Istoria Gandirii Economice [PDF]

Zitiervorschau

ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICE

Ileana Tache

CUPRINS

Cuvânt-înainte Tema 1: Gândirea economică în antichitate și în Evul Mediu 1.1 Idei economice la vechii greci 1.2 Feudalismul și evoluția economică 1.3 Preocupări economice în opera scolasticilor medievali Bibliografie

Tema 2: Mercantilismul 1.1 Introducere 1.2 Surse ale gândirii mercantiliste timpurii 1.3 Balanța comercială și dobândirea avuției 1.4 Analiza monetară Bibliografie Tema 3: Fiziocrații 3.1 Prezentare generală 3.2 Tabloul Economic al lui François Quesnay 3.3 Maximele politice ale lui François Quesnay Bibliografie

Tema 4: Liberalismul economic clasic 4.1 Începuturile liberalismului clasic 4.2 Opera economică a lui Adam Smith 4.2.1 Prezentare generală 4.2.2 Caracterizare a epocii lui Adam Smith 4.2.3 Fundamentele filozofice și psihologice ale lucrării Avuția națiunilor 4.2.4 Teoria producției 2

4.2.5 Teoria valorii și a schimbului 4.2.6 Teoria distribuției 4.3 Gândirea economică a lui David Ricardo 4.3.1 Prezentare generală a operei și a epocii lui David Ricardo 4.3.2 Teoria valorii de schimb 4.3.3 Influența nivelului salariilor și profiturilor asupra valorii de schimb 4.3.4 Influența rentei funciare asupra valorii de schimb 4.3.5 Teoria distribuției 4.3.6 Comerțul internațional 4.3.7 Remarci finale Bibliografie Tema 5: Reacții sociale și naționale față de liberalismul economic clasic 5.1 Socialismul utopic 5.1.1 Scurt istoric al utopiilor și al ideilor socialiste 5.1.2 Forme îmbrăcate de socialism 5.2 Economia politică mic-burgheză sau romantismul economic 5.3 Reacții naționale și protecționiste față de liberalismul economic clasic 5.4 Radicalismul liberal, socialismul de stat și socialismul de catedră; instituționalismul nord-american Bibliografie

Tema 6: Marxismul 6.1 Manifestul Comunist 6.2 Sursele teoriei economice marxiste 6.2.1 Gândirea socialistă 6.2.2 Filozofia lui Hegel 6.2.3 Gândirea economică a lui David Ricardo 6.3 Interpretarea economică a istoriei 6.4 Valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb Bibliografie 3

Tema 7: Școala economică austriacă 7.1 Prezentare generală 7.2 Bazele Școlii economice austriece 7.3 Teoria capitalului și a dobânzii a lui Böhm-Bawerk 7.4 F.A. Hayek și teoria monetară a investirii excesive Bibliografie

Tema 8: Marginalismul în economie 8.1 Prezentare generală 8.2 Conceptele de cost marginal și venit marginal înainte de revoluția marginalistă 8.3 Teoria marginalistă a repartiției venitului național: teoria imputației și a productivității marginale a factorilor de producție 8.4 Teoria echilibrului general a lui Léon Walras 8.5 Repere ale gândirii economice a lui Alfred Marshall Bibliografie Tema 9: Gândirea economică a lui John Maynard Keynes 9.1 Detalii biografice 9.2 Evoluția lucrării Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor 9.3 Modelul economic folosit de John Maynard Keynes pentru explicarea dezechilibrelor macroeconomice 9.4 Legile psihologice cu ajutorul cărora Keynes explică nivelul activității economice și relațiile dintre variabilele economice Bibliografie Tema 10: Școala de economie politică de la Chicago 10.1 Prezentare generală 10.2 Eficiența alocativă a gospodăriei 10.2.1 Moștenirea Menger-Knight 10.2.2 Problema căsătoriei 4

10.2.3 Problema nașterii copiilor 10.3 Drept și economie: drepturile de proprietate aplicate stabilirii prețurilor 10.3.1 Teorema lui Coase 10.3.2 Școala de la Chicago și reglementarea utilității publice 10.4 Remarci finale Bibliografie

Tema 11: Monetarismul 11.1 Reafirmarea importanței banilor 11.2 Teoria cantitativă modernă 11.3 Ipoteza venitului permanent a lui Friedman 11.4 Efectul expansiunii monetare asupra ratelor dobânzii 11.5 Recomandările de politică monetară ale lui Friedman Bibliografie

Tema 12: Provocarea lui John Kenneth Galbraith 12.1 Noul stat industrial 12.2 Atacul paradigmei neoclasice 12.3 Tehnostructura 12.4 Citate celebre din John Kenneth Galbraith Bibliografie Tema 13: James McGill Buchanan și doctrina public choice 13.1 Introducere 13.2 Rolul lui Buchanan în fondarea Școlii public choice din Virginia 13.3 Teoria jocurilor – instrument de lucru al abordării public choice Bibliografie Tema 14: Teorii cu privire la comerțul internațional 14.1 Mercantilismul 14.2 Teoria avantajului absolut a lui Adam Smith 5

14.3 Modelul lui David Ricardo 14.4 Modelul Heckscher-Ohlin-Samuelson al comerțului internațional și teoria proporției factorilor de producție Bibliografie Tema 15: Gândirea economică din România 15.1 Principalele curente de gândire economică din România în perioada interbelică 15.1.1 Curentul liberal și înnoirea lui sub denumirea de neoliberalism 15.1.2 Curentul țărănist 15.1.3 Gândirea economică socialistă 15.2 Personalități ce au marcat gândirea economică a timpului lor 15.2.1 Dimitrie Cantemir 15.2.2 Teodor Diamant 15.2.3 Nicolae Bălcescu 15.2.4 Ion Ghica 15.2.5 Dionisie Pop Marțian 15.2.6 Petre S. Aurelian 15.2.7 Ștefan Zeletin 15.2.8 Virgil Madgearu 15.2.9 Gromoslav Mladenatz 15.2.10 Victor Slăvescu 15.2.11 Mihail Manoilescu 15.2.12 Nicolae Georgescu Roegen 15.2.13 Anghel Rugină Bibliografie

6

Cuvânt-înainte Lucrarea de față reprezintă rodul multor ani de predare a disciplinei Istoria gândirii economice, din fericire reluată o dată cu promoția 2015-2018, din inițiativa d-lui conf. dr. Marius Dincă, coordonator al programului de studii Finanțe-Bănci al Facultății de Științe Economice și Administrara Afacerilor din Universitatea Transilvania Brașov; ea are ca precedent lucrările autoarei Școli economice clasice și moderne, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2001 și Economiști celebri, Editura Infomarket, 2004. Intenția a fost aceea de a pune la dispoziția studenților de la Finanțe-Bănci anul I zi un suport de curs detaliat, dar lucrarea se adresează în același timp tuturor celor interesați de aspectele definitorii ale evoluției științei economice. Lucrarea cuprinde 15 teme, structurate astfel: gândirea economică din antichitate și Evul Mediu; mercantilismul; fiziocrații; liberalismul economic clasic; reacții sociale și naționale față de liberalismul economic clasic; marxismul; școala economică austriacă; marginalismul în economie; gândirea economică a lui John Maynard Keynes; școala de economie politică de la Chicago; monetarismul; provocarea lui John Kennerh Galbraith; James McGill Buchanan și doctrina public choice; teorii cu privire la comerțul internațional; gândirea economică din România. Fiecare temă este însoțită de referințe bibliografice utile pentru o documentare suplimentară și de un test recapitulativ servind la evaluarea finală a disciplinei Istoria gândirii economice. În elaborarea acestui suport de curs, autoarea a pornit de la premisa că înțelegerea dinamicii istorice a cercetării economice face mai productivă cercetarea prezentă; dacă uităm trecutul, cercetarea științifică actuală își poate pierde direcția.

7

Tema 1 Gândirea economică în antichitate și Evul Mediu

Obiective: 

Identificarea unor elemente de analiză economică la filozofii greci din antichitate



Prezentarea unor aspecte cheie ale evoluției economice în feudalism și a preocupărilor economice din opera scolasticilor medievali



Desprinderea unor judecăți economice cu caracter normativ și familiarizarea cu opere antice și medievale ce fac parte din zestrea culturală a omenirii

Cuvinte-cheie: 

lupta contrariilor



chrematistica aristoteliană



polis ideal



stoicism



dreptate comutativă



camătă

8

1.1 Idei economice la vechii greci Identificarea unor idei cu caracter economic în antichitate necesită o întoarcere la vechii greci căci, așa cum juristul englez Henry Maine afirma în 1875, exceptând forțele oarbe ale naturii, aproape tot ceea ce există pe lume are o origine din Grecia antică. Desigur, această remarcă era mult mai ușor de formulat în secolul al XIX-lea decât în timpurile noastre. Pe atunci însușirea literaturii clasice și a filozofiei antice grecești erau încă apanajul unei elite educate. Dintre economiștii clasici, poate numai David Ricardo nu a studiat greaca veche. Celebra lucrare Avuția națiunilor a lui Adam Smith conține referințe la Pitagora, Democrit, Epicur, Zenon, Platon și Aristotel. John Stuart Mill a tradus și adnotat patru dialoguri ale lui Platon. Karl Marx și-a scris dizertația doctorală asupra filozofiei naturale a lui Democrit și Epicur. Ferdinand Lassalle a semnat două volume ce tratează filozofia lui Heraclit. Până târziu în secolul XX experiența Greciei antice a stat în atenția oamenilor educați. Cei care i-au studiat pe anticii clasici au descoperit un fior moral și estetic unic după care lumea nu a mai părut niciodată la fel. Spre deosebire însă de performanțele grecilor antici în alte domenii ale cunoașterii, cele aparținând analizei economice sunt rudimentare, reprezentând un element minor în moștenirea intelectuală pe care au lăsat-o. Trebuie să recunoaștem opinia lui J.A. Schumpeter: …ideile lor economice au eșuat în a dobândi un statut independent sau chiar o etichetă distinctivă: conceptul grec de oeconomicus (oikos – casă, gospodărie și nomos – lege, regulă) a însemnat doar înțelepciunea practică a administrării gospodăriei; chrematistica aristoteliană (posedarea de avere)…se referă în principal la aspectele pecuniare ale activității de afaceri. Grecii și-au combinat raționamentele economice cu filozofia lor generală privind statul și societatea și rar au tratat un subiect economic în sine (Schumpeter, 1972, p. 53-54). În același timp, cum majoritatea ideilor filozofice sunt de sorginte grecească, multe dintre ele, deși fără a avea o semnificație directă pentru analiza economică propriu-zisă, au influențat modul economic de gândire. De exemplu, noțiunea de lupta contrariilor se trage 9

de la Heraclit, un filozof presocratic, care a privit universul ca pe o neîncetată și schimbătoare luptă a ideilor opuse, toate lucrurile aflându-se într-un proces armonios de constantă schimbare: …din cele mai diferite umbre apare o minunată armonie și totul se naște din discordie (Heraclit în Bagdasar, Bogdan și Narly, 1995, p. 20). Lupta contrariilor generează echilibru, armonie – aceasta este o idee antică asumând o mulțime de forme în istoria intelectuală. În domeniul gândirii economice, conceptul de piață ce se auto-reglează își are rădăcinile în filozofia lui Heraclit. La fel și idea darwinismului social din secolul al XIX-lea, potrivit căreia lupta concurențială asigură supraviețuirea celui mai puternic. Acest concept a fost reînviat două mii de ani mai târziu în dialectica lui Hegel, potrivit căreia un concept, teza, se va transforma inevitabil în opusul său, antiteza, iar interacțiunea celor două generează o sinteză, care, la rândul său, va fi prima formă a unei alte triade. Idealismul dialectic al lui Hegel a condus la materialismul dialectic al lui Karl Marx care, ca și Sistemul contradicțiilor economice al lui Proudhon (1846) – un alt socialist, prezintă afinități cu gândirea lui Heraclit. Idei economice în germene pot fi găsite și în gândirea lui Democrit, de al cărui nume se leagă în principal teoria atomului. Teoria valorii formulată de Democrit a fost de natură subiectivă: Același lucru este bun și adevărat pentru toți oamenii, dar plăcerea diferă de la un om la altul1. Nu numai că utilitatea a fost astfel interpretată în termeni subiectivi, dar a fost recunoscut și caracterul său relativ: Cele mai plăcute lucruri devin cele mai neplăcute dacă nu prevalează moderația.

1

Sursa acestui citat și a următoarelor din Democrit este Spiegel (1971), p. 13-14.

10

Această concepție anticipează legea utilității marginale descrescătoare și legea saturației a lui Gossen. Democrit a explicat poate mai judicios decât unii autori moderni preferința oamenilor pentru valorile prezente. Spre deosebire de Pigou, de exemplu, care interpretează înclinația noastră de a atribui o valoare mai mare bunurilor prezente decât celor viitoare ca rezultat al unei “defectuoase viziuni telescopice”, Democrit spune: Omul bătrân a fost cândva tânăr, dar nu este sigur că omul tânăr va atinge cândva o vârstă înaintată; de aceea, bunul din mână este supertior celui ce va să vină. Democrit a susținut mai mult proprietatea privată decât pe cea comună: Venitul derivat din proprietatea comună conferă mai puțină plăcere, iar cheltuiala mai puțină durere.

Gândirea grecilor din antichitate s-a circumscris mereu în jurul problemelor concrete ale vieții umane, având în centru ideea statului-cetate, polis. Astfel, în virtutea unei sinteze unice de elemente pe care acum le considerăm domenii diferite, filozoful grec a fost în esență un filozof politic. Din cadrul polis-ului el a privit către univers. Exact așa au făcut marii filozofi ai antichității, Platon și Aristotel. În dialogurile sale conținând idei economice (Republica și Legile), intenția lui Platon nu a fost nicidecum analiza, ci conturarea unor viziuni extra-empirice ale unui polis ideal sau mai degrabă creația artistică a unuia, ceea ce îl plasează în sfera Utopiei. Încercarea de a trata republica ideală a lui Platon drept o analiză nu ar fi altceva decât cea de a considera redarea zeiței Venus de către un pictor drept anatomie științifică (Schumpeter, 1972, p. 55). Câteva aspecte analitice pot fi totuși identificate deoarece ideea statului perfect este corelată cu materialul furnizat de observarea situației statelor existente. În viziunea lui Platon, atât avuția cât și sărăcia au consecințe nefaste. Avuția va duce la lux și trândăvie iar sărăcia va aduce standarde îndoielnice de comportament. Astfel, clasa conducătoare va trebui să acorde atenție acestor aspecte. Soldații și filozofii – cei care alcătuiesc clasa conducătoare – trebuie să fie eliberați de povara proprietății private și a 11

familiei pentru a-și putea devota viața ocupațiilor pentru care natura i-a înzestrat cel mai bine, respectiv cele de război și conducere. În Legile, Platon (2010) subliniază, chiar mai sugestiv decât în Republica (2005), faptul că cea mai bună comunitate politică este cea alcătuită din prieteni care împărtășesc totul: copii, femei și toate proprietățile. O comunitate în care cuvântul “proprietate” este respins, în care totul este făcut ca să devină proprietate comună, chiar și ceea ce natura a dat fiecăruia în parte – ochi, urechi, mâini, dar care acum văd, aud și acționează în serviciul comun – o asemenea comunitate va fi unită prin atașamentul la același sistem de valori, iar ceea ce conferă plăcere sau durere unuia va conferi plăcere sau durere tuturor. Cu toate acestea, Platon realizează că o asemenea formă de organizare este utopică deoarece afirmă apoi că, dacă o cetate de acest fel ar putea fi vreodată găsită pe pământ, ea ar fi populată de zei sau de copiii lor. Viața cetățenilor în statul ideal trebuie supusă unor numeroase și amănunțite reglementări menite să țină la distanță „gândurile periculoase” și să împiedice apariția unor inegalități pronunțate ce ar putea amenința coeziunea socială. Ideile politice ale lui Platon au o evidentă tentă autoritară. În opinia sa, cetățenilor nu li se va permite să acumuleze avere sub formă bănească, vor putea călători în străinătate doar cu permisiunea guvernului, iar dacă vor dobândi bani străini vor trebui să îi declare autorităților. Prețurile și calitatea bunurilor sunt controlate de către stat, ca și comerțul exterior. Vor fi importate doar bunurile strict necesare și vor fi exportate doar bunurile care nu sunt strict necesare. Se pot remarca în opera lui Platon trăsături ale unor ideologii politice moderne (respingerea proprietății private, disprețul față de activitățile comerciale, propuneri de îmbunătățire a raselor umane, inclusiv crearea unor „rase nobile”, lipsa de respect față de sfera privată a indivizilor). Deși influența lui Platon asupra unor idei comuniste sau socialiste din vremurile de mai târziu nu poate fi neglijată, există puține temeiuri în a-l eticheta drept precursor al acestor ideologii. Schumpeter (1972, p. 55), în monumentala sa lucrare History of Economic Analysis ne spune că: Creații de o asemenea forță și splendoare sfidează orice clasificare și trebuie înțelese doar în unicitatea lor. 12

Aceeași obiecție împiedică și încercările de a-l cataloga pe Platon drept un precursor al fascismului. Aristotel, principalul discipol al lui Platon, va fi echipat cu o putere analitică mai pătrunzătoare. El este gânditorul ce va prefigura noțiunile de valoare de întrebuințare și valoare de schimb, preluate mai târziu de renumitul economist scoțian Adam Smith. Alte contribuții de gândire economică ale lui Aristotel tratează organizarea economică a societății, precum și proprietatea comună versus proprietatea privată. Aceste idei pot fi găsite în lucrările Politica, Etica Nicomahică, Topica și Retorica. Aristotel face distincția între administrarea gospodăriei și “arta înavuțirii”. Prima are rolul de a utiliza ceea ce ultima furnizează. Diferitele metode de înavuțire corespund diferitelor moduri de viață (pastorală, de fermă, vânătoare și surprinzător, pirateria). Practicarea acestor arte de dobândire sau înavuțire furnizează ceea ce natura a dat omului – adevărata avere ce se limitează cantitativ la nevoile gospodăriei și ale cetății. Aristotel discută apoi alte exercitări ale artei înavuțirii, ce se disting puternic de cele „naturale”. Cele naturale sunt legate de satisfacerea nevoilor. Pe de altă parte, exercitările nenaturale ale artei înavuțirii țintesc spre câștigul monetar, iar averea pe care o procură este potențial nelimitată. Putem găsi în opera lui Aristotel argumente foarte puternice pentru proprietatea privată (Aristotel, 1996, p.33). În opinia sa, proprietatea privată este mult mai productivă decât cea comună și duce la progres. Bunurile care sunt deținute de un număr mare de oameni nu vor fi atent îngrijite, deoarece oamenii sunt înclinați să neglijeze o datorie pe care se așteaptă să o îndeplinească alții. Proprietatea comună nu asigură pacea socială întrucât oamenii, când sunt implicați într-un parteneriat strâns, se vor plânge că au contribuit cu mai multă muncă și au obținut o mai mică recompensă decât alții care au muncit puțin și au primit un profit mai mare. Proprietatea privată conferă plăcere celui ce o deține pentru că natura a implantat în ființele umane dragostea de sine, de bani și de proprietăți. Spre deosebire de Platon, care decretează Rațiunea drept suverană a Cetății și consideră supremația omului ca superioară domniei legii, Aristotel argumentează că oamenii nu trebuie guvernați de o persoană, ci de lege, deoarece un om își poate exercita puterile în propriul său interes și poate astfel deveni un tiran (Aristotel, 1988, p. 116). 13

În decursul întregii perioade a antichității comerțul a fost considerat o ocupație dezonorantă iar camăta o practică condamnabilă, generând un „câștig meschin”, în viziunea lui Aristotel. Comerțul avea să fie apreciat la adevărata sa valoare doar în epoca republicilor italiene, pe vremea înfloririi Florenței și Veneției. Marele gânditor francez Montesquieu a susținut chiar că teoriile lui Aristotel despre camătă au distrus comerțul în Evul Mediu. Noi doctrine filozofice (cinismul, stoicismul și epicureismul) vor apărea în contextul tranziției de la comunitatea limitată a polis-ului la cosmopolis, al conexiunii cu gândirea orientală prin Alexandru cel Mare (ca de exemplu caracterul ascetic și influența brahmanismului indian care discreditează nevoile corpului) și al înlocuirii perspectivei aristocratice a lui Platon și Aristotel cu orientarea către cei săraci și deposedați. Stoicismului îi datoram, de pildă, noțiunea de lege naturală (și poate chiar principiul mâinii invizibile al lui Adam Smith izvorăște din înclinația acestuia de a studia filozofia grecească, în special stoicismul), preluată de către juriștii romani. Prin intermediul legii romane unele contribuții ale filozofiei stoice au fost transmise posterității. Legea naturală a ajuns să fie utilizată ca piatră de hotar pentru testarea legii pozitive făcute de om. Conceptul a supraviețuit până în zilele noastre în jurisprudență și etică, în special în acele civilizații atașate idealului de umanitate universală. Țările în care idealul unui naționalism romantic a fost mai puternic, ca de exemplu tradiția germană, au fost înclinate să ignore legea naturală. Pe de altă parte, declarația de independență a Statelor Unite ale Americii se referă în mod expres la legile naturii. Cele de mai sus reprezintă doar câteva aspecte ale încercării de a identifica originea grecească a câtorva concepte și idei cu caracter economic. Cum moștenirea intelectuală a grecilor este atât de bogată, pot fi trasate interesante paralele între ideile antice și cele moderne. 1.2 Feudalismul și evoluția economică Feudalismul a constituit sistemul economic major al Europei precapitaliste. Evul Mediu se întinde de la căderea Imperiului Roman în Europa de Vest (476) și până la începuturile Renașterii (1453), perioadă ce a durat aproximativ o mie de ani.

14

O mare diversitate de condiții caracterizează Evul Mediu, acestea depinzând de spațiu și de timp. Viața țăranului englez din secolul al XI-lea, de exemplu, era deosebită de cea a locuitorilor de la oraș ai Veneției sau Florenței. Deși considerat o perioadă întunecată a omenirii, nu trebuie uitat că Evul Mediu a reprezentat o perioadă de aur pentru lumea bizantină și cea arabă. Sistemele economice se află de obicei în diferite stadii de devenire. Delimităm, în general, trei stadii ale dezvoltării economice precapitaliste, premergătoare sistemului de piață: (1) primitiv (2) sclavagist (3) feudal În economia primitivă, toate resursele sunt deținute în comun: toți muncesc pe același pământ și își împart recolta. Termenul de “proprietate” este practic lipsit de sens deoarece nivelul tehnologic este atât de scăzut încât resursele nu se pot combina pentru a produce bunuri într-o cantitate substanțială. Când resursele sunt suficient de abundente pentru a merita să fie apărate, devine posibilă sclavia. Sclavia presupune proprietatea asupra oamenilor ca unelte de producție ca și proprietatea asupra pământului. Dar sclavia este viabilă numai atâta timp cât sclavii pot produce mai mult decât consumă. Feudalismul, stadiul următor, se dezvoltă din economia sclavagistă a Imperiului Roman. Relația dintre stăpân și sclav se schimbă în măsura în care o ființă omenească nu mai este în proprietatea absolută a stăpânului, deși se perpetuează aservirea, dependența față de stăpân. Cea mai de jos persoană pe scara economică feudală – șerbul – era legată de pământ și își schimba serviciile pentru protecția oferită de stăpânul său; acestuia din urmă, la rândul său, i se atribuia controlul asupra pământului în schimbul serviciilor oferite stăpânului – regele sau ducele. Controlul ultim, atât asupra șerbului cât și asupra pământului se afla în mâinile regelui, care putea transfera controlul de la un stăpân la altul. Astfel, nu putea exista o piață, nici pentru pământ și nici o piață a muncii, deoarece asemenea lucruri nu se vindeau, erau numai transferate. Sistemul se baza într-o anumită măsură pe obicei, tradiție – șerbii nu puteau deveni regi – și într-o anumită măsură pe comandă, autoritate.

15

Între civilizația greco-romană și Evul Mediu au existat anumite puncte de continuitate dar și discontinuități. 1.3 Preocupări economice în opera scolasticilor medievali Printre scolasticii medievali se numără Abelard, Albertus Magnus, Toma d’Aquino, Duns Scotus, Sf. Antoniu din Florența. Am arătat că societatea medievală din Europa a durat vreme de peste un mileniu, după căderea Imperiului Roman de Apus în anul 476. Criza prelungită a societății sclavagiste din Europa la începutul mileniului II e.n. s-a împletit cu migrația unor popoare extraeuropene. Violența conflictelor a fost puțin favorabilă dezvoltării gândirii economice în primele secole ale constituirii feudalismului, ceea ce l-a determinat pe J.A. Schumpeter să vorbească despre “marele gol” al culturii spirituale din secolele V-IX e.n. Pe măsura răspândirii creștinismului și a creșterii prestigiului bisericii creștine acest gol a început să dispară. Reprezentanții bisericii creștine (după 1054, atât de apus cât și de răsărit), denumiți “canoniști” (de la canon sau dogmă – lege sau normă bisericească), precum și profesorii din universitățile timpului (scolastici) au reluat ideile marilor filozofi din antichitate (îndeosebi Aristotel) și le-au dezvoltat în noile împrejurări. În acest context, scrierile scolasticilor medievali au abordat și unele probleme economice, mai ales problema proprietății private, a prețului și a cămătăriei, din perspectiva învățăturii creștine, preocupată să cultive moderația și toleranța, condamnând abuzurile și excesele de orice fel. Ca evenimente ce au dus la înflorirea culturii medievale inspirate de creștinism, menționăm: -

înființarea, în 1257, a celebrei universități pariziene Sorbona, la începuturile ei pentru studii de teologie

-

publicarea lucrării lui Toma d’Aquino Summa Theologica (1266-1273).

Gândirea economică a scolasticilor a fost dominată de principiul creștin al “dreptății comutative”, care susținea că orice drept implică și o obligație. În centrul gândirii economice a scolasticilor au stat: legitimarea proprietății private, teoria prețului just, problema cametei și intervenția statului în funcționarea societății. Teoria

16

prețului just considera prețul just ca pe un preț normal, corespunzător valorii bunurilor schimbate și care să excludă practicile frauduloase ale unor negustori. J.A. Schumpeter consideră că, în explicarea prețului just de către scolastici, nu poate fi vorba de nici un element obiectiv, ci numai de aprecierea subiectivă a acestuia de către vânzător, care ia în considerare și riscul implicat. În ceea ce privește dobânda, biserica creștină a condamnat întotdeauna cămătăria, aceasta fiind contrară justiției comutative. Dobânda era văzută ca nelegitimă, ca un păcat, deoarece “banii nu nasc bani”.

Bibliografie Aristotel (1988), Etica Nicomahică, Editura Științifică și Enciclopedică, București. Aristotel (1996), Politica, Editura Antet. Bagdasar, N., Bogdan, V., Narly, C. (1995), Antologie filozofică, Editura Universal Dalsi. Platon (2005), Republica, Editura Antet. Platon (2010), Legile, Editura Univers Enciclopedic Gold. Proudhon, P.J. (1846), Sistemul contradicțiilor economice sau filozofia mizeriei. Roll, E. (1973), A History of Economic Thought, Faber and Faber, London, Boston. Spiegel, H.W. (1971), Growth of Economic Thought, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey. Schumpeter, J.A. (1972), History of Economic Analysis, George Allen & Unwin LTD. Thomas d'Aquin (1925) Somme théologique, édition de la Revue des Jeunes, 68 vol., Paris, Tournai, Rome.

Test recapitulativ 1. De unde provin idealismul dialectic al lui Hegel și mai apoi materialismul dialectic al lui Karl Marx? 17

2. La care din filozofii antici greci se remarcă respingerea proprietății private, disprețul față de activitățile comerciale și lipsa de respect față de sfera privată a indivizilor? 3. Care sunt lucrările lui Aristotel în care găsim elemente de gândire economică? La ce se referă chrematistica aristoteliană? 4. Care din filozofii antici greci consideră supremația omului ca superioară domniei legii? Și care filozof argumentează că, dimpotrivă, oamenii nu trebuie guvernați de o persoană, ci de lege? 5. Cărui curent antic îi datorăm noțiunea de lege naturală? 6. Poate fi etichetat Platon drept un precursor al socialismului? 7. De ce nu putea exista o piață a muncii în societatea medievală? 8. Prin ce se caracterizează gândirea economică a scolasticilor medievali?

18

Tema 2

Mercantilismul

Obiective: 

Desprinderea rațiunilor economice ale atitudinii mercantiliste din secolele XV-XVIII și a relației mercantilismului cu marile descoperiri geografice



Însușirea surselor gândirii mercantiliste timpurii



Înțelegerea originii conceptului de balanță comercială și a primelor încercări de analiză monetară

Cuvinte-cheie: 

sfere coloniale



metale prețioase



colbertism



balanța comercială

19

2.1 Introducere Originea unor concepte economice teoretice se află în perioada mercantilismului. Gânditorii mercantiliști, în special din perioada timpurie, erau oameni preocupați de sporirea propriilor averi sau ale națiunii lor în lupta pentru supremație în raport cu alte state. Testul ultim al forței unui stat constă în abilitatea sa de a purta războaie, de a face cuceriri și de a deține sfere coloniale. Obiectivele naționale ridicau probleme diferite de cele din Evul Mediu. Stăpânul moșiei (feudei) își recruta oamenii și materialele de război de pe propriul domeniu. Statul modern însă depindea de o armata de mercenari angajați de suveran. Statul modern avea nevoie de bani pentru a-și finanța acțiunile de război. Astfel, mercantilismul se circumscrie în jurul politicii statale, iar în cadrul acesteia, politica economică devine instrumentul principal de promovare a dezvoltării și creșterii simultane a economiei și a statului. Reînvierea comerțului în timpul Renașterii și emergența unei economii bănești cimentase deja asociația dintre bani și avuție. Deși acumularea de metale prețioase fusese un fapt obișnuit în lumea antică și în decursul Evului Mediu, Anglia și țările Europei Occidentale au continuat cu dobândirea aurului ca obiectiv al politicii naționale până târziu în secolul al XVIII-lea. Spania avea un avantaj față de rivalele sale datorită expedițiilor colonizatoare în Lumea Nouă, pentru că doar ea avea acces direct la aur. Alte state, care nu izbutiseră în expedițiile de căutare a aurului, trebuiau să găsească alte căi de creștere a stocurilor lor de metale prețioase. Astfel, și-au îndreptat atenția spre politici promovând o balanță de plăți excedentară, considerând că dacă vindeau străinilor mai mult decât cumpărau de la ei, surplusul li se va întoarce în aur. Era de asemenea reglementată producția, acordându-se o atenție specială dezvoltării manufacturilor de mărfuri exportabile și celor care asigurau auto-suficiența pe plan intern. Se încuraja în același timp creșterea populației. Reglementările pentru realizarea acestor scopuri erau deosebit de stricte în Franța, atingând apogeul sub Jean Baptiste Colbert, ministru de finanțe în timpul lui Ludovic al XIV-lea între 1661 și 1683. În decursul administrației sale, fiecare aspect al producției a fost adus sub controlul statului, inclusiv relațiile dintre stăpâni și lucrători în cadrul breslelor, ca și metodele și standardele de calitate ale manufacturierilor. Unele manufacturi, precum renumita firmă de tapiserie Gobelin, erau “manufacturi regale”, aflate în proprietatea statului. Dependența de manufacturile străine a fost diminuată prin încurajarea meseriașilor 20

de a imigra în Franța și prin acordarea de gratificații pentru stimularea exportatorilor pe mare și a constructorilor navali. Administrația lui Colbert a fost și martora expansiunii imperiului colonial francez și a creșterii societăților comerciale care au coordonat comerțul colonial ca monopol al coroanei. Prin introducerea măsurilor meticuloase de lichidare a rămășițelor feudale și de asigurare a puterii absolute a statului, “colbertismul” este practic sinonim cu mercantilismul francez.

2.2 Surse ale gândirii mercantiliste timpurii Prima expunere scrisă a gândirii mercantiliste se află într-un tratat al unui negustor italian, Antonio Serra, intitulat Scurt tratat asupra cauzelor ce pot face abundent aurul și argintul în regatele care nu posedă mine (1613). Iar ultima prezentare sistematică a doctrinelor mercantiliste a fost lucrarea lui Sir James Steuart Inquiry into the Principles of Political Economy, publicată în 1767. Ideile și recomandările de politică ce pot fi etichetate ca mercantiliste pot fi extrase din numeroasele tratate, pamflete și articole apărute între aceste date. Însă examinarea acestei literaturi scoate la lumină o asemenea diversitate de idei încât a le descrie simplu ca mercantiliste ar însemna o întunecare și o minimizare a deosebirilor dintre ele. O mare parte a scrierilor engleze ale secolului al XVII-lea au provenit de la negustori care, natural, au identificat avuția cu metalele prețioase. În vreme ce fondurile lor erau utilizate pentru cumpărarea de materii prime, unelte și muncă, afacerile solicitau reconstituirea fondurilor de capital în formă monetară prin vânzarea bunurilor. Cum comerțul interior era privit doar ca mod de circulație a stocurilor existente de bani, cel mai prețuit era comerțul exterior. În acest domeniu, negustorii priveau către stat pentru a le facilita eforturile, prin controlul relației dintre importuri și exporturi și prin acordarea de privilegii de monopol societăților comerciale pe acțiuni, ca de exemplu British East India Company și Merchant Adventures. Cum îmbogățirea tezaurului era scopul principal al suveranului, iar dobândirea acestei bogății depindea de balanța comerțului exterior, se creează o punte de legătură, de interese comune între stat și negustori. Cel mai semnificativ reprezentant al intereselor mercantile ale timpului a fost Thomas Mun (1571-1641), fapt evident în celebra critică pe care Adam Smith (1981) o 21

adresează mercantilismului în Wealth of Nations (Avuția Națiunilor). Smith analizează natura și deficiențele mercantilismului aproape exclusiv în termenii lucrării lui Mun (2013) England’s Treasure by Forraign Trade. În timpul vieții sale, Mun a fost un negustor prosper, director al East India Company și membru al Board of Trade. Scriitorii mercantiliști târzii, precum Sir William Petty, David Hume și Dudley North sunt considerați precursori ai liberalismului economic. Deși sfârșitul perioadei mercantiliste este privit în general a coincide cu apariția lucrării lui Adam Smith Avuția Națiunilor, trebuie știut că, în Anglia cel puțin, multe restricții mercantiliste deveniseră învechite încă de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, iar cele rămase în vigoare erau privite mai mult cu iritare decât aprobativ. În comparație cu contemporanii lor englezi, autorii de scrieri cu caracter economic din Franța, Germania și Austria au fost mai puțin numeroși decât în Anglia și nici nu erau cu precădere negustori sau membri ai nobilimii. Mulți se aflau în serviciul civil, fiind chiar mai preocupați de economia aplicată decât omologii lor englezi, ale căror scrieri, deși nesistematice și necizelate, au pus bazele multor concepte și instrumente de analiză economică, în special în domeniul comerțului internațional și al teoriei monetare. 2.3 Balanța comercială și dobândirea avuției Conceptul de balanță comercială este cel mai important instrument de analiză economică dezvoltat de scriitorii mercantiliști. În terminologia modernă, noțiunea de “balanță comercială” include numai importurile și exporturile de mărfuri, în timp ce “balanța de plăți” include în plus exporturile și importurile invizibile, capitalul (investițiile) pe termen scurt și lung și rezervele de aur. Mărfurile (bunurile) și exporturile invizibile, exporturile de metale monetare și transferurile bănești unilaterale către restul lumii sunt desemnate ca articole pozitive ale balanței de plăți. Bunurile și importurile invizibile, importurile de metale monetare și transferurile bănești unilaterale acordate de alte țări constituie un flux de comerț exterior în afara țării și reprezintă elemente negative ale balanței de plăți. Dacă o țară are un surplus de mărfuri și importuri invizibile, acesta va fi compensat de o mișcare de monedă în exterior, de noi datorii externe sau bunuri străine diminuate. Invers, un exces de mărfuri și exporturi invizibile va fi compensat de un influx de aur sau de 22

transferuri bănești unilaterale de la restul lumii. În acest sens, balanța de plăți, care nu este altceva decât o prezentare contabilă a tranzacțiilor externe ale unei țări, trebuie să fie tot timpul în echilibru. Scriitorii mercantiliști nu au înțeles acest principiu, lucru evident în idea formulată de ei că o națiune trebuie să lupte pentru o balanță comercială excedentară ca obiectiv al politicii naționale. Prin aceasta ei înțelegeau un exces de mărfuri și exporturi invizibile care ar fi fost compensate fie de un flux de aur fie de credite externe. Cum preocuparea lor centrală era dobândirea de bogății (avuție), mercantiliștii au avansat politici care să asigure importuri de aur pentru compensarea unui surplus al balanței comerciale. Care era rațiunea urmăririi unui asemenea obiectiv? Aceasta este o întrebare care a devenit tema unei controverse aproape nesfârșite. Interpretarea cea mai lipsită de simpatie îi aparține lui Adam Smith. În Avuția Națiunilor el a privit poziția mercantilistă ca nefiind altceva decât transformarea interesului privat al negustorilor de a face rost de aur într-o politică națională a protecționismului dusă de un Parlament credul. O interpretare un pic mai îngăduitoare, aparținându-i tot lui Smith, este aceea că mercantiliștii identificau monedele cu avuția. Au existat câțiva, printre mercantiliștii târzii, care au înțeles că banii nu înseamnă capital, dar mulți dintre mercantiliștii timpurii erau convinși că avuția unei națiuni stă mai degrabă în stocul său de metale prețioase decât în bunurile de consum sau în producția viitoare. Mulți erau atât de fideli acestei concepții, încât nu au putut percepe avantajele specializării geografice în producție. Marele economist John Maynard Keynes este cel care a nutrit o simpatie pentru gândirea mercantilistă, găsind spațiu în lucrarea sa Teoria generală a folosirii mânii de lucru, a dobânzii și a banilor (1936) pentru a apăra în parte prescripțiile de politică economică ale mercantiliștilor. Scopul său în acest demers era acela de a arăta că scriitorii mercantiliști timpurii aveau intuiția valorii menținerii unor rate ale dobânzii scăzute, susținând supraproducția de bunuri și creșterea ofertei de bani (a aurului). Aceste trei obiective concordă cu teoria keynesiană expusă în Teoria generală. Relativ puțini mercantiliști au realizat că avuția constă în bunuri de consum sau în producție viitoare. Având în vedere că oferta de aur este relativ fixă, ei au crezut că avuția unei națiuni poate fi sporită numai pe seama altor națiuni. Această concepție despre avuție a stat la baza recomandărilor de politică economică ale mercantiliștilor. 23

2.4 Analiza monetară Mulți mercantiliști au fost conștienți de relația directă dintre cantitatea de bani și nivelul prețurilor, afirmând că “surplusul de bani dintr-un regat face mărfurile autohtone mai scumpe”. Cea mai veche analiză teoretică dintre cantitatea de bani și creșterile inflaționiste de prețuri a fost făcută de filosoful politic din secolul al XVI-lea, Jean Bodin (1955). El a atribuit creșterea pronunțată a prețurilor experimentată de Europa Occidentală din timpul său, în principal influxului de metale monetare din America de Sud, subliniind astfel ceea ce astăzi este tratat ca M (masa monetară – mijloace monetare de plată) în ecuațiile moderne ale schimbului. El a observat de asemenea că monopolurile, prin politicile lor de restricționare a producției, ca și cererea mare a consumatorilor pentru bunuri de lux contribuiau la creșterile de prețuri. El nu era deci străin de semnificația a ceea ce astăzi este reprezentat cu T și V în ecuația schimbului (versiunea tranzacțiilor). În forma acum familiară introdusă de Irving Fisher în anii 1920, ecuația schimbului se prezintă astfel:

MV = PT În această ecuație, M reprezintă mijloacele monetare de plată disponibile pentru derularea tranzacțiilor din economie, V reprezintă viteza de circulație a banilor, P este nivelul mediu al prețurilor, iar T cantitatea de bunuri și servicii disponibile a fi cumpărate. Ecuația, așa cum se prezintă, nu este mai mult decât un truism, un adevăr banal: Acela că valoarea monetară a bunurilor și serviciilor care sunt plătite este egală cu valoarea monetară a bunurilor și serviciilor vândute. Ecuația devine utilă din punct de vedere analitic numai adăugând o ipoteză legată de modul în care se comportă elementele ecuației. Fisher, făcând anumite presupuneri privind T și V, a susținut că există o relație întâmplătoare direct între cantitatea de bani și nivelul general al prețurilor. El a argumentat că, celelalte condiții menținându-se constante, nivelul general al prețurilor va varia direct cu cantitatea de bani. Aceasta este o concluzie pe care mercantiliștii au agreat-o, deși lor le lipsea cadrul analitic care a fost dezvoltat mai târziu. Cum puțini mercantiliști sprijineau inflația, recomandările lor de acumulare continuă a metalelor monetare prin intermediul unei balanțe comerciale excedentare apar 24

contradictorii. Dar această aparentă contradicție de obiective este reconciliată dacă modificările lui M afectează T mai degrabă decât P. Ei au considerat că creșterile cantității de bani accelerau schimburile comerciale în loc să producă inflație (urcare a prețurilor), salvându-și astfel pledoaria pentru o balanță comercială în surplus, cu fluxul aferent de monedă, de la aparenta contradicție de obiective. Această linie de gândire reflectă conștientizarea faptului că un volum crescând de bani și credit este esențial pentru expansiunea continuă a volumului fizic al comerțului. Ținând cont de faptul că starea embrionară a sistemului de credit din acele vremuri împiedica funcționarea corespunzătoare a unui sistem de emitere a bancnotelor (cererea de creare a depozitelor fiind o fază și mai târzie a dezvoltării sistemului bancar), accentul mercantilist asupra dezirabilității acumulării unor cantități tot mai mari de aur pentru expansiunea ofertei de bani este mai justificat decât ar fi fost în cazul unui sistem de credit mai bine dezvoltat. Mercantiliștii au considerat că un influx puternic de bani va menține scăzute ratele dobânzii, în timp ce presiunea în jos asupra prețurilor ce ar rezulta dintr-o ofertă de bani insuficientă ar duce la descurajarea expansiunii viitoare a activității economice. Cu toate că relația dintre cantitatea de bani, prețuri și ratele dobânzii nu a fost clar înțeleasă decât mult mai târziu, când a fost făcută distincția dintre rata bănească și cea reală a dobânzii, mercantiliștii par a fi realizat necesitatea evitării presiunii în jos asupra prețurilor dacă se dorea extinderea activității comerciale. Deși au gândit această relație în termeni pur monetari, factorii reali, pe care nu i-au înțeles, sunt implicați. O analiză economică este făcută în termeni reali atunci când consideră banii ca mijloc de facilitare a schimburilor și ca unitate de măsură, neafectând prețurile relative ale bunurilor sau nivelul activității economice în nici un fel. Pe de altă parte, o analiză monetară consideră banii ca fiind în stare să exercite un efect asupra amplitudinilor economiei. Mercantiliștii au neglijat interacțiunea dintre factorii reali și cei monetari atunci când au eșuat în a observa că prețurile în scădere cresc rata reală a dobânzii, care împiedică expansiunea economică. Ceea ce afectează luarea cu împrumut a banilor este valoarea împrumutului în termenii bunurilor și serviciilor pe care le reprezintă, mai degrabă decât ratele bănești ca atare. Dacă nivelul prețului este în scădere, valoarea unui împrumut în termeni reali este neapărat în creștere, de vreme ce debitorul se angajează să restituie o anumită sumă de bani cu care va cumpăra mai multe bunuri și servicii la prețuri scăzute 25

decât la prețuri înalte. Ceea ce nu au înțeles mercantiliștii a fost că motivul pentru care o cantitate sporită de bani este asociată cu o rată a dobânzii mai scăzută nu se leagă simplu de oferta mai mare de fonduri disponibile astfel pentru împrumut, ci de faptul că aceasta este în general asociată cu o creștere a venitului real. Aceasta este o relație pe care teoria monetară mercantilistă a dobânzii a trecut-o cu vederea. Numai odată cu scrierile lui David Hume, Anne Robert Jacques Turgot și Richard Cantillon au început să se dezvolte teoriile dobânzii bazate pe factorii reali, ca opuse celor monetare.

Bibliografie Bodin, J. (1955), Six Books of the Commonwealth, Basil Blackwell Oxford. Keynes, J.M. (1936), The General Theory of Employment, Interest and Money, London: Macmillan (reprinted 2007). Mun, T. (2013), The Complete Works: Economics and Trade, Newton Page. Serra. A. (2011), A “Short Treatise” on the Wealth and Poverty of Nations (1613), (edited by Sophus A. Reinert), Anthem Press. Smith. A. (1981) [1776], An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, Indianapolis, Indiana: Liberty Classics.

Test recapitulativ 1. Există o legătură între mercantilism și marile descoperiri geografice? 2. Unde găsim prim expunere scrisă a gândirii mercantiliste? 3. Care a fost cel mai semnificativ reprezentant al intereselor mercantile din Anglia? 4. Cine a fost Jean Baptiste Colbert și cu ce asociem „colbertismul”? 5. Menționați câțiva scriitori mercantiliști târzii. 6. Care era viziunea mercantilistă asupra balanței comerciale? 7. Cui aparține cea mai veche analiză teoretică privind relația dintre cantitatea de bani și creșterile inflaționiste de prețuri?

26

8. Conștientizau mercantiliștii faptul că un volum crscând de bani și credit este esențial pentru expansiunea volumului fizic al comerțului? Explicați de ce. 9. De ce John Maynard Keynes i-a simpatizat pe mercantiliști? 10. În Avuția Națiunilor, Adam Smith adresează o virulentă critică gândirii mercantiliste. Care ar fi motivele sale?

27

Tema 3 Fiziocrații

Obiective: 

Înțelegerea contextului economic din Franța la mijlocul secolului al XVIII-lea



Deprinderea sensului economic al doctrinei liberale laissez-faire



Reliefarea contribuției lui François Quesnay la soluționarea problemelor economice ale epocii sale; înțelegerea tabloului economic creat de acesta

Cuvinte-cheie: 

pământul - dar al naturii



clasa sterilă (neproductivă)



laissez-faire



liberalism economic

28

3.1 Prezentare generală Practicile mercantiliste restrictive au stârnit numeroase reacții. Aceste reacții au fost mai violente în Franța decât în Anglia. Franța prosperase prea puțin în urma măsurilor de stimulare a industriei introduse de Jean Baptiste Colbert, atâta timp cât economia franceză, spre deosebire de cea engleză, era preponderent agrară. În plus, averea Franței se irosea în războaie coloniale neizbutite și în cheltuielile extravagante de la curte, acestea fiind suportate din impozitele foarte mari percepute de la populație. Faptul că nobilimea și clerul erau scutiți de plata impozitelor făcea ca povara acestora să fie suportată aproape în întregime de oamenii de rând, în special țărănimea. Această situație a dus la sărăcirea clasei rurale într-un asemenea grad încât cererile de reformă au devenit tot mai insistente, culminând în cele din urmă cu Revoluția Franceză. Dar, înainte de această mare explozie socială, fiziocrații aduc o lumină nouă în planul ideilor. Spre deosebire de mercantiliști, care susțineau că sursa avuției este comerțul, în special cel exterior, fiziocrații proclamă pământul (dar al naturii) ca singura sursă reală de avuție, întrucât el permitea ca în agricultură să se obțină un produs pozitiv net care depășea costurile de producție. În concepția fiziocraților, agricultura era singura activitate cu adevărat productivă. Celelalte activități, în speță cele manufacturiere (cu excepția activităților de prelucrare a produselor agricole) nu generau surplusuri, deci aveau un caracter neproductiv. Sistemul fiziocrat este asociat în primul rând cu numele lui François Quesnay (16941774) – medic al doamnei de Pompadour și apoi la curtea lui Ludovic al XV-lea, care s-a interesat de starea mizeră în care trăia țărănimea franceză și de relația dintre această stare și problemele economice și sociale ale Franței din acea vreme. Lucrarea sa de marcă este Tabloul economic (1758), care reprezintă prima încercare făcută în teoria economică pentru a da o reprezentare cantitativă a mecanismelor vieții economice. François Quesnay, unul din cele mai originale spirite din istoria gândirii economice, s-a născut în familia unui țăran din satul Méré, în apropiere de Versailles. Strămoșii săi, ca și cei ai lui John Maynard Keynes, proveneau din Normandia, asemănarea numelor lor dând naștere unor speculații despre o legătură genealogică, care însă s-au dovedit nefondate. François, al optulea copil din cei treisprezece ai familiei, a urmat doar studii elementare, dar a fost un cititor pasionat. 29

În anul 1749, Quesnay a fost numit medic personal al Doamnei de Pompadour – inteligenta și influenta metresă a lui Ludovic al XV-lea; de atunci a locuit în palatul de la Versailles în mica suită a marchizei. Quesnay a avut o largă sferă de preocupări intelectuale, fiind aproape de grupul din jurul Enciclopediei. A intrat astfel în contact cu personalități ca d’Alembert, Buffon, Diderot, Helvétius și Condillac și a scris câteva articole pentru Enciclopedie, între care unul intitulat „Fermieri” și un altul „Grâne”. Și-a însușit și literatura economică, îndeosebi Eseul lui Cantillon, publicat în anul 1755, care a avut o influență decisivă asupra gândirii sale. Quesnay și-a îndreptat cercetările asupra explicării naturii și creării bogăției. Concluzia sa a fost că trebuia făcut ceva pentru stoparea diminuării progresive a avuției țării înregistrată în decursul nefastei și îndelungatei stăpâniri a dinastiei de Bourbon. Ideea de reformă nu era nouă, desigur. Dar ceea ce a făcut unic programul fiziocraților a fost faptul că acesta era articulat într-un sistem teoretic având drept scop explicarea creării, circulației și reproducției avuției națiunilor. Denumirea de fiziocrat provine din cuvintele grecești physis – natură și cratos – putere, desemnând prin urmare o orientare bazată pe legea naturii. Termenul francez de physiocrate a fost folosit pentru prima dată în anul 1776 (de către Dupont de Nemours), după moartea lui François Quesnay. Quesnay explică legea naturii prin faptul că o providență divină a predestinat o ordine naturală perfectă. Conformarea la legile naturale va asigura fericirea maximă, în vreme ce încălcarea legilor bine stabilite ale naturii va duce la consecințe dezastruoase. Omul, în calitate de ființă rațională creată de o providență generoasă va tinde, în întreaga sa activitate, să se conformeze unui proiect conceput undeva deasupra lui. Din această filozofie rezultă că intervenția statului este inutilă și neavenită. Legislația care este conformă cu natura va fi superfluă, iar cea care este în conflict cu natura trebuie înlăturată deoarece, pe termen lung, legea naturii este supremă. Această argumentare stă la baza renumitei maxime laissez faire, laissez passer, le monde va de lui-même (lăsați lucrurile să își urmeze cursul lor firesc), care urma să fie atât de importantă în dezvoltarea ulterioară a teoriei economice. Cu aceasta, fiziocrații invitau în mod inevitabil la comparație între o Franță aflată sub stăpânirea absolută a unei monarhii de drept divin și cea care ar fi existat într-un sistem al libertății neîngrădite.

30

Intenția fiziocraților nu era însă de aceea de a schimba status-quo-ul (starea de fapt). Dimpotrivă, fiziocrații erau suporteri entuziaști ai monarhiei și ai nobilimii. Ei au interpretat legea naturii ca absență a legislației inutile, dar nu lipsa completă a legilor. Funcția suveranului era cea de a da expresie înțelepciunii divine care guvernează universul, deci suveranul trebuia să fie un despot absolut. Contrar credinței comune că sarcina de a guverna este extrem de complicată, fiziocrații susțineau că, în practică, erau relativ puține lucruri de făcut pentru regi, deoarece orice persoană rezonabilă va asculta de legea naturii cu singura condiție să o cunoască2. Un alt reprezentant de seamă al gândirii fiziocrate este A.R.J. Turgot (1727-1781), care a îndeplinit funcția de ministru al marinei și ministru de finanțe înainte de Revoluția Franceză din 1789. Concepția fiziocraților poate fi sintetizată astfel. Fermierii primeau bani cash pentru recoltele lor și trebuiau să dea acești bani ca rentă proprietarilor de pământ. Fabricanții (clasa sterilă, neproductivă) erau de asemenea plătiți pentru bunurile pe care le produceau. Toată lumea era plătită pentru ceea ce producea, cu excepția proprietarilor de pământ, care colectau rentă funciară fără a produce nimic. Astfel, fiziocrații au concluzionat că tot pământul trebuia să fie impozitat, indiferent cine îl poseda. Acest punct de vedere nu a avut, bineînțeles, prea mult suport din partea nobilimii și a clerului. Fiziocrații au atacat viziunea mercantiliștilor, acest atac având ca scop eliminarea scutirii de taxe a proprietarilor de pământ feudali și eliminarea poverii fiscale intolerabile suportate de țărani. Marele economist Adam Smith, considerat părintele economiei politice, a agreat partea de laissez faire a gândirii economice a fiziocraților, dar a respins atitudinea lor de a considera industria neproductivă. Ideile lui Adam Smith aveau într-adevăr să se dovedească mai durabile decât cele ale fiziocraților, în parte pentru că a avut de spus lucruri pozitive despre industrie și pentru că le-a spus exact în ajunul Revoluției Industriale din Anglia.

O anecdotă deseori pomenită legată de acest subiect se referă la vizita fiziocratului Mercier de la Rivière la curtea Ecaterinei cea Mare a Rusiei pentru a o consilia cu privire la unele reforme ale guvernării. Cu această ocazie el i-a sugerat că politica cea mai înțeleaptă era aceea de a lăsa pur și simplu lucrurile să își urmeze cursul lor firesc, căci natura le va aranja, sfat la care Ecaterina cea Mare i-a răspuns adresându-i un prompt „La revedere!” 2

31

3.2 Tabloul Eonomic al lui François Quesnay Tabloul Economic reprezintă lucrarea centrală a analizei fiziocrate și una din cele mai cunoscute pagini ale istoriei gândirii economice. El a fost schițat pentru prima dată în anul 1757. Se pare că Tabloul a fost folosit de Quesnay și pentru a-l câștiga pe rege de partea ideilor sale reformiste. Era într-adevăr timpul reformelor. Armatele franceze fusesesră zdrobitor înfrânte de Frederick al II-lea, comerțul exterior avea de suferit de pe urma războaielor navale, manufacturile stagnau, agricultura era de mult într-o situație deplorabilă, iar guvernul se afla aproape în stare falimentară. François Quesnay, susținut de doamna de Pompadour, a conceput un plan pentru a atrage atenția regelui, care de obicei se plictisea. Pentru a-l distra, exista în palat o tipografie de luxe, unde regele se ocupa de culegătorie. I s-a dat manuscrisul Tabloului, din care se spune că regele a cules cam jumătate înainte de a se plictisi din nou. Cea mai veche versiune a Tabloului care se mai păstrează este un manuscris de trei pagini datând probabil din 1758. Cea de a doua ediție a constituit parte a unui material publicat în anul 1894. O copie a celei de a treia ediții, publicată probabil în anul 1759, a fost redescoperită de Marguerite Kuczynski în anii 1960 în biblioteca americană fondată de familia Du Pont. Publicul larg a intrat pntru prima dată în contact cu Tabloul prin intermediul ediției din 1759 a lucrării lui Mirabeau L’ami des hommes. Edițiile ulterioare au cunoscut multe modificări. Quesnay a completat Tabloul cu un ansamblu de note explicative și de maxime politice, care îi conferă pe deplin dreptul la prestigiu. Tabloul Economic, conceput sub influența lui Cantillon, este un model input-output al economiei franceze, privită în situația de alocare eficientă a resurselor. El are menirea de a servi drept cadru de referință pentru analiza politicilor economice, consecințele diferitelor măsuri și modificări ale datelor putând fi descrise ca abateri de la matricea fundamentală. Schița acestui model poate fi ușor înțeleasă dacă este reprezentată ca o diagramă a unui flux circular, identică cu expunerea lui Quesnay, cu excepția faptului că săgețile sunt poziționate într-un triunghi. Cele trei clase ale societății sunt: clasa productivă, clasa sterilă și clasa proprietarilor de pământ, în care intră și guvernul, armata și biserica. Cele două ramuri ale economiei sunt: sectorul agricol, în care este angajată clasa productivă și sectorul manufacturier, în care lucrează clasa sterilă. Proprietarii de pământ își arendează pământul

32

fermierilor, adică întreprinzătorilor agricoli. Venitul provenit din rentă este cheltuit atât pe bunuri agricole cât și pe produsele manufacturilor. Clasa productivă, constând din întreprinzătorii agricoli (fermierii) și muncitorii angajați, produce alimente și materii prime, care sunt parțial utilizate în cadrul agriculturii, iar restul este vândut proprietarilor de pământ și sectorului manufacturier. Pe de altă parte, sectorul agricol cumpără produse ale manufacturilor și plătește renta proprietarilor de pământ. Sectorul manufacturier (al fabricanților) cumpără alimentw și materii prime de la sectorul agricol și își vinde produsele atât agricultorilor cât șimproprietarilor de pământ. Tabloul nu arată însă cum își obțin fabricanții propriile produse manufacturate. Se pare că ei le obțin din străinătate în schimbul excesului de produse alimentare. Fluxurile plăților în acest sistem sunt reprezentate în figura de mai jos, în care fiecare săgeată înseamnă 1000 unitpți monetare. Echilibrul în model se realizează în sensul că încasările egalează plățile în fiecare sector. Figura 1 Proprietari de pământ

R A

Agricultura

M

A

Sectorul manufacturier

M R = rentă A = alimente, materii prime M = manufacturi A Nefiind mulțumit doar cu o prezentare abstractă a modelului său, Quesnay a încercat de asemenea să estimeze mărimile relevante și relațiile dintre ele, continuând astfel tradiția 33

“aritmeticii politice” a lui William Petty. De aceea, lui Quesnay ise pot atribui merite de econometrist al secolului al XVIII-lea, așa cum a afirmat Joseph Schumpeter.

3.3 Maximele politice ale lui François Quesnay Considerăm oportun a menționa faptul că François Quesnay și-a completat Tabloul economic cu treizeci de „Maxime generale pentru guvernarea economică a unui regat”. Pentru istoria științei economice, le selectăm pe cele care prezintă o importanță specială, însoțite de comentariile de rigoare. MAXIMA III. “Că suveranul și națiunea nu trebuie niciodată să piardă din vedere faptul că pământul este unica sursă de avuție și că agricultura este cea care determină creșterea avuției” (Meek, 1962, p. 232). Același principiu este exprimat și în notele explicative din Tablou: „Tot ceea ce este dezavantajos agriculturii va fi în detrimentul națiunii și statului și tot ceea ce favorizează agricultura este profitabil pentru stat și națiune” Ibid., p.160). Mai exact, interesul general este identificat cu interesul întreprinzătorilor agricoli, în special în culturile pe suprafețe mari, pe care Quesnay le consideră mult mai eficiente decât cele ale gospodăriilor țărănești mici. Această concepție pare a avea diferite rădăcini. Mai întâi, trebuie remarcat că François Quesnay a provenit dintr-o familie dee țărani și că mai târziu a devenit proprietar de pământ. În al doilea rând, trebuie arătat că politicile mercantiliste ale lui Colbert favorizaseră dezvoltarea manufacturilor în detrimentul agriculturii, care fusese îndelung neglijată. În cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea are loc o reacție generală în favoarea agriculturii. Să nu uităm că a fost epoca în care Jean Jacques Rousseau pleda pentru întoarcerea la natură și obiceiurile pastorale și în care ducesele se îmbrăcau ca lăptăresele! În al treilea rând, Tabloul economic descrie pământul ca singurul factor ultim de producție, toate celelalte resurse (input-uri) depinzând de pământ. Pământul apare ca unicul factor productiv în sensul că venitul pe care îl aduce depășește costul său (care este zero), în vreme ce toți ceilalți factori de producție sunt sterili, ei furnizând venituri ce acoperă doar costurile. Dar din faptul că pământul apare în Tabloul economic ca singura resursă de bază nu se poate trage concluzia că agricultura este mai importantă pentru avuția națională decât producția manufacturilor sau alte activități. De exemplu, o îmbunătățire tehnică a proceselor de fabricație are, în contextul Tabloului, același tip de efect asupra producției reale ca și o 34

îmbunătățire din agricultură. De aceea, Tabloul economic, ca procedeu analitic, nu oferă nici un suport predilecției fiziocratice pentru agricultură, oricât de necesară ar fi fost reforma agriculturii din alte motive. MAXIMA V. “Că impozitele…ar trebui aplicate direct asupra produsului net al proprietății funciare și nu asupra salariilor oamenilor sau asupra producției, unde ele ridică costurile de colectare, operează în detrimentul comerțului și distrug în fiecare an o parte din avuția națiunii” (Meek, 1962, p. 232). Cu alte cuvinte, toate tipurile de impozite ale acelor vremuri trebuiau contopite într-un singur impozit asupra rentei funciare. Formulând acest postulat, Quesnay a reînviat o idee a lui Pierre de Boisguilbert și Sébastien de Vauban, mareșal al curții Franței, dar aceasta se baza acum pe analiza economică și nu pe o intuiție a faptelor. Tabloul a arătat limpede că, indiferent de modul în care un anumit nivel al impozitelor era perceput, el va fi în ultimă instanță suportat de proprietarii de pământ. Evident, dacă muncitorii și întreprinzătorii, sub presiunea concurenței, nu fac altceva decât să își acopere nevoile de subzistență, nu există un mod efectiv de a-i taxa. Se poate obiecta că, dacă în cadrul Tabloului, alte impozite nu pot fi mai bune decât un singur impozit asupra rentei, tocmai de aceea ele nu sunt nici mai rele. În această privință, Quesnay a recurs evident la considerații aflate dincolo de aria de cuprindere a Tabloului, și anume costurile de colectare, ca și pierderile provenite din distorsiunile prețurilor. Ideea că impozitele asupra pământului minimizează aceste distorsiuni a persistat în tot decursul secolului al XIX-lea. MAXIMA VII. “Că întreaga sumă a veniturilor trebuie să se întoarcă înapoi în circulația anuală a banilor și să fie în întregime rulată; și că ea nu trebuie să contribuie la formarea averilor în bani sau cel puțin ca averile în bani să fie contrabalansate de cele care se întorc înapoi în circulație” (Meek, 1962, p. 233). Astfel, producția, profiturile, ocuparea, consumul și veniturile fiscale se vor diminua. Aici se disting ecouri ale mercantilismului, dar maxima anticipează de asemenea ideile clasice vizând potențialele efecte serioase (deși temporare) ale tezaurizării, preocuparea malthusiană privind cererea efectivă și gândirea economică a lui John Maynard Keynes.

35

MAXIMA XXV. “Că libertatea deplină a comerțului trebuie menținută; pentru că politica comercială internă și externă cea mai sigură, mai corectă și mai profitabilă pentru națiune și pentru stat constă în libertatea totală a concurenței” (Meck, 1962, p. 237). Această concepție a fost sintetizată în celebrul slogan laissez faire, laissez passer, le monde va de lui-même. Cu această maximă, fiziocrații se afirmă ca susținători hotărâți ai liberalismului economic.

Bibliografie Quesnay, F. (1758), Le Tableau Economique3 Meek, R. (1962), The Economics of Physiocracy: Essays and Translations, London: Allen & Unwin.

Test recapitulativ 1. De unde provine denumirea de fiziocrat? 2. Care este deosebirea fundamentală dintre mercantiliști și fiziocrați? 3. Care este cel mai important reprezentant al sistemului fiziocrat? 4. Prin ce rămâne Tabloul Economic una din cele mai cunoscute lucrări ale istoriei gândirii economice? Care din maximele poltice ale lui Quesnay vi se pare cea mai întemeiată? 5. Cum putem sintetiza concepția fiziocraților? Explicați semnificația celebrei maxime laissez faire, laissez passer, le monde va de lui même. 6. A agreat Adam Smith gândirea fiziocraților? Explicați.

Cea mai veche versiune a Tabloului economic al lui François Quesnay care se mai păstrează este un manuscris de trei pagini datând probabil din anul 1758. Cea de a doua ediție a constituit parte a unui material publicat în 1894. O copie a celei de a treia ediții, publicată probabil în 1759, a fost redescoperită de Marguerite Kuczynski în anii 1960 în biblioteca americană fondată de familia du Pont. Publicul larg a intrat pentru prima dată în contact cu Tabloul economic prin intermediul ediției din 1759 a lucrării lui Mirabeau L’ami des hommes. Edițiile ulterioare au cunoscut multe modificări. Quesnay a completat Tabloul cu un ansamblu de note explicative și de maxime politice, care îi conferă dreptul neîndoielnic la prestigiu. 3

36

Tema 4

Liberalismul economic clasic

Obiective: 

Înțelegerea contextului istoric în care își face apariția gândirea economică liberală



Însușirea ideilor economice ale “părintelui economiei politice” Adam Smith și cunoașterea lucrării Avuția Națiunilor – una din cele mai mari cărți ale civilizației occidentale



Prezentarea teoriei valorii-muncă și a importanței ei în economia de piață



Cunoașterea contribuției fundamentale a lui David Rucardo la rezolvarea problemelor economice ale Angliei și la dezvoltatea teoriei comerțului internațional

Cuvinte-cheie: 

mâna invizibilă



interes personal (self interest)



legea naturală



teoria valorii-muncă



avantaj absolut



avantaj comparativ-relativ



renta funciară

37

4.1 Începuturile liberalismului clasic Anii istorici care marchează începutul doctrinei liberalismului pot fi considerați 1789, 1848 sau 1859. 1789 reprezintă două evenimente majore și anume: data Revoluției Franceze și data ratificării Constituției Statelor Unite ale Americii. 1848 este anul revoluțiilor burgheze în Europa, iar 1859 este data publicării lucrării lui John Stuart Mill On Liberty. Dacă asupra anilor părerile sunt împărțite, un lucru apare cert. Liberalismul timpurilor moderne este întruparea politică a Iluminismului, încorporând atitudinea filosofică respectivă. Ceea ce nu este însă clar este relația dintre apariția Iluminismului și dezvoltarea statului modern. Liberalii, se știe, sunt neîncrezători în stat și totuși, perioada triumfului liberalismului este în același timp perioada triumfului statului modern. Liberalii puri privesc această coincidență ca pe un paradox: ce ciudat, spun ei, că liberalismul și dușmanul lui numărul unu (statul) să își facă apariția împreună pe scena istoriei! Atât liberalismul, cât și statul modern sunt privite ca repere ale modernității și totuși se pare că există o anumită tensiune între cele două. Întrebarea care se pune este următoarea: liberalismul și statul modern pot fi conciliate unul cu celălalt? Aici trebuie arătat că statul liberal ar putea avea un rol negativ numai într-o societate liberală ideală, cu o economie liberală ideală și cu un corp de cetățeni care aleg să acționeze în modul așteptat de la adevărații liberali. Dar liberalismul a intrat întotdeauna în relație cu puterea statală, aceasta din urmă constituindu-se într-un agent al planurilor liberale de transformare economică, socială și politică (nu putem uita, de pildă, că Iluminismul a avut de-a face îndelung cu „despoții luminați”). Orice program de reformă care să aibă șanse reale de succes trebuie să aibă susținerea statului, să figureze pe agenda sa politică: puterea statului nu este altceva decât capacitatea de a schimba lumea. Chiar și naționalismul a ajutat, în perioada de început, la promovarea ideilor liberale. În unele din versiunile sale, naționalismul a fost aliatul natural al liberalismului, ca de exemplu în realizarea unui sistem eficient de căi ferate, poștă și telegraf, a uniformității greutăților, măsurilor și monedelor. Orice accentua nivelul central ca opus nivelului local, statul-națiune ca opus obligațiilor locale și provinciale, nu a făcut altceva decât să ajute triumfului noului asupra tot ceea ce era învechit. În termeni economici, aceasta a însemnat crearea adevăratelor piețe naționale, nerealizabile fără implicarea statului. 38

În America, oamenii cu convingeri profund liberale pe tărâm economic, au susținut noua constituție federală a SUA pe următorul motiv: dacă statele individuale ar fi fost lăsate să își reglementeze singure comerțul, acestea și-ar fi aplicat niște bariere vamale unele împotriva celorlalte până acolo încât nu ar mai fi putut exista nici o economie națională a Statelor Unite. Revoluția Franceză a făcut același lucru pentru Franța. Înainte de Revoluție existau 14 puncte vamale diferite pe drumul de la Calais la Paris, așa încât, când ajungea peștele – de exemplu – la Paris, era prea scump pentru a-l cumpăra și prea alterat pentru a-l mai consuma. În plan istoric, liberalismul a fost o mișcare burgheză sau a clasei de mijloc, având ca scop eliberarea de rămășițele feudale și controlul monarhic. 4.2 Opera economică a lui Adam Smith 4.2.1 Prezentare generală Ideile principale ale gândirii economice occidentale își au originea în Marea Britanie – o insulă. Natura aparte, izolată a gândirii economice engleze este strâns legată de originea ei insulară. Opera lui Adam Smith (1723-1790) marchează o revoluție în gândirea economică. Avuția națiunilor publicată în 1776 reprezintă o nouă percepție asupra economiei, cerută de o lume comercială aflată în expansiune rapidă, lume în care tradiția și sistemele de comandă devin din ce în ce mai puțin importante. Închegarea științei economice ca disciplină separată însoțește de fapt înflorirea sistemul de piață, acumularea capitalului în proprietate privată și creșterea într-o spirală amețitoare a sistemului industrial de fabrică. În această lume clocotitoare a revoluției industriale timpurii, Smith a fost omul potrivit la locul potrivit (“the right scholar for the right season”) și am putea spune în continuare și “the right reason” . Religia nu mai reușea să țină în frâu toate “păcatele” clasei negustorilor, aflată întro rapidă expansiune, iar negustorii (oamenii de afaceri) aveau nevoie de o nouă filozofie economică. Teoriile lui Smith ofereau justificarea pentru o economie în creștere, în care banii facilitau schimbul eficient de bunuri și servicii pe piață. Adam Smith a considerat că urmărirea de către fiecare individ a propriului interes (self interest) într-o economie de schimb va garanta armonia socială. Comportamentul economic al individului constă în faptul că individul nu intenționează să promoveze interesul 39

public și nici nu știe că îl promovează, el urmânu-și doar interesul personal. Dar, condus de o mână invizibilă, va promova și interesul public. Căci, dacă fiecare va lupta pentru îmbunătățirea propriei situații, acest lucru va fi benefic și societății în ansamblu. Smith a scris: Nu prin bunăvoința brutarului, măcelarului sau berarului vom avea ce mâncă, ci prin faptul că aceștia își urmăresc propriul interes. Ne adresăm nu omeniei lor, ci dragostei lor de sine și nu le vorbim niciodată despre necesitățile noastre, ci despre avantajele lor (Smith, 1997 [1776], p. 119).

În opinia lui Smith, propriul interes (self interest) era perfect natural, întemeiat pe dorința de îmbunătățire a propriei condiții, care ne însoțește “din leagăn și până în mormânt”. Interesul economic propriu este benefic și din punct de vedere moral: Nu am văzut să se facă prea mult bine de cei care afectau preocuparea pentru binele public. Pe când interesul personal nu este lacom și nici îngust. El este iluminat de “pasiunile sociale”, de generozitate, omenie, bunătate, prietenie și respect reciproc. Mâna invizibilă este așadar un fenomen natural ce călăuzește piețele libere și capitalismul prin competiția pentru resursele rare. Creșterea producției și desfacerii de bunuri și servicii contribuiau la creșterea avuției națiunilor. Elementul de pornire în creșterea avuției unei națiuni era diviziunea muncii: îndemânarea fiecărui muncitor crește dacă el execută una și aceeași operațiune. Oamenii sunt dornici să se angajeze într-o asemenea muncă (caracterizată prin diviziunea muncii) pentru că, având o ocupație în care sunt mai productivi, vor putea câștiga o sumă suficientă de bani pentru a-și cumpăra acele bunuri în producerea cărora sunt ineficienți. O cale de lărgire a pieței este, în concepția lui Adam Smith, aceea de a promova schimburile libere cu acele bunuri pentru care națiunile au un avantaj absolut. Ceaiul putea fi produs în Anglia cu mai puțină muncă decât în coloniile americane. În același timp, coloniile puteau produce tutun cu mai puțină muncă decât Anglia. Prin urmare, Anglia avea 40

un avantaj absolut în producerea de ceai, iar coloniile aveau un avantaj absolut în producerea de tutun. Dacă diviziunea muncii dă startul procesului creșterii, acumularea de capital este cea care îl menține în forță. Potrivit lui Smith, capitalul se împarte în capital fix (mașini, unelte, instalații) și capital circulant, adică un fond folosit pentru cumpărarea de materii prime și pentru plata muncii. Acesta din urmă – fondul de salarii, crește pe măsură ce producția și profiturile cresc. Economiile făcute de producător duc la acumularea de capital. Volumul avuției crește prin acumularea capitalului și astfel plățile medii către muncitori pot crește dacă fabricanții utilizează economiile rezultate (din profiturile crescânde) pentru angajarea mai multor muncitori. Muncitorii cer un minimum de alimente, îmbrăcăminte și locuință. Apoi, cum muncitorii vor cheltui mai mult pentru diferitele necesități, cererea totală crește și atunci se va produce și mai mult în perioada următoare. Astfel, creșterea economică este benefică. Conceptul de lege naturală este o altă piatră unghiulară a gândirii economice a lui Smith. La mijlocul secolului al XVIII-lea, mulți oameni instruiți credeau că Dumnezeu nu poate controla oamenii și evenimentele personal, ci numai în mod indirect, prin intermediul legilor care acționau în natură. Interpretarea populară a gândirii lui Isaac Newton adus la răspândirea ideii că universul era guvernat de legi naturale. Explicația newtoniană că Dumnezeu a creat universul ca pe o mașină pusă în mișcare de o forță motrice proprie (deci care se auto-propulsează, se auto-împinge) susține, justifică individualismul (propriul interes - self interest) deoarece, dacă lucrurile stau așa, ce rău poate face o persoană restului societății atâta timp cât rezultatele comportamentului său sunt întotdeauna determinate de o anume lege naturală? Acest punct de vedere a fost susținut, în sfera politică, de John Locke, care a formulat ideea că legile naturale și drepturile naturale există a priori, sunt anterioare formării guvernelor. Persoanele sunt răspunzătoare numai în fața lor însele. În ceea ce privește teoria valorii, deși există unele ambiguități în opera lui Adam Smith, trebuie reținută ideea că valoarea unui produs este echivalentă cu munca necesară pentru producerea acestuia. Avuția națiunilor rămâne una din cele mai mari cărți ale civilizației occidentale. Ca orice mare carte, ea este importantă pe mai multe planuri: 1) ca o polemică ce a inspirat respingerea mercantilismului în Anglia 41

2) ca o lucrare de filozofie care impune ordinea în haosul social 3) ca o paradigmă ce poate fi utilizată în studierea sistemului economiei de piață. Smith a reușit să soluționeze penibila dilemă morală a raportului dintre egoismul individual și ordinea socială, demonstrând că nu există nici un conflict între cei care își urmăresc propriul interes și bunăstarea socială maximă. Marele gânditor scoțian a furnizat un cadru analitic și o viziune pentru știința economică, pe care mulți economiști le acceptă și astăzi. Ei le acceptă chiar dacă legea naturală și ordinea newtoniană au făcut loc altor principii ca bază pentru laissez-faire. Le acceptă chiar dacă concurența a fost văzută uneori mai degrabă ca o luptă darwinistă (vezi darwinismul social) pentru supraviețuire decât ca o afirmare a interesului personal. Acești economiști cred că există un mecanism de piață concurențial ascultând de anumite legi ale pieței. Atâta timp cât mecanismului pieței i se atribuie ajustarea liberă a cererii și ofertei în continuă schimbare, acumularea de capital se va putea produce.

4.2.2 Caracterizare a epocii lui Adam Smith Cartea Avuția națiunilor a lui Adam Smith, ca multe alte mari lucrări, reprezintă produsul epocii sale. În ultimul sfert al veacului al XVIII-lea, scena engleză a afacerilor era deja dominată de întreprinzătorul capitalist care angaja muncă salariată. Agricultura deținea încă rolul preponderent în economie, dar pașii înainte făcuți în domeniul tehnicii, în special în industria textilă și metalurgică aveau să se constituie în ceea ce numim revoluția industrială. Anglia trecuse prin perioada sa de protecționism extrem și comerțul exterior făcea mari progrese pe măsură ce uriașele companii comerciale își pierdeau privilegiile acordate de stat. Cu toate acestea, restricțiile și reglementările erau încă numeroase și împovărătoare, în special cu coloniile, iar momentul dizidenței față de aceste practici venise. Lucrarea Avuția națiunilor formulează atacuri virulente la adresa principiilor și practicilor mercantiliste. Avuția națiunilor nu constituie, așa cum s-a afirmat uneori în mod eronat, o pledoarie în favoarea extinderii industrializării și a promovării intereselor oamenilor de faceri. Dimpotrivă, Smith își îndreaptă unele din cele mai aspre critici la adresa manufacturierilor și comercianților, rezervându-și simpatia pentru muncitori și elogiind agricultura. Trebuie de asemenea să ne reamintim că revoluția industrială se afla pe atunci doar în faza sa 42

embrionară. Industriile lânii și inului, care se numărau printre cele mai importante, erau încă organizate în unități familiale și nu în fabrici. Anglia epocii lui Adam Smith era în primul rând comercială și agricolă, mai degrabă decât industrială. Dar nu e mai puțin adevărat că doar câteva decade mai lipseau până la revoluția industrială propriu-zisă. Epoca lui Smith este de asemenea marcată de profunde schimbări ale relațiilor sociale și politice. Ideile liberalismului politic se vehiculau în Anglia înainte ca Revoluția franceză să își sune apelul de libertate. În acest cadru, teoria economică se îmbogățește și ea cu noi concepte și își lărgește aria de cercetare. Lucrarea lui Cantillon Essai sur la nature du commerce en géneral (1755) și cea a lui Sir James Steuart Inquiry into the Principles of Political Economy (1767) au constituit un serios efort în direcția studiului sistematic al funcționării economiei. William Petty (1623-1687) formulase cu succes problema valorii, care avea să devină punctul focal al teoriei clasice. Se înregistrau de asemenea progrese în înțelegerea naturii banilor, a determinării dobânzii și a importanței și avantajelor comerțului liber. Dar în ciuda reuțitei unora dintre aceste eforturi de pionierat, cercetarea economică era departe de a fi una sistematică. Este marele merit al lui Smith și al autorilor care l-au urmat în tradiția clasică, acela de a fi pus ordine într-un câmp de investigație aflat în mare măsură la voia întâmplării și nesistematizat. 4.2.3 Fundamentele filozofice și psihologice ale lucrării Avuția Națiunilor Obiectul filozofiei morale, în opinia lui Smith, era fericirea și bunăstarea umană. Filozofii morali antici conștientizau acest lucru, întrucât își propuneau să examineze fericirea și perfecțiunea omului, privit nu numai ca individ, dar și ca membru al unei familii, al unui stat și al omenirii. Această viziune era profund diferită de cea existentă în Evul Mediu, când se considera că fericirea este incompatibilă cu virtutea și că singura virtute adevărată este jertfa de sine. Deși progresul material al lumii moderne a făcut vederea medievală asupra moralității tot mai lipsită de temei, ea a persistat totuși până în secolul al XVIII-lea, fiind reliefată, de exemplu, într-un eseu intitulat The Fable of the Bees, or Private Vices and Public Benefits, scris de Dr. Bernard de Mandeville. Teza lui Mandeville era aceea că viciile umane, în special goana după lux și câștig material, generează avuție. De aici decurgea implicația că, dacă virtutea jertfei de sine ar fi fost practicată, progresul material ar fi ajuns la un impas. 43

The Fable…a atras o largă atenție, mulți dintre contemporanii lui Mandeville considerând-o demnă de a primi replici. Adam Smith a văzut sistemul de filozofie morală a lui Mandeville ca dăunător în întregime, deoarece părea a șterge cu totul distincția dintre viciu și virtute (Smith, 1976 [1759], p. 451). Smith a tratat într-o lumină complet diferită câștigul lumesc și urmărirea înavuțirii. Acesta era numai un aspect al dorinței fiecărui individ de a-și îmbunătăți propria situație. Această dorință, așa cum am arătat mai sus, ne urmărește din leagăn și până în mormânt, operând în toate domeniile vieții noastre. Filozofia ce stă la baza principiilor economice ale lui Smith nu este nicăieri specificată în Avuția națiunilor. Ea marchează însă întreaga sa operă într-o măsură chiar mai mare decât a marcat filozofia naturalistă scrierile fiziocraților. Mai presus de orice, Smith sa dedicat “sistemului simplu al libertății naturale”. În centrul sistemului său de gândire stă individual care își urmărește propriile interese în vreme ce promovează bunăstarea întregii societăți. Aceasta este esența ordinii naturale. Și fiziocrații au asimilat existența ordinii naturale cu societatea ideală, dar cu o deosebire. În viziunea fiziocraților, ordinea naturală urma să fie descoperită prin intermediul intelectului și pusă în practică prin despotismul luminat. Pentru Smith, existența ordinii naturale este un fapt. Ea există indiferent de interferențele umane. Smith s-a temut că schimburile comerciale vor avea de suferit de pe urma reglementărilor mercantiliste. El a observat, într-un tur al continentului (1764-1767), că țăranii francezi purtau încă saboți de lemn sau umblau desculț – în contrast chiar cu țăranii scoțieni săraci. Smith nu era de părere că restricțiile în calea comerțului sunt benefice sau că aurul însemna bogăție. Aurul reprezenta bani, deci o rotiță a circulației, în vreme ce produsele constituiau adevărata bogăție. Adam Smith a văzut expansiunea neîngrădită a piețelor ca pe o forță eliberatoare, ca pe un vânt proaspăt suflând asupra întregii Anglii și trimițându-și adierea chiar și asupra Franței. Expansiunea piețelor va permite creșterea economiei, iar muncitorii și negustorii vor fi în cele din urmă liberi, nemaidepinzând nici de stăpân și nici de birocrație. Smith a crezut în comerț ca factor civilizator, iar concepția mercantilistă îi stătea în cale. O mare varietate de instituții economice benefice sunt generate spontan în cadrul creat de ordinea naturală. Între acestea se numără diviziunea muncii. Dezvoltarea banilor, creșterea economiilor și a investițiilor de capital, dezvoltarea comerțului exterior și ajustarea 44

cererii și ofertei un al cealaltă. Aceste instituții ale ordinii spontane se nasc ca rezultat al comportamentului omului animat de interesul personal și operează în beneficiul întregii societăți. Psihologia lui Smith trebuie și ea culeasă din scrierile sale, cum nu apare specificată undeva anume. El pare a-i urma pe David Hartley, John Locke și pe bunul său prieten David Hume – în ceea ce privește considerarea senzațiilor ca sursă a ideilor și cunoașterii.

4.2.4

Teoria producției

Natura și sursele avuției Munca anuală a fiecărei națiuni este sursa satisfacerii tuturor nevoilor de viață ale oamenilor, ea constând fie în produsul imediat al muncitorului, fie în ceea ce se cumpără de la alte națiuni cu acel produs. Aceasta este afirmația cu care Adam Smith își începe cercetarea naturii și cauzelor avuției națiunilor. Ea avertizează asupra temei centrale a Avuției Națiunilor, care este creșterea avuției naționale. Această preocupare poate fi comparată cu cea a fiziocraților, care aveau ca obiectiv creșterea produsului net al națiunii. Deosebirea fundamentală între concepția lui Smith asupra naturii și sursei avuției și cea a fiziocraților iese imediat la iveală: nu natura, ci eforturile umane fac bunurile disponibile. În opinia lui Smith, bunurile, și nu aurul, constituiau avuția unei națiuni. Acest fapt apare cu claritate în Cartea a IV-a a Avuției Națiunilor, care tratează pe larg mercantilismul. O critică puternică este adresată politicilor care alocă în mod artificial munca și capitalul în comerțul exterior, neglijând agricultura, mineritul sau activitățile manufacturiere și afectând deci negativ creșterea venitului per capita. Deși a servit pentru a-și distinge poziția de cea a fiziocraților, accentul lui Smith asupra factorului muncă a lăsat teren pentru ulterioare interpretări eronate. Astfel, s-a considerat că el a îmbrățișat ideea că munca și numai munca reprezintă sursa avuției, deși nicăieri nu exclude capitalul și pământul ca factori productivi. Termenul de factori de producție nu apare în opera lui Smith. Dar modul în care tratează cotele-parte de venit ca recompense funcționale sugerează că a gândit capitalul, munca și pământul ca factori separați de producție, îndreptățiți să își primească cotele separate din produsul anual sub forma profitului, a salariului și a rentei. Accentul său asupra muncii nu viza negarea importanței capitalului și a pământului, ci atragerea atenției asupra muncii, ca opusă forțelor 45

naturii, ca prim motor al producției. Fără eforturile cooperative ale muncii, nici pământul și nici capitalul nu ar fi putut produce nimic. Diviziunea muncii După ce accentuează importanța muncii în producție, Smith trece, în Cartea I, la investigarea modului în care poate fi sporită forța productivă a muncii. El observă că diviziunea muncii mărește dexteritatea fiecărui muncitor, economisește timp prin evitarea trecerii de la un tip de muncă la altul și stimulează inventarea de procedee prin care un număr dat de oameni o pot presta. Smith atribuie diviziunii muncii standardul de viață relativ ridicat din vremea sa. Diviziunea muncii apare spontan fără a necesita înțelepciunea umană, planificarea sau intervenția; ea este consecința “înclinației de face troc, barter și de a schimba un lucru pe altul” (Smith, 1997, p. 117). Această înclinație către schimb se găsește numai la om4 și reprezintă expresia comportamentului animat de interesul propriu. Numai prin schimbarea surplusului său cu alții poate individul obține bunurile de care are nevoie. Și pentru servirea propriului său interes el apelează la interesul celorlalți oameni. Această dispoziție către schimb este cea care dă inițial ocazie diviziunii muncii. Munca productivă și neproductivă Atât mercantiliștii cât și fiziocrații au folosit conceptul de muncă productivă și neproductivă. Pentru primii, criteriul productivității era gradul în care eforturile contribuiau la realizarea unei balanțe comerciale favorabile, în vreme ce ultimii credeau că numai muncitorii angajați în agricultură și în industriile extractive erau productivi, prin aceea că erau asistați de natură, care singură putea crea un surplus. Din nefericire, Smith a gândit și 4

Redăm în formă mai extinsă observațiile psihologice de o mare finețe ale lui Smith referitoare la înclinația omului către schimb: “Ea este comună tuturor oamenilor și nu poate fi găsită la nici o specie de animale, cărora pare a le fi străină atât aceasta cât și orice alt tip de contract. Doi ogari care aleargă după același iepure par uneori a acționa potrivit unui anumit tip de înțelegere. (…) Aceasta nu reprezintă însă efectul vreunui contract ci al întâmplătoarei concurențe a pasiunilor lor asupra aceluiași obiect în acel moment particular. Nimeni nu a văzut vreodată un animal care, prin gesturi și strigăte naturale, să transmită altuia: acesta este al meu și acela este al tău, doresc să dau acest lucru pentru acel lucru. Când un animal dorește să obțină ceva fie de la un om, fie de la alt animal, el nu dispune de alte mijloace de convingere decât de a câștiga favoarea celor ale căror servicii le solicită. Un cățeluș se gudură pe lângă mama lui iar un prepelicar încearcă prin tot felul de mijloace să atragă atenția stăpânului său aflat la masă, atunci când vrea să fie hrănit de acesta. Omul folosește uneori aceleași procedee cu confrații săi și, atunci când nu are alte mijloace de a-i determina să acționeze potrivit dorințelor lui, încearcă prin atitudine servilă să le cucerească bunăvoința. El nu are însă timp să facă de fiecare dată acest lucru. În societatea civilizată el are mare nevoie de cooperare și ajutor, în vreme ce întreaga viață îi ajunge doar pentru câștigarea prieteniei unui număr mic de persoane” (Smith, 1997, pp. 117-118).

46

el în termenii muncii productive și neproductive și a creat o considerabilă confuzie cu această distincție, nu numai în ceea ce privește discuția respectivă, dar și în raport cu compatibilitatea cu alte părți ale teoriei sale. În cel de al treilea capitol al Cărții a II-a, el remarcă faptul că anumite munci se materializează într-un bun vandabil și trebuie de aceea considerate productive, în timp ce altele sunt neproductive prin aceea că nu se finalizează într-un obiect anume. Munca servitorului casnic, a preotului, a funcționarului de stat și a altor profesii respectabile din societate intră în categoria neproductivă. Această distincție între munca productivă și cea neproductivă este asociată cu alte două criterii prin care un tip de muncă este distins de celălalt. Primul este participarea muncii la crearea valorii. Astfel, Smith observă că munca productivă adaugă valoare obiectului asupra căruia este exercitată. În această clasă intră munca prestată în manufacturi, dar cea a servitorilor casnici nu se încadrează aici. Un al doilea criteriu este faptul că munca productivă creează un surplus pe care și-l însușește proprietarul capitalului. Ideea că munca creează un surplus este tratată într-o manieră oarecum diferită în cartea a IV-a, în care este analizat sistemul de gândire fiziocrat. Aici Smith face observația că munca artizanilor și a comercianților nu este la fel de productivă ca cea fermierilor, deoarece muncitorii agricoli nu asigură doar subzistența lor și profitul asupra capitalului celui ce i-a angajat, dar și renta destinată proprietarului pământului. Ca și fiziocrații, Smith era convins că în agricultură natura cooperează cu omul și produce un surplus. Predilecția sa pentru agricultură este de asemenea evidentă în Cartea a II-a, consacrată acumulării și utilizării capitalului și unde afirmă că cea mai productivă utilizare a capitalului are loc în agricultură. Smith a crezut că o națiune trebuie să favorizeze agricultura și să desfășoare alte activități economice numai în măsura în care permit acumularea crescândă a capitalului. Manufacturile reprezentau cea de a doua activitate în ordinea productivității, urmate de comerțul interior. Comerțul exterior era cel mai dezavantajos câmp de investiții, furnizând profituri mai scăzute și fiind mai dificil de urmărit în comparație cu capitalul investit în țară. Distincția lui Smith între munca productivă și cea neproductivă a creat confuzie în cel puțin trei domenii ale gândirii economice. Mai întâi, excluderea serviciilor din produsul național și categorisirea muncii celor ce le prestează ca neproductivă a fost ulterior recunoscută ca incorectă. În al doilea rând, identificarea cu un “surplus” a veniturilor 47

obținute în manufacturi peste nivelul salariilor a estompat deosebirea dintre profituri și dobândă. Acest lucru a fost regretabil deoarece profitul și dobânda sunt forme de răsplată a două activități distincte și anume funcția antreprenorială a asumării riscului și a managementului și funcția celui ce face disponibile fonduri. Cea de a treia arie de confuzie privește forțele productive ale pământului și relația lor cu renta funciară. Ca și fiziocrații, Smith a nutrit ideea că exista o calitate unică în legătură cu aceste forțe productive, creând astfel o concepție eronată privind natura rentei și împrejurările în care ea apare. Totuși, spre deosebire de fiziocrați, Smith a recunoscut că profitul este o formă separată de surplus, adică distinctă de rentă. Astfel, profitul și renta erau amândouă văzute de Smith ca o sursă de economii și investiții, în vreme ce fiziocrații considerau profitul ca pe o deducere din rentă. 4.2.5 Teoria valorii și a schimbului Valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb La finele Capitolului IV din Cartea I Smith formulează ceea ce este cunoscut sub numele de paradoxul valorii sau paradoxul apă-diamante: Cuvântul valoare, trebuie remarcat, are două înțelesuri diferite, exprimând uneori utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea pe care o conferă posesiunea acelui obiect de a cumpăra cu el alte bunuri. Prima poate fi numită “valoare de întrebuințare”, iar cealaltă “valoare de schimb”. Lucrurile care au cea mai mare valoare de întrebuințare au adesea o mică sau inexistentă valoare de schimb; și invers, cele care au cea mai mare valoare de schimb au adesea o mică sau inexistentă valoare de întrebuințare. Nimic nu este mai folositor decât apa: dar puterea ei de cumpărare este foarte săracă, aproape nimic nu poate fi obținut în schimbul ei. Un diamant, dimpotrivă, are o mică valoare de întrebuințare, dar în schimbul lui poate fi obținută o foarte mare cantitate de alte bunuri (Smith, 1997, pp. 131-132). Economiștii din zilele noastre pot distinge cu ușurință câteva erori în citatul de mai sus. Mai întâi, un bun nu poate solicita alte bunuri în schimb dacă nu are valoare de întrebuințare. Numai capacitatea de a furniza satisfacție individului va face ca bunul să merite a fi achiziționat prin renunțarea la alte bunuri sau la bani. Eșecul lui Smith în a recunoaște această relație destul de evidentă a fost foarte însemnat pentru dezvoltarea 48

ulterioară a teoriei valorii, întrucât a condus la încercarea de a explica valoarea de schimb fără referire la utilitate. Trebuia să se scurgă o perioadă destul de lungă de timp înainte ca economia politică să ia în considerare utilitatea pentru a explica valoarea. O altă eroare a faimoasei afirmații a lui Smith despre valoare este eșecul său în a recunoaște semnificația rarității relative a bunului la margine sau la limită. Este evident înșelătoare compararea unui singur diamant cu oferta totală de apă. Dacă ar fi comparat utilitatea unui singur diamant cu utilitatea unei singure unități de apă, probabil că ar fi mers pe drumul just. Faptul că unele bunuri sunt libere ilustrează fără putință de tăgadă că utilitatea procurată de un bun poate să nu aibă nici o legătură cu valoarea sa de schimb. Paradoxul apă-diamante a putut fi soluționat numai atunci când s-a recunoscut că trebuia comparat raportul de schimb dintre unitățile individuale ale bunurilor în cauză. O asemenea comparație evidențiază pe deplin că în schimbul apei nu se poate obține nimic sau prea puțin iar în schimbul unui diamant foarte mult, datorită faptului că oferta de diamante este mult prea mică în comparație cu intensitatea dorinței de a le avea, ceea ce nu se întâmplă în cazul apei. Este surprinzător faptul că Smith nu a conștientizat această relație, care a fost sesizată de John Locke, de exemplu, ca și de alți autori înaintea sa. În sfârșit, Smith a aplicat un standard moral personal decretând că un diamant nu are valoare de întrebuințare. Faptul că un individ nu aprobă consumul unui anumit bun sau îl consideră nociv sau chiar ilegal nu poate anula utilitatea bunului respectiv. Simplul fapt că un bun poate avea un preț este o dovadă suficientă a utilității sale. Muncă și valoare Relația văzută de Smith între muncă și valoare prezintă multe aspecte contradictorii și confuze. În opinia lui, munca reprezintă măsura reală a valorii de schimb a tuturor bunurilor. În alte afirmații, munca este cauza sau determinantul valorii. Astfel, spune Smith, prețul real al oricărui lucru, ceea ce îl costă pe omul care dorește să îl dobândească este truda, efortul de a-l dobândi. Dar tot el afirmă: În acel stadiu îndepărtat și primitiv al societății care precede atât acumularea capitalului cât și proprietatea asupra pământului, proporția dintre cantitățile de muncă necesare pentru dobândirea diferitelor obiecte pare a fi singura împrejurare din care se poate deduce vreo regulă de schimb a unora cu altele. Dacă într-o națiune de vânători, de exemplu, 49

uciderea unui castor necesită în mod normal o muncă dublă față de uciderea unei căprioare, un castor va fi schimbat pentru sau va valora cât două căprioare. Este firesc ca ceea ce reprezintă în mod obișnuit produsul a două zile sau a două ore de muncă să valoreze dublul a ceea ce reprezintă produsul unei zile sau al unei ore de muncă (Ibid., p. 150). Aceste afirmații se constituie într-o teorie a costului muncii, în care munca este cauza sau determinantul valorii mai degrabă decât o simplă măsură a valorii. Teoria valorii a lui Adam Smith ridică o serie de întrebări5. Mai întâi, dacă munca este măsura valorii, de ce valorile sunt exprimate în mod obișnuit în prețuri bănești? În al doilea rând, nu ar putea fi munca atât cauza cât și măsura valorii, adică nu am putea atribui o valoare unui bun potrivit cantității de muncă pe care o încorporează și să îi măsurăm valoarea în termenii altui bun sau grup de bunuri încorporând aceeași cantitate de muncă? Dacă acest lucru este posibil, nu există nici o incompatibilitate între teoria muncii necesitate și teoria costului muncii. Și în sfârșit, nu cumva Smith a intenționat aplicarea teoriei valorii-muncă numai la acele „stadii îndepărtate și primitive ale societății”, considerând astfel că, după luarea în stăpânire a pământului și acumularea capitalului, cauza valorii nu putea fi doar munca? Cu privire la prima întrebare, Smith arată că, odată cu încetarea barterului, devine "naturală" schimbarea bunurilor pe bani și nu pe alte bunuri. Aurul și argintul sunt mijloacele monetare cele mai convenabile, dar valoarea lor variază, ca și în cazul celorlalte bunuri, în funcție de cantitatea de muncă necesară pentru extragerea lor din mine. Grâul poate fi de asemenea folosit pentru măsurarea valorii, dar și valoarea lui va fi variabilă, depinzând de cantitatea de muncă necesară pentru producerea sa. Smith decide astfel că munca este singura măsură exactă și universală a valorii, deci singurul standard cu ajutorul căruia putem compara valorile diferitelor bunuri în diferite timpuri și locuri, în ciuda faptului că valorile sunt în mod obișnuit exprimate în termeni bănești. Problema explicării determinării valorii de schimb este distinctă analitic de problema măsurării valorii, deși Smith însuși nu a văzut nici o dificultate în a concepe munca atât ca pe o cauză, cât și ca pe o măsură a valorii. El a considerat că bunurile vor avea o valoare de schimb mai mare sau mai mică în funcție de cantitatea și calitatea muncii cheltuite pentru 5

Vezi Rima (1978), pp. 82-83.

50

producerea lor. Nu contează atunci dacă vorbim despre valoarea bunului sau despre valoarea încorporată în el. Astfel, Smith ne spune, la începutul celui de al șaselea capitol al Cărții I, că în stadiul îndepărtat și primitiv al societății, care antedatează proprietatea privată asupra pământului și acumularea capitalului, un bun are valoare potrivit cantității de muncă încorporate în acesta, iar bunurile conținând cantități egale de muncă vor fi schimbate egal unul cu celălalt. În aceste condiții, nu este nici o dificultate în ceea ce privește considerarea muncii atât o cauză, cât și ca o măsură a valorii, întrucât alți factori decât munca practic nu există, toate tranzacțiile implicând echivalente ale muncii. Costul muncii pentru un bun este exact cât munca pe care o necesită. Singura problemă văzută de Smith în stadiul respectiv viza faptul că echivalentele timpului de muncă nu reprezintă automat echivalente ale conținutului de muncă, având în vedere că unele munci sunt mai dificile, neplăcute și periculoase, ori impun mai multă experiență, dexteritate sau iscusință. Dar aceasta nu constituie o dificultate majoră, întrucât asemenea diferențe ale calității muncii se vor reflecta în recompense diferite. În stadiul avansat al societății, recompensele de acest tip, acordate pentru condiții deosebite de dificultate și pentru îndemânare superioară, se reflectă în mod obișnuit în salariile muncitorilor, și probabil ceva asemănător s-a întâmplat și în perioada primitivă și îndepărtată (Ibid., pp. 150-151). Smith era convins că procesul de piață al determinării ratei salariului va rezulta automat într-un salariu proporțional cu munca prestată de fiecare muncitor și că diferențierile de salarii se vor reflecta în valorile bunurilor. Piața este cea care reglează prețurile bunurilor în conformitate cu valoarea muncii încorporate în bunuri. Astfel, el a concluzionat că bunurile vor fi schimbate potrivit conținutului lor de muncă, acesta din urmă fiind produsul timpului, al dificultății muncii și al îndemânării. 4.2.6 Teoria distribuției În viziunea lui Smith, analiza problemei distribuției se referă la explicarea diviziunii produsului național între clasa muncitorilor, a capitaliștilor și a proprietarilor de pământ. Toți

51

cei care l-au urmat în tradiția clasică au explicat salariile, profiturile și renta ca venituri ale „celor trei mari clase sociale”. Această abordare este foarte diferită de cea a economiștilor moderni care concep munca, activitatea antreprenorială și capitalul ca factori de producție primindu-și răsplata pentru contribuția lor la realizarea produsului economiei. Salariile În abordarea problemei salariilor, Smith începe tot cu acel stadiu îndepărtat și primitiv al societății, anterior acumulării capitalului și proprietății private asupra pământului, când produsul muncii constituia recompensa naturală sau salariul muncii. În această etapă, nu era necesară împărțirea produsului muncii cu proprietarul de pământ sau cu deținătorul capitalului, iar cota de venit a muncii ar fi crescut pe măsura creșterii forței productive rezultate din diviziunea muncii. Dar această stare utopică nemaifuncționând, Smith trece la analiza diverșilor factori ce determină ratele salariilor. Prima explicație oferită este teoria negocierii. Smith arată că salariile se bazează oriunde pe contractul, înțelegerea dintre cele două părți, ale căror interese nu coincid câtuși de puțin. Nu este dificil de observat care din părți este avantajată aici impunându-și condițiile asupra celeilalte. Deși angajatorii sunt în general cei avantajați în procesul de negociere a salariilor, până și cel mai umil muncitor va trebui să primească cel puțin atât cât să-i asigure întreținerea sa și a familiei sale. În opinia lui Smith, subzistența este cea care fixează acel nivel minim sub care salariile nu pot scădea pe termen lung. Salariile pot bineînțeles să crească considerabil peste această rată dacă cererea de muncă este ridicată – exact în același mod în care prețul unui bun poate crește peste nivelul său natural. Cererea de muncă crește, potrivit lui Smith, odată cu creșterea venitului și a capitalului fiecărei țări. Această creștere a venitului și a capitalului reprezintă în fond creșterea avuției naționale. Prin urmare, cererea de muncitori va crește odată cu creșterea avuției naționale. Astfel, salariile în creștere sunt legate de avuția națională sporită. Smith observă de asemenea relația dintre recompensa muncii și creșterea populației. Când salariile sunt ridicate, rata de creștere a populației tinde să fie înaltă, în vreme ce ratele scăzute ale salariilor sunt asociate cu o populație staționară. Această relație avea să devină subiectul unei detaliate cercetări a lui Thomas Malthus, care a afirmat că populația crește în 52

progresie geometrică, iar resursele omenirii doar în progresie aritmetică. Smith nu a întreținut însă atitudinea pesimistă a lui Malthus cu privire la creșterea populației. În vreme ce acesta era preocupat în principal de consecințele dezastruoase ale presiunii populației confruntate cu mijloacele disponibile de subzistență, Smith a remarcat că ratele înalte ale salariilor, asociate cu o diviziune crescândă a muncii, contribuie la creșterea standardului de viață. Smith a considerat că trendul pe termen ling al salariilor era în creștere și că acest lucru nu reprezenta doar un simptom al unei economii avansate, dar și o cauză a progresului. Deși salariile crescânde sunt dependente de creșterile capitalului, ele sporesc de asemenea forța productivă a muncii, facilitând astfel acumularea capitalului. Chiar dacă populația tinde să sporească chiar până la limitele subzistenței, Smith a crezut că înclinația către economisire (covârșind-o pe cea către risipă) este atât de puternică, încât adiționările la fondul de salarii, asociate cu creșterile de productivitate aferente acumulării capitalului, vor tinde să urce standardul de viață al muncitorilor. Astfel, spectrul stării staționare, în care marea masă a oamenilor trăiesc în mizerie, nu s-a ivit la orizontul gândirii lui Smith. Optimismul lui avea să fie înlocuit, în gândirea lui Malthus și Ricardo, de o atitudine generală atât de pesimistă, încât economia a devenit apoi cunoscută drept “știința sinistră”. Profiturile și dobânda În concepția lui Smith, profiturile asupra capitalului sunt strâns legate de salarii, scăzând când salariile cresc și crescând atunci când salariile scad. Nivelul lor mediu depinde de acumularea capitalului. Capitalul este împărțit de Smith în fix și circulant. Capitalul fix constă în mașini, unelte, clădiri care furnizează un venit sau profit fără a-și schimba deținătorul, în timp ce capitalul circulant creează venit numai circulând sau schimbându-și proprietarul. Acesta din urmă constă în bani, stocuri, materii prime și parțial manufacturate, ca și din producție terminată nelivrată încă consumatorilor. Toate mașinile și echipamentele derivă din capitalul circulant. Orice capital este rezultatul economisirii. Capitalurile sunt sporite prin chibzuință și diminuate prin risipă și conduită necumpătată. Nivelul profiturilor este atât de fluctuant, încât nu poate fi stabilit cu precizie. Dar etalonul cel mai bun al nivelurilor profiturilor este rata dobânzii. Progresul dobânzii înseamnă și progresul profitului. 53

Smith și-a exprimat opoziția față de prohibirea dobânzii, susținând că aceasta nu face decât să încurajeze, în loc să diminueze, fenomenul cametei. Cei care dau bani cu împrumut vor avea considerație față de banii lor, nu doar în ce privește utilizarea ce li se poate da, dar și datorită dificultății și pericolului de a încălca legea. Termenul de “dobândă” este considerat de Smith ca o plată pentru utilizarea fondurilor luate cu împrumut. El arată că există un minimum al ratei dobânzii care trebuie să compenseze riscul de a da bani cu împrumut, iar rata cea mai scăzută a ratei profitului trebuie să ajungă pentru compensarea investitorului după ce acesta și-a plătit dobânzile. Dobânda este astfel privită de Smith ca parte componentă a profitului brut, iar “profitul net” este o rată de câștig asupra capitalului al cărui nivel poate fi dedus din rata de piață a dobânzii. Atât Smith, cât și urmașii săi Malthus și Ricardo, nu au făcut o distincție funcțională între dobândă și profit. Ei au tratat profitul oamenilor de afaceri ca pe un câștig asupra investițiilor lor de capital. Faptul că mul de afaceri sau întreprinzătorul îndeplinește alte funcții, cum ar fi asumarea riscului, managementul, spiritul de inovație și că nu este neapărat și cel care furnizează fondurile necesare, nu era încă clar acestor economiști timpurii. Teoria lor primitivă privind profitul era, în esență, o explicare a dobânzii bazată pe câștigul asupra capitalului. Renta Smith consacră rentei o amplă analiză în Capitolul XI al Cărții I. Iată cum distinge el renta de celelalte forme de venit: Renta, trebuie remarcat, intră în alcătuirea prețului mărfurilor în alt fel decât salariul și profitul. Salariile și profiturile ridicate sau scăzute reprezintă cauzele prețurilor ridicate sau scăzute, pe când renta – ridicată sau scăzută – este efectul acestora (Smith, 1997, p. 249). Nivelul rentei funciare, considerată ca preț pentru utilizarea pământului și care este un preț de monopol, depinde de fertilitatea și amplasarea pământului. Cu cât este mai mare cererea pentru produsul respectiv, cu atât mai mare va fi prețul pe care proprietarul de pământ, ca monopolist, îl va putea cete peste nivelul minim necesar plății salariilor și

54

profitului. Aceasta este esența teoriei surplusului diferențial prezentată mai târziu și îmbunătățită de David Ricardo. Smith își încheie consistentul capitol destinat rentei funciare cu o serie de observații legate de tendința pe termen lung a diferitelor forme de venit și de rolul jucat de beneficiarii acestora în cadrul societății. Orice îmbunătățire a economiei în întregul său va urca renta funciară reală, fie pe cale directă, fie indirectă. Aceasta nu se datorează eforturilor proprietarilor de pământ, o clasă socială considerată inactivă, ci reducerii necesarului de muncă rezultat din îmbunătățirile respective. Oricum, nu stătea în intenția lui Smith să facă din mica nobilime rurală ținta atacurilor sale. Industrializarea nu devenise suficient de avansată pentru a apărea conflicte de interese cu clasa proprietarilor de pământ. Însă se crease evident o bază pentru distrugerea armoniei intereselor sociale, chiar dacă Smith susținea ordinea naturală benefică.

4.3

Gândirea economică a lui David Ricardo

4.3.1 Prezentare generală a operei și epocii lui David Ricardo Tradiția clasică și-a atins apogeul odată cu opera lui David Ricardo (1772-1823). Deși în tinerețe a fost orientat către o carieră de afaceri și nu către una academică, el și-a adus o contribuție remarcabilă la dezvoltarea științei economice. Tatăl său, născut în Olanda și având origine evreiască, s-a stabilit în Anglia, unde a devenit membru al Bursei. Tânărul David se afla deja în slujba tatălui său la vârsta de 14 ani, existând toate condițiile pentru a urma aceeași carieră. Ricardo a câștigat o avere atât de mare din afaceri în tinerețe, încât sa putut consacra în voie studiilor economice care l-au pasionat. Primul contact cu analiza economică a fost citirea lucrării lui Adam Smith Avuția Națiunilor în anul 1799. Preocupările lui Ricardo au reflectat transformările economice ale Angliei în perioada celor 40 de ani scurși după apariția celebrei lucrări a lui Smith. În ciuda emigrării, populația crescuse considerabil. Deși Anglia era încă în stare să își producă singură alimentele necesare și chiar de a exporta grâu în anii 1812 și 1813, prețul pâinii a devenit o chestiune majoră. Industrializarea nu reprezenta cheia problemei, deoarece procesele manufacturiere erau și ele dependente de produsele solului. În plus, introducerea mașinilor a creat noi probleme destul de diferite de cele cu care se confruntă o națiune preponderent agrară. 55

Primele scrieri ale lui Ricardo au vizat problema monetară. Sistemul monetar englez suferise, ca și restul economiei, o schimbare substanțială. În epoca lui Smith, banii constau în mare măsură din monede și bani de hârtie transformabili în aur, emiși de Banca Angliei și de câteva bănci rurale, puține la număr. Creșterea ulterioară a numărului băncilor rurale, în mare măsură nereglementate în ce privește emiterea monedei de hârtie, a făcut ca Banca Angliei să își asume funcții de bancă centrală. Când însă Această bancă a fost obligată, către sfârșitul războaielor napoleoniene, să suspende preschimbarea în aur a bancnotelor, valoarea monedei engleze nu a mai fost legată de valoarea aurului. Creșterea prețului de piață al lingoului de aur și scăderea cursului de schimb care au avut loc au reprezentat pentru Ricardo un stimul pentru o cercetare riguroasă. Analiza făcută de el acestor fenomene și având drept scop propria edificare, a fost arătată editorului de la Morning Chronicle, care a agreat pe deplin publicarea. Ricardo și-a extins cercetările asupra acestui subiect într-un tratat intitulat The High Price of Bullion: A Proof of the Depreciation of Banknotes. Această lucrare tratează problema puternicei deprecieri a banilor de hârtie și creșterea corespunzătoare a prețurilor. Ricardo a găsit cauza acestor fenomene în emiterea prea mare de bani de hârtie. În 1815, Ricardo a publicat Essay on the Influence of a Low Price of Corn on the Profits of Stock, în care își prezintă pledoaria pentru comerțul liber cu cereale, în opoziție cu Thomas Malthus. În anul următor (1816), el va aduce o altă contribuție la literatura economică legată de bani și bănci: Proposals for an Economical and Secure Currency with Observations on the Profits of the Bank of England. Acest eseu s-a referit la valoarea banilor, Ricardo afirmând aici că nu este necesar ca o monedă să aibă valoare intrinsecă. Ceea ce este esențial este ca oferta unei monede de hârtie să fie suficient de limitată pentru a-i menține valoare la paritate cu valoarea aurului. Ricardo a oferit un plan pentru menținerea valorii monedei de hârtie la egalitate cu aurul fără a o face convertibilă în monedă metalică – în scopul economisirii cheltuielilor asociate cu moneda metalică. La vremea publicării lucrării sale fundamentale Principles of Political Economy and Taxation în 1817, Ricardo cucerise deja o considerabilă reputație ca autor al eseurilor pe teme de politică economică curentă. Cea mai mare parte a lucrării Principles of Political Economy and Taxation a fost scrisă într-un singur an și a încorporat multe dintre ideile deja expuse în tratatele și 56

pamfletele sale. Problemele ridicate de Ricardo erau presante și el nu își putea permite o perioadă prea lungă de revizie și reflecție, așa cum a făcut predecesorul său Adam Smith. În parte din acest motiv și poate și din cauza lipsei experienței academice, cartea lui Ricardo suferă de o prezentare nesistematizată. Stilul său este extrem de abstract și rar presărat cu digresiuni istorice sau filosofice de genul celor pe care le găsim în opera lui Smith. Dar metoda sa riguros deductivă s-a constituit într-un model care a influențat foarte mult lucrările ulterioare din domeniul economiei politice. Aceasta nu înseamnă că economia politică s-a separat complet de filozofie sau de psihologie, ci că multe din observațiile făcute anterior cu privire la comportamentul uman și la instituțiile sociale puteau fi acceptate acum ca postulate pe care se putea baza analiza economică. Gradul înalt de abstractizare din opera lui Ricardo nu poate însă să oblitereze faptul că el a fost, în esență, un om practic cu o mare experiență și cunoaștere a lumii în care a trăit. După ce devine membru al Camerei Comunelor în anul 1819, David Ricardo continuă să publice pe teme aflate la ordinea zilei. Tratatul său Protection to Agriculture, apărut în 1822, fără îndoială l-ar fi făcut un economist de prim rang și dacă nu ar fi scris nimic altceva. În ciuda stilului foarte abstract, nu era nimic nerealist în problemele tratate de Ricardo. Într-adevăr, problemele erau multe și presante, legate de faptul că populația țării devenea tot mai numeroasă, în vreme ce restricțiile privind importul cerealelor continuau. Anglia experimenta deja randamente descrescătoare ale pământului și, cu toate acestea, interesele proprietarilor de pământ exercitau presiuni pentru protecție într-o vreme în care abolirea protecției se impunea cu claritate. Presiunea exercitată de randamentele descrescătoare ale pământlui l-a determinat pe David Ricardo să nu împărtășească optimismul lui Adam Smith privind bunăstarea viitoare a marii mase a populației. Fără importul liber al cerealelor, alimentele nu puteau fi ieftine, a argumentat Ricardo. De aceea, salariile vor trebui neapărat să crească, ceea ce va duce la diminuarea profiturilor și va împiedica procesul acumulării viitoare. Astfel, analiza lui Ricardo a fost orientată către problema progresului economic, dar, spre deosebire de Smith, el a privit progresul ca strâns legat de tendința procesului de distribuție a veniturilor în societate.

57

4.3.2 Teoria valorii de schimb Adam Smith a considerat munca drept singura măsură invariabilă a valorii. Ricardo nu a împărtășit acest punct de vedere și a susținut că valoarea muncii nu este mai puțin variabilă decât cea a aurului, argintului sau grâului. Valoarea sa este determinată exact în aceeași manieră ca și valoarea de schimb a oricărui alt bun. Nu există nici un bun care să fie o măsură cu adevărat invariabilă a valorii. Este imposibil să posedăm o asemenea măsură, deoarece nu există nici un bun care să nu fie el însuși expus acelorași variații ca și lucrurile a căror valoare dorim să o stabilim; adică nu există vreun bun care să nu necesite mai multă sau mai puțină muncă pentru producerea sa (Ricardo, 1951-55, vol. 1, p. 43-44). Ricardo a recunoscut totuși că analiza prețului putea fi mult ușurată prin identificarea unei măsuri invariabile a valorii. Dacă acest lucru ar fi fost îndeplinit, atunci ar fi fost posibilă separarea modificărilor prețului datorate alterării valorii banilor de cele care reflectă modificări ale valorii de schimb. În scopul efectuării acestei separări în mod analitic, Ricardo sugerează că producția de aur ar putea fi privită ca având loc cu ajutorul unei combinații de capital fix și circulant, care aproximează cantitatea medie utilizată în multe industrii. Dacă respectăm această ipoteză, putem considera banii din aur ca un standard invariabil al valorii. Putem atunci afirma că modificările prețurilor bunurilor reprezintă rezultatul modificărilor valorilor de schimb – și nu al modificărilor valorii standardului în termenii căruia sunt măsurate prețurile. Analiza ricardiană a valorii de schimb pornește deci de la ipoteza că valoarea unității monetare de măsură, în termenii căreia sunt exprimate valorile, nu se modifică. Ipoteza ricardiană a constanței nivelului general al prețului concepe banii ca pe o unitate pasivă de măsură care facilitează schimburi convenabile și eficiente, dar nu afectează în nici un fel relația finală care rezultă. Deși creșterile sau scăderile fluxului banilor vor tinde să urce sau să diminueze toate prețurile și temporar să altereze raporturile de schimb (pentru că unele prețuri în bani se mișcă mai rapid decât altele), acestea sunt dezechilibre pe termen scurt. Explicarea relațiilor valorii de schimb presupune foarte clar că asemenea variații sunt absente. Astfel, atunci când Ricardo se referă la preț, acesta este sinonim cu valoarea de 58

schimb; iar dacă nu se referă în mod expres la „prețul de piață”, intenționează să spună „prețul natural” sau prețul în termenii muncii încorporate. Ricardo își începe analiza valorii de schimb cu distincția lui Smith între valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb. El afirmă că, pentru ca un bun să aibă valoare de schimb, el trebuie să aibă utilitate, deși utilitatea nu este o măsură a acelei valori. Având utilitate, bunurile își derivă valoarea de schimb din raritatea lor și din cantitatea de muncă necesară pentru obținerea lor. Unele bunuri își derivă valoarea numi din raritate. În această categorie intră picturile rare, cărțile, monezile și alte obiecte de artă ce nu pot fi reproduse. Implicația este că, atunci când oferta nu poate fi ajustată, cererea va acționa pentru determinarea valori de schimb. Dar marea majoritate a bunurilor sunt reproductibile și, de aceea, își derivă valoarea nu din raritate, ci din cantitatea de muncă pe care o necesită producerea lor. În bunuri este încorporată muncă trecută sau materializată și muncă prezentă. Deși Smith a vorbit despre acel stadiu timpuriu și primitiv al societății care a precedat acumularea capitalului, Ricardo este de părere că nu a existat niciodată în istorie o perioadă în care să nu existe capital: Fără o armă nu puteau fi ucise nici castorul și nici căprioara; în felul acesta valoarea este dată nu doar de timpul și munca necesare pentru obținerea capitalului vânătorului, adică a armei de care acesta s-a folosit (Ricardo, 1951, p. 23). Astfel, Ricardo identifică aici capitalul cu munca. El s-a referit desigur la capitalul real mai degrabă decât la cel bănesc și a inclus în această categorie, ca și Smith, nu numai instrumente de producție precum clădirile, mașinile, uneltele și echipamentul, dar și capitalul circulant, alcătuit în principal din fondul de salarii din care sunt plătiți muncitorii. Rolul primar al capitalului este deci ocuparea forței de muncă prin avansuri din fondul de salarii. Bunurile de consum cumpărate de muncitori sunt parte a investițiilor reale din economie. Vânzarea lor nu face decât să ramburseze avansurile de salarii făcute anterior, la care se adaugă profiturile. Valoarea de schimb este de aceea proporțională cu munca directă implicată în producție și cea încorporată în unelte, clădiri și echipamente cu ajutorul cărora este asistată munca. 59

Cu toate că Ricardo a acceptat principiul conform căruia raportul de schimb dintre bunuri va reflecta costul lor de producție, incluzând nu numai rata curentă a salariilor, dar și rata curentă a profiturilor, el a fost adesea etichetat ca un exponent al teoriei valorii-muncă. De fapt, el nu a fost în mod special preocupat de explicarea raportului de schimb dintre bunuri. Interesul său principal a fost legat de explicarea modificărilor valorilor de schimb, deoarece asemenea variații afectează cotele de venit însușite în procesul distribuției de către muncitori, capitaliști și proprietari de pământ. Ricardo a considerat că modificările ratei la care sunt schimbate două bunuri unul cu celălalt derivă din modificările conținutului lor relativ de muncă trecută și prezentă. Aceasta înseamnă că valorile de schimb nu sunt afectate de diferențele de salariu între muncitori sau de schimbările nivelului salariilor și profiturilor, sau de includerea rentei în prețul unui produs. 4.3.3 Influența nivelului salariilor și profiturilor asupra valorii de schimb Munca nu este omogenă și diferitele bunuri sunt produse cu diferite cantități, tipuri și calități ale muncii. Deosebirile calitative dintre munca cu aceeași durată se vor reflecta, potrivit lui Ricardo, în ratele dominante ale salariilor ce prevalează pe piață. Dar aceste deosebiri nu vor afecta valorile de schimb. Dacă munca încorporată într-un bun este superioară și deci mai bine plătită decât cea încorporată într-un alt bun, efectul este exact același ca în cazul în care s-ar fi utilizat o cantitate de muncă mai mare. Ricardo nu a crezut nici că variațiile nivelului salariilor ar avea vreo influență asupra valorilor de schimb. O modificare a nivelului salariilor va afecta numai nivelul profiturilor. Aceasta se datorează faptului că Ricardo, ca și Smith, a considerat că salariile și profiturile se află într-o relație inversă. Astfel, valoarea de schimb a două bun uri rămâne aceeași dacă conținutul lor de muncă nu se modifică. Numai raportul dintre salarii și profituri se schimbă prin modificarea nivelului salariilor și profitului. Cu toate că vor exista deosebiri de salarii între diferitele tipuri de muncă, capitalul este suficient de mobil, iar oportunitățile utilizării sale sunt destul de competitive pentru a asigura o rată uniformă a profitului în întreaga economie pe termen lung. Prețurile tuturor bunurilor vor include astfel același procent de profit asupra întregului capital investit în producerea lor, așa încât variațiile nivelului profiturilor nu reprezintă o sursă a variațiilor valorii de schimb. 60

Deși acest principiu va justifica mai târziu existența diferitelor proporții ale capitalului fix și circulant și a capitalurilor de durabilitate inegală, el i-a permis lui Ricardo să concluzioneze, după ce a eliminat și renta din cadrul determinanților valorilor de schimb, că variațiile valorilor relative ale bunurilor derivă din variațiile cantităților de muncă necesare pentru producerea lor. 4.3.4 Influența rentei funciare asupra valorii de schimb Ricardo examinează inițial fenomenul rentei pentru a răspunde la întrebarea: Proprietatea asupra pământului și crearea în consecință a rentei cauzează vreo modificare a valorii relative a bunurilor, independent de cantitatea de muncă necesară pentru producerea lor? Ricardo definește renta ca o compensare plătită proprietarului de pământ pentru forța originară și indestructibilă a solului. Astfel, renta se deosebește de câștigul rezultat din îmbunătățirile efectuate asupra pământului prin investiții de capital. Acestea din urmă dau naștere profiturilor și nu rentei, fiind determinate de factori diferiți de cei care determină renta. Atunci când o țară este prima oară întemeiată și există disponibil pământ bogat și fertil din abundență raportat la mărimea populației ce trebuie hrănită, nu va exista rentă nicăieri pe pământul respectiv. În asemenea împrejurări, pământul este un bun liber. În momentul în care creșterea populației și progresul societății impun cultivarea pământului cu gradul al doilea de fertilitate, atunci va apărea renta pe pământurile de primă calitate. Această rentă va depinde de diferența între capacitățile productive ale celor două tipuri de pământ. Cu fiecare nevoie ulterioară de a aduce în cultivare pământ mai puțin productiv, va apărea rentă pe pământul care anterior nu a furnizat deloc rentă și o va crește pe acele terenuri care deja furnizează rentă. Acest principiu poate fi demonstrat urmărind aplicarea unei cantități date de muncă și capital pe terenurile care, datorită fertilității sau poziției lor pot fi considerate ca cele mai bune. Producția obținută va avea o valoare de schimb ce reflectă munca și capitalul utilizate. Întregul preț va fi de aceea absorbit de salarii și profit, iar solul, prin el însuți, nu va furniza nici un câștig. Dacă însă, drept consecință a populației crescânde, devine necesară atragerea în cultură a unor terenuri inferioare celor dintâi, utilizându-se o cantitate egală de muncă și 61

capital pentru cultivarea lor, va fi acum obținută o producție mai scăzută. Costă mai mult să obții aceeași producție pe un teren de calitatea a doua. Valoarea de schimb a unităților unui produs astfel obținut este determinată pe baza aceluiași principiu care a funcționat cu privire la producția realizată pe terenul cel mai bun, adică depinde de munca și capitalul încorporate. Nu vor putea exista însă două rate de schimb pentru unități diferite din același produs atunci când ele sunt vândute pe una și aceeași piață pur concurențială. Astfel, valoarea de schimb a întregii producții este determinată de cheltuielile de pe terenurile cu condițiile cele mai puțin favorabile. Valoarea de schimb sau prețul unităților dintr-un bun produs în condiții mai favorabile este exact aceeași cu a unităților din același bun produs în condiții mai puțin favorabile. Cine își însușește diferența și de ce? Având în vedere că poate prevala o singură rată a salariilor și o singură rată a profitului, diferența respectivă este însușită de proprietarul pământului de calitate superioară sub forma rentei. Ricardo a tras astfel concluzia că renta nu este o cauză a valorii de schimb a unui produs, ci un rezultat al acesteia. Exact același rezultat5 va fi obținut dacă se utilizează muncă și capital suplimentare pe pământul deja cultivat, în locul atragerii în cultură a noi terenuri. Aceasta este alternativa pentru care se va opta dacă va duce la obținerea unei producții mai mari decât prin cultivarea pământului adițional. Într-un asemenea caz, capitalul va fi utilizat de preferință pe vechile terenuri și va crea de asemenea rentă, deoarece renta este întotdeauna diferența dintre produsul obținut prin folosirea a două cantități egale de muncă și capital. Ultimul capital utilizat nu furnizează rentă. Plata rentei nu cauzează o creștere a valorii de schimb a produsului brut. Valoarea de schimb este determinată de munca cheltuită pe terenurile fără rentă. Astfel, arată Ricardo, “grâul nu este scump pentru că se plătește rentă, ci se plătește rentă pentru că grâul este scump” (Ricardo, 1951, vol. 1, p. 71). Teoria ricardiană a rentei poate fi calificată în terminologia modernă drept o teorie a productivității marginale. 4.3.5 Teoria distribuției Analiza teoretică a lui Ricardo a vizat în principal examinarea problemei distribuției. Atenția sa a fost îndreptată spre explicarea determinării rentei, salariilor și profitului și a

62

tendinței lor viitoare. Pentru Ricardo, stabilirea regulilor ce stau la baza distribuției veniturilor reprezintă problema principală a economiei politice. Deși accentul său principal cade asupra rentei, Ricardo consideră că trendul ratei profitului este foarte important pentru progresul economic. Aceasta pentru că rentele ridicate nu cauzează, ci mai degrabă însoțesc profituri scăzute. Acestea din urmă sunt rezultatul costului înalt al muncii, care depinde de costul producerii alimentelor la “marginea” cultivării. Doctrina rentei funciare este nucleul întregii teorii a distribuției a lui Ricardo. Explicarea trendului salariilor și profiturilor este articulată prin analiza progresului rentei. Așa cum știm, Ricardo a identificat renta cu o mărime diferențială ce se creează pe pământurile de calitate superioară. Apariția sa se întemeiază, în primul rând, pe legea creșterii populației și în al doilea rând pe faptul că aplicările dozelor succesive de muncă și capital pe terenurile deja cultivate nu furnizează altceva decât randamente marginale descrescătoare. Nici unul dintre aceste principii nu sunt teorii originale ale lui Ricardo, dar lui îi aparține meritul de a fi dedus din ele o nouă teorie a rentei. Cu toate că a făcut unele referințe la posibilitatea îmbunătățirilor în agricultură, Ricardo nu le-a considerat mult inferioare celor din industrie și a concluzionat astfel că declinul progresiv al fertilității solului va fi neapărat însoțit de prețuri crescânde ale alimentelor și deci de rente tot mai mari. Ponderea din venitul anual însușită de proprietarii de pământ va crește pe măsura dezvoltării economice, întrucât valoarea de schimb a produselor agricole va crește în raport cu bunurile industriale. Tendința de creștere a rentei este crucială pentru cea a salariilor și a profiturilor, de aici decurgând și concluziile generale pesimiste asociate analizei lui Ricardo. Ea este fundamentală și pentru dihotomia intereselor de clasă ce apare cu claritate în gândirea sa și care stă la baza poziției sale cu privire la Legile Cerealelor. În vreme ce renta reprezenta pentru Malthus o formă de venit perfect legitimă (el împărtășind concepția fiziocraților că renta este un dar al naturii), Ricardo a considerat-o ca pe un rezultat al zgârceniei naturii. Interesele proprietarilor de pământ sunt în raporturi antagoniste cu ale celorlalte clase sociale. Căci în vreme ce alte clase sunt interesate în îmbunătățirea tehnicilor de producție în agricultură și în importul liber al produselor agricole, interesele proprietarilor de pământ

63

sunt cel mai bine servite de creșterea rapidă a populației și de continuarea aplicării Legii Cerealelor. 4.3.6 Comerțul internațional Contribuția lui Ricardo la dezvoltarea teoriei comerțului internațional este strâns legată de analiza sa privind valoarea și distribuția. El explică foarte detaliat relația inversă dintre salarii și profituri, respectiv imposibilitatea creșterii profiturilor fără scăderea salariilor. Orice măsură acționând în sensul reducerii salariilor, susține Ricardo, va opera concomitent în sensul creșterii profiturilor. Avantajele comerțului internațional fuseseră deja subliniate de Adam Smith, care a remarcat că, în condiții de comerț liber, o națiune se va specializa în producerea bunurilor care i se potrivesc cel mai bine (vezi exemplul lui Smith cu ceaiul și tutunul). Această observație nu ține însă seamă de toate aspectele pe care le comportă specializarea geografică. Ce se întâmplă dacă, de exemplu, o națiune deține superioritate naturală în producerea multor mărfuri sau poate chiar a tuturor mărfurilor? Sau invers, dacă o națiune nu se bucură de nici o superioritate naturală în raport cu celelalte? Ce factori determină atunci aria de specializare și ce bunuri vot trebui exportate sau importate în condițiile comerțului liber? Doctrina avantajelor comparative a lui Ricardo este o îmbunătățire a argumentelor cuprinse în scrierile anti-mercantiliste ale secolului al XVIII-lea. Acestea din urmă evidențiau avantajul unei țări în a importa acele bunuri care nu puteau fi produse în interiorul țării sau care puteau fi produse numai cu un cost absolut mai mare decât în străinătate. Adam Smith nu a mers nici el mai departe decât atât cu argumentarea în favoarea comerțului liber. Ricardo a accentuat însă avantajele comparative în locul celor absolute ca bază pentru specializarea în comerțul internațional. Exemplificarea sa devenită clasică pornește de la o situație în care munca a 120 muncitori în Anglia produce o cantitate de vin ce poate fi obținută în Portugalia prin munca a 80 de oameni. De asemenea, o anumită cantitate de pânză poate fi produsă în Anglia cu munca a 100 de oameni, iar în Portugalia cu munca a 90 de oameni. Portugalia produce deci atât vinul cât și pânza cu un cost de muncă mai scăzut decât Anglia, dar produce vin cu un cost comparativ mai scăzut decât pânza. La fel, Anglia produce pânza la un cost de muncă comparativ mai scăzut decât vinul. Astfel, în condiții de comerț liber, Anglia se va specializa 64

în producerea pânzei și va importa vin. Adică raportul vin-pânză este de 6/5, în timp ce în Portugalia este de 8/9. Anglia va câștiga deci mai mult vin prin importarea lui din Portugalia în schimbul pânzei, decât dacă ar produce ea vinul. Exact același lucru este adevărat pentru Portugalia în ceea ce privește pânza. Producerea vinului în Portugalia necesită mai puțină muncă decât producerea pânzei. Demonstrația ricardiană a costurilor comparative presupune o serie de ipoteze implicite și anume: comerțul se desfășoară cu numai două bunuri și numai între două țări; costurile de muncă sunt constante; concurența este liberă și există timp suficient pentru ajustările pe termen lung. Rezultă prin urmare că prețurile de ofertă ale celor două bunuri tind să fie proporționale cu costurile în muncă ale producției. Formularea doctrinei costurilor comparative îi este uneori atribuită lui Robert Torrens (1821), primul care a utilizat termenul de cost comparativ. Dar se pare că doctrina respectivă nu a fost integrată cu alte aspecte ale gândirii economice a lui Torrens, acceptarea ei generală datorându-se lui Ricardo.

4.3.7 Remarci finale Preocuparea teoretică fundamentală a lui Ricardo a fost legată de diviziunea produsului națiunii între cele trei clase sociale sub forma salariilor, profitului și rentei. În viziunea sa, tendința pe termen lung a dimensiunii acestor venituri este guvernată de costul asigurării subzistenței factorului muncă. Întrucât el a pornit de la ipoteza unui nivel dat al tehnologiei agricole și a unei populații constant crescânde, legea randamentelor descrescătoare obliga la atragerea în cultură a terenurilor inferioare, ducând prin urmare la costuri tot mai mari ale alimentelor. De aceea, calea cea mai eficientă de ușurare a presiunii crescânde a costurilor alimentare (care stătea la baza determinării dimensiunilor veniturilor pe termen lung) era libertatea de a importa produse agricole din țările cu avantaje comparative în termenii costurilor de muncă. Tocmai prin faptul că preocuparea centrală a lui Ricardo a fost problema distribuției, se explică încercarea sa de a analiza modificările valorilor de schimb de-a lungul unei perioade de timp. Prețul unui bun va reflecta costul său de producție, incluzând nu numai rata curentă a salariilor, dar și rata curentă a profiturilor. De aceea, teoria ricardiană a valorii poate fi interpretată ca o teorie a valorii-muncă numai într-un sens foarte special. Și chiar această 65

aderență la teoria valorii-muncă este limitată prin recunoașterea faptului că valorile relative ale bunurilor nu sunt guvernate exclusiv de cantitățile de muncă încorporate în ele, ci depind și de proporțiile dintre capitalul fix și circulant și de durabilitatea capitalului, întrucât acestea afectează lungimea perioadei de timp scurse până la aducerea mărfurilor pe piață. Deși explicarea valorii general acceptată în epoca lui Ricardo a fost o teorie legată de costurile de producție, au existat unii auitori care au argumentat că utilitatea nu trebuie neglijată. De exemplu, Samuel Bailey (1825) a susținut că natura relativă a valorii presupune că utilitatea este o cauză a valorii și nu doar o condiție esențială, așa cum a afirmat Ricardo. Bailey observă că afirmația lui Ricardo că mărfurile reproductibile își derivă valoarea din cantitatea de muncă necesară pentru obținerea lor, mai degrabă decât din raritate, nu poate fi acceptată. Bunurile reproductibile pot fi mai puțin rare raportat la cererea pentru ele față de cele cu o ofertă fixă, dar ele sunt totuși rare. Astfel, cererea și utilitatea, alături de costul de producție și ofertă, determină valorile de schimb, indiferent dacă bunurile schimbate sunt sau nu reproductibile. Cei care l-au criticat pe Ricardo pentru a fi neglijat partea de cerere a problemei prețului nu au reușit însă să arate în ce mod este afectat prețul de cerere. Jean Baptiste Say (1767-1832), de exemplu, deși a arătat că valoarea de schimb este dependentă de utilitate, a eșuat în a recunoaște relația dintre utilitate și ofertă. În consecință, nu a putut explica de ce apa, cu toată utilitatea sa, aproape cp nu are preț. Nassau Senior (1790-1864), cu toate că a reliefat și el utilitatea ca fiind o cauză a valorii, nu a putut nici el percepe relația respectivă. Astfel, criticile adresate teoriei ricardiene a valorii nu au avut forță până la revoluția marginalistă din anii 1870.

Bibliografie Bailey, S. (1825), A Crittical Dissertation on the Nature of Measures and causes of Values, Chiefly in Reference to the Writings of Mr. Ricardo and His Followers, London. Ricardo, D. (1951-55), Principles of Political Economy and Taxation, în Piero Sraffa and Maurice Dobb (editors), The Works and Correspondence of David Ricardo, 10 volumes, Cambridge, The University Press. Rima, I.H. (1978), Development of Economic Analysis, Homewood, Illinois. 66

Torrens, R. (1821) An Essay on the Production of Wealth, With an Appendix, in Which the Principles of Political Economy Are Applied to the Actual Circumstances of This Country. London: Longmans. Smith, A. (1976) [1759], The Theory of Moral Sentiments, Indianapolis, Indiana: Liberty Classics Smith, A. (1997) [1776], The Wealth of Nations, Books I-III, Penguin Classics.

Test recapitulativ 1. Care sunt anii istorici care marchează începutul doctrinei liberalismului? 2. În ce an a fost scrisă lucrarea Avuția Națiunilor? 3. Care este citatul celebru din adam Smith care ilustrează promovarea interesului personal (self interest)? 4. În ce constă teoria valorii susținută de Adam Smith? 5. Explicați teza lui Bernard de Mandeville și arătați relația ei cu concepția lui Adam Smith. 6. Descrieți paradoxul apă-diamante formulat de Adm Smith. 7. Analizați comparativ conjuncturile economice în care Adam Smith și David Ricardo și-au scris operele economice. 8. Care este deosebirea dintre teoria valorii de schimb a lui Adam Smith și cea a lui David Ricardo? 9. Cum explică Ricardo influența rentei funciare asupra valorii de schimb? 10. Prezentați concepția lui Ricardo asupra comerțului internațional.

67

Tema 5 Reacții sociale și naționale față de liberalismul economic clasic

Obiective: 

Înțelegerea criticilor aduse liberalismului economic clasic și a idealurilor socialismului



Parcurgerea istoricului utopiilor și ideilor socialiste



Prezentarea diferitelor forme de socialism și a reprezentanților lor de marcă



Identificarea limitelor organizării societății pe baza proprietății comune și a colectivismului

Cuvinte-cheie: 

socialism utopic



socialism episodic



socialism idealist laic



socialism productivist



socialism asociaționist



socialism marxist



socialism de stat



socialism de catedră



economia politică mic-burgheză

68

5.1 Socialismul utopic Criticii liberalismului economic clasic au opus individualismului generat de proprietatea privată principiul solidarității umane, exprimându-și convingerea că s-ar putea obține rezultate mai bune în funcționarea economiei societății dacă aceasta ar fi organizată pe baza proprietății comune (asociaționiste, socialiste, comuniste, etc.) și a colectivismului. 5.1.1 Scurt istoric al utopiilor și al ideilor socialiste Socialismul modern (secolele XVIII-XIX) are rădăcini străvechi. Încă din antichitatea greacă au existat gânditori care au condamnat bogăția excesivă a unora și mizeria altora, au cerut intervenția statului în economie pentru corectarea inegalităților și nedreptăților și s-au pronunțat chiar împotriva proprietății private. Ulterior, în evul mediu și la începutul epocii moderne, toate religiile monoteiste au proclamat principiul egalității între oameni. Doctrina socială a “binelui comun”, susținută de Biserica creștină, este una din manifestările acestui punct de vedere. La granița dintre Evul Mediu și epoca modernă au existat gânditori preocupați de forme mai bune de organizare a societății, în scopul evitării fenomenelor negative ale noii societăți (goana după câștiguri nemăsurate), suprapuse peste cele ale societății medievale (multitudinea de restricții și monopoluri generatoare de câștiguri fără muncă, de inegalități și nedreptăți pentru cei mulți). Expresia cea mai caracteristică a acestor preocupări au constituit-o “utopiile” (un tip de societate ideală spre care aspirau anumite categorii de oameni). Cele mai cunoscute utopii de la începutul epocii moderne au fost: -

Utopia lui Thomas More (Morus) (1478-1535) în Anglia și

-

Cetatea Soarelui a italianului Tomasso Giovanni Campanella (1568-1639).

Thomas More a fost un scriitor și învățat englez, considerat părintele socialismului utopic. După ce a fost înalt dregător al statului (Lord Chancellor), refuzând să recunoască pe regele Henric al VIII-lea ca șef al bisericii anglicane în urma rupturii acestuia cu papa de la Roma, a fost acuzat de înaltă trădare și executat. Tommaso Campanella a fost un filozof, teolog și poet italian. Călugăr dominican format sub influența lui Telesio, lucrările sale Filosofia democrației prin simțuri și Cetatea soarelui (scrisă împreună cu Poezii Filozofice în beciurile Inchiziției, unde a fost închis în 1599 și torturat timp de 27 de ani, fără să cedeze), constituie o încercare de a organiza 69

rațional societatea preconizînd desființarea proprietății private, fiind astfel, alături de Thomas Morus, unul dintre cei mai importanți precursori ai teoriei comunismului. Paralel cu ascensiunea liberalismului, ia amploare un curent de idei opus, în egală măsură, atât nedreptăților din feudalism, cât și celor generate de economia modernă de piață, curent denumit ulterior socialism modern. Termenul de socialism a fost introdus relativ târziu, cu mult după constituirea curentului pe care îl desemnează, mai precis la începutul secolului al XIX-lea. În Anglia, termenul de “socialist” a fost folosit din anul 1822, pentru a indica pe adepții lui Robert Owen. Pe continent, termenul a fost folosit din anul 1832 de francezul O. Leroux și de elvețianul A. Vinet. Ulterior, termenii de “socialism” și “comunism” au fost întrebuințați în mod alternativ, atribuindu-se uneori, în mod retrospectiv, dar și abuziv, chiar unor gânditori din antichitate (de exemplu Platon). 5.1.2 Forme îmbrăcate de socialism Socialismul modern a parcurs o serie de trepte în constituirea și maturizarea sa și anume: -

socialismul episodic

-

socialismul idealist laic

-

socialismul productivist

-

socialismul asociaționist

-

socialismul mic-burghez

-

socialismul marxist (denumit științific)

-

socialismul de stat

-

socialismul de catedră

Socialismul episodic s-a manifestat în unele lucrări cu caracter moral-politic din secolele XVII și XVIII (Harrington, Morelly, Babeuf), cât și în literatura beletristică (Rabelais). Mesajul său era, pornind de la nedreptățile sociale izvorâte din proprietatea privată, necesitatea unor modificări în structurile economice și sociale existente pentru înfăptuirea egalității reale între oameni. Socialismul idealist laic a pledat pentru bunăstarea tuturor oamenilor aici, pe pământ, în opoziție cu ascetismul religios care promitea, în schimb, fericirea în viața de apoi.

70

Printre exponenți se numără Jean Jacques Rousseau (1712-1778), care a examinat relațiile dintre om, societatea civilă și stat, ajungând la concluzia că omul este bun de la natură, dar că instituțiile sociale îl pervertesc, că goana după bogății duce la mizerie pentru cei mulți și chiar la alienarea celor bogați. El consideră că instituțiile sociale nu sunt naturale, deci eterne, ci că ele trebuie schimbate dacă se dorește înlăturarea mizeriei și a nedreptăților. Prin intervenția statului s-ar putea atenua marile diferențe economice și sociale dintre cetățeni, susține Rousseau. În anul 1762 Rousseau a publicat lucrarea Du Contrat Social ou Principes du Droit Politique. Aceasta s-a impus ca unul din textele majore ale filozofiei politice, afirmând principiul suveranității poporului bazat pe noțiunile de libertate, egalitate și voință generală. Astfel, el a contribuit din plin la pregătirea climatului favorabil schimbărilor sociale aduse de revoluția franceză de la 1789. Socialismul productivist a fost susținut de Cl. H. de Saint Simon (1760-1825). Acesta are afinități cu J.J. Rousseau, dar evidențiază rolul deosebit pe care îl poate juca industria, respectiv industrializarea, în mai buna organizare a societății. Inspirându-se din concepția lui Condorcet despre progres și din viziunea lui Jean Baptiste Say despre rolul industrialismului, Saint Simon a fost primul mare socialist modern care s-a referit pe larg la problemele economice ale societății franceze de la începutul secolului al XIX-lea. Saint Simon a criticat economia de piață și liberalismul deoarece ele nu au reuțit să realizeze dreptatea și egalitatea dintre oameni ci, dimpotrivă, au dus la rivalități păgubitoare, la dezorganizare și anarhie. Din dorința de a stimula viața activă și munca productivă, precum și de a bara calea elementelor parazitare din societate, Saint Simon a propus limitarea dreptului de proprietate privată, respectiv anularea dreptului de moștenire și trecerea bunurilor respective în proprietatea statului, pentru ca acesta, în numele dreptății, să le folosească în interesul celor năpăstuiți de soartă. Saint Simon a considerat că la baza repartiției venitului național trebuia să stea principiul colectivist „de la fiecare după capacități, fiecăruia după contribuția adusă”.

71

Socialismul asociaționist a fost reprezentat de Charles Fourier (1772-1837), Louis Blanc (1811-1882) și Robert Owen (1771-1858). Acesta s-a transformat ulterior în mișcare cooperatistă. Charles Fourier a fost funcționar comercial și, în această calitate, a cunoscut multe aspecte sumbre ale economiei de piață. Soluția propusă de Fourier pentru relele economice din timpul său era asociația voluntară a membrilor valizi și activi ai societății, respectiv crearea de asociații industrial-agrare denumite falanstere, în care munca să fie organizată în comun și în forme atractive, transformându-se din chin în plăcere. Fourier era conștient că reorganizarea economiei pe baze noi, colectiviste sau comunitare presupunea însemnate eforturi financiare, dar spera ca dintre bogații luminați, animați de sentimente umanitare, să se ofere destui filantropi care să finanțeze aceste operațiuni. Speranțele lui Charles Fourier nu s-au verificat în practică, fiind calificate ulterior, pe bună dreptate, utopice sau nerealiste, în ciuda motivației lor morale și a mesajului umanist. 5.2 Economia politică mic-burgheză sau romantismul economic Economia politică mic-burgheză are ca reprezentanți pe elvețianul J.Ch. L. Sismonde de Sismondi și pe francezul P.J. Proudhon. Economiștii mic-burghezi continuă, pe de o parte, linia de gândire a economiștilor liberali clasici (Smith și Ricardo) în măsura în care supun unei analize amănințite anumite aspecte ignorate de liberalii clasici, în special dezechilibrele și crizelr economico-sociale, precum și polarizarea societății în bogați și săraci. Spre deosebire de economiștii liberali clasici, economiștii micii burghezii resping ideea autoechilibrării economiei de piață și teoria „mâinii invizibile”. Ei se aseamănă în unele privințe cu socialiștii utopici în măsura în care au criticat mizeria din acel timp a unor pături ale clasei muncitoare și în special a micilor producători și au căutat soluții pentru îmbunătățirea situației acestora. Faptul că ei au apelat la intervenția statului, iar unii dintre ei (de exemplu P.J. Proudhon) au atacat parțial proprietatea privată, i-a determinat pe unii exegeți ai operei lor să îi califice drept „socialiști mic-burghezi”.

72

Au fost de asemenea calificați drept promotori ai romantismului economic, deoarece au preconizat folosirea unor forme depășite de organizare economico-socială, contrapunând mica producție marilor firme capitaliste – aceasta în opoziție cu realismul economiștilor liberali care căutau noi forme de organizare a economiei pe baza proprietății private în direcția rentabilizării firmelor prin creșterea dimensiunilor lor. 5.3 Reacții naționale și protecționiste față de liberalismul economic clasic Aceste reacții au pornit din partea unor eșaloane mai puțin dezvoltate ale burgheziei, fin țări cu un potențial economic mai scăzut sau care s-au angajat mult mai târziu pe calea dezvoltării economiei moderne de piață, abia spre sfârșitul secolului al XVII-lea și mijlocul secolului al XIX-lea. Respectivele reacții, numite “naționale”, au la bază preocuparea apărării intereselor unor state naționale extraeuropene (mai ales SUA) și din centrul și estul Europei (Germania, România, Rusia, etc.) care s-au constituit mai târziu decât statele moderne din Europa Occidentală. Promotorii acestui curent au criticat metoda deductivă folosită de liberalii clasici și abstractizările lor, propunând în schimb metoda inductivă și istorică. Susținătorii naționalismului economic au criticat pretenția de universalitate a postulatelor liberalismului economic clasic, arătând că gânditorii liberali ignorau particularitățile locale și cele naționale. Critica cea mai puternică a naționalismului economic a fost îndreptată împotriva politicii economice externe a liberului schimb, propunând politica protecționismului vamal. Principalii reprezentanți ai acestui curent au fost: -

gânditorul german Friedrich List

-

protecționiștii nord-americani Al. Hamilyon, H.Ch. Carey, S.N. Patten

-

școala istorică germană (G. Schmoller, A. Wagner, W. Sombart)

-

instituționaliștii nord-americani (Th. Veblen, J.M. Clark, W.Ch. Mitchell).

În țara noastră, protecționismul vamal a fost susținut de reprezentanții burgheziei industrial din cadrul și din afara Partidului Liberal, de cărturari și oameni politici ca: D.P. Marțian, G. Barițiu, M. Kogălniceanu, B.P Hașdeu, P.S. Aurelian, A.D. Xenopol, I.N. Angelescu, V. Brătianu, M. Manoilescu, M. Constantinescu și alții. 73

Poate să pară un paradox, la prima vedere, dar este un adevăr incontestabil faptul că, cea mai puternică țară occidental din zilele noastre (SUA) s-a dezvoltat rapid și complex, timp de peste un secol și jumătate, sub pavăza unui protecționism riguros. Duelul continuu dintre protecționism și liberalism a brăzdat întreaga epocă modernă și este prezent, desigur în forme modificate, și în zilele noastre, inclusiv în tratativele diferitelor organizații internaționale contemporane : ONU, UNCTAD, GATT. 5.4 Radicalismul liberal, socialismul de stat și socialismul de catedră; instituționalismul nord-american 

Gânditorii liberali radicali cer insistent intervenția statului liberal pentru a atenua contrastul îngrijorător între bogați și săraci și pentru a adopta anumite măsuri practice de politică economică, mai ales în domeniul repartiției și redistribuirii venitului național. Având în vedere faptul că aceste măsuri trebuiau să îmbunătățească situația materială a celor mai săraci, autorii lor au fost calificați drept „socialiști”.



Socialismul de catedră a fost susținut de o serie de membri ai Școlii istorice germane, atât în publicistica timpului, cât și de la catedrele universitare pe care le ocupau. Esența socialismului de catedră constă într-un ansamblu de reforme sociale, sintetizate în Manifestul de la Eisenach (1872), elaborat de șeful Școlii istorice germane, Gustav Schmoller. În acest document, se cerea statului să asigure ordinea publică și să îi protejeze pe indivizi de nedreptăți și abuzuri, procedând la inspectarea uzinelor, la controlul băncilor și al asigurărilor sociale.



Socialismul reformist, numit uneori și socialism de stat, se apropie de socialismul de catedră prin rolul deosebit atribuit statului în soluționarea contradicțiilor sociale. Precursorul acestui curent este considerat filosoful german J.G. Fichte (1762-1815). Reprezentanții socialismului reformist aveau legături extinse cu mișcarea sindicală a muncitorilor. În Germania, socialismul reformist este reprezentat de J. K. Rodbertus Jagetzow (1805-1875) și de F. Lassalle (1825-1864), acesta din urmă fiind fondatorul Asociației Muncitorilor Germani (1863). În Anglia, acest curent se regăsește în poziția socialiștilor fabieni (soții Webb și G. Bernard Shaw).



Socialismul marxist constituie cea mai influentă formă de socialism.

74



Instituționalismul american este o formă specifică de influență a Școlii istorice germane asupra gândirii economico-sociale din SUA. Dezaprobând imaginea simplificată a agenților economici formulată de liberalii clasici și neoclasici sub denumirea de homo oeconomicus, instituționaliștii propun ca în centrul științelor sociale să stea omul sociologic. Agenții economici trebuie astfel studiați în legătură cu mediul în care își desfășoară activitatea, cu instituțiile în cadrul cărora se mișcă. Reprezentanții de marcă ai instituționalismului nord-american sunt: T. Veblen, W.C. Mitchell și J.M. Clark. J.M. Clark (1884-1963) este și adept al marginalismului. Gândirea lui economică a fost una din sursele de inspirație ale politicii economice dirijiste din perioada interbelică, promovată de președintele american F.D. Roosevelt sub denumirea de New Deal.

Bibliografie Campanella, T. (1682), La Citta del Sole Clark, J.M. (1957), Economic Institutions and Human Welfare. New York: Alfred A. Knopf Fourier, Ch. (1966-1968), Oeuvres complètes, 12 vols. Paris: Anthropos List, Fr. (1841), The National System of Political Economy, translated by Sampson S. Lloyd M.P., 1885 edition, Fourth Book, "The Politics", Chapter 33. Morus, Th. (1515), De optimo statu rei publicae deque nova Utopia (Despre cea mai bună formă de stat și despre noua Utopie). Owen, R. (1830), Lectures on an Entire New State of Society. London: Strange. Proudhon, J. (1840) 1966 What Is Property? An Enquiry Into the Principle of Right and of Government. With a biographical essay by J. A. Langlois. New York: Fertig. First published as Qu’est-ce que la propriété? Rousseau, J.J. (1762) Le Contrat Social ou Principes du droit politique Sută-Selejan, S. (1996), Doctrine economice, Editura Eficient, București.

75

The Economics of Gustav Schmoller, from Grundriss der allgemeinen Volkswirtschaftslehre, translated by Walter Abraham and Herbert Weingast. Brooklyn, NY: Brooklyn College, 1942. Veblen, Th. (1899). The Theory of the Leisure Class: An Economic Study of Institutions, New York: MacMillan.

Test recapitulativ 1. Care sunt cele mai cunoscute utopii de la începutul epocii moderne? 2. Când a fost folosit pentru prima dată termenul de socialism? 3. Ce forme a îmbrăcat socialismul modern? 4. Prin ce rămâne importantă lucrarea lui Jean Jacques Rousseau Du Contrat Social? 5. Care este gânditorul care a propus limitarea dreptului de proprietate privată și anularea dreptului de moștenire prin trecerea bunurilor în proprietatea statului? 6. Care suntreprezentanții socialismului asociaționist?

76

Tema 6

Marxismul

Obiective: 

Prezentarea Manifestului Comunist – bază teoretică a socialismului științific



Însușirea surselor teoriei economice marxiste



Descrierea interpretării economice a istoriei realizate de Marx



Înțelegerea argumentelor prin care Marx dorește să demonstreze nesustenabilitatea sistemului capitalist



Identificarea de către studenți a slăbiciunilor teoriei marxiste și a rațiunilor colapsului economiilor planificate centralizat

Cuvinte-cheie: 

dialectica materialistă



modul de producție al vieții materiale



conflict de clasă



proletariat



timp de muncă socialmente necesar

77

6.1 Manifestul Comunist Karl Marx a trăit între anii 1818-1883, numele său fiind legat de mișcarea socialistă, deși Marx a fost mai degrabă un critic al capitalismului decât un arhitect al socialismului. Cea mai cunoscută dintre scrierile marxiste este Manifestul Comunist (1848), schițat de Marx împreună cu prietenul său Friederich Engels. Document tradus aproape în toate limbile, Manifestul Comunist formulează baza teoretică a comunismului, aduce critici mișcărilor socialiste utopice și reprezintă un program socialist cu metode concrete pentru realizarea lui. Manifestul Comunist expune o nouă concepţie despre lume, materialismul dialectic şi istoric, teoria socialismului ştiinţific, a luptei de clasă şi a ,rolului istoric revoluţionar al proletariatului. El înfăţişează lupta de clasă ca pe o lege fundamentală a dezvoltării orânduirilor antagoniste şi pune în evidenţă structura de clasă a societăţii capitaliste, inevitabilitatea destrămării capitalismului şi a victoriei comunismului, rolul istoric al proletariatului şi al partidului comunist ca avangardă a clasei muncitoare. Desfiinţarea proprietăţii privat-capitaliste asupra mijloacelor de producţie şi transformarea ei în proprietate colectivă, arată Manifestul Comunist, constituie baza pentru desfiinţarea întregului ansamblu de relaţii sociale întemeiate pe exploatare şi asuprire. Manifestul Comunist cuprinde o critică teoretică a principalelor curente socialiste neproletare: feudale, burgheze, mic-burgheze, precum și a socialismului utopic, expunând bazele strategiei și tacticii luptei politice a clasei muncitoare. Chemarea cu care se încheie Manifestul Comunist – „Proletari din toate țările unițivă!”- exprimă caracterul internațional al mișcării comuniste și valoarea generală a ideologiei clasei muncitoare.

6.2 Sursele teoriei economice marxiste Există trei surse fundamentale ale gândirii lui Marx și anume: gândirea socialistă, filozofia hegeliană a istoriei (Hegel) și gândirea economică a lui David Ricardo. 6.2.1

Gândirea socialistă

Rădăcinile timpurii ale socialismului se găsesc, fără îndoială, în idealurile creștinismului de frăție între oameni; dar sursa cea mai importantă a acestuia datează din

78

epoca Iluminismului, când apare ideea că societatea omenească poate fi reconstruită în mod rațional pentru a promova cel mai bine intersele membrilor săi. Au existat două mari orientări privind modul în care trebuia să se facă această reconstrucție. Prima, continuând tradiția liberalismului clasic, a susținut că interesele societății sunt cel mai bine promovate prin asigurarea libertății membrilor ei, care, urmărindu-și propriul interes, vor asigura automat și funcționarea ideală a întregii societăți. Această primă orientare accentua apărarea proprietății private și a liberei inițiative pe fondul unei intervenții minime a guvernului în economie. Cea de a doua orientare, mișcarea socialistă, urmărea aceleași scopuri, dar viza îndeplinirea acestora prin mijloace diferite. În viziunea socialiștilor, singura societate rațională era cea care substituie proprietatea privată asupra mijloacelor de producție cu cea colectivă – ca fundament al unei repartizări egalitare a veniturilor. Ca și liberalismul clasic, mișcarea socialistă a fost inițial una idealistă și a atras suportul intelectualilor mai degrabă decât pe cel al clasei muncitoare. Mișcarea socialistă sa dezvoltat mai întâi în Franța, în zorii veacului al XIX-lea, pentru că Franța nu experimentase încă o revoluție industrială și conflictele de muncă aferente. Revoluția Franceză distruge puterea politică a monarhiei absolutiste și aduce în prin plan burghezia care, ajungând la un înalt nivel al puterii economice și politice, devine mediul propice avansării unor idei heterodoxe. Reprezentanții de marcă ai mișcării socialiste sunt: Henri de Saint-Simon (17601825), Charles Fourier (1772-1837), Robert Owen (1771-17858) și Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865). Marx a împrumutat multe idei ale socialiștilor timpurii și le-a încorporat în sistemul său de gândire. El le împărtășea ideile referitoare la țelurile socialismului și la modul în care va arăta societatea viitorului. Marx a criticat însă lipsa de realism a acestora când afirmau că transformarea societății se poate realiza prin simplul apel la rațiune. Clasele sociale înstărite nu ar fi putut niciodată să accepte, doar pe temeiul rațiunii, reformele propuse de socialiști. Nici chiar muncitorii nu erau încă pregătiți, în viziunea lui Marx, pentru o societate radical diferită. Numai atunci când se vor face mai larg simțite efectele Revoluției industriale ar fi putut socialismul să devină o mișcare de masă a clasei muncitoare. Muncitorii vor fi pregătiți pentru socialism doar atunci când situația lor se va înrăutăți treptat din cauza actualului 79

sistem. De aceea, scopul lui Marx a devenit acela de a demonstra cum se va produce în mod inevitabil deteriorarea situației clasei muncitoare și cum, tot inevitabil, se va instaura socialismul. Aceasta este diferența dintre socialismul “științific” al lui Marx și cel premergător lui, numit socialism “utopic”. Socialismul era inevitabil, în concepția lui Marx, pentru că el a folosit filozofia hegeliană a istoriei. 6.2.2

Filozofia lui Hegel

Marx a fost puternic influențat de filozofia lui Hegel asupra istoriei. Aceasta a fost prima argumentare sistematică împotriva filozofiei drepturilor naturale. Metoda lui Hegel este dialectica - singurul instrument de analiză cu ajutorul căruia putem intra în posesia adevărului. Dialectica este autopropulsarea ideilor prin procesul sintezei. Originea sa se află în filozofia grecilor antici: la vechii greci dialectica era metoda prin care două persoane angajate într-o dezbatere își modifică și în cele din urmă își corectează punctele de vedere una celeilalte până când se ajunge la un al treilea punct de vedere ce încorporează argumente ale ambelor persoane. Deci există o teză, care este confruntată cu o antiteză (deci o părere cu care se află în conflict). Controversa între cele două duce la argumente corective și modificări până când se produce sinteza, în cadrul căreia teza și antiteza au fost reconciliate (așa cum a fost explicat în Tema 1). Aceasta este metoda folosită de Platon în Dialogurile sale. Adaptarea pe care o face Hegel dialecticii nu vizează ideile opuse ale ființelor umane individuale. Hegel a conceput dialectica ca fiind procesul prin care se produc modificările în univers. Există, în concepția lui filozofului german, un anumit model după care are loc această dezvoltare și despre care putem învăța din studiul istoriei. Sub influența lui Hegel, intelectualii europeni au început să creadă că este necesară cunoașterea trecutului pentru a putea prevedea și influența viitorul. Astfel, studiul istoriei a fost îmbrățișat de europeni, în special de către germani, iar metoda istorică a început să fie considerată ca singura metodă cu adevărat științifică și a fost aplicată practic tuturor domeniilor de cercetare. Filozofia politică a lui Hegel nu numai că a respins individualismul pe motivul că acesta din urmă nu ar recunoaște relația intimă care există între individ și societate, dar investește în același timp statul cu o putere a sa proprie. Aceasta este concepția despre stat caracteristică teoriei politice germane chiar și în secolul XX. 80

6.2.3

Gândirea economică a lui David Ricardo

A treia sursă de inspirație pentru analiza lui Marx privind funcționarea sistemului capitalist a fost gândirea lui Ricardo, mai exact teoria valorii emisă de Ricardo. Ricardo a afirmat că valoarea mărfurilor derivă din două surse: 1) raritatea și 2) cantitatea de muncă necesară pentru producerea lor. Raritatea era considerată de primă însemnătate atunci când un bun, ca de exemplu o operă rară de artă nu era reproductibilă. Dar cele mai multe bunuri, fiind produsul muncii, pot fi furnizate aproape fără o limită determinată cu condiția să se presteze munca necesară pentru obținerea lor. Ricardo a fost totuși un susținător al capitalismului concurențial și al politicii de tip laissez-faire, în timp ce Marx a fost ostil acestui sistem, deoarece clasa muncitoare era exploatată de către capitaliști. Totuși Marx împrumută de la clasici teoria valorii-muncă pentru că aceasta îi furniza explicația esențială a ipotezei privind exploatarea muncii și distrugerea în cele din urmă a sistemului capitalist. Marx s-a considerast ca fiind, din punct de vedere intelectual, un descendent al marii tradiții clasice. Lucrarea economică fundamentală a lui Marx este Capitalul, compusă din patru volume (primul fiind publicat în anul 1867). În 1859, Marx a publicat lucrarea Contribuții la critica economiei politice, celebră pentru analiza categoriilor economice marfă și bani. Alte lucrări importante au fost Muncă salariată și capital (1847), Salariu, preț, profit (1865) și Critica Programului de la Gotha (1875). Pornind de la teoria valorii-muncă elaborată de clasici, teorie ce afirmă că valoarea bunurilor depinde, în ultimă instanță, de munca omenească cheltuită pentru producerea lor, Marx arată cum se creează plus-valoarea. Muncitorii petrec o parte fin ziua lor de lucru pentru acoperirea costului întreținerii lor și a familiilor lor. Acestea sunt de fapt salariile lor. Restul zilei de lucru ei muncesc fără a fi plătiți, creând plusvaloarea, o sursă de avere și profit pentru clasa capitaliștilor – proprietari ai mijloacelor de producție. În capitalism, conform părerii lui Marx, forța de muncă este tratată ca oricare altă marfă. Plusvaloarea care este creată de forța de muncă este însă un indiciu al exploatării omului de către om. Din cauza crizelor economice periodice din ce în ce mai severe și a dezvoltării conștiinței de clasă a muncitorilor, capitalismul se va nărui în cele din urmă. Marx a

81

preconizat că prăbușirea capitalismului va duce la instaurarea socialismului și apoi la cea a comunismului, în care statul va dispărea. 6.3 Interpretarea economică a istoriei Obiectivul lui Marx era acela de a scoate la iveală legea de mișcare a societății moderne. Forța motrice fundamentală a schimbărilor sociale trebuia căutată în modificarea modului de producție. În lucrarea sa Contribuții la critica economiei politice, Marx a scris: Modul de producție al vieții materiale determină caracterul general al proceselor vieții sociale, politice și spirituale. Nu conștiința oamenilor le determină existența, ci dimpotrivă, existența lor socială le determină conștiința. Pe o anumită treaptă a dezvoltării lor, forțele materiale de producție ale societății intră în conflict cu relațiile de producție existente sau – ceea ce înseamnă doar o exprimare în termeni juridici a aceluiași lucru, cu relațiile de proprietate în cadrul cărora au funcționat. Din forme de dezvoltare a forțelor de producție, aceste relații se transformă în frâne ale lor. În acest moment apare revoluția socială. Prin schimbarea bazelor economice este până la urmă transformată întreaga uriașă suprastructură. Imboldul schimbării sociale se află astfel în „modul de producție”. Modului de producție dominant într-o anumită perioadă de timp îi corespunde un anumit sistem al relațiilor sociale care reflectă proprietatea și utilizarea mijloacelor materiale de producție dezvoltate în procesul producției sociale. Pe măsura modificării modului de producție vor fi necesare noi relații sociale, mai adecvate relațiilor de producție schimbate. Schimbarea este generată de contradicția ce se dezvoltă între modul schimbat de producție și relațiile sociale existente. Acesta este aspectul hegelian al gândirii lui Marx. Dar spre deosebire de Hegel, consideră Marx, contradicțiile nu se manifestă în domeniul ideilor, ci în lumea materială cu sistemul său social. Mintea omenească, departe de a produce conflictul dintre teză și antiteză subliniat de Hegel, numai percepe lumea materială care o înconjoară. Aceasta este esența materialismului lui Marx ca opus idealismului lui Hegel. Conflictele ce apar și trebuie rezolvate sunt cele dintre clasele

82

sociale - clasa conducătoare versus clasa exploatată. Astfel, Marx își începe Manifestul Comunist cu observația că întreaga istorie a societății este istoria luptei de clasă. Sursa economică a conflictului de clasă a preocupat și pe economiștii clasici. Este tocmai ceea ce Ricardo a vrut să spună prin “distribuția produselor pământului”. În concepția sa, antagonismul fundamental dintre clasele sociale era cel existent între proprietarii de pământ și capitaliștii industriali. Din acest motiv doctrina rentei a avut o asemenea amploare în analiza ricardiană. Marx însă a considerat accentul asupra pământului și rentei ca inadecvat într-o economie burgheză, aceasta din urmă fiind o societate în care clasele antagoniste sunt burghezia și proletariatul. Relația dintre acestea este cea care determină natura modului de producție și întreaga viață socială. În analiza relațiilor dintre aceste două clase, Marx se întemeiază solid pe metodologia deductivă care este atât de puternic asociată cu Ricardo și urmașii acestuia. Maniera în care Marx o aplică este bineînțeles diferită, prin faptul că este orientată către demonstrarea naturii tranzitorii a capitalismului. Pentru a face acest lucru, Marx găsește necesar să izoleze relația capital-muncă de toate celelalte relații - în scopul examinării caracterului său fundamental. Redusă la forma sa cea mai simplă, această relație este una de schimb. Marfa care se vinde și se cumpără este forța de muncă. Această marfă, singura pe care munca o are disponibilă pentru vânzare, este o marfă ca oricare alta, iar relația de schimb ce rezultă din vânzarea ei este una din nenumăratele relații din cadrul societății. De aceea, Partea I a primului volum al Capitalului este intitulată “Mărfuri” și reprezintă o analiză a fenomenului general al schimbului. Ea începe cu producția simplă de mărfuri, așa cum are loc când fiecare individ își posedă propriile mijloace de producție și își satisface acele nevoi pe care nu le poate acoperi în mod direct prin schimbarea cu alții a surplusului său. Nu așa se petrec lucrurile în capitalism, aici proprietatea asupra tuturor mijloacelor de producție aparține unei singure clase, burghezia, în timp ce munca este prestată de membrii proletariatului. Astfel, mijloacele de producție și forța de muncă iau formă marfară, intervenind relații de schimb în cumpărarea și vânzarea acestora. Acesta este modul de producție tipic capitalismului. Este evident deci că noțiunea de mod de producție nu se referă numai la aspectele tehnice ale producției. El include nu numai tehnologia aferentă mijloacelor fizice de producție, dar și relațiile sociale izvorâte din întregul complex al instituțiilor socio83

economice, politice și culturale corespunzătoare unui anumit stadiu de dezvoltare. Această suprastructură este un aspect major al modului de producție și joacă astfel un rol în procesul istoric. De aceea, atunci când se fac adesea referiri la “interpretarea economică a istoriei”, acestea aparțin în egală măsură tărâmului sociologiei cât și al economiei. 6.4 Valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb Modul în care conflictul dintre modul de producție și suprastructura organizării sociale se va face simțit și motivul pentru care sistemul capitalist va deveni de nesusținut în cele din urmă reprezintă întrebări la care își propune să răspundă analiza economică a lui Marx. Analiza sa este focalizată asupra problemei valorii. Marx începe prin a observa că fiecare marfă are o valoare de întrebuințare și o valoare de schimb. Deși folosește acești termeni în sensul lor obișnuit, Marx privește analiza valorii de întrebuințare ca situându-se dincolo de sfera economiei politice deoarece implică o relație între consumator și obiectul de consum. Economia politică, în viziunea lui Marx, implică însă numai relații sociale. Studiul valorilor de întrebuințare nu intră în domeniul economiei politice deoarece presupune o relație dintre o persoană și un obiect. Dar valorile de schimb între bunuri, deși în aparență nu implică relații sociale, prezintă un deosebit interes pentru economistul politic fiindcă orice schimb de mărfuri este și un schimb de muncă. Marx privește astfel problema valorii ca având un aspect calitativ, nu numai unul cantitativ. S-a arătat că marea originalitate a teoriei marxiste a valorii rezidă în încercarea de a trata simultan ambele aspecte. Insistând asupra faptului că un obiect are valoare de schimb numai dacă reprezintă muncă încorporată, Marx ajunge la distincția dintre valoare și preț. Un obiect precum pământul necultivat poate avea un preț dar este lipsit de valoare de schimb deoarece nu are muncă încorporată în el. Pe fondul credinței că orice valoare derivă din muncă, Marx, ca și Smith și Ricardo înaintea lui, era conștient că munca nu este omogenă, ci uneori poate fi mai rodnică datorită abilității naturale sau pregătirii superioare. Când un muncitor mai eficient este utilizat, întro linie dată de producție, alături de unul mai puțin productiv, eficiența lor comparativă este măsurabilă în termeni fizici. Odată stabilită proporția sau raportul producției lor, cele două

84

tipuri de muncă pot fi reduse la un numitor comun și anume “munca omenească pură și simplă”. Munca calificată nu înseamnă altceva decât muncă simplă intensificată sau mai degrabă, ca muncă simplă multiplicată, o cantitate dată de muncă calificată fiind considerată egală cu o cantitate mai mare de muncă simplă. (Marx, Capitalul, vol.1, p. 102) Munca încorporată într-o marfă este deci măsurabilă în unități de timp care exprimă proporția forței de muncă a comunității pe care o absoarbe o marfă. Din aceasta, Marx deduce că există o corespondență între proporțiile sau rapoartele muncă-timp implicate în producerea a două mărfuri și rapoartele lor de schimb. Există însă o limitare evidentă a acestui principiu. Faptul că pentru marfă se cheltuiește mai mult timp de muncă nu îi dă neapărat acesteia o valoare mai mare. Cheltuielile inutile sau ineficiente de timp de muncă nu sporesc valoarea mărfii. Numai timpul de muncă “socialmente necesar” contribuie la adăugarea de valoare. Timpul de muncă socialmente necesar este cel necesitat de producerea unui bun în condiții normale de producție și cu gradul mediu de îndemânare și intensitate a muncii dominante din perioada respectivă (Marx, Capitalul, vol.1, p. 39). Astfel, mărfurile sunt schimbate una cu alta la o rată determinată de cantitatea de muncă socialmente necesară pe care o încorporează fiecare. Când această rată de schimb predomină pe piață între oricare pereche de mărfuri, producătorii nici unei mărfuri nu vor fi stimulați să treacă de la producerea uneia la producerea celeilalte, iar prețul fiecăreia va fi proporțional cu timpul de muncă necesar pentru producerea acesteia. Cu alte cuvinte, dacă forțele ofertei și ale cererii acționează liber, se va stabili un preț de echilibru proporțional cu timpul de muncă. Forțele concurențiale ale pieței reprezintă deci mecanismul prin care sunt eliminate deviațiile dintre prețurile de piață și valorile reale (ale muncii). Astfel, explicarea determinării prețului prin cerere și ofertă este realmente o parte esențială a teoriei valoriimuncă, deși Marx nu a exprimat întotdeauna acest lucru cu claritate.

85

Marx nu a trecut complet cu vederea rolul cererii în determinarea valorilor de schimb, deși s-a susținut adesea că a neglijat rolul cererii. El a accentuat în mod special că valoarea de întrebuințare este o condiție esențială pentru valoarea de schimb și că, de aceea, nevoia sociala pentru o marfă este factorul determinant al cantității de muncă socială ce va fi alocată unui anumit tip de producție. Astfel, dacă s-a produs prea mult dintr-o marfă, sau dacă s-a cheltuit mai multa muncă decât cea socialmente necesară, aceasta se va reflecta într-o valoare de schimb redusă. Cu toate acestea, este adevărat că Marx nu a abordat problema valorii din punctul de vedere al opțiunii consumatorului, așa cum nici Smith sau Ricardo nu au făcut-o. S-a sugerat că, dacă ar fi făcut acest lucru, acesta ar fi fost nepotrivit obiectivul său de investigare a cauzelor schimbării sociale, deoarece dorințele consumatorului, cu excepția celor izvorâte din necesități fizice, sunt o reflectare a modului de producție și sunt de aceea pasive la procesul schimbului. Intrată în prezent în conul de umbră al unor grave îndoieli, gândirea economică a lui Karl Marx face totuși parte din zestrea culturală a omenirii, care trebuie analizată în profunzime. Marea economistă Joan Robinson, reprezentantă a școlii economice britanice de la Cambridge, atrage atenția asupra faptului că, “dacă Marx ar fi fost studiat ca un economist serios, în los de a fi tratat, pe de o parte, ca un oracol infailibil, și pe de altă parte ca o țintă de ironii ieftine, aceasta ne-ar fi scutit pe toți de o mare pierdere de timp” (Robinson, 1978).

Bibliografie Marx, K. (1970), A Contribution to the Critique of Political Economy, Moscow: Progress Publishers. Marx, K. (1976), Capital, Vols I, II & III, Harmondsworth: Penguin Books. Marx, K. and Engels, F. (1959), Basic Writings on Politics and Philosophy, New York: Anchor Books. Robinson, J. (1978), Contributions to Modern Economics, Oxford: Blackwell.

86

Test recapitulativ 1. Care este țara în care s-a dezvoltat mai întâi mișcarea socialistă și din ce motive? 2. Care este chemarea cu care se încheie Manifestul Comunist și ce exprimă aceasta? 3. Explicați dialectica lui Hegel și arătați modul în care a influențat ea concepția marxistă. 4. Ce a preluat Marx din gândirea economică a lui David Ricardo? 5. Care este lucrarea fundamentală a lui Karl Marx și în ce an a fost ublicat primul volum? 6. În ce lucrare analizează Marx categoriile economice marfă și bani? 7. Care este, în viziunea lui Marx, forța motrice a schimbărilor sociale? 8. Ce înțelege Marx prin timpul de muncă socialmente necesar? 9. Ce opinie a emis economista britanică Joan Robinson desopre Karl Marx? 10. Identificați slăbiciunile teoriei economice marxiste și cauzele colapsului economiilor planificate centralizat din Europa Centrală și de Est.

87

Tema 7 Școala economică austriacă

Obiective: 

Prezentarea originilor Școlii economice austriece



Înțelegerea celebrei dispute asuora metodelor de cercetare – Methodenstreit



Însușirea teoriei capitalului și a dobânzii emisă de Böhm-Bawerk



Înțelegerea contribuției lui F.A.Hayek la dezvoltarea teoriei austriece a ciclurilor de afaceri

Cuvinte-cheie: 

Methodenstriet



teoria capitalului și a dobânzii



teoria monetară a investirii excesive



metode ocolitoare de producție

88

7.1 Prezentare generală Izvoarele Școlii economice austriece se găsesc la Universitatea din Viena în partea ultimă a secolului al XIX-lea, respectiv în perioada de înflorire intelectuală a Imperiului Habsburgic, însă atributul de austriac are în prezent prea puțină conotație geografică. Arhitecții versiunii austriece a “revoluției marginaliste”, Carl Menger (1840-1921), Friedrich von Wieser (1851-1926) și Eugen von Bὂhm-Bawerk (1851-1914) au fost urmați de economiști precum Ludwig von Mises (1882-1973) și Friedrich von Hayek (1899-1992), a căror reputație (în special în cazul lui Hayek) s-a clădit în Anglia și SUA. Șederea lui Mises la New York a produs generația „americană” de economiști austrieci, ca de exemplu Israel Kirzner și Murray Rothbard, care au continuat să extindă și să cizeleze paradigma inițială. „Austrianismul” reprezintă deci acea filozofie sau doctrină care, deși debutând cu gânditori economici de naționalitate austriacă, este dezvoltată în prezent în afara granițelor Austriei, îndeosebi în SUA. Viena de azi, care altfel își respectă trecutul, privește Școala austriacă, apărătoare ferventă a politicii de tip laissez-faire, ca irelevantă pentru economia destul de „socializată” a Austriei contemporane. 7.2 Bazele Școlii economice austriece Revoluția marginalistă a anilor 1870 este cunoscută în istoria gândirii economice în primul rând prin răsturnarea teoriei dominante a valorii întemeiate pe costul de producție (definit în termenii input-urilor obiective de muncă) și înlocuirea acesteia cu o teorie constând în determinarea prețului pe baza opțiunii individuale „la margine” sau la limită. Cererea devine acum cheia prețului, iar microeconomia câmpul predilect de investigație pentru economiști. Întemeietorul Școlii economice austriece este Carl Menger, de al cărui nume se leagă celebra dispută asupra metodelor – Methodenstreit, între Școala istorică germană și Școala austriacă de economie teoretică. Aceasta a reprezentat un moment important în formarea disciplinelor separate ale economiei, pe de o parte, și cele ale sociologiei, istoriei economice și științei politice pe de altă parte.

89

Școala istorică, reprezentată de Gustav Schmoller (1838-1917), va declanșa dezbaterea, cu prilejul publicării unei cărți a lui Menger privind metodologia din științele sociale, în care se avansau argumente în favoarea teoriei pure și a metodei deducției. Schmoller va susține însă o metodologie bazată pe datele istorice și metoda inductivă. Carl Menger considera că o economie politică pură poate fi dezvoltată pornind de la ipoteze deduse pe calea analizei logice. Concluziile desprinse din date empirice nu pot fi valabile decât în împrejurările concrete pe care se bazează. Discipolii direcți ai lui Menger au fost Eugen von Böhm-Bawerk și Friedrich von Wieser. 7.3 Teoria capitalului și a dobânzii a lui Böhm-Bawerk Pornind de la analiza individului, Böhm-Bawerk a înțeles că o lege fundamentală a acțiunii umane este voința fiecărei persoane de a-și îndeplini obiectivele și dorințele cât mai repede posibil. Astfel, fiecare persoană va prefera bunuri și servicii în prezent, mai curând decât să aștepte să le obțină în viitor. Pasărea din mână va fi întotdeauna mai prețioasă decât pasărea de pe gard. Această preferință de timp este faptul fundamental care îi face pe oameni să nu își investească întregul venit în capital fix. Într-adevăr, ei trebuie să se îngrijească mai întâi să consume bunuri acum. Dar fiecare persoană, în diverse condiții și culturi, are o rată diferită a preferinței de timp, a preferinței pentru bunuri acum și nu mai târziu. Cu cât este mai mare rata preferinței de timp, cu atât mai mare este proporția din venitul lor pe care o vor consuma acum; cu cât este mai mică rata, cu atât mai mult vor economisi și vor investi în producția viitoare. Factorul preferinței de timp este singurul care determină dobânda și profitul; iar gradul și intensitatea preferințelor de timp sunt cele ce vor determina cât de ridicate vor fi rata dobânzii și cea a profitului. Să considerăm, de pildă, rata dobânzii la un împrumut. În Evul Mediu și la începutul perioadei moderne, filosofii scolastici ai bisericii catolice erau, în felul lor, excelenți analiști ai pieței, dar unul dintre lucrurile pe care nu le-au putut explica sau justifica niciodată a fost simpla percepere de dobândă la un împrumut. Ei au reușit să înțeleagă cum se câștigă profiturile pentru investiții riscante, însă rămăseseră cu concepția lui Aristotel potrivit căreia banul este sterp și neproductiv („banii nu nasc bani”).

90

Incapabili să justifice practicarea dobânzii pentru un împrumut, biserica și scolasticii s-au discreditat în ochii oamenilor pragmatici prin calificarea oricărei dobânzi drept “camătă păcătoasă”. Böhm-Bawerk este cel care a găsit până la urmă răspunsul, încorporat în conceptul de preferință de timp. Într-adevăr, atunci când un creditor împrumută, să zicem, 100 euro unui debitor, primind în schimb 106 euro la interval de un an, cei doi oameni nu schimbă aceleași lucruri. Creditorul oferă 100 euro ca „bun prezent”, bani pe care debitorul îi poate utiliza în orice clipă, începând din prezent. Însă debitorul îi dă în schimb creditorului nu bani, ci o poliță, perspectiva de a primi bani de acum într-un an. Pe scurt, creditorul îi oferă debitorului un „bun prezent”, pe când debitorul îi dă creditorului numai un „bun viitor”, bani pentru care creditorul va trebui să aștepte un an. Și cum factorul universal al preferinței de timp face bunurile prezente mai valoroase decât bunurile viitoare, creditorul va trebui să perceapă, iar debitorul să fie dispus să plătească, o primă pentru bunul prezent. Această primă este rata dobânzii. Cât de mare va fi acea primă depinde de ansamblul ratelor preferințelor de timp ale fiecărui agent de pe piață. Böhm-Bawerk a mers mai departe în a arăta în ce fel preferința de timp determină rata profitului în afaceri: de fapt, el a arătat că rata „normală” a profitului în afaceri este rata dobânzii. Într-adevăr, când munca sau pământul sunt utilizate în procesul de producție, faptul crucial este că ele nu au de așteptat pentru banii lor până când produsul este realizat și vândut consumatorilor, așa cum s-ar întâmpla în absența patronilor capitaliști. Dacă nu ar exista patroni capitaliști, atunci muncitorii și proprietarii ar trebui să trudească luni și ani fără plată, până când produsul final – automobilul, pâinea sau mașina de spălat – va ajunge să fie vândut consumatorilor. Capitaliștii furnizează importantul serviciu de a economisi cu anticipație bani din venitul lor și astfel de a-i plăti pe muncitori și pe proprietari acum, în timp ce aceștia lucrează. Capitaliștii îndeplinesc o funcție foarte importantă – ei așteaptă până când produsul final este vândut către consumatori și abia atunci își primesc banii. Această diferență dintre „bunul prezent” și „bunul în viitor” este cea pentru care muncitorii și proprietarii sunt mai mult decât dispuși să plătească capitaliștilor profitul sau dobânda cuvenită. Pe scurt, capitaliștii se află în poziția creditorilor care economisesc și plătesc bani în prezent și apoi așteaptă beneficiul lor. Muncitorii și proprietarii sunt, într-un fel, „debitorii”, ale căror servicii își vor aduce roadele numai după o anumită dată în viitor. Din nou, rata normală a profitului în afaceri va fi determinată de nivelul diverselor rate ale preferinței de timp. 91

Böhm-Bawerk a exprimat toate acestea și în modul următor: capitalurile fixe nu sunt pur și simplu „muncă înghețată”, ele sunt de asemenea timp (și pământ) înghețat, încorporat. Explicația profitului și a dobânzii poate fi găsită în elementul crucial care este timpul și preferința de timp. 7.4 F.A. Hayek și teoria monetară a investirii excesive Contrar monetariștilor, F.A. Hayek a argumentat că, singure forțele monetare nu sunt suficiente pentru explicarea fenomenului ciclurilor de afaceri. Instabilitatea creditului bancar este cauza ultimă a ciclurilor, dar impactul său se va exercita mai degrabă asupra structurii producției decât asupra variațiilor cheltuielilor consumatorilor. În viziunea lui Hayek, problema principală a teoriei ciclurilor de afaceri este aceea de a explica puternicele variații ale producției bunurilor de capital comparativ cu cea a bunurilor de consum. Structura producției reflectă alocarea resurselor între ramurile producătoare de bunuri de capital și cele producătoare de bunuri de consum ale economiei și corespunde anumitor obiceiuri de economisire ale comunității. Economisirea mare reduce rata dobânzii și încurajează metodele „ocolitoare” de producție, „lungirea” procesului de producție. Invers, o diminuare a economisirii crește ratele dobânzii și tinde să scurteze procesul de producție. Însă, arată Hayek, dată fiind stabilitatea obiceiurilor de cheltuire a banilor, sunt improbabile schimbările violente în structura producției, pe fondul absenței unei oferte de bani elastice. Dacă rata de piață a dobânzii se situează sub nivelul ratei naturale, volumul creditului bancar crește. Cei ce apelează la împrumuturi, le folosesc pentru dirijarea resurselor către ramurile producătoare de bunuri de capital. Astfel, munca și alte resurse sunt direcționate către sectorul bunurilor de capital, în detrimentul industriilor producătoare de bunuri de consum. Rezultatul este penuria bunurilor de consum și creșterea prețurilor acestora, ducând la „economii forțate”. Capitalul real necesar pentru procese mai „ocolitoare” este astfel „smuls”, prin intermediul prețurilor crescute, de la consumatori, care nu și-au schimbat în mod intenționat obiceiurile de consum. Consumatorii nu vor putea reveni la modelele lor inițiale de cheltuială atâta timp cât rata de piață a dobânzii se află sub rata naturală, adică atâta timp cât băncile au rezerve în exces. Astfel, transferarea resurselor din procesele de producție relativ mai scurte (adică din 92

industriile producătoare de bunuri de consum) către industriile producătoare de bunuri de capital se continuă până când băncile sunt obligate să stopeze procesul de creditare prin creșterea ratelor dobânzii. Structura producției nu poate fi făcută compatibilă cu nivelul economisirii voluntare, în concepția lui Hayek, fără criză și depresiune. Criza care precede depresiunea reflectă o lipsă a economisirii voluntare reale comparativ cu volumul investițiilor realizate. Are loc supra-investirea în industriile de bunuri de capital care, în fapt, anulează sau reduce sever valoarea investițiilor în industriile ce folosesc intensiv capitalul6. În felul acesta muncitorii și alți factori de producție sunt eliberați din procesele de producție mai lungi mai rapid decât pot fi ei reabsorbiți de procese mai scurte. Rezultatul este șomajul de proporții și deflația generală. Hayek este de acord cu monetariștii că episoadele repetate de prosperitate și depresiune pot fi evitate numai prin exercitarea unui control responsabil asupra mărimii ofertei de bani. Dar în vreme ce monetariștii interpretează dereglările ciclice ca fenomene strict monetare, Hayek consideră variațiile ciclice ca reflectând schimbări în structura producției care sunt incompatibile cu opțiunile voluntare de economisire ale comunității. Ambele ipoteze sunt în tradiția economistului suedez Knut Wicksell (1851-1926), în sensul că ele reprezintă o ruptură cu simplista teorie cantitativă asupra banilor (explicând relația dintre cantitatea de bani și nivelul prețurilor). Ambele susțin că, dimpotrivă, modificările ofertei de bani afectează amplitudinile reale ale sistemului economic. Banii joacă un rol decisiv în producerea ciclului de afaceri și în cauzarea periodică a unor ajustări defectuoase. Dar, în teoria austriacă, spre deosebire de cea monetaristă, ciclul de afaceri nu este interpretat ca un fenomen pur monetar.

Bibliografie Gamble, A. (1996), Hayek – The Iron Cage of Liberty, Polity Press. Hayek, F.A. (1929), Monetary Theory and the Trade Cycle, Library of Congress, New York. Hayek, F.A. (1931), Prices and Production, Routledge & Kegan Paul.

Termenul folosit de Hayek este capital intensive industries, desemnând acele procese de producție în care capitalul este folosit într-o proporție mai mare comparativ cu alți factori de producție, cum ar fi munca. 6

93

Hayek, F.A. (1939), Profits, Interest, Investment, Routledge & Kegan Paul. Rima, I.H. (1978), Development of Economic Analysis, third edition, Richard D. Irwin, Illinois. Tașnadi, A., Doltu, C. (1996), Monetarismul, Editura Economică, București.

Test recapitulativ 1. Mai are în prezent Școala economică austriacă o conotație geografică? 2. Care sunt arhitecții versiunii austriece a revoluției marginaliste? 3. Dați exemple de reprezentanți ai generației americane de economiști austrieci. 4. Cine este întemeietorul Școlii economice austriece? 5. Explicați celebra dispută asupra metodelor de cercetare – Methodenstreit. 6. În ce constă teoria capitalului și a dobânzii a lui Böhm-Bawerk? 7. Cum și-a conceput F.A. Hayek teoria monetară a investirii excesive? Care este deosebirea dintre teoria austriacă și cea monetaristă privind ciclurile de afaceri?

94

Tema 8

Marginalismul în economie

Obiective: 

Înțelegerea contextului în care aoare revoluția marginalistă



Însușirea originilor conceptelor marginale cu care lucrează microeconomia (utilitate marginală, cost marginal, venit marginal, productivitate marginală)



Familiarizarea cu numele reprezentanților de marcă ai marginalismului



Cunoașterea teoriei echilibrului economic general a lui Léon Walras



Introducere în gândirea economică a lui Alfred Marshall

Cuvinte-cheie: 

analiza marginală



legile lui Gossen



cost marginal



venit marginal



productivitate marginală



paradoxul valorii



teoria subiectivă a valorii



echilibrul economic general

95

8.1 Prezentare generală În anii 1870 teoria economică este revoluționată prin introducerea unui nou punct de vedere și a unui nou solid instrument de analiză. Noul punct de vedere se referă la rolul utilității in determinarea valorii, iar noul instrument era conceptul de creștere marginală sau adițională (analiza marginală). Descoperirea conceptului de margine a furnizat un instrument analitic care a devenit indispensabil economiștilor. Acest concept a fost aplicat inițial analizei microeconomice, în sensul că s-a referit la anumite segmente ale economiei cum ar fi gospodăria, firma, ramura industrială, cu preocuparea de a explica prețurile bunurilor și ale factorilor de producție, precum și alocarea resurselor cu utilizări alternative. Acest tip de analiză economică a predominat în toată perioada cuprinsă între anii 1870 și 1930 și continuă să reprezinte o fațetă majoră a analizei economice moderne. Au existat câteva încercări timpurii și izolate de a dezvolta și utiliza conceptul de margine în legătură cu problemele de valoare, producție și distribuție. Ele aparțin lui Wilhelm Gossen, Augustin Cournot, Jules Dupuit, Johann Heinrich von Thünen și Daniel Bernoulli, toți aceștia fiind considerați precursori ai marginalismului. Conceptele marginale identificate de aceștia trebuiau reformulate și dezvoltate înainte de a fi încorporate în analiza economică în anii 1870. Prima generație de marginaliști - William Stanley Jevons (1835–1882) în Anglia, Léon Walras (1834-1910) în Elveția și Carl Menger (1840-1921) în Austria au apărut aproape simultan în anii 1870, încercând, independent unul de celălalt, să reformuleze teoria valorii. Elementul comun al operei lor este accentul pus pe utilitatea marginală mai degrabă decât pe costul de producție ca determinant al valorii de schimb. A doua generație de marginaliști este reprezentată de economiști:

-

austrieci: Friederich von Wieser și Eugen von Böhm-Bawerk

-

englezi: Francis Edgeworth, Philip Wicksteed și Alfred Marshall

-

suedezul Knut Wicksell

-

americani: John Bates Clark și Irving Fisher.

96

Dintre precursorii marginalismului, lui Wilhelm Gossen îi revine meritul de a fi introdus noțiunea de utilitate marginală (1854). Au rămas celebre cele două legi ale lui Gossen referitoare la utilitate și anume: 

Legea sațietății: dacă un individ consumă unități adiționale din același bun, fiecare act succesiv de consum îi furnizează o satisfacție descrescătoare, până când se atinge punctul de sațietate (saturație)



A doua lege a lui Gossen exprimă alocarea optimă a venitului între utilizări alternative. Dacă unități distincte din același bun procură grade diferite de satisfacție, un individ va obține utilitate numai dintr-un număr limitat de asemenea unități. Continuarea consumului peste acest punct nu va contribui la creșterea satisfacției totale. De aici Gossen a dedus că fiecare persoană își va distribui venitul disponibil pentru diferitele bunuri pe care le consumă astfel încât ultima unitate bănească cheltuită pentru fiecare bun îi furnizează un nivel egal de satisfacție.

Obiectul preocupărilor acestor economiști neoclasici este foarte diferit de cel al economiștilor clasici. Clasicii aveau o viziune pe termen lung, o perspectivă dinamică, accentul punându-se pe problemele acumulării capitalului, pe creșterea economică și pe dezvoltarea generală a sistemului economic. Lucrările analitice elaborate de neoclasici reflectă o schimbare radicală a perspectivei. Acești economiști, spre deosebire de clasici, formulează cel mai adesea ipoteza unei oferte date de factori de producție. Ei studiază modul în care agenții economici pot proceda pentru cea mai bună utilizare posibilă a unui anumit factor de producție, disponibil în cantitate fixă. Obiectivul devine alocarea optimă, cea mai bună posibil, a unei resurse cu utilizări alternative, concurente. Care este modul în care poate acționa un anumit consumator, care dispune de un buget fix, pentru a se plasa în cea mai bună situație posibilă? Cum trebuie să acționeze un producător, o întreprindere pentru a obține profitul cel mai ridicat dintr-un buget dat? Principiul maximizării reprezintă astfel un principiu fundamental în analiza marginalistă. În economie încep să fie introduse instrumente matematice care să determine maximul unei funcții. Matematica folosită este însă foarte simplă, presupunându-se că funcțiile utilizate vor fi continue și derivabile (existența unor discontinuități nu introduce în analiză decât o dificultate secundară). Fie că se ia în considerare utilitatea, profitul sau 97

producția în termeni fizici, analiza este identică din punct de vedere formal: este vorba de o problemă de maximizare cu respectarea unor restricții. Teoria clasică a dezvoltării economice este înlocuită cu un raționament în termeni de echilibru general, într-un cadru în esență static, în care trebuie găsite modalitățile de distribuire, de alocare a resurselor rare. Conceptul economic fundamental este cel al rarității (clasicii însă raționau pe baza unei ipoteze de reproductibilitate, ei situându-se într-o perspectivă temporală diferită). Adoptarea unei teorii subiective a valorii este caracteristică pentru viziunea neoclasică și ea poate fi pusă în legătură cu revenirea la introspecție și la senzații, care se manifestă în curentele filozofice de pe întreg continentul începând cu 1850. 8.2 Conceptele de cost marginal și venit marginal înainte de revoluția marginalistă Preocuparea economiștilor clasici privind problema valorii de schimb și eșecul lor în a percepe vreo relație între valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb i-a făcut să acorde puțină atenție rolului utilității și al cererii în determinarea prețului. Ei au conceput utilitatea ca pe o caracteristică generală a unui bun mai degrabă decât ca pe o relație între consumator și o unitate consumată dintr-un bun. Așa s-a întâmplat chiar și în cazul economistului Nassau Senior (1790 – 1864), care a părut mai conștient de aspectele subiective ale valorii decât mulți alți gânditori englezi. Astfel, “paradoxul valorii” (sau “paradoxul apă-diamante”)7 al lui Adam Smith nu a putut fi rezolvat din cauza lipsei conceptului de creștere marginală. Economiștii clasici au considerat costurile de producție ca fiind constante, adică unitățile adiționale de producție sunt obținute cu același cost mediu ca și unitățile precedente. În acest caz nu era necesară distincția între costul mediu și costul marginal.

Adam Smith a observat că, deși apa este absolut necesară pentru viață, în timp ce putem trăi foarte bine fără diamante, diamantele sunt mult mai scumpe decât apa. Teoria utilității marginale rezolvă paradoxul formulat de Adam Smith. Utilitatea totală a apei este mult mai mare decât cea a diamantelor deoarece primele unități de apă consumate condiționează însăși viața omului. Dar, întrucât apa se găsește din belșug în natură iar diamantele sunt rare, valoarea marginală a diamantelor excede clar valoarea marginală a apei. Ideea că valoarea este dată de utilitate (sau faptul că prețurile depind de utilitatea marginală) contrazice teoria valorii-muncă a lui Karl Marx, care susține că valoarea unui bun este dată de munca prestată pentru producerea lui și nu de capacitatea sa de a satisface nevoi umane. 7

98

Costul marginal (Cma) reprezintă modificarea costului total (CT) prin producerea unei unități suplimentare de produs. Costul marginal se calculează împărțind creșterea (modificarea) costului total la modificarea producției (Q). Cma=

𝛥𝐶𝑇 𝛥𝑄

Această măsurare a costului devine importantă atunci când se ține cont de faptul că un anumit nivel dat al costurilor unitare are legătură cu cantitatea produsă. Ca regulă, modificările din nivelul producției firmei vor fi asociate cu modificările în costul mediu total și deci costul marginal al producției. Acest lucru nu a fost însă înțeles de economiștii clasici, așa cum ei nu au înțeles că principiul randamentelor descrescânde ale dozelor succesive de muncă și capital este aplicabil tuturor formelor de activitate productivă, nu numai agriculturii. În vreme ce recunoașterea funcționării acestui din urmă principiu în agricultură a marcat începutul analizei marginale, analiza clasică nu a explorat comportamentul costurilor odată cu modificarea producției. De aceea economiștii clasici nu au putut descoperi noțiunea de cost marginal. Dar dacă, în loc să examineze numai modificarea producției asociată aplicării succesive de doze de muncă sau de capital unei suprafețe date de pământ (ceea ce a făcut de fapt Ricardo prin explicarea apariției rentei), ar fi analizat și efectul creșterii producției în termenii suplimentărilor la costul total, clasicii ar fi descoperit conceptul de cost marginal. Și conceptul de venit marginal le-a fost străin clasicilor. Venitul marginal reprezintă modificarea venitului total aferentă vânzării unei unități suplimentare de producție. Având în vedere că analiza clasică a prețului presupune o piață cu concurență perfectă, implicit se consideră că firma va putea vinde unități adiționale din producția sa fără a fi nevoită să își reducă prețul de vânzare. Exprimându-ne în terminologia modernă, gândirea clasică afirma că producătorul individual se confruntă cu o curba a cererii cu o elasticitate infinită. În aceste condiții, venitul marginal ce poate fi obținut din vânzarea producției este, în mod necesar, egal cu venitul mediu. Astfel, noțiunea de venit marginal nu și-a putut face apariția până când atenția nu a fost îndreptată spre problema determinării prețului pe o piață care nu este perfect competitivă. 8.3 Teoria marginalistă a repartiției venitului național: teoria imputației și a productivității marginale a factorilor de producție 99

Explicația dată de marginaliști (neoclasici) veniturilor din economia modernă de piață are ca punct de plecare ideea că bunurile economice sunt rezultatul serviciilor productive ale factorilor de producție: munca, natura (pământul), capitalul și activitatea antreprenorială. Întrucât serviciile productive sunt cumpărate pe piață, iar prețul este determinat pe baza teoriei utilității marginale, rezultă că prețul factorilor de producție reprezintă, în același timp, venituri pentru proprietarii lor: salariul, care este prețul muncii, reprezintă venitul muncitorului; profitul, care este prețul muncii de conducere și recompensa riscului în afaceri, reprezintă venitul întreprinzătorului; dobânda, care este prețul capitalului împrumutat, constituie venitul bancherului (capitalistului); iar renta funciară, care este prețul folosirii temporare a pământului de către o altă persoană decât proprietarul lui, constituie venitul acestuia din urmă. Izvorul acestor venituri este utilitatea creată în producție prin cooperarea dintre serviciile productive ale factorilor de producție folosiți, iar mărimea acestor venituri este în raport direct cu contribuția fiecăruia dintre factori la crearea respectivei utilități sau a bunului economic respectiv. Pentru cuantificarea veniturilor, neoclasicii au folosit calculul marginal. Delimitarea contribuției fiecărui factor de producție la crearea utilității se face prin operațiunea numită imputație. Imputația reprezintă operațiunea de atribuire a unei părți din utilitatea creată (în expresie fizică), respectiv din prețul bunurilor de consum (deci în expresie bănească) fiecărui factor de producție. Aceasta înseamnă corelarea sporului de producție cu sporul unuia dintre factorii de producție o unitate, în condițiile în care ceilalți factori rămân neschimbați. Procedând astfel, pe rând, cu fiecare dintre factori (munca, capitalul, pământul), se află productivitatea marginală a fiecărui factor de producție, considerată criteriul sau reperul fundamental al repartiției. Odată determinată această productivitate marginală a fiecărui factor de producție, ea devine unitatea de măsură a venitului de care poate dispune proprietarul acelui factor de producție, în sensul că aceasta este înmulțită cu numărul de unități din acel factor și astfel se obține mărimea absolută a venitului respectiv. De exemplu, se calculează productivitatea ultimului muncitor angajat, adică productivitatea marginală a muncii, care este consideră salariul valabil pentru fiecare dintre muncitori, indiferent de

100

momentul angajării lor, aceasta se înmulțește cu numărul muncitorilor și astfel se determină totalul salariilor pe care trebuie să le plătească întreprinzătorul. Teoria neoclasică a repartiției a fost denumită teoria imputației și/sau teoria productivității marginale a factorilor de producție. Dacă fiecare factor de producție primește din producția obținută atât cat i se cuvine, rezultă că neoclasicii resping însușirea nejustificată a unor venituri în economia de piață, deci resping noțiunea de exploatare a unor oameni de către alți oameni (respectiv, teoria lui Karl Marx).

8.4 Teoria echilibrului economic general a lui Léon Walras Léon Walras a făcut distincție între trei domenii ale științei economice: 1) economia pură 2) economia aplicată și 3) economia socială În lucrarea sa Elemente de economie politică pură (1874 - 1877), Walras elaborează un model al echilibrului economic general. Ideile teoriei echilibrului economic general sunt următoarele: - în economia modernă de piață există două feluri de piețe: piața produselor și piața serviciilor productive (furnizate de muncă, pământ și capital); - fiecare dintre piețe și interdependenta dintre ele sunt guvernate de aceleași legi ale echilibrului - consecință a propagării schimbărilor ce intervin în diferite segmente economice la scara întregii economii (vezi principiul vaselor comunicante din fizică); - canalul prin care se transmit impulsurile (schimbările) de pe diferite piețe sau din diferite segmente ale economiei și deci mijlocul prin care se poate înfăptui echilibrul este oscilația prețurilor (în funcție de raportul dintre cerere și ofertă); - agentul economic cel mai important, care are un rol hotărâtor în realizarea acestor interdependențe, este întreprinzătorul; pe piața serviciilor el apare în calitate de cumpărător de factori de producție, iar pe piața produselor în calitate de vânzător de bunuri finale și intermediare; - în contrast cu rolul său esențial în funcționarea sistemului, întreprinzătorul se găsește, după părerea lui Walras, într-o situație paradoxală: dacă procesele economice se 101

desfășoară în mod normal, el plătește serviciile factorilor de producție la prețul lor normal, în funcție de utilitatea lor finală, vinde produsele fabricate cu ajutorul acestor factori la prețuri ce îi permit să recupereze cheltuielile făcute achiziționarea factorilor de producție, deci costul de producție este egal cu prețul de vânzare și, în principiu, nu există profit; dacă în realitate se formează totuși un profit, prin diferența între prețul de vânzare și prețul de cost, acesta este numit de Léon Walras “rentă de dezechilibru”, datorată faptului că, la un anumit nivel al economiei există unele piedici în calea liberei concurențe (de exemplu unele forme de monopol). - prețul serviciilor productive coincide cu veniturile proprietarilor acestor factori (salariul, dobânda, renta funciară). Rezultă că totalul producției oferite pe piață poate fi cumpărat cu veniturile respective, deci creșterea ofertei atrage după sine creșterea corespunzătoare a cererii, de unde reiese faptul că nu pot exista crize economice. Teoria echilibrului economic general este o expresie mai sofisticată a concepției liberale clasice despre autoreglarea spontană a economiei de piață, formulată fie sub denumirea de “principiul mâinii invizibile” al lui Adam Smith, fie sub denumirea de “teoria piețelor” (sau debușeelor) a lui Jean Baptiste Say.

8.5 Repere ale gândirii economice a lui Alfred Marshall Alfred Marshall (1842-1924) este un reprezentant al Școlii de la Cambridge. Cea mai importantă lucrare teoretică a sa este Principles of Economics, publicată în anul 1890. Aceasta va cunoaște mai multe ediții și va marca mulți autori, în special pe John Maynard Keynes, care vedea în lucrarea lui Marshall începutul „perioadei moderne a științei economice engleze”. Deși Alfred Marshall nu ignora problemele de interdependență și de echilibru general în interiorul unui sistem economic dat, el preferă să analizeze situația de echilibru parțial, pe care îl consideră mai lesne de asigurat. Raționamentele sale sunt deci făcute pentru firme considerate reprezentative – este vorba despre firme de dimensiuni medii, care nu au decât o importanță relativ scăzută față de restul economiei și care produc un bun anume ce nu absoarbe decât o parte relativ mică din venitul consumatorilor. Marshall este cel ce încearcă o sinteză între factorii subiectivi (utilitatea) și cei obiectivi (costurile) în explicarea prețurilor. Marshall susține că nivelul prețurilor depinde 102

atât de aprecierile subiective ale consumatorilor, care determină cererea pe termen scurt, cât și de costurile de producție, care determină oferta pe termen lung. Pentru a demonstra determinarea complexă a valorii de schimb ca suport al prețurilor, de cele două categorii de factori, Alfred Marshall recurge la cunoscuta metaforă a celor două lame ale unei foarfeci. Utilitatea și costul producției împreună joacă un rol în determinarea valorii, scrie Marshall într-o lucrare din anul 1879. Și, evident, am putea discuta dacă lama superioară sau cea inferioară a unei foarfeci este cea care taie o bucată de hârtie - ca și dacă valoarea este determinată de utilitate sau de costul de producție. O altă contribuție importantă a lui Alfred Marshall este aceea că introduce factorul timp în explicarea echilibrului economic. Astfel, el distinge între echilibrul de moment, echilibrul pe termen scurt și echilibrul pe termen lung. Lui Alfred Marshall îi datorăm și analiza echilibrului general al piețelor, prin curbele cererii și ofertei, cu reprezentarea lor grafică tipică (cantitatea apărând pe axa orizontală iar prețul pe axa verticală).

Bibliografie Böhm-Bawerk, E. von (1884, 1889, 1950), Capital and Interest, translated by Huncke, G.D. and Sennholz, N. F., South Holland, Illinois: Libertarian Press. Cournot, A.A. (1838, 1929), Researches into the Mathematical Principles of the Theory of Wealth, translated from French by N. T. Bacon, New York: Macmillan. Edgeworth, F.Y. (1881), Mathematical Psychis, London: Kegan Paul. Jevons, W. (1879, 1957), The Theory of Political Economy, 5th edition, New York: Kelly and Millman. Marshall, A. (1890, 1920), Principles of Economics, 8th edition, London: Macmillan. Menger, C. (1871, 1981), Principles of Economics, ed. J. Dingwall and B.F. Hoselitz, New York and London: New York University Press. Menger, C. (1883, 1963), Problems of Economics and Sociology, ed. L. Schneider and translated by F.I. Knock, Urbana Illinois: University of Illinois Press.

103

Walras, L. (1874, 1877, 1965), Elements of Pure Economics or The Theory of Social Wealth, translated by W. Jaffe, London: Allen & Unwin.

Test recapitulativ 1. Cui aparțin încercările timpurii de a dezvolta conceptul de margine în legătură cu problemele de valoare, producție și distribuție? 2. Dați exemple de economiști aparținând primei și celei de a doua generații de marginaliști. 3. Care sunt cele două legi ale lui Gossen referitoare la utilitate? 4. De ce nu a putut Adam Smith să ofere un răspuns paradoxului apă-diamante? 5. De ce le-au fost străine economiștilor clasici conceptele de cost marginal și venit marginal? 6. În ce constă teoria marginalistă a repartiției venitului național? 7. Care sunt ideile teoriei echilibrului economic general a lui Léon Walras? 8. Indicați principalele repere ale gândirii economice a lui Alfred Marshall.

104

Tema 9 Gândirea economică a lui John Maynard Keynes

Obiective: 

Înțelegerea contribuției lui Keynes la teoria și practica economică și a motivelor pentru care macroeconomia este uneori numită “palatul construit de Keynes”



Prezentarea contextului istoric în care Keynes își expune concepția economică – marea depresiune a anilor 1929-1933



Însușirea de către studenți a variabilelor modelul economic al lui Keynes



Punerea în relație a conceptelor introduse de Kynes cu funcțiile și ecuațiile învățate de studenți la macroeconomie



Identificarea de către studenți a limitelor aplicării politicilor keynesiene de stimulare a cererii globale

Cuvinte cheie: 

insuficiența cererii globale



volumul ocupării



multiplicatorul investițional



legea înclinației către consum



legea imboldului către investiții



legea preferinței pentru lichiditate

105

9.1 Detalii biografice John Maynard Keynes a trăit între 1883-1946 (se naște în anul în care moare Marx). Tatăl său a fost John Neville Keynes, a cărui lucrare Obiectul și metoda economiei politice este nu numai clasică în domeniu, dar rămâne și un tratat extrem de util de metodologie până în zilele noastre. Mama sa a fost primar al Cambridge-ului până în 1932. Ei și-au educat fiul la Eton și King’s College, unde acesta a excelat în matematică, studiind și clasicii, filozofia și economia, ultima sub îndrumarea lui Henry Sidgwick și Alfred Marshall. În 1906 Keynes lucrează în India, la India Office pentru doi ani, înainte de a se întoarce încă odată la King's College, unde s-a specializat predarea Principiilor de economie ale lui Marshall. Viața academică, completată cu interese culturale și de afaceri ce îi furnizau consistente venituri adiționale, i se potrivea foarte bine. Dar Keynes a fost întotdeauna implicat în chestiuni publice, în special în domeniul comerțului și finanțelor. Acest aspect al carierei sale era în concordanță perfectă cu înclinația sa predominant pragmatică; economia ca știință pură l-a interesat cu mult mai puțin decât economia în serviciul politicii economice. Contribuția lui Keynes la teoria și practica economică trebuie privită din perspectiva confruntării cu primul război mondial și cu anii interbelici. Acești ani au fost marcați de prăbușirea relațiilor comerciale și a etalonului aur în timpul primului război mondial, urmată mai întâi de inflație, instabilitatea ratei de schimb valutar și de dezechilibrele balanței de plăți, iar mai apoi de deflație și de șomaj masă pe scară internațională. Examinarea teoretică acestor fenomene și, ceea ce era mai important din punctul de vedere al lui Keynes - soluțiile practice pentru problemele apărute, erau de aceea la ordinea zilei. Odată cu izbucnirea celui de al doilea război mondial, Keynes a fost preocupat de probleme privind finanțele de război, restabilirea pe noi baze a comerțului internațional și moneda stabilă. Ideile sale asupra acestor chestiuni au fost prezentate într-un pamflet intitulat “How to pay for the war” (1940), ca și în planul lui Keynes de înființare a unei autorități monetare internaționale propus în 1943. Cu toate că planul respectiv a fost respins, propunerea ce a fost adoptată în 1944 la conferința de la Bretton Woods (la care Keynes a participat în calitate de conducător al delegației britanice) a reflectat evident influența gândirii keynesiene.

106

Încă din anul 1919, în lucrarea sa The Economic Consequences of Peace Keynes își exprima îndoielile cu privire la presupusele virtuți economice ale cumpătării și acumulării. El a arătat că primul război mondial a revelat posibilitatea consumului pentru toți și inutilitatea cumpătării și a chibzuinței. Keynes observă că se produsese, după primul război mondial, o schimbare fundamentală a valorilor sociale. Marile disparități ale avuției, deși esențiale cândva pentru scopul acumulării capitalului, nu mai puteau fi acceptabile în societatea capitalistă. Deși format în tradiția clasică, Keynes este evident un non-conformist în cadrul științei economice. Stilul de viață lui Keynes a diferit foarte mult de austeritatea și aerul spartan ale lui Alfred Marshall. Bibliofil și susținător al artelor, Keynes s-a simțit foarte bine în compania artiștilor și scriitorilor. A fost o figură centrală a cercului literar Bloomsbury, din care făcea parte și scriitoarea Virginia Woolf. În general, în anii 1920 și 1930 ai secolului al XX-lea, atitudinea față de muncă și avuție era într-o profundă schimbare. Capitalismul timpuriu al revoluției industriale a pus accentul pe muncă și chibzuință. Era apreciată dedicarea eforturilor oamenilor pentru muncă și era respins consumul de dragul consumului, inclusiv petrecerea timpului liber, care echivala pur și simplu cu a lenevi. La cotitura veacului se produce o schimbare - oamenii încep să privească munca drept o activitate laică, seculară, ducând la bucuria pe care o vor procura banii obținuți din muncă. Înclinația spre muncă și cumpătare este diluată de plăcerile consumului. Prin anii 1920 - vremea “Marelui Gatsby” și a Charlestonului - mulți americani considerau munca drept calea de a obține plăcerea și luxul, și nu drumul trudnic către împărăția cerurilor. Keynes este economistul care a înțeles și reflectat în opera sa toate aceste tendințe. La vremea morții sale, în 1946, Keynes era liderul economiștilor nu doar din Anglia, ci din întreaga lame. Deși a fost un teoretician strălucit, el și-a valorificat teoria în principal ca ghid pentru politica economică. Astfel, Keynes, poate mai mult decât oricine, este responsabil pentru întoarcerea la ceea ce era cândva cunoscut sub numele de “economie politică”.

107

9.2 Evoluția lucrării Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor Deși Keynes a fost instruit în spiritul teoriei economice tradiționale, examinarea pe care a făcut-o relației dintre depresiune și deflația monetară de după primul război mondial l-a condus să pună în discuție capacitatea unui sistem liber de a opera automat la niveluri de ocupare deplină. Această idee a devenit ulterior esența mesajului lui Keynes. Chiar și prima sa publicație, Indian Currency and Finance (1913), privită ca o examinare remarcabilă a funcționării etalonului aur, prefigurează punctul lui de vedere ulterior privind necesitatea unei politici monetare înțelepte în scopul asigurării stabilității economice. Dar acest mesaj a fost formulat pentru prima dată cu claritate în lucrarea The Economic Consequences of the Peace (1919), care i-a adus faima internațională. În această lucrare, Keynes prezintă, pe lângă viguroasa polemică privind plățile de reparații de război, o analiză sugestivă a prăbușirii a ceea ce el a numit “extraordinarul episod al capitalismului de tip laissez faire”. Tabloul pe care l-a schițat a fost cel al unui sistem devenit muribund economic prin dispariția condițiilor necesare pentru succesul antreprenorial: o populație aflată în creștere rapidă și oportunități bogate de afaceri generate de progresul științific. Perioada de după primul război mondial era văzută de Keynes ca una a stagnării economice. Această analiză economică în germene avea să se regăsească, într-o formă cristalizată, în lucrarea sa fundamentală Teoria generală. O altă lucrare care a consolidat drumul către Teoria generală a fast Tract on Monetary Reform (1923). Aici Keynes a susținut ca volumul emiterilor de bancnote să fie controlat de banca centrală, independent de rezerva de aur ca mijloc de realizare a stabilizării economice prin intermediul stabilizării nivelului prețurilor. Keynes considera banii un agent activ în procesul economic. Principiul “știința economică ca ghid pentru politica economică” este întrucâtva întunecat în lucrarea Treatise on Money (1930). Dar această lucrare a furnizat cel puțin un alt principiu important care a fost în cele din urmă încorporat în Teoria generală. Este vorba despre principiul conform căruia deciziile de a economisi și cele de a investi nu sunt legate între ele. Separarea lor era denaturată sau pierdută din vedere de către cei care considerau rata dobânzii ca un mecanism prin care se echilibrau economiile cu investițiile.

108

Pentru a accentua separația acestor decizii și ideea că chibzuința, cumpătarea nu reprezintă o virtute atunci când oportunitățile de investiții lipsesc, Keynes va formula definiții ale economiilor și investițiilor care recunosc posibilitatea divergenței lor. Gunnar Myrdahl, care l-a urmat pe Wicksell, a avut în vedere aceeași distincție când a tratat economiile și investițiile în termenii mărimilor ex ante și ex post. Astfel, dacă S > I (sau, în terminologia lui Myrdahl, economiile ex ante exceed investițiile ex ante), va avea loc o contracție cumulativă, în vreme ce I > S va aduce o expansiune cumulativă. Această formulare era menită să servească nu numai ca instrument pentru teoria monetară, dar și ca ghid pentru politica monetară, al cărui țel evident era de a menține egalitatea S = I. S-a dovedit a fi una dintre inovațiile terminologice cele mai de succes ale lui Keynes, deși lucrarea Treatise on Money în întregul său nu a fost primită cu prea mult entuziasm. Cu toate că definițiile economiilor și investițiilor introduse în Treatise on Money au fost abandonate în Teoria generală, ideea economiilor și investițiilor ca fenomene separate și ca mărime care nu sunt puse în egalitate de rata dobânzii reprezintă o altă piatră unghiulară a lucrării Teoria generală. Publicarea Teoriei generale în anul 1936 constituie realizarea de marcă a lui Keynes. Este a sa magnum opus, inspirând o întreaga școală care i-a adoptat și proliferat ideile. Printre cei ce au dus mai departe mesajul lui Keynes se numără economiști englezi proeminenți precum Roy F. Harrod, Joan Robinson, Richard F. Kahn, dar și americani, cum sunt Abba P. Lerner și Paul A. Samuelson.

9.3 Modelul economic folosit de John Maynard Keynes pentru explicarea dezechilibrelor macroeconomice Modelul realizat de Keynes se compune din trei categorii de elemente: A) Variabilele B) Relațiile dintre variabile, redate cu ajutorul unor ecuații și inegalități; interdependenta dintre variabile este redată cu ajutorul unor funcții C) Parametrul multiplicatorul investițional (K)

A) Variabilele Acestea sunt de două tipuri: endogene sau determinate și exogene sau determinante. 109

Variabilele endogene (determinate) sunt indicatori globali sau agregați (macrocategorii) ce caracterizează nivelul activității economice la scara economiei naționale și anume: - prețul global de ofertă al producției obținute (Z) - cererea efectivă de mărfuri (D) sau volumul total de încasări obținut de întreprinzători din vânzarea mărfurilor. La rândul ei, cererea efectivă (D) se compune din două părți: cererea de bunuri de consum final sau individual (D1) și cererea de bunuri de investiții (D2). - venitul global (Y) - consumul final global (C) - economiile (S) sau partea din venitul global ce rămâne după scăderea consumului final global S=Y–C

- investițiile globale (I) - volumul ocupării (N sau E) Cea mai importantă variabilă endogenă pentru funcționarea economiei de piață o constituie cererea efectivă de mărfuri (D). Variabilele exogene (determinante) constau într-o serie de rate sau proporții cu privire la comportamentul agenților economici, atât în calitate de consumatori (înclinația spre consum), cât și în calitate de întreprinzători (eficiența marginală a capitalului și rata dobânzii). Keynes are în vedere trei variabile exogene: a) înclinația spre consum, ce poate fi medie sau marginală. Înclinația medie spre consum reprezintă raportul dintre partea destinată consumului și venit.

c = C/Y

110

Un interes deosebit prezintă însă opțiunea subiecților pentru mărirea consumului atunci când sporesc veniturile. Consumul suplimentar (ΔC) din surplusul de venit obținut de subiecți este pus în evidență de înclinația marginală către consum (c’). c’ = ΔC/ΔY Această relație arată cât absoarbe consumul dintr-o unitate suplimentară de venit sau care este nivelul consumului suplimentar generat de creșterea cu o unitate a venitului. Reversul înclinației către consum este înclinația către economisire (s), ce poate fi calculată în expresie medie și în expresie marginală. 

medie s = S/Y (indică fracțiunea din venitul familiilor sau al societății care se economisește)



marginală s’ = ΔS/ΔY (exprimă cât se economisește din fiecare unitate de venit suplimentar).

b) eficiența marginală a capitalului Aceasta reprezintă raportul dintre randamentul viitor al unei unități suplimentare dintr-un bun de capital și prețul său de ofertă sau costul de înlocuire. c) rata dobânzii (sau procentul de dobândă plătit pentru capitalul luat cu împrumut). B) Relațiile dintre variabilele menționate Spre seodebire de economiștii neo-clasici, care, de regulă, presupuneau deplina utilizare a capacităților de producție și a forței de muncă, deci negau șomajul, iar mai târziu, unii dintre ei admiteau numai șomajul voluntar și fricțional, Keynes admite existența șomajului involuntar și încearcă să îi determine cauzele. Scopul declarat al lui Keynes era de a descoperi ce anume determină volumul ocupării (N). El ajunge la concluzia că N depinde de cererea efectivă de mărfuri (D), respectiv încasările întreprinzătorilor din vânzarea producției.

N = f (D)

111

Economia este în echilibru atunci când: C + I = Y (ecuația fundamentală a modelului keynesian). Întrucât în realitate existau dificultăți în vânzarea mărfurilor și predomina dezechilibrul economie, Keynes exprimă această relație sub forma:

C+II Se produc astfel dezechilibre economie, dificultăți în vânzarea mărfurilor oferite pe piață, menținerea sau creșterea șomajului involuntar. Una din cauzele esențiale ale dezechilibrului o constituie ponderea mare a economisirii (acumulării sau tezaurizării) în venitul global, nivelul scăzut al cheltuielilor pentru cumpărarea de bunuri finale și investiționale. C) Parametrul multiplicatorul investițional 112

Acesta a fost folosit pentru a exprima interdependența dintre fluctuațiile investițiilor, ocupării și veniturilor. Aceasta deoarece decizia de a face investiții influențează producția și ocuparea. Conceptul de multiplicator a fost introdus în știința economică de contemporanul lui Keynes, R.F. Kahn (1931) în legătură cu ocuparea forței de muncă pentru a arăta de câte ori (k) crește ocuparea totală în raport cu ocuparea primară din ramurile producătoare de bunuri de investiții. Keynes extinde utilizarea acestui parametru de la forma lui inițială (multiplicatorul ocupării forței de muncă) la o relație ceva mai complexă, multiplicatorul investițional. K = ΔY/ΔI, de unde ΔY = K x ΔI K arată de câte ori se cuprinde sporul de investiții (I) în sporul devenit (ΔY), respectiv de câte ori sporește venitul în raport de sporul cu o unitate a investițiilor. Altfel spus, multiplicatorul arată de câte ori este mai mare sporul de venit adus de un spor al investiției. Keynes încorporează analiza multiplicatorului înclinațiile psihologice exprimate de înclinația marginală către consum și înclinația marginală către economisire: K = ΔY/ΔI = ΔY/ΔY – ΔC Împărțind fracția la ΔY, obținem:

K=

1 𝛥𝐶 1−𝛥𝑌

=

1 1−𝑐′

=

1 𝑠′

Întrucât venitul unei colectivități nu poate avea decât două destinații (consum și economii), înclinația marginală către consum plus înclinația marginală către economisire sunt egale cu unitatea. s’ + c’ = 1, de unde s’ = 1 - c’ 113

K = 1/s’ Prin urmare, K este egal cu inversul înclinației marginale către economisire (cu cât se economisește mai mult din venitul suplimentar, cu atât K corespunzător este mai redus). Altfel spus, cât sunt mai ridicate cheltuielile suplimentele de consum, cu atât K este mai mare și invers. Keynes a folosit principiul multiplicatorul lui pentru a găsi explicația modului în care fluctuațiile mărimii investițiilor sunt capabile să genereze fluctuații ale volumului total de ocupare și ale venitului global de o amplitudine mult mai mare decât propria lor amplitudine. 9.4 Legile psihologice cu ajutorul cărora Keynes explică nivelul activității economice și relațiile dintre variabilele economice Keynes se detașează de economiștii liberali clasici prin faptul că neagă existența legilor naturale sau obiective care guvernează economia. Totodată, el se desparte atât de clasici cât și de neoclasici prin faptul că respinge ideea autoechilibrării spontane a economiei de piață. Keynes se apropie însă de economiștii neoclasici prin faptul că, în explicarea mecanismului de funcționare economiei de piață, pornește de la sfera consumului și de la înclinațiile psihologice ale oamenilor. Cele trei legi psihologice la care face referire Keynes sunt: a) legea înclinației către consum - lege psihologică fundamentală, cu reversul ei, înclinația către economisire b) legea imboldului către investiții c) legea preferinței pentru lichiditate a) Keynes a arătat că psihologia colectivității este de așa natură încât, atunci când se mărește venitul real global, consumul global crește, dar nu cu aceeași mărime ca venitul. De aici provine insuficiența cererii efective. Consumul este influențat de factori obiectivi și subiectivi.

114

Factorii obiectivi includ: mărimea venitului real, cursul acțiunilor și dimensiunea dividendelor, modificările în politica fiscală, modificările în estimarea raportului dintre nivelul actual și cel viitor al venitului, etc. Factorii subiectivi cuprind atât mobiluri care frânează consumul și stimulează economisirea (cum ar fi prudență, prevedere, calcul, dorință de propășire, independență, spirit de afaceri, mândrie, avariție), cât și mobiluri care stimulează consumul (nechibzuința, generozitatea, setea de satisfacții, miopia, ostentația și risipa). b) În ceea ce privește imboldul către investiții, Keynes a observat că nu toate economiile se transformă în investiții. Deciziile investitorilor de a transforma economiile în investiții se adoptă potrivit criteriului maximizării profitului, ținând seama de raportul dintre eficiența marginală a capitalului și rata dobânzii. Pentru ca economiile să ia calea investițiilor, este necesar ca eficiența marginală a capitalului să fie substanțial mai mare decât rata dobânzii. În caz contrar tezaurizatorii preferă să depună banii la bancă și să se mulțumească cu venitul obținut sub formă de dobândă. Dar aceasta va duce la sub-utilizarea capacităților de producție și la șomaj. c) Legea preferinței pentru lichiditate se referă la dorința majorității oamenilor de a păstra disponibilitățile lor bănești sub formă lichidă, ușor de transformat în orice alte bunuri de care ar avea nevoie. Atunci când individul cedează temporar acest drept asupra banilor el pretinde o recompensă numită dobândă. Rata dobânzii nu este altceva decât recompensa pentru renunțarea la lichiditate o anumită perioadă de timp. Dobânda (folosită ca reper în adoptarea deciziilor de investiții) este influențată atât de preferința pentru lichiditate a indivizilor, cât și de politica monetară din momentul respectiv, adică de cantitatea de bani aflată în circulație (la o preferință mare pentru lichiditate și o cantitate de bani redusă va rezulta o rată mare a dobânzii; la o preferință pentru lichiditate redusă și o cantitate de bani mare va rezulta o rată a dobânzii scăzută). În concluzie, modelul economic al lui Keynes arată că volumul ocupării în starea de echilibru depinde de: funcția ofertei globale, înclinația către consum și volumul investițiilor. Dar cazul cel mai frecvent nu este echilibrul, care se poate realiza întâmplător, rar și pentru scurt timp, ci dezechilibrul.

115

Bibliografie Kahn, R.F. (1931), „The Relation of Home Investment to Unemployment”, The Economic Journal, Wyley-Blackwell. Keynes, J.M. (1913), Indian Currency and Finance, Macmillan and Co., Limited St. Martin’s Street, London. Keynes, J. M. (1920). The Economic Consequences of the Peace, New York: Harcourt Brace Keynes, J.M. (1930), A Treatise on Money, London: Macmillan. Keynes, J.M. ((1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, București, Editura Științifică. Keynes, J.M. (1971), A Tract on Monetary Reform, Volume 4 of The Collected Writings of John Maynard Keynes, London: Macmillan for the Royal Economic Society. Keynes, J.M. (1971-89), The Collected Writings of John Maynard Keynes, edited by D. Moggridge, London: Macmillan. Skidelsky, R. (1992), John Maynard Keynes. The Economist as Saviour 1920-1937, London: Macmillan. Sută-Selejan, S. (1996), Doctrine economice, Editura Eficient, București.

Test recapitulativ 1. Există afinități între teoria economică a lui John Maynard Keynes și modul său de viață non-conformist? 2. Cine a scris romanul Marele Gatsby? Care este mesajul acestei opere literare și care este legătura sa cu concepția economică a lui J.M. Keynes? 3. Care suntideile transmise de Keynes în lucrarea Consecințele economice ale Păcii din 1919? 4. Ce lucrări ale lui Keynes au consolidat drumul către Teoria generală a mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor? 5. Ce economiști englezi au dus mai departe mesajul lui Keynes? 6. Care sunt variabilele exogene din modelul economic al lui J.M. Keynes? 116

7. Care este, în viziunea lui Keynes, una din cauzele esențiale ale dezechilibrelor macroeconomice? 8. Ce reprezintă multiplicatorul investițional? 9. Care sunt legile psihologice cu ajutorul cărora Keynes explică nivelul activității economice și relațiile dintre variabilele economice?

117

Tema 10 Școala de economie politică de la Chicago

Obiective: 

Înțelegerea caracterului interdisciplinar al abordării Școlii de la Chicago



Tratarea problemei eficienței alocative a gospodăriei cu referire la timp și resursele de venituri ale gospodăriei individuale



Explicarea eficienței alocative în activitățile de piață ce implică proprietatea comună



Însușirea naturii și a rolului drepturilor de proprietate ca parte integrantă a cercetărilor economiștilor de la Chicago



Prezentarea teoremei lui Coase și a instrumentelor de tratare a problemei externalităților

Cuvinte-cheie: 

eficiența alocativă a gospodăriei



drepturi de proprietate



problema externalităților



costuri de tranzacție



reglementarea utilității publice

118

10.1 Prezentare generală Școala de la Chicago se constituie dintr-un grup de economiști profesioniști ce au predat la Universitatea din Chicago sau alte instituții (între care Universitatea din California la Berkely, Stanford și MIT). Deși asocierea lor profesională este foarte largă și se caracterizează prin dezacorduri asupra multor probleme specifice, ea este relativ omogenă în ceea ce privesc metodologia, filozofia și preferințele politice. Economiștii de la Chicago sunt, înainte de toate, avocați ai unei economii de piață individualiste. Intensitatea, gradul acestei pledoarii este elementul ce îi diferențiază alte economiști care preferă de asemenea o economie preponderent orientată către piață, dar care nu cred neapărat că libertatea individuală, atât politică cât și economică, nu ar putea exista în afara sistemului liberei inițiative sau că un astfel de sistem ar fi mai productiv decât oricare altul. O altă notă distinctivă a Școlii de la Chicago este punctul de vedere conform căruia economia de piață se caracterizează prin salarii și prețuri flexibile. Această opinie este parte integrantă a analizei lor privind funcționarea macroeconomiei. Economiștii de la Chicago sunt mai puțin preocupați decât alți economiști de implicațiile oligopolului și ale sindicatelor, în mare parte datorită concepției că acestea nu alterează în mod semnificativ natura concurențială a economiei. Este de asemenea limitată preocuparea lor privind distribuția venitului și a bogăției în societate. În ceea ce privește microeconomia, reprezentanții Școlii de la Chicago sunt angajați în demonstrarea relevanței unei teorii a alegerii individuale în care consumatorii suverani sunt capabili de un comportament maximizator. Cu ajutorul testelor empirice, ei au adus în sfera de cercetare a economistului o arie impresionantă de probleme care, în mod tradițional, au fost considerate ca situându-se în afara domeniului științe economice. Există, așa cum am spus, deosebiri considerabile între economiștii de la Chicago. Astfel, Milton Friedman și cei ce împărtășesc preocuparea lui pentru nivelul prețurilor și monetarism trebuie diferențiați de Gary Becker, Jacob Mincer, Ronald Coase și alții, orientați in principal asupra problemelor eficienței alocative. Acestora din urmă li se atribuie dezvoltarea “noii” microeconomii. Ne vom concentra, în acest capitol, asupra acestei problematici. Pentru a ilustra aspectele vizate, vom trata:

119

1) problema eficienței alocative cu referire la timp și resursele de venituri ale gospodăriei individuale și 2) eficiența alocativă în activitățile de piață care implică proprietatea comună. Natura și rolul drepturilor de proprietate reprezintă parte integrantă a acestor cercetări. Domeniile de care sunt interesați economiștii de la Chicago sunt astfel foarte diverse. Există însă un leitmotiv care devine tot mai evident pe măsura cercetării operei lor: ei datorează foarte mult, din punct de vedere intelectual, lui Frank Knight și “austriecilor”. 10.2 Eficiența alocativă a gospodăriei 10.2.1 Moștenirea Menger-Knight Problemele microeconomice formulate și supuse testării empirice de economiștii de la Chicago se întemeiază în principal pe opera lui Carl Menger așa cum a fost interpretată și transmisă de Frank Knight. Analizele lor pornesc de la premisa că alegerea e guvernată de percepțiile individuale ale utilității asociate cursurilor alternative de acțiune. Urmându-l pe Menger, Knight a susținut că costul relevant al oricărei decizii economice este utilitatea alternativelor care sunt sacrificate. Nici o resursă nu are altă valoare decât cea atribuită acesteia de către consumator, al cărui obiectiv este acela de a-și maximiza profiturile pe care le furnizează oferta sa dată de resurse. Knight îl creditează pe Menger pentru a fi stabilit că acest principiu este valid: Reputația nepieritoare și renumele lui Menger stau în faptul că el nu numai că a sesizat principiul utilității, dar l-a extins și l-a aplicat în două direcții: în domeniul bunurilor complementare și în cel al bunurilor indirecte. El a repetat principiul potrivit căruia costurile sunt simplu valorile bunurilor care costă, ale căror valori sunt derivate din sau reflectă valoarea unui anumit bun de consum final și că această valoare, la rândul ei, este cea a “satisfacerii nevoii”, depinzând de o mică porție de creștere a bunului final respectiv. Aceasta este probabil formularea cea mai plină de acuratețe a principiului general care explică orice evaluare (Knight, 1950, p. 15). Autorii moderni aparținând tradiției de la Chicago s-au bazat pe această perspectivă Menger-Knight privind relația dintre utilitate și cost (i.e. “costul” oricărei alegeri este 120

utilitatea pierdută în alegerea unei alternative în locul alteia) pentru a explora comportamentul gospodăriei în economisirea resurselor sale de timp și de venit. O arie impresionantă de subiecte care, în mod tradițional, erau examinate de sociologi și psihologi, au trecut în centrul analizei lor. Folosind cadrul furnizat de teoria economică, noua microeconomie a investigat teme precum alocarea timpului pentru educație și instruire investiție în capitalul uman, creșterea copiilor, comportamentul criminal ca pe o alternativă la comportamentul de piață, ca și alegerea între partenerii sexuali. Aceste cercetări reprezintă eforturi contemporane de explorare a observației clasice a lui Knight: “A trăi, planul uman, înseamnă a alege”. (Knight, 1950, p. 15). Accentul microeconomiștilor moderni asupra timpului ca resursă alocabilă rară reflectă o concepție diferită asupra timpului față de cea a lui Alfred Marshall care se referă la procese maturizându-se în timp. 10.2.2 Problema căsătoriei Studiul familiei și relațiile dintre membrii acesteia se consideră în general ca fiind de domeniul sociologilor și al psihologilor sociali. Reprezentanții Școlii de la Chicago au ales să ignore această diviziune tradițională a muncii intelectuale și au făcut familia punctul central al analizei lor. Văzută în această lumină, familia este o unitate de producție. Ea este, într-adevăr, o “firmă” care utilizează timp și alte resurse aflate la dispoziția sa pentru a produce utilitățile dorite de membrii familiei (Becker, 1965). În contextul acestui cadru analitic, căsătoria este considerată ca un contract în care părțile și-au luat angajamente privind timpul alocat de fiecare pentru activitățile de piață și non-piață, incluzând munca în casă, instruirea și continuarea școlarizării, timpul liber și creșterea copiilor. Astfel, Becker concepe întâlnirile și logodnele ca furnizând oportunități pentru cupluri de a produce “regulile jocului” și de a ajunge la aranjamentul contractual sub care își vor trăi viața împreună (Becker, 1973, pp. 813-846; 1974, pp. 511-526). Potrivit acestei linii de raționament, căutarea unui partener de mariaj este extinsă la punctul în care beneficiul marginal așteptat egalează costul marginal. A face curte într-o relație reprezintă, în acest sens, un proces investițional care se așteaptă a fi finalizat cu fluxul “profiturilor” asociate căsătoriei. El “produce” un flux de beneficii sau profituri sub forma bunurilor sau servicilor pe care familiale dorește și care se maturizează de-a lungul vieții așteptate a contractului de

121

căsătorie. Copiii sunt incluși printre aceste “bunuri”, așa cum relațiile sexuale, de companie și de viață socială sunt de obicei asociate cu căsătoria. Beneficiul net al relației de căsătorie reflectă diferența dintre fluxul beneficiilor pe care le furnizează și costurile pe care le impune. Eficiența sporită în producerea bunurilor dorite și a servicilor ca rezultat al specializării și diviziunii muncii în gospodărie și schimbul între membrii familiei reprezintă un beneficiu major. Un cost important, aflat printre altele ce trebuie măsurate în scopul evaluării profitului net rezultat dintr-o relație de familie este acela asociat adoptării deciziilor comune. În general, este mai costisitor a lua o decizie când trebuie ținut cont de preferințele ambelor părți. Din aceasta, economiștii de la Chicago deduc că înțelegerile dintre parteneri privind domeniul în care are autonomie fiecare (de exemplu, soțiile își asumă de obicei responsabilitatea meselor) minimizează costurile adoptării deciziilor. Aceste costuri tind să crească direct cu numărul membrilor familiei (i.e. copiii mai mari) și cu gradul participării lor la procesul luării deciziilor și al producției. Angajamentele familiale cerând membrilor să-și asume o parte de responsabilitate pentru îndeplinirea sarcinilor din gospodărie reprezintă ceva asemănător cu o taxă ce se impune a fi plătită pentru un bun colectiv care nu este neapărat împărțit în mod egal. Cadrul analitic al unității familiale a fost de asemenea utilizat pentru examinarea alocării timpului de către membrii familiei între munca acasă și munca pe piață. Una din implicațiile sale este că rolul tradițional al femeii de a se ocupa de casă și copii nu este în întregime dictat de valori sociale determinate. Acestea joacă și ele un rol, dar determinantul major este valoarea relativă a timpului de muncă al bărbaților și femeilor pe piață. “Costul” timpului unei femei în îndeplinirea îndatoririlor legate de casă și de copii îl constituie salariul pe care ea îl pierde rămânând în afara pieței. Întrucât bărbații dispun de obicei de salarii mai mari decât partenerele lor (fie pentru că sunt mai productivi, fie pentru că experimentează mai puțină discriminare), având bărbații angajați activitatea de piață, în timp ce femeile lucrează acasă înseamnă o minimizare a costului producerii bunurilor dorite în gospodărie. 10.2.3 Problema nașterii copiilor Același aparat analitic utilizat în studierea participării forței de muncă feminine a fost extins la examinarea procesului luării deciziilor prin nașterea copiilor. Aceste cercetări reflectă un interes reînnoit al economiștilor pentru problemele legate de populație care au constituit o preocupare majoră a economiștilor clasici, dar care au fost ulterior neglijate de 122

urmașii lor moderni. Investigațiile lui Gary Becker și a altora ca el au contribuit semnificativ la reafirmarea interesului economiștilor pentru problemele demografice (Becker, 1960, pp. 209-231). Becker a întreprins o examinare a problemelor legate de populație utilizând instrumentele convenționale ale analizei microeconomice. Astfel, el a sugerat că, din punctul de vedere al economiei, copiii ar putea fi considerați ca bunuri de consum care, ca și alte bunuri, furnizează satisfacții, dar pot fi obținute numai la un anumit preț. “Prețul copiilor” constă în timpul și bunurile sacrificate cu creșterea lor. Există costuri directe încorporate în prețurile bunurilor și serviciilor asociate nașterii și creșterii lor, ca și costul adițional indirect al timpului pe care părinții îl petrec cu copiii lor. Presupunând că îngrijirea copiilor revine în principal mamei, costul timpului mamei reprezintă o componentă majoră a “prețului” global al copiilor. Din aceasta se poate deduce că o creștere a ratei salariilor femeilor sau a beneficiilor marginale ridică “prețul” copiilor și reduce astfel potențial cererea pentru aceștia. Potrivit aceluiași raționament și presupunând că aceștia (copiii) nu sunt un bun inferior8, cererea pentru ei se presupune a fi pozitiv legată de venit. Această logică a furnizat o bază pentru ipoteza că fiecare nivel de satisfacție pe care îl poate obține o gospodărie, dat fiind venitul său, corespunde unor variate combinații de copii și alte bunuri între care gospodăria este “indiferentă”. Atitudinile de a avea copii sunt atât de tradiționale încât însăși sugerarea unui “schimb” între copii și bunuri este neobișnuită și poate chiar respingătoare. Dar obiectivul noii microeconomii este tocmai demonstrarea faptului că presupunerea uzuală a raționalității cu privire la adoptarea deciziei gospodăriei se aplică tuturor aspectelor comportamentului gospodăriei, inclusiv planificării familiale. Ipoteza raționaliății nu implică mai mult decât faptul că putem privi copiii ca surse de satisfacție (sau venit psihic) si că gospodăria răspunde variabilelor economice, adică prețurilor și veniturilor, în adoptarea deciziilor sau alegerilor sale. 10.3. Drept și economie: drepturile de proprietate aplicate stabilirii prețurilor Preocuparea Școlii de la Chicago privind eficiența alocativă îmbracă și un alt aspect. Este vorba de analiza modului in care atribuirea drepturilor de proprietate afectează alegerile

8

Dacă un bun este inferior, cererea pentru el scade pe măsura creșterii venitului.

123

factorilor de decizie și, prin acestea, alocarea resurselor societății. Drepturile de proprietate reprezintă relații consfințite între persoane (și afaceri) ce apar din existența și utilizarea resurselor rare. Un lider al abordării economice cu ajutorul drepturilor de proprietate concepe economia ca “studiul drepturilor de proprietate pe fondul resurselor rare. Problema economică sau modul în care trebuie determinate prețurile este problema modului in care drepturile de proprietate trebuie definite și schimbate și în baza căror condiții“ (Alchian, 1967, pp. 2-3). Economiștii de la Chicago promovează astfel domeniul de studiu law and economics (drept și economie) ca fiind câmpul interdisciplinar de bază al științelor sociale. Articolul devenit clasic al lui R.H. Coase “The Problem of Social Costs” a direcționat acest efort interdisciplinar, iar The Journal of Law and Economics, publicat la Universitatea din Chicago, oferă un forum de cercetare emanat din articolul lui Coase (Coase, 1960). 10.3.1 Teorema lui Coase Problema “externalităților”, care a fost formulată prin controversa Pigou-Knight, a constituit o preocupare permanentă ai economiștilor. Externalitățile - acele fenomene ce pot afecta capacitatea pieței de a aloca eficient resursele - apar atunci când activitățile unui agent economic generează costuri (sau beneficii) altui agent economic, pentru care acesta din urmă nu este compensat (sau pentru care nu plătește). Problema ridicată apare limpede de îndată ce impactul externalităților, adică al costurilor și beneficiilor neevaluate, este exprimat în termenii funcțiilor de producție și/sau consum. Să considerăm, de exemplu, o funcție de producție de forma: Q = Q (x1………..xn; y1……….yn), în care Q reprezintă producția (sau consumul - dacă este vorba de o funcție de bunăstare individuală), x reprezintă inputurile evaluate și y inputurile neevaluate. Deoarece ultimele au un preț egal cu zero, alocarea lor între utilizări alternative nu este coordonată de preț. Practic orice firmă care produce bunuri utilizează nu numai inputurile pe care le cumpără sau le închiriază la un preț de piață, dar și unele inputuri pentru care nu plătește nimic. O categorie majoră de inputuri neexprimate în prețuri o reprezintă serviciile furnizate de capacitatea asimilatoare a mediului; pe o piață liberă producătorii utilizează capacitățile de receptare a deșeurilor oferite de apă, aer și resursele pământului. Economistul Arthur Pigou (1877-1959) a argumentat că, în absența reglementării (de exemplu standarde de emisiune a 124

deșeurilor sau taxe de poluare), nu va exista nici un motiv, atât pentru producători cât și pentru consumatori, de a-și limita utilizarea a ceea ce lor le apare drept un bun sau un serviciu liber, deși evident nu este liber dacă e privit din punctul de vedere al societății ca întreg. Roald Coase a examinat posibilitatea ca acțiunea individuală, fără intervenția autorității, să fie suficientă ca instrument de tratare a externalităților. El observă că tribunalele au fost chemate de multe ori să stabilească calea de acțiune adecvată în anumite cazuri când pagubele s-au datorat acelor fenomene pe care economiștii le numesc externalități. Constatările lor au, în opinia lui Coase, implicații pentru conceptul economic de “factori de producție”. Factorii de producție sunt în general priviți ca entități fizice. Coase a sugerat că acestui concept i s-ar putea da, în mod util, o definiție juridică: factorii de producție pot fi considerați ca drepturi ce sunt angajate in anumite acte fizice (Coase, 1960). Astfel, conceptul de pământ ca factor de producție presupune că proprietarul de pământ are “dreptul să realizeze o listă limitată de acțiuni. Drepturile proprietariului de pământ nu sunt nelimitate… De exemplu, unii oameni pot avea dreptul să traverseze pământul său. În plus, poate fi sau nu posibilă ridicarea anumitor tipuri de construcții, plantarea anumitor culturi agricole sau folosirea unor sisteme particulare de canalizare pe suprafața respectivă” (Ibid.). Dacă factorii de producție sunt priviți ca drepturi de proprietate, atunci costul exercitării unui drept (adică al folosirii unui factor de producție) reprezintă întotdeauna pierderea suferită în altă parte ca urmare a acelui drept - imposibilitatea de a traversa o suprafață de pământ, de a parca o mașină, de a construi o casă, de a te bucura de o priveliște, de a avea liniște și pace sau de a respira aer curat. Pe scurt, atunci când sunt atribuite drepturi de proprietate, este necesară o renunțare reciprocă. Coase consideră relația reciprocă care este inerentă atribuirii de drepturi de proprietate ca lămuritoare în privința modului în care părțile angajate în activități conflictuale își pot rezolva diferendele fără o intervenție din exterior. Există mai multe aranjamente prin care externalitățile pot fi “internalizate”. De pildă, părțile ar putea încheia un acord potrivit căruia partea păgubită (A) plătește părții ce a cauzat paguba (B) pentru a o determina să își modifice activitățile. Or, dacă B are un drept legal împotriva lui A, A ar putea să-i plătească lui B pentru a suporta un nivel optim al pierderii pe care îl face să experimenteze. 125

Teorema lui Coase afirmă că eficiența economică va fi realizată atîta timp cât drepturile de proprietate sunt pe deplin alocate și că este posibil comerțul complet liber al tuturor drepturilor de proprietate. Importanța teoremei stă în demonstrarea faptului că nu contează cine posedă un lucru inițial, ci numai că totul trebuie să fie posedat de cineva. Negocierea va plasa în cele din urmă resursele în poziția cu cea mai înaltă eficiență. O soluție în problema externalităților poate fi deci alocarea drepturilor de proprietate. De exemplu, să presupunem că cineva dorește să dea muzica la maxim, fapt care îl deranjează pe vecinul său. Este incorect să se permită unei persoane să asculte astfel muzică atâta timp cât acest lucru neglijează interesele vecinului; la fel, este incorect să se interzică unei persoane să asculte muzică atâta timp cât acest lucru nu ia în considerare interesele sale. Eficiența socială necesită ca acestei persoane să i se permită să asculte muzică numai dacă plăcerea rezultată de aici depășește neplăcerea pe care o cauzează vecinului. Acest rezultat eficient poate fi obținut dându-i-se persoanei respective dreptul de a asculta muzică, dar permițându-se vecinului său să îl “mituiască” pentru a nu mai asculta, opțiune pe care o va îmbrățișa dacă “mita” necesară este destul de mare. Alternativ, vecinul ar putea avea dreptul de a gusta liniștea, dar în același timp ar putea permite zgomotul muzicii în schimbul unei taxe. Nu are importanță cine a avut prerogativa inițială - ambele aranjamente vor conduce la rezultatul că muzica va fi ascultată numai când neplăcerea vecinului este suficient de mică. Astfel, teorema lui Coase se axează pe negocierea rațională a celor două părți, considerată capabilă să ducă la eficiența economică fără interfață socială9. Ronald Coase recunoaște că piața are limitele sale deoarece costurile de tranzacție10 pentru rezolvarea diferitelor probleme pot fi prohibitiv de înalte. Dacă așa stau lucrurile,

9

Coase dă exemplu cazul Sturgis vs. Bridgeman (1879). Sturgis, un medic, cumpără o proprietate aproape de o fabrică de dulciuri, care funcționa de câteva zeci de ani. Doctorul își practică meseria pe proprietatea sa fără probleme timp de opt ani, când își construiește o nouă cameră de consultații în acea parte a proprietății situată lângă mașinile cofetarului. Întâmpinând dificultăți în consultarea pacienților, el a dat în judecată fabrica de dulciuri pentru producerea de zgomot și vibrații. Decizând în favoarea doctorului, tribunalul a subliniat că “orice altă hotărâre ar fi prejudiciat folosirea pământului în scopuri de locuit”. Tribunalul a crezut că a stabilit modul de utilizare a pământului. În interpretarea lui Coase, tribunalul a atribuit de fapt un drept doctorului și a impus o pierdere cofetarului, obligându-l să își mute sediul fabricii. Coase trage concluzia că recurgerea la instanță nu era necesară în acest tip de situație și că părțile ar fi putut încheia o înțelegere care ar fi “internalizat” externalitatea. 10

Este vorba despre acele costuri asociate procesului de vânzare-cumpărare. Există fricțiuni în sfera economică care explică adesea de ce sistemul prețurilor nu funcționează perfect. Costurile de tranzacție pot afecta deciziile

126

sarcina de a decide alocarea adecvată a resurselor se va transfera sistemului juridic. În cazul în care costurile necesare pentru a permite pieței să funcționeze exced costurile alocării resurselor prin mijlocirea unei decizii legale, tribunalului îi revine rolul de a aplica testul “care din interesele părților prevalează, având cea mai mare valoare de piață”. Deci în situațiile în care funcționarea pieței este împietată de costurile de tranzacție, Ronald Coase și în general Școala de economie politică de la Chicago identifică funcțiunea tribunalelor de a adopta decizia “corectă” bazându-se pe principiul costului de oportunitate. În celebrul său articol “The Nature of the Firm”, publicat în Economica în 1937, Coase (1987) a încercat să explice de ce indivizii se grupează împreună în firme, în loc să încheie contracte de muncă unul cu celălalt. El și-a formulat explicația în termenii amintitelor costuri de tranzacție, a dificultăților cu care indivizii s-ar confrunta dacă ar încheia contracte și ar negocia prețuri unul cu celălalt. Demonstrația lui Coase pleacă de la compararea celor două moduri alternative de organizare a tranzacțiilor, piața (schimbul tradițional) și firma (schimbul “internalizat”). Apar deci situații în care firma internalizeaza tranzacțiile, substituind astfel piața. Recurgerea la piață poate fi costisitoare, în sensul că există un cost de folosire a sistemului prețurilor. În măsura în care nu mai există un licitator walrasian pe ansamblul piețelor, așa cum se întâmplă la bursele de valori, informația nu este gratuită. Însăși cunoașterea nivelului prețurilor devine o problemă. Costului de folosire a sistemului prețurilor i se adaugă costurile de încheiere a contractului și cele de executare a acestuia. Firma sau organizația apare, potrivit lui Coase, ca o soluție economică de fiecare dată când organizarea internă, internalizarea tranzacțiilor este mai puțin costisitoare decât piața. De ce persistă atunci tranzacțiile pe piață? S-ar putea crede că firma va crește nelimitat deoarece toate tranzacțiile au fost internalizate. Și atunci, de ce nu se realizează întreaga producție prin existența unei singure mari întreprinderi? Coase explică acest aspect prin faptul că organizarea internă implică și costuri. Când dimensiunile firmei cresc, funcția de întreprinzător se exercită cu randamente descrescânde, pentru că rețeaua de informații devine tot mai dificil de stăpânit. Pe parcursul acesteia apar deformări care se transmit până în punctul de adoptare a deciziilor. Se conturează astfel riscul de a se lua decizii greșite.

luate de o organizație. Studiul lor, legat în special de numele economistului Oliver Williamson, are implicații pentru o largă arie de probleme privind organizațiile industriale, inclusiv politica concurențială.

127

Mărimea optimă a firmei corespunde situației în care, din punctul de vedere al costurilor, este la fel de bine dacă se recurge la organizarea internă sau la piață. 10.3.2 Școala de la Chicago și reglementarea utilității publice În lumina interesului lor pentru relația dintre drept și economie, nu este surprinzător că membrii Școlii de la Chicago au fost preocupați de instituția reglementării publice și de efectele sale. Membrii timpurii ai Școlii de la Chicago, între care Henry Simons și Frank Knight, s-au opus controlului social al monopolului prin reglementare și au recomandat proprietatea publică asupra unor asemenea monopoluri naturale cum ar fi căile ferate sau industriile de vârf. Aceasta era opinia dominantă a celor de la Chicago în toată perioada anilor 1930 și 1940, în care reglementarea publică a fost larg extinsă în SUA. Atitudinea Școlii de la Chicago în ceea ce privește reglementarea publică a cunoscut o schimbare drastică pe la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, când Stigler, Friedman, Coase și alții au reexaminat efectele economice ale reglementării și au propus o nouă soluție problemei monopolului natural. Esența acestei soluții a constat în aceea că monopolul privat poate rezulta dintr-un nivel competitiv al profiturilor fără reglementare. Friedman a exprimat opinia potrivit căreia “condițiile ce dau naștere monopolului tehnic se schimbă frecvent și consider că atât reglementarea publică cât și monopolul public sunt susceptibile de a fi mai puțin sensibile la asemenea schimbări, de a fi mai puțin capabile de eliminare decât monopolul privat“ (Friedman, 1962, p. 28). Opinia actuală a Școlii de la Chicago că monopolul privat este superior reglementării guvernamentale și proprietății publice se datorează într-o anumită măsură lui Milton Friedman, deși baza teoretică a acestei poziții este asociată mai mult cu numele economistului Harold Demsetz, promotor al “principiului licitator competitiv”. Cum poate fi reconciliat monopolul privat cu un nivel competitiv al profiturilor în absența reglementării directe a nivelului prețurilor? Demsetz argumentat că un nivel concurențial al profiturilor poate fi obținut în mod indirect prin intermediul unui proces de licitare (Demsetz, 1968, pp. 55-66). Guvernul poate acorda o autorizație sau licență de operare celui mai înalt licitator care se oferă să servească consumatorii la prețul cel mai scăzut. Concurența între licitatori pentru acordarea autorizației ar împinge câștigurile în jos, către nivelul pe care l-ar genera o piață concurențială.

128

10.4. Remarci finale Având în vedere aria extrem de largă de interes intelectual al economiștilor de la Chicago, revenim la întrebarea formulată la începutul acestui capitol: se poate vorbi de un grup de economiști asociați cu Universitatea din Chicago care să fie relativ omogeni în ceea ce privește metodologia, filozofia și preferințele politice și care să convingă un segment suficient de mare al profesiunii în vederea extensiei și proliferării ideilor lor? Diversitatea preocupărilor lor ar fi un argument împotriva identificării unei teme unificatoare. Alături de monetarismul (și variatele sale implicații macroeconomice) lui Friedman și al asociaților săi, diversele aspecte ale vieții de familie au devenit esența cercetărilor unor autori între care Becker și Mincer sunt cei mai prolifici, atât în ce privesc propriile lor scrieri, cât si al numărului de doctoranzi pe care i-au îndrumat. Opera lor a constituit o punte între economie, sociologie și psihologie. Un alt grup poate fi identificat în domeniul încercării de explorare a relației dintre drept și economie, avându-l ca lider pe Ronald Coase. Elementul comun ce unește toate aceste variate investigații este faptul că s-au întemeiat pe opera lui Frank Knight ca teoretician al economiei, metodologist și filozof social. Aceste “trei umbrele” ale lui Frank Knight nu pot fi separate una de cealaltă și sunt în mod similar îmbinate în lucrările multora din urmașii săi. Ca principiu economic, punctul de pornire al analizei lui Knight, care este evident în gândirea actuală de la Chicago, îl constituie angajarea în ideea potrivit căreia consumatorii suverani sunt capabili de comportament maximizator. Dată fiind libertatea, fiecare individ își utilizează mijloacele disponibile pentru a-și realiza propriile scopuri, fiecare tranzacție reflectând o alegere între mai multe alternative. În limbaj economic, alegerile individului autonom sunt concepute ca guvernate de principiul universal al costului de oportunitate. Astfel, obiectivul economistului este de a ajunge la un corp științific (i.e. fără criterii de valoare) de adevăruri predicate pe baza libertății individuale de a alege între alternative. Atitudinea lui Knight privind teoria și metoda economică este reflectată de angajarea sa ca filozof față de dictonul “a trăi în planul uman înseamnă a alege”. Esența libertății este posibilitatea, ca distinctă de coerciție, care implică “negarea posibilității”. Astfel, libertatea economică a devenit pentru Knight libertatea esențială, deoarece a privit-o ca stând la baza tuturor celorlalte forme de libertate - religioasă, politică și intelectuală (Knight, 1935, pp. 129

19-43). Piața perfectă, care este “întruparea libertății complete”, este considerată ideală în sensul că abilitatea de comportament maximizator a omului este cel mai complet realizată în aceste condiții. Alocarea eficientă a resurselor a devenit în felul acesta inextricabil împletită cu piața perfectă în concepția lui Knight. Cei 30 de ani petrecuți de Knight la Chicago, unde s-a întors în 1927, după o scurtă ședere la Universitatea de Stat din Iowa, au fost dedicați articulării principiului utilității și promovării virtuților laissez-faire - ului, deși el nu a ignorat necesitatea unei legislații extensive în scopul împiedicării abaterilor intolerabile de la condițiile pieței libere. Contribuția lui Frank Knight se află în paginile publicației Journal of Political Economy în perioada în care a fost editor alături de Jacob Viner. Aproximativ trei sferturi din articolele publicate de acest jurnal între 1930-1946 au fost produsul facultății de la Chicago sau al foștilor studenți. Ulterior, acest jurnal, alături de The Journal of Law and Economics, a continuat tradiția cristalizată pe vremea lui Knight, Viner și Henry Simons. Opera lor reflectă o continuă cercetare în vederea identificării operării sistemului de piață al răsplăților și penalităților. Preocupările respective sunt reflectate în dizertațiile doctorale ale studenților lor, care sunt interesați de domeniile economiei muncii (labour economics), pământului (land economics) și de problemele monetare. Abordarea specifică Școlii de la Chicago este caracterizată prin eforturile de a reafirma (cu ajutorul muncii empirice) eficacitatea economiei de piață individualiste. Acestea sunt însoțite de temerea față de agregatele de putere, fie ele concentrate în mâinile “marilor afaceri” sau ale “marelui guvern”, ca și de preferința pentru structura de piață concurențială. Aceste puncte de vedere au stârnit inevitabil foarte multe critici. Criticii susțin că cei de la Chicago (în special generația actuală) au tendința de a estompa distincția dintre piața reală și piața ideală reprezentate de concurența perfectă. Se argumentează că această viziune se află într-un puternic contrast cu cea a unor economiști de la Chicago precum Simons care, deși a favorizat puternic laisez-faire-ul, nu a ezitat în recomandarea socializării industriilor în care sistemul de piață funcționează deficient. Economiștii moderni de la Chicago, așa cum am subliniat, consideră amestecul guvernului ca răul cel mai mare și privesc către piață pentru restrângerea monopolului. Alți economiști însă sunt sceptici față de această atitudine. Spre deosebire de reprezentanții Școlii de la Chicago, un larg segment de economiști consideră discrepanțele dintre condițiile 130

existente ale pieței și concurența perfectă ca fiind semnificativ mai mari decât le cred cei de la Chicago. Ei inu împărtășesc nici credința acestora în abilitatea capitalismului competitiv de a separa puterea economică și politică într-o măsură ce le va permite să se contrabalanseze una pe cealaltă. Acești critici subliniază că sistemul de piață a produs, în fapt, mari inegalități în distribuirea venitului. Inegalitățile de venit sunt interpretate ca reflectând eșecul concurenței, pe care economiștii de la Chicago nu l-au identificat, deoarece au neglijat specificul mediului instituțional al capitalismului modern. Această critică reprezintă o componentă esențială a neîncetatei controverse dintre economiștii tradiționali și cei care au respins punctele de vedere ale mainstream-ului. Așa cum Marx, Veblen, Roscher și urmașii lor au respins economia tradițională a timpului lor, la fel autorii moderni, printre care Galbraith și alți neoinstituționaliști, “noii radicali” și “postkeynesienii” asociați cu Universitatea din Cambridge sunt angajați în reexaminarea principiilor micro- și macro-economiei contemporane.

Bibliografie Alchian, A.A. (1967), Pricing and Society, Occasional Paper, no. 17, Westminstewr: The Institute of Economic Affairs. Becker, G. (1960), “An Economic Analysis of Fertility”, Demographic and Economic Change in Developed Countries, Princeton: Princeton University Press. Becker, G. (1965), “A Theory of the Allocation Time”, The Economic Journal, September. Becker, G. (1973), “A Theory of Marriage: part I”, Journal of Political Economy, vol. 81 (July-August). Becker, G. (1974), “A Theory of Marriage: part II”, Journal of Political Economy, vol. 82, sup. (March-April). Coase, R.H. (1972), “The Problem of Social Costs”, The Journal of Law and Economics, vol. 3, October 1960, reprinted in Robert and Nancy Dorfman, eds., Economics of the Environment, New York: W.W. Norton. Coase, R.H. (1987), “La nature de la firme”, Revue française d’économie, hiver.

131

Demsetz, H. (1968), “Why Regulate Public Utilities? ”, Journal of Law and Economics, vol. 11. Friedman, M. (1962). Capitalism and Freedom, Chicago: University of Chicago Press. Knight, F. (1935), “Ethics and Economic Interpretation”, in The Ethics of Competition, New York, Harper and Brothers. Knight, F. (1950), Introduction to Carl Menger’s Principles of Economics, by James Dingwall and Bert Hoselitz, trans. and ed. Glencoe: The Free Press. Knight, F. (1951), “Economic Psychology and the Value Problem” [1925], reprinted in The Ethics of Competition and other Essays, New York: Augustus Kelley.

Test recapitulativ 1. Care sunt caracteristicile definitorii ale Școlii de economie politică de la Chicago? 2. În ce constă moștenirea Menger-Knight preluată de economiștii de la Chicago? 3. Cum este analizată, din punct de vedere economic, problema căsătoriei de către reprezentanții Școlii de economie politică de la Chicago? 4. Enunțați și explicați teorema lui Coase? Cum face ea relația dintre drept și economie? 5. Care este ideea centrală transmisă de articolul lui Coase „The Nature of the Firm” publicat în 1937 în Economica? 6. Cum abordează Școala de la Chicago reglementarea utilității publice? 7. Care sunt criticile formulate la adresa economiștilor de la Chicago?

132

Tema 11

Monetarismul

Obiective: 

Înțelegerea rolului banilor în economie și a teoriei cantitative moderne



Prezentarea contribuției lui Milton Friedman la dezvoltarea teoriei monetare



Introducerea ioptezei venitului permanent



Analuza efectului expansiunii monetare asupra ratelor dobânzii



Evaluarea recomandărilor de politică monetară ale lui Milton Friedman

Cuvinte-cheie: 

teoria cantitativă asupra banilor



ipoteza venitului permanent



consumul permanent



expansiune monetară



ratele dobânzii



oferta de bani

133

11.1 Reafirmarea importanței banilor Locul teoriei cantitative a banilor în gândirea economiștilor clasici și neoclasici a fost deseori evidențiat. Esența punctelor lor de vedere este că modificările nivelului prețurilor se datorează modificărilor cantității de bani. Modificările autonome ale lui v, viteza de circulație a banilor, nu se puteau produce, cu excepția perioadelor de tranziție, din cauza naturii neschimbătoare obiceiurilor de cheltuială și a facturilor

instituționali care le

guvernează. Preocuparea economiștilor moderni privind rolul banilor și potențialul politicii monetare în a realiza obiective legate de ocupare și nivelul prețurilor a suferit schimbări în timp. Acestor chestiuni li s-a acordat puțin interes în anii 1930 și 1940. Astfel, publicarea, în 1956, a lucrării lui Milton Friedman Studies in the Quantity Theory of Money reflectă o reevaluare, ce a progresat în decadele următoare, a rolului banilor și a locului politicii monetare. Pentru contribuția sa în domeniul reafirmării importanței banilor, Friedman a primit în 1976 premiul Nobel pentru economie. Esența mesajului său și a cercetărilor pe care acesta le-a stimulat este aceea că “banii contează” (“money matters”). Spre deosebire de keynesieni, care reduc banii la un numitor comun într-un model al echilibrului general, monetariștii, conduși de Milton Friedman, au accentuat importanța analizei cererii de bani și a formulării unei teorii pozitive ca ghid de politică economică. 11.2 Teoria cantitativă “modernă” Chestiunea fundamentală la care teoria cererii de bani caută să răspundă este: de ce oamenii păstrează bani, care nu sunt un bun aducător de venit, în locul bunurilor productive sau a titlurilor purtătoare de dobândă? În viziunea lui Friedman, cererea de bani a unităților deținătoare de avuție ale societății poate fi examinată în cadrul teoriei alegerii consumatorului. Astfel, cererea de bani depinde de (a) avuția totală deținută sub diverse forme (care este analoagă cu constrângerea bugetară; (b) obligațiuni; (c) dividende din acțiuni; (d) bunuri fizice și (e) capital uman. O unitate deținătoare de avuție se presupune că își alocă avuția totală între aceste alternative pentru a-și maximiza “utilitatea”, luând în considerare posibilitatea de a converti o formă de avuție în alta. Există o utilitate procurată de deținerea unei părți din avuția unei 134

persoane sunt formă de bani; astfel, deținătorul de bani își transformă (schimbă) “stocurile” de bani până când valoarea, pentru el, a adăugării la fluxul total de servicii produse prin adiționarea unui dolar la stocul său de bani este egală cu reducerea în fluxul serviciilor produse prin scăderea unui dolar din fiecare din celelalte forme în care deține active. Ca și în analizele cererii bazate pe maximizarea unei funcții de utilitate, cererea de bani este independentă de unitatea nominală utilizată pentru măsurarea variabilelor bănești. Astfel, cererea de bani este o cerere de bugete (balanțe) reale ca o funcție de variabile reale. Adepții teoriei cantitative susțin că cererea de bani (în termeni reali) este foarte stabilă și sunt satisfăcuți că există evidențe empirice pentru verificarea acestei ipoteze. Studiul lui Philip Cagen (1956) în special, a identificat stabilitatea cererii reale de bani cu descoperirea sa că schimbările ratei de modificare a prețurilor afectează cantitatea nominală de bani ceruți. Cu cât este mai mare rata modificării prețurilor, cu atât mai mică va fi cantitatea nominală de bani deținuți, deoarece ea face mai atractive formele alternative de deținere a avuției. Friedman privește stabilitatea funcției cererii de bani (în termenii bugetelor reale) ca fiind una dintre puținele “constante” pe care economiștii au fost capabili să le identifice.

11.3 Ipoteza venitului permanent a lui Friedman Keynes a considerat că, de regulă, consumul va crește într-o proporție mai mică decât creșterea venitului. Această opinie a fost foarte mult dezbătută după publicarea operei lui Keynes. Trei seturi de aspecte au fost utilizate de diferiți cercetători pentru a testa empiric această afirmație. Există date privind venitul și economiile agregate pentru perioada 18691985 colectate de deținătorul premiului Nobel pentru economie din 1971, profesorul Simon Kuznetz; studii ale bugetelor pentru 1935-36 și 1941-42, realizate de Comitetul Resurselor Naționale și de Biroul SUA al Statisticii Muncii; și, în sfârșit, date ale Departamentului Comerțului privind venitul și economiile agregate publicate anual începând din 1929. Datele adunate de Kuznetz arată că, decadă cu decadă, a existat o proporție constantă pe termen lung între consum și venit de aproximativ 88%. Astfel, aceste date nu demonstrează nici o tendință ca proporția de venit economisită să crească odată cu venitul. Dar studiile de buget sugerează că proporția economiilor crește odată cu venitul. Datele Departamentului Comerțului susțin teza că proporția economiilor în venit variază cu faza ciclului de afaceri. 135

Desigur, o asemenea evidență nu înseamnă neapărat că relația pe termen lung dintre consum și venit nu ar putea fi una proporțională. Friedman se află printre cei care au avansat ipoteza că adevărata relație pe termen lung dintre consum și venit este una proporțională. Opinia lui Friedman potrivit căreia comportamentul de consum depinde de “venitul permanent”, adică de resursele pe care un individ se așteaptă să le aibă la dispoziție în decursul vieții sale, este strâns legată de descoperirea sa că cererea de bugete bănești reale este stabilă. Teoria sa încearcă să extindă cercetarea inițiată de Keynes la comportamentul de consum. Abordarea lui Friedman face distincție între componentele permanente și tranzitorii ale venitului și consumului. Astfel, venitul include o componentă permanentă a consumului, Cp și o componentă tranzitorie acestuia, Ct. Venitul permanent, în sens friedmanian, este determinat de doi factori: avuția unității consumatoare exprimată ca valoarea prezentă a unui flux de încasări viitoare așteptate și rata la care acestea sunt scontate. Raportul (K) dintre venitul permanent (Yp) și consumul permanent (Cp) depinde de rata dobânzii (r), de raportul dintre avuția “non-umană” și venit (w) și de o variabilă compozită (u) a cărei valoare reflectă înclinația spre consum a unităților consumatoare, depinzând de vârsta și gusturi. K este însă independent de venitul permanent și, în opinia lui Friedman, consumul tranzitoriu (Ct) nu este legat de venitul tranzitoriu (Yt). Consumul “măsurat “ stabilit din serii de date încrucișate ca sumă a consumului permanent și tranzitoriu depinde de venitul permanent mai degrabă decât de venitul măsurat. Adică unitățile consumatoare sunt văzute ca determinându-și consumul pe baza câștigurilor așteptate din resurse primite în decursul întregii vieți. Cheltuielile reprezintă o proporție constantă (k) din nivelul venitului permanent. Diverși factori tranzitorii, cum ar fi note de plată neașteptate sau pierderi de venit care creează diferențe între cheltuielile și venitul examinate și nivelurile lor permanente, sunt factori întâmplători. Simbolic: Y = Yp + Yt C = Cp + Ct Cp = kYp K = f(r, w, u)

136

Deși dificultatea măsurării venitului permanent și a consumului face greu de testat ipoteza venitului permanent, Friedman a stabilit pentru acestea un anume suport empiric. Utilizând agregate de serii de timp, el a stabilit că: (1) după alocarea componentelor tranzitorii ale consumului și venitului, raportul K dintre consumul permanent și venitul permanent pare a se fi menținut constant din anul 1897 și (2) elasticitatea consumului în funcție de venit crește pe măsură ce crește perioada de observație căreia i se asociază o funcție de consum, așa încât componentele tranzitorii devin mai puțin importante de-a lungul unei perioade mai lungi de timp. Astfel, teoria prevede o funcție de consum pe termen lung în care cheltuielile consumatorului reprezintă o proporție constantă din venit.

11.4 Efectul expansiunii monetare asupra ratelor dobânzii În viziunea lui Friedman, stabilitatea în termen reali a cererii de bugete cash este răspunzătoare de efectul advers pe care monetariștii cred că îl au modificările cantității de bani asupra ratelor dobânzii pe termen lung. Creșterea ofertei de bani va stimula cheltuielile și va crește venitul. Aceasta va crește preferința pentru lichiditate și cererea de împrumuturi. Ea poate deasemenea să ridice prețurile, ceea ce va reduce cantitatea reală de bani. Aceste efecte, susține Friedman, tind să schimbe radical presiunea inițială în jos pe care expansiunea banilor o are asupra ratelor dobânzii și să le readucă la nivelul lor anterior. Impactul inițial al creșterii cantității de bani la o rată mai rapidă este de a face ratele dobânzii mai mici, pentru un timp, decât ar fi fost în alte condiții. Dar acesta este doar începutul procesului, nu sfârșitul. Într-adevăr, monetariștii argumentează că o rată mai înaltă a expansiunii monetare va corespunde în cele din urmă unui nivel mai înalt, nu mai scăzut, al ratelor dobânzii ce ar fi prevalat în alte condiții, deoarece aceasta va genera așteptarea unor creșteri în continuare ale nivelului prețurilor. Întrucât cererea de bugete reale este stabilă, cererea nominală de bani crește, ceea ce urcă, mai degrabă decât să coboare, rata dobânzii. Astfel, argumentează Friedman, ratele dobânzii nu pot fi “stabilizate”. Nu este posibilă nici adoptarea, de către autoritatea monetară, a unei “sarcini “de șomaj. Monetariștii susțin că efectul imediat asupra șomajului al modificărilor ratei de expansiune a ofertei de bani este, în mod similar, diferit de efectul în timp. Există, în 137

concepția lor, un nivel al șomajului în orice moment de timp care este compatibil cu structura ratelor reale ale salariilor. Ratele salariilor reale tind, în medie, să crească cu o rată seculară “normală”, care corespunde ratei formării capitalului și îmbunătățirilor tehnologice și există o “rată naturala șomajului” asociată acestora. Relația dintre modificările salariilor reale și ale salariilor în bani este cea care explică de ce schimbul postulat de curba Phillips11 între modificările salariilor în bani și rata șomajului este un “schimb” pe termen scurt. Astfel, potrivit opiniei lui Friedman, curba Phillips este verticală pe termen lung. Schimbul dintre inflație și șomaj este rezultatul temporar al inflației neanticipate (adică al unei rate crescânde a inflației). 11.5 Recomandările de politică monetară ale lui Friedman Recomandările lui Friedman de control al ofertei de bani se întemeiază pe ceea ce el identificat că politica monetară poate sau nu să realizeze. Autoritatea monetară poate controla cantitatea “nominală” de bani (adică propriile sale îndatoriri) și de aceea controlează amplitudinile nominale, cum ar fi nivelul prețului, ratele de schimb și nivelul nominal al venitului național. Dar ea nu poate exercita controlul asupra cantităților nominale pentru a fixa mărimi reale precum rata șomajului, rata reală a dobânzii, cantitatea reală de bani sau nivelul venitului național real. Obiectivul principal al politicii monetare trebuie să fie, în concepția lui Friedman, acela de a împiedica banii să devină o sursă de perturbare majoră. Ceea ce se impune este furnizarea unui “mediu stabil”, în cadrul căruia consumatorii, producătorii, angajații și

11

Economistul britanic de origine neo-zeelandeză Alban William Phillips, cercetând o serie de fenomene și

date statistice care cuprind perioada 1861-1957, a pus în evidență o relație inversă între rata inflației și rata șomajului, pe exemplul Marii Britanii. Această relație este cunoscută sub denumirea de curba Phillips. Astfel, când rata inflației crește, rata șomajului scade, deoarece sporirea prețurilor stimulează extinderea activității economice, creșterea ocupării forței de muncă și atenuarea șomajului. Invers, atunci când rata inflației scade, se înregistrează o creștere a ratei șomajului, agenții economici nefiind interesați în extinderea activității. De aici ar rezulta concluzia conform căreia lupta împotriva șomajului ar necesita, într-o anumită proporție, inflație; la rândul ei, combaterea accentuării fenomenului inflaționist ar presupune, într-o anumită măsură, șomaj, care atenuează posibilitățile de cumpărare și urcare a prețurilor.

138

angajatorii să fie în mod rezonabil asigurați ca nivelul mediu al prețurilor se va comporta într-un mod cunoscut (de preferință stabil) în viitor. Aceasta constituie o funcțiune care, într-o epoca anterioară, era îndeplinita de etalonul aur. Există motive convingătoare pentru renunțarea la etalonul aur dar, potrivit lui Friedman, autoritatea monetară ar putea opera ca un înlocuitor pentru etalonul aur. El recomandă, în acest scop, ca autoritatea monetară să adopte o politică de creștere a ofertei de bani (în orice mod definită) cu o rată specificată și neschimbată. Dacă oferta de bani constă din monedă și depozite în băncile comerciale, rata de creștere estimată de Friedman ar fi cuprinsă între 3-5 % pe an. O politică publică a unei rate constante a creșterii monetare este, consideră el, contribuția cea mai importantă pe care autoritatea monetară o poate aduce la asigurarea stabilității economiei.

Bibliografie Cagen, Ph. (1956), “The Monetary Dynamics of Hyperinflation”, in M. Friedman, ed., Studies in the Quantity Theory of Money, pp. 25-117. Friedman, M. (1956), Studies in the Quantity Theory of Money, Chicago: The University of Chicago Press. Phillips, A.W. (1958), “The Relation between Unemployment and the Rate of change of Money Wage Rates in the United Kingdom 1982-1957”, Economica, vol. 25.

Test recapitulativ 1. Care este semnificația publicării în 1956 a lucrării lui Milton Friedman Studies in the Quantity Theory of Money? 2. Care sunt factorii de care depinde cererea de bani în viziunea monetariștilor? 3. Ce a identificat studiul lui Philip Cagen în privința cererii reale de bani ? 4. Explicați ipoteza venitului permanent a lui Milton Friedman. 5. Poate fi testată empiric ipoteza venitului permanent ? 6. Care este efectul expansiunii monetare asupra ratelor dobânzii? 139

7. Ce mesaj important transmite curba Phillips? 8. Care sunt recomandările de politică monetară ale lui Milton Friedman?

140

Tema 12

Provocarea lui John Kenneth Galbraith

Obiective: 

Înțelegerea concepției unui economist heterodox care critică vederile tradiționale asupra economiei de piasță



Prezentarea atacului paradigmei neoclasice realizat de John Kenneth Galbraith



Însușirea conceptelor de tehnostructură și noul stat industrial



Analiza unor citate celebre din J.K. Galbraith

Cuvinte-cheie: 

suveranitatea consumatorului



tehnostructura



noul stat industrial



„sistemul planificat”



teoria generală a dezvoltării avansate

141

12.1 Noul stat industrial John Kenneth Galbraith (1908 – 2006) vede economia americană actuală ca pe un produs al tehnologiei sale avansate. Economia este o “tehnostructură” compusă din corporații gigant care au nevoie de niveluri minime de câștiguri pentru a-și asigura supraviețuirea, creșterea și performanțele tehnice. Nevoile lor au făcut demodată ideea că firmele caută să își maximizeze profiturile; în actualul stat industrial puterea nu mai este asociată nu capitaliștii și întreprinzătorii, ci cu o tehnostructură ce include manageri salariați care trebuie să ocolească obținerea profitului personal. Presupunerea că ei vor face pentru acționari ceea ce lor le este interzis slăbește, în opinia lui Galbraith, trăinicia ipotezei maximizării profitului pe care se întemeiază analiza neoclasică. Observațiile lui Galbraith vizând amplitudinea diferențierii produselor ce caracterizează multe piețe au reafirmat de asemenea problema ridicată de economistul Thorstein Veblen (1857–1929) privind suveranitatea consumatorului. Firmele care sunt capabile să manipuleze cererea consumatorului prin reclama comercială au un impact asupra abilității consumatorului de a face alegeri raționale între mai multe alternative. De aceea Galbraith consideră vederea tradițională potrivit căreia consumatorul este suveran ca fiind de nesusținut în societatea abundenței de produse pe care o face posibilă tehnologia modernă. Crearea unor noi nevoi este esențială pentru supraviețuirea și creșterea corporațiilor moderne deoarece capacitatea productivă a tehnostructurii actuale este foarte vastă. A apărut astfel ceea ce Galbraith numește “efectul de dependență”; un nivel mai ridicat de creare a nevoilor, generat prin publicitate și alte tehnici menite să manipuleze cererea consumatorului devine necesar datorită mai marii abilități a tehnostructurii de a satisface nevoi (Galbraith, 1958, p. 158). Implicațiile acestor observații privind consumul merg considerabil mai departe decât cele ale teoriilor concurenței imperfecte. Ele sunt diferite și de opinia lui Veblen asupra “emulației pecuniare” ca fenomen cultural. Galbraith ar fi totuși de acord cu Veblen că relația dintre consum și producție nu poate fi explicată în termeni neoclasici. Știința economică ortodoxă nu poate explica nici apariția tehnostructurii și nici modul în care suveranitatea consumatorului a fost înlocuită, via efectul de dependență, de suveranitatea producătorului.

142

În lucrarea sa Economics and the Public Purpose (Știința economică și interesul public) (1973), argumentația lui Galbraith privind efectul de dependență și crearea nevoilor “inventate” este întrucâtva modificată pentru a face eforturile de vânzare compatibile cu un anumit nivel al satisfacerii reale a nevoilor consumatorilor. Dar cea mai importantă observație a sa este că eforturile producătorului în sensul creării nevoilor este o formă “sănătoasă” de concurență între firme în aparență rivale. În loc să își dispute segmente de piață mai mari una celeilalte, acestea sunt preocupate de promovarea creșterii întregii industrii. Cerințele supraviețuirii corporațiilor de mari dimensiuni prezintă astfel o perspectivă diferită asupra fenomenelor creșterii în raport cu vederea dominantă a științei economice neoclasice.

12.2 Atacul paradigmei neoclasice Cea mai importantă lucrare a lui Galbraith este fără îndoială Economics and the Public Purpose (1973), al cărei obiectiv nu este altul decât demolarea paradigmei neoclasice. Galbraith nu se atașează vreunei școli, mișcări, ideologii sau concepțiilor unor economiști anteriori, deși îndatorarea față de gândirea lui Veblen este evidentă. Galbraith admite că paradigma neoclasică este utilă dacă se aplică sistemului de piață, dar, spune el, economia modernă a dezvoltat un alt sistem care coexistă cu sistemul de piață convențional și pe care îl depășește ca forță și potențial. Gabraith numește acest sistem sistemul planificat, în care include cele aproximativ 1000 de mari firme industriale din SUA. Acești giganți produc în SUA o parte mai mare din PNB decât restul de 12 milioane de firme mai mici la un loc. În domeniul ofertei de produse alimentare, cele mai mari patru corporații americane au vânzări totale cele depășesc pe ale celor 3 milioane de fermieri pe care Galbraith îi include în sistemul de piață. Paradigma neoclasică, crede Galbraith, nu poate explica realitatea economică a corporațiilor gigant. Galbraith numește teoria sa privind modul de funcționare a marilor corporații teoria generală a dezvoltării avansate. Aceasta diferă de teoria neoclasică în două direcții importante. Mai întâi, teoria prețurilor nu prezintă o importanță deosebită în sistemele planificate; în al doilea rând, în vreme ce armonia neoclasică se menține în virtutea faptului că nici un element din economie nu are destulă putere pentru a controla prețurile, mare corporație are puterea de a-și impune propriile scopuri. Singurul motiv pentru care puterea 143

corporației nu corupe în mod absolut este acela că puterea sa nu este chiar absolută. În prezent, corporațiile nu controlează toate sursele puterii politice. Cu toate acestea, puterea sistemului planificat este suficientă pentru a impune indivizilor un mod de viață “irațional”. Potrivit lui Galbraith, corporația gigant s-a dezvoltat deoarece tehnologia a devenit atât de complexă încât se impunea o nouă entitate organizațională care să facă față cerințelor acesteia.

12.3 Tehnostuctura În lumea sistemului planificat al corporațiilor gigant deciziile sunt luate nu de indivizi, ci mai degrabă de grupuri. Toți oficialii care fac parte din grupul de luare a deciziei sunt membrii ai tehnostructurii - un termenul colectiv care îi include nu numai pe superiorii corporației, dar și pe muncitorii intelectuali și pe cei necalificați. Tehnostructura îi reunește doar pe cei ce posedă o cunoaștere specializată, talent sau experiență în adoptarea deciziilor de grup. Într-o corporație foarte mare, el poate cuprinde pe președintele consiliului de administrație, vicepreședinți cu responsabilități importante și oameni cu alte poziții majore în staff, ca de exemplu conducători de departamente sau secții. Galbraith spune că tehnostructura nu poate fi definită într-un fel anume, dar ea a preluat corporațiile într-un mod care sprijină predicția lui Veblen că toate firmele vor fi, în mod logic, conduse de tehnicieni mai degrabă decât de oameni ce își asumă riscuri (“primitori” de risc). Tehnostructura înlocuiește vechiul întreprinzător și șef al industriei cu ceva ce seamănă mai degrabă un comitet uriaș. Comitetele au scopuri diferite de vechiul întreprinzător aflat la cârma companiei. În timp ce economia neoclasică are în centru capitalistul individual țintind către (și reușind) maximizarea profitului, tehnostructura lui Galbraith are două scopuri principale, mai curând decât unul singur. Primul este un scop cu caracter de protecție: deciziile colective ale tehnostructurii încearcă să asigure un nivel de bază și neîntrerupt al câștigurilor ce va mulțumi acționarii și nu va crea probleme cu bancherii; cel de-al doilea scop este unul afirmativ: creșterea firmei. Creșterea devine cel mai important scop al întregului sistem de planificare și deci al societății care este dominată de afaceri de dimensiuni gigantice. Spre deosebire de Marx și Veblen, potrivit cărora concentrarea industrială era motivată de goana după profit, Galbraith vede motivația tehnostructurii în sensul avantajului 144

birocratic, motivație ce poate fi numită și PUTERE (POWER). Fiecare membru al tehnostructurii vede logica în creștere. O unitate a firmei, cum ar fi un departament, își mărește vânzările. Cu un nivel crescut al venitului în firmă, departamentul poate extinde nivelul de ocupare și pretinde la alte cote promovarea, salariile și câștigurile suplimentare, care să corespundă dimensiunilor sale sporite. Membrii corporațiilor care nu și-au extins dimensiunile nu pot pretinde nici una din aceste recompense. Iar mărimea dă în continuare naștere la mărime, deoarece creșterea venitului permite firmei să se extindă în continuare. Când o firmă este atât de mare încât singură producția sa poate determina fluctuații de prețuri, este cu mult mai sănătos și sigur pentru această firmă și puținele celelalte ca ea să își fixeze mai întâi prețurile și apoi să își ajusteze nivelul producției pentru a-și vinde produsele la prețul dinainte stabilit. Sistemul planificat și tehnostructura sunt strâns legate de stat deoarece cheltuielile guvernamentale sunt responsabile pentru mare parte din venitul corporației. Există și alte motive pentru o relație extrem de strânsă între birocrația guvernamentală și corporații, o simbioză birocratică. Agențiile publice de reglementări, ca de pildă Federal Trade Commission, tind să devină captive ale firmelor a căror activitate ar trebui să o reglementeze. Guvernul furnizează adesea capital pentru dezvoltarea tehnică, ca de exemplu pentru puterea nucleară, computere, transport aerian modern și echipament pentru comunicațiile prin satelit. Uneori guvernul poate acționa ca o instituție de împrumut. Scopul creșterii corporației devine astfel inseparabil de scopul creșterii economice naționale. Ceea ce este bine pentru guvern este bine pentru General Motors (sau invers: ceea ce este bine pentru General Motors este bine pentru țară). Deci interesele devin reciproc compatibile. Creșterea economică națională este și un scop important al muncii organizate; iar acest scop se potrivește foarte bine ambițiilor tehnostructurii: firmele gigant stabilesc prețurile, așa încât ele pot de obicei să transfere salariile crescute asupra consumatorului sub formă prețurilor mai înalte. Toată lumea câștigă - cu excepția poate a consumatorului. John Kenneth Galbraith a fost uneori respins și considerat un jurnalist trivial, tratând cu superficialitate economia științifică. Dar mulți economiști distinși îl respectă, în special cei a căror reputație este destul de mare pentru a se împăca cu iconoclasmul său, ca de exemplu Paul Samuelson, Kenneth Boulding și Robert Heilbroner. Ca și John Stuart Mill, 145

Galbraith a reamintit științei economice vastele sale implicații umaniste. Galbraith a pus în lumină într-o manieră dramatică caracterul neregulat al dezvoltării economiei americane, în contrast cu presupusa “netezime” înfățișată de neoclasici.

12.4 Citate celebre din John Kenneth Galbraith Galbraith a fost un economist extrem de spiritual și a lăsat în urmă multe cugetări memorabile, din care le selectăm pe următoarele (pentru a le păstra nealterată savoarea, nu am făcut traducerea în limba română, presupunându-se că studenții stăpânesc bine limba engleză): 

The conventional view serves to protect us from the painful job of thinking.



Economics is extremely useful as a form of employment for economists.



Faced with the choice between changing one’s mind and proving that there is no need to do so, almost everyone gets busy on the proof.



Nothing is so admirable in politics as a short memory.



Under capitalism, man exploits man. Under communism, it's just the opposite.



The only function of economic forecasting is to make astrology look respectable.



The modern conservative is engaged in one of man's oldest exercises in moral philosophy; that is, the search for a superior moral justification for selfishness.



More die in the United States of too much food than of too little.



You will find that the State is the kind of organization which, though it does big things badly, does small things badly, too.

Bibliografie Dunn, S. (2010), The Economics of John Kenneth Galbraith: Introduction, Persuasion and Rehabilitation, Cambridge University Press. Galbraith, J.K. (1958), The Affluent Society, Boston: Houghton Mifflin Company. 146

Galbraith, J.K (1967, 2007), The New Industrial State, Princeton University Press. Galbraith, J.K. (1973), Economics and the Public Purpose, Boston: Houghton Mifflin. Galbraith, J.K. (1977), The Age of Uncertainty, Boston: Houghton Mifflin Company. Galbraith, J.K (1985), The Anatomy of Power, Boston: Houghton, Mifflin Company. Parker, R. (2005), John Kenneth Galbraith: His Life, His Politics, His Economics, New York: Farrar, Straus and Giroux. Pressman, S. (2013), The Legacy of John Kenneth Galbraith, Routledge.

Test recapitulativ 1. Care este semnificația termenului de tehnostructură ? 2. În ce constă atacul paradigmei neoclasice formulat de Galbraith ? 3. Cum își numește Galbraith teoria privind modul de funcționare a marilor corporații și cum diferă ea de teoria neoclasică ? 4. Împărtășiți opinia potrivit căreia Galbraith a fost doar un jurnalist trivial ce a tratat cu superficialitate economia științifică ? 5. Care din citatele prezentate aparținând lui Galbraith v-a plăcut cel mai mult și de ce ?

147

Tema 13 James McGill Buchanan și doctrina public choice

Obiective: 

Înțelegerea analizei luării deciziilor politice cu ajutorul instrumentelor de analiză economică



Prezentarea contribuției lui James Buchanan la fondarea Școlii public choice din Virginia



Cunoașterea lucrărilor de pionierat în domeniul public choice



Însușirea analizei calculului individual rațional atunci când este confruntat cu probleme ale opțiunii constituționale



Cunoașterea elementelor de bază ale teoriei jocurilor ca instrument de lucru al reprezentanților doctrinei public choice

Cuvinte cheie: 

opțiunea publică



logrolling



troc politic



teorema votantului median



teoria jocurilor

148

13.1 Introducere Economistul american James McGill Buchanan (1919 – 2013) este laureat al premiului Nobel pentru economie, acordat pentru contribuția în domeniul teoriei public choice (a opțiunilor publice) aplicată procesului decizional politic. Fondul de idei al operei economice a lui Buchanan gravitează în jurul hotarului instituțional dintre structurile statale, politică și economie. Comportamentul individului în viziunea public choice este reliefat prin cuvintele unuia din “părinții fondatori” ai revoluției americane Thomas Jefferson, care sunt pline de semnificație și în prezent: Oamenii învață repede să utilizeze în mod interesat orice drept și putere pe care o dețin sau pe care și-o pot asuma. Banii publici și libertatea publică… vor fi rapid identificate ca surse de avuție și de dominație pentru cei care le dețin; trebuie spus că ei sunt atât instrument, cât și obiect al achiziției. Pe oameni îi vom câștiga cu bani, a spus Cezar, iar cu oamenii vom câștiga bani. Comunitatea noastră n-ar trebui să fie amăgită de integritatea scopurilor oamenilor politici și să considere că aceste puteri nelimitate nu vor fi niciodată abuzate… Ar trebui să privim înainte în viitor, unul nu foarte îndepărtat, pentru a vedea că o anumită corupție din comunitatea noastră, ca și în țara din care ne tragem rădăcinile, va cuprinde vârfurile guvernului nostru și va fi răspândită de acesta în masa de oameni. În acel moment cei din guvern au cumpărat deja vocea poporului și l-au făcut să plătească prețul corespunzător (Thomas Jefferson, Notes on Virginia, 1784). 13.2 Rolul lui James Buchanan în fondarea Școlii public choice din Virginia Doctrina public choice se definește ca analiza economică a luării deciziilor non-piață - un corp teoretic ce tratează factorii de luare a deciziilor individuale drept participanți la o interacțiune complexă care generează rezultate politice. Alternativ, ea se definește și ca aplicare a analizei economice la procesul luării deciziilor politice, incluzând teorii privind statul, regulile de vot și comportamentul votanților, serviciile politice (logrolling), birocrația, analiza politică și reglementarea guvernamentală. Interesul științific modern pentru teoria public choice izvorăște din opera finanțiștilor publici ai anilor 1950 care s-au desprins de politicile de impozitare și de cheltuieli 149

guvernamentale în efortul de a explora teoria votării. Scrierile de început ale Școlii din Virginia nu au fost însă singurele care au contribuit la dezvoltarea acestui domeniu. Doi pionieri notabili în tradiția respectivă sunt Duncan Black și Anthony Downs. Lucrările care antedatează începutul formal al public choice includ o serie de articole ale lui Duncan Black din ultima parte a anilor 1940, culminând cu celebra sa carte The Theory of Committees and Elections (1958). Contribuția timpurie al lui Anthony Downs este reprezentată de binecunoscuta sa lucrare An Economic Theory of Democracy (1957). Social Choice and Individual Values (1951) a lui Kenneth Arrow și The Logic of Collective Action (1965) a lui Mancur Olson, toate se editau în momentul în care primele articole și The Calculus of Consent (1962) a lui James Buchanan și Gordon Tullock își făceau și ele apariția. Dar Arrow și Downs nu au izbutit să urmeze mai departe cercetarea științifică în acest domeniu, după cum nici Black sau Olson nu par a fi format mulți cercetători ai acestui subiect. În schimb Buchanan și Tullock și-au urmat liniile de început cu un șir de articole și cărți ce au continuat neîntrerupt până în prezent. Mai mult, Școala din Virginia fondată de ei a produs un număr mare de savanți ce au ales să lucreze în domeniul opțiunilor publice. Prima întâlnire a cercetătorilor public choice a fost organizată de Buchanan și Tullock și a avut loc la Charlottesville - Virginia, în 1963. Curând după aceea a apărut jurnalul economic numit Papers on Non Market Decision Making, consacrat noului domeniu și premergător ziarului Public Choice. Existența publicațiilor Public Choice și Public Choice Society poate fi atribuită direct eforturilor lui James Buchanan și Gordon Tullock. Astăzi, cei ce lucrează în domeniul de cercetare a opțiunii publice sunt cu toții membri ai Școlii din Virginia, aproape în același fel în care toți economiștii sunt membri ai școlii scoțiene fondate de Adam Smith. Ei sunt conștienți că metodologia lor este unică doar atunci când se află în prezența cercetătorilor politici, a filozofilor sau a altor cercetători ai socialului care nu folosesc această abordare. Cercetătorul din domeniul public choice este destul de diferit față de colegii săi economiști. Pentru a înțelege contribuția Școlii din Virginia la elaborarea și dezvoltarea doctrinei public choice, trebuie să analizăm abordarea convențională din interiorul economiei politice și al politologiei anilor 1950, în ceea ce privesc instituțiile politice. În domeniul macroeconomiei, revoluția keynesiană era în plin avânt. Lucrările teoretice și empirice discutau despre modul în care politicile fiscale, monetare și comerciale 150

pot fi coordonate pentru a controla șomajul, inflația și balanța de plăți. Exista încrederea că obiectivele puteau fi atinse numai dacă guvernul era liber să folosească toate instrumentele potențiale pe care le comanda. Era o perioadă în care curba Phillips începuse să fie la modă. O scurtă dezbatere a urmat impactului creșterii datorii bugetare, încheindu-se cu un consens asupra faptului că nu existau consecințe economice. Pe plan micro, se înregistrau semnale similare. În 1952 a apărut lucrarea lui Baumol Welfare Economics and Theory of the State. Ea folosea existența externalităților pentru a justifica intervenția guvernului pe fundalul eficienței. Lucrările clasice despre externalități și bunuri publice ale lui James Meade și Paul Samuelson au apărut în perioada 1952-1954. Întreaga literatură a fost pusă la un loc în influentul articol al lui Francis Bator, publicat în 1958 sub titlul surprinzător “The Anatomy of Market Failure”. Dezvoltări similare s-au produs și în alte ramuri ale economiei. În organizarea industrială, spre exemplu, clasica lucrare a lui Joe Bain Barriers to New Competition a fost publicată în anul 1956. Astfel, în timp ce liderii științei economice erau ocupați cu demonstrarea necesității ca guvernul să funcționeze pe baza eficienței economice, liderii științei politice demonstrau cum funcționa în practică formă americană de democrație. Față de aceste curente de gândire dominante, pionierii doctrinei public choice ofereau o alternativă contrastantă. Dintre lucrările acestora, doar Theory of Committees and Elections (1958) a lui Duncan Black făcea să răsune o notă pozitivă uniformă despre potențialul instituțiilor politice. În cartea sa, Black demonstrează celebra teoremă a votantului median12. Echilibrul este posibil sub regula majorității în anumite condiții. Din nefericire, cercetări ulterioare au demonstrat că aceste condiții sunt puțin probabil de obținut în practică. Importanta teorie a lui Black a rămas în atenție până astăzi ca un fel de caz particular, ilustrând fragilitatea inerentă a rezultatelor regulii majorității. Nici o lucrare nu a dus la bun sfârșit mesajul că procesele politice pot agrega informații despre preferințele votantului, generatoare de rezultate cu proprietăți normative dezirabile, precum Social Choice and Individual Values (1951) a lui Kenneth Arrow. Deși

În politică, teoria (modelul) alegătorului median este un model de analiză care se referă la alegerea colectivă într-o societate democratică, ce susţine că politicienii tind să reprezinte cât mai aproape punctele de vedere ale alegătorilor aflaţi la centrul spectrului politic sau social. 12

151

mesajul a fost greșit interpretat și deși uneori a dezamăgit complet așteptările, cele trei decade de cercetări ulterioare adunate în numeroase articole atestă puterea captivantă a teoriei. În lucrarea The Calculus of Consent, Buchanan și Tullock analizează calculul individual rațional atunci când este confruntat cu probleme ale opțiunii constituționale (Buchanan & Tullock, 1995, p. 8). Ea vine să ofere “trocul politic” ca pe o metodă capabilă să releve intensitatea preferințelor și demonstrează rațiunea normativă de a fi unui proces politic cu două nivele, în care conflictele aferente regulilor de vot, drepturilor de proprietate și veniturilor distributive își au rezolvarea unanimă și echitabilă în primul stadiu constituțional. Lucrarea rămâne chiar și astăzi una dintre cele mai explicite și optimiste abordări a instituțiilor democratice, în domeniul public choice. Doctrina public choice a jucat un rol important în lămurirea atât a discursului academic cât și a celui public despre slăbiciunile sistemului politic. Astăzi, problema este de a explica de ce instituțiile politice produc rezultate nedorite și cum pot fi ele rearanjate pentru a produce altele mai bune. Public choice-ul a fost și rămâne un domeniu interesant al cercetării întrucât urmărește să descopere reguli de vot, subliniind necesitatea clarificării procesului respectiv. În sens larg, teoria opțiunilor publice a relevat posibilitățile pentru aranjamente constituționale convingătoare care pot schimba interesul personal egoist al oamenilor într-un mod acceptabil. Școala din Virginia a avut o importantă influență în domeniul cercetării opțiuni publice deoarece a combinat permanent analiza slăbiciunii politicului cu potențialul instituțiilor politice. 13.3 Teoria jocurilor - instrument de lucru al reprezentanților doctrinei public choice Teoria jocurilor este o aplicare a raționamentului matematic la problemele de conflict și colaborare între indivizi (actori) raționali conduși de interesul personal. Dezvoltată în anii 1940 de matematicienii austrieci John von Neumann (1903-1957) și Oskar Morgenstern (1902-1977), ea a fost aplicată multor probleme din știința politică, teoria strategiei și chiar în filozofia morală. Într-o anumită măsură, ea a fost utilizată practic în strategia de apărare și are aplicații în cadrul economiei. Esența tuturor aplicațiilor de teoria jocurilor este de a analiza interacțiunea între strategii pe care actorii, intenționând să își 152

maximizeze bunăstarea, sunt obligați să le urmeze sau este probabil că le vor urma, date fiind anumite niveluri de informare. Distincția cea mai importantă este cea între două tipuri fundamentale de jocuri, distincție ce sintetizează atât de clar o calitate recurentă a politicii din viața reală, încât terminologia a intrat în discursul politic comun. Este vorba despre distincția între jocuri cu sumă nulă și jocuri fără sumă nulă. Se poate spune, de exemplu, că un conflict între un patron și o organizație sindicală este cu sumă nulă dacă există o cantitate fixă de profit pe care o poate realiza firma, ce nu poate fi crescută prin cooperare între aceștia; sau că un conflict între departamentele de finanțe ale universității este cu sumă nulă dacă nu există nici o șansă ca departamentele să poată face ceva pentru creșterea bugetului total al universității. În cazul unui joc cu sumă nulă, câștigurile unui jucător (presupunând ca este vorba de un joc cu doar doi jucători) sunt egale cu pierderea celuilalt. O versiune care nu este cu sumă nulă a acestor exemple ar permite cantității totale disponibile pentru distribuire să fie crescută prin cooperare între jucători – profiturile ar putea de fapt să sporească date fiind bunele relații de muncă sau bugetul universității ar putea fi crescut de un Minister al Educației impresionat de departamentele altruiste ale universității, ș.a.m.d. Multe situații politice nu sunt probabil în fapt jocuri cu sumă nulă, dar multe sunt „jucate” de actorii lor ca și cum ar fi. Prin examinarea alegerii strategiilor jucătorilor independenți este adesea posibil să arătăm nu numai care va fi rezultatul cel mai probabil, dar și faptul că, opțiunile raționale aparent maximizatoare ale utilității personale, adoptate de actori independenți, vor produce un câștig sub-optimal pentru amândoi! Acest lucru este evidențiat de cea mai faimoasă dintre analizele jocului simplu din teoria jocurilor și anume dilema prizonierului. O explicăm în continuare. Se presupune că doi prizonieri sunt ținuți în celule separate, acuzați fiind de o faptă pe care au comis-o împreună. Fiecăruia i se dă alternativa de a depune mărturie împotriva celuilalt sau de a nu spune nimic. Dacă un prizonier depune mărturie împotriva celuilalt, implicându-se și pe sine, ei vor primi o condamnare minoră; dacă unul nu recunoaște, dar în schimb este demascat de celălalt, atunci el va primi o condamnare majoră. Dar dacă nici unul nu recunoaște nimic, în lipsa vreunei alte probe, vor fi amândoi achitați.

153

Ce vor alege ei? Experimentele de psihologie socială au oferit confirmare empirică predicției teoretice că amândoi vor mărturisi fapta, mai degrabă decât să aibă încredere în cooperarea celuilalt și să nu mărturisească nimic. Astfel, apare un rezultat sub-optimal – derivând din calcul rațional. Un aspect important în legătură cu dilema prizonierului care are multe aplicații politice reale este că rezultatele depind covârșitor de contextul înconjurător, care schimbă matricea efectivă a câștigurilor. Să presupunem, de exemplu, că amândoi acuzații sunt membri ai unei bande criminale care pedepsește nemilos informatorii, odată ce au fost eliberați din închisoare. În acest context predicția se schimbă. Cu cât mai complicat jocul (iar pentru modelarea oricărei situații politice importante este evident nevoie de jocuri mult mai complicate), cu atât mai neașteptate devin predicțiile, dar și mai nesigure. Un rezultat general este de a arăta cât de puțin depind, în ultimă instanță, deciziile noastre politice majore de opțiunea (alegerea) rațională sau cât de limitată este posibilitatea raționalității, fie și în chestiunile majore, date fiind nivelurile probabil de informație. Teoria jocurilor este o ramură a unui întreg ansamblu de dezvoltări ale teoriilor public choice care aruncă o lumină sporită asupra interacțiunii sociale și care se situează undeva între filozofia morală și teoria neutră pur predictivă. Oricum, marea promisiune arătată odată de teoria jocurilor nu a fost realizată, în mare măsură din cauza dificultății de a construi ipoteze empirice suficient de precise în modele. Acolo unde funcționează, ca de exemplu în previzionarea formării coalițiilor în guvernele cu mai multe partide, rezultatele sunt adesea evidente oricum în mod intuitiv.

Bibliografie Arrow, K. (1951), Social Choice and Individual Values, John Wiley & Sons, New York. Black, D, (1958), The Theory of Committees and Elections, New York: Cambridge University Press.

Buchanan, J.M. and Tullock, G. (1962), The Calculus of Consent –

Logical Foundations of Constitutional Democracy, Ann Arbor Paperbacks.

154

Buchanan, J.M. and Tullock, G. (1995), Calculul Consensului, Editura Expert, București. Buchanan, J.M. (1997), Limitele libertății: între anarhie și Leviathan, Institutul European Iași. Downs, A. (1957), An Economic Theory of Democracy, New York: Harper and Row. Olson, M. (1965), The Logic of Collective Action, Harvard University Press.

Test recapitulativ 1. De ce ideile lui Thomas Jefferson au relevanță și în prezent? 2. Cum definim doctrina public choice? 3. Care sunt cei doi pionieri notrabili ai teoriei public choice? 4. Cum a contribuit James Buchanan la fondarea Școlii public choice din Virginia? 5. Care este obiectul de analiză al autorilor James Buchanan și Gordon Tullock în lucrarea The Calculus of Consent? 6. La ce se referă teoria votantului (alegătorului) median? 7. Menționați numele matematicienilor austrieci care au dezvoltat teoria jocurilor în anii 1940. 8. Ce înțelegem prin jocuri cu sumă nulă? 9. Explicați jocul dilema prizonierului și încercați să relaționați această „dilemă” cu finanțele publice, respectiv cu alternativele aflate în fața plătitorilor de impozite de a-și achita sau nu obligațiile față de stat.

155

Tema 14 Teorii cu privire la comerțul internațional

Obiective: 

Cunoașterea teoriilor clasice cu privire la comerțul internațional precum și a modelului Heckscher-Ohlin-Samuelson (H-O-S)



Evidențierea concepției mercantiliste privind balanța comercială excedentară



Prezentarea teoriei avantajului absolut a lui Adam Smith și a teoriei avantajului comparativ-relativ a lui David Ricardo



Înțelegerea modelului neoclasic H-O-S al comerțului internațional

Cuvinte-cheie: 

mercantilism



avantaj absolut



avantaj comparativ relativ



teoria proporției factorilor de producție



specializare economică internațională

156

Printre teoriile clasice cu privire la comerțul internațional se numără: mercantilismul, teoria avantajului absolut a lui Adam Smith și modelul lui David Ricardo (teoria costurilor comparative de producție și a avantajelor relative în comerțul internațional). Această temă tratează teoriile clasice precum și modelul Heckscher, Ohlin, Samuelson (H-O-S), bazat pe teoria lui Ricardo și pe economia neoclasică.

14.1 Mercantilismul Mercantilismul, teoria prezentată pe larg în Tema 2, face parte din teoriile clasice cu privire la comerțul internațional. La baza acesteia au stat “revoluția industrială”, tranziția de la economiile locale la cea națională, de la feudalism la capitalism, de la un comerț rudimentar la un comerț internațional din ce în ce mai amplu. Mercantilismul – sistemul economic al celor mai puternice națiuni comerciale din secolele XVI – XVIII, s-a fundamentat pe premisa că forța și avuția națională erau cel mai bine servite prin exporturi crescânde și prin colectarea în schimbul acestora a metalelor prețioase. Această orientare a înlocuit organizarea medievală feudală din Europa Occidentală, în special în Olanda, Franța, Marea Britanie, Belgia, Portugalia și Spania. Monarhul era cel care controla totul. Se urmărea creșterea exportului și restricționarea importului, respectiv o balanță comercială excedentară. Descoperirile geografice din perioada respectivă nu numai că au stimulat comerțul internațional, dar au determinat și un flux abundent de aur și argint, ce putea fi folosit pentru încurajarea economiei bazate pe bani și prețuri. Statul exercita un control însemnat asupra vieții economice, în principal prin corporații și companii de comerț. Producția era atent reglementată, în scopul asigurării unor bunuri de înaltă calitate și cu un cost scăzut, permițând astfel națiunii să își mențină poziția pe piețele externe. Potrivit orientării mercantiliste, lumea conține doar o cantitate fixă de avuție. Prin urmare, creșterea avuției unei țări se putea realiza fie prin însușirea avuției altei țări, fie prin practicarea unui raport export/import favorabil. Esența mercantilismului constă deci în a exporta mai mult și a importa mai puțin și de a primi în schimb aur (deficitul plătindu-se în aur în epoca respectivă). Aceste idei se regăsesc în scrierile lui William Petty (1690), Thomas Mun (1621, 1664) și Antoine de Montchrétien (1615). 157

Teoria mercantilistă are însă limitele sale, având în vedere că mai mulți bani înseamnă în cele din urmă inflație și mai puțină producție, împreună cu standarde de viață mai scăzute. Mercantilismul va fi subminat de venirea revoluției industriale și a doctrinei laissez-faire.

14.2 Teoria avantajului absolut a lui Adam Smith Adam Smith, părintele liberalismului și al științei economice, este promotorul unei politici economice liberale atât în comerțul interior cât și în cel internațional. Teoria comerțului internațional a lui Adam Smith este o extindere a concepției sale despre diviziunea muncii. În virtutea ei, fiecare țară trebuie să se specializeze în producerea acelor bunuri pentru care are cele mai abundente și ieftine resurse: Dacă o țară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am putea produce noi, e mai bine să le cumpăram de la ea, cu o parte din produsele activității noastre, utilizate într-un mod din care putem trage oarecare foloase” (Smith, 1962) În acest fel, fiecare națiune va utiliza cu maxim de eficiență resursele proprii și prin schimb își va procura bunurile care ar costa-o mai mult să le producă decât să le cumpere. Ideile lui Smith despre comerțul dintre țări si avantajele acestuia sunt cunoscute sub denumirea de „teoria avantajului absolut”. În viziunea lui Adam Smith, avantajul absolut din comerțul internațional este înțeles ca diferența între costul de producție național mai mare și prețul de import mai mic. Prin comerțul internațional fiecare țară va urmări specializarea în producerea acelor mărfuri pentru care dispune de avantaje absolute și va importa acele mărfuri care costă mai mult în interior decât în străinătate. În cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, politicile mercantiliste devin un obstacol pentru progresul economic. Adam Smith argumentează că politicile mercantiliste favorizau producătorii dar erau în detrimentul intereselor consumatorilor. Teoria sa asupra comerțului pleacă de la ideea că exportul este profitabil dacă pot fi importate bunuri ce satisfac mai bine nevoile consumatorilor decât dacă acestea s-ar produce pe piața internă.

158

Esența teoriei lui Smith este că regula ce conduce schimburile pe orice piață internă sau externă este aceea

de a determina valoarea prin măsurarea cantității de muncă

încorporate în ele. Pentru a-și demonstra teoria, Adam Smith a furnizat un exemplu cu două țări (A și B) și două bunuri (X și Y) utilizând un singur factor de producție – productivitatea muncii, evaluată în numărul de ore necesare pentru obținerea unei unități din produsele X și Y. Smith a utilizat deci un sistem uni-factorial al economiei. Notând orele cu H și munca cu L, necesarul unitar de muncă pentru produsul X este HLX iar pentru produsul Y este HLY. Întrucât toate economiile au resurse limitate, există constrângeri în nivelul producției. Dacă o țară dorește să obțină mult dintr-un produs, ea trebuie să renunțe a produce alte bunuri, adică să facă o renunțare de comerț. Avem un singur factor de producție – munca, ce va furniza productivitate. Presupunem că acea țară are o resursă de muncă de 8 + 4 = 12 ore: -

cu 4 ore de muncă țara poate produce 1 kg d brânză

-

cu 8 ore de muncă țara poate produce 1 litru de vin.

Frontiera posibilităților de producție ilustrează varietatea combinațiilor de bunuri ce pot fi produse în economie. Costul de oportunitate este numărul de unități din produsul Y la care economia trebuie să renunțe pentru a produce o unitate suplimentară din produsul X. Specializarea în producție și avantajul absolut din comerț ȚARA

PRODUSE Unități de produs/unități de timp FĂRĂ

DUPĂ

COMERȚ

SPECIALIZARE ȘI COMERȚ

X

Y

X

Y

A

6

3

12

-

B

3

6

-

12

TOTAL

9

9

12

12

159

Țara A este mai productivă decât țara B în obținerea bunului X, având un avantaj absolut pentru acest produs; țara B este mai productivă decât A în obținerea produsului Y. Astfel, apare rezonabil și în beneficiul ambelor țări să își concentreze toate resursele de muncă pentru producerea bunului la care au un avantaj absolut. După specializare, schimbând produsele, ambele țări câștigă din comerț.

14.3 Modelul lui David Ricardo David Ricardo își expune teoria asupra comerțului internațional în anul 1817 în lucrarea sa Despre principiile economiei politice și taxării, în capitolul VII intitulat “Despre comerțul exterior”. Potrivit lui Ricardo, nu este nici posibil, nici necesar, ca fiecare țară să producă toate tipurile de mărfuri de care are nevoie. Mai rațional este fiecare țară să se specializeze în producerea anumitor mărfuri pentru care dispune de anumite avantaje, fie naturale, fie dobândite. Criteriul acestei specializări trebuie să fie avantajul comparativ, exprimat în unități de timp de muncă sau pe baza legii valorii, întemeiată pe munca cheltuită pentru producerea mărfii respective. Avantajul relativ reprezentă posibilitatea de a produce o marfă cu o cheltuială de timp de muncă relativ mai mică în comparație cu o altă marfă din aceeași țară. Pentru a-și ilustra teoria, Ricardo recurge la exemplul a două țări, Portugalia și Anglia, care schimbă două bunuri: vin și stofă. Situația de dinainte de specializare este prezentată în tabelul următor.

A. Înainte de specializare Portugalia

Anglia

Vin

80 u.m.

120 u.m.

Stofă

90 u.m.

100 u.m.

TOTAL

170 u.m.

220 u.m.

Produsul/țara

TOTAL MONDIAL

390 u.m.

160

Prin urmare, timpul de muncă total cheltuit pe ansamblul celor două țări este de 390 unități monetare. Se observă că Portugalia are un avantaj absolut în producerea ambelor mărfuri (80 < 120 și 90 < 100). În schimb, Anglia avea un dezavantaj absolut în producerea ambelor mărfuri (120 > 80 și 100 > 90).13 Dar ambele țări aveau un avantaj relativ pe baza căruia se impunea specializarea lor în producerea uneia din cele două mărfuri și anume: Portugalia în producția de vin pentru că 80 < 90 și Anglia în producția de stofă pentru că 100 < 120. B. După specializare Produsul/țara

Portugalia

Anglia

Vin

2 x 80 = 160 u.m.

-

Stofă

-

2 x 100 = 200 u.m.

TOTAL

160

200

TOTAL MONDIAL

360 u.m.

Avantajul reciproc al specializării celor două țări se manifestă în economia de timp de muncă cheltuit comparativ cu perioada de dinainte de specializare, în sensul că: - Portugalia economisea 10 u.m. (170 - 160) - Anglia economisea 20 u.m. (220 - 200) Pe total se economiseau 30 u.m. (390 - 360). Unele premise pe care este construit acest exemplu ipotetic sunt discutabile, în sensul că ele contravin realității: de exemplu, presupunerea nerealistă conform căreia productivitatea muncii din industria țării agricole (Portugalia) ar fi superioară (Portugalia cheltuiește 90 u.m. pentru obținerea stofei) productivității muncii din industria țării industriale (Anglia: 100 u.m. pentru obținerea stofei). În realitate, statistica economică dovedește că productivitatea medie a muncii naționale este mai ridicată în țările industrializate și cu atât mai ridicată este productivitatea muncii în industrie. Această problemă este foarte importantă pentru a determina avantajele reale ale diferitelor tipuri de țări în comerțul internațional. 13

Exemplul prezentat de Ricardo este unul ipotetic, neavând nimic de a face cu situația economică reală din Anglia și Portugalia.

161

Consecințele principiului avantajul relativ în comerțul internațional constau, în opinia lui Ricardo, în practicarea unei politici externe a liberului schimb. În această situație avantajul relativ ar fi asigurat în mod spontan, automat, nu numai alocarea rațională a resurselor, deci o diviziune internațională optimă a muncii, ci și avantajul reciproc al tuturor partenerilor, realizându-se armonie universală. 14.4 Modelul Heckscher-Ohlin-Samuelson (H-O-S) al comerțului internațional și teoria proporției factorilor de producție Autorii acestui model au fost doi suedezi și un american, care și-au publicat lucrările în perioada 1919 - 1948. La baza modelului stă teoria ricardiană, din care este însă respinsă teoria valorii bazată pe munca încorporată în producerea bunurilor economice. Din gândirea neoclasică este preluată teoria echilibrului economic general și teoria marginalistă a prețurilor. Modelul H-O-S încearcă să răspundă la cinci probleme esențiale: a) care este criteriul alocării raționale a resurselor și deci al specializării internaționale a țărilor b) în ce constă mecanismul de funcționare a comerțului internațional și de ce factori depinde formarea prețurilor pe piața mondială, respectiv raportul de schimb (terms of trade) între parteneri c) care sunt rezultatele imediate ale comerțului internațional d) ce consecințe are comerțul internațional pe termen lung, respectiv influența lui asupra creșterii economice e) care este politica economică externă optimă. a) Teoria alocării resurselor și a specializării economice internaționale Această teorie recunoaște avantajele diviziunii internaționale a muncii. Autorii modelului H-O-S consideră că avantajul relativ în comerțul internațional este strâns legat de abundența factorilor de producție, depinzând într-o măsură însemnată de repartiția geografică a resurselor naturale pe suprafața globului pământesc. b) Teoria egalizării prețurilor factorilor de producție și a veniturilor proprietarilor acestor factori 162

Autorii modelului H-0-S consideră că obiectul comerțului internațional îl constituie atât bunurile finale, cât și factorii de producție. Capitalul și munca circulă intens între țări. Pornind de la ideea marginalistă a raportului invers proporțional dintre volumul și prețul bunurilor ce constituie obiectul tranzacțiilor comerciale, respectiv a raportului direct proporțional dintre raritatea și prețul bunurilor respective, acești autori ajung la concluzia că, în decursul timpului, se manifestă tendința de ieftinire a bunurilor rare și de scumpire a bunurilor abundente (ca urmare a comerțului internațional). Cu cât mai mare este influența comerțului internațional asupra factorilor de producție, cu atât este mai intens comerțul cu acești factori. Se va micșora astfel decalajul dintre prețurile aceluiași factor în țări diferite. Aceeași tendință de egalizare (constatată în domeniul prețurilor factorilor de producție) se manifestă și în ceea ce privesc veniturile (profitul, salariul, renta funciară). c) Formarea prețurilor pe piața mondială Autorii modelului H-O-S resping teoria valorii bazată pe muncă și susțin că la baza formării prețurilor stă valoarea de substituție sau costul de oportunitate (costul șansei sacrificate). d) Rezultatele comerțului internațional sunt benefice și pe termen lung. Comerțul internațional permite tuturor partenerilor să se dezvolte, cei mai puțin dezvoltați fiind antrenați în această direcție de partenerii lor mai dezvoltați. Indicatorul numit “multiplicatorul comerțului exterior” explică această tendință. e) Teoria liberului schimb Modelul H-O-S susține universalitatea acestui principiu, admițând protecționismul numai ca excepție în două cazuri: 1) pentru rațiuni legate de apărarea națională și 2) în cazul industriilor începătoare (“infant industry”).

Bibliografie Ionescu, T. (1999), Istoria gândirii economice universale și românești, Editura Sarmis, Cluj-Napoca. Montchrétien, A, (1615), Traité de l’oeconomie politique. 163

Mun, T. (1664), England’s Treasure by Forraign Trade. Mun, T. (1621), A Discourse of Trade from England unto the East-Indies. Petty, W. (1690), Political Arithmetick, London, Printed for Robert Clavel and the Peacock, and Hen. Mortlock at the Phoenix in St. Paul’s Church-Yard. Smith, A. (1962), Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei, vol. I si II, Editura Academiei, București.

Test recapitulativ 1. Care sunt teoriile clasice cu privire la comerțul internațional? 2. Care sunt limitele teoriei mercantiliste? 3. Cum definim generic ideile lui Adam Smith despre comerțul între țări și avantajele acestuia? 4. Ce semnifică avantajul absolut postulat de Adam Smith? 5. În ce constă teoria avantajului comparativ-relativ a lui David Ricardo? 6. Care sunt consecințele principiului avantajului relativ în comerțul internațional? 7. Ce a preluat modelul H-O-S din gândirea neoclasică? 8. Care sunt cele două cazuri de excepție în care modelul H-O-S admite politica protecționistă?

164

Tema 15 Gândirea economică din România

Obiective: 

Prezentarea principalelor curente de gândire economică din România perioadei interbelice, respectiv curentul liberal, curentul țărănist și gândirea economică socialistă



Înțelegerea de către studenți a orientării partidelor politice din prezent pe baza cunoașterii filierei lor istorice



Familiarizarea cu ideile eonomice ale celor mai importanți economiști români din perioada interbelică.

Cuvinte-cheie: 

liberalism



neoliberalism



țărănism



socialism



politica porților deschise



pașoptism



burghezia română



corporatism



protecționism

165

15.1 Principalele curente de gândire economică din România în perioada interbelică Perioada interbelică a fost marcată de mutații profunde în toate sferele vieții sociale. Pe plan politic, s-au înregistrat progrese însemnate ale democrației prin: consacrarea votului universal în Constituția din anul 1923; diversificarea partidelor politice; consolidarea regimului parlamentar. Toate acestea s-au realizat nu fără unele rezistențe de natură conservatoare și manifestări autoritare din partea partidului liberal, care a deținut mult timp supremația la guvernare. După 1918 se schimbă raportul de forțe dintre partidele politice tradiționale: liberal, conservator și socialist, în sensul că: - s-a întărit poziția partidului liberal - a fost trecut pe un plan secundar partidul conservator (care, în cele din urmă, va dispărea) - a avut loc sciziunea partidului socialist în: partidul comunist, afiliat la Internaționala a III-a; partidul socialist și partidul social-democrat. - au apărut alte formațiuni politice: partidul național român, înființat în 1869 în Transilvania (partid condus de Iuliu Maniu) se unește cu partidul țărănesc înființat în 1918 de Ion Mihalache, formând astfel, în anul 1926, partidul național țărănesc, ca principal partid de opoziție față de guvernarea liberală. 15.1.1 Curentul liberal și înnoirea lui sub denumirea de neoliberalism Gândirea liberală din perioada interbelică exprimă interesele mari burghezii industriale și financiare autohtone, preocupată să-și asigure supremația economică și politică împotriva concurenței capitaliștilor mai puternici din afara țării. Liberalismul din perioada interbelică a preluat de la liberalismul romanesc anterior trei elemente: - ideea proprietății private moderne ca bază al liberei inițiative și a libertății depline de mișcare agenților economici - ideea industrializării României - ideea priorității intereselor naționale față de capitaliștii străini, sintetizată în formula “prin noi înșine”.

166

Ion Gheorghe Duca (1879-1933), om politic liberal român, caracterizează liberalismul ca având la bază patru principii: 1. ordinea (ca opusă anarhiei) 2. democrația 3. naționalismul (nu în sensul de intoleranță națională, ci în sensul de dezvoltare a forțelor materiale și umane naționale 4. economia socială I.G. Duca respinge lupta de clasă și revoluția pentru că ele duc la ruperea echilibrului social; el concepe progresul numai sub forma evoluției. De aceea, liberalismul se deosebește atât de țărănism, cât și de socialism, care susțineau ideea luptei de clasă. Deosebirea dintre doctrina liberală și doctrina țărănistă, arată I.G. Duca, constă în faptul că țărănismul e bazat pe ideea luptei de clasă, pe când liberalismul se bazează pe armonia socială. Țărănismul îmbrățișează interesele exclusive ale țărănimii în luptă cu toate celelalte categorii sociale. Liberalismul urmărește înfăptuirea deplină și sinceră a revendicărilor țărănești, dar armonizându-le interesele legitime ale celorlalte clase. Deosebirea între doctrina liberală și cea socialistă este faptul că liberalismul nu concepe progresul social decât în cadrul proprietății individuale, pe când socialiștii nu cred în progres decât prin desființarea proprietății individuale. Inovațiile aduse de liberalii români în perioada interbelică doctrinei lor economice se referă la: 1) Accentuarea rolului statului în procesul de industrializare a țării (deci justificarea intervenționismului statal, chiar a unor elemente de dirijism). 2) Luarea în considerare a unor probleme sociale apărute ca urmare a unor efecte negative ale economiei de piață (sărăcie, șomaj, ilegalități de venituri) sau a unor particularități ale agriculturii românești (prezența unor sechele medievale, datorii exorbitante ale multor țărani față de bănci). Marele economist Mihail Manoilescu scria că liberalismul a suferit încercări teribile, care îi dictează astăzi imperios înnoirea și regenerarea. Forma sa regenerată va fi neoliberalismul. Referindu-se la această nouă formă a liberalismului, Ștefan Zeletin scria în 1927 că:

167

“Politica intervenționistă este tocmai ceea ce caracterizează în timpul de față liberalismul nou - “neoliberalismul” burgheziei europene, în opunere cu vechiul liberalism clasic. Acesta din urmă se mărginea a sta privitor pasiv al vieții sociale; noul liberalism însă intervine energic, spre a împăca conflicte, a armoniza interese, a înlătura risipe, a alina suferințe - scurt, spre a organiza. Organizarea este flamura sub care militează liberalismul nou al zilelor noastre.” Economiștii români cei mai reprezentativi pentru acest curent sunt: Ion N. Angelescu (1884-1930), Mihail Manoilescu (1891-1950), Ștefan Zeletin (1882-1934), Vintilă I.C. Brătianu (1867-1930), Victor Slăvescu (1891-1977), Mitiță Constantinescu (1890-1946), Gheorghe N. Leon (1888-1949). 15.1.2 Curentul țărănist Gândirea economică țărănistă s-a format ca o dublă reacție, atât față de gândirea neoliberală, care exprima interesele unei minorități sociale bogate (calificată drept “oligarhie”, cât și față de gândirea socialistă, datorită ostilității acesteia față de proprietatea privată. Reprezentanții de marcă ai țărănismului românesc sunt Iuliu Maniu (1873-1955) și Ion Mihalache (1882-1963). Principalul ideolog al mișcării țărăniste a fost Virgil Madgearu (1887-1940). Alți reprezentanți ai țărănismului au fost: Ion Răducanu (1884-1964), Constantin Stere (18651936), Mihai Ralea (1896-1964) și Gromoslav Mladenatz (1891-1958). Curentul țărănist are ca trăsătură principală apărarea țărănimii, atât de interesele marii burghezii industriale și financiare, cât și ale proletariatului industrial. Dar țărănimea nu era omogenă, în sânul ei existând trei categorii sociale: argații fără pământ, țăranii mijlocași și țăranii înstăriți. Țărăniștii erau preocupați mai ales de problemele țăranilor înstăriți. În viziunea țărăniștilor, prioritatea în cadrul economiei naționale trebuia să aparțină agricultorii (ramură economică tradițională), lăsând industria în plan secundar și admițând dezvoltarea acesteia numai în măsura în care contribuia la prelucrarea produselor agricole. Țărăniștii au promovat politica “porților deschise” sau a liberei pătrunderi a capitalurilor străine în economia țării noastre. Adepții curentului țărănist din perioada interbelică au fost cei mai tenace susținători ai punerii României în armonie cu caracterul său preeminent agricol. Ei au militat pentru 168

elaborarea de politici economice și sociale și pentru crearea unui stat care să corespundă intereselor și nevoilor țărănimii, care constituia majoritatea covârșitoare a populației. Țărăniștii erau convinși de unicitatea evoluției istorice românești, pe care au atribuito unui sistem agricol bazat pe deținerile de pământ familiale independente. Scopul lor era acela de a întări acest nucleu al producției agricole, considerat fundamentul viitoarei dezvoltări sociale și politice a țării. Ei nu au negat posibilitatea sistemului capitalist în România și chiar au recunoscut că industria modernă putea fi în beneficiul agriculturii. Dar doreau excluderea capitalismului din organizarea agriculturii deoarece îl considerau incompatibil cu caracterul agriculturii românești – așa cum se dezvoltase ea de-a lungul secolelor. Țărăniștii erau siguri că orientarea capitalistă ar distruge ceea ce era specific modului românesc de viață. Ei nu aveau nici o îndoială că această pledoarie va fi încununată de succes deoarece agricultura țărănească, în opinia lor, era puternică și, prin natura ei, noncapitalistă. Ca dovadă, au citat analize economice ale proprietății de pământ familiale ca unitate de producție distinctă, precum și “incompatibilitatea psihologică” dintre viziunea țăranului și cea capitalistă. În construirea propriei lor teorii asupra dezvoltării, țărăniștii s-au inspirat puternic atât din literatura europeană occidentală cât și orientală, în special din scrierile economiștilor și sociologilor germani și ale economiștilor agrari ruși. Dar românii nu erau nicidecum copiatori ai modelelor străine și nici nu emiteau filozofii abstracte. Dimpotrivă, erau foarte preocupați de cele mai urgente realități economice și sociale cu care se confrunta România Mare după primul război mondial – stagnarea din agricultură și sărăcia țăranilor. Remediile propuse de țărăniști concordau cu acele curente indigene de gândire care, încă de la mijlocul veacului al XIX-lea, subliniaseră caracterul agrar al societății românești și avansaseră strategii de dezvoltare promițând susținerea „tradiției sănătoase” și „spiritul național”. Dintre aceste curente ale veacului trecut, țărăniștii au stat cel mai aproape de poporaniști14 și au fost, într-un sens, succesorii lor. Și unii și ceilalți au pledat pentru o ordine Poporanismul este o ideologie tradițională românească, întemeiată în 1890 de avocatul și jurnalistul Constantin Stere, în spiritul curentelor tradiționaliste care au debutat cu junimismul anilor 1860 și sămănătorismul lui Nicolae Iorga. Stere a construit o ideologie în jurul conceptului de unicitate a civilizației rurale românești, pe care o exaltă ca fiind autentică, organică, în opoziție cu civilizația urbană considerată străină de realitatea românească, fiind o civilizație de import. Stere argumentează că singura formă socială și politică viabilă în România sfârșitului de secol XIX nu putea fi decât viața rurală, în care țăranul și satul tradițional trebuiau să fie actorii principali ai dezvoltării. De fapt, Constantin Stere s-a inspirat din doctrina narodnicismului rusesc. 14

169

economică și socială agrară bazată pe tradițiile și instituțiile native și au fost în egală măsură circumspecți față de burghezie, societatea industrială și mediul urban. Cu toate acestea, țărănismul nu a fost doar o extensie a poporanismului. Deși susținătorii săi au preluat mult de la predecesorii intelectuali, ei au fost influențați și de progresele înregistrate de gândirea economică și sociologică a perioadei interbelice. Poate cea mai originală contribuție a lor la gândirea socială românească a fost elaborarea sistematică a doctrinei României agrare ca o „a treia cale”, situată între individualismul capitalist al Occidentului și colectivismul socialist al Estului. Această doctrină se întemeia pe două ipoteze fundamentale: prima, că gospodăria familială reprezenta un mod de producție distinct și forma însuși nucleul economiei naționale și cea de a doua, că “statul țărănesc”, o entitate politică administrată de și responsabilă pentru majoritatea populației, trebuia să înlocuiască ordinea existentă. Elaborarea principiilor economice ale țărănismului a fost realizată în principal prin opera lui Virgil Madgearu care, în anii 1920 și 1930, a publicat o serie de cărți și articole privind agricultura și problemele economice generale. În acestea el a definit caracterul special al dezvoltării economice și sociale din trecutul României și a oferit o evaluare a perspectivelor viitoare. Ideile lui Madgearu au fost puternic influențate de studiile sale de teorie economică din Germania, unde și-a obținut doctoratul în 1911 la Universitatea din Leipzig, de studiile economiștilor clasici englezi, ca și de experiența în management financiar căpătată la Londra. După primul război mondial, Virgil Madgearu devine principalul teoretician al Partidului Național Țărănesc și ministru în câteva guverne național-țărăniste din perioada 1929-1933. După 1933, a dedicat mult timp predării și cercetării științifice. În noiembrie 1940 va fi asasinat de Garda de Fier, organizația fascistă românească. 15.1.3 Gândirea economică socialistă Din sânul vechiului Partid Socialist din România s-au desprins: - Partidul Comunist Român, înființat în anul 1921 și avându-l ca secretar pe Gheorghe Cristescu (1882-1973); - Partidul Social Democrat, care, din 1927 a fost unificat la scara întregii țări. Acesta i-a avut în conducere pe Ilie Moscovici (1885-1943), Ion Flueraș (1882-1953) și Iosif

170

Jumanca (1893-1949), iar ca ideologi pe Șerban Voinea (1894-1969) și Lothar Rădăceanu (1899-1955); - Partidul Socialist al Muncitorilor din România, din 1928, în frunte cu Titel Petrescu (1888-1957). În viziunea economiștilor interbelici socialiști, în economia românească apăruseră în anii 1930 trăsături proprii stadiului imperialist al evoluției capitalismului, cum erau: preponderența monopolurilor în unele sectoare economice, constituirea capitalului financiar prin fuziunea dintre capitalul industrial și cel bancar și unirea forței economice a statului cu cea a monopolurilor. Se impunea așadar, în opinia lor, necesitatea înlăturării economiei de piață, a etatizării mijloacelor de producție și a pregătirii trecerii la economia centralizată. Spre deosebire de țărăniști, reprezentanții curentului socialist erau convinși că industria, nu agricultura, reprezenta cheia viitorului României. Teoreticianul cel mai de seamă al gândirii socialiste a fost Constantin Dobrogeanu Gherea (1855-1920), născut în Imperiul Rus și stabilit în România în anul 1875. Ca și predecesorii săi semănătoriști15 și poporaniști, el a recunoscut înapoierea economică a României, dar a respins formula lor de a extrage părțile bune ale subdezvoltării. În schimb, propunea înlăturarea structurilor economice și asociale ce stăteau în calea modernizării. A numit rețeaua structurilor existente “neo-iobăgie” și, într-o lucrare din anul 1910 purtând acest titlu, el a investigat trăsăturile unice ale evoluției sociale a României din secolul al XIX-lea și a identificat principalele obstacole aflate în calea progresului țării. Ca marxist, Constantin Dobrogeanu Gherea a simțit că avea obligația de a arăta de ce România nu era destinată să rămână pentru totdeauna o țară agricolă și a încercat să justifice nevoia de industrie și proletariat. El nu a negat însă importanța agriculturii și nici nu a minimizat gravitatea problemei agrare, dar era ferm convins că viitorul României, respectiv abilitatea acesteia de a depăși subdezvoltarea economică, depindea în principal de industrializare. Gherea a avertizat că pentru România acest lucru însemna “a fi sau a nu fi”. 15

Semănătorismul (sau Sămănătorismul) este un curent ideologic și literar constituit la începuturile secolului XX în jurul revistei Sămănătorul (1901-1910). La apariția semănătorismului a contribuit și interesul crescând care s-a manifestat în acea perioadă față de problema țărănească, aflată în faza unei crize acute, marcată prin repetate răscoale, care au culminat cu răscoala din 1907. Principalul teoretician al acestui curent a fost Nicolae Iorga. El a asimilat preocupări mai vechi, pe care le-a definit, sintetizat și teoretizat, supunând criticii unele aspecte ale societății și atrăgând atenția asupra necesității culturalizării țărănimii. Poziția critică era întregită de prețuirea tradițiilor istorice și folclorice, a valorilor naționale, a luptei de eliberare națională etc. Nicolae Iorga a considerat opera lui Alexandru Vlahuță drept un apogeu al semănătorismului.

171

15.2 Personalități care au marcat gândirea economică a timpului lor

15.2.1 Dimitrie Cantemir (1673-1723) Dimitrie Cantemir a fost primul român ce avut cinstea de a fi membru al unei prestigioase academii străine – Academia din Berlin. Aici va fi îndemnat de prietenii săi germani să scrie despre poporul său, născându-se astfel renumitele lucrări Descrierea Moldovei (1716) și Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (scrisă între anii 17191722). Domnitor și cărturar de talie europeană, Dimitrie Cantemir a formulat numeroase idei cu caracter economic, în special în Descrierea Moldovei. Deși susține rânduielile feudale, el dezvăluie abuzuri ale boierilor și ale statului feudal și consideră că dominația otomană reprezintă o piedică majoră în calea dezvoltării economice a țării. Jugul otoman şi desele schimbări de domnie implicau scurgerea peste granițele ţării a unor mari sume de bani, atât de necesare dezvoltării eeconomice. Toate acestea afectau deosebit de grav dezvoltarea agriculturii, a meşteşugurilor, a comerţului și a întregii activităţi economice, cu toate că Moldova dispunea de numeroase bogăţii. Pentru a opri scurgerea de bani peste hotarele ţării şi a realiza acumularea lor în ţară, Dimitrie Cantemir considera necesară asigurarea independenţei cât şi unirea tuturor românilor de pe teritoriul Daciei, „pe care acum stau Ţara Moldovei, Ţara Românească şi Ardealul". Cantemir privește Moldova nu doar ca pe o prezență spirituală, dar și una materială, înfățișând deasa ei rețea de târguri și cetăți, de mânăstiri și biserici, de fortificații, în majoritatea lor de un bun nivel tehnic și reală frumusețe arhitecturală. Dimitrie Cantemir a fost unul dintre primii europeni care au susținut ideea creșterii și descreșterii imperiilor. În lucrarea sa Istoria Imperiului Otoman, scrisă între anii 17141716, el dezvoltă, în fond, o teorie a ciclului istoric, potrivit unei “legi a naturii”. 172

Într-o altă lucrare celebră a lui Cantemir, Istoria Ieroglifică (1705), el afirmă net demnitatea omului ca ființă naturală și liberă.

15.2.2 Teodor Diamant (1810-1891) Teodor Diamant este considerat un reprezentant al socialismului utopic, care a creat în România falansterul de la Scăieni. Lucrarea sa “Către prietenii libertății, dreptății și ordinii” (Paris, 1833) exprimă ideile generoase ale asociaționismului inspirat de francezul Charles Fourier16 (1772-1837). Insuficient studiat în spațiul autohton și prezentat adesea doar ca o curiozitate istorică, falansterul de la Scăieni (1835-1836) se înscrie în eforturile de modernizare și de racordare a societății românești la valorile Occidentului european. Redăm mai jos ideile avansate de Charles Fourier ca sursă de inspirație pentru Teodor Diamant, conform Historia.ro (6 iunie 2016). Preconizând o societate bazată pe egalitate economică și socială, Fourier urmărea reorganizarea spațiului social în comunități locale autarhice. În centrul acestora se afla falansterul – clădire în care membrii comunității locuiau, mâncau și lucrau împreună. Beneficiile acestei noi organizări sociale urmau a fi considerabile, Fourier considerând că odată cu implementarea ideilor sale, Pământul va trece într-o nouă eră. Aceasta urma a fi o delimitare istorică de circa șaptezeci de mii de ani de prosperitate și de progres, perioadă în care se vor împlini felurite preziceri fabuloase: leii vor sluji oamenii și îi vor transpora cu

Pornind de la ideile materialiștilor francezi, Charles Fourier considera că societatea viitoare va trebui să corespundă naturii umane, să permită satisfacerea pasiunilor inerente ale acesteia. Reliefând contradicțiile capitalismului de atunci (existența crizelor economice, starea de mizerie a muncitorimii, diferențele dintre oraș și sat, discriminarea femeii ș.a.), el propune o societate ale cărei trăsături vor fi aspirațiile comuniștilor de mai târziu: absența antagonismelor sociale, dezvoltarea personalității umane, concordanța dintre interesele individuale și cele colective. 16

173

ajutorul carelor dintr-un capăt al Franței în celălalt în mai puțin de o zi, vasele vor fi trase de către balene, iar oceanul planetar se va transforma în limonadă. Printre numeroșii discipoli pe care Fourier i-a adunat în jurul său la Paris s-a numărat și un tânăr intelectual român, care va încerca implementarea modelului societal fourierist în Principatele Române. Teodor Mehtupciu (1810-1841), fiul al vistierului Iamandache Mehtupciu, zis Diamandi, a fost caracterizat de Ion Ghica drept „om de spirit, învăţat, plăcut la vorbă”. Diamant a urmat cursurile şcolii Sfântul Sava din Bucureşti, iar din 1828, obţinând o bursă din partea Aşezămintelor mitropolitului Soditei Filitti, a urmat cursurile Școlii de cadeţi din München. Din 1830, Diamant se află în Paris, pentru a-şi continua studiile. Aici el intră în contact cu mediile intelectuale dominate de ideile fourieriste. Popularitatea acestui curent de gândire printre tinerii boieri români aflaţi la studii în metropola franceză este reliefată de scrierile lui Ion Ghica, care prezintă legătura strânsă dintre Charles Fourier şi discipolul său român. Întors în Principate, Diamant va încerca implementarea ideilor fourieriste în contextul socio-economic local. Spaţiul ales pentru înfiinţarea primului falanster românesc (denumit în epocă „Societatea agronomică şi manufacturieră” sau „Colonia soţilor agronomi”) a fost moşia Scăieni, deţinută de micul boier Emanoil Bălăceanu. Această moşie de mărime medie în epocă se afla în judeţul Saac sau Săcuieni, desfiinţat în anul 1845, care cuprindea părţi din actualele judeţe Prahova şi Buzău. Proprietar a patru moşii, cea de la Scăieni fiind cea mai importantă, Emanoil Bălăceanu denotă o personalitate duală: el apare, mai întâi, ca un speculant lipsit de scrupule, măcinat de datorii, abil în a amâna hotărârile autorităţilor, căutând mereu o sursă de a obţine fondurile necesare plătirii numeroaselor sale restanţe; în altă ordine de idei, este prezentat drept un tânăr boier cu vederi progresiste, fourierist convins, care a îmbrăţişat cu toată convingerea şansa istorică de a construi un nou model societal între graniţele moşiei sale. Adevărul istoric pare să fie la mijloc: astfel, este o certitudine faptul că micul boier Bălăceanu a încheiat, la data de 10 martie 1835, un contract de închiriere a moşiei Scăieni cu un număr de zece „colonişti”, pe o perioadă de cinci ani – fapt ce demonstrează acordul boierului cu privire la demararea experimentului fourierist; însă, nu e mai puţin adevărat faptul că modelul societal imaginat de Fourier prevedea ca spaţiul pe care urma să se întemeieze noul falanster să fie donat de către proprietar, nu închiriat pentru o sumă importantă (3600 de galbeni). Altă deosebire însemnată faţă de 174

modelul fourierist are în vedere numărul coloniștilor: numai zece persoane au semnat contractul de închiriere a moşiei la data de 10 martie 1835, pentru ca, la data de 20 septembrie 1836, un raport întocmit de reprezentanţii „Departamentului treburilor din lăuntru” să arate că falansterul de la Scăieni era format din 53 de membri activi, la care o listă întocmită de Bălăceanu adaugă alţi 14 „soţi agronomi ce nu sunt la Scăieni. În condițiile în care Fourier anticipa că falansterul trebuie să cuprindă 1620 de coloniști, este clar, deci, că falansterul a fost pe toată perioada activităţii sale foarte slab populat. Interesantă este decizia boierului Bălăceanu de a elibera din robie ţiganii de pe moşia Scăieni, fapt neobişnuit pentru acea epocă, însă explicabil datorită nevoii de mână de lucru în falanster. Imaginat de Teodor Diamant ca un tărâm fertil pentru desfăşurarea celui mai amplu proiect de restructurare a societăţii româneşti, falansterul de la Scăieni se va dovedi, în cei aproape doi ani de existenţă, o parte componentă şi profund legată de societatea românească a vremii. Astfel, aflăm că moşia era obiectul disputei dintre boierul Bălăceanu şi Teodor Zaplan, cel căruia îi fusese arendată moşia între 1832 şi 1835 şi între acelaşi boier şi o „epitropie orfanicească”. Din acest dublu conflict de natură financiară, moşia Scăieni va fi, pe parcursul anilor 1835-1836, pusă sub sechestru de către autorităţile locale în numele lui Teodor Zaplan. Astfel, arendarea moşiei de către Bălăceanu primilor zece „soţi agronomi” apare ca o abilă manevră a acestuia de a evita plata despăgubirilor arendaşului său iniţial. Pe termen lung, însă, desele conflicte dintre cele două părţi au determinat diminuarea oricăror forme de activitate în cadrul falansterului, treptata îndepărtare, apoi ruperea totală a lui Teodor Diamant de Scăieni. La toate acestea se adaugă şi adversitatea cu care „Stăpânirea” a primit o jalbă redactată de către o parte a „soţilor agronomi”, în septembrie 1836, prin care se dorea închirierea unui „plug instrumental”. Domnitorul Alexandru Ghica (1834-1842) dorea să exercite un monopol asupra tuturor societăţilor agronomice din Principat, în acest sens el va obliga „soţii” să schimbe titulatura falansterului. Presiunile din partea Stăpânirii, dar şi conflictele dintre grupuri de colonişti şi Emanoil Bălăceanu au dus, în final, la evacuarea „soţilor” de pe moşia Scăieni şi dizolvarea efectivă a falansterului la sfârşitul lunii decembrie a anului 1836. Existenţa efemeră a falansterului de la Scăieni şi viaţa agitată a fondatorului său, Teodor Diamant, nu diminuează însă importanța lor istorică. Modul de organizare socială preconizat în cadrul falansterului conţinea elemente ce vor intra în componenţa societăţii 175

româneşti de după 1848, unele chiar foarte târziu: eliberarea robilor ţigani, ziua de muncă de opt ore, egalitatea formală dintre sexe, condiţii de muncă decente. Destinul lui Teodor Diamant este, în acest caz, un exemplu bun pentru felul în care ideile şi interesul pentru ele dispar pe măsură ce realitatea istorică ce le-a dat viaţă şi-a dovedit, în scurt timp, eşecul.

15.2.3 Nicolae Bălcescu (1819-1852) Nicolae Bălcescu a fost istoric, scriitor, om politic, lider al mişcării revoluţionare de la 1848 în Ţara Românească. Exponent al generaţiei paşoptiste, Bălcescu s-a numărat printre fondatorii societăţii secrete „Frăţia” şi ai „Societăţii studenţilor români” de la Paris, prin intermediul cărora a promovat ideile liberale moderne de organizare a statului. Opera sa Românii supt Mihai-Voevod Viteazul (1878), publicată postum de Alexandru Odobescu, este una dintre lucrările ilustrative pentru ideologia naţională a secolului al XIX-lea prin conturarea ideii de unitate a românilor. Marele democrat revoluționar Nicolae Bălcescu este cel mai remarcabil reprezentant al gândirii economice românești antifeudale, ilustrată în special în lucrările Reforma socială la români (1850), Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri (1846), Drepturile românilor către Înalta Poartă (1848) și Despre împroprietărirea ţăranilor (1850). Concepția lui economică este dominată de ideea progresului ca lege a istoriei, el propunând cercetarea fenomenelor sociale în geneza lor istorică. A subliniat de asemenea rolul important al conducerii economice în dezvoltarea societății. Lui Nicolae Bălcescu, ca reprezentant al revoluției pașoptiste de la 1848, îi datorăm examinarea rolului relațiilor de proprietate și de repartiție în feudalism.

176

Pentru a înțelege contextul în care Bălcescu și-a formulat ideile economice, relatăm mai jos, pe scurt, derularea evenimentelor revoluției pașoptiste (conform Enciclopediei Române). În februarie 1848, izbucneşte la Paris revolta ce va impulsiona dezlănţuirea avântului revoluţionar în majoritatea statelor europene. Tinerii români aflaţi la Paris se alătură poetului Alphonse Lamartine în mişcarea de răsturnare a regimului condus de regele Ludovic Filip. După calmarea evenimentelor în Franţa, un comitet revoluţionar alcătuit încă din luna aprilie adoptă planul pentru declanşarea revoltei în Ţara Românească. Locul este ales de Bălcescu la Islaz, o comună de la Dunăre din judeţul Romanaţi. Motivul a fost acela că atât ispravnicul judeţului, Gheorghe Magheru, cât şi comandantul companiei de dorobanţi care avea sub pază portul şi frontiera, căpitanul Nicolae Pleşoianu, era de partea revoluţionarilor. Aşadar, acesta era singurul loc unde autorităţile erau membre ale conjuraţiei. Preotul satului, Radu Şapcă (popa Şapcă), a fost însărcinat să îi strângă pe săteni şi să organizeze o adunare deoarece, spre deosebire de revoluţionari, preotul locului putea explica ţăranilor pe înţelesul lor. La data de 9 iunie 1848, Ion Heliade Rădulescu dă citire unei proclamaţii la Islaz, care va constitui programul mişcării revoluţionare din Ţara Românească. Aceasta prevedea independenţa administrativă şi legislativă a poporului român, egalitatea drepturilor politice, emanciparea clăcaşilor, care se fac proprietari prin despăgubire, adunare generală compusă din reprezentanţii tuturor stărilor și domn responsabil ales pe cinci ani. Proclamaţia a fost totuşi un program moderat, revoluţionarii încercând să facă un compromis între modelul clasic al unei revoluţii şi cerinţele lor adaptate realităţii sociale din Muntenia, în principal de teama unei intervenţii ruseşti în forţă. Încă din primele rânduri, revoluţionarii au încercat să sublinieze că mişcarea nu este îndreptată împotriva suzeranităţii otomane, ci doreau păstrarea autonomiei. În viziunea lor, Rusia încălcase autonomia prin Regulamentele Organice. De asemenea, mişcarea era îndreptată împotriva domnului, simbol al influenţei ruseşti în Principate. Evenimentele au luat amploare, iar pe 11 iunie, ştiind că nu are sprijinul armatei şi aflat sub presiunea mulţimii ce scanda în faţa palatului, domnitorul Gheorghe Bibescu semnează proclamaţia. A doua zi, consulul ţarist la Bucureşti protestează împotriva noului regim care desfiinţa Regulamentul Organic. În aceste condiţii, Bibescu a luat decizia 177

abdicării şi a fugit la Braşov, iar pe 13 iunie s-a format guvernul revoluţionar provizoriu, prezidat de mitropolitul Neofit. Nicolae Bălcescu se număra printre secretarii guvernului. Primele măsuri au fost: adoptarea drapelului naţional tricolor, ca expresie a suveranităţii de stat, având înscrisă deviza Dreptate-Frăţie!, înfiinţarea Gărzii Naţionale, a Comisiei Proprietăţii (care să reglementeze raporturile dintre clăcaşi şi proprietari), desfiinţarea rangurilor boiereşti şi a robiei, libertatea cuvântului şi a tiparului. De asemenea, au fost trimişi agenţi diplomatici pe lângă cancelariile occidentale pentru a obţine sprijin extern. Sfârşitul mişcării a apărut odată cu neînţelegerile survenite în Comisia Proprietăţii. Toţii revoluţionarii munteni erau boieri, iar unii nu au fost de acord cu împroprietărirea ţăranilor. De asemenea, mişcarea nu a avut sprijinul maselor, ceea ce a demonstrat că realitatea românească nu s-a potrivit cu doctrina pe care paşoptiştii şi-au însuşit-o în timpul studiilor din Occident. După numeroase tratative cu otomanii, trupele sultanului trec Dunărea la Giurgiu, iar reprezentantul Porţii, Soliman paşa, este întâmpinat cu fericire şi flori. Explicaţia este că prezenţa turcilor la Bucureşti putea împiedica o intervenţie în forţă a ruşilor. Soliman cere dizolvarea guvernului şi formarea unei locotenenţe domneşti în frunte cu Heliade Rădulescu, Christian Tell şi Nicolae Golescu. Imperiul Ţarist, bineînțeles, nu a fost de acord cu această soluţie. Din majoritatea surselor existente, deşi neconcludente, se pare că ruşii de la Bucureşti au premeditat conflictul de pe Dealul Spirii între trupele otomane şi unităţi române pentru a avea un pretext de a interveni în forţă în Muntenia. Două zile mai târziu, trupele ţariste trec Milcovul, iar până la sfârşitul lunii mişcarea revoluţionară este înfrântă. Majoritatea conducătorilor paşoptişti sunt nevoiţi să se autoexileze, deoarece autorităţile ruso-otomane încep întocmirea de dosare penale finalizate cu condamnări la ani grei de temniţă pentru militanţii revoluţiei. Nicolae Bălcescu a fugit în Transilvania pentru a urmări de la faţa locului desfăşurarea evenimentelor. Până la sfârşitul anului, Bălcescu mai călătoreşte la Constantinopole, iar în primăvara anului 1849 merge la Debreţin pentru a încerca aplanarea conflictului româno-maghiar. Într-un moment favorabil revoluţiei maghiare, Nicolae Bălcescu încearcă să negocieze cu Lajos Kossuth un proiect de pacificare la Seghedin (2 iulie), însă acesta nu renunţă la ideea unirii Ardealului cu Ungaria. O dublă intervenţie ruso178

austriacă înfrânge definitiv mişcarea maghiară, astfel că Transilvania îşi recăpăta vechea autonomie în cadrul Imperiului Habsburgic. După acest moment, Bălcescu se stabileşte la Paris unde îşi continuă activitatea ştiinţifică. Între timp, starea sănătăţii sale se deteriorează continuu şi în primăvara anului 1852 porneşte spre Constantinopole, de unde se îmbarcă spre Galaţi pentru a pătrunde în Ţara Românească, în speranţa că îşi va mai putea revedea pământul natal. Dar autorităţile nu îi dau voie să debarce, astfel încât se întoarce la Constantinopole. Aici, medicii îl sfătuiesc să se stabilească în Italia, deoarece clima era mult mai blândă. În cele din urmă ajunge la Palermo, de unde a trecut la cele veşnice pe 29 noiembrie 1852, la vârsta de 33 de ani.

15.2.4 Ion Ghica (1816-1897) Ion Ghica a fost un om politic, matematician, diplomat, membru titular şi preşedinte al Academiei Române. El s-a numărat printre oamenii politici care au marcat viaţa politică din România la mijlocul veacului al XIX-lea. Exponent al generaţiei paşoptiste, s-a numărat printre liderii de frunte a mişcării revoluţionare de la 1848. A conlucrat cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza la administrarea Principatelor Unite, dar în cele din urmă se va alătura „monstruoasei coaliţii” organizate pentru detronarea acestuia. Ani de-a rândul s-a afirmat drept principalul lider al grupării liberale moderate, apoi al Partidului Naţional Liberal. Ghica a ocupat funcţii importante în stat, numărând trei mandate în funcţia de prim-ministru al României şi numeroase portofolii ministeriale. Pe lângă activitatea politică, Ion Ghica s-a impus drept una dintre cele mai avizate voci în cercurile academice din România. Personalitate marcantă a culturii române, a fost ales în patru rânduri preşedinte al Academiei Române, un record pozitiv pentru cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură din ţara noastră. 179

Ion Ghica a fost și economist, primul profesor de economie politică din țara noastră - la Academia Mihăileană din Iași, în 1842. Ion Ghica a susținut progresul economic al țării, s-a pronunțat pentru o agricultură modernă și pentru edificarea industriei românești pe baza liberului schimb. Pe parcursul ministeriatelor sale, Ghica s-a remarcat în portofoliile Ministerului de Externe şi Ministerului de Interne. Din această ultimă funcţie, a adoptat Legea Poliţiei Rurale, un adevărat cod rural, care a fost aplicat vreme de 40 de ani, sistemul de pază la sate creat prin acest normativ, perpetuându-se prin legile de organizare a comunelor rurale din 1904 şi 1908. Spre deosebire de legiuirea din 1831 care evidenţia principiul responsabilităţii colective a satului, noua lege prevedea şi crearea de păzitori de noapte şi zi înarmaţi. În lege se preciza că „poliţia câmpenească trebuia să fie pusă sub jurisdicţia specială a judecătorilor de plăşi şi toţi cetăţenii din mediul rural, între 18 şi 70 de ani, împărţiţi pe căprării de 10 oameni, să păzească proprietatea şi recoltele şi să asigure ordinea în comune şi sate”. În lumea ştiinţifică, Ion Ghica s-a afirmat cu lucrări, îndeosebi în domeniul economiei, realizând primele studii aplicate la realităţile româneşti. Convorbirile economice (1865-1876) ale lui Ghica sunt o încercare pe deplin izbutită de a prezenta într-o formă cât se poate de simplă diferite chestiuni de economie politică (mijloc întrebuinţat de Jules Verne şi mai târziu de Camille Flamarion pentru răspândirea cunoştinţelor de matematică, geologie, astronomie etc.), nu în formă dogmatică, ci în naraţiuni şi dialoguri animate şi pline de spirit. Pe lângă fondul ştiinţific, întâlnim aci descrieri de obiceiuri și detalii asupra situaţiei politice din timpul în care sunt scrise. Pentru prezentarea ideilor sale, Ghica se serveşte de mai multe procedee. Uneori întrebuinţează forma de scrisori, alteori schiţează o mică povestire în care interecalează problemele pe care vrea să le discute; pentru altele alege forma dialogului. Este adevărat că, în privința cunoştinţelor de economie politică teoretică, nu vine cu nimic nou, dar el este original prin descrierea detaliilor stărilor de fapt din ţara noastră din epoca respectivă. Astfel, cititorul nu numai că va înţelege lesne ce este creditul, ce sunt împrumuturile statului, ce este proprietatea etc., dar va vedea cum era în anume epocă starea creditului public la noi, în ce stadiu se aflau împrumuturile statului sau ce probleme implica noțiunea de proprietate. 180

Prima problemă pe care o cercetează este munca. După o introducere, în care caută în toate chipurile să îi îndepărteze pe tineri de la funcţionarism, arătând că sunt mai bune carierele libere şi în special industria şi comerţul - trece la studiul propriu-zis. Pentru aceasta imaginează un caz. Un părinte, om cu puţină ştiinţă de carte, dar foarte ambiţios, care se îmbogăţise prin agricultură, doreşte să îl vadă pe fiul său funcţionar şi cât de curând ministru. Pentru acest scop îl trimite în Franţa ca să devină doctor în drept. Tânărul stă acolo 8 ani, dar învaţă literele la Sorbona şi agricultura la Grignon. Acest tânăr face cunoştinţă pe vapor cu autorul şi îi scrie apoi întâmplările vieţii sale. Aci se vede cât s-a supărat bătrânul părinte când a aflat că fiul său nu e om de legi şi că vrea să stea la ţară pentru a se ocupa de agricultură şi de opere literare. Apar astfel deosebirile de concepţii între cel care crede că numai funcţiile statului sunt onorabile şi importante, pe când celelalte ocupaţii sunt inferioare şi cel care socoteşte că munca liberă este onorabilă. De aici decurg consideraţii asupra muncii intelectuale şi a celei manuale şi în legătură cu acestea este discutată problema maşinilor, a concurenţei, a asociaţiei, etc. În aceste Convorbiri, Ion Ghica discută mai ales munca, creditul, împrumuturile statului, proprietatea, industria, finanţele. El îndeamnă pe români a se deda la meserii şi la comerţ, căci "o naţiune fără industrie nu poate progresa". În dezvoltarea bogăţiei naţionale stă îmbunătăţirea stării tuturor categoriilor sociale, deci şi a ţăranilor care suferă de atâtea lipsuri.

15.2.5 Dionisie Pop Marțian (1829-1865) S-a născut în 1829 în satul Ponor din judeţul Alba, în Munţii Apuseni, într-o familie de moţi. Studiile primare le-a făcut în satul natal, apoi a urmat seminarul ortodox de la Sibiu şi Blaj. Examenul de maturitate l-a susţinut în 1853 iar la vârsta de numai 18 ani, a 181

participat la toate cele trei adunări naţionale de la Blaj, în anul 1848. A fost unul dintre apropiaţii lui Avram Iancu, fiind însărcinat de către acesta în vara anului 1848 cu stabilirea unei tabere de luptători la Câmpeni. Datorită tenacităţii şi dinamismului său, precum şi datorită ataşamentului faţă de cauza revoluţiei româneşti din Transilvania, Dionisie Marţian a fost numit de către Comitetul Naţional Permanent de la Sibiu, prefect al Legiunii Sebeşului. Legiunea comandată de el a ajuns, datorită priceperii sale, la un număr impresionant de 8.000 luptători, cu care a luptat în luna noiembrie 1848 în zona Aiudului. După absolvirea studiilor primare s-a îndreptat către facultatea de ştiinţe juridice şi către cea de ştiinţe politice de la Viena, ca bursier al Arhiepiscopiei de Blaj. În 1857 termină studiile şi pleacă la Bucureşti, susţinut fiind de ministrul de finanţe de la acea vreme, Nicolae Kretzulescu. Încă de la sosirea în Bucureşti, a propus guvernului înfiinţarea unui birou statistic, convins de imposibilitatea cunoaşterii situaţiei economice în lipsa unei statistici organizate. Totodată a propus înfiinţarea unei catedre de economie politică, absolut necesară pentru propagarea ştiinţelor economice moderne. Catedra a fost în final scoasă la concurs de către Eforia Şcoalelor din Bucureşti, dar maşinaţiile politice l-au împiedicat să o ocupe pe motiv că era „singurul candidat”. În ceea ce priveşte biroul de statistică, a reuşit să-l înfiinţeze la 28 aprilie 1859, cu sprijinul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. A fost numit şef al acestui Biroul Statistic Permanent de pe lângă „departamentul din Năuntru” al Munteniei. Anul următor, după cum preconiza Marţian, Biroul Statistic a început publicarea „Analelor statistice” şi a „Analelor economice”, publicaţii extrem de necesare pentru consolidarea celor două domenii. A susţinut înfăptuirea reformei agrare din 1864 şi emanciparea ţăranilor. Agricultura era pentru el „principala şi mica noastră industrie”. Considera că românii nu înţelegeau legăturile dintre economie şi politică şi că trebuie să facă „politică în economie şi economie în politică”. Era convins că industria este calea de scoatere a ţării din înapoiere şi că sprijinirea şi protejarea ei trebuia să devină o politică prioritară. O contribuţie importantă adusă de Marţian gândirii economice româneşti a fost cea legată de ideea de „capital uman”, pe principiul că „educaţia trebuie să fie învăţământul vieţii”. Despre instrucţia economică spunea că este „garanţia integrităţii naţionale”, că este imperativă crearea de şcoli comerciale şi a unui învăţământ politehnic adaptat cerinţelor industriei şi că „munca în serviciul ştiinţei asigură triumful omului asupra naturii”. Susţinea 182

înfiinţarea de şcoli specializate, de cursuri pentru adulţi, de muzee industriale, laboratoare, biblioteci şi mai ales o școală politehnică pentru ştiinţele reale aplicate meseriilor, manufacturilor şi artelor. A sprijinit pe toate căile dezvoltarea mijloacelor şi căilor de transport moderne, cu o atenţie deosebită faţă de rolul Dunării şi al reţelei de cale ferată, al legăturilor de transport cu Transilvania. A fost un bun cunoscător al chestiunilor economice de pe plan internaţional şi era convins de necesitatea unui răspuns protecţionist adecvat dat tendinţelor economiilor dezvoltate de a deschide noi pieţe în ţările subdezvoltate, sub stindardul „comerţului liber”. S-a împotrivit atunci când Cuza a proclamat adoptarea liberului schimb, argumentând că în timp ce toată Europa salută mişcarea guvernului român, Anglia şi Franţa nu încetaseră o clipă să fie protecţioniste. ”Dar oare noi nu avem nimic de a protege?” se întreba retoric. Bolnav de tuberculoză, pleacă la München în speranţa de a-şi găsi vindecarea. Însă moare la 2 iulie 1865, la doar 36 de ani, în capitala bavareză. Datorită lipsurilor materiale, corpul lui nu a putut fi adus în ţară şi a fost înmormântat la München. Cu toate că s-a întocmit un act de înmormântare pe numele lui, mormântul nu a mai putut fi găsit niciodată. Într-un studiu dedicat activităţii şi gândirii economice a lui Dionisie Pop Marţian, academicianul N.N. Constantinescu consideră că opera economică a lui Marţian poate fi grupată în 5 filoane distincte: 

Opera teoretică generală, menită a servi românilor la înţelegerea, promovarea şi apărarea interesului economic naţional;



Analiza problemelor economice şi sociale româneşti în vederea găsirii de soluţii.



Pregătirea intelectuală şi crearea unui sistem instituţional modern de statistică.



Scoaterea în evidenţă a implicaţiilor teoriilor şi politicilor economice străine asupra României.



Crearea unor publicaţii economice şi statistice profesionale româneşti, care să propage ideile economice în societatea românească. În decursul scurtei sale vieţi, a publicat circa 90 de studii, articole şi analize, publicate

mai ales în Analele statistice şi economice. În aceste studii analizează cu precădere problemele comerciale, vamale, financiare, de credit, agricole, industriale, statistice, de comunicaţii şi transporturi. Cea mai importantă carte publicată de el a fost Economia socială,

183

apărută la Bucureşti în 1858. Era doar primul volum dintr-o operă mai largă pe care o plănuia, dar pe care nu a finalizat-o datorită morţii premature.

15.2.6 Petre S. Aurelian (1833-1909) Petre Sebeşanu Aurelian a fost un om politic, economist, inginer agronom, publicist, membru al Academiei Române. Ilustru specialist în agronomie, preşedinte al Academiei Române, el a ocupat funcţii importante în stat. A fost prim-ministru al României, ministru în numeroase portofolii, primar al Capitalei, preşedinte al Senatului şi al Adunării Deputaţilor. În rândul Partidului Naţional Liberal a format o disidenţă a „drapeliştilor”, neîncetând să creadă în valorile şi principiile liberalismului. Petre S. Aurelian îşi are originea în familia unui învăţător transilvănean, care în 1819 se stabileşte la Slatina. Urmează şcoala primară în localitatea natală, apoi devine bursier la Liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti, al cărui absolvent devine în 1854. Timp de doi ani, Aurelian frecventează în ţară cursuri de medicină şi drept, apoi primeşte o bursă de la Eforia Şcoalelor şi se înscrie la Şcoala Superioară de Agricultură de la Grignon. În 1855, este şef de promoţie şi obţine licenţa în ştiinţe economice şi agronomie. După o călătorie de studii în Franţa, Germania şi Austria, revine în ţară şi funcţionează ca director al Imprimeriei Statului şi „Monitorului Oficial” (1860 - 1861). În perioada 20 iulie 1861 – 4 iunie 1864 a condus, la rugămintea lui Cuza, o publicaţie oficială destinată ţăranilor, intitulată „Monitorul comunelor rurale”. Concomitent, Aurelian este profesor şi director la Şcoala de Agricultură şi Silvicultură din Pantelimon, apoi la Herăstrău. De asemenea, este profesor de economie rurală şi drept administrativ la Şcoala de poduri şi şosele din Capitală (1879).

184

Împreună cu Ion Ionescu de la Brad a fost organizatorul primelor expoziţii de agricultură şi industrie din România (mai 1865), iar împreună cu Alexandru Odobescu, al Secţiunii române la Expoziţia universală de la Paris din 1867. Pentru activitatea desfăşurată la această expoziţie, primeşte „Legiunea de Onoare” din partea împăratului Napoleon al IIIlea. Petre S. Aurelian s-a remarcat şi ca un important publicist. În perioada 1870 - 1901 conduce „Revista Ştiinţifică”, „Economia Naţională” și „Economia Rurală”. El a fundamentat o teorie privind industrializarea țării și a demonstrat necesitatea dezvoltării și modernizării agricultorii. A impulsionat fondarea unor instituții de credit ale cooperației. Petre S. Aurelian a abordat problema ridicării industriale a ţării în contextul relaţiilor economice şi istorice româneşti, subliniind necesitatea corelării ei cu agricultura, căreia trebuie să i se acorde primatul în etapele iniţiale. De asemenea, s-a evidenţiat ca partizan al protecţionismului industrial. El s-a înscris în seria oamenilor politici români pentru care dezvoltarea economică, ordinea în stat, idealul românilor de a se uni într-un singur stat era normă de conduită, forma de manifestare a patriotismului. Pe 9 septembrie 1871 este ales membru titular al Academiei Române, primul economist român din Academie. Între 26 martie 1901 - 23 martie 1904 este preşedinte al acestui înalt for ştiinţific şi cultural. Petre S. Aurelian moare pe 24 ianuarie 1909, la vârsta de 76 de ani.

15.2.7 Ștefan Zeletin (1882-1934) Ștefan Zeletin (pseudonim al lui Ștefan Motăș) a fost un filozof, economist și sociolog, profesor al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. El este unul dintre cele mai cunoscute nume ale liberalismului teoretic românesc interbelic. Zeletin ne demonstrează că singura cale pentru modernizarea României o reprezintă capitalismul. Însă, un capitalism autentic nu se poate construi decât de o burghezie naţională în strânsă legătură cu burghezia 185

europeană. Pentru aceasta este nevoie de un partid liberal puternic şi de o doctrină care să inspire o guvernare luminată. Pseudonimul său vine de la pârâul Zeletin care traversează satul său natal. S-a născut într-o familie numeroasă de ţărani răzeşi înstăriţi. A fost licenţiat al Facultăţii de Filosofie şi Filologie clasică din Iaşi, iar în anul 1914 şi-a luat doctoratul cu Magna cum laude la Universitatea din Berlin. În lucrarea sa Burghezia română, originea și rolul ei istoric (1925) a luat atitudine, de pe pozițiile burgheziei, împotriva punctelor de vedere agrariene, tradiționaliste, demonstrând necesitatea obiectivă a evoluției României spre civilizația industrială. Zeletin a recunoscut, în opoziție cu concepțiile conservatoare, faptul că organismele suprastructurale burgheze sunt produsul necesar al transformărilor social-economice. Zeletin a afirmat rolul permanent progresist al burgheziei, a justificat procesul de spoliere a maselor țărănești ca izvor necesar al acumulării capitaliste. A condamnat socialismul, susținând capacitatea de perfecționare a capitalismului precum și posibilitatea neîndoielnică a transformării acestuia pe baze neoliberale (Neoliberalismul, 1927). În România, Ştefan Zeletin este cunoscut ca principalul doctrinar liberal. Opera sa fundamentală Neoliberalismul este un îndrumar teoretic şi practic pentru orice guvernare liberală. Această operă a pus bazele unui nou curent politico-economic în România interbelică. Alături de Vintilă I. C. Brătianu, Zeletin a contribuit la fundamentarea doctrinei economice a Partidului Naţional Liberal în perioada interbelică, doctrină ce avea în centrul său concepţia brătienistă „prin noi înşine”, ca singură cale de progres a României. Totodată, teoreticienii neoliberali au subliniat legătura directă dintre industrializare şi modernizarea generală a ţării şi dintre industrializare şi consolidarea independenţei naţionale. Neoliberalismul şi concepţia „prin noi înşine” au stat la baza guvernărilor liberale din cele două decenii interbelice.

186

15.2.8 Virgil Madgearu (1887-1940) A dominat, cu vasta sa personalitate, întreaga evoluție a gândirii economice românești din perioada interbelică. Erudit om de știință, a fost profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București, a predat succesiv numeroase discipline, lăsând în urma sa multe cursuri tipărite. Problemele tratate de el au fost: structura agrarțărănească, cooperația și rolul ei în economia țării, conjunctura economică și crizele economice, mica industrie și rolul său în dezvoltarea statului românesc. S-a născut la 27 decembrie 1887, la Galați, unde a făcut și studiile liceale. A fost licențiat în științe economice, iar în 1911 a devenit doctor în științe economice și financiare cu teza Cu privire la dezvoltarea industrială a României/Zur industriellen Entwicklung Rumäniens, la Universitatea din Leipzig. Și-a continuat apoi pregătirea la Londra. Este perioada din care datează și apariția primelor sale studii originale: "Naționalitatea capitalului și politica" și "Primele trepte ale sistemului de fabrică", după cum se arată în volumul "Membrii Academiei române 1866/2003". Revenit în țară în 1912, a fost numit șef de serviciu la Casa Centrală a Meseriilor și Asigurărilor Muncitorești și apoi redactor-șef al publicației "Monitorul Asigurărilor Muncitorești". A fost primul profesor de management din Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București (AISCI), unde și-a început activitatea didactică în 1916, când, prin Decretul Regal nr. 170 din 1 februarie, a fost numit profesor definitiv la Catedra de "Studiul practic al întreprinderilor comerciale și industriale, studiul transporturilor și tarifelor". Primul curs, cu tematica "Studiul practic al întreprinderilor comerciale și industriale", l-a ținut la 25 ianuarie 1916, iar pe 28 ianuarie 1916, pe cel cu tematica "Studiul transporturilor 187

în economia socială". Acestea au fost considerate primele cursuri de management predate în învățământul

superior

din

România

și

din

Europa

de

Sud-Est.

În 1925, a devenit profesor titular al Catedrei de Economie națională din cadrul AISCI. În 1932, profesorul Virgil Madgearu s-a oferit să susțină cursul "Introducere în științele economice" la anul preparator, iar în 1935, a preluat Catedra de Economie politică. Totodată, a organizat și a condus un seminar special pentru doctoranzi, pentru care a întocmit un îndrumar al desfășurării lucrărilor pe tematica "Probleme ale agriculturii românești". Împreună cu Ion Răducanu și cu Victor Slăvescu, a editat, în 1918, la Iași, revista Independența economică (aceasta a apărut până în 1947). Tot în 1918, și tot la Iași, alături de Dimitrie Gusti și Vasile Pârvan, a fondat Asociația pentru Studiu și Reformă Socială, transformată ceva mai târziu, în 1921, în Institutul Social Român. De asemenea, a fost organizator, alături de Ion Răducanu și Victor Slăvescu, al Școlii de Cooperație (1919). Prin grija sa, a luat ființă Institutul Românesc pentru Studiul Conjuncturii Economice, iar împreună cu Ion Răducanu, Gromoslav Mladenatz și Victor Slăvescu a organizat Școala Superioară de Tehnică și Practică Comercială (1937). Este autorul a numeroase lucrări în care analizează evoluția, structura și perspectivele economiei românești: "În chestiunea meseriașilor" (1911); "Industria la domiciliu și asigurările sociale" (1913); "Structura și tendințele băncilor populare în România" (1914); "Ocrotirea muncitorilor în România" (1915); "Studiul transporturilor în economia socială" (1916); "Organizarea comerțului exterior în epoca de tranziție" (1919); "Țărănismul" (1921); "Impozitul pe avere și îmbogățiții de război" (1921); "Revoluția agrară și evoluția clasei țărănești" (1923); "Formarea și evoluția burgheziei române" (1925); "Orientarea agriculturii românești" (1931); "Înțelegerea economică a statelor dunărene" (1932); "Politica noastră financiară în cursul depresiunii economice" (1933); "Reorganizarea sistemului de credit" (1934); "Agrarianism, capitalism, imperialism. Contribuții la studiul evoluției sociale românești" (1936); "Realitatea finanțelor publice românești" (1937); "La politique économique exterieure de la Roumanie 1927-1938" (1939); "Evoluția economică românească după războiul mondial" (1940), etc. Pe lângă activitatea didactică, s-a implicat intens și în viața politică. A fost membru marcant și secretar general al Partidului Țărănesc, ulterior al Partidul Național Țărănesc.

188

A fost deputat (1919-1931 și 1932-1938) și a condus succesiv mai toate ministerele economice: al Industriei și Comerțului (1928-1929, 1930, 1932), al Finanțelor (1929-1930, 1932-1933), al Agriculturii și Domeniilor (1930-1931). Activitatea ministerială a lui Virgil Madgearu a fost dublată de o susținută activitate legislativă, concretizată în legi cu o importanță majoră în evoluția economiei românești în perioada marii crizei economice din anii 1929-1933, iar ca delegat al României la Societatea Națiunilor și la conferințe economice internaționale, a fost susținător al cauzei țărilor agrare afectate de criza economică mondială. Virgil Madgearu a fost asasinat de Garda de Fier. A fost împușcat de legionari, din motive politice, în pădurea Snagov, la 27 noiembrie 1940, în aceeași zi în care era omorât, tot de legionari, marele istoric Nicolae Iorga, în pădurea Strejnic, lângă Ploiești. La 7 februarie 1941, în prima ședință a Consiliului profesoral prezidată de noul rector al AISCI, Eftimie Antonescu, s-a decis ca numele profesorilor Virgil-Traian N. Madgearu și Nicolae Iorga să fie înscrise cu litere de aur pe tabla de marmură, pe care erau trecute numele altor membri ai corpului profesoral decedați. La data de 13 noiembrie 1990, a fost ales, postmortem, membru al Academiei Române.

15.2.9 Gromoslav Mladenatz (1891-1958) A creat o doctrină cooperatistă originală, pornind de la ideile fundamentale ale școlii cooperatiste franceze de la Nîmes și pe baza realităților cooperației din România anilor 19181929. El a fost vicepreședinte la Alianța Cooperatistă Internațională.

189

Este considerat cel mai important teoretician român al mișcării cooperatiste17. El a activat ca profesor al Academiei de Comerț din București între 1930 și 1940 iar pentru o scurtă perioadă a îndeplinit funcția de rector al acestei instituții. S-a născut în orașul Turnul-Severin, situat la granița României cu Serbia și Imperiul Austro-Ungar. Tatăl său, negustorul Vasile Mladenatz, era originar din Srrbia. În țara sa adoptivă s-a căsătorit cu o tânără provenind dintr-o familie bogată din orașul Craiova. Tânărul Gromoslav Mladenatz a urmat cursurile Handels-Hochschule din Berlin, cu un corp profesoral de prestigiu incluzându-l pe renumitul economist german Werner Sombart. După absolvire, în primăvara anului 1914, s-a întors în țară, fiind numit contabil și apoi șef al departamentului de statistică la Oficiul Central al Cooperativelor de Producție și Consum din România. Intenționând o viitoare carieră academică, Mladenatz s-a întors în Germania după primul război mondial pentru a urma studii de doctorat. În toamna anului 1922 se va înscrie la Universitatea din Köln, unde va studia microeconomia, macroeconomia și politica socială. Și-a susținut teza de doctorat în anul 1926, teză intitulată Der Begriff der Genossensschaft. Eine Dogmenkritische Unersuchung (Conceptul de Co-operativă. O abordare doctrinară critică). În anii 1930 Mladenatz a desfășurat o bogată activitarte științifică ce i-a adus recunoașterea atât pe plan național cât și internațional. A publicat opt cărți și numeroase articole în limbile română, franceză, germană și sârbo-croată. Unele dintre acestea au fost traduse în limbile spaniolă și italiană. În 1931 a publicat Istoria doctrinelor cooperatiste, care prezintă evoluția ideilor și acțiunilor principalilor gânditori din domeniul respectiv. Pentru reputația internațională a încă tânărului economist român, prezintă o mai mare importanță versiunea franceză Histoire des doctrines coopératives, apărută la Paris în 1933 la editura Presses Universitaires de France, într-o colecție a marilor doctrine economice și social-politice și având o prefață foarte laudativă semnată de specialistul francez Bernard Lavergne. Aceeași lucrare a fost ulterior tradusă în italiană, sârbo-croată și spaniolă în Mexic și în Argentina. Ediția mexicană Historia de las doctrinas cooperativas, apărută în 1944. A fost comentată de Luis Nuevamana, un alt mare specialist în domeniul cooperației. 17

Datele bio-bibliografice legate de Gromoslav Mladenatz au fost extrase din Păiușan (2010).

190

O altă lucrare însemnată a lui Mladenatz a fost Tratat general de cooperație, tipărită la București în anul 1933. Tratatul a inclus muktew din prelegerile ținute la Academia de Comerț din București, la Licuel Cooperației din București și la Școala Internațională a Cooperației de la Basel (Elveția). În același an a publicat “Economia co-operativă” în Revue des Études Coopératives, 2, 1933, în care a prezentat o opinie originală privind organizarea unui sistem socioeconomic de orientare cooperatistă. Această lucrare a consfințit locul lui Mladenatz ca teoretician al mișcării cooperatiste în lumea vorbitoare de limba franceză. Versiunea română, intitulată “Cooperația în economia agricolă”, a fost publicată în Independența Economică, București, 1935. În concepția lui Mladenatz, sistemul cooperatist nu suprima proprietatea și liberatatea, ci doar le punea în mâinile maselor, ca producători și consumatori, aceasta ducând la extinderea bazei sociale a unei societăți democratice. Acțiunea cooperatistă este dezvoltată pe baza a trei principii fundamentale: economic, social și moral. În organizarea sa, cooperativa este obligată să respecte unitatea de interese și reținerea de la angajarea politică a participanților. Potrvit definiției lui Mladenatz, cooperativa reprezintă o asociere liberă a unui număr de mici producători sau consumatori care au ales să înființeze o întreprindere comună prin intermediul căreia schimbă servicii între cei asociați. Cooperativa agricolă, ca formă de asociere pentru realizarea unei munci comune, constituia pentru Mladenatz singura organizație socială și economică prin care țăranul putea combina proprietata individuală asupra pământului cu proprietatea colectivă asupra echipamentelor agriculturii moderne. Pe fondul scăderii prețurilor produselor agricole românești din timpul Marii Depresiuni Economice a anilor 1929-1933, Mladenatz a recomandat implicarea cooperativelor în comerțul cu cereale, cu scopul eliminării intermediarilor și al adoptării unei structuri de producție ce s-ar fi dovedit mult mai eficientă. Unitățile cooperatiste se deosebeau de întreprinderile capitaliste în privința scopurilor urmărite, a mijloacelor de acțiune, a poziției față de capital și muncă, ca și a rezultatelor economice. Principiile organizării cooperatiste erau: ajutorul reciproc, solidaritatea, predominanța intereselor muncii, distribuirea profiturilor către cei direct implicați, autonomie în relația cu statul. 191

Gromoslav Mladenatz a formulat și câteva idei interesante în legătură cu rolul științei economice și cu misiunea economistului. Știința economică era considerată o știință socială iar obiectul de studiu nu era individul, ci socetas oeconomica, întreaga lume a acțiunilor și ideilor din domeniul economic. Gândirea lui Mladenatz a fost puternic influențată de Școala istorică germană, considerând că legile și tendințele din economie, în măsura în care erau efectiv validate de viața reală, aveau un carcter istoric și efemer. În raport cu fenomenele pe care trebuia să le investigheze, economistul apărea într-o dublă poziție: observator și participant direct. El nu putea să construiască ipoteze doar pe baza rațiunii și a abstracțiilor, ci trebuia întotdeauna să pornească de la cercetarea empiricorealistă a faptelor și acțiunilor18. Gromoslav Mladenatz se numără printre economiștii care susțineau o a treia cale economică de dezvoltare, situată între piața liberă și sistemele economice planificate. În exact aceeași perioadă, economistul român Virgil Madgearu pleda pentru un stat agricol țărănesc, iar Mihail Manoilescu susținea o ordine industrială corporatistă. În viziunea lui Mladenatz, economia social-cooperatistă oferea o nouă perspectivă pentru aducerea laolaltă a muncii și a rezultatelor acesteia. Principiul fundamental al economiei social-cooperatiste constă în modul specific de repartizare a produsului social, având la bază promovarea interesului general.

15.2.10 Victor Slăvescu (1891-1977) A fost un economist, om politic român, ministrul de finanțe al României între 19341935, membru titular al Academiei Române. A elaborat lucrări în domeniul monedei, creditului, schimbului și tehnicii bancare. 18

Regăsim aici metoda inductivă a cercetării aparținând Școlii istorice germane.

192

S-a născut în comuna Rucăr din judeţul Argeş. Tatăl său, Ioan Slăvescu, era colonel activ în armata ţării. Şcoala primară a urmat-o la Slatina, apoi liceul la Piteşti, iar ultimii doi ani la liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Încă din perioada când era licean la Bucureşti, audia prelegerile profesorilor faimoşi de la Universitatea Bucureşti. După susţinerea examenului de bacalaureat în 1911, s-a înscris la Universitatea din Paris. În perioada scurtă cât a stat în capitala franceză, a audiat cursurile unor mari economişti francezi. Apoi s-a transferat în Germania şi s-a perindat pe la mai multe universităţi. Conform uzanţelor vremii, un tânăr student putea audia cursurile mai multor profesori de la mai multe universităţi. Astfel, la Göttingen a făcut economia politică cu Wilhelm Lexis, la München a studiat economia cu Lujo Brentano, iar la Halle a susţinut doctoratul cu teza Die Agrarfrage in Rumänien (Chestiunea agrară în România, 1914) cu celebrul profesor Johannes Conrad, obţinând titlul de doctor în ştiinţe economico-sociale şi filozofie. Studiul său de doctorat era o consecinţă a interesului manifestat pentru problema agrară, în special după răscoala ţărănească de la 1907. Reîntors în ţară în 1915, s-a angajat ca ajutor-contabil la Banca Românească. În paralel a început să colaboreze cu revistele Economia Naţională şi Expres şi ziarele Universul, şi Democraţia. Izbucnirea războiului a însemnat chemarea la arme. A fost înrolat ca ofiţer voluntar şi a plecat pe front. A fost rănit într-o luptă lângă Braşov după care a fost spitalizat timp de şase luni. La ieşirea din spital a fost din nou trimis pe front, de această dată pe cel din Moldova. A luat chiar parte la bătălia de la Mărăşeşti. După încheierea războiului în 1918, şi-a reluat activitatea la Banca Românească. A fost însărcinat să studieze condiţiile de pe teren în noile provincii unite cu România cu scopul de a organiza un plan pentru serviciile de bancă şi credit. A petrecut şase luni în Basarabia, aproape un an în Bucovina şi aproape doi ani în Transilvania. În această perioadă a venit în contact direct cu realităţile social-economice din diferitele regiuni ale ţări şi a acumulat un vast capital de cunoştinţe practice. Pe plan profesional a avansat până la postul de subdirector al Băncii. În anul 1915 se înscrisese în Partidul Naţional Liberal. Pentru că de-a lungul anilor şi-a făcut un bun renume ca specialist în economie şi finanţe, a fost remarcat de fruntaşii partidului. A strâns legături cu Vintilă Brătianu, care, devenit ministru al Finanţelor, promova politica economică „prin noi înşine”. Acesta l-a propus în 1923 pe Slăvescu la 193

funcţia de director al Societăţii Naţionale de Credit Industrial, înfiinţată după Marea Unire pentru a sprijini dezvoltarea industriei. Cu toate că era foarte ataşat de Banca Românească, a acceptat provocarea din partea protectorului său liberal. La Creditul Industrial a găsit o situaţie complicată: lipsea un program de activitate, sistemul de împrumuturi era complet corupt. Astfel a început o muncă dificilă, presărată cu piedici din cele mai diverse, pentru asanarea şi consolidarea acestei bănci. A lucrat timp de 24 de ani la creditul Industrial. În 1927 a fost numit subdirector general iar în 1935 director general. În anul 1925 a debutat în mediul universitar în postul de conferenţiar la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, la cursul de transporturi şi întreprinderi. În 1938 a fost titularizat profesor la catedra de Monedă iar în 1940, după asasinarea colegului său Virgil Madgearu, a devenit profesor de Economie politică şi Economie naţională. A publicat cursuri de înaltă ţinută ştiinţifică pentru toate cursurile pe care le-a predat (totalizând 6.000 de pagini de scrieri didactice tipărite). Între 1925-1926 a fost şi consilier tehnic la Ministerul Finanţelor condus de Vintilă Brătianu. În perioada 1927 – 1940 a fost ales de şase ori deputat din partea Partidului Naţional Liberal şi o dată senator din partea breslei industriaşilor. A fost subsecretar de stat la Finanţe în guvernul I. G. Duca (noiembrie – decembrie 1933), iar după asasinarea primul ministru Duca de către legionari, a preluat portofoliul Finanţelor în guvernul Tătărescu, în perioada de apogeu a crizei economice mondiale care lovise România. A demisionat din această funcţie în februarie 1935, după 14 „luni de calvar” în care a trebuit să facă faţă corupţiei generalizate de la nivelul statului şi a neînţelegerilor cu colegii de partid. Izbucnirea războiului a determinat guvernul să înfiinţeze în 1938 Ministerul Înzestrării Armatei, cu sarcina de a aproviziona armata cu armament şi cele necesare apărării ţării. În 1939 Victor Slăvescu a preluat conducerea acestui minister, fiind cel mai bun cunoscător al situaţiei industriale. A îndeplinit această funcţie timp de un an şi jumătate sub cinci guverne. A făcut parte din Institutul Social Român al lui Dimitrie Gusti (din 1921). A fost membru în consiliile de administraţie ale mai multor societăţi comerciale şi bancare, membru al Uniunii Generale a Industriaşilor din România (şi preşedinte al acesteia, ales în 1937), membru în Asociaţia Generală a Economiştilor din România (şi preşedinte al acesteia între 1930 -1937). A făcut parte din Consiliul Superior Economic, Consiliul Superior Bancar. În 194

1936 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, la propunerea lui Dimitrie Gusti iar în 1939 a devenit membru titular al Academiei. Tot în 1936 a fost ales administrator al Băncii Naţionale a României. Instaurarea comunismului i-a adus în 1947 îndepărtarea de la catedră şi în 1948 înlăturarea din Academia Română. În 1950 a fost arestat pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare” şi, fără a fi judecat, a fost închis la Sighet, unde era închisă mare parte din elita românească. A fost eliberat în 1955, când închisoarea a fost dezafectată. După această experienţă traumatică s-a retras din viaţa publică şi s-a dedicat cercetării ştiinţifice. În perioada 1947–1977 şi-a desfăşurat cercetările mai ales la Biblioteca Academiei Române şi la Arhivele Statului, elaborând o cantitate uriaşă de material ştiinţific, de studii şi lucrări, numeroase rămase în manuscris, însumând zeci de mii de pagini. A decedat la 24 septembrie 1977, la vârsta de 86 de ani, la Bucureşti. Academia Română l-a repus în drepturi ca membru titular la 3 iulie 1990.

15.2.11 Mihail Manoilescu (1891-1950) Inginer, economist, sociolog, politolog şi istoric, profesor la Institutul politehnic din Bucureşti, catedra ,,Economie politică - Organizare şi Raţionalizare”, Mihail Manoilescu este

o

personalitate

de

excepţie.

S-a remarcat prin analiza făcută economiei internaționale și schimburilor economice dintre țări. El a împletit activitatea didactică (fiind profesor de economie politică la Școala Politehnică din București în perioada 1931-1944), științifică și publicistică cu cea politică (fiind ministru, parlamentar și guvernator al Băncii Naționale a României). Formarea sa ca economist a a fost susținută de atât de profunda cunoaștere a realităților economice românești și străine, cât și de calitatea sa deom politic și de industriaș. 195

Activitatea științifică a lui Mihail Manoilescu cuprinde două etape (Tașnadi, 2001). În prima etapă (1918-1930), el s-a situat pe poziții protecționiste apropiate, în general, de cele ale naționalismului economic. Printre primele sale contribuții se numără: Importanța și perspectivele industriei în noua Românie (1921), Probleme fundamentale ale dezvoltării noastre industriale (1922) și Neoliberalismul (1923). Cea mai importantă lucrare din această primă etapă este Théorie du protectionisme et de l’échange international, publicată în anulk 1929. Cartea a fost tradusă în limba portugheză în 1931, în limba germană în 1937, iar în limba română abia în anul 1986, în traducerea din limba germană de Valeriu Dinu, cu titlul Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional. Această lucrare este ,,prima străpungere românească în gândirea economică universală” după aprecierea lui Costin Murgescu (1987, p. 413). Cea de a doua etapă a activității științifice a lui Manoilescu este marcată de elaborarea unei doctrine corporatiste19 proprii, pe care a fundamentat-o sub aspect economico-social și politic în cărțile Secolul corporatismului. Doctrina corporatismului integral și pur (1934) și Partidul unic (1937), precum și în studiile Ideea de plan economic național (1938), Europa sud-estică în marele spațiu european (1942) și altele. În scopul popularizării doctrinei sale, el a editat revista Lumea Nouă (1932-1942), în jurul căreia s-a constituit un grup de tineri economiști, sociologi și juriști ce îmbrățișau ideile corporatismului. Mihail Manoilescu a fost preocupat și de istoria teoriei economice și chiar de istoria socială, aceasta refelectându-se în lucrările Încercări în filosofia științelor economice (1938), Curs de economie politică și raționalizare (1940) și Rostul și destinul burgheziei românești (1942). O componentă însemnată a gândirii economice a lui Manoilescu o reprezintă ampla și minuțioasa analiză a teoriilor comerțului internațional elaborate de Adam Smith, David Ricardo, John Stuart Mill și alți economiști liberali. Referindu-se îndeosebi la contribuțiile lui David Ricardo, economistul român considera că în comerțul internațional prezentau importanță diferențele de productivitate a muncii și nu avantajele comparative. Teoria

Corporatismul desemnează un sistem economic în care statul limitează, orientează și controlează unitățile constitutive (corporațiile), în scopul eliminării concurenței și asigurării reușitei economice 19

196

ricardiană a comerțului internațional era valabilă, în opinia lui Manoilescu, doar într-un caz particular, acela al unui schimb între mărfuri produse în ramuri în care productivitatea muncii era superioară mediei naționale. Manoilescu a susținut că țările inbdustrializate, dispunând de o productivitate mai mare a muncii naționale, exploatează în comerțul internațional țările agricole, dispunând de o productivitate mai scăzută a muncii națiobale. Pentru țările agricole, participarea la comerțul internațional, departe de a aduce avantaje, cauza pierderi de venit național. În vederea remedierii acestei probleme, țările agricole sau mai puțin dezvoltate aveau atât datoria, cât și posibilitatea să își dezvolte forțele naționale de producție prin industrializare. Manoilescu recomandă adoptarea unei politici economice protecționiste în scopul stimulării înființării și dezvoltării unor întreprinderi cu o productivitate a muncii ridicată. Teoria protecționistă a lui Mihail Manoilescu a reprezentat o componentă de bază a doctrinei economice corporatiste și deci suportul teoretic al politicii economice a statelor corporatiste. Propunerea lui Manoilescu făcută la Congresul Internațional de Științe Economice și Sociale din iulie 1937, Paris, de a se elabora un dicționar internațional al noțiunilor economice s-a bucurat de o mare audiență.

15.2.12 Nicolae Georgescu-Roegen (1906-1995) Este primul om de știință care face legătura între termodinamică și știința economică, fundamentând o nouă manieră de abordare a proceselor economice.

197

Nicolae Georgescu-Roegen este fondatorul teoriei bioeconomice, o teorie care prezintă un mod revoluționar și integrator de a vedea economia. Opera sa de căpătâi este The Entropy Law and the Economic Process (Legea entropiei și procesul economic) publicată în 1971, referitoare la entropia economică. Domenii aparent ireconciliabile, așa cum erau privite economia și ecologia la sfârșitul anilor 1960, ele sunt aduse împreună într-un mod fundamentat matematic și fizic de către Georgescu-Roegen. S-a născut la 4 februarie 1906 la Constanţa. Numele de „Roegen” şi l-a adăugat singur, fiind de fapt o anagramă formată din „Ne” de la Nicolae şi „Geor” de la Georgescu. A studiat matematica la Bucureşti cu profesori de mare renume precum: David Emmanuel, Gheorghe Ţiţeica, Dimitrie Pompeiu, Traian Lalescu şi Octavian Onicescu. Diploma universitară a obţinut-o în 1926 iar în 1930 a obţinut titlul de doctor în statistică la Universitatea din Paris. Între anii 1930-1932 a efectuat studii postdoctorale la Londra, cu Karl Pierson, iar între 1932-1934 la Harvard, cu faimosul economist Joseph Alois Schumpeter. Acesta l-a apreciat în mod deosebit şi i-a propus scrierea unui tratat de economie teoretică, pe care Nicolae Georgescu-Roegen nu a putut să îl înceapă. După finalizarea studiilor de specialitate s-a reîntors în ţară şi s-a ocupat cu reorganizarea statisticii economice din cadrul Institutului Central de Statistică. La Ministerul Economiei a fost director al direcţiei de import. În această perioadă a elaborat o serie de lucrări în domeniul statisticii, demografiei, economiei teoretice şi a economiei naţionale. A făcut parte din colectivul de redacţie al Enciclopediei României. După terminarea celui de-al doilea război mondial a decis să părăsească România comunistă. La 13 februarie 1948, el și familia au plecat clandestin îmbarcaţi într-un cargo. S-a stabilit în Statele Unite iar în iulie 1948, cu ajutorul unor amici, a intrat la Universitatea Harvard. În România avea să se reîntoarcă pentru prima dată după 21 de ani, în 1969. În Statele Unite, Nicolae Georgescu-Roegen se dedică studiilor economice şi elaborează o serie de lucrări recunoscute la nivel internaţional. Părăsind conceptele economiei clasice, cercetează problemele ciclurilor de afaceri, problemele epistemologice ale ştiinţelor economice, problemele funcţiei de producţie, creşterii şi dezvoltării economice, termodinamicii, rarităţii economice, bioeconomiei, evoluţiei, etc. Este de părere că

198

mecanismul formării libere a preţurilor nu poate fi singurul mod de redistribuire raţională a resurselor între generaţii. Lucrarea care l-a consacrat a fost Legea entropiei şi procesul economic (The Entropic Law and the Economic Process), apărută în 1971 (versiunea în limba română a apărut în 1979). Lucrarea sa reușește să deschidă noi orizonturi cu privire la procesul economic modern, ridică problema mediului natural şi a energiei, care până atunci nu intrau în ecuaţia economică, critică faptul că exerciţiile de matematică aplicate în ştiinţele economice pură au îndepărtat economia de realitate. Teoria lui Roegen obligă la regândirea ştiinţei economice prin prisma factorului natural. El concluzionează că legea entropiei însăşi apare drept cea mai economică dintre toate legile naturale, iar raporturile dintre procesul economic şi legea entropiei constituie baza economiei vieţii la toate nivelurile. A fost profesor emerit la Universitatea Vanderbilt, doctor honoris-causa al Universităţii din Strasbourg, membru al mai multor academii din SUA şi din lume. În iunie 1990, Academia Română l-a ales membru de onoare. A fost propus pentru premiul Nobel pentru economie dar i-a lipsit susţinerea necesară pentru a obţine marele titlu. A decedat în 1994. La cererea sa expresă, cenuşa i-a fost adusă în România şi depusă în Cimitirul Bellu, în sectorul academicienilor.

15.2.13 Anghel N. Rugină (1913-2008) Anghel Rugină a profesat in SUA, dar după Revoluția din decembrie 1989, a revenit în România și a propus un plan de refacere și stabilizare economică, monetară și financiară pentru a realiza un "miracol economic", pe care el îl credea posibil. El propunea instaurarea unui sistem de economie socială liberă, cu o monedă de argint convertibilă în relațiile cu

199

străinătatea și convertibilă în diferite produse naționale pe piața internă, care reprezenta, în opinia sa, calea de ieșire din criză și de renaștere economică a României. În lucrarea sa Principia Oeconomica. Baze noi și vechi ale analizei economice, Anghel Rugină ajunge la concluzia că știința economică actuală se află în fața unei a treia revoluții. În acest sens, citându-l pe Victor Hugo, el afirma: “Așa cum scria Victor Hugo, există ceva mai puternic decât toate armatele din lume; și aceasta este o idee căreia i-a venit timpul. Provocarea există. Avem nevoie numai de un răspuns adecvat chemării istorice, care, sunt sigur, va veni.” Anghel Rugină, născut la data de 24 mai 1913, în satul Vizureşti din judeţul Galaţi. Din 1950 a lucrat ca profesor de economie la mai multe universităţi din SUA și a decedat la vârsta de 95 de ani. A trăit așadar în SUA, fiind cetăţean american din anul 1955. El a absolvit cursurile Şcolii Comerciale Superioare din Galaţi, după care a urmat cursurile Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti (unde ia avut ca profesori pe Virgil Madgearu, Victor Slăvescu şi Nicolae Iorga), obţinând diploma în 1936. În 1942 şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul Viaţa şi opera economică a lui Dionisie Pop Marţian la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, sub îndrumarea profesorului Victor Slăvescu. În acelaşi an, guvernatorul Băncii Naţionale a României l-a trimis pentru studii de specializare la Universitatea din Berlin. În 1944, Anghel Rugină s-a transferat la Universitatea din Freiburg, unde a lucrat cu profesorul Walter Eucken, un economist de renume mondial, sub îndrumarea căruia a obţinut un al doilea doctorat, în anul 1947. După încă doi ani, în 1949, a publicat prima sa carte în limba germană: Geldtypen und Geldordnungen Fundamente fur eine echte all-gemeine Geld - und Wirtschaftstheorie. Publicarea acestui volum l-a făcut cunoscut în mediul academic şi i-a adus, în 1950, o invitaţie de a profesa în Statele Unite. Astfel a început să predea cursuri de economie politică şi finanţe la Universitatea din Portland, Oregon. În anul 1952 a fost numit membru al American Economic Association. În 1953 a obţinut o bursă care îi permitea să-şi continue cercetările ştiinţifice la Biblioteca Congresului şi la instituţiile financiare federale din Washington, dar şi la Fondul Monetar Internaţional.

200

În 1954 Anghel Rugină este chemat să predea cursuri la Niagara University din statul New York. În 1958, a devenit profesor la Catedra de Economie şi Finanţe de la Northeastern University din Boston, unde a rămas până la retragerea la pensie, în anul 1986. În paralel cu activitatea didactică, el a îndeplinit, între anii 1965 - 1970, funcţia de preşedinte al Comisiei de Experţi Economici de pe lângă guvernul din statul Massachusetts. De asemenea, Rugină a fost fondator şi preşedinte de onoare al International Society for Intercomunication of New Ideas (ISINI). A fost ales ca membru al Academiei RomânoAmericane de Ştiinţe şi Arte şi a primit, la Congresul de la Montreal, Diploma de onoare a acestei instituții. Anghel Rugină a publicat peste 50 de lucrări, în care a abordat problemele din economia mondială, impunându-se ca o autoritate în domeniu. A pus în centrul operei sale omul, în dauna profitului maxim. Cel de-al IV-lea Congres Mondial de Economie Socială, ţinut la Toronto, în august 1986, a fost organizat în onoarea lui Anghel Rugină, având ca temă principală: "Drumul înainte - a treia revoluţie în gândirea economică". După Revoluţia română din decembrie 1989, Anghel Rugină a revenit în România şi a propus un plan de refacere şi stabilizare economică, monetară şi financiară. În anul 1990, a fost ales membru de onoare al Academiei Române. De asemenea, i s-au acordat titlurile de Doctor honoris causa din partea Academiei de Studii Economice din Bucureşti, a Universităţii din Bucureşti, a Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi, a Universităţii "Ovidius" din Constanţa, a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj, a Universităţii "Petre Anghel" din Iaşi, a Universităţii de Vest din Timişoara şi a Universităţii "Dunărea de Jos" din Galaţi.

Bibliografie Bălcescu, N. (1940), Opere, tomul I: Scrieri istorice, politice şi economice, partea III, îngrijită şi introducere de George Zane, Bucureşti. Cantemir, D. (1987), Descrierea Moldovei, Editura Minerva, București. Cantemir, D. (1901), Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, publicat sub auspiciile Academiei Române, București.

201

Georgescu-Roegen, N. (1971), The Entropy Law and the Economic Process, Harvard University Press, Cambridge. Ghica, I. (1879), Convorbiri economice, Editura Librăriei Socecu and Comp. Historia.ro

(6

iunie

2016),

disponibil

la

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/falansterul-sc-ieni-un-experimentsocial-uitat Manoilescu, M. (1929), Théorie de protectionnisme et de l’échange international, Marcel Girard éditeur, Paris. Mladenatz, G. (1926), Der Begriff der Genossensschaft. Eine Dogmenkritische Unersuchung, Chișinău, Tipografia Centralei Cooperativelor de Producție și Consum. Mladenatz, G. (1931), Istoria doctrinelor cooperative, București, Oficiul Național al Cooperației Române. Murgescu, C. (1987), Mersul ideilor economice la români, vol. I., Editura Științifică și Enciclopedică Păiușan, R. (2010), “Gromoslav Mladenatz: Professor and Rector of the Bucharest Academy of Commerce, the Most Important Theorist of the Romanian Co-operative Movement”, Amfiteatru Economic, vol. XII, no. 28, June, pp. 687-693. Rugină. A.N. (1993), Principia Oeconomica, Editura Academiei Române, București. Zeletin, Ș. (2005), Neoliberalismul. Studii asupra istoriei și politicii burgheziei române, București, Editura Ziua. Zeletin, Ș. (1925), Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Editura „Cultura naţională”, București, Biblioteca socială (îngrijită de Dimitrie Gusti).

Test recapitulativ 1. Care au fost principalele curente de gândire economică din România în perioada interbelică? 2. Cum caracterizează liberalismul I.G. Duca? 3. Care sunt inovațiile aduse de liberalii români doctrinei lor în perioada interbelică? 202

4. Care sunt reprezentanții de marcă ai curentului țărănist? 5. Cine a fost principalul ideolog al mișcării țărăniste din România? 6. Ce este poporanismul? Dar semănătorismul? 7. Care au fost sursele de inspirație ale teoriei țărăniste din România interbelică? 8.

Cine a fost teoreticianul cel mai de seamă al gândirii socialiste din Românbia?

9. Care este lucrarea lui Dimitrie Cantemir în care găsim cele mai multe idei cu caracter economic? 10. Care a fost sursa de inspirație a lui Teodor Diamant? 11. Cine a fost cel mai remarcabil reprezentant al gândirii economice românești antifeudale? 12. Descrieți Convorbirile economice ale lui Ion Ghica. 13. Care sunt cele cinci filoane distincte în care putem grupa opera economică a lui Dionisie Pop Marțian? 14. Prin ce se remarcă gțndirea economică a lui Petre S. Aurelian? 15. Care sunt cele două lucrări reprezentative ale lui Ștefan Zeletin în care își expune concepția neoliberală? 16. Cine a fost primul profesor de management din Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București? 17. Cine este cel mai important teoretician român al mișcării cooperatiste? 18. Care a fost contribuția lui Vuctor Slăvescu la dezvoltarea gândirii economice românești? 19. Care sunt cele două etape ale activității științific a lui Mihail Manoilescu? 20. Care este lucrarea care l-a consacrat pe Nicolae Georgescu Roegen? 21. Cum se numește lucrarea în care Anghel Rugină ajunge la concluzia că știința economică actuală se află în fața unei a treia revoluții?

203

204

205