Giovanni Sartori-Homo Videns [PDF]

Zitiervorschau

Giovanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea Giovanni Sartori (n. 1924 – d. 2017) a fost un filozof și politolog italian specializat în studiul democrației și a sistemelor politice comparate. A fost cunoscut în mediile academice europene și americane, fiind profesor la universități din Italia și SUA. Mare personalitatea a culturii italiene, a fost fondator al Rivista Italiana di Scienza Politica și colaborator al ziarului Corriere della Sera. În lucrarea Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea 1, Giovanni Sartori se concentrează asupra efectelor negative pe care televiziunea și primatul imaginii le au asupra mentalului uman, căci, homo sapiens produs de cultura scrisă și de limbajul simbolic devine homo videns sub acțiunea fenomenului video și a imaginii. Prin demersul său, autorul reușește să introducă o serie de sintagme memorabile în literatura de specialitate, dar și să tragă niște semnale de alarmă asupra viitorului gândirii și devenirii involutive a lui homo sapiens. Vine cu tot talentul său polemic pentru a-și demonstra părerile și a demonta o serie de paradigme unanim acceptate. Revoluția multimedia și a tot ce înseamnă tehnologii de comunicare din ultimele decenii a produs însemnate transformări asupra însăși naturii omului. Vederea a devenit televedere, trăirea a devenit tele-trăire printr-o utilizare excesivă și scăpată de sub control a televizorului, internetului, a calculatorului2. Totuși, televiziunea și calculatorul nu ar trebui amestecate pentru că sunt diferite: televiziunea prezintă imagini ale unor lucruri reale, în schimb calculatorul și internetul ne introduc într-o lume în care granița dintre realitatea adevărată și realitatea virtuală este foarte imprecisă. Homo sapiens se diferențiază de celelalte animale prin capacitatea sa unică de a opera cu simboluri, de a face abstractizări. Prin natura sa, omul dobândește cunoștințe prin cuvânt, care stimulează capacitatea unică de abstractizare, căci cuvântul este un simbol. Odată alungat cuvântul, este înlocuit de imagine, care oferă un mult mai mare confort, căci nu necesită realizarea unor conexiuni la nivelul scoarței cerebrale. Doar că, imaginea și vizibilul 1

Giovanii Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, Editura Humanitas, București, 2005 2 Jaques Gerstle adaugă acestei serii de tele- o tele-sociabilitate problematică, care schimbă formele tradiționale ale sociabilității (muncă, învățământ, tranzacții) sub impactului noilor mass-media (Jaques Gerstle, Comunicarea politică, Institutul European, Iași, 2002, p. 15-16, p. 47)

transformă miliarde de oameni care văd dar nu pot înțelege. În televiziune, vederea este dominantă; totul poate fi transpus in imagini: șomajul este exprimat prin imagini cu un șomer, fericirea se traduce prin imaginea unei fețe ferici. Vocea care prezintă imaginile arătate, depinde de imagine, comentează și explică imaginea. „În consecință, telespectatorul este mai mult un animal văzător decât un animal simbolic”. Căci, lucrurile înfățișate prin imagini sunt mai importante decât cele spuse prin cuvinte, iar vederea îl apropie pe om de capacitățile sale ancestrale și îl îndepărtează de capacitatea sa simbolică. Astfel, homo sapiens intră în criză, „în criza pierderii înțelepciunii și a capacității de cunoaștere”. Sartori nu exclude cu totul vederea și imaginea ca generatoare de înțelegere și cunoaștere. Lumea vizibilă poate fi înțeleasă cel mai bine văzând-o într-un mod direct, fără intermediari. Descrieri despre Taj Mahal sau Grand Canion nu pot suplini imaginea. Este adevărat că o imagine poate valora cât o mie de cuvinte, dar este la fel de adevărat că un milion de imagini nu creează nici măcar un singur concept. În concepția lui Sartori, vederea nu înseamnă cunoaștere, dar poate ajuta cunoașterea. Televiziunea este mai mult decât un canal media, este și o metodă de educație. Din păcate, copilul este expus de mic efectelor negative pe care televiziunea le are3, încă înainte de a învăța să scrie sau să citească, doar că vede imagini fără să înțeleagă. Astfel, această ființă umană formată de tele-vedere rămâne toată viața sa un video-copil, pentru că el devine un om care nu citește și, astfel, își pierde mecanismele de a înțelege și opera cu simbolurile. Proliferarea inculturii culturii generează „gândirea zeamă lungă” a unei „armate crescânde de reduși mintal”, care sunt dresați prin imbecilizare. În cea de-a doua parte a cărții sale, Sartori examinează video-politica, adică rolul pe care televiziunea ajunge să îl aibă în politică. După ce i-a format pe copii, televiziunea continuă să îi influențeze pe adulți. Efectul este cât se poate de nefast, căci prin distrugerea spiritului critic, democrația este pusă în pericol. Faptul că televiziunea ne face să credem că suntem participanți direcți la viața politică, este doar o iluzie. Imaginile prezentate sunt adesea scoase din context și selecția prezentării unor realități este adesea arbitrară: „O fotografie minte dacă este rodul unui fotomontaj” – spune Sartori. Rolul suprem al unei televiziuni aflată într-o permanentă căutare de audiență, este de a distra, de a face spectacol, și în consecință ajunge să deformeze realitatea și să dezinformeze. Televiziunea trebuie să arate publicului 3

Metodele de educație alternativă consideră că un copil de vârstă preșcolară, nu are nevoie de televizor, ci trebuie lăsat să descopere lumea prin propriile simțuri și experiențe, și nu prin intemediari cum ar fi televizorul sau calculatorul. De asemenea, în cadrul unor testări despre capacitatea unui copil de până într-un an de a învăța limbi străine, s-a ajuns la concluzia că interacțiunea umană nu poate fi înlocuită de ecranul unui calculator sau televizor, chiar și dacă i se prezintă copilului diverse emisiuni cu caracter educativ; în urma unei asemenea expuneri, copilul nu rămâne cu nici o achiziție mentală.

avid4, iar acest lucru duce la o vânătoare a vizibilului și a momentului potrivit pentru a fi filmat, ceea ce automat determină o modificare a perspectivei și o vedere parțială asupra lumii. Se ajunge în acest mod la „adevărata dezinformare: nu informarea insuficientă, ci informarea proastă, care distorsionează”. Politica a fost transformată de televiziune în spectacol, în video-politică, marele lider a devenit video-lider, căci televiziunea propune persoane cu limbaje ambigue în locul unor discursuri, care să permită fiecărui grup să găsească ceea ce dorește să afle. Până și alegerile devin video-alegeri. Politica video-modelată este una „emoțională, emotivizată, înfierbântată de micul ecran, ridică și stârnește probleme fără a oferi nici cea mai mică idee despre felul în care se rezolvă”. Pe parcursul lucrării sale, Sartori devine din ce în ce mai vehement în privința noului tip de om care se dezvoltă în omul-vită sau homo insapiens. Este un individ gol pe interior până la patologic, „incapabil de reflecție abstractă și analitică, tot mai bâlbâit în demonstrația logică și deducția rațională, dar, în același timp mai puternic în sensul vederii (omul ocular) și al fantazării (universuri virtuale)”. Giovanni Sartori a reușit să previzioneze într-un mod corect modernizarea comunicațională inevitabilă, intuind faptul că mini-calculatoarele și internetul vor deveni accesibile majorității populației din țările bogate. De asemenea, prezice și faptul că aceste instrumente vor fi folosite pentru „omorârea timpului” și vor crea un al doilea val de creiere atrofiate din punct de vedere cultural, logic și rațional: „Paideia universului video promite să paseze internetului analfabeți culturali uitând repede puținul pe care au fost nevoiți să îl învețe în școală, deci analfabeți culturali care își vor omorî pe Internet timpul lor gol în tovărășia unor suflete gemene sportive, erotice sau a unor hobby-uri mărunte”. De altfel, Sartori nu contestă posibilitatea ca internetul să fie un instrument „prodigios bun la toate”, pentru că transmite și imagini, dar și texte scrise, permite dialogul între utilizatori în timp real și, mai ales, permite o aprofundare aproape nelimitată a documentării vreunei curiozități simple sau științifice. Este „o biblioteca universală conectată pentru retransmisii”. Dar, autorul continuă în scepticismul său și se întreabă câți utilizatori vor folosi internetul cu posibilități infinite ca instrument de cunoaștere?

4

Dintre toate simțurile, vederea este simțul pe care nerăbdarea îl comandă în modul cel mai manifest. „O veleitate magică, niciodată deplin eficace, niciodată descurajată, însoțește fiecare dintre privire noastre: a surprinde, a dezbrăca, a încremeni, a pătrunde” – spune Jean Starobinki (Jean Starobinki, Textul și interpretul, Editura Univers, București, 1985, p. 31).

Concluzia lui Sartori este una foarte pesimistă, căci „lumea multimedială” va fi populată de euri dezintegrate, adică „un eu virtual descompus în personalități multiple” 5, numai bun să populeze clinicile de psihiatrie. Săraci cu duhul și cu mintea au existat dintotdeauna. Diferența este că în trecut ei nu contau și putea u neutralizați prin dispersia lor. Dar astăzi, ei se regăsesc, se conectează între ei, se înmulțesc și devin tot mai puternici. Cultura audio-vizuală este incultă, și prin urmare non-cultură. Această carte este una care ar trebui să dea mult de gândit părinților și celor care se ocupă de educație la modul general, iar ideile dezbătute aici trebuie atent discutate și aprig diseminate. Autorul este conștient că dezvoltarea media nu poate fi oprită, dar speră că totuși se vor găsi persoane care să fie speriate de ceea ce se întâmplă cu video-copiii lor și să devină astfel, persoane mai responsabile. Speră că școala se va transforma într-o instituție aptă să lupte împotriva post-gândirii. Mai spera ca ziarele să fie mai bune și, implicit, televiziunile să fie mai bune. „Și apoi chiar dacă bătălia mea e dinainte pierdută, asta n-are importanță”.

5

Anthony Giddens spune că un schizofrenic este „o persoană care este nesigură existențial dacă are sau nu mai multe identități, dacă ceilalți există cu adevărat”. Ceea ce e mai grav este faptul că o asemenea persoană s-ar putea să fie total incapabilă să existe în același univers social cu celelalte ființe umane (Anthony Giddens, Consecințele modernității, Editura Univers, București, 200, p. 89-90).