiate a debitorului citat legal nu împiedică examinarea cererii. Instanţa judecătorească poate satisface cererea întemeiată a debitorului privind amânarea examinării cererii, înştiinţându-l. Codul de procedură civilă nu conţine nici o prevedere ce ţine de înştiinţarea legală a creditorului privind examinarea cererii sale de recunoaştere şi

executare

a

hotărârii

judecătoreşti.

Totuşi,

în

virtutea

princiului

contradictorialităţii părţilor în proces şi a egalităţii lor în drepturile procedurale,

instanţa urmează să înştiinţeze şi creditorul referitor la procedura desfăşurată, neprezentarea acestuia, ca şi în cazul debitorului nu va împiedica examinarea cererii. Totodată, art. 475² alin. (1) CPC stabileşte că cererea de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine se examinează în şedinţă publică, cu înştiinţarea părților privind locul, data şi ora examinării. Neprezentarea din motive neîntemeiate a părții împotriva căreia este invocată hotărârea arbitrală străină și în privința căreia au fost îndeplinite condițiile de citare legală nu împiedică examinarea cererii. Totodată, conform prevederilor art. 470 alin. (2) CPC şi art. 475² alin. (2) CPC instanţa judecătorească care examinează cererea de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine informează în mod obligatoriu şi neîntârziat despre acest fapt Ministerul Justiţiei şi, după caz, Banca Naţională a Moldovei, în cazul în care este vizată o instituţie financiară licenţiată de aceasta, cu remiterea cererii şi a documentelor aferente. Prezenţa reprezentantului Ministerului Justiţiei şi, după caz, al Băncii Naţionale a Moldovei la şedinţa de judecată în cadrul căreia se examinează cererea de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine este obligatorie. Lipsa reprezentantului Ministerului Justiţiei şi, după caz, al Băncii Naţionale a Moldovei, legal citaţi, nu împiedică examinarea cauzei. După ce ascultă explicaţiile debitorului, şi în caz de prezenţă, a celorlalţi participanţi, instanţa judecătorească pronunţă o încheiere privind încuviinţarea executării silite a hotărârii judecătoreşti sau arbitrale străine sau de refuz al autorizării executării. În cazul în care hotărârea judecătorească sau arbitrală străină conţine soluţii asupra mai multor pretenţii disociabile, încuviinţarea executării lor poate fi acordată separat. În cazul în care, în cadrul soluționării chestiunii privind încuviințarea executării silite, are îndoieli cu privire la legalitatea procedurală a hotărârii arbitrale străine, ea poate solicita lămuriri solicitantului recunoașterii și încuviințării executării silite a hotărârii arbitrale străine, de asemenea poate

interoga debitorul privitor la conținutul cererii de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine și, în caz de necesitate, cere explicații arbitrajului care a emis hotărârea. Instanţa judecătorească poate refuza recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti sau arbitrale străine în temeiurile prevăzute în art. 471, respectiv art. 476 CPC sau de tratatele internaţionale. Potrivit art. 471 alin. (2) copia de pe încheierea judecătorească privind încuviinţarea executării silite a hotărârii judecătoreşte străine sau refuzul autorizării executării se expediază de judecată creditorului şi debitorului în termen de 3 zile de la data pronunţării. În cazul hotărârilor arbitrale străine termenul este de 5 zile de la emitere. Încheierea poate fi atacată în instanţa ierarhic superioară în ordinea şi termenele prevăzute de Codul de procedură civilă. În temeiul hotărârii judecătoreşti sau arbitrale străine şi a încheierii instanţa care a recunoscut şi încuviinţat executarea hotărârii străine se va elibera titlul executoriu. Conform

prevederilor art. 156 alin. (1)

Cod de executare hotărârile

judecătoreşti şi hotărârile arbitrale străine se primesc spre executare şi se execută numai în cazul în care executarea lor a fost recunoscută şi încuviinţată conform procedurii stabilite în capitolul XLII din Codul de procedură civilă. Legislaţia Republicii Moldova nu prevede un termen de examinare a cererilor de recunoaştere şi executare a hotărârii judecătoreşti sau arbitrale străine, fiind iminentă şi în acest caz exigenţa respectării termenului rezonabil de examinare a cererii. După ce instanţa de judecată va primi pe rol o cerere privind recunoaşterea şi încuviinţarea executării unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale străine, aceasta va fi ţinută să se pronunţe exclusiv asupra acestei probleme, adică asupra faptului dacă hotărârea respectivă urmează să fie recunoscută şi încuviinţată spre executare sau să se refuze în recunoaşterea şi executarea ei. Instanţa din statul primitor nici într-un caz nu va verifica fondul litigiului sau să soluţioneze litigiul din nou, la fel nu va dispune asupra modificării hotărârii străine. Aceasta ar însemna o intervenţie neautorizată în competenţa unei autorităţi judecătoreşti sau arbitrale străine.

Hotărârea străină se bucură de intangibilitate, instanţa de executare nu poate în nici un caz obiecta că, potrivit opiniei sale, ar fi fost preferabilă o altă soluţie decât aceea dată litigiului de către instanţa străină. De asemenea, este interzis a se administra în cadrul unei proceduri de executare probe suplimentare privind situaţia litigioasă. § 4. Refuzul de a încuviinţa executarea silită a hotărârii judecătoreşti străine Motivele de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine sunt prevăzute în art. 471 CPC şi în convenţiile şi tratatele privind acordarea asistenţei juridice la care Republica Moldova este parte. În funcţie de natura lor, motevele de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine pot fi grupate în două categorii: 1. Motive care trebuie invocate şi dovedite de către partea împotriva căreia hotărârea este invocată – art. 471 alin. (1) lit. a), b), d), f) şi g) CPC; 2. Motive care pot fi constatate de către instanţa de judecată din oficiu – art. 471 alin. (1) lit. c), e) şi h). Din prima categorie de motive de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine fac parte următoarele: 1)

hotărârea, conform legislaţiei statului pe al cărui teritoriu a fost

pronunţată, nu a devenit irevocabilă sau nu este executorie. O hotărâre judecătorească devine irevocabilă atunci când împotriva ei nu mai pot fi exercitate vreuna din căile de atac conform legii procesuale a statului în care hotărârea a fost pronunţată. Judecătorul în faţa căruia este invocată obiecţia privind neîntrunirea condiţiei de irevocabilitate şi executorialitate a hotărârii va trebui să consulte şi să verifice prevederile legii procesuale din statul unde hotărârea judecătorească a fost pronunţată, în vederea stabilirii momentului de când hotărârea se consideră executorie sau irevocabilă. 2)

partea împotriva căreia este emisă hotărârea a fost lipsită de posibilitatea

prezentării la proces, nefiind înştiinţată legal despre locul, data şi ora examinării

pricinii. Pentru a emite o hotărâre legală instanţa de judecată trebuie să acorde posibilităţi egale părţilor implicate în proces de a-şi prezenta poziţia, prin înaintarea pretenţiilor sau a obiecţiilor. Pentru aceasta părţile trebuie să fie informate în timp util despre data, locul şi ora examinării cauzei, de asemenea, trebuie să li se acorde posibilitate de a se expune referitor la toate chestiunile ce le privesc. În cazul invocării acestui motiv de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine, instanţa va consulta prevederile legislaţiei procesuale ale statului de origine a hotărârii judecătoreşti în vederea elucidării conţinutului instituţiei înştiinţării legale, va verifica dacă timpul acordat părţii pentru prezentare în şedinţă sau pentru realizarea unui act procesual a fost suficient pentru exercitarea adecvată a dreptului. Judecătorul va respinge obiecţiile privind recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine pe acest temei, dacă va constata că partea care îl invoca nu a fost înştiinţată legal din cauza neonorării din partea ei a obligaţiei de informare referitor la schimbarea adresei. Neprezenţa la proces din motivul nedorinţei debitorului de a participa la examinarea cauzei va determina respingerea obiecţiilor privind recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine în temeiul art. 471 alin. (1) lit. b) CPC. 3)

există o hotărâre, chiar şi nedefinitivă, a instanţei judecătoreşti a Republicii

Moldova emisă în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri sau în procedura instanţei judecătoreşti a Republicii Moldova se află în judecată o pricină în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri la data sesizării instanţei străine. În cazul invocării acestui motiv de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine debitorul va trebui să prezinte instanţei proba existenţei hotărârii judecătoreşti a instanţei judecătoreşti a Republicii Moldova emisă în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri sau existenţa unei atare cauze pe rolul instanţelor naţionale (situaţie numită litispendenţă). Instanţa, la rândul ei, va verifica dacă hotărârea judecătorească

naţională sau cauza aflată pe rol într-o instanţă judecătorească naţională este pronunţată sau se referă la aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi temeiuri. Identificarea măcar a unuia din elementele menţionate ca fiind diferite va avea ca efect recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine. Acest temei de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine vine nu atât să protejeze autoritatea de lucru judecat al hotărârilor pronunţate de către o instanţă naţională (în cazul dat vorbim mai curând de o autoritate de lucru judecat relativă), cât să consilideze regula existenţei unei singuri hotărâri pentru soluţionarea unui litigiu şi să evidenţieze rolul prioritar al instanţelor naţionale în soluţionarea litigiilor. 4)

a expirat termenul de prescripţie pentru prezentarea hotărârii spre

executare silită şi cererea creditorului de repunere în acest termen nu a fost satisfăcută de judecata Republicii Moldova. Conform prevederilor art. 467 alin. (3) CPC hotărârea judecătorească străină poate fi înaintată spre executare silită în Republica Moldova în termen de 3 ani de la data rămânerii ei definitive, potrivit legii statului în care a fost pronunţată, cu posibilitatea repunerii în termenul omis din motive întemeiate de către instanţa judecătorească a Republicii Moldova în modul stabilit la art. 116. Astfel, trei momente se impun în acest caz: verificarea momentului când hotărârea judecătorească străină a devenit definitivă, care se face în baza legii procesuale unde hotărârea a fost pronunţată, încadrarea depunerii cererii în termenul de trei ani care a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti străine şi repunerea în termen de către instanţa Republicii Moldova în cazul omiterii termenului de prescripţie. 5)

hotărârea judecătorească străină este rezultatul unei fraude comise în

procedura din străinătate. Este regretabil că, odată cu adoptarea Hotărârii explicative a CSJ privind practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce ţine de recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi hotărârilor arbitrale străine din 09.12.2013 care a abrogat Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 7 din 23.02.1998 „Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti străine pe teritoriul

Republicii Moldova, cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 38 din 20.12.1999, Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 10 din 22.12.2008 şi Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 7 din 29.06.2009, nu au fost preluate din hotărârile explicative abrogate unele explicaţii şi interpretări foarte utile judecătorului în soluţionarea cererilor privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine. Astfel, în hotărârea explicativă nr. 7 din 29.06.2009, referitor la noţiunea de „fraudă” prevăzută la art. 471 CPC alin.(1) lit.g) s-a explicat că frauda este o operaţie, prin care părţile unui raport juridic, utilizând unele dispoziţii legale convenabile lor, eludează alte dispoziţii legale defavorabile acestora; părţile îşi creează în mod voit condiţii sau împrejurări prin care se sustrag de sub autoritatea unor dispoziţii legale imperative spre alte dispoziţii legale mai convenabile. Rezultatul fraudei se concretizează în schimbarea punctelor de legătură, pentru a avea posibilitatea de a opta pentru o anumită competenţă jurisdicţională şi pentru a evita competenţa firească care poate fi defavorabilă părţilor. Schimbarea punctelor de legătură presupune: - schimbarea cetăţeniei sau domiciliului, pentru a evita o dispoziţie nefavorabilă, prevăzută de legea lor personală, cum ar fi, de exemplu, un impediment în căsătorie, o dispoziţie care prohibeşte divorţul; - schimbarea domiciliului pentru a determina schimbarea competenţei judecătoreşti sau a sediului - în cazul persoanelor juridice - pentru a se schimba legea competentă; - schimbarea locului de încheiere a actului juridic, pentru a se schimba dispoziţiile legale privind forma exterioară a actului sau pentru a se schimba legea care cîrmuieşte fondul raportului juridic. Pentru a realiza acest scop, părţile vor schimba locul de executare, dacă legea competentă este determinată de acest loc etc. Intenţia în cazul fraudei constă în utilizarea artificială a unui punct de legătură având drept scop schimbarea rezultatului scontat, astfel că, în cazul

constatării acestor circumstanţe, instanţa de judecată va refuza în recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine. Din a doua categorie de temeiuri de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine, cele invocate din oficiu de către instanţă, fac parte: 6)

examinarea pricinii este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti

ale Republicii Moldova. Legislaţia naţională, dar şi unele acte internaţionale prevăd situaţiile când instanţele judecătoreşti din Republica Moldova au competenţa exclusivă în soluţionarea cauzei, astfel, conform prevederilor art. 461 CPC – procesele cu element de extraneitate, în care: a.

acţiunea se referă la dreptul asupra unor bunuri imobiliare de pe

teritoriul Republicii Moldova; b.

bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul asigurat se află în

Republica Moldova; c.

pretenţiile decurg dintr-un contract de transport, iar cărăuşii ori

punctele de plecare sau sosire se află în Republica Moldova; d.

procesul se referă la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi la

asistenţa ori salvarea unor persoane sau a unor bunuri în largul mării, dacă nava sau aeronava are naţionalitate moldovenească, ori locul de destinaţie sau primul port sau aeroport unde nava sau aeronava a ajuns se află pe teritoriul Republicii Moldova; e.

nava sau aeronava a fost sechestrată în Republica Moldova;

f.

procesul are ca scop declararea insolvabilităţii sau orice altă procedură

judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu sediu în Republica Moldova; g.

la data depunerii cererii de desfacere, anulare sau declarare a nulităţii

căsătoriei, precum şi în alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor cu privire la imobile din străinătate, ambii soţi domiciliază în Republica Moldova, iar unul dintre ei este cetăţean al Republicii Moldova sau apatrid; h.

ultimul domiciliu al celui decedat sau bunurile lui se află pe teritoriul

Republicii Moldova.

De asemenea, art. 461 alin. (2) CPC prevede situaţiile când instanţele de judecată naţionale au comptenţa de examinare a cauzelor în procedură specială. 7)

executarea hotărârii poate prejudicia suveranitatea, poate ameninţa

securitatea Republicii Moldova ori poate să contravină ordinii ei publice. Suveranitatea de stat poate fi interpretată ca fiind o calitate a puterii de stat de a fi supremă pe teritoriul statului şi independentă faţă de orice stat sau organism internaţional, caracteristică exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile interne şi externe, cu condiţia respectării drepturilor corespunzătoare ale altor state şi a normelor de drept internaţional. Conform art. 1 din Legea securităţii statului347 securitatea statului reprezintă protecţia suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării, a regimului ei constituţional, a potenţialului economic, tehnico-ştiinţific şi defensiv, a drepturilor şi libertăţilor legitime ale persoanei împotriva activităţii informative şi subversive a serviciilor speciale şi organizaţiilor străine, împotriva atentatelor criminale ale unor grupuri sau indivizi aparte. Ordinea publică reprezintă un ansamblu de norme juridice, care stau la baza funcţionării unui stat de drept. Dispoziţiile cu caracter de ordine publică, ce privesc în special ordinea politică, economică şi socială au un caracter imperativ şi nu pot fi înlăturate prin convenţii particulare. Cel mai des, invocarea ordinii publice este însoţită de violarea dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil, bazat pe principiul contradictorialităţii. Un temei relativ nou de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine este cel introdus prin Legea nr. 31 din 07.03.2013 348: prin hotărâre judecătorească este dispusă transmiterea acţiunilor băncii licenţiate în Republica Moldova. În acest caz, recunoaşterea executării silite a hotărârii judecătoreşti străine este admisă numai cu condiţia prezentării permisiunii Băncii Naţionale pentru deţinerea cotei substanţiale în capitalul social al băncii sau a avizului Băncii Naţionale privind posibilitatea deţinerii acţiunilor fără permisiune Legea securităţii statului. Nr. 618 din 31.10.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 13.02.1997, nr. 10-11 348 Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative. Nr. 31 din 07.03.2013. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 05.04.2013, nr. 69-74 347

prealabilă. Temeiul dat de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine a fost instituit în scopul protecţiei sistemului bancar al Republicii Moldova, supus unor manipulări ilicite cu concursul instanţelor judecătoreşti şi arbitrale naţionale şi străine. Astfel, în situaţiile în care printro hotărâre judecătorească străină este dispusă transmiterea acţiunilor băncii licenţiate în Republica Moldova, în mod necesar se va solicita permisiunea Băncii Naţionale pentru deţinerea cotei substanţiale în capitalul social al băncii sau avizul Băncii Naţionale a Moldovei privind posibilitatea deţinerii acţiunilor fără permisiune prealabilă. § 5. Refuzul de a recunoaşte hotărârile arbitrale străine şi de a le executa Pentru a fi recunoscute şi executate pe teritoriul Republicii Moldova, hotărârile arbitrale străine trebuie să îndeplinească un şir de condiţii. Cazurile, în prezenţa cărora instanţa de judecată naţională poate refuza în recunoaşterea şi executarea unei hotărâri arbitrale străine, sunt stabilite în art. 476 din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova şi art. 39 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional. În reglementarea temeiurilor pentru refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine art. 476 alin. (1) CPC stabileşte că în prezenţa unuia din temeiurile enumerate instanţa de judecată „poate” să refuze în recunoaşterea şi executarea hotărârii. Astfel, doctrinarii naţionali consideră că, în unele cazuri, instanţa liberă să aprecieze dacă este sau nu cazul să refuze recunoaşterea şi executarea hotărârii (de exemplu, în cazul obiecţiei împotriva recunoaşterii şi executării a unei hotărâri arbitrale care a fost anulată de către instanţa statului unde hotărârea arbitrală a fost pronunţată)349. Spre deosebire de aceştia, autorii ruşi consideră că, deşi textul legii pare a stabili disponibilitatea instanţei de a alege să recunoască sau să refuze recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine, aceasta trebuie interpretată ca o obligaţie a instanţei, şi nu un drept350. Poalelungi M. ș.a. Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediţia II. Chişinău: Tipografia centrală, 2013, pag. 294. 350 Гуреев В.А. Признание и принудительное исполнение иностранных судебных решений: российское законодательство и европейский опыт. B: Современное право, 2010, № 4 349

Reglementările Codului de procedură civilă al Republicii Moldova privind refuzul de a recunoaşte şi de a executa hotărârea arbitrală străină reproduc în esenţă dispoziţiile din Convenţia de la New York din 10.06.1958. Temeiurile de a refuza în recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine, stipulate în Convenţia de la New York din 10.06.1958, precum şi din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, se divizează în două categorii. Prima grupă a temeiurilor consfinţită în art. V alin. (1) din Convenţia de la New York din 10.06.1958 şi art. 476 alin. (1) CPC cuprinde următoarele circumstanţe cu caracter procesual: 1. Una dintre părţile la convenţia arbitrală se află în incapacitate sau convenţia arbitrală nu este valabilă potrivit legii căreia părțile au subordonat-o ori, în lipsa stabilirii acesteia, potrivit legii ţării în care a fost pronunțată hotărârea. Acest temei de refuz conţine două ipoteze: i.una din părţile convenţiei arbitrale se află în incapacitate; ii.convenţia nu este valabilă potrivit legii căreia părţile au subordonat-o sau, în lipsa stabilirii acesteia, în virtutea legii ţării în care sentinţa a fost pronunţată. Părţile care convin să deducă arbitrajului un litigiu urmează să încheie convenţia de arbitraj. Prima condiţie care se impune în acest caz este ca părţile să aibă capacitatea deplină de a încheia convenţia arbitrală. De cele mai dese ori lipsa capacităţii de a încheia convenţia de arbitraj este invocată referitor la lipsa împuternicirilor reprezentantului părţii de a semna convenţia de arbitraj. Convenţia de la New York stabileşte clar regula imperativă conform căreia asupra capacităţii juridice a părţilor la convenţia arbitrală se vor aplica doar reglementările legii ei naţionale. Considerăm, totuşi, că legiuitorul moldav trebuia să preia temeiul dat de refuz aşa cum este reglementat în Convenţia de la New York: „părţile la convenţia amintită în articolul II, erau, în virtutea legii aplicabilă lor, lovite de o incapacitate”, astfel că, Convenţia consideră temei de refuz situaţia când partea se afla în incapacitate la momentul încheierii convenţiei de arbitraj, şi nu la momentul

examinării cererii de recunoaştere şi executare a hotărârii arbitrale străine, aşa cum reiese din interpretarea prevederilor art. 476 alin. (1) lit. a) CPC. În ce priveşte cea de-a doua ipoteză, în conformitate cu prevederile art. V. alin. (1) lit. a) din Convenţie, se va refuza recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine dacă „convenţia menţionată nu este valabilă în virtutea legii căreia părţile au subordonat-o sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care sentinţa a fost dată”, prevedere preluată de art. 476 alin. (1) lit. a) CPC. Deci, conveţia arbitrală trebuie să fie valabilă conform legii căreia părţile au supus-o, iar în imposibilitatea determinării voinţei părţilor, conform legii statului în care hotărârea a fost emisă. Deşi convenţiei de arbitraj îi sunt aplicabile toate temeiurile de nulitate a actului juridic, nulitatea contractului în care este inserată convenţia arbitrală nu va atrage în mod necesar şi nulitatea acesteia, întrucât convenţia arbitrală are o natură autonomă faţă de contractul în care a fost inserată, fiind privită separat faţă de celelalte clauze ale lui. 2. Partea împotriva căreia este emisă hotărârea nu a fost informată în modul corespunzător cu privire la desemnarea arbitrului sau cu privire la procedura arbitrală ori, din alte motive, nu a putut să își prezinte mijloacele sale de apărare. Deci, acest temei de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine reiese din necesitatea respectării principiului egalităţii în drepturi şi cel al echităţii. În cazul invocării acestui temei de refuz partea va trebui să aducă probe care să demonstreze lipsa informării despre numirea arbitrului, despre data şi locul desfăşurării arbitrajului sau imposibilitatea prezentării mijlocelor sale de apărare în cadrul procedurii arbitrale. Dacă partea respectivă nu a ridicat aceste obiecţii deşi a avut posibilitatea în procedura arbitrală, instanţa de judecată nu va admite obiecţiile sale privind recunoaşterea şi executărea hotărârii. La fel, instanţa va respinge aceste obiecţii dacă partea respectivă nu şi-a onorat obligaţia de informare referitor la modificarea adresei. 3. hotărârea a fost pronunţată asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală sau care nu cade sub incidența condiţiilor convenţiei arbitrale

ori hotărîrea conține dispoziții asupra unor chestiuni ce depășesc limitele convenției arbitrale. Acest temei de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine este reglementat în textul Convenţiei de la New York din 10.06.1958, în art. V alin. (1) lit. c). Pentru a evita situaţiile în care hotărârea arbitrală să fie inutilă, tribunalele arbitrale trebuie să cerceteze atent orice argument referitor la faptul că o pretenţie sau alta iese din limitele stabilite de convenţia arbitrală, întrucât acestea au competenţă să examineze cauza doar în limitele impuse prin convenţia de arbitraj. Totodată, instanţei de judecată care examinează cererea de recunoaştere şi executare a hotărârii arbitrale străine îi revine sarcina de a examina atent conţinutul convenţie arbitrale în sensul elucidării întinderii acesteia. Eliminarea pericolului aplicării acestui temei de refuz poate fi asigurat prin întocmirea atentă a convenţiei de arbitraj. 4. Constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrală nu a corespuns convenţiei părţilor ori, în lipsa unei asemenea convenții, nu a fost conform legii țării în care a avut loc arbitrajul. În convenţia arbitrală părţile convin asupra numirii unui arbitru unic, fie prevăd numărul de arbitri şi modul lor de numire, fie decid asupra autorităţii în drept să numească arbitrii. Ori de câte ori înţelegerea părţilor nu este respectată de către una din ele, cealaltă are dreptul de a invoca incorectitudinea constituirii tribunalului arbitral. Acest neajuns al tribunalului arbitral urmează a fi invocat de parte în cadrul procedurii arbitrale, în caz contrar, obiecţiile părţii privind recunoaşterea şi executărea hotărârii arbitrale străine pe acest temei vor fi respinse. De asemenea, părţii îi vor fi respinse obiecţiile în cazul în care nu şi-a onorat obligaţia de numire a arbitril