Olimpism - Viata Sportiva in Antichitate [PDF]

Zitiervorschau

Viata Sportiva In Antichitate În Epoca Veche sau Antica (mileniul IV - sec. V, d. Hr.) se disting doua lumi cu caracteristicile lor: Orientul antic si Lumea greco-romana. Numeroase arte, meserii, procedee si inventii fac dovada unui volum imens de stiinta, practica în special, care a înzestrat popoarele Vechiului Orient cu o stapânire tehnologica asupra naturii, fara de care nu s-ar fi putut realiza cea de-a doua revolutie neolitica - cum o numea V. G. Childe Popoarele Orientului antic Totusi sunt nenumarate marturii care atesta prezenta în aceasta parte a lumii a manifestarilor si demonstratiilor sportive care nu aveau însa caracter competitional, nu urmareau performanta. Ceea ce conta era sarbatoarea, spectacolul în sine. Duminicile sportive ale Orientului aratau altfel, aveau alta motivatie. Notiunile si categoriile create în aceasta zona, pentru a desemna baza tehnico-materiala a sportului (arc, minge, tabla si piese de joc, curse de cai, cai de rasa, conducerea corecta a carului, ambarcatiei etc.), organele corpului si functiile sale, tratamente si practici recuperatorii sau de dezvoltare armonioasa (de tipul artei masaj ului si a hidroterapiei, al gimnasticii medicale, al presopuncturii si acupuncturii), cât si pentru exprimarea si întelegerea corecta a masurii, armoniei, echilibrului, perfectiunii, preciziei în tinta, îndemânarii, rezistentei, agilitatii etc., se suprapun din punct de vedere semantic peste semnificatiile lor moderne. Aceste notiuni, aceste baze categoriale ale unei realitati distincte, ca si practicile si tehnicile din educatia fizica si sportul Orientului antic si - au lasat totusi portile deschise pentru ca ulterior sa poata primi si alte sensuri sau semnificatii. Eventual, unele provenite în urma cultivarii, instruirii si perfectionarii prin antrenament a fiintei umane nu numai în limitele trebuintelor obisnuite de calitati si deprinderi psihomotrice, dar si peste aceste limite si chiar la limita limitelor, ca în zilele noastre.

De la Orientul antic la întrecerile periodice din orasele grecesti Grecii n-au tagaduit niciodata împrumuturile si influentele pe tarâmul educatiei fizice si al sportului provenite de la popoarele mai vechi si nici nu au pretins ca ar fi fondat stiinta gimnasticii. Prin ei însa cuceririle si progresele înregistrate în Orientul antic pe acest tarâm au patruns în Europa si s-au facut cunoscute ca tehnici si metodici ale unor ramuri si probe sportive în sensul modem al termenilor. La acest popor, înca din timpurile homerice, s-a creat primordialitatea gimnasticii în fata utilitarului exercitiilor fizice si a practicilor tehnicoaplicative, educatia fizica îndepartându-se definitiv de finalitate a militara initiala pentru a se orienta spre sportul dezinteresat, spre competitii si performante. Pâna la alcatuirea lui pe baze stiintifice si pâna a se ajunge la faza când fiecare polis îsi organiza jocurile sale la intervale diferite (de la unu la cinci ani), acest sistem, de o vârsta cu istoria Vechii Elade, si-a aflat izv9arele directe, punctul de plecare în perioada cretano-miceaniana (2500-800 î.Hr.). In timpul acesteia (cea de-a doua civilizatie antica) s-au creat vestigiile care ne permit sa presupunem ca o serie de manifestari laice si funerare, organiza te periodic, la date fixe, sub forma unor competitii (alergari, lupte, box, curse de care, aruncarea sulitei etc..), anuntau germenii unei experiente unice ce avea sa fie asimilata de întreaga Elada. În procesul edificarii unei miscari sportive proprii, grecii nu au pornit de la zero, ci asimilând experientele cultural-educative ale mai multor civilizatii antice. Cea care a servit ca punct de plecare în avântul extraordinar al acestui fenomen cultural nou (întrecerile gimnastice, hipice, atletice, muzicale, literare etc.) a fost cultura dezvoltata mai mult în bazinul egean. În cadrul culturii si civilizatiei egeene deja îsi facea aparitia tipul de activitati agonistice, într-o serie de probe în spatele carora nu se mai afla aproape nimic din sfera utilitarului: acrobatiile, aruncarea pietrei asemenea discului, sariturile, inclusiv peste taurii din arena, cursele de care, jocul de sah etc.

Ca si alte forme ale culturii si civilizatiei, Jocurile de la Olympia au aparut si au evoluat în unitatea arhaica dintre ludic si actiune a sacra. Ele reprezinta o sinteza a traditiilor unor popoare orientale (egipteni, fenicieni etc.), peste care s-au suprapus si s-au impus traditii si manifestari prezente' în mitologia regatelor grecesti. Si Biblia îsi are oarecum participarea ei, în sensul ca propovaduia îndemnul de a-l premia numai pe primul, caci el se înfrâneaza de la toate pentru perspectiva acestei maretii. În ceea ce ne priveste, conchidem afirmând ca Vechea Elada a întrupat în Jocurile sale olimpice tot ceea ce a fost mai reprezentativ, mai civilizat în viata sportiva a Antichitatii, transformându-le într-o nstitutie reprezentativa a lumii. O data la patru ani, Olympia îi strângea laolalta pe toti fiii Eladei, greci sau grecizati prin casatorie, cultura, educatie, conceptie de viata, idealuri etc., care vedeau în Jocurile Olimpice apoteozarea calitatilor ce alcatuiau idealul perfectiunii umane. În acest nucleu de civilizatie panelenica s-au cultivat si dezvoltat treptat idealurile religioase, politice, estetice si educative ale lumii, centrul Olimpic al Eladei dobândind un caracter universal. În acest centru al lumii antice nu se desfasurau doar cunoscutele Jocuri Olimpice, ci si dezbateri filosofice, literare etc. Cicero marturiseste (lib. I, De legibus) ca Istoriile lui Herodot erau ,,recitate la Jocurile Olympiei", întreaga Grecie învatând astfel sa-I stimeze pe marele istoric. Si aceste manifestari, si competitiile atletilor, si concursurile literatilor si artistilor aveau, toate, acelasi obiectiv:sa câstigi în fata adversarului prin concurenta loiala Jocuri periodice inspirate de modelul celor olimpice Cum am mai mentionat, în afara Olympiei, alte centre, privilegiate prin caracterul lor panelenic, gazduiau asemenea concursuri: Delphi (jocuri pithice), Isthmul Corint (jocuri isthmice), Nemeea (jocuri nemeice), Atena (jocuri panatenaice). Erau jocuri regionale sau federale, organizate în cinstea unor divinitati sau eroi locali, pentru comemorarea unor victorii ori a altor evenimente. Participau atleti veniti din toate partile Vechii Elade. Programul si ciclicitatea lor erau diferite fata de Jocurile de la Olympia. Grecii nu puteau rezista fara agone si de aceea le întâlnim ca fiind organizate periodic în cele mai diverse centre: Alexandria, Arcadia, Argos, Callatis, Cos, Egina, Epidaur, Filipopolis, Histria, Magnezia, Megara, Pelene, Plateea, Rhodos, Tenos" Theba, Tomis etc. Începând din secolul al IV -lea si într-o masura mai mare în epoca elenistica, multe cetati si sanctuare încercau

sa obtina recunoasterea propriilor întreceri ca izolimpice sau izopythice, adica egale în demnitate cu cele de la Olympia sau Delphi. Mai importante însa pentru caracterul lor panelenic ramân întrecerile periodice cu care Olympia a trebuit sa-si împarta monopolul religios si sportiv, începând din secolul al VI-lea î.Hr. - veac saturat de arta si olimpism Sistemul grecesc de gimnastica - un model stiintific de practica si doctrina în cultura fizica si sport Pentru a desemna totalitatea exercitiilor fizice practicate în gimnaziile si palestrele vremii, edificii aflate pâna si în cel mai neînsemnat oras-cetate (polis), grecii au creat conceptul de gimnastica. La început, prin gimnos se întelegea cu corpul absolut gol, fara echipament, iar la câteva secole dupa Homer, arta sau stiinta dezvoltarii armonioase a organismului si a pregatirii lui pentru a iesi primul într-o întrecere atletica. Spre deosebire de Orient, în lumea greco-romana statul era cel care se îngrijea de educatia si instruirea copiilor; statul si cetatenii bogati patronau educatia fizica, sportul, dar si cultura, artele si manifestarile specifice. De la 12 la 14 ani, tinerii spartani, de pilda, traiau exclusiv în internatele statului ageli -, institutii unde se punea accentul pe exercitiile fizice si sporturile grupate în pentatlon, atleti ca, jocuri cu mingea, hipism, sporturi în apa etc. Codul "manierelor" olimpice pretindea concurentului sa fie prezent la Olympia cu o luna înaintea începerii Jocurilor (orice întârziere putea provoca chiar excluderea, irosindu-se astfel o munca de patru ani de pregatire), pentru ca judecatorii sa se poata pronunta daca el s-a antrenat îndeajuns în ultimele zece luni si în ce categorie de vârsta (juniori, adulti) va putea sa participe la întreceri. Acelasi Cod Olimpic conditiona participarea la Jocuri nu numai dupa calitatile fizice (forta, viteza, rezistenta) ale atletului, ci si dupa caracterul sau. Profanatorii, cei care savârsisera crime sau alte fapte josnice, erau exclusi de facto. Organizatorii erau animati numai de dorinta de a oferi publicului un spectacol olimpic perfect si pentru aceasta nu faceau nici o concesie. Este incontestabil ca Vechea Elada a contribuit substantial la îmbogatirea tezaurului teoreticostiintific al educatiei fizice si sportului, adaugându-i valente, directii si clasificari valabile în buna parte si n zilele noastre. Grecii antici sunt propriu-zis "creatorii educatiei fizice. A fi rau conformat pare sa fi fost o rusine pentru elen" - nota undeva George Calinescu.

Asadar, pe lânga sensul de arta, cum apare la Platon stiinta dezvoltarii armonioase a organismului prin exercitii si a initierii în diferite sporturi, antichitatea greaca adauga gimnasticii si sensul de profesie, de calificare. Biruinta nu era posibila fara chibzuinta, si acest adevar rostit de Euripide (480-406 î.Hr.), iar apoi de Socrate ("Am sustinut ca numai stiinta este în stare sa calauzeasca bine o actiune") si de alte figure ilustre ale antichitatii greco-romane, era arhicunoscut în lumea atletilor si mai ales a celor care îi antrenau. Primul în Antichitate care a studiat în Paideia atât fundamentele, cât si efectele fiziologice si psihologice ale miscarilor, a caror origine el o gasea în impulsurile naturale ale omului, si nu în mituri (cum credea Filostrat, de pilda), a fost Platon. În Legile sale, dar mai ales în Republica - opera considerata o idealizare ateniana a sistemului de caste egiptean - Platon, contrar parerii medicilor, sustinea ca gimnastica nu trebuie sa aiba în vedere doar sanatatea, ci si celelalte însusiri care îl apropie pe cetatean de perfectiune. Dar, primul în istoria universala care a vazut în educatia fizica într-adevar o stiinta care se ocupa de un aspect particular al realitatii a fost Aristotel. In opozitie cu maestrul sau Platon, care includea în conceptul de filozofie toate celelalte stiinte, Aristotel definea gimnastica drept "stiinta care studiaza ce exercitii convin majoritatii - si daca este posibil tuturor cetatenilor - si ce nu sau numai atletilor". Aproape tot ce se cunoaste, sub aspectul doctrinar, despre modelul vietii sportive din antichitatea Europei, a fost pus în cuvinte de catre Platon si Aristotel. De la ei ne vin aprecierile si reflectiile celebre la care ne-am referit, ei fiind cei mai reprezentativi dintre cei care au asezat totul în stiinta, numind si ordonând toate cele pe care educatia universala le cauta, de fapt, de milenii. Asemenea reflectii, definitii de acest fel, nemaiîntâlnite în Antichitate, nu puteau proveni decât de la celebrul filosof din Stagira (Macedonia), apreciat ca cel mai mare gânditor al Antichitatii. La filosoful grec apar notiunile de maiestrie, vigoare - proprii atletului de profesie -, precum si gruparea exercitiilor dupa vârsta, constitutie si temperament sau dupa criteriul dezvoltarii calitatilor fizice, a fortei în principal, si numai datorita lui s-a înstapânit în istorie principiul potrivit caruia corpul trebuie format înaintea spiritului, iar deprinderile înaintea ratiunii

BIBLIOGRAFIE 

Flavia Rusu, Istoria educaţiei fizice şi a sportului, Cluj-Napoca, 2006