Elemente de Psihopatologie La Criminalii in Serie [PDF]

Zitiervorschau

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR ACADEMIA DE POLIŢIE “ALEXANDRU IOAN CUZA” FACULTATEA DE DREPT

CATEDRA: ŞTIINŢE SOCIO-UMANISTE DICIPLINA: PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE LA CRIMINALII ÎN SERIE

Coordonator ştiinţific: Conf.Univ.Dr. FLORIN DUMITRESCU Absolvent Nicolae Nicuşor

Bucureşti

2004

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie

2

Motto: Întotdeauna când ne vom spori cunoştiinţele vom fi mai aproape de adevărata realitate.

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie

3

CUPRINS Introducere..............................................................................................................................5 Capitolul 1..............................................................................................................................6 Individ, societate, responsabilitate.........................................................................................6 1.1 Societatea şi normele juridice.......................................................................................6 1.2 Omul şi personalitatea lui la intersecţia biologic, social şi cultural..............................9 Conştiinţa şi sistemul psihic uman......................................................................................9 1.3 Criminalul în serie. Noţiune. Personalitate. Tipologie................................................12 PROFILUL PSIHOCOMPORTAMENTAL CARACTERISTIC AL CRIMINALULUI ORGANIZAT ŞI AL CELUI NEORGANIZAT...........................................................17 DIFERENŢE ÎNTRE CRIMINALUL ORGANIZAT ŞI CEL NEORGANIZAT.......18 (perspectiva modului de operare – ecuaţia interpersonală în cuplul penal victimă agresor)..........................................................................................................................18 Capitolul 2............................................................................................................................19 Psihicul uman – normalitate şi anormalitate........................................................................19 2.1 Stările mentale de anormalitate...................................................................................19 2.2 Nevrozele şi psihozele. Noţiune şi categorii...............................................................23 Capitolul 3 Portretul psihologic al criminalului în serie......................................................39 3.1 Criminalul în serie. Noţiune. Personalitate. Tipologie................................................39 3.2 Psihoze la criminalii în serie.......................................................................................42 2.1 Schizofreniile...........................................................................................................42 2.2 Paranoia...................................................................................................................51 2.3. Psihoza maniaco-depresivă........................................................................................54 Capitolul 4. Elemente de psihopatologie la criminalii în serie.............................................58 Ion Rîmaru........................................................................................................................58 BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................72

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie

4

Introducere Întotdeauna omul a fost atras intr-un fel morbid de zonele cele mai intunecate ale intelectului său. De-a lungul secolelor au fost apreciaţi într-un fel aparte împăraţii nebuni ai Romei antice, filozofi nihilisti, conducători, genii militare ce au bulversat istoria omenirii dintr-o nevoie paranoica de putere, criminali maniaci - întrupări a tot ce izvorăşte mai negru şi mai perfid din subconştientul uman. Prea puţini dintre aceştia au fost numiţi criminali în serie; prea puţini au fost numiţi instigatori ai unei noi ordini sociale. Caligula, Nero, Vlad Ţepeş, Napoleon, Hitler, Stalin, toţi au fost văzuţi ca nişte exponenţi ai puterii divine pe pământ sau ca mijloacele de catalizare a unei fictive puteri a poporului dezlănţuit. Nimeni nu i-a numit criminali în serie şi pentru faptele comise, prea puţin s-a folosit o încadrare juridică , de genocid. Pornind de la ideea că făptuitorul unui omor este un om cel puţin neadaptat social si psihic la viaţă, ajungem să credem că cei pe care omenirea i-a numit cu oroare criminali in serie, depăşesc acest prag de neadaptibilitate, trecând în latura patologică. Lucrarea de faţă –Elemente de psihopatologie la criminalii in serie- nu are pretenţia de a epuiza întreaga gamă de malformaţii psihice pe care omul le suferă în transformarea sa într-o maşină abominabilă de ucis. Ea încearcă doar să dea o explicaţie unor fapte despre care ne place să credem că depăşesc natura umană, căci ce ar fi mai groaznic ca, într-o zi, ştiinţa să ajungă la concluzia că, de fapt, aceste cazuri sunt cazurile unor conformaţii psihice normale, dacă nu cumva chiar superioare. Toţi ne-am pus măcar o dată întrebarea ce cred nebunii despre noi: ce le trezeşte acea greaţă ce ne poate transforma in victimele unor psihopaţi, ce parte din noi le stimulează într-atât adâncurile tulburi ale psihologicului, transformându-i în înfricoşătoarea enigmă a CRIMINALILOR ÎN SERIE…

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie

5

Capitolul 1 Individ, societate, responsabilitate 1.1 Societatea şi normele juridice Omul, înzestrat cu posibilitatea de a cunoaşte şi de a acţiona este o entitate relativ autonomă. Consecinţă, în parte, a acestei autonomii o constituie unicitatea şi originalitatea fiecărui individ, a personalităţii acestuia. În acelaşi timp însă, omul este un produs social-cultural, un punct de intersecţie a numeroase şi diverse relaţii şi interacţiuni cu ceilalţi indivizi, în lipsa cărora existenţa umană ar fi greu de conceput. Individul nu ar putea trăi izolat de ceilalţi indivizi, sau in cazul în care acest lucru s-ar întâmpla ar exista repercursiuni asupra integrităţii sale psihice. Dimpotrivă, în mod continuu, el se raportează la ceilalţi, împreună cu care acţionează şi stabileşte, aşa după cum am mai spus, relaţii sociale Desigur, societatea oferă indivizilor multiple alternative pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor lor: biologice, de securitate, de stimă, de afiliere şi de autorealizare. Însă, prin complexitatea fenomenului social, aduce în prin plan şi o serie de probleme de o deosebită importanţă printre care îşi are locul şi problema securităţii indivizilor. În ce măsură trebuie îngrădită libertatea de acţiune a indivizilor astfel încât societatea să asigure existenţa în condiţii de siguranţă a acestora dar, în acelaşi timp, să nu fie prea mult afectate posibilităţile de manifestare ale fiecărei personalităţi –originale de altfel – sub toate dimensiunile ei. Se impun deci seturi de norme care să asigure o coerenţă la nivel social, fie ele etice, politice, religioase, juridice sau de altă natură. Normarea activităţii umane reprezintă o cerinţă indispensabilă oricărei forme de convieţuire, indiferent de gradul de evoluţie pe care l-a atins acesta. Cum relaţiile sociale sunt deosebit de importante, integritatea lor este asigurată de normele juridice care beneficiază – fiind unice sub acest aspect – de forţele şi Elemente de psihopatologie la criminalii în serie

6

mecanismele coercitive ale statului, direct interesate in menţinerea ordinii la nivelul societăţii. Dreptul trebuie să asigure un echilibru în desfăşurarea raporturilor dintre oameni. Libertatea fiecăruia n-ar mai fi deplină dacă ar îngrădi libertatea celorlalţi în scopul afirmării unor interese proprii, păgubitoare pentru majoritate. Societatea, care constituie voinţa generală şi care obţine oficializarea prin intermediul activităţilor statale, reglează prin intermediul dreptului, voinţele individuale, presupunând şi chiar impunând la nevoie modele de conduită acceptate şi utile din punct de vedere social. Dimitrie Cantemir afirma că: *Legile sunt matca şi mama noastră*, subliniind rolul foarte important al dreptului în societatea civilizată, condiţie obligatorie a ordinii sociale. Am menţionat că, la nevoie, metodele de comportament utile social sunt impuse. Aici intervine mai ales rolul dreptului penal. Normele acestei ramuri de drept fixează atât conduita indivizilor, după ce au săvârşit infracţiuni, cât şi conduita pe care fiecare membru al societăţii trebuie să o aibă înainte de a încălca legea penală. Atât timp cât indivizii respectă obligaţia legală de conformare, putem vorbi de un raport juridic de conformare. Când, insă, persoana încalcă legea, săvârşind o infracţiune, se naşte un raport juridic de conflict, în baza căruia statul îl va trage la răspundere pe infractor, acesta având o obligaţie corelativă dreptului statului şi anume acela de a răspunde pentru infracţiunea pe care a comis-o şi de a suporta sancţiunile pe care le pronunţă instanţa judecătorească. Dreptul penal este deci chemat alături de alte ramuri de drept să asigure cadrul juridic corespunzător, unei evoluţii normale a societăţii, în contextul respectării drepturilor omului şi a celorlalte valori ce se constituie în scara de valori sociale*. Însă, acest cadru juridic, pentru a fi eficient, trebuie să aibă la bază o cunoaştere în cele mai mici detalii a elementelor şi interacţiunilor ce determină fenomenul infracţional. Datele necesare sunt furnizate de criminologie, ştiinţă complexă cu caracter interdisciplinar. Elemente de psihopatologie la criminalii în serie

7

Folosindu-se de metode şi tehnici cu un grad mai mic sau mai mare de generalitate, criminologia studiază fenomenul criminalităţii şi păstrează datele obţinute care prezintă importanţă pentru înţelegerea caracteristicilor fizico-psihice şi a comportamentului infractorilor, identifică şi explică elementele cauzale care determină fenomenul infracţional şi factorii care favorizează, anticipează modificările ce intervin în dinamica acestui fenomen şi urmăreşte construirea unui sistem eficient de prevenire şi combatere a lui.

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie

8

1.2 Omul şi personalitatea lui la intersecţia biologic, social şi cultural. Conştiinţa şi sistemul psihic uman Omul este o fiinţă socială. Ne-am obişnuit deja cu această propoziţie pe care o auzim sau o citim des, în unele dintre cele mai diferite situaţii, în legătură cu diverse domenii. Tocmai faptul că spunem, auzim sau citim acest lucru probează valabilitatea afirmaţiei pentru că , în mod firesc, membrii unei societăţi comunică. La fiecare pas interacţionăm, într-un fel sau altul cu membrii ai societăţii, realizânduse astfel la nivel general, infinite legături invizibile ce integrează fiecare individ în macrosistemul numit

umanitate. Dar acest macrosistem este inclus într-un sistem

gigantic şi mult mai complex, şi anume, mediul. Orice sistem, indiferent de mărimea lui, funcţionează după o serie de legi şi are o ierarhie, din punct de vedere valoric, a componentelor sale. Mediul, desigur, nu face excepţie de la această regulă. În vârful piramidei care are drept criterii evoluţia şi importanţa, se află, bineînţeles, acest fantastic om. Ne vom întreba poate, în ce este el atât de deosebit. Răspunsul este că omul a încetat de mult timp să mai fie doar o componentă pasivă a mediului şi este singurul element al lui care prezintă această caracteristică. El şi-a asumat rolul de a acţiona asupra mediului pentru a-şi uşura existenţa, este deci şi o componenta activă. Aceste două trăsături – a fi componentă atât pasivă cât şi activă – nu se exclud. Mediul acţionează asupra omului şi invers. Ambele procese se combină fără, încetare, rezultând astfel ceea ce se urmăreşte de fapt, adică răbdare. Omul, în relaţia sa cu lumea, organizează, planifică, se implică, exploatează şi asimilează date şi informaţii, munceşte, produce, perfecţionează şi foloseşte, creează şi se odihneşte. Toate aceste manifestări de conduită exterioară ori interioară mintală ce au drept rezultat adaptarea la mediu constituie activitatea umană, iar ceea ce este specific ei, Elemente de psihopatologie la criminalii în serie

9

constă în faptul că este motivată fie de stimuli interni, cum ar fi: trebuinţele, impulsurile, intenţiile, tendinţele, fie de stimuli externi. Activitatea omului dispune deci de conştiinţa scopului. Conştiinţa, fapt mic în lumea vie, este rezultatul interacţiunii complexe dintre procesele psihice care fac parte din Sistemul Psihic Uman: senzaţia, percepţia, reprezentarea, gândirea, memoria, imaginaţia, emoţia, voinţa. Sistemul Psihic Uman este un sistem energetic – informaţional de o complexitate supremă, prezentând cele mai înalte şi perfecţionate mecanisme de autoorganizare şi autoreglaj şi fiind dotat cu dispozitive selective antiredundante şi cu modalităţi proprii de determinare antialeatorii. Sistemul Psihic Uman este atât o parte componentă a macrosistemului fizic şi biologic, cât şi o parte a macrosistemului socio-cultural. Pentru a putea avea o imagine de ansamblu asupra Sistemului Psihic Uman, ne putem gândi la structura creierului uman, ce cuprinde aproximativ 24 de miliarde de neuron specializaţi, fiecare dintre aceştia având prin 10 milioane de sinapse, legături cu ceilalţi neuroni. ”Este vorba aici deci, de un univers instalat în centrul macrosistemelor social şi cultural, beneficiind de infinita complexitate a acestora, de acumulările şi de organizările socio-culturale ”, în devenirea lor istorică. Aşa putem înţelege şi acumularea şi organizarea extraordinară de informaţii, la nivelul Psihic Uman. Sistemul Psihic Uman este deci un sistem viu, cu regim bioenergetic, rezultat al unor procese de autoorganizare (creştere, învăţare, interiorizare, exteriorizare, asimilare, acomodare şi implementare de funcţiuni), menit să realizeze interacţiunile dintre individ şi lume, făcând posibilă astfel existenţa individului. Simultan sunt întreţinute relaţii informaţionale atât cu lumea obiectivă cât şi cu propriul organism. Conştiinţa se situează la extremitatea superioară a Sistemului Psihic Uman şi are o organizare logico-raţională. Ea ocupă în activitatea psiho-comportamentală, o poziţie

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 10

importantă, îndeplinind rolul conducător. Se orientează predominant asupra realităţii obiective. La polul opus, în zonele de profunzime a Sistemului Psihic Uman, se situează inconştientul care se concretizează asupra fiinţei proprii, folosindu-se de instincte, trebuinţe, stări afective, vise, pentru a o examina. Inconştientul nu este organizat precum conştiinţa, ce are legi proprii de organizare, ce sunt dictate de trebuinţe, emoţii şi sentimente. Între cele două nivele se situează o altă zonă: subconştientul (sau preconştientul). Acesta are o organizare apropiată de cea a conştiinţei cu care se află în raporturi apropiate şi pe care o deserveşte permanent prin activarea şi actualizarea informaţiilor, operaţiilor şi deprinderile necesare. Toată viaţa psihică presupune infracţiuni şi acomodări între conştiinţă şi inconştient. Aceste structuri psihice umane ,bineînţeles indisolubil legate de organismul individului şi totodată relaţiile sociale în care omul este prins ca şi mijloacele culturale de care dispune, sunt integrate în sistemul personalitate.

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 11

1.3 Criminalul în serie. Noţiune. Personalitate. Tipologie În dicţionarul limbii române nu este specificată o definiţie pentru noţiunea criminal în serie, aceasta nefigurând încă. Totuşi, ne putem face o imagine de ansamblu, găsind semnificaţiile cuvintelor crimă, criminal, (în) serie. Astfel, cuvântul crimă semnifică denumirea generică dată unor infracţiuni care prezintă un grad ridicat de pericol social şi pe care legea le sancţionează cu pedepsele cele mai mari – omor, asasinat, cuvântul criminal semnifică acea persoană care a săvârşit o crimă, iar pentru cuvântul serie este prevăzută următoarea explicaţie – înşirarea de succesiuni de fiinţe, lucruri sau fapte de acelaşi fel sau asemănătoare –în serie înseamnă un număr mare de fapte după acelaşi model. Criminalul în serie nu trebuie confundat cu criminalul ce ucide în masă. Din cazurile de crime în serie se pot desprinde următoarele trăsături caracteristice fenomenului despre care vorbim în ansamblul său: 1. Victimele sunt mai mult de trei, ucise prin folosirea aceloraşi metode şi mijloace sau cu trăsături comune. 2. Crimele sunt comise separat cu o perioadă de pauză între ele. Un criminal în serie ar putea să aştepte chiar şi o perioadă de ordinul anilor până să ucidă din nou şi nu va înceta şirul crimelor sale decât dacă este descoperit şi prins. De regulă este păstrată o anumită frecvenţă a crimelor. 3. În mod normal criminalul în serie ucide câte o persoană la fiecare incident. Celelalte situaţii constituie rare excepţii, de regulă accidentale. 4. În majoritatea cazurilor, între victime şi criminal nu există o relaţie anterioară. Abia de puţin timp au apărut aceste schimbări în acest sens, dar, deocamdată, sunt cazuri izolate. 5. Criminalii în serie, cu foarte puţine excepţii nu au complici în comiterea crimelor ci acţionează singuri. 6. Criminalii în serie nu ucid pentru bani sau alte beneficii ori avantaje decurgând din actele lor criminale. Ei sunt pur şi simplu motivaţi să ucidă (motivaţie intrinsecă), Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 12

resimţind dorinţa de a ucide ca pe o nevoie. În general, ei sunt stimulaţi în această dorinţă a lor de fanteziile pe care şi le clădesc uneori de timpuriu, nevoia de control, putere, dominare fiind forţa imensă ce îi conduce către crimă. 7. Motivele crimelor nu sunt evidente ci interne. Tocmai acest fapt reprezintă misterul ce trebuie rezolvat pentru a identifica şi prinde criminalul. În ceea ce priveşte personalitatea criminalilor în serie, putem pleca de la analiza modului lor de reacţie în situaţii conflictuale, integrând totodată trăsăturile lor ca indivizi. Situaţia conflictuală este factorul declanşator, elementul stimul, evenimentul care are loc imediat înainte ca respectivul criminal să ucidă şi care conduce la atentatul asupra vieţii persoanei vizate. Până în acest moment trăirile frustrante au urmat un proces de acumulare şi s-au mulat într-un mod nefericit pe o structură de personalitate agresivă, labilă, lipsită de afectivitate. Ceea ce trăia făptuitorul unei crime violente în timp ce comitea acea crimă este un aspect deosebit de important deoarece ne arată exact ceea ce l-a făcut să ucidă. A avut familia sa un ciclu de evenimente de acelaşi gen? A retrăit criminalul sentimente pe care le-a avut cu ani în urmă, copil fiind? S-a simţit el în copilărie neajutorat şi neputincios în legătură cu situaţii de acelaşi gen? A hotărât subconştient că nu se va mai simţi aşa de neputincios niciodată? Va repeta el actul criminal vizând victime ce prezintă caracteristici similare primei victime? Făptuitorul ar putea chiar să nu realizeze că reacţionează de fapt la evenimente care iau fost cândva familiare, ci doar că este foarte furios datorită situaţiei de moment – conflictuală. Din punct de vedere psihologic, conflictul poate avea două semnificaţii: a. una pozitivă – caracter constructiv, echilibrat; b. una negativă – caracter distructiv, violent;

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 13

Astfel, dacă individul rezolvă echilibrul care a apărut intre fiinţa sa şi lume, viaţa îşi urmează cursul normal al onestităţii şi sănătăţii, asigurându-se conservarea şi dezvoltarea individului în acord cu normele sociale; dacă însă această rezolvare nu reuşeşte, atunci apare boala. În crimă rezolvarea reuşeşte, dar contrazice normele sociale ce asigură convieţuirea paşnică intre oameni. Ca atare, rezolvarea este greşită pentru că este antisocială. În final, prin acţiunea justă a societăţii împotriva celui care a comis crima, ea periclitează din nou atât conservarea, cât şi dezvoltarea fiinţei. Constatăm că este o incapacitate de a surprinde aceste aspecte si de a le însuşi, a le interioriza deci, în definitiv este vorba despre inadaptabilitate socială. Conflictul poate avea origine interioară sau exterioară fiinţei. Origine endogenă sau exogenă a situaţiei conflictuale trebuie determinată tocmai în scopul aprofundării cauzelor şi condiţiilor fenomenului de inadaptare a persoanei în mediul ei, care se traduce – după cum am văzut – prin conduită derivată – în genere, criminalul – în special. Individul, determinat de temperament, voinţă, caracter, pulsiuni şi nivel de conştiinţă, îşi manifestă astfel ostilitatea faţă de societate. Sinteza acestor trăsături o constituie motivaţia. Din acest punct de vedere, considerând motivaţia drept criteriu, putem deosebi criminalii în serie vizionari, misionari, hedonişti, sadici, sexuali sau doritori de putere. Iată o scurtă prezentare a fiecăruia dintre aceste tipuri: 1. criminalul în serie vizionar – acest tip de criminal este considerat nebun. El suferă de regulă de schizofrenie. Deseori aude voci care îi spun să comită crimele şi el acţionează ca răspuns la aceste voci, după instrucţiunile ce îi sunt date. 2. criminalul în serie misionar – la suprafaţă nu pare a prezenta vreo anormalitate din

punct de vedere mintal, dar în interior, acest tip de criminal în serie resimte puternic nevoia de a curăţa lumea de elementele pe care le consideră nedorite, imorale şi care nu ar merita să trăiască. El consideră acest fapt ca fiind de datoria lui şi trece la realizarea Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 14

responsabilităţii ucigând indivizi care au în comun anumite elemente, trăsături (de exemplu – prostituate, persoane corupte sau persoanele care comit adulter). 3. criminalul în serie hedonist – acest tip de criminal ucide în simplul fapt că acest lucru îi face plăcere. De exemplu, îl atrage să observe expresia feţelor oamenilor atunci când el le curmă viaţa. 4. criminalul în serie sadic – ucide tot din plăcere, dar şi obţine marea satisfacţie dorită într-un mod foarte crud, urmărind sa-şi facă victimele să sufere cât mai mult cu putinţă. 5. criminalul în serie sexual – ucide pentru a obţine plăcere de natură sexuală. De exemplu, îşi violează victimele şi apoi le omoară în încercarea sa de a împiedica autoritatea să-l prindă. De multe ori acest tip este şi sadic în acelaşi timp. Cu cât îşi torturează mai mult victimele cu atât plăcerea lui este mai mare şi cu atât este mai dependent de aceasta, deci crimele lui sunt din ce în ce mai dure. Acest criminal are o interfaţă bună cu realitatea şi poate avea relaţii cu alţi indivizi. Majoritatea criminalilor în serie sunt de acest tip. 6. criminalul ce caută puterea – ucide din dorinţa de a avea controlul asupra vieţii şi morţii celorlalţi indivizi. Fiecare din cele şase tipuri clasificate după criteriul motivaţiei mai pot fi împărţite după alte două criterii: - criteriul mobilităţii - criteriul organizării Astfel, după criteriul mobilităţii, există: a. criminalul în serie care-şi ucide victimele într-un areal aflat în jurul său, în apropierea locului unde locuieşte, ori unde îşi desfăşoară activitatea. Alte trăsături: -îşi urmăreşte victimele înăuntrul aceleiaşi zone -plasează cadavrele în zona respectivă -locurile unde sunt dispuse cadavrele sunt ascunse pentru a nu fi descoperite -să poată ca ucigaşul să revină la locul crimei sau acolo unde este îngropat cadavrul, la puţin timp după săvârşirea crimei Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 15

-rareori călătoreşte şi în aceste cazuri o face în interes de serviciu sau afaceri, sau în concediu ori pentru vizite la rude apropiate b. criminalul în serie care nu îşi ucide victimele într-o singură zonă. Alte trăsături: -foarte rar rămâne într-un loc mai mult de câteva săptămâni -victimele sunt împrăştiate într-o zonă foarte întinsă -dispunerea cadavrelor se face în grabă, cu comoditate, locurile fiind destul de accesibile. Criminalul în serie de acest tip nu este deci foarte atent la acest aspect, şi acţionează la întâmplare -foarte rar se întoarce în regiunea crimei -călătoreşte atât pentru plăcere cât şi pentru a induce în eroare anchetatorii, cât şi pentru a comite noi crime. După criteriul organizării, criminalii în serie pot fi organizaţi sau lipsiţi de organizare. Cei mai mulţi criminali în serie dau dovadă de organizare. Ei reprezintă cam 75% din numărul total al criminalilor în serie şi numărul victimelor acestora este în general mai mare, aceasta şi datorită faptului că ei posedă o inteligenţă peste medie. Ei plănuiesc în detaliu crima şi chiar exagerează pentru a o comite mai repede; în acest fel se şi perfecţionează pentru crimele viitoare. Folosesc de regulă un set de instrumente care să-i ajute (frânghii, cătuşe, cloroform). În marea majoritate a cazurilor discută cu viitoarea victimă, o conduc şi apoi o capturează total, desfăşurându-se după un plan bine definit. Tortura are loc de regulă înainte de săvârşirea crimei. În ceea ce priveşte violul, acesta, bineînţeles, poate fi desăvârşit numai atâta timp cât victima se află încă în viaţă. Săvârşirea crimei se face cu atenţie astfel încât la locul crimei să nu rămână urme. Dacă în final au rămas urme, acestea sunt îndepărtate, cu mare grijă. De asemenea, criminalul în serie organizat poate muta cadavrul sau îl poate ascunde în încercarea sa de a scăpa sau măcar de a întârzia descoperirea lui. Uneori poate lua anumite articole – îmbrăcăminte sau bijuterii – sau chiar mici părţi din corpul victimei, drept trofeu. Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 16

Criminalii în serie lipsiţi de organizare în crimele lor nu plănuiesc, ci doar au simplul obicei de a ucide. Crimele au loc spontan ca urmare a impulsului criminal. În consecinţă, criminalul de acest tip nu-şi ia asupra sa instrumente care i-ar putea uşura săvârşirea crimei si nu ia contact cu victima înainte de săvârşirea faptei amintite. Nu există viol dar poate există satisfacerea instinctelor sexuale ale criminalului după actul crimei, urmată – eventual – de acţiuni ce afectează integritatea cadavrului – mutilări, canibalism. Deşi săvârşirea crimei de o violenţă extrem de rar întâlnită, criminalul în serie de acest tip nu manifestă interes pentru ascunderea urmelor lăsate, nici măcar nu mişcă trupul victimei pentru a-l ascunde, nepăsându-i dacă acesta este descoperit. De asemenea făptuitorii iau de multe ori anumite „suveniruri” de la victimă. PROFILUL

PSIHOCOMPORTAMENTAL

CARACTERISTIC

AL

CRIMINALULUI ORGANIZAT ŞI AL CELUI NEORGANIZAT

ORGANIZAT Scor ridicat al inteligenţei Competenţă socială Calificare profesională Competenţă sexuală Statut social ridicat Loc de muncă stabil (tatăl) Educaţie inconsecventă în copilărie Tip controlat în timpul comiterii faptei Consum de alcool Stres situaţional (agitaţie) Trăieşte cu un partener Mobilitate mare (maşină bună)

NEORGANIZAT Scor scăzut al inteligenţei Inadecvat social Necalificat Incompetent sexual Statut social scăzut Fără loc de muncă (tatăl) Educaţie dură în copilărie Tip anxios în timpul comiterii faptei Consum minim de alcool Stres situaţional minim Trăieşte singur Trăieşte sau lucrează în apropierea

Urmăreşte crima (în presă) Îşi poate schimba locul de muncă/oraşul

locului crimei Interes minim faţă de eveniment Schimbare semnificativă

de

comportament (abuz de droguri/alcool, religiozitate) Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 17

DIFERENŢE ÎNTRE CRIMINALUL ORGANIZAT ŞI CEL NEORGANIZAT (perspectiva modului de operare – ecuaţia interpersonală în cuplul penal victimă agresor)

ORGANIZAT Plănuieşte atacul Victima/locul este cunoscut Personalizează victima Controlează conversaţia Locul crimei reflectă

pierderea

controlului Caută victime docile Constrânge victima Viol agresiv înainte de moartea victimei Cadavrul este ascuns Stres situaţional (agitaţie) Armă/urme absente Transportă cadavrul

NEORGANIZAT Atac spontan Victima/locul este necunoscut Depersonalizează victima Conversaţie minimă Locul crimei este neîngrijit, întâmplător Victima este aleasă brusc, cu violenţă Constrângere minimă Actul sexual după moartea victimei Cadavrul este lăsat la vedere Stres situaţional minim Armă/urme prezente Cadavrul rămâne la locul crimei

De foarte multe ori, criminalii în serie de orice tip ar fi ei, par a fi simple persoane, nişte oameni obişnuiţi. De regulă, sunt ultimele persoane despre care vecinii sau prietenii lor ar putea bănui ceva. Chiar şi cei care sunt diferiţi de majoritatea oamenilor (în sensul că nu sunt nişte firi prea comunicative) sunt capabili sa pară îndeajuns de obişnuiţi astfel încât să nu fie bănuiţi chiar de la început că ar fi criminali in serie, de multe ori au un loc de muncă unde sunt consideraţi respectabili, iar uneori au soţ sau soţie si copii.

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 18

Capitolul 2. Psihicul uman – normalitate şi anormalitate 2.1 Stările mentale de anormalitate Distincţia dintre starea de sănătate si cea de boală mentală reprezintă un subiect mult discutat, abordat de psihiatrie, psihopatologie şi psihologie judiciară. Într-o accepţie extrem de generoasă, personalitatea psihopatică este înglobată în patologie. Se consideră ca toate personalităţile care intr-o măsură sau alta se particularizează, se disting de normele medii (etico sociale), sunt doar personalităţi defecte. Acesta este un concept foarte larg care include şi personalitate psihopatică. Psihopaţii sunt doar nişte defecţi, nişte disfuncţionali hyper - sau hypo - către direcţii precodificate pulsional genetic, manifestându-se ca atare. Germinând în cotidian , psihopatul sexual mişună printre noi şi alunecă din când în când pe terenul criminalităţii în calitate de autor al infracţiunilor de omor cu mobil sexual, fiind, nu o dată, criminal in serie. Psihicul uman se manifestă pe o scală extrem de largă a obiectivării comportamentale care permite o desfăşurare deosebit de bogată şi de individualizată de stări ce se pot încadra în limitele plasticităţii normale, chiar dacă ajung la o intensitate cu totul deosebită (conturând crima). Indiferent de abordare – axiologică, psihopatologică, sociologică – personalităţile anormale se vor defini prin abaterea cantitativă şi calitativă de la media grupului social, în sensul defecţiuni manifeste, a disfuncţionalităţii ca atare. Este imposibil de dat o definiţie exactă a personalităţii psihopatice. Prin personalitate psihopatică înţelegem, în genere, personalităţi discordante, caracterizate prin particularităţi cantitative ale instinctului, temperamentului şi caracterului, a căror activitate intenţională şi unitară este influenţată de anomalii în aprecierea propriei persoane şi a semenilor. Acest fapt determină înlocuirea valorilor reale cu false valori şi a scopurilor autentice vitale cu pseudoscopuri. Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 19

Personalităţile psihopatice sunt personalităţi anormale care suferă datorită anormalităţii structurale sau care prin anormalitatea lor fac societatea să sufere. Între aprecierile relative şi şovăitoare ale societăţii în ceea ce priveşte aşa – zisul nebun şi aşa – zisul criminal, psihopaţii se situează într-o zonă de tranziţie, integrânduse în una din cele două categorii menţionate mai mult sau mai puţin accidental. „Denumim prin personalităţi psihopatice, indivizii cu un anumit nivel intelectual (niciodată situat la limita inferioară a normalului) care, de-a lungul întregilor vieţi sau de la vârsta tânără, au tulburări manifeste de comportament de tip antisocial sau asocial, cu caracter recurent sau mai des episodic, care se dovedesc a fi puţin influenţaţi de metode sociale penale şi medicale şi pentru care nu posedă mijloace de natură preventivă şi curativă.” – afirmaţia lui D. K. Henderson redă o latură a dezechilibrului psihic caracteristic criminalilor în serie. Psihopatiile reprezintă un grup polimorf de dezvoltări patologice ale personalităţii caracterizate clinic prin insuficienta capacitate episodică sau permanentă de integrare armonică şi suplă în condiţiile obişnuite ale mediului familial, profesional sau în genere social – definite astfel de V. Petrescu. Psihopatiile sunt modele rigide, necorespunzătoare, în legătură cu percepţia şi aprecierea lumii exterioare şi a sinelui suficient de grave, pentru a determina tulburări severe, fie pe planul adaptării socio-profesionale fie pe cel al suferinţelor subiective. În prezent, se preferă folosirea termenului de personalitate structurată dizarmonic în locul celui de psihopatie, pentru a evita confuziile determinate de proliferarea definiţiilor acestuia din urmă, dar şi pentru că noul termen reflectă de fapt, o realitate clinică. Cercetările psihologice au evidenţiat că şi emoţiile au un rol determinant în declanşarea unor tulburări mintale, acestea fiind numite „manie fără delir” (Pinel), „monomanie afectivă” (Esquirol), „moral insanity” (Pritchar), în ultima denumire conceptul de moral deschide o nouă perspectivă în evaluarea bolii mintale, implicând abordarea globală a psihicului, deci a sentimentelor, voinţei şi afectivităţii.

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 20

Koch este cel care a pus bazele conceptului de psihopatie, opus celui de degenerescenţă (Morel), după opinia lui existând o limită între moral şi patologic limita în care se încadrează indivizii cu un sistem nervos fragil, psihopatia nefiind, deci, o variantă a normalului. K. Schneider considera că orice persoană care se defineşte printro trăsătură cu caracter aparte, trebuie considerată anormală. În funcţie de gravitatea anormalităţii şi de situaţiile în care se află, psihopatul ajunge aproape întotdeauna la conflict. Nu ştim dacă putem vorbi de o zestre biologică predeterminată, ci doar de o premorbiditate: adică anumite structuri ergice care se transmit ereditar şi care ar putea oarecum explica apariţia unei personalităţi defecte în anumite familii cu antecedente psihopatice. O personalitate psihopatică se va manifesta diferit prin comportamente normale sau aberante în funcţie de condiţiile concrete ale desfăşurării sale, intrând în discuţie o serie de factori cum ar fi: starea de sănătate domatică a individului, familia, raportarea la muncă, la colectivitatea socială, în general. Astăzi, în psihiatria din ţara noastră, în căutarea unui consens conceptual, cu specialiştii de prin alte părţi ale lumii, ce priveşte clasificarea bolilor mentale, domeniul supus mereu căutărilor şi departe de a fi ajuns la păreri unanime şi definitive, se foloseşte împărţirea bolilor mentale în următoarele categorii şi sub categorii: I.Bolile psihice simptomice cu substrat organic care după origine pot fi: a.

infecţioase

b.

toxice

c. endocrinometabolice

d.

post-traumatice

e.

neurologice

II.

Tulburări psihice ale vârstei înaintate

III.

Retardările mentale

IV.

Psihopatiile – prezentate anterior

V.

Psihogeniile Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 21

a.

reacţii psihotice şi nepsihotice

b.

nevrozele

VI.

Psihozele

Din această clasificare termenii psihoze şi nevroze reţin atenţia specialiştilor, deoarece redau o problemă actuală: aceea de a preciza cu exactitate diferenţele dintre cele două boli psihice.

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 22

2.2 Nevrozele şi psihozele. Noţiune şi categorii S-a scris mult cu privire la acest subiect şi aproape întotdeauna cele două categorii de boli mintale au fost abordate, nu separat, ci împreună, pentru a se încerca găsirea unui răspuns la întrebările apăsătoare. Pentru specialiştii din domeniu, acea de a preciza graniţele dintre ele. Mult timp a fost suficientă o abordare strict descriptivă a acestor tulburări al căror mecanism este încă ignorat, aceste abordări descriptive nu ţineau cont de relaţiile dintre individ şi mediul înconjurător şi, în particular, de relaţiile cu terapeutul, ca şi cum simptomele ar fi fost independente de orice influenţe de afară. Simptomele sunt analizate în funcţie de mediul în care apar, iar noţiunea de mediu trebuie interpretată în sensul cel mai larg, cuprinzând universul de fantasme ale individului, relaţiile sale cu oamenii şi obiectele, cultura, experienţa sa personală, familială şi de grup. Dacă nu, simptomele nu pot exista în afara unui substrat biologic ce–i confereau statut de universalitate, el va purta şi amprenta subiectului, deoarece acesta este un caz unic şi ireductibil în experienţa sa personală, familială şi socioculturală. Diferite metode explicative, datând din secolul XIX au influenţat clasificarea termenilor prin faptul că unul dintre aceştia este corelat cu anumite teorii. Acelaşi termen este utilizat uneori de la o teorie la alta, adăugându-i-se semnificaţii noi. Astfel conţinutul semantic al cuvintelor nevroza şi psihoza trebuie să se raporteze la un model explicativ care să le susţină. Departajarea domeniilor nevrozelor şi psihozelor a evoluat în strânsa legătură cu istoria ideilor. În prima parte a secolului XIX, nevrozele erau considerate boli ale sistemului nervos, cu un sediu precis delimitat, fără să funcţioneze ca leziuni ale organului respectiv. Ele au devenit, sub influenţa psihanalizei afecţiuni psihogene, fără un substrat organic evident, cu mari şanse de vindecare, subiectul putând să rămână în familie şi în societate, fără să prezinte nici un pericol. Termenul de psihoză desemnează în secolul XIX, mai ales în literatura psihiatrică germană, boală mentală în general. Mai pe urmă acesta a fost rezervat pentru a se Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 23

diferenţia de nevroze, bolilor mintale grave, acelea care conduceau în prima parte a secolului XIX la spitalizarea bolnavului cu tulburări, ducând la grave disfuncţiuni sociale. Conform D. S. M. – III diferenţa dintre nevroză şi psihoză este relevată de următoarele: 1. În cazul psihozelor, se produce o ruptură de realitatea exterioară, nerecunoscută ca atare, care poate fi chiar respinsă parţial sau în întregime şi înlocuită cu o realitate specifică subiectului, cunoscută numai de acesta şi imposibil de comunicat altcuiva. Realitatea, aşa cum este percepută de subiect, este întotdeauna interpretată de acesta în funcţie de experienţele anterioare şi de starea emoţională de moment, dar aceste variaţii se menţin, totuşi, într-o structură coerentă, accesibilă majorităţii şi care poate fi împărtăşită celorlalţi. Aceste interpretări nu sunt izolate de altele. Un psihotic are o viziune sau o interpretare a realităţii ce seamănă cu o renunţare la toate variantele posibile ale acestuia, ceea ce îi situează în afara tuturor experienţelor care ar putea fi comunicate. Un nevrozat trăieşte într-o realitate proprie, împărtăşeşte totuşi experienţe comune cu realitatea celorlalti. El poate încerca o suferinţă, pe care o poate comunica, nu va apărea niciodată, celorlalţi complet străină şi de neînţeles. Aceştia îşi pot aminti că au încercat-o şi ei, dar cu o intensitate mai mică şi cu o durată mai scurtă. 2. O consecinţă parţială a situaţiei prezentate mai sus. Este diminuarea sau pierderea capacităţii de a comunica. Cu timpul, psihoticul devine incapabil să comunice, aceasta realizându-se doar cu el însuşi, ca într-un fel de circuit închis. Totuşi, el comunică furnizând informaţii de care ceilalţi nu se pot folosi. Aceste aspecte se întâlnesc şi în cazul nevrozelor. Comunicarea este îngreunată de anumite inhibaţii. Acesta însă nu este niciodată complet întreruptă sau, chiar dacă este, poate fi explicată. Unele îmbunătăţiri ale relaţiei, permit în general recăpătarea capacităţii de a comunica, mai ales în cazul unei nevroze. Acest gen de ameliorări sunt de cele mai multe ori ineficiente. Când, în cazul nevrozelor, capacitatea de a comunica este deteriorată, aceasta are mai mult un

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 24

aspect calitativ decât cantitativ, iar informaţiile pe care le furnizează nevrotic pot fi utilizate. 3. O capacitate proprie psihozelor ar fi stranietatea tulburărilor. Această stranietate, care vine oarecum şi din imposibilitatea de a comunica, dă naştere unor disfuncţionalităţi în raporturile cu psihoticul. Aceasta disfuncţionalitate, percepută sub forma unei angoase, este caracteristică pentru relaţia cu un psihotic, mai ales dacă suntem obişnuiţi cu asemenea relaţii. Această disfuncţionalitate seamănă cu sentimentul pe care îl încerci într-o situaţie în care totul îţi este străin (şi locurile şi oamenii), ba chiar mai accentuat decât acestea. Este o stare imposibil de definit, cauza care o produce rămânând indescifrabilă, este o stranietate care ne linişteşte şi care este greu să devii conştient. Relaţia cu un nevrozat poate şi ea să declanşeze momente de angoasă, dar acestea pot fi raportate la cauze ştiute, care nu se înscriu în sfera misterului cum ar fi o agresiune spre exemplu. 4. Una din diferenţele care pot fi cu uşurinţă sesizate între nevroză şi psihoză ţine de prezenţa sau absenţa caracterului morbid al tulburării. De regulă, un nevrozat îşi cunoaşte problemele, este capabil să le conştientizeze şi să ceară îngrijiri. Dimpotrivă, un psihotic îşi ignoră experienţele pe care le trăieşte ca şi cum ar face parte din firea sa sau din realitatea exterioară şi nu va considera că are nevoie de îngrijiri . Este adevărat că există şi abateri de la acest model maladiv. Anumite manifestări psihotice, halucinaţiile de exemplu, pot fi uneori percepute ca patologice de către subiecte. Această situaţie poate fi întâlnită mai ales în două împrejurări: în faza de debut al unei psihoze sau în timpul unei recidivări, a unui episod evolutiv, dar şi atunci când sursa tulburării ţine de o boală organică cum ar fi o tumoare. Anumite manifestări nevrotice, cum ar fi abţinerea voluntară de la mâncare, pot fi conştientizate ca atare, dar, din nefericire, nu va fi acceptată şi consecinţa acestui fapt, adică pierderea în greutate. În acest caz, în care caracterul morbid al tulburării nu este conştientizat şi nu se cer îngrijiri, este evidentă totuşi apariţia unui comportament marginal nou sau, mai degrabă neobişnuit, ceea ce, de regulă, psihoticul nu recunoaşte considerându-se perfect sănătos Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 25

5. Criteriul gravităţii este, de asemenea, propus de a distinge nevrozele de psihoze. Tulburările produse de nevroze sunt, în general, uşoare sau de o gravitate medie. Ele nu prezintă implicaţii serioase şi nu rup legăturile familiale, profesionale şi sociale. Spitalizările sunt, de regulă, eficiente, întrerupând evoluţia bolii sau facând-o suportabilă. Dimpotrivă, tulburările produse de psihoze sunt, întotdeauna foarte grave. Acestea au implicaţii serioase asupra subiectului, întrerupându–i legăturile profesionale, sociale şi pe cele cu familie. Spitalizările sunt prin urmare, obligatorii şi câteodată de lungă durată, cauzele tulburărilor proprii psihozelor, generate de carenţele afective, fiind traiul într-o lume lipsită de viaţa sentimentală, de responsabilitate familială şi socială. Punctul de vedere potrivit căruia, în privinţa gravităţii, între psihoză şi nevroză ar exista o adevărată prăpastie, nu este totuşi unanim. Clasificările psihiatrice clasice, cu bolile lor ireductibile unele la altele, sunt de mult depăşite sau cel puţin puternic contestate. Acestea nu rezistă multitudinii de observaţii, din ce în ce mai exacte a faptelor. Există în cazul aceluiaşi subiect asociere între tulburările nevrotice şi tulburările psihotice. Anumite cazuri, cum ar fi isteria, par să evolueze în unele cazuri spre o tulburare psihotică, astfel încât unii cercetători vorbesc despre psihoze isterice. Anumite psihoze, cum ar fi schizofrenia, pot câteodată să se amelioreze, lăsând loc pentru apariţia unor tulburări din seria nevrozelor, în special tulburări obsesionale. Aceste aspecte i-au determinat pe unii cercetători să vorbească despre o stare „limită” („border line”) ce pare mai mult să complice decât să simplifice definiţii care i se dau. Totuşi, pe acest tărâm al nisipurilor mişcătoare, în prezent, pentru alte şi alte clasificări şi dezbateri, se pleacă de la următoarele două tablouri: I. Stări nevrotice: A. tulburări anxioase, de panică şi fobice; a)

anxietatea

b)

atacurile de panică

c)

agarofobia Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 26

d)

fobiile speciale

e)

fobiile simple

f)

fobiile de tranziţie spre alte tulburări psihice

g)

tulburări de personalitate asociate

B. tulburări obsesiv compulsive C. tulburările isterice D. tulburările somatoforme, altele în afară de conversiuni E. tulburările greu de încadrat II. Stările psihotice: A. schizofreniile B. paranoia C. delirurile care nu se integreaza în nici una din aceste grupe D. tulburări afective grave sau tulburările monopolare şi dipolare (sau psihoza maniacodepresivă).

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 27

2.3. Practica judiciară şi psihopatologia unor procese şi funcţii psihice Adaptarea constituie un fenomen universal în natură şi societate, condiţionând supravieţuirea fiinţelor vii. Sub aspect psiho-social, adaptarea constă în reflectarea corectă şi comportarea adecvată cerinţelor mediului social, fiind mijlocită de procesele şi funcţiunile psihice. Astfel, percepţia. permite orientarea imediată în mediul înconjurător, gândirea permite anticiparea unui efect posibil pornind de la anumite cauze şi condiţii sau explicaţia unui fenomen, identificându-i cauza, limbajul face posibilă comunicarea interumană, memoria stochează informaţia utilă adaptării, imaginaţia oferă o rezolvare nouă sau mai eficientă a unor situaţii, afectivitatea situează individul pe o anumită poziţie faţă de evenimentele ambianţei, voinţa îl susţine în atingerea scopurilor propuse, aptitudinile îi asigură reuşita şi eficienţa activităţilor desfăşurate, caracterul îi pune de acord conduita cu cerinţele şi normele culturale ale colectivităţii etc. Psihicul apare deci ca principal instrument al adaptării omului la mediu. Dacă însă unele sau toate structurile sale componente vor suferi modificări cantitative sau/şi calitative, capacităţile de adaptare psiho-socială ale individului se vor îngusta, reduce sau chiar anula. Fără a fi unica, prima condiţie în procesul anevoios şi continuu al adaptării şi integrării sociale a omului o reprezintă starea de sănătate mintală, respectiv gradul de dezvoltare şi integritatea funcţională a mecanismelor interne ale psihicului. Nu orice eşec adaptativ are drept cauză afectarea sănătăţii mintale, după cum nu totdeauna patologia mintală apare ca evidentă în răspunsul individului la solicitările ambianţei. Domeniul patologiei mintale, azi obiect de studiu al unor discipline ca psihopatologia şi psihiatria, a captat dintotdeauna atenţia şi interesul publicului larg, al învăţaţilor vremii şi mai.târziu, al oamenilor de ştiinţă, ridicând în faţa acestora numeroase întrebări de ordin teoretic, şi practic, ca spre exemplu: ce este boala mintală şi care îi sunt cauzele? ce rol joacă diverşii factori de mediu în apariţia sa? este ea vindecabilă şi cum anume? ce trebuie făcut cu bolnavii psihici? sunt aceştia Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 28

dotaţi cu forţe supranaturale? există vreo legătură între geniu (inteligenţa excepţională) şi boala mintală? dar între aceştia şi crimă? sunt bolnavii mintali responsabili pentru actele lor? Afectând în grade diferite adaptarea individului la mediu, tulburarea mintală poate, în anumite circumstanţe, să-1 aducă pe individ în conflict cu legea, cu semenii şi autorităţile, bolnavi mintali, ca şi infractori sănătoşi de altfel, putând comite acte antisociale îndreptate deopotrivă asupra persoanei, asupra proprietăţii, a statului sau a moravurilor sociale. Rezultă din cele menţionate că adaptarea individului uman la mediu depinde în ultimă instanţă, de relaţiile informaţiouale om-mediu. În consecinţă, orice inadaptare va trebui studiată şi din perspectivă informaţională, deoarece ,,numai descoperirea relaţiilor informaţionale ne poate ajuta să înţelegem mai bine mijloacele prin care organismul reuşeşte să trăiască să se dezvolte într-un mediu care, fără a exclude, nu impune cu necesitate acest lucru. a) Tulburările de percepţie Fără îndoială, rezultat al unei sinteze psihosenzorial-funcţionale, percepţia ia naştere prin participarea văzului, auzului, pipăitului şi a celorlalte simţuri, permiţând individului orientarea imediată în mediul ambiant. Tulburările percepţiei, cele mai frecvent întâlnite în practica psihopatologica sunt: 

hiperestezia – situaţie în care individul percepe şi este vizibil deranjat de stimulii

cotidieni, stimuli obişnuiţi pe care altădată nu-i percepea sau nu-l deranjau (translaţia liftului, scurgerea robinetului, trântitul uşilor, zgomotul de paşi, etc.) Aceste acuze reflectă o stare de iritabilitate crescută a scoarţei cerebrale, frecvent întâlnită în nevroze şi în debutul unor boli psihice; 

hipoestezia – reprezintă de obicei, situaţia inversă, când individul acordă atenţie şi

reacţionează numai la stimuli de intensitate crescută. Se întâlneşte consecutiv epuizării neuro-energetice a organismului (ex. convalescenţa) sau în stările de obnubilare generate de chimioterapie sau beţie alcoolică. Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 29

Din categoria tulburărilor predominant calitative fac parte: 

iluziile; mai frecvent întâlnite la bolnavii mintali sunt iluziile de „deja connu",

„deja vu" – adică impresia individului că o persoană pe care atunci o vede de fapt pentru prima dată, îi este cunoscută, în consecinţă confundându-o cu o persoană întâlnită anterior şi comportându-se ca atare: discută amical sau injurios, suspicios, rezervat etc. Se întâlneşte şi fenomenul invers: ,,jamais vii", ,,jamais connu". Nici un om sănătos mintal nu poate fi scutit uneori de împrejurarea de a confunda pe cineva, dar confuzia durează câteva momente, existând sentimentul de îndoială şi reflexia autocritică. La individul bolnav, confuzia persistă si alimentează ideaţia patologică (ideile delirante) în absenţa reflexiei autocritice. -halucinaţiile se înscriu în sfera percepţiilor fără obiect, fiind caracterizate prin: proiecţia spaţială a stimulului uneori în câmpul perceptiv, (aude sau vede obiecte în imediata sa apropiere) alteori în afara sa (ex. se aude strigat sau vorbindu-i-se într-un alt oraş); atitudinea necritică a individului faţă de tulburare, bolnavul fiind convins de existenţa stimulului şi acţionând în consecinţă: asistă pasiv, ascultă atent, pune vată în urechi, perna pe cap, vociferează, răspunde, se agită, loveşte, se apără, fuge îngrozit etc. Halucinaţiile auditive (verbale în mod obişnuit) sunt cele mai frecvente, apar continuu sau intermitent, uneori au un conţinut favorabil, măgulitor, alteori din contră, unul injurios, negativ, sau imperativ, poruncind individului să execute o anumită acţiune. În ceea ce priveşte bolnavii cu halucinaţii, aceştia pot fi văzuţi deseori pe stradă sau în locuri publice vorbind singuri, vociferând, ameninţând etc., funcţie de conţinutul agreabil sau nu al vocilor pe care le percepe. Din punct de vedere al diagnosticului, prezenţa halucinaţiilor desemnează totdeauna o tulburare mintală majoră (psihoză, demenţă, etc.) niciodată o stare nevrotică sau o psihopatie. Astfel de indivizi necesită spitalizare şi tratament urgent. b) Tulburările de memorie Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 30

Memoria stochează informaţia care s-a dovedit utilă adaptării individului, conferând astfel continuitate şi logică vieţii de relaţie a acestuia. Cele mai frecvente tulburări ale memoriei sunt: —

hipermnezia care constă în creşterea capacităţii de evocare (reproducere) a

unor fapte, evenimente, situaţii demult fixate şi care păreau uitate, în mod obişnuit, se întâlneşte după ingestia substanţelor psiho-stimulante, iar în patologia mintală este întâlnită frecvent în stările maniacale atunci când bolnavul cântă sau recită poezii demult fixate şi uneori în paranoia (hipermnezia tematică, selectivă} când individul reconstituie uşor evenimente, date şi situaţii menite să-i argumenteze şi să-i justifice ideile sale de persecuţie: o vorbă, un gest, o glumă sau un zâmbet al colegilor, o discuţie, o replică, o altercaţie etc.; —

hipomnezia care constă dimpotrivă, în scăderea capacităţii de fixare şi

evocare (reproducere) a unor fapte, situaţii, idei, conţinuturi. Este întâlnită în stările de convalescenţă şi nevroze când se asociază cu scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei. în mod frecvent la bătrâni se întâlneşte hipermnezia de evocare şi hipomnezia de fixare, aceştia amintindu-şi şi reconstituind cu multă uşurinţă fapte şi întâmplări demult fixate, dar uitând evenimente recente: ce a făcut cu ochelarii, ce a făcut în zilele precedente, dacă a luat doctoria, faptul că a tot povestit acele întâmplări, etc. —amnezia, tulburare majoră, constând în pierderea memoriei. Cel mai adesea, pierderea memoriei este consecutivă unor traumatisme cranio-cerebrale, boli neurologice, intervenţii neurochirurgicale, intoxicaţii cronice (alcoolism cronic) sau degradări psihice (demenţe). Un cunoscut psihiatru compara memoria cu jurnalul intim scris în cursul vieţii omului. La individul amnezic, acest jurnal nu a fost bine păstrat: lipsesc pagini de la început (amnezia de evocare) sau pagini recent scrise (amnezia lacunară) iar la alţi indivizi s-a vărsat cerneală peste anumite pagini cu conţinut neplăcut (amnezia psihogenă, tematică).

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 31

În ceea ce priveşte tulburările predominant calitative ale memoriei paramneziile cuprind disocierile amintirilor, fie de locul producerii lor, de autorii lor reali, fie de momentul (timpul) în care s-au petrecut. Astfel: —

confabulaţia constă în elaborarea de către individ a unor date, fapte sau

istorioare imaginare, cu trăirea sentimentului de a fi participat direct, având convingerea realităţii celor declarate. Acest din urmă aspect deosebeşte confabulaţia de minciună sau simulare şi explică caracterul foarte schimbător al celor declarate. Frecvent se întâlneşte în cazul alcoolismului cronic, al parafreniei unde are uneori un conţinut fantastic, al psihozelor confuze (tulburărilor de conştiinţă) unde are deseori un conţinut oniric, cât şi în oligofrenie, manie, demenţe şi în schizofrenie; —

criptomnezia constă în prezentarea unor lucrări, opere, realizări străine, ca

fiind creaţii proprii, după cum fenomenul invers constă în nerecunoaşterea propriilor fapte, comportări, amintiri ca fiind ale individului (înstrăinarea amintirilor), în situaţii limită (demenţe profunde) bolnavul se priveşte în oglindă fără a-şi mai recunoaşte chipul, sau nu-şi regăseşte părţi ale corpului (mână, cap, etc.); —

ecmnezia constă în evocarea vie şi foarte intensă în prezent, a unor smintiri

puternic încărcate afectiv cu conştiinţa realităţii si trăirii lor prezente. Spre exemplu: bătrâna care pregăteşte masa pentru a-şi aştepta logodnicul, deşi acesta i-a devenit între timp soţ şi a şi decedat sau individul se sperie, se agită, fuge, în minte revenindu-i scena din timpul războiului, când a fost prins şi internat forţat într-un lagăr. c) Tulburările de gândire Mecanismul gândirii asigură stabilirea de relaţii şi legături cauzale intre fenomene. El presupune o serie de operaţii logice mintale (analiză, sinteză, abstractizare, comparaţie, interpretare) îndeplineşte mai multe funcţiuni (anticipare, explicare) şi îşi exprimă produsul mintal în concepte, judecăţi şi raţionamente. Între aceste tulburări menţionăm: —

exacerbarea ritmului gândirii (prin analogie presupunând defecţiuni în

sistemul de filtrare - codare a ideaţiei); în mintea individului se produce o „invadare" Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 32

de idei şi asociaţii care se succed rapid, tumultuos, fiind lipsite de continuitate şi sens, individul vorbeşte mult şi repede (logoree) fiind greu de înţeles şi urmărit (incoerenţă ideoverbală). Se întâlneşte în stările maniacale şi episodic în alte boli şi fondul excitaţiei cerebrale; —

încetinirea ritmului şi fluxului ideaţiei; se întâlneşte în epilepsie, stările

depresive şi degradările mintale, astfel de indivizi realizând asociaţii puţine, sărace şi stereotipe, lăsând impresia de încetinire a ideaţiei, vâscozitate mintală (bradypsihie) şi exprimare verbală automată greoaie, rară (bradylalie), fără viaţă. Tulburările de conţinut ale gândirii sunt reprezentate de: —ideile obsesive (obsesiile) care presupun existenţa unor idei şi întrebări parazite, supărătoare, ce domină şi ,,asediază" permanent ideaţia individului. Interesant este faptul că acesta le percepe caracterul patologic, supărător, dar nu le poate alunga din conştiinţă în ciuda eforturilor pe care le face, conştient fiind, de caracterul lor absurd: ,,de ce are omul două mâini şi unde s-ar plasa a treia?, cu ce mânecă este să începi atunci când îmbraci o haină? dar un pardesiu? de ce numai femeia poate face copii? bărbatul cum ar putea naşte un copil? etc. Obsesiile se întâlnesc în nevroza obsesivo-fobică (psihastenie). Un prognostic sumbru acompaniază patologia majoră a gândirii care este reprezentată de ideile delirante, deliruri sau „idei fixe" cum sunt ele numite în limbaj curent. Ideea delirantă (delirul) reprezintă convingerea falsă, patologică a individului cu privire la realităţi inexistente sau autentice, dar incorect interpretate. Spre deosebire de situaţia obsesiilor, când individul este conştient de caracterul patologic al acestora şi face eforturi neizbutite de a scăpa de ele, în cazul delirului, individul este lipsit de conştiinţa caracterului său patologic, este convins de realitatea lui şi cel mai adesea, îl transpune în conduita sa. Prezenţa ideii delirante-, ca şi a halucinaţiilor de altfel desemnează totdeauna o tulburare mintală gravă (psihoză), niciodată o tulburare uşoară (nevroză, psihopatie Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 33

etc).

Ideea delirantă cunoaşte grade foarte diferite de sistematizare,

argumentare, coerenţă şi consistenţă logică. Astfel, spre exemplu, un bolnav cu schizofrenie paranoidă declară că a fost iradiat (fermecat) de către o anumită persoană, ex. de către soţie (delir de influenţă), fără a putea justifica cum, când şi în ce fel, sau o bolnavă de parafrenie declară că este soţia regelui X (delir de filiaţie) şi că ar avea depuşi la bancă în Elveţia sume fabuloase (delir de grandoare de aspect fantastic), bani pe care îi va căpăta în zilele următoare dar fără a face în acest sens demersuri pentru a părăsi spitalul. Bolnavul de paranoia însă, dezvoltă un întreg sistem ideativ pe tema persecuţiei sale de către organele de stat, spre ex. argumentând cu date, fapte, documente, explicând şi justificând, scriind anonime, memorii, reclamaţii şi denunţuri, încât iniţial poate influenţa o persoană normală, de bună credinţă (delir indus.). Aşadar, ideea delirantă este în vădită detaşare sau contradicţie cu realitatea, este durabilă, necritică şi rebelă la orice argumente, demonstraţii, logică, toate acestea conferindu-i aspectul său patologic şi deosebind-o de eroarea de judecată a omului sănătos mintal. În funcţie de tematica lor dominantă, delirurile se clasifică în: Deliruri expansive care traduc în general o notă de prosperitate şi de bună dispoziţie sufletească: în aceste situaţii individul afirmă că este posesorul unor bogăţii însemnate sau ale unei poziţii şi influenţe sociale marcante (delir de grandoare ), că este direct înrudit sau descendent al unor mari personalităţi politice, ştiinţifice, artistice etc. (delir genealogic, sau de filiaţie), că este deosebit de inteligent, spiritual, atrăgător, puternic, talentat (delir megalomaniacal), că a inventat sau lucrează la o importantă invenţie, de regulă din cele care vor revoluţiona ştiinţa (delir de invenţie ). Delirul expansiv este întâlnit în stările maniacale, parafrenie, unele psihoze de involuţie senilă, etc. Delirurile depresive au ca expresie generală nota de interiorizare, de tristeţe şi suferinţă. Astfel, individul se consideră profund vinovat şi responsabil pentru fapte Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 34

reale sau imaginare (delir de culpabilitate), ruinat, sărăcit, adus „în sapă de lemn" (delir de ruină), inutil social, un ,,balast" pentru familie şi societate (delir de inutilitate) sau este convins .că suferă de o boală grea, incurabilă, nediagnosticată, interpretând ca semne specifice acesteia o serie de tulburări banale (delir ipohondriac). Delirurile paranoide traduc în expresie psihocomportamentală, în general, ideea de frustrare, agresionare, revendicare. Individul are impresia că ar fi pus sub observaţie, urmărit, ascultat, că se conspiră împotriva sa (delir de urmărire, conspiraţie ), că este frustrat de drepturi şi avantaje legitime poziţiei sale sociale, profesionale, familiale, capacităţilor sale psiho-fizice (delir de persecuţie), că spre ex., între soţia sa şi unul dintre colegii de serviciu sau între aceştia şi organele de stat există înţelegerea referitoare la urmărirea şi persecutarea sa (delir deselaţie), că asupra sa s-au exercitat influenţe deosebite de radiaţii, farmece, inducţii hipnotice, menite să-i reducă puterea fizică, intelectuală, sexuală, etc. (delir de influenţă), că se încearcă otrăvirea sa (delir de otrăvire), că soţia îl înşeală (delir de gelozie) etc. Delirurile paranoide se întâlnesc în paranoia, schizofrenia paranoidă, psihozele de involuţie, alcoolismul cronic, etc. d) Tulburările afectivităţii Având să facă faţă cotidian solicitărilor celor mai diverse, omul dezvoltă anumite reacţii afectiv-emoţionale fată de aceasta, în funcţie de semnificaţia lor pentru sine, stările emoţional-afective şi susţinându-l energetic. În acest sens, dacă eutimia reprezintă tonusul pozitiv, starea de bine şi de echilibru afectiv a individului, varianta patologică în sensul hiperbolicului.o constituie euforia maniacală din psihoza maniacală caracterizată printr-o veselie şi o bună dispoziţie exacerbată, ieşită din comun, fără vreo cauză iniţială. Subiectul este vesel, exuberant, bine dispus, nu stă locului o clipă, vorbeşte, râde şi gesticulează abundent (agitaţie psiho-motorie). Deseori iniţiază multe acţiuni fără a avea răbdare să termine vreuna din ele (polipragmatism), trăieşte o poftă nemaipomenită de viaţă şi acţiune. De regulă, faţă de rezerva sau opoziţia celor

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 35

din jur, excitaţia sa se transformă uşor în furie violentă (furor maniacal sau manie coleroasă), ipostază în care bolnavul devine deosebit de periculos; —

depresia poate apărea reactiv, secundară, consecinţă a unor evenimente,

situaţii, întâmplări dramatice şi în relaţie semnificativă cu acestea (reacţie depresivă, exogenă) sau în lipsa unor asemenea evenimente, nejustificată (depresia endogenă, psihoza depresivă). Caracteristică acestei ultime variante în ideaţia bolnavului apare ideea vinovăţiei, a inutilităţii şi a negării propriului corp şi trebuinţelor. Copleşit de sentimentul inutilităţii, primul gând apărut şi ultimul care dispare din mintea depresivului, este gândul de a se sinucide (suicid individual sau omorându-şi familia spre a nu o mai face să sufere), fapt pentru care şi aceasta constituie o primă urgenţă în psihiatrie; —

anxietatea (neliniştea afectivă), stare emoţională resimţită ca încordare,

tensiune, temere nelămurită, aşteptare, de regulă fără a fi generată de ceva anume în situaţii normale este starea dinaintea unui examen a unei confruntări, a unui rezultat. Este însoţită de perturbări neuro-vegetative: paloare, transpiraţii, acuze digestive, respiratorii etc. În patologia mintală o găsim asociată stărilor depresive: individul este neliniştit, nervos, instabil, se mişcă continuu; —

fobia este resimţită ca temere puternică, repulsia faţă de un obiect sau

fenomen precis. Sunt descrise nenumărate astfel de temeri privind toate aspectele posibile ale vieţii de relaţionare. De exemplu: teama de întuneric, de locuri pustii, singuratice, de noapte, de hoţi (harpoxofobia), de otrăvire (iogofobia), de foc, incendii, explozii (pirofobia), de obiecte tăioase (oxiofobia), de oameni străini (xenofobia), etc. De cele mai multe ori fobia poate apărea reactiv, consecutiv anumitor evenimente traumatice (spaimă, lovire, prădat, asistat la incendii etc) sau nemotivat, având un puternic substrat nevrotic şi însoţindu-se de adevărate ritualuri comportamentale: verifică uşa de zeci de ori, doarme iepureşte etc. Perversiunile afective — subiectul râde când ar trebui să plângă şi invers, rămâne indiferent la evenimente ce ar trebui să-l zguduie puternic (indiferentism afectiv) sau Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 36

urăşte pe acei de care era ataşat şi îi iubea (inversiuni afective), toate desemnând o gravă dezordine mintală întâlnită în schizofrenie şi în demenţierea senilă. e) Tulburările de voinţă Voinţa reprezintă capacitatea individului de a depăşi prin efort obstacolele ivite pentru atingerea scopurilor propuse. Efortul

propriu

voluntar poate fi

orientat extern, acţional, în a face ceva inhibitor, în a te abţine, a întârzia sau comuta o reacţie. Principala tulburare a voinţei

(kipobulia sau abulia)

constă în scăderea

capacităţii de efort, mobilizare şi iniţiativă, prin comparaţie cu posibilităţile anterioare ale aceluiaşi individ în sarcini similar motivate. Este

consecutivă

unor boli ale sistemului nervos, endocrin şi muscular sau de

altă natură,

antrenând scăderea resurselor energetice ale organismului. în asociază

scăderea

interesului,

indiferenţa

afectivă

formele severe îşi şi-

pasivitatea

comportamentală, reducându-se considerabil procesele gândirii şi capacitatea de anticipaţie a acesteia. Se întâlneşte şi în nevroze, stări

depresive, melancolie,

schizofrenie, psihoze si involuţie etc. Tulburările calitative ale voinţei apar mai evidente în cazul psiho

zelor, fie

prin lipsa de stăpânire de sine şi autocontrol a diverselor pulsiuni interne (psihopatie instabilă, imulsivă, explozivă), fie prin deficitul consti

tuţional de

voinţă (psihopatia abulică), fie prin severe pulsiuni şi tendinţe

orientate

împotriva persoanei (sadism, masochism, etc). f)

Efectele produselor psihofarmacologiei în tratamentele psihopatologice

În epoca

modernă,

caracterizată prin evoluţia produselor farmaceutice,

produsele psihofarmacologiei au adus modificări importante în tabloul patologiei mintale în acest sens, chiar dacă medicaţia psiho

clasic al

tropă şi celelalte

metode de tratament (electroşocul, psihoterapia

etc.) nu vindecă întotdeauna o

serie de afecţiuni mintale, totuşi, prin adminis

trarea psihotropelor se obţin o

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 37

serie de ameliorări privind scurtarea epi aspectului clinic al bolnavului în perioada lărgirea intervalului dintre spitalizări, bolii şi încetinirea evoluţiei către

sodului psihotic, modificarea de stare a bolii, grăbirea remisiunii,

amânarea procesului de cronicizare a

demenţiere.

Totuşi, boala mintală, dat fiind de cele mai multe ori evoluţia ei .imprevizibilă, rămâne ca o ameninţare permanentă. Ea determină incapa

citatea

de adaptare şi, în cazul multor bolnavi psihici, un potenţial antisocial ridicat ce îl pot aduce mai uşor şi frecvent pe acesta în ipostaza de infracţiuni sau de „unealtă" în mâna unor infractori versaţi, mintal, spre deosebire de omul sănătos, influenţa, fi facilitată şi potenţată de chiar conţinutul exemplu cazul unor influenţe religioase

victimă a unor în cazul suferindului

negativă a anturajului poate

morbid al personalităţii sale, ca de pe fundalul unei psihopatii fanatice,

paranoice. în cazul deliranţilor cronici, spre exemplu, astfel de influenţe merg până la omoruri cu ferocitate

sau acte nebuneşti, lipsite de scrupule, acte de

sinucidere, acte teroriste,, atentate, sabotaje. În cazul infracţiunilor menţionate având ca suport patologia mintală, apare „ciocnirea" dintre personalitatea actuală, psihotică şi dezorganizată şi personalitatea anterioară, restantă, în momentul psihotic, ca şi după ingestia alcoolică, eliberându-se „frânele" personalităţii, se dă curs unor intenţii, dorinţe, impulsuri, răzbunări" şi ameninţări mai vechi. De menţionat în acest sens că în afara bolii ca atare şi a procesului iniţial de îmbolnăvire (dezechilibru, dezorganizare, degradare, etc.) în personalitatea suferinzilor mintali se pot întâlni şi o serie de alterări secundare, de natură depresivă, isterică, obsesivofobică, anxioasă, etc, rezultate din interacţiunea bolnavului cu cei din jur, din adaptarea sa deficitară şi reacţia diferită, deseori contradictorie sau intolerantă a colectivităţii.

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 38

Capitolul 3 Portretul psihologic al criminalului în serie 3.1 Criminalul în serie. Noţiune. Personalitate. Tipologie Dacă modelele psihiatrice sunt bazate pe boală, modelele psihologice sunt bazate pe comportamentul normal al unui om. Se face distincţia între modelele de bază şi modelele derivate, empirice şi experimentale ale comportamentului uman şi animalic. Teorii psihodinamice a) Lowenstein (1989) spune că în concepţiile lui Freud un mare ajutor în cercetarea

activităţii desfăşurate de criminalul în serie ni-l oferă: conflictul sexual, infantilitatea şi protecţia maternală. b) Gallagher (1987) susţine că, comportamentul anormal şi violent provine din ,,sine" (nevoile, dorinţele de bază) şi din ,,super eu" (partea morală a fiecăruia), care-şi au identitatea în experienţe nerezolvate în copilărie. Criminalul în serie consideră că ceea ce face provine dintr-un sentiment de inferioritate pe care doreşte, crede că-l compensează şi astfel nu va mai fi considerat inferior faţă de membrii societăţii. Criminalul în serie poate fi orice persoană: bărbat sau femeie, tineri sau bătrâni, persoane singuratice sau căsătorite, de orice etnie. Un criminal în serie poate avea orice vârstă. Criminalul poate fi vecina sau vecinul de vis-a-vis sau un prieten vechi. În concluzie, istoria a arătat că ucigaş în serie poate fi oricine. S-au făcut cercetări privind comportamentul criminalului în serie din copilărie pentru a înţelege mai bine care este motivul ce-l face să ucidă. Pe lângă personalitatea psihopatică mai există şi alte personalităţi care duce la comportamentul deviant. Deprinderile sociale au fost observate în tipul A, studiate de Price în 1982, din comportamente competitive şi agresive tipice unor criminali în serie cum ar fi: J. Gacy. Tipul A are legatură cu comportamentul antisocial şi narcisist, egocentrist şi de hipersensibilitatea lacritică. Se crede că ucigaşii în serie împart aceleaşi credinţe şi aptitudini, lumea este văzută ca nedreaptă, autoritatea şi viaţa nu au nici o consistenţă, obsesia prin agresiune şi preferinţă autocratică, în lumea lor fantezia este realitatea. Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 39

Lipsa abilităţii empatice duce la susţinerea credinţei că ,,victimele o merită" şi că violenţa împotriva celorlalţi este normală. Sentimentele de furie şi de teamă stimulează, provoacă şi întreţin comportamentul delicvent al criminalilor în serie. Studii în detaliu au identificat unele diferenţe genetice, anatomice, biochimice şi fiziologice care pot candida la creşterea riscului unui comportament criminal. Dorinţa de a avea putere îşi are rădăcinile în lumea naturală când persoana respectivă are anumite lipsuri în viaţa din societate. Darwin (1871) identifică procesul selecţiei sexuale ca fiind o competiţie între bărbaţi pentru a fi acceptaţi de femei. Lorenz consideră că violenţa este un complex al adaptării comportamentului asemănător cu patologia. Alţi autori şi-au concentrat atenţia pe structurile diencefalice ale talamusului şi hipotalamusului şi au sugerat că acestea au un rol direct în comportamentul agresiv. Anormalitatea talamică poate explica incapacitatea criminalului de a menţine o relaţie personală cu societatea. Talamusul a fost asociat cu activarea patologică a fricii şi comportamentului combativ. Hipotalamusul are un rol important în activarea sistemului reticular care poate bloca stimularea activităţii, conducând la un comportament antisocial. Ura femeii sau complexul lui Oedip pot fi considerate alte două motive ale criminalilor în serie. Femeilor, în schimb în perioada menstruaţiei, li se accentuează agresivitatea; acest lucru putând duce la un comportament asemănător cu cel al unui criminal. Alte motive pentru care criminalii în serie comit crime sunt lipsa banilor în procent de 74%, lipsa controlului asupra unor probleme în proporţie de 13%, lipsa fericirii este un alt motiv de a comite crime astfel ajungând la fericire, sexul în proporţie de 10%, drogurile, religia, nesiguranţa sunt alte cauze pentru care criminalul în serie ucide. Unii cercetători descriu crimele comise de femei ca fiind pline de succes, bine ascunse, meticuloase şi precise. Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 40

Criminalul în serie este speriat de prima lui crimă, dar în acelaşi timp este încântat şi îngrijorat de faptul că ar putea fi prins. Cu timpul, dacă nu este prins, devine din ce în ce mai încrezător şi se consideră mult mai deştept decât Organele Legii, moment în care începe să facă greşeli. Există o perioadă ,,de relaxare" între crime, timp în care acesta o planifică pe următoarea. De regulă, odată cu trecerea timpului această perioadă se scurtează. Criminalul în serie este definit ca o persoană care a ucis trei sau mai multe persoane în trei sau mai multe ocazii, deseori folosind un ritual sau o metodă condusă de fantezie. Exemple de tipologii motivaţional: a) Discipol Acesta, în urmărirea ducerii la îndeplinirea orbească a ordinelor şefilor sau liderilor, sunt dispuşi să comită şi crime. Crimele sunt comise în aşa fel încât şeful sau liderul să ia la cunoştinţă cât mai repede posibil. Armele folsite sunt cele de mână, otrăvuri, gaz, arme biologice, etc. b) Anihilatorul Acest tip are de obicei probleme mentale răzbunându-se pe membrii familiei, animalul casei sau rude mai îndepărtate. Motivele acestui comportament sunt necunoscute. c) Pseudocomanda Acest tip foloseşte arme de foc, grenade, etc. Îşi întocmeşte un plan bine pus la punct pentru a nu fi descoperit. El ucide din dorinţa de a se remarca. Victimile sunt selectate. Acest tip poate fi un mobil geografic.

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 41

3.2 Psihoze la criminalii în serie Vom începe analiza tulburărilor psihotice, prezentate în tabloul din capitolul trecut, cu câteva cuvinte despre delegarea caracteristică a acestor tulburări şi anume delirul, în scopul unei mai bune inţelegeri a mecanismelor psihozelor. Delirul este alcătuit din mai multe teme între care cele mai importante ar fi: •

megalomania

•

persecuţia

•

teme ipohondrice

Paranoia este caracterizată de o temă unică sau prevalentă. Schizofrenia este caracterizată de teme multiple sau schimbătoare. Delirul se construieşte prin anumite mecanisme, dintre care cele mai importante sunt: •

halucinaţia: reprezintă percepţia fără obiect perceptibil;

•

interpretarea: este judecata falsă ce pleacă de la o percepţie corectă;

•

intuiţia şi imaginaţia.

În cazul schizofreniei predomină halucinaţiile. În cazul în care predomină interpretările este vorba despre un început de paranoia. Delirul, indiferent de mecanismul prin care se construieşte el, are o sursă ce reprezintă modul în care se organizează ideile delirante în viaţa subiectului. Luând drept criteriu sistematizarea delirurilor se vorbeşte despre deliruri sistematizate (marcate de o anumită logică şi coerenţă) şi despre deliruri nesistematizate (incoerente, fără nici o logică). Primele indică faptul că este vorba despre paranoia, celelalte de schizofrenie. 2.1 Schizofreniile

Cifrele de prevalenţă în rândul populaţiei variază între 2 şi 10 la 1000, în cazul în care judecăm după criteriile de diagnosticare. Aparent, debutul bolii are loc între 15 şi 35 de ani, având o frecvenţă egală în cazul ambelor sexe.

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 42

Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, prevalenţa este aceeaşi peste tot în lume, având aceleaşi criterii de diagnosticare. Manifestările simptomatice majore sunt universale. Cele care variază sunt temele majore delirante care îşi au originea, în parte, în mitologiile individuale şi culturale. A. Tulburări de adaptare de dinaintea bolii În anumite cazuri sunt inexistente, în altele este vorba despre personalitate schizoidă şi personalitate schizotipică. Personalităţile schizoide se confruntă cu dificultăţi în a stabili relaţii în societate cu excepţia unui număr mic de persoane, o anumită răceală şi absenţă a relaţiilor cordiale cu ceilalţi, precum şi insensibilitate în raport cu sentimentele şi judecăţile exprimate de aceştia. Personalităţile schizotice pot fi caracterizate, în plus, printr-o funcţionare în registrul magic al gândirii, idei de referinţă (impresia că are legătură cu persoane care nu sunt de faţă), sentimente de depersonalizare şi nerealizare, o diminuare sau inadecvare a sentimentelor, un mod persecutoriu de a gândi şi o sensibilitate la anumite critici. Discursul persoanelor care au această tulburare de adaptare este ciudat, vag, complicat, metaforic şi presărat cu digresiuni. B. Felul în care debutează Cele mai frecvente sunt debuturile insidioase: a)

scăderea randamentului şcolar şi al activităţii de orice tip.

Se produc eşecuri în planul profesional. Aceste eşecuri sunt neaşteptate corelate cu o scădere a interesului pentru activitatea respectivă, ajungându-se în cele din urmă la scăderea interesului pentru orice fel de activitate. Toate acestea reprezintă un semnal de alarmă. În raport cu comportamentul obişnuit eşecurile profesionale şi scăderea interesului pentru orice activitate crează o notă discordantă. Individul manifestă cel mai adesea indiferenţă în ceea ce priveşte situaţia în care se află şi consecinţele care ar putea urma. Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 43

b)

tulburările relaţiilor afective

Se observă apariţia unor sentimente intense şi contrastante de uluire şi ură, acestea putând să aibă ca obiect o singură persoană. Drept urmare, sentimentele se concretizează în acţiuni neaşteptate şi surprinzătoare. Aşa a fost şi cazul lui Hanry Landru, cetăţean francez, arestat în 1919 sub acuzaţia de a fi ucis 10 femei în decursul a 3 ani. Toate îi fuseseră iubite rând pe rând le-a promis că se vor căsători, avea să declare înainte de a fi executat. Această ambianţă periculoasă ar putea fi cauzată de o modificare a trăsăturilor de caracter proprii subiectului, modificare subită pentru care anturajul nu poate indica o cauză externă. c)

comportamentul ipohondric

Pe subiect încep să îl frământe o serie de termeni în ceea ce priveşte corpul său, care poate fi resimţit ca un obiect străin sau ca aflându-se într-o continuă transformare. Se poate instala o dizmorfofobie. Trăirea şi comunicarea acestor sentimente se face într-o atmosferă de angoasă şi de straneitate. Ele antrenează cel mai adesea lungi contemplări în faţa oglinzii. d)

ideologiile extravagante

Subiecţii capătă un interes subit pentru o teorie ştiinţifică, o ideologie politică sau religioasă, nu în felul obişnuit, ci într-o manieră exclusivă şi absolută, existând tendinţe de a abstractiza raţionamentele. În mod normal, pasiunile, care reprezintă regula, în ciuda intensităţii lor, lasă loc altor interese. În cazul acestor indivizi însă, nu se întâmplă aşa. Aceşti subiecţi vor putea fi uşor de cooptat într-o sectă şi „înfăptui binele". Aşa s-a

întâmplat şi cu Marele Costa de Andrade, care în 1991, la vârsta de 3 ani a

devenit membru al „Bisericii Universale Împărăţiei lui Dumnezeu". Într-o perioadă de 9 luni Marcello Costa a comis 14 crime. Victimele sale erau copii săraci de pe stradă pe care îi atrăgea în locuri nepopulate, îi viola şi apoi îi sugruma. De asemenea Marcello

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 44

Costa practica necrofilia, a decapitat unul din cadavre, iar în două cazuri a băut sângele victimelor sale. Întrebat de ce a ales copiii, a spus: „am preferat băieţii; cei tineri pentru că ei arată bine şi au pielea moale şi preotul mi-a spus că toţi copiii ajung în Rai dacă mor înainte de a împlini 13 ani. Aşa că ştiu că le-am făcut o favoare trimiţându-i în paradis". e)

manifestări neurotice

Subiecţii au deseori anumite manifestări fobo-obsesionale. f)

automatismul mintal

Automatismul mintal poate fi observat intr-o formă precoce şi poate să ramână izolat pentru un timp. Subiecţii nu se manifestă, de regulă, spontan. Ei pot să reprezinte senzaţii parazite, un fel de depănare a gândului, de fenomene de ecou ale gândirii, ale lecturii şi ale acţiunii. Aceste ecouri pot fi anticipatorii, simultane sau întârziate prin raportare la fenomenul original. Poate fi vorba despre impresia de zbor, de gând sustras sau de apariţia de gânduri străine subiectului, adevărate halucinaţii intra-psihice. Se consideră că dacă gândirea o ia razna avem de-a face cu o trimitere clară la schizofrenie. Există mulţi indivizi care ucid pentru că „aud anumite voci şi acestea le spun ce să facă" şi, după cum am văzut, aceşti indivizi fac parte dintr-un tip al criminalilor în serie, tipul misionar. Exemple ne sunt cazurile lui Peter Sutcliffe, Norman Afzal Simons, Anatoly Onoprienko, Albert Fish. Între 1975 şi 1984, Peter, cunoscut ca ,,Spintecătorul din Yorkshire" a terorizat prostituatele din Nordul Angliei. După spusele lui, ,,Dumnezeu Îi ordona să ucidă prostituate, ca un bun creştin ce era". Peter a făcut întocmai: a ucis 13 femei. Norman Afzal Simons a sodomizat şi ştrangulat 22 de femei în trenurile din Africa de Sud, pentru ca, după ce a fost abuzat sexual de către fratele său, a început „ să audă voci care îi ordonau să ucidă". Numărătoarea victimelor sale s-a oprit în 1994 la 22. Anatoly Onoprienko, unul din cei mai cunoscuţi criminali din Ucraina a mărturisit în aprilie 1996 că în timp ce ,,stătea liniştit şi se plictisea neavând nimic de făcut, o voce iElemente de psihopatologie la criminalii în serie 45

a răsunat brusc în minte". Ar fi făcut orice ca s-o oprească, dar n-a putut. ,,Era mai puternică" decât el, aşa că a început să acţioneze după cum i se spunea. Anatoly a curmat viaţa a 52 de persoane. Albert Fish a ucis şi el 15 băieţi după ce îi castrase pentru că aşa Îi spunea Dumnezeu. A fost executat în 1936 la celebra închisoare americană Sing Sing. În debuturile insidioase, folosirea unor teste de personalitate cum ar fi M.M.P.I (Minnesta-multiphasic personality inventory), testul Raschach şi T.A.T (Thematic appreciation test), ar putea da un ajutor în stabilirea diagnosticului şi implicit eliminarea pericolului social ce ar exista dacă subiectul s-ar bucura în continuare de libertate. g)

alte forme de debut

Schizofreniile pot debuta şi sub forma unui delir acut care survine brutal, fără cauză organică. Uneori poate apărea un episod maniacal, melancolic sau mixt cu manifestări atipice, cum ar fi temele delirante care nu sunt în mod clar megalomanice sau de descurajare, într-un climat de indiferenţă afectivă - element care face ca subiectul să fie foarte periculos. Alteori poate apărea o tulburare atipică de anorexie sau de bulimie. În fine, poate fi vorba despre o manifestare brutală de autoagresivitate (despre heteroagresiune am discutat şi am văzut multe exemple), dezvăluind un caracter impulsiv, incoerent, imprevizibil şi bizar. C. Principalele manifestări ale sindromurilor Fie că este vorba despre indivizi cu personalitate schizoidă, fie despre indivizi cu personalitate schizotipică principalele manifestări ce se fac simţite sunt: 1. manifestările de disociere 2. delirul paranoid (termen folosit în opoziţie cu ,,paranoic")

3. autismul 1. Manifestările de disociere Disocierea schizofrenică este considerată, de cele mai multe ori, ca fiind esenţială pentru tulburarea mentală despre care vorbim (de unde şi numele de schizofrenică). Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 46

Este vorba despre o pierdere a capacităţii de selectare a semnalelor (atât interne cât şi externe) şi de asimilare a datelor vieţii psihice într-un tot coerent. Există o pierdere a capacităţii asociative şi a armoniei interioare în beneficiul produselor psihice izolate, unele de altele şi independente de contextul apariţiei lor, ceea ce dă activităţii psihice, conform lui Henry Ey, un caracter cvadruplu de ambivalenţă, de bizarerie, de inpenetrabilitate şi de detaşare faţă de real. Această disociere se regăseşte în domeniile:  afectivitate 

gândire

 comportament psihomotor a)Disocierea afectivă Dispoziţia de bază a subiectului este, în general, alcătuită dintr-un fond de indiferenţă afectivă şi de dezinteres în ceea ce priveşte stimulii obişnuiţi din viaţa afectivă; câteodată acest fond de bază este presărat cu reacţii afective mii şi neaşteptate. Poate fi aici vorba despre negativism, în cadrul căruia se poate distinge o componentă pasivă, ce este reprezentată de inerţie,şi o componentă activă, reprezentată de retragere şi refuz. Viaţa afectivă pare dezorganizată, incoerentă în sentimente şi emoţii, manifestânduse o întoarcere la atitudini afective de mult uitate şi la acte impulsive. Este posibil ca emoţiile să se exprime într-o manieră brutală şi intensă, fapt des întâlnit la schizofrenici, şi care aplică atacurile asupra celorlalţi, soldate, după cum am văzut, cu moartea victimelor. Jack Unterweger, fiul unei austriece şi al unui soldat american, a ştrangulat o prostituată cu o piesă din garderoba acesteia pentru că ea i-a amintit despre mama sa. S-a sinucis în iunie 1994 după ce juriul din Graz, Austria, îl găsise vinovat de moartea a încă 11 femei. Emoţiile despre care vorbeam produc tulburări aparent fără legatură cu fenomenele exterioare, dar, de regulă, legate de apariţia unor fantasme. Aceasta duce la accese de furie, de tristeţe sau de râs, aparent nevinovate. Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 47

Sentimentele sunt caracterizate prin separarea în registre de dragoste şi ură, ce pot coexista şi pot avea acelaşi obiect, sau pot să-şi succeadă în timp, fără vreun motiv aparent. După cum am văzut, viaţa socială, familială şi sexuală este perturbată. b)Disocierea în gândire Atenţia individului poate părea uneori slăbită. Ea variază de regulă, şi este selectivă. Memoria pare să se confrunte cu dificultăţi în sistematizarea informaţiilor importante, amestecate cu amintirea surprinzătoare a unor elemente de detaliu. Asocierea de idei pare sa nu aibe logică, ceea ce deranjează comunicarea cu celelalte persoane. Cursul gândirii poate fi tulburat în ceea ce priveşte exprimarea ideilor, sau comportă încetiniri sau accelerări neaşteptate, cu pauze bruşte ce se remarcă, atât când persoana transpune ideile sale în limbaj, prin fenomene de blocaj, împotmoliri în mijlocul unei fraze sau al unui cuvânt, urmate de reluarea aceleeaşi secvenţe sau a alteia. Derularea ideilor este perturbată de pierderea capacitaţilor asociative şi înlocuirea acestora cu fenomene de perseverare, de substituire şi de contaminare a ideilor, ceea ce dă ansamblului conversaţiei un caracter de incoerenţă. Dacă subiectul pare ca şi-a păstrat capacitatea de a purta o discuţie inteligentă de-a lungul unei secvenţe, îşi pierde însă capacitatea de a analiza şi de a sintetiza. Această carenţă, în ceea ce priveşte integrarea şi utilizarea datelor elementare, poate să perturbe aprecierea vremurilor pe care le trăieste individul respectiv. Aceste tulburări antrenează grave anomalii de limbaj. Discursul poate fi perturbat de momente de tăcere sau, dimpotrivă, de logoree. De regulă, individul schizofrenic are răspunsuri la întrebări. Intonaţiile, timbrul vocii, pot fi modificate de sunete parazite şi de dificultăţi de articulare. Semantica este şi ea dată peste cap, fie cuvintele primesc alte sensuri, fie discursul este invadat de neologisme. Limbajul poate fi deturnat de la funcţia sa obişnuită, care este aceea de comunicare, pentru a suferi aici manipulări care par a nu avea decât conotaţii subiective. Vor fi utilizate simboluri greu de descifrat, un sistem logic propriu şi o asbstractizare sistematică de multe ori, simboluri mai mult sau mai Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 48

puţin descifrabile, se găsesc pe corpurile victimelor, actele lor de cruzime sau pe alte obiecte de la locul crimelor. Ele reprezintă semnătura criminalului. Există şi cazuri în care alţi criminali în serie comit crime, imitând atât prin ,,modus operandi" cât şi prin semnătură, pentru a induce în eroare autorităţile ori pentru a căpăta un anume statut între răufăcători şi a scăpa nepedepsit în acelaşi timp. Aceste cazuri sunt cunoscute sub denumirea de ,,copy cat" ,,crime la indigo". c)Disocierea psiho-motrica În cadrul comportamentului psihomotor al schizofrenicului pot fi observate: 

conduite abulice şi ezotări



discordanţă între expresia mimică şi exprimarea verbală a emoiţiei



conduite contradictorii şi incoerenţe vestimentare. Straneitatea se regăseşte în modul

în care sunt înfăptuite anumite acţiuni, în felul de gesticulare, în mimica şi atitudinile bolnavului mintal. Impenetrabilitatea sa se regăseşte în actele impulsive, nemotivate de stranii. Negativismul se poate manifesta prin refuzul de a mânca sau prin atitudini de rezistenţă şi opunere prin acţiuni defensive şi ofensive. Aceste tulburări pot ajunge până la catatonie (retragere din realitate, analoagă cu autismul). Comportamentele repetative se regăsesc în stereotipuri care pot fi, fie începerea unor acţiuni sub aceeaşi formă (fixaţii invariabile), fie începerea unor acţiuni în serie (iteraţii). Aşa se explică faptul că în cazul crimelor, chiar la distanţe mai mari de timp, modul de operare nu este modificat. De fapt au fost întâlnite extrem de rar cazuri de criminali în serie schizofrenici care şi-au schimbat modul de operare, iar atunci când au făcut acest lucru, au fost prinşi destul de repede. Pot exista de asemenea şi stereotipuri de mimică de gesturi şi atitudini şi stereotipuri fonetico-verbale. 2. Delirul personal Delirul caracteristic schizofreniilor este numit paranoid prin opoziţie cu cel paranoic, pentru că este alcătuit din fenomene disociative şi din această cauză nu posedă, cu nici Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 49

un chip, caracterul structurat specific paranoiei. Mecanism în mare parte halucinatoriu, el implică numeroase anomalii ale funcţiilor perceptive. Este secondat de experienţe de depersonalizare şi nerealizări profunde. Delirul paranoid cuprinde experienţe de transformare ale corpului şi mutilarea lui. Se remarcă un delir halucinatoriu în sfera acustico-verbală, cu un atribut senzorial reprezentat, aşa cum am văzut în exemplele date, de percepţia vocii. De asemenea se fac simţite halucinaţii psihice fără sector senzorial şi halucinaţii psihomotrice, un fel de chinestezii verbale. Halucinaţiile psihosenzoriale pot avea loc la toate nivelele senzoriale. Sindromul automatismului mintal se regăseşte ca un complement al fenomenelor de automatism la niveiul vorbirii şi al acţiunilor. Temele delirante sunt foarte numeroase şi variază în timp, dând trăirii delirante un aspect oscilant şi greu de definit. Poate fi vorba de teme distructive şi catastrofe care dovedesc disocierea subiectului şi ruptura dintre acesta şi lumea exterioară, sau teme ce ţin de o lume imaginară, care susţin tentativele de recronstrucţie ale subiectului. Majoritatea specialiştilor în acest domeniu susţin că acest delir are 3 caracteristici principale: 

implicarea totală a subiectului în experienţa delirantă



formularea abstractă şi incoerentă a temelor delirante



o tendinţă progresivă spre ermetism şi incompatibilitate

Exemplificăm aici cazul lui Elifasi Msoni, din Africa de Sud. Msoni a fost spânzurat în ianuarie 1956 la Praetoria, după ce a fost condamnat pentru că a ucis 15 persoane prin scoaterea organelor interne. Deşi era cu mult peste media de inteligenţă, Msoni atingea stări de înaltă plăcere cauzând durere asupra altor persoane. Întrebat în proces de ce a ucis, Elifasi a răspuns că ,,pe umarul său apărea un „ takoloshe" care îi ordona să ucidă" 3. Autismul Acesta reprezintă conform medicului psihiatru Eugen Bleuler (care a şi introdus în psihiatrie termenul de schizofrenie), fuga de realitate cu, în acelaşi timp, prezenţa relativă sau absolută a vieţii interioare. Este vorba de o relativă sau absolută a vieţii care Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 50

şi-a pierdut unitatea, şi de o extrapolare a fantasmelor inconştiente în locul realităţii exterioare, negate în întregime sau în parte. Schizofrenicul trăieşte astfel într-o lume personală, în cadrul personalităţii sale disociate, un univers construit în întregime sau în parte de către el, iar punctele de legătură cu ceea ce mai rămâne din realitatea exterioară sunt caracterizate de reguli de comunicare imposibil de transmis celuilalt. Este şi firesc ca în aceste circumstanţe să existe cazuri de tulburări de comportament social, cu recurgere la acte de violenţă. Modalităţi evolutive Există puţine cercetări care să permită aprecierea stadiului la care s-a ajuns în cadrul studiilor asupra schizofreniilor şi repetarea criteriilor de pronostic. Potrivit studiilor întreprinse de psihiatrii Bleuler şi Muller se disting la schizofrenii două tipuri de debut (insidios şi acut) şi două tipuri de evoluţie. Cele mai frecvent întâlnite sunt asocierea unui debut acut cu o evoluţie oscilantă şi a unui debut insidios cu o evoluţie continuă. 2.2 Paranoia

Şi această psihoză este susceptibilă de a genera tulburări ale comportamentului indivizilor, respectiv care ar putea duce la acţiuni de surprindere a vieţii din jur, chiar şi în repetate rânduri. Delirurile paranoice au în comun un anumit număr de caracteristici. Ele sunt aşa-numitele ,,deliruri sistematizate" deoarece sunt prinse în chiar caracterul şi personalitatea bolnavului şi evoluează în ordine, coerenţă şi claritate. Acestea demonstrează existenţa unei construcţii ce corespunde unei logici proprii subiectului, având ca bază un fundament constituit din judecăţi false. Delirul poate avea un aspect verosimil. De asemenea, atât când cel ce delirează se află la un punct masiv al convingerii sale pasionale, poate avea puterea de a contamina şi de a induce în delirul celuilalt sau chiar să declanşeze deliruri colective. În acest caz este suficient să fie izolat elementul inductor pentru ca elementele induse să înceteze imediat să mai existe. Aceste deliruri sunt însoţite de o mare exaltare. Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 51

Adesea se ajunge la o situaţie de genul persecutat-persecutor şi în aceste situaţii, după cum aminteam mai sus, există riscul de a trece la acte heteroagresive chiar sub forma violenţelor fizice. Delirurile paranoice pot fi acute şi reversibile şi par a fi facilitate de alcoolism sau de droguri precum cocaina ori anfetaminele, ori pot fi declanşate de anumite situaţii precum izolarea sau agresiunea. În debut insidios şi o cronicizare a bolii îi fac pe mulţi specialişti să stabilească o corelaţie cu simptomele asemănătoare schizofreniei în cele mai multe dintre cazuri, aceste deliruri apar personalităţile patogene, dintre care cea mai caracteristică este personalitatea paranoică. Aceasta are, conform D.S.M-III, următoarele trăsături: 

neîncrederea generalizată, nejustificată şi o absenţă a încrederii în celălalt (individul

se aşteaptă să fie înşelat, manifestă o hipervigilenţă faţă de mediul înconjurător, disimilare şi neacceptare a criticilor; de asemenea pune sub semnul îndoielii loialitatea celuilalt şi caută motive ascunse care ar veni în sprijinul părerilor sale; gelozie patologică) 

hipersensibilitate (subiectul are tendinţa de a se simţi dispreţuit, exagerează

dificultăţile, manifestă promptitudine în contraatac şi incapacitatea de a se destinde) 

restricţie a afectivităţii (aparenţă de răceală, orgoliul de a fi greu de emoţionat,

absenţa umorului, lipsa sentimentelor) Principalele deliruri paranoice sunt delirurile pasionale şi de revendicare, delirurile de interpretare şi delirurile senzitive. A Delirurile pasionale şi revendicare se subîmpart în: delirul pasional de gelozie, erotomania şi delirurile de revendicare 1. Delirul pasional de gelozie transformă relaţia de doi a unui cuplu într-o situaţie triunghiulară prin introducerea unui rival asupra căruia se va transfera intensitatea efectelor şi împotriva căruia se va dezvolta ura. Gelosul îşi va baza convingerea pe probe false, rezultate ale imaginaţiei sale, ale intuiţiilor şi ale interpretărilor sale delirante. Deseori partenerul normal din punct de vedere psihic sfârşeşte prin a fi Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 52

suprimat de cel bolnav mental. Aşa au păţit şi soţia şi apoi iubitele lui Bela Kis, un criminal în serie maghiar. În magazia acestuia s-au gasit 24 de recipiente cu alcool care conţineau fiecare, cadavrul a câte unei femei. După ce şi-a ucis nevasta, el se descria în anunţul din ziar, astfel: ,,văduv, singur, caut companioană. 2. Erotomania Reprezintă iluzia delirantă a subiectului că este iubit. Ca obiect este ales, în general, un personaj celebru, la care de fapt, nu se poate ajunge. Într-o primă fază, subiectul pare mirat de iubirea pe care le-o poartă obiectul. El are o mulţime de probe bazate pe ceea ce ce ştie sau află în legătură cu vârsta obiectului. Într-o a doua fază, el se hotărăşte să îşi declare la rându-i iubirea, prin diverse mesaje. Absenţa răspunsului sau refuzurile întăresc convingerea legată de realitatea acestei iubiri, care vrea să păstreze forţa secretului. Curând, pus în faţa inutilităţii tututror demersurilor, se instalează o stare de nemulţumire, apoi o stare de ranchiună, iar pasiunea amoroasă se transformă în ură faţă de cei care contrazic existenţa acestei iubiri. Destul de rar, această ură s-ar putea solda cu uciderea persoanei sau persoanelor respective, dar chiar în acest caz nu este vorba de crime în serie. Delirurile de revendicare Tema revendicării este cea care dă caracteristica principală acestui delir. Poate fi vorba de o proprietate sau de un drept, fie de un merit sau de o invenţie, fie de un sistem ideologic. În ceea ce priveşte revendicarea unei proprietăţi se poate întâmpla ca subiectul să-şi înlăture „adversarul" şi chiar şi pe următorii, dacă aceştia continuă să apară. B Delirurile interpretării Este un fel de „nebunie a motivaţiilor", în care subiectul explică totul printr-un sistem personal de semnificaţii. Mecanismul principal al delirului îl constituie aici interpretarea, care este exogenă, dacă are ca obiect realitatea exterioară şi endogenă Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 53

dacă are ca obiect realitatea interioară. Temele principale ale acestor deliruri sunt persecuţia (orice fel de complot) şi megalomania, ca în cazul delirurilor de descendenţă (aristocratică sau divină). Sunt nenumărate cazurile, mai ales în SUA, în care cei ce cred în Isus Cristos ucid homosexuali şi prostituate. Evoluţia acestor deliruri are loc într-o manieră care acaparează încetul cu încetul întreaga viaţă a subiectului, în timp ce evoluţia delirului de revendicare sau a aceluia pasional se face pe anumite domenii, pe anumite porţiuni de realitate. Delirul poate evolua în mai multe feluri. Câteodată el are o funcţie revelatorie în viaţa subiectului, făcând lumină în cazul tuturor întrebărilor pe care acesta şi le-a pus în trecut; alteori, delirul se manifestă prin interpretări din ce în ce mai complexe, ajungându-se la stadiul de lume ermetică, fiind în acest caz, vorba, mai degrabă, despre schizofrenie. Delirul se poate uneori limita la un fel de roman delirant pe care subiectul îl păstrează în sine, ducând o viaţă aproape normală. C Delirul de relaţie al senzaţiilor Pe un fond sensibil, cu un trecut marcat de frustrări succesive, o frustare suplimetară dă naştere unui centru evenimentalar, având un sentiment de persecuţie şi de culpabilitate. 2.3. Psihoza maniaco-depresivă Caracteristica esenţială a acestei afecţiuni o constituie apariţia intermitentă a tulburărilor depresive majore (sau a melancoliei) şi a tulburărilor de excitare (sau a maniei), cu intervenţii de linişte între accese, în cursul cărora, subiectul este lipsit de orice semn de boală (deci nu atrage cu nimic atenţia celor din jur, din acest punct de vedere). Totodată accesele de manie alternează cu cele de melancolie. Stările de melancolie se caracterizează prin încetineala psiho-motorie observabilă la nivelul gesturilor, care devin lente şi rare, printr-o mimică încremenită într-o expresie tristă, prin cuvinte rostite încet şi monoton. Subiectul se simte golit de orice fel de sentimente şi devine indiferent la tot ce îl înconjoară, starea lui de spirit fiind afectată de intensitatea durerii psihice, însoţită de o amorţire a tuturor simţurilor. Singurele sentimente pe care le mai poate exprima sunt cele de incapacitate, de laşitate şi de Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 54

culpă, fie prin exagerarea unor greşeli minore, fie prin inventarea unora, care de fapt nu există. Toate investirile afective dispar, fie că este vorba de plăceri sau de simple hobby-uri, acestea dispărând primele, fie că este vorba de profesie, de interese familiale sau sociale. Viaţa sexuala este întreruptă şi apetitul dispare. Somnul este adanc tulburat. Există, în genere, un sentiment de angoasă şi mai ales, bolnavul îşi doreşte propria moarte, iar uneori pe cea a acelora din anturajul apropiat (aspect foarte important!). Riscul major îl reprezintă deci sinuciderea, sau uciderea partenerului de viaţă ori a copiilor care, crede subiectul, nu pot rămâne într-un univers pe care-l consideră pustiu şi lipsit de un viitor măcar mulţumitor. Aceste aspecte cer imperios o spitalizare urgentă şi metode prin care să se pătrundă în universul subiectului, dacă se întamplă ca acesta să aibe o atitudine în întregime negativă. Acest tablou melancolie poate varia melancolia în care încetineala psihomorie ia forme extreme mergând de la imobilitate până la mutism; melancolia anxioasă cu atacuri de panică şi riscul iminent al unor porniri violente; melancolia delirantă cu idei macabre şi de culpabilitate, comportament ipohondric indus de anumite transformări fizice, sentimentul posesiunii sau al dominării. De fapt, ultimul aspect sub care se poate manifesta accesul de melanconie constituie cauza multora dintre crimele în serie. De exemplu David Berkowitz, din New York, a terorizat străzile oraşului său din iunie 1976 până în august 1977. Acest poştaş a ucis 6 persoane pentru că se simţea ,,posedat de un spirit de 6000 de ani, care înfăptuia răul şi care îşi spunea- ,,The Son of Sam". De asemenea Johnnie Malarkey, a ucis 10 persoane în Fresno, în 1993 pentru că era ,,possesed by the Devil". Lista cazurilor de acest gen este foarte lungă. După cum am menţionat şi mai sus, accesele melancolice alternează cu accese de manie. Mania trebuie văzută ca inversul melancoliei, sau poate ca o evadare din universul melancolic, în căutarea exaltării simţurilor. Are loc o agitaţie psihomotorie cu agitaţie motrică şi logoree. Insomnia este câteodată totală. Procesele mintale sunt Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 55

stimulate şi accelerate, indiferent dacă este vorba de asocieri de idei, de memorie sau de imaginaţie. Există o fugă de idei sărindu-se de la una la alta, astfel încât nimic nu se construieşte coerent, o idee sau un proiect fiind abadonate în favoarea altora. Subiectul îşi presară discursul cu jocuri de cuvinte dând naştere unor ironii caustice. Starea de dispoziţie este exaltată, euforică şi subiectul are impresia că deţine o putere absolută, ceea ce îl motivează în crimele sale pe criminalul în serie. În plus, nu suportă să fie contrazis, reacţionând impulsiv. Pierderea simţului critic şi al autocontrolului antrenează comportamente agresive şi atitutidini libertine şi în viaţa familială şi în cea socială. Subiectul manifestă o atitudine ludică, agresivă, în care eventualele consecinţe sunt privite cu indiferenţă. Robert Hansen, de exemplu, cel mai activ criminal în serie din istoria statului Alaska, foarte bun pilot şi un vânător înrăit, îşi lua viitoarele victime care erau prostituate sau dansatoare topless la plimbare, peste ţinuturile sălbatice din jurul văii Knile. Apoi, cobora pentru a le arăta de aproape peisajele minunate. Femeile erau violate şi apoi lăsate să fugă în acele ţinuturi sălbatice, însă nu reuşeau sa scape cu viaţă pentru că lui Hansen cel mai plăcut lucru i se părea vânătoarea cu sau fără elicopter. A recunoscut 17 crime comise între 1973 şi 1983. De altfel, Hansen era cunoscut ca un om muncitor, cu familie şi respectabil membru al comunităţii. Principalele variante ale stării maniacale sunt: 

hipomania, unde totul se limitează la o hiperactivitate intelectuală şi fizică, într-o

ambianţă lucidă şi megalomanică 

furia maniacală cu un comportament agresiv



mania delirantă cu teme de grandoare şi de atotputernicie



starea mixtă

Debutul acestei psihoze are loc în jurul vârstei de 30 de ani, manifestându-se cel mai adesea printr-un episod maniacal. Prevalenţa în cazul populaţiei se situează între 0,5 şi 1,5 la mie, având procente egale atât în rândul barbaţilor cât şi în cel al femeilor. Totuşi,

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 56

bazele de date sunt sărace în cazurile de femei-criminal în serie, cele care suferă de psihoza maniaco-depresivă lipsind. Repartiţia frecvenţei acceselor maniacale şi a acelora melancolice este aproape egală. Timpul ce separă două accese este variabil, dar de obicei el nu variază când este vorba de acelaşi subiect, aşa explicându-se şi perioada de linişte" dintre două crime, în cazul criminalilor în serie ce suferă de psihoze maniaco-depresive. Se disting în prezent formele în cicluri scurte cu intervale de linişte de câteva săptămâni sau luni şi ciclurile mai lungi, de câţiva ani. Pare aproape sigur că originea tulburărilor este genetică. Se poate ca anumite excese să fie declanşate de stres.

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 57

Capitolul 4. Elemente de psihopatologie la criminalii în serie Ion Rîmaru La noi în ţară unul dintre cele mai mediatizate cazuri de criminali în serie îl are în centrul atenţiei pe Ion Rîmaru. El face parte dintr-o familie dezorganizată, părinţii divorţaţi, sunt trei copii, el find cel mai mare. Al doilea copil, tot de sex masculin, prezintă unele tulburări comportamentale. În familie a avut parte de o atmosferă de imoralitate avînd un unchi cu antecedente penale.Tatăl, cunoscând o serie de violenţe şi jafuri comise de fiul său, nu numai că nu a luat atitudine, ci l-a sfătuit uneori cum să ascundă obiectele şi banii furaţi. Însuşi inculpatul are antecedente penale. În luna august 1965, a lovit grav un paznic care l-a surprins furând pepeni din gospodărie, fapt pentru care a fost condamnat la cinci luni închisoare. Ion Rîmaru, în timpul şcolarizării, a obţinut rezultate foarte slabe, a rămas repetent în clasa a noua, a provocat un scandal public în oraşul natal, fiind surprins în timp ce întreţinea relaţii sexuale cu fata unui profesor de la liceul unde învăţa. Fata era minoră. O discrepanţă apare între nota la purtare(10, în cursul liceului) şi unele declaraţii ale profesorilor şi colegilor, care arată că, încă de atunci, prezenta o serie de manifestări mai deosebite (într-o excursie, a fost surprins urinând pe o clanţă). A intrat la facultate în anul 1966, profitând de faptul că erau mai puţini pretendenţi decăt locuri şi a fost admis cu media 5,33. A rămas repetent în anul 2 şi în anul 3, pe care, la data arestării, îl repeta cu perspectiva exmatriculării pentru absenţe nenumărate şi rezultate catrastofale la învăţătură. În timpul facultăţii a locuit la cămin, unde, din declaraţiile colegilor şi ale profesorilor, reiese că tulburările comportamentale şi asociabilitatea lui Rîmaru Ion, erau evidente pentru toţi. Acest fapt a făcut ca să fie din ce în ce mai evitat de colegi care au refuzat să locuiască Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 58

cu el în cameră. S-au semnalat beţii însoţite de manifestări comportamentale severe ca de exemplu:a urinat într-o cameră alăturată peste patul unui student; altă dată a călcat pe sticle sparte cu picioarele goale, în mod demonstrativ. În momentele de furie a prezentat şi tendinţe autoagresive, fapt ce reiese din constatarea că pe membrele superioare şi inferioare se aflau peste 20 de înţepături provocate de el însuşi. Agresivitatea şi caracterul său impulsiv au reieşit din violenţa cu care a distrus mesele, salteua şi mobilierul din cameră. A prezentat o versiune a ritmului somn veghe, părăsind aproape în ficare noapte căminul între orlele 22-04 dimineaţa. Pe timpul anchetei, Rîmaru era dispus să răspundă la întrebări noaptea deoarece ziua era reţinut şi uneori somnolent. În timpul somnului sărea adesea brusc din pat producând diferite zgomote. În una din acţiunile sale nocturne Rîmaru s-a căţărat pe paratrăsnetul clădirii. Conţinutul gândirii sale, problematica legată de şcoală şi de alte preocupări erau foarte sărace, lucru de care colegii şi profesorii îşi dădeau seama.Un profesor, pe nume Ciurea Viorel, îl caracteriza ca fiind un timid agramat, cu un limbaj foarte sărac, neposedând mai mult de 300 de cuvinte în vocabularul său, ceea ce reprezintă totuşi o exagerare, dar care demonstrează incultura şi un orizont extrem de redus pentru un student. În faţa aserţiunii că ar fi suferit de leus, Rîmaru s-a tăiat cu bisturiul pentru a arăta că sîngele său este „sănătos". Faţă de problemele sexuale s-a dovedit încă de pe vremea de când era adolescent, fără inhibiţie, fără frână morală (raporturile sexuale în clasă la 15 ani). În timpul facultăţii se relatează cum că într-o noapte la cămin nu a dormit deloc, ci a dat tîrcoale unei camere în care ştia că stă o fată sosită în vizită la un coleg. În anul 1967, în fişa medicală au fost notate o serie de aprecieri, ca de exemplu: „nod în gât", „spasm esofagian"(06.06.1967) şi „sindrom nevrotic reactiv"(1968). În anul 1969, s-a adăugat la diagnosticul de sindrom nevrotic, menţiunea: „pe fond de inadaptare, "recomandându-i-se un examen electroencefalografic. Examenul Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 59

electroencefalografic a evidenţiat un traseu medio-voltat slab exprimat, pe care apăreau spontan foarte frecvente unde teta, care predominau grupate în regiunea temporală. În data de 04.03.1971, medicul de la Policlinica studenţească a sesizat o uşoară stare confuzională consemnată ca „suspiciune de comiţialitate temporală". Coincidenţa acestei manifestări chiar în dimineaţa zilei în care Rîmaru a comis o crimă de un sadism rar întâlnit, pune în mod justificat problema dacă vizita medicală solicitată nu a avut un caracter premeditat, de o eventuală ascundere în spatele unui diagnostic psihiatric sau dacă, într-adevăr, nu se găsea într-o stare afectivă cu totul specială, dar legată de intenţia premeditată de a comite o nouă crimă. Notaţiile din fişa medicală a lui Rîmaru Ion arată o anumită corespondenţă între vizitele medicale solicitate şi actele antisociale comise. După cea mai odioasă crimă comisă în str.Vulturi, se internează în Spitalul de Chirurgie Plastică pentru efectuarea unei operaţii plastice pe tendon, operaţie care nu era de urgenţă, deoarece el îşi secţionase tendonul cu două luni înainte, în timpul unei tentative de viol cu tâlhărie. Examenul psihiatric minuţios efectuat în mod repetat în timpul anchetei nu a putut scoate în evidenţă tulburări de tip psihotic. Nu au fost remarcate stări halucinatorii, confuzionale, delirante sau de altă natură psihotică. În prima perioadă s-au remarcat fenomene de tip histeroid (negativism, opoziţie la ortostatism, cu mimarea pierderii tonusului postural şi ganzeroid cu răspusuri pseudodemenţiale: cartierul Floreasca – Florentina, Mănăstirea Caşin – Costin,Piaţa Unirii – Uniuni etc. şi suspiciune faţă de alimente, aceste manifestări aveau un caracter reactiv net faţă de situaţia în care se afla după arestare, sitaţie de care încă de la încueput a fost pe deplin conştient. Aceste aspecte au fost rezolvate rapid şi spectaculos cu ajutorul unor mijloace terapeutice psihiatrice. Pe timpul anchetei nu au fost semnalate crize paroxistice de pierdere sau alterare a stării de conştienţă. Datele anamnestice care au semnalat în trecut o serie Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 60

de anomalii electroencefalografice, punând problema unor crize de epilepsie temporară, nu afost confirmate de noile examene electroencefalografice efectuate la Spitalul nr.9. Datele examenului clinic psihiatric direct, efectuate în mod repetat, datele anamnestice, istoricul vieţii lui Rîmaru Ion evidenţiază în mod clar pronunţate deviaţii şi anomalii de caracter, temperament şi personalitate atât de nucleu (un frate cu trăsături asemănătoare), cât şi de dezvoltare disarmonică în timp, la care a contribuit şi mediul familial, cu influenţă negativă directă şi o anumită toleranţă din partea colectivului în care trăia. Tabloul psihopatic a lui Rîmaru Ion este polimorf, cuprinzând aproape întreaga gamă a trăsăturilor negative pe care le pot îmbrăţişa structurile monstruoase ale personalităţii. Între aceste trăsături trebuie menţionate, în primul rând, agresivitatea, impulsivitatea, cruzimea feroce, vâscozitatea şi lentoarea proceselor ideative, cu inerţia între procesele de excitaţie şi inhibiţie şi, mai ales, amoralitatea absolută cu aberaţii sexuale de intensitate rar întâlnită chiar şi în literatura de specialitate. 1. SADISM-exemplul cazul victimei M.F.(în timp ce o ajuta să treacă gardul cimitirului Sf.Vineri, brusc o împinge brutal, provocându-i căderea cu capul de pământ de o violenţă care-i provoacă pierderea cunoştinţei). 2. VAMPIRISM-acelaşi caz M.F.-care din întîmplare a scăpat cu viaţă şi a putut da relaţii amănunţite aspra felului cum i-a provocat mai multe plăgi prin înţepare din care i-a supt sângele. 3. CANIBALISM-muşcă din victime din regiunile erogene: vagin, pubis, mamele, rupând bucăţi de carne negăsite la locul crimelor. 4. FETIŞISM-obiectele intime ale victimelor sunt tăiate, aranjate şi expuse cu atenţie şi o ritualitate care sugerează extazul fetişist. 5. TENDINŢE NECROFILICE-predilecţia de a continua actul sexual şi după încetarea spasmelor agonice, în unele cazuri (în special cel din str.Vulturi), agresivitatea nediferenţiată continuă şi după moarte victimelor, aşa cum o

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 61

dovedesc constatările examenelor medico-legale, prin semnalarea de multiple plăgi nesângerânde, deci provocate după decesul victimelor. Impulsivitatea sa explozivă capătă o aparenţă epileptoidă nu numai prin intesitatea ferocităţii, ci şi prin vâscozitate, sărăcie intelectuală, adezivitate, tendinţe la detaliere şi minuţiozitate (aranjează toate obiectele victimelor cu o ordine de ritual), precum şi prin unele manifestări de misticism paradoxal (jurăminte pe cruci, frecventarea bisericelor şi rugăciuni nocturne). Nu au fost semnalate simptome de boală organică cerebrală. Nu a prezentat semne de impregnare alcoolică cronică. Episoadele embrioase semnalate în anamneză, au avut un caracter incidental, dar o demonstra şi tipul de psihopatie polimorfă predominant explozivă a cărui sensibilitate la alcool este adesea menţionat în literarură. Diagnosticul lui Rîmaru Ion este: „Psihopatie polimorfă cu caracter dominant impulsiv şi pervers sexual." Concluzii: În urma examenelor psihice şi neurologice nu a fost semnalată prezenţa unei maladii cu caracter psihic de natură a afecta discernământul. A avut o dezvoltare anormală a personalităţii de proporţii monstruoase care nu a afectat starea de eluciditate a conştiinţei acestuia. În timpul săvârşirii infracţiunilor, Rîmaru Ion nu se afla într-o stare de inconştienţă totală sau imparţială. Acţiunile respective au fost comise în condiţii de premeditare minuţioasă cu o pregătire corespunzătoare, intenţionalitate clară şi profit. Gravele infracţiuni comise nu pot fi puse pe seama unor impulsuri irezistibile cu caracter sexual, întrucât dominanţa sexuală aparentă a fost de cele mai multe ori dublată de interese josnice ca jaful, tâlhăria, şi pentru faptul că îşi întrerupea acţiunile ori de câte ori intervenea pericolul de a fi surprins.

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 62

Cazul Sârcă, autorul a opt asasinate descoperit cu ajutorul cartotecilor modusoperandi Istoria criminalisticii a înregistrat asasinate odioase ca urmare a studierii după modul cum au fost săvârşite s-a putut ajunge la concluzia hotărâtă că acestea au fost opera unuia şi aceluiaşi autor. Jack Spintecătorul care, în anul 1888 Ia Londra, asasinase numeroase prostituate, operase de aşa natură încât punctele caracteristice ale tuturor asasinatelor lui, erau perfect identice, dar el nu a putut fi descoperit niciodată. În alte cazuri cunoscute în istoria criminalisticii, asasinii au fost prinşi datorită unor întâmplări care nu au avut nici o legătură cu descoperirea lor prin identificarea modului caracteristic în care seriile lor de asasinate fuseseră săvârşite. Cazul Sârcă prezintă, astfel, un interes deosebit din punct de vedere criminalistic. El ne învaţă că descoperirea marilor asasini, necunoscuţi la un moment dat, care obişnuiesc a repeta faptele lor criminale, se poate face printr-un studiu amănunţit asupra modului în care punctele caracteristice ale faptelor de aceeaşi natură săvârşite în trecut, vin a se identifica cu punctele caracteristice ale activităţilor criminale practicate de autorii necunoscuţi ce operează în prezent. La 16 septembrie 1939, Sârcă Ion, de 28 de ani, muncitor ne-calificat, fiul lui Alexandru şi Ana, originar din com. Vâcău, jud. Sălaj, a fost arestat ca autor al tâlhăriei săvârşite cu câteva zile mai înainte asupra tânărului D.G. de 18 ani, căruia, prin violenţă, i-a furat îmbrăcămintea, ceasul şi banii. Din cercetările şi ancheta ce s-au efectuat la acea dată, reieşea că Sârcă Ion îl întâlnise pe tânărul D.G. pe calea Văcăreşti şi, intrând în vorbă cu el, a aflat că tânărul nu are servici şi este în căutare de lucru. Sârcă îi spune că ar avea pentru el un post foarte bun la o fermă din jurul Capitalei, unde în afară de un salariu mare, va avea hrană şi locuinţă. Culorile în care Sârcă descrisese perspectivele acestui post, determină pe tânărul în căutare de muncă, să fie de acord, ba chiar recunoscător întâmplării de a-l fi cunoscut pe Sârcă. Acesta îi spune că postul trebuie ocupat imediat, fiindcă ar putea fi şi alţi amatori şi

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 63

cum el însăşi are anumite treburi la ferma indicată, ar fi bine să meargă împreună chiar în după-amiaza acelei zile. Tânărul D.G. căzu de acord şi porni împreună cu binevoitorul lui spre comuna Balta Albă, în apropierea căreia, spune Sârcă, se găseşte ferma în cauză. La periferia Capitalei, Sârcă intră într-o cârciumă, de unde cumpără o sticlă cu secărică, mezeluri, brânză şi pâine. Ei au luat direcţia spre comuna Balta Albă şi pentru a scurta din drum, Sârcă îi propune să o ia de-a dreptul peste câmp, prin porumbişte, fiindcă astfel vor ajunge mai repede. Tânărul acceptă şi după ce au mers astfel până în apropierea comunei Balta Albă, Sârcă i-a cerut să se odihnească şi, totodată, să mănânce ceva. S-au aşezat astfel în porumbişte şi au mâncat cele cumpărate, Sârcă îndemnându-l mereu să bea secărică. La un moment dat, acesta scoate o bucată de sfoară, pe care o face laţ şi sub forma de glumă leagă mâinile tânărului la spate, apoi începe să-l lovească şi să-l ameninţe cu moartea, luându-i ceasul. Sub teroarea acestor ameninţări, îl dezbracă de pantaloni şi încălţăminte, apoi cu altă bucată de sfoară, îl leagă de picioare, îi dezleagă mâinile, îi scoate cămaşa, după care îl leagă din nou, lăsând victima numai în chiloţi. După ce înfăşoară cu răbdare, în haina furată, pantalonii, pantofii şi cămaşa victimei, având grijă să cerceteze buzunarele, scoate obiectele, banii şi pleacă, spunându-i tânărului să nu anunţe poliţia. A doua zi dimineaţă, D.G. a fost descoperit în porumbişte, de locuitorii din Balta Albă, care au anunţat postul de jandarmi. La postul de jandarmi, tânărul D.G. află că nu este prima victimă a tâlharului şi că postul mai are alte două reclamaţii din partea altor tineri, care, la fel, au fost jefuiţi de un individ ale cărui semnalmente corespundeau întocmai cu cele ale tâlharului. De asemenea, la alte posturi de jandarmi din jurul Capitalei se depuseseră mai multe reclamaţii pentru fapte identice, săvârşite asupra altor tineri. Întâmplarea face ca după două zile de la săvârşirea acestei tâlhării, tânărul D.G. să întâlnească în hala de vechituri pe tâlharul ce-l jefuise şi, cu sprijinul publicului şi gardienilor, să-l prindă şi să-l conducă la Poliţie.

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 64

Cu ocazia cercetărilor, Sârcă a recunoscut a fi autorul a 6 tâlhării săvârşite în condiţii similare asupra unor tineri, pe care i-a ademenit cu aceleaşi promisiuni de a-i conduce şi angaja cu un salariu mare la o fermă din jurul Capitalei. El a mai recunoscut că în împrejurimile oraşului Arad, cu 4 ani înainte săvârşise, de asemenea, 6 astfel de tâlhării, pentru care a fost condamnat la 2 ani închisoare, pe care a ispăşit-o în penitenciarul Arad. Informaţiile cerute au confirmat întru totul spusele tâlharului. Cercetările odată încheiate, Sârcă a fost înaintat Parchetului Ilfov şi depus în Penitenciarul Văcăreşti. La Poliţie s-a întocmit cu această ocazie, următoarea fişă privind modul său particular şi caracteristic de a opera: „Sârcă Ion, de ani 28, de fel din com. Vâcău, jud. Sălaj, neştiutor de carte, de profesiune muncitor necalificat, fiul lui Alexandru şi Ana, fără domiciliu stabil în Capitală. Reţinut pentru cercetări la 16 Sept. 1939. Înaintat Parchetului Ilfov la 20 Sept. 1939, pentru tâlhărie. Modul de a opera: intră în vorbă cu tineri în căutare de lucru, cărora le propune angajamente avantajoase, la anumite ferme din jurul Capitalei şi sub pretextul că-i conduce la aceste ferme, pleacă cu ei pe câmp, unde în locuri propice îi leagă de mâini şi de picioare, jefuindu-i de îmbrăcăminte şi bani, lăsând victimele goale şi legate. Când pleacă cu victimele, cumpără băuturi tari şi mâncare. A săvârşit 6 asemenea tâlhării în jurul Capitalei şi alte 6 în jurul oraşului Arad, pentru care fapte a fost condamnat în anul 1936 la 2 ani închisoare, pe care a ispăşit-o în Penitenciarul Arad. Este un profesionist al tâlhăriei, care va repeta faptele ce a săvârşit". Fişa a fost clasată în cartotecile modus-operandi în grupul fişelor unde sunt trecuţi tâlharii care operează singuri, legând victima şi uzând de trucuri bine definite. Sârcă a fost condamnat pentru tâlhăriile săvârşite în jurul Capitalei, la 5 ani închisoare. El îşi ispăşea pedeapsa, în timp ce al doilea război mondial cu evenimentele premergătoare: rebeliuni, asasinate politice etc, făcuse să se şteargă din mintea oricărui poliţist amintirea faptelor criminale ale acestui tâlhar care, în realitate, nici nu atrăsese decât, fugar, atenţia poliţiei, iar opinia publică nici nu le cunoscuse.

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 65

Între 16 aprilie şi 17 august 1943, Legiunea Jandarmeriei Ilfov, Legiunea Jandarmeriei Bucureşti şi Prefectura Poliţiei, au descoperit pe câmp, în apropierea comunelor suburbane Şerban Vodă, Fundeni, Pipera, Căţelu, Băneasa şi Balta Albă: 8 cadavre aparţinând unor tineri găsiţi dezbrăcaţi, cu mâinile şi picioarele legate şi prezentând în jurul gâtului, urme de strangulare. Constatările făcute de Serviciul Poliţiei, la locul sinistrelor fapte, au dus la concluzia că toate aceste asasinate erau opera unuia şi aceluiaşi autor. În primul rând, toate cele 8 cadavre fuseseră găsite pe câmp, în apropierea comunelor suburbane, în crânguri sau în porumbişti. Cadavrele erau dezbrăcate. Mâinile victimelor, în şase din cazuri, fuseseră găsite legate la spate, în alte două cazuri, ele erau legate în faţă. Examinarea legăturilor (nodurilor) a dus la concluzia ca ele erau identice. Asasinul făcea mai întâi un laţ, în care cuprindea mâinile victimelor, strângându-le puternic, apoi apuca cele două capete ale legăturii şi după ce le petrecea încă o dată în jurul mâinilor, forma un nod dublu în partea opusă a laţului. Materia legăturilor fiind examinată s-a constatat că, în cursul lunii august, la asasinarea tânărului Rusu Ioan, al cărui cadavru a fost găsit în apropierea comunei Şerban Vodă, precum şi la asasinatele tinerilor Gheorghe şi Vasile Kiş, ale căror cadavre au fost găsite în apropierea Gării Căţelu, asasinul legase mâinile victimelor cu bucăţi dintr-o frânghie de cânepă îmbâcsită cu catran. Examinându-se cele trei legături, s-a stabilit în mod hotărât după grosimea, răsucirea, calitatea cânepii şi îmbâcsirea cu catran, că ele fuseseră tăiate din una şi aceeaşi frânghie. În alte patru cazuri, victimele fuseseră legate cu bucăţi de sfoară mai subţire, care aveau lungimi diferite, dar erau identice în ceea ce priveşte grosimea, calitatea cânepii şi uzura. Într-un singur caz, şi anume, la asasinarea tânărului Constantin Pârvu, al cărui cadavru fusese găsit în apropierea comunei Pipera, asasinul legase mâinile victimei cu o bucată de şnur negru. Tot cu ocazia cercetărilor întreprinse, organele poliţieneşti au găsit aproape de cadavrele victimelor asasinate lângă Gara Căţelu, comuna Pipera şi Şerban Vodă, 4 sticle goale care, fiind examinate, s-a stabilit că conţinuseră băuturi alcoolice. Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 66

Din poziţia în care fuseseră găsite cadavrele tinerilor Rusu Ioan si Kiş Vasile, reieşea că asasinul săvârşise acte de pederastie asupra victimelor. Toate cele 8 cadavre descoperite în apropierea comunelor suburbane mai sus-indicate, prezentau în jurul gâtului, urme de ştrangulare. Aceste mine indicau în toate cazurile că victimele fuseseră ştrangulate cu mâna, în timp ce asasinul se afla în spatele lor, fiindcă în partea din faţă a gâtului era vizibilă imprimarea unghiilor de la degetele arătător, mijlociu şi inelar ale asasinului, pe când spre ceafă nu se găsea decât imprimarea degetelor mari. În toate cazurile, asasinul ştrangulase victimele întrebuinţând amândouă mâinile. Autopsia medico-legală a stabilit că victimele fuseseră ucise prin ştrangulare şi, în toate cazurile, asasinul uzase de amândouă mâinile, iar victimele fuseseră apucate de gât pe la spate. Autopsia medico-legală mai stabilise că asasinul practicase acte de pederastie asupra celor opt victime. Din cercetările de mai sus, coroborate şi cu expertiza făcută de Serviciul Poliţiei Tehnice, reieşea că o serie de urme digitale, relevate de pe sticla găsită lângă cadavrul descoperit în apropierea Gării Căţelu, erau perfect identice cu anumite urme digitale relevate şi de pe o altă sticlă ce se găsise lângă cadavrul victimei ucise la Pipera se ajunge la concluzia hotărâtă că toate cele opt asasinate erau opera unuia şi aceluiaşi autor. Cercetările dactiloscopice întreprinse prin cazierul dactiloscopic mono-dactilar, pentru căutarea urmelor relevate de pe cele două sticle, au avut drept rezultat constatarea ca asasinul nu se găsea înregistrat în acest cazier. În afară de aceste urme digitale şi cele câteva bucăţi de frânghie şi sfoară ce serviseră la legarea victimelor, nici un alt indiciu şi nici o altă împrejurare fericită nu aveau să contribuie la descoperirea acestui feroce asasin. Investigaţiile poliţieneşti pe teren, cercetările poliţiei judiciare şi ale instrucţiei au rămas fără nici un rezultat. În această situaţie, un comisar din Serviciul Poliţiei Ştiinţifice, care luase parte la investigările pe teren, privind constatarea celor opt asasinate şi care era însărcinat cu organizarea primelor cartoteci modus-operandi în Prefectura Poliţiei, clasificând, după modul caracteristic în care autorii operaseră, dosarele tuturor tâlharilor şi asasinilor ce Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 67

activaseră în ultimii 15 ani, a procedat la o verificare amănunţită a fişelor de cartotecă în care aceştia erau înregistraţi. După ce a consultat fără folos fişele asasinilor, clasificate după modul caracteristic în care operaseră, a început verificarea fişelor tâlharilor care, la rîndul lor erau clasificaţi după modul cum săvârşiseră faptele. Cercetarea s-a oprit în faţa fişei cu următorul conţinut: „SÂRCĂ ION, de ani 28, de fel din comuna Vâcău, jud. Sălaj, neştiutor de carte, de profesiune muncitor necalificat, fiul lui Alexandru şi Ana. Fără domiciliu stabil în Capitală. Reţinut pentru cercetări la 16 sept. 1939. înaintat Parchetului Ilfov la 20 sept. 1939, pentru tâlhărie. MODUL DE A OPERA: intră în vorbă cu tineri în căutare de lucru, cărora le propune angajamente avantajoase la anumite ferme din jurul Capitalei şi, sub pretextul că-i conduce la aceste ferme, pleacă cu ei pe câmp, unde în locuri propice îi leagă de mâini şi de picioare, jefuindu-i de îmbrăcăminte şi bani, lăsând victimele goale şi legate. Când pleacă cu victimele, cumpără băuturi tari şi mâncare. A săvârşit 6 asemenea tâlhării în jurul Capitalei şi alte 6 în jurul oraşului Arad, pentru care fapte a fost condamnat în anul 1936 la 2 ani închisoare, pe care a ispăşit-o în Penitenciarul Arad. Este un profesionist al tâlhăriei, care va repeta faptele ce a săvârşit". Comisarul, care făcuse împreună cu organele jandarmeriei investigaţiile la locul celor opt asasinate şi sesizase modul caracteristic în care aceste asasinate fuseseră săvârşite, a fost izbit imediat de punctul saliens al modului în care un infractor înregistrat pentru tâlhării în anul 1939, săvârşise atunci o serie de operaţiuni criminale. Într-adevăr, în anul 1939, acel infractor luase mai mulţi băieţi tineri sub pretextul angajării lor la o fermă din apropierea Capitalei, îi dusese pe câmp. îi legase şi sub ameninţarea cu moartea îi jefuise de haine, lasându-i legaţi şi goi. Aceleaşi puncte caracteristice le observase şi în cele opt asasinate, pe care un autor necunoscut le săvârşise în anul 1943. Ducerea victimelor pe câmp, legarea lor, dezbrăcarea de haine, au întărit convingerea comisarului anchetator că, cele opt asasinate nu pot fi decât opera tâlharului Sârcă Ion, al cărui mod de a opera înregistrat în anul 1939, era identic cu modul de a opera practicat în cele 8 asasinate recente. Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 68

Dosarul de cazier al tâlharului a fost scos imediat şi în el s-a găsit foaia personală conţinând impresiunile digitale ce fuseseră luate cu ocazia cercetării tâlhăriilor trecute. O comparare între aceste impresiuni şi urmele digitale găsite pe cele două sticle la recentele asasinate, confirmă în totul, constatarea făcută în cartotecile modusoperandi, fiindcă într-adevăr urmele găsite pe sticlele descoperite în apropierea cadavrelor şi care reprezentau un deget arătător şi mijlociu de la o mână dreaptă erau identice cu impresiunile degetului arătător şi mijlociu de la mâna dreaptă a tâlharului Sârcă Ion. Autorul celor opt asasinate fusese identificat, el nu era altul decât Sârcă Ion, care cu 4 ani înainte săvârşise acea serie de tâlhării care determinase înregistrarea lui în cartotecile modus-operandi. Câteva zile de la această constatare, asasinul a putut fi prins, făcând mărturisiri complete asupra modului cum săvârşise cele opt asasinate. Pe tineri îi amăgea cu aceleaşi promisiuni de a-i conduce la o fermă din apropierea Capitalei, pentru a ocupa un serviciu bine plătit. După săvârşirea tâlhăriilor din 1939 nu a stat în închisoare decât 2 ani, fiind trimis după aceea pe front pentru reabilitare. Dezertor din armată, revine în luna ianuarie 1943, în Bucureşti, unde, neavând ocupaţie şi nici acte, a fost atras în cercul unor bătrâni pervertiţi sexual, care-l plăteau pentru a le satisface bestialele lor vicii. Astfel, el s-a pervertit, devenind un pederast activ şi, când a început în luna aprilie activitatea lui de tâlhar, în afară de jefuirea victimelor, simţea o dorinţă intensă de a profita de aceste victime, pe care pentru satisfacerea unor plăceri demente, le ucidea prin ştrangulare, chiar în timpul când profita de ele.

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 69

CAPITOLUL V- Concluzii sub aspect psihologic

Trăsătura de bază a crimei în sine constă în caracterul ei periculos pentru individ şi pentru societate. Crimele în serie cauzează urmări grave în primul rând, pentru victime şi pentru familiile acestora, în al doilea rând urmări grave se resimt şi la nivelul grupului social în care se petrec faptele, producând teamă, frustrare, indignare şi protest. Fenomenul criminal nu se manifestă ca fenomen izolat şi individual ci, în al treilea rând, ca un fenomen social. Sub aspectul acesta victimele şi pagubele sunt alarma că acesta este un pericol social real. De fapt, cercetările psihologice moderne-în special cele americane, unde fenomenul este din păcate foarte grav prin amploarea sa în continuă creştereevidenţiază şi costul social al crimelor de acest g en , al că t u i t di n co st ul o r g a n e l o r d e u r m ă r i r e p en al ă şi judecătoreşti, din costul aparatului poliţienesc, judiciar, etc, însărcinat cu combaterea şi apărarea împotriva criminalilor în serie şi a crimelor lor, inclusiv a celor ce execută pedepsele şi se află în diferite penitenciare. Prezentând un asemenea pericol social şi un asemenea cost social crimele în serie se înscriu în mod firesc în fenomenul criminalităţii, provoacă reacţii sociale de combatere, exprimate în acţiuni de prevenire şi pedepsire. Credem să fi demonstrat un rol uriaş al educaţiei (psihologic:al învăţării) în determinarea personalităţii umane, în determinarea comportamentului acestei personalităţi, care comportament îl amplasează pe individ dincoace sau dincolo de barierele normelor sociale. Credem a fi demonstrat, cu mijloacele psihologiei sociale, că educaţi a c or espu ză to ar e î n fam il ie , veci nătate, şcoal ă şi comunitate, chiar şi în condiţiile unei grele educabilităţi, constituie stavila cea mai sigură împotriva devianţei în masă. Mai mult decât rigorile unei legislaţii, chiar şi alambicate, Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 70

doar forţa educaţiei permanente poate crea acele „tribunale interioare" din conştiinţa umană, care fac practic inutile acţiunile tribunalelor oficiale. În ţara nostră fenomenul crimelor în serie a reţinut atenţia mass-media de-a lungul timpului din fericire doar de trei ori, cel mai cunoscut fiind „Rîmaru", ceea ce dovedeşte o anumită eficacitate a măsurilor de prevenire. În ceea ce priveşte sancţiunile penale, bolnavilor psihici care comit crime li se aplică, dintre măsurile de siguranţă internarea medicală, prevăzută la art.114 din Codul Penal. Condamnatul este obligat să efectueze tratamentul într-un institut de specialitate până la însănătoşire.

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 71

BIBLIOGRAFIE

l.Dobrinoiu V., Pascu I., Molnar L, Nistoreanu Ghe., Boroi A., Lazăr V. Drept PenalPartea generală, Bucureşti, Editura Europa Nova ,1977. 2.Dicţionar de psihologie, coordonator Noebert 5, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2000. 3.Dicţionar de sociologie, coordonator: Boudon R; Besnard Ph.Lecuyer B.P.,Bucureşti Editura Univers Enciclopedic, 1966 4.Coordonator Predescu V., Psihiatrie ,Ediţia a III-a,Vol.I, Bucureşti, Editura Medicală, 1989. 5.Diagnostic and statistical manual of mental disorders, American Psychiatric Association, Ediţia a IlI-a, Washington D.C. 1987. 6.Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993. 7.Manus A., Psihozele şi nevrozele adultului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999. 8. Mistoreanu Ghe., Păun C., Criminologie, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2000. 9. 0ancea I., Probleme de Criminologie, Bucureşti, Editura ALL, 1994. 10. Popescu-Neveanu, Zlate M., Creţu, Tinca, Psihologie, Bucureşti Editura Didactică şi Pedagogică R.A., 1995 11. Stănoiu R.M., Introducere în Criminologie, Bucureşti, Editura Europa Nova 2000. 12. Comisarul Traian Tandin, Cazul Rîmaru, Bucureşti 2002. 13. Vlad T.VIad C.Psihologia şi Psihopatologia Comportamentului Bucureşti Editura Militară 1978. 14. Tudorel-Severin Butoi, Criminali în serie – psihologia crimei

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 72