Fair Play În Lumea Sportului [PDF]

Zitiervorschau

Fair play în lumea sportului

Conceptul de fair play s-a răspândit foarte repede în lumea sportului şi nu numai. Fair play înseamnă respectarea regulilor, renunţarea la avantajele obţinute pe nedrept, egalitatea de şanse, comportamentul preventiv, respectarea adversarilor sportivi şi acceptarea celorlalţi. Fair play-ul, ca atitudine fundamentală sportivă şi morală, este însă ameninţat în lumea de astăzi - nu numai în sport, ci şi în alte domenii ale convieţuirii sociale. Trebuie să avem însă în vedere faptul că fair play-ul ne oferă posibilităţi autentice pentru o mai bună orientare într-o lume plină de elemente concurenţiale. Fair-play-ul nu este numai o literă de regulament, o conduită etică sau o comportare întâmplătoare. El este o întreagă morală, o psihologie, un cod de legi nescrise, cavalereşti şi tradiţionale, străvechi ca şi sportul. Scriitorul Camil Petrescu, un împătimit al sportului, care iubea atât de mult stadionul şi-1 considera superior teatrului, mărturisea, în revista de sport pe care o redacta cu plăcere, că „a te afla într-o mulţime de 20. 000 de oameni dinamici şi vitali este reconfortant, fiindcă participi cu ei la un act de devenire, de creaţie în aer liber, şi asta e măreţ". Scriitorul Ernest Hemingway spunea că, sportul te învaţă să câştigi cinstit şi să pierzi în mod demn, te-nvaţă deci, într-un cuvînt, ce este viaţa. Puţini sportivi ştiu să recunoască înfringerea, superioritatea adversarului. Sunt victorii care te umilesc, te fac să-ţi fie ruşine de tine şi de cei care ti-au acordat-o, deoarece eşti conştient că respectiva reuşită nu a fost pe meritele tale. Philip Noel Baker, vicecampion olimpic la 1.500 m şi, mai târziu, laureat Nobel pentru pace, spunea că „fără fair-play o competiţie sportivă poate deveni umilitoare şi degradantă pentru cei care participă". Aş dori să încep cu dopingul care este „ la modă” în zilele noastre. Foarte mulţi sportivi apelează la aceste droguri care îi ajută să reziste efortului şi să-şi îmbunătăţească performanţele. În toate sporturile se practică dopingul şi este foarte supărător pentru mulţi iubitori ai sportului. Să luăm cazuri din ciclism unde majoritatea, dacă nu toţi cicliştii, se dopează. Cred că nimeni na uitat drama englezului Simpson care, intens drogat, pe o zi călduroasă, într-o etapă dificilă a Turului Franţei, este implicat într-un grav accident care impresionează puternic pe toţi

concurenţii şi întreaga opinie publică. Nici fotbaliştii nu sunt uşă de biserică, nu odată s-a întâmplat să se găsească un fotbalist dopat. Ceea ce mi s-a părut suspect acum câteva luni a fost un meci de tennis, disputat la Wimbledon între americanul John Isner şi francezului Nicolas Mahut, care a durat 10 ore, un lucru imposibil de realizat de un om care nu are în corp substanţe interzise, chiar dacă meciul s-a desfăşurat pe durata a două zile. Sunt convinsă că ambii jucători au fost „ajutaţi” să reziste atât de mult. Cel mai ruşinos lucru rămîne însă vânzarea de meciuri. Aşa cum s-a întîmplat în campionatele de fotbal din R. F. Germania şi, recent, din Italia. Rezultatele au fost: echipe scoase din competiţie sau retrogradate, conduceri de cluburi sancţionate, jucători pedepsiţi, suporteri nefericiţi, oraşe lipsite de bucuria spectacolului fotbalistic. Brutalitatea este latura cea mai detestabila în întrecerile sportive şi ea nu are ce căuta pe stadioane. Să nu confundăm jocul bărbătesc, chiar dur, dar fair, cu brutalitatea. Ea reaminteşte trist caverna, arenele cu fiare si gladiatori. Din păcate lucrul acesta se întâmplă tot mai des şi la noi în ţară şi ceea ce este interesant este că toate aceste acte de brutalitate se întâmplă în fotbal şi nu în rugby. Tatăl meu mi-a spus odată o vorbă care sună aşa: „fotbalul este un sport de gentlemani jucat de vagabonţi, iar rugby-ul este un spor de vagabonţi practicat de gentlemani.” Toate această violenţă a pornit de la faptul că nu există corectitudine în meciurile de fotbal şi nu numai. Se întâmplă cîteodată ca o echipă sau un sportiv să câştige datorită echipei sau jucătorului advers care, ispitiţi de bani, să nu-şi apere şansa în mod corect. Astfel de fapte sunt penibile şi contrarii spiritului sportiv. A respecta legile sportului şi pe adversar, a cîştiga cinstit lupta sportivă, a fi aplaudat de public, învingător sau învins, este ceea ce ar trebui să se întâmple, ar da o altă valoare echipei sau concurentului, un respect reciproc. Un bun sportiv ar trebui să respecte câteva principii, iar dacă acestea sunt luate în considerare de către concurent, atunci cred că altfel s-ar pune problema cu fair play-ul, principiile pot fi prea pretenţioase şi grele pentru un sportiv , dar cert este că orice sportiv educat, crescut în adevăratul spirit de sportivitate, le respectă de la sine. Aşa cum nu ne putem imagina o lume fără pace, tot aşa nu ne putem închipui lumea a sportului, fără fair-play.

Campionatele mondiale, Jocurile Olimpice, cele mai mari sau cele mai neînsemnate competiţii se desfăşoară sub semnul prieteniei şi al sportivităţii. Acesta este şi sensul sportului. Să ajute la construirea unei lumi egale, sănătoase, fericite în acest univers cu atâtea inegalităţi, contradicţii şi conflicte. În tot ceea ce facem, în toate întâlnirile sportive trebuie să se respecte jurămîntul olimpic pe care cei mai buni sportivi îl fac în faţa întregii lumi în ziua deschiderii Jocurilor Olimpice. Spiritul sportului este un spirit de nobleţe, de care cu toţii trebuie să fim vrednici şi mandri. Nicăieri ca în sport, adevărul nu este atat de evident, de necontestat : „Oriunde se pot truca valorile şi ierarhiile. Absolut oriunde : în ştiinţă, în artă, în literatură, în politica, numai în sport nu". Şi aşa este,într-adevăr !” scria cu mâhnire dramaturgul Mihail Sebastian. Sportul este un univers de mişcare, bucurie, prietenie, armonie. El cere valenţe sufleteşti deosebite. Sensul efortului. Disciplina voios acceptată. Loialitatea. Spiritul de echipă. Puritatea victoriei. Fericirea suporterilor. Fair-play-ul este un cod de legi nescrise care în timpul unei întreceri spotive ar trebui respectate de toţi participanţii şi chiar de susţinătorii acestora. Aşa cum vechii greci în timpul desfăşurării Olimpiadelor încetau până şi războaiele şi lăsau sportivii să traverseze cetăţile până la locul desfăşurării Jocurilor, aşa şi în ziua de astăzi, sportivii trebuie să respecte eforturile, dorinţa şi munca depusa de ceilalţi pentru a ajunge la întrecere şi să nu încerce prin mijloace nesportive de a-i depăsii. Sportul nu înseamna umilirea adversarului în faţa galeriei, ci încurajarea lui de a-şi îmbunătăţii performantele. La noi nu se va întâmpla asta deoarece, şi aicvi mă refer la fotbal, ura, mândria, orgoliile ehipelor de fotbal sunt prea mari. Sportul poate fi privit ca o arta deoarece aduce ceva nou în sufletul sportivilor şi a suporterilor, ca un mod de viaţă pentru cei care dedică întreaga viaţă sportului, ca un mod de joacă pentru copii, ca un mod de menţinere şi dobândire sănătăţii, dar şi ca stiinta. Aspectele pozitive sunt multe, dar nu lipsesc cele negative : trişarea, folosirea substanţelor pentru îmbunătăţirea performanţelor. Faptul că se ajunge până la trişare dăunează sănătăţii sportivului, dar îşi pierde respectul faţă de suporteri.