În Vreme de Război [PDF]

Zitiervorschau

ÎN VREME DE RĂZBOI

Nuvela a apărut într-o revistă puțin cunoscută, Gazeta săteanului din Râmnicul Sărat, în cinci numere consecutive (decembrie, ianuarie, martie, 1898-1899). A fost retipărită în volum de fiul scriitorului, Luca I. Caragiale, în anul 1915. Aparține alături de O făclie de Paşte, Păcat, Grand Hotel „Victoria Română“, unei serii literare noi, derivate din direcția realistă a creaţiei scriitorului, naturalismul. Prin afirmaţia „Pictura mediului contemporan, a omului care îl reprezintă şi a chipului în care el se mişcă şi vorbeşte alcătuiesc obiectul artei lui I.L. Caragiale“, Tudor Vianu îl plasează pe prozator în succesiunea povestitorilor români de tip realist, deşi el depăşeşte cadrul acestui curent. Nuvela psihologică În vreme de război se află la graniţa dintre creația realistă (înfăţişează relația dintre mediu, personaj şi comportament, propunându-şi să dea cititorului impresia că universul ficțional este o oglindă exactă a realității) şi cea naturalistă (patologia în relaţie cu ereditatea şi mediul). Criticul literar Paul Zarifopol considera, în Prefaţa la ediţia I.L. Caragiale, Opere (1930), că tema nuvelei este „istoria bucuriilor, grijilor şi spaimelor treptate ale unui cârciumar, până la deplina înnebunire, pentru o pricină de avere mare.“ În Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), G. Călinescu întărea această afirmaţie: „...lăcomia lui [Stavrache] este aşa de mare şi ideea de a înapoia averea atât de chinuitoare, încât se produce în el o dramă neaşteptată. Ajuns la capătul ultim al încordării, înnebuneşte.” Motivația transformării sale este depistată aşadar de ambii exegeți, şi de cei mai mulţi comentatori ulteriori, în teama hangiului de a nu pierde averea rămasă de la fratele tâlhar. Dar, deşi patima pentru bani a personajului este în afara oricărei discuții, cauzele transformării sale psihice sunt mai complexe. Unghiul din care sunt percepute întâmplările este al unui narator martor, care descoperă alături de cititor ceea ce se întâmplă. Este însă doar o aparenţă, căci naratorul ştie, evident, mai mult decât lasă a se vedea, păstrând controlul absolut asupra cititorului, şi dezvăluindu-i treptat informaţiile, astfel încât în niciun moment acesta să nu poată anticipa cursul acțiunii. Textul este construit din trei părți, fiecare dintre acestea alcătuite dintr-un număr de secvenţe inegale ca întindere, delimitate de autor fie prin blancuri (rânduri albe), fie prin asteriscuri, ceea ce face ca discursul narativ să apară fragmentat. Această modalitate permite însă naratorului să dinamizeze acțiunea, prin selectarea doar a acelor momente din viața protagonistului care se dovedesc a fi cu adevărat importante pentru evoluția sa psihologică. Deşi scriitorul îşi subintitulează textul schiță, termenul nu se referă la specie, ci doar subliniază faptul că nuvela îşi propune să schițeze comportamentul personajului, selectând acele momente pe care le consideră semnificative pentru destinul său. Tocmai de aceea, firul narativ este discontinuu, uneori zăbovindu-se îndelung asupra unor întâmplări care se derulează de-a lungul a doar câtorva ore şi trecându-se rapid peste intervale de luni şi chiar de ani, dacă în acel timp nu s-a întâmplat nimic important pentru a motiva transformarea protagonistului. Acţiunea se desfăşoară de-a lungul a circa cinci ani, în care este urmărită viaţa cârciumarului Stavrache. Totul începe în primăvara anului 1877 (titlul face aluzie la Războiul de independenţă, dar vremurile tulburi conotează şi „tulburarea“ psihică a cârciumarului), când Stavrache află pe neaşteptate că fratele său, popa lancu, este căpetenia unei bande de tâlhari care teroriza de ani buni întreaga regiune. „Cetaşii fuseseră prinşi”, iar el scăpase printr-un noroc. Era însă doar o chestiune de timp până va fi şi el arestat şi de aceea caută salvarea la fratele său mai mare. Şi se pare că acesta chiar găseşte soluția, sfătuindu-l să plece voluntar „în război“, evident, sub o altă identitate, cea a domnului lancu Georgescu, „un tânăr foarte voinic, frumos şi curat, ras proaspăt — o înfăţişare demnă şi

severă“. Stilul direct alternează în această secvenţă cu stilul indirect liber, care, ca formulă mixtă de vorbire, permite „vocii“ naratorului să interfereze cu vocea interioară a personajului. Este momentul în care se poate constata limpede trecerea de la perspectiva naratorului martor la cea a naratorului omniscient, care se va păstra până la sfârşitul nuvelei. Conflictul este unul interior, în conştiinţa cârciumarului care înțelege că singurul mod de a stăpâni imensa avere a fratelui este ca acesta să moară. Cauza grijilor şi spaimelor sale este aşadar tocmai contradicţia ce-i macină conştiinţa, între dorința de a-şi ucide fratele şi reprimarea acesteia. În fond, Caragiale analizează aici cu mijloacele artei literare ceea ce psihiatrii numesc complexul lui Cain. Incipitul este brusc (ex abrupto), oferind totuşi cititorului un minimum de informaţii necesare pentru înțelegea textului: loc, timp, personaje, intrigă. Prima reacţie a lui Stavrache la mărturisirea fratelui este explozivă şi sinceră: „Să fugi! să piei! să te-neci mai bine decât să puie mâna pe tine! în fundul ocnii îți putrezesc oasele!“ Onoarea familiei a fost pătată şi vinovatul trebuie să ispăşească. Ispita banilor încă nu se manifestă. În schimb, sosirea voluntarilor, în plină noapte, este un moment esențial în evoluţia raporturilor dintre frați. Timpul în care îşi serveşte muşteriii îi oferă hangiului răgazul necesar realizării unui plan, căci „fața i se luminează: înăuntrul frunţii a scânteiat o mare inspirațiune.” Aparent este vorba de a-l salva, în realitate, după cum vom vedea ulterior, este momentul construirii planului „crimei perfecte”. Cele două secvenţe oferă confirmarea ipotezei de mai sus. Prima scrisoare îl tulbură, întrucât îi contrazice credința că fratele era „pierdut de-a binelea“, aşa cum sperase când îl sfătuise să plece voluntar „în război“. De aceea se şi „închisese în odăiță şi deschisese nervos plicul“: nu voia ca ochi străini să-i vadă reacția. O speranţă însă tot îi mai rămâne, căci „mototoli hârtia [dar numai] după ce privi bine data: în adevăr, scrisoarea era expediată cu trei zile mai-nainte de luarea Plevnei. Dar acuma…”. Cea de a doua scrisoare pare a-i oferi liniştea, căci îi vesteşte „moartea pe câmpul de bătaie a sublocotenentului Iancu Georgescu“. Şi va pleca ,, repede“ la un avocat să afle cum poate intra cineva „în stăpânirea averii unui frate bun pierdut, care n-are alt moştenitor“. Cele două coşmaruri nocturne ale lui Stavrache par a fi provocate de incertitudinea privind moartea fratelui, chiar dacă cea de a doua scrisoare era, în fond, un fel de „certificat de deces“. De aceea ele conţin un element comun - fratele mai mare încearcă să-l ucidă pe mezin şi nu reuşeşte — şi o replică-laitmotiv „Gândeai c-am murit, neică?“. Este, de asemenea, semnificativ că mezinul apare în cele două, şi singure, ipostaze posibile: cea de ostaş (sublocotenentul lancu Georgescu) şi cea de ocnaş (popa lancu). Rolul episodului, aparent fără legătură cu firul narativ principal, al venirii fetiţei sărmane după cumpărături modeste, este de a demonstra uriaşa patimă pentru bani a hangiului. În acest moment, un amănunt anterior, „suma de douăzeci şi cinci de lei”, calculată cu precizie şi încasată de la grupul de voluntari tocmai în momentul când pusese la cale planul „uciderii“ fratelui său, capătă o semnificaţie aparte. Omul atât de calculat, chiar şi în acele momente speciale, cel care ține socoteala şi unei bucăţi uscate de covrig, şi care încearcă să înşele un copil chiar şi când trebuie să măsoare „de un ban gaz şi de doi bani tuică“, este capabil, desigur, de orice pentru „o avere mare“. Secvența sosirii reale a fratelui este asemănătoare cu acelea din vis, realizându-se tot în plan nocturn. Ca şi acolo, apariţia „cainicului“ este neaşteptată. Încordarea hangiului sporeşte gradat şi rapid, iar naratorul punctează aceste momente cu precizie: „hangiul ascultă“, „hangiul zâmbi“, „hangiul începu să râdă“. Şi tot ca acolo, încearcă să-şi ucidă fratele. Finalul nuvelei consemnează nebunia hangiului şi resemnarea mezinului: „N-am noroc!“, recunoaşte el. Protagonistul nuvelei, Stavrache, cârciumarul din Podeni, este o fire închisă, singuratică (nu are soție şi nici copii), fără prieteni, singura sa pasiune fiind banii. O secvenţă sugestivă pentru conturarea firii lui este cea cu fetița sosită în miez de iarnă să cumpere „de un ban gaz şi de doi bani ţuică“. Este neglijent în tratarea clienților „pârliti“ (pune ţuică în sticla de gaz şi gaz, în cea de ţuică), necinstit (nu măsoară bine), are o patimă anormală pentru bani (este capabil să înşele un copil: încearcă să fure chiar şi o fracțiune dintr-un ban; pe de altă parte, deşi fetița vrea să cumpere pe datorie mărfuri de valoare

infimă, o serveşte totuşi, pentru că întrezăreşte un câştig, cât de mărunt), este zgârcit (ţine seama de cele mai lipsite de valoare lucruri din prăvălie şi reacţionează violent pentru a-şi recupera „paguba“, covrigul uscat pe care fetiţa îl văzuse uitat pe tejghea). Prin comparaţie putem bănui de ce anume ar fi capabil pentru o mare avere. Consecințele arghirofiliei (gr. „iubire de bani“) în plan psihologic sunt redate în evoluţia lui Stavrache de la lăcomie, potrivită pentru un cârciumar, la frământări obsesive („o veni?… n-o veni?“), halucinaţii, frică, groază şi până la nebunie, ceea ce ţine de naturalism. Cazul patologic este motivat de mediu, dar şi de ereditate, având în vedere că şi fratele lancu e stăpânit de patima banilor, fiind tâlhar ca preot şi delapidator ca militar. Tudor Vianu observă ca particularităţi ale artei narative: stilul indirect liber, oralitatea, descrierile de natură. Limbajul nuvelei, ca de altfel al scrierilor realiste îndeobşte, se caracterizează prin naturaleţe şi precizie. Limbajul personajelor nu iese în evidenţă în mod deosebit, fiind specific stilului colocvial, care presupune conversaţia liberă între persoane înrudite (sau cu un statut social apropiat, prieteni etc.). Totul este însă dublat de o extremă concizie, specifică de altfel întregii proze a lui Caragiale, în spiritul a ceea ce scriitorul exprimă sugestiv într-o însemnare manuscrisă ce poate fi privită ca o adevărată deviză a sa: „Cu mare băgare de seamă la tot ce se poate suprima — cât de mult!“ „Ceea ce pare să-l preocupe pe Caragiale este modul în care un om normal îşi pierde coerenţa sufletească sau mentală şi se năruie sub presiunea unor factori care, în definitiv, ne ameninţă pe toți“, afirmă Florin Manolescu. Din acest punct de vedere, nuvela În vreme de război se află la graniţa dintre creaţia realistă (care îşi propune să dea cititorului impresia că universul ficțional este o oglindă exactă a realității) şi cea naturalistă (ce se concentrează cu predilecție asupra aspectelor dure, brutale, ale realităţii, a cazurilor patologice, reducând adeseori fiinţa umană la datele sale strict biologice).