Giovanni Sartori-Homo Videns [PDF]

Zitiervorschau

Giovanni Sartori: Homo Videns.Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea, Humanitas, Bucureşti, 2005 Născut în Italia, la Florenţa, Giovanni Sartori este savant în ştiinţe politice, având o carieră universitară atât în Italia, cât şi în Statele Unite, precum şi o reputată activitate editorială şi de specialitate. “Homo Videns.Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea” a apărut în trei ediţii (1997, 1998,1999), ultima păstrând textul iniţial, însă extinzând ideile autorului în “Apendice”, un adagiu la cartea originară. Prezenta ediţie românească a fost tipărită la editura Humanitas, Bucuresti, 2005 şi numără 168 de pagini. Discursul autorului se conturează în jurul unei probleme fundamentale: prefacerea lui homo sapiens într-un homo videns, progenitură a revoluţiei multimedia, “un proces cu multe tentacule (Internet, calculatoare personale, ciberspatiu) care se caracterizează însă printr-un numitor comun: tele-vederea”1. Există, aşadar, o dispută între vizibil şi inteligibil. În opinia lui Sartori, totul tinde să devină vizualizat, în detrimentul culturii scrise, fapt ce determină incapacitatea omului de a mai opera cu simboluri, concepte, şi îl plasează pe homo sapiens din mundus intelligibilis, în mundus sensibilis. Principal responsabil în acest proces este televiziunea, întrucât ea “e cea care modifică prima, şi într-un mod fundamental, natura însăşi a comunicării, deplasând-o din contextul cuvântului, în contextul imaginii”2. “O dată cu televiziunea ne aventurăm într-o noutate radical nouă”3, afirmă Sartori. Tocmai această noutate este analizată şi dezbătută pe parcursul cărţii, sub convingerea că “televiziunea mai mult distruge decât transmite în materie de cunoaştere şi înţelegere.” Împărţită în trei capitole, “Partea întâi-Primatul imaginii”, “Partea a doua-Opinia teledirijată”, “Partea a treia-Şi democraţia?”, “Homo Videns” urmăreşte să atragă atenţia asupra “inevitabilului” pe care impactul media, de cele mai multe ori negativ, îl produce în formarea opiniei publice, în transmiterea de informaţii, punând în pericol capacitatea lui homo sapiens de a raţiona. Influenţa pe care televiziunea o are asupra noastră şi rolul pe care îl joacă în educaţia copilului, paidèia, făcând din acesta un video-copil şi mai târziu un adult tot mai sărac din punct de vedere mental, tot mai vulnerabil, sunt doar câteva dintre aspectele abordate de către Sartori. În prima parte, “Primatul imaginii”, autorul vorbeşte despre riscurile pe care progresul tehnologic în comunicare le presupune şi despre problemele care survin în urma acestuia. Orice invenţie este întâmpinată la apariţie, atât cu reacţii pozitive, cât şi cu reacţii negative; ziarul, telegraful, telefonul, radioul au fost în schimb considerate “progrese providenţiale în propagarea informaţiei, a ideilor şi a culturii”4, după cum notează Sartori. În cazul televiziunii, accesul la informaţie este cu mult facilitat.”Cele vizibile ne intră aproape gratis în casă de pretutindeni”5.Telespectatorul ia locul cititorului (chiar şi de ziare), iar epoca lui homo cogitans tinde să apună, în vreme ce epoca lui homo videns răsare. Întrucât vederea nu necesită un efort real de gândire şi înţelegere a 1

Giovanni SARTORI, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune si post-gândirea, Humanitas, Bucureşti 2005, p. 11 2 Idem, p. 25 3 Idem, p.25 4 Idem, p. 22 5 Idem, p.23

1/3

imaginilor percepute, treptat, se petrece o atrofie atât în plan cognitiv, cât şi în plan cultural. Adresându-se celor mulţi, televiziunea are un conţinut scăzut calitativ şi, prin urmare, imaginea este cea care înlocuieşte mesajul. Problema principală este aceea că “imaginea nu asigură, prin ea însăşi, aproape nici un fel de inteligibilitate”1. Cei mai expuşi în acest caz, sunt copiii, cei care nu pot discerne ceea ce văd.Sartori îi întrezăreşte video-copilului educat de “video-vedere” un viitor sumbru, întrucât, o dată devenit adult, el va răspunde aproape în întregime la stimulii audio-vizuali, şi va rămâne “surd pe viaţă la stimulii cititului şi ai cunoaşterii transmise de cultura scrisă”2. Pe de altă parte, universul multimedia are o altă componentă de bază, “reţeaua reţelelor”, Internetul, un produs calitativ superior televiziunii, însă în strânsă legătură cu modul de utilizare.Autorul identifică trei moduri de folosire(1.strict practic; 2.pentru divertisment; 3.educativ-cultural) şi se întreabă în acest sens dacă Internetul “va produce sau nu o creştere culturală”3 şi răspunde cu scepticism, prevăzându-i acestuia un “viitor modest”. Partea a doua sau “Opinia teledirijată” se axează pe rolul şi amestecul televiziunii în politică, în întregul proces electoral şi în influenţa majoră pe care aceasta o are în formarea opiniei publice. Întrucât “ochiul crede în ceea ce vede”, televiziunea îşi asumă funcţia de formator de opinie, mai mult chiar, televiziunea inoculează, ea “are un efect exploziv deoarece ia locul aşa numiţilor lideri intermediari de opinie şi înlătură din cale mulţimea de “autorităţi cognitive” care stabilesc în mod diferit, pentru fiecare dintre noi, în cine să credem, cine e demn de încredere şi cine nu”4. Aşadar, avem de a face cu o opinie “hetero-dirijată”, relevată de sondaje care, adeseori, reflectă răspunsuri slabe, inventate şi în cel mai rău caz, induse (fie de cel care formulează întrebarea, fie prin media). Uşurinţa cu care pot fi manipulate şi falsificate aceste sondaje, nu face decât să demonstreze că opinia publică este prost informată (“televiziunea informează puţin şi rău”5), prin gestiunea slabă a informaţiilor, şi chiar dezinformată, prin distorsiunea informaţiilor de către televiziune, o televiziune care “poate minţi şi poate falsifica adevărul”, bazându-se pe >6. În partea a treia, “Şi democraţia?”, este analizat “aportul” pe care televiziunea îl aduce în alegeri şi mutaţia care se petrece în politică, prin personalizarea alegerilor şi transformarea cursei electorale într-un spectacol, în care “feţele sunt cele care contează (…) de vreme ce politica “în imagini” se bazează pe exhibarea unor persoane”7 . Astfel, imaginea este cea care primează şi, cu cât are un efect mai ridicat asupra emoţionalului, cu atât se bucură de un succes mai mare, ducând la “emotivizarea politicii”. Avem in faţă un “demos slăbit”, dependent şi dirijat de o televiziune care”sărăceşte drastic informarea şi formarea cetăţeanului”, “bolnav de gol interior”8. În “Apendice”, Sartori accentuează discuţia despre criza în care se află specia lui homo sapiens, evidenţiind “efectul negativ al televederii asupra culturii scrise” (”Ne sufocăm în ignoranţă”). Citându-l pe Roberto Maragliano (“funcţia cunoaşterii era aceea

1

Idem, p. 37 Idem, p.28 3 Idem, p. 41 4 Idem, p. 54 5 Idem, p. 62 6 Idem, p.77 7 Idem, p. 86 8 Idem, p.113 2

2/3

de a asigura stabilitatea edificiului cultural al individului”9), autorul conchide: “lumea multimedială va fi populată de un eu virtual descompus în personalităţi multiple, şi prin urmare de un ”eu nevrotic” desăvârşit şi împlinit”2. “Homo videns.Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea” vine în continuarea unor analize anterioare, cum este cea a lui Marshall McLuhan, dar cu diferenţa că Giovanni Sartori are o viziune negativă asupra problemei, concluzia sa constituind o negare aproape absolută a unor posibile valori formative ale mediului audiovizual. Lavinia Oana Văduva-SPR-anul I

1 2

Idem, p. 153 Idem, p154

3/3