Evreii În Antichitate PDF [PDF]

Zitiervorschau

1. EVREII ÎN ANTICHITATE Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să amintim pe scurt evenimentele mai importante din istoria evreilor. Avraham (Avram), primul om care a crezut într-un singur Dumnezeu, întemeietorul monoteismului, este considerat potrivit Vechiului Testament a fi primul evreu. În jurul anului 1500 î.e.n. a părăsit meleagurile natale - orașul Ur din Mesopotamia – și a pelegrinat cu membrii casei sale și cu turmele de animale pîna a ajuns în Cnaan, Israelul de mai tîrziu. Biblia spune că Dumnezeu i-a poruncit aceasta, e posibil că motivul real pentru care a părăsit Mesopotamia a fost ostilitatea celor din jur față de el (ei fiind politeiști iar el monoteist). Ițhak (Isac), fiul lui Avraham, a avut o viață mai liniștită. În timpul său a avut loc trecerea de la viața de păstor nomad la cea sedentară de agricultor. Fiul său, Iacov a fost tatăl a 12 fii, mai tîrziu întemeietorii celor 12 triburi. Domnul i-a schimbat numele în Israel, care este numele poporului evreu. Povestea continuă cu vinderea lui Iosef de către frații săi unor egipteni. Datorita unui concurs de împrejurări favorabile Iosef ajunge să fie sfetnic de încredere al faraonului și astfel să-și poată ajuta frații alungați de foamete din Cnaan în Egipt, răsplătind astfel răul cu binele. Cei 12 frați se stabilesc împreună cu familiile lor in Egipt. După moartea lui Iosef urmașii celor 12 frați (triburile lui Israel) sunt transformați în sclavi și lucrează la construcția piramidelor. Sclavia evreilor în Egipt durează circa 450 de ani.Este misiunea lui Moise să-i scoată din Egipt și să-i transforme din sclavi în popor liber. Schimbarea se petrece treptat de-a lungul unui pelerinaj de 40 de ani prin pustiu, timp în care are loc înlocuirea vechii generații cu una nou, de oameni născuți liberi. În timpul îndelungatului periplu în peninsula Sinai Moise primește din mâna Domnului cele două Table ale Legii în care sunt dăltuite în piatră cele 10 porunci, care conțin, pe lîngă fundamentul religios al primei credinței monoteiste, si un cod de comportament etic și moral foarte înaintat pentru acele timpuri, în care existau la multe popoare sacrificii umane și canibalism religios. Sărbătoarea Simhat Tora celebrează primirea Legii pe muntele Sinai. La evreii români circulă gluma că Moise era cam surd – Dumnezeu i-a spus Transilvania iar el a înțeles Transiordania, Dumnezeu i-a spus Sinaia iar el a înțeles Sinai. Se mai spune că Moise era de-acum senil de-a binelea, dacă avînd -5-

40 de ani la dispoziție a ales singurul loc din Orientul Mijlociu unde nu se găsește petrol, ci doar dușmani din belșug. Cea mai veche mărturie externă (adică provenită de la un alt popor) despre evrei este inscripția de pe piatra lui Merneftah, fiul faraonului Ramses al II- lea, care spune că în anii 1208 – 1209 î.e.n. armata egipteană condusă de el s-a luptat și cu triburi ale lui Israel. Cele scrise pe piatră deci nu contrazic povestea biblică. Piatra este expusă la Muzeul Național din Cairo. Cea mai mare sărbătoare religioasă a evreilor este Paștele, care povestește despre eliberarea evreilor din robia egipteană. Să ne întoarcem la Biblie. După lunga plimbare prin pustiu cele 12 triburi ajung în sfîrșit la granițele Țării Promise. Moise moare și este îngropat pe muntele Nebo în Iordania, iar poporul lui Israel sub conducerea lui Joșua cucerește țara " unde curge laptele și mierea". În multe locuri din Israel s-au găsit urme de cetăți arse și dărîmate. Cercetările cu carbon radioactiv au arătat că distrugerea cetăților s-a petrecut în secolele XII – XI î.e.n., deci în concordanță cu povestea Bibliei, în timpul cuceririlor lui Joșua. Cea mai îndîrjită împotrivire evreii au întîmpinat-o din partea triburilor de "pliștim" (palestinieni sau filistini) care locuiau pe malul mării în partea de sudvest a Cnaanului. Legenda lui Samson și a Dalilei este legată de aceste lupte. Eroul evreu Samson era un bărbat impresionant ca statură, înzestrat cu o putere de Hercule. A omorît cu mâinile goale un leu . Înarmat doar cu o falcă de măgar a reușit să învingă 1000 de filistini. Prins fiind pe cănd dormea, rupe lanțurile, dărîmă porțile cetății unde era deținut și fuge din captivitate. Filistinii înțeleg că singura modalitate de a-l învinge este să afle secretui puterii sale supranaturale. O filisteancă frumoasă pe nume Dalila îl cucerește pe Samson cu farmecele sale. Eroul îndrăgostit dezvăluie taina că sursa forțelor sale neobișnuite se află în părul său, netuns de cînd s-a născut. După o noapte de dragoste, Samson adoarme. Dalila îi taie lungile șuvițe de păr și îl dă pe mâna filistinilor. Lipsit de puteri, Samson nu se mai poate împotrivi. Este legat și luat în robie. În timpul unei mari serbări religiose este adus în Templul filistin fiind legat cu lanțuri de uriașii stîlpi ai clădirii. Mulțimea își bat joc de el. Samson se roagă la Dumnezeu ca să-și recapete puterile miraculoase. Rugămintea i se împlinește. Trăgînd de lanțuri, Samson strigă : Să moară sufletul meu împreună cu filistinii ! Stîlpii cad unul după altul, uriașul Templu se prăbușește, acoperind totul sub dărîmături. -6-

Samson moare , împreună cu dușmanii săi. Legenda are ecou și în perioada noastră. Toată lumea spune că Israelul ar avea bomba atomică. Israelul nu spune nici da nici ba. Se crede însă că dacă statul evreu ar fi în pericol de exterminare, nu ar ezita să folosească arma atomică – această posibilitate numindu-se soluția lui Samson. La sfîrșitul domniei regelui Șaul (ales ca rege de către profetul Samuel ) pliștimii sunt mai puternici , ei reușind în bătălia de pe Muntele Ghilboa să-l omoare pe rege și pe cei trei fii ai săi. Regele David,cel care cu o biată praștie l-a omorît pe uriașul filistin Goliat și care domnește după Șaul, a purtat războaie victorioase cu mai toți vecinii și a reușit să-i înfrîngă pe pliștim în mod definitiv. În limbile semitice cuvîntul pliștim înseamnă invadatori. Sunt cunoscuți ca unul dintre „popoarele mării”. Aceștia, buni navigatori, au venit pe mare în timpul domniei faraonului Ramses al III-lea. În săpăturile arheologice efectuate în sudul Israelului s-au găsit vestigii de-ale lor (ceramică, inscripții) asemănătoare cu cele ale civilizației miceniene din insula Creta, probabil locul lor de obîrștie. După înfrîngerea lor de către David ei au continuat să trăiască o vreme alături de evrei, într-o relativă bună vecinătate. În anul 602 î.e.n. regele Babilonului Nabucodonosor al II-lea cucerește toată regiunea, luînd în robie printre alte popoare și pe pliștim și trimițîndu-i pe toți în Mesopotamia. După această perioadă ei nu mai apar menționați în istorie, asimilîndu-se probabil cu alte seminții. După marile răscoale ale evreilor din anii 70 e.n. și 135 e.n.(vom vorbi despre asta în continuare), răscoale crunt înăbușite de către romani, aceștia pentru a-i pedepsi pe răzvrătiți și ale șterge numele din istorie au schimbat denumirea regiunii din Provincia Judeea în Provincia Siria –Palestina, deși palestinienii (pliștimii) nu mai existau de 7 secole. Cei care se autodenumesc astăzi palestinieni au venit în Israel în secolul VII din Peninsula Arabică în urma cuceririlor musulmane. Între aceștia și vechii pliștim nu există nici o legătură comună, ci o diferență în timp de 13 secole. Mai mult, în limba arabă neexistănd litera "p" ei nu o pot pronunța, înlocuind-o cu litera "b". Astfel ei nu pronunță "palestinieni" ci "balestinieni". Cine a mai văzut un popor care nu e în stare să-și pronunțe corect numele ! Să ne întoarcem la povestea biblică. În urma războaielor victorioase ale regelui David Israelul cunoaște maxima sa -7-

întindere teritoriala – de la jumătatea Libanului în nord (fenicieni) pîna la granița cu Peninsula Sinai în sud (egipteni) și pe ambele maluri ale Iordanului, de la Marea Mediteraneană în vest pînă la jumătatea Iordaniei de azi în est. În timpul domniei fiului său Solomon Israelul cunoaște o perioadă de relativă liniște și prosperitate, înțeleptul rege putîndu-se dedica construirii impunătorului Templu, locul de desfășurare al tuturor ceremoniilor religioase care atrăgeau pelerini din toate colțurile Israelului din acele timpuri. Se pastrează din acele timpuri (deci în urmă cu 3000 de ani) cîteva vestigii arheologice, printre care și cîteva cioburi de ceramică cu inscripții în limba ebraică veche, scrise cu litere (deci o scriere mai avansată decît cea cu hieroglife) destul de asemănătoare celor actuale. După moartea lui Solomon în anul 928 î.e.n. cele 10 triburi care locuiau în nordul țării s-au răzvrătit împotriva puterii centrale, separîndu-se într-un regat independent numit Israel cu capitala la Șhem iar apoi la Șomron (Samaria). Cele două triburi din sud, Iehuda și Beniamin, rămase credincioase regilor din casa lui David au continuat să aibe capitala la Ierusalim, țara numindu-se regatul Iudea. Timp de circa 200 de ani cele două state au existat unul lîngă altul, bineînțeles ciondănindu-se între ele din cînd în cînd. În anul 722 î.e.n. oștile regelui assirian Sargon cuceresc regatul Israel din nord trimițînd în bejenie populația în zone îndepărtate din Persia. De atunci nu se mai știe nimic de ele. Acesta este începutul legendei celor 10 triburi pierdute . O ipoteză este că s-au contopit cu evreii ajunși pe aceste meleaguri 150 de ani mai tîrziu, în timpul Imperiului Babilonian. Se găsesc diferite locuri în care locuitorii spun că ar fi urmașii triburilor dispărute (Etiopia, India, Africa de Sud, China etc.), fără însă a se putea dovedi în mod cert înrudirea lor cu vechii evrei. În anul 586 î.e.n. regele Babilonului Nabucodonosor cucerește regatul Iudea și distruge Templul. O parte din populație este trimisă în robie în Babilon, în regiunea fluviilor Tigru și Eufrat. Astfel se îndeplinește profeția lui Ieremia care a vorbit despre sfîrșitul regatului Iudea, mai tîrziu Domnul Iisus prezicînd a doua distrugere a Ierusalimului, de către romani. Populația rămasă se răzvrătește, dar răscoala este crunt reprimată. În decursul istoriei sunt multe exemple de popoare care, fiind învinse de forțe mai puternice și trimise în exil (sau chiar rămănînd pe teritoriul lor) s-au asimilat -8-

cu alte nații. Nu și evreii. Identitatea națională și religioasă a celor exilați în Babilon a fost păstrată datorită perseverenței profeților Iehezkel și Daniel. În anul 538 î.e.n. Babilonul cade sub loviturile Imperiului Persan. Se întîmplă o adevărată minune – regele persan Koreș (Cirus) permite popoarelor din stăpînirea sa-și păstreze vechii lor zei iar evreii se pot întoarce în Iudea. O mare parte se întorc acasă și îndemnați de profeții Hagai și Zaharia încep să reclădească Ierusalimul și Templul Sfînt, nu însă la mărimea și grandoarea templului construit de Solomon. Cei rămași în Persia sprijină material reconstrucția țării, aceasta se va mai întîmpla evreilor de-a lungul istoriei. Provincia Iudea (numele apare pe monede persane) cunoaște o perioadă de înflorire sub conducerea profeților Ezra și Nehemia care reușesc să termine reclădirea Templului. Pentru a întări identitatea națională a evreilor abia întorși din exil profetul Ezra prefigurează o adevărată revoluție religioasă si culturală, democratizarea cultului. Pentru a se ruga evreii nu mai trebuie numaidecît să meargă în pelerinaj la Templul Sfânt din Ierusalim pentru a asista la slujbele religioase oficiate de către Marele Preot. Chiar și în localitățile cele mai mici unde se pot strînge cel puțin 10 oameni se poate oficia în comun ceremonialul religios și fiecare să citească un fragment din Tora – Cartea Sfântă (Vechiul Testament), scrisă pe suluri din piele de vițel special tratată pentru a rezista mai bine în timp. În anul 1948 , într-o peșteră din Deșertul Iudeei lîngă Marea Moartă s-au descoperit cîteva suluri cu fragmente din Tora, datînd din secolul I î.e.n, în stare relativ bună. Pe lîngă cultivarea sentimentului național se răspîndește cunoașterea scrisului și a cititului, aceasta nemaifiind numai apanajul preoților. Copiii încep să fie obligați să învețe să citească de mici deoarece, la împlinirea vîrstei de 13 ani , în cadrul unei ceremonii festive ei trebuie să dovedească că știu să citească în Cartea Sfântă. Evreii religioși copii încep să învețe la vîrsta de 3 ani. În prima zi de școală pentru a prinde dragoste de carte, paginile acestei sunt unse cu puțină miere și copiii sunt puși să lingă mierea. Cert este că, datorită acestor schimbări profunde , evreii nu mai au analfabeți de circa 2500 de ani, cînd marea majoritate a popoarelor moderne încă nici nu apăruseră. Revoluția religioasă și culturală a profetului Ezra mai are un efect deosebit și neașteptat – atunci cînd evreii vor fi alungați din țara lor și Templul din Ierusalim -9-

va fi dărîmat ei nu vor dispare de pe scena istoriei ca toate celelalte popoare care au avut un asemenea destin nefericit, ci vor lua cu ei în bejenie, datorită științei de carte, un Dumnezeu unic și abstract și conștiința lor națională păstrîndu-și astfel identitatea de neam. Și alte religii au cunoscut aceași evoluție, dar mult mai tîrziu și numai parțial, fără a contribui prea mult la eliminarea analfabetismului. Să ne întoarcem în timp la evreii rămași in Persia. O parte din ei se răspîndesc și în regiuni apropiate cum ar fi Gruzia, Crimea și nordul Mării Negre (și azi există relativ mulți evrei în Gruzia). Evreii din Persia, deși în general nu sunt persecutați, au de trecut un pericol de moarte. În timpul regelui Ahașveroș, sfetnicul său Haman plănuiește să-i piardă pe evrei și printr-o lovitură de palat să-l înlăture pe rege. Evreul Mordehai află întîmplător despre această uneltire și prin nepoata sa Ester (una dintre soțiile regelui) îl previne pe acesta. Haman este pedepsit și evreii sunt salvați – în amintirea acestor întîmplări se sărbătorește Purimul, cănd copiii se maschează și merg cu uratul, gospodinele trimițîndu-și una celeilalte pachete cu prăjituri. Începe perioada expedițiilor militare în Orient ale lui Alexandru Macedon, cel mai mare conducător de oști din istoria antică. În anul 333 î.e.n. în bătăliile de la Issus și Gaugamela el înfrînge oștile lui Darius al III-lea, regele Persiei după care se îndreaptă spre Egipt, trecînd prin Iudea. Evreii i se supun și , în schimbul unui anumit tribut anual Alexandru cruță Ierusalimul și îi lasă să-și continue existența după legile lor,relativ independenți. Încet încet civilizația greacă care se răspîndește în întreg imperiul pătrunde și în viața iudeilor. Alexandru moare în anul 323 î.e.n. și imperiul său se destramă. Unul dintre generalii săi pe nume Ptolemeu pune stăpînire pe Egipt iar altul pe nume Seleucos ia conducerea Siriei și a unor teritorii din Asia. În decursul a mai mult de 100 de ani Iudea este sub stăpînirea dinastiei Ptolemeu, o perioadă relativ liniștită. Se strîng legăturile dintre evrei și greci, se întărește influența elenistică asupra iudaismului, în special asupra elitei societății evreiești – familiile marilor preoți, funcționarii administrației statului, negustorii mai înstăriți. Cunoașterea limbii elene se răspîndește între evrei, ei încep să participe la jocuri sportive și la spectacole de teatru, să aprecieze literatura și filozofia greacă. Regii dinastiei Ptolemeu au avut o atitudine binevoitoare față de supușii evrei, -10-

unii slujind în armata egipteană. Au fost chiar colonii evreiești în Egipt, cea mai mare la Alexandria. Regele Philadelfus are inițiativa traducerii Vechiului Testament din ebraică în greacă, traducere cunoscută sub numele de Septuaginta. Adîncirea influenței grecești asupra evreilor duce la neglijarea regulilor religiei iudaice, la o atitudine sceptică față de tradițiile părintești și la amenințarea dispariției identității naționale. . Factorul predominant care a determinat procesul de elenizare a fost prezența cotidiană în mijlocul evreilor a unei numeroase pături de greci aparținînd fie administrației regale fie trupelor de ocupație (egiptene iar mai tîrziu siriene).Cea mai mare parte a poporului s-a împotrivit procesului de elenizare, au apărut disensiuni profunde între tradiționaliști și elenizanți. Dinastia Seleucos din Siria nu a acceptat ideea stăpînirii egiptene asupra Iudeei. După o perioadă îndelungată de lupte cu noroc schimbător regele Siriei Antiohus al III-lea reușește în anul 198 î.e.n. să-i înfrîngă pe egipteni și să cucerească Ierusalimul. La început înlocuirea stăpînirii egiptene cu cea siriană nu înrăutățește viața populației locale. Următorii regi din dinastia Seleucos își schimbă însă atitudinea față de evrei, vrînd să-i elenizeze cu forța. Regele Antiohus al IV – lea Epifanes a interzis religia iudaică, a omorît preoți și a construit un altar al lui Zeus în interiorul Marelui Templu. Acest fapt a fost chibritul care a aprins flacăra răscoalei. Matitiau, preot din familia Hașmonailor împreună cu cei 5 fii ai săi și cu simpatizanți se ascund în peșteri din Deșertul Iudeei și atacă garnizoanele trupelor de ocupație , distrugînd altarele zeilor greci ridicate de eleni și de elenizanți. După cîteva luni bătrînul Matitiau moare, nu înainte de a trece șefia celui de-al treilea fiu, Iehuda, numit și Makabi – în traducere erou tînăr, care se dovedește repede a fi un priceput și curajos conducător. În bătăliile de lîngă Beit Horon și Amias din platoul Iudeei mica sa oaste reușește să-i înfrîngă pe greci, mult mai numeroși. După aceste victorii Iehuda cucerește Ierusalimul în anul 165 î.e.n. și curăță Templul de altarele grecești. În amintirea acestor evenimente evreii sărbătoresc Hanuka. Vedem deci că toate sărbătorile principale din calendarul religios iudaic de fapt comemorează de fapt evenimente laice din istoria națională. Războaiele dintre evrei și greci sunt departe a se încheia. Antiohus al V-lea Opator, următorul rege din dinastia Seleucos, trimite o uriașă armată întărită de elefanți pentru a-i -11-

pedepsi pe răzvrătiți. În lupta de lîngă Beit Zaharia , Elazar (Lazăr) fratele lui Iehuda se strecoară sub un elefant și iși înfinge sabia în burta acestuia. Elefantul cade și î-l strivește. Iehuda este nevoit să se retragă. În anul 161 î.e.n. Demetrios I-lea Suter, noul rege al Siriei trimite o nouă armată împotriva răzvrătiților. Iehuda este din nou victorios dar aceasta este ultima sa izbîndă. Cîteva luni mai tîrziu moare în luptă, opunîndu-se cu 800 de oameni unor forțe grecești mult mai mari. Alt frate, Ionatan preia conducerea evreilor. De data aceasta norocul surîde răsculaților. Regele Demetrios I-lea trebuie să se confrunte cu rivalul său Alexandru Balas, pretendent la tronul Siriei și e nevoit să-l recunoască pe Ionatan ca rege al evreilor. Acesta are cîteva succese, printre care cucerirea orașului port Iaffa și stabilirea de relații diplomatice cu puternica Romă. Grecii nu pot accepta întărirea Iudeei și printr-un șiretlic pun mâna pe Iohanan și pe fii acestuia, omorîndu-i. Cel mai mare dintre frați, Șimon, devine conducător și Mare Preot și reușește să alunge forțele grecești din toată Iudea. În țară rămîne însă o minoritate puternică elenă, în urma lor găsindu-se numeroase vestigii din acea perioadă cu inscripții în limba greacă. În anul 138 î.e.n. pe tronul Siriei urcă Antiohus al VII - lea Sidetes . Armata trimisă de el să recucerească Iudea este întîmpinată de evreii conduși de fii lui Șimon, Iehuda și Iohanan Horcanus, Șimon fiind de acum prea bătrîn. Cei doi frați obțin o victorie strălucită. Doi ani mai tîrziu însă Talmei, ginerele lui Șimon, uneltește împotriva sa cu complicitatea regelui Siriei. Șimon și fii săi Matitiau și Iehuda sunt prinși și omorîți. Al treilea fiu Iohanan Horcanus reușește să scape și să fugă la Ierusalim. Aici el este imediat proclamat de mulțime ca Mare Preot și uns ca rege, pedepsindu-i pe trădători. Antiohus Sidetes nu se lasă și mai atacă odată Iudea, cu rezultat nedecis. După moartea sa izbucnesc tulburări în Siria și puterea regatului greco – sirian scade, Iudea își păstrează independența. O perioadă atît de lungă de lupte crîncene între cele două popoare a determinat o animozitate plină de ură între greci și evrei, amplificată și de un puternic conflict religios. Existența în mijlocul majorității iudee a unei importante minorități elene în timp ce dușmanul extern era grec a mărit antagonismul. Cum s-a răspîndit în lume ura dintre greci și evrei ? După cum se știe, tot bazinul estic al Mării Mediterane și Marea Neagră au fost pline de colonii grecești -12-

(nordul Africii, sudul Italiei, Sicilia, Creta,Asia Mică, Dobrogea ). Și evreii antici sau răspîndit cam tot în aceleași locuri, poate nu în număr atît de mare ca grecii și nu în colonii independente. Sunt cunoscute comunitățile iudaice din Alexandria, din Roma antică, din Creta și din multe orașe din Asia Mică ( apostolul Pavel fiind de fapt la origine evreul Șaul din Tars, o localitate din Turcia de azi). Pelegrinările și Epistolele lui Pavel au fost îndreptate către comunitățile de greci și de evrei din Bazinul Mediteranean. În toate aceste locurile unde au coexistat comunități de greci și de evrei a fost "exportată" și ura dintre ei. Acesta a fost începutul antisemitismului antic, înaintea apariției creștinismului și nu datorită acestuia. Aș spune că mai curînd unul dintre factorii care au dus la apariția creștinismului (în special trecerea de la prima generație a apostolilor care erau de origine iudaică la generațiile următoare de origine elenă , care au scris Evangheliile și care îi urau pe evrei) a fost antisemitismul antic grecesc. Să ne continuăm povestea mergînd pe firul istoriei. După cîțiva regi lipsiți de importanță urcă pe tron Alexandru Ianai care lărgește granițele țării. Susținerea armatei necesită însă impozite mai mari care stîrnesc nemulțumirea populației și izbucnirea unei revolte, înăbușite de către rege. După moartea acestuia în anul 76 î.e.n. urmează la tron văduva lui pe nume Șlomțion Alexandra care are cîțiva ani de domnie liniștită și prosperă. În perioada de după moartea ei regatul și dinastia Hașmonailor cunoaște o decădere rapidă. Între fii ei Horcanos și Aristobulos (evrei cu nume grecești, cum erau mulți pe atunci) izbucnesc lupte pentru tron. După mai multe lupte cu sorți schimbători ei cad de acord să ceară arbitrajul lui Pompeius cel Mare, care cucerise Siria și se afla atunci în Damasc. Acesta în anul 63 î.e.n. intră cu armata în Ierusalim, trimite în exil pe Aristobulos și îl numește Mare Preot pe Horcanos, luîndu-i însă titlul de rege. Bineînțeles că Iudea își pierde independența, devenind provincie romană. Acesta este sfîrșitul nefericit al războiului de 100 de ani pentru independență al iudeilor, care a început prin strălucitele fapte de arme ale Hașmonailor și s-a terminat tragic datorită luptelor interne și prostiei celor doi frați, fii lui Alexander Ianai – acest lung război fiind și cauza apariției antisemitismului antic grecesc.

-13-