In Vreme de Razboi - Caracterizare [PDF]

Zitiervorschau

Particularităţi de realizare a unui personaj din nuvela psihologică În vreme de război, de Ion Luca Caragiale Încadrat de Tudor Vianu în direcţia realistă a literaturii române („printr-o diferenţiere individuală, proprie creaţiei de geniu, realismul povestitorilor români din secolul al XIX-lea atinge neaşteptata lui plenitudine în opera lui I. L. Caragiale”), Caragiale alcătuieşte în opera sa o adevărată „comedie umană”. Titlul, acest element de paratextualitate, „vestibul al textului” (în sensul lui Borges), poate fi interpretat denotativ (având în vedere contextul temporal al desfăşurării acţiunii), cât şi conotativ, prefigurând conflictul interior al protagonistului. Tema nuvelei, pe care Caragiale o numeşte schiţă, este una psihologică: înnebunirea treptată şi ireversibilă a lui Stavrache. Rema este una aflată în pragul modernităţii, mai mult prin intuiţie. Caragiale nu se ocupă de notarea exactă a fazelor înnebunirii lui Stavrache, ci se foloseşte de sugestii. Discursul narativ este, aşadar, structurat în trei capitole, fiecare implicând accentuarea obsesiei lui Stravrache până la paroxism. Naratorul nuvelei În vreme de război este în mod evident extradiegetic. Totuşi raportul lui cu diegeza (cu acţiunea şi cu personajele) este departe de a fi tradiţional. În primele secvenţe, pe un ton uşor ironic, naratorul preferă o perspectivă „din afară”, ceea ce înseamnă focalizare externă. Apoi, fără niciun avertisment, perspectiva va fi „împreună cu”, mai exact o poziţionare alături de Stavrache, prin focalizare internă fixă. Această perspectivă se va menţine pe tot parcursul nuvelei spre avantajul analizei psihologice. E întreruptă doar de un scurt fragment în care este prezentată din nou moderna perspectivă „din afară” („Ce şi-au vorbit cei doi fraţi nu se poate spune, atât de-ncet şi de discret şi-au şoptit”). Neîntrecut creator de tipologii, maestrul formulei condensate în teatru, se remarcă totodată ca un fin analist în proză. În teatru, studiul comportamentului uman evolueză, în mare parte, de la particular la general, de la caz la fenomenologia socială. Caragiale încearcă să explice formarea unui sistem (socio-uman) pe baza analizei detaliului semnificativ. Astfel, obiectul criticii sale – „societatea marcată de corupţie” – este fixat prin acumularea datelor despre indivizii care o compun. Aducerea lor la acelaşi numitor este o formă de explicare a efectului prin analiza cauzelor care l-au generat. În nuvelă, direcţia de evoluţie este inversă: nu individul este exponentul sistemului, ci societatea este cea care supune individul unui proces de transformare şi, în cele din urmă, de mutilare. În nuvela În vreme de război, scriitorul fixează de la început reperele interpretărilor posibile: ne aflăm într-o situaţie ieşită din comun (de ascuţire a conflictelor, „de război”), în care valorile morale pot fi uşor ignorate, iar „graniţele” între sferele noţiunilor nu se mai disting cu limpezime. Alegerea protagoniştilor nu este întâmplătoare: doi fraţi deţin poziţii importante în comunitatea din care fac parte. Unul cârciumar („om cu dare de mână, cu han la drum” – notaţiile directe ale naratorului), celălalt este popă („Popa era om cu dare de mână; rămas văduv. Deşi foarte tânăr, trăia cu maică-sa” – caracterizare directă, făcută de narator). Preotul avea o avere mare: „cumpărase două sfori de moşie, ridicase un han şi o pereche de case de piatră; vite multe, oi, cinci cai, şi mai avea, se zice, şi bănet ”. Fraţii constituie de la început cei doi poli ai axei morale: crâşmarul Stavrache ilustrează, virtual, un comportament negativ, iar popa Iancu, îndrumător pe calea spre „mântuire”, este personajul pozitiv. Brusc, poziţia se inversează: jocul dintre aparenţă şi esenţă modifică substanţial aceste raporturi. Aflăm, cu surprindere că popa Iancu nu numai că nu reprezintă o ipostază a spiritului creştin, ci este căpetenia unei bande de tâlhari, autor al unor acte abominabile. Hangiul, „om cu frica lui Dumnezeu” are o poziţie corectă la aflarea veştii: îndeamnă la căinţă, la sinucidere chiar, ca mod de spălare a ruşinii păcatului: „- Cum?... Nenorocitule! 1

să fugi! să piei! să te-neci mai bine decât să puie mâna pe tine! în fundul ocnei îţi putrezesc oasele.” Din momentul în care „fuga” este acceptată ca soluţie salvatoare, personajul intră într-o derivă comportamentală, care îl va aduce în final la atitudini paranormale şi patologice. Sensul mesajului este evident: fuga de propriul eu este imposibilă, iar ieşirea în afara moralului este pedepsită (pierderea valorilor pozitive este ireversibilă). Astfel, asistăm la parcurgerea tuturor stadiilor de „dezumanizare” cu variantele posibile de „recuperare”: hangiul oscilează între poziţia de frate devotat şi cea de individ rapace. Trecerile din real în fantastic/vis, din normal în paranormal sunt fireşti şi devin instrumente de caracterizare a personajelor: reacţiile nu mai pot fi încadrate în categorie bine delimitată: „Curios lucru! Cine ar fi văzut figura lui neica Stavrache, presupunând că acela ar fi fost un om deprins să descifreze înţelesuri din chipurile omeneşti, ar fi rămas în mirare pricepând bine că în sufletul fratelui mai mare nu se petrecea nimic analog cu bucuria la citirea veştilor despre succesul de bravură al răspopitului”. Alteori uşurinţa cu care hangiul găseşte soluţii şi născoceşte motive salvatoare este subtil ironizată de narator: „deodată faţa i se luminează: înăuntrul frunţii a scânteiat o mare inspiraţie”, „gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte”. Profund analist al stărilor fiziologice şi patologice proiectate gradat pe o curbă ascendentă, naratorul consemnează crizele de halucinaţie, de coşmar, tensiune nervoasă, brutalitate, spaimă: „anceput să plângă cu hohot şi să se bată cu pumnii în cap”, „a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste”. Gradarea bolii psihice este sugerată de amplificarea reacţiilor personajului. Notaţiile naturaliste evidenţiază aceste convulsii, spasme: „Hangiul se-ndârjeşte şi-l strânge de gât”, „simte cum degetele-i pătrund în muşchii grumazului”. Dezumanizarea este progresivă. În întâlnirea reală cu fratele, confuzia dintre vis şi realitate devenise un semn sigur al dezechilibrului moral: „horcăieli”, „gemete”, „tremura din tot trupul”, „cu chipul îngrozit”, „cu părul vâlvoi”, „cu gura plină de spumă roşie”. Limitele între real şi iluzoriu se diluează şi se vor anula până în finalul nuvelei. Simbolistica finală relevă suprapunerea celor două personaje: „Cum îi dete lumina-n ochi, Stavrache începu să cânte popeşte”. Morala a triumfat, dar a rămas deasupra evidenţei umane: omul este învins de această confruntare dramatică. Aşadar, protagonistul nuvelei se situează între personajul-tip al realismului şi cel atipic al prozei moderne. E tipul avarului, prin dorinţa lui, transformată în obsesie, de a stăpâni averea fratelui. Această dorinţă este pusă în evidenţă de monologul interior („Dar o să-ndrăznească să se mai întoarcă? [...] O veni?... n-o veni?...”) şi de graba cu care intră în posesia averii, cu acte în regulă. E mizantrop – scena în care pedepseşte fetiţa ce încercase să ia un covrig. Se distanţează însă de tipar prin faptul că ţine la onoarea familiei. El îi reproşează fratelui: „ne-ai făcut neamul de râs” (poate fi şi o dovadă de orgoliu egoist). Caragiale depăşeşte cadrul unei simple caracterizări de personaje, el surprinde însăşi imaginea dualităţii: bine/rău.

2