Medicina in Antichitate [PDF]

Zitiervorschau

MEDICINA îN ANTICHITATE

Chișinău -2014CUPRINS: Introducere……..………………………………………………………………………………….3 1.MEDICINA ÎN GRECIA ANTICĂ……………………………………………………….…4 1

1.1 Medicina înainte de Hipocrat……………………………………………………………........4 1.2 Școli medicale, Hipocrate și medicii publici …………………………………………………4 1.3 Avântul anatomiei și Herofilos din Calcedonia……………………………………………….6 1.4 Medicina empirică………………………………………………………………………….... 6

2. MEDICINA EGIPTENILOR ANTICI – O ȘTIINȚĂ ÎNVĂȚATĂ CU MII DE ANI ÎN URMĂ……………………………………………………………………………………………6 2.1 Caracteristici generale………………………………………………………………………...6 2.2. Rolol plantelor…………………………………………………………………………….....7 3. MEDICINA ÎN ROMA ANTICĂ…………………………..……………………………….9 3.1 Caracteristici generale………………………………………………………………………...9 3.2 Contribuția lui Galenus……………………………………………………………………...10 3.3 Medicina în societatea romană……………………………………………………………....11 3.4 Influența zeilor……………………………………………………………………………….12 3.5 Sănătatea publică…………………………………………………………………………….12 4. MEDICINA MESOPOTAMIANĂ………………………..………………………………..13 5. AVICENNA…………………...……………………………………………………………..14 5.1 Originea ....………………………………………………………………………………... 14 5.2 Medic, călător, ilumina………………………………………………………………………15 5.3 Vindecarea sufletului………………………………………………………………………...16 6. MEDICNA ÎN CHINA ANTICĂ……………………………………..…………………….17 6.1 Particularități generale……………………………………………………………………….17 6.2. Tradiții medicale chineze……………………………………………………………………18 6.3 Concepții medicale…………... ………………………………….………………………….19 6.4 Cultura alimentară…………………………………………………..………………………..20 BIBLIOGRAFIE…………………………….…………………………………………………21 ANEXE………………………...………………………………………………………………..22

INTRODUCERE Actualitatea și importanța temei 2

În toată antichitatea, medicina a fost supusă rigorilor rigide ale actelor religioase și ideii că aceasta ar fi deținătoarea adevărului și autorității absolute. Cu toate aceastea, au existat persoane care au reușit să depășească aceste limite. Prin cercetările și observațiile acestora , a fost realizată evoluția în medicină. În secolul al 16-lea, oamenii bătrâni din Arabia îşi dădeau corpurile pentru a fi Melificate! Ce înseamnă acest lucru? Un proces care le cerea să mănânce numai miere până mureau. După mumificare, erau îngropaţi pentru 100 de ani. Obiectivele cercetării.   

A prezenta rezultatele observațiilor și experimentelor mai multor savanți antici , care au dus la evoluția în medicină; tradițiile și tehnicile medicale ultilizate de popoarele antice. A elucida contribuția de bază a savanților antici în schimbările fundamentale ale principiilor medicale , acceptate până în acel moment. A demonstra importanța evoluției medicinii din perioada antică , și contribuția acesteia în viața cotidiană.

Metodele cercetării. Metoda istorico-cronologică, metoda deducției, metoda inducției, metoda istoricocomparativă, analiza critică, sinteza. Originalitatea cercetării. Referatul este original prin faptul că în el sînt prezentate informații și materiale detaliate, interesante, curioase despre viața și activitatea mai multor savanți antici. De asemenea sînt redate pe larg rezultatele cercetărilor si experimentelor acestora. Este evidențiată contribuția popoarelor în dezvoltarea de mai departe a medicinii. Rezultatele cercetării. Din rezultatele obținute în urma cercetărilor se poate spune, că teoriile și descoperirilor savanților au constituit o revoluție științifică a epocii. Medicina nu a apărut ca știință așa cum o cunoaștem astăzi. De la arta vracilor și șamanilor care pretindeau că alungă duhurile rele, la medicina sacerdoților care practicau în umbra templelor, până la medicina modernă este o cale lungă. Dacă medicul medieval și renascentist era un erudit, bun cunoscător atât al textelor clasice, cât și al astrologiei și alchimiei, medicul modern trebuie să fie atât savant, cât și cetățean, care să aplice știința actuală în scopul modificării pozitive a condițiilor de mediu natural și social. Volumul și structura investigației. Referatul cuprinde 20 foi și include în el: introducerea, capitolele, anexe. 3

Cuvinte-cheie: medicament, patologie, boală, descoperire, observație, cercetare, progres științific. 1.MEDICINA ÎN GRECIA ANTICĂ 1.1 Medicina înainte de Hipocrat Primele referințe cu privire la medicină apar în Iliada, acolo unde sunt prezentați doi medici, „fiii lui Asclepios”, Mahaon și Podaleirios. Când Menelau este rănit de o săgeata, Mahaon îl îngrijește astfel: ”Dezvelește rana în locul unde îl lovise arma dureroasă. Suge sângele, apoi, după învățătură, toarnă balsamuri calmante primite de la tatăl sau Chiron.” Asclepios, zeul medicinii- a fost fiul lui Apolon și al muritoarei Coronis. Mama sa fusese omorâtă de Apolon pentru infidelitate. Zeus a smuls copilul de la sânul mamei și l-a dat centaurului Chiron să-l crească. Asclepios a învățat de la acesta medicina și a devenit un atât de bun cunoscător al acesteia încât învia morții. Zeus n-a răbdat această încălcare a ordinii naturale și l-a lovit cu trăsnetul său. La Epidaur s-a construit cel mai mare sanctuar închinat lui Asclepios, iar după ce a fost divinizat, acesta i-a luat locul tatălui său, Apolon, care purta și el numele de ”vindecător”. Ca patron al medicinii, Asclepios a cunoscut o faimă considerabilă începând cu secul al V-lea (i.Hr.). Numeroși pelerini veneau la Epidaur pentru alfarea vindecării. Asclepios le indica prin vise tratamentul potrivit. Sub egida acestui zeu s-au creat adevărate școli de medicină, mai ales în insula Cos. În artă, Asclepios e înfă țișat sib aspectul unui om cu barbă, meditativ și binevoitor, întovărășit de obicei cu un șarpe. În epoca clasică. medicina era o știință empirică și rutinieră cel puțin până la Hipocrate din Cos. În a doua jumătate a secolului V (i.Hr), acesta a pus bazele patologiei și a întemeiat totodată o admirabilă deontologie1: jurământul hipocratic definind un umanism medical care își păstrează până astăzi întreaga sa valoare. Mulți dintre pretinșii tămăduitori lucrau cu formule magice sau prin tălmăcirea viselor, metodă practicata pe scara mare la Epidaur, în sanctuarul lui Asclepios. 1.2 Școli medicale, Hipocrate și medicii publici Cea mai importantă școală medicală a fost, cu siguranță, la Cos, acolo unde s-a format și Hipocrate. De asemenea, centre de formare medicală a existat la Cnid și la Crotona. La Cos, de exemplu, familia ”Ascepiazilor” își transmiteau din tată în fiu cunoștințele dobândite și nu refuzau să le împărtășească și elevilor străini. Hipocrat din Cos (n. cca. 460 î.Hr. pe insula Cos din Arhipelagul insulelor Sporade, d. cca. 370 î.Hr. în localitatea Larissa din Tessalia) a fost cel mai vestit medic al Greciei antice și este considerat părintele medicinei. Numele lui este legat de Jurământul lui Hipocrat, un adevărat codice moral al unui medic în exercitarea profesiunii sale, jurământ prestat și în zilele noastre în multe universități de către absolvenții facultăților de medicină.

1 deontologie s. f. Doctrină privitoare la normele de conduită și la obligațiile etice ale unei profesiuni (mai ales a celei medicale).

4

Născut într-o familie ce aparținea cultului lui Esculap (gr. Asclepios), zeul grec al medicinei, Hipocrat învață medicina sacerdotală și anatomia de la tatăl său, Heraclid. Părăsește insula sa natală și cutreieră ținuturile Greciei antice, Tracia, Tessalia și Macedonia ca medic itinerant, dobândind o solidă reputație ca practician. În jurul anului 420 î.Hr. se întoarce la Kos, unde fondează o școală pentru viitori medici. Mai târziu va înființa o altă școală în Tessalia, unde își va sfârși zilele la Larissa către anul 370 î.Hr.. Prin observațiile făcute asupra manifestărilor bolilor și descrierea lor amănunțită, precum și prin încercările de a explica procesele patologice pe baze naturale și ra ționale, Hipocrat a contribuit - în limitele posibilităților din vremea sa - la eliberarea medicinei de supersti ții și misticism. Din cele peste 70 de lucrări care i se atribuie - cuprinse în Corpus Hippocraticum din biblioteca renumitei școli de medicină din Cos - doar șase îi aparțin cu siguranță lui. În capitolul "Aerul, Apa și Locurile" nu se mai discută rolul zeilor în apari ția bolilor, ci se descriu cauzele demonstrabile științific, în "Prognostic, Prognoză și Aforisme" expune opinia revolu ționară pentru acel timp, după care, un medic, prin observarea unui număr mare de cazuri, poate prevedea evoluția ulterioară a unei boli. Idea unei medicini preventive apare pentru prima dată în "Tratamente" și în "Tratamentul Bolilor Acute", în care discută influența unor factori ca vârsta, regimul alimentar, modul de viață și clima asupra stării de sănătate. În lucrarea asupra epilepsiei, numită "Boala sfântă" (lat. Morbus sacer) întâlnim informații asupra anatomiei corpului omenesc și se consideră că epilepsia ar fi datorită unei lipse de aer în urma unei incapacită ți a venelor de a transporta aerul la creier. În ciuda argumentației considerată astăzi naivă, important este faptul că Hipocrat vede cauza acestei boli într-o turburare a funcției creierului. În stadiul de dezvoltare a cunoștințelor sale, Hipocrat nu a putut fi la adăpostul unor erori inerente 2 epocii în care a trăit. Astfel în concepția sa, pe care azi am numi-o "teorie umorală", Hipocrat recuno ștea existen ța a patru umori: sângele, flegma sau limfa, fierea galbenă și fierea neagră; un dezechilibru între ele ar produce boala sau ar antrena moartea. A formulat ipoteza localizării proceselor psihice în creier. A distins gândirea (pneuma logistikon) de trăiri și a asertat că există fluide vitale. Hipocrat, recunoscut ca bun practician, a făcut și o serie de inovații medicale. În chirurgie a pus la punct un aparat de trepanare a craniului, în ortopedie a construit un scaun special pentru reducerea luxațiilor și fracturilor. La Crotona s-a format Democedes care, înainte de a fi medicul personal al tiranului Policrat din Samos și apoi al regelui Darius al perșilor, a fost medic public la Egina și Atena. Democedes însă nu este singurul medic pubic cunoscut. O tabletă de bronz din Idailon (Cipru) datând din sec. V, reproduce un contract făcut între acest oraș și medicul Onasilos, prin care orașul se angajează să plătească o retribuție forfetară și globală pentru îngrijirea răniților de război. La Atena, medicii publici își etalau titlurile în fața adunării, care alegea pe cei care i se păreau mai buni. Aceștia erau plătiți de orașul-stat, care le punea la dispoziție un local pentru consultații, operații și spitalizarea bolnavilor, iar medicamentele erau plătite de stat. Cheltuielile pentru aceste servicii sociale erau acoperite de un impozit special: iatrikon.

1.3 Avântul anatomiei și Herofilos din Calcedonia 2 inerent, -ă, inerenți, -te, adj. (Adesea adverbial) Care face parte integrantă din ceva, care constituie un element nedespărțit de un lucru sau de o fiin ță, care apar ține în mod firesc la ceva.

5

Operațiile chirurgicale rămân superficiale și rudimentare, fiindcă anatomia era prea puțin cunoscută. Moravurile și mentalitatea religioasă opunându-se disecției cadavrelor umane, sunt disecate doar animale. Abia în epoca elenistică medicii obțin autorizația de a diseca trupurile criminalilor condamnați la moarte, cunoștiințele medicale cunoscând astfel un mare progres. Herofilos din Calcedonia si Erasistratos din Iulis descoperă, cu ajutorul disecțiilor umane, circulația sângelui cu mult înainte de William Harvey. În epoca clasică, intervențiile curente se reduc la luarea de sânge, la clisme sau la punerea ventuzelor3. Herofilos din Calcedonia, cunoscut si sub numele de “parintele anatomiei”, are meritul de a fi fost printre primii care au realizat disctii pe cadavre umane. Astfel el a adus cunostinte importante aspura sinusurilor venoase si a ventriculilor cerebrali. In acelasi timp, a studiar cu atentie ochiul, ficatul, glandele salivare, pancreasul si organele genitale. A descris si numit duodenul, stomacul si prostata. De asemenea, Herofilos a scris cel putin noua lucrari medicale, incluzand comentariile asupra operei hipocratice si tratate de anatomie, insa toate acestea au fost pierdute o data cu întreaga biblioteca din Alexandria. 1.4 Medicina empirică Școala empirică de medicină a fost întemeiată la mijlocul secolului IIde Filinos din Cos, elevul lui Herofilos. Printre membrii săi se citeaza: Heraclide din Tarent care cerea de un medic calități ”sceptice și critice” (observație și judecată), Enesidem din Cnosos, Menodotos din Nicomedia. În studierea unui caz medicii empirici distingeau autopsia 4 sau observația, istoria sau documentarea – care includea si exegeza hipocratica- si concluzia trasă din cazuri similare. De asemenea, medicii empirici recomandau ca în orice caz să se țină cont de temperamentul bolnavului.

2. MEDICINA EGIPTENILOR ANTICI – O ȘTIINȚĂ ÎNVĂȚATĂ CU MII DE ANI ÎN URMĂ

2.1 Caracteristici generale

3 ventuză -Pahar special de sticlă, cu marginea superioară puțin răsfrântă, care se aplică (prin crearea de vid în interior) pe pielea unui bolnav, pentru a provoca o mică congestie locală a sângelui (în scop curativ).

4 autopsie, autopsii, s. f. Disecție a unui cadavru și examinare anatomică a organelor lui interne pentru a stabili cauza morții; necropsie.

6

Una din cele mai vechi documentate ştiinţe este medicina egiptenilor antici. Pergamentele egiptenilor antici ilustrează ierburile naturale şi medicina holistică care a salvat vieţi şi a vindecat boli. Ierburile aveau un rol uriaş în medicina egipteană. Dovada acestui lucru provine din mormintele şi templele subterane în care arheologii au descoperit seturi de documente şi pergamente medicale, inclusiv Papirusul Ebers, Papirusul Edwin Smith, Papirusul Hearst şi Papirusul Medical Londonez, care conţin cea mai timpurie atestare a tumorilor. Medicina egipteană a atins un standard foarte ridicat, iar reputaţia acesteia s-a răspândit şi în ţările vecine. Cea mai faimoasă “enciclopedie” de medicină pe bază de plante este Papirusul Ebers, un pergament de 110 pagini care are o lungime de 20 de metri. Egiptenii consumau usturoi şi ceapă crudă pentru rezistenţă şi pentru a se vindeca de astm şi afecţiuni pulmonare-bronhiale. Multe din ierburile lor erau cufundate în vin şi folosite ca un medicament oral. Acestea erau ierburi naturale, neafectate de pesticide, ierbicide, insecticide sau apă fluorizată. Egiptenii au documentat utilizarea de mir, tămâie, fenicul, scorţişoară cassia, cimbru, ienupăr şi chiar aloe. Căţeii de usturoi erau curăţaţi, pisaţi şi maceraţi într-un amestec cu apă şi oţet, folosit pentru spălături în cazul gâturilor inflamate şi durerilor de dinţi. Egiptenii ştiau despre puterile de vindecare ale mierii de albine. De fapt, prima recunoaştere oficială a importanţei mierii datează încă din prima dinastie egipteană.

Principala zonă de apicultură era în Egiptul de Sud, unde exista o irigaţie extensivă prin care erau hrănite mii de flori. Albinele au fost alese ca un simbol al ţării şi zeii erau asociaţi cu albina. Titlul unui faraon era “Regele Albină” iar străjerii săi regali protejau albinele, ca şi când acestea erau templul său sfânt. Templele erau de fapt case pentru albine, pentru a satisface dorinţa zeilor. Canaan era numit “Ţinutul Mierii şi Laptelui” în tradiţia ebraică. Medicina egipteană este una din cele mai vechi documentate ştiinţe. Începând cu secolul 33 î.Hr. şi până la invazia persană din anul 525 î.Hr., practica medicală egipteană a rămas consistentă în metodele sale avansate pentru perioada respectivă. Homer a scris în Odisee:”În Egipt, bărbaţii sunt mai pricepuţi în medicină decât orice altă fiinţă umană”, şi, “Egiptenii erau mai pricepuţi în medicină decât în orice altă artă”. Papirusul Edwin Smith este încă actual pentru medicina modernă şi este privit ca un manual de studiu. Tratamentele constau în leacuri realizate din produse animale, legume, fructe şi minerale. Însă, Papirusul Ebers este cel mai voluminos document privind medicina antică egipteană cunoscut până în prezent. Pergamentul conţine aproximativ 700 de remedii, inclusiv practică empirică şi observaţie. 7

Papirusul conţine şi un “tratat despre inimă”, care recunoaşte inima ca centrul aprovizionării cu sânge, cu vase de sânge ataşate.

2.2. Rolol plantelor

Chiar şi afecţiunile mentale, depresia şi demenţa sunt detaliate în unul din capitole. Egiptenii tratau bolile intestinale şi paraziţii, problemele oftalmologice şi de piele şi chiar abcesele şi tumorile. - Aloe vera era folosită la ameliorarea arsurilor, ulcerului, bolilor de piele şi a alergiilor. - Busuiocul a fost descris ca un medicament pentru inimă. - Balsamul de măr (mărul de Ierusalim) era folosit ca un laxativ5 şi ca un stimulent hepatic. - Chimenul ameliora digestia şi împrospăta respiraţia. - Şofranul alina reumatismul şi reducea umflăturile. - Mărarul era recunoscut pentru proprietăţile sale laxative şi diuretice. - Schinduful era prescris pentru afecţiunile respiratorii şi pentru curăţarea stomacului, dar şi pentru calmarea ficatului şi a pancreasului. - Tămâia era folosită pentru infecţiile la gât şi de laringe, şi pentru a opri sângerarea şi vărsăturile. - Usturoiul era oferit sclavilor evrei în fiecare zi pentru a le oferi vitalitate şi putere pentru a putea construi piramidele. - Lemnul dulce era utilizat ca un laxativ uşor, pentru a elimina flegma6 şi pentru a ameliora problemele respiratorii şi toracice. - Ceapa era consumată pentru a preveni răcelile şi pentru a acţiona asupra problemelor cardiovasculare. (Cum au ştiut?) - Pătrunjelul era prescris ca un diuretic. 5 laxativ a. care scoate afară, curăță stomacul. 6 flegmă, s. f. 1. Mucozitate vâscoasă, purulentă, provenind din diferite păr ți ale aparatului respirator și eliminată prin tuse sau vomă; expectorație. 2. Fire a omului nepăsător, cu sânge rece; nepăsare, calm, indiferență, răceală.

8

- Cimbrul era considerat un analgezic, iar tumericul era folosit pentru rănile deschise. - Macul a fost folosit pentru a diminua insomnia, ca un anestezic şi pentru a reduce durerea. - Coriandrul era consumat ca un ceai pentru probleme urinare, inclusiv pentru cistită. - Rădăcina de rodie era zdrobită în apă şi băută pentru a acţiona asupra “şerpilor din burtă” (viermi laţi). Alcaloizii7 conţinuţi de rodie paralizează sistemul nervos al viermilor şi încetează să mai producă durere. - Henna persană era folosită împotriva căderilor de păr.

Bolile nu erau neobişnuite în Egiptul Antic. Existau multe afecţiuni ale pielii şi paraziţi în apele Nilului. Viermii şi tuberculoza erau obişnuite printre locuitorii egipteni, uneori aceste boli fiind transmise de la vite. Pneumonia îi lovea pe oamenii care inspirau prea mult nisip în plămânii lor în timpul furtunilor de nisip. Însă, medicii egipteni au profitat la maxim de resursele naturale din jurul lor pentru a trata afecţiunile obişnuite. Multe din metodele lor sunt încă viabile şi în zilele noastre şi sunt considerate o parte din lumea homeopatică8 a medicinii.

Concluzie:

Mulţumită unor înregistrări atente, savanţii au reuşit să traducă pergamentele şi să aprecieze ceea ce egiptenii ştiau pe atunci despre anatomie, igienă şi vindecare.Aceste pergamente, fără nicio urmă de îndoială, au netezit calea medicinii moderne naturiste.

7 alcaloid, s. m. Substanță bazică azotată de origine vegetală sau obținută sintetic, toxică, folosită în doze mici ca medicament.

8 homeopatie, s. f. Sistem terapeutic care constă în administrarea în doze foarte mici a substan țelor care, în cantități mari, ar putea provoca unui om sănătos o afec țiune analoagă cu aceea care este combătută.

9

3. MEDICINA ÎN ROMA ANTICĂ

3.1 Caracteristici generale Romanii, spre deosebire de celelalte popoare, deosebit de pragmatici în esența lor, nu au fost adepții credințelor metafizice, fapt ce s-a reflectat și în concepțiile lor medicale. Medicina patriarhală, romană, la început, solicita ajutorul animist al spiritelor binefăcătoare, vindecătoare ce stăpîneau natura: rîuri, izvoare, lacuri, păduri, copaci, stînci, munți, coline etc. Aceste spirite, după împrejurări, puteau deveni malefice, aducînd boli, ca de exemplu munții și rîurile (răceala), lacurile si bălțile (malaria), pădurile (mușcături de reptile) etc. Totul putea interveni în procesul morbid9: lucrul, nașterea, accidentul, căldura, frigul, apa, ușa, pragul, vatra, camera în care locuiai, fîntîna; de aceea se susținea că toate sunt dominate de puteri divine. Căsătoria, munca cîmpului, construcțiile, călătoriile etc. erau supuse puterii supreme, care trebuia consultată atît în cazuri de reușită, cît și de nereușită. Toate aveau spiritele lor proprii.În afara acestor spirite, fiecare om își avea spiritul lui protector. Spiritul protector îi făcea pe unii mai rezistenți la boli sau mai predispuși la diferite imbolnăviri. Aceste spirite personale erau numite „Genii” pe care fiecare om în parte le cinstea prin diferite ofrande, fiind considerate drept forțe care patroneazî fiecare om în parte. Aceste genii, pentru bărbați, în concepția antică, întruchipau bărbăția, iar pentru femei erau simbolul sfânt al fecundității. Deseori vindecătorii, în cazul sterilităților de orice fel, invocau ajutorul acestor genii ale fecundității. Excluzînd aceste spirite protectoare de tip genii, lumea antică romană mai era reprezentată de o infinitate de forțe misterioase numite „Numina”, care simbolizau orice obiect, cît de mic, și orice acțiune, cît de simplă, fiind omniprezente în toate momentele vieții ,ele fiind, de asemenea, invocate în procesul de vindecare. Toate aceste Numine erau considerate drept zei. Pe o treaptă superioară a aprecierilor stăteau astrologii, magii vindecători și interpreții de visuri, Misterele Orfice, Dionisiace. După cum putem remarca, medicina patriarhală a fost magico-religioasa. După ocuparea Greciei de către romani, in perioada 150-200 î.Hr., în Roma s-a introdus cultul zeului-medic grec Asclepios, pe care romanii l-au adoptat numindu-l Esculap de la început, cum de altfel au procedat cu întreaga cultură elină. Pentru integrarea cît mai fermă a medicinii din Grecia în lumea latina, Caius Iulius Caesar le-a acordat medicilor greci îin anul 46 î.Hr., cetățenie romană, cu toate că aceștia erau rezidenți în orașul celor 7 coline de peste un secol. Încurajat de aceste măsuri liberale, Asclepiade din Bitina (124 - 40 î.Hr.) înființează în Cetatea Eternă, prima școală de medicină, căreia i-au urmat și altele. De notat că numele de Asclcpiade a fost dat în semn de distincție și apreciere în cinstea marelui zeu grec Asclepios.

9 morbid, -de, adj. Care indică o stare bolnăvicioasă sau rezultă dintr-o astfel de stare; nesănătos (din punct de vedere fizic sau moral).

10

Asclepios din mitologia greacă era considerat drept „Zeul Tămăduirii” și apreciat ca patronul medicinei din Epidanaur. Abia în secolul III î.Hr, romanii l-au preluat sub numele de Esculap, tratîndu-l cu mare cinste, pe care i-au acordat-o și lui Asclepiade, care a introdus practica medicală greacă în Roma antică, superioară de altfel din toate punctele de vedere. Medic-filozof, Asclepiade, în scrierile sale, fragmentare, a introdus un nou concept despre patogenia procesului morbid. Dacă Hipocrate atribuie această patogenie dezechilibrului dintre tumori, Asclepiade, ca adept al școlii atomiste a lui Democrit si Leucip, a pornit de la ideea că ființa materială a omului, deci corpul său, se compune din atomi despărțiți unii de alții de așanumiții pori. Întreaga ata si manifestarile ei sunt date de mișcarea atomilor (gîndire, sentimente, bucurii, tristețe, durere, mers, boli). Cauzele acestor mișcări sunt materiale (fizice sau mecanice), ca de exemplu: frigul, căldura, lovirea, efortul etc. Sănătatea, după Asclepiade, este dată de un raport echilibrat între atomi, în-timp ce boala este condiționată de dezechilibre avînd drept cauză, în special, starea porilor. Astfel, în metodica autorului, ar fi vorba de două grupe de boli: Boli determinate de starea strînsă a porilor ce împiedica mișcarea atomilor și boli determinate de relaxare a porilor ce nu mai stăpînește distanțele dintre atomi. Școlile medicale din Roma s-au impus prin scrierea mai multor tratate aparute în limba greacă, ca de exemplu tratatele lui Soranos din Efes, ale lui Arethaios din Cappadocia, ale lui Coelius Aurelianus și ale lui Rufus din Efes, fiecare avînd o personalitate aparte. Astfel, tratatul lui Arethaios se ocupa de cauzele, de simptomele și de tratamentul diferitelor boli acute. Tratatul lui Coelius are în vedere o descriere în întregime a bolilor acute și cronice, în timp ce opera lui Rufus, ce cuprinde 40 de lucrări, se limitează la afecțiuni chirurgicale, autorul fiind chirurg militar. Roman de origine, Cato Cenzorul, inspirat de aportul medicilor greci, scrie, la rîndul său, un tratat de medicină „Domestica”, iar Octavian Augustus înființează prima școală oficială de medicină, care funcționează timp de 3 secole, începand cu secolul al 2-lea, predînd lecții în limba greacă. Remarcabilă a fost vasta Farmacologie medicală, și Anatomia ochiului, cît și lucrarea „Despre mijloacele de vindecare” (cu medicamente de origine vegetală, animală, și minerală), toate trei elaborate de medicul Diosocride în secolul I al erei noastre. După cum ne putem da seama, epoca romană s-a caracterizat printr-un puternic aflux de lucrări scrise și chiar de tratate. Pe această linie se înscrie și opera enciclopedistului Aulus Cornelius Celsus (sec. I d.Hr.) care a fost considerată prin „Tratatul despre medicină" de „Medica libri octo”, elaborat de autor, "Cea mai importantă operă, după Hipocrat", concepută, așa cum reiese și din titlu, în 8 volume, cel mai important volum cuprinzînd chirurgia. Opera lui Celsus, caracterizată printr-o documentație vastă, cuprinde o analiză pertinentă a simptomatologiei bolilor, elemente foarte importante de terapeutică, și amănunte deosebite din practica chirurgicală, referindu-se și la timpii operatori din chirurgia abdomenului 3.2 Contribuția lui Galenus Galenus (130 - 200 d.Hr.) sau Galenos din Pegram, localitate din Asia Mică, adus la Roma pentru meritele sale deosebite de împaratul Marcus Aurelius, a fost un adevarăt savant

11

enciclopedist, distingîndu-se prin peste 500 de opera medicale, în scrierile lui a încercat să împace concepția umorala a lui Hipocrate cu concepția solidistă (atomicista) a lui Asclepiade. Făcînd studii și pe animale în special asupra mecanismelor respiratorii, cît și asupra măduvei secționate referitoare la transmiterea influxului nervos, Galenus a avut tendința de a transforma medicina în știința exactă. S-a impus prin aleasa sa cultură în domenii foarte variate, ca de exemplu: filozofia, logica, psihologia, retorica și filologia. Cărțile lui tratează cu multă competență anatomia, fiziologia, etiologia10, diagnosticul și terapeutica, impunîndu-se în specialități diferite, ca de exemplu: chirurgia, oculistica, otologia11, farmacologia, dietetica și igiena. Operele lui ne dau deosebite date din domeniul osteologiei12, a miologiei13 și a nervilor. Relevante sunt observatiile ce cuprind nervii cranieni și spinali, ca și datele referitoare la fiziologia generală a sistemului nervos. A apreciat în mod deosebit măsurile profilactice, gimnastica medicală și mișcarea, masajele repetate, băile și regimul alimentar. Considerat din punct de vedere istoric ca cel din urmă medic al antichității greco-romane, a trăit la Roma, departe de Pergam, de la vîrsta de 30 de ani pînă la moarte. Este pe drept cuvînt considerat ca cel ce a pus bazele anatomiei umane, făcînd în prealabil multiple studii și observații experimentale. Medic de mare importanță, s-a preocupat cu multă pricepere și talent deopotrivă și de drept și de matematică. A avut cea mai recunoscută faimă de practician, fiind ca atare apreciat în întregul mediu European.

3.3 Medicina în societatea romană Romanii s-au ocupat de asistența medicală nu numai a nobililor, ci și a tuturor claselor sociale. Au rămas ca model de medicină socială așa-numitele Valetudinarii, care nu erau altceva decît infirmierii gratuite pentru sclavi. De asemenea, se evidențiază numărul mare de medici, care nu erau altceva decît sclavii aduși din Grecia și care practicau medicina. Igiena comunală, a reprezentat o necessitate strigentă pentru urbanistica romană, Cetatea Eternă avea peste 50.000 de locuințe familiale și un număr deosebit de mare de case închiriate, numite insule. Fondatorii etrusci, în dorința de a preveni morbiditatea prin malarie, au întreprins acțiuni de desecare a mlaștinilor, apoi romanii au introdus alimentarea cu apă a capitalei prin 11 apeducte și 1152 de fîntîni, majoritatea racordate la sursa principală a apeductelor. Instalațiile și 10 etiologie s. f. Ramură a medicinei care studiază cauzele bolilor și factorii care influențează apariția diverselor boli.

11 otologie s. f. Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul urechii din punct de vedere anatomic și patologic.

12 osteologie s. f. Parte a anatomiei care se ocupă cu studiul oaselor. 13 miologie s. f. Parte a anatomiei care studiază natura, structura și funcțiile mușchilor; sarcologie. 12

instituțiile igienice erau foarte dezvoltate în lumea romană. Casele și străzile aveau canalizare eficientă pentru scurgerea resturilor menajere și a dejecțiilor, toate canalele vărsîndu-se într-un canal collector, care se vărsa în fluviul Tibru și de aici în mare. Pentru păstrarea stării de igienă, capitala era dotată cu 856 de băi private și 11 saune.

3.4 Influența zeilor Niciodată medicina romană nu a renunțat la implicarea zeilor în destinul sanitar al omului, indiferent din ce categorie făceau parte medicii: Medici metodiști (în spiritul atomist al lui Galenus), Medici de casă (angajați în special de nobili), Medici de cabinete particulare (solicitați în special de negustori, arhitecți și diferiți slujbași), Medici militari (angajați de diferite cohorte14 si legiuni), Medici sacerdoți, Medici ce făceau vizite la domiciliu și medici angajați de urbanitate ca să acorde consultații gratuite săracilor, asistența socială fiind organizată de stat. Cu toată organizarea medicală deosebită din Roma antică și cu tot progresul realizat prin contactul cu lumea greacă, medicii din Cetatea Eternă nu puteau renunța la invocarea diferitelor zeități. Acest lucru se impunea din punctul de vedere al opiniei publice. Cel mai des erau invocați zeii Vesta (zeiță a focului domestic, proteja în ansamblul focul vieții), Junona (zeiță protectoare a căsătoriților, era invocată la nașteri ca apărătoare a copilului și a mamei), Ianus (zeu protector a căminul de boli în tot cursul anului, începand cu prima zi din luna Ianuarie), Marte, Neptun și Jupiter (zeul tunetului și fulgerelor, proteja oamenii în timp de vreme rea. El era frecvent invocat pentru a ajuta în procesul de vindecare a celor răciți), Minerva (zeiță a înțelepciunii, dădea limpezime în gîndire și în logica diagnosticului). Religia era invocată atît de medici, cît și de cetățenii de rînd numai în scopuri pur utilitare. Familia romană reprezenta o importanță de unitate socio-culturală în care capul familiei oficia cultul domestic pe un mic altar de lîngă vatră, solicitînd zeilor casei în primul rînd sănătatea care e necesară să se afle la baza tuturor succeselor. Medicii ce pășeau peste pragul acestor case invocau, în special, gratitudinea celor doi lari15 ce apărau întreaga familie. Alți lari, la rîndul lor, protejau oamenii în diferite călătorii. O altă categorie de zei casnici erau cei doi penați ce aveau grijă de bucatele servite în actele de cult casnic și public.

3.5 Sănătatea publică Opera de sănătate publică, și individuală, era desertat nu numai de medici, ci și de diferite Colegii. Colegiul ghicitorilor, format din auguri16 care interpretau voința zeilor în diferite boli prin zborul și cîntecul păsărilor. Colegiul Haruspicilor, se ocupa de cercetarea organelor 14 cohortă, cohorte, s. f. (La romani) Unitate de infanterie egală cu a zecea parte dintr-o legiune. 15 lar m. Numele zeilor protectorĭ aĭ vetreĭ domestice la Romani. 13

animalelor sacrificate, în special ficatul, prezicînd în acest mod soarta diverselor îmbolnăviri. Aprecierile prind aspectul malefic, Haruspicii le obțineau din cărțile secrete ale etruscilor. Conferirea lupercilor avea ca ideal combaterea sterilității feminine prin flagelarea femeilor sterile, connsiderînd că în acest mod le fac lapte pentru o eventuală graviditate. Cărțile sibilice17 se consultau în scopul prevenirii unor excepționale pericole ce amenințau cetatea, ca de exemplu: Epidemii de ciumă. Pragmatismul medical roman a determinat apariția unei noi metode de diagnostic științific, și anume uroscopia, care a fost foarte mult exploatată în Evul Mediu În ceea ce privește igiena alimentară, romanii foloseau ca paste făinoase: terciuri de mei, de făina sau de tărîțe, pîine de grîu sau de orz, adeseori frămîntate în lapte, la care se adăugau ouă, brînză, miere sau diverse condimente. Nu rareori se alimentau și cu lipie. Leguminoasele erau variate: varza, ceapa, usturoi, sfecla albă, lăptuci, măcriș, castravete, bob, linte, ridichi, urzici, frunze de hrean, praz, ciuperci, alune etc. Carnea nu era friptă, ci mărunțită și apoi fiartă în apă cu lapte. Ea era deosebit de variată: de păun, flamingo, barză, cocor și de măgar sălbatic. Se serveau frecvent sosuri de pește, preferîndu-se țiparul. Masa de prînz se servea rece, masa de bază era cina, care se termina cu un adevărat ospăț natural. Erau apreciate băuturile fermentate: de mure, scorușe, gutui, sucurile de fructe și mai rar cele de struguri. Această listă alimentară foarte bogată era individualizată de medici în raport cu boala, starea fizică sau vîrsta. Concluzie: În toată medicina romană se acorda o mare importanță, în apariția și vindecarea bolilor, supranaturalului. Acest aspect particular a fost cuprins în concepția finalistă a lui Galenus si a fost transmis urmașilor săi pînă în Evul Mediu ca un adevăr teologic. Acest adevăr nu este departe de proverbul: „Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus" sau de constatările științifice moderne privind imprimarea pe cromozomul 6 a unor semne cu carater fatalist.

4. MEDICINA MESOPOTAMIANĂ

Medicina mesopotamiană reprezintă acea parte a istoriei medicinei care a evoluat în acea regiune din Orientul Apropiat cuprinsă între râurile Eufrat și Tigru, numită și Mesopotamia, un adevărat "leagăn al civilizației omenirii", unde s-a dezvoltat prima societate alfabetizată. Medicii mesopotamieni nu erau prea avansați dar, chiar dacă nu prea cunoșteau organele interne și modul de funcționare al acestora, erau buni observatori și cunoscători ai bolilor. Asemeni tuturor civilizațiilor străvechi, arta tămăduirii era strâns legată de religie

16 augur S. m. Preot care prevestea viitorul sau interpreta voința zeilor după zborul și cântecul păsărilor ori după măruntaiele animalelor sacrificate.

17 sibilă, s. f. Femeie căreia i se atribuia, în antichitate, darul de a prezice viitorul, fiind inspirată de zei.

14

Cele mai vechi texte medicale datează din perioada primei dinastii, undeva între secolele al XVIII-lea și al XV-lea î.Hr. Cea mai reprezentativă lucrare este un Tratat asupra diagnosticării și prognozării, scrisă de medicul Esagil-kin-apli din Borsippa, în timpul domniei regelui Adadapla-iddina (1069 - 1046 î.Hr.). În acest tratat sunt introduse metode de terapie și etiologie, prognoză, examinare medicală și prescriere de tratament. Medicii erau orientați către logic și rațional. Actul medical era bazat pe știință (chiar dacă nu se afla pe o treaptă de dezvoltare), pe empirism, nu pe intuiție sau credință. In Mesopotamia au aparut primele formatiuni statale cunoscute:cetatile sumerienilor,ale akadienilor si asirio-babilonienilor.Cunoasterea medicinii mesopotamiene a fost posibila datorita descifrarii tablitelor de lut gasite in biblioteca regelui Asurbanipal.Din aceste scrieri deducem ca in mesopotamia au existat medici vestti care erau impartiti in 2 categorii:cei care practicau o medicina magico-religioasa-ASIPU- si cei care practicau o medicina empirica-ASU.Cel mai vechi document medical a fost descoperit in orașul Nipur.

5. AVICENNA

5.1 Originea

Acum mai bine de o mie de ani, în imensitatea Asiei Centrale se năştea unul dintre cele mai impresionante genii din istoria umanităţii. Considerat drept cel mai mare savant al întregii civilizaţii musulmane, Avicenna a strălucit fără egal în toate domeniile în care a activat. A fost un filosof cu o cunoaştere enciclopedică, om de ştiinţă şi deschizător de drumuri în medicină, practician şi teoretician în egală măsură şi, nu în ultimul rând, poet şi muzician. El este autorul unei opere grandioase care cuprinde aproape toate aspectele cunoaşterii umane din perioada sa. Cel ce s-a numit Abu Ali al-Husayn ibn Abd Allah ibn Sina (Avicenna pentru Europa latină) a încarnat, prin itinerarul său enciclopedic şi imensa sa cultură, prototipul intelectualului universal medieval . Discipolul lui Aristotel învăţase complet Coranul la doar 10 ani Cel mai strălucit spirit al civilizaţiei musulmane s-a născut în anul 980 în satul Qishlak Afshona de lângă Buhara (astăzi în Uzbekistan), pe atunci capitala dinastiei persane a Samanizilor care au domnit în Asia Centrală şi provincia Khorasan. Din fericire pentru el, Avicenna s-a născut într-o familie de înalţi funcţionari iranieni de origine turcă, astfel încât a beneficiat încă din fragedă pruncie de o educaţie aleasă şi de atenţia unor părinţi care au sesizat devreme potenţialul intelectual al copilului. Spiritul independent al copilului era încununat de o inteligenţă şi o memorie uluitoare, care i-a permis ca la vârsta de doar 14 ani să-şi întreacă profesorii. După cum nota în autobiografia sa, Avicenna învăţase deja tot ce exista la acea vreme în lume sub formă de cunoştinţe scrise, până să împlinească 18 ani. De fapt, conform aceleiaşi autobiografii, copilul supradotat memorase deja toate surele Coranului până să împlinească 10 ani. Educaţia şi cercetările sale ulterioare au fost marcate de un enciclopedism debordant. „Devorează” complet toate scrierile despre gramatica arabă, geometria, fizica, dreptul islamic, teologia şi medicina. 15

Devine foarte atras de unul dintre geniile date de Grecia Antică, şi anume Aristotel. Se avântă cu un patos nemaivăzut în studierea operei marelui gânditor grec. Citeşte cu nesaţ de patruzeci de oriMetafizica lui Aristotel, până când memorează fiecare cuvânt, dar conştientizează cu tristeţe că nu reuşeşte să înţeleagă sensurile şi tainele din spatele cuvintelor. Eşecul nu-l face decât să se ambiţioneze mai mult. Timp de peste un an şi jumătate îşi petrece timpul citind, studiind şi rugându-se la moschee18 pentru iluminare. Aceasta vine doar după ce, într-un moment de inspiraţie, cumpără pe o sumă derizorie19, dintr-o piaţă, comentariile şi tratatul filozofului musulman Al-Farabi asupra Metafizicii. Astfel, fericit, la doar 16 ani înţelege pe deplin spiritul şi viziunea ilustrului său maestru din Grecia Antică, pe care, evident, nu l-a întâlnit niciodată în viaţă. Fire sensibilă la suferinţele şi bolile semenilor, Avicenna se ataşează şi de ştiinţa medicinei. La vârsta de doar 18 descoperise deja că: „Medicina nu este o ştiinţă grea şi aspră precum matematicile şi metafizica, deci am făcut progrese mari. Am devenit un medic iscusit şi am început să-mi tratez primii pacienţi cu ajutorul unor leacuri aprobate”. Tânărul ajunge în scurt timp faimos, nu doar datorită succesului tratării pacienţilor, ci şi datorită faptului că, asemenea sfinţilor fără de arginţi din universul creştin, Avicenna îşi trata pacienţii fără să le ceară bani. Când el avea 22 de ani, tatăl său moare brusc. Evenimentul traumatizant s-a suprapus peste tulburările politice şi sociale ale vremii, astfel încât tânărul se vede prins într-un adevărat carusel al unor peregrinări constante.

5.2 Medic, călător, iluminat

Pentru a-şi exercita meseria de medic, el se instalează după cum îl duc aventurile politice ale diverselor dinastii musulmane în slujba cărora s-a aflat la un moment dat. Ajunge să trăiască în marile oraşe ale Persiei, precum Ravy (lângă Teheran), Hamadan sau Ispahan, unde intră în serviciile emirilor buyizi şiiţi şi unde ajunge la un moment dat chiar să devină mare vizir (cumva echivalentul unui prim-ministru de azi). Prima sa slujbă a fost aceea de medic personal al unui emir20. După ce l-a vindecat pe acesta de o afecţiune îndelungată, emirul recunoscător îi oferă o sumă mare de bani. Avicenna a refuzat-o politicos, cerându-i în schimb accesul nelimitat la bibiloteca şi arhivele oficiale ale dinastiei Samanizilor. Cum succesul aduce deseori şi necazuri, Avicenna nu este ocolit de bârfe, invidii, duşmănii făţişe sau ascunse, precum şi de calomnii. Viaţa sa a fost agitată şi din cauza simpatiilor sale şiite, care l-au pus de multe ori în primejdie. Cu toate acestea, nu s-a dat bătut în calea sa spre cunoaştere. Într-atât de mare a fost dedicarea sa pentru ştiinţă, încât pe perioada celor patru luni cât a fost întemniţat (căci viaţa sa a 18 moschee, s. f. Templu de cult mahomedan. 19 derizoriu, adj. (Despre valori) Neînsemnat, de nimic, ridicol. 20 emir, s. m. 1. Titlu dat descendenților lui Mahomed; persoană având acest titlu. 2. Titlu dat unui guvernator sau unui principe domnitor în unele țări musulmane

16

avut şi asemenea coborâşuri) Avicenna s-a folosit de timpul petrecut între patru pereţi pentru a scrie tratatul despre afecţiunile coronariene. În perioada vieţii sale, Buhara rivaliza cu Bagdadul la statutul de capitală culturală a lumii musulmane. Peregrinările sale, alături de faima şi legăturile pe care le avea cu puternicii vremii, i-au facilitat accesul în marile biblioteci din Balkh, Horezm, Gorgan, Rey. A fost contemporan şi a avut dialoguri cu alte spirite luminate precum astronomul şi cercetătorul Rayhan Biruni, matematicianul Abu Nasr Iraqi, filozoful Abu Sahl Masihi şi fizicianul Abu alKhayr Khammar. Cea mai celebră şi influentă lucrare a sa a fost Canonul Medicinei (al-Qanun fi al-Tibb). Monumentala lucrare, scrisă iniţial în 5 volume, este, conform Enciclopediei Britanice, ”cea mai importantă carte din istoria medicinei, scrisă vreodată în Occident şi Orient”. Timp de peste 600 ani, Canonul Medicinei lui Avicenna a fost cartea de bază din multe şcoli de medicină şi spitale din Europa. Chiar şi în prezent, lucrarea sa este manualul standard de referinţă pentru practicienii medicinei Unani. Cu toate că sistemul său medical se baza pe unele din conceptele lansate de Hipocrate şi Galenus, Avicenna a adoptat în scrierile sale medicale o perspectivă universală, colectând, „distilând” şi sintetizând toată cunoaşterea medicală care exista în acele timpuri. Avicenna a călătorit, a citit, a aplicat şi a studiat diferite sisteme medicale tradiţionale precum cel grec, egiptean, persan, hindus, chinez şi tibetan., după care a concluzionat că, în afara diferenţelor superficiale, toate aceste sisteme se confruntau cu aceleaşi realităţi şi teme comune. Toate sistemele medicale tradiţionale ale acestor popoare luau în consideraţie legătura dintre suflet, trup şi boală, temperamentele umane şi importanţa lor, fluidele vitale şi umorile, energia vitală şi similarităţile dintre principiile structurii corporale şi anatomia şi fiziologia umană. Influenţa lucrării a fost cu adevărat uriaşă, planetară chiar. Până şi unele remedii populare africane au la bază leacurile prescrise de Avicenna. Principiile vindecării naturiste din Canonul Medicinei au fost studiate şi preluate de către Samuel Hahneman, fondatorul homeopatiei, şi de către părintele Sebastian Kneipp, fondatorul naturopatiei21. Influenţa operei acestui „Prinţ al Medicinei”, cum a fost supranumit încă de când era în viaţă, a fost cu adevărat imensă. Tratatul a fost tradus în limba latină la circa 100 ani de la scrierea sa şi a fost publicat de 15 ori în secolul XV şi de 20 ori în secolul XVI. A fost cartea de bază în universităţile din Montpellier şi Louvain, până în anul 1650, iar în Bruxelles studiile lui Avicenna au fost volume de referinţă până în anul 1909. Cea mai mare contribuţie a lui Avicenna în ştiinţa medicinei a avut legătură cu etiologia. Era ferm convins că poţi stăpâni o problemă medicală doar dacă cunoşti bine cauzele şi factorii care influenţează afecţiunile şi bolile. 5.3 Vindecarea sufletului

În lumea musulmană, care cunoaşte mulţi medici renumiţi, influenţa lui Avicenna transpare şi ca filozof şi mistic. El se remarcă prin căutarea unei cunoaşteri complexe , care este în acelaşi timp de natură intelectuală, experimentală şi intuitivă. Are faima de a fi scris peste 250 lucrări în arabă şi persană, dar din nefericire încercarea sa de a defini ceea ce era cunoscut drept „înţelepciune orientală” nu ne-a parvenit decât fragmentar. 21 naturopatie, - termenul provine din greaca si latina si se traduce literal “boala naturala”. 17

Spre exemplu, în povestirea lui Hayy Ibn Yaqzan, Avicenna descrie într-o modalitate autobiografică drumul său spre un Orient mistic - lume a luminii negrăite şi nevăzute, în compania unui înger călăuzitor. Culegerea sa de povestiri spirituale va influenţa gândirea şiită „iluministă” de mai târziu şi în special pe misticul Sohrawardi. Dar cartea care demonstrează culmile spirituale pe care a ajuns Avicenna este fără îndoială Kitab al-Shifa, sau Cartea Vindecării Sufletului, într-o traducere directă. În această lucrare, el alcătuieşte inventarul cunoştinţelor greco-musulmane din epoca sa, stabilind şi o listă a ştiinţelor: ştiinţe filozofice, ştiinţe umane, ştiinţe pure, aplicate şi naturale, ştiinţe ale astronomiei sau economiei. Tot aici tratează despre poezie, lingvistică şi muzică. Îndrăzneşte chiar mai mult decât atât: poreclit nu degeaba „maestrul maeştrilor” de către contemporanii săi, el încearcă, înaintea a numeroşi filozofi musulmani precum Averroes, să concilieze22 dogma coranică cu un aristotelism nuanţat de neoplatonism23. Fapt pentru care va fi ulterior atacat şi contestat de către teologul AlGhazali şi de Averroes pentru înclinaţiile sale neoplatonice. Prin traducerile făcute în ebraică şi latină, la Toledo, în secolul XII, opera sa, alături de creaţiile altor mari gânditori ai islamului, va ajunge în Europa apuseană, unde rolul său va fi deosebit de important în medicină şi filosofie. Influenţa sa europeană a fost atât de mare, încât a dat naştere unui adevărat „avicennism latin” cu discipoli creştini foarte importanţi, precum Roger Bacon, John Dunn Scott (unul dintre fondatorii filosofiei scolastice), Sfântul Toma d’Aquino, Sfântul Albert cel Mare, Geoffreyy Chaucer şi chiar Sfântul Augustin, unul dintre Părinţiii Bisericii Romano-Catolice. Avicenna s-a văzut silit să-şi găsească refugiul în Hamadan. În anul 1023, a fost nevoit să fugă în Ispahan, unde şi-a petrecut ultimii 14 ani din viaţă sub protecţia emirului Alaaddowleh, care l-a însărcinat să facă noi cercetări în domeniul astronomiei. Moare tot la Hamadan, în luna lui iunie (august, după alte surse istorice), anul 1037, pe când avea doar 57 ani.

Concluzie: Fără a forţa nota aprecierilor la adresa sa, Avicenna este printre pionierii bazelor ştiinţifice ale aventurii cunoaşterii umane. Filosoful René Descartes s-a numărat printre primii gânditori moderni care au fost influenţaţi de Avicenna. Spre sfârşitul vieţii sale, persecuţia împotriva musulmanilor şiiţi se înteţeşte sub ordinele sultanului Mahmud din Ghazna, un sunnit fanatic. 6. MEDICNA ÎN CHINA ANTICĂ

6.1 Particularități generale

22 concilia, vb. A pune de acord, a împăca, a înlătura divergențele, contradicțiile dintre două sau mai multe păreri, idei, doctrine

23 neoplatonism s. n. Doctrină filozofică din sec. III-VI ai cărei adepți reluau filozofia lui Platon, încercând s-o concilieze cu concepțiile mistice-religioase din Orient.

18

Întreaga evoluție spirituală și materială din țara brăzdată de Fluviul Galben, Fluviul Yangtze și Fluviul Perlelor - s-a dezvoltat într-un climat marcat de un puternic amestec de morală, filozofie și credințe religioase. Apariția acestui amestec a avut ca punct de plecare cultul stramoșilor, solidaritatea familială, tradițiile, obiceiurile și formele vechi de cultură, la care s-au adăugat ca rezervor spiritual activ. Medicina, ca orice activitate umană, a fost si ea, la rîndul ei, influențată de acest climat. Nu mai departe decît în domeniul bolilor, de la început s-a admis că fiecare boală, are zeii ei protectori, ca de exemplu: ciuma, astmul, pojarul etc. Zei recunoscuți și de cele trei religii de bază ale Chinei, ce s-au cristalizat sub numele de Confucianism, Daoism și ulterior Budhism, fondate înainte vreme de Kong-zi, Lao-zi și Budha. Pictogramele, ca și scrijeliturile pe oase de ghicit, vorbesc de faptul că înca din perioada împăratului Shen-Nong (unul dintre primii dinasti) s-au descoperit proprietățile curative ale unor oase. De altfel, pe aproximati 200.000 de oase de ghicit - de bovine, de caprine, de ovine sau carapace de broască țestoasă - au fost menționate leacuri contra unor boli. În ceea ce privește Etiopatogenia, atît medicii, cît și filozofii sau preoții, admiteau în mod unanim că bolile apar cînd armonia dintre om și univers se rupe prin intervenția agenților externi (anotimp, vînt, căldură, frig sau umezeală) ori a agenților interni (emoții, frica, durerea, ura, placerea, bucuria), cît și a unor mîncăruri, băuturi ori insecte veninoase. Strînsa legatură dintre om și univers a reprezentat un punct de reper permanent, avîndu-se în vedere succesiunea anotimpurilor, cele 5 planete, 5 viscere, 5 clime, 5 planete, 5 puncte cardinale (4 + 1 centrul), 5 elemente primordiale ale naturii, rotația astrelor, luna, soarele etc. Cu toate că scrierea a evoluat calitativ, fondul de cuvinte a ramas in continuare sarac, indiferent de faptul ca aceste cuvinte au fost sapate in "stele de piatră" in jurul anului 175 i.e.n. sau elaborate cu cerneala si penel in anul 115 i.e.n., ca in 105 e.n. sa apara inscriptii chiar pe hartia abia descoperita. Chinezii în general și medicii în special considerau organismul ca un microcosmos asemenea macrocosmosului, total supus legilor acestuia, în care dominau cele 5 elemente: apa, focul, pămîntul, lemnul, metalul. În medicină, totul era interpretat prin prisma acestor puncte de vedere, indiferent de faptul că medicina era empirică24, sau se folosea de magie, vrăjitorie sau astrologie. De altfel, la curțile imperiale ale chinezilor se bucurau de o deosebită influență prezicătorii și vrăjitorii de toate felurile. Cauzele bolilor erau zeificate, deci trebuiau îmblînzite. Vînturile din deșerturile Mongoliei, ce se abăteau asupra locuitorilor de pe Fluviul Galben, erau cauza a nenumărate îmbolnăviri sezoniere. Dar aceste vînturi aveau ca stăpîn pe zeul Feng Po, deci el trebuia invocat de către medici în procesul de vindecare al bolilor. La fel, era invocat stăpînul ploii, Yu Shi, sau stăpînul tunetelor, Le Gong. Prin întreaga organizare a vieții din China, familia stătea în epicentrul acestei organizări.

6.2. Tradiții medicale chineze

24 empirism s. n. Doctrină care consideră experiența senzorială ca primă sursă a cunoa șterii și a cunoștințelor.

19

Tradiția medicală chineză veche încă din primele 3 milenii punea în centrul obiectivelor sale Medicina socială, deoarece în concepția lor, ordinea universală spre care tind toți oamenii și care este proprie întregii naturi trebuie să cuprindă viața socială, sănătatea, sentimentele și gîndirea omului. Viața familială reprezenta epicentrul medicinei sociale, care acorda mare grijă mamei și copilului. Confucius silise ca norma obligatorie maxima: „Femeia este principala legatură în relațiile familiale", pe care medicii o propovăduiau și o încurajau cu asiduitate. Ansamblul normelor etice de conviețuire dirija și activitatea preoților, ca și a medicilor. Cele trei religii existente (confucianis, daoism si budhism) admiteau invocarea de către medici a zeilor protectori împotriva fiecărei boli în parte (ciuma, vărsat, astm, pojar etc). Concepția cosmogonică25 explica aparișia tuturor fenomenelor, ca și a bolilor, pe seama celor două principii contrarii Yin și Yang. Echilibrul dintre ele se susținea ca „Ordinea Universală", starea de sănătate. Dezechilibrul dintre aceste două principii ducea la dezordine, la starea de boală. Aceste două principii conviețuiesc în fiecare ființă în raporturi diferite și combinații ce ajung pînă la 11.520 de variante, fapt ce se exprimă tot prin atîtea fenomene patologice. Yang este un principiu masculin, iar Yin are o origine feminină. Principiul masculin înseamna: lumina, primăvara, vara, aerul, soarele, culoarea roșie, caldul, uscatul, numerele impare (3. 5. 7. 9). în timp ce principiul Yin simbolizează întunericul, iarna, toamna, pămîntul, luna, negrul, umedul. recele și numerele pare (2. 4. 6. 8. 10). Viața este o continuă alternanță: lumină-întuneric, vara-iarna, zi-noapte, par-impar, frumos-urît, rău-bun, sănătos-bolnav. Aceste elemente contradictorii sălășluiesc în același fenomen, obiect sau acțiune, deci și în om. Din punct de vedere fiziologic, predominanța principiului Yang în organism accentuează funcțiile, în timp ce principiul Yin duce la scăderea funcțiilor, de aceea medicii vorbeau de boli de tip Yang, de exemplu în insolații, febre eruptive, dizenterii intestinale, hepatite, colite, hemoragii. și de boli Yin in bronșite, laringite. pneumonii, rinite. amigdalite, lombargii etc. Medicii chinezi acordau o deosebită importață pulsului, descoperind peste 200 de pulsuri tahicardice sau bradicardice, din care 26 prevesteau moartea.

6.3. Concepții medicale Concepția anatomică era foarte deficitară, în înțelesul cuvîntului, vaga, admitîndu-se că "inima produce sangele", că "plămînul este unul singur" și că "suflul vital" inspirat de el trimite sîngele din inimă în corp, că "ficatul este centrul inteligenței, el trimițînd sîngele primit din inimă

25 cosmogenie s.f. Teorie referitoare la formarea universului. 20

în toate celelalte viscere26", că splina27 are o funcție de nutriție". Ciudată era și ideea privind rolul în procesul de reproducere a rinichiului drept, iar a rinichiului stîng în "evacuarea toxinelor". Nu sunt amintite în scrierile lor: ovarele, pancreasul, măduva spinării, sistemul nervos central, sistemul nervos periferic. Creierului nu i se dădea nici o importanță, gîndirea fiind un atribut al ficatului. Boala nu era localizată în diferite organe. Pentru medicii chinezi organismul era un tot unitar, abordarea diferitelor viscere fiind imposibilă, deoarece preoții interziceau orice fel de disecție28. Din aceste motive, și tratamentele au vizat, în special, răspunsul intregului organism pe linie nervoasă, mecanismul terapeutic avînd evidente rezultate prin reflexoterapia indusă de acupunctură și ignipunctură. În tratamentul prin acupunctură se foloseau ace fine, lungi de 10-20 cm, confecționate din argint, oțel sau aur, care se introduceau transcutan29 pînă în țesutul celular subcutanat al tegumentelor sistematizate pe diferite meridiane. Acțiunea reflexă se efectua prin 360 de puncte de excitație. După modul de introducere (înțepare directă sau înșurubare), se obțineau fie efecte excitante, fie inhibante asupra unor receptori nervoși din diferite organe. În acest mod se tratau: contracturi, spasme, algii, nevralgii, migrene, cefalei, lumbalgii, sciatice și unele forme de surditate. Înțeparea timp de 30-60 de secunde era considerată ca arc un efect calmant, în timp ce aceeași manoperă30 efectuata 5-6 minute avea rezultate stimulante. Ignipunctura constă din mici cauterizări ce duceau la stimularea generală a organismului sau la distrugerea unor țesuturi. Ignipunctura stimulativă se efectua prin aprinderea pe piele a unor mici gheme de bumbac care au fost, în prealabil, imbibate cu uleiuri de plante medicinale, aromatice, excitante etc. Atît acupunctura, cît și ignipunctura nu se administrau în boli cu leziuni organice, ci numai cu disfuncții. Din punct de vedere medicamentos, reținem faptul că medicul Iun-Tzen (212 î.Hr.) a scris o secțiune de farmacologie în care erau expuse 113 rețete, cuprinzînd 170 de feluri de medicamente. Erau frecvent întrebuințate sărurile de oxid de mercur, de sulfat de sodiu, de fier, de arsen, cît și o mulțime de vegetale cu efect terapeutic (substanțe amare și extracte de secara). Chiar și în uleiul preparat pentru ignipunctură erau incluse diferite pudre. 26 viscer n. Anat. organ înzestrat cu proprietăți și funcțiuni proprii, așezat într’una din cele trei mari cavități ale corpului (abdomen, torace, craniu): creierii, inima și plămânii sunt viscere.

27 splină, s. f. 1. Organ anatomic intern, moale și spongios, de culoare roșie-violetă, situat în partea superioară stângă a cavității abdominale, care produce limfocite, anticorpi, depozitează sângele etc.

28 disecție, disecții, s. f. Deschidere a unui organism, urmată de separarea și analizarea metodică a componentelor lui, prin mijloace chirurgicale; disecare. – Din fr. dissection, lat. dissectio. 29 transcutan, -ă adj. care se produce traversând pielea 30 manoperă ~e f. 1) Muncă manuală care este necesară pentru efectuarea unei lucrări. 2) rar Mijloc de a acționa în vederea atingerii unui anumit scop; manieră; modalitate; procedeu; manevră.

21

Religia daoistă, fondată de Lai-Zi în secolul 4 î.Hr., a introdus nenumărate practici dietetice, norme privind viața sexuală, reactualizarea magiei, igiena respirației și o seamă de măsuri psihoterapeutice de reprimare a instinctelor. Tot daoismului îi revine și introducerea analgezicelor în chirurgie, a helioterapiei și a kineziterapiei. Budhismul, la rîndui lui, a încurajat dietetica și multitudinea tehnicilor respiratorii care se efectuează și azi la toate vîrstele. În apariția bolilor, cît și în evoluția lor, chinezii nu s-au ferit să acorde un rol bizar dragonilor, cît și unor divinități protectoare a ușilor, a patului, a casei. 6.4. Cultura alimentară Încurajarea de către medici și de către religie a dieteticii a pus la dispoziția bolnavilor peste 200 de eluri de mîncare. Era preferat meiul, orezul, grîul, orzul, ficatul, rinichii, 18 varietăți de faslole, 9 de orez, 8 de pere, 11 de caise. Nu se consumau produse din lapte. în plinî sînîtate erau admise și băuturile fermentate din mei, orez, dar condimentate cu diverse mirodenii. Avea o mare trecere atît la bolnavi, cît și la sănătoși, ceaiul euforizant, cu atît mai mult cu cît apă sterilizată prin fierbere proteja organismul de diferite epidemii destul de frecvente. În momentul decesului se presupunea că sufletul vegetati(PO) rămîne legat de corpul omului pe care 1-a slujit și după moarte. Spre deosebire de acesta, sufletul aerian (HUN) se întoarce la Stăpînul Suprem, cum era numit de Confucius (555 - 479 î.Hr.).

22

BIBLIOGRAFIE:

http://www.mediculmeu.com/boli-si-tratamente/istoria-medicinei-universale/medicina-anticachineza.php http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_medicinii http://ro.wikipedia.org/wiki/Medicina_%C3%AEn_Egiptul_antic http://ro.wikipedia.org/wiki/Medicina_Greciei_antice http://www.scientia.ro/stiinta-la-minut/48-scurta-istorie-descoperiri-stiintifice/4064-medicina-inmesopotamia.html http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/alcmaion-croton-71717.html http://sanatate.flu.ro/boli-si-afectiuni/istoria-medicinei-universale-medicina-antica-chineza,/ http://ro.wikipedia.org/wiki/Avicenna http://www.evz.ro/detalii/stiri/medicina-din-antichitate-929494.html https://www.google.md/search? q=Avicenna&espv=210&es_sm=93&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=a6AlUTUCoeShgeXk4CIAg&ved=0CAkQ_AUoAQ&biw=1920&bih=979 https://www.google.md/search? q=Avicenna&espv=210&es_sm=93&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=a6AlUTUCoeShgeXk4CIAg&ved=0CAkQ_AUoAQ&biw=1920&bih=979#q=Medicina+antica&tbm= isch

23

ANEXE:

-

Hipocrat

-

Tehnici Egiptene

24

25

26

-

Medicina în Grecia Antică – Îngrijiri date unui bolnav. Detaliu de pe un lecit aribalesc. Sec. V i.Hr. Muzeul Louvre

27

-

Rembrandt – Anatomia

28

-

Avicenna

-

Acupunctura

29