Germania Postbelica [PDF]

Zitiervorschau

Germania postbelica La Conferința de la Potsdam din 2 august 1945, după capitularea necondiționată a Germaniei de pe 8 mai 1945, Aliații au împărțit Germania în patru zone militare de ocupație – franceză în sud-vest, britanică în nord-vest, americană în sud și sovietică în răsărit. Fostele provincii germane la est de linia Oder-Neisse (Prusia Răsăriteană, Pomerania și Silezia) au fost transferate Poloniei. Ca rezultat al înțelegerilor de la Potsdam, peste 3.300.000 de germani care mai rămăseseră în răsărit au fost expulzați (multi nu au rezistat conditiilor grele din timpul tranferarii). După război, Germania ar fi trebuit să fie guvernată de Comisia Aliată de Control. Comandanții militari aveau puterea supremă în zonele lor de ocupație și acționau de comun acord în problemele care priveau întreaga țară. Berlinul, care se afla în zona de ocupație sovietică, a fost de asemenea înpărțit în patru sectoare de ocupație. Cele trei sectoare occidentale au devenit ceea ce avea să fie cunoscut mai târziu ca Berlinul Occidental, iar sectorul sovietic a devenit Berlinul Răsăritean, capitala RDGului. O sarcina importanta a aliatilor a fost “denazificarea” - svastica și alte simboluri naziste au fost interzise. A fost stabilit un steag provizoriu german (a rezistat pana la separarea celor doua germanii) Cei trei mari au căzut de acord la Potsdam asupra unui vast program de descentralizare, care făcea ca Germania, deși tratată ca o singură unitate economică, să fie împărțită în regiuni cu o largă autonomie și doar câteva departamente administrative centrale. Planurile pentru organizarea unei Germanii unitare postbelice au fost abandonate odată cu creșterea tensiunilor între foștii aliați, care au culminat cu izbucnirea războiului rece. Politica inițială a puterilor occidentale a foat aceea a "pământului sărat" (Planul Morgenthau - plan de împărțire a Germaniei după cel de-Al Doilea Război Mondial care impunea măsuri dure cu intenția de a înlătura posibilitatea Germaniei de a mai declanșa un război. Planul a fost propus de Henry Morgenthau, secretar al Trezoreriei SUA. Propunerea inițială trebuia atinsă în trei pași importanți: 1-Germania urma să fie împărțită în două state independente; 2-centrele principale de minerit și industrie ale Germaniei, incluzând regiunile Saar și Ruhr și Silezia de Sus urmau să fie internaționalizate și anexate țărilor vecine; 3-toată industria grea urma să fie demontată sau distrusă în alt mod.) care, deși era în mod oficial respins, a influențat puternic politica învingătorilor. Unul dintre ultimele efecte ale acestei politici a fost ocuparea de către francezi a regiunii germane bogate în zăcămainte minerale Saar în 1947. Totuși, până în 1948, odată cu creșterea rivalității dintre Uninea Sovietică si comunizarea unei mari parti a populatiei, duce la schimbarea politicii din partea SUA. Astfel, Aliații occidentali au început să fie preocupați de deteriorarea situației economice din "Trizonă". Planul Marshall conceput de americani pentru ajutorarea economică a Europei a fost extins și pentru Germania Occidentală. Reforma monetară, care fusese interzisă de politica ocupației militare, a fost în cele din urmă permisă. Aceasta reformă, care introducea Deutsche Mark ca monedă națională, a pus capăt inflației galopante. Sovieticii nu au fost de acord cu introducerea acestei valutei și s-au retras în martie 1948 din sistemul de guvernare tetrapartit și au declanșat criza Berlinului în iunie același an, blocând orice rută terestră care lega Germania Occidentală de

Berlinul Occidental. Aliații occidentali au replicat cu un pod aerian prin care s-a asigurat apovizionarea jumătății vestice a orașului. Sovieticii au pus capăt blocadei după zece luni. În 1949, vest-germanii au protestat din ce în ce mai hotărât împotriva planurilor aliate de dezindustrializare a țării. Aliații occidentali – SUA, Franța și Regatul Unit – au căzut în cele din urmă de acord asupra încetării demontării industriei grele germane în 1950. Cele două state germane Pe 23 mai 1949, a fost proclamată Bundesrepublik Deutschland (Republica Federală Germania) pe teritoriul zonelor de ocupație occidentale, iar orașul Bonn a fost ales să fie "capitală provizorie". Țara s-a proclamat "complet suverană" pe 5 mai 1955. Pe 7 octombrie 1949, în zona sovietică a fost proclamată Deutsche Demokratische Republik (Republica Democrată Germană), având capitala în Berlinul Răsăritean. Cele două state au fost cunoscute și cu numele neoficiale de "Germania de Vest (Occidentală)" și respectiv, "Germania de Est". Berlinul, a rămas un caz special, fiind împărțit în Berlinul Răsăritean și cel Occidental, ultimul fiind în întregime înconjurat de teritoriul RDG-ului. Deși locuitorii Berlinului de Vest erau cetățeni ai RFG-ului, orașul nu era din punct de vedere legal parte a Germaniei Occidentale, rămânând sub ocupația formală a aliaților apuseni până în 1990, deși administrația orășenească era aleasă de locuitori, nu era impusă din afară. Germania de Vest a devenit unul dintre aliații SUA, Regatului Unit și Franței. Țara s-a autodefinit ca fiind una cu "economie socială de piață", bucurându-se de o îndelungată perioadă de creștere economică (Wirtschaftswunder – Miracolul economic german), care a urmat reformei monetare din 1948 și ajutorului american oferit prin intermediul Planului Marshall (1948 - 1951). Germania de Est a fost mai întâi ocupată, iar mai apoi aliată (din mai 1955) cu Uniunea Sovietică. Republica Democrată Germană, cunoscută și sub acronimul de RDG, o țară cu un sistem politic autoritar, cu o economie de tip sovietic, a devenit în scurt timp cea mai bogată și avansată din tot blocul răsăritean, fiind în același timp o țară de protocol, o "democrație populară" prin care Uniunea Sovietică căuta să demonstreze nu numai că "sistemul socialist are o față umană", dar și că poate fi competitiv economic cu oricine. Cu toate acestea, cetățenii estgermani nu au încetat nici o clipă să dorească libertățile politice, economice și prosperitatea din vest. Sovieticii au propus în 1952 prin Nota Stalin reunificarea Germaniei și dezagajarea superputerilor în Europa Centrală, dar Anglia, Franța și SUA au respins oferta pe care o considerau lipsită de sinceritate. Germania de Vest Aliații occidentali au început să dea tot mai multă libertate oficialilor germani și au aprobat înființarea nucleului unui viitor guvern german, prin crearea Consiliului Economic pentru cele trei zone de ocupație pe care le controlau. Mai târziu cele trei forțe au fost de acord cu înființarea unei adunări constituantă, au căzut de acord asupra statutului trupelor de ocupație și a relațiilor dintre autoritățile germane și aliați și asupra unificării politice și economice a celor trei zone de ocupație. Pe 23 mai 1949, a fost promulgată Grundgesetz – Legea fundamentală, constituția RFG-ului. După alegerile din august, a fost format un guvern federal pe 20 septembrie 1949, avându-l cancelar pe Konrad Adenauer (CDU). În ziua următoare, statutul de ocupație s-a schimbat, oferind anumite puteri de autoguvernare, cu anumite excepții bine definite.

După Înțelegerea de la Petersberg din noiembrie 1949, Germania Occidentală a progresat rapid spre statutul suveranității absolute și de asociat cu drepturi egale cu vecinii săi europeni și cu NATO. În 1954, înțelegerile cu Franța și cu Anglia au restaurat în mare parte suveranitatea statului german și a deschis calea către aderarea la NATO în 1955. În 1951, R.F. Germană s-a alăturat Franței, Italiei și țărilor Benelux în Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) (predecesorul Uniunii Europene). În momentul izbucnirii răboiului din Coreea (iunie 1950), SUA a cerut reînarmarea Germaniei Occidentale pentru a sprijini apărarea Europei de Vest în față amenințării sovietice. Amintirea agresiunii germane în două războaie mondiale a făcut ca tările europene să caute un control strict asupra armatei germane. Partenerii europeni din CECO au decis să înființeze Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) cu forțe terestre, navale și aeriene integrate, compuse din forțele armate ale statelor membre. Armata germană avea să fie sub controlul total al autorităților militare ale CEA, în vreme ce restul statelor membre păstrau controlul deplin al propriilor forțe armate. Deși tratatul de înfiintare a CEA a fost semnat în mai 1952, el nu a fost niciodată aplicat. Franța a respins până în cele din urmă tratatul prin votul din august 1954 al Adunării Naționale, pe motiv că îi amenința suveranitatea națională. Francezii își desființau propriul proiect. Au trebuit căutate alte căi care să permită reînarmarea Germaniei. Tratatul de la Bruxelles a fost modificat pentru a permite includerea Germaniei în Uniunea Europei Occidentale. Germaniei Occidentale i se permitea să se reînarmeze și să aibă controlul suveran deplin asupra forțelor armate naționale, Uniunea fiind totuși cea care decidea cum să regleze structura și numărul forțelor armate ale statelor membre. Cu toate acestea, au persistat temerile cu privire la reîntoarcerea la nazism sau militarism, cu atât mai mult cu cât în Germania federală procesul de denazificare a statului a fost cel puțin incomplet: la insistențele americane, de exemplu, nou-înființatul Serviciu Federal de Spionaj ("informații externe") cunoscut sub numele german de Bundesnachrichtendienst (BND) a fost condus după război de Reinhard Gehlen, un ofițer superior care servise regimul nazist al lui Hitler dintr-o poziție echivalentă. Cele trei puteri occidentale au păstrat controlul asupra zonelor de ocupație din Berlin și anumite responsabilități pentru întreaga Germanie. În conformitate cu mai noile înțelegeri semnate, trupele aliate staționau în Germania de Vest pentru apărarea comună NATO. Viața politică în Germania de Vest era foarte stabilă și ordonată. Era Adenauer (19491963) a fost urmată de o scurtă perioadă de conducere a lui Ludwig Erhard (1963-1966), care a fost înlocuit de Kurt Georg Kiesinger (1966-1969). Toate guvernle din 1949 până în 1966 au fost formate de alianța Uniunea CreștinDemocrată din Germania (CDU) și Uniunea Creștin Socială din Bavaria (CSU), singuri sau în alianță cu mai micul Partid Liber Democrat (FDP). "Marea Coaliție" a lui Kiesinger din perioadas 1966-69 a fost formată de cele mai mari două partide germane: CDU/CSU și Partidul Social Democrat (SPD). Această coaliție a fost importantă pentru votarea legile stării de urgență – partidele de la putere având asigurate cele două treimi din voturile necesare pentru aprobarea unor legi organice. Aceste legi controversate permiteau ca, în cazul instituirii stării de urgența, mai multe drepturi și libertăți fundamentale garantate de constituție să fie suspendate. În alegerile din 1968, SPD-ul condus de Willy Brandt a câștigat suficiente voturi pentru a forma guvernul în coaliție cu FDP

În octombrie 1982, coaliția SPD-FDP s-a destrămat, când FDP și-a unit forțele cu CDU/CSU pentru alegerea președintelui CDU Helmut Kohl în funcția de cancelar. După alegerile naționale din 1983, Kohl a devenit cel mai puternic personaj politic, controlând atât guvernul, cât și CDU. Alianței CDU/CSU i-a lipsit puțin pentru a avea majoritatea absolută în Bundestag, datorită intrării în parlament a verzilor, care au primit 5,6% din voturi. În ianuarie 1987, guvernul Kohl-Genscher a revenit la putere, dar FDP și verzii au câștigat noi locuri în parlament dintre cele deținute până atunci de partidele mari. CDU și aliatul său bavarez, CSU, au scăzut în preferințele alegătorilor de la 48,8% la 44,3%. SPD a scăzut la 37%, iar președintele partidului Brandt a demisionat în 1987, fiind succedat de Hans-Jochen Vogel. FDP acrescut în preferințele alegătorilor până la 9,1%, iar verzii au ajuns la 8,3%. *** CDU – Uniunea Crestin Democrata CSU – Uniunea Social Democrata FDP – Partidul Liberal Democrat

Berlinul La scurtă vreme după închieierea celui de-al doilea război mondial, Berlinul a devenit sediul Comisiei Aliate de Control, care ar fi trebuit să guverneze Germania ca un tot până la semnarea tratatelor de pace. În 1948, Uniunea Sovietică a refuzat să mai participe la administrația tetrapartită a Germaniei. Sovieticii au refuzat de asemenea să accepte administrarea tetrapartită a Berlinului. Deputații aleși în administrația orășenească din zona de ocupație sovietică au fost obligați să renunțe la mandatele lor, iar în locul autoadministrației locale au fost numite organe de conducere de tip comunist în Berlinul Răsăritean. Din acest moment până în momentul reunificării, aliații occidentali au exercitat în mod neîntrerupt controlul deplin asupra administrației din sectoarele lor de ocupație prin intermediul Kommandaturii Aliate. Dat fiind statutul special al orașului, autoritățile militare au recunoscut dreptul Senatului și Camerei Reprezentanților Berlinului Occidental (organele de autoconducere alese prin vot popa mai mare parte a afacerilor orășenești. Aliații occidentali, autoritățile vest-germane sau cele vest-berlineze nu au recunoscut niciodată regimul comunist din Berlinul Răsăritean, sau autoritățile estgermane de acolo. Între 1948 și 1990, evenimentele principale, precum târgurile sau festivalurile erau sponsorizate din vest, iar investițiile în comerț și industrie au fost încurajate prin politci speciale în domeniul taxelor și impozitelor. Rezultatul acestor eforturi, combinate cu o administrare eficientă a fondurilor publice, dar și cu hărnicia berlinezilor au făcut ca orașul să atingă și să depășească rapid nivelurile producției interbelice, transformând orașul într-una dintre cele mai moderne metropole europene. După prăbușirea comunismului în RDG, statutul special al Berlinului ca zonă specială aflată sub controlul celor patru puteri a încetat să mai existe. Berlinul a devenit capitala Germaniei unificate, statut recunoscut prin lege votată de Bundestag în iunie 1991. Guvernul vest-german a cerut aliaților să-și mențină prezența militară în Berlin până la retragerea completă a forțelor ruse (foste sovietice) de pe teritoriul fostei Germanii Răsăritene. Retragerea rușilor s-a încheiat pe 31

august 1994. Pe 8 septembrie 1994 s-au ținut ceremonii care au marcat retragera tuturor trupelor străine din Berlin. Relațiile est-vest În timpul mandatului cancelarului Adenauer, Germania Occidentală și-a proclamat dreptul de a vorbi în numele întregii națiuni germane. Doctrica Hallstein restricționa relațiile diplomatice numai la țările care nu recunoșteau statalitatea RDG-ului. Valul neîntrerupt de refugiați est-germani care soseau în RFG a fost una din piedicile importante în îmbunătățirea relațiilor dintre cele două state germane în deceniul al șaptelea. Germania de Est a întărit granița dintre cele două state, dar oamenii au continuat să fugă din Berlinul de Est în cel apusean. Pe 31 august 1961, autoritățile est-germane au început construirea Zidului Berlinului de jur împrejurul Berlinului Occidental, într-o încercare disperată de oprire a fluxului de fugari, tăind orașul în două și transformând partea apuseană a orașuli întro enclavă a occidentului pe teritoriul comunist. Zidul a devenit un simbol al războiului rece și al divizării Europei. Scrisoarea de reconciliere a episcopilor polonezi către episcopii germani din 1965 a fost privită cu suspiciune în momentul apariției, dar este văzută azi ca un pas important în direcția îmbunătățirii relațiilor statelor germane cu Polonia. În 1969, cancelarul Willy Brandt a anunțat că Germania de Vest rămânea ferm ancorată pe linia alianței transatlantice, dar că își intensifica eforturile pentru îmbunătățirea relațiilor cu Europa Răsăriteană și cu Germania Răsăriteană. Germania de Vest a inițiat ceea ce avea să se numească Ostpolitik, la început înfruntând opoziția puternică a conservatorilor, negociind pentru început tratate de neagresiune cu Uniunea Sovietică, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria și Ungaria. Relațiile dintre cele două state germane au reprezentat una dintre cele mai dificile probleme de rezolvat. Ostpolitik, Politica (față de) Est a cancelarului Brandt urmărea conceptul "două state – o singură națiune germană". Relațiile s-au îmbunătățit, dar poziția oficială a RFGului era cea stabilită de doctrina Hallstein, care implica nerecunoșterea Germaniei Răsăritene. La începutul deceniului al optulea, Ostpolitik a dus la o formă de recunoaștere mutuală între cele două sate germane. Tratatul de la Moscova, din august 1970, Tratatul de la Varșovia, din decembrie 1970, Acordul celor patru puteri în privința Berlinului, din septembrie 1971, Acordul de tranzit, din mai 1972 și Tratatul de bază, din decembrie 1972 au ajutat procesul de normalizare a relațiilor est-vest și dintre cele două state germane, permițând atât RFG-ului cât și RDG-ului să devină membre ale ONU în septembrie 1973. Cele două Germanii au făcut schimb de reprezentanți permanenți în 1974, iar în 1987, liderul est-german Erich Honecker a făcut o vizită oficială în Germania occidentală. Reunificarea Germaniei Condiții generale Planuri internaționale pentru reunificarea Germaniei au fost făcute în chiar primii ani de după proclamarea celor două state germane, dar fără folos. În luna martie 1952, guvernul sovietic a propus un plan pentru organizarea de alegeri pentru un parlament al unei Germanii unite, neutre, așa cum avea să se facă în Austria. Guvernele aliaților occidentali au refuzat oferta sovietică, în același timp continuând integrarea Germaniei Occidentale în structurile euroatlantice. Problema reunificării a fost din nou pusă în timpul Conferinței miniștrilor de externe

din Berlin (ianuarie – februarie 1954), dar puterile occidentale au refuzat să transforme Germania într-un stat neutru. După aderarea RFG-ului la NATO pe 9 mai 1955, inițiativele de reunificarea au fost abandonate de ambele părți. În vara anului 1989, schimbările rapide care aveau loc în RDG aveau să ducă în cele din urmă la reunificarea Germaniei. Un numărul tot mai mare de est-germani au emigrat în RFG via Ungaria, după ce autoritățile de la Budapesta au hotărât să nu încerce să oprească valul de refugiați. Mii de est-germani au încercat să ajungă în vest acupând un loc în ambasadele sau reprezentanțele comerciale ale RFG-ului din diferite capitale est-europene. Exodul de proporții a pus foarte acut problema schimbărilor politice atât de necesare. În RDG, demonstrațiile a sute de mii de cetățeni – în mod particular în Leipzig – au continuat să se înmulțească. Pe 7 octombrie, liderul sovietic Mihail Gorbaciov, aflat în vizită la Berlin cu ocazia aniversării a 40 de ani de la proclamarea RDG-ului, a cerut liderilor Germaniei de Est să inițieze procesul de reformă, dar nu a fost luat în seamă. Pe 18 octombrie, Erich Honecker a fost forțat să demisioneze din fruntea partidului și statului, fiind înlocuit de Egon Krenz. Exodul populației est-germane a continuat însă, așa cum au continuat și presiunile pentru inițierea de reforme politice. Pe 4 noiembrie, o demonstrație din Berlinul Răsătiean a scos în stradă aproximativ un milion de oameni. În cele din urmă, pe 9 noiembrie 1989, Zidul Berlinului a fost deschis, permițăndu-li-se est-germanilor să călătorească liber. Mii de cetățeni ai RDG-ului au năvălit prin punctele de trecere în sectoarele occidentale ale Berlinului, iar, pe 12 noiembrie, autoritățile est-germane au început demontarea Zidului. Pe 28 noiembrie, cancelarul vest-german Helmut Kohl a schițat un plan în 10 puncte pentru unirea pașnică a celor două Germanii, bazat pe alegerile libere din est și reunificarea celor două economii. În decembrie, parlamentul est-german Volkskammer a eliminat monopolul politic al SED, iar întreg Politburo al comuniștilor în frunte cu Krenz a demisionat. SED și-a schimbat numele în Partidul Socialismului Democratic (PDS), iar apariția și dezvoltarea a numeroase noi partide politice au marcat sfârșitul sistemului comunist. Primul ministru Hans Modrow a condus un guvern provizoriu, care a împărțit puterea cu noile partide democratice apărute. Pe 7 decembrie 1989, s-a ajuns la un acord pentru organizarea de alegeri libere în mai 1990 și pentru rescrierea constituției Germaniei Răsăritene. Pe 28 ianuarie, partidele au căzut de acord să devanseze alegerile pe 18 martie, în principal datorită erodării autorității statului, cât și datorită faptului că exodul populație continua, (mai mult de 117.000 de cetățeni au părăsit Germania Răsăriteană în ianuarie și februarie 1990). La începutul lunii februarie 1990, propunerea guvernului Modrow pentru o Germanie unită și neutră a fost respinsă de cancelarul Kohl, care cerea ca țara reunificată să fie membră a NATO. În cele din urmă, pe 18 martie, au fost ținute primele alegeri libere din Germania Răsătiteană. S-a format un un guvern sub cconducerea lui Lothar de Maizière (CDU), având ca prim punct al programului de guvernare unirea rapidă cu Germania de Vest. Primii deputați liber aleși ai Volkskammer și-au ținut prima ședință în plen pe 5 aprilie, iar Germania de Est a evoluat pașnic de la sistemul comunist la cel democrat. Pe 6 mai au fost ținute alegeri locale libere, CDU fiind din nou marele câștigător. Pe 1 iulie cele două state germane au intrat într-o uniune monetară și economică. Aranjamente finale În cursul anului 1990, în paralel cu evenimentele interne germane, care realizau simultan unirea politică formală (prin alegerea în Germania de Est a unor reprezentanți ai partidelor numite identic cu cele din Germania de Vest, 18 martie) și monetară (1 iulie) pregătindu-le pe

cele administrativă și juridică (27 septembrie - 1 octombrie), cela patru puteri foste aliate în al doilea război mondial – Statele Unite ale Americii, Regatul Unit, Franța și Uniunea Sovietică – și cel două state germane au negociat încetarea drepturilor speciale ale primilor în Berlin și în Germania ca un tot. Aceste negocieri "doi plus patru" au fost ținute în timpul Conferinței Tratatului Cer Deschis de la Ottawa de pe 13 februarie 1990. Cei șase miniștri de externe s-au întâlnit de patru ori în lunile următoare la Bonn (5 mai), Berlin (22 iunie), Paris (17 iulie) și Moscova (12 septembrie). Uniunea Sovietică a avut obiecții asupra statutului de membru al NATO al Germaniei Unite. Pe 16 iulie, președintele sovietic Gorbaciov și cancelarul german Kohl au ajuns la un acord de principiu asupra chestiunii statutului de membru al NATO al Germaniei Unite. Această înțelegere a făcut posibilă semnarea la Moscova pe 12 septembrie a Tratatului privind reglementarea definitiva cu privire la Germania. În plus, pentru încetarea drepturilor speciale ale celor patru puteri, tratatul prevedea retragerea tutror trupelor sovietice din Germania până la sfârșitul anului 1994. De asemenea, tratatul stabilea că granițele curente ale Germaniei, în special linia Oder-Neisse, sunt granițele finale și definitive ale Germaniei reunificate. Germania Unită urma să fie membru cu drepturi depline al NATO. Trupele americane, britanice și franceze urmau să rămână în Berlin pe toată perioada interimară până la retragerea sovieticilor. În tratat, Germania renunța la armele nucleare, biologice și chimice și își lua angajamentul să-și reducă efectivela armatei la 370.000 de soldați într-o perioadă de 3 – 4 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului pentru reducerea forțelor armate convenționale în Europa, semnat pe 19 noiembrie 1990 la Paris. Semnarea aranjamentelor finale dădea liber procesului de unificare al celor două state germane. Uniunea politică a devenit oficială pe 3 octombrie 1990, prin utilizarea, (nu fără critici), a articolului 23 a Legii fundamentale a Germaniei Federale cu privire la cele 5 landuri răsăritene. De fapt, reunificarea a însemnat anexarea Germaniei Răsăritene de Germania de Vest pentru că era cea mai directă și legală formă de unire. Noua țară a păstrat numele Bundesrepublik Deutschland, s-a folosit ca monedă națională "Deutsche Mark" (încă de la 1 iulie 1990), iar sistemul legal și instituțiile vest-germane au fost extinse și pentru est. Berlinul a redevenit din punct de vedere oficial capitala țării, dar instituțiile guvernamentale au rămas pentru un timp la Bonn. Numai după dezbateri prelungite, deputații din Bundestag au căzut de acord cu mutarea sediului celor mai importante instituții guvernamentale la Berlin, proces de transfer care s-a terminat de-abia în 1999, când Parlamentul și-a ținut prima sesiune în clădirea Reichstagului renovat.