Psihologie Si Psihopatologie Sociala [PDF]

Zitiervorschau

COLECŢIA „ALMA MATER”

Colecţie apărută sub îngrijirea prof. dr. Laurențiu Mitrofan

Laurențiu MITROFAN este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Psihologie, Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității din București. Domenii de interes: Psihologie Socială, Psihopatologie socială și a familiei, Psihologia comportamentului sexual deviant. A publicat, în calitate de autor, la Editura SPER: Elemente de psihologie socială (2004), Prietenia, o cale de dezvoltare și maturizare a personalității (2001, 2010), Atracția interpersonală sau Romeo și Julieta în cotidian (2002, 2010), iar în calitate de coautor, la aceeași editură: Dimensiuni ale excluderii sociale (2004), Parafiliile – extremele comportamentului sexual uman (2010), Multiplele fațete ale workaholismului (2010), Compendiu de fobii (2010, 2012); la Editura Polirom, coautor: Testarea psihologică. Inteligența și aptitudinile (2005). A coordonat volumele: Dezvoltarea personală, competență universitară transversală, Editura Universității din București (2007), Studii aplicative în domeniul psihologiei sociale (coord. Laurențiu Mitrofan, Emil-Răzvan Gâtej, Florina Coman), Editura Sper (2013), Copilăria și adolescența. Provocări actuale în psihologia educației și dezvoltării (coord. Laurențiu Mitrofan, Georgeta Pânișoară, Dorina Sălăvăstru), Ed. Polirom (2016). Este, de asemenea, autor a peste 55 de articole în reviste de specialitate, precum și a 17 capitole în volume colective: Dependența de internet. Efecte psihologice în rândul adolescenților, în volumul „Copilăria și adolescența. Provocări actuale în psihologia educației și dezvoltării” (coord. Laurențiu Mitrofan, Georgeta Pânișoară, Dorina Sălăvăstru), Ed. Polirom (2016); Friendship Relationships during Adolescence: Explicative Psychological Factors and Mechanisms, în volumul „Friendships: Cultural Variations, Developmental Issues and Impact on Health” (editori: Sarah Kaufmann și Viktor Meyer), Nova Publishers (2013); Impactul workaholismului asupra vieții de familie, în volumul „Psihologia sănătății” (coord. Eugen Avram), Ed. Universității din București (2010); Cauzele sociale ale tulburărilor de alimentație, în volumul „Psihologia sănătății” (coord. Eugen Avram), Ed. Universității din București (2010); Relația de prietenie în pas cu dezvoltarea umană, în volumul „Psychology in a positive world. Resources for personal, organizational and social development” (coord. Eugen Avram), Ed. Universității din București (2008) etc. Emil-Răzvan GÂTEJ este conferențiar universitar doctor în cadrul Universității Hyperion din București și al Universității Danubius din Galați. Domeniile sale interes sunt psihologia socială, impactul psihologiei ca știință în sfera conducerii de autovehicule, psihologia terorismului și elaborarea de studii aplicative în domeniul psihologiei. A publicat, în calitate de autor, la Editura SPER: Meditația creativă unificatoare (MCU) în pregătirea conducătorului auto (2013),

Exerciții de meditație creativă unificatoare pentru pregătirea și optimizarea comportamentului conducătorului auto (2013, audiobook); în calitate de coautor, la Editura SPER, 2013: Studii aplicative în domeniul psihologiei sociale (coord. Laurențiu Mitrofan, Emil-Răzvan Gâtej, Florina Coman); la Editura Universitară: Studii de psihologia dezvoltării (vol. I, coautor Florinda Golu, 2012), Studii de psihologia dezvoltării (vol. II, coautori Florinda Golu, Adrian Gorbanescu, 2013), Teste grilă pentru pregătirea examenului de licență – psihologie (coautor, 2016, 2017, 2018); la Editura Gutenberg Univers: Repere metodologice în organizarea lucrărilor practice în psihologie (coautori Roxana Maier, Ioana Golu, 2016); și la Editura Pro Universitaria din București: Incursiune în Psihologia Terorismului (coautor Ghe. Mihail Bănariu, 2019). Este, de asemenea, autor a peste 27 de articole în reviste de specialitate indexate în baze de date internaționale.

Mulțumiri dnei Mădălina Voicu și dlui Alexandru-Ioan Manea pentru ajutorul și sprijinul acordat!

Laurențiu Mitrofan

Emil-Răzvan Gâtej

PSIHOLOGIE ȘI PSIHOPATOLOGIE SOCIALĂ

Editura SPER Colecţia „ALMA MATER”, nr. 46 Bucureşti, 2019

© 2019 Editura SPER – SPER CONS EDIT SRL ISBN 978-606-8429-74-8 Editura SPER – acreditată categ. B de Consiliul Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior (CNCSIS), CNCS și CNATDCU (lista A2, panel 4, poziția 15). Toate drepturile sunt rezervate Editurii SPER. Nicio parte a lucrării nu poate fi copiată, tradusă, reprodusă în niciun fel fără acordul scris al editurii.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MITROFAN, LAURENŢIU Psihologie şi psihopatologie socială / Laurenţiu Mitrofan, Emil-Răzvan Gâtej. - Bucureşti : Editura S.P.E.R., 2019 Conţine bibliografie ISBN 978-606-8429-74-8 I. Gâtej, Emil Răzvan 159.9 Referenți științifici: conf. univ. dr. Victor Badea lect. univ. dr. Cristina Denisa Godeanu Director General: prof. univ. dr. Iolanda Mitrofan Director Editorial: dr. Mădălina Voicu Corectură, tehnoredactare și copertă: Mădălina Voicu Asistenți corectură și tehnoredactare: Alexandru-Ioan Manea, Radu Filip, Alexandra Mitroi Imagine copertă: Evannovostro, Shutterstock.com, ID 141755311 Difuzare - Editura SPER Bucureşti, Splaiul Independenţei, nr. 17, sector 5 Tel./ Fax 031.104.35.18 E-mail: [email protected] Web: https://www.librariasper.ro http://editurasper.wordpress.com http://www.sper.ro www.jep.ro www.artte.ro

Cuprins Capitolul 1. Introducere .......................................................................

15

Capitolul 2. Aspecte metodologice ..................................................... 2.1. Metode de cercetare: cum practicăm psihologia socială? .............. 2.2. Formarea și testarea ipotezelor ....................................................... 2.3. Metoda experimentală .................................................................... 2.4. Metoda de cercetare non-experimentală ........................................ 2.5. Etica cercetării în psihologia socială .............................................. 2.6. Teorii în psihologia socială ............................................................ 2.7. Contextul istoric al psihologiei sociale ..........................................

21 21 21 23 27 32 34 41

Capitolul 3. Eul social ........................................................................... 3.1. Dimensiuni ale Eului social ........................................................... 3.2. Imaginea de sine – componente ..................................................... 3.2.1. Concepția de sine ................................................................. 3.2.2. Stima de sine ........................................................................ 3.2.2.1. Cum se formează stima de sine? ............................... 3.2.2.2. Partea întunecată a stimei de sine .............................. 3.2.2.3. Conexiuni între stima de sine și auto-control, precum și între stima de sine și auto-eficacitate ........ 3.2.2.4. Optimismul nerealist ................................................. 3.2.2.5. Efectul opiniei în masă și al falsei unicități ............... 3.2.2.6. Eroarea stimei de sine ca proces funcțional și disfuncțional ............................................................... 3.3. Imaginea de sine și mecanismele de automenținere ...................... 3.4. Autoprezentarea (latura comportamentală a Eului social) – strategii și măști sociale .................................................................

45 45 51 51 57 58 59

Capitolul 4. Cunoașterea socială ........................................................ 4.1. Efectul de priming sau asocierea cu stimuli cunoscuți .................. 4.2. Deciziile intuitive ........................................................................... 4.3. Evaluarea universului social .......................................................... 4.4. Explicarea universului social ......................................................... 4.5. Procesul atribuirii ...........................................................................

71 71 72 76 77 80

7

60 61 63 64 65 66

4.6. Tipologia erorilor de atribuire ........................................................ 4.6.1. Tipuri principale – eroarea fundamentală de atribuire și efectul actor-observator ....................................................... 4.6.2. Alte tipuri de erori ............................................................... 4.6.2.1. Eroarea atribuirii instrumentale (self-serving bias) ... 4.6.2.2. Eroarea de atribuire de tip proiectiv .......................... 4.6.2.3. Eroarea de atribuire nejustificată a responsabilității 4.6.2.4. Eroarea de atribuire etnocentrică ............................... 4.6.3. Euristici și bias-uri în cunoașterea socială ........................... 4.6.3.1. Euristica reprezentativității ........................................ 4.6.3.2. Euristica disponibilității ............................................ 4.6.3.3. Euristica ancorelor ..................................................... 4.6.3.4. Bias-ul informației negative ...................................... 4.6.3.5. Bias-ul retrospecției și bias-ul consecvențialist ......... 4.6.3.6. Bias-ul de confirmare ................................................ 4.6.3.7. Evaluarea prin asociere ............................................. 4.6.3.8. Gândirea magică ........................................................ 4.6.3.9. Iluzia corelației .......................................................... 4.6.3.10. Iluzia de control ....................................................... 4.6.3.11. Influența dispoziției emoționale asupra judecăților

84 84 86 86 88 89 91 91 92 93 98 99 100 101 101 102 102 103 103

Capitolul 5. Agresivitatea .................................................................... 5.1. Aspecte generale ............................................................................ 5.2. Teoriile biologice ale agresivității .................................................. 5.2.1. Precursorii – S. Freud și K. Lorenz ..................................... 5.2.2. Influențele de tip genetic ale agresivității ............................ 5.2.3. Influențele biochimice ale agresivității ................................ 5.3. Teoriile sociale ale agresivității ..................................................... 5.3.1. Rolul stimei de sine ............................................................. 5.3.2. Teoria frustrare-agresivitate ................................................. 5.3.3. Teoria indice-excitație (cue-arousal theory) ........................ 5.3.4. Bias-ul atribuirii ostilității .................................................... 5.3.5. Teoria învățării sociale a agresivității ..................................

105 105 106 106 108 110 113 113 114 114 115 117

Capitolul 6. Diversitatea culturală și comportamentul social ............ 119 6.1. Cât de bine prezic atitudinile noastre comportamentul nostru? ..... 119 6.2. De ce atitudinile noastre sunt afectate de comportament ............... 123 6.3. Perspectiva evoluționistă și perspectiva culturală asupra 8

explicațiilor diferitelor comportamente sociale ............................. 6.4. Evoluție și gen ................................................................................ 6.5. Cultură și gen ................................................................................. 6.6. Oamenii construiesc și sunt construiți de propria lume culturală ..

127 135 137 139

Capitolul 7. Grupurile sociale ............................................................. 7.1. Caracteristici principale ale grupurilor sociale .............................. 7.2. Funcțiile grupurilor sociale ............................................................ 7.3. Structura grupului social ................................................................ 7.3.1. Normele sociale ................................................................... 7.3.2. Rol și statut .......................................................................... 7.4. Fenomene specifice grupurilor sociale ........................................... 7.4.1. Facilitarea socială: cum suntem afectați de prezența altora? 7.4.2. Facilitarea versus inhibiția socială ....................................... 7.4.3. Lenea socială ....................................................................... 7.4.4. Dezindividualizarea: când își pierd oamenii sentimentul de sine în grupuri? .................................................................... 7.4.5. Polarizarea de grup: grupul ne intensifică opiniile? ............ 7.4.6. Gândirea de grup: grupurile împiedică sau ajută luarea deciziilor bune? .................................................................... 7.4.7. Rolul și importanța luării deciziilor în grup ........................ 7.4.8. Rezolvarea problemelor în grup .......................................... 7.4.9. Influența minorității: cum influențează indivizii grupul? ....

141 141 143 149 149 152 155 155 160 162

Capitolul 8. Problematica liderului .................................................... 8.1. Conducerea – aspecte generale ...................................................... 8.2. Trăsături de personalitate și diferențe individuale ......................... 8.3. Perspective situaționale asupra conducerii ..................................... 8.4. Teoriile contingenței ...................................................................... 8.5. Leadership tranzacțional și leadership transformațional ................ 8.6. Rolul carismei ................................................................................ 8.7. Identitatea socială și conducerea .................................................... 8.8. Percepția liderului de către membrii grupului – încrederea, justețea, corectitudinea, rezolvarea dilemelor sociale ................... 8.9. Diferențele de gen și leadershipul .................................................. 8.10. Conducerea intergrupală ..............................................................

187 187 190 192 196 199 204 206

Capitolul 9. Influența socială .............................................................. 9.1. Tipuri de influență socială – complianță, obediență, conformism

216 216

9

163 166 172 175 181 182

209 211 213

9.2. Conformismul ................................................................................ 9.2.1. Influența normelor ............................................................... 9.2.2. Presiunea majorității ............................................................ 9.2.3. Cine se conformează? Caracteristici individuale și de grup 9.2.4. Conformismul și factorii situaționali ................................... 9.3. Reactanța ........................................................................................ 9.4. Persuasiunea ................................................................................... 9.4.1. Elementele persuasiunii ....................................................... 9.4.2. Ce este pre-suasiunea? ......................................................... 9.4.3. Regulile persuasiunii ........................................................... 9.5. Manipularea ...................................................................................

224 224 225 228 229 231 232 232 241 241 246

Capitolul 10. Excluderea socială ........................................................ 10.1. Marginalizarea socială ................................................................. 10.2. Perspectivele evoluționiste ale respingerii interpersonale ........... 10.3. Strategii de acceptare ................................................................... 10.4. Motivele fundamentale ce stau la baza excluderii sociale ........... 10.5. Reacțiile la respingerea reală și potențială ................................... 10.5.1. Monitorizarea și detectarea respingerii .............................. 10.5.2. Reacții emoționale ............................................................. 10.6. Patternuri comportamentale ale confruntării cu respingerea ....... 10.7. Consecințele respingerii și excluderii sociale .............................. 10.7.1. Consecințele psihologice ................................................... 10.7.2. Consecințele fiziologice ..................................................... 10.7.2.1. Evaluarea socială și răspunsurile cortizolului ....... 10.7.2.2. Componentele contextului social-evaluativ asociat cu reactivitatea cortizolului ....................... 10.7.2.3. Respingerea/ excluderea interpersonală și răspunsurile cortizolului ........................................ 10.8. Rolul ruminației ca răspuns la evaluarea și excluderea socială ... 10.9. Respingerea cronică interpersonală și excluderea socială ........... 10.10. Durerea socială ........................................................................... 10.10.1. Durerea socială și durerea fizică – similitudini ............... 10.10.2. Suprapunerea cu sistemele biochimice (sistemul opioidelor) 10.10.3. Efectele durerii sociale acute asupra experienței durerii fizice 10.10.4. Suportul social și sensibilitatea la durere fizică ............... 10.11. Studiu de caz – problematica PAFA (persoane adulte fără adăpost)

257 257 257 261 263 271 271 272 273 277 277 277 279

10

280 281 283 285 286 286 289 290 292 295

Capitolul 11. Devianța .......................................................................... 11.1. Devianța – definiții și caracteristici generale ............................... 11.2. Sancționarea devianței ................................................................. 11.3. Teoriile explicative ale devianței ................................................. 11.3.1. Teoria anomiei ................................................................... 11.3.2. Teoria frustrării legată de statut ......................................... 11.3.3. Teoria oportunităților diferențiale ...................................... 11.3.4. Teoriile învățării sociale – comportamentul deviant este învățat prin interacțiunea cu ceilalți ..................................... 11.3.4.1. Teoria asocierilor diferențiale ............................... 11.3.4.2. Teoria identificării diferențiale ............................. 11.3.4.3. Teoria întăririi diferențiale a comportamentului deviant ................................................................... 11.3.5. Teoria controlului social .................................................... 11.3.6. Teoria etichetării ................................................................

305 305 308 309 309 310 310

Capitolul 12. Comportamentul colectiv ............................................ 12.1. Panica morală ............................................................................... 12.2. Elementele panicii morale ............................................................ 12.3. Teoriile explicative ale panicii morale ......................................... 12.3.1. Modelul elitelor ................................................................. 12.3.2. Modelul grupului de interes ............................................... 12.3.3. Modelul grassroots ............................................................. 12.3.4. Populismul ca factor în erupția fenomenului de panică morală 12.3.5. Concluzii ............................................................................ 12.4. Zvonul .......................................................................................... 12.5. Legende urbane sau contemporane .............................................. 12.6. Emoții colective exagerate ........................................................... 12.7. Impactul dezastrelor asupra emoțiilor și comportamentelor colective

317 317 319 325 326 329 330 333 335 336 338 340 341

Capitolul 13. Patologia colectivă ........................................................ 13.1. Geneza patologiei colective ......................................................... 13.2. Studiu de caz – Jonestown ........................................................... 13.3. Psihopatologia grupurilor ............................................................. 13.3.1. Mecanisme de recrutare ..................................................... 13.3.2. Profilul psihologic al celor care aderă – cine sunt victimele? 13.3.3. Strategii de manipulare utilizate frecvent .......................... 13.3.4. Mecanisme psihologice specifice fenomenelor de

343 343 350 356 357 360 363

11

311 311 312 312 313 314

psihopatologie a grupului ..................................................... 13.3.4.1. Influențarea credințelor ......................................... 13.3.4.2. Imitația și identificarea cu liderul ......................... 13.3.4.3. Auto-persuasiunea și reducerea disonanței ........... 13.3.4.4. Propaganda ............................................................ 13.3.5. Procesul de asimilare ......................................................... 13.3.5.1.Seducţia .................................................................. 13.3.5.2. Ancorarea emoțională ........................................... 13.3.5.3.Conversia ............................................................... 13.3.5.4. Îndoctrinarea ......................................................... 13.3.5.5. Condiționarea ........................................................ 13.3.6. Fenomenul condiționării și al dependenței totale de grup 13.3.6.1. Condiționarea psihologică .................................... 13.3.6.2. Condiționarea fizică .............................................. 13.3.7. Patologii mentale ale liderului ........................................... 13.3.8. Patologii induse prin manipulare ....................................... 13.3.8.1. La nivelul grupului ................................................ 13.3.8.2. La nivelul individului ............................................

364 364 364 365 365 366 366 367 368 369 369 370 370 373 377 379 379 381

Capitolul 14. Efectele psihologice ale mass-mediei .......................... 14.1. Violența în mass-media – accepțiuni generale ............................. 14.2. Scurt istoric al violenței în mass-media ....................................... 14.3. Dezbateri asupra violenței din mass-media .................................. 14.4. Violența din mass-media vs. nivelul general al violenței sociale 14.5. A privi nu înseamnă a prelua comportamentele violente ............. 14.6. Cercetări asupra efectelor violenței din mass-media ................... 14.7. Războiul opiniilor referitoare la efectele violenței din mass-media 14.8. Violența în mass-media setează o anumită atitudine și o anumită interpretare a lumii în care trăim ................................................. 14.9. Industria violenței în mass-media ................................................ 14.10. Nu putem opri violența: utilitatea și importanța violenței în mass-media .................................................................................. 14.11. Televiziunea și justificarea violenței .......................................... 14.12. Gamingul – efecte psihologice ...................................................

385 385 388 390 392 394 397 399 402 406 409 411 413

Capitolul 15. Psihologia internetului ................................................. 417 15.1. Crearea impresiilor ....................................................................... 417 15.2. Exprimarea socială a emoțiilor pe internet – emoticon-urile ☺ ... 418 12

15.3. Comenzi rapide pentru formarea impresiei .................................. 15.4. „Urme comportamentale” online ................................................. 15.5. Fenomenul selfies ........................................................................ 15.6. Dinamica grupurilor sociale în internet ........................................ 15.6.1. Identitatea socială a grupurilor virtuale ............................. 15.6.2. Conformarea în grupul online ............................................ 15.6.3. Polarizarea grupurilor în mediul online ............................. 15.6.4. Mobilizarea grupurilor în mediul online ............................ 15.6.5. Grupuri de lucru virtuale ...................................................

419 420 422 425 426 427 430 432 434

Bibliografie ............................................................................................. 438

13

Capitolul 1 Introducere

Întrebările pe care le pune psihologia socială intrigă umanitatea, iar una dintre acestea este: ce proporție din realitatea socială în care trăim este doar în mintea noastră? Răspunsul la această dilemă se bazează pe concluziile la care a ajuns această știință. Comportamentul nostru în societate nu este condiționat doar de realitatea obiectivă, ci și de felul în care o interpretăm și o internalizăm conform propriilor valori și propriilor mentalități. De pildă, în timp ce remarcile răutăcioase dintr-un cuplu recent căsătorit pot fi puse pe seama unei zile dificile, neînțelegerile dintre persoanele angajate într-o căsnicie de durată se pot atribui unei dispoziții emoționale negative generalizate, iar conflictul este predispus la a se agrava. Cu adevărat așa stau lucrurile în realitate sau este doar o presupunere, o ipoteză? O altă întrebare frecvent avansată atât în mediul academic, cât și în viată de zi cu zi, este în ce măsură indivizii pot da dovadă de un comportament violent atunci când sunt îndemnați către el? Desigur – în multe arii ale științei, miile de studii și concluzii ale cercetătorilor pot fi restrânse la câteva idei principale (spre exemplu, biologia studiază selecția naturală și capacitatea de adaptare, sociologia construiește teorii bazate pe observarea structurilor și a organizării sociale). În ceea ce privește psihologia socială întrebarea esențială este următoarea: care sunt principalele fundamente ale acesteia ce vor reuși să reziste timpului, după ce majoritatea detaliilor vor fi probabil uitate? Cu siguranță răspunsurile nu pot fi sintetizate în câteva rânduri, însă dovezile științifice adunate riguros în ultimii zeci de ani indică prezența următoarelor concepte cu valoare paradigmatică: Ne construim propria realitate socială. Persoanele simt nevoia intrinsecă, naturală, de a găsi o explicație pentru comportamentul celor din jur, de a-l asocia cu un efect al unei cauze și, prin urmare, de a-l face să capete o anumită normalitate, predictibilitate, pentru a putea fi susceptibil controlului. Reacțiile oamenilor în situații similare pot să difere datorită modului diferit în care aceștia gândesc (frecvent, putem reacționa cu ostilitate atunci când cineva cunoscut ne spune ceva ce nu ne convine sau putem pune acest lucru pe seama unei zile proaste). 15

Suntem cu toții niște oameni de știință intuitivi care explică comportamentul semenilor, de obicei cu destulă viteză și acuratețe încât să se potrivească cu nevoile noastre cotidiene. Comportamentul unei persoane este ușor de observat și îl atribuim personalității acesteia. De exemplu, atunci când vedem că o persoană vorbește nepoliticos într-o situație, putem presupune că aceasta se va purta urât și cu noi și, cel mai probabil, o vom evita. La fel de mult contează și părerea, precum și explicațiile noastre despre noi înșine. Părem optimiști? Ne vizualizăm a fi în controlul evenimentelor din jurul nostru? Ne simțim superiori sau inferiori? Răspunsurile pe care ni le oferim la aceste întrebări ne influențează emoțiile și acțiunile. Intuiția noastră socială este de cele mai multe ori puternică, dar, uneori, periculoasă. Intuiția de moment conturează fricile, impresiile și relațiile noastre. Ea este cea care influențează președinții în situații de criză, pariorii la masa de joc, jurații când iau decizii și recrutorul când angajează. Într-adevăr, psihologia dezvăluie o fascinantă minte intuitivă în esență. Aceasta, împreună cu memoria și atitudinile funcționează pe două planuri, unul conștient și deliberat, iar celălalt inconștient și automat. Acest fenomen este supranumit de către cercetători „dublă procesare” și validează afirmația: cunoaștem mai multe decât suntem siguri că știm. Conform studiilor avansate, experimentăm o procesare automatizată, beneficiem de o memorie implicită și cu toții avem capacitatea de a ne autoînvăța, precum și pe cea de a clasifica comportamentele celorlalți (Brehm & Kassin, 1996). Intuiția are însă și latura sa periculoasă. Pe măsură ce înaintăm în viață, mai mult pe pilot automat, gândim intuitiv probabilitatea lucrurilor în funcție de numeroasele tipare ce ne vin în minte. Un bun exemplu în acest caz îl reprezintă evenimentul 11 septembrie care a marcat vizual, din cauza imaginilor cu avioanele prăbușindu-se, mintea unei mase considerabile de indivizi. Astfel, mulți oameni au preferat să conducă pe distanțe mari mai degrabă decât să zboare cu avionul, în ciuda faptului că studiile prezintă zborul cu avionul ca fiind de 230 ori mai sigur decât călătoria într-un vehicul motorizat (National Safety Council, 2012). Chiar și intuiția despre propria persoană ne poate înșela adesea. Ne încredem instinctiv în memorie mai mult decât ar trebui, uneori ne interpretăm greșit gândurile sau negăm faptul că ele ne pot afecta unele experiențe (Brigham, 1986). 16

Influența socială ne modelează comportamentul. Marele filozof Aristotel spunea că noi oamenii suntem animale sociale. Vorbim și gândim în cuvinte învățate unii de la ceilalți, tânjim după conexiune, aparținere și o reputație demnă. Relațiile sunt o parte esențială din ceea ce reprezintă a fi om. Fiind creaturi sociale, răspundem la contextul imediat. Uneori presiunea unei situații ne determină să ne comportăm contrar idealurilor proprii. Într-adevăr, situațiile nocive puternice copleșesc intențiile bune, făcând oamenii să fie de acord cu contexte impregnate de falsitate sau cruzime. Bazat pe acest concept, sub influența nazistă, multe persoane de bun-simț au devenit instrumente ale evenimentelor Holocaustului. În timp ce, în alte situații (cum ar fi dezastrele naturale), oamenii au debordat de generozitate și compasiune, făcând nenumărate donații de alimente și îmbrăcăminte, iar voluntarii neîntârziind să apară. Factorul cultural contribuie la definirea situațiilor. Standardele noastre privind promptitudinea, sinceritatea și chiar îmbrăcămintea variază în funcție de propria cultură. Indiferent dacă preferăm modelul unui corp suplu sau voluptos, acest lucru este în strânsă conexiune cu locul în care trăim. La fel este și în cazul în care preferăm să definim justiția socială ca fiind egalitatea noastră sau echitatea noastră – acest lucru se realizează în funcție de ideologia formată. Chiar dacă avem tendința de a fi expresivi sau, dimpotrivă, rezervați, acest lucru depinde parțial de cultura și de etnia din care facem parte. Fie că ne concentrăm în primul rând pe noi înșine, pe nevoile personale, pe dorințe, pe idealuri sau ne axam mai degrabă pe familie și pe grupurile comunitare, acest fapt este influențat socio-cultural. Hazel Markus (Plaut & Markus 2005) afirmă că oamenii sunt, mai presus de toate, maleabili. Cu toții suntem adaptați la contextul nostru social, iar atitudinile și comportamentul nostru sunt modelate de forțele sociale externe. Atitudinile și dispozițiile personale cu implicații asupra comportamentului ne arată că oamenii nu sunt simple tipare pasive, prin urmare resursele interne sunt importante. Atitudinile și dispozițiile noastre interioare afectează comportamentul nostru. Spre exemplu, atitudinile politice influențează comportamentul de vot, cele privind minoritățile predispun sau, dimpotrivă, nu predispun la discriminare, iar atitudinile față de cei săraci motivează dorința de a îi ajuta. Important de menționat este faptul că, în fața aceleiași situații, indivizii pot reacționa diferit, având la bază dispoziția personală. 17

Conștienți de inconvenientele conflictelor de tot felul, de la cele familiale, parteneriale, la cele colective (economice, profesionale, socioculturale, interetnice, interreligioase), oamenii au încercat mereu să-și explice și să gestioneze rezolvarea, negocierea sau depășirea crizelor de relație. Ei aspiră legitim la armonizarea și optimizarea interacțiunilor, relațiilor și comunicării în viața cotidiană. Ei se așteaptă și uneori chiar se manifestă astfel încât să dobândească un grad cât mai mare de control pe propria viață, de libertate și împlinire individuală și colectivă. Numai că lucrurile nu se întâmplă întotdeauna pe măsura expectanțelor, dorințelor, fanteziilor, atribuirilor, influențelor și comportamentelor asumate. Experiențele de relație conțin tot atâtea capcane, câte promisiuni de succes și satisfacție. Interacțiunile pot fi în egală măsură factori de progres, dar și de regres al cunoașterii și al evoluției personale și sociale. Cogniția socială, comunicarea și comportamentul relațional continuă să rămână marile provocări ale umanității. Bazate pe atracție sau respingere, pe cooperare sau competiție, degenerând frecvent în conflicte, uneori ireconciliabile, relațiile interumane au oscilat de-a lungul istoriei cam în jurul acelorași patternuri, modificându-se și nuanțându-se, devenind din ce în ce mai complexe, în pas cu transformările civilizației. Aceasta nu înseamnă că metamorfozele survenite la nivelul interacțiunilor, comunicărilor, atitudinilor, normelor, valorilor, ideologiilor, stereotipurilor, reprezentărilor sociale și, mai ales, la nivelul comportamentelor sociale sunt și cele mai bune, dacă nu cumva, cu cât lucrurile au devenit mai complicate, cu atât și riscurile unor pierderi calitative au crescut. Balanța precară dintre comportamentul prosocial și cel antisocial în perioada actuală, peste tot în lume, stă mărturie în acest sens... Iar costurile somatice, psihologice și sociale ale dezechilibrelor produse sunt, fără îndoială, pe termen lung și prescriu o dinamică specifică a dezvoltării și structurării scenariilor de viață individuală și colectivă. În orice caz, modificările interacționale sunt în pas cu timpul și contextul istoric, economic, socio-cultural și ideologic. Comportamentul social este adânc înrădăcinat din punct de vedere biologic. Psihologia socială din secolul XXI ne oferă o perspectivă tot mai largă asupra fundamentelor noastre biologice comportamentale. Natura și educația formează împreună cine suntem. Natura umană moștenită ne predispune să ne comportăm în moduri care i-au ajutat pe strămoșii noștri să supraviețuiască și să se reproducă. Multe dintre aceste comportamente sociale reflectă o înțelepciune biologică profundă. Natura ne dă, de asemenea, o capacitate enormă de a învăța și de a ne adapta la medii variate. Suntem sensibili și receptivi în toate contextele sociale. Dacă luăm în considerare că fiecare eveniment 18

psihologic este simultan și un eveniment biologic, atunci putem examina și neurobiologia care stă la baza conduitei sociale (Brehm & Kassin, 1996). Neuroștiința socială afirmă că, pentru a înțelege comportamentul uman, trebuie să luăm în considerare atât influențele biologice, cât și pe cele psihologice. Mintea și corpul formează un sistem întreg și complex, oamenii fiind organisme bio-psiho-sociale, ce reflectă interacțiunea dintre toate aceste influențe. Exemple concrete ale legăturii directe dintre cele trei componente sunt, de pildă, hormonii de stres, ce afectează modul în care ne simțim și reacționăm în diferite situații și contexte sociale, iar o dovadă elocventă este sprijinul social ce îmbunătățește sistemul imunitar. Principiile psihologiei sociale sunt aplicabile în viața de zi cu zi. Psihologia socială are potențialul de a face vizibile influențele subtile ce ne ghidează gândirea și conduita și oferă, de asemenea, multe idei despre cum să ne cunoaștem mai bine, cum să câștigăm prieteni și cum să transformăm brațele încrucișate în brațe deschise și primitoare. În mod evident, psihologia socială nu se rezumă la propria persoană, ci se extinde în ramuri mult mai mari. Principiile de gândire și influență socială au implicații asupra sănătății și bunăstării oamenilor, asupra deciziilor judecătorilor în sala de judecată și asupra comportamentelor ce vor permite un viitor uman durabil. Una dintre ramurile în dezvoltare ale psihologiei sociale actuale, aflată în interferență cu psihopatologia individuală, se conturează a fi în prezent psihopatologia socială. Studiul fenomenelor care privesc modificări, blocaje, distorsiuni și perturbări cognitive, relaționale, atitudinale și comportamentale cu impact patogen asupra grupurilor și colectivităților intră din ce în ce mai mult sub focusul observațiilor empirice și al cercetărilor sistematice. În acest tratat ne propunem să deschidem o perspectivă mai largă asupra unora dintre aceste fenomene psihopatologice sociale, fără intenția de a epuiza identificarea, diagnoza și analiza tuturor consecințelor posibile ale acestora în evoluția societății. Ni se pare însă important să prezentam câteva dintre tematicile prioritare cu impact psihosociopatogen pe termen lung, derivate sau care însoțesc meandrele evolutive ale umanității, precum și costurile biologice și psihosociale. Acordăm un spațiu consistent în interiorul capitolelor acestei cărți problematicilor agresivității, devianței comportamentale, patologiei liderului, grupurilor și colectivităților, panicii morale, excluderii sociale, precum și violenței prin mass-media sau noilor forme de agresiune și manipulare colectivă prin internet. Explicații și argumentații din perspectiva neuroștiințelor sociale și psihologiei evoluționiste vin să întregească tabloul fenomenelor 19

abordate, în scopul facilitării răspunsurilor posibile la întrebările suscitate de noile sau mai vechile forme de patologii sociale. Toate fac parte din cotidian și necesită noi forme de înțelegere, cunoaștere, evaluare și gestionare într-o paradigmă prosocială.

20

Capitolul 2 Aspecte metodologice

În cercetarea psihologiei sociale s-a pus problema obiectivității acesteia, având în vedere faptul că psihologii sunt, ca noi toți, ființe umane influențate de propriile valori și convingeri. În știință însă, așa cum se întâmplă și în instanțele de judecată, dovezile determină verdictul.

2.1. Metode de cercetare: cum practicăm psihologia socială? Psihologii sociali, prin activitatea lor, urmăresc să aducă îmbunătățiri vieții umane prin căutarea continuă de soluții și rezultate, frecvent în urma aplicării de teorii și ipoteze testate în experimente efectuate în diferite medii, de cele mai multe ori naturale, în care se manipulează unul sau mai mulți factori în condiții controlate. Există la majoritatea oamenilor o tendință naturală de a observa atitudinile și comportamentele semenilor, astfel formându-și adesea păreri despre aceștia, precum și despre relaționare în general. Diferența constă în faptul că cercetătorii sociali realizează acest lucru mult mai meticulos, având la bază un sistem de teorii, pe care le aplică ulterior în experimente sociale miniaturale. Astfel de experimente au avut ca subiecți în jur de 8 milioane de oameni, iar rezultatele au fost expuse în circa 25.000 de studii până în prezent (Richard et al., 2003).

2.2. Formarea și testarea ipotezelor Știința se folosește de conceptul de ipoteză sau predicție. În urma observațiilor sistematice sau a speculațiilor, se formulează o ipoteză. Plecând de la o ipoteză se pot forma diverse predicții, iar aceste predicții provin din evenimente observabile și măsurabile. De exemplu, putem avea ipoteze pornind de la faptul că bărbații sunt mai buni conducători auto față de de femei. Această ipoteză poate fi testată empiric 21

prin testarea performanțelor acestora, testând separat subiecții de gen masculin, respectiv subiecții de gen feminin. Cu siguranță, putem spune că testarea empirică poate duce la infirmarea ipotezelor, iar acest lucru poate avea ca rezultat respingerea sau refacerea acestora de către cercetător. Dacă ipoteza este susținută, se pot genera mai multe ipoteze concrete și reale. O caracteristică importantă a metodei științifice este repetiția, prin care se evită posibilitatea ca un rezultat să fie doar efectul unei situații circumstanțiale în care s-a realizat testarea – în același timp, repetiția protejând împotriva hazardului. Pentru analiștii sociali, studiul dezvoltării și existenței umane constituie o adevărată pasiune, prin care aceștia își pot aplica teoriile dezvoltate din organizarea conceptelor și a descoperirilor realizate în scopul descifrării secretelor umanității. Teoria, ce servește drept punct de pornire în cercetare, rezidă într-un set integrat de principii care explică evenimente studiate anterior, acestea fiind considerate stenograme științifice (Kimble, 1990a,b). Pentru cercetători, faptele și teoriile sunt foarte bine delimitate. Astfel, faptele sunt acțiuni reale observate, iar teoriile reprezintă ideile rezumate și explicate ale acestora (Myers, 2010). Teoriile nu doar rezumă, ci implică și previziuni verificabile, numite ipoteze. Acestea, la rândul lor, servesc mai multor scopuri. În primul rând, permit testarea unei teorii prin sugerarea modurilor în care ar putea fi confirmată sau infirmată. În al doilea rând, direcționează cercetarea, acoperind aspecte neobișnuite, ce îi pot surprinde și pe investigatori. În al treilea rând, o bună caracteristică predictivă a teoriilor le poate oferi și o conotație practică (Brehm & Kassin, 1996). O reprezentare clară a acestor concepte se poate realiza cu ajutorul unui act imaginativ. Pornind de la un fapt real observat, de exemplu, că oamenii care practică vânătoarea realizează, de obicei, acest lucru în grupuri, putem să rezumăm o teorie cu o ipoteză verificabilă: în grupuri, sub aspectul anonimatului, indivizii sunt mai predispuși să își diminueze inhibițiile. Această previziune ar putea fi verificată într-un experiment de laborator. Dacă rezultatele experimentului confirmă teoria, atunci aceasta poate fi folosită practic. Factorii ce determină o teorie bună sunt concentrarea eficace a observațiilor, precum și predicțiile clare folosite pentru a confirma sau modifica teoria sau pentru a genera noi arii de explorare. 22

În psihologie, există două mari metode de verificare empirică a ipotezelor: metoda experimentală și metoda non-experimentală, fiecare dintre aceste metode având avantaje și limite specifice. Pentru verificarea unei ipoteze avem în vedere o serie de factori, precum disponibilitatea resurselor necesare cercetării, etica metodei de cercetare și alte elemente care pot influența verificarea ipotezei. Dacă în urma verificării o ipoteză este confirmată, crește încrederea în validitatea rezultatelor obținute. Folosirea unor metode adiacente/ conexe reduce posibilitatea ca rezultatul obținut să se datoreze unei anumite metode, iar repetiția efectuată de mai multe echipe de cercetare ajută la evitarea tendinței cercetătorului de a se implica personal prin prisma teoriilor în care crede și care pot dăuna interpretării obiective a rezultatelor obținute.

2.3. Metoda experimentală Cercetarea experimentală presupune manipularea unor factori cu scopul de a se observa efectele acestora. Dificultatea deosebirii cauzei și a efectului între evenimentele corelate în mod natural îi determină pe majoritatea psihologilor sociali să creeze simulări de laborator ale proceselor de zi cu zi, ori de câte ori acest lucru este fezabil și etic. Psihologii experimentează construirea de situații sociale care reproduc trăsături importante ale vieții noastre. Experimentul permite descoperirea principiilor gândirii, a influenței și a relațiilor sociale. Experimentul explorativ cu selecție aleatorie a participanților este una dintre cele mai importante și comune modalități în care persoanele învață despre mediul înconjurător și permite identificarea cauzelor care determină apariția anumitor efecte, repercusiunile fiind extrem de importante, spre exemplu, dobândirea unui nivel de trai satisfăcător. Nu este de mirare că experimentul sistematic este cea mai importantă metodă de cercetare științifică (Kimble, 1990a,b). Ca elemente ale experimentului se pot identifica una sau mai multe variabile independente sau variabile dependente. Variabila independentă (factorul) este caracteristica unei situații care se poate schimba singură sau poate fi manipulată pentru a produce efecte asupra variabilei dependente. Variabila dependentă este variabila care își schimbă caracteristicile ca urmare a schimbărilor variabilei independente. Să luăm următorul exemplu – avem ipoteza că automobilul nostru consumă mai mult combustibil atunci când roțile nu sunt umflate suficient; astfel, vom putea realiza un experiment: să înregistrăm consumul mediu de combustibil, într-o săptămână, după care mărim presiunea 23

pneurilor și încă o dată notăm consumul de combustibil timp de o săptămână. Scăderea medie a consumului de combustibil validează ipoteza noastră. În acest exemplu variabila independentă este reprezentată de presiunea roților, care a fost manipulată pentru a crea două situații experimentale (presiune joasă și presiune recomandată). Variabila dependentă este dimensiunea în care ipotezele experimentatorului vor varia (consumul combustibilului), aceasta fiind o consecință a variabilei independente. Psihologia socială este larg bazată pe experimente; majoritatea aspectelor care pun accentul pe comportamentul social au la bază experimentul. Un experiment social caracteristic zilelor noastre ar putea testa ipoteza conform căreia jocurile cu caracter violent vor crește nivelul de agresivitate al copiilor. Pentru acest experiment se pot alege aleatoriu două grupe de participanți. Participanții din prima grupă vor juca jocuri video cu caracter violent, iar participanții din cea de-a doua grupă vor juca jocuri video fără caracter violent. La terminarea perioadei se măsoară nivelul de agresivitate al participanților, iar apoi se compară media scorurilor nivelului de agresivitate între cele două grupe de participanți. Dacă se constată o diferență semnificativă statistic între cele două medii obținute de grupurile de participanți, atunci putem valida ipoteza conform căreia jocurile video cu caracter violent au o influență asupra nivelului de agresivitate al copiilor. Selecția aleatorie: marele egalizator Experimentele efectuate pe loturi selectate aleator conferă cercetării un grad crescut de acuratețe. Procesul de selectare aleatorie a participanților, în condițiile unui experiment, oferă de asemenea ocazia ca toate persoanele să aibă aceeași șansă de a fi într-o anumită situație sau stare. Dacă ar exista vreo diferență sistematică, cum ar fi vârsta, genul sau orice altă cauză care ar putea afecta nivelul de agresivitate, în cazul prezentat anterior, s-ar putea ca aceste variabile să influențeze mai mult nivelul de agresivitate decât jocul video în sine. Mai exact, în acest caz, vârsta și genul pot fi confundate cu variabila independentă. Condițiile în care se efectuează experimentul trebuie să fie cât mai asemănătoare posibil pentru toți participanții, excepție făcând gradul de violență al jocului în sine. În efectuarea experimentelor, trebuie evitată confuzia: condițiile trebuie să fie identice sub toate aspectele, mai puțin cele care reprezintă variabila independentă manipulată. De asemenea, trebuie să avem în vedere modul în care măsurăm efectele, mai exact, parametrii care măsoară variabila dependentă. În cazul exemplului de mai sus, nu ar fi recomandat să folosim un chestionar care măsoară agresivitatea, din cauza vârstei copiilor. O modalitate mai eficientă pentru a măsura nivelul de agresivitate al copiilor din 24

experimentul nostru ar fi observația indirectă a comportamentului participanților. Ar fi greșit ca observatorul care înregistrează efectele experimentului să cunoască din ce grup face parte subiectul pe care îl urmărește, acest lucru putând compromite obiectivitatea observatorului. Observatorul ar trebui să cunoască cât mai puțin posibil condițiile în care s-a efectuat experimentul și ipotezele lui (acest lucru conferind un grad înalt de obiectivitate). Exemplul utilizat mai sus este un experiment simplu, care are doar două categorii, cu o singură variabilă independentă – și este denumit design experimental cu un factor. Majoritatea experimentelor din psihologia socială sunt mai complexe. De exemplu, am putea să formulăm o ipoteză folosind în loc de un singur factor (variabila independentă), un design cu doi factori. Cei doi factori ar putea fi: a) nivelul de agresivitate al jocului (mare sau mic); b) realismul jocului (realism sau ficțiune). Se aleg aleatoriu participanții, care vor fi distribuiți în patru situații experimentale. Ei vor juca un joc de ficțiune non-violent, un joc realist nonviolent, un joc de ficțiune violent și un joc realist violent. Bineînțeles, variabila independentă nu ar trebui să fie limitată doar la aceste două categorii (realism sau ficțiune). De exemplu, am putea crede că jocurile cu un nivel de agresivitate moderat cresc nivelul de agresivitate al participanților, pe când jocurile cu un grad de violență mult mai ridicat ar putea crea un efect de respingere a violenței, astfel încât în realitate ar elimina comportamentul agresiv al participanților. Experimentul de laborator Experimentul de laborator este efectuat în condiții extrem de controlate. În psihologia socială, experimentul de laborator este cel mai folosit, întrucât putem controla toate variabilele posibile care pot produce confuzie. Obiectivul cercetătorului este izolarea și manipularea unui singur aspect al unei variabile, un aspect care în mod normal nu poate apărea în afara laboratorului. Scopul experimentului de laborator constă în crearea de condiții artificiale. Deși se bazează pe teorii ale comportamentului social uman, din cauza condițiilor artificiale și controlate ale experimentelor, rezultatele obținute întrun laborator nu pot fi generalizate la condițiile reale și necontrolate din afara laboratorului. Experimentele de laborator au un nivel intenționat mai slab de validitate externă (asemănarea între condițiile existente într-un experiment și cele întâlnite în viața reală), dar mereu trebuie să fie puternice în validitate internă (impactul psihologic pe care îl are manipularea într-un experiment). În experimentele de laborator pot exista anumite impedimente. Este posibil ca un comportament al participanților să fie un efect al experimentului, 25

mai presus de un răspuns spontan și natural datorat manipulării. Putem reduce acest efect, evitând cu grijă caracteristica așteptării (atunci când participantul anticipează comportamentul așteptat de cercetător). Caracteristica așteptării este partea experimentului care pare să solicite un răspuns specific: oferă informații despre ipoteză și oferă informații participanților, care doresc să se modeleze în funcție de așteptările cercetătorului, pentru a confirma ipoteza. Prin urmare, participanții cunosc deja ipoteza experimentală. Nu este deloc surprinzător că ei vor afișa o imagine bună sau dezirabilă a lor față de cercetători și față de ceilalți participanți prezenți la studiu. Acest fapt poate influența într-un mod neașteptat reacțiile spontane care ar fi trebuit obținute în urma manipulării. De asemenea, pot exista și influențe ale cercetătorului, care cunoaște ipoteza, și neintenționat poate să ofere indicii, ceea ce face ca participanții să adopte un anumit comportament care să confirme ipoteza. Din motive practice (deoarece există un număr mare de studenți disponibili la facultatea de psihologie), începând cu anii ‘60, în multe experimente de laborator s-au folosit doar participanți care erau studenți la psihologie. Criticii au sugerat că acest lucru ar fi putut genera o imagine distorsionată a comportamentului social, o imagine care nu se poate generaliza la alte categorii de populații. În apărarea lor, psihologii sociali afirmă că, în realitate, pentru a se putea generaliza rezultatele experimentelor, este absolut necesară utilizarea mai multor metode de cercetare, astfel asigurându-ne că psihologia socială aduce dovezi cu privire la existența unor caracteristici general valabile la nivel uman (Kimble, 1990a,b). Experimentele efectuate pe teren Experimentele din psihologia socială se pot face și în afara laboratorului, într-un mediu mult mai natural. Experimentele efectuate pe teren sunt mai autentice, deoarece sunt realizate într-un cadru real, iar participanții la acest experiment pot avea un comportament autentic, neștiind că sunt studiați. Am putea cerceta ipoteza următoare: contactul vizual prelungit poate fi incomod și poate provoca evitarea acestuia. Este un fapt cunoscut că descoperirea prezenței cercetătorului de către participanții la experiment poate schimba comportamentul acestora într-un mod imprevizibil, cercetătorul riscând să își piardă obiectivitatea. Aceste experimente au un grad înalt de validitate externă și, fiindcă participanții nu cunosc niciun detaliu al experimentului, dispare efectul așteptării, însă există mai puțin control asupra variabilelor străine experimentului, iar rezultatul poate fi un grad mai ridicat de dificultate a măsurării răspunsului subiecților. 26

2.4. Metoda de cercetare non-experimentală Experimentul sistematic tinde să fie metoda preferată de știință, ba chiar să devină sinonim cu știința. Psihologia socială se confruntă cu probleme etice care pot împiedica efectuarea unui experiment. Să luăm, ca exemplu, ipoteza efectului violenței asupra stimei de sine. Fiind victima unui delict violent, acest caz nu este deloc ușor de cercetat experimental. Cu alte cuvinte, nu avem posibilitatea de a alege aleatoriu două grupe de participanți, ca mai apoi să aplicăm violența fizică asupra unui grup, pentru a observa care este efectul. Când realizarea unui experiment nu este adecvată, psihologul social dispune de o serie de metode non-experimentale din care poate alege. De exemplu, putem să comparăm stima de sine a persoanelor care au fost victime ale unui act violent cu a persoanelor care nu au fost supuse aceluiași tratament. Orice diferență a scorurilor obținute în evaluarea stimei de sine poate fi atribuită actului de violență, dar în același timp, poate fi cauzată și de alte variabile necontrolate (într-unul dintre grupuri poate exista o variabilă, iar în celălalt grup să nu existe variabila respectivă). Putem doar concluziona că există o corelație între stima de sine și a fi victima unui act violent. Nu există probe că una ar cauza-o pe cealaltă (a fi victima unui act de violentă poate să scadă stima de sine sau o stimă de sine scăzută poate crește probabilitatea de a deveni o victimă). De asemenea, ambele variante pot fi efecte ce corelează cu o a treia variabilă, cum ar fi locuirea într-un cartier rău famat, aspect care contribuie la creșterea probabilității de a deveni o victimă sau creșterea probabilității de a reduce stima de sine. Observația Constă din înregistrarea riguroasă și planificată a desfășurării unui proces, fenomen, comportament sau acțiune, fără intervenția observatorului în desfășurarea acestora. Eficiența observației depinde pe de o parte de calitățile personale ale observatorului (spiritul de observație, capacitatea de concentrare, volumul și fidelitatea memoriei), dar și de respectarea unor exigențe metodologice specifice cum ar fi: precizarea și delimitarea riguroasă a obiectivului; efectuarea unei documentări teoretice prealabile; formularea unor ipoteze de lucru (ce structurează actul observațional pe anumite direcții predilecte); pregătirea instrumentarului necesar desfășurării observației și înregistrării rezultatelor (ex: tabele de înscriere a datelor, aparatură audiovideo); efectuarea unor observații multiple; prelucrarea rezultatelor și desprinderea concluziilor. 27

Adesea observațiile sunt folosite fără a utiliza și alte metode – spre exemplu, psihologul social utilizează observația participativă într-un anumit context sau grup social. Acest tip de cercetare este similar cu cel utilizat de antropologi, în care studiul grupurilor sociale (religioase, etnice, culturale) sau al diferitelor societăți se realizează prin faptul că cercetătorul trăiește și interacționează o perioadă lungă de timp cu membrii grupului sau societății respective și, de asemenea, prin observarea directă a comportamentului acestora. Studiul documentelor Constituie o modalitate eficientă de obținere a unor informații importante privind desfășurarea unor evenimente sau fenomene psihosociale trecute, dar care au fost consemnate în documentele timpului. Obiectivele metodei studiul documentelor sunt: relevarea specificului psihosocial al diferitelor epoci, evidențierea principalelor dimensiuni ale vieții sociale și de familie, influența modelelor socio-culturale asupra personalității de bază și asupra relațiilor interpersonale, stabilirea profilului comportamental al unor grupuri sociale de-a lungul timpului. Principalele surse pentru reconstituirea modului de desfășurare a unor evenimente sunt: presa, autobiografiile, jurnalele de călătorie, documentele oficiale ale epocii, memoriile unor personalități semnificative. Prin cercetarea arhivelor se pot aduna date rezultate din studiul unor domenii conexe. De exemplu, unii autori au utilizat această metodă pentru a demonstra faptul că luarea deciziilor de către guvernele extrem de „închegate” poate avea consecințe dezastruoase, prin luarea unor decizii greșite, întrucât au la baza folosirea unei modalități ineficiente de hotărâre. Deseori, se folosește această metodă pentru a constata și compara diferențele existente între diverse culturi sau națiuni, în ceea ce privește multiple aspecte cum ar fi, de pildă, sănătatea mentală sau sinuciderea. Această metodă nu este 100% fiabilă, deoarece cercetătorul nu deține controlul asupra datelor obținute de alți cercetători, iar acestea pot fi falsificate/ mistificate (Worchel et al., 1990). Studiile de caz permit analiza în detaliu a unui singur caz sau eveniment. Acestea pot folosi o serie de baterii de date, care sunt alcătuite din interviuri și chestionare, precum și din observarea comportamentului. Studiile de caz se adaptează cu ușurință la studiul fenomenelor neobișnuite care nu ar putea fi create într-un laborator, de exemplu criminalii în serie sau membrii unui grup marginal. Studiile de caz sunt folositoare ca sursă de ipoteze, dar rezultatele obținute pot prezenta urme ale convingerilor cercetătorului, deci nu pot fi generalizate cu ușurință. 28

Ancheta socială Este o metodă prin care cercetătorii pot obține informații privind anumite fenomene, procese și evenimente sociale, prin intermediul opiniilor exprimate de subiecții implicați direct sau indirect. Ea presupune formularea unor seturi de întrebări vizând aspecte relevante pentru obiectivul cercetării. Anchetele pot consta în interviuri structurate, în care cercetătorul adresează participanților o serie de întrebări alese cu grijă și își notează răspunsurile, sau pot fi realizate prin intermediul unui chestionar, în care participantul își notează propriile răspunsuri la întrebările adresate în acesta. Întrebările pot fi deschise (participanții pot oferi mai multe sau mai puține detalii) sau închise (unde există un număr limitat de răspunsuri). De exemplu, dacă o persoană dorește să cerceteze daunele sociale suferite de muncitorii emigranți în Germania, ar putea construi, pentru cei care iau parte la interviu, o serie de întrebări ce conțin aspecte semnificative, esențiale ale reliefării acestui aspect. Interviurile se pot folosi pentru obținerea datelor de la un grup mare de participanți, astfel generalizarea nereprezentând o problemă. Chestionarele investighează atitudinile, valorile și convingerile subiecților vizavi de un fenomen psihosocial anume (exemplu: participanții sunt rugați să listeze o serie de trăsături specifice persoanelor ce pot fi cu ușurință persuadate) (Douglas et al., 2010). Cu ajutorul acestei metode, cercetătorii pot să colecteze un număr foarte mare de date și informații, iar concluziile desprinse pot fi apoi generalizate pe o populație mult mai largă. Ca limite am putea nota faptul că, atunci când răspunsurile nu sunt anonime, participanții pot eluda răspunsurile oneste și pot oferi răspunsuri într-o manieră dezirabilă. O altă limită ar fi faptul că oamenii nu sunt întotdeauna conștienți de atitudinile lor (Nisbett & Wilson, 1977). Există, de asemenea, o tendință a oamenilor de a da răspunsuri mai degrabă de mijloc, dezirabile, decât de a-și exprima opțiunea într-un mod nevoalat. Cercetarea prin sondaj evaluează diferite variabile, fie ele măsurabile sau nemăsurabile, atât cantitativ, cât și calitativ. Una dintre modalitățile directe de a realiza acest tip de cercetare este aceea de a intervieva un eșantion cât mai emblematic din cadrul populației vizate. Dacă intenția este de a acoperi întreaga populație, se alege la întâmplare un grup, divers și eterogen, reprezentativ, pentru fiecare segment social sau profesional, în așa fel încât toți să aibă șanse egale de a fi incluși. 29

Alegerea aleatorie a participanților la sondaje asigură, în mod surprinzător, un grad de acoperire a întregii colectivități observate cu o eroare marginală de +/- 3 procente. În ciuda faptului că sondajele se pot apropia destul de mult de rezultatele estimate, acestea nu pot avea o acuratețe de 100%, deoarece descriu o imagine din momentul efectuării acestora, iar un exemplu ilustrativ în acest sens îl constituie alegerile prezidențiale. De asemenea, rezultatele unui sondaj pot fi influențate de schimbările de preferințe în timp ale populației intervievate, de modul în care acesta este conceput și de eșantion în sine. Eșantionul grupului studiat are o mare însemnătate în aplicarea unui chestionar. Acesta poate fi nereprezentativ, ducând la concluzii false. Spre exemplu, dacă un chestionar unde sunt adresate întrebări despre bolile cu transmitere sexuală la femei este în primă fază aplicat doar femeilor necăsătorite, iar ulterior unui eșantion reprezentativ de femei (căsătorite, necăsătorite, văduve, tinere, divorțate, de toate profesiile și categoriile sociale), e posibil ca rezultatele obținute să fie diferite. Ordinea întrebărilor joacă un rol important, în funcție de subgrupul căruia îi sunt adresate (desigur, pornind de la premisa existenței unui eșantion reprezentativ). Opțiunile de răspuns și modul de formulare al acestora pot schimba major, dacă nu chiar dramatic, rezultatul unui sondaj. Cu cât acestea sunt mai diverse, cu atât cercetarea este mai relevantă. Concluziile unui interviu la care, pentru fiecare întrebare, există puține alternative, pot să nu fie relevante, deci sondajul nu își atinge scopul. Formularea întrebărilor este și ea esențială, claritatea, exactitatea și minuțiozitatea acestora influențând finalitatea interviului. Fără îndoială, întrebările ambigue obțin răspunsuri pe măsură, devenind astfel irelevante. Modul de enunțare al întrebărilor reprezintă un subiect foarte delicat, acestea fiind capabile să direcționeze respondentul într-o direcție sau alta, în funcție de interesele celui care a solicitat sondajul. Posibilitatea apariției unor instrumente de propagandă de partid (în cazul sondajelor cu caracter politico-electoral) sau de manipulare comercială, medicală etc. constituie un risc în acest sens. O atenție deosebită trebuie acordată tonalității, nuanțelor, întrebărilor negative și modului în care este pusă problema, pentru a nu afecta răspunsul, a nu influența deciziile oamenilor și a nu împiedica exprimarea opiniilor. 30

Cercetarea de teren reprezintă o metodă de cercetare nonexperimentală, în care nu se exercită nicio intervenție sau manipulare. Studiile de pe teren implică observația, înregistrarea și scorarea comportamentului. De cele mai multe ori, observatorul nu este intruziv, pentru că nu intervine și deci nu influențează în niciun fel rezultatul obținut. De exemplu, s-ar putea studia comportamentul elevilor în pauzele de după examene, în care observatorul rămâne neobservat. De multe ori se poate întâmpla să fie imposibil ca cercetătorul să rămână neobservat, din această cauză putându-se aplica o strategie prin care cercetătorul participă la activitățile elevilor. În multe cazuri, însă, observatorul nu poate rămâne ascuns dacă asistă la un comportament neadecvat al elevilor. Studiile de teren sunt excelente pentru a cerceta comportamente care apar în mod spontan, într-un context natural, dar sunt înclinate spre a fi influențate la un moment dat de către cercetător, riscul fiind, desigur, apariția lipsei de obiectivitate. Influența factorului socio-cultural este extrem de importantă – există o sumedenie de fenomene psiho-sociale în care factorul cultural conferă o nuanță diferită în ceea ce privește manifestările, precum și specificul acestora. Spre exemplu, în orice spațiu geografic și în orice cultură există anumite norme și reguli comportamentale, însă acestea se exprimă diferit de la o societate la alta, de la o cultură la alta; comportamentul nonverbal diferă, de asemenea, de la o cultură la alta (Matsumoto, 2006). Generalizând de la cercetarea de laborator la viața de zi cu zi Psihologia socială combină experiența zilnică cu cercetările de laborator; un exemplu ar putea fi constituit de cercetarea efectelor televizorului și a imaginilor violente asupra copiilor. Studiul efectelor televizorului, atât în laborator, cât și pe teren, a implicat o cercetare a mai multor zone, incluzând studii sociale, culturale sau clinice. Generalizarea datelor obținute în laborator față de viața reală necesită precauție sporită. De cele mai multe ori, participanții la experimente sunt studenți, iar aceștia nu pot reprezenta o mostră a întregii umanități. Astfel, o întrebare deschisă ar fi dacă se pot obține rezultate similare de la indivizi cu vârste, nivel educațional și culturi diferite. Un alt aspect important este ilustrat de distincția între conținutul gândirii oamenilor, atitudinea și modul lor de a acționa. Totuși, în ciuda diversității noastre, suntem mai mult asemănători decât diferiți, fiind influențați de aceleași forțe sociale (Myers, 2010).

31

2.5. Etica cercetării în psihologia socială Ca cercetători, psihologii sociali se confruntă cu probleme de etică. Desigur, întrebarea firească este: ,,care ar fi obligațiile etice ale cercetătorului, care ar fi drepturile participanților și care ar fi normele ce ar trebui urmate?”. Chiar dacă problemele etice apar de cele mai multe ori în experimente (de exemplu, studiul de obediență a lui Milgram), ele pot apărea și în cazul cercetărilor non-experimentale. De pildă, este etic ca un observator ascuns care studiază comportamentul elevilor în timpul pauzei să nu intervină atunci când are loc un act de natură violentă? Pentru a-i ajuta pe cercetători, asociația American Psychological Association (APA) a formulat în anul 1972 normele comportamentului etic în cercetarea care implică oamenii, norme ce au fost actualizate în anul 2002. Aceste norme se reflectă în codurile etice ale Asociației de Psihologie din Europa (EAP). Cercetătorii își construiesc studiile ținând cont de aceste norme și, astfel, obținând aprobarea oficială din partea unei comisii de etică. Există cinci principii etice de bază: protecția împotriva daunelor, dreptul la intimitate, uzul de fals, consimțământul informat și interviul ulterior. 1. Protejarea stării fizice a participanților – este evident că nu este etic să expunem persoanele la vătămare corporală. Ar fi greu de justificat folosirea curentului electric de o intensitate care să provoace arsuri vizibile, dar în cele mai multe cazuri este greu de stabilit dacă se poate provoca vreo vătămare de natură fizică nedorită și, dacă s-ar întâmpla, cât de grav ar fi. Un alt exemplu edificator este următorul: a comunica participanților la un experiment că au obținut un rezultat nesatisfăcător ar putea să aibă efecte de lungă durată asupra stimei de sine și, astfel, acest lucru s-ar putea considera ca fiind nociv. 2. Dreptul la intimitate – de multe ori, cercetarea în psihologia socială invadează intimitatea participanților. Se pot adresa întrebări intime participanților, aceștia pot fi observați în necunoștință de cauză sau poate fi manipulată starea lor emoțională, percepțiile lor și comportamentul acestora. Uneori este greu de decis dacă scopul cercetării justifică invadarea intimității. Alteori, este mai simplu, cum ar fi întrebările de natură intimă despre obiceiurile sexuale, care sunt esențiale pentru a cerceta comportamentele care pot expune oamenii la riscul de a se infecta cu HIV. În general, problemele cu privire la dreptul asupra intimității se rezolvă asigurând participantul de faptul că toate datele obținute sunt total confidențiale, adică doar cercetătorul știe cine a spus și ce a spus. Se elimină identificarea personală a datelor, rezultatele cercetării sunt comunicate ca aparținând unor grupuri de persoane și, de obicei, se distrug datele care nu sunt folosite. 32

3. Uzul de fals – după cum bine știm, experimentele de laborator constau în studiul sentimentelor, al stărilor mentale și al comportamentului persoanelor, pentru a evidenția efectul spontan și natural al variabilelor independente. De multe ori, pentru a reliefa adevăratele relații și a nu fi contaminată cercetarea de variabile confundate, apare nevoia ascunderii adevăratului scop al experimentului sau a câtorva aspecte relevante. Între 50 și 75% dintre experimentele publicate se folosesc uneori de strategii care implică ascunderea scopului real al cercetării. Aceste strategii care implică falsul, minciuna, manipularea au generat foarte multe critici, așa cum Baumrind (1964) a criticat studiile efectuate de Milgram asupra obedienței. S-a recomandat psihologilor sociali să renunțe la experimentele controlate dacă nu le pot realiza fără a minți participanții, iar, în schimb, să folosească jocurile de rol sau simularea. Această recomandare rămâne controversată, deoarece experimentele clasice, care s-au folosit de manipulare și minciună, au fost cele care au adus cel mai mare aport de cunoștințe în domeniul psihologiei sociale. Dacă într-unele dintre experimente s-a folosit un grad excesiv de manipulare și minciună, practic în majoritatea experimentelor din psihologia socială se folosește manipularea într-o măsură mai redusă. Oricum, niciun studiu nu a reușit să demonstreze, până în prezent, consecințele pe termen lung ale manipulării din cadrul experimentelor din domeniul psihologiei sociale. Chiar și participanții la aceste experimente se arată mai mult impresionați decât deranjați sau supărați de intervențiile manipulatorii realizate într-un mod inteligent și consideră acest lucru ca fiind o strategie necesară. Astfel, uzul de fals trebuie folosit cu moderație, responsabilitatea asupra efectelor potențial dăunătoare asupra participanților trebuie asumată în întregime de către cercetător, acesta asigurându-se că urmează cu strictețe normele etice. Dacă aceste principii sunt respectate, pot apărea revoluții științifice și rezultate mult mai semnificative și elocvente decât în cazul unui studiu experimental obișnuit. 4. Consimțământul informat – reprezintă o modalitate de a asigura respectarea drepturilor participanților la un experiment. Participanții trebuie să își dea consimțământul informat, de preferință în scris. Participanții sunt informați la ce anume acceptă să participe prin consimțământ, ei având dreptul să se retragă oricând doresc din experiment. Cercetătorul nu poate ascunde informații cu scopul de a induce în eroare participanții, nici să influențeze participanții pentru a le induce o stare de disconfort asupra ideii de a renunța sau a spune nu (fie prin presiunea socială, fie prin presiunea autorității), dar practic, ceea ce înseamnă ,,informarea completă” este greu de definit, deoarece, așa cum am văzut, în realizarea experimentelor, sunt anumite date care este necesar să fie ascunse sau mascate prin diverse manipulări (intervenții). 33

5. Interviul ulterior – participanții au dreptul la un interviu ulterior desfășurării experimentului. Acest interviu are scopul de a garanta persoanelor care au participat la experiment că vor părăsi laboratorul cu un grad mai mare de cunoaștere și respect pentru psihologia socială. Interviul final constă în explicarea detaliată a experimentului, atât partea teoretică, cât și partea practică a acestuia. Orice fapt ascuns sau intervenție trebuie explicate și justificate, pentru a-i mulțumi pe toți participanții la experiment și pentru a se asigura că au dispărut toate efectele manipulării. Marii critici ai acestor experimente sunt de părere că niciun interviu nu are capacitatea de a corecta răul făcut prin ascunderea informațiilor sau prin manipulare. De multe ori, psihologii sociali realizează și publică cercetări ale unor fenomene sociale sensibile sau care au legătură cu probleme sociale delicate, precum homosexualitatea, fanatismul, sexismul, rasismul, discriminarea etc. În aceste situații, cercetătorul trebuie să fie foarte atent, pentru ca atât partea practică, precum și comunicarea cercetării să se realizeze într-un mod care să nu cauzeze daune personale și să nu fie predispuse la interpretări greșite sau la uzul neadecvat al informațiilor. Din primele cercetări cu privire la diferența între sexe în ceea ce privește conformarea a reieșit că femeile se conformau mai mult decât bărbații, bineînțeles acest rezultat alimentând teoria conform căreia femeile sunt mai dependente decât bărbații.

2.6. Teorii în psihologia socială Potrivit lui Van Lange (2013), o teorie bună trebuie să dezvăluie adevărul, să descrie principii abstracte într-un mod mai general, să fie mult mai accesibilă și mai actualizată. Psihologii sociali elaborează și investighează teoria comportamentului social uman. O teorie în psihologia socială este o structură integrată de propoziții care explică originile comportamentului social, de obicei în termeni de unul sau mai multe procese psihologice sociale. Teoria se bazează pe predicții explicite asupra comportamentului social și este alcătuită dintr-o serie de concepte definite și declarații formale cu privire la relația dintre aceste concepte. În condiții reale, aceste relații sunt cauzale și sunt atribuite intervenției proceselor sociale sau psihologice. Teoriile sunt alcătuite într-un fel în care să genereze ipoteze ce pot fi cercetate empiric. Aceste teorii au un grad de rigiditate, posibilități de cercetare și generalizare variate. Unele teorii în psihologia socială sunt, de fapt, mini teorii, care explică doar anumite fenomene specifice (izolate), pe când alte teorii sunt generale, mult mai ample, care explică 34

categorii mari de comportamente. Unele teorii ajung la un nivel înalt sub acest aspect, cum ar fi teoria evoluționistă sau teoria psihodinamică, ce ne prezintă o perspectivă generală a psihologiei sociale. Teoria asupra identității sociale (Tajfel & Turner, 1985) este un exemplu bun de teorie din psihologia socială cu un impact relativ general. Este o analiză a comportamentului uman în grupuri și a modului în care conceptul de identitate socială se relaționează cu conceptul de membru al grupului. Teoria integrează o sumă de subteorii compatibile, care pun accentul și se ocupă de următoarele teme: a) relațiile intergrupale și schimbul social; b) procesele de motivare a membrilor grupurilor și comportamentul grupal; c) influența socială și procesele de conformare în interiorul grupului; d) procesele cognitive asociate cu conceptul de sine și cu percepția socială. Acestea și alte procese asociate acționează împreună asupra comportamentului de grup, care este diferit față de comportamentul interpersonal. Această teorie generează predicții despre diferite fenomene de grup ce pot fi studiate, precum discriminarea intergrupală, coeziunea de grup sau influența socială în grup. Teoriile în psihologia socială în general pot fi încadrate în mai multe tipuri (Baumeister, 2012). Diferite tipuri de teorii emerg către metateorii. Așa cum o teorie reprezintă o sumă de concepte și principii interrelaționate care explică un fenomen, metateoria este o sumă de concepte și principii interrelaționate care indică ce teorii sau tipuri de teorii sunt adecvate. Unele teorii pot fi extinse pentru a explica aproape în totalitate comportamentul uman. În această parte vom analiza mai multe tipuri importate de teorii care au marcat profund psihologia socială. Behaviorismul – această perspectivă de învățare își are originile în cercetările lui Ivan Pavlov (1927) asupra reflexelor condiționate și în studiile lui B.F. Skinner (1963) asupra condiționării operante. Behavioriștii radicali consideră că actul comportamental se poate explica și poate fi predictibil în termeni de scheme de întărire: comportamentele asociate cu rezultate sau circumstanțe pozitive cresc în forță și în frecvență. Totodată, între psihologii sociali, mai este cunoscut și conceptul de neo-behaviorism, care susține necesitatea cunoașterii și a influenței unor aspecte neobservabile, cum ar fi emoțiile, sentimentele etc., pentru a înțelege comportamentul. În psihologia socială, perspectiva behavioristă produce teorii care pun accentul pe importanța factorilor situaționali, pe întărire și pe învățarea comportamentului social. Ca 35

exemplu, este modelul de întărire afectivă al atracției interpersonale: oamenii ajung să dorească persoanele pe care le asociază cu experiențe pozitive (ne plac oamenii care ne admiră). Alt exemplu mai general este teoria schimbului social: natura interacțiunilor sociale depinde de valoarea subiectivă a costurilor și a recompenselor implicate în această relație. Modelarea socială este o altă mare perspectivă behavioristă: imităm comportamentul care este întărit de alții, deci comportamentul nostru este modelat prin învățare directă. Psihologia cognitivă – criticii au argumentat că teoriile behavioriste exagerează, referitor la măsura în care persoanele ar fi receptori pasivi ai influențelor externe. Teoriile cognitive aduc un echilibru, luând în considerare modul în care oamenii interpretează și schimbă mediul înconjurător prin intermediul proceselor și reprezentărilor cognitive. Psihologia cognitivă își are originea în psihologia Gestalt (Köhler, 1930). În multe cazuri, psihologia socială a avut mereu o perspectivă cognitivă (Landman & Manis, 1983; Markus & Zajonc, 1985). Una dintre primele teorii cognitive în psihologia socială a fost teoria câmpului a lui Kurt Lewin, care susținea într-un mod mai complicat modul în care reprezentările cognitive ale oamenilor despre caracteristicile mediului social generează forțe motivatoare care controlează comportamentul. Se consideră că Lewin este ,,tatăl” psihologiei sociale experimentale. În anii ‘50 și ‘60, teoriile disonanței cognitive au dominat psihologia socială (Abelson et al., 1968, apud Kimble, 1990a). Aceste teorii susțineau faptul că informațiile despre noi înșine, despre comportament și lumea înconjurătoare erau uneori în contradicție și incompatibile, provocând o stare incomodă de excitație cognitivă, care motiva oamenii să rezolve într-un fel conflictul cognitiv. Această perspectivă a fost folosită pentru a explica schimbarea de atitudine. În anii ‘70, teoriile atribuirii au dominat psihologia socială. Teoria atribuirii arată modul în care oamenii explică cauzele propriului comportament și al altora, precum și consecințele acestor explicații cauzale. Într-un final, la sfârșitul anilor ‘70, cogniția socială a fost perspectiva dominantă în psihologia socială. Aceasta este o perspectivă care însumează o serie de teorii ce pune accentul pe modul în care se elaborează procesele cognitive (cum ar fi de pildă, categorizarea), precum și influența lor în comportament. Neuroștiința – recent, perspectiva cogniției sociale ia în considerare și relația cu patternurile neurale, în ceea ce privește explicarea comportamentului social. Orientarea, denumită neuroștiință socială, se bazează pe conexiunile dintre cogniția socială și activitatea cerebrală și folosește ca metodă de cercetare 36

imagini complexe de tipul tomografiilor de rezonanță magnetică. Acestea sunt folosite pentru localizarea și analizarea activității cerebrale asociată cu gândirea și comportamentul social. Ideea generală potrivit căreia suntem entități biologice, și prin urmare, comportamentul social trebuie să aibă corelații neuroși biochimice ia amploare și în alte teorii care se focusează mai mult pe markerii biochimici ai comportamentului social (spre exemplu, determinarea nivelului de cortizol ca un indicator obiectiv fiziologic al stresului). Psihologia socială evoluționistă – o perspectivă teoretică recentă provine din psihologia socială evoluționistă. Inspirată din teoria lui Darwin din secolul XIX, psihologia evoluționistă și sociobiologia susțin faptul că, în mare parte, comportamentul uman se bazează pe trecutul ancestral al speciei noastre. O serie de autori, printre care Buss și Reeve (2003), sugerează că teoria evoluționistă se bazează pe cooperarea și conflictul din interiorul familiilor, pe apariția alianțelor cooperative, pe agresivitatea umană. Aceste tendințe au avut ca scop supraviețuirea speciilor și, în timp, s-au integrat în baza noastră genetică. Putem duce într-o extremă perspectiva biologică și să o folosim ca o explicație generală a majorității comportamentelor sau chiar a tuturor comportamentelor. Trebuie să evidențiem faptul că, atunci când în sfârșit s-a descoperit genomul uman în anul 2003, cercetătorii au precizat că 20.000-25.000 de gene și 3 miliarde de perechi de baze chimice care compun ADN-ul uman erau insuficiente pentru a explica marea diversitate a comportamentelor umane, contextul și mediul având un rol semnificativ. Aici este locul în care își face apariția psihologia socială. Acesta poate explica rolul învățării, efectele fine ale contextului social asupra comportamentului și diversitatea culturală a comportamentului. Personalitatea și diferențele individuale – psihologii sociali au încercat deseori să explice comportamentul social în termeni de trăsături de personalitate durabile (uneori înnăscute). De exemplu, marii lideri au personalități carismatice, iar oamenii care se conformează cu ușurință au personalitate de tip conformist. În general, psihologii sociali consideră acum că personalitatea reprezintă, în cel mai bun caz, o explicație parțială, iar în cel mai rău caz, o explicație inadecvată a fenomenelor sociale. Există cel puțin două motive pentru aceasta: 1. În realitate, există foarte puține dovezi de trăsături de personalitate stabile. Oamenii se comportă diferit în momente și contexte diferite, adică personalitatea este influențată de moment și de context. 37

2. Dacă definim personalitatea ca un comportament coerent între contexte, atunci personalitatea ar trebui să explice mai mult comportamentul. De ce unele persoane rezistă din punct de vedere comportamental influenței sociale și contextuale? Cum interpretează oamenii contextul care îi determină să se comporte în acest fel? Cu alte cuvinte, majoritatea abordărilor actuale ale personalității sunt de părere că aceasta se combină cu mulți alți factori pentru a influența comportamentul. Teoriile colectiviste – susțin că cea mai mare parte din comportamentul uman este provocată de considerente sociale și nu de aspecte ce țin de personalitate sau predispoziții individuale. Astfel, normele grupale elaborate social influențează comportamentul oamenilor în contexte specifice. Teoria lui William McDougall (1908), „The Group Mind”, afirmă că, în grupuri, oamenii își schimbă modul de a procesa informația și de a acționa, în așa fel încât comportamentul în cadrul grupului este destul de diferit față de comportamentul interpersonal, formându-se astfel o mentalitate de grup. Recent, această idee a fost semnificativ elaborată și dezvoltată de psihologii sociali europeni, aceștia evidențiind o perspectivă asupra comportamentului social ca factor evolutiv dintr-un context social mai larg al relațiilor intergrupale. Dintre ideile lansate, teoria identității sociale este una dintre cele mai cunoscute. Explicația ei asupra comportamentului oamenilor în grupuri este puternic influențată de analiza relațiilor sociale intergrupale. Teoriile colectiviste au la bază o explicație de tip descendent, în care comportamentul social individual poate fi explicat într-un mod adecvat doar făcând referire la grup, la relațiile intergrupale și la forțele sociale. În schimb, teoriile individualiste aduc o explicație de tip ascendent și afirmă că orice comportament social individual se formează începând cu cogniția sau personalitatea individuală. Este important să recunoaștem că multe teorii ale psihologiei sociale conțin elemente ce țin de două sau mai multe perspective diferite și, în același timp, aceste perspective, de cele mai multe ori, dau startul altor teorii. La sfârșitul anilor ‘60 și începutul anilor ‘70 mulți psihologi sociali considerau că psihologia socială a ajuns într-o situație de criză. Existau două preocupări principale ale psihologiei sociale: 1. Psihologia socială era prea reducționistă – atunci când explica comportamentul social în termeni de psihologie individuală, îi lipsea caracterul social esențial al experienței umane. 38

2. Era prea pozitivistă – adera la un model de știință distorsionat, care inducea în eroare. Reducționismul și nivelurile de explicație Reducționismul este modul de a explica un fenomen în funcție de alte fenomene mult mai simple sau fundamentale. Societatea se explică în termeni de grupuri; grupurile în termeni de procese interpersonale; procesele interpersonale în termeni de mecanisme cognitive intrapersonale; cogniția în termeni de neuropsihologie; neuropsihologia în termeni de biologie etc. O problemă a teoriei reducționiste este că poate lăsa fără răspuns întrebarea științifică originală, de exemplu acțiunea de a întinde brațul pentru a semnaliza schimbarea de mers în timpul pedalării unei biciclete poate fi explicat ca și o contracție musculară ori ca un impuls nervos sau din punct de vedere al cunoașterii și conformării față de convențiile sociale. Dacă nivelul explicației nu este comparabil cu nivelul întrebării, aceasta rămâne, de fapt, fără răspuns. Cercetând relațiile interpersonale, în ce măsură explicarea în termeni de neuroștiințe sociale reușește să le descrie în realitate? Chiar dacă este posibil să fie necesar un grad de reducționism pentru a teoretiza, nu este indicat ca acesta să fie prea mare. Psihologia socială a fost criticată de a fi inerent reducționistă, deoarece încearcă să explice comportamentul social în termeni de procese intrapsihice asociate, cognitive și motivaționale. Se pot aduce critici cu aceleași fundamente referitor la neuroștiința social-cognitivă și la psihologia evoluționistă, care explică comportamentul în termeni de activitate nervoasă și predispoziție genetică. Această problemă devine una serioasă atunci când psihologii sociali încearcă să explice procesele grupale și relațiile intergrupale. Încercând abordarea acestor probleme din punct de vedere al personalității, al relațiilor interpersonale sau al proceselor intrapsihice, psihologia socială poate lăsa fără explicații unele dintre fenomenele sale cele mai importante, cum ar fi prejudecățile, discriminarea, stereotipurile, conformismul și solidaritatea grupală. Mai grav este că o explicație reducționistă a percepțiilor formate de societate poate avea consecințe sociopolitice nedorite. Fine (2010) acuză neuropsihologia socială, argumentând că unele cercetări MRI (tomografie de rezonanță magnetică) întăresc stereotipurile de gen. Doise (apud Cabecinhas & Amâncio, 1999) a sugerat că un mod de a analiza și rezolva această problemă este să se accepte existența a mai multor niveluri ale explicației, dar să se facă un efort mai mare pentru a se elabora teorii care să integreze diferite concepte de diferite niveluri. Mulți psihologi sociali și-au asumat într-o anumită măsură această idee. Una dintre încercările cele mai reușite 39

este teoria identității sociale, în care procesele cognitive individuale se asociază cu forțele sociale la nivel înalt, pentru a explica comportamentul social. Ideile lui Doise s-au folosit în același timp și pentru a interpreta coeziunea grupului (Fielding & Hogg, 1997) sau teoriile atribuirii (Hewstone & Brown, 1986). Pozitivismul Pozitivismul este acceptarea noncritică a metodei științifice de a ajunge la cunoașterea adevărată. Acesta și-a făcut apariția la începutul secolului XIX, prin matematicianul și filosoful francez Auguste Comte, și a fost extrem de popular până la sfârșitul secolului XIX. Personajul Gradgrind din nuvela lui Charles Dickens, intitulata „Hard times” (1854), valorifică pozitivismul și știința ca religie. Psihologia socială a fost criticată pentru că era pozitivistă. Se susținea că, deoarece psihologii sociali își realizau cercetările de multe ori pe ei însăși, nu puteau să ajungă la un nivel de obiectivitate necesar. Deoarece obiectivitatea este imposibil de atins, metodele științifice, în particular, experimentele, nu sunt adecvate pentru psihologia socială. Psihologia socială doar poate părea că este știință, însă nu poate fi cu adevărat știință. Criticii susțin că ceea ce propun psihologii sociali ca fiind mecanisme cauzale fundamentale (categorizări, atribuiri etc.) sunt doar concepte speculative, care doar explică unele date istoric și cultural restrânse, date care depind de o influență inevitabilă și intrinsecă. În același timp, criticii consideră că, prin tratarea oamenilor ca obiecte sau ca o mulțime de variabile care pot fi manipulate sub formă experimentală, nu doar ne lipsim de o bogată sursă de date subiective sau introspective, ci, în același timp, dezumanizăm persoanele. Acești critici au produs câteva alternative destul de radicale în psihologia socială tradițională: de exemplu, constructivismul social, psihologia umanistă, analiza discursului sau psihologia discursivă, psihologia critică și perspectivele poststructuraliste. Există diferențe importante între aceste alternative, dar toate au în comun faptul că vor să înțeleagă persoanele ca ființe umane complete, care se formează istoric și încearcă să-și dea un sens lor și lumii înconjurătoare. Metodele de cercetare au tendința să evite analiza subiectivă profundă a faptelor relativ spontane pe care oamenii le fac prin gândirea, sentimentele și acțiunile lor. Subiectivitatea este considerată ca o virtute mai mult decât ca un impediment al unei bune cercetări. Recent, unii autori care au susținut faptul că psihologia discursivă nu are legătură în esența să cu psihologia socială ,,convențională”, au adoptat o poziție de toleranță relativă și au căutat diferite modalități de a realiza cercetări prin cooperare. Majoritatea psihologilor sociali ,,convenționali” 40

răspund la această problemă a pozitivismului într-o modalitate mai puțin drastică, ce nu implică abandonarea metodei științifice. În schimb, se folosesc de riscurile pozitivismului, utilizând în același timp și folosirea riguroasă a metodelor științifice adecvate pentru cercetare și teoretizare. Operativismul este un produs al pozitivismului și face referire la necesitatea definirii termenilor teoretici din știință într-un fel în care să poată fi măsurați. Ca oameni de știință, trebuie să fim conștienți de propria noastră subiectivitate și trebuie să recunoaștem și să definim propria noastră influență. Teoriile noastre trebuie să fie sensibile la riscurile reducționismului și, atunci când este cazul, la folosirea diferitelor niveluri de analiză. Este necesar să recunoaștem, de asemenea, că participanții la un experiment sunt persoane reale, nu sunt separați de istoria lor și se transformă în variabile unidimensionale când intră în laborator. Din contră, istoria, cultura, socializarea și motivele personale rămân prezente în laborator (Tajfel et al., 1971). Nu în ultimul rând, trebuie acordată atenție limbajului, deoarece acesta este, poate, modul cel mai importat prin care oamenii își reprezintă lumea înconjurătoare, gândesc, planifică acțiunile și manipulează mediul. Limbajul, de asemenea, este un arhetip al unei variabile sociale – este social construit și internalizat, pentru a conduce cogniția și comportamentul social individual.

2.7. Contextul istoric al psihologiei sociale

Precursori Un precursor important al dezvoltării psihologiei sociale ca disciplină independentă a fost contribuția mai multor oameni de știință din Germania, cunoscuți ca psihologi populari, „folk psychologists”. În 1860, Steinthal și Lazarus au fondat revista de psihologie „Völkerpsychologie”, care conținea articole teoretice. În comparație cu psihologia generală (elaborată mai târziu de Wundt), care se ocupa de studiul minții individului, psihologia populară (folk psychology), influențată de filosoful Hegel, avea ca obiectiv studiul minții colective: pe de o parte, reprezenta modul de gândire al individului în funcție de societate și, pe de altă parte, un tip de super mentalitate care putea cuprinde tot grupul de oameni. La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, acest concept de minte grupală s-a transformat într-o explicație dominantă a comportamentului social. Putem descoperi un exemplu extrem în descoperirile scriitorului francez Gustav Le Bon (1896, 1908). Le Bon susținea că masele, de obicei, au o influență covârșitoare asupra individului, mergând până la 41

identificarea completă și pierderea identității, luând naștere o așa-numită ființă provizorie cu un specific aparte – anihilarea gândirii logice și a discernământului și preluarea controlului de către instinctualitate. Psihologul englez William McDougall (1908) a continuat ideile lui Le Bon privind comportamentul colectiv și a realizat o carte întreagă pe această temă. Gardner Murphy și Lois Murphy (1931) au avut convingerea că era justificată crearea unui manual intitulat „Experimental Social Psychology”. Nu toate studiile realizate erau cu adevărat experimente, dar intenția autorilor cu privire la disciplină era clară. Chiar dacă primele materiale nu au demonstrat-o, sfârșitul secolului XIX a pregătit scena pentru ca psihologia socială să fie legată de psihologia generală. În consecință, dezvoltarea ulterioară a acesteia reflectă modul în care era definită și învățată psihologia în departamentele de psihologie ale universităților, mai ales în Statele Unite, care ulterior a înlocuit Germania ca țară lideră în cercetările psihologice. Așa cum laboratorul de psihologie din Leipzig, fondat de Wilhelm Wundt în 1879, a adus o bază de cercetări în psihologia din Germania, la fel s-a întâmplat și cu laboratoarele create în universitățile din America. Între anii 1890 și 1910 s-au dezvoltat rapid laboratoarele dedicate cercetării psihologice. În acești douăzeci de ani, 31 de universități din Statele Unite au creat laboratoare experimentale. Programele predate în aceste departamente pot fi definite clar ca fiind științe experimentale. Nu e de mirare că în Statele Unite psihologia socială a început să contureze destul de timpuriu metoda experimentală ca o adevărată orientare. Când s-a efectuat primul experiment în psihologia socială? Este o întrebare care apare în mod natural, dar răspunsul nu este clar. Unul dintre laboratoarele de psihologie a fost cel de la Universitatea din Indiana. Aici, Norman Triplett (1898) a efectuat un studiu pe care unele abordări moderne l-au citat ca fiind primul experiment din psihologia socială și l-au clasificat ca fiind un experiment de facilitare socială. Allport (1962) a sugerat că ceea ce Wundt a făcut în laboratorul lui din Leipzig pentru psihologia experimentală, Triplett a făcut în Indiana pentru psihologia socială științifică. Norman Triplett și-a arătat interesul față de problematica performanței în ciclism în condițiile concurenței cu alți sportivi sau pe cont propriu, fără posibilitatea de raportare la alții. Ciclismul ca activitate sportivă a crescut mult în popularitate în anii 1890 și avea distribuiri în presă. Triplett a enumerat posibilele explicații ale randamentului superior al cicliștilor care erau în competiție față de cei care performau singuri: 42

a) Cel care marchează ritmul în față creează o forță de atracție pentru următorul ciclist și îl ajută să își păstreze energia; sau ciclistul din față îl protejează de curentul de aer. b) O teorie populară, denumită „brain worry”, spunea că cicliștii solitari nu se descurcau bine și își făceau griji dacă pedalau într-adevăr suficient de repede. Își consumau mintea și mușchii, ceea ce le inhiba performanța motorie. c) În general, cei care marcau ritmul erau prieteni și, fără îndoială, încurajau cicliștii pentru a-și menține starea de spirit. d) Într-o cursă, cel care pedalează în spate poate fi „hipnotizat” de roțile ciclistului din față și, în acest mod, ajunge să pedaleze automat; astfel, el își păstrează mai multă energie pentru un efort ulterior controlat. e) O teorie dinamică, teoria preferată a lui Triplett, sugera că prezența altui ciclist în cursă trezește un instinct competitiv. Acesta eliberează energie nervoasă, similară cu ideea modernă a excitației. Observând mișcarea celuilalt ciclist, acest fapt induce creșterea vitezei și provoacă la depunerea unui efort mai mare. Alți cicliști determinau eliberarea unui nivel de energie nervoasă pe care un ciclist izolat nu o putea atinge singur. Energia mișcării era direct proporțională cu ideea acestei mișcări. În cele mai populare experimente a lui Triplett, copiii de vârstă școlară lucrau în două condiții, singuri sau în echipe. Lucrau cu două bobine care înfășurau benzi de mătase în jurul unui tambur. Fiecare bobină era conectată printr-un cordon la o roată situată la doi metri, existând un mic steag legat de acest cordon. Pentru a completa un studiu, steagul trebuia să treacă de patru ori în jurul roții. Unii copii erau mai lenți și alții mai rapizi în competiție. Cei mai rapizi au expus efectele „de trezire a instinctelor competitive și ideea unei mișcării mai rapide” (Triplett, 1898, p. 526, apud Kimble, 1990a). Cei mai lenți erau suprastimulați și se demoralizau. Triplett s-a orientat spre răspunsurile ideomotorii – mișcările corporale ale unui concurent acționau ca stimul pentru alt concurent. În esență, Triplett a evidențiat indiciile non-sociale pentru a ilustra ideea mișcării utilizată ca indiciu de către participanți. Este evident că Triplett nu era psiholog social și nici nu se considera un psiholog social. Dacă adoptăm un punct de vedere revizionist al istoriei, spiritul acestui experiment apare ca un precursor al temei de cercetare, al „social facilitation” (facilitarea socială). Căutarea unei figuri fondatoare sau a unei idei primare nu este un fenomen nou în istoria științei, nici chiar în istoria civilizației. Studiul lui Triplett are conotația unui mit de origine. 43

Experimente renumite De-a lungul anilor s-au evidențiat mai multe experimente care i-au fascinat în egală măsură atât pe profesori, cât și pe studenți. În continuare, experimentele efectuate au avut un mare impact asupra psihologiei și a altor discipline și multe dintre acestea au influențat cultura populară. Muzafer Sherif (1935) a efectuat un experiment despre formarea normelor care a captat atenția psihologilor nerăbdători de a descoperi ceea ce ar putea fi crucial în psihologia socială. Solomon Asch (1951) a demonstrat efectul puternic pe care îl poate avea presiunea grupului asupra unui individ pentru a se conforma. Muzafer & Carolyn Sherif (Harvey, 1989) au studiat rolul pe care-l poate avea competiția pentru resurse în conflictul intergrupal. Leon Festinger (1959) a aplicat teoria lui despre disonanța cognitivă pentru a demonstra că o mică recompensă poate modifica comportamentul mai mult decât o poate face o recompensă mai mare (Festinger & Carlsmith, 1959). Studiul de obediență distructivă efectuat de către Stanley Milgram (1963) a scos în evidență dilema cu care se confruntă o persoană care primește un ordin de la o persoană investită cu autoritate, de a efectua un act imoral – un studiu care, fără să vrea, s-a transformat într-un punct de interes pe parcursul unei perioade de criză, în care era pus sub semnul întrebării viitorul metodei experimentale în psihologia socială. Henri Tajfel (Tajfel et al., 1971) a efectuat un experiment care a fost decisiv pentru a demonstra că doar categorizarea în grupuri și era suficientă pentru a genera discriminare intergrupală. Phillip Zimbardo et al. (1971) au organizat un experiment într-o închisoare simulată în beciul departamentul de psihologie al Universității din Stanford, pentru a studia dezindividualizarea, dispersia responsabilității și supunerea oarbă în fața autorității. Acest studiu a captat imaginația unei societăți orientate pe reality-TV, realizându-se și un serial de televiziune, în anul 2001, de către BBC, de către psihologii sociali Alex Haslam și Stephen Reicher. Există și un film hollywoodian din 2015, numit „The Stanford Prison Experiment”, ce dramatizează experimentul, transformându-l într-un film thriller (Drury et al., 2012).

44

Capitolul 3 Eul social

3.1. Dimensiuni ale Eului social Cine ești tu? Dacă cineva te întreabă acest lucru ai putea realiza o listă lungă cu diferite trăsături și caracteristici definitorii pentru tine însuți – cum ar fi, spre exemplu, sunt student, îmi place să citesc, să vorbesc cu semenii mei, îmi place muzica, îmi place să călătoresc, sunt dintr-o familie cu doi frați, am un câine pe care îl plimb în fiecare seară etc. Sinele este un aspect fundamental pentru orice ființă umană și nu reprezintă doar un element personal, individual, ci este într-o foarte mare măsură și unul social. A cunoaște despre noi înșine cine suntem ne permite să știm ceea ce ar trebui să gândim despre noi și felul în care ar trebui să ne comportăm în diferite situații; ne ajută, de asemenea, să interacționăm cu alții și să ne reglăm conduita. Avem anumite păreri și convingeri despre abilitățile, relațiile, punctele noastre forte sau punctele noastre mai slabe, așa cum avem anumite păreri și convingeri vizavi de alți oameni. Ne plac sau ne displac diferite aspecte ale ființei noastre, așa cum ne plac sau ne displac diferite lucruri la semenii noștri. Potrivit lui H. Ey (1964), Eul reprezintă forma supremă a ființei noastre conștiente; este conștiința reflexivă constituită într-un sistem de valori proprii persoanei. Psihologul român D. Cristea (2015) definește Eul ca fiind structura centrală a personalității și, implicit, a persoanei, care asigură integrarea dinamică și continuă a informațiilor despre sine și lume, generând astfel sentimentul identității, continuității și unității propriei existente. Eul îndeplinește o serie de funcții în cadrul personalității, cum ar fi sintetizarea informațiilor (obținute în urma autopercepției și percepțiilor sociale) într-un ansamblu de reprezentări, credințe și idei despre sine și despre lume, ceea ce conduce implicit la constituirea imaginii de sine și a imaginii de altul, integrarea fluxului informațional curent prin raportarea la propria existență, rezultând astfel continuitatea și unitatea experienței personale și a imaginii de sine, generarea și focalizarea conștiinței de sine, realizarea distincției esențiale eu-ceilalți/ eulume, vectorizarea câmpului existenței sociale prin raportare la problematica Sinelui (cine sunt, ce vreau, ce trebuie să fac, spre ce tind). 45

Efectul de reflector și iluziile Efectul de focalizare sau de reflector se referă la faptul că avem tendința de a ne vedea pe noi înșine pe scena centrală, deci, intuitiv, de a supraestima gradul de atenție îndreptată spre noi (Myers, 2010). Gilovich et al. (2000) au explorat efectul de reflector, realizând un experiment împreună cu studenții de la Universitatea Cornell. O parte dintre studenți au fost rugați să poarte tricouri cu mesaje jenante, iar apoi să intre într-un amfiteatru în care erau colegii lor. Cei care purtau tricourile considerau că cel puțin jumătate dintre colegii lor vor observa mesajele. În realitate doar 23% au observat ceea ce era scris pe tricourile colegilor. Așa cum hainele noastre pot trece neobservate, la fel se întâmplă și cu emoțiile noastre, anxietatea, iritarea, dezgustul, decepțiile sau plăcerile noastre (Gilovich et al., 1998). Presupunem că oamenii ne observă; în realitate, foarte puțini o fac de fapt. Adesea, suntem prinși în capcana „iluziei transparenței”. Credem că dacă suntem fericiți, acest lucru se vede clar pe fața noastră, iar ceilalți cu siguranță vor observa. În realitate, suntem mult mai „greu de citit” decât credem. De asemenea, există o tendință de a ne supraestima vizibilitatea noastră în mediul social. Atunci când un individ face o gafă în public, el are tendința de a crede că toată lumea a observat și că toți vor evalua critic gestul indezirabil. Studiile psihologiei sociale arată că ceea ce noi considerăm jenant altora le stârnește atenția într-un mod aproape insesizabil. Chiar și în cazul în care aceștia observă, mecanismele mnezice vor interveni curând, fiind apreciați drept stimuli fără însemnătate, uitarea ștergând căile de acces către această informație considerată inutilă (Savitsky et al., 2001). Efectul de reflector și iluzia transparenței sunt doar două dintre multele exemple ale interacțiunii dintre Sinele nostru și lumea socială. Iată de pildă, câteva alte exemple oferite de Myers (2010): 1. Împrejurimile sociale afectează conștiința de sine. Atunci când suntem unicul membru diferit dintr-un grup, fie că este vorba de o anumită rasă, sex sau naționalitate, remarcăm că suntem altfel decât ceilalți și observăm cum ceilalți reacționează la faptul că suntem altfel. 2. Diferiți factori emoționali ne influențează judecata socială. Când întâmpinăm probleme într-o relație strânsă, cum ar fi o căsătorie, de cele mai multe ori atribuim mai multă responsabilitate partenerului nostru decât nouă înșine. Când lucrurile merg bine, ne considerăm pe noi factorul de responsabilitate și echilibru. 46

3. Preocuparea de sine influențează comportamentul nostru social. În speranța că vor face o impresie pozitivă, oamenii tind să își facă foarte multe griji referitoare la modalitatea în care sunt percepuți de către ceilalți. Pentru a nu se simți excluși, oamenii încearcă să fie ca toți ceilalți și să se adapteze în funcție de ei. 4. Relațiile sociale ajută la definirea Sinelui nostru social. În funcție de relațiile pe care le avem, adoptăm comportamente diferite. Atunci când vorbim, de exemplu, cu persoane cunoscute, putem fi noi înșine, iar atunci când vorbim cu necunoscuți, putem să descoperim un alt fel de a fi. Similar se întâmplă, de pildă, și cu profesorii sau cu oricine altcineva care face parte din viața noastră, într-un fel sau altul. Aceste exemple ne arată că ideile și sentimentele noastre despre noi înșine sunt modelate și influențate de răspunsurile celorlalți. Toate aceste interacțiuni cu oamenii din jur contribuie la construirea imaginii de sine. Una dintre cele mai importante componente la nivel individual, cu mare însemnătate în viața socială umană, este Eul social. Fiecare individ, în funcție de gradul său de dezvoltare personală, știe cine este, cum se caracterizează pe sine, definindu-se totodată prin trăiri emoționale și amintiri. Pentru a descoperi sursa imaginii de sine, cercetările din neuroștiințe explorează activitatea creierului – de pildă, cortexul prefrontal medial, zona situată între emisferele creierului, ajuta la îmbinarea elementelor care alcătuiesc imaginea de sine. Această zonă devine mai activă atunci când o persoană devine introspectivă (Zimmer-Gembeck et al., 2005). În urma unor procese lăuntrice complexe, imaginea de sine va influența puternic inclusiv modul în care percepem realitatea socială. Constituirea de scheme mentale și patternuri de procesare a informației va avea un efect de filtru al stimulilor din mediul social (Kihlstrom & Cantor, 1984). În construcția imaginii de sine nu sunt incluse doar schemele noastre de sine despre cine suntem în momentul de față, dar și proiecții viitoare despre cine am putea deveni sau cum putem evolua. Markus & Nurius (1986), precum și McCrae et al. (1989) afirmă că Sinele nostru posibil include viziunile noastre despre ceea ce visăm să devenim, dar și despre ceea ce ne este teamă. Așadar, proiectând în viitor se poate constitui o imagine hipertrofiată a propriei persoane, dar se pot și instala temeri ce au ca obiect eșecul social. Pentru 47

a menține un echilibru este necesară o bună calibrare a mecanismelor individuale și un nivel de dezvoltare personală care să permită păstrarea adecvării sociale în varii contexte. Dezvoltarea Eului social Conceptul de Eu are o importanță social-psihologică majoră, întrucât ne ajută să ne organizăm gândirea și să ne ghidăm comportamentul social. Studiile efectuate pe gemeni indică influențe genetice asupra personalității și a conceptului de Eu, însă experiența socială joacă și ea un rol crucial în dezvoltarea acestora (Myers, 2010). În dezvoltarea Eului social rolurile sociale, compararea, dinamica succes-eșec, evaluările altor persoane au o contribuție deosebit de importantă. Rolurile sociale sunt integrate în imaginea de sine, pe măsura exercitării lor. Dacă la început un rol social necesită preocupare sporită, ulterior, pe măsura exercitării sale, el este absorbit și considerat ca un element definitoriu în conceptul de Sine. Rolurile vor fi abordate detaliat într-un alt capitol al lucrării de față. Compararea socială reprezintă unul dintre cele mai importante mecanisme cu rol de calibrare asupra concepției de sine. Un merit deosebit în studierea sa îi revine lui Leon Festinger (1954). Una dintre cele mai ușoare căi de a ne construi o imagine asupra unor aspecte ale propriei persoane este compararea socială. Comparația socială explică de ce elevii care frecventează un liceu cu un nivel academic mediu au tendința de a avea o părere mai bună despre calitățile lor academice, iar după absolvire această imagine despre sine poate fi amenințată dacă, după ce au excelat într-un liceu mediu, merg la o universitate ce poate depăși nivelul lor academic. O mare parte a vieții se învârte în jurul unor comparații sociale. Ne simțim atrăgători când alții par neglijenți, inteligenți când alții par plictisitori, buni când alții par necruțători. Când observăm performanțele unui coleg, avem imediat tendința de a ne compara cu acesta (Gilbert, 1995; Stapel & Suls, 2004). Atunci când ne confruntăm cu concurența, ne protejăm adesea Sinele prin construirea de idei conform cărora performanța celorlalți se datorează unor avantaje pe care noi nu le-am avut (Shepperd & Taylor, 1999). De exemplu, o echipă națională de fotbal își motivează eșecul prin faptul că echipa adversă a avut mai mult timp sau condiții mai bune de antrenament. Dinamica succes-eșec reprezintă o cărămidă pe care zilnic o așezăm la temelia imaginii de sine. Pentru a duce la îndeplinire o sarcină sau pentru a reuși în general trebuie, mai întâi, să te simți competent. După ce fac cursuri de 48

autoapărare, femeile se simt mai puțin vulnerabile, mai puțin anxioase și ca având mai mult control (Ozer & Bandura, 1990). După ce au experimentat succesul academic, elevii cred că sunt mai buni la școală, ceea ce îi stimulează adesea să muncească și mai mult și să obțină rezultate chiar peste așteptări (Felson, 1984; Marsh & Yeung, 1997). Stima de sine este formată printr-un cumul de factori ce conțin atât încurajările și confirmările celor din jur, dar și realizări concrete, ce se pot subînscrie Eului social real. Așadar, starea de sine, imaginea noastră despre ceea ce suntem trebuie să se calibreze pe realitatea cotidiană, în caz contrar putând apărea grave discrepanțe, ce conduc la inadecvare socială. Stima de sine reprezintă un factor important nu doar pentru raportarea la mediul social, dar și pentru sănătatea individului în general. Studiile arată că persoanele cu stimă de sine înaltă sunt mai fericite, mai puțin nevrotice, mai puțin afectate de insomnie, mai puțin predispuse la dependența de droguri și alcool și mai motivate să revină după un eșec (Brockner & Hulton, 1978; Tafarodi & Vu, 1997). Judecata celorlalți și felul acestora de raportare ca urmare a evaluării sunt în măsură să afecteze formarea conceptului de Sine. Copiii etichetați ca fiind talentați, harnici, performanți etc. tind să integreze aceste idei în conceptul lor despre sine. Dacă elevii care fac parte dintr-un grup etnic minoritar se simt amenințați de stereotipuri negative referitoare la abilitățile lor academice sau dacă femeile se simt amenințate de stereotipuri negative referitoare la performanțe matematice și științifice scăzute sau la simpla conducere a unei mașini, atunci nu se vor mai identifica cu aceste domenii, mutându-și interesul către altele, dar adeseori introiectând o serie de frustrări și mecanisme dezadaptative de a le face față (Steele, 1997) Sinele „de sticlă” (looking-glass self) este modul în care sociologul Charles H. Cooley (1902) a descris modalitatea prin care utilizăm ceea ce credem că percep ceilalți despre noi, ca o oglindă prin care ne percepem pe noi înșine. Sociologul George Herbert Mead (1934) a rafinat acest concept. Pentru noi, nu contează ceea ce văd ceilalți, ci ceea ce ne imaginăm că văd. În general, oamenii își exprimă mai degrabă complimentele, în detrimentul criticilor, prin urmare, putem supraestima evaluarea altora și, astfel, să ne construim o imagine de sine cu elemente exagerate, consolidându-se o prezentare hipertrofiată a Eului și apărând riscul de neglijare a trăsăturilor reale demonstrate și validate la nivel social (Shrauger & Schoeneman, 1979). Cultura din care facem parte se constituie într-un factor de mare însemnătate pentru Sinele social. Impactul cultural este important atât în formarea Sinelui social, cât și în calibrarea ulterioară din evoluția individuală. 49

Dinamica individualism-colectivism pare să fie cheia înțelegerii comportamentelor sociale în contextul global actual. Pentru unii oameni, în special pentru cei din culturile occidentale industrializate, prevalează individualismul. Identitatea socială este autonomă, ea definindu-se mai cu seamă în adolescență. Adolescența reprezentând în acest context un moment de separare de părinți și de consolidare a independenței. Identitatea unei persoane, ca individ unic, cu abilități, trăsături, valori și interese parțiale rămâne relativ constantă de-a lungul existenței, însă influența aspectelor socio-culturale este întotdeauna un factor de care trebuie să ținem cont. Individualismul este un concept care presupune dezvoltarea omului ca persoană individuală, cu identitate proprie, ce se poate controla pe sine și nu pune pe primul loc nevoia de a se forma în funcție de identitatea grupurilor din care face parte. Ideea de baza a acestui concept este să te cunoști pe tine însuți, să îți descoperi abilitățile și darurile, iar în cele din urmă să te accepți și să te iubești pe tine (Lippa, 1994). În culturile din Asia, Africa, America Centrală și America de Sud accentul cade pe colectivism. Spre deosebire de conceptul enunțat anterior, colectivismul are în centrul său sinele interdependent. Acesta presupune formarea identității pe baza relațiilor cu cei din jur (Myers, 2010). Malayesienii, indienii, japonezii și tradiționalii kenieni au tendința de a completa afirmația „Eu sunt...” cu termeni ce definesc grupurile căror aparțin (Kanagawa et al., 2001; Ma & Schoeneman, 1997). Kashima & Kashima (1998, 2003) arată faptul că limbajul țărilor colectiviste conține rareori cuvântul „Eu”. Individualismul și colectivismul pot fi divizate și în funcție de regiunile unei țări sau ale unui stat. De exemplu, în S.U.A., hawaiienii și cei care locuiesc în sud sunt mult mai colectiviști decât cei din din alte regiuni (Vandello & Cohen, 1999). Aceste aspecte culturale sunt bazate pe medii statistice, așadar există cu siguranță și membri ai unor culturi occidentale animați de o construcție colectivistă a eșafodajului lăuntric social, așa cum există și individualiști care sunt membri ai unor culturi preponderent colectiviste. Excepțiile reprezintă o realitate, consolidând ideea de diversitate și unicitate a indivizilor în mediul social. S-a constatat că individualismul este într-o continuă creștere. Așadar, tinerii chinezi au preluat sintagma „The Me Generation”, iar colectivismul tradițional din India a fost provocat de noile oportunități economice (Lippa, 1994). Un alt argument ce susține această schimbare este faptul că, în prezent, americanii obișnuiesc să pună copiilor nume unice și speciale, comparativ cu anul 1990, când 20% din băieții născuți au primit un nume comun (Twenge, 2009). 50

De-a lungul timpului, au fost realizate multe distincții între diferite forme ale Eului (W. James, G. Allport, L’Ecyuer), însă noi vom face referire la cele trei componente ale sale în felul următor: Eul somatic sau corporal – configurat din percepția, reprezentarea și informațiile privind schema corporală a propriei persoane. Eul psihologic – include trăsăturile și structurile psihice prin care persoana se exprimă și acționează ca subiect activ, conștient de sine și de lume. Eul social, configurat astfel: 1. latura cognitivă sau concepția de sine – include suma credințelor și convingerilor pe care persoana le are despre sine; 2. latura afectivă sau stima de sine, incluzând sinteza autoevaluărilor pozitive și negative trăite într-un anumit registru emoțional, ce alimentează autoîncrederea și calitatea imaginii de sine; 3. latura comportamentală sau autoprezentarea, rezultat direct al procesului prin care oamenii încearcă să influențeze asupra a ceea ce gândesc alții despre ei. Cum se formează Eul social? Care sunt elementele lui definitorii? Ce anume îl influențează? Cum își autoevaluează oamenii Eul social? Care sunt strategiile de adaptare ale acestuia la diferite medii (grupuri sociale, situații și contexte sociale)? La toate aceste întrebări vom încerca în continuare să oferim câteva răspunsuri.

3.2. Imaginea de sine – componente Imaginea de sine este formată din concepția de sine și stima de sine. 3.2.1. Concepția de sine Concepția de sine sau latura cognitivă include, cum spuneam, suma credințelor și convingerilor pe care persoana le are despre sine astfel încât să înțeleagă cine este ea însăși. Spre exemplu, o persoană de sex feminin se poate vedea pe sine ca fiind sensibilă, introvertită, extrem de muncitoare, creativă, tenace, perseverentă etc. Toate aceste dimensiuni diferă de la o persoană la alta, conferind un aspect de unicitate și de individualizare, în ciuda faptului că există mari similitudini între oameni în cea ce privește percepția și descrierea concepției despre sine. Toate aceste credințe și convingeri despre sine însuși 51

influențează în mod indubitabil felul în care se vor simți și acționa în diferite situații, astfel încât putem vorbi despre faptul că diferite contexte activează diferite aspecte ale Eului social. Totodată, toate aceste elemente ce se subînscriu în ansamblul numit generic „Concepție de sine” îi ajută pe oameni să se adapteze mai bine la medii sociale specifice, respectiv cele în care există prescripții, norme și reguli. Markus și Nurius (1986) reliefau faptul că oamenii descriu adesea și o așa-numită concepție de sine în viitor, ce reflecta atât Sinele dorit (respectiv în termeni de fericit, de succes) dar și cel temut (nefericit, eșec); însă aici putem constata o imixtiune între elementele concepției de sine și stima de sine, în multe cazuri cele două potentându-se și amplificându-se reciproc, fie într-un sens pozitiv, fie într-un sens negativ. Teoria rolurilor multiple (Powell & Greenhaus, 2010) subliniază importanța pe care o are în viața oamenilor asumarea mai multor roluri, în sensul de identități sociale multiple – spre exemplu, o persoană poate fi în același timp fiu, student, prieten, tată, membru al unei echipe sportive etc. Fiecare rol crește oportunitatea interacțiunilor sociale în diferite medii și deschide drumul pentru noi și noi experiențe. În cazul în care unul dintre roluri creează sentimente negative, angajarea în celelalte creează un sentiment de compensare și reduce riscul alunecării spre blazare și depresie. Totuși, în lumea contemporană și în universul social extrem de dinamic în care trăim, există adesea și momente în care unele roluri creează sentimente puternic negative, iar alte roluri sentimente puternic pozitive, astfel încât individul se confruntă cu dezechilibre la nivel personal sau chiar social. Cercetările au arătat faptul că mai degrabă calitatea (în termeni de fericire, optimism, împlinire și satisfacție) decât cantitatea rolurilor este un aspect mult mai important în ceea ce privește well-being-ul psihologic al oamenilor (Baruch & Barnett, 1986). De asemenea, atunci când oamenii experimentează conflicte puternice între rolurile asumate, adesea se confrunta cu un puternic distres (Burke, 1991; Meyer, 2003) – este foarte dificil pentru o femeie, de pildă, să se autoperceapă în aceeași măsură și o persoană realizată pe plan profesional, și o mamă desăvârșită. Este foarte important ca fiecare persoană să aibă bine definite în propria minte credințele și convingerile despre ea însăși, întrucât acestea sunt stabile și nu se schimbă rapid sau imprevizibil. Claritatea concepției de sine le permite oamenilor să se perceapă ca având mai multe trăsături și caracteristici, însă, totodată, unitar și cu un Sine puternic și individualizat. De asemenea, stabilitatea concepției de sine este extrem de importantă – pentru a reuși în marile proiecte 52

ale vieții noastre (întemeierea unei familii sau cariera într-un anumit domeniu), credințele și convingerile cu privire la propriile noastre abilități, valori și scopuri trebuie să rămână constante. Un alt beneficiu al clarității concepției de sine este potențarea și susținerea stimei de sine, în acest sens Campbell et al. (1996) arătând faptul că starea de bine subiectiv (în termeni de satisfacție în viață, eliberare de anxietate și tristețe, dispoziție pozitivă) este într-o legătură directă cu stabilitatea și claritatea concepției de sine. Alte cercetări au indicat o corelație pozitivă între aceste două aspecte (stabilitatea și claritatea concepției de sine) și modalitatea în care oamenii fac față evenimentelor negative din viața de zi cu zi (Lavallee & Campbell, 1995), precum și cu modalitățile în care fac față atunci când ceilalți îi tratează într-un mod injust (Cremer & Sedikides, 2005). Slotter et al. (2009) au demonstrat că există o corelație și între claritatea concepției despre sine și felul în care oamenii se confruntă cu despărțirea, cu ieșirea dintro relație partenerială. Există și cercetări ce au arătat faptul că, în funcție de evenimentele pe care individul le traversează în viața de zi cu zi, claritatea concepției de sine poate suferi fluctuații, mai ales ca răspuns la anumiți factori situaționali. Astfel, Nezlek și Plesko (2001) au aplicat pe un lot de 100 participanți scala clarității concepției de sine elaborată de Campbell et al. (1996), de două ori pe săptămână, timp de zece săptămâni, rezultatele obținute indicând o modificare a concepției de sine de la o zi la alta, respectiv în unele zile participanții având o mai coerentă înțelegere a ceea ce sunt ei decât în alte zile. Acest lucru se explică însă din prisma faptului că, atunci când se confruntau cu evenimente negative, dubiile despre ce reprezentau ei cu adevărat erau mai prezente, iar în același timp stima de sine scăzută și dispoziția emoțională negativă erau mediatori omniprezenți. Rezultatele arată o interdependență între stima de sine, factorii stresori și concepția despre sine. Astfel, putem vorbi despre o relație de tip bidirecțional între stima de sine și concepția de sine – de fapt, relație obiectivată în propoziția: te simți bine în momentul în care știi cine ești și e mult mai ușor să știi cine ești cu adevărat atunci când te simți bine cu tine însuți. Teoria comparației sociale (L. Festinger, 1954) – prezintă două postulate definitorii: a) Atunci când oamenii sunt nesiguri cu privire la abilitățile și opiniile lor, se autoevaluează comparându-se cu alții asemănători. b) Oamenii simt adesea nevoia unei întăriri, a unei confirmări, compararea socială oferind reperele obiective necesare consolidării imaginii de sine. 53

Comparația cu alții îi permite individului să se compare pe sine însuși cu o sursă validată extern, în același timp acest proces oferind o ancoră, un reper pentru confirmarea propriilor valori, credințe, atitudini și comportamente. Oamenii învață propriu-zis o serie de informații despre ei înșiși și despre felul în care să se autoperceapă comparându-se cu ceilalți. Este foarte important să existe încredere în percepția asupra propriului sine; în absența existenței unor informații valide sau, adesea, în momentele de nesiguranță oamenii au tendința de a se raporta la și a se compara cu semenii lor, cu cei similari lor. Acest lucru este perfect explicabil din prisma faptului că nevoia de a valida abilitățile și opiniile este una extrem de pregnantă și cei asemănători sunt practic cel mai potrivit reper în acest sens. Desigur, există și situații în care procesul comparației se produce prin raportarea la o altă persoană cu un set de calități „percepute” ca fiind mai bune sau superioare. Acest proces poarta numele de upward social comparison (comparație socială ascendentă) și de cele mai multe ori are un impact negativ asupra stimei de sine (Blanton et al., 2000; Collins, 1996). Comparația cu persoane ce au un set de calități percepute a fi mai slabe sau inferioare celor pe care le deținem poartă denumirea de downward social comparison (comparație socială descendentă); acest tip de comparație are un efect pozitiv asupra stimei de sine, însă nu conferă à la longue și reperul realist necesar consolidării propriei concepții de sine. De pildă, abilitățile sportive necesită ambele tipuri de comparație pentru a se consolida realist în timp și, de aceea, pentru îmbunătățirea performanței în sport, oamenii se compară atât cu cei care au rezultate mai slabe, cât și cu cei care au rezultate superioare lor. Modelul menținerii autoevaluării Sinelui (Tesser, 1988) În varii situații suntem puși în fața unei constante comparații cu un coleg, frate, coechipier care are rezultate mai bune într-un anumit domeniu de activitate, astfel încât practic suntem confruntați cu un proces de comparație socială ascendentă. Acest lucru poate afecta atât concepția de sine, cât și stima de sine și, întrucât produce disconfort psihologic, oamenii încearcă să își mențină stima de sine la un anumit nivel și o anumită constanță folosind anumite tactici. Contează foarte mult însă importanța sau relevanța domeniului sau ariei de comparație pentru Sinele individului – de multe ori acest proces de comparație socială ascendentă ducând și la instalarea unei incertitudini sau nesiguranțe în privința abilității respective. De aceea, pentru a-și menține stima de sine și un sentiment pozitiv al propriului Sine în general, oamenii adoptă câteva strategii specifice, cum ar fi: 54

1. Exagerarea abilităților celui cu care te compari – probabil este un geniu, cu care nimeni nu poate intra în competiție sau cu care în niciun caz nu te poți compara. 2. Căutarea comparației sociale descendente – de ce să te compari cu un geniu, când majoritatea nu au nici pe departe rezultatele tale? Comparația cu altul care are performanțe inferioare în domeniul respectiv este întotdeauna benefică stimei de sine. 3. Evitarea persoanei cu care te compari – dacă nu este prezentă tot timpul sau dacă este „invizibilă”, abilitățile sale vor „dispărea” ca prin minune. 4. Devalorizarea domeniului sau ariei respective (cea în care altul performează mult mai bine) – la urma urmelor, fotbalul nu este totul în viață, cât poți juca? Doar până la o anumita vârstă... Sau colegul respectiv are întotdeauna rezultate excepționale la muncă, însă mediul în care lucrează el efectiv este unul toxic și extrem de stresant. Teoria reflectării sociale Concepția pe care ne-o formăm despre noi înșine este în cea mai mare parte reflectarea părerilor persoanelor importante din mediul social căruia îi aparținem, fizic și afectiv. Astfel, familia, prietenii, grupul social de apartenență își spun cuvântul în mod semnificativ în ceea ce privește părerea pe care o avem despre noi înșine, despre opiniile, abilitățile și felul nostru de a fi. Rolul celorlalți actori sociali, referitor la concepția noastră de sine, este unul extrem de important, influențând dezvoltarea și menținerea nu numai a laturii cognitive a Eului social, ci și a celei afective, respectiv stima de sine. În funcție de modalitățile de raportare ale figurii materne, respectiv a celei paterne în primii ani de viață, în funcție de interacțiunile sociale cu grupul din vecinătate, cu învățătoarea, apoi cu profesorii, cu grupul de prieteni, concepția noastră de sine va evolua într-un anumit sens și se va dezvolta având anumite valențe. Percepția despre noi înșine va fi filtrată de această relaționare socială cu persoanele semnificative din mediul fizic căruia îi aparținem. În strânsă corelație cu procesul reflectării sociale și subsumându-se acestuia putem vorbi de alte două fenomene ce prezintă conotații psihosociale aparte, și anume – oglinda socială și haloul social. Orice persoana poate îndeplini la un moment dat pentru noi rolul de oglinda socială, însă în general oamenii sunt foarte selectivi în alegerea sau în acceptarea unei „oglinzi sociale”. Tendința generală este de a accepta mult mai ușor opiniile celor care proiectează asupra noastră o imagine pozitivă și de a respinge prin ignorare sau raționalizare părerile ce sunt în dezacord cu 55

propriile noastre opinii. O mare importanță o au însă poziția socială și prestigiul celui care îndeplinește rolul de „oglindă socială”; cu cât acestea sunt mai înalte, cu atât efectele sunt mai puternice și mai persistente în timp (Cristea, 2015). Persoanele care au succes social sau care au performanțe remarcabile într-un anumit domeniu prezintă o așa-numită aură socială, iar cei din jurul lor sau persoanele cu care intră în contact depun uneori eforturi considerabile pentru a intra în această zonă de aură și, deci, de a se identifica cu persoana de succes. Așa se explică unul dintre cele mai aparte fenomene sociale, și anume identificarea de tip absolut cu echipa sportivă preferată, și mai ales exploziile de fericire sau dramele trăite de fiecare în cazul în care echipa favorită câștigă sau pierde meciul respectiv. Acest tip de identificare are la bază și mecanisme psihologice ce vizează nevoia de valorizare și gratificare personală resimțite de fiecare dintre fanii echipelor respective, fenomene ce transcend diferențele culturale, pe cele ce țin de nivelul de educație și chiar de vârstă. Vorbim, desigur, de o identificare la nivel simbolic, ce justifică fenomenul de aură socială. Printr-un efect de „halou social” o imagine pozitivă sau negativă proiectată asupra cuiva apropiat se răsfrânge și asupra noastră, producând efecte indirecte. În cazul unei imagini pozitive tendința este una de apropiere, în cazul unei imagini negative tendința este una de distanțare și disociere față de obiectul proiecției (Cristea, 2015). Spre exemplu, în urma deteriorării relației dintre un supervizor și un angajat (angajatul a fost responsabil pentru producerea unui accident rutier), primul va avea tendința de a realiza o evaluare mai slabă a celui din urmă, chiar dacă în realitate performanța angajatului la locul de muncă nu a scăzut. Efectul de halou este și o prejudecată, potrivit căreia percepția asupra unei trăsături (de exemplu, caracteristica dominantă a unei persoane sau obiect) este influențată de percepția asupra unei alte trăsături a aceleiași persoane sau obiect (Rosenzweig, 2007). Spre exemplu, un candidat poate fi supraevaluat (sau, dimpotrivă, subevaluat) din punct de vedere profesional din pricina unor aspecte dintre cele mai diverse: locul nașterii, un loc de muncă anterior, școala absolvită sau echipa de fotbal preferată. Teoria diferențierii sociale Ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar fi doar reflectarea părerilor celor ce sunt importanți în viața lor sau doar s-ar raporta în permanență la alții cu care se aseamănă? Atunci ar fi copii xerox și nu persoane cu trăsături distincte, cu 56

personalitate și Eu individualizat. De aceea intră în acțiune mecanismele psihologice ale diferențierii sociale, astfel încât oamenii vor realiza un efort intens pentru a-și crea un Eu distinctiv și original, acționând în acest sens atât asupra propriei persoane, cât și asupra mediului social. Nevoia de unicitate stă la baza evitării tuturor acelor contexte și situații în care pot fi asemănători celorlalți, iar în vederea obținerii unei diferențieri, precum și a unei originalități care să le impregneze personalitatea și mediul în care trăiesc, multiple resurse materiale, dar și psihologice vor fi investite, de cele mai multe ori cu implicații deosebite în viața lor.

3.2.2. Stima de sine Stima de sine sau latura afectivă reprezintă mecanismul afectiv, energizant al Eului social și potentează autoîncrederea și calitatea imaginii de sine. Stima de sine a unei persoane poate varia în funcție de situația prin care trece sau în funcție de evenimentele cu care se confrunta (de pildă, în momentul în care i se întâmplă ceva pozitiv în viață sau atunci când are succes într-un anumit domeniu, stima de sine a persoanei este crescută, iar în momentul în care se confrunta cu eșecul sau i se întâmplă în viață un eveniment negativ, stima de sine poate scădea). Stima de sine este un fel de grilă emoțională în care evenimentele cu anumit impact emoțional își lasă amprenta. Conform lui Branden (1987), stima de sine este alcătuită din suma dintre încrederea în sine și respectul de sine. Ea poate fi înțeleasă, potrivit aceluiași autor, drept o consecință a modalității fiecărei persoane de a face față provocărilor vieții, de a înțelege și rezolva problemele și de a-și câștiga fericirea. Cercetările au arătat că stima de sine înaltă corelează cu: intuiția, creativitatea, raționalitatea, flexibilitatea, independența, capacitatea de a-și asuma și corecta erorile, iar stima de sine scăzută se asociază în general cu: reacțiile defensive, teama de nou și necunoscut, iraționalitatea, comportamentul de tip servil sau tiranic, anxietate și ostilitate (Branden, 1987). Deși există diverse fluctuații ale stimei de sine vizavi de anumiți stimuli, totuși la majoritatea oamenilor există o constanță a sa. Acest lucru este explicabil și din prisma faptului că o intensă fluctuație, precum și o instabilitate a stimei de sine înseamnă de fapt dezechilibru emoțional, labilitate, aspecte ce indică de multe ori prezența unor anumite tulburări de personalitate (spre exemplu, tulburarea borderline). 57

3.2.2.1. Cum se formează stima de sine? Unul dintre cei mai importanți factori este modul în care copiii sunt crescuți de părinți. Modalitatea de raportare a părinților la proprii copii, stilul parental a fost subliniat în mai multe cercetări ca având un rol central în dezvoltarea stimei de sine a copiilor (Baumeister et al., 2003; Baumrind, 1991). Rezultatele acestor cercetări au arătat existența a trei stiluri parentale, ce diferă în funcție de cât de punitiv sau cât de suportiv emoțional este părintele față de copil, respectiv: • modelul parental rejectiv autoritar (sau rejectiv), caracterizat prin impunerea voinței părintelui, ignorarea nevoilor copilului, indiferență, lipsă de comunicare; copii dezvoltă o stimă de sine negativă și nu au încredere în propriile abilități; • modelul parental permisiv (sau hipertolerant), caracterizat prin indulgență, toleranță excesivă, suport emoțional, hiperprotecție; copii dezvoltă de asemenea o stimă de sine negativă; • modelul parental adaptativ (sau democrat), caracterizat prin relaționare bazată pe respect, dragoste, încredere; copii dezvolta o stimă de sine pozitivă. Experiențele din copilărie își pun adesea amprenta asupra dezvoltării stimei de sine, însă cercetările au arătat ca instabilitatea acesteia este mult mai specifică perioadei de 6-11 ani, urmând ca la vârsta adultă stabilitatea să fie o constantă în general a stimei de sine (Robins et al., 2002). Pelham și Swann (1989) au demonstrat că persoanele care experimentează în viață mai multe emoții pozitive decât emoții negative au o stimă de sine mai înaltă; de asemenea, persoanele care au o concepție de sine pozitivă prezintă o stimă de sine înaltă. Există, desigur, și alte câteva surse externe ce influențează într-un sens sau în altul stima de sine – de pildă, acceptarea socială influențează și potențează pozitiv stima de sine (Leary et al., 2001), autorii argumentând faptul că stima de sine reprezintă un barometru al felului în care oamenii se simt incluși în sau excluși din diferite grupuri sociale. În general, o stimă de sine crescută echivalează cu o stare de bine, astfel încât oamenii sunt motivați să își mențină stima de sine la un nivel înalt. Stima de sine ne ajută să monitorizam mediul nostru social și se interpune între includere și excludere, astfel încât de cele mai multe ori ne susține să ne modificăm comportamentul pentru a beneficia de afiliere la grupuri și de includere pe plan social. 58

Un alt factor extrem de important care afectează stima de sine este dinamica succes-eșec în plan interpersonal și intim, în acest sens cercetările arătând că oamenii înregistrează o scădere a stimei de sine în urma respingerii de către partener într-o relație romantică, și chiar dezvoltă comportamente agresive ca urmare a aceluiași stimul (Twenge et al., 2001). Motivația stimei de sine Tesser (1988) a raportat că motivul menținerii stimei de sine prezice o varietate de descoperiri interesante, și uneori chiar și rivalități între frați și surori. Autorul presupune că, în situații de acest gen, atunci când cei din jur îl percep pe unul dintre frați ca fiind mai capabil decât celălalt, îl motivează pe cel mai puțin apreciat să acționeze în moduri care să îi mențină respectul de sine. Bărbații care au un frate cu abilități semnificativ diferite afirmă, de obicei, că nu se înțeleg prea bine unul cu celălalt. În schimb, cei care au un frate cu abilități asemănătoare afirmă că nu există foarte multe conflicte între ei. Conflictele legate de stima de sine apar și în rândul prietenilor, al căror succes poate fi interpretat ca fiind chiar mai periculos decât cel al străinilor (Zuckerman & Jost, 2006). Acest tip de conflicte poate apărea și în rândul partenerilor căsătoriți. Deși interesele comune sunt sănătoase, obiectivele unei cariere identice, de exemplu, pot produce tensiuni sau gelozii (Kimble, 1990a,b). Mark Leary (1998, 2007) consideră că sentimentele noastre sunt asemenea unui indicator al consumului de combustibil. Relațiile permit supraviețuirea și prosperitatea. Astfel, indicatorul stimei de sine ne avertizează asupra amenințării respingerii sociale și ne motivează să acționăm cu prudență, în direcția așteptărilor celorlalți. Studiile confirmă faptul că respingerea socială conduce la scăderea stimei de sine și ne face să ne dorim mult mai mult aprobarea celorlalți. Dezamăgiți sau răniți, ne simțim neatractivi sau necorespunzători pentru ceilalți. Ca o lumină de bord care se aprinde, această durere ne poate motiva acțiunea, auto-îmbunătățirea și căutarea acceptării și includerii în altă parte.

3.2.2.2. Partea întunecată a stimei de sine Oamenii cu stimă de sine scăzută tind să aibă mai multe probleme în viață, au mai multe insatisfacții sau sunt predispuși la depresii și consum de alcool și droguri (Salmela-Aro & Nurmi, 2007). 59

S-a constatat că stima de sine scăzută nu este legată de o copilărie marcată de abuz sau sărăcie, ci de faptul că cei cu o astfel de copilărie nu au putut să depășească acel stadiu, să-și descopere valorile ca persoane și să aibă un scop în viață. Stima de sine înaltă stimulează inițiative și sentimente frumoase (Baumeister et al., 2003), însă poate deveni problematică, în special dacă emerge către narcisism. Persoanele narcisice au de obicei o stimă de sine înaltă, dar le lipsește sentimentul de grijă față de ceilalți (Campbell et al., 2002). Deși narcisicii sunt deseori ieșiți din comun și fermecători la început, egoismul lor conduce adesea la probleme de relaționare pe termen lung (Campbell et al., 2005). Legătura dintre narcisism și relațiile sociale dificile i-a condus pe Paulhus & Williams (2002) să includă narcisismul în „triada întunecată a personalității”, celelalte două trăsături definitorii ale acestei structuri fiind machiavelismul și psihopatia antisocială. Persoanele cu stimă de sine foarte înaltă sunt uneori prezențe mai neplăcute, au tendința de a întrerupe discursul celorlalți și mai degrabă vorbesc oamenilor decât cu oamenii (Baumeister et al., 1996). Există ideea conform căreia afișarea unei stime de sine exacerbate reprezintă doar o acoperire pentru o insecuritate profundă. Oare persoanele narcisice se urăsc de fapt, „adânc în interior”? Recent, studiile arată că răspunsul este nu. Persoanele care au un scor mare la narcisism au de asemenea și o stimă de sine înaltă (Myers, 2010).

3.2.2.3. Conexiuni între stima de sine și auto-control, precum și între stima de sine și auto-eficacitate Participanții din cadrul unui experiment, în care au încercat să își controleze reacțiile emoționale în timpul vizionării un film trist, au înregistrat o scădere a rezistenței fizice. De asemenea, aceștia au devenit mai agresivi și mai predispuși la conflict. Controlul de sine „defect” epuizează rezervele noastre limitate. Centrul executiv al creierului nostru consumă rezervele de zahăr din sânge atunci când este angajat într-o acțiune de auto-control (Kimble, 1990a,b). Auto-controlul funcționează, prin urmare, similar cu forța musculară (Muraven & Baumeister, 2000). Ambele sunt mai slabe după efort, recuperate cu odihnă și întărite de exerciții fizice. Deși energia proprie poate fi epuizată temporar, noțiunile noastre de sine influențează comportamentul nostru (Graziano et al., 1997). 60

Atunci când este vorba de sarcini provocatoare, oamenii care se imaginează ca fiind harnici și cu succes îi depășesc pe cei care se imaginează ca având un eșec (Ruvolo & Markus, 2011). Albert Bandura a fost printre primii cercetători care au evidențiat puterea gândirii pozitive, elaborând mai multe teorii despre auto-eficacitate. Încrederea în propriile capacități și în propria eficacitate conduce la succes (Bandura, 1999; Van Baaren et al., 2003). Copiii și adulții care sunt convinși că sunt eficienți sunt mai perseverenți, mai puțin anxioși și mai puțin depresivi. De asemenea, duc o viață mai sănătoasă și au mai mult succes pe plan academic (Myers, 2010). În viața de zi cu zi, auto-eficacitatea ne forțează să ne creăm scopuri și să persistăm în a le îndeplini. Peste 100 de studii de cercetare au arătat că autoeficacitatea prezice productivitatea în muncă (Stajkovic & Luthans, 1998). Atunci când există o problemă, cei care cred în propria eficacitate rămân calmi și caută soluții. Abilitate plus persistență egal realizare, iar prin realizări sentimentul de încredere în sine crește. La fel, respectul pentru propria persoană, dar și autoeficacitatea. Chiar și o manipulare subtilă a auto-eficacității ne poate afecta comportamentul. Levy (1996) a descoperit acest lucru atunci când a expus subliminal 90 de adulți mai în vârstă unor cuvinte cu conotații atât pozitive, cât și negative despre stereotipurile referitoare la vârstă. Câțiva dintre participanți au văzut în 0,066 de secunde o prezentare în care s-au folosit cuvinte precum „declin”, „uită”, „senil” sau cuvinte precum „înțelepciune”, „învățat”, „inteligent”. La nivel perceptual, participanții au primit doar o scurtă săgetare. Concret însă, ceea ce s-a întâmplat poate fi sintetizat în felul următor: cuvintele pozitive au accesat amintirea auto-eficacității și au ajutat la îmbunătățirea funcționării memoriei. Cuvintele negative au produs efectul opus. Mulți oameni confundă auto-eficacitatea cu încrederea în sine. Dacă crezi că poți face ceva, aceasta este auto-eficacitatea. Dacă îți place de tine, în general, aceasta este încrederea în sine (Myers, 2010).

3.2.2.4. Optimismul nerealist Oamenii tind să aibă o perspectivă optimistă asupra viitorului. Optimismul este însă predispus ca, uneori, să devină nerealist. Studiile asupra optimismului nerealist pun în evidență faptul că oamenii consideră că soarta lor este predestinată ca având direcție pozitivă, comparativ cu destinul altora, care 61

sunt predispuși la un viitor mai dur. Optimismul nerealist pare să își aibă ecoul în situațiile în care părinții, de pildă, presupun faptul că este mai puțin probabil ca propriul lor copil să renunțe la facultate, să intre în depresie sau să dezvolte cancer la plămâni, comparativ cu restul copiilor, și că este mai probabil ca acesta să urmeze cursul terminării facultății, să rămână sănătos și să fie fericit (Lench et al., 2006; Lench & Levine, 2005). Acest optimism iluzoriu crește vulnerabilitatea populației la un nivel destul de mare, oamenii ajungând să renunțe la precauții, crezând că sunt imuni la ghinion. Această acțiune nesigură poate afecta toate tipurile de persoane. Studentele active sexual renunță la contraceptive, crezând că este puțin probabil să apară o sarcină nedorită (Burger & Burns, 1988); șoferii mai în vârstă, care se consideră peste medie, sunt de 4 ori mai predispuși să pice examenul auto; iar studenții intrați la facultate cu evaluări academice prea mari sunt mai predispuși la scăderea stimei de sine și la abandonarea cursurilor (Robins & Beer, 2001). Cei care sunt orbiți de acest optimism nerealist, precum cei care neagă efectele nocive ale fumatului sau cei care joacă sume mari de bani, sperând că o să câștige, cei care se implică în relații cu efecte negative, ajung să aibă o scădere clară a stimei de sine după fiecare acțiune de acest gen. Cei care lucrează în domeniul afacerilor și consideră că intuiția lor pe plan profesional este superioară față de a celor cu care concurează riscă să trăiască o dezamăgire. Până și marele economist din secolul al XVII-lea, numit Adam Smith, un apărător al raționalității economiei umane, a susținut faptul că oamenii supraestimează posibilitatea de a câștiga bani (Papajohn & Spiegel, 1971). Optimismul nerealist se află, totuși, într-o continuă creștere. În anii ‘70, jumătate dintre elevii liceelor susțineau că o să se poziționeze foarte sus ca adulți, în lumea afacerilor, iar până în 2006 numărul elevilor cu această siguranță a crescut, ajungând la două treimi; într-un studiu, 2000 de elevi credeau că o să obțină o diplomă de absolvire, chiar dacă numai pentru 9% dintre aceștia există probabilitatea să o obțină (Reynolds et al., 2006). Chiar dacă speranțele mari au beneficii pentru atingerea succesului, cei care au speranțe prea mari sunt predispuși la a suferi de depresie, fiind nevoiți să își ajusteze dorințele la un nivel mai realizabil (Wrosch & Miller, 2009). Optimismul, totuși, este cu siguranță mult mai eficient în cultivarea unei vieți frumoase, crescând durata vieții prin sănătate fizică, dar și psihică, contribuind la acceptarea Sinelui și la construirea altor efecte pozitive. Prin acest optimism, oamenii consideră că vor avea un viitor strălucit și că vor fi fericiți cu acțiunile pe care le vor face, o credință care, cu siguranță, poate crea sentimentul fericirii în prezent (Kimble, 1990a,b). 62

3.2.2.5. Efectul opiniei în masă și al falsei unicități Efectul opiniei în masă reprezintă tendința oamenilor de a crede faptul că opiniile lor sunt comune cu ale celorlalți. Această tendință este un tip atributiv de prejudiciu cognitiv, prin care oamenii dezvoltă o apreciere excesivă comună a opiniilor lor, a modului lor de gândire, a preferințelor și valorilor pe care le au, considerând, de asemenea, că majoritatea oamenilor au aceleași păreri. Acest prejudiciu cognitiv tinde să fie perceput ca un consens, care în realitate nu există. În acest fel apare efectul opiniei în masă. Efectul opiniei în masă are un rol important, întrucât contribuie la dezvoltarea stimei de sine, în concordanță cu încrederea în sine a indivizilor, în cadrul social. Nevoia de acceptare și apartenență declanșează acest proces de îmbunătățire a Sinelui pentru obiectivul social (Babad et al., 1992). Oamenii care au stereotipuri și prejudecăți negative despre un grup rasial presupun că și mulți alții le au, de asemenea, în modul de raportare la acel grup rasial (Krueger, 1996, 2007). Astfel, oamenii își găsesc sau își formează un grup care are aceeași gândire și atitudine, criticând mediul înconjurător din același punct de vedere. Problema este că oameni care sunt subjugați acestui efect pot să aibă opinii diferite asupra unei varietăți de subiecte, dar să nu le împărtășească cu ceilalți, din nevoia de a fi pe placul lor și de a avea o imagine puternică în cadrul grupului. Totodată, oamenii care nu sunt de acord cu majoritatea sunt percepuți ca fiind disfuncționali, pentru că cei din majoritate sunt văzuți cu ochi mai buni și ca având o putere mai mare în diferite împrejurimi sociale (Myers, 2010). În legătură cu efectul opiniei în masă apare și efectul falsei unicități. Acesta din urmă este tot un prejudiciu cognitiv pentru imaginea de sine. Indivizii consideră că abilitățile și caracteristicile lor (talentele, moralitatea proprie, imaginea fizică etc.), influențate de culturile și credințele religioase, sunt caracteristici speciale. De exemplu, cei care folosesc marijuana, dar folosesc centuri de siguranță vor supraestima (consensul fals) numărul de alți utilizatori de marijuana și vor subestima (unicitatea falsă) numărul de alți utilizatori ai centurii de siguranță (Suls et al., 1988). Astfel, efectul opiniei în masă poate fi un argument pentru succes sau eșec, pentru acceptare/ respingere într-un grup, pentru eticheta de proveniență dintr-un grup și alte atribuiri aferente (toate acestea stimulând/ scăzând stima și încrederea în sine); falsa unicitate și egocentrismul pot fi un argument pentru ridicarea moralului sau pentru un optimism iluzoriu și apariția unei încrederi în sine artificială (Babad et al., 1992). 63

3.2.2.6. Eroarea stimei de sine ca proces funcțional și disfuncțional Este bine cunoscut faptul că atunci când credem despre noi că suntem mai talentați și când suntem mai conștienți de calitățile noastre, mai ales în comparație cu ceilalți, suntem predispuși la a ne menține o stare bună de spirit pe o perioadă îndelungată de timp (Taylor, 2003). Folosirea acestui proces ne protejează împotriva depresiei, atunci când suntem convinși că deținem controlul într-o situație dată sau atunci când ne scuzăm pentru micile erori pe care le-am făcut, dar diminuează și stresul, făcându-ne mai rezistenți într-un anumit mediu neprielnic nouă, oferindu-ne o capacitate mai ridicată de adaptare, comparativ cu a celor cu o stimă de sine scăzută (Snyder & Higgins, 1988; Taylor, 2003). Un alt aspect interesant și important este îndepărtarea fricii de moarte. Atunci când avem încredere că suntem iubiți și protejați, frica dispare. Această credință ia naștere de când suntem mici. Influența părinților și a celor din jurul nostru ne ajută să trecem peste „teroarea morții”, unde încrederea de sine pozitivă are un rol de acomodare (Myers, 2010). Spre exemplu, în 2004, tinerii din Iran care au simțit că țara lor era amenințată au raportat cea mai crescută stimă de sine. Acest lucru se datorează faptului că oamenii și-au amintit că nu sunt nemuritori, iar asta i-a determinat să își sporească încrederea (Ford et al., 2008). Deși acest sentiment ne poate scăpa de depresie, studiile arată că persoanele care îi judecă sau îi învinovățesc pe cei din jur pentru insuccesele lor sunt mai nefericiți decât aceia care își acceptă greșelile. O explicație plauzibilă poate fi oferită în cadrul unui studiu realizat asupra membrilor unui grup muzical care reușesc să își recunoască contribuțiile, în ceea ce privește succesul grupului, sau, în caz contrar, își ascund contribuțiile în cazul unui insucces. Asemănător este și cazul în care membrii consideră că sunt plătiți mai puțin sau că sunt subapreciați în comparație cu colegii lor, moment în care apar mai multe șanse de a simți invidie sau dizarmonie (Myers, 2010). Acest fenomen se manifestă și la o scară mai largă în ceea ce privește judecata asupra altor grupuri, fiind numit „eroarea stimei de sine a grupului”. Atunci când intervine sentimentul de comparație, cei mai mulți consideră că grupul lor este superior față de al altora. De exemplu, 53% dintre populația adultă olandeză consideră că relațiile sau căsătoriile lor sunt mai bune față de ale celorlalți și numai 1% consideră contrariul (Codol, 1975; Taylor & Doria, 1981). 64

3.3. Imaginea de sine și mecanismele de automenținere Formată din concepția de sine și stima de sine, aflată la juxtapunerea între psihologic și social, imaginea de sine se formează în relația permanentă, dinamică între percepția de sine și percepția de altul și este continuu mediată de procesele comparației, reflectării și diferențierii sociale. Cristea (2015) identifică următoarele funcții principale îndeplinite de imaginea de sine în procesul relaționării sociale: • Medierea percepției și cunoașterii interpersonale, datorită calității de referențial în procesul evaluării de sine și al cunoașterii și evaluării celor din jur. • Asigurarea autoreglării atitudinale și comportamentale în raport cu valorile, scopurile și idealurile conștient asumate. • Medierea raporturilor interpersonale prin jocul complex dintre Eul subiectiv (concepția despre sine a individului), Eul autentic (se referă la structurile psihosociale reale ale persoanei, spre deosebire de ceea ce apare din jocul social, respectiv „măștile sociale”), Eul reflectat (imaginea despre o persoană reflectată de către cei din jur) și Eul ideal (modelul spre care aspirăm, constituit într-un factor structurant și motivațional pentru propria personalitate). • Condiționarea nemijlocită a nivelului de aspirație în diferite domenii de activitate. Pentru a nu fi afectat echilibrul și dinamica emoțională a individului și pentru a păstra o constanță a imaginii de sine, se activează în general câteva mecanisme psihologice, numite generic mecanisme de automenținere a imaginii de sine. Acestea îndeplinesc, de asemenea, și rolul de automenținere a sistemelor atitudinale, relaționale și comportamentale. Iată care sunt: 1. Autovalidarea ipotezelor despre sine Ca urmare a parcurgerii diferitelor evenimente în scenariul vieții și datorită proceselor de reflectare și comparație socială, ne formulăm anumite ipoteze despre felul nostru de a fi, despre trăsăturile și abilitățile noastre, despre ceea ce putem noi face, dar și despre ceea ce tindem să realizăm în viață. Aceste ipoteze setează anumite atitudini și comportamente, astfel încât, în varii situații sociale, comportamentul nostru validează ceea ce știm despre noi înșine (de pildă, dacă ne-am format în percepția noastră imaginea unui om asertiv, vom căuta să ne manifestăm în diferite contexte sociale într-un mod care să confirme imaginea noastră despre sine). 65

2. Afilierea selectivă la mediul social Căutarea acelor grupuri sociale care să ne valideze imaginea noastră de sine și care să se plieze pe nevoile noastre profunde, pe interesele și pe aspirațiile noastre poartă denumirea de afiliere selectivă la mediul social. Acest mecanism de validare se extinde ulterior și în ceea ce privește alte medii sociale, astfel încât oamenii își caută adesea organizații și profesii menite să corespundă imaginii pe care și-au format-o despre ei înșiși. În general, cu cât informațiile venite din partea celorlalți nu sunt în sensul dorit, respectiv semenii nu transmit semnale care să valideze întrutotul imaginea pe care ne-am format-o despre noi înșine, efortul depus de noi va fi considerabil, încercând să compatibilizăm cât mai mult imaginea noastră cu imaginea formată în percepția lor. De pildă, dacă ne considerăm o persoană curajoasă, iar cei de lângă noi nu ne arată că așa am fi perceput, vom apela la o serie de modalități prin care să demonstrăm această caracteristică a noastră, uneori recurgând chiar la acțiuni și gesturi ostentative în acest sens. 3. Raționalizarea opiniilor contrare Pentru a compatibiliza imaginea noastră de sine cu informațiile pe care le oferă cei din jur, și care nu sunt în concordanță cu aceasta, adesea folosim o serie de așa-zise „explicații raționale”, care de fapt reduc starea de disconfort creată. Astfel, raționalizarea, paradoxal, devine și o supapă emoțională, asigurând stabilitatea imaginii de sine și căutând în general responsabilizarea și blamarea celuilalt (X spune despre mine acest lucru total neadevărat, deoarece este gelos pe mine, mă invidiază pentru realizările mele; sau X spune despre mine acest lucru întrucât pur și simplu nu înțelege despre ce este vorba; Z are o astfel de opinie despre mine pentru că are un orizont cultural limitat etc.).

3.4. Autoprezentarea (latura comportamentală a Eului social) – strategii și măști sociale Sinele așa cum îl cunoaștem noi nu este întotdeauna și acel Sine pe care îl prezentăm altora. Pentru că imaginea pe care și-o formează alții despre noi depinde în mare măsură de acea față a Sinelui pe care noi o prezentăm în interacțiunile noastre, de multe ori încercam să „manageriem” fațetele pe care le înfățișăm celorlalți și să influențăm impresiile pe care aceștia și le formează despre noi. Oamenii își monitorizează în permanență felul în care se prezintă atunci când relaționează cu alții, acest proces purtând denumirea de „managementul impresiilor” (Goffman, 1959); ei au tendința de a-și asuma anumite identități 66

sociale, acționând conform anumitor principii și prescripții, astfel încât în relațiile lor să minimalizeze riscul respingerii și să crească sentimentul de securitate și apartenență la o structură socială. Majoritatea oamenilor tind să se perceapă într-o manieră îmbunătățită și, de asemenea, să afișeze o imagine favorabilă celorlalți. Sinele este în centrul vieții sociale, însă oare oamenii se identifică cu adevărat cu imaginea pe care o afișează sau își pun o mască în timp ce se confruntă cu neîncrederea în sine (Myers, 2010)? Există diferențe între oameni în ceea ce privește gradul de automonitorizare a atitudinii și comportamentului în diferite situații, cercetările arătând faptul că cei care prezintă un grad înalt de automonitorizare tind să își modeleze conduita astfel încât ceea ce prezintă despre ei înșiși să fie cel mai potrivit auditoriului sau contextului social respectiv. Aceasta reprezintă, de fapt, o strategie. Oamenii adoptă diferite strategii de autoprezentare în funcție de situația concretă în care se află. Astfel, aceste strategii diferă, de pildă, dacă persoana se află într-o situație publică sau într-una privată, comportamentele de fațadă specifice primei situații tinzând să se „relaxeze” în cazul celei de-a doua. Cercetările au arătat faptul că stima de sine înaltă corelează cu stilul asertiv de autoprezentare, în timp ce stima de sine scăzută corelează cu un stil protectiv de autoprezentare și cu frica de evaluare negativă (Arkin, 1981). Folosind aceste diferite strategii de autoprezentare, oamenii induc în plan social o anumită imagine despre ei înșiși, putând controla sau manipula diverse relații sau situații. Astfel, foarte mulți învață cum anume și când anume să folosească „măștile sociale”, modelându-le în funcție de scopurile personale și caracteristicile situației sau câmpului relațional în care se află la un moment dat. O conotație aparte a conceptului de autoprezentare ia naștere în noile medii de comunicare, și anume în spațiul virtual destinat rețelelor de socializare. Este adevărat faptul că rețelele de socializare au întrebuințări și funcții multiple, de la comunicarea interpersonală la vehicularea informațiilor socioprofesionale, însă în cazul adolescenților și tinerilor, în special, remarcăm un adevărat acroșaj emoțional, întrucât spațiul online devine locul în care Eul real poate fi substituit cu ușurință de către Eul dezirabil, așa cum este filtrat și modelat de normele și modelele specifice, respectiv cu anumite caracteristici și particularități. Astfel, fațetele reale ale Eului psihologic pot fi cu ușurință înlocuite de către aspectele de fațadă, în care adolescenții și tinerii apar în fața altora „cât mai dezirabil”, „așa cum trebuie”, „așa cum se poartă” în termenii acceptării sociale și a integrării în diferite grupuri și nu așa cum sunt de fapt, în realitate, cu abilitățile sau cu vulnerabilitățile fiecăruia. 67

Următoarele motive pot sta la baza autoprezentării de tip strategic: • A fi perceput drept competent în ochii celorlalți. • Dorința de a fi plăcut de către alții. • A-i face pe ceilalți să creadă că suntem o persoană periculoasă, și în felul acesta să îi ținem la distanță. • A fi perceput ca fiind o persoană morală și de încredere. • A fi perceput ca fiind neajutorat și a câștiga simpatie. Adesea, toate aceste strategii funcționează, însă există și situații în care ele eșuează complet, efectul fiind exact opus celui scontat. Auto-dezavantajarea Oamenii își pot sabota propriul succes prin crearea unor impedimente, bineînțeles neintenționat, dar cu rol de autoapărare (Baumgardner et al., 1986; Baumeister & Scher, 1988; Rhodewalt & Davison, 1986). Avem tendința de a ne proteja imaginea atribuind nereușitele unor factori externi. Pare mai ușor să amânăm sau să găsim scuze, decât să muncim și să eșuăm. Stima de sine scăzută atrage convingerea individului că merită să dea greș, că merită să eșueze într-o activitate. Oamenilor le este frică de eșec, iar din această cauză pot recurge la diferite comportamente precum reducerea timpului de antrenament înainte de competițiile sportive (Rhodewalt et al., 1984), oferirea unui avantaj oponenților, tendința de a efectua mai slab inițial o activitate, pentru a nu crea așteptări mari (Baumgardner & Brownlee, 1987) sau a nu da tot ce pot atunci când o acțiune implică afectarea propriului Eu (Hormuth, 1986; Pyszczynski & Greenberg, 1987). Gestionarea impresiilor Profunzimea îngrijorării noastre în legătură cu imaginea de sine este dezvăluită prin existența prejudecății egoiste, a falsei modestii sau a autodezavantajării. Atunci când dorim să impresionăm sau să intimidăm, chiar și atunci când vrem să părem neajutorați, nu suntem altceva decât ființe sociale care joacă un rol în fața publicului (Turner & Pratkanis, 1997). Auto-prezentarea este dorința noastră de a înfățișa o anumită imagine atât publicului, cât și nouă înșine (Myers, 2010). În situații familiare, prezentarea de sine se face fără efort conștient. În situații nefamiliare, poate la o petrecere cu persoane pe care ne-ar plăcea să le impresionăm sau într-o conversație cu cineva pentru care avem un interes romantic, suntem foarte conștienți de impresiile pe care le creăm și, prin urmare, 68

suntem mai puțin modești decât atunci când suntem printre prietenii care ne cunosc bine (Leary et al., 1994; Tice et al., 1995). Pregătindu-ne să facem o fotografie, putem chiar să încercăm diferite mimici ale feței într-o oglindă. Facem acest lucru chiar dacă prezentarea activă ne epuizează energia, ceea ce conduce adesea la diminuarea eficacității (Vohs et al., 2005). În sens invers, auto-prezentarea poate îmbunătăți în mod neașteptat starea de spirit. Oamenii s-au simțit în mod semnificativ mai bine decât credeau după ce au făcut tot ce le stă în putință pentru a-și „pune cel mai bun avantaj în față” și s-au concentrat pe a face o impresie pozitivă asupra iubitului sau iubitei lor. Dunn & Ashton-James (2008) au concluzionat că „serile de întâlnire” (date nights) funcționează pentru cuplurile pe termen lung, pentru că încurajează autoprezentarea activă, care îmbunătățește dispoziția. Site-urile de socializare oferă un loc nou și, uneori, intens pentru autoprezentare. Utilizatorii iau cu grijă decizii cu privire la fotografiile, activitățile și interesele pe care le-au evidențiat în profilurile lor. Unii se gândesc chiar la modul în care prietenii lor vor afecta impresia pe care o fac asupra altora. Un studiu a constatat că cei cu prieteni mai atrăgători au fost percepuți ca fiind mai atractivi și ei (Walther et al., 2008). Existând concentrarea pe statut și atractivitate pe site-urile de social networking, nu este surprinzător faptul că persoanele bogate în trăsături narcisiste prosperă pe facebook, înregistrând mai mulți prieteni și alegând să posteze imagini mai atractive (Buffardi & Campbell, 2008). Având în vedere îngrijorarea noastră față de auto-prezentare, nu este de mirare că oamenii își vor asuma riscuri privind sănătatea, precum bronzarea pielii, care cauzează riduri și poate chiar cancer, din cauza radiațiilor; piercing-uri sau tatuaje făcute fără o igienă adecvată; uneori riscurile asumate sunt cu adevărat nocive pentru viața lor, devenind anorexici sau dependenți de alcool, tutun sau droguri (Leary et al., 1994). Oamenii exprimă mai multă modestie atunci când egoismul lor este vulnerabil de a fi dezvăluit în fața unor experți (Arkin et al., 1980; Riess et al., 1981; Swanson & Weary, 1982). De pildă, un profesor va arăta probabil mai multă modestie cu privire la semnificația lucrării sale atunci când o prezintă colegilor profesioniști, decât atunci când o prezintă studenților (Myers, 2010). Pentru unii oameni, auto-prezentarea conștientă este un mod de viață. Ei își monitorizează continuu propriul comportament și notează modul în care alții reacționează, apoi își ajustează performanța socială pentru a obține un efect dorit. Cei care denota tendințe de auto-monitorizare înalte (de exemplu, „eu tind 69

să fiu ceea ce oamenii se așteaptă să fiu”) se comportă ca niște cameleoni sociali, ajustându-și comportamentul ca răspuns la situațiile externe (Gangestad & Snyder, 2000). După ce și-au însușit comportamentul față de situație, este mult mai probabil să expună atitudini pe care nu le dețin (Zanna & Olson, 1982). După cum observă Buckley et al. (2004), Sinele pe care-l cunosc deseori diferă de Sinele pe care îl manifestă. În calitate de cameleoni sociali, cei care au un grad ridicat de auto-monitorizare sunt, de asemenea, mai puțin implicați în relațiile lor și mai susceptibili în a fi nemulțumiți în căsătoriile lor (Leone & Hawkins, 2006). Cei care înregistrează un nivel scăzut de auto-monitorizare se ocupă mai puțin de ceea ce cred ceilalți. Prin urmare, sunt mai predispuși să vorbească și să acționeze așa cum simt și cred ei înșiși (McCann & Hancock, apud Myers, 2010). De exemplu, dacă li se cere să-și exprime gândurile despre un anumit subiect, ei spun pur și simplu ceea ce gândesc, indiferent de atitudinea publicului lor (Leone & Hawkins, 2006). Auto-prezentarea în moduri care creează o impresie dorită este un act delicat de echilibrare. Oamenii doresc să fie văzuți ca fiind capabili, dar și modești și cinstiți (Carlston & Shovar, 1983). În cele mai multe situații sociale, modestia creează o impresie bună, dar, nesolicitată, se poate transforma în fenomenul falsei modestii. A face impresii bune, să părem modești, dar competenți, necesită adevărate abilități sociale (Myers, 2010).

70

Capitolul 4 Cunoașterea socială

4.1. Efectul de priming sau asocierea cu stimuli cunoscuți Un stimul subtil poate influența modul în care interpretăm și ne reamintim evenimentele. Sistemul nostru de memorie este o rețea de asociații, iar priming-ul este trezirea sau activarea anumitor asociații. Experimentele arată că pregătirea unui gând, chiar și fără conștientizare, poate influența un alt gând sau chiar o acțiune. Bargh et al. (1996) au cerut oamenilor să completeze o propoziție care să conțină cuvinte precum „vechi”, „înțelept” și „pensionar”. La scurt timp după aceea, ei au observat că acești oameni mergeau mai lent către lift comparativ cu cei care nu intraseră în contact cu acele cuvinte. Deseori, gândirea și acțiunile noastre sunt „subtitrate” de evenimente neobservate. Holland et al. (2005) au observat că studenții olandezi expuși la mirosul unui detergent universal au fost mai rapizi în a identifica cuvintele legate de curățenie. În ambele experimente, participanții nu au fost conștienți de influența stimulilor asupra comportamentelor lor. Cercetările asupra efectului de priming (Bargh, 2006) au arătat și transpunerea acestuia în viața de zi cu zi: • Privind un film înfricoșător, singur acasă, putem activa emoții care, fără a ne da seama, ne fac să interpretăm zgomotele mobilei ca pe un posibil intrus. • Stările depresive conduc la asociații negative. Puneți oamenii într-o stare bună și brusc trecutul lor pare mai minunat, iar viitorul lor mai strălucitor. • Vizionarea violenței îi face pe oameni să interpreteze acțiunile și cuvintele ambigue ca fiind agresive. Pentru mulți studenți din domeniul psihologiei, citirea despre tulburările psihologice determină modul în care interpretează propriile lor anxietăți și stări de spirit sumbre. Citirea simptomelor bolilor de către studenții la medicină, îi face pe aceștia să-și facă griji în legătură cu o simplă febră sau cefalee. 71

Mecanismele noastre cognitive sunt eficiente și adaptative, dar, uneori, predispuse la erori. De obicei ne servesc bine. Alteori, clinicienii judecă greșit pacienții, angajatorii își judecă greșit angajații, oamenii dintr-o rasă îi judecă pe alții, iar soții și soțiile își judecă partenerii. Rezultatele pot fi diagnostice greșite, conflicte de muncă, prejudicii și divorțuri. Deci, cum se realizează judecățile sociale intuitive?

4.2. Deciziile intuitive De la bun început trebuie să avem în vedere că deciziile intuitive stau la baza comportamentului nostru de zi de zi, gândirea conștientă fiind deosebit de complexă, dar și foarte lentă. Dacă am avea doar o gândire conștientă, nu am avea viteza de reacție și nici viața plină de acțiune de care avem parte în fiecare zi. Adepții „managementului intuiției” consideră că ar trebui să ne bazăm mai mult pe instinct, iar în momentul în care relaționăm și începem să evaluăm oamenii din jurul nostru ar trebui să ne „conectăm mai mult cu inteligența nonlogică a creierului nostru”. Alți susținători ai acestei teorii – John Bargh și Tanya Chartrand – afirmau în 1999 că mare parte din viața unei persoane depinde nu de deciziile deliberate și intențiile conștiente, ci de procesele mentale puse în mișcare de către detaliile mediului și care operează în afara ghidării noastre conștiente și a realizării acesteia. Puterea intuiției „Inima are motivele ei, chiar dacă motivul nu este prea bine cunoscut”, a observat filozoful-matematician Blaise Pascal în secolul XVII. Deși Pascal a propus această teorie în urmă cu trei secole, cercetătorii din ziua de azi sunt încă total de acord cu el, folosind ca argument ultimele descoperiri, care arată că gândirea noastră automată este mult mai activă decât cea conștientă, în decursul vieții noastre de zi cu zi, însă nu este „vedeta” vieții noastre zilnice, ci mai degrabă „echipa din spatele show-ului”. Un exemplu de gândire automatizată sunt schemele, modelele sau conceptele ce ne ghidează intuitiv percepțiile și interpretările, astfel că, în momentul în care auzim din întâmplare o discuție legată de un subiect, este suficient să auzim un singur cuvânt pentru a ne putea face o idee asupra discuției. Un alt exemplu sunt reacțiile emoționale, care sunt aproape instantanee, depășind viteza gândirii noastre conștiente. Nu este deloc întâmplătoare sintagma evidențiată de Myers (2010) – „noi știm mai mult decât știm că știm”. 72

Strămoșii noștri se temeau intuitiv de sunetul unei crengi ce se rupea sau al unuia ce venea dintr-un tufiș, de regulă fără vreun pericol propriu-zis. În decursul timpului, acest lucru a avut un rol adaptativ, iar cei ce s-au temut au supraviețuit și au reușit să-și transmită mai departe genele. Uneori, când suntem puși în fața unei decizii dificile, și nu avem toate datele ei, putem să facem o judecată rapidă bazată pe gândirea inconștientă și să avem un rezultat satisfăcător. Unele lucruri, cum ar fi faptele, numele și experiențele trecute ni le putem readuce aminte conștient, dar altele, cum ar fi deprinderile sau dispozițiile, ni le reamintim implicit, fără a conștientiza că le știm. Limitele intuiției Anumiți oameni de știință nu sunt de acord cu ideea de intuiție, afirmând că „Inconștientul nostru nu este atât de deștept pe cât credeam” (Loftus & Klinger, 1992, p. 761). De exemplu, o imagine poate declanșa un mic răspuns emoțional, dar nu poate să reprogrameze mintea (Greenwald, 1992). S-a observat că mintea umană este predispusă la crearea iluziilor în lipsa unor informații concrete. Atunci când nu suntem siguri de ceva, creierul construiește imagini false, dar asta nu înseamnă că toate memoriile sunt false. Stimulii subliminali pot avea de fapt un impact asupra noastră fără să ne dăm seama, acest lucru observându-se prin diferite experimente. O singură imagine prezentată pentru mai puțin de 0,01 secunde poate schimba gândirea subiectului. Prin urmare, multe funcții cognitive de rutină se întâmplă fără să știm. Vedem totul printr-o ierarhie, unde conștientul nostru este prezent în lucrurile importante, iar mecanismele inconștiente se activează în situațiile urgente. Încrederea excesivă în sine Sistemul nostru cognitiv procesează o cantitate mare de informații rapid și eficient, dar câteodată greșește fără să ne dăm seama. Ca să afle răspunsul la întrebarea dacă se extinde încrederea excesivă și la judecățile sociale, Dunning & David (1999) au creat un joc unde i-au pus pe studenții de la Universitatea Stanford să ghicească răspunsul unor străini la diferite întrebări. În timp ce subiecții răspundeau la întrebări, studenții preziceau răspunsurile lor și își evaluau încrederea în preziceri. Rezultatele au arătat că studenții au ghicit 63% corect, iar încrederea lor a fost de 75%. Studiile arată că incompetența, de obicei, duce la încredere excesivă (Dunning & David, 1999). 73

Spuneam că procesăm în fiecare zi, prin sistemul nostru cognitiv, foarte multe informații. Dar ceea ce nu realizăm este că, în momentul în care înregistrăm aceste date, se produc anumite discrepanțe, datorate faptului că de multe ori încercăm să înțelegem o informație bazându-ne mai degrabă pe un sentiment decât pe informații concrete. De cele mai multe ori, nici măcar nu sesizăm aceste greșeli. Fenomenul încrederii exagerate se referă la tendința de a fi atât de siguri pe noi, încât nu ne mai gândim la corectitudinea convingerilor noastre. În mod ironic, am văzut că încrederea exagerată este alimentată de incompetență. Cei care nu cunosc adevăratele valori, nu își dau seama că acestea le lipsesc. Thomas Jefferson (2018), în scrierile sale, spunea: „Înțeleptul își cunoaște prea bine slăbiciunile pentru a crede că nu va da greș: cel care cunoaște multe, știe bine cât de puțin cunoaște de fapt.”. Cu toții credem că ducem la îndeplinire într-un fel inteligent multe dintre sarcinile încredințate, și totuși uneori apar persoane care ne arată unde am greșit și suntem nevoiți să le dăm dreptate. Cercetătorii Caputo și Dunning (2005) au studiat acest fenomen prin diferite experimente, confirmând faptul că, atunci când ne ignorăm incompetența, alimentăm încrederea exagerată în sine. Această ignoranță prosperă dacă îndeplinim sarcini mici, relativ ușoare, pentru că în sarcini cu adevărat grele, cei cu o performanță slabă își dau seama destul de des că le lipsește priceperea (Burson et al., 2006). Această ignorare a incompetenței ajută la explicarea concluziei la care a ajuns E. Dunning (2005, p. 508-509), pornind de la evaluări ale angajaților: „ce văd alții în noi tinde să fie mai degrabă legat de rezultate obiective decât ceea ce vedem noi în noi înșine”. Într-un alt studiu, participanții au privit o persoană cum intră într-o cameră, se așază și citește o prognoză meteo, apoi iese (Borkenau & Liebler, 1993). Bazându-se doar pe aceasta, estimarea lor legată de inteligența persoanei s-a potrivit cu punctajul de inteligență pe care și-l estimase chiar persoana în cauză. Când este vorba de răspunsuri emoționale pe termen lung la evenimente pozitive sau negative, oamenii tind să alunece spre supraestimare. Vallone et al. (1990) le-au cerut unor studenți să prezică în luna septembrie anumite decizii legate de facultate, dacă vor renunța la un curs, vor alege o specializare sau vor ajunge să locuiască în afara campusului etc. Deși studenții erau în medie 84% siguri de predicțiile făcute, au greșit aproape de două ori mai des decât se așteptau. Estimând șansa de a îndeplini cu succes o sarcină, cum ar fi trecerea unui examen important, încrederea oamenilor atinge cel mai înalt nivel atunci când momentul adevărului este în viitorul îndepărtat. Până în ziua examenului, 74

posibilitatea de a eșua se întrezărește mai clar și încrederea scade (Gilovich et al., 1993; Shepperd & Koch, 2005). Buehler et al. (1994) ne spun că cei mai mulți studenți subestimează plini de încredere timpul necesar pentru a termina lucrările scrise și alte sarcini importante. Iată alte exemple de evaluare cu o încredere exagerată a unor situații: „eroarea de planificare” apare din cauza supraestimării timpului liber pe care îl vom avea, pentru că ne-am supraestimat și numărul de sarcini pe care le vom duce la îndeplinire (Zauberman & Lynch, 2005); încrederea de sine exagerată a agenților de bursă, care își pun pe piață serviciile cu presupunerea încrezătoare că pot depăși media pieței de valori, uitând de câte lucruri poate depinde valoarea bursei; încrederea exagerată a politicienilor, care iau încrezători hotărâri greșite ce pot afecta țări întregi, pentru că sunt pornite războaie sau sunt luate decizii care vor avea consecințe severe pe parcursul a zeci de ani (Buehler & Griffin, 2003). De ce nu putem ajunge la o autoevaluare mai realistă cu ajutorul experienței? În primul rând, oamenii înclină să își amintească de raționamentele greșite ca de momente în care aproape au avut dreptate. Philip Tetlock a invitat experții să își spună părerea în legătură cu viitorul mai multor țări. Cei care se simțiseră mai mult de 80% siguri în legătură cu previziunile lor au avut dreptate mai puțin de 40%. Totuși, reflectând la raționamentele lor, cei care au greșit credeau că au avut de fapt dreptate. „Aproape s-a întâmplat”, au spus mulți dintre ei (Tetlock, 1998; Lerner & Tetlock, 1999; Tetlock, 2005). În cazul experților politici sau al brokerilor încrederea exagerată este greu de dezrădăcinat. Suntem nerăbdători să ne confirmăm convingerile, dar mai puțin dispuși să căutăm dovezi care le-ar putea contrazice, acest fenomen fiind numit gândire deziderativă. Aceasta se referă și la formarea unor credințe ținând cont doar de ceea ce ne place, fără să apelăm la dovezi și rațiune. Gândirea deziderativă ajută la explicarea stabilității imaginii de sine. În experimentele lor, William Swann și Stephen Read au descoperit că studenții caută, obțin și își amintesc feedbackul care le confirmă convingerile despre sine. Oamenii caută prieteni și parteneri care să le susțină convingerile despre ei înșiși, chiar dacă au o părere proastă despre sine (Swan & Read, 1981; Swann et al., 1992; Bosson et al., 2003; Swann et al., 2007). Swann și Read (1981) aseamănă această autoverificare cu felul unei persoane dominatoare de a se comporta la o petrecere. La venire, ea va căuta acei participanți care îi vor recunoaște dominanța. În conversații își va prezenta opiniile pentru a obține respectul pe care îl așteaptă. După petrecere, își va 75

aminti cu greu conversațiile în care nu a jucat un rol important și foarte ușor discuțiile pe care le-a dirijat. Astfel, experiența de la petrecere îi confirmă imaginea de sine. Tuturor ne place să ne demonstrăm nouă înșine și altora că avem dreptate, dar de multe ori dorința aceasta și încrederea exagerată pe care o avem în propriile convingeri ne pot împiedica să vedem că multe dintre ele sunt preconcepute și departe de adevăr. O analiză completă și obiectivă asupra lor, întărită de dovezi, raționalitate și o doză de realitate ne-ar putea ajuta să ne formăm convingeri care să ne ducă pe o treaptă superioară din punct de vedere personal, profesional și în relație cu ceilalți.

4.3. Evaluarea universului social Avem o capacitate enormă de a gândi intuitiv în mod automat (mecanic) și eficient. Eficiența cognitivă, deși în general adaptabilă, ocazional poate genera erori. Deoarece, adesea, nu suntem conștienți de aceste erori în gândirea noastră, este benefic să identificăm căile prin care ne formăm și ne susținem falsele convingeri. În primul rând, deseori ne supraevaluăm opiniile. Acest fenomen al încrederii excesive rezultă din ușurința mult mai mare cu care ne imaginăm „de ce” avem dreptate, decât „de ce” am putea să greșim sau să nu avem dreptate. În plus, este mult mai probabil ca oamenii să caute informații care să le confirme convingerile, decât informații care să le infirme. În al doilea rând, când ascultăm povești convingătoare sau primim informații fără importanță, deseori ignorăm argumentele folositoare. Aceasta se datorează, în mare parte, ușurinței cu care mai târziu ne amintim informațiile ușor accesibile. În al treilea rând, suntem adesea influențați de iluziile corelațiilor și de controlul personal. Este tentant să percepem corelații acolo unde acestea nu există și să credem că putem prezice sau controla evenimente întâmplătoare. În fine, dispoziția emoțională influențează și ea gândirea (judecata). Dispoziția bună sau proastă generează amintiri ale unor experiențe asociate acelor dispoziții. Dispozițiile colorează interpretările experiențelor curente. Prin faptul că ne distrag, ele pot de asemenea influența cât de adânc sau de superficial gândim atunci când facem evaluări. 76

4.4. Explicarea universului social Oamenii fac tot ce le stă în putință pentru a explica și comportamentele altor oameni, iar psihologii sociali fac tot ce le stă în putință pentru a explica „explicațiile” oamenilor. Deci, cum și cât de corect explică oamenii comportamentele celorlalți? Teoria atribuirii sugerează câteva răspunsuri. Evaluările semenilor noștri depind de cum le explicăm comportamentele. Astfel, în funcție de aceste explicații un omor poate fi evaluat ca o crimă, omor prin imprudență, auto-apărare sau act de eroism. În funcție de aceste explicații putem vedea o persoană fără adăpost ca fiind fără inițiativă sau ca fiind victima unor reduceri de personal. În funcție de aceste explicații putem interpreta atitudinea prietenoasă a cuiva ca fiind autentică sau lingușeală (Myers, 2010). Atribuind cauzalitate persoanei sau situației Analizăm și discutăm la nesfârșit de ce se întâmplă lucrurile așa cum se întâmplă, mai ales atunci când experimentăm situații negative sau neașteptate (Bohner et al., 1988; Weiner, 1985). Dacă productivitatea unui muncitor scade, presupunem că acel muncitor a devenit mai leneș? Sau că la locul de muncă a devenit mai puțin eficient? Are un băiat de școală care și-a lovit colegul de clasă o personalitate ostilă? Sau a răspuns unor șicanări continue? Holtzworth-Munroe & Jacobson (1985, 1988) au constatat că multe cupluri căsătorite analizează foarte des comportamentele partenerilor, în special pe cele negative. Ostilitatea rece, mai degrabă decât o îmbrățișare călduroasă, e mult mai probabil să lase partenerul întrebându-se „de ce?”. Răspunsurile soților sau soțiilor se corelează cu satisfacția în căsnicie. Cuplurile nefericite explică în general situațiile negative prin menținerea stresului („a întârziat pentru că nu-i pasă de mine”). Cuplurile fericite cel mai adesea externalizează („a întârziat din cauza traficului”). În cazul partenerilor cu comportamente optimiste explicarea situațiilor funcționează similar, fie menținând nivelul de stres („mi-a adus flori pentru că dorește sex”), fie lucrând către îmbunătățirea relației („mi-a adus flori pentru că mă iubește”) (Hewstone & Fincham, 1996; McNulty, 2008; Weiner, 1995). Abbey (1987) a constatat în repetate rânduri că bărbații atribuie, în mai mare măsură decât femeile, atitudinea prietenoasă unui ușor interes sexual. Această interpretare greșită a cordialității ca invitație sexuală poate contribui la considerarea de către femei a acestui tip de comportament că fiind hărțuire sexuală sau chiar viol (Farris et al., 2008; Kolivas & Gross, 2007; Pryor et al., 1997, apud Myers, 2010). Mulți bărbați cred că femeile sunt flatate de invitațiile 77

repetate la întâlniri, pe când femeile le consideră de fapt, cel mai adesea, hărțuiri (Rotundo et al., 2001). Atribuirea greșită este cu atât mai probabilă cu cât bărbații sunt în poziții de putere. Un manager poate atribui greșit comportarea prietenoasă a unei femei subordonate, păcălindu-se prin interpretarea în termeni sexuali (Bargh, Raymond, Pryor, & Strack, 1995). Bărbații se gândesc la sex mai des decât femeile. Ei sunt mai înclinați decât femeile să presupună că le sunt împărtășite sentimentele. Astfel, un bărbat poate supraevalua major semnificația zâmbetului de curtoazie al unei femei (Levesque et al., 2006). Asemenea greșeli de atribuire explică mai marea insistență sexuală afișată de bărbații din întreaga lume, precum și tendința accentuată a bărbaților din diverse culturi, de la Boston la Bombay, de a justifica violul, argumentând consimțământul sau consimțământul implicit al victimei (Kanekar & Nazareth, 1988; Muehlenhard, 1988; Shotland, 1989). Diferențele culturale Cultura influențează și ea atribuirea eșecului. Viziunea lumii occidentale predispune persoanele să presupună că oamenii, nu situațiile, cauzează evenimente. Suntem asigurați de psihologia gândirii pozitive din cultura vestică de faptul că „Primești ceea ce meriți și meriți ceea ce primești”. Atribuirea fundamentală a eșecului apare în mai multe culturi (Krull et al., 1999). Indivizii care fac parte din cultura asiatică sunt cumva mai sensibili la importanța situației. Astfel, atunci când sunt conștienți de contextul social, ei sunt mai puțin înclinați să presupună că modul de comportare al celorlalte persoane corespunde trăsăturilor pe care le au (Choi, 1999; Farwell & Weiner, 2000; Masuda & Kitayama, 2004). Unele limbi promovează atribuirile externe. În loc de „am întârziat”, limba spaniolă ne permite să spunem „ceasul a cauzat întârzierea mea”. În culturile colectiviste adesea oamenii îi percep mai puțin pe ceilalți în termeni ai dispozițiilor generale (Chen et al., 1996; Zebrowitz et al., 1998). Ei sunt mai puțin predispuși să interpreteze spontan un comportament ca reflectând o caracteristică interioară (Newman & Muzzonigro, 1993). Când li se spune despre acțiunile cuiva, hindușii din India sunt mai puțin predispuși decât americanii să ofere explicații bazate pe dispoziții („ea e amabilă”) și mai predispuși să ofere explicații situaționale („prietenii ei erau cu ea”) (Miller, 1984). Atribuirea eșecului este fundamentală pentru că ne influențează explicațiile de bază. Cercetătorii din Anglia, India, Australia și Statele Unite au 78

descoperit că atribuirile individului pot prezice atitudinea lui față de cei săraci și șomeri (Furnham, 1982; Pandey et al., 1982; Skitka, 1999; Wagstaff, 2006; Zucker & Weiner, 1993). Cel ce atribuie sărăcia și șomajul dispozițiilor personale (sunt leneși și nu merită) tinde să adopte poziții politice nefavorabile acestor oameni. Această atribuire dispozițională pune comportamentul pe seama dispozițiilor și caracteristicilor. Cel ce face atribuiri situaționale tinde să adopte poziții politice ce oferă mai mult ajutor săracilor (Myers, 2010). Gândirea iluzorie și erorile de atribuire Capacitatea noastră de iluzie și de auto-înșelăciune poate părea șocantă. Totuși, e necesar să ne amintim că modul nostru de a gândi, este, în mare parte, adaptabil. Gândirea iluzorie este un produs secundar al strategiilor minții noastre, creat pentru a simplifica informațiile complexe. Psihologia socială are ca scop, printre altele, explicarea erorilor din gândirea noastră, în speranța că vom deveni mai raționali și mai conștienți de realitate (Fletcher et al., 1986). Credințele și judecățile noastre sociale influențează modul în care simțim și acționăm, și contribuie la generarea propriei realități. Când ideile noastre ne conduc să acționăm în moduri care au ca rezultat o confirmare aparentă, ele devin profeții care se autoîmplinesc, și anume credințe care conduc la împlinirea lor înseși. Harris și Rosenthal (1985) și Metcalfe și Rosenthal (2006) au constatat că participanții la studii uneori trăiesc ceea ce cred că experimentatorul așteaptă de la ei. De pildă, într-un astfel de studiu, experții au cerut indivizilor să judece succesul oamenilor din diverse fotografii. Participanții i-au văzut pe aceștia ca fiind niște ratați, în locul unor oameni de succes. De asemenea, există rapoarte care arată că certitudinile profesorilor despre studenții lor servesc ca profeții care se autoîmplinesc. Profesorii au așteptări mai mari de la unii elevi sau studenți decât de la alții. Acest lucru este descoperit de fiecare dată în cazul în care individul a avut, spre exemplu, un frate sau o soră înaintea lui la aceeași școală sau poate în cazul copiilor cu dizabilități sau deficiențe de auz (Jussim & Harber, 2005). Dar sunt evaluările profesorilor o consecință a performanțelor studenților? Un studiu corelațional realizat pe un eșantion de 4.300 de studenți din Marea Britanie, de către Crano și Mellon (1978) spune că da. Nu doar performanțele studenților sunt îmbunătățite de evaluările profesorului, ci și invers. Acest efect al așteptărilor profesorului asupra performanței elevului sau studentului se poate demonstra. Să spunem că îi dăm impresia unui profesor că 79

X, Y și Z – trei elevi aleși aleatoriu, sunt neobișnuit de capabili. Va aplica profesorul un tratament special acestor trei elevi și va pretinde performanțe superioare din partea lor? Într-un experiment faimos, Rosenthal & Jacobson (1968) au raportat cu precizie asta (efectul Pygmalion). Expectanțele nerealiste nu pot transforma un elev slab într-unul bun. Natura umană nu este pliabilă. Însă, expectanțele mari par a adăuga un elan și un surplus performanțelor slabe, deoarece atitudinea pozitivă a profesorului conferă speranță (Madon et al., 1997). Primim de la ceilalți ceea ce așteptăm? Primim de la alții ceea ce așteptăm de la ei? Profețiile autoîmplinite ne afectează oare și relațiile personale? Atunci când cuplurile se confruntă cu conflicte, cei optimiști și partenerii lor tind să se perceapă reciproc ca angajându-se în conflict într-un mod constructiv. Comparativ cu cei cu așteptări pesimiste, aceștia se simt mai sprijiniți și mult mai mulțumiți de rezultat (Srivastava et al., 2006). În rândul cuplurilor căsătorite, cei care se tem că partenerul lor nu îi iubește și nu îi acceptă, interpretează respingerile ușoare ca fiind dureroase, ceea ce îi motivează să devalorizeze partenerul și să se distanțeze. Cei care cred în dragostea și acceptarea partenerului răspund mai puțin defensiv, sunt mai puțin afectați de evenimentele stresante și își tratează partenerul mai bine (Murray et al., 1996). Câteva experimente efectuate de M. Snyder (1984) de la Universitatea din Minnesota arată că, odată formate, credințele eronate despre lumea socială îi pot determina pe alții să confirme acele credințe, un fenomen numit confirmare comportamentală. Aceste cercetări ne ajută să înțelegem cum credințele sociale, precum stereotipurile referitoare la persoanele cu dizabilități sau la persoanele de o anumită rasă sau sex, se pot auto-confirma. Modul în care ne tratează alții reflectă modul în care noi și alții îi tratăm (Kimble, 1990a,b). La fel ca în cazul fiecărui fenomen social, tendința de confirmare a așteptărilor are limitele sale. Așteptările prezic adesea comportamentul pentru că, pur și simplu, sunt presupuse a fi corecte (Jussim & Harber, 2005).

4.5. Procesul atribuirii Atribuirea este procesul prin care oamenii realizează inferențe în privința cauzelor comportamentelor sau evenimentelor. Alăturarea dintre o 80

cauză și un anumit efect este un proces important ce contribuie la cunoașterea socială și, indirect, la cunoașterea propriului sine. Teoria atribuirii explică mecanismele psihologice prin care individul, în viața de zi cu zi, își explică felul și modalitățile de generare și de derulare a evenimentelor și comportamentelor, încercând astfel să prezică și să stăpânească realitatea; prin atribuirea cauzalității se realizează implicit un proces de cunoaștere a realității, dar și un proces de „inducere de sensuri”, care asigură inteligibilitatea acelei realități. Prin atribuirea de cauzalități evenimentelor și comportamentelor din jurul său, individul își conturează și anumite atitudini de tip anticipativ, cu rol de prognoză cu privire la desfășurarea unor procese, evenimente sau comportamente sociale. Fritz Heider este precursorul teoreticienilor atribuirii, iar în lucrarea sa din 1958, „Psihologia relațiilor interpersonale”, descrie procesul prin care persoanele realizează atribuirea de cauze, dispoziții, proprietăți stabile. În tot acest proces, omul are la baza explicațiilor și atribuirilor două nevoi fundamentale, și anume: nevoia de a avea o viziune coerentă asupra lumii în care trăim și nevoia de a avea control asupra mediului. Atunci când putem explica și prezice acțiunile celorlalți avem o viziune de ansamblu coerentă asupra lumii și extrem de controlabilă, față de situația în care nu știm nimic vizavi de intențiile, dispozițiile și comportamentul semenilor. În multe situații, nevoia de control asupra mediului înconjurător are ca explicație principală reducerea anxietății, generată atunci când nu există niciun fel de reper, iar omul trebuie să se confrunte cu hazardul și cu imprevizibilul. Deci, atribuirea este procesul prin care omul cuprinde realitatea, poate să o stăpânească și să o prezică. Astfel, mediul înconjurător apare ca stabil și coerent și poate fi reconstruit mental pe baza principiului echilibrului cognitiv, potrivit căruia judecățile referitoare la diferite aspecte ale mediului trebuie să fie concordante, iar în momentul în care apare o contradicție, aceasta va determina o stare neplăcută de tensiune și de disconfort, iar într-o asemenea situație individul va tinde să concilieze cele două poziții. Heider a surprins faptul că atribuirea cauzală conduce spre două tipuri de explicații: de tip intern (dispoziții stabile ale persoanei) și de tip extern (cauzele sunt situate la nivelul factorilor contextuali). În anul 1965 E.E. Jones și K. E. Davis realizează teoria inferențelor corespondente. Cei doi autori încearcă să explice modul de realizare a inferențelor unui observator asupra comportamentului unui subiect, pornind de la ideea tendinței observatorului de a considera comportamentul ca fiind cauzat de 81

una dintre trăsăturile de caracter sau de una dintre dispozițiile specifice subiectului (p. 222). Autorii evidențiază mecanismul psihologic prin care se realizează o corespondență între un act observabil și o dispoziție stabilă ce a determinat realizarea acelui act. Pentru un observator, un comportament poate deveni predictibil și coerent pe baza stabilirii relației cauzale dintre un eveniment, o intenție și o trăsătură caracterială, aflate în raporturi de concordanță. Această teorie postulează că un eveniment A poate fi atribuit drept cauză a altui eveniment B dacă cele două evenimente luate în calcul sunt simultan sau succesiv prezente sau absente. De exemplu, dacă X și Y sunt împreună ori de câte ori Z pierde ceva, acesta din urmă va atribui pierderea sa prezenței și eventual acțiunilor necunoscute, dar consonante și răuvoitoare, intenționale, ale celor doi participanți întâmplător la evenimentul repetat. Lui Z, de cele mai multe ori, nici nu îi va trece prin minte că pierderea sa ar putea fi cauzată de propria-i neatenție, neînțelegere sau raportare neadecvată la obiectul pierderii. El va deduce univoc doar că cei doi sunt cauza pierderii și eventual a suferinței, frustrării sau supărării sale (fie că îl șicanează ascunzându-i „obiectul”, fie că i-l fură, fie că îi testează reacțiile, fie că sunt invidioși și i-l distrug, fie că îl sabotează, pentru a nu se putea folosi de el atunci când are nevoie). Astfel, X și Y devin în „mintea” lui Z „piaza-rea” din viața lui, investindu-i simbolic cu acest rol atribuit (Badea & Mitrofan, 2004). Și pentru ca reprezentarea nou creată să producă o anume coerență, consistență și „echilibru” în universul său cognitiv, pentru a fi validă în schema să cognitivă, Z va continua să le atribuie și alte trăsături caracteriale care să justifice intenția univocă de a-i face rău sau de a-l prejudicia, sabota, periclita, fura, batjocori etc. Cu alte cuvinte, Z va intra într-o capcană a atribuirii cauzale negative, ceea ce va spori riscul incriminării, expectanțelor și percepției distorsionate sau interpretării anumitor atitudini și comportamente intenționale ca negative. Teoria respectivă, aplicabilă în cazul heteroatribuirii, este considerată ca fiind totuși limitată, neluând în seamă o serie de alți factori psihosociali care pot determina producerea unui anumit comportament. Astfel, ulterior, H. Kelley va conecta mecanismul heteroatribuirii cu cel al autoatribuirii cauzalității comportamentelor interpersonale. Referindu-ne la exemplul de mai sus, modelul covarianței pe care ni-l propune Kelley (1967) ne ajută să înțelegem de ce Z va crea un mic scenariu explicativ care să-l protejeze defensiv de suferință, dezvoltând o imagine de sine compensativă, ca fiind o persoană „atât de competentă, încât este invidiată și prejudiciată”, tocmai pentru că „le sare în ochi” celorlalți doi, „de altfel niște incapabili, că despre caracter ce să mai vorbim?!...”. Z operează deja aici cu ceea ce Kelley a numit „schemă cauzală”, concept pe care îl vom regăsi în teoriile explicative a două mari terapii contemporane – terapia cognitivă a lui A. Beck (v. 82

cogniții, scheme și distorsiuni cognitive) și terapia rațional-emotivă a lui A. Ellis (v. scheme și gânduri iraționale). După Kelley, schemele cauzale de covarianță structurează și susțin concepțiile generale despre relațiile cauză-efect, exprimânduse prin credințe și prejudecăți provenind din experiență. Acest tip de experiență repetată conduce la convingerea că unele tipuri de cauze produc prin interacțiune, întotdeauna sau cel mai frecvent, un anume tip de efect. Ca să exemplificam teoria lui Kelley, s-ar părea că lucrurile stau cam așa... Una dintre prejudecățile cu care operează Z (eroul nostru din exemplificarea de mai sus), reducându-și disonanța cognitivă, dar și pe cea afectivă, s-ar putea formula astfel: „oamenii competenți sunt puternici și, din acest motiv, sunt invidiați, eventual prejudiciați” sau „cei cu adevărat buni răzbesc greu sau au dușmani mulți” – reflexii stereotipe ale unei societăți bazate pe concurențialitate acerbă și simptomatice pentru scăzuta capacitate de a iubi sau de a promova dezinteresat valorile. Astfel pâlnia interpretărilor magice generalizate, transferabile fără discernământ se lărgește, subiectul învățând din experiență să se mențină într-o explicație ușor de metabolizat și integrat emoțional, cea a evenimentelor asociate univoc, chiar dacă realitatea obiectivă, contextuală, nu le mai confirmă. Ele se transmută în planul fantazării, devenind scheme de înțelegere și raportare la o realitate presupusă, importată, preluată, interiorizată sau contaminată de cognițiile sociale cu valoare de reper, dar care și-a pierdut atributul obiectivității înrădăcinat în experimentarea ei «aici și acum» (Badea & Mitrofan, 2004). Fiind aplicabile în situații diverse, schemele cauzale scurtcircuitează inferențele realizate de către observator, depășind lacunele informaționale rapid și spontan, satisfăcând cerințele de economicitate și operativitate, conferind o aparentă eficiență și promptitudine în actul interpersonal, atât cognitiv, cât și emoțional și comportamental. Ceea ce atrage atenția asupra riscurilor de alienare ale unei relații interpersonale este faptul că, în cazul în care un individ manifestă o atitudine sau un comportament contraindicat pentru o situație dată, există tendința din partea observatorului de a amplifica sau diminua rolul unor trăsături personale ale acestuia în producerea evenimentului (o atribuire de cauze interne), în defavoare luării în atenție a unor posibile cauze externe care generează comportamentul indezirabil. Reluând ideea lui Heider cu privire la paralelismul care există între omul de știință și observatorul obișnuit al comportamentului social, Kelley consideră că între cei doi similitudinea există atât la nivelul intențiilor sau scopului în cunoaștere, cât și la nivelul metodei. Astfel, observatorul neavizat al unui comportament social utilizează o metodă simplificată, naivă a modelului analizei de varianță (ANOVA), „metodă statistică cu ajutorul căreia omul de 83

știință observă sistematic schimbările pe care variabilele independente (cauza) le produc în variabilele dependente (efectele)... Dar forma și cursul pe care le poate lua procesul de atribuire depind mult de cantitatea de informație deținută de observator” (Dîrțu, 2003a). Această condiționare se reflectă diferit în două situații: 1. observatorul are acces la informații provenind din diverse surse și din multiple observații – acest caz fiind cel mai potrivit pentru aplicarea principiului „covarianței” și atribuirea de dispoziții stabile unei sau unor persoane; 2. observatorul nu dispune decât de informația provenită de la o singură observație, informație mult mai lacunară, caz în care se vede nevoit să procedeze doar la o analiză simplă a configurației factorilor care ar putea fi cauze ale efectului considerat. Dacă observatorul se confruntă cu prima situație, atunci el va grupa informațiile în trei categorii: a) informație consensuală (provenită de la comportamentul unor persoane diferite aflate în aceeași situație, sub influența aceluiași stimul); b) informație distinctivă (provenită din comportamentul aceleiași persoane în condițiile acțiunii unor stimuli diferiți, variabili); c) informație consistentă (provenită din comportamentul unei persoane sub acțiunea unui singur stimul, dar în situații diferite, diacronic). Oamenii continuă, în majoritatea cazurilor, să opereze atribuiri pe baza simplei similarități a efectelor sau pe baza evidenței perceptive, conform principiului că ceea ce se impune la prima vedere tinde să capete semnificație cauzală, chiar dacă adevărata cauză poate fi ascunsă. În special în stările de boală, adesea oamenii operează înțelegerea propriei stări în astfel de scheme de interpretare, ceea ce de multe ori îi transformă din dezirabili aliați ai procesului de vindecare în potențiali dușmani sau sabotori ai acestuia. Polipragmazia medicamentoasă și autotratamentul „după ureche”, cu eludarea avizului medicului și a explorărilor funcționale necesare, sunt doar două dintre fațetele negative ale erorilor de atribuire și ale mecanismelor lor cognitiv-emoționale, aplicate în domeniul sănătății, construite în universul psihosocial.

4.6. Tipologia erorilor de atribuire 4.6.1. Tipuri principale – eroarea fundamentală de atribuire și efectul actor-observator Eroarea fundamentală de atribuire (fundamental attribution error) (Burger & Pavelich, 1994), așa cum o întâlnim în literatura de specialitate, este 84

tendința generală de a atribui explicația anumitor comportamente și evenimente mai curând cauzelor psihologice, interne (trăsături și dispoziții emoționale) specifice celeilalte persoane, chiar și atunci când nu există suficiente dovezi care să justifice o astfel de atribuire, și în special atunci când există dovezi asupra faptului că ceva anume din mediu sau din context a cauzat acel comportament sau eveniment. Deci, constă în subestimarea factorilor cauzali situaționali, chiar și când aceștia sunt evidenți, precum și în supraestimarea nejustificată a factorilor cauzali interni. Există o tendință generală de a percepe comportamentul „celuilalt” ca și cum ar exprima un anumit profil de personalitate, mai degrabă decât să explicăm acțiunea sa prin intermediul unor factori situaționali. Efectul actor-observator (the actor-observer effect) (Jones & Nisbett, 1987) apare îndeosebi când ne situăm în registrul eșecului: este tendința de a atribui propriul nostru comportament cauzelor situaționale, iar comportamentul „celuilalt”, cauzelor interne ale acestuia. Explicând propriul nostru comportament din perspectiva actorului social, suntem înclinați să ne referim la factorii situaționali sau contextuali care ne-au provocat să reacționăm sau să ne comportam în acel mod; din perspectiva observatorului, suntem înclinați să explicăm comportamentul altor persoane în termeni de trăsături și caracteristici psihologice. Există două explicații teoretice principale ale acestui efect – respectiv, din prisma actorului social ne privim/ percepem în general în câmpul situațional respectiv, adică sub influența multiplilor stimuli și nu ne privim/ percepem pe noi înșine (cu anumite trăsături și caracteristici); iar din prisma observatorului îl privim/ percepem pe celălalt ca fiind posesorul anumitor trăsături și caracteristici psihologice și avem tendința de a nu sesiza alți factori din context (care ar fi putut influența în mod evident comportamentul acelei persoane). Exemplu: atunci când nu reușim să ajungem la o întâlnire importantă, de vină de obicei este traficul sau starea meteo nefavorabilă; atunci când nu reușim să ajungem la o întâlnire importantă împreună cu un coleg de serviciu, de vină este faptul că acesta este un om lent, care de abia se mișcă (și nu observăm faptul că, de pildă, chiar în acea zi colegul își luxase glezna, aspect care îl îngreuna fizic extrem de mult și de care nu se plângea într-un mod evident). Ca actor social, atribuirile cauzale care ne vin în minte cel mai ușor se referă la și sunt centrate mai mult pe trăsăturile situației/ contextului în care ne aflăm; ca observator, atribuirile cauzale sunt centrate pe persoana asupra căreia ne este focalizată atenția (Malle & Knobe, 1997).

85

4.6.2. Alte tipuri de erori 4.6.2.1. Eroarea atribuirii instrumentale (self-serving bias) – D. Miller și M. Ross (1975); J. Brown și R. Rogers (1991) Atunci când rezultatele acțiunilor noastre sunt favorabile, ne autogratificăm simbolic prin atribuirea reușitei unor cauze interne („am fost inteligenți, activi, energici”), iar când acțiunile noastre au consecințe nefaste, le atribuim unor cauze externe („am fost lipsiți de șansă”, „sarcina a fost exagerat de dificilă, nimeni nu ar fi putut-o realiza”). Autorii invocă, în sprijinul oferirii unor explicații cât mai edificatoare, existența unui așa-numit „optimism nerealist”. Acesta ecranează practic atribuirile în cazul propriilor comportamente sau în cazul comportamentelor altora. Rolul acestui tip de eroare este de a proteja stima de sine, cercetătorii arătând faptul că astfel de atribuiri dispoziționale/ situaționale tind să fie din ce în ce mai pronunțate pe măsură ce copiii cresc, deci odată cu procesul dezvoltării și maturizării sociale (Berger & Calabrese, 1975). S-a constatat că această eroare de atribuire este specifică nu numai unui anumit spațiu geografic sau sociocultural, ci multiplelor culturi, acest lucru conferindu-i un caracter aparte (Fletcher & Ward, 1988). Miller și Ross (1975) au arătat că oamenii acceptă responsabilitatea pentru succesul lor, întrucât ei se așteaptă să aibă succes; dacă se străduiesc în mod deosebit și investesc timp și resurse variate, atunci ei vor supraestima corelația dintre efortul depus și succes, astfel încât să aibă sentimentul faptului că au controlat efectiv succesul, chiar dacă acest lucru nu s-a întâmplat în realitate. Acest tip de eroare justifică și o așa-numită „iluzie a controlului” (credința potrivit căreia avem controlul asupra lumii în care trăim și asupra lucrurilor care ni se întâmplă, mai mult decât avem de fapt în realitate). Autoîmpăunarea (inflația Eului) și autocompătimirea sunt cele mai frecvente mecanisme ce se subînscriu erorii de atribuire instrumentală. Semnificativă este sintagma „tu (el, ea, ei, voi) ești (sunt, sunteți) vinovat (vinovați)” sau de vină este situația, evenimentul, ghinionul, vremea, timpul, obiectul care ți-a blocat drumul etc. Acest tip de atribuire eronată antrenează și un șir de comportamente specifice, cu mecanism nevrotic defensiv: lamentarea, victimizarea, învinovățirea, blamul, incriminarea, fenomenul „țapului ispășitor”, frustrarea, revanșa, ranchiuna, agresivitatea, ostilitatea, negarea, deplasarea, evitarea, sabotarea, blocajul, negativismul etc. Exemplul cel mai cunoscut este cel care angrenează triunghiul părinte-copil-profesor, un adevărat triunghi al 86

Bermudelor (cum l-am denumit într-o altă carte – v. Laurențiu Mitrofan, în „Adolescentul. Ora de dirigenție”, sub coord. S. Dima, 1997) atunci când este vorba de evaluarea performanțelor școlare. Profesorul atribuie eșecul elevului exclusiv acestuia și uneori familiei; familia incriminează incompetența sau reaua-voință a profesorului și supraestimează posibilitățile sau efortul copilului pentru performanță; copilul îl acuză pe profesor pentru neînțelegere și neîndreptățire sau pe părinte pentru lipsa de sprijin și promptitudinea ajutorului. Cu toții sunt într-o dinamică vicioasă a atribuirii blamului de la unul către celălalt. Dar și cu succesul se poate întâmpla la fel. Și, conform dictonului „după război, mulți viteji se arată”, participanții la succesul cuiva nu întârzie să apară, revendicându-și drepturile la coautorat și minimalizând autoratul performerului. Atunci când un elev are un succes deosebit, profesorul tinde să minimalizeze contribuția acestuia în propria-i performanță, considerând că sursa succesului o constituie exclusiv metoda sa de predare și calitățile lui de pedagog de excepție. Astfel, reușita elevului sporește „nimbul” profesorului, antrenând unul dintre efectele erorii de atribuire (cel puțin parțial), și pe care am putea-o numi atribuire „de transfer”. Dar și reciproca e valabilă, în special în relația de discipolat. Succesul și faima maestrului adesea sunt nejustificat transferate în persoana discipolului, crescându-i acestuia credibilitatea prin efectul unei percepții sociale ce se hrănește din eroarea fundamentală de atribuire. După cum și eșecul social al unui maestru prescrie și amplifică percepția negativă a eșecului discipolului, minimalizându-i performanța, prin același efect de recurență. „Bunul renume”, ca și „prostul renume” funcționează adesea ca pașaport pentru intrarea în sau evitarea unor relații care altfel ar putea deveni semnificative, dacă oamenii nu s-ar lăsa inconștient antrenați în jocurile subtile ale heteropercepției mediate de eroarea de atribuire socială (Badea & Mitrofan, 2004). D. Cristea (2015) observă și argumentează printr-o cercetare personală faptul că „dorința naturală de a obține succesul și de a evita eșecul, nevoia de recunoaștere socială și de autovalorizare, precum și anumite mecanisme psihologice de protecție a Eului, sunt factori care intervin cu o pondere semnificativă în procesul atribuirii. Tendința este de a ne atribui cauzele succesului, identificate la nivelul unor calități personale, a perseverenței și abilității noastre și de a considera cauzele eșecului ca ținând de împrejurări nefavorabile sau factori externi pe care nu-i putem controla.” (p. 184). Se reflectă prezența unei tendințe la concesie în atribuirea cauzalității, pe care autorul citat o surprinde în următoarea cercetare: pe terenul psihologiei industriale, el evaluează intensitatea tendinței la concesie în atribuirea succesului și eșecului. Se pleacă de la anumite situații concrete, fiind chestionați lucrătorii din trei secții de 87

producție asupra factorilor care au generat, în opinia lor, eșecurile și succesele din activitate. Tendința de concesie a fost evidentă. Lucrătorii cu funcții de conducere (maiștri) au apreciat că 60% dintre factorii care explică succesul sunt legați de persoana lor, în calitate de șefi (o bună organizare a activității, decizii prompte și adecvate, inițiativă personală, soluții creatoare la probleme, anticiparea și evitarea dificultăților etc.). Aceiași subiecți considerau în același timp că factorii care au condus la eșec profesional țin de mediu și de subalterni (situații necontrolabile, greșelile unor muncitori, accidente, lipsa unor materii prime, șefi nereceptivi la sugestiile lor etc.). În rândul muncitorilor, arată autorul cercetării, aceste tendințe au fost și mai pregnante, ceea ce se explică prin coeziunea și spiritul de echipă, mult mai accentuate la aceste grupuri, la care se adaugă dificultatea evidentă și obiectivă de a individualiza responsabilitatea pentru eșecurile profesionale (Cristea, 2015).

4.6.2.2. Eroarea de atribuire de tip proiectiv Se referă la situația în care atribuirea cauzalității unui comportament se face prin extrapolarea comportamentului propriu ca fiind tipic pentru anumite situații și pe considerarea faptului că, în situații similare, ceilalți se comportă tot așa cum te-ai comporta tu însuți. Această eroare are la bază efectul falsului consens, potrivit căruia, reamintim, opiniile, atitudinile și comportamentele noastre sunt percepute ca fiind mult mai tipice pentru anumite situații decât sunt acestea în realitate (Ross, Greene & House, 1977). Explicația este următoarea: atunci când simt că ceilalți s-ar comporta la fel, iluzia acestui consens îi face pe oameni să își autoperceapă calitățile și abilitățile ca fiind normale, menținându-și astfel echilibrul emoțional. Acest tip de eroare de atribuire justifică tendința individului de a explica comportamentul celorlalți în baza comportamentului și opiniilor proprii, astfel încât el să-și poată menține stima de sine la un nivel dacă nu ridicat, cel puțin acceptabil. Uneori, oamenii, fără să țină seama de informația reală, fac atribuiri conform unor modele personale, din diferite rațiuni cognitive și motivaționale și se așteaptă din partea celorlalți să gândească și să reacționeze în același fel cu ei, excluzând alte posibilități ce țin de diferență. Dintr-o perspectivă psihanalitică, raportul conștient-inconștient creează în acest caz o situație specială care „încurcă” relația de comunicare. Astfel, X îi atribuie lui Z ceea ce este presant în el, dar refulat în inconștient, Z devenind 88

ecran de proiecție pentru acele complexe comportamentale și pulsionale pe care, deși le conține la nivelul Umbrei, X le împiedică să se manifeste, le ascunde. Și cu cât le reprimă mai mult în inconștient, cu atât proiectarea asupra și atribuirea acestora altor persoane devine mai frecventă, creându-se un fals context al interacțiunii. Așa cum a fost descris și în capitolul 3, un alt aspect este și efectul falsei unicități – ce se referă la tendința oamenilor de a se vedea pe sine ca având comportamente pozitive în anumite situații comparativ cu alții și ca fiind mai puțin supuși erorilor decât sunt alții (Ehrlinger et al., 2005). O explicație a acestui efect ar consta în faptul că în general oamenii subestimează numărul celor care fac lucruri pozitive (de pildă, acte de caritate) și supraestimează numărul celor care fac lucruri negative (de pildă, acte antisociale, cum ar fi furtul) (Monin & Norton, 2003).

4.6.2.3. Eroarea de atribuire nejustificată a responsabilității Este un alt tip de eroare de atribuire cauzală, cu consecințe considerabile în dinamica relațiilor interpersonale, dar și în dezvoltarea personală. Oamenii nu pot să accepte faptul că lumea în care se dezvoltă ar fi incoerentă, haotică și fără sens (explicația are la bază motive ce țin de menținerea sănătății și a echilibrului psiho-fizic și social). Lerner (1980) afirmă că maniera prin care individul neagă intervenția hazardului și încearcă să mențină un sentiment de control este credința sau acea ipoteză conform căreia trăim într-o lume justă, în care „fiecare obține ceea ce merită și merită ceea ce obține”. În baza unei asemenea concepții, evenimentele devin previzibile și pot fi controlate. Această credință implică asumarea faptului că fiecare individ, cel puțin teoretic, este responsabil de comportamentul pe care îl are și de evenimentele în care este implicat. Martori, participanți și creatori ai diferitelor evenimente, oamenii încearcă să restabilească „justiția” și să găsească o compensație pentru victime. Existența sistemului legislativ, manifestarea comportamentelor de sprijin (de ex. acordarea de ajutoare victimelor catastrofelor naturale sau ale războaielor) sunt forme concrete de mecanisme sociale create în acest sens. În momentul în care nu putem restabili justiția, ca reper interior și exterior, ne putem convinge totuși, compensator sau reparator, că „nu s-a comis nicio injustiție”. Blamarea victimelor sau atribuirea nejustificată a responsabilității – un fel de sindrom al „țapului ispășitor” la scară socială, vin să confirme acest mecanism care, deși ne divizează în plan interior, ne menține aparent unificați și acceptabili în afară. E 89

un fel de a ne menține într-o „realitate” socială coerentă cu prețul propriei fragmentări morale (Badea & Mitrofan, 2004). Aceasta ar crea o anumită incongruență a Eului, incongruență ce are rădăcini în dificultățile adaptării și integrării sociale, cu care s-a confruntat fiecare individ, în diferite situații de-a lungul scenariului vieții sale. Astfel, există tendința ca individul să fie considerat de multe ori responsabil pentru suferința sa. În felul acesta se perpetuează un stereotip al gândirii colective, activat mai mult sau mai puțin, în funcție de modul de structurare și organizare, precum și în funcție de valorile grupului social sau chiar ale societății de apartenență. „Victima provocatoare” nu este altceva decât un concept care exprimă nevoia de a găsi explicații raționale și credibile unor evenimente care, după toate probabilitățile și privite dintr-o perspectivă mai largă sau mai profundă, nu comportă asemenea explicații sau nu doar... O femeie atacată sau violată este în primul rând întrebată ce anume căuta la acea oră pe stradă sau în locul cu pricina, de ce nu a strigat, de ce nu avea bani în acel moment, de ce era îmbrăcată într-un anume fel etc., cu alte cuvinte, de ce s-a expus... Cercetările făcute asupra violurilor (Kleinke & Meyer, 1990), bolnavilor de SIDA (Anderson & May, 1992), discriminării (Lerner, 1965), sărăciei (Zucker & Weiner, 1993) evidențiază „sindromul” blamării victimelor, care pare să aibă o funcție socială defensivă (Shaver, 1970; Shaver et al., 1975). Societatea creditează individul cu un fel de atotputernicie, complet nerealistă, și, astfel, neacceptând caracterul imprevizibil și incontrolabil al unor evenimente, prin atribuirea unei responsabilități nejustificate pentru ceea ce i se întâmplă, îi cultivă iluzia că evitând anumite comportamente va evita anumite evenimente. În acest mod, individul se află în fața unui tip de cunoaștere socială impregnată magic, ce generează noi mituri, ritualuri și stereotipuri comportamentale de autoprotecție. Funcția defensivă, autoprotectivă a unei colectivități se exercită astfel prin structurarea comportamentelor, valorilor și obișnuințelor indivizilor ei. Ca răspuns la presiunea structurantă a „ființei colective”, indivizii dezvoltă la rândul lor anumite reacții și răspunsuri comportamentale (Badea & Mitrofan, 2004). Așa de pildă, nerecunoașterea și neasumarea vulnerabilității naște compensator atribuirea și autoatribuirea responsabilității nejustificate și iluzia atotputerniciei, care predispune la suferință, dezamăgire și eșec. Necunoașterea și neacceptarea propriilor limite se pot dovedi la fel de păgubitoare ca și efortul depășirii lor cu orice preț – cum ar fi autoînșelarea sau atribuirea eronată a responsabilității, reflexie deformată a orgoliului, a ignoranței, a efectului de contagiu și presiune socială.

90

4.6.2.4. Eroarea de atribuire etnocentrică Procesul atribuirii cauzale se regăsește și în cadrul fenomenelor intergrupale, colective, nefiind doar un proces individual. Există o serie de răspunsuri, reacții, reprezentări, stereotipuri și prejudecăți etnocentrice care intervin în procesele atribuționale. Astfel, în multe situații, actorii sociali sunt percepuți și evaluați în funcție de apartenența la un anumit grup social. În baza dimensiunii etnocentrice, membri unui grup sau ai unei categorii sociale favorizează propriul grup și defavorizează anumite out-grupuri. Discriminările de tot felul își au sursa în această tendință spontană. Dimensiunea socială a atribuirii explică pe de o parte apariția unor conflicte intergrupale, iar pe de altă parte justifică nevoia menținerii unei identități colective pozitive. Modalitățile de atribuire a cauzalității comportamentelor în context social se reflectă în ideologiile care explică diferențele intragrupale și au un caracter mai curând spontan și intuitiv, bazat pe economicitate în adaptare. Oamenii elaborează curent anumite concluzii și interpretări, eludând informația completă și obiectivă. Precum am arătat, ei sunt tentați să opereze mai curând cu informațiile subiective, dobândite din experiențele lor, acestea conferindu-le un sentiment al controlului, adaptarea sau predicția în anumite situații și interacțiuni sociale, chiar cu riscul practicării și repetării unor erori (Deschamps & Beauvois, 1994). O situație aparte o reflectă fenomenul atribuirii cauzale în grupurile defavorizate, în care se remarcă tendința la subevaluare a propriului grup (Miller & Ross, 1975). Diferențe sensibile sunt și în funcție de variabila sex. Dacă succesul este explicat în cazul bărbaților mai ales ca efect al competenței, în cazul femeilor el este interpretat de cele mai multe ori ca rezultat al șansei.

4.6.3. Euristici și bias-uri în cunoașterea socială Termenul euristic (heuristic) era utilizat în limba greacă (heuriskein), precum și în limba latină (heuristicus) cu sensul de a căuta, a descoperi. Euristic sau euristică sunt termeni utilizați în mod curent pentru a defini acel procedeu de luare a deciziei (sau de găsire a unei soluții) care nu analizează toată cantitatea de informație disponibilă în acest sens. Euristica – „scurtătura” în gândire Având de procesat multe informații într-un timp foarte scurt, sistemul nostru cognitiv a devenit rapid și s-a specializat în crearea de „scurtături” 91

mentale. Ne formăm impresii, judecăți și căutăm explicații cu o ușurință remarcabilă. Facem asta cu ajutorul euristicii, strategie de gândit eficientă și simplă. Euristica ne permite să trăim și să luăm decizii de rutină cu minim de efort (Shah & Oppenheimer, 2008). Din punct de vedere biologic, scopul gândirii este mai degrabă axat pe supraviețuire decât pe luarea de decizii corecte. Bias – termen preluat din limba engleză, traducerea fiind „tendențiozitate”, „părtinire”, „idee preconcepută”. În contextul analizei și explicării unor mecanisme specifice cunoașterii sociale, cea mai potrivită traducere/ conotație/ semnificație are următoarea echivalență: bias = preconcepție (idee preconcepută).

4.6.3.1. Euristica reprezentativității De multe ori, în procesul cunoașterii sociale, indicam că operăm cu așa numite scheme cognitive. Acestea au rolul de a prescurta și simplifica prelucrarea informației și țin de o economicitate a proceselor psihice, însă pot fi adesea adevărate capcane pentru înțelegerea adecvată a realității sociale. Categorizarea este o astfel de schemă cognitivă și constă în gruparea unor persoane într-o anumită categorie, în baza atributelor și caracteristicilor acestora ce par a fi similare cu ceea ce este reprezentativ pentru membrii acelei categorii. Euristica reprezentativității evidențiază acea scurtătura cognitivă în urma căreia oamenii sunt amplasați în spațiul mental al individului într-o anumită categorie, în urma similarității sau asemănării cu acea categorie. Iată un exemplu edificator: Andrei este un vecin, cu vârsta în jur de 35 de ani, este o persoana care vorbește încet, săritor atunci când este nevoie și întotdeauna are la el și citește cărți de psihologie. Dacă ești pus în situația de a ghici ocupația/ profesia lui, ai fi tentat să spui ca este psiholog ☺. Această supoziție ar putea fi adevărată (întrucât euristica reprezentativității funcționează în unele cazuri și presupunerea se poate transforma în confirmare); cu toate acestea, această supoziție ar putea fi și falsă și să ne inducă în eroare. De pildă, Andrei ar putea fi și manager într-o companie (statistic există mai mulți manageri decât psihologi, deci, în realitate, șansele statistice potrivit cărora Andrei lucrează ca manager sunt mai mari decât cele potrivit cărora lucrează ca psiholog). Dacă nu ai ști absolut nimic despre Andrei, cu excepția faptului că are în jur de 35 de ani, probabilitatea de a spune despre el că e manager, și nu psiholog, ar fi mai mare. 92

Ce este capcana conjuncției? Este acea tendință de a nu acorda suficientă atenție informației de bază (informația princeps), ca urmare a activării euristicii reprezentativității. De pildă, Andrei are la el mai tot timpul saci de gunoi, din aceia mari de plastic, și preferă să meargă cu bicicleta decât să conducă. Acestea, împreună cu celelalte trăsături ale lui Andrei, te-ar duce cu gândul la faptul că, în afara profesiei de psiholog, el este și un ecologist convins. Acest lucru se întâmplă întrucât el pare că este reprezentativ pentru ambele categorii. Tversky și Kahneman (1973) au arătat faptul că atunci când oamenii operează cu astfel de informații, conjuncția (afirmația potrivita căreia respectivul face parte din două categorii) este cea care va fi indicată în primul rând (adică Andrei este un psiholog ecologist), față de încadrarea într-o singură categorie (Andrei este psiholog sau Andrei este un ecologist). Din punct de vedere logic acest lucru nu este, bineînțeles, corect – întrucât dacă una dintre cele două afirmații este neadevărată, atunci conjuncția este neadevărată (dacă Andrei nu este psiholog sau dacă Andrei nu este ecologist, atunci Andrei nu este un psiholog ecologist).

4.6.3.2. Euristica disponibilității Avem întrebarea: mai mulți oameni trăiesc în Irak sau în Tanzania? Probabil că răspunsul va fi dat funcție de care dintre țări va veni mai ușor în minte. Dacă memoria noastră va accesa mai ușor Irakul, atunci acesta va fi considerat răspunsul corect. De obicei este adevărat, astfel încât de multe ori suntem ajutați de această regulă cognitivă, numită disponibilitatea euristică. Altfel spus, cu cât ne aducem aminte mai ușor ceva, cu atât este mai probabil că vom alege lucrul respectiv ca fiind corect (Myers, 2010). Există situații în care această regulă poate da erori. Dacă avem o listă cu oameni faimoși de un anumit sex (spre exemplu, Jenifer Lopez, Michelle Obama, Hillary Clinton) și o listă cu același număr de oameni necunoscuți de sex opus (Donald Scarr, William Wood, Mell Jasper), numele faimoase vor fi mai ușor disponibile cognitiv, iar majoritatea oamenilor își va aminti că lista cu nume de femei a fost mai lungă (McKelvie, 1995, 1997; Tversky & Kahneman, 1973). Evenimentele ușor de imaginat (de pildă, bolile cu simptome ușor de reprezentat) sunt considerate a avea o probabilitate mai mare să se întâmple decât alte evenimente mai greu de imaginat (MacLeod & Campbell, 1992). Informațiile de orice fel, dar în special cele negative, au efect asupra vieții oamenilor, influențându-i la nivel emoțional, cognitiv și comportamental. 93

Omul dă înțeles informației, selectează ceea ce are sens pentru el într-un anumit moment și se comportă ca atare. Suntem tentați să credem tot, orice, fără să filtrăm sau să analizăm, doar pentru că ceva ne convine în acel moment, doar pentru că rezonăm cu o poveste și ne străduim să dăm același sens și vieții noastre, până la identificare. Este important totuși să facem efortul de a nu ne lăsa duși de val și de a nu transforma un caz real sau fictiv într-un adevăr universal. Știrile sau informațiile „din auzite” sau prezentate la TV, sub diverse forme, mai ales cele negative, cum ar fi violuri, crime, jafuri, răpiri, bătăi, au impact diferit de la individ la individ. Fiecare îi poate da o anumită dimensiune, de cele mai multe ori îngrozitoare, înspăimântătoare, ajungând să creadă că toate acestea se întâmplă de obicei, când de fapt statisticile arată altceva. Însă statisticile nu provoacă emoție, sunt doar cifre, dar au la bază studii, cercetare, metodă, și tocmai de aceea sunt credibile. Nu ne putem trăi viața pe baza statisticilor, însă putem ține cont de ele. Astfel ne-am îngrijora mai mult în ceea ce privește gripa obișnuită, cea care ucide zeci de mii de oameni, decât de gripă porcină sau cea aviară. Ne-am familiarizat cu gripa obișnuită, pe când cea porcină, aviară, „boala vacii nebune” sau Antraxul sunt cazuri rare, însă, fiind mediatizate exagerat de mult, provoacă teamă. Suntem asaltați pe toate canalele cu evenimente teroriste care au loc în avioane sau țări civilizate, soldate cu sute de morți. Ne este frică să mai călătorim cu avionul sau să ne facem concediile în străinătate, de teamă că s-ar putea întâmpla ceva rău, ceva grav. Ne îngrijoram de posibilitățile abstracte (îndepărtate), ignorând posibilități certe, un fenomen pe care Sunstein și Kahneman (2007) îl numesc „neglijarea probabilităților”. Și iarăși statistica ne demonstrează că atenția ne este cu ușurință distrasă de la riscurile reale, pe cât de banale, pe atât de devastatoare, cum ar fi rotavirusul, care ucide în fiecare zi echivalentul a patru din 747 copii (Parashar et al., 2006, apud Myers, 2010). Și tot ea ne arată că cea mai periculoasă parte a unei călătorii este pe șosele, spre aeroport, spre destinațiile de vacanță sau chiar spre serviciu. Ne gândim câteodată: „doar dacă m-aș fi urcat în avionul/ trenul acela, astăzi poate n-aș mai fi fost” sau „dacă aș fi plecat cu o jumătate de oră mai târziu, aș fi fost blocată pe autostradă, în acel accident” sau „cum ar fi fost dacă aș fi întâlnit un bărbat/ o femeie ca acela/ aceea din filmul X”. Și de aici începem să ne imaginăm diverse scenarii: cum ar fi fost viața mea sau a familiei mele în situațiile respective. Cum mi-ar fi fost mie dacă s-ar fi întâmplat sau nu un anumit lucru. Evenimentele ușor de imaginat (disponibile cognitiv) influențează de asemenea experiențele noastre de vinovăție, regret, frustrare și ușurare (Myers, 2010). 94

Inventăm povești pentru a ne motiva acțiunile, pentru a găsi un sens întâmplărilor și evenimentelor din viața noastră și pentru starea de bine și confort pe care ne-o dau, în special cele pozitive. De asemenea, a ne imagina alternative mai bune și a ne gândi ce am putea face diferit data viitoare ne ajută să ne pregătim astfel încât să facem mai bine în viitor (Epstude & Roese, 2008). Euristica disponibilității se referă la următoarea situație: atunci când emitem raționamente sau anumite judecăți vor conta doua aspecte – cât de disponibilă este o anumită informație sau o idee în mintea noastră și cât de fluent și de repede este aceasta accesată. Unul dintre cele mai edificatoare exemple este acela în care, după vizionarea unui film de groază, prietenul încearcă să își sperie prietena, provocând scârțâitul ușii sau sărind pe neașteptate în fața ei etc. Pregătirea mentală sporește interpretarea unor stimuli gen zgomote sau lumini într-un anumit sens, și anume în sensul anxiogen; din cauza disponibilității ideii potrivit căreia zgomote sau stimuli luminoși înseamnă existența unor monștri sau a unor pericole, inconștientul prevalează asupra conștientului și presupunem că poate fi adevărat. Desigur, rolul emoției este unul esențial, acest exemplu demonstrând cum ea poate preceda raționamentul și judecata logică, inducând astfel o serie de confuzii. Euristica disponibilității demonstrează indirect și rolul extrem de important al dispoziției emoționale în procesul amplu al cunoașterii sociale, precum și în cel al atribuirilor cauzale. Un experiment realizat de Schwarz et al. (1991) a arătat faptul că, în urma cerinței de a-și reaminti cât mai multe evenimente plăcute din copilărie (față de situația „câteva amintiri plăcute sau anumite amintiri plăcute din aceeași perioadă”), participanții erau convinși că au avut o copilărie mai puțin fericită. Acest lucru se justifică astfel: atunci când dovada unei anumite idei/ fapt este dificil de readus în câmpul conștiinței, oamenii au tendința de a infera că acea idee este mai puțin plauzibilă. Kahneman (2012b) descrie două moduri de gândire specifice procesării informației, dar și procesului de cunoaștere socială; două sisteme a căror dinamică generează deopotrivă descifrare de sensuri, dar și erori și interpretări iluzorii. Denumirea acordată generic este de Sistemul 1 și Sistemul 2, fiind descrise de autor în felul următor: Sistemul 1 operează automat și rapid, cu efort redus sau nul și fără senzația de control voluntar, iar Sistemul 2 acordă atenția necesară activităților mintale solicitante, printre care se numără calculele complicate; operațiile Sistemului 2 se asociază frecvent cu experiența subiectivă de activism, alegere și concentrare. Atunci când ne raportăm la propria persoană, ne identificăm cu Sistemul 2, Eul conștient, rațional, ce are opinii, face alegeri și decide la ce să ne gândim și ce să facem. Sistemul 1 stă la originea impresiilor 95

și senzațiilor care sunt principalele surse ale opiniilor explicite și ale alegerilor deliberate ale Sistemului 2. Operațiile automate ale Sistemului 1 generează structuri de idei surprinzător de complexe, însă doar mai lentul Sistem 2 poate să construiască gânduri, urmând serii ordonate de pași. Dacă sunt aprobate de Sistemul 2, impresiile și intențiile se transformă în opinii, iar pulsiunile se transformă în acțiuni voluntare. Sistemul 1 este rapid, intuitiv și emoțional; Sistemul 2 este mai lent, mai deliberativ și mai logic. Iată concret câteva exemple de activități automate pe care Daniel Kahneman le atribuie Sistemului 1: Sesizează faptul că un obiect este mai îndepărtat decât altul. Orientează în direcția sursei unui sunet brusc. Completează fraza „Pâine și...”. Face o „figură scârbită” în fața unei imagini oribile. Detectează ostilitatea din vocea cuiva. Răspunde la 2+2=? Citește cuvinte sau afișe mari. Conduce mașina pe un drum pustiu. Înțelege propoziții simple. Diversele operații ale sistemului 2 au o trăsătură comună: toate solicită atenție și sunt perturbate atunci când ni se distrage atenția. Spre exemplu: Fiți atenți la focul de pistol care da startul unei curse. Concentrați-vă atenția asupra clovnilor dintr-un circ. Concentrați-vă atenția asupra vocii unei anumite persoane dintr-o încăpere aglomerată și gălăgioasă. Căutați o femeie cu părul alb. Scotociți prin memorie ca să identificați un sunet surprinzător. Păstrați un ritm de mers mai rapid decât cel care vă este firesc. Vă controlați comportamentul pentru a fi cuviincios într-o situație socială. Numărați de câte ori apare litera a pe o pagina de text. Spuneți cuiva numărul vostru de telefon. Comparați două mașini de spălat sub aspectul valorii lor totale. Completați o declarație fiscală. Verificați validitatea unui argument logic complex. Sistemul 2 are capacitatea de a modifica felul în care funcționează Sistemul 1, programând funcțiile de regulă automate ale atenției și memoriei (așteptând o rudă într-o gară aglomerată, de exemplu, puteți să începeți să căutați 96

o femeie căruntă, sporind, prin aceasta, probabilitatea de a zări de la distanță ruda așteptată). Oricine este conștient de capacitatea limitată a atenției, iar comportamentul nostru social este îngăduitor cu aceste limite (spre exemplu, atunci când șoferul unei mașini depășește un camion pe o șosea îngustă, pasagerii adulți întrerup de obicei conversația, știind faptul că a-i distrage atenția șoferului nu este o idee bună și bănuind, de asemenea, că temporar acesta nu va auzi spusele lor). Chabris și Simons au demonstrat, în cartea realizată în anul 2010 și intitulata „Gorila invizibilă”, faptul că atunci când oamenii se concentrează intens asupra sarcinii, acest lucru îi poate „orbi” față de alți stimuli, chiar și față de aceia care în mod normal atrag atenția. Astfel, ei au realizat un film în care două echipe (una cu tricouri albe, cealaltă cu tricouri negre) făceau schimburi de pase cu mingi de baschet. Subiecții trebuiau să numere pasele efectuate de către echipa în alb, ignorând jucătorii în negru. La jumătatea filmului, o femeie costumată în gorilă apare în imagine, traversează terenul de joc, se lovește cu pumnii în piept și pleacă. Timp de 9 secunde, gorila apare în mod obiectiv pe ecran. Mii de subiecți au vizionat filmul și jumătate dintre ei nu au remarcat absolut nimic. Sarcina a continuat – și mai ales instrucțiunea de a ignora una dintre echipe; este ceea ce a provocat „orbirea”. Dintre cei care urmăresc materialul video fără să aibă acea sarcină de îndeplinit, nimănui nu i-ar putea scăpa gorila; privitorii care nu au perceput gorila sunt la început siguri că aceasta nu a fost în film și nu își pot imagina cum le-ar putea scăpa un eveniment atât de șocant. Acest studiu arată două aspecte importante legate de felul în care procesam informația la nivel mental, și anume: putem fi orbi în fața evidenței și suntem, de asemenea, orbi față de propria noastră orbire. Împărțirea activității între Sistemul 1 și Sistemul 2 este foarte eficientă – ea minimizează efortul și optimizează performanța. Această relație între cele două sisteme funcționează de cele mai multe ori în parametrii optimi, întrucât Sistemul 1 este în general foarte bun în ceea ce face: modelele sale de situații familiare sunt corecte, predicțiile sale pe termen scurt sunt de asemenea precise, iar reacțiile sale inițiale față de provocări sunt rapide și de obicei adecvate. Întrucât Sistemul 1 operează automat și nu poate fi oprit voluntar, adesea erorile de gândire intuitivă își fac apariția, iar bias-urile nu pot fi evitate. Kahneman (2012b) evidențiază faptul că, și în situația în care sunt disponibile indicii ale unor erori probabile, erorile pot fi prevenite numai prin intensificarea supravegherii și printr-o activitate solicitantă a Sistemului 2. Însă o monitorizare constantă a propriei gândiri este cu siguranță extrem de obositoare și de consumptivă. Sistemul 2 nu poate înlocui complet Sistemul 1 în luarea unor 97

decizii de rutină și, de aceea, cel mai bun lucru pe care l-am putea face este un compromis, și anume să învățăm să recunoaștem situațiile în care greșelile sunt probabile și să ne străduim mai mult să evităm greșelile importante atunci când e vorba de mize majore. Oamenii care se lasă călăuziți de Sistemul 1 sunt mai susceptibili față de bias-urile disponibilității. Kahneman (2012b) enumeră câteva condiții/ situații când oamenii „se lasă duși de curent” și sunt afectați mai puternic de ușurința recuperării din memorie decât de conținutul pe care l-au recuperat: Când sunt angajați simultan într-o altă sarcina dificilă. Când sunt bine dispuși, deoarece tocmai s-au gândit la un episod fericit din viața lor. Când obțin un punctaj mare pe o scală a încrederii în propria intuiție. Dacă sunt puternici (ori sunt determinați să se simtă astfel). Sesizam rolul afectelor, dar și pe cel al încrederii în sine în ceea ce privește euristica disponibilității (o încredere exagerată în sine poate activa Sistemul 1, deci poate să apară bias-ul disponibilității). De asemenea, simpla reamintire a unor momente când au reușit sporește încrederea aparentă a oamenilor în propria intuiție, situație care poate genera unele interpretări eronate.

4.6.3.3. Euristica ancorelor Uneori o judecată inițială asupra unui anumit fapt, persoană sau situație funcționează ca o ancoră pentru emiterea unor judecăți ulterioare vizavi de aceleași aspecte. Se creează astfel un fel de scheme cognitive și de evaluare ce dezvoltă un adevărat acroșaj pentru modul în care procesăm informațiile, un fel de extrapolări automatizate. Acestea constituie de multe ori surse de eroare în elaborarea judecăților și pot influența raporturile sociale ale individului. Efectele acestui tip de euristică sunt cel mai bine speculate în marketing. De pildă, vezi într-un magazin o haină care costă 500 de lei și, deși îți place mult și ți se potrivește, este un pic cam mult față de cât îți poți permite. Apoi vezi într-un magazin alăturat o haină absolut identică la prețul de 250 de lei – pare un preț bun, nu-i așa? Decizia va fi achiziționarea obiectului vestimentar din cel de-al doilea magazin. În acest caz, mintea a făcut imediat o comparație, iar efectul de ancoră a funcționat din plin (ancora fiind prețul inițial, cel de 500 de lei). Dar dacă în primul magazin aceeași haină ar fi fost 200 de lei? Atunci prețul de 250 ar fi fost perceput cam mare... Deci ancora inițială are un efect puternic. 98

Efectele de ancorare au fost întotdeauna studiate în rezolvarea unor sarcini de evaluare și decizie efectuate, în ultimă instanță, de către Sistemul 2. Însă acesta lucrează cu date extrase din memorie prin operații automate și involuntare ale Sistemului 1. Ca urmare, Sistemul 2 este susceptibil față de influența generatoare de bias-uri a ancorelor care fac anumite informații mai ușor de recuperat. Mai mult decât atât, Sistemul 2 nu deține niciun control asupra efectului și nici măcar nu-și dă seama de manifestarea lui (Kahneman, 2012b).

4.6.3.4. Bias-ul informației negative Conotația, de tip pozitiv sau negativ, acordată anumitor informații este extrem de importantă în prelucrarea informației și se reflectă în procesul amplu al cunoașterii sociale. Cercetările au arătat faptul că adesea informația negativă tinde să aibă o importanță sporită în percepția persoanei, comparativ cu informația pozitivă (Fiske, 1980). Acest lucru se explică prin efectul mult mai rapid de captare al atenției exercitat de informația negativă. Skowronski și Carlston (1989) au evidențiat că, în mod particular, informația de tip negativ este mult mai distinctivă în câmpul atenției în raport cu cea de tip pozitiv, în felul acesta justificându-se și așa-numitul efect de target pe care îl deține informația negativă. În momentul în care își exercită influența și impresia se formează, este foarte greu să fie dezamorsat acest efect. Chiar și prezentând o multitudine de informații pozitive în același context, acestea nu sunt suficiente pentru a inversa efectul creat de informația negativă. Dintr-o perspectivă evoluționistă, faptul că omul este predispus mai degrabă spre a vedea ceea ce este mai rău în semenii săi sau în animale, evenimente și situații cu caracter periculos, a fost mai întotdeauna un lucru extrem de util în evitarea bolilor, a situațiilor în care putea fi ucis sau chiar mâncat. Dintr-o perspectivă culturală, explicația merge în sensul protecției normelor și valorilor sociale prin detectarea, sancționarea și înlăturarea elementelor (fie că e vorba de alți oameni sau de alte situații) care pun în pericol existența și organizarea acestora. Rozin și Royzman (2001) au arătat că informația negativă (indiferent că se referă la oameni sau la evenimente) are un efect de contagiune mult mai pregnant decât informația pozitivă, generarea impresiilor fiind moderată de acest efect și adesea evoluând spre distorsionări cognitive. 99

4.6.3.5. Bias-ul retrospecției și bias-ul consecvențialist Bias-ul retrospecției reprezintă acea tendință a oamenilor de a exagera cât de bine au putut prezice finalul unui eveniment, după ce acesta s-a întâmplat. Subînscris sintagmei „am știut încă de la bun început ca așa va fi”, bias-ul retrospecției creează impresia că finalul evenimentului părea inevitabil, dar și predictibil, după producerea acestuia. Indiferent de modalitatea în care se finalizează (pozitiv sau negativ, final fericit sau trist etc.), oamenii percep acel eveniment ca fiind o consecință a așteptărilor lor. Factori variați influențează bias-ul retrospecției – de pildă, Roese și Olson (1996) au arătat că acesta este mai probabil să apară atunci când finalul sau consecințele unui eveniment sunt negative (față de varianta când acestea ar fi pozitive). Autorii argumentează în acest sens că evenimentele cu caracteristici negative tind să atragă anumite cogniții, cum ar fi gândirea contrafactuală (gândind la ceea ce ar fi putut fi altfel sau cum ar fi stat altfel lucrurile), precum și o serie de atribuiri cauzale. Bias-ul retrospecției îi determină pe observatori să estimeze calitatea unei decizii având în vedere nu dacă procesul decizional a fost bine fundamentat, ci dacă rezultatele au fost bune sau rele. Astfel, Kahneman (2012b, p. 313) oferă următorul exemplu elocvent: „gândiți-vă la o intervenție chirurgicală cu riscuri minore, în care un accident imprevizibil a cauzat moartea pacientului; juriul va înclina să creadă, post factum, că operația a fost, de fapt, una riscantă și că medicul care a dispus efectuarea ei ar fi trebuit să știe mai bine acest lucru. Acest bias al rezultatului face aproape imposibil de evaluat corect o decizie – în termenii opiniilor care erau raționale atunci când a fost luată decizia.” Pe de altă parte, oamenii au tendința de a blama decidenții pentru decizii bune care s-au terminat rău și de a acorda prea puțin credit pentru acțiunile de succes ale acestora, ce apar drept evidente numai post factum. Acesta este bias-ul consecvențialist. Potrivit lui Kahneman (2012b, p. 315-316), deși bias-ul retrospecției și cel consecvențialist încurajează în general aversiunea față de risc, ele aduc nemeritate recompense celor care caută riscul în mod iresponsabil, precum un general sau un întreprinzător care a jucat nebunește la noroc și a câștigat. „Liderii care au avut noroc nu sunt niciodată pedepsiți pentru că și-au asumat prea multe riscuri. În schimb, se crede despre ei că au avut fler și clarviziune, anticipând succesul, iar persoanele cu scaun la cap care au avut îndoieli sunt privite retrospectiv ca niște indivizi mediocri, timizi și slabi.” 100

4.6.3.6. Bias-ul de confirmare Oamenii au tendința de a căuta informații care să confirme convingerile lor, mai degrabă decât informațiile care infirmă acele convingeri. Uneori se merge până la ignorarea efectivă a acelor informații care contrazic convingerile deja create. Acesta este bias-ul de confirmare și a fost descris de Trope și Thompson (1997). În general, oamenii pun întrebări suplimentare pentru a-și confirma expectațiile; caută informațiile menite să confirme lucrurile pe care ei le cred despre alți oameni sau diferite evenimente. Bias-ul de confirmare activează o serie de constructe stereotipe, precum și profeția autoîmplinită – self fulfilling prophecy (ce consta în selectarea comportamentelor țintelor ce corespund expectațiilor deja formate). De aceea, atunci când întâlnim un francez, printre primele întrebări se numără cele legate de vinul roșu și brânza specifică; sau când partenera de cuplu vorbește în fiecare zi cu un coleg de serviciu, se activează semnalul de alarmă și orice comportament al ei trece prin filtrul lui „sigur mă înșală”, căutând în mod expres legăturile dintre act și părere, astfel încât să ni se confirme convingerea cuibărită în minte.

4.6.3.7. Evaluarea prin asociere Oamenii sunt adesea asociați cu cei care au trăsături și caracteristici similare. Mintea umană realizează o serie de asocieri/ conexiuni între stimuli percepuți a fi alăturați. Astfel, mintea noastră ne poate face să simpatizam unele persoane și să antipatizam altele chiar și doar în funcție de stimulul cu care sunt asociate acestea. Frecvent, rudele persoanelor bolnave psihic sau a celor supraponderale experimentează stigmatul asocierii (tendința celor din jur de a-i evalua în baza asocierii cu persoane stigmatizate social). Acest lucru se întâmplă frecvent în cadrul grupurilor sociale ale copiilor, dar, iată, se regăsește și în cadrul contextelor și relațiilor sociale ale adulților (Latner et al., 2007). Această asociere de multe ori nu are nicio logică, ea fiind realizată în baza unor afecte puternice sau a unor atitudini discriminatorii. De pildă, Hebl și Mannix (2003) au descoperit faptul că acei candidați de sex masculin care aplicaseră pentru un post într-o companie, și înainte de interviu stătuseră lângă o persoană supraponderală, erau subestimați. Efectul stigmatului asocierii se activa indiferent dacă acei candidați erau persoane extrem de inteligente și foarte bine pregătite în domeniul respectiv. 101

Natura asociativă a formării impresiilor joacă un rol deosebit de important în procesul cunoașterii sociale; în același timp însă reprezintă și o capcană pentru percepția adecvată a relațiilor interumane și oferă adesea o poartă de acces discriminărilor din diferite arii ale vieții.

4.6.3.8. Gândirea magică Reprezintă acea modalitate de a gândi bazată pe asumpții iraționale cu privire la interacțiunea sau intercondiționarea dintre evenimente/ aspecte care sfidează adesea și legile fizicii. Una dintre aceste ipoteze complet absurde și ilogice este aceea potrivit căreia atunci când se ating două obiecte își transmit proprietățile (o așa-numită lege a contagiunii). O altă credință cu caracter irațional este acea conform căreia obiectele care seamănă unele cu altele împărtășesc același proprietăți fundamentale (o așa-numită lege a similarității). Cunoașterea socială este și ea supusă uneori acestor tipuri de gândire de tip magic. Rozin et al. (1986) au realizat un experiment în care au demonstrat cum influențează ele comportamentul oamenilor. Spre exemplu, au arătat faptul că tricoul (spălat) care fusese purtat înainte de o persoană dezagreabilă a fost mai puțin dorit decât acela purtat anterior de o persoană agreabilă. De multe ori, nevoia oamenilor de control îi determină să vadă conexiuni între evenimente, chiar dacă aceste legături sunt complet nerealiste. Decât să accepte hazardul și impredictibilul din viața lor, oamenii mai degrabă acceptă explicațiile cu caracter fantezist, în care elementul irațional primează în fața celui rațional, iar fantasticul sau magicul înlocuiește realitatea.

4.6.3.9. Iluzia corelației Este ușor să vezi o corelație acolo unde aceasta nu există. Ne așteptăm să găsim relații semnificative atunci când, având o gândire corelaționistă, asociem anumite evenimente (Ward & Jenkins, 1965). Gândirea corelaționistă constă în construirea de percepții fără a avea o bază documentată, certificată care să ne ateste credința. Considerăm adesea că toate persoanele ce suferă din dragoste sunt depresive. Greșit, nu chiar toate, pot exista anumite cazuri, iar restul pot manifesta doar o tristețe de moment.

102

4.6.3.10. Iluzia de control Iluzia de control este tendința noastră de a percepe anumite evenimente întâmplătoare ca fiind conectate; ideea că evenimentele întâmplătoare sunt supuse influenței noastre. Langer (1977) demonstrează iluzia de control în experimentele legate de jocurile de noroc. În comparație cu cei cărora le-a fost acordat un număr de loterie, persoanele care și-au ales singure numărul au cerut de patru ori mai mulți bani atunci când li s-a cerut să-și vândă biletul. Atunci când jucătorii joacă un joc de noroc împotriva unei persoane incomode și nervoase, pariază mult mai mult decât atunci când joacă împotriva unui adversar încrezător. A fi persoana care aruncă zarurile sau rotește roata crește încrederea oamenilor (Wohl & Enzle, 2002). Jucătorii de zaruri aruncă mai încet pentru numere mici, iar pentru numere mari aruncă mai tare (Henslin & Henslin, 1967). Mai mult de 50 de experimente au constatat în mod constant că oamenii acționează ca și cum ar putea prezice sau controla evenimentele întâmplătoare (Laible & Thompson, 1998; Presson & Benassi, 1996).

4.6.3.11. Influența dispoziției emoționale asupra judecăților Hotărârea socială ne implică sentimentele, iar judecățile ne sunt influențate de stările noastre de dispoziție. Studiile care compară indivizii triști și pe cei fericiți arată că sentimentele ajută la cunoașterea și dezvoltarea personală. Oamenii fericiți sunt predispuși să reacționeze mai bine cu privire la tot ce se întâmplă în jurul lor. Spre exemplu, câțiva oameni primesc un cadou în timpul cumpărăturilor; astfel, starea lor de spirit se schimbă, iar ei relaționează mult mai bine cu persoanele din jur, față de alți câțiva oameni care nu au primit cadouri în aceeași sesiune de cumpărături. Cei care nu au primit nimic au rămas la fel, starea de spirit neschimbându-se. Când suntem într-o stare bună, lumea pare mai prietenoasă, deciziile sunt mai ușoare, iar veștile bune ne vin mai facil în minte (Myers, 2010). Psihologul social Joseph Forgas, de la Universitatea New South Wales, a decis să facă un experiment, prin care să își dea seama cum amintirile și judecățile oamenilor sunt schimbate în funcție de starea lor de spirit. Așadar, cu ajutorul hipnozei, el și colegii săi induceau o stare de fericire unor oameni, apoi îi puneau să se uite la un videoclip. După terminarea acestuia s-a remarcat faptul 103

că oamenii au reținut din acel videoclip tot ce era mai productiv și educativ. Apoi, tot prin hipnoză, acelorași subiecți li se inducea o stare proastă de dispoziție, iar după urmărirea aceluiași videoclip, ei au văzut doar părțile mai puțin bune al acestuia. Concluzia este următoarea: modul de gândire și judecata sunt influențate de starea de spirit. Gândurile asociate cu dispoziția pe care o avem ne pot distrage de la gândirea în perspectivă; astfel, putem să îi judecăm pe alții în baza unor stereotipuri și atunci când avem o stare de spirit foarte bună, dar și una foarte proastă (Forgas, 1995).

104

Capitolul 5 Agresivitatea

5.1. Aspecte generale Agresivitatea umană este întâlnită peste tot în lume. De-a lungul timpului, agresivitatea a fost prezentă mai tot timpul, în diferite perioade istorice, fiind caracteristică deopotrivă individului, grupului social sau maselor. Filozoful Hobbes (1651) argumenta faptul că nivelul cel mai ridicat de agresivitate se întâlnește la ființa umană, susținând că doar o stabilitate a infrastructurii legilor și instituțiilor poate ține agresivitatea oamenilor în frâu. Dryden (1883) și Rousseau (1749) considerau că, în ciuda aspirațiilor nobile pe care societățile în general le afișează, ființele umane vor avea tendința să comită acte agresive întotdeauna. Ce este concret agresivitatea? Răspunsul la această întrebare nu este unul ușor, iar definițiile abundă în literatură. La o primă vedere/ impresie te-ai gândi la modul de a face rău altora; dacă judeci un pic însă, ai să realizezi că a face rău altora nu e neapărat singura componentă a agresivității – de pildă, dacă încerci să lovești pe cineva cu o piatră, dar ratezi și nu îl lovești, acest lucru nu înseamnă că i-ai făcut rău, însă comportamentul tău a fost unul clar agresiv. Mulți cercetători consideră că intenția reprezintă o componentă centrală a agresivității (Bushman și Geen, 1990). Putem distinge mai multe forme ale agresivității – de exemplu, agresivitate spontană și agresivitate premeditată, agresivitate fizică și agresivitate verbală, agresivitate care urmărește obținerea unor beneficii, a unui câștig material și agresivitate care urmărește predominant rănirea și distrugerea celuilalt, agresivitate latentă și agresivitate manifestă, agresivitate individuală și agresivitate colectivă etc. Nu putem pune un semn de echivalență între agresivitate și comportamentul antisocial, nu putem alătura întotdeauna agresivitatea cu delincvența și infracționalitatea. De pildă, comportamentul unui sportiv (al unui luptător de K1) nu este orientat antisocial și, cu cât este mai agresiv, cu atât este mai eficient și mai performant. Nu orice comportament antisocial, inclusiv infracțional. poate fi caracterizat prin agresivitate (spre exemplu, frauda economică). Destul de frecvent, agresivitatea este confundată cu violența. Există 105

multe situații în care comportamentul agresiv este și violent, dar există și cazuri în care conduita agresivă este non-violentă (agresivitate pasivă). Dragomirescu et al. (1990) evidențiază următoarele forme ale agresivității: 1. agresivitate nediferențiată, ocazională, fără un răsunet antisocial obligatoriu (de exemplu, o dispută în trafic); 2. comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf, în care se include și comportamentul criminal; 3. comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită a unor stări patologice sau a unei afecțiuni neuropsihice preexistente sau dobândite. Anumite tulburări de personalitate prezintă, de asemenea, un risc crescut de agresivitate (spre exemplu, tulburarea de personalitate de tip antisocial, tulburarea de personalitate de tip paranoid sau tulburarea borderline). Comportamentul agresiv nu este orientat exclusiv în afara subiectului (heteroagresivitate), ci poate fi orientat și asupra lui însuși (autoagresivitate). Aici intră o serie de comportamente cu caracter autodestructiv (printre care actele de automutilare sau consumul de droguri), dar și actul suicidar (ca expresie extremă a autoagresiunii). Există două mari categorii de explicații cu privire la originile comportamentului agresiv – și anume agresivitatea este înnăscută (deci este cauzată de o multitudine de factori biologici, genetici) și agresivitatea este dobândită din mediul social.

5.2. Teoriile biologice ale agresivității 5.2.1. Precursorii – S. Freud și K. Lorenz Sigmund Freud (1927) a fost primul autor ce a susținut natura instinctuală a agresivității, evidențiind faptul că oamenii se nasc cu instinctul de a agresa și de a fi violenți. Întrucât această „presiune ereditară” nu poate fi îndepărtată, ea poate fi canalizată, reorientată spre alte două activități, în care să nu își găsească forme de manifestare distructivă, ci să se descătușeze, să se elibereze sub forma unui catharsis. Aceste două activități sunt arta și sportul, în viziunea părintelui psihanalizei. Una dintre cele mai semnificative contribuții în explicarea și argumentarea originii biologice a agresivității o are Konrad Lorenz, laureat al premiului Nobel în anul 1968. În lucrarea sa „On Aggression” (2005), autorul prezintă rolul esențial 106

al instinctualității agresivității, pornind de la demonstrarea rolului adaptativ interspecii al acesteia în lumea animală. Animalul își apără teritoriul, disponibilitățile de hrană și, îndepărtând rivalul, previne supraaglomerarea; în plus, datorită faptului că cel mai puternic învinge, probabilitatea de a-și transmite potențialul genetic este foarte mare, astfel transferându-se și tendința către agresivitate. În urma procesului evoluției, ființele umane au dezvoltat un instinct de luptă, care a cauzat agresiunile îndreptate împotriva celorlalți semeni. Acest instinct combativ își pune amprenta asupra comportamentului nostru în aceeași manieră cum ne presează nevoia de a mânca sau de a face sex – aceste nevoi și dorințe fiind înscrise în codul nostru genetic. Precum foamea și setea, dorința de a agresa este un fel de energie care se adună în organism, devenind din ce în ce mai puternică. Lorenz (1968) relevă două implicații extrem de importante în ceea ce privește agresivitatea – în primul rând, fiind programată biologic și reglată hormonal, energia agresivă are nevoie să se elibereze; în al doilea rând, așa cum omul flămând caută hrană, omul a cărei energie agresivă s-a acumulat la un nivel inconfortabil va cauta oportunități de a agresa. O altă idee centrală ce reiese din lucrarea lui Lorenz este acea potrivit căreia acumularea acestui nivel crescut de energie agresivă într-un individ poate fi eliberată printr-un proces de catharsis, în felul acesta evitându-se actele de distrugere. Respectiv, atunci când acumulezi frustrare și mânie, lovirea unui sac de box sau alergatul ar reduce această energie și, chiar dacă nu ai deveni pe loc zen (adică o persoană extrem de calmă), ai fi mai puțin dispus să lovești sau să rănești pe altcineva (această idee purtând amprenta gândirii freudiene). Societățile moderne oferă oportunități pentru un astfel de catharsis – de pildă, vizionarea unui sport agresiv facilitează exprimarea mâniei acumulate și are rolul de a descătușa furia spectatorului. Studiile arată rezultate contradictorii, însă, vizavi de ideea catharsisului – astfel, au fost investigate o serie de tehnici în dorința de a evidenția rolul și efectul lor cathartic – de exemplu, răspunsul verbal în loc de reacția fizică la adresa unui provocator (Mallick & McCandless, 1966), vizionarea unor filme cu conținut violent (Siegel, 1956), practicarea unor sporturi de contact (Konecni & Doob, 1972). Rezultatele au arătat că, în majoritatea cazurilor, efectul cathartic nu se produce, întrucât tendința de a agresa persistă; însă motivul principal pentru care oamenii se simțeau bine ca o consecință a acestor tehnici era senzația plăcută și de recompensă pe care o trăiau. Deci, cei care resimțeau efectul de catharsis în urma vizionării altor oameni care agresează la rândul lor pe alții sau care se angajau în activități cu rol de substitut cathartic, învățau, de fapt, într-un mod subtil, faptul că agresivitatea este reconfortantă și recompensatorie. 107

Într-adevăr, dacă activitatea în care suntem angrenați este interesantă sau plăcută, o serie de hormoni, cum ar fi adrenalina și endorfinele, se eliberează în organism și au un efect pozitiv asupra dispoziției noastre, cel puțin pe termen scurt. Bushman și Anderson (2001) au descoperit faptul că oamenii se implică în activități cu caracter cathartic pentru a-și menține buna dispoziție și sentimentul de bine. Lakoff și Johnson (1999) arătau faptul că înțelegerea lumii de către oameni adesea se bazează pe experiențele de tip corporal. Întrucât mânia și frustrarea duc la tensiune musculară și la creșterea tensiunii arteriale, frecvent corpul resimte aceste emoții sub forma căldurii și presiunii cu care se confruntă. Furia, de multe ori, este exprimată metaforic – oamenii spunând că au ajuns la „punctul de fierbere”, că „dau pe afară”, că le „explodează capul”. Din această perspectivă, noțiunea de catharsis are sens, însă sunt cercetări care arată că acei oameni care sunt convinși și cred cu tărie în efectul cathartic, pot merge în direcții care de fapt le accentuează agresivitatea. De pildă, un studiu în care participanții practicau sporturi nonagresive, cât și agresive a descoperit că aceia dintre subiecți care credeau în efectul cathartic, deci al descărcării agresivității, erau implicați în sporturi agresive (Wann et al., 1999). Realizând o serie de cercetări la sfârșitul anilor șaizeci și începutul anilor șaptezeci, Hokanson (1974) a arătat faptul că atunci când subiecții ripostau împotriva unui agresor, presiunea sângelui se reducea la normal. Acest lucru se întâmpla însă numai în situația în care reacția era față de agresorul princeps și dacă actul răzbunării era văzut ca fiind justificat.

5.2.2. Influențele de tip genetic ale agresivității Predispoziția de a agresa, în anumite circumstanțe, a avut o valoare adaptativă și de supraviețuire la strămoșii noștri și, ca urmare, a fost ajustată de procesul evoluției. Ar fi de așteptat să existe anumite dovezi ale faptului că tendința de a agresa se moștenește. Cercetătorii de origine suedeză Lagerspetz și Lagerspetz (1971, 1979) au realizat un experiment cu două grupuri de șoareci – un grup care avea un nivel ridicat de agresivitate și un al doilea care prezenta un nivel scăzut de agresivitate; cele două grupuri au fost crescute separat. După 26 de generații, au constatat că în primul grup șoarecii erau extrem de agresivi, teritoriali, adevărați luptători, iar în cel de-al doilea grup șoarecii au fost denumiți generic „pacificiști”. 108

Biologul Trut (1999) a realizat un experiment pe scară largă, crescând și înmulțind o populație sălbatică de vulpi siberiene. La început vulpile se comportau așa cum era de așteptat din partea unor animale sălbatice – prezentau o frică intensă atunci când oamenii se apropiau și încercau să muște îngrijitorii. Cercetătorul a selectat vulpile care erau mai puțin agresive, le-a separat și, după câteva generații, arătau din ce în ce mai puțină frică, ba chiar se conturase o generație de „elită”: aceste vulpi nu numai că tolerau contactul cu oamenii, dar și arătau afecțiune, prezentând un comportament similar cu cel al câinilor. Toate aceste modificări comportamentale au fost acompaniate și de schimbări la nivel fizic. În mod particular, prezentau schimbări de pigmentație (culoarea blănii) și aveau un pattern aparte la nivelul feței (acest model în formă de stea se regăsește și la multe rase de câini domestici). Astfel, concluzia a fost că genele care controlează agresivitatea la multe animale sunt, de asemenea, responsabile pentru anumite caracteristici fizice. Deci, dacă agresivitatea este determinată genetic, ar fi de așteptat să existe o relație de corespondență puternică între nivelurile de agresivitate ale gemenilor monozigoți (gemeni „identici”), întrucât sunt produsul splitării unui singur ovul fertilizat. Această corespondență ar trebui să fie mai puțin precisă în cazul gemenilor dizigoți sau în cazul altor relații de rudenie (materialul genetic nefiind identic în aceste cazuri). Raine (1993) a studiat cazurile unor gemeni ai criminalilor condamnați în SUA. Jumătate dintre gemenii identici și 1/5 dintre gemenii dizigoți aveau cazier criminal, comițând diferite infracțiuni. Deci, cu cât împărtășeau mai mult material genetic, cu atât probabilitatea să fi comis vreun delict era mai mare. Tuvblad et al. (2009) au arătat că există o legătură de similaritate mai puternică în ceea ce privește nivelul de agresivitate al gemenilor monozigoți în raport cu cei dizigoți. Alți cercetători au relevat faptul că agresivitatea în forma ei fizică, mai degrabă decât în cea socială, ar avea o bază genetică (Brenden, 2005). O metaanaliză a studiilor realizate pe gemeni a arătat că 50% din variabilele agresivității umane sunt atribuite genelor (Miles & Carey, 1997). Metodologiile acestor studii prezintă însă o serie de limite. În primul rând, fiind studii corelaționale, este foarte dificil de desprins o concluzie clară de tip cauzăefect. În al doilea rând, este ignorat aspectul că adesea similaritățile genetice merg mână în mână cu similaritățile de mediu. De pildă, cei care se înrudesc nu numai că au un material genetic comun, dar și cresc în condiții de mediu asemănătoare (aceeași casă, aceiași părinți etc.). Gemenii identici, mai mult decât atât, poartă haine asemănătoare sau sunt îmbrăcați chiar identic de către părinți, primesc exact aceleași cadouri etc. În majoritatea cercetărilor, deși a 109

existat un control asupra acestor variabile, este absolut imposibil în practică să măsori și să evidențiezi aspectele complexe care influențează nivelul nostru de agresivitate pe măsură ce creștem și ne dezvoltăm. Alte studii s-au focalizat pe analiza gemenilor separați la naștere sau la puțin timp după naștere (deci mediul în care se dezvoltă fiind diferit); aceste studii au arătat de asemenea faptul că nivelul de agresivitate al gemenilor monozigoți era mai asemănător decât al celor dizigoți. Aceste rezultate au fost obiectivate de către Tellegen et al. (1988), cercetătorii descoperind și faptul că legătura dintre nivelul de agresivitate al gemenilor monozigoți era la fel de puternică în condițiile în care erau crescuți separat, ca și atunci când erau crescuți împreună. O genă aflată pe cromozomul X produce o enzimă denumitaă monoaminoxidaza A (MAO-A), ce joacă de asemenea un rol în determinarea comportamentului agresiv. Această enzimă are misiunea de a metaboliza neurotransmițătorii, inclusiv serotonina, ce au o contribuție extrem de importantă în reglarea dispoziției noastre afective, dar și în controlul comportamentului; de aceea MAO-A este legată și de producerea și menținerea depresiei. Un nivel scăzut de serotonină este asociat cu un nivel de agresivitate crescut, cercetările subliniind faptul că diferite variații ale nivelului de MAO-A corelează cu o agresivitate crescută și cu delincvență la adolescenți și tinerii adulți (Guo et al., 2008). Relația dintre factorul genetic și comportamentul uman este una complexă, factorii ce țin de mediu interpunându-se. Zestrea genetică are un anumit impact asupra comportamentului, însă doar până în momentul în care intervine un factor declanșator (trigger) ce ține de mediu. Astfel, MAO-A împreună cu anumiți factori de mediu contribuie la dezvoltarea agresivității umane, iar uneori joacă un rol important în agravarea „ciclului violenței” (spre exemplu, copiii abuzați în familiile de origine devin la rândul lor agresivi și abuzatori la vârsta adultă). Un studiu realizat de Caspi et al. (2002) a arătat că o anumită variație a genei responsabile pentru producerea MAO-A crește probabilitatea dezvoltării unor tulburări de personalitate (psihopatii) la copiii maltratați.

5.2.3. Influențele biochimice ale agresivității Serotonina Deficitul de serotonină (un neurotransmițător extrem de important) a fost asociat cu agresivitatea atât la animale, cât și la ființele umane. Studiile corelaționale au indicat într-adevăr, după cum am văzut, o legătură între tendința 110

de a agresa și nivelul scăzut de serotonină (Berman et al., 1997; Moore et al., 2002). Acest lucru a fost determinat și experimental – de pildă, triptofanul (un aminoacid care se găsește în alimente cum ar fi brânza, soia, semințele de susan, semințele de floarea soarelui și având un rol important în secreția serotoninei), când lipsește complet din dieta unei persoane, nivelul său de serotonină scade, iar nivelul de agresivitate crește (Bjork et al., 1999; Bond et al., 2001). Testosteronul Testosteronul este un hormon steroid ce se regăsește atât la animale, cât și la om și este asociat cu creșterea oaselor și a masei musculare. Bărbații au un nivel de testosteron de cca. 10 ori mai mare decât femeile, astfel fiind mult mai predispuși în a se angaja în acte de agresiune fizică – cercetările arată faptul că agresivitatea poate fi accentuată și chiar „alimentată” de acest hormon (Archer, 1991). Indivizii cu un nivel extrem de ridicat de testosteron au adesea senzații de tensiune musculară și agitație și au un comportament agresiv (Book et al., 2001). O serie de studii au indicat faptul că nivelul testosteronului crește atunci când bărbații câștigă o competiție și scade atunci când pierd (Mazur și Lamb, 1980). Rezultate similare au fost constatate și în cazul animalelor, respectiv, vrăbii (Wingfield, 1985), șoareci (Leshner, 1983), pești (Hannes et al., 1984) și maimuțe (Beehner et al., 2006). Însă, în cazul ființelor umane, legătura dintre testosteron și câștigarea competiției nu este una directă – de pildă, GonzalezBono et al. (1999) au evidențiat că, după un meci dintre două echipe de baschet profesionist, nivelul de testosteron creștea doar în cazul în care învingătorii considerau victoria ca datorându-se caracteristicilor de natură internă (perseverență, ambiție, talent) și nu ca fiind generată de circumstanțe externe (jocul slab al celeilalte echipe sau noroc/ șansă etc.). Cercetări de natură experimentală realizate pe animale au arătat că, atunci când nivelul testosteronului era în mod artificial crescut în condiții de laborator, consecutiv era înregistrată și o creștere a nivelului de agresivitate (Bronsons & Desjardins, 1968; DeBold & Miczek, 1985). Indivizii care își administrează steroizi anabolizanți, ce mimează acțiunea testosteronului, au adesea intensificări ale nivelului de agresivitate (Perry et al., 1990). Metaanaliza a sute de studii a relevat faptul că bărbații sunt mai predispuși în a se angrena în agresivitate fizică față de femei (Card et al., 2008); statisticile arată că bărbații comit de cca. 10 ori mai multe crime decât femeile (Landau et al., 2002). Totuși, persoanele de sex masculin nu sunt mai predispuse la agresivitate socială decât cele de sex feminin, în sprijinul acestei afirmații 111

venind rezultatele găsite de către Crick et al. (1996), respectiv: copiii percepeau, de pildă, agresivitatea fizică ca fiind normală și specifică furiei băieților, pe când agresivitatea socială era percepută ca fiind specifică fetelor. Alcoolul Una dintre cauzele cel mai bine reprezentată statistic a agresivității, peste tot în lume, este consumul de alcool. Cel puțin două treimi din toate crimele comise, cel puțin o jumătate din delictele cu caracter sexual, mai mult de jumătate din actele de violență comise de bărbați asupra soțiilor se datorează consumului de alcool (Bègue & Subra, 2008). Alcoolul reduce într-adevăr inhibiția și cenzura comportamentală și facilitează trecerea la act. Alcoolul este un drog complex ce are efecte asupra multor sisteme din organism; interacționează de pildă cu testosteronul, cercetările arătând că subiecții cu un nivel ridicat de testosteron sunt mai afectați de efectele alcoolului (DeBold & Miczek, 1985). Steele și Josephs (1990) au arătat faptul că alcoolul afectează funcționarea cortexului prefrontal, oamenii căzând pradă unei așanumite „miopii a alcoolului”. Aceasta este, desigur, o metaforă. Alcoolul nu cauzează miopia (defectul vizual comun în care obiectele îndepărtate apar încețoșate), ci îi determină pe oameni să își piardă controlul comportamentului și să nu țină cont, de asemenea, de consecințele comportamentului lor. Uneori este suficient ca individul doar să creadă că a băut alcool (deși în realitate a consumat o băutură non-alcoolică) pentru ca să se producă exacerbarea tendințelor agresive (acest lucru confirmând și rolul efectului placebo în manifestarea agresivității). De pildă, Bègue et al. (2009) au realizat un experiment în urma căruia subiecții s-au manifestat agresiv în funcție de ceea ce au crezut că au băut și nu în funcție de ceea ce au consumat în mod concret. Sub influența consumului de alcool, oamenii pot interpreta greșit o remarcă sau un gest, ceea ce poate duce la comportamente agresive și violență. Printre efectele dependenței de alcool se numără: distorsiuni ale relațiilor cu membrii familiei, tulburarea relațiilor interpersonale la serviciu și în cercul de prieteni, reducerea sentimentelor de responsabilitate, neglijarea educației copiilor, întârzierea și absența de la locul de muncă, accidente de muncă și de circulație, delicvență, divorț, pierderea locuinței și a locului de muncă. Unul dintre cele mai periculoase sentimente generate de alcool este „sentimentul invincibilității”. Acesta reduce cenzura și creează adesea premisele manifestărilor violente. Individul simte că nimic nu îi poate sta în cale și poate comite acte heterodestructive, dar și autodestructive. Un alt efect al acestui „sentiment de invincibilitate” este ignorarea consecințelor pe plan fizic, 112

emoțional și social ale actelor agresive (spre exemplu, sub influența alcoolului se produc foarte multe accidente rutiere; foarte multe acte de violență domestică, cu urmări deosebit de grave, au la bază consumul de alcool).

5.3. Teoriile sociale ale agresivității Deși biologicul joacă un rol însemnat în generarea agresivității, o serie de alți factori – ce reies din interacțiunile noastre sociale sau din diferite contexte sociale – sunt, de asemenea, extrem de importanți. Unii dintre acești factori sociali care explică producerea actelor agresive (de exemplu, frustrarea, căldura, înghesuiala) se regăsesc și la animale, alții însă sunt specifici ființelor umane (percepția injustiției).

5.3.1. Rolul stimei de sine Stima de sine are un rol important în felul în care relaționăm cu cei din jur, în felul în care facem față anumitor provocări venite din partea semenilor și în care recepționăm succesul, dar și eșecul în viața noastră, sub diferite aspecte (intime, interpersonale, grupale). Diferite fațete ale stimei de sine au un efect diferit asupra producerii actelor agresive. Astfel, Kirkpatrick et al. (2002), examinând două aspecte ale stimei de sine, și anume superioritatea autopercepută și numărul de relații sociale pozitive, au descoperit faptul că participanții care aveau un nivel înalt al parametrului „superioritate” aveau tendințe agresive fățișe, iar participanții care aveau un număr mare de relații sociale pozitive erau mult mai puțin predispuși să agreseze. Aici însă relația dintre stima de sine și agresivitate a fost mediată de narcisism, un element care, în cazul altor persoane cu stimă de sine înaltă ar putea lipsi, și de aceea nu s-a putut desprinde o concluzie clară cu privire la cauzalitatea dintre un anumit nivel al stimei de sine și un anumit nivel al agresivității. Însă, persoanele narcisice, deși prezintă o stimă de sine exacerbată și chiar ostentativă, la bază au o serie de dubii și neîncrederi cu privire la sine și, ca urmare, dorindu-și în mod clar aprecierea altora, primesc reacțiile critice ca fiind ofensatorii, de multe ori le percep ca pe un atac la adresa stimei de sine și, drept efect, manifestă atitudini ostile și agresive. Și cercetările conduse de Bushman și Baumeister (1998) au arătat că participanții care aveau un scor înalt la narcisism aveau tendințe agresive. 113

Sarcina era realizarea unui eseu pro-viață sau pro-alegere pe tema avortului; ulterior, o altă persoană le oferea un feedback ostentativ negativ („Ai scris un eseu mizerabil! Acesta este unul dintre cele mai proaste eseuri pe care le-am citit vreodată!”). Apoi participanții erau puși în situația de a aplica un zgomot între 60 dB și 100 dB persoanei care le dăduse feedbackul negativ (deci care ei credeau că îi criticase) sau unui alt participant care nu își terminase eseul (în timpul specificat). Subiecții narcisici aplicau un zgomot cât mai intens persoanei care ei considerau că îi criticase, iar participantului care nu terminase eseul nu îi aplicau niciun fel de intensitate a zgomotului. Acest lucru indică faptul că narcisismul poate duce la agresivitate atunci când este amenințată stima de sine. Studii recente evidențiază că narcisicii pot agresa persoane neutre atunci când nu pot riposta împotriva celor care i-au provocat (Reidy et al., 2010); de asemenea, Martinez et al. (2008) au descoperit că persoanele narcisice aplicau stimuli electrici puternici unor apropiați atunci când primeau feedbackuri negative din partea unui computer, cu privire la abilitățile lor de a scrie.

5.3.2. Teoria frustrare-agresivitate Această teorie a fost formulată de Dollard et al. în 1939, următoarele două postulate fiind elocvente: a. agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării; b. frustrarea conduce întotdeauna către o anumită formă de agresivitate. Explicație: blocarea căii de atingere a unui scop creează frustrări, care, la rândul lor, se constituie în sursa de declanșare a agresivității. Există însă situații în care frustrarea generează alte tipuri de reacții, nu neapărat agresivitate, respectiv apatie sau retragere în sine (omul, ca urmare a condițiilor frustrante cu care se confruntă de-a lungul vieții, poate să nu se manifeste violent, ci, dimpotrivă, să se închidă în sine).

5.3.3. Teoria indice-excitație (cue-arousal theory) Teoria lui Dollard et al. a fost ulterior supusă unor revizuiri. Astfel, Leonard Berkowitz (1990), considerând că teoria elaborată de acești autori exagerează legătura dintre frustrare și agresivitate, susține că frustrarea produce o stare de pregătire emoțională pentru a agresa și introduce o nouă variabilă în această ecuație, și anume condițiile specifice de mediu adecvate pentru agresiune. Potrivit lui Berkowitz, frustrarea nu duce direct la actul agresiv, ci generează o 114

emoție puternică: furia. Aceasta produce o stare de pregătire pentru comportamentul agresiv. Actul în sine se va derula doar dacă vor exista în mediu/ context stimuli asociați cu furia, în acest caz stimulii ajungând să funcționeze ca indici de agresivitate prin mecanismul condiționării clasice. Ca urmare, orice obiect sau persoană poate deveni un indice de agresivitate de acest fel.

5.3.4. Bias-ul atribuirii ostilității Când cineva te lovește din greșeală pe stradă sau când cineva te calcă pe pantofi într-un supermarket există premisele generării unui tip de comportament. În aceasta situație, este foarte important felul în care interpretezi o circumstanță ambiguă. De cele mai multe ori, interpretarea poate fi în sensul hazardului sau întâmplării pure, însă uneori ea poate fi în sensul depistării unei ostilități din partea celeilalte persoane, în acest caz conturându-se și apariția unei reacții de ripostă, care poate varia ca formă și intensitate în funcție de contextul social (permisiv sau extra punitiv), în funcție de trăsăturile de personalitate (cei cu un temperament coleric, vulcanic fiind mai predispuși la reacții agresive), în funcție de dispoziția de moment (starea de agitație favorizează reacțiile necontrolate) sau chiar în funcție de anumiți factori meteo (căldura amplifică starea de nervozitate și poate declanșa acte violente). Toți acești factori pot genera într-o anumită măsură bias-ul atribuirii ostilității, însă persoanele care au de obicei o conduită agresivă sunt prinse cel mai frecvent în capcana acestui tip de bias. Concret, el este o interpretare eronată a unui comportament inofensiv sau ambiguu din partea unei alte persoane, fiind considerat ca fiind ostil sau provocator în mod deliberat. Cel mai frecvent tip de comportament de acest gen (deci, care se subînscrie în sfera bias-ului atribuirii ostilității) este ciocnirea întâmplătoare între doi oameni (pe stradă, în magazine, în stația de metrou etc.) (De Castro et al., 2002; Pornari & Wood, 2010). În prelucrarea și procesarea informațiilor sociale oamenii folosesc scheme – cadre mentale (cu funcția unor convingeri despre oameni, evenimente și obiecte), rolul acestora fiind înțelegerea rapidă a stimulilor și contextelor. Schemele sunt activate automat (aduse în minte) atunci când sunt disponibile în stocul mnezic și când în mediul social sunt întâlnite informații relevante pentru ele. Schemele direcționează atenția oamenilor către anumite informații și se constituie într-un fel de ghid de interpretare al acestora. De asemenea, schemele pot acționa ca un filtru; oamenii tind să acorde atenție informațiilor care sunt în concordanță cu aceste repere-ghid anterior formate și să ignore alte tipuri de informații. 115

Persoanele care cad pradă bias-ului atribuirii ostilității par să aibă în schemele lor informații mult mai elaborate, de natură agresivă, cu privire la diferite evenimente și concepte, față de alte persoane. De exemplu, spre deosebire de o persoană nonagresivă, o persoană agresivă prezintă în schema mentală a unui bar informația potrivit căreia în astfel de locații oamenii intră adesea în conflicte și în diferite bătăi. Astfel, persoana aceasta va avea expectanțe de această natură atunci când intră în baruri, va percepe mai multe acte neutre ca fiind amenințări și se va purta agresiv. Deoarece au stocate multe amintiri legate de diferite situații ostile, oamenii care prezintă acest tip de bias pot aplica mult mai ușor astfel de scheme mentale în diferite situații sociale. Pentru a fi în concordanță cu modul în care funcționează schemele ei cognitive, o persoană va fi mult mai atentă la indiciile din mediu cu potențial caracter agresiv și le va ignora pe cele cu caracter nonagresiv. Schema cu informația ostilă va fi folosită și în cazul indiciilor cu caracter ambiguu. Spre exemplu, o persoană cu schema informației ostile despre baruri, în momentul în care va intra într-un bar, schema fiind extrem de accesibilă în câmpul conștiinței, va tinde să observe persoanele care au un comportament și acționează într-un mod potențial ostil, va acorda o atenție sporită acelor indicii cu valențe de agresivitate și va interpreta un comportament ambiguu (de pildă, un cot într-o mulțime) ca fiind intenționat și ostil. Schemele au frecvent un efect de autoconfirmare. Crick și Dodge (1996) au indicat faptul că agresivitatea reactivă apare atunci când informațiile ambigue social sunt interpretate în mod greșit ca fiind mai amenințătoare decât sunt în realitate, astfel încât persoana tinde să reacționeze pentru a se apăra și pentru a riposta împotriva provocării percepute. Agresivitatea reactivă încorporează procesul de atribuire al ostilității și conduce la un răspuns agresiv. Acest răspuns, la rândul său, este perceput de ceilalți ca fiind agresiv și poate declanșa o reacție ostilă. În felul acesta, persoana are un fel de confirmare a convingerii inițiale, iar schema este întărită (bias-ul propagându-se, uneori multiplicându-se). Dezvoltarea schemelor ostilității este un proces ce se formează prin expunere repetată la conflicte interpersonale, la violență în familia de origine, dar și prin expunere la violența din jocuri și din mass-media. Copiii care sunt agresivi și care au fost supuși unui mediu familial ostil dezvoltă aceste scheme și prezintă frecvent bias-ul atribuirii ostilității. Studii longitudinale au arătat că acei copii care la vârsta de cinci ani erau predispuși să interpreteze situații ambigue în sensul bias-ului ostilității, erau mult mai predispuși la comiterea unor acte agresive doisprezece ani mai târziu, adică la vârsta adolescenței (Lansford et al., 2006). 116

Studii recente (Martinelli et al., 2018) au arătat că bias-ul atribuirii ostilității la copii și adolescenți se asociază cu ambele genuri în aceeași măsură.

5.3.5. Teoria învățării sociale a agresivității Albert Bandura este cel care formulează teoria învățării sociale a agresivității. Potrivit acestei teorii, comportamentul agresiv se învață prin mai multe modalități, și anume: A. direct, prin învățare directă (prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente); B. prin observarea sau imitarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulților. Cel mai frecvent aceste modele de conduită agresivă pot fi întâlnite în: 1. familie (părinții copiilor violenți și ai celor abuzați și maltratați provin adeseori ei înșiși din familii în care, ca mijloc de disciplinare a conduitei, s-a folosit pedeapsa fizică); 2. mediul social (în comunitățile în care modelele de conduita agresivă sunt acceptate și admirate, agresivitatea se transmite mult mai ușor noilor generații); 3. mass-media. Bandura et al. (1961) au realizat un experiment în care copiii priveau un adult care lovea cu pumnii și picioarele o păpușă (Bobo doll). Ulterior copiii erau lăsați lângă o astfel de păpușă și aveau un comportament identic – agresau păpușa. Tedeschi și Quigley (1996) au contestat acest experiment, spunând că, deși comportamentul este copiat, nu există intenția de a răni, de a face rău. Modelul comportamentului agresiv preluat din familie are însă efecte de necontestat. Copiii care sunt martorii violenței domestice au același tip de comportament la vârsta adultă, în propriile lor familii (Foshee et al., 1999). Doi adolescenți de 18 ani din Oklahoma au împușcat doi oameni după ce au vizionat de mai multe ori filmul lui Oliver Stone, „Natural born killers”, folosind același tip de armă ca în pelicula respectivă. Acesta este unul dintre multiplele cazuri de violență extremă atribuită imitației personajelor agresive de la TV. Într-adevăr expunerea la violența din mass-media duce la creșterea actelor de violență din viața de zi cu zi? Copiii sunt cei mai predispuși, din toate punctele de vedere, la a prelua și introiecta ceea ce văd la TV sau în jocurile video. Filmele ce abundă în scene violente sunt urmărite de sute de milioane de oameni de pe întreg globul pământesc – dacă efectul imitației ar fi atât de puternic, ar fi de așteptat ca manifestările agresive să fi luat o amploare uriașă, 117

lucru care nu se întâmplă în realitate. Acest aspect indică faptul că pentru marea majoritate a populației, indiferent de factori precum sex, educație, spațiu geografic, violența privită la televizor are un efect cathartic, de descărcare a tensiunilor și frustrărilor acumulate. Sportul, de pildă, reprezintă un substitut al descărcării energiilor agresive. Vizionarea repetată a scenelor violente, mai ales cele prezentate în cadrul știrilor (deci scene din realitate), duce în timp la o anumită „tocire emoțională”, oamenii nemaiavând aceleași senzații negative (gen frică sau repulsie) la privitul acestor imagini. Procesul a fost denumit desensibilizare (Bandura, 1978). Jocurile video încărcate de agresivitate reduc producerea răspunsurilor emoționale firești atunci când individul se confruntă cu violența din viața de zi cu zi (Carnagey et al., 2007). Drumul de la vizionarea scenelor încărcate de agresivitate din massmedia până la transpunerea lor în comportamentul concret trece, la adult, printro serie de filtre. Cele mai importante astfel de filtre sunt structura de personalitate, dispoziția emoțională, gradul de labilitate psihică. De pildă, cei care au diferite tulburări de personalitate sunt mult mai predispuși la a prelua și a pune în practică violența de la TV (Matthews, V.P. et al., 2005). Pentru astfel de persoane, agresivitatea din media are un așa-numit „efect întăritor”.

118

Capitolul 6 Diversitatea culturală și comportamentul social

6.1. Cât de bine prezic atitudinile noastre comportamentul nostru? Luate împreună, favorabile sau nefavorabile, reacțiile evaluative, înrădăcinate în convingeri și expuse în sentimente și înclinații la acțiune, definesc atitudinea unei persoane (Eagly & Chaiken, 2005). Totuși, o persoană poate avea o atitudine negativă față de cafea, o atitudine neutră față de francezi și una pozitivă față de vecinul de alături. Atitudinile oferă un mod eficient de a vedea lumea. Când trebuie să reacționăm rapid la ceva, modul în care ne simțim ne poate ghida reacțiile. De exemplu, o persoană care crede că un grup etnic particular este leneș și agresiv ar putea simți dispreț pentru astfel de persoane și, prin urmare, s-ar putea să acționeze într-o manieră discriminatorie. Psihologul social Wicker (1969) a verificat câteva zeci de studii ce acopereau o varietate de oameni, atitudini și comportamente. Wicker a oferit o concluzie uimitoare: atitudinile exprimate de oameni preziceau în mod slab comportamentele lor. Astfel că atitudinea studenților față de copiat avea o foarte mică legătură cu probabilitatea ca aceștia să copieze; atitudinea față de credință era modest legată de prezența la biserică în orice zi de duminică; atitudinile rasiale auto-descrise au oferit puține indicii legate de comportamentul în situații concrete. Un exemplu al discrepanței dintre atitudine și acțiuni este ceea ce Batson et al. (1997, 2001, 2002) șiValdesolo & Desteno (2007, 2008) numesc „ipocrizie morală” (pari a fi moral, în timp ce eviți costul de a fi cu adevărat moral). În studiile lor, oamenilor le era prezentată o sarcină atrăgătoare, unde participantul putea câștiga un bilet în valoare de $30, și o sarcină plictisitoare, fără recompense. Participanții trebuiau să își dea singuri una dintre sarcini și unui alt individ, presupus participant, cealaltă sarcină. Numai 1 din 20 de participanți a crezut a-și da sarcina pozitivă lui însuși ar fi lucrul mai moral de făcut, și totuși 80% au făcut asta (deci diferența dintre ce cred și ce fac în realitate oamenii este destul de mare). În alt experiment, Batson et al. (2002) au concluzionat că, atunci când moralitatea și lăcomia au fost puse una împotriva celeilalte, lăcomia a câștigat. 119

Încercările de a schimba comportamentul, schimbând atitudinea, de multe ori eșuează. Avertismentele despre pericolul fumatului îi afectează pe puțini dintre cei care deja fumează. Creșterea gradului de informare publică vizavi de efectele desensibilizatoare și brutale ale violenței televizate i-a stimulat pe mulți oameni să își exprime nevoia pentru programe mai puțin violente, și totuși aceștia încă se uită la mass-media violentă la fel de mult. Programele despre educație sexuală au influențat des atitudini către abstinență și către folosirea prezervativelor, fără să afecteze comportamentul legat de abstinență pe termen lung și de folosirea prezervativelor, tot pe termen lung. În cele din urmă, imaginea ce se conturează în legătură cu ceea ce controlează comportamentul pune accentul pe influențele sociale externe, cum ar fi comportamentul și așteptările altora, scăzând în același timp importanța factorilor interni, precum atitudinea și personalitatea. Astfel, teza originală conform căreia atitudinea determină acțiunile a fost combătută în anii ‘60 de către antiteza ce susținea că atitudinea nu determină concret acțiunile noastre. Răspunsul la întrebarea „de ce comportamentul nostru și atitudinile exprimate diferă?” este acela că amândouă sunt dictate de alte influențe și factori care complică această relație. Potrivit lui Kimble (1990b), atitudinile noastre ne prezic comportamentul când aceste influențe sunt minime și atunci când atitudinea este specifică comportamentului. Spre deosebire de un fiziolog care măsoară pulsul, psihologii sociali niciodată nu iau o măsură directă a atitudinilor. Mai degrabă, se măsoară atitudinile exprimate. Precum alte comportamente, expresiile sunt subiective, dar sunt supuse influențelor externe. Uneori, de exemplu, spunem ceea ce credem că vor alții să audă. Spre sfârșitul anului 2002, mulți legislatori americani, simțind teama, furia și febra patriotică de după evenimentele de la 11 septembrie, au votat public în favoarea războiului planificat de președintele Bush împotrivă Irakului, în timp ce, în particular, erau rezervați. O trecere în revistă a peste 100 de studii și a peste 2,5 milioane de IAT (Implicit association test) completate online arată că atitudinile explicite și implicite ajută la prezicerea comportamentelor și a judecăților oamenilor (Nosek, 2007; Schnabel, Asendorpf, & Greenwald, 2008). Astfel, atitudinile explicite și implicite, împreună, pot prezice comportamentul mai bine decât fiecare separate (Spence & Townsend, 2007). Pentru atitudinile formate la începutul vieții, precum cele rasiale și de gen, atitudinile implicite și explicite diferă frecvent, cele implicite fiind adesea un predictor mai bun al comportamentului. De exemplu, atitudinile rasiale 120

implicite au prezis cu succes relațiile interrasiale ale colegilor de cameră (Towles-Schwen & Fazio, 2006). Pentru alte atitudini, cum ar fi cele legate de comportamentul consumatorilor și sprijinul candidaților politici, rapoartele explicite de sine reprezintă un predictor mai bun. Studiile recente din neuroștiință au identificat zone ale creierului care produc reacțiile noastre automate (Stanley & Blanchard-Fields, 2008). De pildă, amigdala este activă când evaluăm automat stimuli sociali. De exemplu, persoanele de culoare albă care au porniri rasiale puternice inconștiente pe IAT (Implicit association test), prezintă, de asemenea, o activare a amigdalei atunci când vizionează chipuri ale unor persoane de culoare nefamiliare. Cu orice ocazie, nu doar atitudinile noastre interioare ne ghidează, ci și situația cu care ne confruntăm. Așa cum am ilustrat, influențele sociale pot fi suficient de mari încât să îi facă pe oameni să-și încalce convingerile lor cele mai profunde. Prezicerea comportamentului persoanelor este ca și cum am anticipa lovitura unui jucător de baseball. Rezultatul loviturii este aproape imposibil de prognosticat. Cunoscând jucătorii, putem estima doar mediile loviturilor aproximative (Myers, 2010). De exemplu, atitudinea generală a oamenilor față de religie nu prezice cu ușurință dacă aceștia vor merge la biserică săptămâna viitoare. Cu toate acestea, atitudinile religioase pot prezice destul de bine „cantitatea” totală de comportamente religioase în timp (Fishbein & Ajzen, 1974; Kahle & Berman, 1979). Constatările definesc un principiu al agregării: efectele unei atitudini devin mai evidente atunci când privim media comportamentelor unei persoane decât atunci când ne concentrăm pe acte izolate. Alte condiții îmbunătățesc în continuare precizia predictivă a atitudinilor. După cum arată Ajzen & Fishbein (1977, 2005), când atitudinea măsurată este una generală, ca de exemplu o atitudine față de asiatici, iar comportamentul este foarte specific, precum o decizie de a ajuta un anumit asiatic într-o anumită situație, nu trebuie să ne așteptăm la o corespondență strânsă între cuvinte și acțiuni. Într-adevăr, rezultatele la care au ajuns cei doi cercetători, în 26 din 27 de astfel de studii de cercetare, arată că atitudinile nu au prezis comportamente. Dar atitudinile au prezis comportamentul în toate cele 26 de studii în care atitudinea măsurată a fost direct relevantă pentru situație. Astfel, atitudinile față de conceptul general de fitness nu prezice practicarea de exerciții specifice și diete, însă atitudinile unui individ cu privire la costurile și beneficiile jogging-ului sunt un predictor destul de puternic pentru a ști dacă el sau ea va alerga în mod regulat. 121

Mai potrivită pentru prezicerea comportamentului este cunoașterea acțiunilor intenționate ale oamenilor și a auto-eficacității și controlului lor perceput. Mai mult, o serie de teste experimentale confirmă faptul că inducerea de noi intenții impregnează noul comportament (Webb & Sheeran, 2006). Chiar și a cere pur și simplu oamenilor să vorbească despre intențiile lor de a se angaja într-un comportament crește probabilitatea de realizare a acestuia (Levav & Fitzsimons, 2006). Principiul „angajament și consecvență” evidențiat de către Robert Cialdini et al. (2006) justifică pe deplin această constatare (vezi capitolul Influența socială). Studii ulterioare au confirmat faptul că atitudinile specifice, relevante, prezic comportamentul intenționat și real (Armitage & Conner, 2001; Six & Eckes, 1996; Wallace et al., 2005). De exemplu, atitudinile față de prezervative prezic puternic utilizarea acestora (Albarracín et al., 2001). Similar, și atitudinile față de reciclare prevăd participarea la această acțiune (Oskamp et al., 1991). Prin diferite tehnici de convingere, cel mai bine se schimbă atitudinile oamenilor față de anumite practici specifice, nu generale. Există două condiții în care atitudinile vor prezice comportamentul: atunci când minimalizăm alte influențe asupra declarațiilor noastre de atitudine și asupra comportamentului nostru și când atitudinea este în mod specific relevantă pentru comportamentul observat. Myers (2010) evidențiază și o a treia condiție, și anume: o atitudine prezice mai bine comportamentul atunci când atitudinea este puternică. Dacă folosim un comportament foarte mult timp, acesta devine automat, astfel că, atunci când cineva ne întreabă „Ce faci?”, noi răspundem mereu cu „Bine.”, într-un mod reflexiv, lăsând mintea pasivă. Dacă nu am fi pe pilot automat, nu am putea să gândim noi comportamente, întrucât mintea ar fi ocupată să creeze gânduri, răspunsuri noi în proporție de 100% din timp. După cum afirmă filosoful Alfred North Whitehead (& Price, 2001), civilizațiile evoluează prin extinderea numărului de operații pe care le putem face fără să ne gândim la ele. Orientalii au practicat meditația de peste 5000 de ani, ea fiind o formă de relaxare a minții, un proces prin care se golește mintea de conținutul psihic activ, diminuând numărul gândurilor sau concentrându-se asupra unei imagini sau a unui gând. Meditația contribuie, la fel ca acel comportament automat menționat mai sus, la conservarea energiei pe care omul o poate direcționa spre gânduri creative și imaginație. Dacă am fi solicitați să ne gândim la atitudinea noastră înainte de a acționa, am fi mai autentici față de noi înșine? Snyder & Swan (1976) au 122

demonstrat că atitudinile devin mai intense cu cât oamenii se gândesc mai mult la ele. Ei au invitat 120 de studenți să joace roluri de jurați într-un proces de discriminare sexuală. Înainte de a da verdictul, participanții au fost chestionați cu privire la atitudinea lor referitoare la discriminarea sexuală, având câteva minute pentru a-și organiza gândurile și opiniile cu privire la această problematică. Rezultatele au arătat o puternică influență a atitudinilor anterioare asupra verdictelor la care s-a ajuns. Într-un alt studiu, Diener & Wallbom (1976) au observat că majoritatea colegilor studenți afirmă că trișatul este ceva greșit. Însă, când li s-a cerut rezolvarea unei anagrame unde li se calcula nivelul de inteligență, 71% dintre subiecți au trișat, continuând să lucreze după ce a sunat clopoțelul care anunța finalizarea probei. Dintre studenții care au lucrat cu o oglindă în fața lor și auzindu-și propria voce înregistrată, doar 7% au trișat. Asta i-a făcut pe cercetători să se întrebe dacă niște oglinzi așezate în magazine i-ar face pe oameni mai conștienți de atitudinea pe care o au față de furt.

6.2. De ce atitudinile noastre sunt afectate de comportament Reducerea disonanței cognitive Disonanța cognitivă este tensiunea care apare atunci când cineva este simultan conștient de două inconsistențe cognitive. De exemplu, disonanța poate să apară când ne dăm seama că ne-am comportat în mod contrar atitudinii noastre obișnuite sau că am luat o decizie care favorizează o anumită alternativă, în ciuda faptului ca există o altă variantă favorabilă. Este o teorie care susține faptul că atitudinea noastră se schimbă în vederea menținerii consistenței, sub influența sistemului cognitiv. Astfel, Festinger (1957) formulează faimoasa teorie a disonanței cognitive. Cu toate că teoria este simplă, aria ei de aplicare este imensă. Teoria presupune faptul că simțim tensiune sau o lipsă de armonie (disonanță) atunci când două gânduri sau credințe (cogniții) accesibile în mod simultan sunt inconsistente din punct de vedere psihologic. Festinger a argumentat că, pentru a reduce această caracteristică neplăcută, de regulă avem tendința de a ne ajusta gândirea. Teoria disonanței cognitive presupune în principal discrepanțe între comportament și atitudine. Suntem conștienți de ambele. Cu toate acestea, în cazul în care sesizăm o inconsistență, chiar dacă implică ipocrizie, ne simțim presați să ne schimbăm. Așa se explica rezultatele la care au ajuns Eiser, Van 123

Der Pllgt, & Gossop (1979), rezultate conform cărora fumătorii din Anglia și S.U.A. considerau mai mult decât nefumătorii că fumatul este periculos. După războiul din Irak din 2003, conform directorului Programului Politicii Atitudinilor Internaționale, au existat americani care s-au luptat pentru a reduce experiențele din categoria disonanței cognitive (Kull, Ramsay, & Lewis, 2003). Principala premisă a războiului a fost că Saddam Hussein, spre deosebire de alți dictatori brutali tolerați mondial, ar fi avut arme de distrugere în masă, care ar fi amenințat securitatea britanicilor și a americanilor. Odată cu începerea războiului, numai 38% dintre americani au spus că războiul este justificat, chiar dacă Irakul nu ar fi avut arme de distrugere în masă (op. cit., 2003). Aproape patru din cinci americani au crezut că trupele de invazie ar fi găsit aceste arme, și un procent similar sprijinea acest război (ibidem, 2003). Atunci când aceste arme nu au fost găsite, majoritatea care susținuse războiul a intrat în disonanță, care a fost accentuată de conștientizarea costurilor financiare și umane presupuse de război, de scenele cu haosul din Irak, de atitudinile antiamericane din Europa și din țările musulmane, precum și de atitudinile ce justificau acțiunile teroriste, care au escaladat. Pentru a reduce această disonanță, în Programul Politicilor Atitudinilor Internaționale au fost americani care au înaintat memorii conducerii și guvernului, pentru încetarea războiului. Noul motiv al oficialilor pentru continuarea intervenției armate a devenit acum eliberarea poporului oprimat de tirania și genocidul regimului dictatorial și trasarea unor noi reguli pentru un Orient Mijlociu democratic și pacifist. La trei luni după începerea războiului, mica minoritate a devenit o majoritate: 58% din americani susțineau războiul, chiar dacă nu fuseseră descoperite arme de distrugere în masă. ,,Chiar dacă se vor găsi sau nu arme de distrugere în masă, nu contează, pentru că rațiunea acestui război s-a schimbat”, a declarat Frank Luntz (2003). Disonanța după decizii ,,În urma unui cutremur din anul 1934 au existat zvonuri în afara zonei de dezastru că vor urma niște catastrofe mai mari decât prima. Aceste zvonuri mi-au părut justificate de anxietate, cogniții care justifică temeri recurente. De la încolțirea acestei idei, am dezvoltat teoria reducerii disonanței, adică făcând să se materializeze propria percepție asupra lumii” (Leon Festinger, 1920-1989). Există întotdeauna alternative la fel de atrăgătoare. Poate îți amintești timpul când, fidel idealurilor tale, ai devenit dureros de conștient de cognițiile disonante, de trăsăturile dezirabile pe care le respingeai și de trăsăturile indezirabile pe care le alegeai. Dacă decideai să trăiești în cămin, realizai că trebuie să renunți la spațiul și la libertatea unui apartament, în favoarea unui 124

dormitor zgomotos și înghesuit. Dacă alegeai să trăiești într-un apartament, realizai că decizia ta însemna o separare fizică de cămin și de prieteni, că va fi nevoie să gătești și să-ți faci curat. După ce am luat decizii importante, de obicei reducem disonanța prin „upgradarea” alternativei alese și „downgradarea” opțiunii neselectate. În cadrul primului experiment legat de disonanță publicat, Brehm (1956) a adus o parte dintre cadourile sale de la nuntă în laboratorul Universității din Minessota, având opt produse potențial feminine, printre care: un toaster, un radio, un uscător de păr. Brehm a arătat unor femei două obiecte, pe care acestea le-au evaluat, și le-a spus că îl pot alege pe oricare din ele. Mai târziu, când au fost puse să reevalueze toate cele 8 obiecte, femeile au crescut evaluarea produsului ales de ele și au scăzut evaluarea produsului pe care l-au respins. Printr-o simplă decizie, acest efect, ce devine convingere, poate să întărească încrederea de sine. ,,Ceea ce am decis trebuie să fie corect” (Blanton et al., 2001). Knox & Inkster (1968, apud Myers, 2010) au descoperit că pariorii la cursele de mașini care și-au pariat deja banii se simt mult mai optimiști cu privire la pariu decât cei care sunt gata să parieze. În cele câteva momente care se scurg între a sta la rând și a pleca de la fereastra ghișeului de pariat, nimic nu se schimbă, în afară de acțiunea decisivă și de sentimentele persoanei respective. Uneori nu este decât o mică diferență între două opțiuni posibile pentru a lua decizii importante. Odată luată decizia, ea crește și se autojustifică, căpătând propriul suport. Adesea, aceste noi suporturi sunt suficient de puternice, încât să poată juca un rol important în susținerea deciziei chiar și în cazurile în care suporturile originale sunt retrase sau anulate. Suprajustificarea și motivația intrinsecă Experimentele făcute de diverși cercetători (Deci et al., 1991; Grolnick, Deci, & Ryan, 1997; Deci & Ryan, 2008) la Universitatea din Rochester, la Stanford și de Boggiano et al. (1985, 1987, 1992, apud Myers, 2010) la Universitatea din Colorado au confirmat efectul de suprajustificare. Dacă dați niște bani unor oameni pentru a juca șah, atunci mai târziu ei vor juca șah mai puțin decât cei care vor juca fără să primească bani. Promiteți copiilor o răsplată pentru a face ceea ce îi bucură interior (de exemplu, să se joace cu pensule și culori), și le veți transforma distracția în efort. Dacă cuvintele de laudă pentru o activitate bine făcută ne fac să ne simțim mai stăpâni pe sine și mai de succes, asta ne poate mări motivația intrinsecă. Dacă recompensele se dau în mod corespunzător, ele pot stimula chiar și creativitatea. 125

Efectul de suprajustificare este un proces psihologic care are drept rezultat o aspirație lăuntrică a unui om de a face o faptă, care va scădea atunci când persoana așteaptă să încaseze o răsplată exterioară. Motivația intrinsecă nu se raportează la o răsplătire exterioară, cum ar fi cea de natura monetară, ci mai degrabă la satisfacția obținută la finalizarea sarcinii. Adesea, cea mai bună cale de a duce un proiect la bun sfârșit este prin motivație intrinsecă (Myers, 2010). Dacă studenților le este oferită suficientă justificare pentru a învăța un anumit lucru, este posibil ca dorința și bucuria lor să crească și să-i determine să studieze acel subiect de unii singuri. De asemenea, în condițiile în care profesorii impun ritmul și folosesc notele pe post de recompense, cum se întâmplă adesea în sălile de curs, entuziasmul și procesul de învățare se pot diminua (Deci & Ryan, 1985; Deci et al., 1991; Deci & Ryan, 2008). Disonanța, spuneam, este o stare de excitare produsă de o senzație de tensiune inconfortabilă. Pentru a reduce această tensiune, se presupune că ne schimbăm gândurile, sentimentele și atitudinea. Teoria autopercepției nu menționează nimic despre o tensiune ce conduce la o stare de excitare atunci când acțiunile și emoțiile noastre nu sunt în armonie. Presupunem doar că, atunci când sentimentele sunt prea slabe, vom folosi comportamentul și circumstanțele determinate de acesta ca un indiciu cu referire la acele sentimente. Sunt deci consecințele produse de disonanță cu adevărat inconfortabile? Este clar că da, luând în considerare consecințele nedorite ale comportamentului, pentru care persoana respectivă se simte responsabilă (Elliot & Devine, 1994). De ce provoacă o stare de excitație spunerea sau realizarea unor lucruri nedorite? Așa cum sugerează și teoria autoafirmării a lui Steele & Liu (1983), aceste acțiuni ne fac să ne simțim inconfortabil, întrucât amenință percepția competenței și a bunătății personale. Justificarea acțiunilor și deciziilor duce, prin urmare, la autoafirmare. Așadar, condițiile disonanței creează într-adevăr o stare de excitație tensionată, în special când acestea amenință sentimentele pozitive de stimă de sine. Este însă această excitație necesară pentru a produce efectul „sentimentele urmează comportamentul”? Steele & Liu (1981) cred că răspunsul este da. Într-un studiu creat de aceștia, au implicat studenții Universității din Washington să scrie eseuri în care să militeze pentru o școlarizare crescută. Studenții au redus disonanța lor prin liniștirea sentimentelor pe care le aveau legat de școlarizare, doar dacă după scrierea eseurilor neplăcute au consumat alcool, într-un presupus experiment de degustare de bere sau de votcă. 126

Teoria disonanței nu explică totuși schimbările de atitudine și sentimente atunci când nu există o disonanță. Spre exemplu, când oamenii argumentează o poziție care este în acord cu opinia lor, dar diferă în termeni atitudinali, orientarea opiniei rămâne similară, în timp ce conținutul se poate schimba. Acest fenomen poate produce o scădere sau chiar o eliminare a stării de excitație corespunzătoare unei disonanțe (Regan & Fazio, 1977; Fazio, 1979). Pe scurt, se pare că teoria disonanței explică cu succes ce se întâmplă când acționăm contrar unor sentimente și emoții bine definite: simțim tensiune și ajustăm sentimentele și atitudinea pentru a o reduce, ceea ce explică schimbările de atitudine. În situațiile în care sentimentele și emoțiile noastre nu sunt clare și nu suntem complet „formați”, teoria autopercepției explică formarea atitudinii sau a comportamentelor. Pe măsură ce reacționăm și reflectăm, ne dezvoltăm sentimente, atitudini și emoții accesibile care ne ghidează viitorul comportament (Fazio, 1987; Roese & Olson, 1994).

6.3. Perspectiva evoluționistă și perspectiva culturală asupra explicațiilor diferitelor comportamente sociale Două perspective domină gândirea actuală despre asemănările și diferențele umane: o perspectivă evoluționistă, accentuând înrudirea și o perspectivă culturală, subliniind diversitatea. Aproape toată lumea este de acord că avem nevoie de amândouă, genele noastre permițând existența unui creier uman adaptabil, un hard disk cerebral care primește software-ul culturii. Comportamentele universale ce definesc natura umană apar din similitudinea noastră biologică. Astfel, putem spune că strămoșul nostru vine din Irlanda, China, Italia, dar antropologii ne spun că, dacă am putea să-i urmărim pe strămoșii noștri 100.000 ani în spate, sau mai mulți, am vedea că suntem cu toții africani (Shipman, 2010). Naturalistul britanic Charles Darwin, în 1859, a postulat existența unui proces evolutiv, exclamând „urmați genele”, pentru a explica trăsăturile speciilor în genere. Ideea, simplificată, este următoarea: organismul are mulți descendenți variați, iar aceștia concurează pentru supraviețuire în mediul lor. Supraviețuirea și reproducerea sunt sporite de schimbările aduse de variațiile biologice și comportamentale. De asemenea, de-a lungul timpului, caracteristicile populației se pot schimba. 127

Selecția naturală implică faptul că anumite gene, cele care au predispus la trăsături ce au sporit șansele de a supraviețui suficient de mult pentru a se reproduce și a hrăni descendenții, s-au perpetuat. Selecțiile naturale, mult timp un principiu organizator al biologiei, au devenit recent o noțiune importantă și pentru psihologie. Psihologia evoluționistă studiază modul în care selecția naturală predispune nu numai către trăsăturile fizice adaptate unor contexte particulare, ci și la trăsăturile psihologice și comportamentele sociale ce sporesc conservarea și răspândirea genelor (Buss, 2009). Ca mașinării purtătoare de gene, manifestăm moștenirea psihologică a preferințelor adaptative ale strămoșilor noștri. Ne dorim tot ce i-a ajutat să supraviețuiască, să se reproducă și să-și hrănească urmașii, care, la rândul lor, trebuie să îndeplinească eficient același proces. Perspectiva evolutivă subliniază natura umană universală – prin urmare, nu numai că avem anumite preferințe alimentare, ci și anumite răspunsuri la întrebările sociale. Deoarece sarcinile sociale sunt comune oamenilor de pretutindeni, ei tind să adopte răspunsuri similare. De exemplu, toți indivizii îi clasifică pe ceilalți după autoritate și statut și toți au idei despre corectitudinea economică (Fiske, 1992). Psihologii evoluționiști evidențiază caracteristicile universale ale comportamentelor sociale umane, prin intermediul selecției naturale; însă diferitele culturi oferă reguli specifice pentru elaborarea variatelor aspecte ale vieții sociale. Cultura și comportamentul Poate că cea mai importantă similitudine dintre oameni, semn distinctiv al speciei noastre, este capacitatea de a învăța și de a ne adapta. Evoluția ne-a pregătit să trăim creativ în schimbarea lumii și să ne ajustăm la medii de la jungla ecuatorială până la terenurile de gheață. Psihologia evoluționistă include, de asemenea, influențele de mediu. Genele nu sunt planuri fixe, sunt expresii ce depind de mediul înconjurător. Oamenii nu au fost selectați pentru creier și biceps, ci și pentru cultură, perspectiva culturală subliniind adaptabilitatea umană. Cu toții suntem pregătiți să învățăm limba și să legăm relații, să cooperăm cu ceilalți pentru asigurarea hranei, îngrijirea tinerilor și protejarea noastră. Prin urmare, natura ne predispune să învățăm cultura în care ne-am născut (Kimble, 1990a,b). 128

Diversitatea culturală, a limbilor, obiceiurilor și comportamentelor noastre expresive, confirmă faptul că o mare parte din comportamentul nostru este programat social. Dacă am trăi cu toții sub formă de grupuri etnice omogene în regiuni separate ale lumii, așa cum unii oameni încă mai fac, diversitatea culturală ar fi mai puțin relevantă pentru viața noastră de zi cu zi. Mixarea culturilor nu este nimic nou, trăim într-un sat global, legat de vecini prin e-mail, jumbo jet și comerț internațional. Comportamentul așteptat – toate culturile au descrieri despre un comportament adecvat și, astfel, adesea așteptările sociale sau normele se constituie ca o forță puternică ce angrenează oamenii într-un efort de a trăi și de a se adapta. Normele restrâng și controlează cu succes populația. Nu există o modalitate mai bună de a învăța normele propriei culturi decât a experimenta o altă cultură și de a sesiza diferențele dintre membrii lor și acțiunile acestora. Culturile pot varia în normele lor în ceea ce privește: expresivitatea, punctualitatea, încălcarea regulilor și spațiul personal etc. Studiile interculturale văd o universalitate esențială (Lonner, 1980). Ca membri ai unei specii, constatăm că procesele ce stau la baza comportamentelor noastre diferite sunt, în fapt, aceleași peste tot. Normele de prietenie sunt universale pentru oamenii de pretutindeni. Din studiile realizate în Marea Britanie, Italia, Hong Kong și Japonia, Michael Argyle și Monika Henderson (1985) au remarcat mai multe variații culturale în criteriile definitorii ale rolului amiciției. De exemplu, în Japonia este crucial să nu stânjenești un prieten cu critici publice. Însă există și unele convenții aparent universale, precum respectarea intimității, menținerea contactului vizual în timpul comunicării și păstrarea confidențialității. În lumea întreagă, oamenii tind să îi caracterizeze pe cei din jur ca fiind mai mult sau mai puțin stabili, deschiși, plăcuți, extraverți sau conștiincioși (John & Srivastava, 1999; McCrae et al., 1989). Dacă un test specifică unde vă situați în aceste cinci mari dimensiuni ale personalității, vă descrie destul de bine, indiferent de locul unde trăiți. Credințele sociale Pentru psihologii din Hong Kong există cinci dimensiuni universale ale credințelor sociale: cinismul, complexitatea, recompensa pentru acțiune, spiritualitatea și controlul destinului. În fiecare zonă a globului pământesc, oamenii aplică diferit convingerile sociale în viețile lor și par că se ghidează 129

după acestea. Cei care se orientează după credința „Cine încearcă reușește.” sau „După muncă și răsplată.” își concentrează atenția către a studia mai mult și tind să devină mai buni. Cei cinici prezintă o atitudine asertivă și o satisfacție de viață redusă (Leung & Bond, 2004). Regulile universale ale statutului O altă regulă universală, studiată de Roger Brown (2003), este cea privind modul de exprimare în cadrul ierarhiilor sociale și face referire la faptul că oamenii se adresează persoanelor cu statut social mai înalt într-un mod respectuos, pe care îl folosesc de obicei cu străinii, iar celor cu statut social mai scăzut li se adresează într-un mod familiar. Spre exemplu, pacienții se adresează medicului cu apelativul „domnule/doamna doctor”, în timp ce acesta le spune direct pe nume. La fel se întâmplă și în cazul profesorilor și al elevilor sau studenților (Kroger & Wood, 1992). De asemenea, în multe țări, pronumele personal „you” din limba engleză este utilizat în două feluri: primul, ca o formă respectuoasă atunci când se adresează șefilor sau persoanelor necunoscute și cel de al doilea, familiar, când e vorba de prieteni, familie, cunoscuți (de exemplu: „sie” și „du” în germană, „vous” și „tu” în franceză). Formulele de adresare arată nu numai distanța socială, dar și statutul social, însă progresele către familiaritate sunt sugerate de obicei de persoana cu statut mai înalt. În Europa, dacă două persoane încep o conversație într-un mod respectuos, pot ajunge la un nivel în care se pot adresa informal. În cele mai multe situații persoana care va propune continuarea conversației într-un mod mai familiar va fi persoana mai în vârstă sau care are un statut social mai înalt. Această normă se extinde dincolo de limbaj, la orice tip de apropriere. Astfel, este mult mai acceptabil să împrumuți un stilou sau să pui o mână pe umărul cuiva apropiat, cunoscut sau al subordonaților, decât să ai astfel de abordări cu străinii sau superiorii. Oamenii au variate convenții culturale chiar și în ceea ce privește războaiele. Există reguli care se aplică în timpul unui război ce au fost urmate de secole, de pildă purtarea uniformelor, predarea simbolizată prin anumite gesturi și tratarea prizonierilor într-un mod cât mai uman. Aceste norme, deși interculturale, nu sunt totuși universale. Sunt nenumărate exemple care arată contrariul acestor lucruri. Asemănările și diferențele de gen au fost explicate atât din perspectivă evoluționistă, cât și din perspectivă culturală. 130

Există multe dimensiuni evidente ale diversității umane; înălțime, greutate, culoarea părului, pentru a numi doar câteva. Dar pentru conceptele de sine ale oamenilor și pentru relațiile sociale, dimensiunile diversității ce primează sunt rasa și, mai ales, genul (Stangor et al., 1992). Femeile și bărbații sunt, prin urmare, asemănători în ceea ce privește multe trăsături fizice și repere ale dezvoltării, cum ar fi vârsta majoratului sau implicarea în muncă. De asemenea, ei sunt similari legat de caracteristici psihologice, precum vocabularul general, creativitatea, inteligența, stima de sine și fericirea. Ambele genuri simt aceleași emoții și au în multe situații reacții asemănătoare. Desigur, există și diferențe, iar acestea, în cele din urmă, captează atenția, provocând interes atât în știință, cât și în cotidian. În comparație cu bărbatul, femeia are mai puțină masă musculară, este mai scundă, cântărește cu câteva kilograme mai puțin, este mai sensibilă la mirosuri și sunete și este dublu vulnerabilă la tulburările de anxietate și depresie. Privind în opoziție, în comparație cu femeia, bărbatul este mult mai puternic fizic, dar este de trei ori mai susceptibil la a fi diagnosticat cu ADHD, de exemplu. Atât bărbații, cât și femeile prezintă perspective și comportamente care variază de la competitivitatea acerbă, mai cu seamă în carieră, la ajutorul cerut și dat celorlalți și la construcții sociale comune bazate pe colaborare. Nancy Chodrow (1978), Jean Baker Miller (1976), Carol Gilligan (1982) au susținut că femeile, mai mult decât bărbații, pun pe primul plan relațiile strânse și intime. Jocul: În ceea ce privește joaca, fetele sunt mai intime și mai puțin agresive (Maccoby, 2002). De asemenea, ele se joacă în grupuri mai mici, vorbind de obicei cu un singur prieten, în timp ce băieții preferă grupurile mari (Rose & Rudolph, 2006). Prietenia: În calitate de adulți, femeile din culturile individualiste se descriu în termeni mai relaționali, salută mai mult și experimentează mai multe emoții legate de relații (Watkins et al., 1998). Bărbații se concentrează mai des pe sarcinile și pe relațiile cu grupuri mari, în timp ce femeile acordă atenție relațiilor personale (Tannen, 1990). Vocația: Felicia Pratto et al. (1997) arată faptul că bărbații gravitează în jurul locurilor de muncă ce sporesc inegalitățile de reușită între cele două sexe, iar femeile aleg contrariul. Studiile privind preferințele de muncă pentru 640.000 de persoane arată că genul masculin, mai mult decât cel feminin, prețuiește câștigurile, promovarea, provocarea și puterea, în timp ce sexul opus preferă relațiile personale și oportunitățile de a îi ajuta pe cei din jur (Konrad et al., 2000). 131

Relațiile de familie: Conexiunile femeilor ca mame, fiice, surori și bunici leagă familiile (Rossi & Rossi, 1993). Acestea petrec mai mult timp îngrijindu-i pe cei din jur, de exemplu pe preșcolari și pe părinții în vârstă (Eagly & Crowley, 1986). Comparativ cu bărbații, ele cumpără de trei ori mai multe cadouri și felicitări, scriu de două până la patru ori mai multe scrisori personale și dau mai multe apeluri de la distanță prietenilor și familiei (Putman, 2000). Zâmbetul: Zâmbetul, desigur, variază în funcție de situație. Cu toate acestea, în mai mult de 400 de studii, s-a constat că femeile au o frecvență mult mai mare a zâmbetelor (Lafrance et al., 2003). Empatia: Atunci când sunt chestionate, persoanele de gen feminin se descriu ca fiind empatice. Luând în considerare experiențele din laborator această afirmație s-a dovedit a fi adevărată; prin urmare, femeile, mai mult decât bărbații, prezintă capacități empatice mai bune (Batson et al., 1996). Dominanța socială și diferențele de gen Ținând seama de două tipologii de personalitate, una care este mai aventuroasă, aspră, dominantă, puternică, independentă și una afectuoasă, dependentă, visătoare, emoțională, supusă și slabă, marea majoritate a oamenilor au tendința să spună că prima tipologie este atribuită unui bărbat, iar cea de-a doua unei femei. Studiile făcute pe aproape 80.000 de participanți din peste 70 de țări din continente precum Asia, Africa, Europa și Australia arată că bărbații sunt considerați mult mai dominanți și agresivi în comparație cu femeile. În nicio societate cunoscută până în prezent nu s-a observat ca bărbații să fie dominați de femei (Schwartz & Rubel, 2005). Totuși, diferențele dintre sexe variază în funcție de cultură. De pildă, există societăți industrializate unde femeile ocupă în mare parte pozițiile de conducere. Cu toate acestea, trebuie să se țină cont de câteva date importante: respectiv, în anul 2008, doar 18% dintre femei făceau parte dintre legislatorii lumii. De asemenea, bărbații sunt mai preocupați de dominația socială și de păstrarea inegalității între grupuri (Eagly et al., 2004; Sidanius & Pratto, 1999). În același timp, din numărul total de jurați, jumătate este reprezentat de genul masculin, iar 90% din comisia de selecție a juraților sunt tot bărbați; pe de altă parte, în țările unde există industrie, femeile au în medie 77% din salariul pe care îl are un bărbat (Stasser et al., 1982). Așadar, în situațiile unde rolurile nu sunt foarte bine fixate, bărbații au tendința să dețină puterea nelimitată și să nu țină cont de interesele și sentimentele claselor sociale; femeile însă tind să ia în considerare mai mult interesele marii majorități din cadrul populației (Eagly & Carli, 2007). 132

În rolurile de conducere bărbații au tendința de a fi orientați spre directive, în timp ce femeile către transformare, modelul feminin fiind din ce în ce mai dorit de către cele mai multe organizații, deoarece înseamnă existența unor abilități sociale și inspiraționale foarte utile în construirea spiritului de echipă. Prin urmare, se disting clar motivele societății, care preferă bărbații în ceea ce privește competiția, fiind mai dornici să câștige și să fie fruntași, și femeile când vine vorba de conflicte în cadrul grupului, ele fiind mai potrivite pentru mediere (Sidanius et al., 1994). S-au observat diferențe și în cazul scrierii: de pildă, femeile folosesc mai mult cuvinte ce reflectă ideea de conectare, precum prepoziția „cu”, iar bărbații tind să evidențieze aspecte ale independenței. Aceste deosebiri de scriere dintre stilul feminin și cel masculin au fost observate cu ajutorul unui program, care făcea diferențierea în funcție de cuvintele folosite și de structura propozițiilor, reușind, astfel, să identifice corect genul persoanei în proporție de 80% în cele 920 de scrieri britanice folosite (Koppel et al., 2002). În conversație, de obicei, bărbații sunt mai încrezători, fac întreruperi intruzive, au tendința de a te atinge cu mâna, te privesc în ochi și zâmbesc mai puțin. Femeile, în schimb, sunt mai indirecte, întrerup mai puțin, sunt mai sensibile, mai politicoase și mai puțin îndrăznețe (Leaper & Ayers, 2007). De cele mai multe ori există diferențe între genuri ce se vor regăsi la marea majoritate a populației din aproape toate țările, însă trebuie ținut cont și de influența unor factori cum ar fi modalitatea în care sunt stabilite anumite roluri, permisivitatea contextului, trăsături psihologice individuale. Prin termenul de agresiune psihologii denumesc un comportament destinat rănirii. În întreaga lume, vânătoarea, lupta și războiul sunt în primul rând activități masculine (Eagly & Wood, 1991). Astfel, în sondaje, bărbații recunosc că sunt autorii agresiunilor într-o măsură mult mai mare comparativ cu femeile. Totodată, și în experimentele de laborator, genul masculin manifestă într-adevăr mai multă agresivitate fizică (de exemplu, prin administrarea altor subiecți a ceea ce ei cred că ar fi șocuri electrice dureroase). De altfel, în Canada, raportul statistic bărbați-femei al arestărilor este de 9 la 1 în cazul comiterii crimelor, iar în Statele Unite, țara în care 92% dintre deținuți sunt bărbați, raportul este același (Knight et al., 1996). Contextul este un factor important – în cazurile în care există provocări, decalajul statistic dintre femei și bărbați în ceea ce privește comiterea actelor de agresiune se micșorează (Richardson, 2005). În cazul formelor de agresiune mai puțin violente, precum lovirea ușoară a unui membru al familiei, aruncarea cu obiecte sau mustrarea verbală a unei persoane, femeile nu sunt mai puțin ostile decât bărbații (White & Kowalski, 1994). 133

Într-adevăr, cercetările realizate de John Archer (1991, 2000, 2004), asupra mai multor studii statistice, arată că femeile pot fi puțin mai susceptibile la a comite acte indirecte agresive. În întreaga lume și la toate vârstele, bărbații sunt cei ce îi rănesc mai des pe cei din jur folosind agresiunea fizică. Pe lângă domeniul comunicării, există, de asemenea, diferențe de gen în atitudinile și asertivitatea sexuală. Deși, în răspunsurile fiziologice și subiective la stimulii sexuali, femeile și bărbații sunt asemănători, trebuie menționate și alte considerente (Griffitt, 1987), respectiv cu afirmația „Îmi pot imagina că sunt confortabil(ă) și că am ocazia de a face sex ocazional cu diverși parteneri” au fost de acord 48% dintre bărbați și 12% dintre femei, într-un sondaj australian (Bailey et al., 1994). În același timp, un studiu recent al Consiliului American pentru Educație, aplicat pe un sfert de milion de studenți, oferă un rezultat similar – respectiv, 58% dintre bărbați și doar 34% dintre femei au fost de acord cu afirmația: „Dacă doi oameni se plac cu adevărat, este în regulă să întrețină relații sexuale chiar dacă s-au cunoscut de un timp foarte scurt” (Pryor et al., 1997). Un alt studiu efectuat pe un segment de 3.400 de americani, selectați în mod aleatoriu, cu vârste cuprinse între 18 și 59 de ani, arată că jumătate din numărul persoanelor de gen feminin (48%) au fost afectate de primul contact sexual avut cu partenerul, iar cele de gen masculin în proporție de 25% (Laumann et al., 1994). Diferențele dintre sexe în ceea ce privește atitudinea sexuală țin de comportamentul social. Cu puține excepții, oriunde în lume, bărbații sunt mai deschiși decât femeile să inițieze activități sexuale, după cum au raportat Segall et al. (1998). Baumeister și Vohs (2004) au observat că bărbații au mai multe fantezii legate de sex, au atitudini mult mai permisive, caută mai mulți parteneri, sunt mai ușor de tentat, doresc relații intime mai des, au mai puțin succes în celibat, își asumă mai multe riscuri, consumă mai multe resurse ca să se implice în activități sexuale și preferă mai multă varietate sexuală. Un alt sondaj de opinie a chestionat 16.288 de persoane din 52 de naționalități referitor la câți parteneri sexuali și-ar dori să aibă luna următoare. Rezultatele au arătat că 29% dintre bărbați și 6% dintre femei și-au dorit mai mult de un partener (Schmitt et al., 2003). Aceste rezultate au fost identice atât pentru heterosexuali, cât și pentru homosexuali: 29% bărbați gay și 6% lesbiene și-au dorit mai mult de un partener (Baumeister et al., 2001) Factorul cultural, oriunde în lume, îi atribuie sexualității feminine o valoare mai mare. Această perspectivă determină asimetrii de gen în prostituție și 134

curtoazie, situații în care bărbații, în general, oferă recompense în schimbul implicării unei femei într-o relație de natură sexuală. În societățile moderne, ca și în cele tradiționale, s-a constatat că femeile rar plătesc pentru sex. În peste 185 de țări, unde numărul bărbaților disponibili este mic, rata adolescentelor însărcinate este mai mare, deoarece „femeile concurează una cu cealaltă, oferind sex la un preț mai mic în termenii angajamentului” (Baumeister & Vohs, 2004). În opoziție, în țări precum China și India, unde rata femeilor este mai mică, valoarea de piață a sexualității crește și sunt capabile să obțină un angajament mai mare.

6.4. Evoluție și gen În explicarea diferențelor dintre sexe, cercetările s-au concentrat, așa cum am mai spus, pe două influențe principale: evoluția și cultura. Există, desigur, anumite deosebiri sexuale biologice. Genele bărbaților predispun la masa musculară folosită pentru vânătoare, iar cele ale femeilor conferă capacitatea de a alăpta copiii. Cercetătorii au încercat să determine dacă variațiile sexuale biologice sunt limitate la distincții evidente fizic sau dacă genele, hormonii și creierul contribuie, de asemenea, la diferențele comportamentale (Brigham, 1986). Psihologia evoluționistă nu evidențiază diferențele între sexe în toate ariile în care femeile și bărbații se confruntă cu provocări similare de adaptare (Buss, 1995). De pildă, ambele sexe reglează căldura corpului cu ajutorul transpirației și ambele au preferințe de gust similare pentru a-și hrăni trupurile. Însă psihologia evoluționistă arată deosebirile certe în ceea ce privește comportamentele relevante pentru întâlnire, împerechere și reproducere (Brehm & Kassin, 1996). Așadar, spun psihologii evoluționiști, femeile își investesc cu atenție posibilitățile de reproducere, căutând semne ale resurselor și ale angajamentului. Bărbații concurează între ei pentru șansele de a câștiga „tombolele” genetice și de a avea oportunitatea să își creeze urmași. Femeile caută să se reproducă cu înțelepciune, iar bărbații pe scară largă (Myers, 2010). Mai mult decât atât, perspectiva evoluționistă sugerează că bărbații dominanți fizic au fost cei care au excelat în obținerea accesului la femei. La baza acestei prezumții stă principiul: natura selectează trăsăturile ce contribuie la transmiterea genelor în viitor, însă puțin din acest proces este conștient. David Buss (1995) consideră că „oamenii sunt fosile vii, colecții de mecanisme produse de presiuni selective anterioare”; explicațiile oferite se 135

referă nu numai la agresivitatea masculină, ci și la evidențierea atitudinilor și comportamentelor sexuale diferite ale genurilor. Psihologia evoluționistă prevede, de asemenea, că bărbații se vor strădui mereu să ofere ceea ce vor femeile, extinzând cât mai mult resursele și protecția fizică. Dar, în același timp, și femeile își măresc sânii, își estompează ridurile și își reduc stratul de grăsime pentru a avea aspectul tânăr și sănătos la care râvnesc bărbații (Vukovic et al., 2008). Studiile efectuate în 37 de țări, în diferite zone geografice, de la Australia la Zambia, arată că masculii de pretutindeni se simt atrași de femei ale căror trăsături fizice, cum ar fi chipurile și formele tinerești, sugerează fertilitatea, iar femeile se simt seduse de bărbați ale căror bogății, putere și ambiție promit resurse pentru protejarea și îngrijirea copiilor. Interesul sporit al bărbaților față de forma fizică îi face să fie majoritarii consumatori din lume ai pornografiei vizuale. Bărbații tind să își aleagă, în general, partenere de viață care se află la apogeul fertilității. Acest moment însă fluctuează de-a lungul vieții. Prin urmare, pentru băieții tineri, acest apogeu este reprezentat de fetele mai mari decât ei, în timp ce pentru bărbații de vârstă mijlocie același apogeu este caracterizat de femeile de vârsta lor, iar pentru cei mai înaintați în viață sunt simbolice femeile mai tinere decât ei (White et al., 2009). Spre deosebire de sexul masculin, cel feminin preferă pur și simplu bărbații mai mari, indiferent de vârsta la care se află. Femeile și bărbații diferă în alegerea partenerilor, conform afirmațiilor evoluționiștilor. Dacă ne-am imagina că femeile ar fi mai puternice și mai agresive fizic decât bărbații, mulți ar spune că ar fi normal, motivul evident fiind apărarea copiilor. După un secol și jumătate de când Charles Darwin a scris „Originea Speciilor”, controversele asupra marii sale idei, potrivit căreia fiecare creatură este descendentă dintr-o altă creatură pământeană, continuă. Polemicile s-au dezlănțuit cel mai intens în Statele Unite ale Americii, unde jumătate dintre adulți nu cred în evoluția propusă de el. Scepticismul asupra transformării persistă în ciuda dovezilor, incluzând cercetările ADN-ului modern (Myers, 2010). Dacă genetica predispune la trăsăturile legate de gen, acest lucru se observă în ceea ce privește efectele lor asupra corpului nostru. De exemplu, în embrionii masculi, genele direcționează formarea testiculelor, care încep să secrete testosteronul, hormonul sexual masculin ce influențează aspectul. Diferența de gen exprimată în agresiune pare a fi, de asemenea, influențată de testosteron. În cazul animalelor, administrarea testosteronului mărește agresivitatea. La om, criminalii violenți, de sex masculin, au niveluri ale 136

acestui hormon mai ridicate decât cele normale. Mai mult decât atât, diferența de gen în agresiune apare la începutul vieții și scade odată cu diminuarea nivelului de testosteron produsă în timpul maturității (Brigham, 1991). Pe măsură ce oamenii ajung sau depășesc vârsta mijlocie, are loc un fenomen demn de cercetat – femeile devin mai asertive și mai încrezătoare în sine, iar bărbații mai empatici și mai puțin dominatori (Pratt et al., 1997).

6.5. Cultură și gen Cultura este moștenirea împărțită de un grup mare și transmisă de-a lungul generațiilor. Se poate vedea puterea de modelare a acesteia în concepțiile despre cum ar trebui să se comporte bărbații și femeile și în dezacordul pe care îl întâmpină atunci când încalcă aceste așteptări (Kite, 2001). Rolurile de gen variază odată cu cultura Un studiu efectuat de Pew Research Center (2011), realizat pe 38.000 de oameni, a arătat că cei mai mulți dintre cei intervievați doresc ca sarcinile legate muncă și de îngrijirea copilului să fie împărțite între cei doi soți. În 41 de țări dintre cele 44 participante la studiu, subiecții au răspuns că vor ca ambii parteneri să muncească și să crească împreună bebelușul, și nu erau de acord ca bărbatul să lucreze pentru a întreține financiar familia, iar femeia să stea acasă. Cu toate că rolurile pe care le au femeile și bărbații sunt diferite și inegale, cei mai mulți își doresc o situație ideală, în care sarcinile sunt împărțite cât mai egal posibil. Cu toate că 93,1% dintre țările participante la studiu au fost de acord în privința implicării comune, au existat ponderi diferite de la o țară la alta, mai concret, de la o zonă culturală la alta. Egiptenii contrazic majoritatea de 93,1% cu un raport de 2 la 1, pe când vietnamezii o susțin cu un raport de 11 la 1. În Global Gender Gap Report din 2008, World Economic Forum a raportat că Norvegia, Finlanda și Suedia au cea mai mare egalitate între cele două sexe, pe când Arabia Saudită, Ciad și Yemen sunt la polul opus, cu cele mai mari discrepanțe. Conform Organizației Internaționale a Muncii, și în țările dezvoltate industrial rolurile între cele două sexe diferă. De exemplu, în Japonia și Germania, femeile care ocupă funcții de conducere au o cotă de 1 la 10 bărbați, iar în Australia și S.U.A. de aproape 1 la 2. În America de Nord majoritatea doctorilor și stomatologilor sunt bărbați, pe când în Rusia și Danemarca majoritatea este deținută de femei (Wallace et al., 2005). 137

Rolurile de gen variază în timp În ultima jumătate de secol, rolurile și atribuirile femeilor și ale bărbaților au suferit modificări dramatice. De pildă, în anul 1967, un procent de 57% dintre americanii din primul an de colegiu au fost de acord că „activitățile femeilor căsătorite sunt cel mai bine limitate la casă și familie”, pe când în anul 2005, numai 20% au aprobat acest concept (Pryor & et al., 1997). Această schimbare de atitudine a dus la modificări comportamentale. Dacă până în 1965 Harvard Business School nu a acordat niciodată diplomă femeilor, la începutul secolului XXI, 30% dintre absolvenți erau de sex feminin. În S.U.A., în 45 de ani (între 1960 și 2005), ponderea femeilor a crescut de la 6% la 50% în rândul studenților la medicină și de la 3% la 50% în rândul studenților la drept. În același timp, fluctuații au apărut și în legătură cu rolul femeii în gospodărie. Dacă la mijlocul anilor 1960, doamnele măritate dedicau de șapte ori mai mult timp față de bărbați treburilor casnice, acest lucru s-a schimbat, iar la mijlocul anilor 1990, această diferență s-a redus la jumătate (Richardson, 2005). Schimbările dintre roluri traversează multe culturi, după cum o demonstrează și reprezentarea crescândă a femeilor în parlamentele din țări îndepărtate geografic și ideologic, cum ar fi, de pildă, Maroc și Suedia. Implicarea femeilor în viața politică este o dovadă a faptului că rolurile se schimbă cu adevărat, cu atât mai mult că politica era una dintre zonele destinate exclusiv bărbaților (Bianchi et al., 2000). Astfel de modificări, petrecute într-un timp remarcabil de scurt, dincolo de mentalități, obiceiuri, comportamente, semnalează faptul că evoluția și biologia nu fixează rolurile sexelor, influențele factorului socio-cultural, dar și dezvoltarea tehnologiei punându-și amprenta în ceea ce privește metamorfozarea acestora. Cultura părinților guvernează ceea ce vor deveni copiii lor (Harris, 2010). Rolul părinților este uriaș în multe aspecte ale dezvoltării socioemoționale și comportamentale ale urmașilor. În plus, cei mici dobândesc multe dintre valorile specifice familiei de proveniență, inclusiv afilierea politică și credința religioasă. Și, pornind de la această premisă, ne putem aștepta ca acei copii ce cresc în aceeași familie să fie în mod evident asemănători. Această prezumție este însă respinsă de una dintre cele mai uluitoare și neașteptate constatări ale psihologiei dezvoltării. Potrivit cercetătorilor Robert Plomin și Denise Daniels (1987), doi copii din aceeași familie sunt atât de diferiți unul de celălalt, la fel cum sunt perechile de copii selectați aleatoriu din populație. 138

Dovezile provenite din studiile privind gemenii și frații biologici indică faptul că influențele genetice explică aproximativ 50% dintre variațiile individuale ale trăsăturilor de personalitate. Influențele de mediu, împărțite, reprezintă doar între 0 și 10% din diferențele de personalitate. Iar restul de 4050% sunt în mare parte influențele proprii ale omului. De pildă, ceea ce influențează majoritatea copiilor și adolescenților nu este ceea ce gândesc părinții lor, ci ceea ce gândesc colegii acestora. Familia are o influență importantă, dar în mod substanțial indirectă; ea ajută la definirea școlilor, cartierelor și colegilor, ceea ce sugerează direct direcția potrivit căreia copiii lor au o probabilitate mai mare sau mică de a deveni delicvenți sau consumatori de droguri. Ce putem concluziona despre gene, cultură și gen? Biologia și cultura se desfășoară una în contextul celeilalte. Așadar, cum interacționează cele două și cum fac față personalitățile noastre situațiilor cu care ne confruntăm? Nu trebuie să ne gândim la evoluție și la cultură ca la o pereche de competitori. Normele culturale afectează în mod subtil, dar puternic, atitudinile și comportamentele noastre, dar ele nu fac acest lucru independent complet de factorul biologic. Tot ceea ce este social și psihologic este în cele din urmă și biologic. Mai mult, ceea ce inițiază moștenirea noastră biologică, cultura poate accentua. Dacă genele și hormonii predispun bărbații la a fi mai agresivi fizic decât femeile, cultura poate amplifica această diferență, prin norme care prevăd că bărbații sunt puternici și că femeile sunt blânde.

6.6. Oamenii construiesc și sunt construiți de propria lume culturală Oamenii acționează, reacționează, răspund și primesc răspunsuri. De asemenea, pot rezista influențelor situațiilor sociale și, uneori, chiar pot schimba desfășurarea acestora. Din acest motiv, puterea reală este puterea persoanei în cauză. Explicațiile sociale și personale sunt valabile pentru orice moment; suntem atât cei creați, cât și creatorii lumilor noastre și suntem un produs al interacțiunii dintre gene și mediu. Alegerile noastre determină astăzi mediul de mâine. Între situațiile sociale și indivizi există o influență reciprocă, acestea interacționând în cel puțin trei moduri (Snyder & Ickes, 1985), respectiv: O anumită situație socială afectează adesea diferit oamenii. Acest lucru se explică datorita faptului că mințile umane nu concep realitatea în mod identic 139

sau cel puțin obiectiv, ci răspund la o situație pe măsură ce o interpretează. Unii oameni sunt mai sensibili și mai receptivi la situațiile sociale față de alții. Oamenii își aleg adesea situațiile în mod diferit. Acest lucru se datorează unui cumul de factori de personalitate. De pildă, oamenii sociabili optează pentru situații care implică interacțiunea socială. Traseul profesional ales este de asemenea un exemplu edificator – atunci când ne alegem facultatea, decidem să ne expunem la un anumit set de influențe sociale. Oamenii creează adesea situația. Dacă ne așteptăm ca cineva să fie extrovertit, prietenos sau, dimpotrivă, ostil, atitudinile noastre față de persoană pot induce comportamentul pe care îl adoptam. Prin urmare, oamenii construiesc și sunt construiți de propria lume culturală.

140

Capitolul 7 Grupurile sociale

7.1. Caracteristici principale ale grupurilor sociale Grupul reprezintă o parte centrală în existența umană. Toți suntem membrii unei varietăți de grupuri sociale – de la grupul din care facem parte atunci când mergem la serviciu, la grupurile de prieteni sau echipele sportive din care facem parte. Grupurile ne definesc ca indivizi sociali; adesea ne referim la noi înșine din perspectiva grupului din care facem parte sau căruia îi aparținem. De multe ori, când ne gândim la noi înșine, asocierea cu grupul social este aproape automată; grupul social ne influențează viața în multiple aspecte, ne influențează atitudinile și convingerile și ne setează un anumit tip de comportament. Identitatea noastră socială este în strânsă legătură cu grupul din care facem parte, dar și cu grupurile cu care luăm contact. Oamenii se supun adesea grupurilor, normelor și regulilor acestora, iar a nu face parte din niciun grup poate afecta extrem de serios echilibrul psiho-emoțional al individului. Cercetătorii au diferențiat adesea grupurile în funcție de mărimea lor, de gradul de structurare sau în funcție de gradul de apropiere între membri. Cum se diferențiază grupurile sociale de alte formațiuni sociale, de pildă organizațiile? Psihologul român D. Cristea (2015) realizează următoarea distincție între grupuri, colectivități și organizații: Grupurile – sunt formațiuni sociale în care indivizii interacționează direct, pe baza unor reguli acceptate și se recunosc ca membri ai unei entități distincte, într-un anumit moment și loc. Colectivitățile – au la bază aceeași recunoaștere a unor norme și principii comune, dar nu presupun interacțiuni directe între membri (este cazul etniilor, de exemplu). Organizațiile – sunt formațiuni sociale deliberat constituite în vederea atingerii unui anumit scop, prin folosirea explicită a unor strategii de decizie și control. Grupurile sociale au în general un număr redus de membri (maximum câteva zeci) între care există interacțiuni de natură informațională, precum și 141

relații socio-afective (simpatii, antipatii). În contextul acțiunilor comune, se creează sentimentul apartenenței la grup, acesta repercutându-se în general asupra unor aspecte cum ar fi solidaritatea și coeziunea grupului. Membrii au conștiința apartenenței la un anumit grup și se recunosc reciproc ca aparținând de acesta. Există o diferențiere a rolurilor între membri, o anumită structură ierarhică, norme și reguli care sunt respectate de marea majoritate a membrilor și a căror încălcare atrage după sine anumite sancțiuni. De obicei, sancțiunile sunt raportate la frecvența, intensitatea, precum și consecințele încălcării normelor de grup. Un alt parametru pe care îl regăsim în marea majoritate a grupurilor sociale îl reprezintă existența unor scopuri și valori comune. Ființele umane au nevoi fundamentale de integrare, afirmare și de recunoaștere socială – care își găsesc expresia în grupurile sociale. În aceste medii sociale, se creează și noi nevoi, atitudini și reprezentări, prin diferite ajustări și adaptări în plan cognitiv, afectiv-motivațional și comportamental. Care sunt principalele caracteristici ale grupurilor sociale? • Mărimea: este dată de numărul de membri care compun grupul, acest parametru influențând sensibil alți indicatori ținând de performanță, creativitate ș.a. • Compoziția: reflectă caracteristicile psihosociale ale membrilor grupului, sub aspectul vârstei, sexului, etniei, nivelului de instruire, stării civile, statutului profesional ș.a. • Structura: evidențiază existența unui set de norme plus modalitatea de distribuție a rolurilor și funcțiilor în cadrul grupului. • Coeziunea: este dată de ansamblul forțelor care mențin unitatea grupului. Acest parametru este configurat de interacțiunea dintre caracteristicile psihosociale ale membrilor, de modalitatea de relaționare dintre aceștia, precum și de contextual social în care se desfășoară activitatea de grup. • Consensul: arată existența atitudinilor asemănătoare în grup. • Conformismul: se referă la gradul de respectare a normelor de grup. • Autoorganizarea: este capacitatea grupului de a se organiza singur, fără intervenții extragrupale. • Omogenitatea: reflectă gradul de similaritate psihologică a membrilor. • Flexibilitatea: ilustrează capacitatea de a manifesta comportamente variate; opusă rigidității și stereotipiei. • Tonul hedonic: înseamnă plăcerea apartenenței la grup. • Intimitatea: reprezintă gradul de apropiere psihologică între membri. • Autonomia: arată independența grupului în raport cu alte grupuri. 142

• • •

•

•

Controlul: grupul ca mijloc de control al acțiunilor membrilor săi. Permeabilitatea: reflectă gradul de cooptare a altor membri și măsura în care aceștia sunt acceptați în grup. Nivelul de integrare: reprezintă expresia măsurii identificării membrilor cu grupul din care fac parte și a participării la diferite aspecte ale vieții colective; indirect, nivelul de integrare exprimă și gradul de elaborare a conștiinței colective, element de fond al coeziunii grupale. Eficiența: exprimă sintetic parametrii calitativi și cantitativi de realizare a sarcinii, dar și pe cei care se referă la menținerea grupului, precum și la satisfacerea trebuințelor membrilor săi. Stabilitatea: arată persistența în timp a grupului.

7.2. Funcțiile grupurilor sociale Potrivit psihologiei evoluționiste (Buss & Kenrick, 1998; Tooby & Cosmides, 1992) amintită și mai sus, oamenii au moștenit, ca urmare a selecției naturale și a adaptării evolutive, competențe specializate care le permit să îndeplinească în mod eficient sarcini importante pentru supraviețuire, inclusiv pe cele legate de împerechere, securitate și interacțiune socială. Mai mult, din moment ce oamenii au trăit mereu împreună în grupuri mici, psihologia evoluționistă afirmă că multe dintre aceste abilități fundamentale sunt în strânsă legătură cu comportamentul grupului. De exemplu, abilitatea de a recunoaște alte persoane este importantă și ar trebui să facă parte din repertoriul nostru. Într-adevăr, s-a constatat că și bebelușii cu vârsta mai mică de o oră au această abilitate: sunt capabili să diferențieze chipurile de alte modele (Johnson et al., 1991). Integrarea în grup oferă avantaje importante pentru supraviețuirea membrilor grupului. Grupul îndeplinește, de asemenea, funcții extrem de importante, cum ar fi securitatea și apărarea. Grupurile oferă oportunități mai bune pentru colectarea și producția de alimente, contribuind la o aprovizionare stabilă cu hrană. Pe parcursul dezvoltării umane, funcțiile îndeplinite de grup pentru supraviețuirea individului, desigur, s-au schimbat. Grupurile sociale vor rămâne probabil importante vehicule pentru supraviețuire, deși formatul și funcția acestora probabil că vor continua să se schimbe în timp. O altă funcție importantă a grupurilor sociale este capacitatea de a îndeplini obiective specifice legate de sarcini. Există o mulțime de lucruri pe 143

care nu le putem face singuri – ne bazăm pe grupuri pentru a juca fotbal și baschet, pentru a petrece și pentru a interveni în salvarea unor semeni. Și există și alte lucruri – cum ar fi vizionarea unui eveniment sportiv, care, deși pot fi făcute de unul singur, pur și simplu nu sunt la fel de distractive ca atunci când le faci cu prietenii (te uiți la meci cu ei). Uneori folosim grupul pentru a obține beneficii specifice pe plan social pentru noi înșine, spre exemplu atunci când ne alăturăm unui club de afaceri pentru a ne face contacte și oportunități de această natura. În alte cazuri, intram în grupuri pentru a-i ajuta pe alții, ca atunci când ne oferim voluntari în Corpul Păcii sau în Crucea Roșie. Poate cel mai important, folosim frecvent grupurile de lucru pentru a lua decizii importante, pe de o parte pentru că majoritatea indivizilor consideră că deciziile luate în grup sunt mai bune decât deciziile luate de unul singur, și pe de altă parte întrucât grupul poate asigura faptul că deciziile sunt implementate corect. Cu toate acestea, întrebarea dacă este adevărat sau nu faptul că grupurile iau decizii mai bune decât indivizii este una al cărui răspuns nu este ușor de aflat, în găsirea explicațiilor interferând o sumedenie de factori și aspecte. Afilierea socială și atașamentul Calitatea de membru al grupului oferă, de asemenea, beneficii bunăstării noastre psihologice, sub formă de afiliere și acceptare de către alții. Formarea unor relații pozitive și durabile cu alți oameni și crearea unui sentiment de apartenență reprezintă nevoi fundamentale ale ființelor umane (Barash, 1982; Baumeister & Leary, 1995; Baumeister & Tice, 1990; Lee & Robbins, 1995; Rook, 1984). Gradul de acceptare socială într-un grup se reflectă în calitatea stimei noastre de sine; când ne simțim acceptați și valorizați aceasta are o conotație pozitivă, când ne simțim respinși sau devalorizați, stima noastră de sine are mult de suferit. Suportul și îngrijirea oferită de familie și de prieteni provoacă un sentiment de confort și apartenență în care putem prospera. Pe lângă familiile noastre, putem căuta și alte grupuri care să ne ofere sentimentul afilierii. Chiar și o echipă de fotbal sau un grup de studiu pot oferi sentimente de acceptare și, în plus, posibilitatea de a ne angaja în sarcini specifice. Singurătatea este și un rezultat al neintegrării în grupuri (DiTommaso & Spinner, 1997; Kraus et al., 1993). Pentru a-i forța să se conformeze normelor grupului, uneori ceilalți membri recurg la o modalitate de sancțiune extrem de eficientă, și anume întreruperea comunicării cu cel care refuză să se conformeze din diferite motive. Spre exemplu, atunci când indivizii ce fac parte din grupul religios Amish 144

încalcă hotărârile unui bătrân, membrii comunității întrerup orice comunicare cu ei. „Tratamentul tăcut” a fost observat, de asemenea, la părinții ai căror copii petrec foarte multe ore jucându-se jocuri video și refuză să se oprească (Williams et al., 2000). Reținerea comunicării sociale și a interacțiunii este o armă puternică pentru pedepsirea indivizilor și forțarea acestora să-și schimbe comportamentele. George Homans (1958) a realizat teoria schimbului social, esența acesteia fiind următoarea: menținem relații cu cei din jurul nostru în funcție de costurile și câștigurile pe care le avem (suntem egoiști prin natura noastră, vrem să primim mai mult decât oferim) și nu de puține ori relația de schimb social scade sau crește stima de sine, atrage indivizi sau îi determină să se îndepărteze. În ceea ce privește comportamentul de grup, teoria schimbului social realizează o predicție de bază – oamenii se vor alătura și vor dori să rămână în grupuri care le oferă rezultate pozitive și vor părăsi (dacă este posibil) grupurile care nu oferă rezultate pozitive. De exemplu, Ellemers, Spears și Doosje (1997) au constatat că persoanele care aveau un nivel scăzut de identificare socială cu grupul lor au fost mai predispuse să plece din grup în comparație cu cele care aveau un nivel mediu sau înalt. Deși această predicție pare simplă, totuși sunt situații în care oamenii ajung să aparțină unor grupuri din partea cărora nu primesc nici lucruri pozitive, nici lucruri negative. Sunt situații, de asemenea, în care oamenii rămân în grupuri pe care le-ar putea părăsi, chiar dacă beneficiile sunt mult inferioare costurilor (de pildă, o persoană care rămâne la același loc de muncă plătit sub pregătirea și capacitatea ei). Pe lângă evaluarea rezultatelor obținute dintr-un anumit grup de membri, individul evaluează, de asemenea, costurile potențiale de a se muta într-un alt grup sau de a nu fi inclus într-un grup absolut deloc. Schimbul social poate explica de ce preferăm grupurile care ne oferă beneficii și de ce putem rămâne în grupuri în care beneficiile sunt reduse (Rusbult, 1980; Rusbult et al., 1982). Afilierea și anxietatea Făcând parte din grupuri sociale, indivizii capătă un sentiment de securitate și li se reduce anxietatea. Când suntem triști sau temători, când nu suntem siguri ce anume să facem sau cum să procedam, ne întoarcem frecvent la alții (Cohen & Wills, 1985). Când oamenii se găsesc în circumstanțe noi, dificile sau neplăcute, se adresează adesea altora pentru ajutor. Oamenii care se întâlnesc să lucreze într-un proiect de cercetare alcătuiesc un grup formal. În alte cazuri, legăturile sunt mai informale, de exemplu, atunci când prietenii se 145

întâlnesc la o ceașcă de cafea pentru a vorbi despre viața lor personală. Indiferent dacă grupul este formal sau informal, totuși, a fi cu alții ne poate face să ne simțim mai bine. Susținerea socială se referă la aprobarea, asistența, consilierea, confortul și alte tipuri de ajutor pe care le primim de la cei cu care interacționăm și dezvoltăm relații pozitive stabile. Identificarea cu grupul spune foarte multe despre cine suntem cu adevărat, dar și despre cum trebuie să ne comportam și, de asemenea, ne permite să realizăm anumite predicții față de cum se vor comporta alții în relație cu noi, astfel apartenența la grupuri având și rolul de a reduce un anumit grad de incertitudine subiectivă. Rolul afilierii la grup asupra sănătății mintale a individului Oamenii care simt că au un sprijin social adecvat raportează că sunt mai fericiți (Harlow & Cantor, 1996; Cohen & Wills, 1985; Hartup & Stevens, 1997) și de asemenea, au mai puține probleme psihologice, incluzând comportamentul criminal, tulburările de alimentație și bolile psihice (Sampson & Laub, 1993; Sours, 1974; Milkie &Thoits, 1993). Persoanele cu mai mult sprijin social (de exemplu, cei căsătoriți și care au un job), în comparație cu cei care sunt singuri și șomeri, prezintă o rată scăzută a suicidului (Rothberg & Jones, 1987; Trout, 1980). De asemenea, s-a constatat faptul că sprijinul social îi ajută pe oameni să combată stresul (Cohen et al., 1986; Cutrona, 1989). Spre exemplu, cercetarea realizată de Solomon et al. (1990) a evidențiat faptul că veteranii militari care erau singuri și percepeau un sprijin social redus aveau mai multe șanse de a dezvolta o tulburare de stres posttraumatic decât cei care aveau un sprijin social mai puternic perceput. Așadar, relațiile sociale au un efect pozitiv asupra sănătății mintale. Conform teoriei comparării sociale (Festinger, 1954; Goethals & Darley, 1977; Suls & Miller, 1977), învățăm despre abilitățile noastre, despre adecvarea și validitatea opiniilor noastre și despre situația noastră socială prin procesul comparației sociale – un proces de comparare a atitudinilor, credințelor și comportamentelor noastre cu cele ale altora. Multe dintre credințele și valorile noastre importante nu se bazează pe cunoașterea directă, ci mai degrabă sunt norme introiectate și care, de multe ori, sunt definite numai prin convenție socială. Raportarea la ceilalți înseamnă înțelegerea realității sociale. Împărtășirea opiniilor și a valorilor sau, cel puțin, cunoașterea convingerilor noastre în comparație cu cele ale semenilor noștri oferă o bază în cunoașterea și înțelegerea universului social. În unele cazuri, folosim comparația socială pentru a ne clarifica gradul de dezvoltare al abilităților și priceperilor noastre – cât de buni suntem în 146

îndeplinirea unei sarcini sau a unei activități sau la un loc de muncă, de exemplu. Rezultatele acestor comparații pot avea un impact substanțial asupra sentimentelor noastre, a încercărilor noastre de a face mai bine și chiar asupra deciziei dacă vom continua sau nu să desfășurăm activitatea. Atunci când comparația socială are un efect pozitiv asupra noastră, stima noastră de sine se îmbunătățește considerabil, ne bucurăm de activitate și șansele de a ne implica și mai mult în rezolvarea sarcinilor și atingerea obiectivelor cresc. Distinctivitatea optimă Pe lângă comparația socială, unul dintre procesele importante implicate în formarea și menținerea imaginii de sine este și diferențierea socială. Oamenii, pe lângă confirmarea opiniilor și abilităților prin raportarea la cei din jur, au nevoie și de o diferențiere, un element distinctiv al personalității și care, în același timp, să mențină o coerență a autopercepției și a imaginii de sine. Această idee a distinctivității optime se reflectă în faptul că oamenii doresc în general să se distingă de ceilalți și să se perceapă ca fiind indivizi unici; în același timp însă, resimt nevoia raportării la alții, iar apartenența la grupuri satisface ambele tipuri de nevoi. De pildă, adesea se diferențiază de cei care fac parte din alte grupuri și sunt conectați cu cei din grupul căruia îi aparțin. Există mai multe strategii prin care oamenii mențin echilibrul între nevoia de a fi diferit și nevoia de a aparține unei structuri sociale. Printre acestea se numără: 1. Identificarea cu un grup numeric distinct – grupurile sociale mici satisfac nevoia de apartenență și afiliere/ incluziune fără a sacrifica sentimentul distinctivității unei persoane. Acesta este, de altfel, și argumentul principal al teoriei distinctivității optime (Brewer, 1991, 1993; Brewer și Weber, 1994). 2. Identificarea cu un subgrup – uneori ne identificăm cu un subgrup pentru a avea sentimentul distinctivității. Spre exemplu, partidele politice conțin diferite facțiuni ce reflectă opinii diferite asupra aceleiași ideologii de bază sau aceleiași doctrine. 3. Consolidarea distinctivității grupului din care facem parte – oamenii sunt motivați să accentueze similaritățile din interiorul grupului și diferențele dintre grupul lor și alte grupuri, în felul acesta având percepția contribuției personale la menținerea elementului distinctiv al grupului căruia îi aparțin. 4. Diferențierea de ceilalți membri ai grupului prin rolurile adoptate – a avea un rol specific în interiorul grupului (de pildă, specialist IT în cadrul unei mici companii) echivalează cu intersectarea celor două tipuri de nevoi: nevoia de diferențiere și nevoia de a aparține unei structuri sociale. 147

5. Perceperea de sine ca fiind loial, dar nu conformist – aceasta este o strategie de raționalizare a propriului comportament conformist, respectiv interpretarea comportamentului prin prisma loialității față de grup. Strategia justifică nevoia de independență și, în același timp, nevoia de a aparține unei structuri sociale. 6. Convingerea că respecți normele grupului într-o măsură mult mai mare decât o fac ceilalți – unii oameni au o tendință de a-și considera propriul comportament ca fiind tipic pentru grupul din care fac parte. Acest bias reflectă încercarea de a menține unicitatea sinelui chiar și atunci când individul face parte dintr-un grup. Identitatea socială Apartenența la grupuri generează sentimentul identității sociale. A face parte dintr-unul sau mai multe grupuri înseamnă a rezona cu un anumit set de valori și a-ți însuși anumite atitudini și comportamente. Aderarea la grupuri înseamnă, de asemenea, însușirea unei ideologii și chiar a unui stil de viață. Identitatea noastră socială este definită de apartenența la un grup și este asociată cu tipul de comportament pe care îl avem în grupul respectiv (Tajfel & Turner, 1979; Turner et al., 1987). Adesea identificăm acele atribute și caracteristici specifice grupului din care facem parte ca fiind elemente distincte și diferențiatoare vizavi de alte grupuri și ni le însușim la nivel atitudinal, comportamental și valoric. În momentul în care suntem incluși într-un grup, percepția noastră de sine trece prin filtrul apartenenței la grup. Când ne identificăm cu un grup, ne identificăm cu valorile, prestigiul și statutul acestuia și, întrucât identitatea noastră socială se repercutează asupra stimei noastre de sine, este de înțeles că vom căuta acele grupuri apreciate la nivel societal. Sintetizând, supraviețuirea individului este una dintre funcțiile de bază ale grupului social; de multe ori hrana și producerea acesteia ține de interacțiunea cu grupul. Prin intermediul grupului ne găsim mai ușor partenerii și datorită afilierii la un grup ne simțim mult mai în siguranță. Reducerea anxietății este o altă funcție îndeplinită de grup, întrucât de multe ori evaluăm diferite pericole prin procesul de comparație socială; pe de altă parte, atunci când ne comparăm cu semenii noștri care performează mai slab într-o activitate sau într-un anumit domeniu, stima noastră de sine crește semnificativ, contribuind și la îmbunătățirea dispoziției emoționale. Prin intermediul raportărilor la ceilalți, ne validăm opiniile noastre și ne însușim valorile sociale importante. În conturarea 148

identității noastre sociale, identificarea cu rezultatele obținute de membrii grupului ca un tot unitar ne conferă sentimente pozitive cu privire la apartenența noastră. Productivitatea grupurilor ne motivează să dezvoltăm idei noi și să realizăm sarcini importante. Rolul grupului este de asemenea și unul sanogen, prin efectele sale de integrare și împlinire socială. Prin însușirea unor seturi de valori, grupul contribuie și la dezvoltarea noastră personală.

7.3. Structura grupului social 7.3.1. Normele sociale Orice grup social activează în baza unui set de reguli menite să ghideze conduita și activitatea membrilor – acestea sunt normele sociale. Există norme formale și norme informale specifice fiecărui grup social în parte; ele sunt adevărate repere în funcție de care fiecare individ își ajustează comportamentul, dar și în funcție de care se desfășoară raporturile interpersonale în cadrul grupului respectiv. Normele sociale reprezintă media opiniilor, atitudinilor și comportamentelor acceptate social, prin care se stabilesc limitele între care sunt acceptate variațiile reacțiilor psihosociale individuale. Ele reprezintă expresia uniformității atitudinale și comportamentale ce stă la baza organizării, structurării și funcționării grupului social. Normele sociale conferă un anumit element distinctiv fiecărui grup, element care diferențiază în același timp grupul respectiv de alte grupuri. Psihologul american Stangor (2004) definește norma socială ca pe un mod de a gândi, a simți și a se comporta ce este perceput de ceilalți membri ca fiind potrivit sau NORMal (jocul de cuvinte este voit realizat) în grupul social. Elemente cum ar fi tradiții, obiceiuri, reguli, valori specifice grupului se regăsesc în compoziția normelor sociale. Deși există multe tipuri diferite de norme, cele mai importante sunt cele care definesc valorile de bază ale grupului (Bar-Tal, 2000; Feldman, 1984) și fără de care grupul nu ar avea sens. Aceste norme conturează aspectele esențiale în care cred membrii grupului, precum și obiectivele și scopul lor, care stau la baza funcționării și activității lor comune. Normele nu se referă neapărat la niște lucruri generale despre ceea ce este bun sau rău, ci adesea indică ce anume valorizează grupul prin intermediul opiniilor sau comportamentelor. Astfel, aceleași comportamente care sunt văzute ca fiind corespunzătoare într-un grup sunt văzute ca fiind nepotrivite într-un alt 149

grup, iar o normă este doar o normă, deoarece membrii grupului sunt de acord legat de ea și o valorizează. Într-adevăr, se pare că aproape orice posibil comportament poate fi văzut ca fiind adecvat într-un grup, și complet nepotrivit într-un altul. De exemplu, mulți europeni consumă carne de vită, însă niciun membru al religiei hinduse nu va face vreodată acest lucru. Niciuna dintre aceste norme nu este neapărat „bună” sau „rea”, „dreaptă” sau „greșită” – ele sunt doar diferite. În fiecare caz însă, norma devine o parte integrantă și esențială a grupului și îi definește însăși existența acestuia. Unele norme sunt chiar regulile simple de funcționare pe care fiecare trebuie să le respecte – de pildă, în sala de curs, atunci când vorbește profesorul, studenții trebuie să asculte. Altele sunt influențate de spațiul socio-cultural în care activează grupul. Garfinkel (2002) a realizat un experiment în care a căutat să evidențieze reacția oamenilor atunci când sunt sau nu sunt respectate normele și regulile sociale. Astfel, studenții participanți la experiment erau instruiți să se poarte cât mai diferit acasă de felul în care se comportau ei de obicei, în sensul unui comportament cât mai formal și cât mai politicos cu putință (similar comportamentului de la universitate). Acest tip de încălcare a normelor de interacțiune familială a produs desigur uimire și stupefacție în rândul părinților. Există și norme ce nu au un caracter explicit; acestea sunt normele implicite și, deși sunt subtile și aparent ascunse, au o influență semnificativă asupra comportamentelor oamenilor. Atunci când suntem nesiguri referitor la ce tip de comportament să avem într-o anumită situație, normele sociale pot determina ce anume să spunem și cum anume să procedăm. Ele ne oferă adevărate cadre de referință, din perspectiva cărora putem să ne calibrăm comportamentul. Stabilirea cadrelor normative ale comportamentelor celorlalți funcționează în același timp și ca un ghid pentru adaptarea răspunsurilor noastre în diferite interacțiuni sociale. Normele exercită într-adevăr o mare influență asupra atitudinilor și comportamentelor noastre. Iată câteva explicații: 1. Normele sociale, în marea lor majoritate, se deprind în procesul socializării; ele sunt specifice grupurilor din care facem parte. 2. Aderarea la normele de grup are o valoare motivațională puternică – dorința individului de a se adapta și integra în grup, precum și dorința de a evita sancțiunile. 3. În momentul în care interacționăm cu membrii unui grup suntem expuși normelor acelui grup. Deci normele au o putere de a se activa doar prin relaționarea cu semenii noștri. 150

4. Consensualitatea oferă normelor puterea de a ne determina comportamentul. Când îi vedem pe ceilalți comportându-se într-un anumit fel, a ne comporta într-un mod similar pare cel mai potrivit lucru. 5. Normele au și o conotație euristică – în sensul că ne ușurează într-un fel viața. Într-adevăr, dacă știi ce semnificație au normele într-un grup, știi la ce să te aștepți din partea celorlalți, astfel încât propriul comportament se autoreglează aproape automat în diferite situații sociale. Datorită normelor, în multe contexte, comportamentele celorlalți devin previzibile și astfel se reduce gradul de incertitudine al interacțiunilor umane. Existența normelor și regulilor sociale este o premisă a funcționării oricărui tip de grup social, iar presiunea exercitată de acestea creează o uniformitate atitudinal-comportamentală. Respectarea lor apare ca o stare de normalitate, iar încălcarea lor conduce către apariția unor tensiuni interpersonale, a unor conflicte și, ulterior, a unor sancțiuni. Dezaprobarea, marginalizarea și excluderea socială sunt câteva dintre formele acestor sancțiuni; ceea ce deviază de la normă constituie o expresie a unei disfuncționalități în plan psihoindividual sau în plan psihosocial. Situația în care normele nu sunt respectate de majoritatea membrilor grupului poate conduce la ineficiența totală sau chiar la scindarea grupului. Psihologul român D. Cristea (2015) identifică următoarele funcții ale normelor sociale: 1. promovează și protejează sistemul axiologic al unui grup social; 2. prin intermediul normelor se exercită controlul social asupra membrilor comunității, grupul fiind principalul mediator în procesul controlului respectării prescripțiilor, cât și în aplicarea de sancțiuni în cazul încălcării limitelor acceptate consensual; 3. reglează relațiile interpersonale, oferind reperele necesare elaborării eficiente a propriului comportament; 4. reduc anxietatea în cazul desfășurării unor situații sociale inedite, în măsura în care oferă „zone de certitudine” comportamentală și relațională; 5. eficientizează activitățile sociale, datorită utilizării unor scheme comportamentale standardizate. Normele asigură ordinea în societate, astfel încât ar fi dificil de conceput cum ar putea funcționa societatea umană fără norme sociale. Ființele umane au nevoie de norme pentru a-și ghida și direcționa comportamentul lor, pentru a asigura predictibilitatea în relațiile sociale și pentru a înțelege acțiunile celuilalt. Acestea sunt unele dintre motivele pentru care majoritatea oamenilor, de cele mai multe ori, se conformează normelor sociale.

151

7.3.2. Rol și statut Rol În afară de norme și prescripții, grupurile au definite și câteva expectanțe vizavi de felul în care ar trebui să se comporte oamenii – acestea sunt rolurile sociale. În timp ce normele descriu modalitățile în care trebuie să se subînscrie comportamentele tuturor membrilor, rolurile definesc cum anume ar trebui să se poarte o persoană care ocupă o poziție specifică în grupul respectiv. Spre exemplu, un grup de lucru constituit dintr-un manager și câțiva lucrători are definite foarte clar tipurile de comportament pe care fiecare trebuie să le adopte pentru ca activitatea să fie eficientă; o echipă de fotbal are de asemenea foarte bine precizate rolurile – portarul apără poarta, fundașii împiedică jucătorii celeilalte echipe să ajungă spre poartă, atacanții trebuie să înscrie goluri echipei adverse etc. Existența și stabilirea clară a rolurilor în grup înseamnă ca fiecare să știe ce anume trebuie să facă, ce tip de comportament să aibă și care este locul lui în grupul respectiv. Cercetările au arătat că atunci când oamenii au roluri foarte bine definite în grup, ei sunt mai satisfăcuți și performează mai bine în activitate (Barley & Bechky, 1994; Bettencourt & Sheldon, 2001). Totuși există și situații în care „metamorfozarea” individului în rolul social poate avea consecințe negative. De asemenea, aderența rigidă la rol poate avea consecințe dintre cele mai nefaste – spre exemplu, pilotul unui avion Air Florida (obișnuit cu vremea călduroasă specifică acestui stat) a răspuns automat cu „da” la întrebarea „Doriți dezactivarea dispozitivului anti-îngheț?”, în ciuda vremii specifice iernii în momentul decolării din aeroportul Washington. Întrucât nimeni nu a verificat, urmările au fost catastrofale, atât echipajul, cât și pasagerii decedând. Preiau rolurile controlul asupra personalității noastre și ne fac să pierdem din vedere lucruri pe care în alte contexte le-am fi sesizat, de pildă? Atunci când individul performează un rol, trăsăturile și caracteristicile lui psihologice se interpun în acest proces. Chiar dacă setul de comportamente este unul obiectiv, stabilit de către grupul social pentru fiecare rol în parte, felul în care este concret adoptat acel rol trece și prin filtrul personalității, dar și al dispozițiilor emoționale. Există și situații în care rolurile sociale pot modela nu numai comportamentul și emoțiile noastre, ci chiar și personalitatea. Twenge (2001) a realizat un studiu în care a analizat schimbările de rol și de statut prin care au trecut femeile din S.U.A. în perioada dintre anii 1931 și 1993 și le-a comparat cu nivelurile de asertivitate declarate de acestea. În general, asertivitatea urma același pattern al statutului social – spre exemplu, între anii 1931 și 1945, ca 152

urmare a îmbunătățirii considerabile a statutului social (foarte multe femei absolviseră o universitate în acea perioadă și foarte multe erau active în câmpul muncii în diferite domenii), femeile raportau că se simțeau foarte asertive. De asemenea, după anul 1968, când mișcarea feministă luase amploare, statutul social al femeilor crescuse și raportarea asertivității avea un indice înalt. Perioada dintre anii 1946 și 1967, când foarte multe femei fuseseră nevoite să stea acasă (deci să nu lucreze) și chiar să abandoneze studiile universitare, a fost marcată de o scădere a raportării indicelui de asertivitate. O serie de cercetări au descoperit că în mai multe grupuri de lucru persoanele tind să adopte frecvent două roluri sociale (Bales, 1950), și anume rolul orientat pe sarcină și rolul socioemoțional. De obicei, aceste roluri nu sunt atribuite individual (deși ar putea fi), ci mai degrabă reprezintă diferențele interindividuale în ceea ce privește introiectarea rolului. Rolul orientat pe sarcină se referă la un set de modele de comportament care implică realizarea obiectivelor. Persoanele care își asumă rolurile orientate pe sarcină coordonează activitățile, monitorizează și critică performanța altora. Rolul socioemoțional, pe de altă parte, implică comportamente care oferă suport membrilor grupului și încearcă să mențină interacțiuni armonioase în grup. Cei care își asumă rolul socioemoțional iau în considerare sentimentele altor membri ai grupului și realizează o comunicare deschisă, prietenoasă. Deși nu este imposibil, cele două tipuri de roluri ar putea fi adoptate și de aceeași persoană, însă în majoritatea cazurilor persoane diferite vor prelua cele două seturi de comportamente. Un motiv pentru acest lucru este faptul că ar fi extrem de dificil pentru o persoană să se angajeze în ambele tipuri de comportament. Un al doilea motiv ar fi necesitatea preformării ambelor tipuri de rol la aceiași parametri de către persoane diferite, atunci când grupul este sub stres – astfel menținându-se atât coeziunea, cât și eficiența grupului. D. Cristea (2015) realizează o clasificare a rolurilor având în vedere următoarele criterii: a. prin raportarea la statutele corespondente – roluri de vârstă, sex, profesie, familie; b. din punct de vedere al libertății pe care o presupun – roluri asumate liber sau roluri impuse; c. în funcție de contribuția persoanei – roluri create și roluri preformate; d. după criteriul temporalității – roluri prezente, roluri viitoare, roluri reminiscente; e. după forma de manifestare – roluri rigide și roluri flexibile; f. după nivelul la care se produc – roluri instituționale, roluri grupale și roluri personale; g. după raportul cu realitatea și atitudinea subiectivă pe care o presupun – roluri refuzate, aspirate, visate, imaginate, virtuale, simbolice; h. după criteriul constanței – roluri permanente, roluri intermitente și roluri întâmplătoare. 153

Ce este ambiguitatea rolului? Deși rolurile sunt importante pentru definirea atribuțiilor membrilor grupului și coordonarea activităților de grup, necesitatea de a îndeplini anumite roluri poate cauza în unele situații probleme pentru grup și membrii săi. O potențială dificultate apare atunci când există așteaptarea ca individul să presteze un rol, însă în același timp grupul nu oferă suficiente informații despre modalitatea în care se face acest lucru. Ambiguitatea rolului se produce atunci când scopurile și obiectivele subsecvente rolului nu sunt clare persoanei, astfel încât nu este limpede ceea ce este cerut. Acest lucru poate să apară atunci când un membru al grupului este ales, de pildă, pentru a prezida o comisie, pentru a sugera modificări în structura grupului, însă nu îi este clar dacă grupul dorește sau nu să schimbe ceva cu adevărat. În acest caz, grupul se așteaptă ca individul să îndeplinească un anumit rol și poate chiar să îl sancționeze dacă nu face acest lucru. Câteva dintre consecințele ambiguității rolului sunt frustrarea, stresul și insatisfacția. Ce este conflictul de rol? Atunci când o persoană trebuie să îndeplinească două roluri care sunt incompatibile sau care au un caracter contradictoriu, spunem că se confruntă cu un conflict de rol. De multe ori, conflictul de rol creează o stare de tensiune psihologică și se soldează cu un comportament disfuncțional. Un exemplu edificator este celebrul conflict de rol „familie – muncă”. Conflictul, în acest caz, derivă din nevoia de a integra în mod optim solicitările legate de rolul familial cu cele ale rolului profesional. Acest tip de conflict este o sursă considerabilă de distres atât pentru angajați, cât și pentru organizație, afectează starea subiectivă de bine a angajaților și se soldează cu stări emoționale preponderent negative. Statut Statutul reflectă caracteristicile unei poziții sociale ocupată în cadrul unei structuri (grup, colectivitate, organizație). Funcția unui statut constă în aportul pe care respectiva poziție socială îl aduce în buna funcționare a structurii sociale căreia îi este subsumat. Statutul se referă la autoritatea, prestigiul sau reputația unui membru al grupului în raport cu ceilalți membri ai grupului (Sachdev & Bourhis, 1987; Tajfel, 1978; Wagner & Berger, 1993). O structură a grupului se creează în jurul diferențelor de statut. La nivel societal, de exemplu, statutul este cunoscut ca statut socio-economic și este determinat de o combinație de factori, inclusiv venitul gospodăriei și mediul educațional. În grupurile mici de lucru, pe de altă 154

parte, statutul este în mod normal determinat de capacitatea individului de a-i influența pe ceilalți sau de a ajuta grupul să-și atingă obiectivele. După modul în care au fost obținute de persoană, statutele pot fi prescrise (după criterii ce țin de religie, etnie, naționalitate) sau dobândite (în urma practicării unei profesii sau într-o activitate politică; dacă sunt impuse de o instituție sau de o organizație, statutele pot fi formale, iar dacă sunt generate de consensul membrilor atunci statutele au un caracter informal. Atunci când au o durată de timp redusă sau când au un caracter situațional, statutele sunt temporare; când au o durată nelimitată, atunci statutele sunt permanente. Pe termen lung, statutul va fi determinat nu numai prin acumularea prestigiului personal, ci și prin capacitatea percepută a individului de a conduce grupul spre obiectivele sale. Cei care au cunoștințe sau abilități deosebite și care sunt necesare pentru o funcționare eficientă a grupului sau acele persoane care vin cu idei sau planuri noi vor primi un statut aparte în cadrul grupului. Unele roluri din cadrul unui grup sunt mai valorizate decât altele datorită asocierii cu un statut mai înalt. Deși liderul ocupă statutul cel mai înalt, în interiorul grupului există adesea o ierarhie a statutelor și subsecvent o ierarhie a oamenilor care le ocupă. Acestea sunt respectate atât de membrii grupului, cât și de cei din afara grupului respectiv. În general, statutul unei persoane nu este un dat definitiv, el poate suferi diferite modificări sau chiar schimbări în timp. Dobândirea unui statut se face prin eforturi personale și este însoțită de anumite costuri personale. În societățile moderne, accesul la statutele cu prestigiu ridicat este considerat dependent de capacitățile și eforturile individului. Schimbările de statut sunt antrenate de conjunctura dinamică și imprevizibilă a vieții, de scurgerea timpului și de implicațiile sale asupra vârstei și sănătății fizice și psihice, precum și asupra modificărilor conștiinței de sine și de lume a fiecăruia.

7.4. Fenomene specifice grupurilor sociale 7.4.1. Facilitarea socială: cum suntem afectați de prezența altora? Marvin Shaw (et al., 1981) susține că toate grupurile au un lucru în comun: interacțiunea membrilor. Prin urmare, el definește un grup ca fiind format din doi sau mai mulți indivizi ce interacționează și se influențează unul pe celălalt. Mai mult, notează John Turner (et al., 1987), grupurile se percep ca fiind „noi” în contrast cu „ei”, interior versus exterior. 155

Diversitatea grupurilor ajută la satisfacerea diferitelor nevoi umane, precum cele de afiliere, de realizare și de obținere a unei identități sociale (Lalwani et al., 2006). „Simpla prezență” presupune că oamenii nu concurează, nu răsplătesc sau pedepsesc și, în fapt, nu fac altceva decât să fie prezenți ca audienți pasivi sau ca și co-actori. Acest concept a stârnit curiozitatea cercetătorilor din domeniul psihologiei sociale, ei întrebându-se dacă ar putea simpla prezență a altora să afecteze joggingul, mâncatul sau performanța la un examen. Efectul de facilitare socială are loc și în regnul animal. Spre exemplu, în prezența altor specii, furnicile excavează mai mult nisip, puii mănâncă mai multe cereale, iar perechile de șobolani activi sexual se reproduc mai des. Alte studii sugerează că, în anumite situații, prezența altora împiedică performanța. Existența unui public diminuează eficiența învățării unor silabe, completarea unui labirint și rezolvarea unor probleme complexe de multiplicare (Brigham, 1991). Psihologul social Robert Zajonc (1965) se întreba dacă aceste constatări contradictorii ar putea fi reconciliate. Zajonc a folosit un domeniu de cercetare conex, răspunsurile venind dintr-un principiu bine stabilit în psihologia experimentală, anume faptul că excitarea amplifică orice tendință de răspuns dominantă. Creșterea excitării sporește performanța în ceea ce privește sarcinile ușoare, pentru care răspunsul cel mai probabil este corect. Oamenii rezolvă anagrame simple cel mai rapid atunci când sunt stimulați. Pare rezonabil să presupunem că prezența altora va stârni sau va energiza oamenii (Mullen & Baumeister, 1987). Cei mai mulți dintre indivizi își pot aminti senzația de emoție sau de entuziasm avută în fața unui public. Cu această explicație, rezultatele contradictorii au avut sens. Rezolvarea de probleme simple și consumul de mâncare au fost sarcini ușoare, pentru că răspunsurile au fost bine învățate sau dominante în mod natural. Învățarea unui material nou, realizarea labirintului și rezolvarea problemelor matematice complexe au fost sarcini mai complicate, pentru care răspunsurile corecte erau inițial mai puțin probabile. În aceste cazuri, prezența altor persoane a crescut numărul de răspunsuri incorecte la aceste misiuni. După aproape 300 de teste, desfășurate cu ajutorul a peste 25.000 de voluntari, teoria a fost întărită (Guerin, 1993): efectul de facilitare socială se produce doar în cazul sarcinilor simple. Atleții, actorii și muzicienii, executând automatisme bine învățate, ne pot ajuta să explicăm de ce adesea au apariții mult mai bune atunci când sunt energizați de reacția unui public ce îi susține. Studiile făcute pe 80.000 de colegii 156

și grupuri sportive profesioniste din Canada, Statele Unite și Marea Britanie au demonstrat că echipele câștigă acasă 6 din 10 meciuri. Avantajul jocului pe teren propriu poate veni din familiaritatea pe care o oferă mediul de acasă, evitând oboseala deplasării, dar se poate adăuga sentimentul de dominare care derivă din controlul teritorial și din creșterea identității echipei atunci când este încurajată de suporteri (Zillmann & Paulus, 1993). Aglomerația: prezența multor persoane Așadar, oamenii reacționează la prezența celorlalți, însă întrebarea este dacă se întâmplă întotdeauna acest fenomen. În timpul unei perioade stresante o persoană apropiată poate fi de ajutor. Totuși, în prezența altcuiva, oamenii tind să transpire mai mult, să respire mai repede, își încordează mușchii mai tare, au o presiune a sângelui mai ridicată și un puls mai rapid (Groff et al., 1983). Un anumit public poate determina o performanță mai slabă atunci când vine vorba de provocări mai dificile (Butler & Baumeister, 1998). Dacă ai, de pildă, familia extinsă prezentă la susținerea primului tău recital la pian, performanța ar putea fi vizibil afectată. Efectul prezenței altora crește proporțional cu numărul persoanelor respective (Jackson & Latane, 1981). Câteodată, influența și conștiința de sine provocate de un auditoriu mare interferează, se poate suprapune chiar și cu comportamentele bine învățate și automatizate, precum vorbitul. În condiții de presiune extremă suntem vulnerabili la „sufocare” (Mullen, 1986). Dacă un individ se află într-o mulțime, reacțiile pozitive sau negative ale acestuia sunt intensificate. Atunci când stau aproape una de cealaltă, persoanele prietenoase se plac mai mult, iar cei care nu se plac se displac și mai tare (Storms & Thomas, 1977). Într-un experiment realizat de către Jonathan Freedman și colaboratorii săi (1979), cu studenții Universității Columbia și cu vizitatorii Centrului Științific din Ontario, a fost evidențiat rolul intensificării emoțiilor în mulțime. Aglomerația, de asemenea, intensifică stimularea, așa cum a descoperit Gary Evans (1979). El a testat un grup de 10 persoane de la Universitatea din Massachusetts într-o încăpere de 55 m2 și într-una de 9 m2. Comparativ cu cei din încăperea mare, cei din camera mică aveau pulsul și presiunea sângelui crescute. Când s-au confruntat cu sarcini dificile, studenții au făcut mai multe greșeli ca efect al aglomerării, fapt demonstrat de către cercetătorii Dinesh Nagar și Yamak Pandey (1987). Deci, aglomerația are un efect de intensificare a stimulării, ce facilitează la rândul ei răspunsurile dominante (Brigham, 1991). 157

De ce suntem stimulați de prezența altor persoane? Ceea ce faci bine va fi energizant pentru a face și mai bine în prezența altora, iar ceea ce ți se pare a fi dificil ți se poate părea imposibil de realizat în astfel de circumstanțe. Cercetătorii au încercat să vadă conexiunea dintre existența unui public și stimulare, iar ca suport în procesul formulării unei explicații stau trei factori posibili: evaluarea aprecierii, distragerea atenției și simpla prezență (Feinberg & Aiello, 2006). Evaluarea aprecierii Nickolas Cottrell et al. (1968) au presupus că observatorii ne provoacă îngrijorare pentru că ne gândim constant la modul în care ne evaluează. Rezultatele cercetărilor au arătat însă că, spre deosebire de efectul publicului, simpla prezență a unor persoane cu ochii închiși nu a stimulat răspunsurile practicate. Alte experimente au confirmat concluzia lui Cottrel: amplificarea răspunsurilor dominante este mai puternică atunci când oamenii cred că sunt evaluați (Worchel et al., 1990). Evaluarea aprecierii ajută, de asemenea, la explicarea următoarelor concepte: – de ce excitarea nervoasă se diminuează atunci când percepția unui grup cu un status mai înalt este diluată, prin adăugarea unor persoane ale căror opinii nu contează pentru noi (Seta & Seta, 1992); – de ce oamenii care sunt cei mai îngrijorați de ceea ce cred alții sunt cei mai afectați de prezența acestora (Geen & Gange, 1983); – de ce efectele de facilitare socială sunt mai mari atunci când ceilalți nu sunt familiarizați cu activitatea respectivă (Guerin & Innes, 1982). Emoția pe care o simțim atunci când suntem evaluați poate să interfereze cu comportamentele pe care le realizăm cel mai bine în mod automat (Mullen & Baumeister, 1987). Distragerea atenției Dacă indivizii se întreabă ce fac co-actorii sau cum reacționează auditoriul, devin distrași (Baron et al., 1978; Baron, 1986), iar acest conflict între a acorda atenția celorlalți sau sarcinii supraîncărcă sistemul cognitiv și devine un motiv al excitației nervoase. Proveniența excitației nervoase este nu numai de natură umană (prezența unei/unor alte persoane), ci și de natură obiectivă fizică (de pildă o sursă de lumină sau un spot luminos) (Sanders, 1981).

158

Simpla prezență Zajonc (1965) afirmă că simpla prezență a unui public generează o anumită excitare, chiar și fără evaluarea aprecierii. De exemplu, majoritatea alergătorilor sunt energizați atunci când aleargă în pereche, chiar dacă partenerul nu concurează și nu îl evaluează. Facilitarea socială: indivizii exercită mai puțin efort într-un grup? Aproape cu un secol în urmă, inginerul francez Max Ringelmann (apud Kravitz & Martin, 1986) susținea că efortul colectiv al echipelor era în mod concret doar jumătate din suma eforturilor individuale. Contrar prezumției că „în unitate există forță”, acest lucru a sugerat că membrii grupului pot fi mai puțin motivați atunci când efectuează sarcini colective. Poate totuși, performanțele slabe au provenit din coordonarea slabă, în momente diferite (Brigham, 1986). Cercetătorii Latane, Williams și Harkins (1979), Harkins et al. (1980), investigând acest fenomen, au observat că zgomotul produs de șase persoane care strigă sau aplaudă „cât mai tare posibil” a fost mai mic de trei ori decât cel produs de o singură persoană. În alte 160 de studii (Karau & Williams, 1993) este evidențiată o altă perspectivă a uneia dintre forțele psihologice ce fac posibilă facilitatea socială: evaluarea aprecierii. În experimentele sociale, indivizii cred că sunt evaluați numai atunci când acționează singuri. Situația de grup scade evaluarea aprecierii. Când oamenii nu sunt responsabili unici și nu își pot evalua propriile eforturi, responsabilitatea este difuzată în rândul tuturor membrilor grupului (Jackson & Harkins, 1985; Kerr & Bruun, 1981). Experimentele de facilitare socială au arătat faptul că, atunci când devin centrul atenției, oamenii își monitorizează în mod conștient comportamentul (Mullen & Baumeister, 1987). Pentru a motiva membrii grupului, o strategie este de a face performanța individuală identificabilă. Indiferent dacă sunt într-un grup sau nu, oamenii exercită mai mult efort atunci când rezultatele lor sunt recognoscibile personal. Facilitarea socială în viața de zi cu zi În laborator, fenomenul de facilitare socială apare nu numai în rândul persoanelor care fac ciclism sau aplaudă, ci și în rândul celor care evaluează poezii sau editoriale sau al celor ce produc și descoperă idei. Într-un mic experiment, lucrătorii din linia de asamblare a unei fabrici au produs cu 16% mai mult material atunci când producția individuală a fost 159

identificată, chiar dacă știau că salariul lor nu va fi afectat (Faulkner & Williams, 1996). Cercetătorii au descoperit dovezi ale facilitării sociale în diferite culturi, în special prin evaluarea producției agricole (Gabrenya et al., 1985). Cu siguranță efortul colectiv nu duce întotdeauna la o reducere a acestuia. Uneori obiectivul este atât de convingător, iar performanța maximă a fiecăruia este atât de importantă, încât spiritul de echipă poate să mențină sau să intensifice efortul. Oamenii din echipe sunt mai puțini neimplicați atunci când misiunea este stimulativă, atrăgătoare sau presupune cooperare și recunoaștere (Karau & Williams, 1993). În ceea ce privește sarcinile provocatoare, indivizii pot percepe eforturile proprii ca fiind indispensabile (Gockel et al., 2008). Fenomenul de facilitare socială se produce mai puțin în situația grupurilor în care membrii sunt prieteni sau se identifica cu grupul (Gockel et al., 2008; Worchel et al., 1998). Atunci când există obiective stimulatoare, membrii sunt recompensați pentru succes și apare un spirit de angajament față de echipă, membrii vor depune un efort considerabil (Hackman & Walton, 1986). Grupele de lucru mici pot ajuta, de asemenea, membrii să creadă că aportul lor este indispensabil (Comer, 1995) și, ca urmare, implicarea fiecăruia va fi cât mai intensă.

7.4.2. Facilitarea versus inhibiția socială Facilitarea socială este procesul prin care prezența celorlalți poate favoriza performanța individului; publicul poate să fie doar martor sau să fie implicat în același tip de activitate (Allport, 1920). Studiile au arătat existența acestui proces și la regnul animal – de pildă, cangurii, maimuțele și caii mănâncă și aleargă mai repede în prezența membrilor aceleiași specii (Dindo et al., 2009; Favreau et al., 2010; van Dierendonck et al., 1995). Însă, în multe alte situații, prezența altora are un impact negativ asupra performanței individului, uneori efectul fiind de-a dreptul inhibitor – de aici și denumirea generică a procesului, și anume, inhibiția socială. Studiul realizat de Schmitt et al. (1986) a demonstrat faptul că atunci când li s-a solicitat scrierea propriului nume invers în prezența altora, subiecții întâmpinau mari dificultăți comparativ cu situația în care li se solicita exact același tip de sarcină, însă erau lăsați singuri. Psihologia experimentală a demonstrat faptul că atunci când oamenii sunt anxioși, ei rezolva mai bine, mai prompt sarcinile ușoare sau pe cele 160

la care se pricep și rezolva mult mai greu sau chiar eșuează atunci când se confrunta cu o sarcină mai dificilă (vezi și cele menționate mai sus). Pornind de la aceste premise, Zajonc (1965) a argumentat că prezența altora îi creează o stare de alerta individului (în termeni de excitație nervoasă) și, uneori, chiar de anxietate, însă autorul a subliniat rolul determinant al specificității tipului de sarcină (ușoară sau dificilă) în explicarea proceselor de facilitare sau inhibiție socială. Pe traseul sarcină-performanță, procesele de facilitare socială sau de inhibiție socială își fac apariția, însă, în funcție de mai mulți factori. De pildă, cât de important este momentul în care primim laude sau aplauze din partea unui colectiv, mai ales în perioada copilăriei? Acest moment este unul extrem de important în conturarea stimei noastre de sine și oferă o bază de raportare cu încredere la prezența grupului social. Dar momentul în care ne-am poticnit sau ne-am încurcat în rezolvarea unei sarcini, iar clasa de elevi sau grupul de prieteni ne-a apostrofat sau ne-a făcut să ne simțim de-a dreptul ridicoli? Efectul asupra stimei de sine este exact unul opus. Cu siguranță, existența unui astfel de eveniment singular în scenariul vieții noastre are o probabilitate mai mică să producă efecte puternice și de durată asupra stimei de sine, însă repetarea aceluiași tip de eveniment în contexte sociale similare poate influența încrederea și stima de sine într-un sens sau în celălalt și poate constitui unul dintre factorii care se interpun în apariția proceselor de facilitare sau inhibiție socială. Un alt aspect extrem de important îl constituie structura de personalitate – existența unei structuri de personalitate de tip anxios sau timiditatea excesivă înlesnește în multe situații inhibiția socială. Alt factor este reprezentat de percepția evaluării – performanța este direct influențată de felul în care oamenii consideră că sunt evaluați de ceilalți și nu atât de prezența efectivă a celorlalți, după cum spuneam. Explicația își are originea tot în scenariul vieții, și anume în momentele când individual a introiectat frica de evaluare, teama de a fi criticat etc. Preocuparea față de ce anume fac ceilalți, în locul concentrării asupra sarcinii îi face pe oameni să performeze slab în diferite contexte; așa se explică producerea unui număr mult mai mare de accidente de șoferii tineri atunci când în mașină sunt și alți pasageri față de situația în care sunt singuri (Chen et al., 2000). Guerin (2010) introduce conceptul de monitorizare socială în explicarea facilitării sociale; respectiv individul, în context social, are activat un proces mai larg de orientare, vigilență și atenție, prin care apreciază familiaritatea, amenințările posibile și prin care evită interacțiunile cu urmări negative. Deci, atunci când se confruntă cu familiarul și cu certitudini atitudinalcomportamentale din partea celorlalți, performează mai bine. 161

7.4.3. Lenea socială În anul 1913 Ringelmann a efectuat un experiment în care subiecții erau puși să tragă de un capăt al unei frânghii cu cât mai multă putere, la celălalt capăt fiind atașat un dispozitiv care măsura intensitatea forței; subiecții realizau aceasta sarcină atât individual, cât și în grup. Rezultatele indicau faptul că puterea exercitată asupra frânghiei scădea proporțional cu cât mărimea grupului creștea; în grupurile cele mai numeroase, indivizii exercitau cea mai slabă forță de tragere asupra frânghiei proporțional cu numărul lor, astfel încât efortul colectiv al grupului era undeva la jumătatea sumei eforturilor individuale. Acesta este efectul Ringelmann. De ce se produce acest efect? Explicațiile inițiale ale psihologilor s-au axat pe slaba coordonare a efortului atunci când individul face parte dintr-un grup; ulterior s-a invocat factorul numeric ca stând la baza efectului – și anume, cu cât sunt mai mulți indivizi, cu atât se încurcă unul pe altul. Însă Ingham et al. (1974) au arătat că efectul se datorează unui alt factor, și anume scăderea motivației în grup. Fenomenul a fost denumit „lene socială” și poate fi definit ca tendința oamenilor de a depune un efort mai mic atunci când sunt în grup față de efortul pe care îl depun atunci când sunt singuri într-o anumită situație. Realizând o metaanaliză a unor studii ce evidențiau diferite aspecte ale acestui fenomen, Karau și Williams (1993) au constatat faptul că lenea socială apare în multe societăți și nu ar avea o corelație cu factorul socio-cultural. O explicație a acestui fenomen este și acea că, într-un grup, percepția individului este că uneori, dacă se va implica mult prea mult în rezolvarea unei sarcini, va fi luat drept „fraier”; spre exemplu, atunci când oamenii percep inegalitatea implicării în muncă din partea celorlalți, fenomenul lenei sociale își face apariția (Murphy et al., 2003). Alteori, oamenii pur și simplu nu știu cât de puternic sau de intens trebuie să se implice într-o sarcină colectivă și, din această perspectiva, existența unor standarde, a unor repere clare reduce lenea socială (Geen, 1991; Harkins & Szymanski, 1987). Indiferent de mecanismul responsabil pentru existența fenomenului de lene socială, o strategie de combatere a acestuia este de a identifica în mod obiectiv performanța grupului. Acest lucru se realizează prin identificarea unor standarde clare spre care grupul trebuie să țintească și prin stabilirea unui output individual cât mai obiectiv. De pildă, înotătorii au rezultate mai bune în întrecerile sportive în care cineva îi monitorizează îndeaproape și le comunică rezultatele individuale, devenind astfel direct responsabili de efortul depus pentru performanța echipei (Williams et al., 1989). 162

O serie de cercetări au arătat că atunci când sarcina grupului este percepută ca fiind provocatoare pentru individ, fenomenul lenei sociale este mult redus (Karau & Williams, 1993) – explicația constă în faptul că oamenii simt că efortul lor este unul indispensabil. Foarte importantă este, de asemenea, perceperea unei recompense pentru efortul depus individual, fie ea de natură materială, dar mai ales de natură emoțională. Lenea socială este un fenomen ce apare mult mai puțin în situația în care indivizii valorizează puternic grupul din care fac parte; în mod deosebit fenomenul este mult redus atunci când membrii se identifică unul cu celălalt (Worchel et al., 1998), de aici și justificarea existenței „spiritului de echipă”, extrem de favorabil lucrului în grup. Există o serie de trăsături de personalitate care adesea corelează invers proporțional cu lenea socială – spre exemplu, indivizii cu un scor ridicat la conștiinciozitate și responsabilitate se lasă mult mai puțin antrenați de efectele acestui fenomen (Hoon & Tan, 2008). Narcisismul ca trăsătura de personalitate a fost indicat de asemenea de cercetări ca necorelând cu fenomenul lenei sociale (Woodman et al., 2011), una dintre explicații fiind aceea că aceste persoane se identifică cu performanța și consideră că sunt valorizate pentru contribuția lor la activitatea grupului. Cu privire la corelația dintre sexul membrilor grupului și apariția fenomenului de lene socială, cercetările au arătat rezultate surprinzătoare – în general femeile, în comparație cu bărbații, se lasă mai puțin antrenate în acest fenomen (Karau & Williams, 1993; Kugihara, 1999). Alte studii au evidențiat faptul că bărbații, odată cu înaintarea în vârstă, sunt mult mai antrenați în fenomen decât femeile, tendința acestora rămânând constantă odată cu trecerea timpului (Gabrenya et al., 1985).

7.4.4. Dezindividualizarea: când își pierd oamenii sentimentul de sine în grupuri? Situațiile de grup pot determina dispersia sinelui, a individualității și a auto-constrângerii. Iar psihologia socială a încercat să determine circumstanțele declanșatoare ale dezindividualizării. În aprilie 2003, după ce trupele americane au intrat în orașele irakiene, spitalelor li s-au furat paturile, de la Biblioteca Națională au dispărut zeci de mii de manuscrise vechi și acum se află în ruină, universitățile au pierdut 163

calculatoare, scaune, chiar și becuri, iar Muzeul Național din Bagdad înregistra un număr de 15.000 de obiecte furate. Astfel de rapoarte au făcut restul lumii să se întrebe: „Ce s-a întâmplat cu simțul moralității?”, „De ce a izbucnit un astfel de comportament? Și de ce nu a fost anticipat?”. Facem împreună ceea ce nu am face singuri În experimentele de facilitare socială s-a arătat faptul că grupurile pot să energizeze oamenii, însă responsabilitatea individuală scade, inhibițiile normale se diminuează și rezultatele pot fi surprinzătoare. Oamenii pot comite acte care variază de la o ușoară diminuare a constrângerii, la auto-gratificări impulsive și la explozii distrugătoare. Aceste comportamente inerente au ceva în comun: ele sunt provocate într-un fel de puterea unui grup. Colectivitățile pot genera un sentiment de entuziasm, de a fi prins în ceva mai mare decât propria persoană. În situații de grup, oamenii sunt influențați, fiind mai predispuși să renunțe la diferite constrângeri și să-și piardă simțul identității pentru a deveni cât mai integrați, într-un cuvânt, să se dezindividualizeze, așa cum au numit L. Festinger, Albert Pepitone și Theodore Newcomb (1952) această stare psihologică. Care sunt circumstanțele în care apare? Dimensiunea grupului Un grup are puterea nu numai de a-și energiza membrii, ci și de a-i face neidentificabili. Brian Mullen (1986) a raportat un efect similar asociat cu mulțimile: cu cât mulțimea este mai mare, cu atât membrii acesteia își pierd conștiința de sine și devin dispuși să comită atrocități. Atenția oamenilor se concentrează asupra situației, nu pe ei înșiși. Oamenii își pot atribui mai degrabă comportamentul situației, decât alegerii proprii. Anonimitatea fizică Într-o lume în care accesul la informații este practic nelimitat, este greu ca oamenii să beneficieze cu adevărat de anonimitate. Cu toate acestea, fiecare poate experimenta momente, în cadrul unui grup, în care se simt în siguranță, ascunși sub o mască a anonimității. Aceasta ridică o serie de întrebări pentru domeniul psihologiei sociale. Ce anume îi face pe oameni să reacționeze diferit atunci când nimeni nu îi cunoaște sau îi vede și cum anume reacționează aceștia diferit în aceste ipostaze? 164

Unul dintre principalele efecte ale anonimității este diminuarea inhibițiilor. Internetul oferă o anonimitate similară. Dincolo de o scădere a inhibițiilor în ceea ce privește comunicarea săvârșită prin intermediul internetului, oamenii sunt mai predispuși la a comite infracțiuni cu diferite grade de gravitate, pornind de la inocenta piratare de mp3-uri și ajungând până la cele mai meschine și sumbre crime ale „dark web-ului”. În comparație cu conversația față în față, anonimitatea oferită de camere de chat favorizează niveluri mai ridicate de comportament ostil, neinhibat (Douglas & McGarty, 2001). O altă situație regăsită în plan practic, în care apare o formă a anonimatului, este efectul uniformelor. Acestea au fost și sunt utilizate până în ziua de astăzi cu principalul rol de depersonalizare (a se vedea vestimentația militară sau penitenciară). Pregătindu-se pentru luptă, războinicii din unele culturi tribale se depersonalizează, vopsindu-și corpul și fața sau purtând măști speciale. Culturile cu războinici depersonalizați sunt și culturile ce îi brutalizează pe dușmani (Watson, 1973). Din analiza a 60 de studii de delimitare, Tom Postmes și Russell Spears (1998) au concluzionat că a fi anonimă face o persoană să fie mai puțin conștientă și mai receptivă la indicii prezenți în situație, fie negativi, fie pozitivi.

Activități care stimulează și distrag atenția Exploziile agresive ale grupurilor mari sunt adesea precedate de acțiuni minore care trezesc și distrag atenția oamenilor. Aplauzele, strigătele sau dansul în grup sunt, de asemenea, activități care pot să stimuleze o persoană, dar și să îi reducă conștiința de sine (Worchel et al., 1990). Experimentele lui Ed Diener (1976, 1979) au arătat că activitățile precum aruncarea cu pietre și cântatul în grup pot stabili cadrul pentru un comportament mai dezinhibat. Când îi vedem pe alții că acționează pe măsură ce o facem și noi, credem că și ei simt aceleași trăiri, lucru care ne întărește sentimentele (Worchel et al., 1990). Mai mult, acțiunea impulsivă a grupului ne absoarbe atenția. Atunci când strigăm la arbitru, nu ne gândim la valorile noastre, ci reacționăm la situația imediată. Mai târziu, când ne oprim să reflectăm la ceea ce am făcut sau am spus, uneori ne simțim mâhniți sau rușinați. În alte momente căutăm experiențe de dezindividualizare în cadrul grupului, în care ne putem bucura de sentimente intense și de apropiere față de ceilalți (Brigham, 1991). 165

Diminuarea conștiinței de sine Experiențele de grup ce diminuează conștiința de sine tind să provoace o scindare între componenta atitudinală și comportamentală a individului. Altfel spus, oamenii pot ajunge să întreprindă acțiuni total necaracteristice, în evidentă opoziție cu propriile valori și atitudini. Aceste experiențe de grup pot produce dezindividualizare, persoanele ajungând să își însușească într-o mare măsură valorile grupului, devenind mai puțin conștiente de sine, mai puțin ghidate de mecanismele autoreglatoare și mai puțin interesate de propriile lor valori (Myers, 2010). Cei care sunt conștienți de sine, manifestă o stăpânire sporită a autocontrolului, iar acțiunile lor reflectă mai clar atributele individuale. Oamenii care sunt conștienți de sine sunt, de asemenea, sunt mai puțin susceptibili să trișeze (Diener & Wallbom, 1976). Aceste constatări se pot aplica în multe situații din viața de zi cu zi. Circumstanțele care diminuează conștiința de sine, cum ar fi consumul de alcool, cresc dezindividualizarea (Hull & Young, 1983).

7.4.5. Polarizarea de grup: grupul ne intensifică opiniile? Polarizarea de grup sau tendința de a ralia opinia grupului și opinia personală reprezintă un factor interesant în mecanismele psihologiei sociale. Fenomenul se explică prin întărirea propriei identități prin asociere cu indivizii asemănători. Studiile asupra persoanelor din comunități mici au oferit o înțelegere destul de bună a polarizării de grup, evidențiind faptul că discuțiile de grup întăresc adesea înclinațiile inițiale ale membrilor (Kimble, 1990a,b). „Schimbarea riscantă” Mai mult de 300 de studii au început cu o descoperire surprinzătoare a lui James Stoner (1961). Pentru teza sa de masterat în management, Stoner a testat convingerea comună conform căreia grupurile sunt mult mai precaute decât indivizii. Experimentul său propunea ca participanții să fie supuși individual unor dileme de decizie, ei având sarcina de a evalua nivelul de risc optim pentru unele situații. Etapa ulterioară prevedea gruparea participanților în echipe de câte cinci, care stabileau prin consens un nivel de risc optim. Spre uimirea tuturor, decizia grupului era de obicei mai riscantă. Această constatare a declanșat un val de studii de grup în ceea ce privește asumarea riscurilor. 166

Efectul de schimbare riscantă a fost fiabil, neașteptat și fără nicio explicație imediat evidentă. După câțiva ani de studiu, s-a descoperit faptul că schimbarea riscantă nu avea un caracter universal. Intensifică grupul opiniile? Serge Moscovici și Marisa Zavalloni (1969) au introdus un nou concept, numit polarizarea de grup: discuția întărește în mod obișnuit înclinația medie a membrilor grupului. Introducerea acestui concept a stârnit controverse pentru specialiștii din domeniul social, dând naștere la întrebări și experimente. Experimente de polarizare de grup Această nouă viziune a schimbărilor induse de discuțiile de grup i-a determinat pe experimentatori să vorbească despre atitudinile pe care cei mai mulți dintre ei le-au favorizat sau față de care cei mai mulți și-au exprimat dezaprobarea. Moscovici și Zavalloni (1969) au constatat, de pildă, faptul că dialogul incipient a amplificat poziția studenților francezi față de președintele lor și atitudinea negativă față de americani. Mikitoshi Isozaki (1984) a descoperit că studenții japonezi au pronunțat mai multe hotărâri de „vinovat” după ce au discutat cazul unui accident în trafic. Markus Brauer și colegii săi (2001) au constatat faptul că ostilitatea elevilor francezi pentru anumite persoane a fost exacerbată după ce au discutat despre impresiile lor negative comune. Polarizarea de grup în comunități Acest fenomen are loc și în comunități, pe măsură ce oamenii se împart în funcție de interesele și atitudinile lor. Cartierele se supun acelorași reguli, polarizarea de grup fiind cu atât mai semnificativă cu cât iau naștere strânse relații de prietenie. Un experiment a adunat grupuri mici din Colorado, adepte ale diferitelor mișcări ideologice. Discuția a sporit acordul în cadrul grupurilor mici despre încălzirea globală și despre uniunile de același sex. Cu toate acestea, fiecare grup a încercat să convertească discuția în sensul propriei ideologii (Schkade et al., 2007). Polarizarea de grup pe internet Dezvoltarea tehnologiei a dus la nașterea internetului, facilitând apariția unui mediu virtual similar cu realitatea și totuși suficient de diferit pentru a ridica problemele mecanismelor comunicaționale și sociale implicate în relaționarea 167

virtuală. E-mailurile, blog-urile și camerele de chat oferă un mediu nou pentru ca oamenii cu interese similare să poată interacționa și schimba idei. Explicarea polarizării În explicarea polarizării apar două influențe venite în primul rând din mecanismele stilului argumentativ din timpul unei discuții și în al doilea rând din modul de raportare reciprocă a membrilor unui grup. Prima instanță este un exemplu de ceea ce se numește influență informațională, iar a doua este un exemplu de influență normativă. Influența informațională Conform celei mai bine susținute explicații, discuția de grup provoacă o punere în comun a celor mai multe dintre idei care favorizează punctul dominant de vedere (Stasser & Taylor, 1991). Oamenii, la auzul argumentelor relevante, își pot schimba pozițiile și opiniile – altfel spus, abordarea informațională reprezintă o manieră obiectivă de a trata nivelul conversațional al societății (Burnstein & Vinkur, 1977; Hinsz et al., 1997). Participarea activă la discuție produce mai multă schimbare de atitudine decât participarea pasivă. Participanții și observatorii aud aceleași idei, dar atunci când participanții le exprimă în propriile lor cuvinte, angajamentul verbal mărește impactul. Cu cât mai mulți membri ai grupului își repetă ideile unul altuia, cu atât mai mult le validează (Judd et al., 1995). Influența normativă Venind în completarea primei influențe, apare influența normativă, ce nu are neapărat impact în sfera informațiilor, cât în sfera contextuală. Aceasta se referă îndeosebi la compararea cu ceilalți membri ai grupului, astfel că persoanele prețuite/ valorizate vor avea un impact mult mai mare asupra atitudinilor noastre. În plus, o mare parte din formarea schemei atitudinale personale provine din evaluarea propriilor opinii și abilități prin compararea punctelor noastre de vedere cu ale celorlalți (Festinger, 1954). Suntem mai ușor de convins de către persoanele care aparțin grupurilor noastre de referință (Markovsky et al., 1990). Mai mult decât atât, urmărind ca oamenii să ne placă, ne putem exprima opinii mai puternice după ce am descoperit că alții împărtășesc aceeași viziune. Se cunoaște în mod empiric faptul că grupurile, comitetele și organizațiile sunt în mod inerent mai conservatoare în deciziile lor decât 168

indivizii luați izolat. Este posibil ca persoanele în mod individual să își asume riscuri, în timp ce grupul, prin procesul de luare a deciziilor, să treacă printr-un proces obositor de mediere, care înclină adeseori spre prudență. Acest lucru este în concordanță cu multe dintre cunoștințele deja postulate despre procesele de conformism și de influență socială în grupuri. Studiile efectuate de Sherif (1936) ilustrează foarte bine acest proces de mediere (Kogan & Wallach, 1964). Cu toate acestea, am arătat mai sus cum studiile publicate de James Stoner (1961) asupra comportamentului riscant în fața dilemelor de alegere au indicat contrariul. Stoner a constatat că grupurile au avut tendința de a recomanda alternativa riscantă mai mult decât indivizii luați individual. Constatarea lui a fost rapid reprodusă de Wallach et al. (1962). Acest fenomen a fost numit „schimbare riscantă”: grupurile sunt mai predispuse la schimbări riscante decât indivizii, ca parte a unui fenomen mai larg de polarizare a grupului (Moscovici & Zavalloni, 1969). Polarizarea grupului (Isenberg, 1986; Myers & Lamm, 1975; Turner et al., 1987) în acest caz se reflectă într-o tendință a grupurilor de a lua decizii extreme, mai degrabă decât de a media pozițiile inițiale individuale ale membrilor. De exemplu, discuția unui grup de persoane care deja favorizează ușor pedeapsa cu moartea poate produce o decizie de grup care favorizează pedeapsa capitală. Astfel, în ceea ce privește polarizarea grupurilor, se pot extrage două teorii explicative majore: teoria argumentelor convingătoare și teoria valorilor culturale. Teoria argumentelor convingătoare evidențiază rolul dinamicilor informaționale dintre argumentele noi și vechi ce formează opiniile oamenilor (Vinokur & Burstein, 1974, 1977). Oamenii dintr-un grup care își sprijină opiniile și au o anumită direcție vor auzi nu numai argumentele familiare pe care le-au auzit înainte, ci și pe cele noi, care nu au fost auzite anterior, dar care susțin poziția lor proprie (Gigone & Hastie, 1993; Larson et al., 1994). Drept urmare, opiniile lor vor deveni mai înrădăcinate și mai animate de perspective extremiste, iar viziunea grupului ca întreg va deveni una polarizată. De exemplu, cineva care favorizează pedeapsa cu moartea este probabil, prin discuții cu alții asemănători, să audă noi argumente pentru pedeapsa capitală și să susțină introducerea sa cu și mai mult aplomb. Procesul de gândire a unei probleme în grup întărește opiniile noastre (Tesser et al., 1995), iar repetarea publică a argumentelor proprii prin intermediul altora validează această opinie (Judd et al., 1995). 169

Potrivit celei de a doua explicații, numită teoria valorilor culturale (Sanders & Baron, 1977), oamenii caută aprobarea socială și încearcă să evite cenzura socială. Deplasarea ideologică a grupului de la un context familiar la un context evolutiv este conferită de caracterul dezirabil al discuțiilor de grup în plan social. Deplasarea reprezintă un proces de anvergură, situat pe o perioadă lungă de timp, datorat tendinței generale a membrilor grupului de a căuta aprobarea și de a evita dezaprobarea. Apelând la același exemplu, favorizarea pedepsei capitale și găsirea altor membri cu opinii similare îi pot determina pe oameni să presupună că aceasta este o atitudine socială – chiar dacă în realitate nu este. În acest exemplu, căutarea unei aprobări sociale ar putea să ducă în direcția altor extreme în sprijinirea pedepsei capitale. În cazul în care oamenii au atitudini relativ extreme, dar cred că alții sunt în general moderați, discuțiile de grup pot dezvălui un reper pentru calibrarea propriei opinii. Acest lucru eliberează oamenii de credințele iraționale, adeseori determinându-i să fie sinceri în ceea ce privește credințele lor fundamentale. Polarizarea nu este atât o schimbare a atitudinii, cât o expresie a adevăratelor atitudini. Verdictele juraților sunt, de asemenea, o problematică a deciziei grupurilor sociale. Oamenii tind să fie fascinați de jurii, investind aceste grupuri cu putere și considerând un privilegiu să facă parte din ele. Fără a fi un aspect surprinzător, juriile sunt în centrul nenumăratelor romane și filme care subliniază în mod dramatic multe dintre punctele importante, psihologice și sociale, prezentate mai jos, despre luarea deciziilor de către juriu. Revenind la realitate, procesul de crimă din 1995 al starului sportiv american O.J. Simpson și procesul „abuzului” din 2004 al lui Michael Jackson au adus practic Statele Unite într-o stare de blocaj, deoarece oamenii au fost copleșiți de informațiile televizate. De-a lungul Atlanticului, în Africa de Sud, numeroasele elemente prezentate ale procesului lui Oscar Pistorius, acuzat de uciderea iubitei sale, Reeva Steenkamp, au marcat națiunea americană timp de minimum doi ani, între 2014 și 2016. În mass-media din România, cazul „Elodia” a suscitat interesul a milioane de telespectatori, presiunea asupra autorităților fiind una uriașă, iar judecătorii fiind în situația de face dreptate sub reflectoarele media. Juriile reprezintă unul dintre cele mai importante grupuri de luare a deciziilor, pentru că sunt constituite ca simbol al democrației. Corecte și drepte într-o societate perfectibilă, ele emit decizii ce implică și consecințe finale asupra inculpaților, victimelor și comunității. Un juriu este format din laici supuși dreptului penal, fiind însărcinați cu luarea unei decizii finale referitoare 170

la nevinovăția sau culpa unei persoane. Astfel, juriile reprezintă o alternativă la judecători și sunt fundamentale pentru sistemul juridic al diferitelor țări din întreaga lume. Acestea sunt cele mai des asociate cu legislația britanică, dar și alte țări, precum Argentina, Japonia, Rusia, Spania și Venezuela, au făcut modificări pentru a include contribuția cetățenilor laici. În unele culturi, un grup simbolizează o societate justă – iar atunci când acest grup este un juriu, decizia sa trebuie privită ca un tratament echitabil al tuturor celor implicați. Verdictele juriului pot avea consecințe largi și dramatice în afara procesului. Un caz în acest sens îl constituie revoltele din Los Angeles din 1992, care au fost declanșate de un verdict neașteptat de „nevinovat” emis de un juriu format complet din albi în cazul bătăilor aplicate de poliție asupra unui suspect de culoare. De asemenea, juriul este, bineînțeles, un grup social și, prin urmare, supus deficiențelor de luare a deciziilor de grup discutate în acest capitol (Gigone & Hastie, 1993; Kerr et al., 1999). Caracteristicile inculpatului și ale victimei pot afecta, de asemenea, deliberările juriului. Persoanele cu incapacitate fizică au șanse mai mari să fie achitate (Michelini & Snodgrass, 1980) sau să primească o pedeapsă mai ușoară (Stewart, 1980), deși prejudecățile pot fi reduse furnizând suficiente dovezi factuale (Kaplan & Miller, 1978). Aducerea obiectivității la rang de justețe se poate face și prin dirijarea explicită a juriului să ia în considerare numai dovezile, nu și alte aspecte emoționale (Weiten, 1980). Rasa poate afecta, de asemenea, decizia juriului, privit ca un grup social. În Statele Unite, de exemplu, cetățenii de culoare par a fi mai susceptibili la a primi condamnări la închisoare (Stewart, 1980). Cu toate acestea, introducerea unor legi dure, cu sancțiuni rigide (de exemplu, pedeapsa cu moartea), poate să descurajeze jurații în privința condamnării (Kerr, 1978). Cercetările din Statele Unite au arătat că, dacă jurații susțin pedeapsa cu moartea, acest fapt are un impact foarte mic asupra verdictului – trei verdicte din 100 ar fi afectate de acest punct de vedere (Allen et al., 1998). Jurații trebuie să ia în considerare cantități enorme de informații. Cercetările sugerează că există un efect de recurență, în care informațiile furnizate mai târziu au efect de moderare în luarea deciziilor (Horowitz & Bordens, 1990). În plus, dovezile considerate inadmisibile (dovezi care sunt date de martori sau intervievate de avocat, dar care ulterior sunt considerate inadmisibile din motive procedurale de către judecător) au încă un efect asupra deliberării juriului. 171

7.4.6. Gândirea de grup: grupurile împiedică sau ajută luarea deciziilor bune? Psihologul social Irving Janis (1982) se întreba dacă toate procesele care se petrec în interiorul grupurilor ar fi putut să explice deciziile nefaste luate de către politicienii americani ai secolului XX. Pentru a găsi un răspuns, acesta a analizat cum au fost luate deciziile care au condus la cele mai mari greșeli comise de către guvernul american în ultimul secol. Pearl Harbor. În săptămânile precedente atacului din decembrie 1941, care a adus Statele Unite ale Americii în cel de-al doilea război mondial, comandanții americani au primit informații conform cărora Japonia se pregătea strategic de atac în Pacific. Serviciul de informații american pierduse deja contactul radio cu flota japoneză, care se îndrepta direct spre baza americană. O patrulă de avioane în recunoaștere ar fi detectat cu ușurință flota japoneză sau ar fi încercat să avertizeze sosirea acesteia cu câteva minute înaintea atacului. Generalii americani, însă, au decis să nu ia asemenea precauții. Consecința acestei decizii a fost una zdrobitoare pentru armata americană: 18 vase, 170 de avioane și 2.500 de vieți au fost pierdute. Războiul din Vietnam. Între anii 1963 și 1969 președintele Lyndon Johnson și consilierii săi politici au escaladat războiul din Vietnam pe baza presupunerii conform căreia bombardamentul din partea armatei americane, defrișarea și misiunile pe sol vor aduce Vietnamul de Nord la masa negocierii. S-a continuat escaladarea conflictului, împotriva sfaturilor date de marea majoritate a aliaților Statelor Unite ale Americii și a consilierilor militari americani. Această decizie a dus la pierderea a 58.000 de soldați americani și mai mult de un milion de vietnamezi, la dezbinarea societății americane, resemnarea unui președinte american și crearea unui deficit imens, care a afectat drastic economia americană în anii ‘70. Invazia din The Bay of Pigs. În anul 1961, președintele John Kennedy și consilierii săi au încercat să îl înlăture pe Fidel Castro, trimițând peste 1.400 de agenți americani în Cuba. Majoritatea agenților au fost uciși sau capturați, Statele Unite ale Americii a fost umilită în fața celorlalte națiuni, iar Cuba și-a consolidat relațiile diplomatice cu U.R.S.S. (Brigham, 1991). Janis (1982) considera că aceste greșeli au luat naștere din tendința grupurilor care iau decizii de a reprima disidența, pentru a nu afecta armonia grupului, fenomen pe care l-a numit „gândire de grup”. În plus, spiritul de echipă este un factor care îmbunătățește încrederea grupului, dar în ceea ce privește luarea deciziilor, coeziunea grupului pare a fi un factor care influențează negativ. 172

Formarea gândirii de grup este un proces de lungă durată, care ia naștere dintr-un grup amiabil, coeziv, izolat relativ de puncte de vedere divergente și având un conducător care semnalează decizia pe care o favorizează, pentru a oferi ansamblului o direcție. Simptomele gândirii de grup Janis (2008) identifică 8 simptome ale gândirii de grup. Aceste simptome sunt o formă colectivă de reducere a disonanței trăită de membrii unui grup ce încearcă să-și mențină sentimentul pozitiv al unității atunci când se confruntă cu o amenințare (Turner et al., 1992). 1. Iluzia de invulnerabilitate. Grupurile pot dezvolta un optimism excesiv, care le poate „orbi” în fața avertizărilor de pericol. 2. Convingerea neclintită în moralitatea grupului. Membrii grupului își asumă moralitatea inerentă a grupului din care fac parte și pot ignora problemele de natură etică și morală general valabile. Aceste prime două simptome ale gândirii de grup îi ghidează pe membrii acestuia pentru a supraestima puterea și dreptatea grupului lor. 3. Raționalizarea. Grupurile desconsideră provocările prin justificarea colectivă a deciziilor lor. 4. Perspectiva stereotipă asupra adversarului. În multe situații membrii grupului consideră că opozanții lor sunt prea neîndurători pentru a negocia cu ei sau prea slabi și neinteligenți pentru a se apăra împotriva inițiativei anterior pusă la punct. 5. Presiunea de conformare. Membrii grupului îi resping pe cei care ridică îndoieli cu privire la ipotezele și planurile grupului, uneori nu atât prin argument, cât prin sarcasm personal. 6. Autocenzura. Deoarece dezacordurile sunt adesea inconfortabile, membrii refuză sau renunță adesea la propriile lor îndoieli. 7. Iluzia de unanimitate. Autocenzura și presiunea de a nu scoate din ecuație consensul creează o iluzie de unanimitate. În plus, aparentul consens confirmă decizia grupului. 8. Protectorii coeziunii grupului. Unii membri protejează grupul de informațiile care ar pune sub semnul întrebării eficacitatea sau moralitatea deciziilor luate. Experimentele ulterioare au susținut diferite aspecte ale teoriei lui Janis, respectiv: 173

Grupurile preferă să susțină, în detrimentul contraargumentării, fluxul de informații (Schulz-Hardt et al., 2000). Grupurile ai căror membri au perspective de gândire diferite sunt mai performante decât grupurile de experți cu același pattern de gândire (Nemeth & Ormiston, 2007). Într-un cadru de discuție, informațiile care sunt împărtășite de membrii grupului au tendința de a domina și de a elimina informațiile nefurnizate tuturor, ceea ce înseamnă că grupul adesea nu beneficiază de tot ceea ce știu membrii acestuia (Sunstein & Hastie, 2008). Grupurile au uneori proceduri deficitare de luare a deciziilor, iar rezultatul este, desigur, apariția unor decizii inadecvate. Consecințele unor astfel de decizii pot fi chiar dezastruoase, după cum o arată istoria unor grupuri sociale. Irving Janis (1972) a folosit o metodă de analiză a arhivelor, bazându-se pe analiza de conținut, pentru a compara o serie de decizii americane de politică externă care au avut rezultate nefavorabile (de exemplu, 1961, Bay of Pigs sau 1941, atacul de la Pearl Harbor) cu altele care au avut rezultate favorabile (de exemplu, criza rachetelor cubaneze din 1962). Janis a folosit acest termen de gândire de grup (groupthink) pentru a descrie procesul de luare a deciziilor în grup ce a condus la luarea unor decizii uneori greșite. Groupthink a fost definit ca un mod de gândire în care dorința de a ajunge la o înțelegere este unanimă și depășește motivația de a adopta proceduri raționale adecvate de luare a deciziilor (Janis, 1982; Janis & Mann, 1977). Principala cauza a gândirii iraționale de grup este coezivitatea excesivă a grupului, existând însă și alte antecedente, care se referă la defectele structurale de bază din grup și la contextul imediat de luare a deciziilor. Împreună, acești factori generează simptome care sunt asociate cu procedurile de luare a deciziilor defectuoase: de exemplu, există o discuție inadecvată și părtinitoare în luarea în considerare a obiectivelor și a soluțiilor alternative, precum și o ezitare în a solicita sfatul experților din afara grupului. Aceste probleme i-au determinat pe oamenii de știință să sugereze și alte modalități de a aborda explicațiile în ceea ce privește gândirea irațională de grup (Aldag & Fuller, 1993; Hogg, 1993). De exemplu, poate fi necesară o definire mai precisă a coeziunii grupului (Longley & Pruitt, 1980; McCauley, 1989). Hogg et al. (1998) au realizat un studiu de laborator (cu 472 de participanți) pe grupuri de discuții cu câte patru persoane, pentru a verifica dacă simptomele de gândire grupală irațională au fost asociate cu coeziunea, dar numai în cazul în care coeziunea era reprezentată în grup prin simpatie, nu prietenie sau atracție interpersonală. O concluzie extrem de importantă este 174

aceea că gândirea irațională este doar un exemplu specific de „schimbare riscantă”: un grup care tinde deja spre a lua o decizie riscantă se polarizează prin discuții către o decizie și mai riscantă (Myers & Lamm, 1975). Alți autori au sugerat că gândirea de grup ar putea să nu fie într-adevăr un proces de grup, ci doar o agregare a răspunsurilor adaptative, de coping adoptate de indivizi pentru a combate stresul excesiv (Callaway et al., 1985). Membrii grupului se află sub stresul de luare a deciziilor și, prin urmare, adoptă strategii de apărare defensive care implică proceduri de luare a deciziilor suboptimale, care sunt, de fapt, simptome ale gândirii de grup. Acest comportament este întărit de toți membrii grupului și duce la luarea unor decizii defectuoase.

7.4.7. Rolul și importanța luării deciziilor în grup Grupurile îndeplinesc mai multe sarcini, printre care luarea deciziilor este una dintre cele mai importante. Cursul vieții noastre este în mare parte determinat de deciziile luate de grupuri: de exemplu, comisiile de selecție, juriile, parlamentele, comisiile examinatorilor etc. În plus, mulți dintre noi petrec o parte semnificativă a vieții noastre profesionale luând decizii în grupuri. Psihologii sociali au fost mult timp interesați de procesele sociale implicate în luarea deciziilor de grup și de întrebarea dacă grupurile iau decizii mai bune sau semnificativ diferite decât cele ale persoanelor individuale, așa cum am arătat și până acum. S-ar putea să credem că oamenii se reunesc pentru a lua decizii, deoarece grupurile ar lua decizii mai bune decât indivizii singulari. Totuși, așa cum am văzut, grupurile pot afecta și distorsiona performanța în multe feluri. O altă dimensiune a procesului de luare a deciziilor în grup intră în joc atunci când membrii organelor de decizie, ce acționează în mod oficial ca reprezentanți ai diferitelor grupuri, trebuie să ia o hotărâre și să ajungă la un consens. Acest lucru este denumit proces decizional intergrup. Să ne amintim, ca un reper elocvent în acest sens, filmul „Twelve angry men”, în care personajul principal reușește să pună la îndoială decizia celorlalți 11 jurați, ba, mai mult decât atât, aceștia își schimbă radical punctul de vedere în final. Au fost dezvoltate o varietate de modele pentru a raporta distribuția opiniilor inițiale dintr-un grup de luare a deciziei la decizia finală a grupului. Unele dintre acestea sunt modele complexe de simulare pe calculator (Penrod & Hastie, 1980; Stasser, 1988; Stasser & Davis, 1981), alte modele fiind legate de grupuri reale. Unul dintre cele mai cunoscute modele este cel descris de James 175

Davis (1973). Autorul identifică un număr mic de reguli explicite sau implicite de luare a deciziilor, numite scheme de decizii sociale, pe care le pot adopta grupurile. Cunoașterea distribuției inițiale a opiniilor individuale din grup și a regulii după care grupul funcționează permite predicția deciziei finale a grupului, cu un grad înalt de certitudine. Putem aplica aceste reguli grupurilor instituționalizate, cum ar fi un parlament, dar și unor grupuri informale, cum ar fi un grup de prieteni care decid ce film să vizioneze. Regula specială pe care un grup o adoptă poate fi influențată de natura sarcinii de luare a deciziilor. Pentru sarcinile intelectuale, grupurile tind să adopte regula adevărului; pentru sarcini judecătorești nu există o soluție corect demonstrabilă, dar regula majorității este adesea aplicată (Laughlin & Adamopoulos, 1980; Laughlin & Ellis, 1986). În general, regulile de decizie diferă și în ceea ce privește strictețea și distribuția puterii între membrii grupului: strictețea se referă la valoarea acordului cerut de regulă – unanimitatea este extrem de strictă, iar majoritatea câștigă. Distribuția puterii în rândul membrilor se referă la cât de autoritară este regula; de pildă, regulile autoritare concentrează puterea în mâinile unui membru, în timp ce regulile egalitare răspândesc puterea între toți membrii. De obicei, regulile mai stricte au o concentrare mai redusă a puterii și, prin urmare, sunt mai egalitare, puterea decizională fiind distribuită mai uniform în cadrul grupului. Norma adoptată poate avea un efect, în mare parte în funcție de strictețea ei, nu numai asupra deciziei grupului în sine, ci și asupra preferințelor membrilor, satisfacției lor față de decizia grupului, percepției și asupra naturii discuțiilor de grup și a sentimentelor de reciprocitate ale membrilor (Eisenberg et al., 1989). De exemplu, regulile de decizie mai stricte pot face ca acordul final în cadrul grupului să fie mai lent, mai exhaustiv și mai greu de atins, dar poate îmbunătăți preferințele pentru ceilalți membri și satisfacția cu privire la calitatea deciziei. Norbert Kerr (1981) propune un model al schemei de tranziție socială ce se concentrează asupra modului real de elaborare a deciziei de grup. Pentru a face acest lucru, opiniile membrilor sunt monitorizate în timpul procesului de discuție (Kerr & MacCoun, 1985), fie prin solicitarea periodică a exprimării participanților, fie prin luarea în considerare a oricăror schimbări în opinia lor. Aceste proceduri pot fi intruzive, deci problema este cât de mult afectează ele procesul natural de discuție în desfășurare. O altă linie de cercetare privind luarea deciziilor în grup se concentrează asupra paradigmei profilului ascuns (Oshagbemi & Gill, 2003). Paradigma profilului ascuns reprezintă o situație grupală în care tot grupul sau cei ce doresc să facă parte din grup posedă o serie de informații ce definesc apartenența la grup, scopul și liniile de comportament principale. Alte informații nu sunt 176

asumate în primă fază, nu fac parte din informațiile disponibile despre activitatea grupului și comportamentele dezirabile ale membrilor, fiind informații ce vor reieși din interacțiunile ulterioare. Această paradigmă postulează o diferență în raporturile de putere în funcție de informație deținută: informațiile neîmpărtășite sunt cele corecte și care oferă putere în grup. În antiteză cu aceste grupuri, grupurile deschise, în care toți membri au acces la toate informațiile esențiale și necesare funcționării grupului, tind să ia decizii mult mai bune, bazate pe obiectivitate și pe cogniții sanogene. O metaanaliză a studiilor ce implică paradigma informațiilor ascunse arată în mod obiectiv o diferență clară în ceea ce privește deciziile de grup, în sensul unor decizii mult mai adecvate ale grupurilor cu informații complete și atitudine deschisă. Grupurile ce nu beneficiază de informații complete tind să ia decizii nefaste și periculoase pentru echilibrul social (Lu et al., 2012). Așadar deținerea de informații la nivel grupal poate face diferența între o decizie corectă și una greșită. Brainstormingul Unele sarcini de luare a deciziilor necesită ca grupurile să vină cu soluții creative și noi. O tehnică des întâlnită este brainstormingul. Membrii grupului încearcă să genereze o mulțime de idei foarte repede și să-și uite inhibițiile sau preocupările legate de calitate; în acest caz, membrii spun pur și simplu ceea ce le vine în minte, nu sunt critici și se bazează pe ideile altora atunci când este posibil. Brainstormingul ar trebui să faciliteze gândirea creativă și, astfel, grupul să fie mai novator. O opinie populară este convingerea că brainstormingul funcționează pe scară largă în agențiile de afaceri și de publicitate. Cu toate acestea, cercetările ne arată altă perspectivă. Deși grupurile de brainstorming generează mai multe idei decât grupurile non-brainstorming, persoanele din grup nu sunt mai creative decât dacă ar fi lucrat singure. Wolfgang Stroebe & Michael Diehl (1994) au parcurs literatura de specialitate și au ajuns la concluzia că grupurile nominale (de exemplu, grupuri de brainstorming în care indivizii creează idei pe cont propriu și nu interacționează) sunt de două ori mai creative decât grupurile care interacționează efectiv (Diehl & Stroebe, 1987; Mullen et al., 1991). Performanța inferioară a grupurilor de brainstorming poate fi atribuită unor factori cum ar fi, de pildă, teama de evaluare – în ciuda instrucțiunilor explicite menite să încurajeze și să reducă inhibițiile astfel încât membrii să genereze cât mai multe idei posibile, aceștia pot fi în continuare preocupați de crearea unei impresii cât mai bune. Aceasta introduce autocenzura și reducerea în consecință a productivității. O a doua cauză poate fi dispersia socială a responsabilității și lipsa de presiune socială, 177

existând astfel o pierdere a motivației din cauza naturii colective a sarcinii. Deoarece brainstormingul este eminamente liber, membrii tind să investească doar nivele mici și medii de energie pentru emanația ideilor. Aceasta produce regresia către medie, și altfel se diminuează performanțele. Creativitatea individuală și productivitatea sunt reduse din cauza unor efecte de interferență cu alte persoane care sunt în același timp generatoare de idei. Stroebe & Diehl (1994) au analizat dovezi pentru aceste procese și au concluzionat că blocarea producției de idei este, probabil, principalul obstacol pentru valorificarea potențialului creativ al grupurilor de brainstorming. Autorii evidențiază o serie de remedii pentru producerea acestui blocaj, dintre care două au o incidență aparte: brainstormingul electronic reduce măsura în care producția de idei noi este blocată de astfel de lucruri, întrucât ascultarea altora se face pe rând și mult mai structurat. Grupurile eterogene par a fi și ele un remediu al productivității grupale, deoarece membrii care au diverse tipuri de cunoștințe despre subiectul dezbătut pot crea un mediu de stimulare deosebit, favorizându-se astfel ameliorarea efectelor de blocaj al producției. Având în vedere dovezile convingătoare ale faptului că brainstormingul (de tip față-în-față) nu îmbunătățește de fapt creativitatea individuală, de ce totuși oamenii cred cu tărie în faptul că este eficient și continuă să folosească această metodă pentru a genera noi idei în grupuri? Acest paradox poate rezulta dintr-o iluzie a eficienței grupului (Diehl & Stroebe, 1991). Toți participăm la discuțiile de grup din când în când, astfel încât toți avem o experiență personală în generarea de idei în diferite grupuri. Iluzia eficacității grupului este o convingere bazată pe experiența că noi producem de fapt idei mai multe și mai adecvate în grupuri față de situația în care suntem singuri. Această iluzie poate fi alimentată în mai multe moduri: primul factor de eroare este acela că, deși grupurile au mai puține idei originale non-redundante decât suma ideilor persoanelor care lucrează singure, ele produc mai multe idei decât orice ar putea produce singur un membru. Astfel, persoanele din grupuri sunt expuse la mai multe idei decât atunci când sunt singure. Unei persoane îi este greu să-și amintească dacă ideile produse au fost proprii sau ale celorlalți și astfel există o tendință de supraestimare a propriei contribuții. Membrii grupului simt faptul că au fost mai productivi și acest aspect a fost facilitat de grup, pe când, de fapt, au fost mai puțin productivi. O altă problematică este aceea că brainstormingul este în general foarte distractiv. Oamenii se bucură în mod real de brainstorming în grupuri și se simt mai mulțumiți de performanța lor.

178

Memoria de grup Un alt aspect important al procesului de luare a deciziilor în grup este abilitatea de a ne reaminti informațiile. De exemplu, juriile trebuie să-și amintească mărturia pentru a ajunge la un verdict corect, iar comisiile de selectare a personalului trebuie să își reamintească date care diferențiază candidații. Gruparea amintirilor poate fi chiar principalul motiv pentru care anumite grupuri se întâlnesc: de exemplu, grupuri de vechi prieteni se întâlnesc adesea, în principal, pentru a își aminti povestiri din istoria lor personală. Pe o scară mai mare, organizațiile trebuie să achiziționeze, să distribuie, să interpreteze și să stocheze cantități enorme de informații. Această sarcină de învățare organizațională este extrem de complexă (Argote, 2013). Diferiți oameni își amintesc informații diferite; astfel încât atunci când se întâlnesc ca un grup pentru a împărtăși această informație, grupul și-a amintit în mod efectiv mai mult decât orice alt individ (Clark & Stephenson, 1995). Totuși, superioritatea grupurilor față de indivizi variază în funcție de sarcina memoriei. În ceea ce privește sarcinile simple și artificiale, superioritatea grupului este mai pronunțată decât pe sarcini complexe și realiste (de exemplu, o poveste). O explicație ar fi „pierderea procesului”. În încercarea de a-și reaminti informații complexe, grupurile nu reușesc să adopte strategii adecvate de reactualizare a informației și de luare a deciziilor, prin urmare nu reușesc să utilizeze în totalitate resursele umane ale grupului. Totuși, amintirea în grup este mai mult decât o reasamblare colectivă a faptelor. Unele amintiri ale indivizilor vor contribui la dezvoltarea consensului, în timp ce amintirile altora nu vor fi valorizate. În acest fel, grupul își modelează propria versiune a adevărului, aceasta ghidându-i pe membrii individuali spre ceea ce trebuie să stocheze ca o memorie adevărată și la ce ar trebui să renunțe. O abordare semnificativă asupra memoriei grupului este aceea potrivit căreia membri diferiți își amintesc lucruri diferite (în funcție de anumite caracteristici psiho-individuale), însă toată lumea participă la formarea cunoștințelor de grup și la păstrarea tuturor informațiilor relevante grupului. Dan Wegner (1987) numește această memorie „transactivă” (transactive memory), un termen care sugerează că membrii grupului au încheiat un „acord”, fiecare fiind mai bun în a stoca anumite informații. Această idee se referă la modul în care persoanele din cupluri și grupuri pot partaja încărcarea memoriei, astfel încât fiecare individ este responsabil pentru a-și aminti doar o parte din ceea ce trebuie să știe grupul, dar toți membrii știu cine este responsabil pentru fiecare domeniu de memorare. Astfel, putem defini memoria transactivă ca fiind un sistem comun de codare, stocare și recuperare a informațiilor. Aceasta permite unui grup să-și 179

amintească semnificativ mai multe informații (Hollingshead, 1998). De exemplu, departamentele de psihologie din universitățile noastre trebuie să-și amintească o cantitate enormă de informații practice legate de cercetare, supervizare postuniversitară, învățământ preuniversitar, echipamente și probleme administrative. Există prea multe pentru ca un singur individ să și le amintească. În schimb, anumiți indivizi sunt responsabili formal pentru anumite domenii (de exemplu, cercetarea), dar toți avem o memorie tranzacțională care ne permite să ne amintim cine este responsabil pentru fiecare domeniu. Memoria transactivă este, de asemenea, foarte comună în relații apropiate, cum ar fi căsătoria: de exemplu, ambii parteneri știu că unul dintre ei își amintește problemele financiare, iar celălalt își amintește direcțiile viitoare cu privire la casa în care vor locui. Memoria transactivă, deși este reprezentată în mintea individului, poate apărea doar prin implicarea psihologică într-un grup. Nu poate exista niciun fel de memorie transactivă individuală, acest termen fiind destinat exclusiv grupurilor sociale. În acest sens, conceptul de memorie transactivă este strict legat de noțiunea de psihic grupal; această noțiune postulează o stare de spirit și un mod de cunoaștere găsit în grupuri, care este calitativ diferit de cel individual (Wegner et al., 1991). Oamenii atribuie, în mod adesea nejustificat, categoriile informaționale persoanelor fizice pe baza caracteristicilor deținute de acestea în calitate de membri ai grupului. De exemplu, membrii cuplurilor heterosexuale ar putea inițial să dezvolte o memorie transactivă în care memoria este alocată pe baza stereotipurilor de rol și gen – ambii parteneri presupun că persoana care gătește sau face aranjamentele sociale este femeia și persoana aptă pentru reparații auto și sanitare este bărbatul. Memoria transactivă bazată pe categorii este modul implicit de funcționare al grupului. În majoritatea cazurilor, însă, grupurile continuă să dezvolte sisteme sofisticate de atribuire a memoriei; de pildă, cuplurile pot decide prin discuție cine va fi responsabil de facturi, cine răspunde pentru alimentele din casă, cine se preocupă de întreținerea mașinii și așa mai departe. Grupurile pot desemna domenii de memorie în funcție de expertiza relativă – de exemplu, un comitet de organizare a conferințelor poate aloca responsabilitatea pentru programul social unei persoane care a îndeplinit cu succes această sarcină. Grupurile pot atribui domenii de memorie și pe baza accesului la informații – de exemplu, comitetul de organizare a conferinței poate să atribuie responsabilitatea promovării evenimentului cuiva care are bune abilități grafice și un portofoliu de contacte pentru publicitate. Există o posibilă capcană a memoriei transactive. Distribuția neuniformă a memoriei într-un cuplu sau într-un grup înseamnă că, atunci când un individ pleacă, există o pierdere sau o reducere temporară a memoriei de grup. 180

Cultura de grup poate fi văzută într-un mod mai larg prin obiectivul cogniției (Hogg & Tindale, 2001). Tindem să gândim că o cultură este ceva ce există la nivelul societății și este obiectivată prin aspecte precum obiceiurile (rutina, ritualurile, simbolurile și jargonul) care descriu categorii sociale la scară largă, cum ar fi grupuri etnice sau naționale. Cu toate acestea, nu există niciun motiv pentru a restricționa cultura la astfel de grupuri, poate mult mai restrânse decât națiunile. Cultura este un exemplu de memorie de grup și, prin urmare, poate exista în grupuri mai mici, cum ar fi organizații, echipe sportive, grupuri de lucru și chiar familii. Analiza culturii de grup este cea mai dezvoltată în studiul grupurilor de lucru. Astfel de grupuri dezvoltă cunoștințe aprofundate despre mediul de lucru, ca unică congruență între membrii grupului, privitoare la norme, aliați și dușmani, contexte grupale, condiții de muncă, motivație în muncă, performanță și evaluare a performanței.

7.4.8. Rezolvarea problemelor în grup În anumite condiții, două sau mai multe capete sunt într-adevăr mai bune decât unul singur. La locurile de muncă, deciziile echipei depășesc deciziile individuale atunci când discuția valorizează aptitudinile și cunoștințele fiecărei persoane și înglobează informațiile lor variate (Mesmer-Magnus & DeChurch, 1995). Laughlin & Adamopoulos (1980), Laughlin (1996) și Laughlin & Sejnowski (2003) au evidențiat anumite aspecte în funcționarea grupurilor, folosind diverse sarcini cognitive. Laughlin a constatat faptul că, dacă doar 2 membri ai unui grup de 6 persoane au inițial dreptate, în două treimi din timp ei vor reuși să îi convingă pe ceilalți. Dacă doar o persoană are dreptate, această persoană aflată în minoritate nu va reuși să convingă nici 4% din grup. Dell Warnick, Glenn Sanders (1980) și Verlin Hinsz (1990) au confirmat că mai multe „capete” pot fi mai bune decât unul, atunci când au studiat cu exactitate rapoartele martorilor oculari ai unei crime. Interacțiunea grupurilor de martori oculari a furnizat informații mult mai exacte decât cele furnizate de individul aflat într-un mediu izolat. În știință, beneficiile colaborării mai multor specialiști au condus la îmbunătățirea rezultatelor și la creșterea numărului și calității publicațiilor științifice cu autor multiplu, din motive justificate (Cacioppo, 2007). Dar, contrar ideii populare că brainstormingul colectiv generează idei mai creative decât aceleași persoane care lucrează individual, cercetătorii 181

dezaprobă acest fapt, așa cum am și arătat (Paulus et al., 1995, 1997, 1998, 2000; Stroebe & Diehl, 1994). Și, spre deosebire de definiția stereotipă, potrivit căreia brainstormingul este cel mai productiv atunci când participanții sunt mustrați „să nu critice”, încurajarea oamenilor să dezbată idei pare să stimuleze producerea lor și să extindă gândirea creativă dincolo de sesiunea de brainstorming (Nemeth et al., 2004). Deși oamenii se simt mai productivi atunci când generează idei colectiv, așa cum am indicat și mai sus, cercetătorii au descoperit că oamenii care lucrează individual vor genera mai multe idei bune decât aceiași oameni când se află într-un grup, grupurile de brainstorming mari fiind deosebit de ineficiente (Rietzschel et al., 2006). În conformitate cu teoria influenței normative, ele îi determină pe alții să se simtă îngrijorați în ceea ce privește exprimarea ideilor care nu sunt în concordanță cu grupul, acestea provocând „blocarea productivității” și făcându-i pe membri să își piardă ideile în timp ce își așteaptă rândul de a vorbi (Nijstad & Stroebe, 2006). Vincent Brown și Paul Paulus (2002) au identificat trei moduri de a potența brainstormingul în grup: - colaborarea intragrupală și brainstormingul solitar. Cu noi categorii create de brainstormingul de grup, ideile indivizilor pot continua să curgă fără să fie împiedicate de contextul colectiv, care permite unei singure persoane să vorbească la un moment dat. - interacțiunea scrisă a membrilor grupului. Un alt mod de a beneficia de pe urma pregătirii grupului, fără a fi împiedicat de prima regulă, este ca membrii acestuia să scrie și să citească, în loc să vorbească și să asculte. - incorporarea brainstormingului electronic. Există o modalitate mai eficientă de a evita blocajele verbale ale brainstormingului tradițional colectiv în grupuri mai mari: permiterea indivizilor să creeze și să citească idei pe computerele din rețea. Așadar, atunci când membrii grupului își îmbină liber ideile creative și opiniile variate, rezultatul frecvent este rezolvarea problemelor de grup.

7.4.9. Influența minorității: cum influențează indivizii grupul? Grupul influențează indivizii. Dar în ce condiții individul poate influența grupul din care face parte? Ce-i face eficienți pe anumiți indivizi? Sublinierea puterii noastre ca indivizi arată că: 182

situațiile culturale ne modelează, însă ajutăm la crearea și alegerea acestor situații; - presiunea de a ne conforma câteodată ne depășește raționamentul, însă presiunea flagrantă motivează o reacție; ne susținem individualitatea și dreptul la libertate; - forțele persuasive sunt puternice, însă putem rezista presiunii prin intermediul angajamentelor publice și prin anticiparea tehnicilor de persuasiune. Ce face ca o minoritate să devină convingătoare? Experimentele efectuate de către Serge Moscovici la Paris au identificat o serie de factori determinanți ai influenței minorității: consistența, încrederea în sine și dezertarea de la majoritate. -

Consistența Mai influentă decât o minoritate care fluctuează în propriile convingeri este o minoritate care rămâne fidelă lor. Moscovici (1985) a constatat că, dacă o minoritate a grupului de participanți judecă în mod constant diapozitivele albastre ca fiind verzi, și ceilalți membri, în majoritate, își vor asuma, în anumite cazuri, aceeași opinie. Dar dacă membrii minorității ezită, etichetând cu albastru o treime dintre culori și cu verde restul lor, nicio persoană din acea majoritate nu va fi de acord cu cea de-a doua etichetă. Experimentele arată că nonconformismul, în special nonconformismul persistent, este adesea o experiență neplăcută și că a face parte dintr-o minoritate poate fi descurajant (Levine, 1990; Lücken & Simion, 2005). Acest lucru ajută la explicarea efectului de circulare lentă a opiniilor într-o minoritate, tendința de a le exprima mai puțin decât majoritatea (Bassili, 2003). Reconcilierea poziției poate fi dată în mod suficient de persistența a două persoane. În comparație cu influența majoritară care declanșează adesea un acord, influența minorității stimulează o prelucrare mai profundă a argumentelor, adesea cu o creativitate sporită (Martin et al., 2007). Încrederea în sine Coerența și persistența (elementele definitorii ale consistenței) conferă încredere în sine. Mai mult decât atât, și Nemeth și Joel Wachtler (1974) au raportat că orice comportament al unei minorități care denotă încredere în sine tinde să crească nesiguranța în rândul majorității. Prin fermitate și eficacitate, siguranța de sine a minorității poate determina majoritatea să își reconsidere 183

poziția. Acest lucru este valabil mai ales în ceea ce privește aspectele legate mai degrabă de opinie, decât de factual. Bazându-se pe studiile efectuate la Universitatea din Padova, Italia, Maass și Clark (1984) declară că minoritățile sunt mai puțin persuasive atunci când răspund la o întrebare de natură factuală, față de situațiile în care se solicită un răspuns la nivel ideatic. Dezertarea de la majoritate În realitate, o unanimitate perfectă și autentică este greu de atins chiar și fără o minoritate persistentă. Atunci când o minoritate se îndoiește în mod consecvent de înțelepciunea majorității, membrii majorității au ocazia să-și exprime propriile îndoieli și pot ajunge chiar să fie de acord cu minoritatea. Este interesant totuși ce se întâmplă cu o persoană aparținând inițial majorității care decide să dezerteze de la aceasta. În cercetarea la care au luat parte studenții Universității din Pittsburgh, John Levine (1990) a descoperit că o persoană care aparține minorității și care a dezertat de la majoritate era mai persuasivă decât o voce consecventă a minorității. În experimentele ei de simulare a jurizării, Nemeth a descoperit că, odată ce oamenii încep să dezerteze, și alții îi vor urma în scurt timp, inițiind efectul ,,bulgărelui de zăpadă”. Sharon Wolf (1979) și Russell Clark (1988) argumentează că aceleași forțe sociale funcționează atât în cazul majorităților, cât și în cazul minorităților. Influența intrinsecă informației (prin argumente persuasive) și influența normativă (prin comparație socială) cresc atât dihotomia de opinii din cadrul grupului, cât și influența minorității. În situația în care consecvența, încrederea în sine și dezertările din cealaltă parte întăresc poziția minorității, aceleași variabile fortifică și o majoritate. Impactul social al oricărei poziții, majoritară sau minoritară, depinde de forța și numărul celor care o susțin. Anne Maass și Russell Clark (1984) confirmă teoria lui Serge Moscovici, conform căreia este mai probabil ca minoritățile, spre deosebire de majorități, să determine oamenii să le accepte ideile. Și din analizele asupra felului în care grupurile evoluează în timp, John Levine și Richard Moreland (1994) stabilesc că noii recruți veniți într-un grup exercită o influență diferită asupra minorității, spre deosebire de membrii cu o vechime mai mare. Mai departe, noii veniți exercită această influență prin atenția pe care o primesc și prin conștientizarea pe care o stârnesc în membrii vechi. Membrii stabili din grup se simt mai liberi în a-și exprima dezacordul și în a-și exercita rolul în conducere (Brigham, 1991). 184

Înțelegerea privind modul în care indivizii pot influența un grup s-a dezvoltat de-a lungul întregii istorii a psihologiei sociale. Până de curând, ideea conform căreia minoritatea poate cântări la fel de mult ca majoritatea a fost ea însăși o idee minoritară în psihologia socială. Cu toate acestea, prin argumentare și consecvență, Maass & Clark (1984) au convins lumea științifică de faptul că influența minorității este un fenomen demn de studiat.

Grupul generează liderul sau liderul generează traiectoria grupului? În anul 1910, norvegienii și englezii s-au angajat într-o cursă la Polul Sud. Norvegienii, conduși cu eficiență de către R. Amundsen, au reușit. Englezii, conduși în mod ineficient de R. F. Scott, nu au ajuns la destinație. R. F. Scott și încă trei membri ai echipei sale au murit. R. Amudsen a ilustrat puterea conducerii, procesul prin care indivizii mobilizează și ghidează grupurile. Unii lideri sunt numiți formal sau aleși; alții apar informal, pe măsură ce grupul interacționează. Ceea ce determină o conducere bună deseori depinde de situație – cea mai potrivită persoană pentru a ghida o echipă de ingineri s-ar putea să nu fie cel mai bun lider al unei echipe de vânzări. Unii oameni excelează la îndeplinirea de atribuții – adică la organizarea muncii, setarea standardelor și concentrarea pe atingerea obiectivelor. Alții excelează la conducerea socială – la lucrul în echipă, la medierea conflictelor (Kimble, 1990a,b). Liderii de proiecte în general au un stil instructiv – unul care poate funcționa foarte bine, dacă liderul e suficient de rațional încât să ia hotărâri bune (Fiedler, 1987). Fiind orientați către atingerea țelurilor, astfel de lideri păstrează atenția și efortul grupului concentrat pe misiunea sa. Experimentele realizate arată că îmbinarea unor scopuri specifice, provocatoare și rapoartele periodice asupra progresului ajută la motivarea de a avea realizări înalte (Locke & Latham, 1990). Liderii sociali în general au un stil democratic, unul care deleagă autoritatea, care apreciază inițiativele membrilor echipei și ajută, așa cum am observat, la împiedicarea gândirii de grup. Multe experimente relevă faptul că leadershipul social este benefic moral. Membrii grupului de obicei se simt mai satisfăcuți atunci când participă la luarea deciziilor (Spector, 1986; Vanderslice et al., 1887). Atunci când li se oferă control asupra sarcinilor lor, salariații devin de asemenea mai motivați (Burger, 1987). Oamenii tind să reacționeze mai pozitiv la o decizie dacă li se oferă șansa de a-și exprima opiniile în timpul procesului decizional (Van den Bos & Spruijt, 2002). 185

Persoanele care apreciază atmosfera pozitivă a grupului și se mândresc cu cele realizate, se dezvoltă prin conducerea democratică și managementul participativ, un stil de conducere comun în Suedia și Japonia (Sundstorm et al., 1990). Femeile, mai des decât bărbații, manifestă un stil de conducere democratic (Eagly & Johnson, 1990). Studiile arată, de asemenea, că mulți lideri eficienți ai grupurilor de cercetare din laborator, ai echipelor de lucru și ai marilor corporații manifestă nevoia de a construi o perspectivă convingătoare. Astfel de lideri generează încredere prin fixarea consecventă a obiectivelor lor, justificând de multe ori carisma care provoacă admirația adepților lor (House & Singh, 1987). Liderii carismatici au în mod obișnuit o viziune obligatorie a unei stări de lucru dorite și abilitatea de a comunica aceasta altora într-un limbaj clar și simplu, având suficient optimism și credință în grupul lor pentru a îi inspira pe alții să îi urmeze. Desigur, și grupurile își influențează proprii lideri. Uneori cei aflați la conducere cunosc deja direcția către care se îndreaptă, iar alteori nu. Cineva care descrie corespunzător viziunea grupului are o mai mare probabilitate de a fi selectat ca lider, abaterea radicală de la standardele grupului putând conduce la respingerea acestuia (Hogg et al., 1998). Conducătorii inteligenți se conformează, de obicei, standardelor majorității și își folosesc prudent influența. În împrejurări rare, trăsăturile de caracter adecvate, alături de contextul social-politic corespunzător, generează istorie (Simonton, 1994). Atunci când îmbinarea potrivită de inteligență, aptitudini, determinare, încredere în sine și carismă socială se suprapune unei ocazii rare, deosebite, rezultatul este uneori câștigarea unui campionat, a unui premiu Nobel sau realizarea unei revoluții sociale (Myers, 2010).

186

Capitolul 8 Problematica liderului

8.1. Conducerea – aspecte generale În rândurile anterioare am relevat faptul că grupurile variază în dimensiune, compoziție, longevitate și scop. Aceste grupuri variază în funcție de coeziunea membrilor, având diferite norme și fiind totodată structurate prin roluri asumate de membri în multiple moduri. Totuși, aproximativ toate grupurile au diferite forme de distribuții inegale de putere și de influențare prin care unele persoane ajung să conducă, iar altele să-l urmeze pe lider. Chiar și în cazul unor grupuri aparent egale sau lipsite de coordonator este ușor de identificat o structură de conducere tacită (Counselman, 1991). Deși o conducere poate lua forme diversificate (ex: democrație, autocrație, informal, formal, laissez-faire), ea constituie un aspect fundamental al tuturor grupărilor sociale. Cunoaștem faptul că oamenii pot forma un ansamblu grupal din multiple motive și în același timp să aibă drept scop obținerea unei performanțe ridicate în finalizarea sarcinilor. Unul dintre principalele motive este acela de a lua decizii prin diverse forme de discuții de grup. De fapt, multe dintre cele mai importante decizii care ne afectează viață sunt luate de grupuri ce se constituie în structuri de conducere, adesea grupuri în care nu suntem membri. S-ar putea argumenta că majoritatea deciziilor pe care oamenii le iau sunt de fapt deciziile făcute în grup – nu numai că luăm decizii în mod frecvent raportându-ne la un nucleu de putere, ci chiar și acele decizii care par luate pe cont propriu sunt asumate după cum ne imaginăm că ar face majoritatea. Acest capitol continuă discuția în ceea ce privește problematica proceselor de grup, concentrându-se pe structura de luare a deciziilor. Ne propunem așadar concentrarea asupra a două dintre cele mai semnificative fenomene ale grupului – conducerea și luarea de decizii în grup. În numeroasele grupuri de care aparținem – echipe, comitete, organizații, grupuri de prieteni, cluburi – întâlnim lideri: oameni care au ideile ,,bune” cu care toți ceilalți sunt de acord; oameni pe care toți îi urmează; oameni care au capacitatea de a face lucrurile să se întâmple. Liderii permit grupurilor să funcționeze ca întreg, să devină productive și coordonate. Conducerea este atât de integrată în condiția umană încât poate chiar să aibă o funcție evolutivă 187

pentru supraviețuirea speciilor noastre (Van Vugt et al., 2008). Conducerea eficientă are un impact enorm. De exemplu, un studiu efectuat în S.U.A. a arătat că un manager performant a adăugat la valoarea companiei cu 25 de milioane de dolari mai mult decât unul mediocru (Barrick et al., 1991), iar un alt studiu a arătat că directorii generali eficienți îmbunătățesc performanța companiei cu 14% (Nohria et al., 2003). Spre exemplu, Steve Jobs, fondatorul și CEO-ul pe perioadă îndelungată al companiei Apple, a jucat un rol absolut esențial în ascensiunea companiei – exercitând o conducere autocratică și având o viziune extraordinară pentru a transforma Apple într-o forță dominantă în lumea modernă de calcul și comunicare electronică (Isaacson, 2012). În contextul sportului, Jacobs & Singell (1993) au studiat performanțele echipelor americane de baseball pe o perioadă de douăzeci de ani și au constatat că echipele de succes au avut manageri care au dovedit abilități tactice superioare sau care erau calificați în îmbunătățirea performanțelor membrilor echipei în mod individual. La o scară mai largă, istoria și știrile politice cuprind adesea povestiri despre faptele și confesiunile unor lideri în legătură cu eforturile pe care le-au depus pentru a conduce – pentru o prezentare încântătoare și frumos scrisă despre viața unuia dintre cei mai mari lideri ai secolului al XX-lea, citiți autobiografia lui Nelson Mandela (1995), ,,Lungul drum spre libertate”. Viața noastră de zi cu zi este însoțită de impactul conducerii precum: conducerea în sfera politică, guvernamentală, corporativă, profesională, educațională, științifică și artistică. Noi toți, în grade diferite, ocupăm roluri de conducere. Nu este surprinzător faptul că oamenii au un interes deosebit față de conducere și că toți avem opiniile noastre cu privire la conducători și la conducere. Conducerea incompetentă și conducerea aflată în slujba răului, în special, sunt o mare preocupare pentru noi toți (Kellerman, 2004). În timp ce liderii buni au atribute de integritate, hotărâre, competență și viziune (Hogan & Kaiser, 2005), liderii extrem de răi sau periculoși îi devalorizează pe alții și sunt indiferenți față de suferințele lor, sunt intoleranți la critică și suprimă disidența, având un sentiment grandios de putere (Mayer & Salovey, 1993). Cele mai proeminente patru modele ale conducerii defectuoase sunt: eșecul de a construi o echipă eficientă, slabe abilități interpersonale de a gestiona echipa, insensibilitatea și lipsa de grijă față de ceilalți și incapacitatea de a se adapta la promovarea competențelor sau a calificărilor (Velsor & Leslie, 1995). Liderii manipulatori prezintă ceea ce se numește triada întunecată a personalități, în care încadram narcisismul, machiavelismul și psihopatia (Paulhus & Williams, 2002). Liderii dictatoriali sunt deosebit de dăunători, deoarece aceștia tind să se 188

înconjoare cu o elită dominantă pe care o selectează în mod ideologic și prin comportamente de tip recompensă și pedeapsă. Acest lucru le permite să controleze masele prin teamă și prin exercitarea puterii brute, mai degrabă decât prin asigurarea conducerii împreună (Moghaddam & Moghaddam, 2013). În mare parte elitele conducătoare, nu masele, joacă un rol esențial în crearea și înlăturarea dictatorilor. În mod similar, liderii machiavelici și narcisiști folosesc și puterea, care este în cele din urmă o formă de agresiune și tiranie bazată pe frică (Reicher, Haslam, & Hopkins, 2005), mai degrabă decât un spectacol de conducere cu beneficii grupale. Conducătorii machiavelici sunt pregătiți să facă totul pentru a-și menține statutul și poziția de putere în cadrul grupului (ei planifică cu atenție și joacă diferite ,,roluri” și au diverse strategii individuale). Liderii narcisici sunt consumați de grandoare, de importanța de sine, de invidie, aroganță, supremație și lipsă de empatie, precum și de un sentiment de putere absolută, sentimentele unui statut special/ unic/ înalt și fantezia unui succes nelimitat (Baumeister et al., 1996; Rosenthal & Pittinsky, 2006). Definirea conducerii Este dificil să găsim o definiție consensuală a conducerii, definițiile variind în funcție de aspectul care se dorește a fi cercetat, de perspectiva teoretică și, nu în cele din urmă, de scopul practic. Din perspectivă psihologică socială, Chemers (2000) definește conducerea ca procesul de influență socială prin care un individ mobilizează ajutorul celorlalți în atingerea unui scop colectiv. Leadershipul presupune existența unui individ sau a unui microgrup care influențează comportamentul unui alt individ sau al unui grup de indivizi. Hoffstede (2011) afirmă că distanța față de putere reprezintă diferența dintre măsura în care un lider influențează comportamentul grupului și impactul pe care grupul îl are în influențarea comportamentului liderului. Liderii joacă un rol esențial în definirea obiectivelor colective. În acest sens, conducerea este mai degrabă un proces de grup decât un proces interpersonal. Este un proces de influență care se aplică mai mult în contexte de grup decât în contextul interacțiunii de tip diadă. O altă întrebare despre leadership este: ce reprezintă o conducere ,,bună”? Această întrebare este prost pusă, deoarece ea presupune scindarea în două întrebări diferite referitoare la liderii eficienți/ ineficienți și liderii buni/ răi. Un lider eficient este cineva care reușește să stabilească noi obiective și să-i influențeze pe alții pentru a le atinge. Aici, evaluarea conducerii este în mare parte o chestiune obiectivă de fapt – câtă influență a avut liderul în stabilirea de noi obiective și în ce măsură au fost realizate obiectivele? Pe de altă parte, 189

evaluarea dacă liderul este bun sau rău este în mare parte o judecată subiectivă, bazată pe preferințele, perspectivele și obiectivele proprii, și pe faptul dacă liderul aparține grupului propriu sau altui grup. Evaluăm conducătorii în ceea ce privește caracterul lor (de exemplu, frumos, inteligent, carismatic), etica și moralitatea mijloacelor pe care le folosesc pentru a-i influența pe ceilalți și pentru a atinge obiective (de exemplu persuasiune, constrângere, oprimare, luarea deciziilor democratic) și natura obiectivelor spre care îi conduc pe cei care îi urmează (de exemplu, salvarea mediului, reducerea foametei și a bolilor, producerea unui bun, combaterea opresiunii sau la polul opus, angajarea în genocid). Aici conducătorii buni sunt cei care au atribute pe care le „aplaudăm” – acest lucru înseamnă că îi aprobăm în stabilirea și atingerea obiectivelor pe care le apreciem. Astfel, occidentalii și susținătorii Al-Qaeda ar putea să nu fie de acord cu privire la faptul că Osama bin Laden era un bun lider (nu sunt de acord cu privire la valoarea obiectivelor sale și a moralității mijloacelor sale), dar pot fi de acord că era un lider relativ eficient (el mobilizând musulmanii fundamentaliști în jurul cauzei sale).

8.2. Trăsături de personalitate și diferențe individuale Liderii mari sau celebri, după cum au rămas în istorie, precum Winston Churchill, Mahatma Gandhi, Nelson Mandela, Margaret Thatcher, Hitler sau Stalin, liderul român Nicolae Ceaușescu, par să aibă capacități speciale și distinctive care să îi facă să se deosebească de ceilalți. În mod surprinzător, avem tendința de a căuta o explicație în ceea ce privește caracteristicile unice ale acestor persoane (acele caracteristici de personalitate ce predispun către rolul de lider, la conducerea altor persoane) și nu contextul sau procesul de conducere. De exemplu, avem tendința de a personifica istoria în ceea ce privește acțiunile unor oameni extrem de importanți: ocupația franceză a Moscovei în 1812 a fost făcută de Napoleon; Revoluția rusă din 1917 a fost ,,provocata” de Lenin și anii 1980 în Marea Britanie au fost ,,anii Thatcher”. Înțelepciunea populară tinde, de asemenea, să atribuie avantaje importante în știință – istoricul științei Thomas Kuhn (1996) le numește schimbări de paradigmă ce rezidă în acțiuni independente și sunt rezultat al gândirii individuale ale ,,oamenilor mari” precum Einstein, Darwin sau Copernicus. Această preferință pentru o teorie extraordinară care atribuie abilitățile de lider personalității poate fi explicată prin modul în care oamenii construiesc o înțelegere a lumii lor. Potrivit cercetărilor, oamenii tind să atribuie comportamentul altora trăsăturilor acestora ce le atrag 190

mai puternic atenția (Gawronski, 2004; Gilbert & Malone, 1995; Haslam et al., 2000). Liderii cu siguranță se deosebesc de fondul grupal și sunt, prin urmare, în centrul atenției noastre, care întărește percepția unei corespondențe între trăsături și comportament (Fiske & Dépret, 1996; Meindl, 1995; Meindl et al., 2006). Psihologii sociali au o perspectivă diferită decât aceea din viața de zi cu zi. Ei, de asemenea, au încercat să explice conducerea prin prisma trăsăturilor de personalitate care îi fac pe unii lideri mai eficienți decât alții. Deși unii savanți, cum ar fi de pildă, Francis Galton (1892), în secolul al XIX-lea, au susținut că liderii se nasc și nu sunt făcuți, majoritatea cercetătorilor nu consideră faptul că o conducere eficientă este un atribut înnăscut. În schimb, ei cred în capacitatea de conducere ca fiind o constelație a atributelor de personalitate dobândite foarte devreme în viață, care îi favorizează pe oamenii cu carismă, creând în acest fel o predispoziție la a conduce (Carlyle, 1840; House, 1977). De exemplu, liderii tind să fie peste medie în ceea ce privește statura, sănătatea, atractivitatea fizică, încrederea în sine, sociabilitatea, nevoia de dominație și, în mod pozitiv, inteligența și fluiditatea verbală. Inteligența este importantă, pentru că liderii trebuie să gândească și să răspundă iute și să aibă acces mai rapid la informație decât alții. De asemenea, și fluxul verbal este esențial, pentru că atrage atenția și îl aduce în lumina reflectoarelor. Noi toți putem identifica, însă, ,,liderii” eficienți care nu posedă aceste atribute – de exemplu, Gandhi și Napoleon cu siguranță nu erau înalți, Dalai Lama nu era ,,vorbăreț” și vă vom permite să generați propriile exemple de lideri care nu par să fie foarte inteligenți! În spațiul socio-cultural românesc prezența între anii 1967 și 1989 a liderului Nicolae Ceaușescu este îndelung dezbătută; lipsa de calități inițiale care să îl recomande drept lider, transformările și deciziile îndrăznețe, schimbările aduse în politica internațională, dar și neajunsurile interne ce au condus către dezastre sociale fac din acesta un personaj extrem de controversat, iubit de unii și urât de alții, considerat un adevărat lider carismatic, abuzator sau salvator, el putând constitui un exemplu elocvent al liderului, consecințele deciziilor sale fiind extinse pe aproape o jumătate de secol. Ralph Stogdill, realizând o analiză a literaturii de specialitate, a concluzionat că actul de conducere nu este ,,simpla posesie a unei combinații de trăsături” (Stogdill, 1948). Mai recent, alți autori au exclamat: ,,căutarea unei personalități de conducere este simplistă și inutilă” (Conger, 1999). În general, corelațiile dintre trăsături dezirabile și conducerea eficientă a grupurilor sociale sunt scăzute (Stogdill, 1974). Cu toate acestea, convingerea populară că unii oameni sunt lideri mai buni decât alții pentru că au trăsături persistente care îi predispun la o conducere 191

eficientă este încă larg răspândită. Această viziune a reapărut într-o altă manieră în teoriile moderne ale leadershipului transformațional, subiect abordat și de noi în acest capitol. Acest tip de leadership subliniază rolul carismei în conducere (Antonakis et al., 2003; Kanungo, 1998). În loc să se concentreze pe trăsături specifice, această teorie se concentrează asupra dimensiunilor de personalitate de tip Big Five. O meta-analiză a datelor din șaptezeci și trei de studii, aparținând lui Judge et al. (2002), a constatat că aceste atribute au o corelație foarte ridicată cu conducerea, iar cei mai buni predictori ai conducerii eficiente au fost extraversia și conștiinciozitatea. Există, de asemenea, constelații de atribute care sunt asociate cu o conducere cu adevărat ,,malefică”. În special, există acea ,,triadă întunecată” a trăsăturilor de personalitate (narcisismul, machiavelismul, psihopatia), care este asociată cu negativitatea sau indiferență față de ceilalți, ba chiar cu lezarea lor conștientă, în scopul atingerii obiectivelor personale. Narcisismul crescut este caracterizat de o auto-evaluare exagerată, machiavelismul se caracterizează prin manipularea grosolană a celorlalți pentru câștiguri personale, iar psihopatia prin afectări ale altora și prin lipsa rezonanței afective (Paulhus & Williams, 2002).

8.3. Perspective situaționale asupra conducerii Spre deosebire de abordările din perspectiva personalității și de abordările ce postulează diferențele individuale ca factor determinant al conducerii, abordări ce atribuie o conducere eficientă unor constelații cu trăsături deosebit de durabile, există teorii care afirmă că oricine poate conduce eficient dacă situația și contextul sunt favorabile. Cea mai radicală formă a acestei perspective este aceea de a nega orice influență a liderului. De exemplu, o mare parte din romanul epic al lui Lev Tolstoi, ,,Război și Pace”, este un vehicul al criticii sale despre istoria marelui personaj al istoriei: ,,Pentru a scoate legile istoriei, trebuie să lăsăm la o parte împărații, slujitorii și generalii și să alegem, pentru un studiu omogen, elemente infinit zecimale care influențează masele” (Tolstoi, 1869, p. 977). De asemenea, teoria istoriei lui Karl Marx pune accentul explicativ asupra acțiunilor grupurilor, nu asupra indivizilor. Această perspectivă poate fi prea extremă și ușor de contestat când avem de-a face cu situații de criză de tipul războaielor. Dean Simonton (1980) a analizat rezultatul a 300 de lupte, concentrându-se pe armată și pe generalii implicați în deciziile de luptă. Deși factorii situaționali, cum ar fi dimensiunea armatei și diversificarea structurii de comandă, au fost corelați cu pierderile cauzate 192

inamicului, unele atribute personale ale liderului, legate de experiență și de istoria bătăliilor anterioare, au fost de asemenea atribute asociate cu victoria. Cu alte cuvinte, deși factorii situaționali au influențat rezultatul, a existat un rol extrem de important al liderului, exercitat prin atributele sale. Există situații care propulsează un lider pe neașteptate, fără a avea contextul evaluării atributelor sale în mod obiectiv. O ilustrare adesea citată este cazul lui Winston Churchill. Deși mulți l-au considerat a fi eminamente necorespunzător guvernului, el prezenta atribute care erau tocmai caracteristicile necesare unui mare lider de război. Cu toate acestea, de îndată ce a încetat cel de-al doilea război mondial, el a fost scos în afara guvernului, deoarece aceste caracteristici nu erau considerate ca fiind cele mai necesare calități ale unui lider pe timp de pace. Psihologii sociali au descoperit același lucru în condiții experimentale controlate. Per ansamblu, conducerea reflectă cerințele de sarcină sau situație și nu este guvernată pur și simplu de personalitatea individuală, deși calitățile personale pot juca un rol determinant. Echilibrând exemplul de mai sus legat de Churchill, liderii se pot schimba uneori pentru a se adapta circumstanțelor. Când Nelson Mandela a fost eliberat în 1990, după douăzeci și șase de ani de închisoare, cea mai mare parte petrecuți pe insula izolată Robben din Cape Town, terenul politic s-a schimbat dramatic. Cu toate acestea, el a reușit să citească schimbările și să conducă congresul național african la victoria politică din Africa de Sud din anul 1994. Conducerea eficientă este o îmbinare potrivită între caracteristicile personale și cerințele situației. În 1968, Nicolae Ceaușescu a fost divinizat de masele care auzeau pentru prima dată după război și ocupația sovietică din 1947 un mesaj împotriva U.R.S.S. Discursul care avea să îl propulseze ca lider extrem de popular pe Nicolae Ceaușescu, având ca subiect invazia sovietică în Cehoslovacia, este unul ce emană curaj și putere într-un context geopolitic neclar. Contextul este cel ce îl propulsează pe Ceaușescu, însă influența vizitelor în țările comuniste din Asia a arătat un lider inadecvat și complet nepregătit pentru a face față provocărilor unui șef de stat, atât din punct de vedere intelectual, cât și emoțional. Dacă o conducere eficientă este o interacțiune între atributele unui lider și cerințele situaționale, atunci noi ar trebui să cunoaștem cât mai bine atribuțiile liderului pentru a putea evalua nivelul de adecvare în raport cu sarcinile de conducere. Cercetătorii Lippitt & Zander (1943) au utilizat grupuri cu activități extra-școlare pentru băieți ca oportunitate de a studia efectele diferitelor stiluri de conducere într-o atmosferă de grup. Liderii grupurilor erau complici ai cercetătorilor și erau antrenați pentru fiecare dintre cele 3 stiluri diferite de conducere: primul grup, reprezentat de liderii autocrați, aveau sarcina de a 193

organiza activitățile grupurilor, dădeau ordine, erau distanți și centrați exclusiv pe sarcinile pe care le aveau de executat. Al doilea grup a fost alcătuit din liderii democratici, care au solicitat sugestii, au discutat planuri și s-au comportat ca niște membri oarecare ai grupului. În al treilea grup, liderii laissez-faire au lăsat totul la mâna grupului și interveneau minimal, în general când totul era oricum decis. Fiecare grup era înscris pentru un stil anume de conducere. Un lider era desemnat pentru șapte săptămâni și apoi făcea schimbul cu ceilalți; acest lucru s-a întâmplat de două ori, pentru ca fiecare lider să adopte fiecare stil de conducere, însă fiecare grup era expus numai unui anume stil de conducere (deși era condus de trei lideri diferiți). Acest control inteligent al variabilelor le-a permis cercetătorilor să distingă comportamentul de leadership de comportamentul celui care conducea. În acest fel cercetătorii au putut deduce explicații ce țineau de personalitate. Observațiile lui Lippitt & Zander sunt descrise astfel: liderii democrați au fost apreciați semnificativ mai bine decât cei autocrați sau laissez-faire. Ei au creat un grup prietenos, centrat pe valorile de grup, într-o atmosferă orientată spre finalizarea sarcinilor, care a fost asociată cu o productivitate mai mare la nivel de grup. Această stare a grupului nu a fost afectată de faptul că liderul era prezent sau nu. În contrast, liderii autocrați au creat o atmosferă agresivă, dependentă și individualistă în grup, care a fost asociată cu productivitate crescută doar când liderul era de față. Liderii laissezfaire au creat o atmosferă prietenoasă și centrată pe valorile de grup, dar mai mult orientată pe joacă, astfel fiind asociată cu o productivitate scăzută, dar care creștea odată ce liderul era absent. Cercetătorii au folosit aceste observații ca să promoveze punctul lor de vedere privind faptul că o conducere democratică este mult mai eficientă decât orice alt comportament de conducere. Distincția celor doi autori dintre stilurile de conducere autocratice și democratice reapare într-un mod ușor diferit în lucrările ulterioare. Din studiile sale despre stilurile de interacțiune în grupuri, Robert Bales, un pionier în studiul comunicării în grupuri mici, a identificat două roluri principale de conducere: specialist axat pe sarcini și specialist în probleme socio-emoționale (Parsons et al., 1955). „Specialiștii axați pe sarcini” se concentrează pe găsirea de soluții, de multe ori făcând sugestii și dând instrucțiuni; „specialiștii în probleme socioemoționale” sunt atenți la sentimentele celorlalți membri ai grupului. O singură persoană ocupă rar ambele roluri – mai degrabă, rolurile se preiau de indivizi separați; liderul dominant este mai probabil să aibă unul dintre aceste roluri. Observarea obișnuită a grupurilor și a organizațiilor susține ideea de dublă conducere, din fiecare tip de rol. De exemplu, o temă pe care luptele electorale dintre Partidul Muncii și Partidul Conservator au punctat-o în 1980, în Marea 194

Britanie, a avut ca scop ideea de: ce tip de lider ar trebui să aibă țara? Neil Kinnock a fost, printre altele, un lider prietenos și abordabil în ceea ce privește sentimentele oamenilor. Un alt tip, liderul conservator, este reprezentat de Margaret Thatcher, ca raționalist economic orientat spre sarcini. În cadrul cercetării realizate de către Shartle (1951) a fost elaborată o scală pentru măsurarea comportamentului de conducere, respectiv chestionarul pentru descrierea comportamentului de lider (LBDQ) și s-a făcut o distincție între structura de inițiere și cea de considerație. Liderii ce prezintă scoruri înalte pe inițierea unei structuri definesc obiectivele grupului și organizează activitățile membrilor pentru a atinge aceste scopuri; pe scurt, sunt orientați pe sarcini. Liderii ce prezintă scoruri înalte pe considerație se preocupă de bunăstarea subordonaților și încearcă să promoveze relații armonioase în cadrul grupului; aceștia sunt orientați spre relații. Spre deosebire de lucrările mai vechi în care autorii afirmau că atributele orientate spre sarcini și cele socioemoționale erau invers proporționale, Shartle afirmă că dimensiunile lor sunt independente – o singură persoană ar putea să aibă scoruri înalte atât pe structura de inițiere (orientată pe sarcini), cât și pe cea de considerație (socioemoțională), o astfel de persoană fiind un lider deosebit de eficient. Cercetările ulterior realizate susțin această ultimă viziune. Cei mai eficienți lideri sunt tocmai aceia care înregistrează scoruri peste medie atât la nivelul de structurare, cât și pe scala considerației personale (Stogdill, 1974). De exemplu, Sorrentino & Field (1986) au efectuat observații detaliate cu privire la douăsprezece grupuri de rezolvare a problemelor, pe o perioadă de cinci săptămâni. Acei membri ai grupului care s-au remarcat atât pe dimensiunea sarcinilor, cât și pe dimensiunile socioemoționale au fost ulterior aleși de grupuri ca lideri. În literatura de specialitate există o distincție frecventă între accentul liderului pus pe sarcină sau pe elementele socioemoționale ale grupului. Mai mult decât atât, există o distincție care se poate observa în orice cultură, dar cu precizarea că ceea ce se consideră ca fiind un comportament orientat spre sarcini sau o conducere socioemoțională poate varia de la o cultură la alta. De exemplu, din cercetările despre conducere din Japonia, Misumi & Peterson (1985) identifică o distincție similară – în acest caz, între performanța sarcinii și întreținerea grupului. Ei remarcă faptul că dacă un comportament este privit ca unul de susținere a sarcinii sau de responsabilitate socială centrată pe grup, lucrul acesta se petrece în funcție de spațiul socio-cultural respectiv – de exemplu, liderul care mănâncă masa de prânz împreună cu colegii de muncă este asociat cu o întreținerea a responsabilității în grupuri mari în anumite culturi, dar nu și în altele. Aceeași concluzie a fost postulată de Smith et al. (1989) în studiile 195

realizate în țări diferite, cum ar fi, de pildă, Statele Unite, Marea Britanie, Hong Kong și Japonia. Ei au descoperit că un comportament de performanță și un comportament de întreținere grupală au fost universal apreciate de lideri, dar că ceea ce se socotea ca fiind fiecare tip de comportament a variat de la cultură la cultură. Spre exemplu, liderii trebuie să evalueze performanța sarcinilor muncitorilor: în Marea Britanie și în America, modalitatea adecvată de a face acest lucru este prin a vorbi direct cu lucrătorii; în Asia de Est acest lucru este privit ca fiind lipsă de considerație, iar modul adecvat este acela de a vorbi cu colegii individului. După ce în această incursiune am relevat anumite aspecte despre cum se manifestă liderii eficienți, acum trebuie să ne îndreptăm atenția asupra factorilor situaționali care fac un comportament de conducere adecvat sau inadecvat. Cum interacționează comportamentul și situația pentru a produce un context de conducere eficientă?

8.4. Teoriile contingenței Teoriile contingenței recunosc că eficacitatea comportamentelor sau stilurilor de conducere depinde de context; altfel spus, unele stiluri sunt mai potrivite pentru anumite situații sau sarcini decât altele. Este evident că sunt diferite stiluri de comportament care sunt potrivite pentru un avion în luptă, un atelier de mecanică, un grup organizațional de luare a deciziilor, o companie de dans sportiv sau o națiune în criză economică. Cea mai cunoscută teorie a contingenței în psihologia socială este cea a lui Fred Fiedler (1964). Fiedler a distins între liderii orientați spre sarcini (care sunt autoritari, centrați pe valorificarea succesului grupului și sunt conștienți de sine în raport cu îndeplinirea unei sarcini mai degrabă decât în contact cu grupul) și liderii orientați către relații (care sunt relaxați, prietenoși, non-directivi și sociabili; ei câștigă încredere în sine din relațiile de grup fericite și armonioase). Fiedler a măsurat stilul de conducere utilizând Least Preferred Coworker Scale (LPC sau scala colaboratorului cel mai puțin preferat, LPC), unde respondenții au evaluat persoana pe care o preferă cel mai puțin în calitate de coleg, pe mai multe dimensiuni (de exemplu, plăcut-neplăcut, plictisitor-interesant, prietenosneprietenos). Scorurile LPC rezultate au fost folosite pentru a face diferența între două stiluri de leadership diferite. Un scor LPC ridicat a indicat un stil de conducere orientat spre relații, deoarece respondentul acorda un punctaj favorabil unui coleg, chiar dacă nu a avut rezultate bune. Un scor LPC scăzut a 196

indicat un stil de conducere orientat spre sarcină, deoarece respondentul a fost aspru cu un colaborator mai slab performant. Fiedler a clasificat situațiile în trei dimensiuni în ordinea descrescătoare a importanței: calitatea relațiilor lidermembru; claritatea structurii sarcinii și puterea conferită de autoritatea intrinsecă pe care conducătorul o avea în virtutea poziției sale de lider. Bunele relații ale liderului cu membrii, împreună cu o sarcină clară și o putere de poziție substanțială au oferit un ,,control situațional” maxim (făcând o conducere ușoară), în timp ce relațiile nefavorabile dintre lider și membri, alături de o sarcină provocatoare și puterea de poziție scăzută au oferit un ,,control situațional” minimal (făcând o conducere dificilă). Metaanalizele efectuate de alți autori confirmă acest lucru. Strube & Garcia (1981) au efectuat o metaanaliză a 178 de studii, iar Schriesheim et al. (1994) au realizat o metaanaliză suplimentară a unui subgrup al acestor studii. În ansamblu, predicțiile lui Fiedler pe baza teoriei contingenței au fost în general susținute. Cu toate acestea, există controverse și critici (Peters et al., 1985), respectiv concepția lui Fiedler, potrivit căreia stilul de conducere este o caracteristică a individului care nu se schimbă în timp și în funcție de situații, este incompatibilă cu perspectivele contemporane asupra personalității, care privesc personalitatea ca fiind predispusă la fluctuații în varii contexte (Snyder & Cantor, 1998). Fiedler ar putea să fi greșit în formularea ipotezei a priori în ceea ce privește faptul că relațiile lider-membru sunt mai importante decât structura sarcinilor, ceea ce este mai important decât puterea de poziție în evaluarea controlului situațional. Nu ar fi surprinzător dacă ordinea relativă a importanței era ea însăși în funcție de factorii situaționali. Singh et al. (1979) au obținut o mai bună potrivire între predicții și rezultate atunci când cele opt scoruri s-au bazat pe evaluări subiective ale participanților, înlocuind astfel clasificarea a priori a lui Fiedler. Teoria contingenței distinge între eficacitatea conducerii liderilor de nivel înalt și scăzut conform scalei LPC. Conform acestei scale, liderii pot fi împărțiți în funcție de eficacitate în cei cu un scor LPC mai mare de 64 și cei cu un scor LPC mai mic de 57. Întrebarea care rămâne este – ce se întâmplă cu comportamentul celor situați între 57-64? Aceasta este o întrebare validă, deoarece aproximativ 20% din populație se încadrează în acest interval. John Kennedy (1982) a efectuat un studiu pentru a aborda această întrebare. El a constatat că scorurile mari și joase s-au comportat așa cum a fost prevăzut de teoria contingenței, dar că cei ce se încadrau în scorurile de mijloc au avut cele mai bune rezultate și că favorabilitatea situației nu le-a influențat eficacitatea. Acest lucru limitează cu siguranță teoria contingenței, ce nu pare a fi capabilă să 197

explice eficiența conducerii a aproximativ 20% din persoanele ce făceau parte din eșantioanele implicate în cercetare. Deși teoria contingenței explorează modul în care proprietățile persoanei și situației interacționează pentru a influența eficacitatea conducerii, ea neglijează procesele de grup care sunt responsabile pentru propulsarea și căderea liderilor, precum și aspectul situațional al conducerii. Teoria deciziei normative (Normative Decision Theory) este o altă teorie a contingenței care se concentrează în mod specific asupra conducerii în contextele de luare a deciziilor în grup (Vroom & Jago, 1988). Teoria deciziei normative identifică trei strategii de luare a deciziilor din care liderii pot alege: autocratică (nu este căutată implicarea subordonaților), consultativă (se caută implicarea subordonaților, dar liderul păstrează autoritatea de a lua decizia finală) și luarea deciziilor de grup (liderul și subordonații sunt parteneri egali într-un proces de luare a deciziilor). Eficacitatea acestor strategii depinde de calitatea relațiilor lider-subordonat (care determină cât de mult susțin și cât de dedicați sunt acei subordonați) și de claritatea și structura sarcinii (care influențează nivelul de implicare a subordonatului). În contextele de luare a deciziilor, conducerea autocratică este rapidă și eficientă, dacă angajamentul și sprijinul subordonatului sunt mari și sarcina este clară și bine structurată. Atunci când sarcina este mai puțin clară, este necesară o mai mare implicare a subordonatului și, prin urmare, conducerea consultativă este cea mai recomandată. Atunci când subordonații nu sunt foarte angajați în susținerea grupului, luarea deciziilor de grup este necesară pentru a crește participarea și angajamentul. Predicțiile date de teoria deciziei normative sunt bine sprijinite empiric (Field & House, 1990) – liderii și managerii raportează decizii și ratinguri ale subordonaților mai bune atunci când respectă prescripțiile teoriei. Cu toate acestea, există tendința subordonaților de a prefera luarea deciziilor grupului complet participativ, chiar dacă aceasta nu este cea mai eficientă strategie. A treia teorie de contingență este o teorie a obiectivelor și a căii de atingere a acestora, Path-Goal Theory (Robert J. House, 1977). Deși această teorie poate fi clasificată și ca o teorie a conducerii tranzacționale, PGT se bazează pe presupunerea că principala funcție a liderului este de a motiva executanții prin clarificarea drumurilor de urmat (adică a comportamentelor și a acțiunilor) care îi vor ajuta să își atingă obiectivele. Se face distincția între cele două clase de comportament ale liderului identificate prin chestionarul de descriere a comportamentului liderului (LBDQ): structurarea, unde liderul 198

direcționează activitățile legate de sarcini, și considerația, în care liderul abordează nevoile personale și emoționale ale executanților. Structurarea este cea mai eficientă și apare atunci când cei situați pe poziții de execuție a sarcinii nu știu despre obiectivele lor sau despre modalitățile prin care să le atingă – de exemplu, când sarcina este nouă, dificilă sau ambiguă. Când sarcinile sunt bine înțelese, structurarea este mai puțin eficientă. Grupul poate chiar să-l răstoarne pe lider, deoarece pare să se amestece în micromanagement. Considerarea nevoilor grupale este cea mai eficientă atunci când sarcina este plictisitoare sau inconfortabilă, dar nu și atunci când adepții sunt deja angajați și motivați, deoarece considerația poate părea ridicolă și inutilă (Schriesheim & Neider, 1996). Teoria, de asemenea, pune sub semnul întrebării modurile în care un lider poate motiva un întreg grup de lucru.

8.5. Leadership tranzacțional și leadership transformațional Deși populare, teoriile de contingență sunt mai degrabă statice decât dinamice. Acest atribut static este cauzat de faptul că ele nu captează dinamica conducerii în care conducătorii și cei ce îi urmează își oferă sprijin și mulțumire unul celuilalt, ceea ce le permite liderilor să conducă și să încurajeze procesul de grup (Lord et al., 2005). Această limitare este abordată de teoriile conducerii tranzacționale, care postulează ca principală ipoteză faptul că o conducere este un proces de schimb analog cu relațiile contractuale din viața economică și care se bazează pe buna credință a participanților. Liderii „tranzacționează” cu cei pe care îi conduc pentru a face lucrurile să funcționeze. Ei creează așteptări și stabilesc obiective, oferă recunoaștere și recompense pentru îndeplinirea sarcinilor (Burns, 1978). Beneficiile mutuale sunt schimbate (tranzacționate) între lideri și cei care îi urmează pe fondul unor recompense și pedepse contingente, care formează cooperarea și încrederea între persoane (Bass, 1985). Relațiile lider-membri pot avea o gestionare intragrupală proprie (Walster et al., 1978). Deoarece liderii eficienți joacă un rol mai important în grupurile de conducere față de obiectivele lor decât cei care îi urmează, aceștia din urmă pot restabili echitatea prin recompensarea liderului prin aprobare socială, laudă, prestigiu, statut și putere. Creditul idiosincrasic (idiosyncratic credit) – modalitatea prin care liderul îi determină pe membri să adopte atitudini și comportamente inovatoare, reprezintă o abordare timpurie cunoscută a conducerii, care s-a axat pe tranzacțiile lider-membri, elaborată de Edwin Hollander (1958). Pentru ca liderii să fie eficienți, aceștia au nevoie ca cei ce îi 199

urmează să le permită să fie inovatori în experimentarea de idei noi și de noi direcții; altfel spus, grupul trebuie să le permită să fie idiosincrasici. Bazându-se pe argumentul privind echitatea prezentată mai devreme, Hollander și-a pus întrebarea: ce fel circumstanțe ar încuraja o astfel de tranzacție între lider și cei ce îl urmează? Pe de o parte, cei care-l urmează pe lider i-ar oferi acestuia resursele necesare pentru a fi idiosincrasic. Autorul credea că anumite comportamente creează un credit idiosincrasic în raport cu grupul, acesta fiind o resursă pe care liderul o poate ,,încasa”. Un ,,rating de credit” bun poate fi stabilit prin: respectarea inițială îndeaproape a normelor de grup stabilite, asigurarea faptului că grupul consideră că a ales în mod democratic un lider, asigurarea că liderul este considerat a avea competența de a îndeplini obiectivele grupului și identificarea cu grupul, idealurile și aspirațiile acestuia. Un rating de credit bun conferă legitimitate liderului în ochii celor care-l urmează; astfel el își va exercita influența asupra grupului și va avea libertatea de a se abate de la normele existente – cu alte cuvinte, poate să fie idiosincrasic, creativ și inovator. Într-un alt studiu, Hollander și Julian (1970) au constatat că liderii grupurilor decizionale care au fost aleși în mod democratic au beneficiat de mai mult sprijin din partea grupului, s-au simțit mai competenți în această sarcină și aveau mai multe șanse de a sugera soluții pertinente. O explicație alternativă, bazată pe noțiunile de capital și tranzacție interpersonală și pe creditul idiosincrasic (van Knippenberg & Hogg, 2003; Hogg et al., 2012) este aceea în care se utilizează termenul de credit inovator (Abrams et al., 2008), autorii susținând că este de fapt inovație, nu idiosincrasie și că grupul oferă liderului libertatea de a „devia” de la normă în scopul inovării. Indiferent de ce fac liderii pentru a dobândi „mantaua de conducere”, factorul cheie care stă la temelia abilității lor este de a obține acordul membrilor grupului, iar acest lucru se bazează pe percepția faptului că liderul este ,,unul dintre noi” – un membru de grup prototip și de încredere, care se identifică cu grupul (Platow & Van Knippenberg, 2001). Dacă o persoană se identifică puternic cu grupul, atunci grupul va avea o mare încredere într-un astfel de lider (Kiyonari et al., 2000) și este pregătit să-și urmeze conducerea în mare măsură, indiferent de modul în care poate fi comportamentul inovativ și contra-normativ al liderului. Pentru persoana respectivă important este interesul grupului. În sprijinul noțiunii de credit de inovare, Eisenbeiss et al. (2008) au susținut că, în conducerea de tipul inovației și schimbării colective, liderii prototipici ar prezenta mai multă încredere în postura de ,,agenți ai continuității”, ai identității grupului, decât liderii non-prototipici și, astfel, ar fi mai eficace în motivarea dorinței adepților de a contribui la schimbare. 200

Leader-Member Exchange Theory (Graen & Uhl-Bein, 1995; Sparrowe & Liden, 1997) descrie modul în care calitatea relațiilor de schimb (obiectivată în resurse precum respectul, încrederea) între lideri și membrii grupului poate varia. Inițial, teoria „lead-exchange” a fost denumită modelul „Vertical Dyad Linkage” (Dansereau et al., 1975). Potrivit cercetătorilor, liderii dezvoltă relații de schimb diadic cu diferiți subordonați specifici. În aceste relații diadice, subordonații pot fi tratați de lider fie ca membri apropiați și înzestrați, fie într-o manieră mai îndepărtată, ca membri „outgroup”, care sunt separați de lider. Dat fiind faptul că modelul „Vertical Dyad Linkage” a evoluat din teoria „LeaderMember Exchange” (LMX), această abordare dihotomică reprezintă o înlocuire a abordării relațiilor de schimb de lider-membru cu o abordare a calității relațiilor de schimb. Aceste relații variază de la cele care se bazează pe încredere reciprocă, respect și obligație (relații LMX de înaltă calitate) la cele care se bazează mecanic mai mult pe termenii contractului oficial de muncă dintre lider și subordonați (relații LMX de calitate scăzută). În relațiile LMX de înaltă calitate, subordonații sunt favorizați de lider și primesc resurse valoroase, care pot include aspecte materiale (de exemplu, bani, privilegii), precum și beneficii psihologice (de exemplu încredere, confidențialitate). Schimburile dintre membrii conducerii depășesc contractul oficial de muncă, managerii manifestând influență și susținere, ei acordând o mai mare autonomie și responsabilitate subordonatului. Relațiile LMX de înaltă calitate ar trebui să motiveze subordonații pentru a internaliza obiectivele grupului și ale liderului. În relațiile LMX de calitate scăzută, subordonații sunt defavorizați de lider și primesc mai puține resurse; cum spuneam, schimburile dintre lideri și membri respectă pur și simplu termenii contractului de muncă, cu puțină încercare a liderului de a dezvolta sau motiva subordonații. Subordonații vor respecta pur și simplu scopurile liderului, fără a le internaliza neapărat ca fiind proprii. Teoria LMX prezice faptul că o conducere eficientă depinde de dezvoltarea relațiilor de înaltă calitate. Aceste relații sporesc bunăstarea și performanța muncii subordonaților și îi leagă mai strâns în grup prin loialitate, recunoștință și un sentiment de includere. Deoarece liderii, de obicei, trebuie să se raporteze la un număr mare de subordonați, aceștia nu pot dezvolta relații de înaltă calitate cu toți subordonații. Mult mai eficient este să se selecteze unii dintre subordonați în care să se investească o mare parte a energiei interpersonale, iar o altă parte să fie tratată într-o manieră mai puțin personalizată. Procesul de selecție implicat în această raportare discriminativă are nevoie de timp, pentru că trece prin mai multe etape: asumarea de roluri (liderul are așteptări și încearcă roluri diferite asupra subordonatului), realizarea rolului (schimburi reciproce lider-membru, de 201

exemplu, de informare sau sprijin, de a stabili funcția subordonatului) și rutinarea în rol (relația lider-membru a devenit stabilă, fără probleme și automată). Cercetarea confirmă faptul că există relații diferențiate în majoritatea organizațiilor. Relațiile de înaltă calitate sunt mai susceptibile la a se dezvolta atunci când liderul și subordonații au atitudini asemănătoare. Una dintre condițiile acestui fapt este apartenența la aceleași grupuri socio-demografice. Relațiile de înaltă calitate sunt, de asemenea, asociate cu performanțe mai bune și mai satisfăcătoare (Schriesheim et al., 1999). Etapele dezvoltării relațiilor de schimb între lider și membri sunt în concordanță cu modelele mai generale de dezvoltare a grupului (Levine & Moreland, 1994; Tuckman, 1965). Principala limitare a teoriei LMX este aceea că se concentrează pe relațiile lider-membru de tip diadic. După cum am arătat în rândurile anterioare, conducerea este un proces de grup, în ciuda faptului că uneori un lider pare să interacționeze cu un individ – această interacțiune este încadrată și localizată în contextul mai larg al apartenenței la grupul mai mare. Membrii interacționează între ei ca membri ai grupului și sunt influențați de percepțiile lor asupra relațiilor liderului cu ceilalți participanți ai aceluiași grup (Hogg et al., 2004; Scandura, 1999). Să luăm în considerare acest lucru din perspectiva teoriei identității sociale a conducerii elaborată de Van Knippenberg & Hogg (2003). Membrii care se identifică puternic cu un grup pot considera faptul că relațiile lider-membri diferențiate, care îi favorizează pe unii membri față de ceilalți, sunt prea personalizate și fragmentează grupul. Ei nu ar susține astfel de lideri, preferând în schimb un stil de conducere mai puțin personalizat, care să trateze toți membrii relativ egal în cadrul grupului. Această ipoteză a fost testată și susținută în două studii de percepție asupra conducerii în organizații din Țara Galilor și din India (Hogg & Tindale, 2005). Teoriile tranzacționale ale conducerii pun accent special pe conducere. Cu toate acestea, conducerea tranzacțională este ea însăși un stil de conducere special, care poate fi comparat cu alte stiluri de leadership. În definirea conducerii tranzacționale, politologul James Burns (1978) realizează o comparație cu o conducere transformatoare: liderii tranzacționali apelează la interesul membrilor, în timp ce liderii transformaționali îi inspiră pe membri să adopte o viziune care transcende interesul individual (Judge & Bono, 2000). Există trei componente cheie ale leadershipului transformațional: 1) considerație individualizată (atenție la nevoile, abilitățile și aspirațiile membrilor, pentru a ajuta la creșterea aspirațiilor, pentru a îmbunătăți abilitățile și a satisface nevoile); 2) stimulare intelectuală (practici care îi ajută să dezvolte mentalități și deprinderi mai noi și mai bune); și 3) conducători carismatici/ 202

inspirați, care oferă energia, raționamentul și simțul urgenței care îi transformă pe membri (Bass et al., 1987). Teoreticienii conducerii au fost însă marcați de faptul că această componentă denumită carismă sau inspirație i-a favorizat pe dictatorii notorii precum Hitler, Stalin și Pol Pot să speculeze asocierea cu această zonă exclusivistă a liderilor transformaționali. Toți au fost lideri eficienți în măsura în care au mobilizat grupuri în jurul obiectivelor lor, dar o diferență fundamentală o constituie orientarea pro sau antisocială, determinată de valorile individuale și de scopurile acestor lideri. Așadar, o distincție a fost făcută între liderii carismatici buni, cu carismă socializată, direcționată prosocial, pe care ei o folosesc într-o manieră ,,morală înălțătoare”, pentru a îmbunătăți societatea, și liderii carismatici malefici, care folosesc carisma personalizată pentru a rupe grupurile și societatea, pentru a realiza obiective nerealiste și antisociale. Primii, acești lideri carismatici pozitivi, sunt transformatori în adevăratul sens al cuvântului (O’Connor et al., 1995). Pentru a măsura conducerea tranzacțională și pe cea de transformare, Bass & Avolio (1990) au elaborat chestionarul de conducere multifactorială (MLQ). Distincția dintre conducerea tranzacțională și cea de transformare a fost urmată de un al treilea tip de conducere: leadershipul de tip laissez-faire (care nu interferează). Acest tip de leadership implică faptul că nu se fac alegeri și nu se iau decizii directive. De asemenea, liderul nu îi recompensează pe ceilalți și nu își modelează comportamentul. O provocare contemporană pentru teoria conducerii transformatoare este aceea de a completa „pata albă” de pe harta transformării. Pentru a specifica exact ce se întâmplă în mintea membrilor pentru a-și transforma gândurile și comportamentul în conformitate cu viziunea liderului, Shamir et al. (1993) sugerează că membrii se identifică personal cu liderul și astfel introiectează viziunea acestuia. Dvir et al. (2002) afirmă că modul de comportament al liderilor transformaționali îi determină pe membri să se identifice mai puternic cu valorile fundamentale ale organizației. Ambele idei rezonează cu teoria identității sociale a conducerii (Van Knippenberg & Hogg, 2003). Atunci când membrii grupului se identifică puternic cu un grup, liderii care sunt considerați membri ai grupului central/ prototip sunt capabili să fie inovatori în definirea obiectivelor și a practicilor unui grup. Identificarea puternică este asociată cu internalizarea normelor de grup ca fiind convingerile și acțiunile proprii. În acest fel, liderii pot transforma grupurile.

203

8.6. Rolul carismei Noțiunea de carismă este atât de centrală pentru teoria conducerii transformatoare, încât, așa cum am văzut mai devreme, s-a făcut o distincție între carisma constructivă, pozitivă și cea malefică. Pentru a putea face o diferențiere între transformatorii malefici (de exemplu, Hitler) și eroii transformaționali (de exemplu, Gandhi), psihologia socială a apelat la această delimitare ce postulează granița dintre alternativele efectului de conducere: prosocial sau antisocial. Această distincție este, bineînțeles, destul de problematică – liderul transformațional al unui grup poate fi criminalul de război al altuia sau viceversa (la fel cum luptătorul pentru libertate al unei comunități poate fi teroristul alteia). A fost Osama bin Laden un lider transformațional sau un psihopat carismatic? Același semn de întrebare domnește și peste mințile milioanelor de români care se întreabă: a fost Nicolae Ceaușescu un lider transformațional sau un lider totalitar, ale cărui acțiuni au dus la foamete și suferință? Răspunsul dumneavoastră se poate baza mai mult pe persuasiunea politică și pe ideologia personală, mai degrabă decât pe noțiunea teoriei conducerii transformării despre carisma pozitivă versus carisma malefică. Ce părere aveți de o analiză a două personaje: Rupert Murdoch, fondator și CEO al News Corp, sau Steve Jobs, fondator și CEO al Apple? Ambele personaje sunt, fără îndoială, transformative și carismatice, dar cum putem evalua carisma lor? Există o problemă mai generală cu privire la rolul carismei în conducerea transformării. Cercetătorii vorbesc despre conducerea carismatică ca produs al carismei personale a liderului și ca reacție a membrilor la carisma conducătorului într-o situație particulară – carisma personală nu poate garanta conducerea carismatică (Bryman et al., 1992). Cu toate acestea, este dificil să ignoram faptul că o carismă personală este o trăsătură de personalitate durabilă – caz în care unele dintre limitările teoriilor personalității centrate pe fenomenul conducerii sunt reintroduse (Haslam & Platow, 2001). Într-adevăr, conducerea carismatică/ transformatoare a fost în mod explicit legată de dimensiunile de personalitate relevate de cei cinci mari factori ai acesteia: factorii extraversiei, agreabilității, nevrotismului, conștiinciozității, precum și ai deschiderii spre experiență (Judge et al., 2002). Conducerea carismatică este, de asemenea, legată de construcția conexă a conducerii vizionare (Conger & Kanungo, 1998) și de opinia potrivit căreia oamenii diferă în ceea ce privește modul de a îi percepe pe lideri ca vizionari. Liderii vizionari sunt oameni speciali care pot identifica obiectivele viitoare dorite pentru un grup și îi pot mobiliza pe membrii grupului pentru a le introiecta ca pe propriile lor scopuri. Nu există nicio îndoială 204

că o carismă dezvoltată favorizează un lider eficient, probabil pentru că oamenii carismatici sunt expresivi emoțional, entuziasmați, adecvați, vizionari, încrezători în propriile calități și receptivi la nevoile altora (House et al., 1991; Murphy & Riggio, 2003). Aceste atribute îi permit unei persoane să fie influentă și persuasivă și, prin urmare, poate să-i facă pe alții să-i adopte viziunea pentru grup și să sacrifice obiectivele personale pentru scopuri colective. Meindl & Lerner (1983; Meindl et al., 1985) vorbesc despre liderii vizionari care sporesc simțul apartenenței identității membrilor și modul în care această identitate comună produce un „motiv eroic” colectiv care pune obiectivele grupului înaintea obiectivelor personale, cum spuneam. O perspectivă alternativă asupra rolului carismei în conducere este aceea că o personalitate carismatică este construită de lider, de către conducător. Carisma devine astfel o consecință sau un aspect corelațional, nu un factor generator al unei conduceri eficiente. De exemplu, Meindl (1995) vorbește despre „romantismul” conducerii. Oamenii tind să atribuie conducerea eficientă comportamentului liderului și să ignore deficiențele liderului (Fiske & Dépret, 1996). Teoria identității sociale a conducerii (Van Knippenberg & Hogg, 2003) oferă o analiză similară, dar cu un accent mai pronunțat pe rolul identității în conducerea carismatică. Procesele de identitate socială în grupuri cu care membrii se identifică puternic conduc către faptul că liderii prototipici (centrali) sunt influenți, atrăgători și de încredere și le permite să fie inovativi în direcțiile pe care le promovează. În aceste grupuri, membrii atribuie aceste calități personalității liderului, construind astfel o personalitate de conducere carismatică (Haslam & Platow, 2001; Platow & Van Knippenberg, 2001). Revenind la exemplul ascensiunii lui Nicolae Ceaușescu ca lider în 1968, putem constata un întreg șir de evenimente menite să construiască carisma din jurul său. În 1969, legenda revenirii lui Henri Coandă pe teritoriul României și faptul că acesta a venit cu numeroase invenții ce se bazau pe principiul laser a constituit o potențare a liderului carismatic în devenire. Concret, legenda spunea că tehnologia laser deținută a dus la topirea unui tanc sovietic la granița Republicii Socialiste România. Astfel, curajul speech-ului lui Nicolae Ceaușescu a fost atribuit și acestui eveniment învăluit în mister. Misterul, apartenența la grup (unul de al nostru), puterea supranaturală, dar bazată pe rațional, pe știință, pe apelul la valorile naționale – iată numai câteva dintre elementele ce au condus la „făurirea” carismei lui Nicolae Ceaușescu, carismă ce avea însă să se întoarcă împotriva maselor care îl aclamau. Concepțiile liderilor și schemele cognitive de conducere au condus la o abordare a conducerii care se concentrează asupra schemelor pe care le avem 205

despre lider și asupra cauzelor și consecințelor clasificării persoanei ca lider sau ca simplu membru al unui grup social (Lord et al., 2001; Lord & Hall, 2003). Se presupune că percepțiile noastre despre conducere joacă un rol-cheie în deciziile pe care le luăm despre selectarea și aprobarea liderilor. Aceste scheme cognitive își aduc aportul la bazele puterii liderilor și, prin urmare, la capacitatea lor de a influența și de a-i conduce în mod eficient pe alții. În marea lor majoritate, oamenii au teoriile lor implicite asupra conducerii, care modelează percepția asupra liderilor. În evaluarea unui lider specific se activează schemele de conducere (denumite „prototipuri”), bazate pe aceste teorii implicite ale conducerii, iar caracteristicile respectivului lider sunt potrivite cu schema relevantă de conducere efectivă. Aceste scheme de conducere pot descrie proprietățile generale independente ale liderilor efectivi sau proprietățile foarte specifice ale conducerii într-o situație bine delimitată. Teoria „Leader Categorisation” (LCT) prezice faptul că un echilibru între caracteristicile liderului și schema de conducere a membrilor care le percep va conduce la efecte eficiente ale conducerii. De exemplu, poate schema noastră de conducere favorizează „inteligent”, „organizat” sau „dedicat” ca atribute de bază ale leadershipului. Cu cât vom avea această percepție, cu atât mai mult vom simți că liderul este inteligent, organizat și dedicat, altfel spus, ajungem să proiectăm aceste atribute asupra personalității liderului. Teoria categorizării liderului se concentrează asupra categoriilor și a schemelor asociate de conducere ale liderilor (de exemplu, generali militari, prim-miniștri, CEO-uri) și nu pe categorii de grupuri sociale (de exemplu, un departament de psihologie, o corporație sau o echipă sportivă). Categoriile liderului sunt legate de anumite sarcini și funcții care acoperă o varietate de grupuri diferite: de exemplu, o schemă de conducere se aplică în mod similar companiilor precum Apple, Dell, Virgin, Toyota, Starbucks și Google, în timp ce fiecare companie poate avea un grup foarte diferit de norme și prototipuri aparte. Teoria LCT prefigurează în mare măsură întrebarea despre cum schemele membrilor grupului influențează conducerea, o întrebare care este abordată de teoria identității sociale a conducerii (Van Knippenberg & Hogg, 2003).

8.7. Identitatea socială și conducerea Conducerea este o relație în care unii membri ai grupului (de regulă, un membru) pot influența restul grupului pentru a îmbrățișa propriile lor valori, atitudini și scopuri, și pentru a depune eforturi în numele acestor valori, atitudini 206

și obiective. Un lider eficient îi inspiră pe alții să adopte valori, atitudini și obiective care definesc calitatea de membru al grupului și să se comporte în moduri care servesc grupului, colectiv. Un lider eficient poate transforma acțiunea individuală în acțiune de grup. Astfel, conducerea are o funcție de identitate importantă. Oamenii se uită la liderii lor pentru a-și exprima identitatea, pentru a-și clarifica și concentra identitatea, pentru a transforma identitatea în scopuri adaptative și pentru a o consolida, stabiliza și ancora. Această perspectivă (Haslam et al., 2011) a fost concretizată în teoria identității sociale a conducerii (Hogg, 2001; Van Knippenberg & Hogg, 2003; Hogg et al., 2012). Pe măsură ce oamenii se identifică mai puternic cu un grup, ei acordă o atenție mai mare prototipului grupului și celui care este mai „prototipic” din acest grup. Acest lucru se datorează faptului că prototipul definește grupul și identitatea de membru al grupului. În aceste condiții, membrii prototipici tind să fie mai influenți decât membrii mai puțin prototipici și, astfel, să fie mai eficienți ca lideri. Deși schemele de conducere, așa cum sunt descrise de teoria categorizării liderilor, guvernează în general eficacitatea liderului, atunci când un grup devine o bază importantă pentru autodefinire și identitate, prototipul de grup devine important, poate mai important decât schema liderului. Această idee a fost inițial susținută într-un experiment de laborator în care participanții au fost explicit clasificați sau grupați. Înainte de a lua parte la o activitate interactivă de grup, ei au evaluat eficacitatea conducerii unui lider aleatoriu desemnat, care a fost descris ca fiind fie un membru prototip, fie nonprototip al grupului, pentru că poseda sau nu caracteristici compatibile cu schemele generale de conducere. Așa cum a fost prezis, liderii consistenți cu schema au fost, în general, considerați mai eficienți decât liderii care au confirmat schema; totuși, atunci când apartenența la un grup a fost semnificativă, prototipul de grup a devenit o influență importantă asupra eficacității percepute a conducerii. Aceste constatări au fost replicate într-un studiu de teren, longitudinal, al grupurilor (Fielding & Hogg, 1997). Liderii prototipici sunt mult mai susținuți și considerați a fi mai eficienți decât liderii mai puțin prototipici, în special de către cei care consideră că grupul este o parte centrală a identității lor sociale (Van Knippenberg, 2011). Un număr de procese legate de identitatea socială (Abrams & Hogg, 2010; Hogg & Reid, 2006) fac liderii prototipici mai influenți în grupurile importante; întrucât membrii prototipici întruchipează cel mai bine atributele grupului și obiectivul proceselor de conformism, aceștia sunt cei cu care alți membri par să își alinieze comportamentul (Oakes et al., 1991). Membrii prototipici sunt considerați membri definitorii ai grupului, ce înglobează toate caracteristicile particulare ale acestuia. Opiniile concordante cu 207

cele ale membrilor prototipici sunt apreciate și valorificate, astfel că cei cu aceste opinii, deși de multe ori neautentice, devin populari (Hogg & Abrams, 1993). Acest proces facilitează influența, astfel că șansele de conformare cresc pe măsură ce ne identificăm mai mult cu grupul (Berscheid & Reis, 1998). De asemenea, este accentuată diferența evaluativă percepută între lider și membri. Liderii prototipici consideră că grupul este mai important și central pentru autodefinire și, prin urmare ne identificăm puternic cu aceștia. Ei au o investiție semnificativă în grup sub aspectul valorilor sociale și a resurselor emoționale și sunt mai susceptibili de a se comporta în moduri de deservire a grupurilor. Aceste acțiuni confirmă prototipul lor și recunoașterea apartenenței ca membru. De asemenea, au puterea de a-i încuraja pe membrii grupului să aibă încredere în faptul că liderul acționează în interesul grupului, chiar și atunci când nu pare să fie așa. Liderii prototipici sunt dotați cu legitimitate, pe care o folosesc în folosul interesului grupal (Tyler, 1997; Tyler & Lind, 1992; Platow et al., 1998). O consecință este că liderii prototipici pot fi inovativi și transformaționali și, în mod paradoxal, ei se pot abate de la normele de grup, conformându-se mai puțin decât liderii care nu prezintă acest pattern comportamental (Abrams et al., 2008). Deoarece prototipul este esențial pentru viața de grup, informațiile legate de acesta atrag atenția. Un lider raportat la prototip este cea mai directă sursă de informație de tip prototip și, astfel, se evidențiază pe fondul grupului. Membrii acordă o atenție deosebită conducătorului și, ca și în alte domenii de percepție și inferență socială, atribuie comportamentul său unor proprietăți invariabile sau esențiale ale personalității liderului (Gawronski, 2004; Gilbert & Malone, 1995). Acest proces poate construi o personalitate carismatică pentru lider, aspect care îi consolidează poziția de conducere (Haslam & Platow, 2001). Comportamentele care sunt atribuite includ puterea de influență, fiind capabile să obțină respectul celorlalți, populare, având statut superior, fiind inovatoare și de încredere. Liderii prototipici reușesc să-și consolideze poziția, acționând ca manageri prototip – ceea ce Reicher & Hopkins (2001) au numit în mod potrivit „antreprenori de identitate”, iar Seyranian numește încadrarea identității sociale (Crano & Seyranian, 2007). Ei comunică în moduri care construiesc, reconstruiesc sau schimbă prototipul grupului, dar în același timp protejează sau promovează poziția centrală în grup (Hogg & Tindale, 2005). Prin urmare, un atribut cheie al unui lider eficient este tocmai această activitate vizionară și transformatoare (Reicher et al., 2005). Liderii care simt că nu sunt prototipici se implică adesea în acte de grup pentru a-și consolida confirmările în grup (Platow & Van Knippenberg, 2001). Există multe modalități prin care liderii se pot 208

implica în discuții de normă și pot acționa ca antreprenori de identitate. Avem acum dovezi substanțiale că liderii construiesc în mod activ identitatea în acest fel, prin strategiile lor de comunicare. Identitatea antreprenorialului și încadrarea identității sociale au fost evidențiate în studiile de caz precum Margaret Thatcher și discursurile lui Neil Kinnock privind greva minerilor britanici dintre anii 1984-1985 (Reicher & Hopkins, 1996), încercările de mobilizare politică a musulmanilor britanici privind votarea sau abținerea de la alegerile britanice (Hopkins & Reicher, 1997; Reicher & Hopkins, 1996), discursurile politicienilor scoțieni (Reicher & Hopkins, 2001), discursurile președintelui american George W. Bush (Seyranian & Bligh, 2008), discursurile lui Patrice Lumumba în decolonizarea congoleză (Klein & Licata, 2003) etc. Teoria identității sociale a conducerii are un sprijin empiric din partea experimentelor de laborator și a unor studii și sondaje naturaliste și a reînnoit cercetarea conducerii în psihologia socială și organizațională care se axează pe rolul apartenenței la grup și al identității sociale (Ellemers et al., 2004; Haslam et al., 2011; Hogg, 2007; Van Knippenberg & Hogg, 2003; Van Knippenberg et al., 2004).

8.8. Percepția liderului de către membrii grupului – încrederea, justețea, corectitudinea, rezolvarea dilemelor sociale Încrederea și leadershipul Încrederea joacă un rol important în conducerea grupurilor sociale (Dirks & Ferrin, 2002). O dovadă a acestui fapt este preocuparea tot mai asiduă pentru corupția corporativă și de afaceri, pentru actele corupte ale guvernului, precum și pentru liderii lipsiți de etică și care nu prezintă încredere (Brown et al., 2005; Kellerman, 2004). Dacă trebuie să-i urmăm pe liderii noștri, trebuie să avem încredere în faptul că ei acționează în interesul tuturor, ca grup, mai degrabă decât în interes propriu. Prin urmare, suntem adeseori suspicioși și nu dorim să ne încredem sau să-i susținem pe liderii noștri dacă simțim că ceea ce spun sau fac nu reflectă ceea ce cred și cine sunt ei cu adevărat. Toate aceste considerente sunt extrem de folosite și în actele manipulative ce vizează destabilizarea unor lideri în favoarea altora. Liderii câștigă încredere, loialitate și sprijin în cazul în care se pot asigura că cei ce îi urmează valoric și acțional cred în autenticitatea lor (Avolio & Gardner, 2005; Rego et al., 2013; Walumbwa et al., 2008). De exemplu, în timpul alegerilor prezidențiale din S.U.A. din 2016, Partidul Republican a încercat să slăbească sprijinul electoral pentru Hillary Clinton, candidatul la președinție al Partidului Democrat, prin 209

orchestrarea unui atac concertat asupra ei, prin care se dorea crearea unei imagini a acesteia drept un candidat lipsit de autenticitate și, astfel, nedemn de încredere. Încrederea facilitează conducerea, deoarece oamenii sunt mai predispuși să își „aducă” atitudinile și comportamentele în linie cu un lider în care au încredere, decât cu unul în care nu au încredere. Încrederea energizează căutarea congruenței cognitive, în timp ce neîncrederea energizează o mentalitate negativă, care generează în oameni o opoziție cognitivă (Mayo, 2015). Justețe și corectitudine Liderii au nevoie ca cei ce îi urmează să aibă încredere în ei, astfel încât să poată fi inovativi și transformativi. O bază importantă pentru încrederea în conducători este percepția că aceștia au acționat corect și concret. Conform modelului de grup al lui Tom Tyler și modelului relațional de autoritate în grupuri (Tyler, 1997; Tyler & Lind, 1992), percepțiile corectitudinii și justeței sunt esențiale pentru viața grupului. Deoarece liderii iau decizii cu consecințe importante pentru membrii grupului, aceștia sunt preocupați de cât de corect este liderul în luarea acestor decizii. În judecarea corectitudinii, membrii grupului social evaluează un lider în ceea ce privește atât justiția distributivă, cât și justiția procedurală. Percepția justeței și judecățile de corectitudine își pune amprenta asupra reacțiilor la decizii și la autoritățile care iau aceste decizii, influențând astfel eficiența conducerii (De Cremer, 2003; Tyler & De Cremer, 2005). Justețea procedurală este deosebit de importantă în contextul conducerii, probabil datorită faptului că procedurile echitabile transmit respect pentru membrii grupului. Acest lucru îi încurajează pe membrii grupului să se simtă parte din grup, să se identifice cu acesta și să fie cooperativi și conformiști (De Cremer & Tyler, 2011). Pe măsură ce membrii se identifică mai puternic cu grupul, sunt mult mai interesați de faptul că liderul este echitabil din perspectiva justeței procedurale (respectarea riguroasă a drepturilor și datoriilor fiecăruia, precum și raportarea de tip nepărtinitor vizavi de relațiile din grup) (Wiesenfeld et al., 2000) și devin mai puțin preocupați de justețea distributivă (stimulentele și sancțiunile). Rezolvarea dilemelor sociale Faptul că justețea, în special justețea procedurală, facilitează o conducere eficientă, deoarece construiește încredere și consolidează identificarea grupului, crește posibilitatea ca liderii să reprezinte o modalitate de a rezolva dilemele sociale. Dilemele sociale sunt, în esență, o criză a încrederii, situație în care oamenii se comportă egoist, deoarece nu au încredere în alții, nu 210

pot să își sacrifice interesul propriu imediat pentru binele pe termen mai lung al colectivului (Dawes & Messick, 2000). Dilemele sociale sunt dificil de rezolvat. Cu toate acestea, ele nu sunt imposibil de rezolvat dacă se poate aborda problematica încrederii. O modalitate de a face acest lucru este de a construi încrederea reciprocă în rândul oamenilor, determinându-i să se identifice puternic cu un grup (Brewer et al., 1981; Kiyonari et al., 2000). Oamenii tind să aibă încredere în membrii grupului pentru binele mai mare, grupal (Van Vugt & De Cremer, 1999). Leadershipul joacă un rol esențial în acest proces, deoarece un lider poate transforma obiectivele egoiste individuale în obiective comune ale grupului, construind un sentiment de identitate comună, soartă împărtășită, încredere interindividuală și o custodie a bunului colectiv (Cremer & Van Knippenberg, 2003; Van Vugt & De Cremer, 1999).

8.9. Diferențele de gen și leadershipul În toată lumea, bărbații și femeile conduc și exercită autoritate în diferite domenii ale vieții. Cu toate acestea, în lumea muncii, a politicii și a ideologiei, bărbații de obicei ocupă poziții de conducere de vârf. Dacă privim către democrații liberale precum cele din Europa de Vest, unde au apărut mai multe atitudini progresiste de gen în ultimii patruzeci sau cincizeci de ani, observăm totuși faptul că, deși femeile sunt acum bine reprezentate în managementul de mijloc, ele sunt încă subreprezentate în managementul de top și în pozițiile de conducere „de elită”, existând astfel metafora „plafonului de sticlă” (Eagly & Karau, 1991; Eagly et al., 1995; Eagly et al., 1992). Sunt bărbații într-adevăr mai potriviți decât femeile la conducere? Cercetările sugerează faptul că nu ar fi așa. Cu toate că femeile și bărbații au tendința de a avea diferite stiluri de conducere, ceea ce implică faptul că diferitele contexte de conducere se potrivesc diferitelor genuri, femeile sunt de obicei evaluate ca lideri la fel de eficienți ca și bărbații și, în general, ele sunt percepute a fi mai puțin transformative și participative, laudându-și subordonații mai mult pentru performanțele lor bune (JohannesenSchmidt & Eagly, 2002) – o combinație între empatie și axare pe sarcină. Dacă femeile și bărbații sunt la fel de capabili în a fi lideri eficienți, de ce există o diferență de gen în conducere? O explicație propusă de Alice Eagly se referă la teoria congruenței rolului (Eagly & Carli, 2003; Eagly & Karau, 2002; Heilman, 1983). Deoarece există o suprapunere mai mare între schemele de lider general și stereotipurile de sex masculin (bărbații sunt asertivi, dominanți, autoritari) decât între schemele de lider și stereotipurile feminine comune (femeile sunt 211

afectuoase, blânde și au grijă de alții), oamenii au percepții mai favorabile despre liderii de sex masculin decât despre femeile lideri. Aceste percepții de conducere facilitează sau împiedică conducerea efectivă. Ele plasează femeile într-o situație dificilă: dacă sunt „victime” ale stereotipurilor comune, ele nu se potrivesc cu schema de a fi un lider atât de bun; dacă sunt agenți ai schimbării acestor optici, ele riscă, ca și Margaret Thatcher, să fie numite „Lady of Iron” (trad. doamna de fier) (Genovese, 1993). Cercetările oferă un sprijin pentru teoria congruenței rolului (Martell et al., 1998). O implicație a teoriei existente este aceea că evaluarea liderilor de sex masculin și feminin se va schimba dacă schema de conducere se va schimba sau dacă stereotipurile de gen ale oamenilor se vor schimba. De exemplu, cercetările au arătat că liderii bărbați sunt evaluați mai favorabil decât femeile atunci când rolul este definit în termeni mai masculini și viceversa, atunci când rolul este definit în termeni mai puțin masculini, fiind favorizate femeile în poziția de conducere (Eagly et al., 1995). Un alt obstacol în calea egalității de gen în conducere poate fi înțeles în termenii teoriei identității sociale a conducerii. În grupurile care sunt esențiale pentru autodefinire, liderii de sex masculin sau de sex feminin sunt eficienți dacă normele grupului sunt în concordanță cu stereotipurile de gen ale membrilor. Astfel, persoanele cu stereotipuri tradiționale de gen vor susține un lider de sex masculin, nu un lider de sex feminin, cu norme instrumentale (de exemplu, o companie de camioane) și vor susține o femeie mai degrabă decât o conducere de sex masculin a unui grup cu norme mai expresive (de exemplu, un grup de îngrijire a copiilor). Persoanele cu stereotipuri de gen mai puțin tradiționale sunt mai puțin înclinate să răspundă în acest fel sau chiar predispuse să acționeze în sens invers (Hogg & Reid, 2006). Un al treilea obstacol în calea egalității de gen în conducere este faptul că femeile caută autoritatea mai puțin decât bărbații; aceștia pretind și dețin mai multe poziții de conducere în general decât femeile (Bowles et al., 2005). Cu toate acestea, odată ce femeile sau bărbații își asumă autoritatea, sunt la fel de eficienți. Potrivit autorilor Bowles et al. (2005) există câteva bariere principale pentru femeile care nu își asumă autoritatea, una dintre acestea fiind amenințarea stereotipurilor deja introiectate. Haslam & Ryan (2008) au realizat trei experimente în care absolvenți de management, elevi de liceu sau lideri de afaceri au selectat un lider pentru o organizație ipotetică, a cărei performanță s-a îmbunătățit sau a scăzut (adică a eșuat). Așa cum a fost prezis, o femeie a fost selectată mai degrabă decât un bărbat la fel de calificat atunci când performanța organizației a fost în declin. În plus, participanții credeau, de asemenea, că aceste poziții corespundeau abilităților distinctive de conducere pe 212

care le posedă o femeie. Se pare că femeile ar putea fi favorizate în momente de performanță slabă, nu pentru că se așteaptă să îmbunătățească situația, ci pentru că sunt văzute a fi un manager bun situație de criză și își pot asuma vina pentru eșecul organizațional (Ryan et al., 2011). Un studiu privind alegerile generale din Marea Britanie din anul 2005 a arătat că, în cadrul Partidului Conservator, femeile au țintit poziții mai greu de câștigat decât bărbații. Un alt studiu a investigat experimental selectarea unui candidat de către studenți într-o clasă britanică de științe politice. Constatările lor au arătat că un candidat de sex masculin era mai probabil să fie selectat decât o femeie pentru a concura pentru un loc sigur, în timp ce o femeie era preferată atunci când scaunul era greu de câștigat (Haslam & Ryan, 2008).

8.10. Conducerea intergrupală Un aspect important de subliniat al conducerii este contextul intergrupal. Altfel spus, liderii nu conduc doar membrii grupului lor, ci în mod diferit își conduc grupul în competiție cu alte grupuri. Liderii politici și militari, deseori invocați în discuțiile asupra conducerii, sunt lideri într-un context cu adevărat intergrupal – își conduc partidele politice, națiunile sau armatele lor împotriva altor partide politice, națiuni sau armate. Retorica de lider este adesea despre noi față de ei, despre definirea grupului în comparație cu grupurile exterioare specifice sau cu facțiunile de grupare deviantă (Reicher et al., 2005; Crano & Seyranian, 2007). Natura relațiilor din interiorul grupurilor poate influența, de asemenea, conducerea, prin schimbarea obiectivelor grupului sau prin modificarea relațiilor intragrup. Într-un studiu, în negocierile simulate între sindicat și conducere, liderii relativ nesiguri (care erau susceptibili la a fi înlăturați de grupul lor) au încercat în mod activ să negocieze prin competiție pentru a-și asigura conducerea (Rabbie & Bekkers, 1978). Poate că acest lucru surprinde tactica familiară în care liderii politici urmăresc o politică externă agresivă (în cazul în care cred că pot câștiga) pentru a combate nepopularitatea trăită „la domiciliu”, în grupul lor. De exemplu, Războiul din Falkland din 1982 între Argentina și Marea Britanie, care a apărut în contextul nepopularității politice la domiciliu pentru ambele guverne, a sporit cu siguranță conducerea lui Margaret Thatcher; și cele două războaie din Golf din 1991 și 2003 ar fi putut avea inițial rolul consolidării conducerii pentru președinții americani George Bush senior și George Bush junior. Dar există o altă parte a conducerii intergrupului – construirea unei identități, a unei viziuni și a unui scop al 213

grupului unificat în contextul diviziunilor profunde ale subgrupurilor din cadrul acestuia. Deși teoria identității sociale este o teorie a relațiilor intergrupale (Tajfel & Turner, 1985), această teorie are de fapt un focus intragrup, asupra prototipului, a grupului partajat și al încrederii în grup. Marea provocare a conducerii efective, adeseori, nu este însă doar să depășească diferențele dintre indivizi, ci să pună capăt diviziunilor profunde dintre grupuri pentru a construi o viziune și o identitate integrativă. De exemplu: conducerea efectivă a Irakului trebuie să pună o punte peste diferențele istorice dintre sunniți, șiiți și kurzi; conducerea efectivă a Statelor Unite trebuie să treacă peste o prăpastie profundă între democrați și republicani; conducerea efectivă a Uniunii Europene trebuie să facă față diferențelor enorme dintre cele 28 de state membre ale acesteia. „Leadership”, așa cum termenul este în general utilizat în parlamentele comune, este adesea mai bine caracterizat drept o conducere intergrup (Hogg, 2013; Pittinsky, 2009; Pittinsky & Simon, 2007). Conducerea eficientă a intergrupurilor se confruntă cu sarcina descurajantă de a construi armonie socială, un scop și o identitate comună, în pofida conflictului dintre grupuri. O problemă este că liderii intergrupului sunt deseori văzuți ca reprezentând mai mult un grup decât celălalt; sunt lideri din afara grupului într-un subgrup și, prin urmare, au o eficacitate compromisă din start (Duck & Fielding, 1999, 2003). Această problemă a fost bine studiată în contextul fuziunilor și al achizițiilor organizaționale. Achizițiile valorice nu reușesc adesea tocmai pentru că liderul organizației este privit cu suspiciune ca membru al fostei organizații, din afara grupului (Terry et al., 2001). Aceste probleme pot fi accentuate de proiecția intragrup, un fenomen în care grupurile ce compun un grup superior mai mare supraestimează cât de bine sunt reprezentate caracteristicile proprii în grupul respectiv (Wenzel et al., 2007). În acest caz, un lider al grupului superior care aparține unui subgrup va fi privit de celălalt subgrup ca nefiind un prototip al grupului supranatural. Un aspect interesant este faptul că subgrupurile minoritare sau de dimensiuni reduse nu se implică adesea în proiectele mari, ambele subgrupuri fiind de acord că atributele subgrupului dominant sunt cel mai bine reprezentate în grupul superior (Sindic & Reicher, 2008). În această situație, subgrupul minoritar va vedea un lider reprezentativ care vine din subgrupul majoritar ca prototip. Cu toate acestea, liderul nu va fi neapărat ales de către grupul minoritar, dintr-o lipsă de identificare cu acesta și cu valorile sale (Hohman et al., 2010). Așadar, o conducere eficientă a intergrupurilor se bazează pe capacitatea liderului de a construi o identitate relațională intergrup, respectiv o congruență a valorilor și a normelor intragrupale (Matelski & Hogg, 2015; Hogg et al., 214

2012). Liderii intergrupului se străduiesc să construiască o identitate comună mixtă (Gaertner & Dovidio, 2000; Dovidio et al., 1993). Identitatea relațională intergrup este o definiție care vizează calitatea de membru al subgrupului ce își asumă, dincolo de statut, și relațiile implicite pe care trebuie să le aibă în mod normativ cu un alt subgrup. Cu alte cuvinte, identitatea relațională presupune recunoașterea integrității și a contribuției identității subgrupurilor, ținând seama de dinamicile dintre acestea. Există o serie de acțiuni pe care liderii le pot face pentru a construi o identitate relațională intergrupală, facilitând, astfel, performanța intergrupului, pentru a o eficientiza. Adesea marea provocare a conducerii prosociale nu este aceea de a depăși diferențele individuale, ci de a depăși diviziunile profunde ale grupurilor și de a construi o viziune și o identitate integrativă (Pittinsky & Simon, 2007).

215

Capitolul 9 Influența socială

9.1. Tipuri de influență socială – complianță, obediență, conformism Psihologia socială a fost definită de Gordon Allport (1962) drept „o încercare de a înțelege și de a explica modul în care gândurile, sentimentele și comportamentele indivizilor sunt influențate de prezența reală, imaginată sau implicită a altora”. Această definiție larg acceptată și adesea citată a psihologiei sociale identifică o problemă potențială pentru studiul influenței sociale – cum diferă studiul influenței sociale de studiul psihologiei sociale în ansamblu? Nu există un răspuns clar. În schimb, vom examina tipurile de probleme cercetate de psihologii sociali care afirmă că studiază influența socială. Viața socială implică o mulțime de argumente, conflicte și controverse, în care indivizii sau grupurile încearcă să schimbe gândurile, sentimentele și comportamentul altora prin persuasiune, argumentare, exemplu, comandă, propagandă sau forță. Oamenii pot fi destul de conștienți de încercările de influență și își pot forma impresii despre modul în care ei și ceilalți oameni sunt impactați de diferite tipuri de influență. Viața socială este, de asemenea, caracterizată de norme: adică de uniformitatea atitudinii și comportamentului. Unul dintre cele mai interesante seturi de probleme în influența socială este modul în care oamenii construiesc norme și modul în care acele norme se schimbă în funcție de evoluția mediului social. Din moment ce normele sunt ceea ce stă la baza a foarte multor fenomene ale grupului, vom discuta despre structura lor, originile lor și unele dintre efectele lor. Liderii joacă un rol central în dezvoltarea normelor și, într-un sens mai larg, în procesele de influență și persuasiune. Conducerea este în mod clar un proces de influență (Hogg, 2013), dar este și un proces de grup, deoarece normele sunt proprietăți ale grupurilor; și unde există lideri, există adepți. Complianță, obediență, conformism Suntem cu toții familiarizați cu diferența dintre cedarea la presiunea directă sau indirectă a unui grup sau a unui individ și convingere autentică. De exemplu, puteți să fiți de acord, în mod public, cu atitudinile celorlalți, să vă conformați solicitărilor sau să urmați comportamentul altora, însă nu vă simțiți 216

convinși în particular, în sinea voastră. În alte ocazii, puteți schimba în mod privat convingerile cele mai intime, în conformitate cu opiniile sau comportamentul grupului. Acest lucru nu a trecut neobservat de psihologii sociali, care consideră că este util să se facă distincția între complianța coercitivă pe de o parte și influența persuasivă de cealaltă parte. Unele forme de influență socială produc complianță publică – o schimbare exterioară a comportamentului și atitudini exprimate ca răspuns la o cerere din partea unei alte persoane sau ca o consecință a convingerii sau a constrângerii. Deoarece conformismul nu reflectă schimbările interne, el persistă de obicei numai în timp ce comportamentul este supravegheat. De exemplu, copiii pot respecta directivele părinților de a-și păstra ordinea în cameră, dar numai dacă știu că părinții îi verifică. O importantă condiție prealabilă pentru constrângere și conformare este că sursa influenței sociale este percepută de ținta influenței ca având putere; puterea este baza conformismului (Moscovici, 1985). Cu toate acestea, deoarece dovezile privind stările mentale interne sunt obținute din comportamentul observat, poate fi dificil să se știe dacă comportamentul conform sau nu reflectă internalizarea (Allen et al., 1998) – deși unele experimente neurologice recente au început să schițeze diferențele de activitate a creierului asociate cu complianța: doar comportament versus schimbări cognitive mai adânci. Controlul strategic al oamenilor asupra comportamentului lor pentru autoprezentare și comunicare poate amplifica această dificultate. Spre deosebire de conformare, alte forme de influență socială produc acceptarea și internalizarea privată. Există acceptarea și convertirea subiectivă (Moscovici, 1985), care produce o adevărată schimbare internă și care persistă în absența supravegherii. Conformismul se bazează nu pe putere, ci mai degrabă pe validitatea subiectivă a normelor sociale (Festinger, 1954): adică un sentiment de încredere și certitudine că aceste credințe și acțiuni descrise de normă sunt corecte, adecvate, valabile și dorite din punct de vedere social. În aceste condiții, norma devine un standard general pentru comportament și, prin urmare, supravegherea nu este necesară. În determinarea valabilității și a relevanței proprii a normelor de grup, adesea ne îndreptăm spre lideri în care avem încredere ca membri ai grupului nostru – și asta ne face să îi percepem ca având carismă și putere constructivă (Turner, 1991). Cu ceva timp în urmă, Harold Kelley (1973) a făcut o distincție valoroasă între grupurile de referință și grupurile de membri. Grupurile de referință sunt grupuri care sunt semnificative din punct de vedere psihologic pentru atitudinea și comportamentul oamenilor, fie în sensul pozitiv – le căutăm ca să ne comportăm conform normelor lor, fie în sensul negativ – încercăm să ne 217

comportăm contrar, în contraidentificare cu normele lor. Grupurile de membri sunt grupuri din care facem parte (în care ne aflăm) prin criterii obiective, desemnări externe sau consens social. Un grup de referință pozitiv este o sursă de conformism (care va fi validat din punct de vedere social în cazul în care acest grup se întâmplă să fie de asemenea grupul nostru de membri), în timp ce un grup de referință negativ care este, de asemenea, grupul nostru de membri, are o putere enormă de coerciție pentru a produce conformismul. Distincția generală dintre complianța coercitivă și influența persuasivă este o temă care se repetă frecvent în diferite cercetări ale influenței sociale. Putere și influență Conformismul tinde să fie asociat cu relațiile de putere. Conformismul este afectat nu numai de tacticile convingătoare pe care oamenii le folosesc pentru a face cereri, ci și de puterea pe care se percepe că o are sursa de influență. Puterea poate fi interpretată ca o capacitate de a exercita influență; și influența este putere în acțiune. De exemplu, John French și Bert Raven (1959) au identificat cinci surse de putere socială, iar Raven le-a extins ulterior la șase: puterea prin recompensă, puterea coercitivă, puterea informațională, puterea expertului, puterea legitimă și puterea referentă. Deoarece este aproape un truism în psihologie faptul că puterea de a-i recompensa sau de a-i pedepsi pe oameni ar trebui să influențeze comportamentul, nu au existat practic încercări de a demonstra puterea de recompensă și coerciție (Raven et al., 1998). O problemă este că la formularea de întărire, în special comportamentul social complex, este dificil de precizat în prealabil care sunt recompensele și ce sunt pedepsele, dar găsim foarte ușor acest lucru după ce evenimentul social a avut loc. Astfel, formulele de întărire tind să fie neîntemeiate și ar fi mai util ca știința să se concentreze asupra proceselor cognitive și sociale care determină anumite persoane în contexte specifice să trateze unele lucruri ca întăriri și altele ca pedeapsă. În timp ce informațiile pot avea puterea de a influența, este clar că nu toate informațiile au o asemenea putere. Pentru a convinge, ar trebui să funcționeze și alte procese de influență: de exemplu, informațiile ar putea fi percepute ca fiind conforme cu așteptările normative; sau puterea coercitivă sau de recompensă ar putea să funcționeze. Cu toate acestea, informațiile pot fi influente atunci când provin dintr-o sursă de expertiză. Cercetătorii au oferit o ilustrare frumoasă a puterii experților. Ei au descoperit că participanții au acceptat cu mai multă ușurință informația că oamenii nu au nevoie de mult somn atunci când afirmația a fost atribuită unui fiziolog câștigător al premiului Nobel decât unei surse mai puțin prestigioase. Informația a pierdut puterea de a 218

influența numai atunci când a devenit fapt inexplicabil – declarându-se că nu era nevoie aproape deloc de somn (Regan & Fazio, 1977). Puterea legitimă se bazează pe autoritate și este, probabil, cel mai bine ilustrată prin ascultare. Puterea referentă poate funcționa prin validarea consensuală, aprobarea socială și identificarea grupului. Concentrându-se pe legitimitate și putere, Galinsky et al. (2003) au urmărit o linie de cercetare care arată, printre altele, că oamenii care cred că au putere legitimă au mai multe șanse să ia măsuri pentru a-și atinge obiectivele, considerându-se împuterniciți, și că persoanele care nu simt puterea lor ca fiind legitimă sau asociată cu statutul pot fi extrem de distructive (Fast et al., 2012). În plus față de putere ca abilitate de a influența, există și alte perspective asupra puterii sociale (Berdahl, 2007). O analiză socială cognitivă și atributivă a dezechilibrului într-un grup este menționată de Moscovici (1985), autorul abordând efectiv separat puterea și influența, tratându-le ca două procese diferite. Puterea este controlul comportamentului prin dominație, care produce respectarea și supunerea: dacă oamenii au putere, în acest sens, ei nu au nevoie de influență; și dacă pot influența efectiv, nu trebuie să recurgă la putere. Există, de asemenea, o literatură semnificativă despre relațiile de putere între grupuri. Puterea poate fi, de asemenea, gândită ca un rol într-un grup care este definit de o influență efectivă asupra celor care se supun, deci ca poziție de conducere. Cu toate acestea, după cum vom vedea, relația dintre putere și conducere nu este clară. Unii lideri cu siguranță exercită influență prin exercitarea puterii de constrângere – aceștia sunt conducătorii autocrați sau dictatori, care pot folosi metode ideologice pentru a-și menține puterea, dar cu siguranță exercită putere brută asupra masei de oameni. Cu toate acestea, majoritatea liderilor influențează prin persuasiune și prin insuflarea viziunii lor în restul grupului. Grupurile tind să permită liderilor lor să fie idiosincrasici și inovatori. Leadershipul este un proces de influență care îi atrage și mobilizează pe alții în atingerea obiectivelor colective, unește oamenii cu atitudinile și scopurile grupului și îi inspiră să lucreze pentru a le atinge. Leadershipul poate fi, de fapt, mai strâns asociat cu procesele de conformism decât cu procesele de putere, iar puterea poate fi mai degrabă o construcție socială decât o cauză a conducerii eficace (Hogg et al., 2012). John Turner (1991) a criticat perspectivele tradiționale asupra puterii și influenței. Perspectiva tradițională este că puterea stă în controlul resurselor și este baza influenței care îi leagă psihologic pe oameni de grupuri. În contrast, Turner susține că atașamentul și identificarea cu un grup reprezintă baza proceselor de influență. Cei care sunt influenți sunt investiți cu putere, iar puterea permite controlul resurselor. 219

Obediența față de autoritate În 1955, Solomon Asch a publicat rezultatele unui experiment clasic despre conformism, în care participanții, studenți, s-au conformat unor judecăți incorecte ale lungimilor unor linii desenate anume pentru a testa efectele conformismului. Unii critici nu au fost impresionați de acest studiu: sarcina, a judeca lungimea liniei, a fost banală și nu au existat consecințe semnificative pentru conformare sau rezistență. Stanley Milgram (1961) a fost unul dintre acești critici; el a încercat să reproducă studiul lui Asch, dar cu o sarcină care avea consecințe importante legate de decizia de a se conforma sau de a rămâne independent. El a ales ca subiecții să administreze aparent șocuri electrice unei alte persoane, pentru a vedea dacă adevăratul participant, care nu era un complice, s-ar conforma. Înainte de a începe studiul, Milgram avea nevoie să conducă un grup de control, pentru a obține o valoare de bază pentru disponibilitatea oamenilor de a aplica șocuri electrice cuiva, fără presiune socială din partea altora. Pentru Milgram, aceasta a devenit aproape imediat o chestiune crucială în sine. Adolf Eichmann a fost oficialul nazist direct responsabil pentru logistica „soluției finale” a lui Hitler, în care 6 milioane de evrei au fost sacrificați sistematic. Hannah Arendt (1963) a raportat procesul său în cartea ei „Eichmann în Ierusalim”, aducând explicații cu privire la „banalitatea” răului implicat în aceste atrocități. Aceasta aduce o descoperire înfricoșătoare, una care a fost aplicată lui Eichmann și mai târziu altor criminali de război care au fost aduși la judecată. Acești „monștri” nu au fost deloc monștri atunci când au vorbit despre crimele lor. Ei erau adesea blânzi, cu voce tare, oameni amabili, care explicau în mod repetat și politicos că au făcut ceea ce au făcut nu pentru că îi urăsc pe evrei (sau pe musulmani etc.), ci pentru că li s-a ordonat să o facă – ei pur și simplu urmau ordine. Peter Malkin, agentul israelian care l-a capturat pe oficialul nazist în 1960, a descoperit că Eichmann cunoștea câteva cuvinte evreiești, dar era complet dezumanizat atunci când aplica orbește ordine. Milgram (1961) a reunit aceste componente într-o serie de experimente, cu premisa fundamentală că oamenii sunt învățați social să respecte autoritatea statului. Participanții la experimentele sale au fost recrutați din comunitate prin publicitate și au raportat la un laborator de la Universitatea Yale că își doresc să ia parte la un studiu al efectului pedepsei asupra învățării umane. Un exemplu al conformismului ce produce efecte catastrofale dramatice pare să fie și cel al accidentului aviatic din 1977, produs la sol între două avioane ale companiilor KLM și PanAm. Căpitanul Van Zanten, având putere de decizie, nu ascultă părerea unui mecanic de bord, cel mai tânăr membru al echipajului, 220

care se opune decolării, cel din urmă cade pradă conformismului, respectă puterea căpitanului, și se conformează începând procedurile de decolare, fapt ce a dus la cea mai mare catastrofă aviatică din istorie: 583 de vieți pierdute și mulți alții serios afectați. Factori care influențează obediența Milgram (1974) a efectuat o serie de experimente, în care a variat diferiți parametri pentru a investiga factorii care influențează obediența. Astfel, participanții au fost bărbați cu vârsta cuprinsă între 20 și 50 de ani, având ocupații și niveluri socio-economice distincte. Experimentele simulau o relație profesor-elev, în care participanții aveau rolul de profesor, existând pretextul simulării unui experiment mnezic (elevii fiind complici ai experimentatorului). Profesorul avea sarcina de a-i citi elevului primul cuvânt dintr-o pereche repetată anterior și apoi de a-i oferi patru variante de răspuns. De fiecare dată când elevul răspundea greșit, profesorul avea datoria să-i administreze un șoc electric cu o intensitate din ce în ce mai mare, elevul fiind în altă cameră, în care se afla un emițător care genera sunete similare țipetelor și gemetelor de durere, pentru a oferi autenticitate. La un moment dat, sunetele se opreau, după o serie de bătăi cu pumnii în pereți, făcând profesorul să devină agitat, dorind să oprească experimentul – dar atunci experimentatorul care superviza din aceeași cameră cu participantul îl încuraja pe acesta să nu renunțe, folosind o serie de fraze precum ,,Este absolut esențial să continuați”. Experimentul se încheia fie în momentul în care profesorul alegea să nu-i mai administreze șocuri electrice elevului, fie când profesorul administra de trei ori consecutiv un șoc electric la intensitate maximă. Acesta este un exemplu elocvent pentru supunerea față de autoritate, difuzia de responsabilitate și modul în care oamenii devin obedienți contrar principiilor proprii, în momentul în care sunt susținuți de o figură de autoritate. Rezultatele experimentului, așteptate ca fiind între 0 și 3% în ceea ce privește procentul de oameni care duce la bun sfârșit sarcinile, au fost în realitate situate la peste 66%. Într-un studiu în care au participat femeile, s-a obținut exact același nivel de supunere ca și în cazul participanților de gen masculin. Într-o încercare de a vedea dacă americanii din secolul al XXI-lea ar fi la fel de ascultători ca omologii lor din anii 1970, Burger & Guadagno (2003) au efectuat o replicare parțială a studiilor inițiale ale lui Milgram, respectând de această dată principiile etice ale cercetării psihologice moderne. Cercetătorii au descoperit o scădere a nivelurilor de obediență, față de experimentele anterioare. Experimentul lui Milgram a fost reprodus și în Italia, Germania, Australia, Marea Britanie, Iordania, Spania, Austria și Olanda (Bond & Smith, 1996). 221

Supunerea a variat de la peste 90% în Spania și Olanda (Meeus & Raaijmakers, 1995), până la 40% în Australia (16% în cazul femeilor). Unele studii au folosit și situații modificate: de exemplu, Meeus și Raaijmakers (1995) au folosit un cadru de ascultare administrativă în care un „intervievator” trebuia să hărțuiască un „solicitant de locuri de muncă”. Unul dintre motivele pentru care oamenii continuă să administreze șocuri electrice poate fi faptul că experimentul începe foarte inofensiv cu șocuri destul de banale. Odată ce oamenii s-au angajat într-un proces de acțiune (adică de a da șocuri), poate fi dificil să le schimbăm ulterior comportamentul. Odată angajați într-un proces acțional, oamenii își vor continua angajamentul chiar și în cazul în care costurile vor crește drastic. Un factor semnificativ în obediență este proximitatea fizică al victimei – concret, cât de aproape este amplasată victima față de participantul la studiu. Milgram (1974) a variat nivelul de distanță într-un număr de experimente. Am văzut mai sus că 65% dintre oameni „au administrat șocuri până la limita” de 450 V atunci când victima a fost nevăzută și neauzită, cu excepția loviturilor în perete. Într-o situație în care victima nu a fost nici văzută și nici auzită, 100% dintre oameni au ajuns la limita finală, în timp ce în cazul resimțirii prezenței victimei, 62,5% dintre oameni au ajuns la limita finală. Lucrurile merg chiar mai departe de atât. În cazul în care victima era vizibilă, fiind în aceeași cameră, 40% dintre oameni au dus experimentul la final, iar în cazul în care profesorul a trebuit să țină mâna victimei pe electrod, procentajul a scăzut până la 30%. Acest lucru evidențiază faptul că distanța și perceperea victimei joacă un rol important în scăderea obedienței. Contactul direct poate împiedica dezumanizarea victimei (Haslam & Platow, 2001), făcând mai ușoară privirea sa ca pe o persoană vie, cu care să empatizeze. Astfel se pot explica abuzurile militare, în care piloților de drone și de bombardiere le este mai ușor și resimt mai puțin stres când trebuie să șteargă orașe întregi de pe hartă, decât infanteriei care se confruntă cu grave sindroame de tip PTSD (Post Traumatic Stress Syndrome), chiar și după o singură confruntare armată directă din care nu au rezultat victime. Explicația constă în faptul că în primul caz nu există contact direct cu victimele, iar adesea cel din spatele ecranului nu poate empatiza și nu este pe deplin conștient de efectele acțiunilor sale. Un alt factor semnificativ este caracterul imediat al autorității. Obediența a fost redusă la 20,5% atunci când experimentatorul a fost absent din cameră și a transmis indicații prin telefon. Când experimentatorul nu a dat niciun ordin și participantul a fost total liber să aleagă când să se oprească, doar 2,5% dintre 222

participanți mai persistă până la capăt. Poate că influența cea mai dramatică a supunerii este presiunea colectivă. Astfel, prezența în grup a unor persoane cu un nivel mai scăzut de obediență a influențat și restul participanților la experiment, reducând nivelul obedienței generale până la 10%, în timp ce în cazul unui număr de persoane cu un nivel mai ridicat de obediență, tendința generală s-a situat la 92,5%. Presiunea grupului are probabil efecte, deoarece acțiunile altora ajută la confirmarea legitimității sau ilegitimității actului de a continua administrarea șocurilor. Un alt factor important îl reprezintă legitimitatea autorității, care permite oamenilor să evite asumarea responsabilității personale pentru acțiunile lor. Aceste studii sugerează că simbolurile emblemelor de autoritate pot crea o ascultare necontestată. Experimentele originale efectuate de Milgram au beneficiat atât de prestigiul universității Yale, cât și de renumele cercetătorilor implicați, iar scopul studiului a fost destul de clar, fiind vorba despre cercetarea științifică. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar elimina aceste capcane ale autorității legitime? Pentru a răspunde la această întrebare, Milgram a condus un experiment într-o clădire de birouri în interiorul orașului, iar cercetarea a fost etichetată drept cercetare comercială, fiind finanțată de o firmă privată. Potrivit așteptărilor, obediența a scăzut remarcabil, până la 48%. Cercetarea lui Milgram, deși neetică din multe puncte de vedere, se adresează fenomenului care a dus la provocarea celor mai mari orori ale istoriei umanității – tendința oamenilor de a se supune ordinelor fără să se gândească mai întâi la ceea ce li se cere să facă și la consecințele ascultării lor asupra altor ființe umane. Cu toate acestea, obediența poate fi uneori benefică: de exemplu, multe organizații s-ar opri sau ar fi disfuncționale în mod catastrofal dacă membrii lor ar continua să negocieze ordine (gândiți-vă la o echipă de intervenție de urgență, un echipaj de zbor, o unitate comando). De exemplu, cercetările americane au arătat că erorile de medicație în spitale pot fi atribuite faptului că asistentele medicale se abat în mod copleșitor de la ordinele medicilor (Hogg & Vaughan, 1995). Cu toate acestea, sunt foarte multe capcane ale ascultării în orb, care se referă la presiunea de grup, la normele de grup și la legitimitate. Într-un alt studiu, care a vizat obediența organizațională, 77% dintre participanții care jucau rolul de membru al unei companii farmaceutice au susținut continuarea comercializării unui medicament periculos doar pentru că au simțit că președintele consiliului a favorizat această decizie (Karakostas & Zizzo, 2016). De-a lungul timpului s-a remarcat faptul că există o serie de rezerve cu privire la obediența distructivă. În ceea ce privește aplicabilitatea practică, Holocaustul pare a fi un exemplu potrivit alături de experimentele lui Milgram. 223

În cazul experimentelor efectuate de Milgram, participanții au fost vizibil tulburați de ordinele primite, în timp ce mulți dintre făptașii atrocităților din Holocaust au respectat ordinele fără proteste. Cialdini și Goldstein (2004) au atribuit diferența existenței unei autorități de specialitate în cazul experimentelor față de autoritatea legitimă aparentă existentă în ambele instanțe. Ryan et al. (2016) au o abordare puțin diferită, care se bazează pe teoria identității sociale a conducerii (Van Knippenberg & Hogg, 2003). Bazându-se pe constatările lui Milgram în diferitele sale studii, ei reinterpretează rezultatele în sensul că participanții se află într-o situație incertă și stresantă, în care au nevoie de îndrumări cu privire la ce trebuie să facă – au nevoie de conducere. Indiferent dacă se administrează șocuri puternice sau nu, acest fapt nu reprezintă o chestiune de ascultare, ci una de identificare cu sarcina și cu experimentatorul. Experimentele lui Milgram au pornit dezbateri aprinse pe tema eticii în cercetare. Amintiți-vă că participanții din studiul lui Milgram au crezut cu adevărat că administrează șocuri electrice grave care provoacă o durere extremă unei alte ființe umane. Astfel, pare surprinzător faptul că 83,7% dintre cei care au participat au indicat că s-au bucurat să fie parte la experiment (Milgram & Rubin, 1992). Doar 1,3% erau dezamăgiți sau au declarat că au făcut foarte rău că au participat.

9.2. Conformismul 9.2.1. Influența normelor Deși influența socială se reflectă deseori în conformism prin cerințele directe și supunerea față de autoritate, influența socială poate funcționa într-o manieră mai puțin directă, prin respectarea normelor sociale sau de grup. De exemplu, Floyd Allport (1935) a observat, în experimentele sale, că oamenii se supun tendinței generale și emit judecăți mai puțin extreme și mai conservatoare când sunt în grup decât atunci când sunt singuri. Se pare că, în absența presiunii directe, grupul ar putea face ca membrii să se convertească și astfel să devină mai apropiați unul de celălalt. Muzafer Sherif (1936) a legat în mod explicit acest efect de convergență de dezvoltarea normelor de grup. Sherif a argumentat că oamenii folosesc comportamentul altora pentru a stabili gama de comportamente posibile: putem numi acest cadru referință sau context comparativ social relevant. Pozițiile medii, centrale sau de referință sunt de obicei percepute ca fiind mai corecte 224

decât pozițiile marginale; astfel, oamenii tind să le adopte pe acestea. Sherif considera că acest lucru ar explica originile normelor sociale și convergența asociată, care accentuează consensul în cadrul grupurilor. Pentru a testa această idee, Muzafer Sherif (1935) a efectuat un studiu clasic, folosind efectul autokinetic. El a introdus mai mulți studenți într-o cameră întunecoasă în care se afla un spot de lumină nemișcat. Deși imobilă, lumina crea iluzia unei mișcări haotice, din cauza mișcării rapide a globului ocular, iluzie numită „efect autokinetic”. Studenții aveau sarcina de a evalua distanța dintre punctele extreme de mișcare ale sursei de lumină. Ulterior, după ce studentul își stabilea o valoare, el era plasat într-un grup. În urma acestui experiment, s-a observat că judecata studenților se schimba în funcție de opinia grupului. Totuși, trebuie subliniat faptul că presiunea normativă este una dintre cele mai eficiente modalități de a schimba comportamentul oamenilor. De exemplu, Kurt Lewin (1943) a încercat să încurajeze gospodinele americane să schimbe obiceiurile alimentare ale familiilor lor – în special să mănânce mai multe organe comestibile (inimi de vită și rinichi). Trei grupe de treisprezece până la șaptesprezece gospodine au participat la o prelegere care a subliniat cât de valoroasă ar fi pe durata războiului această schimbare a obiceiurilor alimentare. Alte trei grupuri au primit informații, dar au fost încurajate să discute între ele și să ajungă la un consens (cum ar fi stabilirea unei norme) privind cumpărarea produselor alimentare. Norma a fost mult mai eficace decât informațiile propriu-zise în provocarea schimbării comportamentului: doar 3% din grupul care a primit informații și-au schimbat comportamentul, comparativ cu 32% din grupul normativ. Studiile ulterioare au confirmat faptul că norma, și nu discuția însoțitoare, a fost factorul crucial (Hogg, 2013)

9.2.2. Presiunea majorității La fel ca Sherif, Solomon Asch (1955) susținea ideea conform căreia conformismul reflectă un proces relativ rațional în care oamenii construiesc o normă din comportamentul altor oameni, pentru a determina un comportament corect și adecvat pentru ei înșiși. În mod clar, dacă sunteți deja siguri de ceea ce este potrivit și corect, atunci comportamentul altora va fi în mare măsură irelevant și, prin urmare, nu vă va influența. În studiul lui Sherif, obiectul care a fost judecat a fost ambiguu: participanții erau nesiguri, astfel că o normă a apărut rapid și a fost foarte eficientă în comportamentul de orientare. Asch a susținut că, dacă obiectul judecății a fost complet neechivoc (adică nu s-ar aștepta niciun 225

dezacord între judecători), atunci dezacordul sau percepțiile alternative nu ar avea niciun efect asupra comportamentului: oamenii ar rămâne în totalitate independenți de influența grupului. Pentru a testa această idee, Asch a creat o altă paradigmă experimentală clasică. Elevii, care participau la ceea ce credeau că reprezintă o sarcină de discriminare vizuală, se așezau în jurul unei mese în grupuri de la șapte la nouă. Ei au ales o ordine fixă pentru a decide în mod public care dintre cele trei linii de comparație avea aceeași lungime cu o linie standard. Au fost efectuate optsprezece încercări. În realitate, doar o singură persoană era un participant cu adevărat neinformat, ceilalți fiind participanții experimentali instruiți să răspundă incorect la douăsprezece situații: în șase încercări, au ales o linie prea lungă și în celelalte șase, o linie prea scurtă. A existat o condiție de control, în care participanții au efectuat sarcina în mod privat, fără influența de grup; deoarece mai puțin de 1% dintre răspunsurile participanților la gupul de control au fost erori, se poate presupune că această sarcină era lipsită de ambiguitate. Rezultatele experimentului au fost interesante. Ele au demonstrat diferențe mari la nivel individual. Aproximativ 25% dintre participanți nu au fost influențați, în timp ce aproximativ 50% au ales să se conformeze majorității eronate în șase sau mai multe situații. Rata medie de conformism a fost de 33%. După experiment, Asch i-a întrebat pe participanți de ce s-au conformat. Toți au spus că au experimentat inițial incertitudinea și îndoiala de sine din cauza dezacordului dintre opiniile personale și ale grupului. Acestea au dat naștere la sentimente de anxietate, iar emoțiile negative au condus până la sentimente de singurătate. Participanții au avut motive diferite pentru decizia de a ceda în favoarea majorității. Cei mai mulți participanți știau că au văzut lucrurile în mod diferit față de grup, dar au considerat că percepțiile lor ar fi fost inexacte și că grupul a avut dreptate. Alții nu credeau că decizia grupului era corectă, ci pur și simplu mergeau împreună cu grupul, pentru a nu ieși în evidență. O mică minoritate a raportat că ei au văzut efectiv liniile așa cum a făcut grupul. Independenții erau fie încrezători în exactitatea propriei lor judecăți, fie afectați emoțional, dar ghidați de o credință în individualism sau în a face ca sarcina să fie îndreptată. Aceste perspective subiective ar trebui tratate cu prudență – cel mai probabil, participanții au încercat doar să-și justifice verbal comportamentul și să se angajeze în auto-prezentare. De exemplu, un studiu ce implică procedeul inovator al rezonanței magnetice transpusă în imaginea fluxului sanguin la nivel cerebral (functional Magnetic Resonance Imaging sau prescurtat fMRI), efectuat de Berns et al. (2005), a constatat că cei care se conformează experimentează o schimbare de percepție, manifestând o activitate cerebrală diferită la nivelul 226

amigdalei, asociată cu emoții ridicate, față de cei care nu se conformează. Acest procedeu experimental pleacă de la ideea sincronizării activității neuronale cu fluxul sanguin, altfel spus, atunci când o zonă cerebrală este activă un flux sanguin crescut este prezent în acea zonă. Astfel, prețul independenței poate fi tradus prin emoții accentuate și anxietate crescută. Cu toate acestea, măsurătorile subiective sugerează, probabil, în conformitate cu dovezile fMRI, că un motiv pentru care oamenii se conformează, chiar și atunci când stimulul este complet neechivoc, poate fi evitarea cenzurii, ridiculizării și dezaprobării sociale. Aceasta este o adevărată frică. Într-o altă versiune a experimentului său, Asch (1955) a avut șaisprezece participanți neinformați cu privire la ipotezele experimentului, care s-au confruntat cu un confederat care a dat răspunsuri incorecte. Participanții au văzut în comportamentul confederatului caracterul ridicol, stimulând grupul să-l ia în derâdere. Chiar și experimentatorul a fost surprins de parcursul experimentului, ajungând și el la rândul său să se alăture discuției pe același ton jovial. Poate că, dacă participanții nu ar fi îngrijorați de dezaprobarea socială, nu ar exista presiune resimțită de a se conforma? Pentru a testa această idee, Asch a realizat o altă variantă a experimentului, în care majoritatea incorectă și-a făcut publice judecățile, în timp ce participantul neinformat cu privire la ipoteza cercetării a scris judecata sa în privat. Conformismul a scăzut la 12,5%, autorul întrebându-se dacă se poate eradica în totalitate presiunea spre conformism în următoarele situații: a) sarcina e lipsită de ambiguitate; b) participantul e anonim și răspunde în mod privat; sau c) participantul nu e supus niciunui fel de supraveghere de către grup. Întrebarea practică rămâne: de ce oamenii aleg să se conformeze unei majorități cu opinii evident eronate, atunci când răspunsul este unul obiectiv corect și evident și mai cu seamă răspunsul individului nu este făcut public? Pentru a încerca să răspundă, Deutsch și Gerard (1955) au replicat experimentul original al lui Asch, folosind participanți neinformați, ale căror opinii au fost puse în contradicție cu ale unor grupuri de complici având judecăți unanim incorecte. În cadrul acestor experimente s-a avut în vedere condiția experimentală în care participanții la cercetare, neinformați de scopul real al acesteia, să fie examinați într-un spațiu particular, în care presiunea grupului să nu existe. Tot în cadrul acestor experimente, menite a nuanța spectaculoasele cercetări ale lui Asch, a existat și situația examinării participanților față în față, cu consemnul de a fi cât mai direcți și obiectivi cu putință. Această a doua situație a condus rapid la hiperbolizarea presiunii grupale. Variabilele prezente în cadrul acestei cercetări au fost presiunea grupului și răspunsurile subiecților 227

dihotomizate în corecte și greșite. Cea mai interesantă concluzie a acestei replicări este una impresionantă pentru lumea științifică a anilor ‘50: chiar și fără a avea presiune grupală (răspunsuri anonime și private), chiar și fără a avea certitudini induse, oamenii continuau să se conformeze unor norme iraționale sugerate de cercetători. Această constatare a condus către inovarea unor metode și crearea unei metodologii care să permită experimente de amploare cu costuri mult reduse. Richard Crutchfield (1955) a dezvoltat o rețea de aparate despre care participanții să aibă impresia că e extrem de vastă și că prin aceasta ei interacționează și pot să-și vadă reciproc răspunsurile. În realitate rețeaua avea un singur nod: cercetătorul care manipula răspunsurile. Acest pas a reprezentat începutul unei noi perioade de progres pentru cercetarea experimentală a conformismului social. Astfel, s-a dezvoltat o nouă metodologie mai puțin costisitoare, datele experimentale putând fi colectate în condiții optime, controlate și variate (Allen, 1965; Allen & Fustfeld, 1975). În zilele noastre, se poate folosi, bineînțeles, o variantă computerizată mult mai eficientă a metodologiei lui Crutchfield.

9.2.3. Cine se conformează? Caracteristici individuale și de grup Existența unor diferențe individuale semnificative în procesul de conformare a condus la o căutare a atributelor de personalitate care îi predispun pe unii să se conformeze mai mult decât pe alții. Cei care se conformează au tendința de a avea stima de sine scăzută, o mare nevoie de sprijin sau aprobare socială, nevoia de auto-control, IQ mai scăzut, anxietate ridicată, sentimente de culpabilitate, sentimente de inferioritate, sentimente de statut relativ scăzut în grup și o personalitate general autoritară (Crutchfield, 1955). Totuși, constatările contradictorii și dovezile că oamenii se conformează într-o situație și nu se conformează într-o altă situație sugerează că factorii situaționali pot fi mai importanți decât personalitatea. Alice Eagly a avut o concluzie similară despre diferențele de gen privind conformismul. Femeile s-au dovedit a se conforma puțin mai mult decât bărbații în unele studii referitoare la conformism. Acest lucru poate fi explicat prin sarcinile utilizate în unele dintre aceste studii – sarcini cu care femeile au avut mai puțină familiaritate și experiență. Femeile au fost, prin urmare, mai nehotărâte și, astfel, mai mult influențate decât bărbații (Eagly & Crowley, 1986). 228

Femeile, totuși, tind să se conformeze cu puțin mai mult decât bărbații în cadrul unor evenimente interactive publice. O explicație este că se reflectă îngrijorarea mai mare a femeilor cu privire la menținerea armoniei în grup (op. cit., 1986). Bert Hodges et al. (2014) au oferit o perspectivă diferită asupra motivului pentru care oamenii nu se conformează, uneori, unei majorități. Participanții la studiu au fost invitați să stea în față unui grup de experți într-un anumit domeniu și să dea un aviz în cadrul domeniului respectiv, străin expertizei lor. În acest fel, s-a produs efectul de „vorbire în necunoștință de cauză”. Astfel s-a stabilit că, într-o situație incertă, oamenii tind să se ghideze după norma de a spune adevărul, fiind conduși de propriul compas moral, rezistând cu mai mare ușurință presiunilor exterioare. Normele culturale afectează conformismul? Bond & Smith (1996) au analizat studii referitoare la conformism care au folosit paradigma lui Asch sau o variantă a acesteia. Au constatat variații interculturale semnificative. Nivelul de conformism (procentajul răspunsurilor incorecte) a variat de la un nivel scăzut de 14% în rândul studenților belgieni până la un procent de 58% printre profesorii indieni din Fiji (Chandra, 1973). Conformismul a fost mai mic în rândul participanților din culturile individualiste din America de Nord și din Europa de Nord-Vest (25,3%) decât în rândul participanților din culturile colectiviste sau interdependente din Africa, Asia, Oceania și America de Sud (37,1%). Această meta-analiză a studiilor care utilizează paradigma lui Asch în șaptesprezece țări (Bond & Smith, 1996) a confirmat faptul că persoanele care au un scor mai ridicat al colectivismului (Hofstede, 2011) se conformează mai mult decât persoanele care au scoruri mici. De exemplu, norvegienii, care au o reputație de unitate și responsabilitate socială, au fost mai conformiști decât francezii, care apreciază judecata critică, opiniile diferite și disidențele (Milgram, 1961). Poate fi surprinzător faptul că, deși conformismul social se regăsește în diferite ponderi în toate culturile, acesta este acceptat multilateral chiar și atunci când prezintă valențe negative la nivelul ideilor și acțiunilor intergrupale.

9.2.4. Conformismul și factorii situaționali Cei doi factori situaționali cu rol important în conformism sunt dimensiunea grupului și unanimitatea grupului (Allen et al., 1998). 229

Mărimea grupului În vaste experimente de laborator, ce au pus bazele științifice ale psihologiei sociale, a fost demonstrat faptul că un grup mic poate avea efecte uriașe în plan social. Solomon Asch (1952) a postulat faptul că mărimea grupului și nivelul conformismului social se află în relație de directă proporționalitate. Astfel, un grup de influență format din 3 până la 5 oameni va avea un efect semnificativ mai puternic decât un grup de una sau două persoane care încearcă să modifice comportamentul altora. Un experiment al celebrului cercetător Milgram, desfășurat pe un trotuar aglomerat din New York, relevă de asemenea acest aspect. Cu cât numărul celor care priveau spre cer în mod nejustificat a crescut, până la 15 persoane, cu atât mai mare a fost grupul celor care s-au alăturat. Modul de manifestare și structurare a grupului este extrem de important în paradigma rolului dimensiunii grupului. Grupurile de decizie formate din două persoane tind să aibă un impact mai mare decât grupurile formate din mai multe persoane. Argumentul oferit de studenții ce au făcut parte dintr-un experiment al Universității Rutgers, condus de David Wilder în 1977, este acela că trei grupuri formate din trei persoane sunt mult mai credibile și obiective decât un grup format din șase persoane. Așadar, dimensiunea grupului poate avea un efect diferit, în funcție de natura deciziei și de motivația individului. În ceea ce privește „gustul”, în cazul în care nu există un răspuns corect în mod obiectiv (de exemplu, preferințele muzicale), dimensiunea grupului are un efect relativ liniar: cu cât este mai mare majoritatea, cu atât mai mare va fi influența. Această idee larg răspândită la nivel empiric tinde să dispară sub imperiul preocupării pentru corectitudine și al răspunsurilor bazate pe rațiune, opiniile personale fiind de obicei suficiente în această situație, iar opiniile celorlalți, indiferent de numărul lor, nemaifiind atât de importante. O altă explicație referitoare la efectele mărimii grupului asupra conformismului evidențiază faptul că oamenii tind să se conformeze și să preia opinia unor grupuri coerente informațional, indiferent de dimensiunea lor. Această perspectivă justifică faptul că oamenii nu caută explicarea multiplelor variații ale realității sociale și de multe ori polarizează opiniile lor într-o manieră dihotomică. Unanimitatea intragrupală În experimentul inițial al lui Asch, majoritatea eronată era unanimă în opinii, iar rata de conformism era covârșitoare. Experimentele ulterioare au arătat că fenomenul de conformism este semnificativ redus dacă majoritatea nu 230

este unanimă în opinii, acest lucru conducând către obiectivitate și chiar, în unele cazuri, putând duce către influențarea semnificativă în cazul deciziilor de tipul celor de condamnare la moarte, în sensul achitării sau comutării acestor pedepse (Allen et al., 1998). Asch însuși a constatat că și un singur membru al majorității, care a dat întotdeauna răspunsul „corect”, dezirabil, în momentul în care intră în disonanță cu grupul și dă un altfel de răspuns, are capacitatea de a reduce conformismul de la 33% la 5,5%. Unanimitatea are un impact puternic, dar factorii mai subtili din punct de vedere psihologic par a fi dintr-o altă zonă, și anume aceea a lipsei de unanimitate, dar a unei influențe din prisma încrederii, a aptitudinii cu care investit un factor de influență. Altfel spus, independența în alegeri și în manifestarea rațională a propriilor capacități este favorizată de diversitatea opiniilor, indiferent dacă acestea sunt corecte sau mai puțin corecte. Odată deschisă posibilitatea exprimării libere, mintea umană caută soluția corectă, neexistând teama de a fi disonant cu grupul, ridicol în fața acestuia sau chiar respins de el (Nemeth & Chiles, 1988).

9.3. Reactanța Oamenii sunt mai ușor de convins dacă consideră că mesajul nu este intenționat convingător. Atunci când se suspectează o încercare deliberată de persuasiune, se poate declanșa un proces de reactivitate. Gândiți-vă la o ocazie când cineva a încercat în mod evident să vă schimbe atitudinea. S-ar putea să vă amintiți că ați avut o reacție neplăcută și chiar să vă fi întărit atitudinea existentă. Această conștientizare poate avea afectul de a deveni și mai vehement în opoziție față de alte persoane. Jack Brehm (1956) a inventat termenul de „reactanță” pentru a descrie acest proces – o stare psihologică pe care o trăim atunci când cineva încearcă să ne limiteze libertatea personală. Cercetările sugerează că, atunci când simțim acest lucru, putem să ne angajăm în demersuri ascunse și să încercăm să subminăm credibilitatea surselor, trecând mai mult în direcția opusă, un efect cunoscut sub numele de schimbare de atitudine negativă. Tratamentul pe care un medic îl recomandă unui pacient este uneori afectat în acest mod. Multor oameni ar putea să le fie familiară povestea biblică din Grădina Edenului. Cercetătorii au testat ideea „fructului interzis”, într-un studiu interesant ce a folosit etichete de avertizare pentru filmele de televiziune cu conținut violent. Au fost comparate două tipuri de etichete: (a) etichete informative, care afirmă că un conținut al unui film ar putea avea efecte dăunătoare; și (b) etichetele de interdicție, în care avertizarea pare a fi o cenzură. 231

Poate că nu veți fi surprinși de faptul că avertismentele puternice cresc interesul față de filmele violente, aspect constatat de către Hogg (2013).

9.4. Persuasiunea Eforturile de a convinge sunt fie diabolice, fie controversate și, chiar, benefice, în funcție de context. Persuasiunea nu este nici bună, nici rea, iar efectele ei țin de scopul și conținutul mesajului care determină judecăți de bine sau de rău. Răul este denumit propagandă, în timp ce binele educație. Educația este mai puțin coercitivă. Totuși, în general, o etichetăm ca fiind educație în momentul în care are credibilitate, iar propagandă în lipsa verosimilității. Psihologii sociali, de obicei, studiază persuasiunea în același mod în care geologii studiază eroziunea, și anume observând efectul diferiților factori în experimente controlate. Aceste efecte sunt relativ mici, însă ne permit să înțelegem cum, acționând suficient timp, acești factori ar putea produce efecte considerabile (Myers, 2010).

9.4.1. Elementele persuasiunii Elementele persuasiunii studiate de către psihologii sociali sunt următoarele: comunicatorul, mesajul, modalitatea de transmitere a ideii și auditoriul. Pe lângă acestea, există și câteva întrebări, precum: cine spune, ce spune, cum spune, cui spune?

Comunicatorul Psihologii sociali au descoperit că persoana ce emite un mesaj afectează modul în care un auditoriu îl primește și elaborează răspunsul. Credibilitatea Cu cât persoana care emite mesajul este percepută ca mai credibilă, cu atât impactul persuasiv al mesajului este mai mare. Efectul deturnării informației în persuasiune are loc atunci când oamenii pot uita sursa sau legătura cu mesajul inițial.

232

Încrederea percepută Este cunoscut faptul că o persoană este percepută ca fiind „de încredere” datorită anumitor factori, precum stilul în care se exprimă, tonul vocii sau limbajul corporal. De-a lungul timpului, metodele de a câștiga încrederea oamenilor au fost folosite la capacitate maximă în scopul atingerii anumitor țeluri personale. De asemenea, oamenii percep ca persoane sincere și indivizii care, prin spusele lor, contrazic propriile interese. În funcție de ocupația unei persoane și de interesele ei, un discurs poate fi perceput în feluri complet diferite. Norman Miller și colegii lui (1976) au descoperit că percepțiile încrederii și credibilității sunt sporite atunci când oamenii vorbesc repede. Atractivitatea În general, refuzăm să credem că suntem influențați de persoanele faimoase și de publicitatea făcută de către acestea. În plus, știm că intenția lor este de a ne convinge. În asemenea cazuri este folosită atracția, iar studiile arată că răspundem pozitiv atunci când o persoană este atractivă. Interesul fizic și similaritatea fac parte din categoria numită atracție. Argumentele, în special cele emoționale, sunt adesea mai influente atunci când provin de la oamenii pe care îi considerăm frumoși (Pallak et al., 1983). Ne simțim atrași de persoanele care arată la fel ca noi sau care au obiceiuri și tendințe asemănătoare. Persoanele care ne sunt similare, adesea ne pot influența indirect, iar în mare parte influența este percepută pozitivă. De asemenea, similaritatea este de o importanță egală cu credibilitatea, deși acest lucru poate fi diferit în funcție de caz sau de persoană. Ce se spune: conținutul mesajului Rațiunea versus emoția Un argument poate fi atât rezonabil, cât și emoțional. Putem, așadar, uni pasiunea cu logica. Oamenii cu un nivel de educație crescut sau cu simț analitic răspund mai bine la mesajele raționale (Hovland et al., 1949). Când atitudinile inițiale ale oamenilor se formează în primul rând datorită emoțiilor, aceștia sunt mai convinși de mesajele emoționale primite ulterior. Efectul stării de bine Mesajele devin mult mai convingătoare și prin asocierea cu starea de bine. Irving Janis și colegii săi (1972) au descoperit că studenții de la Yale erau 233

mai convinși de mesajele persuasive dacă li se permitea să se bucure de alune și suc, în timp ce le citeau. Similar, Mark Galizio și Clyde Hendrick (1972) au descoperit că studenții de la Kent State University erau mai absorbiți de melodiile folk cântate de un chitarist carismatic, decât atunci când nu erau însoțite de spectacol scenic. Prin urmare, atunci când nu dețin un argument puternic, oamenii pot apela la un tertip – facilitarea unei stări dispoziționale pozitive a auditoriului; în acest fel mesajul ar putea fi recepționat fără ca auditorii să se gândească serios la el. Efectul trezirii fricii Susținerea poate fi eficientă prin evocarea sentimentelor negative. În momentul în care convingi persoanele să renunțe la fumat sau să conducă cu grijă, un mesaj ce trezește frica poate fi puternic (Muller et al., 1992). Discrepanța Neînțelegerile produc disconfort, iar disconfortul îndeamnă oamenii să își schimbe opiniile și ideile (n.n. vezi și disonanța cognitivă și reacțiile la ea). Indivizii sunt mai deschiși la concluziile din sfera lor de acceptabilitate (Zanna, 1993). Elliot Aronson, Judith Turner și Merrill Carlsmith (1963) au determinat că o sursă credibilă ar putea determina producerea unei schimbări de opinie prin susținerea unei poziții contradictorii față de cea a destinatarului. Deci, efectul unei discrepanțe depinde de credibilitatea comunicatorului. Mesaje unilaterale sau bilaterale Cei ce vor să fie persuasivi se confruntă și cu problema recunoașterii argumentelor opuse. Admiterea raționamentelor adverse ar putea confuza publicul și ar putea slăbi efectul, dar mesajul ar putea părea mai corect și ar putea fi mai dezarmant în situația inversă. În acest sens, experimentele arată că o prezentare din două perspective, când oamenii sunt conștienți și de argumentele opuse, este mai persuasivă și se întipărește mai durabil (Jones & Brehm, 1970). Acest efect de interacțiune reprezintă o arie de cercetare a persuasiunii. Pentru optimiști, persuasiunea pozitivă funcționează cel mai bine, în timp ce pentru pesimiști, varianta negativă este mai eficientă. De asemenea, majoritatea variabilelor de persuasiune au efecte complexe, sporind întregul efect al procesului într-o anumită situație și scăzându-l în altele (Petty & Wegener, 1998). 234

Primatul versus recența Este cunoscut faptul că preconcepțiile oamenilor controlează în mod direct interpretările acestora. Mai mult decât atât, un crez, odată format, este greu de discreditat. Oamenii tind să acorde mai multă atenție convingerilor dintâi formate, deși își amintesc mai bine lucrurile recente. Astfel, primul raționament prezice ceea ce este cel mai frecvent, iar efectul primordial este acela conform căruia informațiile prezentate incipient sunt cele mai convingătoare. Prima impresie este considerată, de altfel, cea mai importantă. Însă cum rămâne cu impresiile ulterioare, memoria mai bună a informațiilor actuale ar crea vreodată un efect al recentului? Aceasta a fost întrebarea căreia au încercat cercetătorii să îi contureze un răspuns. Din propria experiență știm că evenimentele de astăzi le pot suprascrie temporar pe cele importante din trecut. Prin fenomenul uitării se creează efectul de recurență, atunci când suficient timp separă două mesaje. Însă în momentul în care cele două comunicări sunt una după cealaltă, apare în general efectul primatului. Acest lucru este valabil mai ales când prima informație stimulează gândirea (Haugtvedt & Wegener, 1994).

Cum este spus: canalul de comunicare Pentru persuasiune, trebuie să existe comunicare. Și pentru comunicare, trebuie să existe un canal, pentru un mesaj transmis față în față, un semn scris, un document sau o publicitate mediatică. Experiență activă sau recepție pasivă Crawford (1974) a testat impactul cuvântului rostit. Vorbitorul persuasiv trebuie să transmită un mesaj ce nu se rezumă doar la atragerea atenției, ci unul care să fie înțeles, memorabil și convingător. Un mesaj atent gândit trebuie să ia în considerare fiecare dintre aceste caracteristici, în așa fel încât procesul de convingere să aibă succes. Totuși, mesajele primite pasiv nu sunt inutile. Astfel, brandul cu publicitate se vinde la milioane de oameni, cu un preț de trei ori mai mare decât cel al mărcii nepopularizate. Dezvoltând ideea mai departe, cercetătorii și-au pus întrebarea dacă, cu o astfel de putere, mass-media ar putea ajuta un candidat politic bogat să cumpere alegerile. Realitatea este că, în campaniile prezidențiale, cei care petrec cel mai mult timp fiind văzuți de populație, primesc cele mai multe voturi. 235

Expunerea către public ajută la transformarea unui candidat necunoscut într-unul familiar. Iar simpla repetare a declarației poate face lucrurile să pară mai credibile (Wang et al., 2009). Impactul personal versus impactul media Cercetările despre persuasiune demonstrează că influența asupra indivizilor este cu atât mai eficientă cu cât există contact cu oamenii. Strategiile de vânzare moderne încearcă să valorifice puterea influenței personale a cuvântului transmis direct, prin intermediul marketingului (Walker et al., 2004). Două experimente clasice de teren ilustrează influența personală despre care vorbim. Samuel Eldersveld și Richard Dodge (1954) au studiat persuasiunea politică în Ann Arbor, Michigan. Ei au împărțit în trei grupuri cetățenii care intenționau să nu voteze pentru o revizuire a hărții orașului. Dintre cei expuși numai la ceea ce au văzut și au auzit în mass-media, 19% și-au schimbat părerea și au votat în ziua alegerilor în favoarea revizuirii. Din al doilea grup, care a primit patru e-mailuri în sprijinul revizuirii, 45% au votat pentru aceasta. Iar dintre persoanele celui de al treilea grup, ce au fost vizitate personal și cărora li s-a adresat mesajul față în față, 75% au votat pentru. Într-un alt experiment, o echipă de cercetare condusă de John Farquhar și Nathan Maccoby (McAlister et al., 1980) a încercat să reducă frecvența bolilor de inimă în rândul adulților de vârstă medie în trei orașe mici din California. Pentru a verifica eficiența relativă a influenței personale și media, au intervievat și au examinat medical 1.200 de participanți înainte de începerea proiectului și la sfârșitul fiecăruia dintre următorii trei ani. Locuitorii din Tracy, California, nu au fost expuși altor mesaje persuasive cu excepția celor care apar în mass-media lor obișnuită. În Gilory, California, o campanie multimedia de doi ani a folosit televiziunea, radioul, ziarele și corespondența directă pentru a informa oamenii despre riscul coronarian și cum ar putea fi acesta redus. În Watsonville, California, această campanie media a fost completată de contacte personale cu două treimi dintre participanții ai căror indici (tensiune arterială, greutate și vârstă) i-au amplasat într-un grup cu grad ridicat de risc. Folosind principiile de modificare a comportamentului, cercetătorii au ajutat participanții din Watsonville să-și stabilească obiective specifice pentru a-și spori succesul. După unu, doi și respectiv trei ani, participanții cu risc ridicat din Tracy au fost la fel de mult în pericol ca înainte. Cei din Gilory, bombardați de mesaje media, și-au îmbunătățit obiceiurile legate de sănătate și și-au redus într-o anumită măsură riscul. Iar cei din Watsonville, care au avut contacte personale, 236

precum și campania media, s-au schimbat cel mai mult, indicatorii fiziologici arătând valori optime în cazul acestui grup. Influența media: fluxul în două etape. Deși influența față-în-față este, de obicei, mai mare decât cea mass-media, nu trebuie să subestimăm puterea celei din urmă. Cei care ne inspiră personal opiniile trebuie să-și culeagă ideile dintr-o anumită sursă și adesea o regăsesc în mass-media. Elihu Katz (1975) a observat că multe dintre efectele comunicațiilor de masă operează într-un flux cu două etape: de la media la liderii de opinie. În orice grup mare, există acești lideri de opinie și trendsetter-i, pe care cei din domeniul vânzărilor și politicienii încearcă să-i contacteze (Kelly & Steed, 2004). Liderii de opinie sunt persoane percepute ca experți și pot fi gazde de talk-show și editorialiști, medici, profesori și oameni de știință, oameni din toate categoriile sociale care sunt un reper pentru mulți alții și, desigur, pentru prietenii și familia lor (Brigham, 1991). Influențele massmediei penetrează cultura în moduri subtile. Chiar dacă mass-media nu intervine în mod direct asupra atitudinilor oamenilor, are totuși un efect indirect considerabil. Cercetătorii au oferit studenților Universitații din Massachusetts mesaje scrise, audio și video. Difuziunile dificile au fost mult mai persuasive în scris față de cele înregistrate sau filmate. Televiziunea preia ritmul comunicării de la receptori, redirecționând atenția către comunicator, departe de mesajul în sine. TV-ul încurajează oamenii să se concentreze asupra altor lucruri, precum aspectul comunicatorului (Chaiken & Eagly, 1983).

Cui îi este spus: auditoriul Trăsăturile oamenilor nu pot prezice răspunsurile acestora la influențele sociale. O caracteristică particulară poate îmbunătați un pas din procesul de persuasiune, dar poate lucra împotriva altuia, un bun exemplu în acest sens fiind stima de sine. Oamenii neîncrezatori în sine sunt lenți în a percepe un mesaj, și uneori sunt greu de convins. Persoanele cu o stimă de sine ridicată, pe de altă parte, de asemenea sunt greu de persuadat, întrucât sunt puternic ancorate în propriile opinii. Prin urmare, cei cu stimă de sine medie sunt cei mai ușor de influențat (Rhodes & Wood, 1992). Se remarcă și alte două aspecte importante în ceea ce privește auditoriul: vârsta și modul de gândire. 237

Cel mai bun exemplu în studierea influențării maselor îl reprezintă scena politică mondială. Adesea putem observa, la nivelul maselor sociale, o scindare a opiniilor politice funcție de factorul vârstă. Experiența diferită, situațiile de criză trăite îi fac de multe ori pe cei mai în vârstă și cu experiență să fie mai conservatori, mai centrați pe nevoile sociale imediate ale oamenilor, iar alegerile lor se vor face în consecință, ei identificându-se cu curente politice de tip conservator, centru-stânga sau chiar stânga. Pe de altă parte, confuzia dintre termenii de democrație și ideea de libertate absolută sau lipsă de norme sociale conduce la o polarizare a maselor de tineri către curente de dreapta sau, și mai periculos, așa cum observăm în istoria recentă și nu numai, de extremă dreaptă. Observăm în această situație o dihotomizare accentuată ce corelează semnificativ cu vârsta. În psihologie există două manifestări posibile ale vârstei. Prima se bazează pe așteptările ciclului de viață, așa cum afirmă psihologii specialiști ai domeniului dezvoltării umane: comportamentul se schimbă atunci când oamenii îmbătrânesc, pentru că experiența lor de viață este diferită, iar scopurile existenței umane se recalibrează, modificând esențial identitatea individuală (Erikson, 1979). A doua perspectivă face referire la caracterul generațional: atitudinea nu se schimbă, oamenii mai în vârstă își mențin conduita exact așa cum au fost crescuți. Pentru că aceste atitudini sunt diferite față de cele adoptate de generațiile actuale, se ajunge la o diferență de opinie, fenomen cunoscut sub numele de „generation gap” sau „prăpastia dintre generații”. În ultimul secol umanitatea a cunoscut schimbări puternice, esențiale și rapide, făcându-se trecerea de la o societate tradiționalistă la atrocitățile conflagrațiilor mondiale și modificându-se structurile identitare și cognitive prin raportare la progresul tehnologic amețitor. Studiile efectuate în sfera acestui fenomen până în prezent arătă o realitate psiho-socială ce susține mai degrabă a doua perspectivă, și anume aceea a unei diferențe între generații prin prisma experienței diferite. Atitudinile persoanelor trecute de a doua tinerețe se schimbă mai greu față de cele ale tinerilor, după cum afirmă David Sears (1986). Tinerii pot fi sfătuiți să-și aleagă influențele sociale, grupurile din care fac parte, conținutul mediatic pe care îl consumă și rolurile pe care le adoptă, în sprijinul încurajării unei integrări sociale optime. Pentru foarte mulți indivizi, perioada adolescenței este critică, prin prisma formării atitudinii și a valorilor personale (Davis, 2004). Colegiul din Bennigton oferă un exemplu foarte bun. În perioada interbelică, studenții facultății, majoritar proveniți dintr-un cadru conservator, 238

au descoperit un mediu liberal condus de către un consiliu profesoral cu valori politice aferente. Unul dintre acești profesori, psihologul Theodore Newcomb, a negat faptul că încerca să creeze liberali din studenții săi. Contrar declarației sale, elevii lui au dezvoltat o afinitate pentru valorile liberale mai mult decât era de așteptat, în special în ceea ce privește persoanele cu un istoric social conservator. Jumătate de secol mai târziu, femeile din Bennington au votat în cadrul alegerilor prezidențiale majoritar democrații, în timp ce fostele absolvente au votat republicanii cu o marjă de 3 la 1 (Alwin et al., 1992). Acest lucru ilustrează influența mediului asupra formării valorilor și ideologiilor proprii. Experiențele din adolescență sunt extrem de importante pentru formarea profesională, parțial din cauza faptului că reprezintă impresii adânci și durabile. Atunci când H. Schuman și J. Scott (1989) au cerut unor oameni să numească unul sau două evenimente naționale sau internaționale de importanță majoră ce au avut loc în a doua jumătate de secol XX, majoritatea și-au reamintit de evenimente petrecute în adolescența lor. Pentru persoanele trecute prin Marea Criză Economică sau prin cel de-al II-lea Război Mondial, având atunci vârsta cuprinsă între 16 și 24 de ani, aceste evenimente majore au fost umbrite de diferite manifestații, spre exemplu, de mișcările pentru drepturile civile, de asasinarea lui Kennedy, de războiul din Vietnam, de aterizarea pe Lună, dar și de mișcarea femeilor din anii ’70, aceste evenimente punându-și amprenta asupra concepțiilor și convingerilor lor. Așadar, ne putem aștepta ca tinerii din ziua de astăzi să-și aducă aminte de evenimente precum 9/11 sau războiul din Irak, chiar și numai influențând predispoziția pentru conspirații. Totuși, nu se poate spune că adulții sunt inflexibili. Atât pe parcursul vieții, cât și spre finalul vieții, oamenii își pot schimba chiar și întregul set de valori. Astfel, pe măsură ce persoanele îmbătrânesc, acestea pot deveni mai sensibile la schimbarea atitudinii, un motiv fiind scăderea puterii convingerilor proprii (Visser & Krosnick, 1998). Aspectul esențial al persuadării pe traseul central nu este însă mesajul, ci răspunsurile pe care le evocă în mintea unei persoane. Mințile oamenilor nu sunt bureți ce pot absorbi orice substanță. Dacă mesajul produce gânduri favorabile, în mare parte puterea de convingere este mult mai ridicată. Dacă ne provoacă să ne gândim la argumente contradictorii, rămânem neinfluențați și indiferenți în fața ideii de bază. Precauția generează suspiciune, ceea ce la rândul său oferă un imbold de a argumenta și contraargumenta evenimentele trăite. Adevărata dilemă apare 239

însă în momentul în care încercăm să definim circumstanțele care generează precauția. Astfel, dacă cineva trebuie să-i spună familiei că vrea să renunțe la școală, probabil că va anticipa că aceștia vor pleda ca el să rămână. Prin urmare, ar putea dezvolta o listă de argumente pentru a contracara orice i se va spune. Distragerea dezarmează contraargumentarea. Persuasiunea este sporită și de distragerile ce împiedică contraargumentarea (Festinger & Maccoby, 1964). Anunțurile politice utilizează adesea această tehnică, cuvintele promovează candidatul, în timp ce imaginile vizuale ne țin ocupați, astfel încât să nu îi analizăm spusele. Experimentele realizate de-a lungul timpului au scos în evidență modalități de a stimula gândirea oamenilor, precum utilizarea întrebărilor retorice, prezentarea mai multor vorbitori, repetarea mesajului, atragerea atenției și responsabilizarea oamenilor pentru evaluarea sau transmiterea mesajului.

Discursul transformă convingerea Oamenii adaptează adesea ceea ce spun pentru a-și mulțumi ascultătorii. Ne este mai la îndemână să le spunem oamenilor vești bune decât rele, și ne ajustăm mesajul față de poziția ascultătorilor (Manis et al., 1974; Tesser & Rosen, 1972; Tetlock, 1983). În momentul în care sunt nevoiți să ofere sprijin într-o chestiune de care se îndoiesc, oamenii își vor percepe propriile acțiuni ca fiind negative prin prisma lipsei de informație prealabilă. Cu toate acestea, după repetarea succesivă a materialului, sentimentele negative ale acestora se diminuează, pe măsură ce încrederea în propria declarație crește (Klass, 1978). Altfel spus, o minciună repetată de suficiente ori ajunge adevăr. Higgins & Rholes (1978) și Higgins & McCann (1984) au ilustrat modul în care ceea ce spunem se transformă în ceea ce credem. Aceștia au implicat, într-un studiu, un grup de elevi care au citit o descriere a personalității cuiva și apoi au rezumat-o pentru altcineva, despre care au crezut fie că îi place, fie că nu-i place acea persoană. Elevii au scris o descriere mai pozitivă atunci când destinatarul se presupunea că place persoana respectivă. După ce au spus lucruri pozitive, au ajuns să o placă și ei mai mult. Rugați să-și amintească ceea ce au citit, ei și-au amintit descrierea ca fiind mai pozitivă decât era. Pe scurt, oamenii tind să-și adapteze mesajele în funcție de ascultător și, după ce au făcut-o, să creadă mesajul modificat. 240

9.4.2. Ce este pre-suasiunea? Am discutat faptul ca persuasiunea implică o formă de comunicare în urma căreia se obține o schimbare atitudinală și comportamentală. Dar ce anume este pre-suasiunea? Este acel proces prin care destinatarii unui mesaj devin mai receptivi la acesta, chiar înainte de a-l primi. Reprezintă un tip unic de atractivitate persuasivă și se bazează pe modalitatea de a face publicul să rezoneze cu mesajul chiar înainte de prezentarea acestuia. Se creează astfel o rezonanță de tip emoțional a publicului cu contextul prezentării mesajului/ stimulului, astfel încât ceea ce li se prezintă la început schimbă felul în care oamenii receptează ceea ce li se oferă în continuare.

9.4.3. Regulile persuasiunii R. Cialdini (et al., 2006) evidențiază următoarele reguli ale procesului persuasiunii: reciprocitatea, simpatia, consensul, autoritatea, limitarea, angajamentul și consecvența. Le vom descrie în continuare pe larg. 1. Reciprocitatea – oamenii tind să se simtă obligați ca, pentru un serviciu sau o concesie, să ofere ceva echivalent și în general le spun „da” celor cărora le sunt îndatorați. Regula reciprocității spune că cei care ne-au oferit avantaje au dreptul, la rândul lor, să primească avantaje de la noi. Această regulă funcționează în toate societățile, iar cei care nu o respectă sunt adeseori blamați și incriminați (frecvent sunt considerate profitori). Regula reciprocității este învățată de fiecare dintre noi în perioada copilăriei timpurii și înainte să ajungem adulți, iar puterea ei pre-suasivă ne influențează multe aspecte ale comportamentului nostru social și mai ales tiparele de cumpărare. Un experiment realizat de Lammers (1991) a indicat faptul că, într-un magazin de dulciuri, cumpărătorii erau cu 41% mai dispuși să cumpere ceva, dacă primeau în dar la intrare o ciocolată. Acest lucru este valabil și în cazul altor produse alimentare – influența mostrelor gratuite spunându-și cuvântul în ceea ce privește creșterea vânzărilor. Activarea forței pre-suasive a regulii reciprocității presupune asumarea riscului de a oferi primul. Astfel, darurile, favorurile, avantajele sau concesiile oferite, deși nu au o garanție formală a compensării, se bazează pe tendința naturală de a răspunde în același fel, o tendință pe care majoritatea semenilor o 241

au. Rezultatele acestei strategii se regăsesc în concluziile multor cercetări, printre care se numără și cea realizată de Shen & Mercer Kollar (2015), în care rezidenții olandezi din S.U.A. primiseră o scrisoare prealabilă, în care erau întrebați dacă sunt de acord să participe la un sondaj cu durată mare de timp; aceștia au fost mult mai disponibili să accepte dacă onorariul propus le era trimis înainte de a se decide în privința participării (banii însoțeau scrisoarea), decât dacă erau plătiți, așa cum se întâmplă de obicei, după ce au participat. Desigur, există și situații în care, în ciuda ofertei, răspunsurile scontate nu se produc. Unii destinatari ar putea spune că au primit ceva ce nu își doreau sau să considere că nu este un avantaj ceea ce au primit. Cialdini (2017) evidențiază trei caracteristici ale unui favor sau ale unui cadou inițial ce pot crește probabilitatea că vor fi recompensate la nivel ridicat, și anume ceea ce se oferă la început trebuie să fie semnificativ, neașteptat și personalizat. Semnificativ și neașteptat – experiment: clienții unui restaurant din New Jersey au primit în dar, la sfârșitul mesei, câte o ciocolată, adusă de chelneriță întrun coș; bacșișul ei a crescut cu 3,3% în comparație cu sumele celor care nu au primit ciocolată. Ulterior, alți clienți au fost invitați să ia două ciocolate din coș și bacșișul chelneriței a crescut cu 14,1%. Astfel, dublarea a însemnat o creștere semnificativă a darului. Caracterul neașteptat al darului a intervenit când chelneriță a încercat o a treia strategie, și anume, după ce a oferit clienților o ciocolată din coș și s-a întors să plece, a revenit pe neașteptate la masă și a oferit o a doua ciocolată fiecărui mesean. Ca urmare, bacșișul ei a crescut cu 21,3% (Strohmetz et al., 2002). Deci, probabilitatea de a primi beneficii importante crește dacă, în prealabil, se oferă beneficii considerate de alții ca fiind semnificative și neașteptate. Personalizat – în cazul în care o primă favoare este individualizată pentru nevoile, preferințele sau circumstanțele curente ale clientului, puterea ei de influență crește. Friedman și Rahman (2011) au realizat următorul experiment: la intrarea într-un restaurant fast-food, după ce au fost salutați, clienților li s-a oferit unul din două cadouri – dacă acesta nu avea legătură cu mâncarea (era vorba de un breloc), cheltuiala făcută de clientul respectiv creștea cu 12%, în comparație cu cea făcută de clienții care fuseseră întâmpinați fără să primească un dar; dar în cazul în care darul avea legătură cu mâncarea (de pildă, consta într-o cutie de iaurt), cheltuiala făcută în restaurant creștea cu până la 24%. 2. Simpatia. Avem încredere în cei pe care îi cunoaștem și îi simpatizăm și îi simpatizăm mai ales pe aceia cu care semănăm sau de care ne simțim legați prin ceva comun (loc de naștere, școli urmate, hobby-uri, stil de viață etc.). Rolul similitudinilor este unul extrem de semnificativ – de pildă, factorul care joacă cel 242

mai important rol în succesul programelor de mentorat al tinerilor este similitudinea de interese dintre student și mentor (DuBois et al., 2011). În domeniul vânzărilor de echipamente electronice, vânzătorii care au imitat stilul de exprimare și comportamentul nonverbal (gesturi, posturi) ale clienților au vândut mai multe aparate electronice decât vânzătorii care nu au recurs la acest comportament (Jacob et al., 2011). Complimentele joacă iarăși un rol extrem de important în dinamica influenței, întrucât ne hrănesc și ne susțin emoțional; de asemenea, ne determină să îi simpatizăm și să îi ajutăm pe cei care le-au făcut (lauda poate viza înfățișarea, gustul, personalitatea, inteligența, deprinderile etc.). Studenții care au primit de la un magazin de haine un fluturaș pretipărit, pe care era scris „te contactăm pentru că ești elegant și stilat” au dezvoltat o atitudine pozitivă față de acel magazin, concretizată în numeroase achiziții (Grant et al., 2010). 3. Consensul – acest principiu afirmă că oamenii cred că este potrivit să creadă, să simtă sau să facă ceva în măsura în care alții, în special cei comparabili cu ei, cred, simt și fac acel lucru. Două aspecte sunt generate de acest principiu, și anume validitatea și fezabilitatea, acestea transformându-l într-o adevărată „arma” a persuasiunii. Atunci când aflăm că cei cu care ne comparăm au reacționat adesea într-un anumit fel, acea reacție pare validă și corectă în percepția noastră. Studiul realizat de Duguid și Thomas-Hunt (2015) a evidențiat că, atunci când au aflat că majoritatea colegilor susțin utilizarea de către armată a torturii, în vederea obținerii de informații, 80% dintre membrii unui grup au considerat această metodă mai acceptabilă și au arătat o susținere mai mare pentru acest comportament atât în declarațiile publice, cât și în opiniile personale. De regulă, îi urmăm pe cei de lângă noi care ne seamănă și, de aceea, consensul social reduce incertitudinea despre ce este bine din punct de vedere pragmatic și explică popularitatea unei acțiuni ca un substitut pentru justețea ei. Concret, considerăm că ceea ce este popular în rândul multora, trebuie să aibă și validitate. În China de pildă, managerii restaurantelor au crescut cererea pentru anumite feluri de mâncare, etichetând ca fiind „cele mai populare” câteva sortimente anume, fără să îmbunătățească rețetele cu ingrediente mai scumpe, fără să angajeze personal nou (bucătari) și fără să utilizeze descrieri bombastice în meniu (Cai et al., 2009). Dacă cei cu care ne comparăm au făcut un anumit lucru, atunci lucrul respectiv trebuie că este fezabil (realizabil). Acest aspect are rolul de a reduce incertitudinea luării unei decizii și, ce urmare a principiului consensului, decizia luată pare a fi cea mai realistă, iar, ca urmare, implementabilă. 243

4. Autoritatea – în general oamenii au încredere în tot ceea ce vine din surse „oficiale” și sunt obișnuiți să se supună autorităților; frecvent sunt impresionați de statut social, titluri, medalii, distincții. Tot ceea ce este considerat ca fiind de domeniul competenței are un impact puternic asupra opiniilor și atitudinilor noastre. Uneori informația devine convingătoare doar datorită faptului că are drept sursă competența. Sursa influenței nu este neapărat poziția ierarhică, ci autoritatea într-un anumit domeniu, și astfel poate determina consimțământul prin expertiza sa recunoscută. O autoritate credibilă combină două caracteristici extrem de semnificative în procesul persuasiunii – expertiza și onestitatea. Un comunicator care este perceput ca onest și imparțial este privit nu din perspectiva promovării propriului său interes, ci ca o persoană ce încearcă să prezinte realitatea în mod precis. Strategia utilizată este următoarea: în locul descrierii chiar de la început a aspectelor favorabile unui oferte sau idei și menționarea eventualelor deficiențe la sfârșitul prezentării (sau niciodată), referirea la un punct slab aproape de început echivalează cu percepția onestității. Ulterior, prezentarea punctelor forte ale ofertei induce o mai mare credibilitate, întrucât au fost prezentate de o persoană de încredere. Forța pre-suasivă a onestității constă tocmai în disponibilitatea de a arăta nu doar aspectele pozitive, ci și pe cele negative. Eficiența acestei strategii a fost obiectivată în: a. domeniul juridic – un avocat este considerat mai credibil și, astfel, câștigă mai frecvent, dacă admite un punct slab înainte ca acesta să fie evidențiat de avocatul rival: tactica „fii cel care dezvăluie slăbiciunile” (Dolnik et al., 2003; Stanchi, 2008). b. campaniile politice – un candidat care începe prin a spune ceva pozitiv despre un adversar se bucură de încredere și câștigă intenții de vot (Combs & Keller, 2010). c. mesajele publicitare – în care creșteri mari ale vânzărilor sunt obținute atunci când vânzătorii recunosc o deficiență înainte de evidențierea punctelor forte; folosirea așa-numitelor cuvinte de tranziție „dar”, „totuși”, „însă” are rolul de a abate atenția destinatarului de la punctele slabe și de a o îndrepta spre punctele forte (spre exemplu, campania pentru primul Volkswagen Beetle s-a axat pe sintagma „e urât, dar te duce acolo!”). 5. Limitarea – oportunitățile ne par mai valoroase dacă par și mai puțin disponibile. 244

„Numărul limitat” este acea strategie prin care clientului i se aduce la cunoștință că produsul dorit este pe terminate; intenția este de a-l convinge pe client de raritatea lucrului respectiv, ceea ce crește în percepția acestuia valoarea respectivului obiect. „Stocul limitat” este una dintre tacticile folosite adesea în vânzări (practic se solicită clientului să achiziționeze produsul când acesta pare cel mai puțin disponibil și, ca urmare, este cel mai dorit). Se generează astfel un moment de vulnerabilitate, în care, datorită percepției adânc înrădăcinate în mintea oamenilor potrivit căreia lucrurile care sunt mai greu accesibile dețin o valoare mai ridicată, disponibilitatea unui lucru poate servi drept indiciu rapid privind calitatea acestuia. „Timp limitat” (tactica deadline-ului) – este acea strategie în care clientului i se plasează o limită de timp privind ocazia de a beneficia de ofertă. Foarte multe site-uri de rezervări online pentru camerele de hotel utilizează acest tip de strategie („rezerva acum sau în următoarele 24h, altfel oferta nu va mai fi valabilă la acest preț sau chiar nu va mai fi deloc disponibilă”). Principiul limitării are la bază specularea faptului că, pe măsură ce oportunitățile devin tot mai rare, începem să percepem o pierdere a libertății; se bazează pe teoria inerției psihologice (Brehm & Brehm, 1981). Potrivit acestei teorii, de fiecare dată când liberul arbitru este afectat, limitat sau amenințat, nevoia noastră de a ne recapăta libertatea, precum și bunurile și serviciile asociate acesteia, ne face să o dorim cu și mai mare intensitate; astfel, atunci când lipsa crescândă a disponibilității lucrurilor începe să afecteze accesul nostru la ele, vom reacționa printr-o dorință și un efort și mai mari de a poseda lucrul respectiv. Față de efectul avut asupra valorii/ prețului lucrurilor, principiul limitării se aplică și modului în care are loc percepția informației. Cercetările realizate de Worchel (1992) au evidențiat faptul că limitarea accesului la informație îl face pe individ să și-o dorească mai mult și să fie mai favorabil acesteia; de pildă, atunci când studenții de la Universitatea Carolina de Nord au aflat că a fost interzis un discurs împotriva prezenței în campus a căminelor mixte, ei au devenit oponenți ai ideii dormitoarelor mixte. Acest lucru demonstrează că răspunsul nostru la informația interzisă este acela de a dori deținerea respectivei informații în cantități și mai mari, devenind totodată receptivi față de aceasta cu mult mai mult decât înaintea interzicerii. Un alt aspect sesizat de Cialdini (2004) și subînscris acestui principiu al limitării, îl reprezintă faptul că obiectele mai puțin disponibile capătă o valoare mai mare atunci când indisponibilitatea lor este recentă; respectiv, oamenii au tendința de a aprecia mai mult acele lucruri care au devenit de curând restricționate, față de cele care sunt de regulă astfel. În general, oamenii sunt mai 245

atrași de resursele limitate pentru care intră în competiție cu alții, astfel explicându-se și starea emoțională aparte pe care o au în astfel de situații (stare emoțională pe care un bun vânzător poate să o valorifice, atingându-și scopurile). De pildă, în dimineața când a fost lansat noul model de Iphone 10 într-un orășel de la periferia orașului Austin, o femeie care era a douăzeci și treia la rând a relatat unui reporter faptul că, atunci când se așezase la coadă pe timpul nopții, fusese a douăzeci și cincea, însă intrase în vorbă cu o femeie care avea nr. 23 și care îi admirase geanta (care valora 2800 de dolari); sesizând oportunitatea, prima femeie a propus și a încheiat un târg – geanta pentru locul la coadă (Cialdini, 2017). Motivația a fost cât se poate de clară – reducerea riscului de a pierde șansa achiziționării produsului dorit. 6. Angajament și consecvență Oamenii în general arată consecvență în exprimarea opiniilor, atitudinilor și a comportamentelor, lucru apreciat și valorizat în societate. Pe lângă efectul asupra imaginii publice, o abordare consecventă oferă o anumită eficiență în procesul prelucrării de informații; astfel, manifestând consecvență cu deciziile anterioare, se reduce nevoia de a mai procesa informația în cadrul altor situații similare. Angajamentul inițial joacă un rol extrem de important în ceea ce privește persuasiunea – după ce și-au luat un angajament (au luat o poziție sau o atitudine), oamenii sunt mai dispuși să accepte cereri care vin în aceiași direcție cu angajamentul inițial. Specialiștii persuasiunii încearcă să determine oamenii să ia o poziție inițială potrivită unui anume comportament, pe care îl vor solicita acestora mai târziu. Cele mai eficiente angajamente sunt cele active, publice și cele percepute ca fiind motivate interior, în mod necoercitiv. Un angajament luat în public reprezintă jumătate din drumul spre realizarea acțiunii respective. Deciziile angajante, chiar și cele greșite, prezintă o tendință de a se perpetua de la sine, întrucât oamenii adaugă mereu diferite justificări menite să sprijine rațiunea luării unor angajamente. Astfel, unele dintre angajamente rămân eficiente mult timp după ce condițiile inițiale care le-au generat au dispărut.

9.5. Manipularea Manipularea reprezintă acțiunea prin care un actor social (persoană, grup, colectivitate) este determinat să gândească și/sau să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, și nu cu interesele sale, lăsând însă impresia libertății de gândire și de decizie. 246

Diferența dintre manipulare și persuasiune constă în faptul că actorul social persuadat cunoaște intenția celui care folosește această tehnică pentru convingere, pe când în manipulare cel manipulat nu este conștient de intenția celui care se folosește de acest proces de convingere. Manipularea psihologică de succes implică ascunderea intenției agresive și comportamentale, precum și cunoașterea vulnerabilităților psihologice ale adversarului, pentru a determina ce tactici sunt probabil cele mai eficiente. Personalitatea manipulată Modelul Shostrom (1967) evidențiază două tipuri de manipulatori cu caracteristici specifice, respectiv manipulatori activi și manipulatori pasivi. În ceea ce privește manipularea interpersonală, cei din urmă își găsesc victimele destul de facil, cunoscând îndeaproape vulnerabilitățile psihologice ale acestora și speculându-le ori de câte ori se ivește ocazia. Acesta este un model util de generalizat cu privire la comportamentul manipulatorului și anumite trăsături de personalitate ale acestuia, însă nu oferă explicații despre personalitatea victimei. Ceea ce nu vedem în modelul Shostrom este cum operează un manipulator în contexte în care nu găsesc neapărat victime de un anumit tip. Ce se întâmplă atunci când manipulatorul are de-a face cu un grup mixt sau cu publicul larg? Un manipulator se bazează în mare măsură pe ignoranța și naivitatea victimei sau pe specularea slăbiciunilor emoționale ale acesteia. Putem evalua vulnerabilitatea potențialelor victime după cum urmează (Coxall, 2013): Risc extrem: o victimă cu un grad crescut de labilitate psihică poate fi un subiect excelent într-un complot manipulativ. O victimă care refuză să creadă că poate fi manipulată este perfectă, de asemenea. Declarații precum „Nu cred în teoriile conspirației” sunt premisa de la care manipulatorul pornește adesea în demersul său, considerând gradul de naivitate al victimei un atu în relația dintre cei doi. Risc mediu-ridicat: ignoranța sau necunoașterea manipulării. Foarte mulți oameni nu cunosc conceptul de manipulare sau îl consideră ceva de domeniul fantasticului, ignorând efectele acestuia. Risc mediu: conștientizarea manipulării ca metodă politică, însă necunoașterea tipurilor sau motivațiilor pentru manipulare. În acest caz, potențialele victime nu au o înțelegere detaliată a mecanismelor manipulării și, concret, nu au cum să evite consecințele nefaste ale acesteia. Risc scăzut: acest tip posedă o cunoaștere a fenomenelor de manipulare, precum și a diferitelor tehnici utilizate, folosind chiar metode de detectare și evitare a manipulării. 247

Există mai multe motive în funcție de care manipularea are succes și își atinge scopurile. Acestea pot fi sintetizate în felul următor: Ignoranța: În multe cazuri oamenii nu realizează că sunt manipulați, întrucât mecanismele manipulării funcționează perfect, oamenii neavând nici măcar idee de acest lucru, chiar și după o vreme îndelungată. Bucurie nevinovată: Marketingul manipulează în mod constant pentru a-i determina pe oameni să prefere un anumit brand în defavoarea altuia. Chiar dacă unii dintre noi știu ce se întâmplă, acest lucru este considerat inofensiv, și căutăm să ne convingem că suntem raționali și mai presus de influențele comercianților. Evitarea: Când manipularea nu este foarte subtilă, avem tendința de a evita pe cei de care îi știm sigur că ne manipulează, mai degrabă decât să ne confruntăm cu aceștia. Lipsa de energie: Persoanele care sunt mai energice și sceptice tind să fie mult mai greu de manipulat. Căutarea de confort: Persoanele care nu pot tolera prea mult disconfort sau sunt mai puțin predispuse la examinarea rațională a circumstanțelor vor avea tendința de a reacționa mult mai ușor și mai rapid la o abordare manipulativă. Puncte psihologice: Manipulatorii profită de multe ori de slăbiciuni în personalitățile noastre (de exemplu, sugestibilitatea). Prin urmare, dacă ne simțim vulnerabili și nu avem încredere în sine, un manipulator poate ușor să exacerbeze îndoielile și temerile noastre. De asemenea, un manipulator poate folosi stimulente pozitive pentru a ne alimenta speranța pentru o recompensă viitoare. În unele cazuri, un manipulator se așteaptă la un avantaj emoțional, cum ar fi mai multă atenție, recunoaștere, statut, iubire sau chiar la unele beneficii materiale, cum ar fi avansarea în carieră sau alte recompense tangibile. Motivația victimei este evitarea disconfortului, a emoțiilor neplăcute sau a diferitelor consecințe negative. Dependență emoțională/ relațională: Putem generaliza faptul că manipulatorii tind să fie eficienți atunci când provoacă disconfort sau o emoție nedorită și/sau oferă o speranță de recompensă. Într-adevăr, a fi independent de sistemele de recompensare externă reprezintă deseori un pas important în dobândirea imunității la manipulare. Majoritatea studiilor indică următoarele trăsături ca fiind caracteristice persoanelor ce pot fi cu ușurință manipulate: • sugestibilitate crescută; • dependență emoțional-afectivă; • slabă încredere în forțele proprii; 248

• • • • • •

imagine de sine foarte scăzută; identitate de sine difuză; lipsă de asertivitate și incapacitatea de a spune „nu “ în anumite situații; dependența de a avea în permanență aprobarea și acceptarea altora; grad crescut de labilitate emoțională; grad crescut de impresionabilitate.

Personalitatea manipulativă Pentru ca manipularea să fie de succes manipulatorul ar trebui să prezinte următoarele atribute: • capacitatea de a-și ascunde intențiile și comportamentul agresiv; • cunoașterea vulnerabilităților psihologice ale victimei; • determinarea celor mai eficiente tactici; • lipsa empatiei față de victimă.

• • •

Motivele care stau în general la baza acțiunilor manipulatorilor sunt: nevoia de a-și atinge scopurile cu orice preț, fără să țină cont de gândurile, emoțiile sau sentimentele celuilalt; nevoia puternică de a obține putere și superioritate în relația cu celălalt; nevoia de a avea în permanență control.

Referindu-se în special la manipularea interpersonală, extrapolând însă și la nivelul manipulatorilor instituționali și la victimele acestora, spuneam că Shostrom (1967) distinge între manipulatorii activi și pasivi; el prezintă opt tipuri de manipulatori, câte patru în fiecare categorie: Manipulator activ: este caracterizat de un impuls de nestăvilit în căutarea victimelor. Menținerea controlului de către un manipulator activ trebuie să fie apărată cu orice preț. Acest tip de manipulator de multe ori se „auto victimizează” și încearcă să profite la maximum posibil de slăbiciunea celuilalt. Manipulatorul activ găsește o mulțumire în exercitarea liberă a controlului asupra celorlalți. Cele patru personalități ale manipulatorului activ, identificate de Shostrom, sunt: Dictatorul, Judecătorul, Tipul abuziv și Tipul calculat. Manipulator pasiv: pe de altă parte, manipulatorul pasiv urmărește controlul victimei folosind mijloace subversive. Încearcă să nu ofenseze niciodată victima și ca tehnică este mai des folosită și mult mai de succes. Cele patru personalități ale manipulatorului pasiv sunt: Victima, Apărătorul, Tipul amabil și amiabil și Dependentul. 249

Fiecare tip activ este într-o relație de interdependență cu unul dintre tipurile pasive de personalitate descrise de Shostrom. Într-adevăr, examinarea modului în care sunt legate aceste tipuri de personalități opuse ne arată, de pildă, faptul că un manipulator activ de un anumit tip va căuta adesea o victimă a tipului pasiv opus. Același lucru este adevărat și în sens invers: un manipulator pasiv, de exemplu o „victimă” într-o relație maritală, poate prelua controlul în momentul în care își plasează soțul în ipostaza de „dictator”, manipulându-l prin mijloace subversive. Dictatorul și victima: în timp ce dictatorul utilizează puterea de care dispune, victima își „perfecționează” slăbiciunea și sensibilitatea. Dictatorul domină și dă ordine asemenea unui „copil rănit și abuziv”, în timp ce „victima” colectează aceste nedreptăți și leziuni, despre care poate să vorbească în detaliu cu observatorii externi. Ea va face orice pentru ca o altă persoană să pară responsabilă de situația sa ca victimă. Tipul calculat și dependentul: primul exagerează controlul său prin minuțiozitate, în timp ce dependentul își exagerează gradul de neajutorare și neputință. Tipul calculat lingușește, minte și încearcă în mod constant să-și înșele victima pentru a obține controlul. El va susține că persoana țintă este „într-adevăr cea care îl înțelege”, iar ținta „dependentă” va încerca să inspire milă constantă și nevoia de a fi ajutat, susținut, ghidat. În acest fel, vor specula și vor permite altora să facă munca în locul lor. Dependentul poate fi un ipohondru și se comporta adesea precum un „copil etern”. Tipul abuziv și tipul amabil/ amiabil: tipul abuziv exagerează agresiunea, cruzimea și impolitețea, în timp ce tipul amabil tip emană căldură, dragoste și bunătate. Tipul abuziv intimidează și generează amenințări directe sau implicite de genul: „Nu mă lăsa, totul depinde de tine!”, „Nu uitați, există o mulțime de alții care ar dori să fie în poziția dvs.!”. Tipul amabil, totuși, speculează bunătatea, virtuozitatea și comportamentul inofensiv/ non violent, folosindu-le într-un mod extrem de subtil ca pe adevărate arme, și de multe ori câștigă. Judecătorul și apărătorul: judecătorul își exagerează partea critică, este extrem de precaut în raport cu oricine, condamnă moral toată vinovăția, se comportă ca și cum ar purta întotdeauna o povară și este neiertător. Apărătorul are o atitudine exacerbată de protecție și suport și pare că nu judecă pe nimeni niciodată. Chiar și atunci când există vinovăție, apărătorul este de acord cu cauza vinovatului și chiar suferă alături de el. Fără apărător, cine știe ce se va întâmpla? Judecătorul știe totul, adoptând o poziție morală, fără compromisuri. Apărătorul este un salvator, un martir, suferă pentru ceilalți, iar cei vinovați îi sunt datori (adesea folosind sintagma „După tot ce am făcut pentru tine...”). 250

Sunt manipulatorii psihopați? Răspunsul la aceasta întrebare este nu, nu toată lumea care manipulează pe altcineva intră în această categorie, însă ceea ce este caracteristic acestor persoane este o anumită structură de personalitate, ce se subînscrie conceptului de Triada întunecată a personalității (The Dark Triad of Personality). Cele trei componente principale ale acestei structuri de personalitate, adesea manifestate în stilul interacțional, sunt: • Narcisism – obiectivat în vanitate, egocentrism, imagine de sine exacerbate; în grupul social, termenul are conotația de elitism și indiferență față de situația precară a altora. • Machiavelism – astfel de oameni sunt seducători, exploatează vulnerabilitățile emoționale ale altora, reci afectiv. • Psihopatie – construct psihologic ce nu echivalează cu diagnosticul de psihopatie din psihologia clinică, dar care evidențiază o desconsiderare cronică față de principiile etice și un comportament antisocial, precum și existența unui nivel de egoism și impulsivitate înalt coroborat cu existența unui nivel scăzut de empatie, rușine și vinovăție. Pe de altă parte, mulți indivizi care întrunesc toate criteriile de diagnostic al unei personalități psihopate tind să utilizeze metode foarte subtile și eficiente de manipulare pentru a-și atinge obiectivele. Prin urmare, utilizarea manipulării tinde să fie asociată cu psihopatia, dar și cu diferite tulburări de comportament. Însă psihopații sunt mereu în căutarea indivizilor pe care îi pot înșela sau manipula. Conform psihologilor Babiak și Hare (2007), strategia psihopată trece prin trei etape de bază: Etapa de evaluare: există diferite modele în comportamentul psihopat în ceea ce privește găsirea victimelor. Unii psihopați sunt oportuniști, agresivi, prădători care vor profita de aproape oricine, în timp ce alții sunt mai răbdători. Aceștia din urmă vor aștepta victima perfectă, nevinovată și vor profita cât mai mult de aceasta, astfel încât să își atingă scopurile cu orice preț. Unii psihopați se bucură de provocare, în timp ce alții se „hrănesc” cu vulnerabilitățile oamenilor. În ambele cazuri, psihopatul își urmărește în mod absolut propriul interes, fie că e vorba despre bani, putere, sex sau influență. În timpul fazei de evaluare, un psihopat este capabil să determine fragilitatea psiho-emoțională a victimei, astfel încât ulterior să folosească slăbiciunile acesteia pentru a-și atinge scopurile. Etapa de manipulare: când un psihopat a identificat o victimă, începe faza de manipulare. În această fază, un psihopat creează un personaj sau o „mască”, concepută special pentru a „lucra” cu acea victimă. Psihopatul poate 251

minți pentru a câștiga încrederea victimei, iar lipsa de empatie și de remușcări fortifică strategiile adoptate. Adevărul nu are nicio valoare pentru el, decât în măsura în care îl ajută să obțină ceea ce vrea. Orice interacțiune cu victima va însemna și o evaluare a acesteia; slăbiciunile sau vulnerabilitățile care de obicei nu transpar în orice relaționare a victimei cu un terț, sunt detectate de către manipulator și ulterior speculate. Un fin cunoscător al comportamentului uman, psihopatul va testa apoi cu ușurință gradul de rezistență, precum și nevoile care fac parte din sinele privat al victimei, construind o relație de tip dependent. „Personalitatea” înfățișată victimei nu există cu adevărat, fiind construită pe o înșelăciune, care este atent elaborată pentru a prinde victima. Este un tip de mască, una dintre multele fațete personalizate create de către psihopat și care se potrivesc nevoilor și așteptărilor psihologice specifice ale victimei. Consecințele sunt adesea grave pentru victimă, de natură emoțională, dar și fizică sau materială (financiară). Relațiile sănătoase și reale sunt bazate pe respect reciproc și încredere, precum și pe împărtășirea gândurilor și a sentimentelor. Convingerea greșită a victimei că relația creată de către psihopat ar avea vreuna dintre aceste caracteristici este motivul pentru care acesta poate avea succes. Etapa de reorientare: aceasta începe când psihopatul decide că victima nu mai este utilă. Psihopatul își abandonează victima și se îndreaptă către altcineva. În cazul unei relații romantice, un psihopat va crea, de obicei, o relație cu următoarea țintă înainte de a-și abandona victima. Tehnici folosite de manipulatori (în special în manipularea interpersonală): 1. Minciuna – o modalitate de a minimiza efectele și probabilitatea de a fi manipulat prin minciună este înțelegerea și cunoașterea faptului că anumite personalități sunt experte în a folosi minciuna și înșelătoria, realizând aceste lucruri în moduri extrem de subtile. 2. Minciuna prin omisiune – se realizează prin ascunderea/ reținerea unei parți semnificative de adevăr (această tehnică este foarte folosită în propagandă). 3. Negarea – manipulatorul refuză să recunoască că a făcut ceva greșit. 4. Raționalizarea – apare ca o scuză folosită de manipulator pentru un comportament nepotrivit/ neadecvat. 5. Minimizarea – aceasta este un tip de negare cuplată cu raționalizarea: manipulatorul afirmă că atitudinea sa nu este una defăimătoare, răuvoitoare sau iresponsabilă, așa cum sugerează o altă persoană, spunând de exemplu că o insultă sau o batjocură nu ar fi decât o glumă. 252

6. Diversiunea – manipulatorul nu dă un răspuns direct la o anumită întrebare/ problemă, ci creează o diversiune, îndreptând de pildă discuția spre o cu totul altă direcție. 7. Folosirea de răspunsuri evazive, ambigue într-o conversație. 8. Intimidarea voalată – manipulatorul folosește amenințări subtile, indirecte sau implicite. 9. Învinovățirea – reprezintă o tactică specială de intimidare; manipulatorul sugerează faptul că celălalt este o persoană egoistă, autosuficientă și nepăsătoare, ceea ce induce în victimă sentimentul vinovăției, menținând-o într-o stare de auto-îndoială, anxietate și supunere față de manipulator. 10. Șantajul emoțional – după Susan Forward (1998), acesta reprezintă o puternică modalitate de manipulare; șantajistul (apropiat de victimă) amenință direct sau indirect să o pedepsească pentru a obține ceea ce dorește; manipulatorul/ șantajistul cunoaște foarte bine vulnerabilitățile emoționale ale celuilalt, precum și secretele acestuia (fie că e vorba despre părinte, coleg, șef, prieten, iubit/ iubită etc.). Știind faptul că victima își dorește mai mult decât orice acceptarea sau iubirea celuilalt, șantajistul amenință cu retragerea afecțiunii sau cu faptul că victima trebuie în mod vădit să dovedească că merită să obțină afecțiunea/ iubirea; dacă victima îl creditează din punct de vedere emoțional pe șantajist sau este convinsă de acesta pur și simplu, atunci există mari șanse să intre într-un anumit pattern comportamental-atitudinal și să îl lase pe manipulator să îi controleze comportamentul și deciziile. Șantajistul emoțional folosește în mod frecvent frica, obligația și învinovățirea în relațiile sale, asigurându-se că victima nu poate trece de aceste bariere/ obstacole. Conform lui Braiker (2003), persoanele care folosesc cel mai frecvent șantajul emoțional în relațiile lor au o personalitate de tip borderline. 11. Folosirea sarcasmului și a unei atitudini de tip depreciativ – cu rolul de a crește/ cultiva teama și auto-îndoiala în victimă; îi face pe ceilalți să se simtă slabi din punct de vedere psihologic și chiar să se îndoiască de ei înșiși. Astfel, manipulatorul utilizează în mod frecvent comentariile retorice, anumite priviri și un ton al vocii neplăcut și de multe ori acuzator; adesea poate face victima să se simtă vinovată și chiar să încerce sentimente de rușine profundă doar pentru simplul fapt că a îndrăznit să îl conteste sau să îl provoace (aceasta reprezintă, de altfel, o modalitate eficientă de a favoriza un puternic sentiment de inadecvare în victimă). 12. Jucarea rolului victimei – manipulatorul se prezintă pe sine ca fiind o victimă a circumstanțelor sau a comportamentului și atitudinii altora, pentru a 253

câștiga simpatie sau pentru a stârni chiar compasiune; în general oamenilor le pasă de suferința altora, și astfel manipulatorul câștigă un teren propice pentru a-și atinge scopurile. 13. Defăimarea victimei – este un mijloc puternic de a pune victima în defensivă și de a masca intențiile agresive ale manipulatorului. 14. Proiectarea vinei (a da vina pe alții) – manipulatorul găsește întotdeauna un țap ispășitor. 15. Simularea nevinovăției/ inocenței – manipulatorul sugerează faptul că nu a făcut nimic rău intenționat, adoptă o atitudine de uimire și de perplexitate atunci când este acuzat de ceva sau de indignare în cazul în care se insinuează ceva; reușește astfel să facă victima să se îndoiască de raționamentul propriu și chiar de propria sănătate mentală. 16. Simularea confuziei – manipulatorul pretinde că nu știe despre ce e vorba sau că este confuz cu privire la o problemă importantă care i-a fost adusă în atenție/ la cunoștință. 17. Folosirea mâniei/ furiei – manipulatorul utilizează un arsenal de modalități prin care arată că este furios, pentru a șoca victima și pentru a obține ceea ce își dorește cel mai mult din partea acesteia: supunere (este vorba de o simulare a mâniei adevărate, pentru a obține ceea ce vrea). 18. Seducția – manipulatorul se folosește de carisma sa, de farmecul său personal, laudă și măgulește pentru a obține o încredere totală din partea celorlalți. Jim Jones și David Koresh sunt exemple elocvente în acest sens. Ce este dezinformarea? Un ansamblu organizat de tehnici și procedee de prelucrare, prezentare și transmitere a informațiilor cu scopul conștient de a induce în eroare, a provoca derută și de a manipula opiniile și comportamentele persoanelor și grupurilor în conformitate cu scopurile ascunse ale sursei (Cristea, 2015). Procedeele de manipulare informațională sunt extrem de variate și devin din ce în ce mai prezente în realitatea socială cotidiană. Fakenews-ul este numai unul dintre multele exemple ale manipulării informaționale prin dezinformare, atât de intens folosit în realitatea contemporană. În cadrul procesului de manipulare informațională pot fi identificate în context o serie de procedee specifice: Ascunderea sau selectarea informațiilor pe criterii de utilitate cu mare semnificație pentru manipulator, fără nicio legătură cu adevărul obiectiv. Invocarea secretului este una dintre justificările curente ale acestei acțiuni. 254

În sfera descoperirilor științifice ce au schimbat cursul omenirii, de multe ori inovațiile și invențiile au fost îndelung disputate. Nikola Tesla pare să fie în această situație o victimă, deși posesor a peste 700 de brevete de invenție, din cauza discreditărilor și informațiilor de natură a conduce impresiile către imaginea unui „savant nebun”, nicidecum a unui pionier al fizicii cuantice. Distorsionarea informațiilor – se realizează prin: 1. Schimbarea ordinii corespunzătoare desfășurării reale a evenimentelor. 2. Asocierea cu evenimente/ fapte care nu au legătură cu tema comunicării. 3. Amestecarea informațiilor cu comentariul și introducerea unor elemente parazite (Cristea, 2015). Putem observa aceste tehnici în prezentarea faptelor mai cu seamă în organizațiile cu scop eminamente antisocial. Liderii grupărilor teroriste ce doresc radicalizarea adepților folosesc această tehnică, explică membrilor faptele istorice în ordinea dorită de ei, justifică faptele și chiar creează fapte istorice inexistente. Este aici cazul liderului Osama bin Laden, care ajunge la conducerea organizației Al-Queda prin mijloace controversate; deși provenind dintr-un mediu privilegiat, se prezintă ca un luptător devotat, deși la vârsta la care apare cu o armă în mână el era într-un tratament de dializă... Deci, fapte controversate, imagini fabricate. Deformarea proporțiilor – se realizează prin: 1. Acordarea unor ponderi arbitrare diferitelor unități informaționale, fără legătură cu importanța lor reală. 2. Repetiții, sublinieri și extinderea spațiului acordat prezentării informațiilor considerate convenabile, în defavoarea celor considerate incomode (Cristea, 2015). În acest punct putem face referire la protestele de diferite tipuri prezente mai cu seamă în spațiul occidental. Multe dintre televiziunile ce transmit informații distorsionează imaginea, surprinzând diferite unghiuri favorabile opiniei proprii. Numărul protestatarilor, unghiul de filmare, faptele, motivele de protest sunt prezentate de multe ori arbitrar și în mod paradoxal oscilează de la un moment la altul, de la un post de televiziune la altul. Doar un exemplu al unei strategii care schimbă de multe ori imaginea faptelor reale: deformarea proporțiilor. Intoxicarea țintei – se realizează prin lansarea unor pseudoinformații care au rolul de a-i distrage atenția și de a orienta într-o direcție greșită acțiunile și gândirea țintei. Lansarea de zvonuri: afirmații declarate a fi adevărate și care nu pot fi verificate, despre persoane, evenimente sau situații. 255

Se realizează un proces de intoxicare a țintelor și crearea unui climat convenabil manipulatorului – de panică și neîncredere. Lansarea unor sloganuri, stereotipii de gândire, pseudoprincipii: acestea vor fi invocate ulterior drept repere valorice incontestabile, vor fi propulsate prin intermediul rețelelor de socializare și vor deveni în scurt timp realități incontestabile, în fața cărora faptele reale nu mai au nici cea mai mică importanță. Orice încercare de calibrare rațională a țintelor expuse unor astfel de mesaje este complicată și de multe ori sortită eșecului, întrucât mesajul simplu, sloganul oferă un stereotip clar, confortabil și cu mare încărcătură afectivă. Afectul va fi reacția în cazul tentativei de demontare, o reacție irațională, eminamente emoțională, puternică și plină de potențial destructiv. În manipularea maselor ce participă la revoluții, lovituri de stat, schimbări dramatice de paradigmă politică această tehnică reprezintă propulsorul acțiunilor de masă. Dirijarea asocierii faptelor se face astfel încât ținta să perceapă între fenomene anumite relații cauzale sau de condiționare care nu există în realitate. Discreditarea surselor incomode sau neconvenabile – se realizează prin: 1. atacuri la persoană; 2. calomnii; 3. interpretări tendențioase; 4. interpunerea unor „relee informaționale” și a unor „agenți de influență”, care facilitează transmiterea informațiilor și a interpretărilor dorite de manipulator; 5. fabricarea și promovarea unor așa ziși „experți” analiști sau observatori, invocați selectiv drept surse de autoritate absolută într-un domeniu (Cristea, 2015). Dezvoltarea mediatică fără precedent, utilizarea site-urilor de știri și a rețelelor de socializare favorizează semnificativ utilizarea acestor tehnici și potențează în mod dramatic forța lor. Știind despre tehnicile enumerate și conștientizând efectelor lor, consecințele dramatice ale utilizării unor astfel de mecanisme de influență socială, se poate construi un mediu social axat pe cunoaștere, securizant și bazat pe evoluție centrată pe nevoile psihologice reale ale indivizilor umani. Blocarea surselor și a canalelor de comunicare ce transmit alte informații sau care le dau altă interpretare decât cea urmărită: este o modalitate brutală de manipulare și presupune accesul la instrumentele formale ale puterii.

256

Capitolul 10 Excluderea socială

10.1. Marginalizarea socială Persoanele care încalcă adesea normele de grup se confruntă cu fenomenul marginalizării sociale. Faptul că nu respecta normele este privit ca o amenințare la adresa întregului grup și la adresa unei imagini pozitive a grupului per ansamblu. Oamenii își valorizează grupurile din care fac parte și își creează o identitate socială în funcție de apartenența la acestea; de aceea, devierea de la regulile grupului echivalează și cu o amenințare la adresa lor.

10.2. Perspectivele evoluționiste ale respingerii interpersonale Deși oamenii sunt motivați și prezintă înclinația de a se alătura grupurilor și de a forma relații, acest lucru nu asigură și faptul că alții îi vor accepta, de fapt, ca membri ai grupului și, de asemenea, drept parteneri relaționali. Există multe cauze pentru care oamenii sunt selectivi în alegerea indivizilor cu care intră în relații și, ocazional, acestea pot sta la baza dorinței de a-i evita, de a-i exclude sau de a-i respinge cu totul pe alții. Chiar dacă oamenii sunt în mod inerent motivați să caute acceptarea de la ceilalți, există, de asemenea, motive puternice, de natura evolutivă, pentru care ei nu pot să formeze conexiuni sociale cu toți cei pe care îi întâlnesc sau nu pot să îi accepte în grupurile lor. După cum a observat Alexander (1974), „există detrimente automate și universale, și anume creșterea concurenței pentru resurse, inclusiv pentru parteneri, precum și o mai mare probabilitate de transmitere a bolilor și a paraziților” (p. 328). Ca urmare, oamenii trebuie să fie selectivi în ceea ce privește alegerea partenerilor lor relaționali și a celorlalți membri ai grupului, pentru a minimiza aceste neajunsuri ale vieții de grup. Spre exemplu, alte specii sunt, de asemenea, selective cu privire la partenerii sociali (Gruter & Masters, 1986; Lancaster, 1986). Goodall (1986) a identificat trei motive principale pentru care cimpanzeii se exclud unii pe alții. 257

În primul rând, la fel ca multe specii sociale, cimpanzeii sunt ostili față de străinii din afara grupului, pe care ei îi elimina în mod obișnuit folosind forța; aceasta din cauza faptului că outsiderii concurează cu ei pentru resurse, cum ar fi hrana, teritoriul sau partenerele. În al doilea rând, cimpanzeii încearcă ocazional să excludă membri ai propriilor grupuri care se află în concurenta cu ei pentru statut sau femele, creându-și clici și coaliții (de Waal, 2000). În al treilea rând, cimpanzeii îi exclud pe cei care arată sau se comportă ciudat, întrucât astfel de indicii pot semnala că celălalt animal este bolnav sau periculos. Dintr-o perspectivă evoluționistă, ființele umane, având la bază aceleași motive, procedează de multe ori în mod similar în ceea ce privește excluderea socială. Evitarea membrilor din afara grupului Oamenii din timpurile primordiale au fost în competiție directă pentru resurse vitale, în special pentru hrană. Deoarece o anumită zonă geografică poate susține numai un număr limitat de indivizi dintr-o specie, formarea unor relații cu străinii ar putea submina capacitatea de reproducere, prin creșterea concurenței pentru resursele limitate. În plus, membrii altor grupuri nu pot fi creditați că vor împărți resursele în același mod ca membrii grupului propriu; normele diferite privind schimburile sociale, precum și modalitățile diferite de cooperare ar împiedica interacțiunile intergrupurilor. Astfel, odată ce oamenii au format grupuri (adesea în baza liniilor de rudenie), s-au împotrivit intruziunii membrilor altor grupuri și au folosit indicii reprezentative pentru distincția „noi” de „ei”. Evitarea concurenților din interiorul grupului Chiar și în cele mai cooperative grupuri, membrii concurează între ei pentru resurse limitate, parteneri, statut, alianțe (inclusiv prietenii) și influență. Persoanele care se află în concurență explicită și implicită într-un grup se percep și se raportează reciproc cu un anumit grad de distanță și suspiciune, chiar dacă sunt nevoite adesea să coopereze în sarcini de grup. În multe cazuri, fiecare concurent ar fi foarte mulțumit dacă celălalt nu ar mai fi membru al grupului și, în unele situații, poate contribui în mod esențial la subminarea poziției în grup a celuilalt. Este foarte probabil ca oamenii să evite membrii grupului în relație cu care sunt redundanți din punct de vedere social sau instrumental (adică posedă caracteristici și abilități similare). În unele cazuri, această competiție în interiorul grupului poate duce la violență fizică (Daly & Wilson, 1988). De multe ori competitorii sunt percepuți ca un pericol potențial, acesta fiind un alt motiv care stă la baza respingerii lor în cadrul propriului grup (Kurzban & Neuberg, 2005). 258

Evitarea relațiilor cu parteneri abuzivi Oamenii, evident, preferă să intre în relații și alianțe cu oameni care se comportă în mod cooperant și reciproc avantajos și evită relațiile cu cei care sunt abuzivi sau acele relații care îi dezavantajează. Astfel, oamenii sunt foarte sensibili la gradul în care alții încalcă normele de bază privind schimburile sociale și au tendința de a-i exclude pe cei care fac acest lucru (Cosmides, 1989; Kerr & Levine, 2008; Kurzban & Leary, 2001). De asemenea, există la majoritatea tendința de a evita, dacă nu de a respinge, persoanele care încalcă normele de reciprocitate (Gouldner, 1960), corectitudinea (Miller, 2001), loialitatea în grup (Tajfel, 1970) și încrederea (Cottrell et al., 2007). Niciun adult echilibrat din punct de vedere psihic nu este indiferent în situația în care este trădat, folosit, abuzat, tratat incorect în diferite relații. Perspectiva evoluționistă indică faptul că oamenii au dezvoltat o serie de răspunsuri adaptative, care îi ajută să monitorizeze și să reacționeze împotriva acțiunilor nedrepte, egoiste, necinstite și dezavantajoase. Evitarea celor care încalcă normele de interacțiune și valorile grupului Unele norme sociale implică convenții arbitrare care simplifică și facilitează interacțiunile interpersonale. Spre deosebire de respectarea normelor care duc la schimburi sociale corecte și avantajoase pentru fiecare membru al grupului, încălcările normelor de interacțiune dăunează funcționării optime a grupului și îi dezavantajează pe unii membri. În particular, încălcările anumitor norme de interacțiune generează întâlniri incomode și stânjenitoare, și îi pot face pur și simplu pe ceilalți să se simtă straniu. De exemplu, normele care implică politețe, îmbrăcăminte adecvată, formule de adresare, comportamente nonverbale, confidențialitate, fixează reperele standard ale întâlnirilor interpersonale în cadrul unui grup sau al unei culturi, iar încălcarea acestor norme creează adesea sentimentul ofensei sau chiar anxietate și incertitudine. De aceea, oamenii care încalcă în mod constant normele de interacțiune sunt frecvent evitați sau ostracizați (Rindos et al., 1985; Schachter, 1951). Respectarea normelor de grup poate fi și o modalitate prin care oamenii să poată evalua similitudinile și apartenența la același grup (Park & Schaller, 2005). Normele de interacțiune dezvăluie gradul în care o altă persoană este familiarizată cu regulile grupului, iar măsura în care le respectă denotă și dorința acesteia de a fi un membru permanent al grupului. Abaterile de la valorile comune de grup îi pot răni pe alții. Oamenii par a fi receptivi și la încălcările normelor nu îi dezavantajează în mod direct, însă această tendință sugerează că individul care le încălca nu poate fi considerat un 259

bun membru al grupului, prieten sau partener relațional. Unii indivizi sunt respinși pentru felul cum se comportă în diferite contexte, astfel încât reputația lor ca membru onorabil și demn de încredere al societății este pusă sub semnul întrebării. De exemplu, părinții care își abandonează copiii sunt, în general, ostracizați (Fitness, 2005), chiar dacă acest comportament ar putea să nu fie direct relevant pentru interacțiunile lor cu alte persoane. Evitarea factorilor declanșatori ai bolilor Schaller și Murray (2010) au evidențiat faptul că oamenii dispun de un ansamblu de mecanisme de tip evolutiv, un așa numit „sistem imunitar comportamental”, ce le permite să detecteze și să evite potențialele surse de boală din mediul lor imediat. O caracteristică a acestui sistem este cea care îi determină pe oameni să evite și chiar să excludă persoanele care ar putea fi o sursă de boală. Tindem să ne îndepărtăm de oamenii care au semne de boală și să evităm persoanele care sunt cunoscute ca suferind de boli grave, indiferent dacă arată acest lucru sau nu (Park et al., 2003; Rozin et al., 1992). Într-adevăr, în culturile occidentale moderne, evitarea bolnavilor a devenit instituționalizată, întrucât multe locuri de muncă insistă asupra faptului ca angajații care simt anumite simptome să rămână acasă și să nu se prezinte la muncă până când acestea nu dispar. În multe cazuri, evitarea persoanelor care ar putea fi contagioase reflectă un efort conștient și deliberat de a rămâne sănătoși. Cu toate acestea, speciile non-umane care nu dispun de capacitatea cognitivă de a înțelege procesul de transmitere a bolii pot detecta, de asemenea, când ceilalți membri ai speciei lor sunt bolnavi și preferă să evite asocierea și împerecherea cu aceștia (Clayton, 1990; Fedorka et al., 2007; Hamilton & Zuk, 1982; Møller, 1990; Pomiankowski, 1989). Dovezile cercetărilor sugerează că și ființele umane au înclinații automate de a-i evita sau ostraciza pe cei bolnavi (Grammer & Thornhill, 1994; Shackelford & Larsen, 1997); spre exemplu, oamenii se retrag în mod natural și evită stimulii care provoacă o reacție de dezgust, inclusiv alți oameni care prezintă dovezi că ar fi bolnavi sau infectați (Oaten et al., 2009). Evitarea persoanelor detașate sau neimplicate Kerr și Levine (2008) au sugerat că „detașarea” este un indiciu suplimentar care ar putea determina oamenii să îi respingă pe alții. Indiciile potrivit cărora o persoană este „decuplată” din interacțiunea socială pot conduce la respingerea acesteia prin intermediul a două modalități. În primul rând, detașarea face ca o persoană să fie un membru slab al grupului, deoarece 260

semnalează o lipsă de interes și implicare în eforturile de grup și o lipsă de atenție suficientă asupra a ceea ce se întâmplă în interiorul grupului. Membrii grupului neimplicați sunt fără îndoială mai puțin eficienți decât membrii care sunt atenți și angajați în activitățile și viața de grup. În al doilea rând, detașarea indică adesea faptul că persoana nu consideră relația sa cu ceilalți ca suficient de importantă sau de valoare. Deoarece recompensarea relațiilor interdependente necesită implicarea ambelor părți, percepția că o altă persoană este detașată ridică semne de întrebare cu privire la angajamentul celuilalt. Oamenii care nu sunt atenți și implicați nu pot fi creditați ca dedicând timp și efort pentru atingerea obiectivelor grupului sau pentru bunăstarea altor persoane. Angajamentul este un indicator al valorii noastre în percepția altor persoane. Utilizarea angajamentului ca liant social poate fi văzută în comportamentul de îngrijire al primatelor. Babuinii, de pildă, se curață unul pe altul mult mai mult decât este necesar pentru a elimina insectele și pentru a menține pielea sănătoasă. Astfel, îngrijirea semnalează angajamentul și investiția și reprezintă un indiciu social al calității interacțiunii (Byrne & Byrne, 1995). Evitarea altora din cauza resurselor limitate de timp și energie Nu în ultimul rând, oamenii pot uneori să-i evite sau să-i respingă pe alții fără niciun motiv în afara faptului că au o cantitate limitată de timp și energie pentru a se dedica diferitelor tipuri de relații. Dezvoltarea unei relații noi cu o altă persoană sau chiar a unei interacțiuni cu aceasta poate însemna abaterea de la alte activități sau investirea unei resurse de timp și energie suplimentară în raport cu relațiile deja stabilite. Întrucât oamenii au un număr limitat de relații sociale, ei se pot confrunta deseori cu o problemă continuă legată de modul de a investi în aceste tipuri de relații și trebuie să decidă cât anume vor investi și în ce fel de relație vor investi, astfel încât să își maximizeze beneficiile pe termen lung. Și, la fel ca și în cazul investițiilor economice, investirea resurselor într-o singură relație poate împiedica investirea într-o altă relație. Tooby și Cosmides (1996) au sugerat că evoluția a oferit mecanisme pentru a facilita aceste calcule, iar concluziile trase în urma lor îi pot determina pe oameni să excludă acei indivizi considerați a fi investiții relaționale proaste.

10.3. Strategii de acceptare După cum am văzut, oamenii sunt excluși și respinși de alți oameni în baza a șapte seturi de motive primare – pentru că sunt văzuți ca membri din afara 261

grupului, întrucât sunt percepuți ca potențiali concurenți în grup, sunt abuzivi în relații, în virtutea faptului că încalcă normele și valorile de grup, că sunt potențiali purtători de boli, că sunt detașați sau neimplicați în relații și în activitatea grupului sau pur și simplu pentru că sunt percepuți din perspectiva unei investiții dezavantajoase de timp și energie, care, de altfel, ar putea fi dedicată relațiilor mult mai benefice. Cercetările arată că fiecare dintre aceste surse de respingere poate avea o bază evolutivă și furnizează argumente în acest sens. Din perspectiva persoanei care își dorește acceptarea și integrarea în grup, evoluționismul reliefează existența unor strategii prin care oamenii încearcă să reducă la minimum riscurile de respingere. Respectiv, dacă oamenii sunt predispuși să-i evite, să-i excludă și să-i respingă pe alții pentru un set restrâns de motive recurente, pot apărea diferite modalități de acțiune care îi ajută pe cei din urmă să contracareze sau să minimizeze efectele criteriilor de respingere specifice. De exemplu, membrii din afara grupului care doresc să adere la un grup pot mima comportamentul membrilor din grup, iar partenerii și membrii grupului detașați psihologic pot adesea să simuleze implicarea. Pentru cel care încearcă să evite respingerea, cel mai important aspect este să apară ca un tip de persoană ce poate fi un bun prieten, un bun membru al grupului sau un bun partener relațional; astfel, oamenii sunt motivați să transmită tipurile de impresii care ar spori valoarea lor relațională în ochii celorlalți (Cottrell, 2009). Desigur, toți oamenii adaptați social sunt preocupați de impresiile și evaluările celorlalți și încearcă să influențeze aceste impresii astfel încât să obțină rezultatele dorite și să atingă obiectivele scontate. Ei sunt în mod special receptivi la situațiile în care consideră că au făcut o impresie nedorită, în urma căreia alții ar putea să îi devalorizeze sau să îi respingă (Leary, 1995). Oamenii pot folosi auto-prezentarea în slujba multor scopuri, altele decât acceptarea socială, astfel încât nu trebuie să ne așteptăm ca ei să încerce întotdeauna să transmită impresii doar cu scopul de a-și crește valoarea relațională. Totuși, multe dintre preocupările oamenilor legate de imaginea lor socială au la bază nevoia acceptării și evitării respingerii (Leary, 2001). Așadar, în vederea adaptării și integrării sociale, oamenii preferă să își creeze o imagine în percepția celorlalți potrivit căreia sunt o persoană ce respectă normele, este cooperantă mai degrabă decât competitivă, este una normală, sănătoasă din punct de vedere fizic, angajată social și că merită ca ceilalți să investească timpul și efortul necesar pentru a dezvolta și menține o relație cu ea.

262

10.4. Motivele fundamentale ce stau la baza excluderii sociale Oamenii au evoluat pentru a se integra în grupurile funcționale și adaptive, într-un proces denumit uneori selecție socială, devenind un membru de grup sau un partener de interacțiune dezirabil (Caporael, 1997; Nesse et al., 2010). Deși un anumit număr de persoane aleg singurătatea, această situație prezintă, în general, mai multe riscuri pentru sănătatea fizică și mintală. Majoritatea psihologilor sociali sunt de acord cu privire la motivele pentru care oamenii aleg să se alăture altora, dar nu întotdeauna și asupra implicațiilor acestor alegeri. Astfel, North și Fiske (2013) au propus un set de motive sociale fundamentale ce stau la baza gândirii, sentimentelor și comportamentului oamenilor în situații sociale, respectiv: apartenența, înțelegerea lumii sociale, controlul, consolidarea sinelui și încrederea acordata altora. Deoarece oamenii au evoluat de-a lungul timpului pentru a supraviețui în grupuri, aceste forțe motrice sunt adaptive și interacționează cu anumite situații sociale. Cu siguranță, acestea nu sunt singurele motive fundamentale ce ghidează comportamentul social, însă ele sunt în mod clar semnificative, oferind atât beneficii, cât și consecințe mai puțin dorite, ca urmare a diferitelor tipuri de comportamente concrete adoptate. Apartenența Nevoia de apartenență reprezintă dorința inerentă a oamenilor de a forma relații sociale puternice cu ceilalți – și, în esență, dorința de a face parte dintr-un grup și de a se alătura grupului. În multe privințe, acest motiv surclasează motivațiile individualiste în favoarea armoniei de grup. Astfel, nevoia de apartenență sta la baza celorlalte patru motive sociale fundamentale și reprezintă un pilon în studiul modurilor în care gândurile, comportamentele și convingerile oamenilor sunt determinate de situațiile și contextele lor sociale. Mulți dintre teoreticienii secolului XX au abordat și au oferit diferite explicații despre rolul acestei nevoi fundamentale a omului, de apartenență la grupurile sociale (de exemplu, cronologic, Freud, 1915, Rank, 1929, Horney, 1945, Maslow, 1962, Staub, 1989, Baumeister & Leary, 1995). Dorința social-adaptativă de a aparține este prefigurată de predispoziția oamenilor de a forma atașamente (Baumeister & Leary, 1995). Câteva dintre cercetările clasice din psihologia socială au demonstrat cât de rapid are loc formarea atașamentului. Experimentul efectuat la Tabăra de vară Robbers Cave (Sherif et al., 1961) a repartizat aleatoriu subiecții de sex masculin într-unul din două grupuri; în ciuda caracterului arbitrar al acestor diviziuni, participanții au 263

dezvoltat loialitate puternică față de grupul în care fuseseră repartizați și ostilitate intensă față de celălalt grup. Un alt experiment, de asemenea clasic, a repartizat aleatoriu familiile veteranilor din al doilea război mondial în diferite locații de locuit (Festinger et al., 1950); în ciuda implicării factorului hazard în situația lor socială, oamenii au format mai multe prietenii cu cei care au trăit cel mai aproape. Multe studii ulterioare au demonstrat că loialitatea față de grupuri nu numai că se realizează destul de rapid, ci este, de asemenea, durabilă în timp; spre exemplu, oamenii aleg de obicei să-și mențină legăturile chiar și atunci când există consecințe mai bune pentru ei prin actul părăsirii grupului (Van Vugt & Hart, 2004). Loialitatea față de grup, precum și normele comune ale grupului duc în mod inevitabil la excluderea persoanelor care nu împărtășesc aceste reguli. Astfel, conformismul la standardele din interiorul grupului formează convingeri, printre care și unele referitoare la includere și excludere. Puterea excluderii este generată uneori de nevoia de apartenență (North & Fiske, 2013). Oamenii preferă în general coerența, coeziunea și spiritul de unitate în grup, precum și existența unor limite clare ale grupului (Yzerbyt et al., 2000). Atunci când grupul este amenințat, motivația de apartenență se intensifică. Perceperea grupului ca fiind o entitate distinctă accentuează identificarea dintre membri și grup și contribuie la maximizarea utilității sale psihologice, deoarece îndeplinește o serie de nevoi individuale, cum ar fi auto-validarea și puterea (Correll & Park, 2005), precum și datorită faptului că reduce incertitudinea (Hogg, 2000). Numeroase studii au arătat că lipsa de apartenență la grupuri se soldează adesea cu rezultate negative. Persoanele care nu beneficiază de suport și rețelele sociale sunt mai susceptibile de a se sinucide (Berkman et al., 2000; Durkheim, 1951/1897) și, în general, oamenii care sunt ostracizați sunt mai expuși riscului de a dezvolta probleme fiziologice (House et al., 1988) și psihologice, cum ar fi, de pildă, anxietatea și depresia (Baumeister & Tice, 1990). Înțelegerea lumii sociale Aflată în legătură directă cu nevoia de apartenență, nevoia de a înțelege convingerile și credințele celorlalți reprezintă un alt factor motivant puternic pentru aderarea și integrarea într-un grup. Existența unei similitudini a explicării și înțelegerii modalităților de funcționare a diferitelor evenimente și fenomene sociale la nivel colectiv permite oamenilor realizarea unor predicții cu privire la derularea și desfășurarea unor situații și comportamente. La nivel individual, oamenii își împărtășesc cu alții teoriile despre lumea socială în efortul de a promova reprezentări sociale similare (Moscovici, 1988) sau de a crea o 264

semnificație a grupului (Zajonc & Adelmann, 1987). În mod firesc, a deveni parte integrantă a grupului presupune perceperea lumii în același mod ca și ceilalți membri ai grupului, acest lucru ajutând, de asemenea, oamenii să dezvolte o mai mare încredere în conceptualizarea lumii sociale, decât sunt în general capabili de unii singuri (Hardin & Higgins, 1996; Hogg, 2000). Un experiment clasic realizat de Schachter (1959) a demonstrat că, atunci când sunt înspăimântați, oamenii au tendința de a se afilia altora, depunând un efort de a ajunge la înțelegerea comună. Tendințe recente în psihologia socială au extins explicațiile cu privire la nevoia fundamentală a oamenilor de a înțelege universul social – de pildă, amenințarea este cu atât mai mult contracarată cu cât înțelegerea reacțiilor și comportamentelor celor din jur este mai mare și cu cât membrii păstrează strict propriile limite ale grupului. Acest lucru este evidențiat de efectul excluderii sociale a membrilor grupului (Leyens & Yzerbyt, 1992), cât și de fenomenul de întărire a omogenității grupului (Castano et al., 2002). Efectul „oii negre” (așa cum mai este cunoscut efectul excluderii sociale în interiorul grupului) are la bază relevanța mult mai mare pe care o deține comportamentul membrilor grupului de apartenență (in-group) decât comportamentul membrilor din afara grupului (out-group) în ceea ce privește identitatea socială a individului. Fenomenul de întărire a omogenității grupului se bazează pe consolidarea proceselor de comunicare, a proceselor de cunoaștere, precum și a celor de realizare a sarcinilor comune. O altă direcție importantă de cercetare în domeniul psihologiei sociale se află în sfera psihologiei culturale, ce prezintă rolul și efectul diferitelor norme în înțelegerea lumii. În general, culturile colectiviste tind să sublinieze un acord armonios, unanim, în timp ce cele individualiste tind să tolereze interpretările individuale, ce pot emerge uneori împotriva consensului social (Heine, 2010). Nevoia de a înțelege comportamentele oamenilor în diferite contexte poate uneori să ducă la preluarea unor mentalități dominate de stereotipuri și prejudecăți, mai ales cu privire la cei din afara grupului. Deși aceste stereotipuri favorizează în mod natural înțelegerea socială comună, ele promovează de asemenea și excluderea. Spre exemplu, persoanele mai tinere își imită și adesea preferă membrii grupului care exprimă convingeri încărcate de stereotipuri cu privire la persoanele în vârstă (Castelli et al., 2009). La nivel societal, dorința de a crea reprezentări sociale coerente impulsionează societățile să creeze înțelegeri comune despre evenimentele istorice, precum și idei și tehnologii noi (Moscovici, 1988). Din păcate, nu toți participă la procesul de luare a deciziilor. De exemplu, progresul social și 265

industrializarea au avut efectul dăunător de a reduce utilitatea persoanelor în vârstă și, prin urmare, de a le exclude din societatea principală (Nelson, 2005). Tinerii pot fi de asemenea excluși din cauza lipsei de experiență și înțelegere; drept rezultat, stereotipurile și prejudecățile bazate pe vârstă îi țintesc atât pe tineri, cât și pe cei în vârstă. Oamenii doresc controlul informațional în lumea socială, iar lipsa acestuia reduce sănătatea fizică și psihică (Thompson, 1981). Oamenii cărora le lipsește o înțelegere suficientă a relațiilor și comportamentelor sociale sunt mult mai susceptibili la a fi persuadați, întrucât sunt mult mai predispuși să evalueze un argument bazându-se pe factori periferici, nesemnificativi și acordând prea puțină atenție mesajului central (Petty & Cacioppo, 1981; Petty et al., 1981). Dinamica grupurilor sociale mici pune în evidență efectele eșecului de a ajunge la o înțelegere socială comună. În fazele timpurii ale aderării la grup, oamenii caută informații atunci când încearcă să constate rolurile și normele grupului. Orice nereguli comportamentale, rezultate din lipsa unei înțelegeri comune de grup, plasează actorii într-o lumină deviantă (Levine & Moreland, 1998), ceea ce conferă un risc sporit de devalorizare, o componentă esențială a excluderii sociale (Eidelman et al., 2006; Leary & Downs, 1995). Înțelegerea insuficientă între grupurile etnice promovează, de asemenea, ignoranța în ceea ce privește intențiile celorlalți, ceea ce subminează interacțiunile inter-grupale (Shelton & Richeson, 2005). În general, un sentiment comun social de înțelegere are multe beneficii. Controlul Cel de-al treilea motiv social principal al excluderii se referă la nevoia oamenilor de a avea control asupra mediului lor social. Oamenii doresc să se simtă competenți și eficienți, căutând, în general, o contingență între acțiunile lor și rezultatele lor în plan social. Controlul este un motiv care se manifestă mult mai devreme în ontogeneză, începând cu plânsul copilului pentru a obține ceea ce dorește și continuând cu manifestările de tip bullying ale adolescenților. Acestea prezic comportamente bazate pe nevoia de control la vârsta adultă, și explică diferențele individuale în ceea ce privește nevoia de putere (McClelland & Pilon, 1983). Ideea potrivit căreia oamenii doresc ca acțiunile lor să aibă un impact direct asupra rezultatelor lor sociale a fost subliniată de multe ori de-a lungul timpului în psihologie. Cel puțin jumătate dintre etapele de dezvoltare psihosocială descrise de Erik Erikson subliniază obiectivul de a obține controlul: autonomie versus rușine și îndoială, inițiativă versus vină și generare versus 266

stagnare (Erikson, 1959). Teoria elaborată de White (1959) prevede, de asemenea, că oamenii și animalele sunt conduși de „un sentiment de eficacitate”, pentru a interacționa competent cu mediul lor. Studii ulterioare au arătat că senzația de a fi în control produce o varietate de beneficii individuale. Într-adevăr, oamenii sunt mai fericiți și mai sănătoși, în general, atunci când simt că sunt în control, decât atunci când nu simt acest lucru (Taylor & Brown, 1988; Thompson et al., 1998). Chiar și în situații ce țin de șansă sau hazard, cum ar fi, de pildă, alegerea unui bilet de loterie, oamenii își creează adesea iluzii de control pentru a se simți mai eficace (Langer, 1975). Motivul controlului favorizează excluderea în două moduri distincte. Primul, pentru că îi îndeamnă pe indivizi să controleze activ interferențele membrilor din afara grupului, ce pot amenința autonomia acestuia (Fiske & Ruscher, 1993). De exemplu, menținerea valorilor tradiționale este o formă simbolică de control social, care duce la excluderea grupurile minoritare și a celor noi (Altemeyer, 1988). Diferitele teorii ale stereotipurilor și ale prejudecăților indică, de asemenea, puterea ca element de control față de un anumit grup extern (Fiske, 1993), adesea corelând cu atitudini și comportamente discriminatorii în ceea ce privește rasa (Operario & Fiske, 1998), sexul (Rudman & Glick, 2001) sau vârsta (North & Fiske, 2012). Dorința oamenilor de a limita autonomia grupurilor exterioare derivă din stereotipurile adânc implementate în mentalitate. Ca urmare, frecvent oamenii au tendința de a găsi ca țap ispășitor membrii grupului extern, atunci când evenimentele se derulează într-un sens nedorit (Glick, 2005). Cel de-al doilea mod în care controlul poate duce la excludere apare atunci când oamenii îi ignoră pe cei de care nu depind în mod direct rezultatele lor concrete în plan social. Oamenii sunt rareori motivați să-i ia în seamă pe cei de la care nu au nevoie să preia nimic. Dovezi neurale și comportamentale recente indică faptul că oamenii manifestă o formă extremă de excludere socială a celor săraci și fără adăpost, considerându-i adesea pe aceștia ca fiind dezumanizați, adică nemaiavând suficiente caracteristici specifice ființelor umane (North & Fiske, 2013). Potrivit lui Janoff-Bulman și Sheikh (2006), trauma distruge ipoteza principală potrivit căreia ceea ce se întâmplă în lume are o anumită semnificație, ceea ce include ideea că ce ți se întâmplă are drept cauză propriile acțiuni, independent de acțiunile altcuiva. De asemenea, în domeniul social, excluderea suferită distruge sentimentele de control social. Fiind blocate diferitele tipuri de acțiuni și comportamente, crește automat gradul de frustrare, ceea ce poate duce la apariția comportamentului agresiv al oamenilor (Dollard et al., 1939). 267

Teoreticienii au extins această explicație asupra comportamentului social, demonstrând că persoanele excluse social îi pot agresa pe cei care le-au exclus (Twenge et al., 2001); alți cercetători au susținut că excluderea, cel puțin la început, provoacă un blocaj al emoțiilor și o retragere comportamentală (Williams, 1997). Atunci când excluderea socială se combină cu perceperea pierderii controlului, cei excluși tind să reacționeze antisocial, fapt care subminează în continuare orice tip de interacțiune ulterioară (Williams, 2007). Cu timpul, excluderea perpetuă provoacă o percepție a lipsei controlului social și are ca rezultat sentimente de neputință pe termen lung. Prin urmare, persoanele excluse social prezintă un risc deosebit de crescut de a dezvolta anxietate, depresie și singurătate, toate rezultând din percepția unei lipse de competență și de control (Baumeister & Tice, 1990; Leary, 1990). Un sentiment de control este benefic pentru echilibrul psiho-emoțional al omului, dincolo de abilitatea reală de a anticipa și de a controla evenimentele. Consolidarea Sinelui În relaționarea cu ceilalți, oamenii se străduiesc continuu să-și mențină un nivel de auto-validare și să-și îmbunătățească stima de sine. Oamenii care au o imagine de sine moderată tind să fie mai sănătoși (Taylor & Brown, 1988). Unii teoreticieni au indicat faptul că oamenii, din punct de vedere al evoluției speciei, au început să-și monitorizeze stima de sine ca pe un sociometru, ca pe un indicator al stării lor de grup (Leary & Baumeister, 2000). Beneficiile stimei de sine se încadrează în general în două categorii: sentimente personale plăcute și asertivitate crescută. Dovezile pentru alte beneficii apărute sunt mai puțin clare, deoarece direcția cauzalității este adesea incertă (Baumeister et al., 2003). Cu toate acestea, alte lucrări indică faptul că respectul de sine oferă anumite beneficii, personale și emoționale. De exemplu, persoanele cu stimă de sine înaltă își văd în mod optimist sinele prezent în comparație cu sinele lor trecut, chiar și în fața unor dovezi contrare (Wilson & Ross, 2001). Mai mult decât atât, oamenii cu stimă de sine ridicată au perspective pozitive cu privire la viitorul lor (Taylor & Brown, 1988). Când oamenii se confruntă cu amenințări la adresa stimei de sine, acest lucru tinde să le submineze relațiile interpersonale cu alți membri ai grupului (Park & Crocker, 2005). Eșecurile autovalidării, din cauza scăderii stimei de sine, conduc către apariția unor emoții negative (de exemplu, tristețe, furie și rușine). Atunci când stima de sine a oamenilor este conectată în mod special cu calitatea de membru al grupului, de cele mai multe ori apare fenomenul excluderii membrilor din afara grupului. Motivația consolidării sinelui duce la 268

favorizarea grupului de apartenență, mai degrabă decât la dezaprobarea totală a grupului extern. De exemplu, Brewer (1999) a arătat că oamenii își favorizează grupul, dar sunt reticenți în a pedepsi grupurile din afară. Ca și în cazul amenințărilor la adresa apartenenței la grup a individului, amenințările la adresa consolidării sinelui cresc această probabilitate a excluderii membrilor din afara grupului. În astfel de cazuri, adesea loialitatea oamenilor față de membrii grupului de care aparțin se intensifică, ei preluând totodată din ce în ce mai mult prejudecățile vizavi de cei din afara grupului. Din perspectivă social-psihologică, oamenii folosesc calitatea de membru al grupului pentru a-și îmbunătăți stima de sine. Excluderea din grup amenință stima de sine a oamenilor și determină creșterea anxietății, depresiei și singurătății (Leary, 1990). Persoanele cu stimă de sine scăzută sunt mai sensibile la excluderea socială decât cele cu stimă de sine ridicată. Scăderea stimei de sine exacerbează amploarea și efectele respingerii sociale, producând chiar o mai mare auto-devalorizare decât excluderea per se (Nezlek et al., 1997). În unele cazuri, amenințarea la adresa sinelui, care decurge din excluderea socială, are drept rezultat violența atât față de sine, cât și față de ceilalți. O metaanaliză a studiilor axate pe comiterea unor crime în cadrul școlilor (mai exact cazuri de împușcături), din anul 1995 până în anul 2001, a constatat faptul că acestea aveau la bază diferite acte de respingere socială legată de stima de sine, printre care ostracizarea, bullying-ul sau respingerea romantică (Leary, Kowalski et al., 2003). Încrederea acordată altora Cel de-al cincilea și ultimul motiv social principal implică necesitatea de a percepe lumea socială ca un loc binevoitor. În procesul interacțiunii și al formarii de legături cu ceilalți, oamenii învață să aibă încredere în aceștia. La fel ca și în cazul celorlalte motive sociale fundamentale, rolul încrederii în ceilalți a fost reliefat atât în teoriile sociale, cât și în unele studii clinice extrem de importante (de exemplu, Rogers, 1959), precum și în cele care abordau acest aspect în cadrul dezvoltării umane (Bowlby, 1969). Cele mai timpurii explicații ale apariției și dezvoltării prejudecăților intergrupale s-au axat pe lipsa de încredere dintre membrii grupurilor aflate în competiție (Allport, 1954). Oamenii percep alte persoane ca fiind, în fond, demne de încredere, până când se dovedește contrariul. Sensibilitatea noastră față de încredere este evidențiată prin faptul că aceasta este unul dintre cele două elemente principale pe care le deducem din trăsăturile faciale, chiar și de la expuneri mai mici de 100 de milisecunde (Todorov et al., 2008). În culturile non-occidentale, cercul 269

de încredere al oamenilor poate fi mult mai larg, de la cei mai apropiați membri ai familiei până la asociații pe linie profesională (Yamagishi et al., 1998). Un nivel ridicat de încredere în alții generează, de regulă, o serie de beneficii personale; în acest fel se reduce și gradul de incertitudine, precum și intervenția norocului, hazardului sau a unei puteri superioare în ceea ce privește guvernarea propriei vieți. Oamenii au mai puține resentimente, au mai multe reușite din punct de vedere social și sunt mai puțin predispuși la singurătate atunci când încrezători în ceilalți (Gurtman, 1992; Rotenberg, 1994). Deoarece oamenii încrezători văd lumea socială ca fiind în mare măsură binevoitoare, ei sunt mai empatici și mult mai prosociali decât cei care nu au încredere (Fiske, 2010). În procesul de asigurare a succesului în grup, oamenii compară în mod explicit membrii grupului cu persoane despre care se crede că nu pot fi de încredere. „Nu mai ai încredere în nimeni peste 30 de ani” reprezintă unul dintre sloganurile simbol ale Mișcării Puterii Negre din anii ‘60 din S.U.A., mișcare ce accentua mândria rasială, împuternicirea economică și crearea unor instituții politice și culturale pentru persoanele de culoare din Statele Unite. Oamenii sunt extrem de sensibili la diferențierea încrederii față de neîncredere în lumea socială; dintre dimensiunile fundamentale care orientează percepțiile sociale, încrederea este cea mai rezistentă la schimbare (Fiske et al., 2007). Ca și în cazul celorlalte motive sociale, consolidarea granițelor grupului de apartenență înseamnă excluderea membrilor grupului extern. De exemplu, persoanele care se identifică la un înalt nivel cu grupul tind să ezite în ceea ce privește cooperarea cu membrii din afara grupului (Hewstone & Brown, 1986). De asemenea, oamenii pot să nu aibă încredere în membrii din grupuri externe, întrucât îi percep ca pe niște amenințări la adresa obiectivelor grupului din care fac parte (Cottrell & Neuberg, 2005). Inabilitatea oamenilor de a avea încredere în alții are consecințe grave pentru funcționarea socială, deoarece încrederea este concepută ca „realitate socială” (Lewis & Weigert, 1985). Lipsa de încredere dăunează capacității oamenilor de a forma relații constructive cu ceilalți. De exemplu, persoanele care sunt trădate sau exploatate pot deveni hipersensibile față de posibilele comportamente negative ale altora (Fiske, 2010). În comparație cu persoanele care nu au fost trădate, persoana care a trecut prin această experiență are o probabilitate mai mare să mintă, să trădeze la rândul ei, să fure, să nu respecte drepturile altora și să nu ofere celorlalți o a doua șansă (Rotter, 1980). De asemenea, aceste persoane sunt mult mai puțin cooperante în diferite relații și contexte sociale (Ferrin et al., 2007). 270

Lipsa de încredere prezice disfuncționalități și în relațiile intime. Copiii care au un stil de atașament evitant tind să aibă mai frecvent emoții negative în relațiile lor romantice adulte (Mikulincer & Shaver, 2013, Simpson, 1990). Oamenii a căror încredere a fost încălcată pot să dezvolte o sensibilitate crescută la respingere, fapt care încurajează gelozia și ostilitatea între partenerii romantici (Downey & Feldman, 1996).

10.5. Reacțiile la respingerea reală și potențială Confruntarea cu evenimentele ce au implicații asupra evaluării și acceptării oamenilor în diferite relații și grupuri, raportarea la evenimente ce implică posibilitatea de devalorizare și respingere au generat dezvoltarea unor mecanisme specifice de tip adaptativ.

10.5.1. Monitorizarea și detectarea respingerii Mecanismele specifice care monitorizează mediul social pentru indicii privind acceptarea și respingerea interpersonală nu sunt bine înțelese, însă se cunosc câteva lucruri despre proprietățile lor. În special, sistemele psihologice care detectează respingerea interpersonală sunt deosebit de sensibile (Williams & Zadro, 2005); ele se activează rapid pentru a avertiza oamenii despre potențiale amenințări, care sunt adesea minore, îndepărtate sau chiar imaginate. Majoritatea sistemelor care monitorizează mediul pentru aceste potențiale amenințări și oportunități sunt concepute pornind de la presupunerea că „este mai bine să fii în siguranță decât să-ți pară rău” (Haselton et al., 2005). La fel cum animalele sunt mai predispuse să răspundă cu frică la stimuli noi inofensivi, decât să rămână liniștite atunci când sunt înconjurate de amenințări, oamenii au tendința de a interpreta indicii neutri sau ambivalenți ca fiind caracteristici respingerii, iar acest lucru se datorează supraestimării acceptării lor sociale (Leary, Haupt et al., 1998). Drept urmare, oamenii răspund adesea automat la reacții neutre sau minore, ca și cum ar avea consecințe excepțional de importante, chiar și atunci când provin de la oameni a căror acceptare socială practic nu contează (Gonsalkorale & Williams, 2007; Wirth & Williams, 2009). O meta-analiză a cercetărilor privind reacțiile la respingere a concluzionat faptul că aceasta nu provoacă distres imediat (Blackhart et al., 2009), însă multe studii au găsit efecte 271

ale respingerii asupra reacțiilor emoționale spontane ale oamenilor. „Nu vreau să te mai văd niciodată”, „Ești concediat” sau „Ai fost eliminat din grup” provoacă o reacție puternică și imediată în aproape oricine. Chiar dacă prima lor reacție este, de fapt, aproape nediscriminatorie, odată ce conștientizează faptul că situația nu este atât de amenințătoare, oamenii își autoreglează comportamentul și au răspunsuri specifice în funcție de conotațiile situației respective.

10.5.2. Reacții emoționale Sentimentul respingerii Sentimentul respingerii poate să apară atunci când cineva se confruntă cu o valorizare relațională insuficientă sau nesatisfăcătoare (Leary & Leder, 2009). Principalele categorii de evenimente care cauzează sentimente de respingere conțin diferite indicii conform cărora alți oameni nu apreciază și nu valorizează relația cu persoana respectivă, la fel de mult precum ar dori aceasta (Feeney, 2004, 2005; Leary et al., 1998; Mills et al., 2002). Mai mult, studiile experimentale în care participanții erau influențați să creadă că alte persoane nu doreau să interacționeze cu ei sau să îi cunoască (deși acestea erau condiții experimentale) evidențiază apariția sentimentului de respingere (Bourgeois & Leary, 2001; Buckley et al., 2004; Eisenberger et al., 2003; Snapp & Leary, 2001). MacDonald și Leary (2005a,b) au analizat o gamă largă de dovezi ce sugerează faptul că mecanismele fiziologice care mediază sentimentele de respingere au evoluat pe lângă mecanismele existente asociate cu durerea fizică. Animalele sociale, inclusiv ființele umane, necesită un sistem prin care să pedepsească indivizii care nu evită excluderea socială, sistem care să se declanșeze rapid, de la primele semnele de respingere față de aceștia din urmă. În sprijinul acestei ipoteze, autorii au revizuit dovezile fiziologice potrivit cărora durerea socială și fizică acționează prin mecanisme similare (în mod specific, cortexul cingular anterior, structurile creierului periaqueductal și sistemele neuroendocrine ale opioizilor și oxitocinei), iar trăsăturile cognitive, emoționale și comportamentale ale durerii sociale și fizice se suprapun în mod considerabil. Faptul că oamenii posedă un sistem care provoacă sentimente puternice și dureroase ca răspuns la respingerea interpersonală este o dovadă că reglementarea acceptării sociale a fost critică pentru supraviețuire pe tot parcursul evoluției umane. Respingerea tinde să evoce și alte emoții, în special furie și tristețe (Leary 272

et al., 2006). Cu toate acestea, Leary și Leder (2009) au prezentat dovezi ale faptului că emoțiile care însoțesc adesea respingerea apar din alte trăsături ale situației. De exemplu, respingerile care sunt percepute ca nedrepte pot provoca furie și cele care se soldează cu pierderi de relații pot cauza tristețe. Jena, vina și rușinea Jena este definită în mod tipic ca un răspuns emoțional la situațiile în care oamenii cred că au transmis altora impresii nedorite (Miller, 1996). Cu toate acestea, într-un sens mai larg, jena poate fi considerată ca fiind o reacție la situațiile în care cineva a transmis o imagine care îi poate afecta valoarea relațională și probabilitatea de acceptare de către alte persoane. Evenimentele care suscită jenă tind să fie acelea în care o persoană încalcă norme sociale generice, ce se referă la modul în care ar trebui să interacționăm cu alte persoane – ori, după cum am subliniat, încălcările normelor de interacțiune conduc în mod semnificativ la devalorizare și respingere. Prin urmare, este probabil ca jena să funcționeze pentru a semnala unui individ o posibilă respingere interpersonală (Leary & Cotrell, 2013). Din punct de vedere istoric, vinovăția și rușinea au fost conceptualizate ca fiind emoții care rezultă din comparațiile nefavorabile dintre idealurile personale ale oamenilor (sau adesea standardele morale) și comportamentul lor real (Lewis, 2000). Cu toate acestea, sistemele care stau la baza vinovăției și a rușinii au evoluat probabil pentru a împiedica oamenii să încalce standardele sociale, adică să prevină respingerea din partea altora și să motiveze un comportament de remediere în urma unor asemenea încălcări (Fessler, 2007). Potrivit lui Leary și Cotrell (2013), vina și rușinea sunt, de asemenea, implicate în sisteme care mediază reacțiile la respingerea reală, anticipată și imaginată. Oamenii au răspunsuri emoționale diferite la situațiile care subminează acceptarea socială. În mod specific, jena/ stânjeneala apar ca răspuns la încălcările normelor sociale (cum ar fi, de pildă, uitarea unei întâlniri), în timp ce vinovăția și rușinea apar în general atunci când oamenii încalcă standardele morale sau etice (cum ar fi infidelitatea, încălcarea unei proprietăți) (Tangney et al., 1996).

10.6. Patternuri comportamentale ale confruntării cu respingerea Mecanismele evolutive pe care oamenii le activează pentru a face față amenințărilor au, în general, trei roluri. Ele monitorizează mediul înconjurător pentru indicii care semnalează prezența amenințării, evocă emoții de aversiune 273

atunci când sunt detectate astfel de indicii și suscită o motivație sau o tendință de acțiune, astfel încât omul se comportă în diferite moduri care minimizează sau elimină amenințarea. Chiar dacă ființele umane posedă sisteme care detectează și răspund la respingerea potențială și reală, motivațiile subsecvente sunt destul de complicate, iar dovezile sugerează că oamenii pot răspunde la respingere în cel puțin trei moduri destul de diferite – prin încercarea de a-și spori acceptarea, prin declanșarea reacției de tip agresiv sau prin retragerea socială (Buckley et al., 2004; Leary et al., 2006; Maner et al., 2007). Fiecare dintre aceste reacții ar putea fi funcțională în anumite circumstanțe. Îmbunătățirea valorii relaționale a unei persoane ar putea restabili conexiunile sociale cu cel ce respinge sau cu ceilalți, agresiunea ar putea pedepsi oamenii pentru respingeri nedrepte și, eventual, ar descuraja excluderea viitoare, iar retragerea ar reduce probabilitatea de respingere și rănire emoțională puternică. Smart Richman și Leary (2009) au realizat un model multidimensional al răspunsurilor la respingere, care specifică circumstanțele în care persoanele respinse vor avea tendința de a răspunde prosocial, antisocial sau asocial. Mai exact, autorii au identificat șase seturi de factori care ar trebui să modereze reacțiile oamenilor care se confruntă cu respingerea – percepția corectitudinii/ nedreptății respingerii, expectanțele de reparare a relațiilor, valoarea relației deteriorate, posibilitatea alternativelor relaționale, cronicitatea respingerii, precum și costurile percepute ale respingerii. Modelul arată modalitatea în care cele șase constructe explică care dintre cele trei motive (căutarea acceptării, rănirea altora sau retragerea) domină răspunsurile oamenilor după ce s-au confruntat cu respingerea. Așadar, având în vedere importanța adaptativă a acceptării relaționale, semnalele care arată respingerea pot induce în mod natural răspunsuri comportamentale pentru a face față acestei situații, iar răspunsul optim poate implica motive de acceptare, de a face rău altora sau de retragere, în funcție de circumstanțe. Oamenii pot dispune de mecanisme care să ia în considerare circumstanțele specifice dintr-o anumită situație. 1. Perceperea corectitudinii/ nedreptății respingerii Natura excluderii este de așa natură încât este adesea percepută ca nedreaptă. A fi excluși și, prin urmare, nevalorizați și lipsiți de aprecierea unui individ sau a unui grup, reprezintă un lucru complet contrar opiniilor generoase pe care le avem de multe ori despre noi înșine. Cel mai adesea, nu numai că respingerea este incompatibilă cu părerile de sine, dar este, de asemenea, 274

asociată cu inexplicabilul („De ce eu?”, „De ce eu nu?”, „Cum ar putea ea?”). Eșecul înțelegerii motivelor respingerii contribuie la crearea unui sentiment de nedreptate. 2. Expectanțele de reparare a relațiilor În funcție de percepția asupra unui episod de excludere (în sensul în care reflectă o relație ireparabilă sau nu) va fi determinat și modul în care oamenii vor răspunde. Evaluarea unei relații ca având potențial de refacere în urma respingerii motivează eforturile de a coopera într-o sarcină de grup (Ouwerkerk et al., 2005). În schimb, atunci când probabilitatea reparației este percepută ca fiind scăzută, modalitățile de reacție prosociale nu sunt activate și, în schimb, vor predomina răspunsurile antisociale. Dovezi ale modalităților în care oamenii se angajează în aceste estimări sunt înfățișate într-o serie de studii realizate de Maner et al. (2007) – respectiv, participanții excluși erau motivați să acționeze în diferite moduri menite să le sporească gradul de acceptare, cum ar fi, de pildă, lucrul cu alții, alocarea recompenselor în bani altor participanți și evaluarea pozitivă a unui potențial partener de interacțiune. Cu toate acestea, astfel de comportamente au apărut numai în situații în care participanții se așteptau să interacționeze ulterior cu cealaltă persoană în cursul experimentului; atunci când nu a fost posibilă o viitoare interacțiune, participanții i-au tratat cu dispreț pe cei care i-au respins și nu au alocat recompense atunci când au avut ocazia. 3. Valoarea relației deteriorate Gradul în care oamenii apreciază relația în care a avut loc excluderea este un alt factor important care determină răspunsurile comportamentale. Spre exemplu, dacă oamenii sunt excluși dintr-o relație investită puternic emoțional (fie că este vorba de un prieten, de un partener romantic, un șef sau un grup), ei vor fi motivați să facă cât mai multe pentru a repara relația. Astfel, răspunsurile prosociale pot consta într-o cooperare sporită, conformismul la opiniile grupului sau exprimarea regretului pentru o greșeală. Alternativ, oamenii pot experimenta excluderea dintr-o relație care nu îi interesează sau față de care au o dorință scăzută de a continua, cum ar fi de pildă, contextul unei prietenii sau al unei relații romantice. În aceste cazuri, oamenii pot exprima ostilitate, deoarece nu se îngrijorează prea mult vizavi de acțiunile lor care ar putea duce la o excludere suplimentară sau pur și simplu se pot retrage din relația actuală și apoi caută alte relații care să le confere un sentiment de apartenență. 275

4. Posibilitatea alternativelor relaționale Când oamenii sunt capabili să-și imagineze sau să caute alternative relaționale, motivațiile de retragere în urma respingerii predomină. Mai degrabă decât să se angajeze în eforturile de a repara relația sau de a-și exprima ostilitatea față de cel ce a respins, atenția poate fi retrasă și, în schimb, să fie direcționată către noi surse de acceptare. În scopul căutării acceptării dincolo de relația în care a avut loc excluderea, oamenii pot apela, de asemenea, la rețele de sprijin prestabilite. Astfel de surse de susținere au rolul de a-i ajuta la restabilirea sentimentului de apartenență. 5. Cronicitatea respingerii Momentele de respingere, de asemenea, se deosebesc prin specificitatea și conotațiile acordate. Lipsa unei invitații la petrecerea unui prieten sau primirea unei remarci de la un funcționar de vânzări poate fi percepută ca o anomalie sau ca o excepție de la modul în care cineva este în mod normal tratat de alții. Atunci când astfel de experiențe sunt percepute ca fiind cronice și pervazive, oamenii pot fi motivați să se retragă și să evite posibilitatea unei noi respingeri. 6. Costurile percepute ale respingerii Unele experiențe de respingere sunt deosebit de importante din cauza costurilor asociate cu pierderea relației. Când costurile sunt percepute ca fiind mari, oamenii sunt motivați să încerce să repare relația și să acționeze în mod prosocial pentru a câștiga un favor din partea celui care i-a respins. Aceste costuri sunt adesea obiectivabile în pierderi de resurse. A fi lăsat în afara unei importante decizii de afaceri poate avea un impact și o semnificație deosebită pentru productivitatea viitoare, dizolvarea potențială a unei căsătorii poate avea consecințe financiare negative puternice, iar pierderea unei prietenii poate avea semnificație pentru accesul la anumite grupuri sociale sau alte resurse. Un cost ridicat perceput poate fi, de asemenea, calculat în funcție de costurile sociale potențiale. Atunci când pierderea relației poate duce la jenă, ridiculizare sau rușine, oamenii sunt motivați să acționeze astfel încât să repare relația deteriorată sau să prevină apariția acestor evenimente. În relațiile strânse/ apropiate o investiție ridicată percepută (de exemplu, timp, efort, bani, experiențe comune și identitate socială) prezice mai multe costuri asociate cu respingerea și o motivație mai puternică pentru a repara relația.

276

10.7. Consecințele respingerii și excluderii sociale 10.7.1. Consecințele psihologice Țintele discriminării bazate pe apartenența la grupuri (în funcție de criterii cum ar fi rasa, genul sau etnia) se confruntă deseori cu episoade repetate de respingere și au puține oportunități de a obține acceptarea, cel puțin în ceea ce privește persoanele care le discriminează. Numeroase studii reliefează o asociere între discriminarea auto-percepută și bunăstarea psihologică scăzută (Williams, 2003). De asemenea, discriminarea auto-percepută este un factor puternic de stres, care duce la o varietate de rezultate negative în legătură cu sănătatea și echilibrul mental. Cercetările au arătat faptul că respingerea interpersonală în copilărie a fost asociată cu singurătatea și cu stima de sine scăzută. De pildă, realizând un studiu meta-analitic al corelațiilor între diferite variabile de personalitate și respingere, Newcomb et al. (1993) au evidențiat faptul că acei copii care sunt respinși în mod cronic tind să fie mai agresivi/ mai retrași, au mai puține abilități cognitive și sunt mai puțin adaptați social. Aceste caracteristici îngreunează menținerea unei relații de succes între egali. Cercetările privind efectele pe termen lung ale ostracismului sugerează de asemenea că expunerea persistentă la acest tip de experiențe conduce în cele din urmă la neajutorare, înstrăinare, neputință și depresie (Williams & Nida, 2009). Studiile longitudinale au găsit, și ele, legături semnificative între respingerea socială timpurie și simptomele psihopatologice ce se manifestă mai târziu în viață (Parker & Asher, 1987).

10.7.2. Consecințele fiziologice Patternurile respingerii pe termen lung – cum ar fi discriminarea continuă sau ostracizarea – afectează, de asemenea, sănătatea fizică. La nivel fiziologic, respingerea declanșează eliberarea anumitor hormoni și provoacă anumite răspunsuri neurologice care seamănă cu cele asociate durerii fizice (Smart Richman, 2013), după cum am arătat și mai sus. Excluderea dintr-o sarcină de grup, de pildă, generează un răspuns la stres, implicând creșterea tensiunii sistolice și diastolice (Stroud et al., 2000). În mod similar, alte evenimente care îi fac pe oameni să se simtă excluși – cum ar fi percepția unui tip de raportare nedrept al celuilalt în relație, corelează cu înregistrarea tensiunii 277

arteriale ambulatorii crescute pe parcursul a două zile (Matthews et al., 2005; Smart Richman et al., 2010). Răspunsurile fiziologice au fost examinate mai pe larg în contextul discriminării rasiale. Studiile au indicat faptul că discriminarea etnică și maltratarea sunt asociate cu diferite răspunsuri fiziologice imediate (Harrell et al., 2003). Experiențele cronice ale maltratării și discriminării pot fi, de asemenea, legate de reactivitatea fiziologică crescută la stresorii ulteriori. Într-un studiu având ca participanți femei afro-americane și europeneamericane, realizat de Guyll et al. (2001), s-a constatat că experiențele trecute de genul respingerii și discriminării corelau cu reactivitatea diastolică mai mare a tensiunii arteriale în rândul femeilor afro-americane, efect care nu a fost observat și în rândul femeilor europene-americane. Astfel de constatări și alte studii conexe (de exemplu, DeWall & Richman, 2011) sugerează că experiențele de excludere cronică pot avea efecte pe termen lung asupra răspunsurilor fiziologice la evenimentele stresante din punct de vedere social, înlesnind calea proceselor patogene asociate cu reactivitate fiziologică sporită. Experiențele interpersonale negative sunt, de asemenea, asociate cu eliberarea cortizolului, un hormon care este produs ca urmare a reacțiilor la evenimente stresante. De exemplu, situațiile care implică potențialul de evaluare negativă și excluderea de către alte persoane (cum ar fi prezentarea unui discurs sau efectuarea unei sarcini dificile în fața unui public investit înalt din punct de vedere evaluativ) provoacă eliberarea de cortizol (Dickerson et al., 2008). În mod similar, sentimentele de singurătate, care decurg din percepția deficitelor din cadrul relațiilor sociale ale oamenilor, sunt asociate cu niveluri mai ridicate de cortizol în ziua următoare (Adam et al., 2006). Deși eliberarea cortizolului este benefică, ajutând oamenii să facă față pericolelor, amenințările permanente cu privire la acceptarea interpersonală și socială pot duce la o activitate excesivă a cortizolului, fapt care poate provoca leziuni cardiovasculare, poate compromite funcția imunitară și poate favoriza, de asemenea, apariția altor probleme de sănătate pe termen lung (Miller et al., 2007). În linii similare, studiile realizate asupra primatelor au evidențiat o asociere între stresul cronic datorat subordonării sociale (în care un animal subordonat este supus actelor repetate de excludere, hărțuire și respingere de către animale mai dominante) și dezvoltarea aterosclerozei arterei coronare, această legătură fiind mediată în principal de factori neuroendocrini, cum ar fi hipersecreția cortizolului (Sapolsky, 2005). O altă cale prin care experiențele de excludere pot afecta sănătatea este cea care implică emoțiile negative asociate cu respingerea, incluzând furia, 278

tristețea și anxietatea. După cum am menționat mai devreme, furia este deosebit de pronunțată în cazul discriminării, întrucât este provocată de amenințări și comportamente care sunt percepute ca nejustificate. Atunci când se declanșează emoții puternice ca răspuns la amenințare, tensiunea arterială crește, lipidele și glucoza sunt mobilizate pentru a spori energia și vigilența senzorială, iar în multe cazuri se eliberează cortizolul. Din păcate, activarea repetată a acestor căi fiziologice poate avea efecte dăunătoare asupra sistemului cardiovascular, cum ar fi un risc crescut de hipertensiune arterială (Krieger, 2000). Mai mult, persistența sau cronicitatea stresorilor în timp contribuie la apariția bolilor cardiovasculare mult mai puternic decât experiența unui eveniment acut sau a unei serii de evenimente într-un an dat (Mickelson & Williams, 1999). Astfel, persoanele care se percep ca fiind devalorizate sau excluse în mod regulat din cauza discriminării continue și a respingerii prezintă un risc crescut pentru boli cardiovasculare. În sprijinul acestei ipoteze, cercetările privind legătura dintre singurătate și stările cronice de apartenență redusă constată o morbiditate crescută și o mortalitate prematură (Cacioppo & Hawkley, 2003). Excluderea socială poate duce, de asemenea, la eșecuri ale autoreglării (Twenge et al., 2003), iar acestea oferă o altă cale prin care excluderea contribuie la apariția unor efecte negative pe termen lung în ceea ce privește sănătatea. În măsura în care excluderea diminuează puterea de autoreglaj a oamenilor și interferează cu autocontrolul în diferite moduri, acest lucru poate conduce la perpetuarea unor comportamente nesănătoase cum ar fi, de pildă, consumul excesiv de alcool sau fumatul, precum și la ignorarea unor comportamente sănătoase, cum ar fi efectuarea exercițiilor fizice sau respectarea unor regimuri medicale. În sprijinul acestei afirmații, studiile au găsit o relație între discriminare și utilizarea țigărilor, alcoolului și altor substanțe, precum și o corelație între experiența discriminării și alimentația nesănătoasă (Pascoe & Smart Richman, 2009).

10.7.2.1. Evaluarea socială și răspunsurile cortizolului Dickerson și Zoccola (2013), realizând o meta-analiză a 208 factori psihologici stresori care conduc la eliberarea cortizolului, au constatat că, în general, factorii de stres cu o componentă social-evaluativă (de exemplu, auditoriul prezent) au fost asociați cu o reactivitate mai mare a cortizolului comparativ cu cei fără elemente social-evaluative, mărimea efectului pentru stresorii social-evaluativi (d = 0,67) fiind de peste patru ori mărimea celor fără evaluare socială (d = 0,15). 279

Există o legătură între amenințarea socială și incontrolabilitate. De exemplu, Williams (2007) a sugerat că ostracizarea poate amenința sentimentul nostru de control, evidențiind faptul că anumite contexte incontrolabile și socialevaluative pot apărea adesea în mod concertat. Astfel, în experimentul realizat de el, factorii stresori au fost codificați ca fiind „incontrolabili” atunci când nu se putea face nimic pentru a schimba rezultatul situației (de exemplu, sarcina era imposibilă, avea constrângeri de timp nerealiste); având la bază atât evaluarea socială, cât și incontrolabilitatea, au apărut creșteri puternice, intense ale cortizolului. Acești factori stresori nu numai că au fost asociați cu o reactivitate mare a cortizolului, dar au avut de asemenea timpi mai lungi de recuperare, în fapt efectele persistând în medie cu 40 de minute mai mult decât alte tipuri de sarcini. Aceste constatări demonstrează că o amenințare social-evaluativă incontrolabilă – în care alții sunt prezenți și eșecul este un rezultat probabil – reprezintă un trigger capabil să provoace răspunsuri puternice și prelungite ale cortizolului. Studiile experimentale ulterioare au confirmat și au extins aceste constatări meta-analitice. Gruenewald et al. (2004) au solicitat participanților ținerea unui discurs în prezența sau în absența unui public evaluativ și au constatat răspunsuri puternice și substanțiale ale declanșării cortizolului la stresorul de performanță. Acest efect a fost indicat ca fiind repetat în mai multe studii în care s-au utilizat sarcini stresante de performanță (Dickerson et al., 2008; Het et al., 2009). Un alt studiu a examinat efectele concursurilor de dans în situația existenței unui context social-evaluativ real (Rohleder et al., 2007); autorii au descoperit că nivelurile de cortizol ale dansatorilor au fost ridicate într-o zi de concurs, comparativ cu o zi de repetiție. Mai mult, acei participanți care au raportat un sentiment mai accentuat de stres în fața evaluatorilor au arătat, de asemenea, o reactivitate mai mare a cortizolului, indicând astfel faptul că percepțiile privind intensitatea evaluării sociale sunt asociate cu acest răspuns fiziologic.

10.7.2.2. Componentele contextului social-evaluativ asociat cu reactivitatea cortizolului O situație social-evaluativă prezintă în general multe aspecte și nuanțe, o serie de studii axându-se pe delimitarea componentelor critice ale contextului responsabil de declanșarea răspunsurilor cortizolului. Spre exemplu, Dickerson et al. (2008) au încercat să afle dacă simpla prezență socială a altora este suficientă pentru a provoca un răspuns cortizol sau dacă indivizii trebuie să fie percepuți ca fiind acolo într-un mod evaluativ; rezultatele arată faptul că 280

prezența altora nu era asociată cu creșterea cortizolului, însă percepția altora ca fiind evaluativi corela cu semnificative creșteri ale cortizolului. Alte studii au indicat faptul că percepția unei evaluări potențiale ulterioare performanței nu duce la creșterea nivelului de cortizol (Dickerson et al., 2009). Luate împreună, aceste studii sugerează că potențialul de evaluare nu este componenta critică a contextului social-evaluativ care conduce la creșterea nivelului de cortizol, ci, mai degrabă, evaluarea socială în timp real determină acest răspuns fiziologic. Contează distanța de la care este percepută evaluarea socială, în sensul declanșării cortizolului? Cu alte cuvinte, cei care evaluează performanțele trebuie să se afle în aceeași cameră cu subiecții sau aceștia pot percepe evaluarea socială dintr-o altă locație, declanșându-se astfel reactivitatea fiziologică? O serie de studii au arătat că evaluarea la distanță (de exemplu printr-o oglindă unidirecțională) este într-adevăr capabilă să provoace eliberarea de cortizol; cu toate acestea, nivelul cortizolului era mult mai scăzut decât în cazul în care există o evaluare socială „în direct”, respectiv evaluatorii se aflau în aceeași cameră cu participanții (Andrews et al., 2007; Het et al., 2009.). De asemenea, Kelly et al. (2007) au constatat că prezența unui public a fost asociată cu un răspuns de tipul eliberării de cortizol de aproximativ trei ori mai mare în comparație cu formele de evaluare la distanță. Împreună, acest grup de cercetări demonstrează faptul că, în general, modificările mai mari ale cortizolului sunt declanșate în condițiile în care evaluarea socială este maximizată; prezența vizuală în timp real a unui public de evaluare reprezintă o modalitate sigură de a provoca creșteri substanțiale ale cortizolului. Când acest context evaluativ este diminuat, modificările cortizolului tind să fie și ele minimizate.

10.7.2.3. Respingerea/ excluderea interpersonală și răspunsurile cortizolului Studiile menționate mai sus au pus accent pe anumiți factori socialevaluativi pentru a examina reactivitatea cortizolului față de amenințările la adresa Eului social. Cu toate acestea, multe experiențe de evaluare socială și critică apar în contextul interacțiunilor și relațiilor interpersonale. O serie de cercetări au examinat efectele respingerii sau excluderii interpersonale asupra cortizolului; de exemplu, copiii care se confruntau cu respingerea colegilor prezentau un nivel mai crescut de cortizol comparativ cu cei care erau acceptați social (Gunnar et al., 2003). Realizând un studiu experimental, Blackhart et al. (2007) au împărțit sarcina realizării unei conversații de 15 minute între subiecții studiului și alte 281

patru până la șase persoane. După scurgerea acestui timp, participanților repartizați aleatoriu la condiția de respingere li s-a spus că „nimeni nu dorește să lucreze cu dvs.” într-o sarcină ulterioară, iar cei alocați condiției de acceptare au fost informați că „toată lumea dorește să lucreze cu dvs.”. Astfel, cercetătorii au evidențiat asocierea dintre condiția de respingere și nivelurile crescute de cortizol comparativ cu condiția de acceptare, în care această asociere nu există. Stroud et al. (2000) au realizat un experiment în care participantul și doi „complici” ai cercetătorilor se angajau într-o sarcină de interacțiune, iar apoi, în cursul sarcinii, participantul era exclus treptat și sistematic din conversație. Rezultatele au arătat că această experiență de excludere a dus la creșterea cortizolului în rândul participanților de sex feminin; totuși, bărbații nu au prezentat modificări ale cortizolului ca răspuns la această formă de respingere interpersonală. Femeile percep experiența de respingere graduală în mod diferit și reacționează altfel la evaluare comparativ cu bărbații. Bărbații și femeile pot, de asemenea, să difere în privința hipervigilenței față de propriile emoții (NolenHoeksema & Jackson, 2001), fapt care ar putea duce la deosebiri ale răspunsurilor cortizolului în acest context de respingere. Ford și Collins (2010) au examinat modalitatea în care diferențele interindividuale ale stimei de sine moderează răspunsurile cortizolului la respingerea interpersonală. În acest studiu, participanții de sex masculin și de sex feminin au fost determinați să creadă că vor fi implicați într-un chat online cu un potențial partener de dating. Ulterior li s-a spus că partenerul a ales să nu continue (condiția de respingere) sau că acesta s-a îmbolnăvit (condiția de control). Subiecții cu stima de sine scăzută și aflați în condiția de respingere au arătat niveluri mai ridicate de cortizol comparativ cu subiecții ce aveau o stimă de sine ridicată și se aflau în condiția de respingere sau comparativ cu participanții aflați în condiția de control. Mai mult, auto-aprecierile negative și autoînvinovățirea pe care le prezentau subiecții cu stimă de sine scăzută erau, de fapt, mediatorii efectelor stimei de sine asupra răspunsurilor cortizolului. Astfel, acești subiecți ofereau explicații de tipul „Am fost incompetent din punct de vedere social, nu am fost distractiv”, acuzându-se în mod direct și considerându-se vinovați pentru respingerea interpersonală, acest lucru conducând la creșterea nivelului de cortizol. Într-un alt studiu, realizat de Weik et al. (2010), participanții de sex masculin și cei de sex feminin au fost repartizați aleatoriu într-una din cele trei condiții: excluziunea socială, excluderea atribuită erorii de tip tehnic sau incluziunea socială. Rezultatele au arătat că, deși nivelele de cortizol nu s-au schimbat ca răspuns la sarcina de excludere socială, răspunsurile cortizolului au 282

diferit atunci când participanții s-au angajat mai târziu într-o activitate ce era evaluată social. Rezultatele tuturor acestor studii, ce au examinat efectele excluziunii sociale sau respingerii asupra cortizolului, au demonstrat creșteri ale acestui hormon ca răspuns la respingere, numai la un subset de indivizi (de exemplu, femeile sau cei cu un nivel scăzut de stimă de sine). De asemenea, factorii care sunt asociați cu reactivitatea în situațiile de performanță social-evaluativă, precum perceperea apropierii fizice a auditoriului, joacă un rol în eliberarea cortizolului. În plus, efectele cortizolului în studiile de excludere socială și respingere au fost, în general, mai mici în magnitudine decât cele observate în cazul sarcinilor de performanță social-evaluativă. De pildă, comparând amploarea modificărilor cortizolului pentru situația de excludere socială dintr-un joc și în contextul de performanță social-evaluativa în rândul copiilor cu vârsta cuprinsă între 7 și 17 ani, Stroud et al. (2009) au constatat că prezența stresorului de performanță social-evaluativ a determinat creșteri substanțiale ale cortizolului, în special în rândul adolescenților, în timp ce situația de respingere interpersonală a condus la o mai mică activare a cortizolului per ansamblu.

10.8. Rolul ruminației ca răspuns la evaluarea și excluderea socială Ruminația este caracterizată prin existența unor gânduri nedorite, repetitive, în general orientate în trecut și având un conținut negativ. Repetarea de tip mental a factorilor și situațiilor stresante prelungește răspunsul acut al declanșării cortizolului și, în timp, poate duce la acumularea unor efecte negative asupra sănătății fizice și psiho-emoționale. Există diferențe interindividuale în ceea ce privește tendința către ruminație, însă și caracteristicile situaționale pot determina apariția acesteia. De exemplu, câțiva teoreticieni au susținut că amenințarea reală sau percepută, în cazul nevoilor sau scopurilor fundamentale, poate provoca și menține ruminația (Gold & Wegner, 1995; Martin & Tesser, 1996; Trapnell & Campbell, 1999). În plus, ei au susținut că rușinea poate crește gândurile de tipul ruminației (Joireman, 2004; Trapnell & Campbell, 1999). Ambele reprezintă caracteristici esențiale în explicarea și înțelegerea mecanismelor psihologice ale excluderii sociale. Amenințarea de tipul evaluării sociale poate să determine ruminația din două motive. În primul rând, vizează nevoile fundamentale ale indivizilor, de acceptare și apartenență socială, prin împiedicarea satisfacerii scopului de auto283

conservare socială (Dickerson et al., 2004). Obiectivele neatinse, în general, conduc la ruminații și atunci este de așteptat ca și acest eșec să provoace ruminație. În al doilea rând, evaluarea negativă percepută poate crea o discrepanță între Sinele real și Sinele ideal (Higgins, 1987). Cu alte cuvinte, evaluarea socială negativă devine auto-evaluare negativă și poate duce la experiența rușinii. Mai mult decât atât, atunci când un individ percepe că ceilalți îl consideră lipsit de valoare sau că nu îl valorizează relațional, el sau ea se va confrunta cu sentimentul rușinii (Dickerson et al., 2004). Concluziile mai multor cercetări indică faptul că rușinea și respingerea duc la ruminație; astfel, experiența stării de rușine (Cheung et al., 2004; Joireman, 2004; Orth et al., 2006), factorii stresori legați de stigmatizare (Hatzenbuehler et al., 2009), respingerea de către partenerul romantic (Perilloux & Buss, 2008) sunt asociate pozitiv cu ruminațiile. Ruminația este considerată a fi maladaptivă, deoarece se concentrează asupra problemelor din trecut, în loc să rezolve problemele pentru viitor (Gold & Wegner, 1995). Mai mult decât atât, ruminația corelează cu dezvoltarea și exacerbarea depresiei (Nolen-Hoeksema et al., 1993), cu menținerea anxietății sociale (Clark & Wells, 1995) și cu persistența tulburării de stres posttraumatic (Michael et al., 2007). De asemenea, ruminația poate conduce la o dispoziție emoțională negativă (Nolen-Hoeksema & Morrow, 1993; Rusting & NolenHoeksema, 1998), se poate asocia cu diferite deficiențe în rezolvarea problemelor (Lyubomirsky et al., 1999) și chiar cu agresivitatea (Bushman et al., 2005). Ruminația poate, de asemenea, să extindă răspunsurile stresului fiziologic, iar în cazul celor care rămân ancorați după experiența evaluării sau respingerii sociale în gânduri de acest tip, efectul cortizolului poate dura mai mult. Acest lucru se poate întâmpla din cauza întârzierii recuperării răspunsului la stres; spre exemplu, nivelele crescute de cortizol pot continua să circule în organism mult timp după ce situația de respingere s-a încheiat. În plus, „rechemarea” sau reamintirea prelungită ulterioar situației duce din nou la reactivarea răspunsului la stres. Dacă se repetă în timp, recuperarea întârziată și reactivarea repetată a răspunsului la stres înseamnă o expunere prelungită la hormoni de stres, ceea ce poate afecta starea de sănătate (Brosschot et al., 2006). În susținerea acestei afirmații vin și cercetările de laborator realizate de McCullough et al. (2007), ei demonstrând corelația între ruminația vizavi de nedreptate și creșteri ale cortizolului salivar, precum și studiile realizate de Zoccola et al. (2010), ce au demonstrat faptul că ruminația asupra stresorilor prezice o reactivitate mai mare a cortizolului, cât și o întârziere a recuperării organismului. 284

10.9. Respingerea cronică interpersonală și excluderea socială Întrucât experiența acută de evaluare socială sau de respingere poate provoca schimbări pe termen scurt ale cortizolului, experiențele mai prelungite ar putea duce la dereglare a axei HPA (hipotalamus, glandă pituitară și suprarenale). Într-adevăr, o meta-analiză realizată de Miller, Chen & Zhou (2007) a constatat că factorii de stres cronici ce erau de natură socială se asociau cu niveluri mai ridicate de cortizol dimineața și seara, comparativ cu stresorii care nu aveau element social. În plus, factorii de stres cronici care erau susceptibili de a provoca emoția de rușine au fost, de asemenea, asociați cu niveluri mai mari de cortizol în timpul serii. Cercetările privind singurătatea – care ar putea rezulta din sentimentele de excluziune socială – au demonstrat, de asemenea, asocieri cu activitatea sporită a cortizolului. Persoanele care raportau sentimente mai mari de singurătate aveau un nivel mai ridicat al cortizolului dimineața și seara, comparativ cu cei care se simt mai puțin singuri (Pressman et al., 2005). Aceste creșteri ale cortizolului se produceau în contextul în care singurătatea era experimentată în legătură cu stresorii interpersonali. Alte studii au constatat faptul că sentimentul singurătății este asociat cu răspunsuri mai mari ale cortizolului la trezire (Steptoe et al., 2004). De asemenea, sentimentele de singurătate avute în ziua precedentă prezic răspunsuri mai mari ale cortizolului la adolescenți (Doane & Adam, 2010), precum și la adulții mai în vârstă (Adam et al., 2006) la trezire. Luate împreună, stresul social cronic și sentimentele de singurătate au fost asociate cu o intensificare a activității cortizolului. A fost examinată și relația dintre excluderea socială, conceptualizată ca hărțuire repetată de la egal la egal, și activitatea cortizolului. Astfel, Vaillancourt et al. (2011) au comparat nivelurile zilnice de cortizol ale copiilor cu vârsta de 12 ani care erau supuși hărțuirii din partea colegilor cu ale celor care aveau aceeași vârstă, dar nu erau expuși hărțuirii. Rezultatele au arătat că, în ansamblu, copiii care au fost hărțuiți verbal ocazional sau frecvent au demonstrat un nivel redus al secreției de cortizol; aceleași rezultatele au indicat, de asemenea, diferențe de gen în privința nivelurilor de cortizol – respectiv, băieții aveau un nivel mai mare de cortizol zilnic, în timp ce fetele aveau niveluri mai scăzute. Aceste constatări arată că disfuncționalitatea axei HPA poate rezulta și din hărțuirea cronică. Rezultatele nu au fost aceleași pentru bărbați și femei; studiile viitoare ar trebui să examineze dacă acest tip de excludere și respingere socială 285

este perceput diferit de bărbați în comparație cu femeile sau dacă este responsabil un alt mecanism (de exemplu, hormonii sexuali). Alte cercetări au constatat că reactivitatea cortizolului este un moderator între hărțuirea din partea colegilor și simptomatologia depresivă (Rudolph et al., 2010, 2011). În mod specific, copiii supuși frecvent hărțuirii de acest tip și care prezentau niveluri de cortizol ridicate, ca răspuns la stresul anticipativ la contactul social, dezvoltau ulterior simptome depresive, mai precis, după un an. În plus, ei aveau o tendință mai mare către ruminare, oferind un mecanism potențial pentru aceste efecte. Acest lucru arată legătura directă dintre hărțuire, disfuncționalitățile fiziologice produse de stresul aferent și simptomatologia depresivă.

10.10. Durerea socială 10.10.1. Durerea socială și durerea fizică – similitudini „Durerea” respingerii sociale este o realitate ce depășește o simplă figură de stil, o serie de studii arătând faptul că o parte din motivul pentru care indivizii descriu respingerea ca fiind dureroasă este că experiențele de respingere sunt prelucrate de aceleași patternuri neurale ca și în cazul durerii fizice (Eisenberger et al., 2003; Eisenberger & Lieberman, 2004, 2005; Eisenberger, 2012), după cum am subliniat și anterior. Unii autori au sugerat că, datorită importanței conexiunii sociale pentru supraviețuirea umană, sistemul de atașament social poate să fie adânc înrădăcinat în sistemul dureros fizic, împrumutând semnalele specifice durerii pentru a indica momentele în care relațiile sociale sunt amenințate (Panksepp, 1998). Concret, cercetările au arătat că prezența distresului social ca urmare a excluderii sociale este asociată cu o activitate mai mare în cortexul cingulat anterior dorsal (CCAD) (Eisenberger et al., 2007) și insula anterioară (DeWall et al., 2011; Masten et al., 2009). Mai mult decât atât, factorii individuali de diferențiere care, de regulă, reduc răspunsurile la excluderea socială (de exemplu, suportul social, atașamentul anxios, stima de sine) arată o legatură cu activitatea neuronală. Persoanele ce beneficiază de mai mult sprijin social sau care petrec mai mult timp cu prietenii au prezentat o activitate redusă în CCAD și insula anterioară ca răspuns la excluderea socială (Eisenberger et al., 2007; Masten et al., 2010). Persoanele care au un grad mai ridicat de atașament anxios și tendința de a se îngrijora cu privire la posibilitatea respingerii de către ceilalți apropiați au arătat o creștere a activității în CCAD și insula anterioară ca răspuns la 286

excluderea socială. În mod similar, indivizii cu stimă de sine scăzută au prezentat o activitate mai mare în CCAD (Onoda et al., 2010) ca răspuns la excluderea socială; persoanele care se simțeau respinse din punct de vedere social sau deconectate în interacțiunile sociale din lumea reală au prezentat de asemenea o activitate mai mare în CCAD ca răspuns la excluziunea socială (Eisenberger et al., 2007). Aceste fapte arată o legătură între experiențele de respingere socială și activarea neurală responsabilă pentru durere. Foarte important, lucrările recente au confirmat că experiențele legate de durerea socială și cea fizică activează regiuni neuronale care se suprapun. Astfel, în studiul realizat de Kross et al. (2011a,b), participanții (care au fuseseră recent respinși de partener în relația romantică) erau antrenați în două tipuri de situații: 1) una în care trebuiau să se gândească la experiența lor de respingere interrelațională și 2) o situație în care erau supuși unor stimuli termici dureroși. Rezultatele au demonstrat o suprapunere a activității neuronale în CCAD și insula anterioară ca răspuns la ambele tipuri de situație (de durere socială și fizică). Interesant, acest studiu a demonstrat, de asemenea, activitatea neuronală suprapusă în regiunile neurale cunoscute pentru procesarea componentei senzoriale a durerii fizice, respectiv în cortexul somatosenzorial secundar și în insula posterioară. Pe lângă excluderea și respingerea socială, evaluarea socială negativă activează de asemenea aceste regiuni asociate durerii fizice. De exemplu, într-un studiu (Eisenberger et al., 2011), participanților li s-a spus că se află într-o situație de evaluare a primelor impresii pe care ei le produc unui alt subiect, acesta oferindu-le feedbackuri de tipul pozitiv, neutru sau negativ. La fiecare 10 secunde, participanții au văzut pe ecran un nou cuvânt de feedback care indica impresia continuă a evaluatorului asupra interviului participantului (feedbackul fiind același pentru fiecare participant). Aceste cuvinte cu rol de feedback au fost preselectate pentru a fi interpretate ca respingere (de exemplu, „plictisitor”), neutru (de exemplu, „spontan”) sau pozitiv (de exemplu, „inteligent”). De asemenea, participanților li s-a cerut să evalueze modul în care s-au simțit ca răspuns la fiecare cuvânt de feedback nou, apăsând unul din cele patru butoane variind de la 1 – foarte rău la 4 – foarte bun. Rezultatele au demonstrat, nu în mod surprinzător, faptul că participanții s-au simțit mult mai rău ca urmare a feedbackului de respingere, acest lucru corelând și cu o activitate mai intensă în CCAD. În plus față de studiile care examinează asocierea dintre experiențele legate de excluderea socială sau de evaluarea socială negativă și diferite patternuri neurale, experimentele care utilizează imagini cu tematică de respingere sau expresii faciale cu aceleași conotații au arătat efecte similare. De exemplu, ca răspuns la vizualizarea imaginilor cu tema respingerii (picturi de 287

Edward Hopper) în comparație cu imagini ce înfățișau tema acceptării (picturi de August Renoir), participanții au arătat o activare semnificativă atât în CCAD, cât și în insula anterioară (Kross et al., 2007). Mai mult, într-un studiu separat, indivizii care aveau un grad mai mare de sensibilitate la respingere au arătat o activitate mai mare a CCAD ca răspuns la vizionarea unor videoclipuri în care figurau indivizi cu expresii faciale dezaprobatoare – un potențial indiciu al respingerii sociale (Burklund et al., 2007). Astfel, CCAD și insula anterioară pot fi receptive nu numai la experiența respingerii, ci și la indicii care reprezintă sau semnalează respingerea socială (sau posibilitatea respingerii sociale). Durerea este o senzație extrem de puternică, ea poate paraliza și insufla frică intensă. Dar este, de asemenea, și utilă într-un mod remarcabil. Durerea semnalează prezența sau amenințarea unei răniri și este, astfel, un mecanism de auto-conservare. Abilitatea sa considerabilă de a atrage atenția face dificilă ignorarea, iar caracterul său aversiv motivează puternic reacțiile care vizează reducerea acesteia. Cu toate că durerea este neplăcută, este dificil de imaginat că omul ar fi capabil să supraviețuiască fără ea. Persoanele care se nasc fără capacitatea de a simți durerea sau care simt senzația de durere, dar o experimentează ca fiind nonaversivă, suferă leziuni continue, amputări ale membrelor și au o scurtă durată a vieții (Nagasako et al., 2003). Durerea este, desigur, subiectivă și s-a dovedit a fi foarte dificil să fie cuantificată până acum, chiar și cu măsurători obiective, cum ar fi testele de sânge, urină sau chiar imagistică a creierului. Într-adevăr, natura inerent subiectivă și privată a durerii poate exacerba sentimentele de izolare, în special în cazul celor pentru care nu există o explicație din punct de vedere medical, potențial conducând la dureri sociale. Departe de a fi o funcție liniară a afectării țesuturilor, durerea este un fenomen extrem de complex, constând în multiple fațete, care implică numeroase circuite neuronale, precum și sistemul endocrin și imunitar (Benarroch, 2001; Chapman et al., 2008); ea este afectată de o mulțime de contexte afectiv-emoționale (de exemplu, convingeri, așteptări), factori cognitivi (atenția și memoria), starea de spirit, dar și de factori genetici (Tracey & Mantyh, 2007). Durerea declanșează o serie de răspunsuri protective, dar și afective, cognitive și comportamentale. Borsook et al. (2013) descriu două componente ale durerii – senzoriale și afective. Aspectul senzorial se referă la localizarea și calitățile senzației (de exemplu, durerea intensă pulsantă sau ascuțită în degetul mare drept). Componenta afectivă se referă la aspectul emoțional al experienței – cât este de neplăcută, iritantă sau cât distres provoacă experiența durerii. 288

Deși senzațiile fizice asociate cu durerea fizică sunt deseori destul de diferite de cele asociate durerii sociale, componenta afectivă este asemănătoare. Ca rezultat, aspectul emoțional al unei experiențe dureroase din punct de vedere social este cel căruia i-a fost aplicat termenul de durere socială. MacDonald și Leary (2005a,b) au sugerat că durerea socială este de fapt o formă de durere emoțională și că răspunsurile afective la traumatismele fizice reprezintă ele însele o subcategorie a durerii emoționale. Așa cum durerea fizică provine din vătămări fizice, durerea socială poate apărea din cauza unor vătămări sociale; astfel, durerea socială a fost conceptualizată în primul rând ca stres emoțional care apare în contextul respingerii sau pierderii sociale. Deși dimensiunile senzoriale ale durerii sociale pot fi regăsite în aspecte precum calitatea durerii (vibrație, înjunghiere) și localizarea (stomac, piept), la nivel fenomenologic aparent diferă de aspectul senzorial al durerii fizice. O serie de cercetări arată că opioidele, un jucător cheie în sistemele de modulare a durerii fizice, joacă de asemenea un rol esențial în modularea stresului social.

10.10.2. Suprapunerea cu sistemele biochimice (sistemul opioidelor) Sistemul opioidelor este implicat în reglarea durerii fizice. De exemplu, morfina, care imită acțiunea opioidelor endogene, este considerată în prezent ca fiind printre cele mai puternice și eficiente medicamente analgezice disponibile pentru tratamentul durerii moderate până la severe (Bie & Pan, 2007; Fine & Portenoy, 2004). Nu după mult timp de la descoperirea sistemului opioid din creier, o serie de studii au arătat că administrarea morfinei calmează neliniștea, precum și strigătele emise de animalele separate de grupul social (Herman & Panksepp, 1978; Panksepp et al., 1978, 1980). Astfel, un medicament, cunoscut mult timp ca analgezic pentru durerea fizică, a avut efect și asupra durerii sociale. Într-un alt studiu, Herman și Panksepp (1978) au separat porcușorii de Guineea sugari de mamele lor timp de 15 minute în fiecare zi pe o perioadă de 2 până la 3 săptămâni. O astfel de separare nedorită de mamă provoacă în mod obișnuit țipete de primejdie la animale tinere. Cu toate acestea, când au fost injectate cu sulfat de morfină, animalele izolate au emis în mod semnificativ mai puține țipete de primejdie în comparație cu animalele cărora li s-a administrat o injecție salină, fără a avea niciun efect asupra activității globale. Efectul a fost dependent de doză, doze mai mari de opioizi ducând la scăderea numărului de strigate. Aceste rezultate au fost ulterior reproduse în mai multe studii (Herman & 289

Panksepp, 1978; Keverne et al., 1997; Panksepp, 1998, 2008) și cu diferite tipuri de animale, cum ar fi șobolani (Carden et al., 1996; Carden & Hofer, 1990a,b; Kehoe & Blass, 1986a,b,c; Kehoe & Boylan, 1994), maimuțe (Kalin et al., 1988; Keverne et al., 1989), câini (Panksepp et al., 1978) și păsări (Panksepp et al., 1978). Concluziile acestor studii evidențiază și ele faptul că sistemele de mediere ale durerii fizice și sociale se suprapun, iar, din moment ce mamiferele complexe social au apărut relativ recent în istoria evoluției, deducem că sistemul de avertizare a primejdiei sociale s-a suprapus peste sistemul durerii fizice, mai vechi din punct de vedere evolutiv, pentru a semnala deconectarea socială. O altă linie de cercetări a constatat că opioidele sunt implicate în diminuarea sensibilității la durere (hipoalgezia), observată concomitent cu izolarea socială (Kehoe & Blass, 1986a,b,c; Naranjo & Fuentes, 1985; PuglisiAllegra & Oliverio, 1983). De exemplu, într-un studiu (Puglisi-Allegra & Oliverio, 1983), șoarecii au fost fie separați, fie adăpostiți în grupuri de șase pentru o perioadă de 8 săptămâni. În plus, unii au fost supuși stresului de imobilizare, administrându-li-se morfină sau soluție salină. Șoarecii izolați social au demonstrat un prag sensibilitate la durere mai scăzută ca răspuns la stimuli termici dureroși față de șoarecii grupați. Acest efect a fost diminuat prin injectarea de naloxonă (un derivat opioid), ceea ce înseamnă că hipoalgezia indusă de izolarea socială a fost mediată de opioide. Cel mai important, administrarea morfinei nu a avut niciun efect asupra șoarecilor izolați, deși a scăzut sensibilitatea durerii la șoarecii grupați. Deci, rezultatele acestor cercetări au arătat ca izolarea socială modulează sensibilitatea fizică la dureri prin intermediul sistemelor opioide; izolarea socială pe termen lung poate duce la dereglarea receptorilor opioizi (Schenk et al., 1982). Dacă sunt aplicabile la oameni, aceste rezultate au implicații clinice importante și sugerează un alt mod prin care durerea socială și cea fizică sunt legate; durerea socială cronică poate induce modificări ale receptorilor opioizi, fapt care poate compromite atât funcționarea sistemului de modulare a durerii endogene a individului, cât și reactivitatea la medicamentele opiacee, cum ar fi morfina.

10.10.3. Efectele durerii sociale acute asupra experienței durerii fizice Întrucât sănătatea umană este atât de puternic influențată de relațiile sociale, pierderea, respingerea, lipsa de conectare pot fi prelucrate ca amenințări asemănătoare cu vătămările corporale. Atunci când se confruntă cu o amenințare iminentă, organismul răspunde prin activarea unei serii de măsuri fiziologice 290

menite să faciliteze supraviețuirea – așa-numitul răspuns „luptă sau fugi”. Aceste măsuri includ creșterea ritmului cardiac, accelerarea ritmului respirator, dilatarea pupilelor, apariția transpirației. Răspunsul luptă sau fugi implică, de obicei, hipoalgezia, o reducere a sensibilității la durere, deoarece durerea ar fi contraproductivă în cazul în care împiedică un organism să supraviețuiască unei amenințări. De exemplu, afișarea comportamentelor care să reflecte existența rănilor, deci a vulnerabilităților, ar fi preferată de prădători. Evoluția, prin urmare, pare că a favorizat speciile care au exprimat hipoalgezia în situații amenințătoare (Butler & Finn, 2009). Răspunsurile hipoalgezice endogene au fost observate la șoareci ca urmare a expunerii la numeroși factori de stres nonsocial, cum ar fi șocurile administrate piciorului (Chesher & Chan 1977), restricționarea alimentelor și constrângerea mișcărilor (Costa et al., 2007). Hipoalgezia indusă prin amenințare a fost observată la om prin expunerea la păianjeni în cazul celor care aveau arahnofobie (fobie de păianjeni) (Janssen & Arntz, 1996), prin intermediul realității virtuale (Hoffman et al., 2001) și prin administrarea unui șoc electric (Rhudy & Meager, 2003a,b). Astfel, în experimentul realizat de Rhudy & Meager (2001), participanților le-au fost alocate două condiții de inducție emoțională: respectiv frică în cazul primului grup de subiecți, ce erau expuși la un șoc electric dureros, și anxietate în cazul celui de al doilea grup, stare indusă prin amenințarea cu șocul; cercetătorii au descoperit că frica provocată de expunerea la șoc a determinat o creștere semnificativă a pragului de durere, în timp ce anxietatea determinată de amenințarea șocului a dus la o creștere a reactivității la durere. Pentru multe animale sociale, în special pentru oameni, înfrângerea, pierderea și excluderea socială pot fi printre cele mai importante amenințări la adresa siguranței tuturor. În acest caz, astfel de amenințări ar putea declanșa acele răspunsuri de tip fugi sau luptă. Cercetările realizate pe animale au arătat într-adevăr răspunsuri analgezice la o serie de factori de stres social, inclusiv izolarea socială (Puglisi-Allegra & Oliverio, 1983), experiențele de înfrângere (Kavaliers, 1988b) și conflictul social (Rodgers & Hendrie, 1983). La fel ca în cazul răspunsurilor luptă sau fugi în cazul amenințărilor fizice, un răspuns la excludere poate fi activarea sistemelor endogene de modulare a durerii. Astfel, apariția unui eveniment dureros din punct de vedere social reprezintă o amenințare puternică în sine, care este capabilă să provoace același răspuns ca orice amenințare acută – invocarea răspunsului de stres al organismului – cu interferența durerii fizice (Borsook și MacDonald, 2013). Efectul legăturii dintre amenințarea socială și hipoalgezie la om a fost evidențiat, de asemenea, prin intermediul câtorva studii. Astfel, în cercetarea 291

realizată de DeWall și Baumeister (2006), unii participanți au fost repartizați la întâmplare pentru a primi feedback de genul că propria viață ar fi marcată de izolarea socială (prietenii s-ar îndepărta, căsătoriile ar fi de durată scurtă). Alți participanți au fost informați că se vor bucura de relații stabile, pline de recompense pe tot parcursul vieții. Grupul care primise predicția dură a unei vieți marcată de evenimente sociale negative a raportat praguri de durere semnificativ mai mari și o toleranță mai mică la durere, comparativ cu cei care primiseră o predicție pozitivă. Rezultatele însă nu se pot generaliza la diferitele tipuri de experiențe pe care oamenii le pot întâlni în viața cotidiană. Având în vedere importanța extinsă a rețelei sociale pentru sănătatea umană și supraviețuire, pare rezonabil faptul că diferitele vătămări aduse acestei rețele reprezintă o amenințare considerabilă. Rănile sociale acute și durerea socială rezultată ar trebui, prin urmare, considerate amenințări, ele provocând un răspuns fiziologic, inclusiv hipoalgezia, la fel ca orice altă amenințare percepută.

10.10.4. Suportul social și sensibilitatea la durere fizică Potrivit lui Panksepp (2010), contextele și mediile sociale pot fi cauza durerii, dar ele pot oferi în același timp și o resursă puternică pentru a face față durerii. Într-unul din primele studii experimentale care examinează efectele suportului social asupra durerii, Brown et al. (2003) le-au cerut subiecților (tineri adulți) să țină un braț în apă rece cu gheață; participanții au efectuat această sarcină, fie singuri, fie în compania unui prieten sau a unui necunoscut. Complicii experimentatorului au fost instruiți să ofere sprijin activ (implicare cât mai mult posibil în sarcină), sprijin pasiv (doar contact vizual) sau sprijin interactiv (interacționau cu partenerul în funcție de cât doreau). Rezultatele au arătat că beneficiarii sprijinului activ și pasiv raportau mai puțină durere fizică decât omologii lor care îndeplineau sarcina fie singuri, fie cu suport interactiv. Cercetătorii au sugerat că motivul pentru care grupul cu suport interactiv nu a reușit să arate un efect similar cu cel obținut în condițiile de suport activ și pasiv este producerea unor tranzacții negative care au subminat beneficiile oricărui sprijin pozitiv, iar concluzia trasă a fost cea potrivit căreia stimulii fizici dureroși pot fi resimțiți ca mai puțin intenși în prezența unui partener care oferă susținere socială, în comparație cu persoana care trebuie să îi suporte de una singură. În timp ce Brown et al. (2003) au arătat consecințele unui tip de experiență de conectare socială (compania unei persoane) asupra procesării 292

durerii fizice, Master et al. (2009) au extins această cercetare prin investigarea efectelor unor alte forme de experiențe de conectare socială asupra durerii fizice. În studiul lor, lotul experimental era format din subiecți de sex feminin ce aveau relații romantice de lungă durată; participanții erau rugați să își plaseze un braț în spatele unei cortine opace, iar apoi brațul respectiv a fost expus la o serie de stimuli termici în mai multe condiții diferite: ținând mâna partenerului (care stătea în spatele perdelei), ținând mâna unui străin de sex masculin, ținând un obiect, vizionând fotografia partenerului, vizionând fotografia unui bărbat străin, vizionând fotografiile unui obiect (scaun). Jumătate dintre stimulările termice au provocat dureri scăzute, în timp ce cealaltă jumătate au indus dureri mari, participanții evaluând neplăcerile resimțite în cazul fiecărui stimul. Cercetătorii au descoperit că situația în care participanții erau în contact cu mâna partenerului a condus la evaluări ale durerii semnificativ mai mici decât situația contactului cu un obiect sau când țineau mâna unui străin. Un pattern similar de constatări a apărut în cazul fotografiilor. Afișarea fotografiei unui partener a condus la o reducere semnificativă a durerii comparativ cu vizualizarea fotografiilor unui obiect sau a unui străin. Așadar, imaginea unui iubit/ partener romantic poate fi suficientă pentru a activa reprezentările mentale asociate cu iubirea și suportul social, reducând astfel reactivitatea la durere. Eisenberg et al. (2007) au constatat că relația între susținerea socială zilnică ridicată și reactivitatea cortizolului la stresul social a fost mediată de diferențele individuale în reactivitatea CCAD. Relația inversă dintre suportul social și reactivitatea neurală și neuroendocrină la un eveniment stresant arată că factorii de stres au un efect redus asupra persoanelor care au un nivel mai ridicat de susținere socială în comparație cu cei care au un nivel mai scăzut de sprijin social. Aceste studii oferă dovezi convergente potrivit cărora sprijinul social reduce atât experiența durerii fizice, cât și semnăturile neuronale cunoscute a fi asociate pozitiv cu durerea. Conform modelului răspunsului la stres realizat de Lazarus și Folkman (1984), recunoașterea unei amenințări instigă un proces de evaluare (conștient și /sau subconștient), care este mediat de resursele de coping ale unei persoane – acestea depinzând, în principal, de expunerea prealabilă la amenințare, de evaluări ale propriilor capacități și de succesele sau eșecurile din trecut. Este posibil ca sprijinul social să fie considerat o resursă benefică în cazul unei amenințări, reducând astfel amploarea acesteia și, în același timp, sporind capacitatea de adaptare percepută a individului (Cohen et al., 2000; Cohen & Wills, 1985). Conform studiilor realizate de Brown et al. (2003), precum și de Master et al. 293

(2009), sprijinul social diminuează amenințarea percepută sau îmbunătățește capacitatea de gestionare percepută a prejudiciului presupus de semnalul durerii. Astfel, odată cu perceperea unui pericol redus, durerea s-ar putea micșora și ea. O altă explicație este aceea potrivit căreia afectele pozitive generate de sprijinul social ar putea facilita conștientizarea unei game mai largi de posibilități creative de a face față durerii. Cercetările extinse realizate de Fredrickson (2001, 2009) au arătat că, în timp ce emoțiile negative restricționează atenția omului în vederea pregătirii corpului pentru a răspunde în mod specific, emoțiile pozitive pot extinde repertoriile cognitive și comportamentale, crescând numărul de răspunsuri posibile pe care le putem găsi. Având o perspectivă extinsă și un potențial creativ îmbunătățit, este probabil ca orice problemă, chiar și durerea, să pară mai ușor de gestionat pe fondul unor posibilități extinse. Oricare ar fi mecanismul explicativ, în cazul în care afectul pozitiv produce hipoalgezie, cum este posibil ca un afect negativ, probabil provocat în perioadele de excludere socială, să împiedice în mod similar durerea? Rhudy et al. (2008) subliniază că, în cele mai multe studii, rezultatele au evidențiat faptul că emoțiile negative facilitează sensibilitatea la durere, iar gradul de hiperalgezie crește direct proporțional cu creșterea intensității afectului negativ, însă numai până la un anumit punct. Astfel, există un prag la care efectul afectului negativ asupra durerii se inversează. De exemplu, în studiul lor, descris mai sus, Rhudy și Meager (2001) au constatat că simpla amenințare a oamenilor cu șocuri dureroase a dus la hiperalgezie, în timp ce expunerea la șocuri a dus la hipoalgezie. Deși ambele grupuri au raportat în mod similar prezența unui afect negativ, grupul căruia i s-au administrat stimuli dureroși prezenta o excitație nervoasă semnificativ crescută comparativ cu grupul care doar fusese amenințat. Deci, efectele hipoalgezice induse de stres observate în numeroase studii realizate pe animale, dar și pe ființe umane, apar deoarece stresorii folosiți au o intensitate suficientă pentru a depăși acest prag de reversiune, adesea pentru că sunt inevitabili (lucru care este asociat cu excitare nervoasă puternică). Având în vedere importanța vitală a conexiunii sociale pentru sănătatea umană, rezultatele studiilor realizate de către DeWall și Baumeister (2006) au demonstrat faptul că minime semnale de slăbire a rețelelor sociale pot fi tratate ca o amenințare formidabilă, ceea ce ar genera o excitare nervoasă intensă. Această explicație corespunde rezultatelor studiilor realizate pe animale, care indicau legătura dintre stresorii care deconectează social (izolare, conflict etc.) și apariția hipoalgeziei. Indiciile unui mediu social suportiv ar semnala disponibilitatea unei game largi de resurse valoroase pentru a face față rănirilor, provocând astfel sisteme de 294

inhibare a durerii. Pe de altă parte, din cauza pericolului asociat cu deconectarea socială, indiciile de vătămare socială ar semnala o amenințare majoră, provocând, de asemenea, procese de inhibare a durerii. Astfel, este posibil ca hipoalgezia să fie un răspuns adecvat atât în timpul perioadelor de deconectare socială, cât și de susținere socială, dar să apară din diferite motive și prin mecanisme diferite.

10.11. Studiu de caz – problematica PAFA (persoane adulte fără adăpost) Există anumite persoane pentru care strada reprezintă un spațiu de exercitare a „profesiunii”: bandele de hoți, prostituatele, comercianții și consumatorii de droguri, cerșetorii de profesie, „viteziștii” (cei care fac întreceri cu automobilele în toiul nopții) etc. Studiul nostru de caz are în centru persoanele adulte fără adăpost (PAFA) – grupul de populație de care ne ocupăm intră în contact cu cei enumerați mai sus, însă infracționalitatea nu este o caracteristică definitorie a persoanelor fără adăpost care se refugiază pe stradă. Care sunt acele persoane pentru care strada este căminul de zi cu zi? În primul rând familiile cu copii evacuate din fostele case naționalizate, mame și copii victime ale violenței conjugale, familii care s-au constituit pe stradă, din rândul persoanelor fără adăpost, respectiv familii de tineri ai străzii (foști copii ai străzii). Bătrânii – ajung în general în stradă ca urmare a actelor de escrocherie comise de rude sau de alte persoane care s-au oferit să-i „ajute”, să le ofere un sprijin și i-au lăsat fără casă. Persoanele cu dizabilități psihice și/sau fizice sunt un alt grup populațional extrem de vulnerabil și des întâlnit pe străzi. Acestea nu găsesc un suport în familia de origine (dacă aceasta există) și sunt în general victime ale unui context social nefavorabil. Foștii deținuți, în majoritatea lor tineri, se confruntă cu o puternică respingere din partea familiei și cu marginalizarea socială și preferă strada ca ultim refugiu. Unii vin după prima condamnare, alții după mai multe și constată cu stupoare că era mai bine în penitenciar. Tentativele lor de a se reintegra în societate din punct de vedere socio-profesional eșuează în mod constant. Alte persoane aflate pe stradă: bărbați și femei, tineri sau adulți, necăsătoriți, divorțați sau alungați din familie, șomeri sau plecați de acasă în căutarea unui loc de muncă. Ce au acești oameni în comun? Strada – o imensă ascunzătoare și un loc de întâlnire pentru cei vitregiți de soartă. Care sunt nevoile lor? O întrebare 295

dureroasă și, în același timp, un demers dificil pentru cei angajați în programe de asistență socio-medicală pentru persoane defavorizate social. Este foarte greu de găsit un numitor comun care să definească această populație. Copii de câțiva ani și bătrâni de 90 de ani, analfabeți și persoane cu studii superioare, indivizi sănătoși sau bolnavi fizic sau psihic, persoane calificate profesional și necalificate, oameni care s-au trezit pe stradă peste noapte și alții care au ales să trăiască pe stradă, femei, bărbați, persoane singure, familii. Ce anume se întâmplă cu o persoană ajunsă în stradă, ce o face să se adapteze și să supraviețuiască aici? Vom evidenția două abordări asupra vieții în stradă a persoanelor adulte fără adăpost: prima are în vedere o dimensiune dinamică (degradarea în timp), iar cea de-a doua una psihopatologică. Prima abordare îi aparține lui Alexandre Vexliard (1999) și prezintă patru faze ale desocializării persoanelor fără adăpost: 1. Persoana re-activă 1.a. Faza de agresiune – caracterizată prin activitate intensă, în care se fac diverse încercări de readaptare exterioară și în care personalitatea individului și lumea sa interioară rămân neschimbate. Această fază apare în urma unui eveniment brutal (spre exemplu, pierderea partenerului de viață, a locului de muncă, invaliditate etc). În timpul acestei etape, persoana va încerca să facă tot posibilul ca să-și regăsească stabilitatea pierdută și nu pare a fi conștientă de această nouă situație și de ceea ce presupune ea. Încă din aceasta primă etapă, posibilitățile de acțiune, ca și mijloacele pe care le are la dispoziție ca să beneficieze de libertatea sa socială, precum și de drepturile sale sunt micșorate, diminuate și degradate. Contactele cu anturajul persoanei se alterează (își face apariția sentimentul de jenă față de noua sa situație, temerea că anturajul ar putea crede că persoana are o dizabilitate etc.). Valorile introiectate în trecut încă îi orientează atitudinile și comportamentul individului, însă aceste valori cu care persoana continuă să se identifice reprezintă un obstacol către acceptarea noii situații în care se află. Resursele sale (fizice, intelectuale, financiare), precum și mediul său socioafectiv (familial, amical) vor constitui bazele probabilității ca persoana să iasă din această situație și să nu treacă la fazele ulterioare. În timpul acestei prime faze, persoana frecventează o lume complet nouă pentru ea și cu care nu se identifică. Comportamentul agresiv pe care îl manifestă este îndreptat și spre alte persoane excluse și are ca motivație 296

regăsirea echilibrului din trecut. Astfel, o lume nouă, diferită, i se deschide persoanei, dar aceasta nu vrea încă să o admită și nu se recunoaște ca făcând parte din ea. 1.b. Faza de regresiune Această fază este caracterizată de închiderea în sine. Persoana încă respinge această nouă situație, fapt care o împiedică să o conștientizeze și să facă demersurile pe care le presupune această situație (spre exemplu, înscrierea la șomaj, informarea despre drepturile sale etc.). În timpul primei faze, individul percepea trecutul său ca fiind încă familiar, chiar binevoitor, însă, în timpul celei de-a doua faze, această lume îi devine treptat străină, chiar ostilă. Îi apare ca o lume care nu mai face parte din viața prezentă și pe care o respinge. Concepția persoanei asupra propriei vieți se transforma sub impactul noilor acțiuni pe care le presupune situația actuală în care se află (cum să găsești de mâncare, unde să dormi, unde să te speli, unde să întâlnești un lucrător social). Treptat, persoana întreprinde din ce în ce mai puține acțiuni, are din ce în ce mai puține inițiative, acestea solicitându-i un efort adesea epuizant și pe care îi e din ce în ce mai greu să-l depună. Anxietatea omniprezentă față de viitor diminuează numărul și calitatea acțiunilor întreprinse și favorizează acumularea eșecurilor. Însă persoana își păstrează încă speranța că-și va regăsi viața din trecut. Privațiunile, restricțiile se acumulează din ce în ce mai mult, iar respingerea tacită a anturajului conduce spre agravarea situației psiho-emoționale a persoanei. Comparația cu ceilalți îi accentuează sentimentul potrivit căruia ar avea o deficiență, că ar fi ceva în neregulă cu propria persoană. Societatea per ansamblu este percepută pe zi ce trece ca fiind din ce în ce mai ostilă. Întoarcerea la viața din trecut devine din ce în ce mai puțin posibilă. Ceea ce era perceput ca fiind accidental capătă profilul unei realități inevitabile. Această nouă situație devine din ce în ce mai insuportabilă, atât la nivel economic, cât și psihologic. În primele două faze pe care ni le descrie A. Vexliard putem observa că persoana încă are voința și posibilitatea fizică, dar și psihologică de a întreprinde acțiuni care să o ajute în cursul vieții. 2. Persoana a-reactivă A. Vexliard descrie în fazele 2.a și 2.b dificultatea cu care se confruntă persoana ca să întreprindă acțiuni, deoarece atât reperele sale temporale, cât și cele spațiale sunt alterate. 297

2.a. Faza de fixare În timpul acestei faze, persoana conștientizează că a devenit parte a unei lumi noi; totuși, păstrează conștiința omului care a fost și care nu mai e. Scăderea numărului contactelor sale sociale generează un sentiment dureros de frustrare, de eșec, de devalorizare de sine, care fac tot mai dificile acțiunile sale. În aceasta situație, persoana se confruntă cu o atitudine de respingere sau evitare mai mult sau mai puțin mascată din partea anturajului și chiar cu disprețul său. Acest eșec resimțit duce la respingerea socială: disprețul și denigrarea constituie arme puternice de apărare a societății împotriva exclușilor (Badea & Mitrofan, 2004). Astfel, persoana trece de la îndoială la neliniște. Existența sa are un caracter neregulat și nesigur, totul fiind provizoriu: muncă, condiția de cerșetor, răscolitul prin gunoaie, la fel ca și micile infracțiuni. Mai ales în timpul acestei de-a treia faze individul începe să consume alcool. La început, bea ca să uite, ulterior devenind dependent de alcool. Un nou stil de viață se instalează, dar această situație nu este încă pe deplin acceptată de către persoană. Individul conștientizează faptul că nu mai face parte din fosta lui lume, dar nici nu acceptă realitatea lumii în care trăiește: cea a exclușilor social. În cazul în care evoluția acestui fenomen se fixează în acest stadiu, riscul apariției suicidului este crescut. Așadar, un ultim conflict psihologic ar trebui eliminat, o importanță deosebită în acest sens având-o acceptarea și justificarea noilor acțiuni și a noului mod de viață, față de sine, dar și în fața celorlalți. Acest proces interior va fi desăvârșit în timpul celei de-a patra faze. 2.b. Faza de resemnare În această fază, persoana începe să uite reperele fostei sale lumi, iar presiunile cu care se confruntă o determină să valorizeze noua lume în care trăiește. Mândria pe care o afișează față de noul statut de „cerșetor filosof” sau de „cerșetor liberal” are la baza mecanismele unei raționalizări de tip autist, care minimalizează rolul celuilalt și universul „normal”. Negarea fostelor valori a devenit o certitudine atât la nivel cognitiv, cât și la nivel emoțional. Modalitățile de interacțiune cu anturajul sunt complet diferite de trecut. Noul stil de viață îl determină să-și piardă fostele obiceiuri, fostele contacte, legăturile afective, nevoile din trecut și să își creeze altele noi, care au însă o altă conotație – persoana începe să nu mai fie legată de nimic și de nimeni. Personalitatea individului a suferit o adevărată metamorfoză; de acum înainte, valorile sociale majoritar acceptate sunt respinse, etapele anterioare au creat condiții favorabile interiorizării noilor valori, care gravitează în jurul a doi poli: refuzul de a munci și atașamentul față de ceea ce cerșetorul numește „libertatea sa”. 298

Noua lume i-a devenit familiară, vechea lume nu merită decât dispreț și/sau indiferență. Acesta este un mecanism psihologic prin care individul încearcă să își rezolve conflictul interior grav produs de marginalizarea sa socială și prin care încercă să trăiască în pace cu el însuși. Cea de-a doua abordare îi aparține lui Patrick Declerck, care, în cartea sa „Les naufrages – Avec le clochards de Paris” (2001), propune psihiatriei încadrarea condiției de PAFA (persoană adultă fără adăpost) ca o categorie nosologică de sine stătătoare. Argumentele prezentate de autorul francez sunt următoarele: • Sărăcia joacă un rol important în viața unor astfel de persoane, imensa majoritate provenind din periferiile urbane și din zone rurale (țărani, muncitori necalificați, familii care de mai multe generații trăiesc în mizerie, la marginea societății, cu probleme legate de violență și alcoolism); fenomenul este unul deosebit de complex, iar explicațiile ce țin cont doar de argumentele de tip sociologic referitoare la sărăcie și excludere socială ar fi insuficiente pentru înțelegerea fenomenului, deoarece analizând istoria de viață a acestor subiecți se constată că este vorba de o psihopatologie serioasă, dublată de o patologie familială importantă. • Copilăria acestor oameni, în particular, a fost adesea marcată de traume severe. Și în situația în care asociațiile de asistență socială manifestă disponibilitatea de a-i ajuta să schimbe ceva în viața lor, există o imensă rezistență la schimbare, adesea o opoziție în fața ameliorării durabile și structurale a stării lor. Putem vorbi de o reacție terapeutică negativă, paradoxală, prin care bolnavul refuză să-i fie mai bine. Astfel că toate încercările de a-i ameliora starea se transformă foarte rapid în eșecuri, adesea acompaniate de o agravare a simptomelor. • Vagabondajul este cu adevărat un simptom psihopatologic, rezultat al unei patologii sociale, economice și culturale. Psihiatria clasică are tendința de a ignora specificitatea nosologică a vagabondajului, pe care-l consideră un epifenomen socio-economic de patologii psihiatrice. Astfel, el este, în general, menționat în manualele de psihiatrie adiacent sau asociat cu alcoolismul, schizofrenia sau tulburările de personalitate, acestea fiind susceptibile să provoace marginalizarea indivizilor în cauză. Într-o manieră generală, psihiatria consideră specificitatea acestui fenomen ca neintrând în atribuțiile sale, însă admite că anumite forme 299

de patologie mintală antrenează consecințe sociale, relaționale și economice, dar în același timp și faptul că viața în stradă poate activa tulburări psihiatrice secundare. Deci, avem de-a face cu un model etiologic circular, în care vagabondajul este atât o consecință, cât și o cauză, dar în niciun moment această desocializare nu apare ca relevantă, prin însăși natura sa, ca problematică psihopatologică de sine stătătoare. Așadar, în privința vagabondajului, înțelegerea nu se poate reduce la un anumit tip de cauză, fiind vorba de un proces etiologic multifactorial, care se intersectează cu efectele excluderii economice, sociale, familiale și culturale. Factorii ce țin de patologia socială, precum și factorii psihiatrici (alcoolismul, toxicomania, tulburările de personalitate, psihozele) se activează sau se amplifică sub influența vieții în stradă. Putem vorbi chiar de o auto-excludere patologică, compulsivă și endogenă, ce antrenează marginalizarea și excluderea socială. Potrivit lui Patrick Declerk (2001), „excluderea, în anumite limite, acționează ca un virus, care se instalează în inima subiectului, având forța de a se autoîntreține la infinit”. În rândul populației PAFA există o serie de simptome și mecanisme psihice care indică problema recunoașterii nosologice a sindromului de desocializare. Prin acest sindrom s-ar înțelege un ansamblu de comportamente și mecanisme psihologice, prin care subiectul se deturnează de la realitate și de la nevoile de bază, căutând o satisfacție sau, cel puțin, reducerea parțială a stării de rău pe care o trăiește. Desocializarea constituie, în acest sens, versantul psihopatologic al excluderii sociale (Badea & Mitrofan, 2004). Manifestările sale se regăsesc în populația exclușilor social, într-o manieră generală și statistică. Excluderea este o problemă din ce în ce mai gravă, iar existența acestui sindrom este tot mai vizibilă. Subiecții își organizează, practic, propria degradare socială. Acest lucru este perfect ilustrat printr-un semn clinic tipic al acestui tablou: pierderea repetată, cvasiprogramată, a actelor de identitate. Aceasta antrenează automat o veritabilă paralizie socială a subiectului, care se găsește din acel moment în „afara jocului” față de toate demersurile de ajutor social; este vorba de o dublă mișcare, prin care subiectul își rătăcește, simbolic, identitatea, oferind, în același timp, argumentul imparabil că nimic nu este posibil pentru el. Deși asistentul social încearcă mai multe săptămâni (dacă nu luni) la rând să refacă situația administrativă a subiectului, totul culminează printr-o nouă pierdere a actelor de identitate. În consecință, neînțelegerea acestui concept de desocializare și a mecanismelor sale de funcționare face ca multe programe de reinserție socială să aibă numeroase eșecuri, în mod sistematic. 300

Prezentarea unei cercetări de teren În perioada 2003-2004, L. Mitrofan și V. Badea (2004) au realizat o cercetare al cărei obiectiv l-a constituit investigarea reprezentării sociale a persoanei adulte fără adăpost la nivelul populației orașului București. Aspectele urmărite au fost: dimensiunea cognitivă – ce știm despre persoanele adulte fără adăpost; dimensiunea afectivă – ce sentimente ne trezește întâlnirea cu aceste persoane; dimensiunea comportamentală – ce facem atunci când intrăm în contact cu ele. Aspectele psiho-sociale surprinse au fost de natură să evidențieze modul cum omul obișnuit (membru al comunității) își reprezintă persoana adultă fără adăpost. Realizarea unui portret-robot al celor care dorm pe stradă, așa cum se reflectă el în oglinda conștiinței comunității, poate fi un punct de plecare în evaluarea dimensiunii excluderii sociale a acestui grup de populație. Metoda utilizată a fost ancheta pe bază de chestionar. Eșantionul asupra căruia s-a realizat cercetarea a fost alcătuit din 652 de persoane din București. Compoziția lotului investigat a fost următoarea: 352 persoane de sex feminin și 350 persoane de sex masculin; 335 persoane cu studii medii și 317 persoane cu studii superioare; 168 persoane cu vârste între 15 și 20 de ani, 151 persoane cu vârste între 21 și 35 de ani, 170 persoane cu vârste între 36 și 50 de ani și 163 persoane cu vârste peste 50 de ani. Se poate observa că am apelat la o eșantionare prin stratificare multiplă. Criteriile urmărite au fost: sex, vârstă și nivel de școlarizare. Este foarte dificil de găsit un numitor comun, care să reunească într-un spațiu global de definire această categorie de populație. Aspectele legate de vârstă, sex, perioadă de stat în stradă, experiența vieții de familie, sănătate psihică, nivel educațional etc. sunt factori care fac dificilă realizarea unei imagini generale, unice despre persoana fără adăpost (Badea & Mitrofan, 2004). Această complexitate de factori are ecou și în construcția unei reprezentări sociale. Experiența pe care fiecare dintre noi a avut-o sau o are cu o asemenea persoană, lucrurile pe care le auzim povestite de alții pot conlucra la crearea unei imagini personale care este adesea fundamental diferită de altcuiva. De la informația că un „boschetar”, căutând prin ghene de gunoi, a descoperit un copilaș (de un an și jumătate) abandonat și i-a salvat viața, la cele legate de posibile tâlhării sau crime comise de oameni ai străzii (în multe cazuri „vinovații” cei mai la îndemână) este o distanță uriașă, cu consecințe diferite în planul percepției sociale. Persoanele adulte fără adăpost sunt identificabile, în primul rând, după aspectul fizic deplorabil: murdar, zdrențăros, mizerabil, care miroase urât și 301

poartă îmbrăcăminte neîngrijită. În al doilea rând se evidențiază comportamentul: cerșește, vagabondează, mănâncă din gunoaie, consumă alcool, fură, doarme pe unde apucă, este agresiv. În final, din punct de vedere caracterial, o asemenea persoană este descrisă ca fiind: leneșă, om de nimic, amărâtă, infectă, parazit social, necăjită. Cele mai importante cauze presupuse de subiecți ale situației lor sunt: proveniența din casele de copii, evacuare pentru neplata întreținerii, conflictele familiale și detenția. Totuși, contextul social (60,6%) este mai important decât vinovăția personală (39,4%) în explicarea „eșecului” social al acestor persoane. Ca vârstă, în cea mai mare parte, sunt tineri (18-19 ani), precum și persoane în vârstă (peste 50 de ani) și provin în egală măsură din București (51%) și din provincie (49%). Sentimentele trezite de oamenii străzii pot fi împărțite în două categorii: emoția trăită în contact cu ei – milă sau teamă, și ceea ce se consideră că trăiesc în plan afectiv acești oameni – nefericire, umilință, lipsa speranței, disperare. Dintre cei chestionați 75% au declarat că s-ar implica activ în ajutorarea persoanelor adulte fără adăpost: 36% ar oferi alimente, bani sau haine, 23% ar suna salvarea sau la primărie, 9% ar sta de vorbă cu acestea și 7% le-ar însoți la o organizație umanitară pentru ajutor. Doar 10% au declarat că sunt de acord cu o atitudine ostilă: să fie dați jos din mijloacele de transport în comun (6%) și să fie alungați din scările de bloc unde se adăpostesc (4%). Cei care consideră că nu este cazul să se implice însumează un procent de 15%. Primăria este instituția cea mai abilitată să se ocupe de această problemă socială, aspect ce corelează cu importanța unor măsuri concrete: adăposturi/ locuințe sociale, locuri de muncă, programe de calificare profesională și de protecție socială. Organizațiile nonguvernamentale, comunitatea locală și Biserica ar trebui să se ocupe mai degrabă de sprijin material, financiar și moral. Din informațiile furnizate de acest studiu, persoanele adulte fără adăpost sunt percepute ca prezentând o degradare pe mai multe dimensiuni (fizică, psihică, emoțională), fiind în mare parte foarte tinere (18-19 ani) sau în vârstă (peste 50 de ani), trăind din cerșit sau furat. Studiul privind fenomenul „Persoane adulte fără adăpost” în București, realizat de către organizația Medici Fără Frontiere – Belgia (MSF) pe un număr de 601 cazuri, evidențiază faptul că, cel puțin sub aspectul vârstei, lucrurile nu stau deloc așa (v. lucrarea „Asistarea persoanelor adulte fără adăpost”, coord. V. Badea, 2003). Intervalul de vârstă predominant este cel între 20 și 49 de ani (70%). De asemenea, 51% dintre bărbați și 33% dintre femei declară că trăiesc 302

din câștiguri ocazionale (diferite munci „la negru”), pensii, vânzări de materiale refolosibile și foarte puțini din salariu. O primă explicație a acestui fapt poate fi oferită raportându-ne la cele patru faze ale desocializării, descrise de A. Vexliard. Persoana adultă fără adăpost care trăiește de ceva vreme pe stradă, își acceptă condiția. În consecință, în situația în care devine „imună” afectiv la felul cum este privită de comunitate, devine „vizibilă”. Este cazul multor persoane în vârstă, care trăiesc în mare parte din cerșit, al persoanelor cu probleme psihice care au un aspect neîngrijit, al celor dependenți de alcool, care prin comportamentul lor „inoportunează” liniștea străzii. Acestui grup se alătură acei tineri, în mare parte foști „copii ai străzii”, care prin comportamentul lor (aflat de multe ori la limita infracționalității) provoacă un sentiment de insecuritate. După părerea noastră, aceștia sunt doar „vârful aisbergului” reprezentat de această populație. Din datele furnizate de MSF (Badea, 2003), aproximativ două treimi din totalul de oameni ai străzii nu sunt „vizibili”. Sunt în cea mai mare parte persoane tinere sau adulte, care, în special din cauza condițiilor sociale (lipsă de adăpost, lipsă acte de identitate), nu se pot angaja. Reușesc să supraviețuiască prestând diferite munci ocazionale sau recuperând și vânzând diverse materiale (metale, sticle etc.). Preferă să se ascundă de ochii cunoscuților și, în mai multe cazuri, cei apropiați (prieteni, uneori rude) nu cunosc situația lor socială. Se adăpostesc prin scări de blocuri (având grijă să intre fără să fie observați de locatari), prin gări, adăposturi improvizate, iar cei mai fericiți sunt tolerați de diverse persoane în schimbul unei sume de bani. Unii dintre ei sunt adevărați „specialiști” ai programelor umanitare derulate în București și merg acolo pentru a primi diverse ajutoare (mâncare, haine, medicamente) sau pentru a face baie; astfel își mențin o igienă vestimentară și corporală satisfăcătoare. Reușita lor în a se adapta acestui mod de viață este tocmai a nu se face „simțiți” de comunitate, atât dintr-un reflex de demnitate personală, cât și pentru a se proteja de eventuale agresiuni. Cu privire la vârstă, ar mai putea fi un comentariu. Pentru persoana grăbită spre locul de muncă sau care merge la cumpărături ori să se plimbe în parc, contactul cu oamenii străzii este de cele mai multe ori superficial. Putem observa copii, tineri și bătrâni, murdari, care cerșesc sau care „trag” din punga cu aurolac. Pentru un lucrător social însă, necesitatea cunoașterii în profunzime a fenomenului justifică și orientează tipul de intervenție. Într-adevăr, toate pot fi persoane fără adăpost. Însă între copiii străzii provenind din foste case de copii sau familii dezorganizate și adulții fără adăpost sunt diferențe majore. Dacă în cazul primilor structurarea personalității s-a realizat în contextul vieții din stradă, fără un model familial de urmat, grupul adulților este format din 303

persoane care, în mare parte, au avut o familie, au o calificare profesională, au avut un loc de muncă, deci au făcut parte din societatea „normală”. Multe dintre acțiunile lor de acum se raportează la norme și valori pe care le-au asimilat înainte de a ajunge în stradă. În general, persoanele adulte fără adăpost trăiesc izolate, au un „traseu” propriu (locuri de unde își caută resurse), pe când copiii străzii („aurolacii”) trăiesc în grupuri (bine ierarhizate), au „zone” de acțiune și pot fi „în stare de orice” când un „boschetar” intră în zona lor de influență. Se pare că există un gen de „concurență” pentru resursele de supraviețuire, care de multe ori se rezolvă prin violență. Datele din studiul MSF (Badea, 2003), privind indicatorii sociodemografici care definesc populația de persoane adulte fără adăpost din București, scot în evidență acest fapt, că o mare parte a acestei populații nu este de fapt „vizibilă”. Imaginea „sumbră” pe care comunitatea o are despre ei reprezintă în mare măsură consecința interacțiunii cu partea cea mai „degradată” a acestei populații. Doar o reprezentare adecvată asupra acestui fenomen social, precum și colaborarea între autoritățile publice, comunitatea locală și organizațiile nonguvernamentale pot diminua consecințele lui.

304

Capitolul 11 Devianța

11.1. Devianța – definiții și caracteristici generale Devianța este o încălcare a normelor sau a regulilor unui grup ori unei societăți, care atrage după sine o sancțiune pentru cel în cauză. Ceea ce este considerat comportament deviant sau caracteristici ale acestuia variază de la societate la societate, de la un sector al societății la altul, de la un grup la altul, de la un context social la altul și de la o perioadă la alta. N. Turliuc (2007) propune următoarele definiții ale devianței: în sens restrâns, devianța constă în multitudinea comportamentelor ale căror caracteristici apar ca mai mult sau mai puțin ofensatoare, reprobabile, condamnabile și care generează sau ar genera, dacă ar fi descoperite, dezaprobare, ostilitate și diferite sancțiuni față de autorii acestora; în sens larg, devianța poate fi definită prin anumite comportamente, moduri de a gândi și identități ale căror caracteristici apar ca reprobabile și care, atunci când sunt descoperite, generează respingere, dezaprobare sau diferite sancțiuni sociale. Dintr-o perspectivă sociologică, trăsătura cea mai importantă a devierii nu este actul sau caracterul individual în cauză, ci auditoriul, oamenii care observă, aud și evaluează. Moralitatea (perspectiva asupra dreptății, justiției, binelui și a răului) poate fi privită prin prisma a două aspecte esențiale: poate fi considerată ca fiind relativă, subiectiv problematică sau absolută – dată obiectiv (Rubington & Weinberg, 2015). Abordarea absolută sau obiectivă este de natură tradițională, convențională; presupune că toți știm sau ar trebui să știm ce este bine și rău și ce anume face diferența între cele două. Calitatea răului sau a imoralității se află în însăși natura unui act în sine; este inerentă, intrinsecă sau imanentă în anumite forme de comportament. Dacă un act este greșit, este greșit acum și pentru totdeauna; întotdeauna a fost și va fi întotdeauna rău, greșit aici, acolo și peste tot. Este rău în abstract, o infracțiune împotriva naturii, a științei, a medicinei, a lui Dumnezeu sau a universului – în funcție de vehiculul retoric adecvat care 305

transmite argumentul. Nu trebuie văzută sau judecată de către observatorii umani externi ca fiind greșită; imoralitatea sa este un fapt simplu, obiectiv, chiar dacă are loc într-o societate sau într-un grup care o condamnă. Credința susținută de adepții mișcării anti-avort este un exemplu al acestei linii de gândire. Nu contează, în mentalitatea acestor oameni, faptul că activitățile sau fenomenele în cauză sunt văzute, definite sau conceptualizate în mod diferit în alte părți; ei le văd, în mod inerent, abstract, un rău absolut în orice moment, indiferent de definițiile sociale și culturale ale dreptății și ale răului. Mai mult decât atât, abordarea obiectivă presupune că „răul provoacă răul”, respectiv consecințele universal acceptate a fi negative și dăunătoare provin în mod inevitabil din practicile imorale. Spre exemplu, dependenții mor de supradoze de droguri, cei cu un comportament sexual promiscuu contactează boli venerice, pornografia determină bărbații să brutalizeze femeile, alcoolicii se îmbolnăvesc de ciroză, consumul de droguri cauzează degenerarea morală și comportamentul criminal și așa mai departe. Consecințele dăunătoare ale acțiunilor sunt evidente și confirmă ceea ce persoana știe deja, și anume că există o „economie morală” în univers și că pedeapsa este efect al încălcărilor regulilor moralei. Este important de remarcat că majoritatea oamenilor care au o astfel de opinie neagă faptul că ar avea un fel de abordare „moralistă”, întrucât acest lucru ar implica un anumit tip de judecată sau de etichetă asupra fenomenului și de aceea ei consideră că greșeala este în interiorul fenomenului în sine și, ca urmare, opinia lor este una obiectivă. De multe ori, această „economie morală” stă la baza conceptului hindus de karma, precum și a noțiunii creștine a păcatului. Relativitatea – abordarea moralității ca fiind relativă sau subiectiv problematică privește aspectele invers: încearcă să înțeleagă cum și de ce comportamentul este considerat rău sau deviant; astfel, devianța este privită ca o construcție socială și nu ca o realitate obiectivă. Se pune accentul pe definirea sau înțelegerea de către membrii unei societăți a unor acțiuni desemnate ca nedorite. Ceea ce este considerat rău într-un singur loc, într-o situație sau la un moment dat, poate fi acceptabil sau chiar răsplătit în altele. Moralitatea, pentru a repeta un clișeu frecvent folosit, este relativă. Altfel, desemnarea unor comportamente și a unor indivizi drept devianți este problematică, membrii societății decizând și nu un observator extern. Moralitatea este relativă din punct de vedere geografic și cultural, istoric și temporal, situațional și subcultural. Femeile care comit adulter ar putea fi ucise cu pietre în Iran, dar în Sikkim (stat din nord estul Indiei) adulterul este 306

tolerat, adesea încurajat și chiar răsplătit, ocazional. O asasinare a unui membru al unui anumit grup este văzută ca o crimă, un act brutal de lașitate; pe de altă parte, aceeași ucidere poate fi considerată lăudabilă, un act de eroism, eliberare și triumf. Spre exemplu, în 1940, în Mexico City, un asasin (Ramón Mercador) l-a ucis pe renegatul comunist Leon Trotsky cu un instrument de spart gheața, ispășind apoi o pedeapsa de 20 de ani într-o închisoare mexicană; în Uniunea Sovietică, a fost salutat ca erou. Tiranicidul este o formă de asasinat destinată eliberării unei națiuni sau unei societăți de dominația unui tiran; în toate aceste societăți, acest act este considerat un act de eroism. Într-o anumită societate există variații considerabile de la un grup la altul, de la o categorie la alta și de la o subcultură la alta în evaluările și reacțiile față de anumite comportamente. Pentru adeptul abordării relativiste sau subiectiv problematice, crucial este modul în care comportamentul este definit, judecat și evaluat într-un anumit context. Cum știm că adulterul este imoral sau ca avortul este o crimă? Cine spune? În funcție de ce perspectivă? Ce criterii măsurabile ne vor permite să stabilim aceste lucruri? Conform abordării relativiste, un act este rău sau imoral, nu în abstract, ci în funcție de o anumită perspectivă, adică din punctul de vedere al unui individ sau al unui grup social. Definițiile moralității apar ca o consecință a unor factori care sunt într-o oarecare măsură independenți de consecințele obiective ale comportamentului. În măsura în care relativitatea radicală nu implică niciun tipar în existența unor coduri morale într-o societate, efectul asupra funcționării acelei societăți ar fi unul destructiv. Dinamica socială dictează de ce există aceste reguli; în mod obiectiv, tolerarea prea multor comportamente dăunătoare ar distruge structura socială a societății, ar face-o instabilă și viața ar fi complet perturbată. Chiar și în cadrul aceleiași societăți, ideea de relativitate are limitele ei. Diferite categorii și grupuri din cadrul unei societăți, având fiecare anumite concepții despre bine sau rău, nu își găsesc ecoul în rândul majorității populației respective. În consecință, cineva care adoptă un comportament opus unui număr mic de indivizi și relativ lipsiți de putere, are o probabilitate scăzută de a fi condamnat și pedepsit, în timp ce un individ care adoptă un comportament opus unui număr mare de indivizi este foarte probabil să fie condamnat. Ca urmare, percepția ad litteram a clișeului radical relativist – „totul este relativ”, este complet greșită, deoarece nu toți indivizii care adoptă diferite tipuri de comportament au aceeași șansă de a fi sancționați/ nu și considerați devianți/ nu. 307

11.2. Sancționarea devianței Un comportament care este condamnat pe scară largă și care atrage după sine ostilitate sau pedeapsă din partea altora pentru cel ce se angajează în adoptarea sa, este considerat un comportament deviant. Cât de răspândită trebuie să fie sancțiunea respectivă? La această întrebare nu există un răspuns exact; ceea ce este clar, însă, este faptul că, în funcție de amploarea răspândirii sancțiunii, o anumita formă de comportament dată se califică drept deviantă. În multe situații, caracteristica devianței nu este definită de calitatea actului, ci de natura reacției pe care actul o generează sau o poate genera. Pentru majoritatea oamenilor, termenii „deviere” și, mai mult, „deviant” sunt peiorativi și implică faptul că există ceva greșit, bolnav sau patologic în ceea ce privește comportamentul și persoana la care se face referire. Deci, extrem de importantă în stabilirea unui tip de comportament ca fiind deviant este existența unui auditoriu, adică a acelor indivizi care sunt afectați direct de apariția acelui tip de comportament sau de cei ce îl manifestă. Desigur, în categoria celor afectați pot intra o sumedenie de indivizi din pături sociale diferite, cu statut social diferit. Pentru a răspunde la întrebarea dacă o anumită formă de comportament este deviantă, suntem obligați să avansăm o serie de întrebări: devianță pentru cine? Care sunt criteriile de relevanță ale evaluării comportamentului în cauză? Care sunt reacțiile publicului față de comportamentul respectiv, care se pot extrapola la nivelul întregii societăți sau la nivelul unui segment al acesteia? Importanța crucială a publicului în definirea devianței implică realizarea distincției dintre devianța fundamentală și cea situațională. Astfel, devianța fundamentală este alcătuită din clase sau categorii de comportamente condamnate pe scară largă. Ar fi dificil să se argumenteze faptul că, în general, furtul, adulterul, consumul ilicit de droguri, abuzul asupra copilului și alcoolismul nu sunt considerate la modul general comportamente inacceptabile și deplorabile. Încercați să vă imaginați un candidat pentru un birou politic care să spună într-un discurs că el sau ea s-a angajat într-o relație adulteră și va continua să facă acest lucru. Devianța situațională se referă la efectele negative ale comportamentului indivizilor în contexte specifice. Observatorul sensibil poate găsi contexte sociale în care anumite forme de comportament sunt tolerate sau chiar încurajate. Pentru a determina dacă un act este deviant „din punct de vedere al situației”, este necesar să observăm reacțiile reale concrete în anumite situații specifice (Plummer, 1979, p. 98). 308

11.3. Teoriile explicative ale devianței 11.3.1. Teoria anomiei (Merton, 1968) Atunci când există o discrepanță între obiectivele și standardele propuse de către o societate și mijloacele sau condițiile efective de atingere a acestora se creează o stare de tensiune și de dezorientare normativă, denumita anomie. Anomia este un proces prin care structurile sociale creează ele însele condițiile încălcării codului moral; având în vedere implicațiilor sale psihosociale, anomia capătă valoare explicativă pentru multe dintre fenomenele disfuncționale ale lumii contemporane, cum ar fi: devianța, delincvența sau suicidul. Oamenii pot avea tipuri de răspunsuri diferite la starea de anomie și, de asemenea, pot trece de la un tip de răspuns la altul în cursul angajării lor în diferite activități sociale. Uneori acest lucru înseamnă doar jucarea unui rol social și nu o schimbare profundă la nivelul personalității. Tipuri de răspunsuri la starea de anomie (Merton, 1989): a. Conformarea – acest tip de răspuns al individului înseamnă acceptarea scopurilor dezirabile social, cât și a mijloacelor legitime de atingerea a acestora. Reprezintă un element esențial în ceea ce privește continuitatea și stabilitatea societății. b. Inovarea – este un tip de răspuns prin care individul are un comportament ce exprimă acceptarea scopurilor sociale și respingerea mijloacelor instituționale pentru atingerea lor. Concret, presupune adoptarea unor mijloace dezaprobate social, însă eficiente în atingerea scopurilor social dezirabile. Aici pot să intre diferite tipuri de excrocherii, dar și comportamentele periculoase adoptate de cei care militează pentru protejarea mediului sau salvarea unor specii pe cale de dispariție, în contextual urbanizării excesive sau al tehnologizării abuzive. c. Ritualismul – reprezintă ansamblul de comportamente prin care sunt respinse scopurile sociale, dar sunt acceptate și hiper valorizate mijloacele instituționale legitime. Exemple: rigiditatea birocratică, supunerea oarbă în fața ordinelor. d. Retragerea – aici intră indivizii care nu au acces la mijloacele legitime de atingere a scopurilor dezirabile social și care nu pot adopta nici mijloace ilegitime eficace, aflându-se într-un dublu conflict. Starea de tensiune emoțională puternică (anxietate) este transformată în resemnare și apatie socială, individul neavând alte mecanisme de coping. În aceasta categorie se regăsesc 309

persoanele marginalizate social: alcoolicii, prostituatele, dependenții de droguri, vagabonzii. Acest tip de reacție poate să apară și ca urmare a unor eșecuri existențiale repetate, însă poate să fie generată și de o condiție psihopatologică (spre exemplu, de existența unor psihoze). e. Rebeliunea – este caracterizată de respingerea și a scopurilor dezirabile social, dar și a mijloacelor legitime de atingere a acestora. Cei care intră în această categorie își doresc înlocuirea sistemului normativ cu unul nou, iar deziluzia socio-culturală îi împinge să adopte și comportamente extreme.

11.3.2. Teoria frustrării legată de statut (Cohen, 1955) Societatea valorizează și încurajează obținerea unui statut înalt, însă nu oferă și mijloacele obținerii acestuia în același fel pentru oameni aflați în structuri sociale diferite; astfel, indivizii din clasele de jos ale societății se vor angaja în acte deviante pentru a obține statutul valorizat social. Teoria lui Cohen este destul de asemănătoare cu teoria lui Merton, în sensul ca înlocuiește de fapt „succesul” valorizat social cu „statutul” valorizat social, dar are un grad înalt de obiectivare în statisticile infracționale, în care, într-adevăr, predomină tinerii aflați în clasele sociale de jos. Modelele introiectate în procesul socializării sunt diferite în ceea ce privește tinerii din clasele de mijloc versus cei din clasele de jos; anumite patternuri comportamentale sunt deprinse ca urmare a apartenenței la un anumit mediu familial și altele complet diferite sunt deprinse în alte medii familiale. De pildă, politețea, respectul pentru proprietatea altuia, curtoazia creează premisele unei adaptări sociale mult mai bune decât reacțiile violente sau ostilitatea. Ca urmare, apare o frustrare legată de atingerea statutului, ceea ce îl împinge pe tânărul din clasa socială de jos să își creeze propriile standarde în subcultura delincventă. Apartenența la o astfel de subcultură oferă o soluție la frustrarea legată de statut, pentru cei aflați în imposibilitatea satisfacerii criteriilor sistemului de statut respectabil.

11.3.3. Teoria oportunităților diferențiale (Cloward & Ohlin, 1960) Potrivit acestei teorii, mijloacele de a devia cu succes sunt accesibile diferențiat, respectiv doar anumiți indivizi au acces la mijloacele legitime pentru obținerea unui statut sau îndeplinirea unui scop. Teoria celor doi autori afirmă 310

că lipsa de acces la mijloacele legitime de atingere a scopului nu trebuie echivalată cu accesul deschis la mijloacele de deviere. Cloward și Ohlin descriu subculturile ca fiind medii ce permit adaptări sociale colective ca urmare a constrângerilor și blocării oportunităților. În cadrul subculturilor oamenii învață să se adapteze la frustrările generate de insatisfacția privind poziția socială, însă modalitatea concretă prin care fac acest lucru nu este identică pentru toți. Tipurile particulare de comportament deviant sunt inegal distribuite, ceea ce variază fiind canalul specific al adaptării deviante. Subcultura delincventă oferă mijloace și oportunități în special tinerilor din clasa socială de jos, tineri care se integrează foarte ușor și care prezintă o anumita capacitate de adaptare (respectiv, cei care sunt dispuși să își riște viața sau să se rănească în diferite conflicte violente, în acte de tâlhărie, furturi sau hărțuire). De asemenea, un element important este deținerea unor abilități de luptă sau a unei rezistențe fizice (în special), dar și psihologice. Cei care nu se pot integra într-o astfel de subcultură, se confruntă cu un dublu eșec – pe de o parte nu au acces la canalele legitime, iar pe de altă parte nu reușesc să obțină statut nici în mediul în care se valorizează exclusiv canalele și mijloacele ilegitime. Mecanismul de evadare ales de individ poate fi într-o măsură și mai mare deviant din cauza dublului său eșec, iar subcultura în care alunecă este cea a persoanelor consumatoare de droguri sau/și alcool.

11.3.4. Teoriile învățării sociale – comportamentul deviant este învățat prin interacțiunea cu ceilalți 11.3.4.1. Teoria asocierilor diferențiale (Edwin Sutherland, 1966) Această teorie afirmă faptul că atunci când un individ se asociază mai degrabă cu cei ce au un comportament deviant decât cu cei ce au un comportament conformist, probabilitatea de a dezvolta la rândul lui un comportament deviant este crescută. O altă explicație avansată de teoria lui Sutherland este următoarea: cei care au gânduri din sfera comportamentului deviant nu neapărat și prezintă acel comportament, însă idea comiterii unui astfel de comportament îi poate influența decisiv pe alții. Spre exemplu, dacă un tată le spune copiilor săi că a fura e un lucru normal atunci când ești sărac, acest mesaj este preluat și introiectat ca un lucru firesc. 311

Asocierea diferențială are o dublă conotație – una comportamentalinteracțională și una normativă. Prima face referire la interacțiunea cu ceilalți și preluarea comportamentelor lor conformiste sau deviante; cea de-a doua indică prezența unor valori și norme diferite la care este expus individul în timpul asocierii (de pildă, un copil, deși crește într-o familie în care nu există conflicte, preia comportamentul violent din mediul școlar). Deci, sursa preluării comportamentelor deviante o constituie atât grupul primar (familia de origine, familia extinsă), cât și grupul secundar (școală, grupul de vecinătate, prietenii, grupul de petrecere a timpului liber). Asocierea diferențială variază în ceea ce privește frecvența, durata, intensitatea și prioritatea – o persoană poate dezvolta comportamente deviante cu cât este expusă mai frecvent, mai mult la comportamente favorabile violării normelor sociale comparativ cu cele favorabile conformării la normele și regulile sociale; din cauza contactelor excesive cu modele deviante și a distanței față de modelele nondeviante, o persoană poate dezvolta comportamente deviante în detrimentul celor convenționale. Prioritatea expunerii se referă la întâietatea, precum și persistența pe care o are un model comportamental în timpul copilăriei, patternurile deviante deprinse în aceasta perioadă persistând de obicei toată viața.

11.3.4.2. Teoria identificării diferențiale (Glaser, 1956) Susținând că teoria lui Sutherland oferă o imagine „mecanică” asupra devianței, Glaser a evidențiat faptul că individul nu poate dezvolta comportament deviant doar prin simpla asociere cu alți indivizi devianți și că nu poate fi ignorat rolul propriei voințe, precum și capacitatea individului de a face anumite alegeri și de a lua anumite decizii. Ideea de bază a teoriei identificării diferențiale elaborată de Glaser (1956) este următoarea: asocierea cu indivizi devianți poate să nu fie însoțită de urmări grave, exceptând cazul când persoana se identifică cu aceștia.

11.3.4.3. Teoria întăririi diferențiale a comportamentului deviant (Burgess & Akers, 1966) Procesul de întărire pozitivă se reflectă în următoarea asumpție: probabilitatea ca un act să fie comis sau repetat crește proporțional cu recompensele atașate (statut, bani, plăcere, obținerea aprobării). 312

Procesul de întărire negativă se reflectă în următoarea asumpție: probabilitatea ca un act să fie comis sau repetat descrește proporțional cu sancțiunile sau pedepsele atașate. Diferitele tipuri de comportamente vor depinde de frecvența și valoarea atașată întăririlor sociale specifice fiecăruia, astfel încât cele mai recompensate comportamente sunt alese spre a fi adoptate, iar cele mai sancționate vor fi evitate. Balanța dintre recompensele și pedepsele asociate unui comportament trece prin filtrul autocontrolului, filtru ce se consolidează în procesul socializării, respectiv în procesul introiectării normelor morale și sociale. Dobândirea autocontrolului permite individului conformarea la prescripțiile normative, chiar în absența unor sancțiuni efective. Recompensarea și pedepsirea unor comportamente are rolul de conectare între așteptările societății și acțiunile concrete performate de către individ, căpătând astfel și un rol de autoreglare al conduitelor.

11.3.5. Teoria controlului social Încercând mai degrabă să răspundă la întrebarea „ce anume cauzează conformismul?” și considerând devianța ca apărând acolo unde lipsește acel factor ce generează conformismul, teoria controlului social are ca suport explicativ asumpția freudiană potrivit căreia oamenii au o tendință naturală de a devia comportamental atunci când nu există control social. Altfel spus, teoria controlului social susține că lipsa de control social generează devianță. Legătura socială (Travis Hirschi, 1969) O legătură puternică realizată cu societatea reprezintă factorul esențial al conformării, iar devianța rezultă în urma slăbirii sau ruperii legăturilor dintre individ și societate. Legătura socială (social bond) reprezintă conceptul cheie al teoriei controlului social, potrivit lui Hirschi (1969). Acesta descrie patru modalități principale prin care se realizează conexiunea dintre individ și societate, respectiv: atașamentul, angajamentul, implicarea și credința în validitatea morală a regulilor sociale. Atașamentul reprezintă legătura emoțională creată cu familia, prietenii, persoane apropiate sau instituții (scoală). Angajamentul reprezintă dimensiunea rațională a legăturii sociale – individul investește timp și energie într-o serie de activități convenționale, cum ar fi atingerea unui anume nivel de educație, obținerea unui job, îmbunătățirea statutului profesional, dobândirea reputației 313

într-un domeniu; toate acestea rezultă în urma unei analize de tip costuribeneficii, în care sunt cântărite pe de o parte investițiile, iar pe de altă parte pierderile care ar putea să apară ca urmare a unui comportament deviant. Încălcarea normelor sociale înseamnă afectarea prestigiului, a reputației, a statutului și chiar a resurselor materiale, astfel încât aceasta este și o modalitate indirectă prin care societatea se asigură că membrii vor continua să respecte normele și prescripțiile sociale. Implicarea semnifică participarea membrilor societății la acțiuni și activități dezirabile social, astfel încât nu au timpul și energia comiterii unor comportamente deviante. Odată angajate în activități convenționale de tipul programelor de lucru, ocaziile comiterii actelor deviante se ivesc mult mai rar. Credința în validitatea morală a regulilor sociale este cel de-al patrulea element important în crearea legăturii sociale între individ și societate. Teoria formulată de Hirschi arată faptul că, atunci când cele patru aspecte reprezintă fațetele unei conexiuni puternice cu modul de funcționare al societății per ansamblu, individul are tendința de respecta normele, iar atunci când această conexiune este una slabă, iar elementele componente sunt lacunare și disfuncționale, tendința individului de a dezvolta comportamente deviante este una crescută. Autocontrolul (Gottfredson & Hirschi, 1994) Cei doi autori au evidențiat faptul că devianța își are originea într-un autocontrol slab dezvoltat, caracteristic persoanelor cu un nivel înalt de impulsivitate și nesăbuință. Aceste trăsături reprezintă tot produsul unei socializări deficitare, neavând și o sorginte biologică. Echilibrul controlului (Charles Tittle, 2004) Principala teză avansată de Tittle este aceea potrivit căreia devianța este cauzată de o lipsă a echilibrului controlului, în sensul în care indivizii sunt confruntați fie cu un „surplus de control” (spre exemplu, controlul pe care îl au asupra altora este mai mare decât controlul pe care îl au respectivii asupra lor), fie cu un „deficit de control” (în această situație controlul pe care îl au alții asupra lor fiind mai mare decât controlul pe care îl au ei față de aceștia).

11.3.6. Teoria etichetării Reprezentanții acestei teorii susțin că, în urma interacțiunilor sociale, oamenii etichetează conduitele altor indivizi ce nu seamănă cu cele ale 314

majorității ca fiind deviante. Persoanele ce primesc această „etichetă” de deviant ajung să o introiecteze și ulterior să se comporte conform rolului atribuit. Întrebările puse de teoreticienii adepți ai acestei teorii sunt: cine aplică stigmatul de deviant și cui? Care sunt consecințele aplicării acestei etichete asupra persoanei în cauză, dar și care sunt consecințele în cazul persoanelor care aplică această etichetă? Aceste întrebări pot fi exprimate și în termenii interacționismului simbolic: cine interpretează al cui comportament este deviant? Și cum afectează această interpretare ambele părți implicate în interacțiune? Studiul realizat de Tannenbaum (1938), având ca subiecți băieți adolescenți proveniți atât din zonele periferice ale orașelor, cât și din zonele rezidențiale, a arătat faptul că ambele grupuri de tineri se implicau în agresiuni fizice, furturi minore, absenteism școlar, consum de alcool și droguri, însă reacția socială față de aceste comportamente era total diferită. Astfel, comportamentele adolescenților ce proveneau din prima categorie erau etichetate de către autorități sau de către profesori ca fiind premergătoare conduitelor infracționale și erau considerate definitorii pentru o viitoare „carieră” de tip infracțional, în vreme ce comportamentele tinerilor din cea de-a doua categorie erau considerate ca fiind normale pentru vârsta adolescenței. Atitudinea autorităților față de tinerii proveniți de la periferia societății era una drastică, ba chiar una de exagerare a consecințelor comportamentelor și, ca urmare, pedeapsa aplicată era una exemplară, tinerii respectivi fiind trimiși în școli de corecție. În astfel de medii învățau o serie de tehnici și modalități concrete de comitere a infracțiunilor, iar apoi se confruntau cu marginalizarea societății, ajungând să își introiecteze complet rolul de infractori. Eticheta, odată acceptată, constituia o bază pentru asumarea și implicarea în multiple infracțiuni. Edwin Lemert (1967) a extins rezultatele cercetărilor lui Tannenbauman, introducând conceptele de devianță primară și devianță secundară. Devianța primară este comportamentul deviant inițial care atrage după sine primul răspuns social. Imaginea de sine și concepția individului nu este schimbată în urma acestui răspuns. Devianța secundară apare în urma conștientizării comportamentului deviant de către întreaga comunitate. Acest lucru înseamnă marginalizare socială, imposibilitatea găsirii unui loc de muncă (întrucât angajatorul se ferește de astfel de persoane, respingerea fiind mai mult sau mai puțin „cosmetizată”), iar autoritățile (politia) își intensifică atenția asupra oricărei mișcări făcute de aceștia. Astfel, la nivel psihologic eticheta de deviant este precum stigmatul aplicat hoților în evul mediu (aceștia fiind marcați cu litera T de la thief – în traducere, hoț). 315

Howard Becker (1963) a evidențiat faptul că, atunci când eticheta de „hoț”, „criminal”, „tâlhar”, „abuzator” este aplicată unei persoane, acest lucru va conduce la excluderea sa din societate, generând așa numiții outsideri. Aceștia își vor însuși identitatea de persoana deviantă și delincventă, asociindu-se ulterior exclusiv cu alți indivizi ce au conduite deviante. Printre limitele acestei teorii se numără faptul că există indivizi care au în spate comiterea unui serii de infracțiuni fără să fie prinși vreodată sau fără a fi stigmatizați (Thio, 1973). Teoria nu explică, de asemenea, nici rolul unor factori psihologici implicați în comiterea unor acte deviante, factori ce ar justifica diferențele existente între indivizii care au fost etichetați ca fiind infractori, considerându-i mai degrabă niște „actori pasivi” în procesul prin care societatea îi etichetează ca fiind socialmente indezirabili.

316

Capitolul 12 Comportamentul colectiv

12.1. Panica morală Devianța este un element fundamental definitoriu al panicii morale. Panica morală este senzația de frică răspândită ce are la bază ideea potrivit căreia ceva rău amenință normalitatea și starea de bine a unei societăți. Uneori, societățile sau diferite segmente ale lor sunt prinse de panica morală; în astfel de momente, comportamentul unora dintre membrii unei societăți este considerat de alții ca fiind atât de problematic și de nociv, încât răul pe care îl fac sau la care se gândesc să îl facă este considerat a fi o amenințare nu numai la adresa bunei funcționalități a structurilor sociale, ci și la adresa integrității fizice a oamenilor. Ca urmare, adoptarea unor măsuri de control al comportamentului, pedepsirea autorilor și repararea daunelor devine atât un imperativ, cât și o obsesie. Amenințarea ia forma unei crize pentru societatea respectivă: ceva trebuie făcut în legătură cu aceasta, iar dacă măsurile nu sunt întreprinse cât mai curând, consecințe deosebit de grave pot să apară. Sentimentul generat sau provocat de această amenințare sau presupusă amenințare îmbracă forme diferite, de la anxietate la furie și ostilitate. Așadar, în cazul apariției fenomenului de panică morală, un grup sau o categorie socială se angajează sau se presupune că se angajează într-un comportament inacceptabil, imoral, responsabil pentru consecințe grave, nocive și, prin urmare, este perceput(ă) ca o amenințare la adresa bunăstării, a valorilor de bază și a intereselor societății sau a diferitelor ei componente. Acești făptași sau presupuși făptași vor fi considerați dușmani ai societății, devianți, ținte legitime și meritorii ale revărsării unei furii îndreptățite (Cohen, 1972). În timpul unei panici morale, un număr substanțial de membri ai unei societăți exprimă idea potrivit căreia „răufăcătorii” respectivi reprezintă o amenințare atât pentru societate, cât și pentru ordinea morală și pentru principiile ce guvernează funcționarea relațiilor și structurilor sociale și, prin urmare, „trebuie făcut ceva” în legătură cu aceștia, precum și cu comportamentul lor. Un aspect major al acelui „ceva” implică în mod obișnuit consolidarea aparatului de control social – reguli ale societății mai dure sau reînnoite, ostilitate și 317

condamnare publică mai intensă, mai multe legi, sentințe mai aspre. O cauză majoră a problemei este, în percepția unora, efortul slab, insuficient al societății de a contracara greșelile; o soluție importantă fiind intensificarea acestui efort, îndeosebi prin revigorarea valorilor tradiționale. Rolul acestora este de a potența și justifica eventuale acțiuni menite să restabilească ordinea firească a lucrurilor din societate. Actorii din panica morală sunt în general ofensatorii (cei asupra cărora se aruncă blamul), segmentul larg al populației ofensate sau amenințate de comportamentele celor din prima categorie și cei de la care se așteaptă restabilirea echilibrului, de obicei cei ce dețin controlul sau puterea socială. Critcher (2008) evidențiază așa numitele „stații” de panică, menționând șapte situații specifice: SIDA, abuzul asupra copiilor, consumul de droguri, imigrația, violența în mass-media, criminalitatea stradală, devianța tinerilor. Desigur, unele „stații” se confruntă cu anumite sectoare ale societății și doar în anumite cazuri speciale induc panică publicului larg. Peste tot în literatura de specialitate se menționează faptul că panica morală apare în vremuri tulburi, respectiv în momente de criză axiologică. Ce ar determina publicul, presa, politicienii, activiștii sociali și poliția să se confrunte cu ideea potrivit căreia un agent relativ inofensiv este periculos și are nevoie de control? Uneori, acești actori sunt incapabili să se lupte sau nu sunt dispuși să facă față unei amenințări foarte reale și concrete, a cărei recunoaștere ar fi dureroasă, incomodă sau perturbatoare. O mare parte a literaturii ce abordează mecanismele fenomenului de panică morală este dedicată identificării motivelor substanțiale sau „autentice” ale diferiților actori implicați în acest proces. Spre exemplu, în Europa Renașterii, ierarhia catolică se confrunta cu diferite provocări din partea reformei protestante și, ca urmare, fenomenul vrăjitoarelor, considerate o forță majoră subversivă, era invocat adesea ca amenințând esența catolicismului, deci pentru a distrage atenția de la o problemă religioasă fundamentală (Ben-Yehuda, 1980; 1985). În lumea contemporană, problematica drogurilor îndepărtează atenția de la probleme grave și presante ale societății, precum sărăcia, inegalitatea și rasismul (Reinarman & Levine, 1995, 1997). Potrivit lui Stanley Cohen (1973), există cinci etape cheie în construirea unei panicii morale: 1. Cineva, ceva sau un grup este definit ca o amenințare la adresa normelor sociale sau a intereselor comunității. 2. Amenințarea este apoi prezentată de către mass-media într-un simbol/ o formă simplă și recunoscută. 318

3. Prezentarea acestui simbol atrage îngrijorarea publicului. 4. Există un răspuns din partea autorităților, precum și din partea factorilor de decizie politică. 5. Panica morală creată asupra problemei duce la schimbări sociale în cadrul comunității. Amenințarea specifică, materială, incriminată de „actori” în panica morală simbolizează, reprezintă o amenințare culturală fundamentală. În astfel de situații nu există un anumit segment de agenți manipulatori, intriganți meniți să amplifice sau să producă acest fenomen; cei responsabili de panica morală cred cu adevărat retorica lor cu privire la impactul și consecințele problemei sau amenințării. Stresul și anxietatea alimentează din plin percepția amenințării, și cum ființa umană nu poate funcționa optim, cel puțin nu un timp îndelungat, într-o atmosfera socială dominată de acestea, stările de disconfort și de distres puternic resimțite vor dispărea odată cu eliminarea amenințării. Fenomenul de panica morala poate apărea, de asemenea, în cazul unor grupuri sau categorii sociale ai căror membri întâmpină probleme, dificultăți și perturbări în viața lor.

12.2. Elementele panicii morale Ce caracterizează panica morală? Cum știm când are loc o panică morală într-o anumită societate? Conceptul de panică morală este definit de cel puțin cinci elemente sau criterii cruciale, potrivit autorilor Goode și Ben-Yehuda (2010). 1. Îngrijorarea În primul rând, trebuie să existe un nivel ridicat de preocupare față de comportamentul unui anumit grup sau al unei categorii sociale, precum și față de consecințele pe care comportamentul respectiv le provoacă într-unul sau mai multe sectoare ale societății. O asemenea preocupare poate fi generată de o serie de factori, inclusiv de mass-media, și ar trebui să fie manifestată sau măsurabilă în mod concret, prin sondaje de opinie publică, comentarii publice, legislație propusă, activitate de tipul mișcărilor sociale. Preocuparea publicului nu se manifestă întotdeauna sub forma fricii, deși atât frica, cât și îngrijorarea au cel puțin un element în comun: ambele sunt văzute ca fiind un răspuns rezonabil la ceea ce este considerat o mare amenințare reală și palpabilă. Panica morală generează de obicei anxietate generalizată, iar anxietatea este exprimată într-o serie de modalități concrete. De exemplu, anxietatea pe care americanii au resimțit-o în urma atacului terorist din 9 septembrie 2001 asupra World Trade Center și a Pentagonului s-a 319

exprimat adesea în forma unor discursuri încărcate de emoție, ură și violență, precum și a unei adevărate frenezii mediatice (Welch, 2006). 2. Ostilitatea În al doilea rând, trebuie să existe un nivel sporit de ostilitate față de grupul sau categoria socială considerată a fi implicată în comportamentul sau în generarea condiției respective. Membrii acestei categorii sunt desemnați în mod colectiv drept inamici ai societății respectabile; comportamentul lor este considerat ca fiind dăunător sau amenințător față de valorile, principiile, interesele, posibil existența însăși a societății sau cel puțin a unui segment considerabil al acestei societăți. Acest lucru înseamnă nu numai faptul că fenomenul sau comportamentele trebuie considerate amenințătoare, ci se impune și identificarea unui grup sau a unui segment al societății ca fiind direct responsabil pentru producerea acestora. Astfel, se face o diviziune între „noi” – oameni buni, decenți, respectabili și „ei” sau „ceilalți” – devianții, băieții răi, nedoriții, outsiderii, criminalii. Se creează o stare de tensiune emoțională puternică, pe fondul căreia apare o serie de fenomene aparte. De pildă, se produc adevărate suprapuneri între procesul stereotipurilor și procesarea de rutină a suspecților criminali – suspiciunea poliției referitoare la comiterea unei infracțiuni este trezită parțial pe baza caracteristicilor stereotipice ale unui suspect, cum ar fi vârsta, rasa, caracteristicile socio-economice presupuse, aspectul fizic etc. Ostilitatea este deci amplificată și de constructele stereotipe și reprezintă una dintre componentele panicii morale. 3. Consensul În al treilea rând, trebuie să existe un acord sau un consens substanțial sau larg răspândit – adică societatea ca întreg sau diferite segmente semnificative ale societății să considere că amenințarea este reală, serioasă și provocată de membrii grupului respectiv și de comportamentul acestora. Consensul potrivit căruia există o problemă și ar trebui tratată poate fi caracteristic membrilor unui anumit grup sau unei anumite comunități, dar poate să lipsească în societate per ansamblu; acest lucru nu înseamnă că nu există o panică morală, ci doar că există o variație de grup sau de regiune în erupția acestui fenomen. În Statele Unite, un sondaj realizat arată faptul că aproximativ 45% din populație acceptă o formă de evoluție ca o explicație a originii speciei umane, în timp ce aproximativ o proporție egală crede în creaționism, adică în ipoteza potrivit căreia, în șase zile, Dumnezeu a lăsat oamenii, animalele și plantele de pe Pământ. Fiecare parte îi percepe pe ceilalți drept o amenințare pentru viziunea sa asupra desfășurării 320

lucrurilor și evenimentelor în lume; fiecare vede interpretarea celuilalt, în special așa cum apare în programa școlară/ în sistemul educațional, ca o problemă pentru societate. Într-adevăr, preocuparea pe care fiecare dintre părți o resimte este în mod specific mai ales vizavi de opiniile celeilalte părți (Eve & Harrold, 1993; Toumey, 1994). Unii autori (de pildă, Hall et al., 1978) arată faptul că preocuparea publică față de un anumit grup și comportamentele sale inerente nu este decât o expresie a intereselor de elită. Concepția elitistă a panicii morale privește îngrijorarea publică ca fiind irelevantă, ignorând-o în totalitate sau privind-o ca pe un epifenomen (fenomen secundar care însoțește un alt fenomen esențial, fără să-l influențeze), practic un produs secundar automat al unei conspirații „proiectate” sau „orchestrate” de factori ce dețin puterea. Această teorie este de multe ori inacceptabilă pentru mulți oameni, întrucât percepția asupra lumii în care trăiesc este în termeni mult mai nuanțați, ce depășesc această abordare. De asemenea, multe campanii motivate de interesele de elită și elaborate prin eforturile de elită nu reușesc să se materializeze în rezultate concrete asupra publicului larg sau să dezlănțuie comportamente. În plus, publicul sau diferite segmente ale acestuia au propriile lor interese și, adesea, interesul este centrat asupra unor aspecte pe care elitele mai curând le ignora (Goode & Ben-Yehuda, 2009). Întrebarea dacă o societate este grav amenințată la un moment dat de un anumit agent sau de o anumită problemă este de obicei dezbătută, argumentată, negociată. În Statele Unite, în timpul perioadei de pre-interzicere din 1900-1920, problematica alcoolului, amenințarea acestuia și viabilitatea unei interdicții naționale privind alcoolul au fost combătute puternic. Argumentele celor care susțineau legalizarea consumului de alcool erau văzute de o mare parte a publicului ca având în spate motivația propriului interes (cel mai adesea financiar). 4. Disproporția În al patrulea rând, există presupunerea, implicită în apariția fenomenului de panică morală, că există un număr mult mai mare de membri ai societății implicați în comportamentul respectiv decât sunt în realitate, iar amenințarea, pericolul sau dauna despre care se spune că ar fi cauzată de comportament este presupusă a fi mult cu mult mai substanțială decât este în realitate, fiind percepută cu mult dincolo de ceea ce ar putea susține o apreciere realistă (Waddington, 1986, Jenkins, 1998). Gradul de preocupare al publicului față de comportamentul însuși, problema pe care o reprezintă sau condiția pe care o creează este mult mai mare decât preocuparea și îngrijorarea față de acțiuni comparabile, uneori chiar mai dăunătoare. În panica morală, generarea și 321

difuzarea cifrelor este extrem de importantă – dependenți, morți, crime, victime, leziuni, boli, iar majoritatea cifrelor sunt extrem de exagerate. Conceptul de panică morală se bazează pe disproporție. Dacă nu putem determina disproporția, nu putem concluziona că un anumit episod de frică sau îngrijorare reprezintă un caz de panică morală sau o reacție justificată (Goode & BenYehuda, 2009). Criteriile disproporționalității Una din întrebările firești care se nasc vizavi de explicațiile acestui fenomen este următoarea: cum știm că atenția acordată unei anumite probleme sau unui anumit comportament este disproporționată față de amenințarea pe care o reprezintă? Ungar (1992) arată faptul că în anumite condiții „este imposibil să se determine natura amenințării obiective” și, prin urmare, doar identificarea și măsurarea dimensiunii disproporției ar reprezenta singurul indicator valid al descrierii fenomenului de panica morală. Goode și Ben-Yehuda (2009) propun un set de cinci indicatori ai disproporției: • Cifre exagerate – în primul rând, atunci când cifrele citate pentru măsurarea domeniului de aplicare al problemei sunt exagerate, criteriul de disproporție a fost îndeplinit. Spre exemplu, în mai 1982, un membru al parlamentului israelian, precum și reprezentanți ai poliției au dat publice massmediei statistici care arătau că jumătate dintre liceenii israelieni folosiseră hașiș. Această dezvăluire a atras rapid atenția publicului larg, declanșând o adevărată îngrijorare, adeseori exprimată prin nenumărate cereri de investigații. Toate dovezile disponibile au indicat că cifrele inițiale fuseseră fabricate; cifrele reale, după cum au demonstrat sondajele sistematice, au fost în intervalul de 3 până la 5 procente (Ben-Yehuda, 1985, 1990) – deci o exagerare de peste 10 ori. În anii ‘80, în S.U.A., mass-media susținea faptul că zeci de mii de copii fuseseră răpiți și răniți de străini (Best, 1990); cercetarea atentă a indicat faptul că această cifră nu depășea câteva sute. • Cifre fabricate – în al doilea rând, dacă amenințarea concretă care provoacă frică este, prin toate dovezile disponibile, inexistentă, criteriul de disproporție a fost îndeplinit. Unii creștini fundamentaliști susțin că răpirile copiilor de către sataniști sunt în număr de aproximativ 50.000 de copii în Statele Unite, în fiecare an. Examinările atente ale acestei afirmații nu au evidențiat nicio dovadă de susținere – nicio răpire satanică, nicio asasinare a copiilor de către sataniști (Richardson et al., 1991; de Young, 2004). Deci, răpirile și crimele satanice pot constitui o panică morală în interiorul unui segment de membri creștini fundamentaliști. 322

• Zvonuri despre rău, inventate și crezute – în al treilea rând, când povestirile despre atrocitatea comportamentelor unor membri ai societății sunt spuse și apoi sunt crezute de un segment larg al populației, când se accentuează rolul și semnificația unor daune inexistente, desigur există îndeplinit criteriul unei disproporții. Adesea, statisticile nu sunt furnizate, însă o legendă este relatată ca fiind adevarată. De pildă, introducerea de către psihopați sadici a unor lame de ras în dulciurile și merele pe care le primesc copiii de Halloween, deși era o simplă afirmație, atunci când a început să fie crezută la scară largă, a generat o mare îngrijorare. Însă jurnaliștii și cercetătorii nu au reușit să găsească o singură dovadă a sadismului incriminat în felul respectiv (Best & Horiuchi, 1985). Multe legende contemporane dau naștere unor zvonuri cu privire la persoane nevinovate (Brunvand, 2001), indicând din nou că astfel de afirmații false sunt indicatori de disproporție care pot genera panică morală. Și dacă în anumite cercuri sociale circulă multe astfel de zvonuri sau legende vizavi de un fenomen, aceasta ar putea însemna că acel zvon este ceva semnificativ, iar, ca urmare, este pe punctul de a se lansa ceva asemănător cu o panică morală. 5. Volatilitatea În al cincilea rând, prin însăși natura lor, panicile morale sunt volatile; ele izbucnesc destul de brusc (deși se pot afla în stare de latentă pentru perioade lungi de timp și pot să reapară din când în când) și, aproape la fel de brusc, se pot disipa. Unele fenomene de panică morală pot deveni parte din proceduri standard, de rutină, chiar instituționalizate – adică, după ce panica și-a parcurs etapele, preocuparea morală față de comportamentul țintă duce la apariția sau rămâne sub forma existenței unor organizații, a unor norme interpersonale informale sau a unor practici sociale legate de acel comportament. Alte panici morale dispar, aproape fără urmă; structura juridică, culturală, morală și socială a societății după panică nu este, în esență, diferită de modul în care a fost înainte – nu sunt instituite noi mecanisme de control social drept o consecință a erupției sale. Dar, indiferent dacă are sau nu un impact pe termen lung, gradul de ostilitate generat în timpul unei panici morale tinde să fie destul de limitat temporal; intensitatea emoțiilor caracteristice unei societăți în timpul unei panici morale nu este de obicei întinsă pe o perioadă lungă de timp. A descrie panica morală ca fiind volatilă și relativ de scurtă durată nu înseamnă că, atunci când panica izbucnește, antecedentele structurale și istorice nu există deja în jurul aceleiași problematici. Problema specifică care 323

generează o anumită panică morală își are originea în trecut, poate chiar în trecutul nu foarte îndepărtat. De fapt, panica morală care pare să fi fost susținută pe o perioadă lungă de timp este aproape sigur o grupare conceptuală a unei serii de panici mai mult sau mai puțin localizate specific. Vânătoarea de vrăjitoare din Evul Mediu, de exemplu, nu a fost activă pe întreaga perioadă a celor trei sute de ani ale acestuia. Ea a apărut la un moment dat, a fost un fenomen specific localizat și apoi a scăzut în intensitate. Gilovich et al. (2002) evidențiază câteva fenomene care au îmbrăcat forma panicii morale, existând în aceste cazuri unele condiții presupuse a fi amenințătoare, periculoase sau riscante, respectiv gripa porcină, gripa aviară, încălzirea globală, stratul de ozon în scădere și așa mai departe. Anumite condiții pot provoca anxietate, îngrijorare sau frică, dar, în absența unor factori asupra cărora blamul să fie aruncat, nu se califică pentru a institui panica morală. Unele amenințări presupuse nu atrag suficientă frică sau îngrijorare resimțită de vreun grup social substanțial pentru a se califica drept o panică morală – adică lipsește criteriul consensului. De asemenea, dacă o anumită frică este un element mai mult sau mai puțin constant și coerent într-o societate, îi lipsește elementul de volatilitate; conform acestui criteriu, nu se califică drept o panică morală. Pe scurt, conceptul de „panică morală” nu definește preocuparea față de o problemă dată sau de amenințarea presupusă decât dacă un observator consideră că există o inadecvare morală sau ideologică. Panica morală este un fenomen – dat fiind caracterul său larg și extins – care poate fi localizat și chiar măsurat în termeni de intensitate și extindere. De regula, teama și îngrijorarea sunt exprimate în acțiuni specifice, convingeri sau sentimente resimțite de colectivități sau comunități specifice de indivizi într-o societate. Unele fenomene de panică morală sunt răspândite, în sensul că acestea polarizează numeroși membri ai unei societăți date; altele sunt mai localizate din punct de vedere geografic sau caracterizează numai reprezentanții unor categorii specifice, grupuri sau segmente ale societății. În Marea Britanie, în anii 1980, în timp ce unii au considerat diferitele elemente legislative ca fiind adevărate amenințări la adresa femeilor și copiilor și, deci, ca fiind un motiv major de îngrijorare și acțiune, alții au perceput situația ca fiind neutră și reacțiile la presupusele amenințări ca exagerate. Interpretarea condițiilor ca fiind amenințătoare, benigne sau neutre formează nucleul subiectului panicii morale. 324

12.3. Teoriile explicative ale panicii morale Observatorii și cercetătorii au propus numeroase explicații în privința erupției fenomenului de panică morală, însă Goode și Ben-Yehuda (2009) au sintetizat aceste explicații în cadrul a trei teorii cu conotație de model explicativ, și anume: modelul elitelor, modelul grupurilor de interese și modelul grassroots. Pentru o delimitare conceptuala cât mai potrivită în acest context, am optat pentru a nu traduce în limba română acest ultim termen și a-l utiliza exact ca în limba engleză (într-o traducere ad litteram ar însemna „rădăcinile de la firul ierbii”). Explicația cu privire la rolul elitelor care pot „induce” panică morală într-o societate, astfel încât să obțină un anumit avantaj material sau de orice altă natură, își are originea în concepția marxistă. Potrivit acestui model, elitele fabrică, orchestrează sau regizează un astfel de fenomen dintr-o amenințare inexistentă sau trivială – de obicei una față de care ei înșiși simt puțină îngrijorare – pentru a câștiga ceva anume sau pentru a distrage atenția de la diferite aspecte care amenință propriile interese. Avocații acestei teorii consideră publicul larg ca jucând rolul unei păpuși sau al unei marionete manipulată de sus, de către membrii elitei conducătoare. Deci, participarea maselor la panica morală este rezultatul mașinațiunilor celor bogați și puternici (Hall et al., 1978). Susținătorii teoriei grupurilor de interes afirmă că indivizii aflați la un nivel mediu de putere într-o societate acționează independent de elite, pentru a-și exprima sau maximiza propria moralitate sau ideologie și/sau pentru a căuta un avantaj material sau de altă natură. Această teorie postulează că interesul material, statutul, ideologia și moralul sunt cruciale, dar argumentează faptul că panica morală nu provine nici din treptele de vârf, nici de la bazele unei societăți, ci își are originea undeva în straturile de mijloc ale societății: asociații profesionale, jurnaliști cu o anumită misiune, grupări religioase, organizații de mișcare socială, instituții de învățământ (Jenkins, 1998). De fapt, mass-media constituie unul dintre aceste grupuri de interese: o panică este uneori limitată la mass-media, iar îngrijorarea exprimată nu poate fi împărtășită numai de proprietari, de editori sau de jurnaliști. Motivele lor ar putea genera fabricarea unei povești, însă eforturile depuse nu funcționează întotdeauna. Modelul grupului de interese nu vede societatea ca fiind controlată de sus în jos (de tip descendent), nici ca o democrație deschisă. Membrii grupurilor, organizațiilor și asociațiilor de nivel mediu au adesea interese care contravin celor ale elitelor, iar cei dintâi inițiază uneori cruciade, panică și diferite campanii în fața opoziției sau indiferenței elitelor. 325

În schimb, modelul „grassroots” susține că panica morală este inițiată și generată de jos în sus (de tip ascendent) și, concomitent, ilustrează faptul că moralitatea și ideologia sunt motive dominante pentru activiști și cetățenii în cauză. Pentru adepții acestui grup de explicații, panica morală este o izbucnire mai mult sau mai puțin spontană a fricii și îngrijorării din partea unui număr mare de oameni, cu privire la o anumită amenințare sau la o presupusă amenințare. Acest „număr mare” nu trebuie să reprezinte o majoritate a întregii populații. De fapt, ar putea fi chiar o minoritate, dar care reprezintă totuși încă un număr substanțial. În astfel de cazuri, panica instalată la nivelul publicului larg este adesea contrară intereselor celor bogați și puternici, care încearcă – fără succes – să atenueze sau să contracareze aceste preocupări. În cazul în care elita ar avea atât de mult control asupra popoarelor încât ar putea genera (sau atenua) panica, multe evenimente care au perturbat societățile nu ar fi avut loc niciodată. Panica și frica exagerată, exprimată în multe legende, povestiri și zvonuri, exemplifică o dinamică reală la nivelul populației generale (Morin, 1971; Victor, 1993; Brunvand, 2000, 2001). De asemenea, majoritatea teoriilor asupra diferitelor tipuri de conspirații sunt de natură populistă și exprimă temeri din spectrul ariei socio-economice a societății (Ramsay, 2006; Knight, 2000, 2002). Cu siguranță însă, nicio singură teorie nu poate fi suficientă pentru a explica toate panicile morale. Ceea ce funcționează cel mai bine într-un anume context poate fi inadecvat în altul. O abordare de tip eclectic este cea mai potrivită soluție în studiul panicii morale.

12.3.1. Modelul elitelor Așa cum am menționat pe scurt, acest model susține că elita dominantă determină, creează sau „orchestrează” panica morală; astfel, cei mai bogați și cei mai puternici membri ai societății în mod conștient desfășoară campanii de generare a îngrijorării, a fricii și a panicii din partea publicului în legătură cu o chestiune care, în general, nu ar fi privită ca fiind extrem de dăunătoare societății în ansamblu sau ca având un impact dezastruos asupra funcționării structurilor sociale. De obicei, această campanie ar avea scopul de a distrage atenția de la problemele reale ale societății, a căror soluționare ar amenința sau ar submina interesele elitei. În mod evident, o astfel de teorie se bazează pe opinia potrivit căreia elitele dețin o putere imensă. Elita domină mass-media, determină legile formulate și adoptate de organele legislative, controlează mecanismele aplicării legii, influențează profund opinia publică și guvernează majoritatea resurselor 326

de care depind grupurile de acțiune și mișcările sociale. De exemplu, potrivit lui Gerassi (1966), vânătoarea de vrăjitoare împotriva persoanelor gay din Boise, Idaho, în 1955 și 1956, a fost lansată în mod specific de membrii elitei locale conservatoare, în numele intereselor de elită – având rolul discreditării unei administrații municipale moderate. Pe de altă parte, același autor a evidențiat faptul că scandalul s-a bucurat de un sprijin larg al bărbaților și femeilor de pretutindeni din acel stat. Discursurile lui Ronald Reagan privind „războiul împotriva drogurilor” din 1986 au pregătit calea spre panica americană a consumului de droguri de la sfârșitul anilor 1980. Până în septembrie 1989, potrivit unui sondaj al New York Times/ CBS News, aproape două treimi din populația americană a numit consumul de droguri drept cea mai importantă problemă „cu care se confruntă țara” (Goode, 2008, p. 116). Această preocupare nu ar fi putut lua naștere decât ca urmare a temerilor și preocupărilor preexistente ale populației, deci practic având la bază un fond emoțional predispozant. Așadar, teoria afirmă că elitele pot manipula temerile și preocupările publice pentru a-și atinge propriul scop: distragerea atenției publicului de la adevărata problemă existentă în societate – inegalitatea economică și politică (Reinarman & Levine, 1997; Reeves & Campbell, 1994). Interesant, la începutul anilor 1970, Richard Nixon (președintele Statelor Unite în perioada 1969-1974) a cerut un război împotriva drogurilor fără a obține același răspuns din partea publicului. Problemele sociale și panica morală nu sunt o simplă reflectare a prejudiciului obiectiv al amenințării, ci sunt construite social și cultural prin temeri parțial sau total nefondate. Hall et al. (1978) au realizat una dintre cele mai cunoscute analize care ilustrează teoria orchestrării panicii morale de către elita conducătoare, arătând că, la începutul anilor ‘70 în Marea Britanie, frica și îngrijorarea față de fenomenul criminalității stradale era la cote alarmante în întreaga societate, într-un moment în care incidența reală a fenomenului nu crescuse în realitate deloc. Luările de poziție ale mijloacelor de informare în masă au fost în totalitate disproporționate față de orice nivel de amenințare reală reprezentat de astfel de infracțiuni. Societatea britanică a reacționat prin revolte publice, sentințe extrem de dure în instanțele de judecată, mobilizarea poliției împotriva unor agresori potențiali – toate acestea fiind modalități extreme. Mobilizarea unor astfel de reacții a avut la bază amenințarea simbolică a societății. În panica morală, „lucrurile greșite” sunt focalizate într-un mod spectaculos, senzațional, ascunzând și mistificând cauzele mai profunde. Temele panicii „funcționează ca mecanism pentru construirea unei definiții a lucrurilor care servesc intereselor celor puternici” (op. cit., 1978). La începutul anilor ‘70 327

panica răspândită vizavi de fenomenul criminalității stradale a servit atât pentru a legitima un program de aplicare a legii și ordinii penale, cât și pentru a distrage atenția de la recesiunea economică în creștere, fapt ce provoca o adevărată „criză” în capitalismul britanic. Marea Britanie se confrunta în acel moment cu o „criză a profitabilității”: profiturile și cota britanică a exporturilor mondiale de bunuri prelucrate scăzuseră, nivelul și rata investițiilor economice erau scăzute de asemenea, inflația ajunsese la niveluri inacceptabile. În timpul acestor crize, statul capitalist era forțat să-și înlăture fațada neutralității și independenței față de interesele speciale și să-și asume „autoritatea socială totală... asupra clasei subordonate”, astfel încât „ea să formeze întreaga direcție a vieții sociale”. În astfel de momente, o panică morală poate fi creată/ regizată pentru a distrage atenția de la criza respectivă. În Marea Britanie, în anii ‘70, generarea unei panicii morale contribuia la salvarea sistemului aflat în dificultate. Elita dominantă își manifesta hegemonia, reușind să convingă restul societății – presa, publicul larg, instanțele judecătorești, organele de drept, grupurile de interese speciale – că adevăratul dușman nu este criza capitalismului britanic, ci infractorul, criminalul și felul lejer în care a fost tratat în trecut. Cu alte cuvinte, elita conducătoare a reușit să creeze o diversiune prin identificarea unui inamic fals, pentru a distrage atenția de problemele reale ale societății. Cum se realizează această manevră? Mass-media reprezintă doar unul dintre mijloacele majore prin care se transmite și se susține o panică morală. Definitorii primari ai realității sunt tocmai cei bogați și cei puternici sau cei care folosesc mijloacele mass-mediei în interesele proprii. Elitele stabilesc fondul problemei; toate celelalte interpretări ale realității trebuie să ia în considerare și să contrazică formulările elitelor. Prin adoptarea unei poziții neutre, ironic, mass-media vine să reproducă definițiile dominante, adică cele care servesc interesul claselor aflate la conducerea societății. Mijloacele de informare își îndreaptă atenția spre fondul problemei ridicat de către elită: crima care dăunează tuturor sectoarelor societății britanice, devine din ce în ce mai frecventă și atinge proporții de epidemie și de criză, iar soluția este o societate a „legii și ordinii”, în care poliția trebuie să-i prindă pe făptași. În acest fel, mass-media, chiar dacă indirect, contribuie, în felul ei, la „cultura controlului” atât de mult dorită de elită în această perioadă de criză. Chiar și opinia publică nu există ca o entitate separată și independentă de interesele dominante. Când o nouă problemă este discutată între rețele intime de prieteni și cunoștințe, opinia este informală, dezorganizată. Dar opinia nu rămâne foarte mult timp la acest nivel informal. Dacă problema este considerată suficient de importantă, mass-media o „cristalizează”, ea trecând mult mai rapid în domeniul public, cu atât mai mult cu cât este structurată de ideologii dominante. Astfel, 328

opinia publică, departe de a fi spontană sau de a fi o expresie a concepțiilor populare, este perfect structurată în sensul dorit de elite. Nivelul de sensibilizare și de mobilizare împotriva criminalității stradale, precum și amploarea măsurilor luate pentru prevenirea și împiedicarea acesteia sunt elemente definitorii ale explicațiilor oferite de modelul elitelor în contextul acestui studiu de caz. Pe scurt, teoria susține că panica morală din anii ‘70 din Marea Britanie a fost concepută sau orchestrată de către elita dominantă, neavând legătură cu implicarea anumitor grupuri de interese de nivel mediu și fiind un mijloc prin care cei puternici și-au protejat interesele economice (Hall et al., 1978).

12.3.2. Modelul grupului de interes De departe cea mai simplă abordare a panicii morale a fost realizată dintr-o perspectivă a grupului de interese. Într-adevăr, odată ce atenția este axată pe o anumită problemă de către grupurile de interese, sectoarele largi ale publicului, adică părțile de bază ale societății, devin captivate, însușindu-și problema în scopuri proprii. Cele mai multe analize ale grupurilor de interese au contrazis însă abordarea modelului elitei, argumentând că exercitarea puterii în crearea și menținerea panicii morale este mai probabil să provină din treptele mijlocii ale ierarhiei de putere și de stat decât din stratul de elită. Din perspectiva grupului de interese, asociațiile profesionale, părți ale mass-mediei, grupuri religioase, organizații educaționale etc. au rolul de a aduce o problemă în prim plan, concentrându-și atenția asupra acesteia, transformând-o în știri de prime time, avertizând legiuitorii, solicitând aplicarea mai strictă a legii, instituind noi planuri educaționale și așa mai departe. Interesele acestor grupuri sunt adesea contradictorii sau irelevante pentru interesele elitelor. Întrebarea centrală adresată de modelul grupului de interese este: cui ajuta? Cine beneficiază de anumite avantaje? Cine câștigă? Cine câștigă dacă o anumită problemă este recunoscută ca amenințând societatea? Aspectele materiale și câștigurile ideologice/ morale au fost în mod tradițional separate; probabil ele reprezintă două motivații complet distincte. Politica grupurilor de interese este, de obicei, cinică, lipsită de convingere sinceră. În viața reală, o astfel de separare nu este întotdeauna ușor de făcut. Activiștii din grupurile de interese pot crede sincer în eforturile lor pentru o cauză nobilă, una în care ei cred cu sinceritate. Poliția din Phoenix, Arizona, la sfârșitul anilor ‘70 și începutul anilor ‘80, a stârnit o panică morală cu privire la acțiunea unor bande de tineri din 329

Chicago, pentru a „obține finanțarea federală a unei unități specializate” (Zatz, 1987, p. 129), însă majoritatea ofițerilor de poliție din zonele urbane credeau sincer că, în comunitatea minorităților, delincvența juvenilă constituia una dintre prioritățile lor principale. Pe de alta parte, chiar locuitorii din comunitățile sărace se plângeau adesea că nu au suficientă supraveghere polițienească și că în mediul în care trăiesc aplicarea legii ar trebui să fie mai drastică. Nu este surprinzător faptul că organizațiile creștine fundamentaliste au fost în fruntea erupției panicii abuzurilor și ritualurilor satanice din Marea Britanie în perioada anilor ‘80. Cu toate că, în cea mai mare parte, creștinii liberali au descoperit ca fiind nefondate și improbabile acuzațiile de abuz și de ritual satanic pe care creștinii conservatori le aduceau unor personalități din societatea britanică, publicul larg începuse să creadă faptul că satanismul avea mulți adepți și că se infiltrase în multe medii sociale, afectând în special copiii și tinerii și promovând anumite interese, atât materiale, cât și ideologice. Însă realitatea a demonstrat că lucrătorii sociali au avut de câștigat cel mai mult în urma acestui fenomen psiho-social, atât în ceea ce privește statutul, cât și în ceea ce privește creșterea finanțării publice pentru serviciile de asistență socială. O criză a abuzurilor asupra copiilor a condus la perceperea unei probleme majore care necesită alocarea urgentă a unor noi resurse; o instituție mai specializată pentru protecția copilului înseamnă mai multă cercetare și detectare și, prin urmare, o mai mare îngrijorare. Acest efect de spirală explică creșterea generală a numărului de asistenți sociali din Marea Britanie în anii ‘80 (Jenkins, 1992, p. 201). „Singura modalitate de a reafirma valoarea profesiei a fost aceea de a arăta că lucrătorii sociali se confruntau cu probleme cu adevărat amenințătoare, vizavi de care ei aveau calificări unice pentru a le investiga și combate. Expunerea la o prevalență vastă și neașteptată a abuzului față de copii a îndeplinit astfel atât nevoile ideologice, cât și cele profesionale și a justificat pe deplin necesitatea alocării resurselor agențiilor de servicii sociale specializate” (op. cit., 1992, p. 202). Din nou, observăm faptul că, întrucât o acțiune este întreprinsă pentru a avansa interese materiale, nu înseamnă că ea nu are o rezonanță ideologică sau morală; într-adevăr, în astfel de situații cele două aspecte sunt împletite.

12.3.3. Modelul grassroots Modelul grassroots susține că panica morală, de obicei, provine de la publicul larg. Preocuparea pe care publicul o simte este larg răspândită, chiar dacă este nefondată, și este impregnată de un sentiment de amenințare asupra 330

societății în ansamblu sau asupra unei părți semnificative din aceasta. Expresiile de îngrijorare din alte sectoare mai bine organizate și mai specializate – massmedia, politicienii, grupurile de acțiune politică – sunt pur și simplu manifestări ale unei preocupări mult mai răspândite. Acest model explicativ susține că massmedia doar inflamează o emoție care există deja în publicul larg, precum și faptul că nu este necesară implicarea unui sector specific al societății în ceea ce privește provocarea îngrijorării vizavi de o anumită problemă. Ca urmare a unui factor declanșator sau a unui catalizator, în condițiile potrivite, îngrijorarea izbucnește în mod spontan. Potrivit acestui model, atunci când politicienii sau mass-media sunt preocupați să disipeze îngrijorarea cu privire la o problemă dată, în realitate trebuie să existe o teamă generală și larg răspândită cu privire la respectiva problemă. Politicienii și mass-media pot influența preocupările publicului larg, dar, dacă nu există un element latent încă de la început și dacă nu este atins un „nerv sensibil”, publicul nu va răspunde. Discursurile, emisiunile și articolele politice ce exprimă frică și îngrijorare nu vor putea și nu pot provoca un public indiferent. Așadar, modelul grassroots susține că politicienii și mass-media nu pot să producă îngrijorare pe un teritoriu în care nu există nimic inițial vizavi de problematica respectivă. În expresia manifestă a panicii morale, un fel de anxietate explodează pur și simplu la momentul potrivit; panica este expresia exterioară sau deschisă a ceea ce există deja în formă ascunsă. Mesajele difuzate în presă sunt receptate de un public aflat deja în suferință. Elementul central care explică izbucnirea panicii morale este reprezentat de existența unor atitudini și credințe profunde, manifestate și exprimate din partea unei societăți față de un fenomen sau o condiție aparte, acestea din urmă fiind percepute drept un pericol real și actual pentru valorile, siguranța și chiar existența membrilor societății. De exemplu, în 1969, în Orleans, Franța, au izbucnit zvonuri despre răpiri cu scopul sclaviei sexuale; frica a fost, desigur, nefondată, de vreme ce nu au existat niciodată dovezi care să arate că se întâmpla așa ceva. Preocuparea și teama care paralizau întregul oraș nu proveneau nici de la elite, nici de la diferitele grupuri de interese și nici nu fuseseră alimentate de mass-media. De fapt, credința în zvonistica respectivă nu era în interesul vreunui grup specific, al unui sector al populației sau al unui tip de influență locală. Ea a apărut mai mult sau mai puțin spontan la nivelul populației generale a orașului și a rămas un fenomen ce se subînscrie modelului grassroots. Energia nucleară ca o amenințare îngrozitoare: un exemplu bun al perspectivei oferită de modelul grassroots în explicarea fenomenului de panică 331

morală poate fi regăsit în atitudinile și acțiunile publicului american față de energia nucleară. Accidentul de la Three Mile Island din 1979, în urma căruia nimeni nu a fost rănit sau ucis în interiorul sau în afara instalației, a atras atenția asupra evacuării a sute de mii de locuitori și a adus construcția de uzine nucleare în impas. O sută de centrale nucleare operează în Statele Unite; nici măcar una nu a avut vreun alt incident în decurs de trei decenii, iar cea mai mare parte a energiei consumate în mai multe alte țări industriale, cum ar fi Franța și Japonia, este generată în principal de energia nucleară. Cauza stagnării nucleare din Statele Unite, susțin teoreticienii, este teama publicului american cu privire la pericolele legate de energia nucleară (în special față de deșeurile radioactive). Opoziția față de energia nucleară nu poate rezulta din eforturile unor interese speciale sau elite – dimpotrivă, utilizarea energiei nucleare și construirea de centrale ar fi fost în avantajul unor interese și al unor elite speciale puternice, deci acestea ar fi făcut tot posibilul să-și ofere sprijinul pentru promovarea industriei energiei nucleare. Teama de energie nucleară, deși are la bază aspecte reale (pericolul poluării, al deșeurilor toxice), ilustrează importanța publicului ca factor de generare al ostilității față de o anumită practică sau instituție. De asemenea, indică importanța disproporționalității dintre răul real, reprezentat de o presupusă amenințare, și nivelul de frică sau îngrijorare pe care aceasta o provoacă. Deși specialiștii în decizii de cercetare au susținut fezabilitatea soluțiilor de eliminare a deșeurilor nucleare, iar comunitatea tehnică și-a exprimat convingerea asupra siguranței stocării deșeurilor nucleare prin izolare profundă subterană, percepția publică asupra riscurilor existenței unui depozit de deșeuri nucleare era una dominată de frică, toată această chestiune fiind considerată inacceptabilă (Slovic et al., 1991). Imaginile publice ale reacțiilor cetățenilor constau adesea în groază, răzvrătire și furie. De ce această preocupare exagerată, această frică nefondată, aparent irațională, această panică? Perrow (1984) și Erikson (1990) au încercat să explice fenomenul, respectiv discrepanța imensă între ceea ce spun experții și modul în care se simte publicul, prin faptul că oamenii obișnuiți calculează riscul producerii răului într-un mod complet diferit. Experții folosesc „raționalitate absolută”; publicul folosește „raționalitatea socială”. Riscul de care vorbesc experții este calculat într-un mod simplu și rațional – respectiv, care este probabilitatea statistică ca anumite rezultate dăunătoare să se producă și cât de dăunătoare sunt aceste rezultate. De exemplu, care sunt șansele de a muri în timp ce călătorești cu mașina dintr-un oraș în altul? 332

Dar în cazul călătoriei cu avionul? Deși șansele statistice de a muri într-un accident de mașină sunt considerabil mai mari decât șansele de a muri într-un accident aerian, oamenii se tem mai mult de acesta din urmă decât de primul. Expertul ar considera frica publicului ca fiind eronată și irațională; dacă statisticile arată faptul că se produc mai multe decese din cauza accidentelor auto, atunci frica de zbor – un mod mult mai sigur de transport – pur și simplu nu are sens. Prin urmare, întrucât o asemenea frică este anormală și aberantă, trebuie să existe și alți factori, dincolo de probabilitățile statistice, care să explice de ce anumite amenințări îi fac pe oameni să se teama mai mult de acestea decât de altele. Publicul se teme de amenințări în măsura în care sunt văzute ca involuntare, incontrolabile, necunoscute, nefamiliare, catastrofale și dacă sunt investite ca fiind cu siguranță fatale în manifestarea lor. Accidentele aeriene, spre deosebire de cele auto, deși statistica ne arată că sunt mult mai puțin probabile, sunt văzute din punctul de vedere al călătorului ca fiind un lucru incontrolabil (pilotul și vremea determină rezultatele, nu pasagerul); desigur, sunt mai puțin familiare și sunt mult mai susceptibile de a fi catastrofale. De asemenea, nu șansele de a muri într-un astfel de accident ar genera teama de a zbura, ci mai degrabă natura și felul morții sunt elementele care determină această teamă. Puterea nucleară se află la capătul extrem al acestor dimensiuni ale fricii. Riscurile sale sunt văzute ca fiind „involuntare, întârziate, necunoscute, necontrolabile, nefamiliare, catastrofale, letale” (Perrow, 1984). Alte aspecte care apar frecvent în reacția de teama a publicului se regăsesc în concepția potrivit căreia oamenii percep radiațiile și alte substanțe toxice ca fiind mult mai amenințătoare decât multe alte pericole naturale și tehnologice netoxice. Dezastrele clasice, cum ar fi tornade și uragane, au un început, un mijloc și un sfârșit – se aude o alarmă, urmează distrugerea și, în cele din urmă, aceasta se termină; dezastrele toxice nu se termină niciodată. Invizibilii contaminanți rămân o parte a împrejurimilor – absorbiți în materialul genetic al supraviețuitorilor.

12.3.4. Populismul ca factor în erupția fenomenului de panică morală Panica morală implică deseori sentimente populiste. De fapt, în episoadele caracteristice populismului de bază, amenințarea sau presupusa amenințare care generează îngrijorări provine din preocuparea pe care o mare parte a publicului o resimte față de membrii aflați în vârful societății. Statutul și puterea acestora din urmă le conferă o calitate teribilă și anume, capacitatea lor 333

de a dăuna și de ale face rău oamenilor obișnuiți și harnici. Într-adevăr, în conformitate cu aceste teorie, o anumită parte din eșaloanele de vârf ale societății este capabilă să profite de această preconcepție a maselor și să manipuleze conținutul zvonurilor, ținta fiind, de fapt, o altă parte din eșaloanele cu statut și putere înalte ale elitelor. În multe privințe, un anumit segment din fruntea societății nu are încredere în cei bogați și puternici și susține că aceștia îi amenință pe ceilalți, în eforturile lor lacome de a-și umfla cât mai mult buzunarele. Deci populismul este folosit ca unealtă de către unii membri din vârf împotriva altora aflați tot în poziții sociale puternice. De exemplu, un zvon sau o legendă urbană care, pe scară largă, era crezută la sfârșitul anilor ‘80 și începutul anilor ‘90 în comunitățile sărace ale minorităților de culoare din Statele Unite, afirma că unele corporații americane distribuie heroină și cocaină în ghetouri pentru a distruge membrii afroamericani. Această poveste funcționa, desigur, întrucât răufăcătorii erau cei bogați și/sau puternici (și albi). Mai mult decât atât, aceste zvonuri, precum și fenomenele de panică pornind de la conspirații bazate pe elementul rasial au o fundamentare istorică solidă. În trecut, conflictele dintre cele două rase au căpătat aspecte grotești, iar la momentul respectiv povestea conspirației drogurilor părea plauzibilă. Convingerea absolută a populației în această poveste a fost alimentată și de alte structuri de putere, fiind un adevărat fenomen la nivel local (Goode & Ben-Yehuda, 2009). În panica morală britanică vizavi de amenințarea asupra copiilor, ce erupsese în anii ‘70 și ‘80, atât liberalii, cât și conservatorii au resimțit următorul fapt: „crimele claselor superioare sunt ascunse printr-o acoperire a unei rețele vechi” (Jenkins, 1992, p. 77). Dezvăluirile din aceleași decade, potrivit cărora un număr de persoane aflate în poziții de elită și cu educație la Oxford și Cambridge erau gay, au generat sentimente populiste substanțiale. Scandalurile au ajutat la condiționarea atitudinilor publice față de imaginea unor indivizi din clasa superioară, ale căror activități fuseseră ascunse de colegii lor. Aceasta a fost o armă puternică în retorica populistă împotriva elitei dominante. Alte exemple de zvonuri sau legende urbane despre o serie de produse vândute publicului, care primejduiesc viața cetățenilor, au inclus afirmația că în băuturile îmbuteliate Coca-Cola pune șoareci; Bubble Yum pune ouă de păianjen în gumă; M&M pune un afrodiziac în bomboane; McDonald’s au viermi în hamburgeri; R. J. Reynolds, o companie de tutun, deține câmpuri uriașe de plante de marijuana; Kentucky Fried Chicken (KFC) servește șobolan prăjit (Goode & Ben-Yehuda, 2009). Zvonurile nu au făcut altceva decât să hrănească flăcările panicii morale. 334

Aceste legende, precum și o altă serie de povestiri similare au cel puțin o temă crucială în comun: exprimă un sentiment de neputință în fața puterii giganților corporativi. Sociologul Gary Alan Fine (1992, p. 141-63) se referă la acest fenomen ca „Efectul Goliatului”, potrivit căruia temerile publice ale americanilor sunt legate de lăcomia și influența marilor corporații.

12.3.5. Concluzii Aproape cu siguranță, pentru ca o panică generalizată să aibă loc, o anumită frică latentă trebuie să existe în publicul larg sau în diferite segmente ale sale. Preocuparea pentru o amenințare inexistentă nu poate fi provocată din senin de o elită cinică sau de reprezentanți ai unui grup de interese. Prin urmare, abordarea grassroots poate fi considerată ca atrăgând atenția asupra unei dimensiuni sau a unui factor; cu alte cuvinte, modelul trebuie în mod inevitabil să fie completat cu o altă explicație. În timp ce temerile publice latente preced aproape în mod necesar panica morală, ele nu explică cum și de ce se găsesc anumite expresii la un moment dat. Aceste temeri trebuie articulate, focalizate, aduse în atenția publicului, având în vedere o anumită răspândire, fapt care întotdeauna presupune o formă de organizare și conducere. Deși un număr mare de oameni pot simți mai mult sau mai puțin spontan frică sau teamă de un anumit agent sau de o amenințare, această teamă este ascuțită, lărgită, articulată și exprimată public printr-o activitate organizată, lansată de grupuri de interese de nivel mediu. În timpul unei panici morale, publicul trimite mesaje editorilor ziarelor locale, cu o consecvență apreciabilă. Editorii devin convinși că ziarele și revistele lor ar trebui să publice articole despre un anumit subiect, nu doar pentru că mulți cititori și-au exprimat îngrijorarea, ci pentru că este vorba de un fenomen cu impact major în societate. Prelegerile, seminariile, întâlnirile sunt frecventate în număr mare, întrucât oamenii sunt în mod real preocupați de o anumită amenințare care le captează din ce în ce mai mult atenția. Activiștii care cred cu tărie în natura acestei amenințări se mobilizează și fac tot posibilul pentru a o aduce pe scara largă în atenția publicului și, pentru a realiza acest lucru, mobilizează o serie de resurse și activează diferite modalități. Așadar, modelul grassroots nu poate să ofere o explicație completă a panicii morale; însă în mod cert influența unor preconcepții sau a unor mentalități funcționează ca o condiție prealabilă pentru eforturile de succes ale activiștilor unor organizații. 335

În explozia panicii morale, sentimentul preexistent la nivel local reprezintă dinamita. În unele cazuri, activiștii încearcă să mobilizeze un public indiferent față de o anumită problemă și nu reușesc. Toată activitatea organizată din lume nu poate crea preocupări în public în cazul în care nu există un element latent pentru declanșarea acestora. În același timp, atunci când analizăm probabilitatea apariției unei panici morale cu privire la o anumită amenințare presupusă, este important să ne dăm seama dacă îngrijorarea are și o modalitate de exprimare, iar pentru aceasta formarea și activitatea grupurilor de interese este un lucru esențial. Activismul grupurilor de interese ajută la explicarea momentului erupției panicii morale; acționează ca un fel de dispozitiv de declanșare. Cu toate acestea, modelul grassroots ne permite să identificam ce temeri și preocupări sunt folosite, în timp ce modelul grupului de interese ne permite să observam cum se intensifică și se mobilizează această materie primă. Într-adevăr, mașinațiunile elitei dominante s-ar putea conjuga cu îngrijorarea la nivel local și ar instiga la apariția unei panici morale, alimentată de preocupări publice latente și răspândite. Niciun fenomen de panică morală nu poate fi complet explicat fără examinarea implicării tuturor nivelelor sociale, de la elite la straturile de bază ale societății, și nici fără existența unei analize a implicațiilor, respectiv de la aspectele materiale la cele de natură ideologică.

12.4. Zvonul Zvonul este atât un proces, cât și un produs, un accelerator al comportamentului colectiv și o formă de comportament colectiv în sine; este atât un mecanism care pătrunde în comportamentul colectiv, cât și un exemplu de comportament colectiv. Zvonul este considerat popular ca fiind un ansamblu de povestiri care sunt, prin definiție, false. De fapt, zvonul poate fi definit nu prin falsitatea sa, nici prin conținutul său, ci prin lipsa de fundamentare. Zvonurile apar uneori fără o documentare factuală de încredere; la momentul propagării lor, veridicitatea este neconfirmată. Zvonurile sunt spuse, crezute și transmise nu în baza dovezilor, ci din cauza așteptărilor multor persoane că ar fi adevărate. Procesul de apariție a zvonurilor este facilitat de patru factori: importanța sau implicațiile relevante ale rezultatelor; incertitudinea sau ambiguitatea; anxietatea personală și sugestibilitatea. Când acești patru factori converg, multe zvonuri își fac apariția; altfel probabilitatea ca zvonurile să fie difuzate este mult crescută (Rosnow, 1988, 1991). Zvonurile despre evenimentele care sunt resimțite de public ca fiind neimportante, cu relevanță mică pentru viața lor, au o 336

probabilitate mai mică de a fi transmise și sunt mult mai susceptibile la a nu se propaga la niciun nivel. Cu cât este mai semnificativ un subiect dat pentru un auditoriu, cu atât este mai mare probabilitatea să apară zvonuri legate de acest subiect. Zvonul tinde să ia amploare în anumite situații, atât în ceea ce privește forma de răspândire, cât și impactul – respectiv, în timp de război, dezastre, piață bursieră fluctuantă, instabilitate politică, tensiune rasială, momente de criză axiologică, evenimente din viața celebrităților. Desigur, în cazul primelor exemple, rolul anxietății, incertitudinii și al semnificației pentru viața oamenilor este absolut evident, însă în cazul celebrităților rolul îi revine factorului subiectiv – viața și evenimentele mondene nu au un impact direct și concret asupra vieții oamenilor, dar au o importanță subiectivă. În cea mai mare parte, contextele apariției zvonurilor sunt cele care sunt problematice, adică nu se știe suficient despre problema precizată, care de obicei se prezintă ca un adevărat „puzzle”. Al doilea factor de potențare a zvonurilor este incertitudinea sau ambiguitatea, o stare de spirit „produsă de îndoială atunci când evenimentele sunt instabile, capricioase sau problematice” (Rosnow, 1988, p. 20). Cel de-al treilea factor care alimentează procesul zvonurilor este o stare de anxietate sau de nesiguranță, o stare emoțională negativă „produsă de teama unui rezultat iminent, potențial negativ” (op. cit., 1988, p. 20). Anxietatea este atât o variabilă personală, cât și o stare generată de anumite contexte – respectiv, unii indivizi sunt mai predispuși la anxietate decât alții, iar unele condiții sunt mai susceptibile de a genera anxietate în raport cu altele. Persoanele care sunt înfricoșate au mai multe șanse să creadă și să transmită zvonuri decât persoanele care nu sunt (Kimmel & Keefer, 1991). Iar situațiile care maximizează teama sunt cele în care este mult mai probabil ca zvonurile să fie spuse și crezute. Și, desigur, există și factorul de credulitate, adică acea stare în care se suspendă capacitățile critice cu privire la validitatea unei povești. Zvonurile trebuie să pară anumitor indivizi sau auditorii ca fiind adevărate; dacă acestea sunt în mod clar false pentru un ascultător, atunci ele tind să nu aibă niciun impact și să nu se propage. Inamicul zvonurilor este reprezentat întotdeauna de tendința de a fi sceptic cu privire la adevărul din spatele acestora, în timp ce credulitatea și sugestibilitatea reprezintă potențatori ai zvonisticii. Apariția unor potențiale pericole morale reprezintă perioadele în care toți cei patru factori sunt maximizați. Zvonul este o „știre improvizată”; este un substitut pentru știri, înlocuiește informațiile atunci când canalele de comunicare stabilite sau instituționalizate s-au desființat ori sunt nesigure în legătură cu evenimentele importante. Zvonul este, de asemenea, un efort de rezolvare colectivă a problemelor; permite oamenilor să facă față incertitudinii vieții (Shibutani, 1966; Rosnow & Fine, 1976). 337

În cazul în care cererea de știri este una moderată, iar gradul de interes sau entuziasm față de un anumit subiect este la fel de moderat, oamenii se angajează, în general, într-o anumită formă de deliberare critică; ei verifică afirmațiile și autenticitatea surselor. Cu toate acestea, atunci când cererea de știri este mare, iar entuziasmul subiectiv și interesul pentru o anumită temă sunt la fel de mari, zvonul apare aproape spontan. O mare parte din timp, zvonul este un proces distinct „irațional”, adică reprezintă adesea necesitatea de a confirma părerile și valorile adânci, susținute mult mai mult decât faptele concrete. Una dintre condițiile care poate inhiba deliberarea critică este panica morală. În timpul panicii morale, mulți oameni identifică o amenințare potențială ca având o importanță personală pentru ei, sunt nesiguri în privința impactului acesteia asupra lor, subiectul le provoacă îngrijorare și teamă. De pildă, în anii 1980, mulți creștini fundamentaliști aveau mai multe șanse să creadă că sataniștii au abuzat sexual și au ucis anual zeci de mii de copii în Statele Unite și au fost mai predispuși să spună zvonuri în acest sens față de agnostici, ateiști și sceptici religioși. Acest lucru era valabil în special în cazul persoanelor mai puțin educate, din mediul rural, precum și în cazul persoanelor mai tradiționaliste. Persoanele care trăiesc în comunități puternic divizate și conflictuale au mai multe șanse decât cei care trăiesc în comunități armonioase din punct de vedere rasial să vadă amenințarea în acțiunile unei alte categorii rasiale și să creadă și să transmită povestiri pline de atrocitate cu privire la ceea ce un reprezentant al altei rase a făcut unui membru al propriului grup. În perioadele în care conflictul se înrăutățește și presa este văzută ca o sursă de informație nesigură, zvonurile sunt susceptibile la a fi distribuite rapid (Rosenthal, 1971; Knopf, 1975). O panică morală stabilește scena și oferă un context pentru zvonuri; când au loc zvonuri, ele oferă justificare temerilor, exagerărilor și sentimentului de amenințare. Zvonul este un element vital în panica morală. Date fiind mecanismele apariției și propagării zvonului, găsim aici încă unul dintre motivele pentru care panica morală trebuie privită ca o formă de comportament colectiv.

12.5. Legende urbane sau contemporane Există un tip particular de zvon care este atât de important încât merită să fie menționat separat: „legenda urbană” sau contemporană. Ca și zvonul, legendele contemporane au o calitate neautorizată, neoficială, subterană. 338

Acestea apar mai mult sau mai puțin spontan, sunt spuse cu mare frecvență și intensitate pentru un timp, după care dispar; unele renasc într-o altă manieră, într-un alt loc. Tot ca și zvonul, legendele urbane sunt fenomene dinamice; în esență sunt povești despre care se spune că sunt adevărate și sunt considerate întocmai, fără nicio verificare factuală – deci se califică drept zvonuri. La suprafață, ele par a fi despre persoane și evenimente specifice; în realitate, au o calitate abstractă, generală sau asemănătoare cu desenele animate. Povestirile din legendele contemporane sunt stereotipice; ele au o formă standard, dramatică; aderă la o formulă destul de fixă; conțin un complot destul de simplu și personaje ușor de recunoscut. Ele reprezintă o „invenție populară” în miniatură și, prin urmare, au un ecou pe scară largă. Spre deosebire de basmele clasice sau miturile antice, care sunt povestiri fantastice despre evenimente magice sau personaje supraomenești într-un teritoriu inexistent, legendele moderne sunt evenimente aparent plauzibile care au avut loc în trecutul recent, de obicei în zona locală (Brunvand, 2000, 2001). Detaliile legendei sunt modificate astfel încât să se aplice în contextul apropiat social, geografic și de vecinătate, în cadrul căruia apar. Legendele urbane circulă din aceleași motive pentru care sunt spuse, crezute și transmise zvonurile; factorii care le încurajează includ interesul actual, ambiguitatea, anxietatea și credulitatea. Cu toate acestea, din moment ce legenda urbană tinde să nu fie despre persoane concrete, spre deosebire de bârfe, există câțiva factori suplimentari care o propulsează în circulație. Unii dintre acești factori includ a spune o poveste puternică, interesantă și dramatică; o poveste cu un mesaj semnificativ, reflectând temerile contemporane, conținând un fir de adevăr cu privire la ceea ce se crede în prezent, furnizând sau indicând o sursă credibilă (Brunvand, 1981; Mullen, 1972). Multe legende urbane conțin un element de amenințare; adesea infuzează lumea cu șoc și frică. Exploatează teama multor oameni și produc efectul de realitate aparentă. După cum am văzut, anxietatea sau frica este o componentă majoră a zvonurilor; este una dintre forțele care le propulsează. Adesea, povestea este crezută și temerile se înmulțesc (Kimmel & Keefer, 1991; Goleman, 1991; Rosnow, 1991). Panicile morale reprezintă terenul perfect pentru reproducerea legendelor urbane sau contemporane. Ele apar în sferele vieții în care este percepută amenințarea și sentimentul insecurității este amplu. O legendă contemporană ar putea fi despre oricine – sau orice altceva – cu caracteristicile corespunzătoare. Un tip special de legendă urbană care propulsează și exprimă cu succes panica morală este „povestea atrocității” (Bromley et al., 1979). Ideologia unor 339

categorii sociale, a unor subgrupuri sau a mișcărilor sociale particulare oferă un cadru care face ca anumite evenimente improbabile să devină posibile, plauzibile sau chiar probabile; poveștile despre astfel de evenimente sunt credibile, deoarece, în anumite cercuri, ele dau viață temerilor și amenințărilor care au fost articulate la un nivel mai abstract sau general. Legendele care dezvăluie povestiri despre „atrocități” exprimă și validează ceea ce ascultătorii cred și vor să audă, în primul rând. Un exemplu aparte de legendă contemporană este povestea care a circulat la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980 printre anumite cercuri feministe despre existența unor filme în care femeile sau fetele erau violate, mutilate și ucise în fața camerei de filmat, pentru divertismentul spectatorilor de sex masculin. Deși nu există dovezi solide care să ateste faptul că astfel de filme sunt autentice, existența lor a fost plauzibilă în rândul separatiștilor feminiști, care erau dispuși să creadă că una dintre cele mai întunecate dorințe ale omului este de a brutaliza și de a ucide femeile (Dworkin, 1981, 1982). Best (1990) ia în considerare existența legendelor urbane ca o dovadă a fricii și îngrijorării față de o anumită amenințare percepută. Diverse teme pot fi considerate „probleme sociale neconstruite” atunci când devin obiectul legendelor și folclorului (p. 144). Faptul că legendele sunt spuse, crezute și diseminate pe scară largă indică gradul sau amploarea gravității problemei. Numărul incidentelor reale care au provocat vătămări grave copiilor ca rezultat al „sadismului de Halloween”, menționat mai sus, a fost, într-adevăr, practic inexistent. În același timp, teama a fost suficient de puternică și de larg răspândită pentru a transmite mesajul vulnerabilității copiilor în fața unui asemenea act. Acest argument se aplică și mai puternic în cazul panicii morale, care generează o frică intensă pentru o perioadă de timp, însă nu devine neapărat o mișcare socială deplină.

12.6. Emoții colective exagerate Există în literatura consacrată o serie de relatări despre contagiunea isterică, panica în masă sau isteria în masă. Bartholomew (1990) s-a opus folosirii termenului de „isterie în masă”, considerând că este peiorativ și orientat spre patologie, preferând termenii „emoții colective exagerate” sau „iluzie socială”. Potrivit lui Miller (2013), există trei calități necesare pentru a defini isteria în masă: o credință greșită în ceea ce privește amenințarea de către anumit factor, o emoție sporită/ o teamă puternică și o mobilizare substanțială a 340

populației presupusă a fi amenințată. Dacă am considera ad litteram aplicarea acestor trei criterii, isteria în masă ar fi un fenomen atât de rar, încât ar fi efectiv inexistent. Cazurile clasice ale isteriei în masă – inclusiv reacțiile la celebra transmisie radio a Războiului Lumilor din 1938, nu au implicat niciodată mobilizarea în masă. Pe de altă parte, convingerile greșite în masă sau iluzia colectivă (componenta legată de credință a isteriei în masă) sunt destul de des întâlnite. Așa cum am evidențiat, panica morală se bazează pe o teamă exagerată, o alarmă fără cauză sau, cel puțin, pe menținerea unei alarme nejustificate la o presupusă amenințare. Panica apare atât dintr-o stare de nervozitate cu privire la posibilitățile catastrofale, cât și ca urmare a unei incapacități sau a unei reticențe de a verifica faptele. Luând doar componenta de credință a isteriei în masă, atunci, prin definiție, toate cazurile de panică morală conțin un aspect al isteriei în masă. Unul dintre aspectele esențiale ale panicii morale este teama exagerată; în acest sens, panica morală este un fel de isterie în masă. De pildă, la începutul anilor 1980, anumite segmente ale populației americane se temeau că zeci de mii de copii erau răpiți de străini, pe când numărul real nu era mai mare de câteva sute (Best, 1990). Dar panica morală este compusă din mult mai mult decât o iluzie colectivă de masă. Dacă mobilizarea ca răspuns la un sentiment exagerat de amenințare poate include o gamă largă de activități pentru a evita sau a face față amenințării presupuse, atunci fenomenul isteriei în masă este într-adevăr destul de comun. Unele componente ale isteriei în masă formează apoi blocuri de panică morală.

12.7. Impactul dezastrelor asupra emoțiilor și comportamentelor colective Dezastrul poate declanșa o formă de comportament colectiv (Miller, 2000). Cu toate acestea, în cazul multor dezastre naturale, există o perioadă de avertizare în avans, în care pericolul iminent este perceput și comunicat în cadrul comunității. Tornadele pot fi, de obicei, prezise cu un anumit grad de precizie, deși nimeni nu știe cu siguranță care va fi amploarea consecințelor dăunătoare. Vulcanii dau adesea semne de erupții viitoare; un astfel de avertisment prealabil a salvat sute de vieți în 1980, când geologii au prezis că Muntele St. Helens, aflat în statul Washington, era pe punctul de a erupe. Există, așadar, în cazul anumitor dezastre naturale, o „fază de avertizare” și apoi o perioadă în care comunitatea se teme că va fi lovită, deși nu se cunoaște neapărat natura exactă a desfășurării fenomenului. 341

În faza de avertizare (Cohen, 1972), comunitatea este adesea sensibilizată cu privire la existența unor indicii amenințătoare. În panica morală, această sensibilizare uneori exacerbează gravitatea problemei. Atât în dezastru, cât și în panica morală, există faza „impactului”, în care agentul amenințător lovește comunitatea, iar locuitorii săi trebuie să aibă un răspuns „imediat” vizavi de daunele care urmează. Și, în ambele cazuri, există un inventar al daunelor, o „salvare” a supraviețuitorilor, o „remediere” propusă și o perioadă de „recuperare”. În cazul dezastrelor naturale și al fenomenului de panică morală există o reacție exagerată la adresa amenințării asupra comunității. Într-un dezastru de largă anvergură, oamenii obișnuiți și cei care se ocupă cu operațiunile de salvare converg în mod obișnuit în zona afectată, de multe ori până la punctul în care coordonarea devin ea însăși un alt dezastru; în plus, adesea, spectatorii curioși intervin și pe scenă, împiedicând operațiunile de salvare (Miller, 2000). Într-o panică morală, de asemenea, așa cum am evidențiat, comunitatea – sau un segment al acesteia – reacționează excesiv la o anumită condiție, problemă, fenomen. Și, în ambele, atenția publicului asupra evenimentului sau a problemei este, de obicei, alimentată de focalizarea din mass-media; adesea, atunci când focalizarea mediatică se estompează, atenția publicului se estompează, de asemenea. Dezastrele și panica morală împărtășesc o serie de dileme și conflicte comune. Ambele ridică problema magnitudinii amenințării. Există deci asemănări, dar și diferențe între dezastre și panica morală. În cazul dezastrelor, agentul este, în general, mult mai clar și mai ușor de identificat – un uragan, un vulcan, un tsunami, un cutremur – care este considerat universal ca fiind dăunător și nedorit. În cazul fenomenului de panică morală, dimpotrivă, există o slabă identificare a agentului și a prejudiciului provocat. La dezastrele naturale există faze destul de distincte – amenințarea, impactul, fazele post-dezastru sau de recuperare; în panica morală, aceste faze nu sunt atât de clare. În cazul dezastrelor, societatea răspunde într-o manieră proporțională cu amenințarea; în panica morală, răspunsul este, prin definiție, disproporționat față de amenințarea invocată. În dezastrele naturale (spre deosebire de cele tehnologice), nu există niciun „responsabil”, niciun deviant, niciun agent uman responsabil de suferințele pe care le-a provocat. De fapt, impactul emoțional al dezastrelor tehnologice – în special cele care implică contaminarea cu substanțe toxice – este mult mai puternic decât cel din cazul dezastrelor naturale. În dezastrele tehnologice există un agent uman responsabil pentru suferința provocată de dezastru; deci putem evidenția o dimensiune morală a catastrofei tehnologice, care nu se regăsește în majoritatea dezastrelor naturale.

342

Capitolul 13 Patologia colectivă

13.1. Geneza patologiei colective Cum ajunge o societate sau un grup, care până nu demult funcționau optim, să fie complet disfuncționale? Alunecarea în abisul patologiei colective nu se întâmplă dintr-o dată sau „peste noapte”. Din moment ce patologia colectivă se află la extremitatea spectrului de acțiuni și comportamente colective, drumul pe care îl traversează o societate sau un grup în această direcție cuprinde mai multe etape. Explicația potrivit căreia individul se lasă antrenat în acțiuni colective de natură extremă are la bază convergența a trei factori semnificativi: lăcomia, ideologia și frica (Gupta, 2001). Pentru a înțelege cât mai exact dinamica unor acțiuni colective trebuie să avem în vedere o serie de variabile ce contribuie la modelarea traiectoriei și desfășurării unei mișcări sociale. Astfel, putem evidenția: 1. interesul egoist (cuprinzând frustrarea și beneficiile sporite prin apartenența la un anumit grup); 2. ideologia (include cultura colectivă, apariția unui lider carismatic, identificarea unui „dușman”, iar apoi dezvoltarea unei ideații delirante); 3. factori ce țin de nevoia crescută de acceptare; 4. factori facilitatori (acceptarea socială a violenței, crearea unor miliții, apariția unei ierarhii organizaționale, lipsa fluxului liber de informație, izolare culturală sau spațială). Frustrarea Frustrarea și deprivarea reprezintă bazele apariției rebeliunii. Încă de la vechii greci și până la evenimentele din zilele noastre, psihologii au identificat prezența unui sentiment de deprivare ca punct de plecare al unei rebeliuni. În cartea să „De ce se răzvrătesc oamenii”, Ted Gurr (2015) a introdus noțiunea de „deprivare relativă”, explicând apariția rebeliunii atunci când așteptările oamenilor de la viață nu cadrează cu realizările lor. Același autor argumentează faptul că oamenii se revoltă nu atât din cauza sărăciei în care trăiesc, ci ca urmare a decalajului dintre așteptări și realizări. 343

Atunci când un grup de persoane se simte frustrat, va da vina pe altcineva pentru eșecul său. Acești oameni devin mai dispuși să își dedice timpul, energia și resursele cauzei colective. Recompensele obținute ca urmare a apartenenței la un grup Oamenii se alătură diferitelor grupuri sociale din motive multiple, de la cele materiale/ financiare la cele emoționale. La nivel psihologic, statutul de membru satisface nevoia de apartenență. Faptul că suntem acceptați și prețuiți într-un grup ne produce o imensă satisfacție și un sentiment de bine. Cele mai multe grupuri au anumite simboluri prin care își anunță/ semnalează devotamentul pentru colectiv și prin care își stabilesc, de asemenea, poziția în ierarhie. Încă din timpurile străvechi, oamenii s-au străduit să se diferențieze de ceilalți – în cazul în care culoarea pielii sau alte caracteristici fizice nu erau distinctive, îmbrăcămintea, tatuajele, culoarea accesoriilor vestimentare sau diferite alte simboluri semnificau identitatea colectivă a membrilor. Aderarea la diferite grupuri oferă putere și prestigiu. Pe măsură ce grupul alunecă în partea de patologie, aceste beneficii devin și mai puternice pentru membri. De multe ori, îmbinarea între lăcomie și o anumită ideologie atrage un anumit tip de fascinație, iar în momentul în care „dușmanul” este identificat cu o anumită persoană sau cu un anumit grup, poate erupe violența, efectele fiind uneori dezastruoase. Cultura colectivă Sunt unele culturi sau societăți mai predispuse decât altele la patologia colectivă? Adorno (1940) argumenta faptul că într-o societate unde se valorizează excesiv modelul autoritar ierarhic, unde există o ierarhie socială strictă și ordinele se execută fără niciun fel de abatere, apariția fenomenologiei specifice patologiei colective este mult mai probabilă, exemplul oferit de autor fiind acela al culturii germanice, în care patternul personalităților autoritare a constituit una dintre premisele Holocaustului. De asemenea, psihologul social Erin Straub a analizat, în cartea sa „The Roots Of Evil” (1989), influența unor factori socio-culturali în dezvoltarea unor fenomene de patologie colectivă în timpul perioadei naziste, în perioada genocidului armenilor din Turcia, a genocidului din Cambodgia și a disparițiilor din Argentina. În toate aceste spații socio-culturale a existat de-a lungul timpului un fenomen constant de devalorizare a unui grup social. O precondiție pentru apariția genocidului este existența în cadrul unei societăți a unui pattern mai degrabă monolitic decât a unuia pluralist, referindu-ne atât la aspectele socio344

culturale, cât și la cele ale ierarhiei politice. De pildă, o cultură pluralistă este deschisă către idei variate, iar problemele sociale nu sunt identificate cu anumite personalități; într-un asemenea context o critică adusă liderilor nu reprezintă o critică sau un atac la adresa întregii societăți. La nivel politic o societate pluralistă are o structură democratică. Prin contrast, multe dintre societățile în care au avut loc acte de genocid sau diferite acte de violență îndreptată asupra maselor, sunt monolitice. De exemplu, printre cele cincizeci și opt de țări identificate de Schmid și Jongman (1988), care au folosit tortura sistematică, numai cinci sau șase ar putea să fie calificate drept funcțional democratice. În astfel de culturi monolitice bazate pe valorile colective, respectul puternic pentru autoritate este o valoare incontestabilă; oamenii caută răspunsuri la întrebările existențiale în discursurile și ideologia liderilor, pe care îi investesc puternic din punct de vedere afectiv-emoțional, fenomenul fiind comparabil cu relația dintre membri și lider în cazul unui cult religios. Acceptarea necondiționată a structurilor autoritare îi separă pe membrii societății de cei care au convingeri și valori individuale. Din moment ce respectarea valorilor individuale reprezintă baza funcționării unei societăți liberal democratice, realitatea a demonstrat că, în astfel de spații socio-culturale, evenimentele de patologie colectivă au o probabilitate mult mai mică să apară. Factorul coercitiv neexistând, disputele politice nu degenerează în acte violente sau în comiterea unor atrocități. Totuși, existența unei democrații nu garantează și menținerea unui climat de pace absolută; spre exemplu, în India democratică întâlnim multe fenomene de abuz, nerespectare a drepturilor cetățenești și chiar folosire a torturii, în timp ce în Sri Lanka democrația a emers spre război civil. Ascendența unui lider carismatic Farmecul personal sau carisma liderului este fără doar și poate un element esențial în producerea unor fenomene de patologie socială. Acest aspect bine conștientizat și bine speculat induce în marea majoritate a membrilor unui grup sau a unei societăți un soi de fascinație și o dorință inconștientă de identificare cu personalitatea acestui individ. De multe ori se produce un fenomen de regresie emoțională, astfel încât liderul se suprapune cu imaginea tatălui, identificarea personajului cu modelul patern lăsând amprente emoționale extrem de puternice în gândirea, atitudinile și comportamentele oamenilor. Jim Jones, David Koresh, Hitler au fost astfel de lideri carismatici; folosindu-și cu multă îndemânare puterea de comunicare și transmitere a unei 345

game largi de emoții, aceștia au indus loialitate absolută și au creat adevărați credincioși (true believers). Prin acceptarea absolută a autorității conducătorilor lor, credincioșii își suspendă practic propria judecată. Nu trebuie să gândească singuri. Ei pot pur și simplu să privească lumea prin ochii conducătorilor. Această stare de fapt nu mai implică folosirea operațiilor complexe ale gândirii – evaluarea, verificarea, raționamentul, ci este vorba de o simplificare a proceselor cognitive, alimentată, desigur, de sentimentul de acceptare, mulți găsind și identificând în uterul colectivului o sursă incredibilă de confort și pace personală. Deși majoritatea liderilor carismatici nu dispun de calități fizice sau intelectuale deosebite, ei au o capacitate de manipulare extraordinară. Aceasta este de ordin nativ și este speculată la maxim pentru atingerea scopurilor propuse. Alte caracteristici importante ale liderilor carismatici sunt puterea de seducție (emanată dintr-o forță lăuntrică deosebită), precum și capacitatea de inducere a unui sentiment de dependență afectivă. Liantul emoțional creat între aceștia și mase este de multe ori amplificat și prin diferite tehnici de manipulare, cum ar fi, de pildă, minciuna prin omisiune, intimidarea voalată, învinovățirea ori șantajul emoțional. Paranoia și ideația delirantă Nevoia de siguranță este una dintre nevoile fundamentale ale oricărei ființe umane. Înainte de a descinde în abisurile patologiei colective, liderii încearcă, și de cele mai multe ori reușesc, să creioneze un portret al dușmanului astfel încât oamenii să se simtă amenințați la un nivel profund, existențial. Acesta este identificat în forma unui grup social rival, iar mașinațiunile conspiraționiste alimentează ideația de tip paranoid delirant. Se produce o extrapolare a fenomenului de „follie a deux” (nebunie în doi), în care persoana delirantă reușește să îi transmită celeilalte persoane, de obicei un apropiat, o mare parte din ideația sa, astfel încât cel de-al doilea își însușește arsenalul de idei și devine absolut convins de existența și justețea acestora. În cazul patologiei colective, acest lucru se petrece între lider și mase, oamenii ajungând să fie influențați în modul de gândire, acțiune și comportament de ideația delirantă a liderului și preluând aproape ad litteram ideologia și mesajele transmise de acesta. Acest fenomen are la bază și identificarea liderului cu figura paternă, mai exact o transpoziție de imagine între lider și părintele care oferă soluții, siguranță și ajutor. Se poate vorbi astfel de un adevărat fenomen de regresie 346

emoțională a maselor, fenomen caracterizat prin adoptarea unor conduite absurde, abolirea discernământului și a rațiunii logice și erupția unor instincte primare, de obicei de natură violentă. Alți factori extrem de importanți în producerea acestor fenomene sunt sugestibilitatea, impresionabilitatea, precum și spiritul de imitație specific mulțimilor psihologice. Presiunea socială a acceptării Liderii naziști au înțeles și speculat extrem de bine puterea artei și a modelelor socio-culturale în ceea ce privește instaurarea unui regim totalitar, în care afirmarea individualității era o amenințare la adresa întregii comunități. Hitler l-a numit în acest sens pe Goebbels ministru responsabil cu propaganda, el căpătând control absolut asupra comunicațiilor, mass-mediei și industriei cinematografiei, teatrului și a tuturor formelor de artă, toate acestea având în centru promovarea modelului arian, adică a prototipului omului perfect, model ce avea rădăcini în istoria străveche a poporului german. Orice alt model înfățișat era considerat o trădare sau o amenințare la adresa societății. Astfel, arta devenise un instrument al propagandei naziste, dar și un instrument de manipulare în vederea mobilizării oamenilor. Se crease un teritoriu propice în care factorul cultural accentua presiunea socială a acceptării și în care foarte mulți deveneau de-a dreptul fanatici. Acceptarea socială a violenței Scenele de cruzime și violență șochează în ziua de azi peste tot în lume. În Evul mediu, însă, acestea erau la ordinea zilei; o serie de capete tăiate, de pildă, erau atârnate în diferite locuri pentru a transmite un semnal – acela al fricii („aveți grijă să nu pățiți la fel”), prin care oamenii erau avertizați în privința nerespectării unor convenții. Ciclul violenței, odată început, este greu de stopat. De pildă, atunci când un grup este subjugat de un altul, amintirile suferințelor produse se transmit generațiilor următoare (spre exemplu, teroriștii armeni se luptă și în prezent cu turcii din cauza implicării acestora în genocidul ce a avut loc între 1915 și 1917). În culturile în care violența devine parte integrantă a mentalității oamenilor și este deja o caracteristică semnificativă a folclorului acelui popor, drumul către patologia colectivă este unul netezit. Odată cu desensibilizarea la violență se produce și fenomenul de intrare a acesteia în rutină. În filmele indiene, de exemplu, secțiile de poliție sunt înfățișate mereu ca fiind niște locuri de tortură, intenția nefiind cea de a șoca spectatorul, ci de a reda realitatea cât mai aproape de adevăr. Acest lucru este valabil și în cazul filmelor hollywoodiene, în care 347

zonele de la periferia orașelor sunt înfățișate ca fiind niște zone extrem de periculoase, înțesate de violență și acte criminale. Fenomenul desensibilizării la violență este de asemenea un factor premergător izbucnirii conduitelor specifice patologiei sociale. Apariția unor miliții (grupuri paramilitare) Patologia socială poate lua mai multe forme, variind de la genocid, crimă în masă până la tortură și sinucidere. Frecvent, grupul la putere inițiază un program sistematic de genocid sau de epurare etnică. Sunt și cazuri în care forțele armate militare sunt implicate, însă în marea majoritate a cazurilor apar unele formațiuni de tip paramilitar sau așa numitele miliții care înfăptuiesc atrocitățile. Spre exemplu, în cazul Germaniei naziste, partidul aflat la putere și-a făurit propria armată privată, Cămășile Maro (germ. Strurmabteilung). Condusă și organizată de liderii partidului, această formațiune paramilitară a jucat un rol extrem de important în intimidarea adversarilor politici. De asemenea, în anul 1934, Göring a format Gestapoul (poliția secretă), iar Himmler, celebrul S.S. Acestea au creat o alianță menită să înlăture orice dușman al partidului și al sistemului, iar acțiunile lor nu erau supuse judecații în niciun oraș german. În mod similar regăsim formațiuni paramilitare de tip miliții în țări cum ar fi Rwanda (milițiile Hutu) și Bosnia (milițiile etnice). În toate aceste cazuri, formațiunile paramilitare au beneficiat de imunitate în fața legii și au fost îndoctrinate ideologic extrem de puternic, ele devenind motorul principal al declanșării fenomenologiei patologiei colective. De aceea, unul dintre semnalele extrem de alarmante atunci când se produc dezechilibre sociale majore sau crize umanitare este apariția formațiunilor de tip paramilitar. Apariția unei ierarhii organizaționale Prezența unei ierarhii organizaționale bine structurate și consolidate este un alt factor important în declanșarea și manifestarea patologiei colective. Astfel, această ierarhie contribuie la punerea în aplicare a planurilor liderului și ajută în mod concret la transpunerea voinței acestuia în acțiune. Succesul oricărei mișcări sociale depinde de capacitățile organizatorice ale grupului care stă la baza demarării acesteia. Într-o astfel de structură bine organizată, coeziunea este un factor extrem de important și contribuie la implementarea politicilor, precum și la acordarea de recompense sau la aplicarea de sancțiuni. De multe ori, există o structură organizatorică atât formală, cât și informală. O structură socială care eșuează în stabilirea unei ierarhii clare și bine alcătuite/ stabilite nu are mari șanse în a-și impune voința și scopurile în fața oponenților. 348

Aparatul organizațional legendar al lui Hitler în Germania, Stalin în Uniunea Sovietica, Mao în China, Pol Pot în Cambodgia a avut o eficiență letală și datorită coeziunii extreme din interior. De asemenea, structura organizatorică a unui grup reduce disonanța dintre concepția fiecărui individ despre compasiune și umanitate în general și manifestările comportamentale concrete. Ca urmare a obedienței ierarhice, membrii grupurilor pot să comită acte grave, mergând până la masacre și genocid. Liderul carismatic influențează în mod semnificativ și contribuie la consolidarea unei ierarhii organizaționale, iar în cazul în care ea există deja, puterea birocratică a acestei structuri se intensifică. Aparatul birocratic în general funcționează pe sistemul recompenselor și pedepselor; recompensele îi motivează în plus, pe cei a căror apartenență la grup a reprezentat un factor hotărâtor în viață, să avanseze pe scara ierarhică pentru a fi și mai aproape de lider; pedepsele îi fac să rămână pe poziții constante pe aceia care au dileme morale cu privire la comportamentele și acțiunile grupului, în ambele cazuri alunecarea spre patologia colectivă fiind una certă. Prin procesul de îndoctrinare, o asemenea organizație setează mentalitatea membrilor săi, astfel încât dușmanul este perceput ca fiind dezumanizat; acesta nu este văzut ca o ființă umană, ci ca o entitate subumană. Lipsa fluxului liber de informație Una dintre tehnicile brutale de manipulare și oprimare a maselor este interzicerea accesului la informație. O serie de grupuri religioase din întreaga lume, la un moment dat în istoria lor, au distrus anumite cărți sau le-au interzis adepților cu desăvârșire să le citească, considerându-le o amenințare sau un afront la adresa credinței lor. Multe grupuri aflate la putere au considerat accesul la informația contrară ideologiei lor un vector puternic al declanșării opoziției. Cele mai relevante exemple din perioada contemporană sunt cele ale liderului religios Jim Jones, care și-a izolat efectiv adepții în Guyana (anii ‘70), și David Koresh – liderul sectei davidienilor (branch davidians) – care a procedat similar în Waco, Texas (anii ‘90). În alte cazuri, informația era răspândită programat către colectivități întregi (desigur, un anumit tip de informație) – spre exemplu, în Germania nazistă școlile, instituțiile de stat, magazinele, fabricile își opreau din când în când programul, iar oamenii ascultau în grupuri informațiile difuzate la radio, informații înțesate de propagandă. În China, în timpul dictatorului Mao, îndoctrinarea tinerilor atinsese culmi aparte; aceștia nu aveau niciun fel de acces la informația din afara țării, se adunau în grupuri și citeau din cartea roșie a liderului. 349

13.2. Studiu de caz – Jonestown În luna noiembrie a anului 1978, omenirea s-a confruntat cu una dintre cele mai sinistre imagini de după cel de-al doilea război mondial, și anume sinuciderea în masă a peste 900 de cetățeni americani în statul Guyana, toți fiind adepții unei secte religioase intitulate People’s Temple, al cărei lider era Jim Jones. Reverendul Jim Jones și-a construit de-a lungul câtorva decenii o congregație cu mii de adepți, având la bază o ideologie ce îmbina învățăturile creștine cu idei socialiste și idealuri de stânga, totul învăluit într-un delir de tip paranoic. În anii ‘70, împreună cu peste 1000 de credincioși, a părăsit orașul San Francisco, stabilindu-se în America de Sud, în Guyana, și întemeind așa numitul Jonestown. Încă de la începuturile anilor ‘60, Jim Jones predica o anumită doctrină ce fusese supranumită „socialism apostolic”, care îngloba elemente de creștinism cu aspecte socio-politice, accentuând inegalitatea de șanse și discriminarea rasială care domina destul de puternic societatea americană. Discursurile sale atingeau frecvent aceste teme majore și sensibilizau puternic auditoriul. Mizând pe atenția care îi era acordată în mass-media, Jones și-a atras o sumedenie de adepți (followers) și a dezvoltat congregația mutându-i sediul din Indiana în Ukiah și apoi în San Francisco. Contextul socio-politic și cultural i-au permis și înlesnit ascensiunea lui Jim Jones, în acea perioadă societatea confruntându-se cu asasinatele lui Martin Luther King și Malcolm X, iar integritatea morală a politicienilor fiind pusă mereu la îndoială. Conținutul discursului său era unul simplu, însă extrem de atractiv; mesajele erau de echitate socială și nediscriminare rasială. Cu toate acestea, duplicitatea era una dintre caracteristicile de viață ale lui Jones – de pildă, congregația era condusă de apropiați de-ai săi, tineri albi din clasa de mijloc a societății; deși promitea egalitate, reminiscențele totalitarismului stalinist se manifestau în stilul său de leadership, acesta dictând absolut toate aspectele vieții în rândul membrilor congregației sale. Deși predica iubirea, încălcarea regulilor impuse erau aspru pedepsită; virtutea era glorificată adesea, însă comportamentul său era departe de a fi unul virtuos. De multe ori, pretindea că avea puterea de a vindeca pacienți cu boli extrem de grave și era extrem de paranoic cu privire la propria lui sănătate. Cu toate aspectele contradictorii destul de vizibile, numărul adepților creștea de la an la an, explicația fiind carisma extraordinar de puternică de care beneficia Jones. La începutul anilor ‘70, acesta, spre deosebire de alți lideri religioși, nu mai era interesat de salvarea sufletelor adepților, ci de schimbarea 350

completă a lumii din jurul lui, amalgamând astfel mesaje religioase cu unele social politice. Jones aducea voturi unor politicieni care îi promiseseră loialitate și îi discredita în presă, folosind diferite tertipuri și insinuări, pe aceia care îi puneau la îndoială bunele intenții și care începuseră să se întrebe ce anume se întâmplă cu adevărat în interiorul People’s Temple. Puterea de seducție a acestui personaj era foarte mare, o serie de politicieni, precum și oameni din media, fiind fascinați de calmul (aparent) și personalitatea sa. Folosind arta seducției, dar și pe cea a intimidării, Jim Jones reușise să aibă o influență destul de mare în San Francisco. În anul 1977, ziarul New West începuse să demaște multe dintre falsele vindecări realizate de Jones, precum și o serie de evenimente din sânul congregației, printre care bătăile și amenințările cu moartea primite de cei care doreau să părăsească grupul. Acest lucru i-a alimentat paranoia liderului, care era convins de existența unei conspirații externe îndreptate atât asupra lui, cât și asupra întregii grupări. Ulterior, decizia de a muta totul în jungla din Guyana s-a bazat pe făgăduința că vor ajunge într-un paradis, departe de conspiraționiști și de corupți. În predicile sale, făcea adesea o serie de referiri la guvernul Statelor Unite ca la un guvern fascist, care voia să distrugă cu orice preț ceea ce realizase el de-a lungul anilor. Datorită unor factori contextuali geo-politici guvernul din Guyana le-a permis lui Jim Jones și adepților săi stabilirea locației în junglă, departe de orașe, el folosind acest pretext și pentru propaganda anti imperialistă. Odată stabilit, Jim Jones practic reușise să îi izoleze complet pe cei peste 1.000 de membri, aceștia neavând niciun fel de contact exterior și aflându-se în imposibilitatea de a fugi sau evada, întrucât așezământul era situat efectiv în mijlocul junglei, la mulți kilometri depărtare de orașe și aeroport. Aproape 20% dintre membrii erau persoane în vârstă, 30% erau copii, iar restul erau familiile, rudele sau apropiații acestora. În acest sanctuar izolaționist, mini „statul” creat de Jones ajunsese chiar să prospere. Însă presiunile făcute de rudele și cunoștințele membrilor, care rămăseseră în San Francisco, asupra autorităților din Statele Unite începeau să aibă și urmări concrete; de pildă, informația potrivit căreia erau comise o serie de abuzuri asupra copiilor în Jonestown trebuia verificată și astfel, în 1978, senatorul L. Ryan s-a dus personal pentru a realiza o investigație. În timpul vizitei acestuia, i-a fost înfățișată o imagine idilică, paradisiacă a acestui loc, o comunitate în care oamenii își găsiseră pacea, armonia și justiția. Însă în momentul în care senatorul le ținea un discurs membrilor comunității, discurs în care îi felicita pentru liniștea și fericirea găsite, o serie de adepți i-au transmis 351

bilețele în care scriau în mod explicit că doreau să plece și că nu puteau, fiind sub amenințarea directă a liderului și a persoanelor înarmate din jurul acestuia. A doua zi, în momentul în care senatorul se urcase în avion pentru a se reîntoarce în Georgia, Statele Unite, câțiva oameni înarmați (care făceau parte din People’s Temple) au atacat avionul, ucigându-l pe senator și alte patru persoane și rănind alte zece. Odată ajuns în comunitate zvonul asasinatului, Jones a început să îi pregătească pe membri pentru un așa numit „suicid revoluționar”. Peste 900 de oameni au pierit în acel moment, lăsând în spate imaginea grotescă a deznodământului unui fenomen de patologie socială dus la extrem. Jim Jones a fost găsit de asemenea decedat (suicid prin împușcare). Cum de s-a putut ajunge la așa ceva? Care sunt explicațiile potrivit cărora oamenii își suspendă discernământul, instinctul de conservare și ajung să își omoare proprii copii și apropiații? Aceasta izbucnire a nebuniei colective a fost posibilă în urma unui cumul de factori, respectiv: 1. Frustrarea și disperarea – momentul în care Jones nu a mai primit sprijinul politicienilor, oamenilor influenți din societatea americană și a massmediei a fost determinant în luarea hotărârii de a muta congregația de pe teritoriul Statelor Unite; mai mult decât atât, era din ce în ce mai greu să îi țină la distanță pe reporterii care doreau să ia interviuri și să investigheze suspiciunile apărute cu privire la ce anume se petrece în rândul membrilor People’s Temple. 2. Recompensele obținute ca urmare a apartenenței la un grup – privilegiile erau cu atât mai mari cu cât membrii erau mai aproape de lider, adică erau incluși în cercul de persoane extrem de apropiate acestuia. 3. Cultura colectivă – rezidenții din Jonestown au acceptat de-a lungul anilor autoritatea lui Jim Jones într-un mod absolut, fără să pună la îndoială sau să conteste niciun gest sau fapt al acestuia. Adepții săi erau împărțiți în două subgrupuri principale: unul alcătuit din populația de culoare, indivizi extrem de săraci, familiile acestora, și cel de al doilea alcătuit din tineri de culoare albă, proveniți din clasa de mijloc a societății. Aceste două subgrupuri se aflau la confluența a doi factori extrem de importanți și care s-au dovedit extrem de unificatori, și anume factorul religios și mentalitatea de stânga; nu este întâmplător faptul că Jim Jones și-a autodenumit doctrina ca fiind un așa zis „socialism apostolic”. Încă de la începuturi, predicile sale erau axate pe 352

sublinierea lipsei de justețe de care aveau parte persoanele de culoare în societatea americană, aducând un mesaj puternic în sprijinul integrării sociale a celor defavorizați, iar spectacolul vindecărilor pe care îl oferea celor prezenți îi impresiona și-i fascina pe cei sugestibili. La începutul anilor ‘60 exista o puternică divizare pe criterii rasiale în diferite medii, cum ar fi de pildă cel educațional și chiar în cadrul forțelor de poliție sau pompieri. În anii ‘70, odată cu mutarea congregației în San Francisco, Jim Jones se transformase practic într-un activist politic, iar faptul că se erijase într-un dușman fățiș al nedreptății sociale și rasiale atrăgea și tineri de culoare albă, din clasa de mijloc, care îl asociau pe acesta cu imaginea unui „pater” justițiar. De asemenea, din cauza implicării într-un război pe care nu și l-au dorit și nici nu l-au înțeles (războiul din Vietnam), tinerii erau într-o perioadă de căutare a unei identități socioculturale, iar apartenența la congregația lui Jones le oferea, pe lângă sentimentul acceptării, și pe cel al găsirii unor răspunsuri vizavi de întrebările fundamentale ale vieții. Tradițiile de tip magie, voodoo și vindecări miraculoase specifice segmentului de culoare neagră nu se potriveau cu ateismul socialist, de aceea punctul forte pe care Jones a mizat și l-a speculat până la extrem a fost colectivul, și anume integrarea și identificarea completă a individului cu grupul. Descriind și blamând ca fiind păcate absolute elitismul, nesupunerea față de autoritate, lipsa de implicare în grup, punerea în aplicare a propriilor dorințe (spunând că acest lucru înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât anarhie), Jones a reușit să îi „seteze” pe adepți astfel încât aceștia acționau din perspectiva unei fuziuni complete între individ și colectiv. Celor care se simțeau insecurizați emoțional, social, celor care erau definiți de o anumită sensibilitate emoțională sau erau caracterizați de un grad crescut de sugestibilitate și impresionabilitate Jones le-a oferit confortul apartenenței la un colectiv în sânul căruia se simțeau acceptați, iubiți și valorizați. 4. Tendințele paranoice și ideația delirantă – majoritatea discursurilor și predicilor lui Jones identificau drept dușman guvernul Statelor Unite, iar conotația de tip conspiraționist pe care o puncta mai mereu atingea multe puncte sensibile ale auditoriului care, încet, dar sigur, intra în construcția de tip delirant și ajungea să și-o însușească. Frica de represaliile guvernului alimenta și încătușa totodată rămânerea în stadiul de captivi ai grupului, iar pentru a ranforsa și mai mult aceasta teamă, Jones îi obliga practic să urmărească un timp îndelungat imagini și filmări cu atrocitățile comise în lagărele de concentrare naziste, spunând că ceea ce s-a întâmplat cu acei copii, femei, tineri, bătrâni din secvențele respective li se va întâmplă tuturor în momentul în care vor fi 353

capturați de F.B.I. sau C.I.A. Frica față de imperialismul american a fost un element marcant al predicilor, iar sublinierea barbarismului nedreptății sociale un element cheie, el construindu-și arhitectonica unei ideații delirante în jurul acestor două aspecte cu puternic impact emoțional. Mass-media a fost identificată drept pionul unui imperiu al răului, menit să demoleze un experiment social pașnic și benefic pentru oamenii implicați (astfel se explică rapiditatea cu care senatorul Ryan, precum și reporterii au fost identificați drept dușmani). 5. Carisma liderului – Jones avea o capacitate de influență extrem de mare; adesea, folosind un arsenal de gesturi, mimică, o anumită intonație a vocii, precum și accentuări ale anumitor aspecte din discursuri, reușea să stârnească admirația și fascinația celor prezenți. Puterea de seducție a publicului era o altă caracteristică a farmecului său personal. Jim Jones avea cu siguranță toate cele trei elemente specifice triadei întunecate a personalității („The Dark Triad of Personality” – vezi capitolul 9) și anume: a) narcisism (vanitate, egocentrism, imagine de sine exacerbată); b) machiavelism (seducător, exploata vulnerabilitățile emoționale ale altora, rece afectiv); c) psihopatie (o desconsiderare cronică față de principiile etice și un comportament antisocial; un înalt nivel de egoism, impulsivitate și iresponsabilitate; un nivel scăzut de empatie, rușine și vinovăție). Carisma liderului se intersectează de multe ori și cu o putere de manipulare extrem de eficientă. Manipulatorii au în principal trei motive: a) nevoia de a-și atinge scopurile cu orice preț, fără să țină cont de gândurile, emoțiile sau sentimentele celuilalt/ celorlalți; b) nevoia intensă de a obține putere și superioritate în relația cu celălalt/ ceilalți; c) nevoia de a avea în permanență control. 6. Nevoia crescută de acceptare – acest factor i-a determinat pe mulți dintre membri să „închidă ochii” și să meargă mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat încă de la demascarea actelor de vindecare falsă, până la proliferarea pedepselor și a comportamentelor violente. Se poate spune că această nevoie de a fi acceptat într-un grup aproape orbea rațiunea, multe dintre ideile delirante ale lui Jones fiind acceptate și preluate și ca urmare a acestui motiv psihologic extrem de important. Nevoia de integrare și acceptare determina practic obturarea judecății logice de către emoționalitate. 354

7. Acceptarea socială a violenței – nimeni nu era scutit de pedeapsă la cea mai mică încălcare a regulilor, uneori chiar dacă greșeala era în imaginația lui Jones. Nici genul și nici vârsta nu contau atunci când era vorba de pedeapsă. Copiilor le erau aplicate șocuri electrice dacă urinau în pat sau erau siliți să poarte pe cap pantalonii murdari. Pentru cei care încălcau regulile exista un act de umilire publică, în care respectivii erau incriminați ca fiind cei care aduc o ofensă întregului colectiv; această putere a exemplului inducea frica în rândul membrilor comunității și îi permitea lui Jones deținerea controlului în mod absolut. Pedeapsa fizică aplicată consta de obicei într-un ritual în care cel în cauză era bătut și ulterior trebuia să își ceara iertare în fața publicului (alteori era supus unui meci de box în care adversarul era unul mult mai puternic, căruia nu îi putea face față). Însă cele mai severe pedepse erau aplicate celor care încercau să părăsească Jonestown-ul – după modelul sovietic folosit în celebrele gulaguri, aceștia erau închiși într-o cutie zile întregi, îndurând o căldură insuportabilă, sau erau declarați bolnavi mintal și li se administrau droguri halucinogene într-o așa numită „unitate spitalicească” improvizată. Violența a fost o constantă în viața Jonestown-ului; tehnicile de intimidare, de inducere a fricii, precum și contextul geografic (jungla) au făcut să nu existe acte de rebeliune masive. Jim Jones a pregătit de asemenea actul de suicid în masă din timp, mulți membri fiind supuși exercițiilor de sinucidere, explicația oferită fiind „mai bine moartea pentru gloria socialismului, decât chinul capturării în mâinile inamicului”. Toate aceste lucruri au contribuit la abolirea rațiunii și a judecății logice, astfel încât oamenii și-au suprimat în final instinctul de conservare și au comis actul suicidar. Ce s-a petrecut în Jonestown, precum și grotescul final al membrilor acestei comunități se explică și prin prisma fenomenului de brainwashing, în care victima își asumă pe deplin consecințele actelor sale și nu le consideră ca având o origine externă, ci fiind o urmare a liberului arbitru și a propriei conștiințe; acest fenomen este similar cu inducerea de halucinații, adică inducerea simptomelor grave ale schizofreniei. Pe de o parte brainwashing-ul seamănă cu intoxicația cu substanțe halucinogene, însă, spre deosebire de aceasta, este atacat nu numai autocontrolul, cenzura comportamentului și a conduitei victimei, ci chiar și identitatea acesteia. Comanda unui act, a unui comportament este una externă, iar în cazul unei reușite a procesului de brainwashing, victima nu îl simte ca având o sursă exogenă, ci își asumă responsabilitatea consecințelor actelor sale. 8. Ierarhia organizațională – în jurul lui Jones erau câteva persoane apropiate care îi urmau cu strictețe ordinele și care aplicau pedepsele fără niciun fel de comentariu sau obiecție. Viața în Jonestown era departe de a fi una ușoară 355

– toți membrii, inclusiv copiii, realizau munci agricole de dimineața până seara târziu, iar noaptea erau supuși tiradelor cu privire la inamicul distrugător sau trebuiau să ia parte la ritualurile de aplicare a pedepselor pentru cei care nu se supuneau ordinelor sau pentru cei care încălcau regulile. Apropiații lui Jones beneficiau în tot acest context de anumite privilegii, fie că era vorba de lucruri materiale, fie că era vorba de o recunoaștere a autorității, dar ceea ce conta în mod deosebit era sentimentul satisfacției menținerii colectivului unitar, sentiment pe care Jones li-l inducea. 9. Lipsa fluxului liber de informație – singurele informații la care toți acești oameni aveau acces erau cele pe care le prezenta Jones – respectiv informații neadevărate și care aveau rolul de a-i ține într-o stare de frică, stare propice manipulării psihologice la care erau supuși zi și noapte. Doar persoanele foarte apropiate (respectiv, cele care aveau anumite beneficii) erau lăsate să meargă uneori în afara campusului. Din când în când erau prezentate niște „scenete” în care un bărbat de culoare era bătut și linșat de către câțiva tineri de culoare albă (toți aceștia fiind apropiați ai lui Jones și jucând un rol, precum actorii adevărați). Scenetele aveau rolul de a sublinia violențele la care erau supuși oamenii de culoare în America și aveau ca scop menținerea fricii în rândul comunității. Nu existau telefoane, iar singurul aparat de radio era ținut încuiat într-o cameră, desigur sub strictă supraveghere, la acesta având acces doar Jones și cei din cercul sau de apropiați.

13.3. Psihopatologia grupurilor Studiile și cercetările întreprinse în perioada de după 1970 până în prezent consemnează și demonstrează conexiunile intergenerative și de intercondiționare între unele forme de patologii individuale și fenomene de patologie grupală și comunitară. Proliferarea unor forme tot mai dramatice de psihopatologie socială, precum dezvoltările și derapajele familiale, grupale și colective de tip sectar ne determină să acordăm prioritate acestui aspect, deoarece atrage atenția asupra gravității și complexității consecințelor sale în evoluția sănătății și în perturbarea armoniei sociale și personale. Ne referim în acest capitol în special la fenomenele sectare cu consecințe antisociale, heterodistructive, autodistructive, de izolare și discriminare socială sau de negare și respingere a posibilităților actuale de asistare medicală. Analiza fenomenelor la care facem referire ridică tot mai multe întrebări și provocări în 356

cunoașterea psihologică și psihopatologică socială, precum și în evaluarea, prevenirea, diminuarea și intervenția terapeutică asupra persoanelor, grupurilor și colectivităților. În cele ce urmează, vom identifica mecanismele implicate în unele patologii colective sectare și diferențele specifice comparativ cu alte dinamici și manifestări comportamentale ale unor grupuri atipice, marginale, sau comparativ cu cele aferente cultelor religioase tradiționale, la nivel global.

13.3.1. Mecanisme de recrutare Seducția Faza de seducție reprezintă preludiul procesului de îndoctrinare. Nicio recrutare nu poate avea loc până când atenția subiectului nu este prinsă în mrejele ideilor sau ale persoanei fascinante. A seduce înseamnă, mai presus de toate, ca interacțiunea să fie plăcută, dar înseamnă, de asemenea, și inducerea unui sentiment de curiozitate. Toate aceste grupuri aparte propun drept explicații la întrebările esențiale ale omenirii – cine suntem, care este scopul nostru, problematica binelui și a răului, existența unui destin etc. – diferite variante utopice, bazate pe distorsionarea adevărului. Acestea par a oferi și anumite soluții cu privire la problemele și dificultățile vieții și își găsesc ecoul în emoționalitatea individului, cu atât mai mult cu cât acesta se confruntă cu o perioadă mai dificilă în viața sa. Recrutorul seducător pregătește scena pentru iluzia grupului; el se poartă ca un prestidigitator pentru a atrage potențiali adepți, oferă răspunsuri simple la întrebări complexe și încântă interlocutorul, creând iluzia unui schimb emoțional. Acest om exploatează în mod constant registrul emoțiilor, de multe ori logica și rațiunea fiind practic obturate. În general, grupurile iau inițiativă în crearea primului contact cu o țintă. Inițiază un fel de proces activ de vânzare: ei sunt cei care merg după pradă. De obicei, terenul este pregătit de un prim fragment de publicitate: o broșură, un mesaj, un e-mail etc. Cu toate acestea, pentru a vinde un produs, trebuie stabilit un contact cu potențialul cumpărător. Acest contact are rolul extrem de important de a seta procesul de identificare între recrutor și recrutat, pentru ca ulterior acesta din urmă să înceapă să-și „compare” viața cu ceea ce sugerează și oferă recrutorul. De pildă, în timpul vânzărilor la domiciliu, Martorii lui Iehova se prezintă ca o „familie”. Dimpotrivă, imaginea scientologilor ca „activiști tineri dinamici” este mai potrivită pentru a căuta în orașe, săli de sport și locuri de întâlnire specifice tinerilor. Un alt grup va organiza conferințe într-un oraș universitar, adoptând 357

„aspectul studentului”, iar alegerea subiectelor va fi în funcție de ținta scontată – spre exemplu, „anxietate existențială” pentru oamenii iubitori ai artelor, „cum să beneficiați întru totul de potențialul pe care îl aveți” pentru studenții de la științele economice, „civilizația egipteană” pentru cei pasionați de istorie. Locurile de recrutare au de asemenea o importanță semnificativă. Cu cât acestea sunt spații circulate, cu atât efectul este cel scontat (sunt preferate străzile comerciale, spațiile publice mari, campusurile, teatrele). Când omul este în grabă să ajungă acasă sau la birou, probabilitatea ca atenția lui să fie distrasă de asemenea stimuli este mai mică, de aceea elementul de captare a atenției este unul bine lucrat dinainte. Tehnicile de recrutare depind de postulatul „potențialului de identificare”. „Ceea ce este bine pentru mine este bun pentru tine. Dacă eu o pot face, și voi puteți să o faceți.” Deci, a găsi între cei doi interlocutori o posibilă pasarelă care să permită orientarea discursului spre conceptul de istorie comună este un element cheie în procesul de ademenire. Odată stabilită legătura, recrutorul va încerca să dezvolte o empatie emoțională cu ținta, cât mai puternică. Seducția are și rolul de a extinde grupul prin reprezentanții săi. În marea majoritate a cazurilor, dacă societatea va fi înfățișată ca fiind un mediu agresiv, ostil sau indiferent vizavi de preocupările sau viața potențialului recrutat, drumul către atingerea scopului este unul netezit. Această opoziție internă-externă este cultivată în fiecare etapă a condiționării membrilor și are la bază o predispoziție pe care o au persoanele impresionabile, sugestibile sau labile emoțional. Convingerea Cei doi actori (transmițătorul și receptorul) au stabilit o relație specifică care este definită de rezonanța emoțională a mesajului transmis. Transmițătorul sau membrul grupului aparte este convingătorul, receptorul este ținta, potențialul membru. Scopul persuasiunii (inițial) este ca receptorul să fie de acord cu un anumit element specific, rezumat în mesaj. Este un proces în mai multe etape, ce include captarea atenției, înțelegerea, abilitatea de a reformula mesajul, acceptarea mesajului, însă procesul de modificarea a gândirii sau a atitudinii nu este unul ușor de atins și este în mod definitoriu filtrat de personalitatea individului, precum și de factori, cum ar fi stabilitatea versus instabilitatea emoțională. Paradoxal, deși se prezintă într-o formă destul de simplă, mesajul nu este niciodată simplu, având rute directe și indirecte. Direct, o temă specifică și implicațiile acesteia sunt prezentate în termeni cognitivi. Indirect, mesajul central nu poate fi separat de un context general, iar semnificația lui depinde de dorințele ascultătorului, dar, bineînțeles, și de obiectivele vorbitorului. Mesajul transmis prin ruta centrală poate fi citit direct, este accesibil raționalității; 358

mesajul indirect reprezintă o răscolire a impresiilor iraționale și emoționale, precum și a decepțiilor din partea transmițătorului. Totuși, nu oricine poate fi atât de ușor sau de repede influențat; în cazul în care ținta are o apărare puternică și pare greu de convins, manipularea se va face indirect. Transmițătorul trebuie să fie credibil și trebuie să inspire încredere. El emană simpatie pentru a crea empatie, folosind abordarea indirectă. Transmițătorul trebuie să fie rațional, capabil să producă diferite argumente cu privire la problematica respectivă, provocând în același timp reacții emoționale. Mesajul prezentat trebuie să se „plieze” pe structura ascultătorului, respectiv cu cât este mai mare capacitatea analitică a acestuia, cu atât mesajul trebuie să fie transmis indirect; dimpotrivă, cu cât receptorul este mai credul, cu atât este mai probabil ca mesajul prezentat în mod direct să fie eficient. Transmițătorul poate fi mai mult decât un individ: poate fi chiar un grup sau o comunitate. În toate cazurile, dublul aspect – cel al credibilității și al atracției – este unul ce trebuie speculat la maxim. Imaginea recrutorului este extrem de importantă, întrucât va trebui să obțină credibilitate, iar prima impresie pe care o creează ar trebui să fie de seriozitate, încredere în sine, succes. Un element cheie în interacțiunea dintre transmițător și receptor este inducerea credibilității. Deoarece, evident, obiectivele reale sunt contrare mesajului transmis, emițătorul nu arată nimic despre acestea; el își limitează acțiunile la expresia simpatiei și la pseudo-transparență. Doar un lucru contează: atragerea și înșelătoria, în cea mai mare măsură posibilă, prin exploatarea proceselor de identificare și similitudine. Transmițătorul are un statut dublu. El este cel care încearcă să convingă prin vorbire echivocă și ambiguă, mai degrabă decât prin răspunsuri și dovezi. El construiește, de asemenea, utopii, folosind elemente fanteziste asemenea unor costume și peisaje în teatrul iluziei colective. Arta este una în care speculează afecțiunea și sentimentele, eludând pe de-a întregul logica și raționalitatea. Rolul său este de a provoca, continuând să încalce pactul social și tacit al adevăratei comunicări, cea care presupune sinceritate și autenticitate. Întregul său discurs maschează intenția de a îndoctrina. El trebuie să prezinte minciunile și înșelătoriile drept realitate. Aceasta este prima etapă reală de manipulare. În etapele incipiente ale interacțiunii, transmițătorul depășește rezervele de moment ale interlocutorului său, fără a întrerupe relația stabilită și, dacă este necesar, se va retrage, pentru a încerca din nou mai târziu, conștientizând acroșajul emoțional creat. Una dintre subtilitățile folosite constă în a pretinde că aderarea la grup este în interesul țintei și că acest lucru depinde de voința sa liberă. Iată câteva dintre „trucurile” folosite de cei care recrutează adepți în diferite secte, descrise de către J.M. Abgrall (2000): a) ascunderea propriei stări 359

de spirit și ignorarea completă a altor stimuli din contextul interacțiunii; b) crearea impresiei de profund interes vizavi de persoana țintei; c) privitul direct în ochi; d) ademenirea țintei prin discuția deviată spre subiectele care o interesează în mod vădit pe aceasta; e) crearea iluziei de sinceritate prin faptul că discursul transmițătorului coincide din ce în ce mai des cu cel al interlocutorului; f) a ști întotdeauna să ataci, a nu te îndoi de tine niciodată; g) schimbarea tacticii atunci când se întâmpină o rezistență prea puternică, prin păstrarea atenției persoanei cu noi trucuri; h) a sugera întotdeauna două posibilități, pentru a ajunge la un acord cu cel puțin una. Fascinația Fascinația este forța motrice a aderării persoanei la grupul respectiv și la ideologia pe care o promovează acesta; fascinația este de asemenea un element ce poate să învingă judecata logică. Dacă există totuși o oarecare îndoială, candidatul este definitiv convins că a făcut alegerea potrivită în momentul în care se întâlnește cu liderul. Apoi începe o nouă etapă în procesul de îndoctrinare. Fascinația pe care o dezvoltă persoana care aderă față de personalitatea liderului îi da senzația existenței unui caracter magic în relația creată. Această fascinație va elimina orice înclinație posibilă de a se retrage de sub influența liderului și a grupului. Legătura creată este însoțită de o cerere de angajament complet – persoana care aderă a descoperit un grup care dorește să construiască o lume mai bună, mai curată și mai frumoasă. Liderul este perceput ca un om deosebit, a cărui prezență înseamnă o legătură cu divinitatea; îndeplinirea misiunii merită implicarea în mod absolut. Fascinația adepților se bazează pe o proiecție simbolică asupra liderului, care este investit cu o putere supranaturală. În această etapă, voința liberă a celui recrutat începe să se deterioreze în fața presiunii doctrinare. Convertirea sa finală va depinde de echilibrul dintre puterea coercitivă exercitată de grup/ lider și echilibrul său psihologic, dar și de puterea legăturilor anterioare ale persoanei recrutate cu societatea. Procesul fascinației este comparabil, într-o anumită măsură, cu cel al hipnozei. Fascinația este un element extrem de important în procesul de dependență emoțională în care adeptul alunecă treptat.

13.3.2. Profilul psihologic al celor care aderă – cine sunt victimele? Tehnicile de recrutare și îndoctrinare sunt eficiente numai pe subiecții cu personalități receptive. Există puține studii cu privire la realizarea unui profil 360

psihologic al persoanelor care cad pradă sectelor, explicația principală fiind faptul că majoritatea subiecților refuză să coopereze. Studiile existente se referă la persoanele care au fost sesizate de sistemul medical sau juridic în legătură cu anchetele penale sau la subiecții supuși unui tratament psihiatric. J.M. Abgrall (2000) a identificat, în cursul practicii îndelungate de terapie, consultanță medico-legală și sesiuni consultative cu părinții, câțiva factori specifici ai predispoziției psihologice la aderarea către anumite secte. Astfel, tendința generală este de a recruta îndeosebi tineri cu vârste cuprinse între optsprezece și douăzeci și cinci ani. Adepții mai vechi aparțin de obicei grupării de ceva ani deja. În general, ucenicia înseamnă reducerea studiilor formale, iar nivelul adevărat al culturii și al educației membrilor este ceva mai scăzut decât ar părea. Conflictele familiale sau sociale contribuie adesea la decizia unei persoane de a se alătura unei secte. La nivel emoțional, grupul este perceput ca un adăpost față de agresiunea cu care s-a confruntat și dă un model de rezolvare a conflictelor, lucru care oferă desigur satisfacție și care deschide de asemenea drumul către capcana dependenței emoționale. Subiectul realizează un proces de transfer al responsabilității asupra lumii exterioare și mai ales asupra grupului social sau familial de apartenență. Intrarea într-o sectă este adesea o modalitate de a răspunde presiunilor sociale, de a-și stabili autonomia față de familie, în special în timpul adolescenței. Uneori, această decizie este luată ca răspuns la situațiile de criză – divorț, pierderea locului de muncă, doliu sau ca o reacție la o perturbare a ceea ce fusese „normal”, fie la nivel personal, fie în cadrul familiei. Aderarea la o sectă are, în astfel de cazuri, o funcție pseudo-terapeutică, individul neavând mecanisme de coping vizavi de situația socială sau familială în care se află. Acest tip de „solicitare de ajutor” îi conferă sectei sau grupului respectiv un avantaj deosebit, avantaj care poate fi speculat chiar până la desprinderea completă a celui implicat de familie sau de contextul său social. Alți factori care predispun la alăturarea de o sectă sunt trăsăturile schizoide, dar și caracteristici precum hiperactivitatea și hipersensibilitatea, la niveluri care nu sunt neapărat patologice. Mai mult decât atât, victimele prezintă adesea legături sociale rupte sau tensionate și dificultăți în integrarea socioculturală. Există o lipsă generală a relațiilor interpersonale (sau a unei calități optime a acestora), iar schimburile emoționale sunt minime. Populația țintă ideală a sectei este cea a tinerilor care sunt deprimați sau care s-au despărțit de familia și societatea lor, care simt că nu se pot adapta la viața de zi cu zi și care caută soluții alternative. Anumite faze sunt favorabile contaminării cu ideologia sectei – pe de o parte, perioadele de conflict, eșec școlar, inadaptare socio361

profesională, divorț sau respingere/ excludere în relațiile interpersonale; pe de altă parte, toate elementele care pun la încercare structura familială și socială prin rezonanța conotațiilor emoționale – moartea unui iubit, boală gravă, dificultăți financiare, șomaj etc. Momentele de cumpănă sau debusolare din viața unei persoane sunt adesea speculate de lider și de membrii sectei. Tehnicile de recrutare și îndoctrinare funcționează numai pe un anumit segment al populației; ele nu au niciun efect asupra majorității oamenilor. Aceste practici ating coarda sensibilă la indivizii cu o anumită structură psihologică. În funcție de cât de „subjugați” psihologic vor fi, acești subiecți vor deveni prozeliți ai grupului respectiv, iar personalitățile lor vor fi schimbate, mai întâi în termeni de atitudini, comportament și exprimare socială, apoi în aspectele lor mai intime. Potrivit lui Galanter et al. (1979), aproximativ 60% dintre membrii sectei sunt „depresivi”. Aderarea la sectă are o dublă valență: una individuală și una ce derivă dintr-un context familial vulnerabil. Înainte de a se alătura sectei, potențialul recrut se afla într-o poziție slabă și instabilă într-o structură aparent stabilă a familiei de origine. Intrarea în sectă inversează relația: respectivul obține stabilitate relativă în cadrul sectei, în timp ce structura familiei este în contrast, adică dezorganizată și generatoare de disconfort puternic. Legăturile sociale care au precedat intrarea în sectă sunt considerate, în general, nocive, iar legăturile de familie sunt considerate generatoare constante de conflict (cuplurile se despart, divorțează, copiii devin rebeli). Chiar și în absența conflictelor, structurile familiale sunt adesea tensionate de boli, șomaj, probleme financiare sau profesionale. Marea majoritate a adepților au un sentiment de eșec personal sau familial. În general, între vârsta de 25 și 35 de ani, poate să existe un sentiment profund de singurătate. O altă categorie de vârstă afectată de sentimentul singurătății este cea cuprinsă între 50 și 60 de ani, aceasta fiind ținta preferată pentru grupurile de rugăciune și așa zisele „vindecări”. Nu în ultimul rând, o altă categorie semnificativă în rândul adepților este cea a persoanelor care au în istoricul vieții antecedente legate de consumul de droguri și alcool. De fapt, pentru toți acești recruți, secta constituie un sistem stabil, un sistem în care își găsesc înțelegere, acceptare și care le oferă un sens existențial. Există și un segment al adepților din rândul persoanelor ce au experimentat de-a lungul timpului un sentiment de deziluzie socio-culturală, respectiv persoane care nu și-au găsit o identitate socială și nici o identificare culturală cu niciun grup social. Sistemul axiologic al unei persoane este în general unul extrem de stabil, indiferent de traiectoria vieții și de evenimentele cu care se confruntă aceasta. 362

Valorile intrinseci ale omului sunt elemente stabile și, atunci când intră în contradicție cu cele proliferate de un grup, pot genera disonanță cognitivă și emoțională puternică și ulterior pot duce la desprinderea de acel grup și de ideologia acestuia. Pentru ca lucrul acesta să nu se întâmple, liderul va încerca să întărească legăturile, pentru a se asigura că respectivul adept nu are posibilitatea de a se întoarce la viața socială (familie, rude, prieteni, cunoștințe) pe care a avuto în trecut; în acest scop, va folosi o întreagă serie de tehnici de manipulare.

13.3.3. Strategii de manipulare utilizate frecvent În termeni de marketing, secta oferă „un produs” care ar trebui să satisfacă o nevoie dată (deficiențele emoționale ale persoanei recrutate) la un moment dat (acela de recrutare). Terenul de vânzări poate include orice subterfugiu, orice minciună, orice iluzie. Discursul persuasiunii coercitive se bazează pe mistificarea adevărului și realității, scopul său unic fiind, de fapt, nu comunicarea, ci transformarea ascultătorului. Strategia mistificării constă în trecerea treptată de la realitate la iluzie, fără a declanșa respingerea. Discursul mistificator se bazează pe mai multe elemente (Abgrall, 2000): • Fabulație – discursul convingător trebuie să ascundă realitatea, să creeze un mit. Recrutorul nu este mulțumit să ascundă adevărul, inventează o poveste destinată atragerii interlocutorului, aceasta având scopul de a declanșa o cale/ interpretare falsă. • Simularea – recrutorul acționează și încearcă să ofere ceva tentant. El înlocuiește dubitația și îndoiala cu certitudine și convingere, inventând fapte în sprijinul fabulației transmise. • Disimularea – recrutorul își ascunde propriile întrebări, își camuflează îndoielile. Schimbă și falsifică realitatea. El devine povestea pe care o spune. Își materializează iluziile și își neagă preocupările. • Seducția – un amalgam de viclenie și curtoazie; povestea trebuie să fie auzită până la capăt ca urmare a dorinței și curiozității ascultătorului. Amabilitatea este un artificiu în slujba convingerii; cuvintele și gesturile folosite realizează o captură emoțională și sigilează un consens al sentimentelor. • Inducerea sentimentului de similaritate între cei doi actori sociali – recrutor și recrutat. Reușind să insereze în percepția ascultătorului sentimentul de similaritate, capătă un control relațional și emoțional puternic, iar terenul psihologic astfel creat este unul extrem de propice manipulării. Scopul final nu 363

este de a stabili neapărat o relație, ci de a exercita o putere asupra ascultătorului. Una dintre forțele motrice ale persuasiunii coercitive este capacitatea recrutorului de a-i face pe oameni să accepte concepte iraționale. Acest lucru este favorizat, desigur, de starea emoțională în care se află ascultătorul, respectiv cu cât realitatea socială i-a provocat mai multă durere, cu atât lucrurile iraționale propuse oferă un fel de soluții compensatorii și aduc o anumită satisfacție.

13.3.4. Mecanisme psihologice specifice fenomenelor de psihopatologie a grupului 13.3.4.1. Influențarea credințelor A crede reprezintă (în această situație) aprobarea și introiectarea unei ipoteze avansate de altcineva ca fiind adevărată, fie într-o manieră imediată, fie după o anumită reflecție. Acest lucru se opune analizei și rațiunii logice și are la bază influența factorului emoțional. Orice ezitare, orice examinare argumentată a situației de către cel recrutat nu-l poate conduce decât la interogarea sistemului în care a fost „capturat”. Prin urmare, aderarea la o sectă și la o anumită ideologie înseamnă acceptarea implicită, fără rezerve, a unui mit sau a unei povești care stă la baza mentalității grupului respectiv. Adeptul va trebui să creadă în istoria care i se spune și să consimtă la orice acțiune care derivă din aceasta. A ridica întrebări vizavi de logica, justețea sau rostul acțiunii este sinonim cu trădarea. Conversia înseamnă subordonare absolută.

13.3.4.2. Imitația și identificarea cu liderul Pentru a aparține grupului, recrutul trebuie să-și modeleze comportamentul după cel al celorlalți membri. Această imitație îi șterge într-o mare măsură individualitatea. Prin înlocuirea indeciziei, născută din liberul arbitru, prin comportamentul automat învățat prin exemplu, imitația îndepărtează sentimentul incertitudinii, înlocuindu-l cu simțul „datoriei” în jurul unei misiuni de îndeplinit. Treptat-treptat personalitatea individului se metamorfozează, depărtându-se din ce în ce mai mult de bazele pe care a fost clădită (un anumit sistem de valori, un anumit set atitudinal comportamental). Schimbarea înseamnă o nouă personalitate, respectiv una mai adaptată la dinamica grupului, uneori cu nuanțe și tendințe complet opuse celor din trecut. 364

Imitarea creează o concurență între adepții care trebuie să-și atingă scopul cât mai repede și mai bine posibil. Odată ce a devenit un discipol model, subiectul este gata pentru identificarea totală cu liderul, punctul culminant al credinței și scopul final al persuasiunii coercitive.

13.3.4.3. Auto-persuasiunea și reducerea disonanței Fiecare individ are o tendință naturală de a-și menține echilibrul intern și de a respinge elementele externe care ar putea amenința unitatea ființei sale. În cazul în care, dimpotrivă, încearcă să le asimileze, acest lucru îi pune la încercare echilibrul. Atunci când un adept arată o rezistență neașteptată, declanșată de o prea mare discrepanță dintre starea sa anterioară și starea indusă de sectă (la nivel cognitiv, dar și emoțional), el trebuie să fie convins că „produsul” propus are sens și trebuie să i se permită să-și restabilească echilibrul, înainte de realiza un atac și mai puternic la adresa convingerilor sale lăuntrice. Această nouă ofensivă va profita de relaxarea apărării. Subiectul este convins că opiniile sale sunt respectate, în timp ce de fapt această abordare este doar un preludiu strategic pentru o nouă ofensivă. Sentimentul indus al auto-persuasiunii înseamnă nu numai reducerea masivă a disonanțelor, ci înseamnă și spargerea fortăreței voinței proprii sau a liberului arbitru.

13.3.4.4. Propaganda Una dintre funcțiile esențiale ale sectelor și grupurilor coercitive este cea de înlăturare și reprimare a oricărei tendințe de abatere de la normele și regulile stabilite, prin aceasta funcție afirmându-și caracterul totalitar. De multe ori, se folosesc instrumentele tradiționale de propagandă, cum ar fi: a) utilizarea stereotipurilor care exploatează tendința oamenilor de a generaliza și de a face proiecții asupra unui grup; b) distorsionarea limbajului și folosirea cuvintelor specifice destinate să mascheze adevărul, mizând pe impactul emoțional puternic al acestora; c) controlul informațiilor prin selectarea ideilor și faptelor, alegându-le doar pe acelea care sunt favorabile ideologiei apărate; d) minciunile sistematice și falsificarea adevărului; e) repetarea la nesfârșit a informațiilor inventate pentru a obține consimțământul sau pentru a schimba părerile; f) reafirmarea constantă a gândirii totalitare ca fiind singura adevărată și respingerea gândurilor divergente; g) desemnarea unui inamic standard sau a 365

unui țap ispășitor pentru o anumită problematică; h) subordonarea totală față de autoritate și referința constantă la aceasta drept sursă unică a adevărului.

13.3.5. Procesul de asimilare Procesul de asimilare al celui recrutat în cadrul sectei se aseamănă cu procesul biologic al „fagocitozei” (în care leucocitele atacă și ingeră alte celule). Asimilarea în sensul fizic înseamnă utilizarea elementelor organismului asimilat pentru binele organismului asimilator; un simplu organism, cum ar fi, spre exemplu, o bacterie, poate asimila un alt organism prin contact și prin distrugerea granițelor sale. Asimilarea în cadrul unei secte este însoțită de pierderea elementelor de identitate. Viteza de asimilare variază în funcție de tehnicile aplicate, forța lor de aplicare și de rezistența subiectului. Toți acești factori împiedică rezistența și influența care ar putea proveni din mediul extern și, mai ales, din mediul sociofamilial al subiectului. În acest sens, asimilarea reprezintă în buna măsură rezultatul aplicării tehnicilor de persuasiune coercitivă. Potrivit autorilor Clark și Langone (Clark et al., 1981) există trei grade succesive în procesul persuasiunii coercitive: convingere, conversie și îndoctrinare. Rodriguez Carballeira (1992) propune o secvențiere ușor diferită, descriind următoarele cinci etape: seducție, ademenire, conversie, îndoctrinare, acțiune. Etapele nu sunt riguros distincte în cronologie; ele se amestecă, se estompează și reapar, apoi se recombină progresiv pe tot parcursul procesului de asimilare, în funcție de rezistența subiectului. Diferența esențială dintre persuasiunea tradițională și persuasiunea coercitivă constă în necesitatea sectei de a anihila personalitatea omului în mod repetat, zdrobind orice înclinație spre critică și analiză. Ce mecanisme individuale, colective și spațio-temporale influențează asimilarea într-un grup coercitiv? Le vom aborda mai jos:

13.3.5.1. Seducția Această fază este doar o prelungire a seducției care a avut loc în timpul recrutării. Lucrurile la care persoana recrutată aspiră, sugerate bineînțeles mult mai devreme, sunt făcute să pară mai atractive și mai reale. Recrutorii își vor susține în continuare sugestiile făcute și îi vor înfățișa noului membru 366

posibilitatea de a-și spori înțelepciunea, puterea și bogăția, continuând să-l convingă de faptul că structura propusă este rezervată elitelor, oamenilor speciali, deosebiți, a căror menire este să ducă la capăt sarcini și scopuri nobile. De pildă, Scientologia (grupare religioasă esoterică creată în 1952 de către scriitorul de romane SF Ron Hubbard) afirmă că, lucrând cu individul, îi permite acestuia să se perfecționeze, dezvoltându-și conștiința și aptitudinea de a rezolva problemele vieții. Diferă de alte filozofii religioase prin faptul că oferă mijloacele pentru dezvoltarea aptitudinilor potrivite rezolvării dificultăților și situațiilor cu care se confruntă individul. Promite că îi ajută pe oameni să-și controleze mintea, astfel încât să fie capabili să-și exercite puterea de control asupra diferitelor aspecte ale vieții. Seducția se bazează pe două procese emoționale complementare. Pe de o parte, un fenomen emoțional pozitiv este activat de simpatia generată de transmițător – un mijloc preferat de încurajare a proceselor de identificare. Pe de altă parte, afectele negative întăresc orice conflict care a determinat recrutarea potențială, împotriva mediului său social și familial de proveniență. Focalizarea pe receptor a transmițătorului este însoțită de „bombardarea cu ură” în ceea ce privește terții, societatea, familia etc. Această abordare de tip dualist a relațiilor potențiale ale recrutului, pe de o parte cu societatea, care este arătată ca fiind răul, și, pe de altă parte, cu secta/ gruparea care este prezentată ca singura alternativă, îl obligă să facă o alegere. Cererea de dedicare totală (trup și suflet) nu este cu siguranță formulată în acest moment, însă trecerea la „testul esențial” este sugerată cu o forță menită să nu lase loc liber vocii recrutului. În loc de un viitor îngrozitor într-o lume dezumanizată, trăind într-o societate indiferentă, secta/ gruparea propune o organizare și o structură fraternă. A doua etapă a asimilării va însemna anihilarea intenției recrutului de a adresa orice fel de argumente pe care le-ar putea folosi pentru a contesta caracterul iluzoriu al soluțiilor sugerate.

13.3.5.2. Ancorarea emoțională Aceasta este etapa în care începe cu adevărat „bombardamentul cu afecțiune”; odată ce pradă este prinsă, următorul pas este integrarea în sfera grupului, pentru a începe procesul de transformare. Faza de ancorare emoțională constă exclusiv în înecarea subiectului cu emoții liniștitoare, care îi dau un sentiment de apartenență. Recrutul trebuie să fie convins de faptul că, de acum înainte, el poate conta pe sprijinul oamenilor care simt compasiune pentru el, respectiv ceilalți membri. Noul grup este prezentat ca un cocon, ca o familie 367

substitutivă mai ocrotitoare, mai înțelegătoare și mai înțeleaptă decât familia naturală. În acest stadiu, procesul de asimilare nu se bazează pe raționalitate, ci pe dinamica emoțională. Sentimentul apartenenței la grup este transmis prin ceremonii, în cursul cărora noul recrut este binevenit și chiar omagiat în fața tuturor. El are iluzia că toată lumea așteaptă cu nerăbdare să-l întâlnească. Ritualul de inițiere, în care predomină un climat de sprijin reciproc, corespunde acestei strategii. Nou-venitul trebuie să aibă sentimentul că se integrează într-un fel de energie colectivă. Practic este supus unui proces de recreare a propriei identități. Această fază este fundamentală în procesul de asimilare. În același timp, când se creează un sentiment de apartenență, se declanșează și o ușoară frustrare: respectiv inițiatul are nemulțumirea de a nu avea toate elementele care permit membrilor mai vechi să-și demonstreze viața calmă și înfloritoare. În consecință, terenul este pregătit – ulterior secta va continua manipularea emoțională și intelectuală cu scopul convertirii depline.

13.3.5.3. Conversia Conversia reprezintă fără doar și poate vârful asimilării într-o sectă. Până acum, viitorul convertit și-a redus disonanța dintre standardele vieții sale anterioare și cele ale vieții nou propuse. Conversia lui implică faptul că a făcut un compromis între trecutul și viitorul său. Totuși, el trebuie să-și dovedească devotamentul său incontestabil, iar cea mai sigură cale este de a deveni la rândul său un recrutor. Conversia este, în principiu, atingerea angajamentul final de tip absolut față de lider. Foarte multe secte utilizează statisticile de recrutare ca dovadă a fidelității și a devotamentului membrilor lor. Lucrurile considerate abateri, deci infracțiuni, includ: diferite greșeli care duc la pierderea reputației sau la o pierdere financiară, activitatea/ venitul insuficient sau în declin într-o secție, o unitate, un departament, un sector sau o diviziune a acestei grupări. Conversia conferă o nouă identitate; această nouă identitate este afirmată în fața grupului, în ceremoniile botezului, prin acordarea diplomelor sau transmiterea puterilor de către lider sau de un membru cu rang înalt. Este însoțită de o reafirmare a regulilor sectei, prin recitarea jurământului, a angajamentelor sau a contractelor. Uneori se bazează pe „dovezile” date de noul membru (halucinații sau iluzii care iau caracterul demonstrațiilor supranaturale), secta interpretând de multe ori experiențele psihotice ca semn al progresului spre „calea adevărului”. 368

13.3.5.4. Îndoctrinarea Îndoctrinarea consolidează conversia. Scopul său este de a elimina orice gândire critică rămasă care ar putea fi încă ascunsă în subiect. Îndoctrinarea integrează individul din ce în ce mai mult în rețeaua de relații a sectei. Noul membru este învăluit într-o multitudine de obligații care îi elimină spațiul personal. De la un recrut, devine recrutor, de la un subordonat devine comandant. Cu toate acestea, statutul real este unul vag; mai mult, responsabilitatea pare să crească în interiorul grupului, cu cât cresc mai puternic legăturile de interdependență. Dependența devine multidirecțională: nu numai că adeptul depinde ierarhic de superiorii săi, dar depinde moral și de inferiorii săi și de multe ori acest lucru se întâmplă și la nivel economic. Îndoctrinarea este implementată etapizat, respectiv: a) încrederea într-o filozofie simplă și acceptabilă; b) raționalizarea prin explicații pseudo-științifice sau aberante; c) integrarea ideilor „absurde” ale sectei în propriul sistem ideatic; d) utilizarea unor tehnici fizice sau psihologice neobișnuite; e) utilizarea unui vocabular care a fost distorsionat de la înțelesul și sensul comun al termenilor și crearea unui neolimbaj; f) izolarea emoțională, pierderea întregului simț al realității și negarea absolută a contraargumentării caracterului aberant al ideologiei sectei; g) instruirea în ritualuri care sfidează bunul simț și care sunt de natură morală și juridică dubioasă; h) pierderea identității prin fuziune cu secta și identificarea absolută cu liderul sau cu idealul acesteia.

13.3.5.5. Condiționarea Ideologia grupului reprezintă baza procesului condiționării; în general acest proces constă propriu-zis într-un plan general de destabilizare a unei persoane și recondiționarea conform noilor standarde. Singurul scop al condiționării este acela de a elimina sistemele de referință anterioare și de a pune în locul lor o nouă matrice de valori și ideologia promovată de lider. În marea majoritate a cazurilor, liderul grupului își afirmă caracterul divin și își atribuie puteri supraomenești sau cel puțin o misiune specifică încredințată de Dumnezeu. Încă de la început, grupul arată căldură și prietenie noilor recruți, cărora li se promit diferite avantaje specifice, dar mai ales cele legate de apartenență, protecție și siguranță. Aderenții devin vulnerabili la autoritate, prin sugestie, în diferite moduri (stări de transă, meditație, cântece repetitive, metode de respirație și vizualizare). 369

Aceste tehnici sunt destinate să creeze o devoțiune absolută față de lider, inducând euforie sau sentimente plăcute, ducând astfel la o adevărată dependență. Ulterior, membrii se află într-o stare de sugestibilitate permanentă prin diferite forme de privare: pierderea intimității, privarea de somn, dietele etc. Liderul cere devotament total față de persoana sa; nu trebuie să apară întrebări, iar atunci când este solicitat unui membru să aibă un anumit comportament, acesta trebuie să îl execute fără ezitare. Gestul de a urma necondiționat ceea ce spune liderul este perceput ca un moment de „contopire” cu persoana acestuia. Grupul devine noua familie a recrutului. El este îndemnat să rupă orice contact cu familia și prietenii săi, iar anumite grupuri organizează căsătorii între membrii lor, prin ritualuri specifice, ceremoniile respective fiind singurele valabile în ochii grupului. Căsătoriile pe care le organizează sunt considerate a fi mai armonioase și având un caracter purificator, elemente ce conferă o distincție clară între activitățile grupului și cele practicate de societate. Copiii sunt considerați adesea ca aparținând grupului, iar nu părinților lor. Rațiunea, obiectivitatea, individualismul sunt interzise și sunt înlocuite de iraționalul colectiv al grupului; argumentarea și analiza sunt considerate a fi bolile societăților, adesea considerându-se că din cauza acestora mintea este întotdeauna confuză.

13.3.6. Fenomenul condiționării și al dependenței totale de grup 13.3.6.1. Condiționarea psihologică Fenomenul condiționării și al dependenței de cult se realizează prin cucerirea nucleului personalității. Secta înstrăinează treptat subiectul până când câmpul relațional extins dispare; câmpul personal al aderentului va fi anexat complet, producându-se o izolare față de lumea exterioară, prin reguli și doctrine. Procesul de îndoctrinare funcționează în trei moduri: el atacă Egoul subiectului, convingerile sale și mediul lui (Abgrall, 2000). Noua personalitate creată devine în propria percepție de neatins, mult prea ocupată pentru a acorda atenție oricărui lucru care nu este legat de grup. Foarte multe lucruri aberante sunt ușor introiectate și sunt considerate a fi „inițieri”. Acest lucru conduce la o deviere din ce în ce mai accentuată de la realitate și duce și spre apariția unor sentimente de persecuție, care accentuează paranoia și neîncrederea față de lumea exterioară. Adepții se consideră membri ai unei Biserici persecutate de necredincioși. 370

Limbajul a. Distorsionarea cuvintelor și a limbajului Tehnica dialectică utilizată are scopul de a denatura sensul cuvintelor și de a întări caracterul închis al sectei, făcând limbajul accesibil numai membrilor săi. Atât din perspectiva arhitectonicii, cât și a simbolismului, limbajul utilizat protejează secta de a-și dezvălui doctrina și secretele față de cei din afară și este folosit ca semn de recunoaștere între adepți. b. Învățarea cuvintelor noi Folosind masca „semnificației exacte”, secta fabrică neologisme sau pur și simplu acordă cuvintelor obișnuite noi semnificații. Folosirea unui vocabular înțeles numai de inițiați face ca subiectul să adere treptat la un mod diferit de gândire. Limbajul reprezintă suportul unei culturi, iar o definiție standard a cuvintelor și expresiilor este necesară pentru un schimb informațional adecvat într-un grup. Modificarea progresivă a definițiilor cuvintelor permite realizarea unei „reconstrucții” culturale, impactul asupra gândirii și mentalității fiind extrem de semnificativ. În afară de crearea unor neologisme, limbajul utilizat prezintă distorsiuni în aria semnificant-semnificat. Lipsirea de identitate Unele secte îi constrâng adesea pe adepții lor să renunțe la numele lor de naștere. Numele reprezintă semnul apartenenței la o familie și/sau la un grup social. Primul nume transmite în general dorințele părinților sau ale familiei; reprezintă o legătură semnificativă cu o rudă, un bunic, un naș, un prieten sau un model ales de tată și mamă. Numele simbolizează, de asemenea, originea parentală (în multe culturi are semnificația de „fiul lui”). Aderarea la grup este reafirmată prin botez, act care reprezintă o confirmare publică a apartenenței. Botezul, în general, nu desființează fosta afiliere: creează o afiliere suplimentară. Anumite secte predică și impun adoptarea unui nume ritualic. Acest lucru servește și pentru a „șterge traseul” vieții sociale și familiale, în cazul în care rudele apropiate ale adeptului încearcă să-l caute. Uneori membrii sectelor au efectiv mai multe nume în același timp, astfel încât, atunci când își schimbă locațiile, pot reutiliza numele vechi în diferite scopuri. Identificarea juridică este cu atât mai dificilă. O a doua funcție majoră de schimbare a numelui este cea prin care se rupe legătura simbolică cu familia adeptului, respectiv persoana de dinainte de aderarea la sectă nu mai există, individul renăscând în interiorul sectei – noua lui familie – și dobândind o nouă identitate. 371

Ritualuri de blamare și condamnare a derapajelor individuale Practica de a face ca diferite acte de nesupunere realizate de un individ să fie o responsabilitate comună a membrilor sectei întărește dinamica protecției acesteia împotriva lumii exterioare. Practica de mărturisire publică și de păstrare a unor dovezi vizavi de acțiunile individuale transformă efectiv indivizii în sclavi ai grupului (orice evadare ar implica divulgarea unor astfel de secrete). Ecoul emoțional pe care îl au astfel de ritualuri asupra psihicului uman este unul extrem de puternic, indiferent de vârstă sau nivel educațional. Transferul emoțional puternic față de persoana liderului Liderul, considerat „ființa supremă” sau „cel iluminat”, guvernează grupul de la vârful unui sistem piramidal. Acest sistem funcționează pe trei principii (Abgrall, 1999), respectiv: a) culpabilizarea celor care se află în partea de jos a piramidei, departe de Maestru și de Adevăr și, prin urmare, considerați a fi ființe impure; b) promisiunea de a obține puteri sau cunoștințe absolute prin respectarea regulilor; c) elitismul și izolarea față de lumea exterioară, ideea principală avansată fiind aceea potrivit căreia adevărul aparține elitei și este rezervat ființelor capabile să se dedice întru totul dobândirii și cunoașterii adevărului. Identificarea cu Liderul este considerată de adepți ca fiind calea de a progresa spre adevăr și spre cunoaștere; la inițiere, discipolul se alătură Maestrului și devine, la rândul său, parte a Adevărului Suprem, o expresie a forței primordiale. Înainte de a ajunge la această etapă, discipolii sunt învățați cum trebuie să participe la aceeași energie sau esență supra-umană. Doctrinele creează o așa numită „legătură de sânge” între adepți, după ce au primit titlul de „frați în gând”. Transferul emoțional puternic față de persoana liderului se realizează prin crearea la nivel psihologic a unui înlocuitor patern. Tatăl Maestru este investit cu o omnisciență, o omnipotență și chiar cu o omniprezență care îi dau dreptul la viață și la moarte asupra celui care îl urmează. Secta reprezintă o mamă surogat, iar existența fenomenelor de regresie și recompunere se obiectivează începând cu actul simbolic al renașterii, reprezentat prin intrarea în sectă. Transferul pozitiv pe care îl realizează noul membru asupra liderului este însoțit în același timp și de un transfer negativ asupra lumii exterioare, asupra societății și regulilor de funcționare ale acesteia. Tehnici de condiționare a grupului Controlul grupului se bazează pe o serie de tehnici cum ar fi, de pildă, transa colectivă (aceasta fiind obținută prin manipularea stimulării senzoriale și 372

a dinamicii grupului). Fiecare tehnică de condiționare individuală poate fi folosită pentru a condiționa un întreg grup, în același timp, efectele intensificându-se datorită reacției unui număr mare de participanți sub directă influență a carismei liderului. Oferind fiecărui individ un rol precis în grup, ritualurile consolidează sentimentul de apartenență și procesul de identificare. Un statut nou sau un rol simbolic arată în mod public schimbarea stării subiectului. „Gradele” conferite reprezintă un anumit nivel al procesului de identificare cu liderul, în același timp generând un spirit de concurență în cadrul grupului. Scopul ceremoniilor ritualice este de a lega grupul împreună, de a crea o coeziune extrem de puternică. Exploatând atât emoțiile, cât și simbolismul, scenetele regizate au caracterul unei psihodrame permanente, în care fiecare participant este „recreat” în structura grupului, iar prestigiul lui este întărit atât în ochii lui, cât și în ochii celorlalți membri ai grupului. Însă accentul este pus pe specularea emoțiilor de bază și pe ancorarea subiectului într-o stare de dependență față de grup și de lider și mai ales de miturile care animă secta. Participarea la ritualuri conferă fiecărui participant sentimentul de apartenență la ceva suprauman, divin și cosmic. Botezul, ceremonialurile, confesiunile publice și căsătoriile nu au alt scop decât reafirmarea supunerii, consolidând în același timp anumite modele/ patternuri în comportamentul membrilor. Botezul ritualic în sânul sectei este o expresie tacită a interzicerii trădării și a scăpării. Confesiunile publice se concentrează pe vinovăție și îi pun pe membri într-o poziție de a aștepta iertarea și de a fi și mai supuși și mai umili în dorința lor de răscumpărare. Căsătoriile intra-sectă subliniază subordonarea cuplului și permit liderului să intre în viața maritală.

13.3.6.2. Condiționarea fizică Izolarea Îndoctrinarea funcționează cel mai bine atunci când membrul sectei are un contact minimal sau inexistent cu lumea exterioară. Subiectul primește doar un rezumat al informațiilor culese cu grijă despre evoluțiile din lumea exterioară. În plus, saturat de activități, lipsit de timp liber, el nu este în controlul timpului său. Sunt impuse, de asemenea, restricții financiare, iar obligațiile de a consuma anumite produse, de a citi anumite lucrări și de a venera anumite obiecte sunt caracteristici extrem de importante în viața sectei, respectarea sau nerespectarea acestora atrăgând după sine laude sau pedepse. 373

Dependența financiară este un preludiu pentru o schimbare a interacțiunilor sociale ale membrilor sectei, care în curând sunt reduse (sau eliminate). Membrul devine conștient de caracterul ireversibil al situației numai atunci când ruptura de societate este completă. Grupul începe acest proces prin tăierea legăturilor părintești, care sunt considerate periculoase din două motive: pe de o parte, numai părinții sunt în general conștienți de schimbarea de personalitate a copilului lor; pe de altă parte, interferența din partea familiei ar putea bloca procesul de asimilare. De obicei, secta folosește măști dialectice sau ideologice care vizează imaginea familiei ca potențial pericol. În sectele complet „închise”, a doua etapă a izolării constă în stoparea contactului dintre membru și prietenii/ relațiile apropiate. În cele din urmă, ultima etapă în procesul izolării este reprezentată de eliminarea subiectului de la locul său de muncă, cu excepția cazului în care slujba este oarecum benefică din punct de vedere financiar pentru întreg grupul sau nu prezintă niciun obstacol în calea asimilării totale. Deprivarea alimentară Sub alibiul tradițional al „purificării”, „eliminării toxinelor” sau al respectului pentru animale, majoritatea sectelor impun diete cu conținut scăzut de calorii și care duc chiar la malnutriție. Această strategie este una esențială în procesul asimilării. Adoptarea unor practici de dietă anormale accentuează ruptura de lumea exterioară. În plus, anumite regimuri alimentare pot fi folosite pentru a slăbi rezistența fizica și psihică din cauza deficitului de vitamine sau proteine. O deficiență de glucoză poate provoca dureri de cap și o pierdere de energie. Un deficit de lipide sau proteine, precum și o dietă hipocalorică prelungită, din cauza scăderii pragului fizic al rezistenței, permit mult mai ușor sectei să aplice protocoale de inoculare. O dietă hipocalcemică, combinată cu hiperventilația din timpul respirației rituale, provoacă o senzație de furnicături pe buze și pe mâini. Acest lucru este interpretat de sectă ca o demonstrație a undelor energetice comune sau a prezenței unui spirit. Deprivarea de somn Deprivarea de somn are un efect puternic asupra echilibrului psihic al omului. Adesea este integrată în diferite ritualuri, cum ar fi ore fixe de meditație, rugăciune sau poziția Lunii și a stelelor. În cele din urmă, membrul este încurajat să doarmă pe podea, într-o celulă de „rugăciune” sau în diferite poziții ciudate. Este bine cunoscut faptul că lipsa somnului mai mult de șaptezeci de ore poate duce la halucinații sau delir. De multe ori, apariția halucinațiilor provocate de 374

actul deprivării de somn este interpretată ca dovadă a experiențelor mistice sau a vizitelor divine. Privarea repetată de somn, pentru perioade scurte, în timpul aceleiași nopți, sub pretextul participării la rugăciuni ritualice, este mai subtilă – scopul fiind împiedicarea atingerii somnului REM. Deprivarea de somnul REM (respectiv, faza somnului în care se produc cele mai numeroase și cele mai intense vise și în timpul căreia ochii se mișcă repede, iar activitatea neuronilor este asemănătoare cu cea din timpul stării de veghe), chiar dacă dă impresia că permite recuperarea fizică și mentală, cauzează o varietate de tulburări psihice, dintre care cele mai benigne sunt iritabilitatea și depresia, iar cele mai grave sunt stările disociative, care evoluează în timp. O altă tehnică este aceea a ritualurilor repetitive, de lungă durată. Chiar dacă secta permite membrilor să doarmă în timpul zilei astfel încât să se „recupereze”, această practică poate provoca tulburări psihologice prin schimbarea bio-ritmurilor. Natura insidioasă a acestui tratament este întărită de certitudinea membrului că cele câteva ore de somn sunt suficiente. Însă, în realitate, în timp ce este treaz, creierul sintetizează melatonina (hormonul natural de dormit care, sub influența ceasului biologic, determină o persoană să se simtă somnoroasă la sfârșitul zilei). Deprivarea de somn cauzează acumularea acestor hormoni, care se pot metaboliza în produse toxice și pot cauza tulburări de dispoziție, care alternează între euforie și depresie și sentimente de excitație permanentă cu contracții involuntare ale pleoapelor. De asemenea, pot să apară tulburări oculare, halucinații (inele luminoase, strălucitoare care înconjoară obiecte sau oameni, lumini pâlpâitoare, forme în mișcare). Un stadiu mai avansat îmbină halucinații vizuale complexe și senzații corporale. Ultima fază a tulburărilor este reprezentată de dezorganizarea gândurilor, fapt reversibil doar în cazul stopării privării de somn; în cazul în care această practică este îndelungată, este posibil să provoace tulburări psihotice majore. Nu trebuie uitat că visele reprezintă unul dintre factorii de construire și stabilizare a personalității. Deci, prin folosirea tehnicilor de deprivare de somn, secta deține un instrument puternic care îi permite să acționeze în aria abilităților intelectuale ale unui membru la fel de mult cât și asupra personalității acestuia. Munca obligatorie Epuizarea fizică este o armă extrem de puternică, aproape toate sectele folosind-o. Forța de muncă este o sursă de venit pentru sectă, iar aplicarea sa sistematică, combinată cu malnutriția, reduce capacitatea de rezistență la 375

îndoctrinare. Triada muncă fizică obligatorie-privare de somn-malnutriție este un instrument ideal pentru ruperea echilibrului psihic al unui individ. Deprivarea senzorială Ritmul impus de sectă este unul la care adaptarea se realizează destul de greu, izolarea provocând un anumit tip de alienare senzorială, în care percepția timpului este distorsionată, iar spațiul personal nu mai prezintă aceleași granițe ca în cazul unui om obișnuit. De cele mai multe ori, spațiul se limitează la mișcările din cadrul sectei, în incinta clădirilor sale sau a templelor; trecerea timpului este uneori măsurată doar prin ritualuri, fără o referință externă coerentă. Toate celelalte dimensiuni ale timpului își pierd înțelesul. Studiile asupra prizonierilor efectuate de Porta și Cacciali (1980) au arătat că 25% dintre persoanele supuse unei deprivări senzoriale similare prezentau tulburări psihiatrice după patru luni de captivitate, iar 14% dintre deținuți erau predispuși la delir și halucinații severe, în ambele cazuri personalitatea fiind profund afectată. Tematicile halucinațiilor erau în special de natură cosmică sau religioasă, iar ideile delirante includeau dorința de putere, persecuție, hipocondrie și, uneori, pierderea identității. Diferitele experimente privind deprivarea senzorială au subliniat faptul că tulburările generale care apăreau erau independente de tehnica utilizată, însă un aspect era general valabil, respectiv subiecții, neavând niciun punct asupra căruia să își focalizeze atenția sau asupra căruia să se concentreze, începeau să-și piardă treptat simțul timpului. Apoi, apariția sentimentelor de anxietate este omniprezentă, în general în jurul unei preocupări specifice: sunetul bătăilor inimii, respirația, contracții ale mușchilor sau organelor interne. Puțin câte puțin, apar halucinații, intensificându-se până când subiectul își înlocuiește complet realitatea externă cu una internă. Sfârșitul izolării nu înseamnă și ștergerea completă a tuturor tulburărilor. Uneori, halucinațiile și delirul rămân, sectele atribuind acestora interpretări religioase sau cosmice. Sunet și muzică Folosirea repetată a mantrelor, cântecelor și glosolalia (un anumit tip de limbaj pe care o persoana îl folosește atunci când se află în starea de transă) constituie un mijloc de condiționare specific, practicat în special în grupuri mistice sau religioase. Muzica și melodia au aceiași funcție, atunci când sunt compuse în anumite moduri. Genuflexiunile, salutările și prosternările au un efect psihologic asupra membrilor cultului. Toate felicitările ritualice au echivalențe simbolice, o 376

demonstrație vizibilă a credinței pe care o are secta pentru lider. Răspunzând cu un semn de iertare, liderul aprobă loialitatea subiectului prin faptul că acesta își recunoaște defectele și statutul inferior. Între aceste două gesturi se află simbolul subordonării permanente a unei părți față de cealaltă. Aceste acțiuni aduc corpul în armonie cu mintea printr-o afișare vizibil a respectului pe care membrul îl datorează și îl înfățișează liderului. Deprivarea de îmbrăcăminte personală Aparent inofensivă, această tehnică simbolizează faptul că individul își pierde individualitatea, devenind o parte a grupului. Îmbrăcămintea este, în același timp, o mască și o protecție. Deși la intrarea în grup un membru poate primi o costumație la fel cum au ceilalți, anumite semne sau caracteristici ale acesteia denotă un anumit rang sau un anumit statut în ierarhia sectei. Îmbrăcămintea devine astfel un semn de apartenență la grup, dar și un angajament de a respecta regulile, un mijloc de identificare și o demonstrație permanentă a devotamentului față de lider.

13.3.7. Patologii mentale ale liderului Paranoia Confabulația este caracteristica esențială a unui lider de sectă, iar mistificarea realității reprezintă elementul central al miturilor fondatoare ale sectei. Ficțiunea se asociază cu mitomania, existând sentimentul de a fi diferit de restul omenirii, iar convingerea că rolul de lider este menit pentru el conturează tulburarea de personalitate paranoidă. Aceasta se caracterizează în special prin inflația Eului, suspiciune, neîncredere și psiho-rigiditate, toate aceste aspecte dominând limbajul, dar și acțiunile acestui om. Hipertrofia Eului se manifestă în mentalitatea sa – întreaga lume trebuie să fie în acord cu dorințele sale, acestea fiind o expresie a voinței divine și a gândurilor sale, care, la rândul lor, devin o reflectare a adevărului absolut. În esență, este o persoană egocentrică, care îi disprețuiește pe toți în afara lui. Înfățișându-se drept „cel mai mare om din univers, un gigant, trimisul lui Dumnezeu pe Pământ”, beneficiind de o vulnerabilitate emoțională extrem de crescută, precum și de o impresionabilitate/ naivitate din partea adepților, le creează acestora frecvent impresia că el este de fapt o ființă para-divină, deoarece sfidează moartea și neagă limitele spațiului și timpului. Impresia transformată în convingere (și datorită accelerării dezvoltării unor tulburări 377

psihice în cazul adepților) permite crearea sacrificiilor ritualice și explică o parte a devotamentului adepților – un devotament care îi poate duce la săvârșirea unor acte extrem de grave, fie heteroagresive, fie autoagresive (aceștia pot comite crime sau suicid). Pentru observatorul obișnuit, discursurile zgomotoase ale acestui tip de lider sunt percepute ca fiind pline de inconsecvențe și de prostii, și nu sunt creditate ca fiind potențial generatoare de evenimente atât de dramatice cum ar fi sinuciderea sau uciderea. Determinarea judecății ilogice a adepților se alimentează prin superstiții, raționamente paralogice, negări ale realității și interpretări necorespunzătoare. Natura paralogică a discursului sectar tinde să înlocuiască elementele coerente ale societății. Aberații ale judecății logice se regăsesc în întreaga ideologie a sectei, însă liderul are o capacitate de influență deosebită, astfel încât ideile contradictorii sunt acceptate cu ușurință și cu multă rezistență la orice fel de contraargument. Neîncrederea liderului este una cvasigeneralizată, iar discipolii săi sunt convinși că este persecutat din cauza cunoștințelor și a puterii sale. Această neîncredere poate fi îndreptată către o anumită comunitate sau o întreagă populație. Psiho-rigiditatea Indiferent de argumentele aduse de către absolut oricine liderul este convins că doar raționamentul său este fiabil și că numai el deține adevărul. Nimic și nimeni nu-l va face să se răzgândească. De multe ori își desconsideră adversarii, atât la nivel formal, cât și la nivel psihologic, iar argumentele acestora sunt considerate ca fiind o lipsă autentică de înțelegere a mersului lumii și o incapacitate de analiză profundă a unor fenomene, de multe ori considerându-le ridicole. Delirul Adesea liderul a avut în decursul timpului o experiență delirantă, în urma căreia a început să ia contur ideologia. În alte situații, experiențele mistice, cosmice și extraterestre, sunt create de acești oameni cu bună știință, conștienți fiind de caracterul lor fictiv, însă datorită puterii de convingere și datorită impactului puternic pe care îl au asupra altor oameni, aceste „povești” ajung să fie crezute chiar de către cel care le-a creat de la bun început. În ciuda dovezilor și analizei critice, aceste „experiențe” animă imaginația colectivă, care de multe ori se hrănește cu elemente magice, ireale, în multe situații incredibilul 378

dovedindu-se a fi mult mai puternic decât logica și bunul simț. Studiile asupra miturilor fondatoare ale sectelor arată o corelație între aspectele fanteziste ce stau la baza ideologiei grupului respectiv și rezistența la critică și argumentație logică; cu cât povestirea este mai fantastică și mai minunată, cu atât mai bine – gruparea rezistă și se opune criticii externe. Folosirea unor tehnici precum imagistica mentală pentru a căuta abilități ascunse ale corpului și minții conduce la o schimbare în percepția obișnuită a corpului. Condiționarea unui subiect de a-și fixa atenția asupra unei părți specifice a corpului sau asupra unei funcții fiziologice specifice implică blocarea majorității câmpului de conștientizare prin amplificarea percepției părții specificate a corpului. Astfel, câmpul de conștientizare este invadat, de exemplu, prin respirație sau prin concentrarea asupra acelei părți a corpului. Prin acest fenomen, corpul nu este perceput în unitatea sa, ci, dimpotrivă, este împărțit în segmente, în diferite bucăți, cu piese distincte una lângă alta (segmentarea psihotică a corpului).

13.3.8. Patologii induse prin manipulare 13.3.8.1. La nivelul grupului Catharsisul și isteria în masă Aceasta este prima etapă experimentată de un grup și înseamnă de obicei o „curățare” a interdicțiilor, prin ritualuri. Un sentiment al uniunii comunității este creat și încurajat de liderul grupului, fiind construit în general pe o serie de predici ce duc la o eliberare cathartică a energiei colective. Deși are rolul unei „terapii”, aceasta eliberare de tip cathartic este mai mult o metodă de condiționare. Profitând de isteria ce îi cuprinde pe unii membri, liderul speculează adesea orice manifestare ca având origini divine sau nepământești, lucruri pe care pretinde ca numai el le poate descifra. Datorita acestui „dar”, liderul transcende natura sa și a grupului și se ridică la un nivel superior în termeni de cunoaștere și revelație finală. În urma manipulării emoționale, grupul se percepe ca fiind supus unei schimbări. Acest lucru conduce în curând la isteria în masă, fenomen ce se manifesta la diferiți membri ai sectei ca intrare într-o formă de transă, interpretată drept „transmutarea sinelui în creuzetul grupului” (Abgrall, 2000). Criza isterică este interpretată de către multe secte ca o modalitate de comunicare cu îngerii, spiritele sau cosmosul. 379

Isteria în masă este o explozie necontrolată a impulsurilor și a instinctelor. Episoadele de posesiune constituie cel mai tipic exemplu al acestui fenomen. Isteria unui individ poate fi reprodusă într-un întreg grup atunci când criza „posesiei” este considerată o manifestare a celor de dincolo; în consecință, supranormalul devine accesibil tuturor și toți membrii se consideră capabili să stabilească o uniune cu „transmițătorul mesajelor”, acesta fiind considerat mediul sau canalul de comunicare. Pe scurt, persoana isterică este promovată ca model de rol. Transa colectivă Transa colectivă nu diferă foarte mult de isteria în masă în dinamica sa instinctuală. Este tot o manifestare a impulsurilor, însă are un caracter mai organizat. Ca manifestare și fenomenologie împrumută o serie de aspecte de la șamanism și se bucură de un prestigiu simbolic în care este venerată isteria. Este modelată în jurul unei culturi. Printre subiectele dezvoltate de grupurile construite în jurul fenomenului de transă se numără reîncarnarea; în general în aceste situații transa simbolizează trecerea bătrânului în moarte, apoi din moarte în noua persoană. Preluând anumite cunoștințe de tip empiric specifice șamanismului, amalgamând o serie de informații din gestaltterapie și bioenergie, acest fenomen seduce mai mulți convertiți decât isteria în masă (care îi convinge de obicei pe cei extrem de impresionabili sau de labili psihoemoțional). Delirul colectiv Aceste grupuri sunt conduse de un delir constant, ce reflectă delirul liderului. Elementele iraționale determină o conexiune între patologia individuală și patologia colectivă, alimentându-le reciproc coexistența. Subiectele și ideația delirantă trebuie să fie identice cu cele ale liderului sau vor duce la critici și pedepse. Secta definește episoadele delirante ca fiind manifestări divine, atribuindu-le rolul de comunicare cu ființe supreme. Interesant este faptul că experiențele colective delirante întăresc coeziunea grupului, făcându-i pe membri să se simtă ca fiind parte a unei comunități elitiste, inaccesibile oricui și conferindu-le statutul de oameni „aleși”, meniți a îndeplini un scop suprem. Sinuciderea în masă Cel mai grav fenomen izvorât din patologia colectivă este, desigur, suicidul în masă. Sinuciderea este un tabu mai puternic decât toate celelalte. Instinctul de supraviețuire și dorința de auto-protecție sunt obstacole 380

considerabile în calea voinței liderului. Astfel, există o confruntare între tendințele suicidare ale liderului și instinctele de supraviețuire ale indivizilor din secta respectivă. Rezultatul acestei lupte s-a materializat într-un amestec de crime și sinucideri mai mult sau mai puțin voluntare, fenomene petrecute în Guyana (Templul Poporului, lider Jim Jones), Waco (Texas, Secta Davidienilor, lider David Koresh) și Franța, Canada și Elveția (Templul Solar, lider Joseph Di Mambro). În 1978, sinuciderea colectivă a Templului Poporului a avertizat deja mass-media despre riscul reprezentat de astfel de grupări; astfel, așa cum am arătat, în data de 18 noiembrie 1978, 918 de americani au murit în Jonestown, Guyana, ca urmare a unui suicid colectiv, printre morți numărându-se și 276 de copii. Din 1994 până în 1997, Ordinul membrilor Templului Solar a început o serie de sinucideri în masă, ceea ce a condus la aproximativ 74 de decese. Membrii considerau că moartea lor ar fi o scăpare din „ipocrizia și opresiunea acestei lumi”. În plus, exista o anume idee inoculată de către liderul Joseph Di Mambro, potrivit căreia după comiterea actului suicidar membrii se vor „îndrepta spre Sirius”. Toate sinuciderile, precum și tentativele suicidare s-au produs în jurul unor echinocții și solstiții, care probabil au avut o anumită legătură cu credințele grupului.

13.3.8.2. La nivelul individului Indiferent de tehnicile utilizate, manipularea mentală generează sau dezvăluie multe patologii psihiatrice care adesea necesită tratament pe termen lung. În fiecare dintre aceste entități nosologice se pot întâlni simptome având grade variabile de intensitate și invalidare a persoanei respective. Adesea, se întâlnesc trei principale portrete psihiatrice: fenomene depresive, nevroze și tulburări psihotice asociate cu pierderea structurii personalității. Fenomene depresive Depresia poate să apară ca urmare a incapacității membrilor de a satisface cerințele sectei, acest lucru repercutându-se asupra lor și complicând integrarea socială în cadrul grupului. Pe de alta parte, depresia poate fi rezultatul deficiențelor emoționale rezultate din îndepărtarea de familia de bază, indusă de 381

sectă, precum și din absența unui sistem de referință după ce a fost abandonat de secta respectivă (sau după ce a reușit să supraviețuiască după ce secta s-a dizolvat în urma unui eveniment tragic). Simptomele dezvoltate se subscriu aspectelor tradiționale ale patologiei anxietate-depresie, extinzându-se de la sindroame depresive minore până la melancolie extremă și tentative de sinucidere. Ele pot lua diferite forme, de la atacuri de panică la sentimente anormale de anxietate. Anxietate generalizată și tulburări de anxietate atipică La părăsirea sectei, fostul membrul suferă de un sentiment general de tensiune intrapsihică și de anxietate generalizată. El este într-o stare permanentă de suspans, așteptând un fel de repercusiuni ca urmare a actului său de „trădare”. Acest individ trăiește într-o stare de dezechilibru permanent între lumea veche și cea nouă. Întoarcerea la realitate este însoțită de renunțarea la toate „adevărurile” pe care el crezuse că le-a dobândit în lunile lungi sau chiar anii petrecuți în mijlocul sectei. Noua lui condiție este dominată de o puternică disonanță creată de recunoașterea faptului că timpul petrecut în sectă a fost complet irosit; există de asemenea percepția că elementele pozitive ar fi putut fi dobândite în lumea exterioară fără suferința acumulată în tot acest răstimp. Această durere psihică constantă determină o stare permanentă de hipervigilență. Subiectul este permanent îngrijorat, așteptându-se la noi nenorociri, iar vigilența lui îl face să se îndoiască de orice nou sistem de referință propus. Îngrijorarea lui este alimentată și de un element obiectiv, și anume amenințarea represiunii. Cordonul ombilical dintre sectă și subiect este unul care nu dispare imediat, ca urmare a restructurării personalității per ansamblu și din cauza implicațiilor emoționale. Anxietatea este persistentă la mulți foști membri și uneori se manifestă în episoade acute. Atacurile de panică Amintirile persistente ale vieții din cadrul sectei și percepția brutală a realității pot provoca adevărate crize de panică, subiectul fiind complet convins de faptul că nu poate combate consecințele experienței sale. Uneori aceste amintiri se ridică la suprafață, invadând câmpul de conștiință și perturbând simțul realității subiectului. Aceste atacuri de panică duc uneori la experimentarea lucrurilor ce i-au fost inoculate în cadrul sectei și anume faptul că în lumea exterioară va înnebuni, va fi atacat sau nu va fi capabil să facă față realității. Dublarea acestor trăiri psihologice de către tulburările neurovegetative (transpirația, palpitațiile, sentimentul de sufocare) îi creează acestui om un calvar continuu. 382

Stresul acut sau cronic Deși se combină cu anxietatea, starea stresului cronic este direct dependentă de modul agresiv în care l-a marcat secta pe individ, atât fizic, cât și psihologic. Frica de represalii persistă pe parcursul zilei și apoi se întoarce sub formă de vise repetitive. Din cauza sentimentului că trebuie să fie întotdeauna în alertă, există o reducere a interesului față de lumea exterioară, precum și față de alte persoane. Un alt efect secundar sunt tulburările de memorie, parazitate de reminiscențele experienței din cadrul comunității. Acest tip de patologie este prezent la subiect mult timp după ce a părăsit secta. Sarcina dificilă de gestionare a sistemelor de gândire și de referință contradictorii reprezintă cea mai frecventă cauză a acestei patologii particulare. Dificultățile care rezultă din conflictele familiale, sociale și profesionale se adaugă acestei senzații de ambiguitate. De cele mai multe ori, sectele nu încearcă să amelioreze stările depresive ale noilor lor adepți. Dimpotrivă, prin diferite mijloace susțin depresia, întrucât acest lucru facilitează desprinderea membrilor de viața lor anterioară și îi face să fie predispuși unei condiționări ulterioare. În plus, fiecare episod traumatic sau agresiv care i se întâmplă subiectului în timpul conviețuirii în cadrul sectei poate realimenta depresia deja existentă la subiect. Astfel se poate instaura stresul post-traumatic cronic. De asemenea, un alt tip de depresie se poate declanșa în momentul în care subiectul părăsește secta. Întoarcerea în lumea exterioară este însoțită de o redescoperire a „daunelor” cauzate de aceasta, iar confruntarea cu această realitate generează o furtună emoțională și o bulversare uriașă la nivel cognitiv. Fobiile Ideologia sectei imprimă o teamă permanentă față de lume în rândul membrilor. Toate discursurile liderului hrănesc și susțin temerile sociale, iar secta se comportă ca și cum ar fi într-o luptă permanentă împotriva răului care domnește afară. Confruntarea cu societatea reală cauzează episoade de anxietate care pot ajunge la nivelul unor mari atacuri de panică cu manifestări fizice. De exemplu, medicii care au tratat copiii care fuseseră eliberați în zilele anterioare distrugerii de la Waco, Texas, au observat tulburări somatice masive, în special afecțiuni cardiace (tahicardie, aritmie, palpitații, sincope) și tulburări intestinale (diaree și colită). Aceste tulburări s-au dezvoltat direct în urma evenimentelor traumatice, dovedind astfel originea psihosomatică. Doctorii și familia sunt investiți cu o putere răuvoitoare, întrucât în concepția sectei ei întruchipează societatea urâtă, fiind considerați instrumentele simbolice. Persistența la nivel inconștient a comportamentelor și a ritualurilor 383

implementate și practicate de către comunitate plasează subiectul într-un cadru în care se găsește înconjurat de vechile constrângeri și unde trebuie să facă față la noile cerințe ale societății. Perseverența comportamentelor stereotipice și a impulsurilor absurde este caracteristică unei tulburări obsesive compulsive. Subiectul, chiar dacă este conștient de propria lui judecată greșită, are dificultăți aproape insurmontabile în controlarea gândurilor sale și este implicat într-o multitudine de comportamente pe care le respinge intelectual, însă nu și le poate suprima, efortul fiind unul extrem de dureros. Într-un stadiu mai avansat al tulburărilor, subiectul este prins „între două lumi”, lumea ireala a sectei și realitatea socială. El se vede ca fiind produsul unei „mutații”, care îl îndepărtează de ceilalți oameni. Acest lucru este valabil mai ales pentru adepții care au avut experiențe mistice sau experiențe intense pseudo-mistice. Percepția lor asupra realității se degradează din ce în ce mai mult, aspect valabil și pentru percepția propriului sine. Sentimentul ciudat al irealității, caracteristic tulburărilor de depersonalizare, crește în intensitate, subiectul văzându-se ca un „robot”, crezând de multe ori că se află într-o stare similară visului. Tulburări psihotice Aceste tulburări urmează o curbă abruptă, care poate fi rezumată în felul următor: Etapa 1: Retragerea moderată, pierderea contactului cu societatea, personalitatea de tip schizotipal. Consideră că are anumite puteri deosebite – clarviziune, telepatie sau un al șaselea simț. Prezintă iluzii recurente (simțind prezența sau influența unei persoane de obicei absentă sau decedată). Etapa 2: Abordarea de tip absurd a realității. Integrarea fanteziei sectei în logica subiectului. Idei ciudate, idei delirante cu substrat religios sau nihilism. Inconsistența gândirii și creșterea apariției elementelor ilogice. La nivelul exprimării/ comunicării: limbaj neclar, inadecvat. Etapa 3: Credința completă în ideologia prezentată de sectă. Se produce o alterare și o deteriorare semnificativă a relațiilor sociale și a îngrijirii personale. Credința că trăiește o experiență „mistică”. Etapa 4: Pierderea completă a întregului simț al realității. Imersiune completă în idealul sectei. Absența completă a criticii. Înlocuirea totală a logicii cu interpretările delirante. Etapa 5: Comportamentul dezorganizat și halucinații. Etapa 6: Negativismul catatonic. Poziția catatonică. Rigiditatea catatonică. 384

Capitolul 14 Efectele psihologice ale mass-mediei

14.1. Violența în mass-media – accepțiuni generale Într-un studiu realizat în anii 1970, un grup de cercetători americani a fost convins că a găsit modalitatea perfectă de a măsura efectul violenței din mass-media. Ei au decis să studieze băieți adolescenți care locuiau în spații rezidențiale și în școli internat, unde vizionarea televiziunii putea fi complet controlată. Pentru o perioadă de șase săptămâni, jumătate dintre băieți avea voie să vadă doar programe violente, iar cealaltă jumătate doar programe nonviolente. Toată lumea se aștepta ca băieții expuși violenței să devină mai agresivi și mai indisciplinați, după cum au demonstrat studiile similare. Însă rezultatele au șocat pe toată lumea. Pe măsură ce săptămânile treceau, băieții expuși la programele non-violente au început să devină din ce în ce mai agresivi și să vandalizeze școlile. Ei au început să nu mai frecventeze cursurile, iar când o făceau, adresau cuvinte jignitoare atât profesorilor, cât și unul altuia, în timp ce grupurile care vizionau programele violente au rămas liniștite și implicate în activitatea de studiu, chiar mai mult decât de obicei (Feshbach & Singer, 1971). Cercetătorii au fost desigur contrariați de aceste rezultate. Poate că programele violente i-au ajutat pe băieți să treacă printr-un fel de efect cathartic. Dar studiile anterioare despre catharsis au arătat că acest efect variază dramatic de la individ la individ și nu durează prea mult. În curând, mai mulți experți au început examinarea rezultatelor și, în cele din urmă, au venit cu un răspuns. Grupul care urmărea programele non-violente fusese supărat pentru că li s-a refuzat vizionarea programului preferat, în mod special, „Batman”. S-a dovedit că vizionarea bucuriei sau a nefericirii a jucat un rol mult mai important în comportamentul băieților, față de cantitatea de violență la care au fost expuși. De fapt, violența din mass-media părea că nu are niciun efect. Prezentarea acestui studiu nu sugerează că violența din mass-media este inofensivă. Cercetările din ultimul deceniu arată faptul că mass-media violentă provoacă mult rău, dar pericolele nu sunt întotdeauna acelea care par cele mai evidente. Oamenii sunt afectați de mijloacele de informare în mod individualizat. Din același punct de vedere, factorii sociali care stau la baza agresiunii și a 385

criminalității sunt influențați de mult mai mult decât violența din mass-media. După decenii de declarații ale politicienilor și psihologilor cum că problemele sociale ar putea fi rezolvate cu programe mai bune de televiziune, consensul academicienilor, educatorilor și formatorilor de opinii a început să se schimbe în ultimii ani într-o perspectivă mai holistică asupra mass-mediei violente și a preluării comportamentelor violente de către oameni (Trend, 2007). Problema privind violența din mass-media a rezistat parțial unei soluționări și pentru că tema este atât de greu de definit. O parte a problemei este că reprezentările violente sunt atât de adânc înrădăcinate în cultura noastră. De-a lungul secolelor, violența a fost foarte importantă pentru povestiri, iar temele violente au apărut în mitologia clasică a multor națiuni, capodopere ale literaturii și artei, basme, operă și teatru. Textele religioase, precum Biblia și Coranul, utilizează episoade de violență pentru a dramatiza lecțiile morale și pentru a-i învăța pe oameni să se îngrijească unul de celălalt. Basmele avertizează copiii despre consecințele violente care apar în cazul în care nu se comportă conform instrucțiunilor adulților. Tablourile și monumentele istorice evidențiază aspecte din istoria umană cu reprezentări de violență. Astăzi, eliminarea violenței din divertismentul la domiciliu a devenit mult mai fezabilă, datorită noilor televizoare dotate cu această opțiune. Dar ce ar însemna asta? Renunțarea la violență ar exclude emisiuni precum „Fear Factor” sau horror-ul „Amityville”; de asemenea, filme importante cum sunt „Salvați soldatul Ryan”, „Lista lui Schindler”, „Hotelul Rwanda”, ca să nu mai vorbim de filmul extrem de popular pentru copii, „Regele leu”. Ubicuitatea reprezentărilor violente le-a făcut să devină o parte din viața de zi cu zi, iar volumul lor continuă să crească. În orice ziar și pe orice canal de televiziune, găsim imagini violente sau informații despre violență. Ca și războiul împotriva sărăciei, războiul împotriva drogurilor și războiul împotriva terorismului, campaniile de stopare a violenței mediatice sunt campaniile de televiziune unde frecvența incidentelor violente poate fi evaluată în raport cu totalitatea programelor. Un studiu din anul 2004 evidențiază faptul că o persoană tânără consumatoare de divertisment televizat va asista, până la împlinirea vârstei de 18 ani, la aproximativ 200.000 de acte de violență simulată și la 16.000 de crime violente (Gerdes, 2004). Ceea ce face această descoperire și mai îngrijorătoare este faptul că aceste programe violente pot influența dezvoltarea consumatorilor în acele etape critice de învățare în care ar trebui să își formeze o concepție și niște repere sănătoase despre ce înseamnă societatea cu toate aspectele ei. Cercetătorii care studiază violența din mass-media au încercat să ajungă la definiții științifice în eforturile de măsurare a acestui fenomen. În anii 1960 și 386

1970 aceasta însemna, adesea, ceva atât de simplu ca adunarea numărului de ori în care un personaj lovește cu pumnul sau trage cu arma. Fie că era vorba de „Colombo”, „Star Trek” sau „Get Smart”, tuturor li se oferea aceeași interpretare. Nu se făcea nicio distincție între realism, fantezie și comedie până în anii 1980, când unele cercetări au început să ia în considerare efectele incidentelor violente, precum și agresiunea psihologică. Eforturile de a defini violența din mass-media au ajuns la un punct de referință la mijlocul anilor 1990, când un consorțiu al universităților de cercetare a realizat Studiul Național privind Violența din Televiziune (NTVS), analizând peste 10.000 de ore de materiale difuzate. Studiind 23 de canale, NTVS a putut număra până la 18.000 de acte violente în decursul unei săptămâni, cu o frecvență de 6,5 incidente difuzate pe fiecare canal în decursul unei ore. De asemenea, studiul evidențiază faptul că un adult vizionează în medie patru ore de televiziune în fiecare zi, în timp ce un copil vizionează trei ore. Rezultatele sunt ușor generalizabile, televiziunea fiind un curent ascendent la nivel global. Astfel, este ușor de intuit cantitatea de acte violente la care este supus un individ, indiferent de vârstă (National Television Violence Study, 1998). În plus, regularitatea cu care este văzută violența în dramele de televiziune, în sport, în desenele animate, în rapoartele de știri despre război, terorism și criminalitate a sporit simțul iminenței și al realismului violenței. Acest lucru a fost amplificat și de creșterea numărului programelor bazate pe realitate și de mesajul generalizat că lumea devine un loc mai periculos. O simfonie discordantă a vocilor Continuarea dezbaterilor privind violența din mass-media este cauzată de marile diferențe dintre participanți și de modurile lor diverse de a gândi și de a vorbi despre această problemă complexă. Părinții pot aborda fenomenul violenței în mass-media destul de diferit față de profesorii care studiază subiectul sau de profesioniștii din industria care îl produce. Variația la nivelul unor factori precum credințele religioase, nivelul de educație, disciplină academică și specializarea în domeniul mass-media la nivelul publicului determină apariția neînțelegerilor și frustrărilor în rândurile consumatorilor de televiziune, astfel că, indiferent de natura materialului, acesta stimulează o populație țintă diferită. Acest fapt, alături de încărcătura emoțională transmisă, conduce la implicarea afectivă a publicului, dând naștere opiniilor controversate evocate de multe ori cu pasiune. În multe situații, exact acesta este efectul scontat al producătorilor în căutare de rating. În altă ordine de idei, dezbaterile legate de violența din mass-media pot fi privite ca simptome ale preocupărilor mari față de valorile 387

sociale, comportamentele și rolul jucat de tehnologiile de comunicare în viața oamenilor. Deoarece violența din mass-media provoacă îngrijorare în rândul unor grupuri atât de vaste și diverse, aceasta a generat o gamă fragmentată de întrebări, acuzații, ipoteze și răspunsuri, multe dintre ele abordând aspecte importante cu privire la violența din mass-media, însă prea puține care să ia în considerare complexitatea, interdependențele și contradicțiile sale. În acest mod apare un număr îngrijorător de discrepanțe între credințele și argumentele grupurilor, ce conduc la un fenomen asemănător unei paralizii intelectuale, fenomen care împiedică încercările de înțelegere autentică din spatele fenomenologiei televiziunii. Evident, aceste opinii publice ar trebui să ajungă la un consens, apărând nevoia pentru dezvoltarea unei metodologii comune care să pună pe aceeași direcție eforturile de studiere ale acestui domeniu. Absența acestei operaționalizări unificatoare în ceea ce privește violența duce la din ce în ce mai multe frustrări în rândurile specialiștilor, care își susțin cu vehemență propria perspectivă. Violența din mass-media nu va dispărea și este puțin probabil ca cele mai multe eforturi actuale de stopare a acesteia să aibă succes. Precum expunerea excesivă de material sexual gratuit, violența există într-o structură comercială bazată pe un sistem de fantezii pline de putere. Indiferent dacă ne place sau nu să recunoaștem acest lucru, aceste fantezii acumulează atracție și popularitate pentru că sunt legate de dorințele și temerile cele mai adânci ale oamenilor (Trend, 2007).

14.2. Scurt istoric al violenței în mass-media Violența din mass-media este una dintre problemele cele mai discutate, dar prea puțin înțelese ale timpurilor noastre. Caracterul fracturat și contradictoriu al dezbaterii publice privind violența din mass-media oferă puține informații. În schimb, discuția degenerează în discuții între cei care se tem și cei care savurează astfel de materiale. În cadrul acestor dispute se iau în considerare motivele pentru care reprezentarea violentă este atât de comună și cum satisface ea anumite dorințe ale auditoriului. Mai degrabă, decât să criticăm industria antreprenorială pentru producerea de programe violente, a filmelor și a jocurilor, este important să ne gândim de ce este atât de mare cererea pentru aceste creații. Răspunsul este că violența funcționează. Ca și rasismul și sexismul, dorința de reprezentări violente nu este o abatere de la o normă socială. Este norma. Violența a fost întotdeauna proeminentă în povestiri. Primele imagini violente au fost descoperite în peșteri, pereții acestora fiind acoperiți cu picturi 388

rupestre ce înfățișau diferite scene de luptă dintre oameni și animale. Astfel, natura violentă umană pare a fi determinată genetic, fapt ce ajută la înțelegerea prezenței violenței în manifestări artistice cu caracter expresiv a căror formă variază până la cele mai simple povești. Aceste povești încărcate de violență se regăsesc încă din timpul popoarelor egiptene, sumeriene, minoice și babiloniene, ale căror istorii folosesc violența ca pe un mod de transmitere a evenimentelor. Explicația ar fi simplă, violența a reprezentat încă de la începuturile umanității o metodă de cuantificare a valorii umane, după cum ilustrează operele clasice ale grecilor antici cunoscute până în ziua de astăzi, precum ,,Iliada” lui Homer, care descrie conflicte militare, asasinate, execuții în masă și dezastre naturale. Același lucru este valabil și pentru „Odiseea” lui Eschil sau „Oedip Rege” a lui Sofocle. Cu toate acestea, caracterul violent al poveștilor nu a avut aceleași conotații senzaționale ca în cazul publicațiilor moderne, fiind pe vremea aceea un mod de viață adaptativ pentru climatul socio-cultural. Cărțile din Vechiul Testament scrise în aceeași perioadă sunt pline de rapoarte despre genocid, război și sacrificiu uman. Modelul continuă și în secolele următoare, sugerând că violența este adânc înrădăcinată în genul de povestiri despre civilizația occidentală. Lucrările literare, precum „Infernul” lui Dante, erau pline de descrieri detaliate ale asaltului și ale morții violente. Cele mai cunoscute piese ale lui William Shakespeare, printre care „Hamlet”, „Iuliu Cezar”, „Macbeth”, „Othello”, „Romeo și Julieta”, s-au bazat foarte mult pe crimă și sinucidere. Tipografia a permis difuzarea acestora și a altor lucrări dincolo de scenă. Pe măsură ce tipografia a evoluat și s-a îmbunătățit, în secolul următor, cărțile despre criminalitate au început să se înmulțească, satisfăcând foamea pentru sânge. Introducerea litografiei pe placă a făcut posibilă producția în masă a cărților și a broșurilor. Buletinul Național de Poliție, publicat pentru prima oară în 1833, a ajuns să satisfacă foamea publicului pentru povestiri despre crime violente. Invenția fotografiei a făcut posibilă producția imaginilor în mișcare până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Thomas Edison a demonstrat noua tehnologie în 1895 cu filmul său kinetoscop, „Executarea Mariei, Regina Scoției”, un clip de 30 de secunde cu o decapitare. În timp, filmele cu meciuri de box au devenit o senzație. Fiecare generație a avut reticențe față de avansurile tehnologice cu implicații majore asupra vieții umane, astfel că îngrijorările cu privire la massmedia și la efectele negative ale acesteia sunt îndreptățite. Cu toate acestea, reticențele au dispărut pe măsura înțelegerii efectelor schimbărilor, acestea fiind înglobate în stilul de viață personal. 389

14.3. Dezbateri asupra violenței din mass-media De-a lungul timpului, au apărut diferite modele explicative care vizează percepția asupra violenței mediatice. Acestea s-au dezvoltat în strânsă legătură cu apariția noilor tehnologii, fiecare nouă etapă de dezvoltare fiind privită cu scepticism. Noua problemă majoră cu care se confruntă publicul larg în prezent este violența televizată, considerată un factor important, cu valență negativă, ce conduce la apariția problemelor de natură socială. Încă din secolul al XVI-lea, odată cu începerea procesului de globalizare a informațiilor, a început o revoluție socială ce a ajutat la crearea societății așa cum o știm. Un rol important în această privință a fost deținut de comunicare, ce a devenit de-a lungul timpului un aspect social din ce în ce mai important. Un alt val de preocupare publică a urmat după inventarea imaginilor în mișcare la sfârșitul secolului al XIX-lea. Adoptarea rapidă a televiziunii prin cablu din anii 1980 a adus videoclipurile muzicale în atenția unei generații de părinți anxioși. Explozia similară a jocurilor pe calculator și a utilizării internetului în anii 1990 a declanșat un alt motiv de îngrijorare față de massmedia violentă. În fiecare dintre aceste situații, nu tehnologia provoca îngrijorarea reală, ci faptul că populația vulnerabilă a descoperit un nou mod de acces la informații. Reprezentările violenței au rămas populare, pe măsură ce experiența trăită de violența fizică continuă să scadă în lumea occidentală. Pe măsură ce criminalitatea a scăzut și serviciile medicale s-au îmbunătățit, în ultimele două secole, majoritatea cetățenilor din S.U.A. și din alte națiuni găsesc din ce în ce mai mult suferința și violența ca fiind lucruri îndepărtate de viața reală de zi cu zi (Trend, 2007). Deși pare că își doreau presă violentă, oamenii continuau să se îngrijoreze încă de efectele media. Această preocupare este determinată de doi factori principali, dintre care primul este isteria pe termen scurt, aprinsă periodic de incidente de violență senzaționale. Cel de-al doilea factor, și mai agresiv, este cultura generalizată a fricii, perpetuată de susținători ai protecției copilului, oportuniști politici, posturi de televiziune însoțite de ratinguri și solicitanți de atenție academică. Isteria pe termen scurt a fost alimentată de apariția știrilor cu puternic impact emoțional în care sunt implicați adolescenți și copii. Noul trend problematic ce creează un cerc vicios cu efecte dezastruoase în plan social este cel legat de fenomenul „school shooting”. Astfel, evenimente precum cel din luna martie a anului 2005, din Red Lake Minnesota, în care un băiat de 16 ani l-a ucis pe bunicul său, apoi a mers la școală și a împușcat un profesor, un 390

gardian de securitate, cinci elevi și, în final, pe el însuși, lăsând în urmă un total de 10 morți, a provocat apariția unei panici generale în rândul părinților și a oferit tinerilor un exemplu de rezolvare a problemelor într-o manieră dezadaptativă și distructivă. Din nefericire, exemplul nu este singular. În aprilie 2002, un tânăr de 19 ani a ucis 13 profesori într-o școală din Santee, California. Unul dintre cele mai publicate dintre aceste evenimente a avut loc în aprilie 1999, când doi elevi au folosit arme și bombe pentru a ucide 13 persoane la Liceul Columbine din Littleton, Colorado. În cazul tuturor acestor evenimente, deși au fost propagate de massmedia cu o viteză covârșitoare, nimeni nu și-a asumat responsabilitatea, dându-se vina în totalitate pe agresori, toți fiind băieți cu acces rapid la arme. Majoritatea băieților deveniseră înstrăinați de școală și, ca majoritatea adolescenților, consumaseră cantități abundente de violență media. Mulți analiști ai acestor cazuri de împușcături văd media drept o problemă de fond, în cel mai bun caz. Dar pentru alții, asemănarea dintre fapte și ficțiune este prea apropiată. Filmul „Basketball Diaries” (1995) este adesea citat în acest context. În film, studenții își imaginează că merg și creează o rafală de împușcături, exact ca la Columbine. Deși au trecut peste două decenii de la apariția filmului, grupurile anti-violente încă citează filmul ca pe o amenințare. Fără nicio dovadă reală care să o susțină, asemănarea dintre o poveste fictivă și o adevărată tragedie este pur și simplu prea impunătoare pentru a rezista. Acesta este modul în care anxietățile publice sunt cartografiate pe dezbaterea privind violența din mass-media realizata prin interferențe, asociere și circumstanțe, mai degrabă decât prin analiză argumentată. Astfel, ia naștere un cerc vicios, în care divertismentul și știrile violente creează o preocupare publică generală nerezolvabilă, ce duce la inflamarea publicului, în același timp stârnind o dorință de senzațional și mai mare. Acest lucru este răspunzător de isteria producătorilor, politicienilor și reporterilor care luptă pentru problemele de pe scena publicului media. Rezultatele inevitabile sunt percepția ulterioară a unei probleme și o îngrijorare sporită care începe din nou ciclul. De fiecare dată când apare o tragedie, urmează aceeași tendință de acuzare și vină pe care unii comentatori o numesc panică morală sau o politică de substituție, care va da o explicație logică actului irațional de violență. Vina este atribuită jocurilor video, rap-ului sau gangsterilor, drogurilor, diavolului sau armelor în sine, sugerează Michael Moore în filmul său despre împușcăturile de la Columbine, numit „Bowling for Columbine”, din 2002.

391

14.4.Violența din mass-media vs. nivelul general al violenței sociale Părinții și adulții care se gândesc la comunitate sunt în mod clar preocupați de mass-media violentă. Divertismentul mass-media are la bază menținerea tensiunii dramatice și simularea violenței cu efect incitant pentru public, lucru care creează un caracter aproape adictiv pentru consumatori. Producătorii de filme și televiziuni adesea apără deciziile artistice cu argumentul că violența a constituit o componentă esențială în povești de-a lungul istoriei. Acesta este pretextul sub care numeroase materiale violente își fac loc pe piața comercială. Apărătorii violenței în mass-media din cercurile academice afirmă în mod similar că spectatorii obțin un sentiment de plăcere, satisfacție sau ușurare din vizualizarea unor astfel de materiale, în sprijinul lor venind diferite teorii, sondaje și studii care să le susțină afirmațiile. Formele de difuzare a materialului non-ficțional încep să se îndrepte dintr-o zonă predominant televizată, într-una bazată pe internet, fapt ce creează presiuni pentru modificarea structurii materialului, pentru a rămâne relevant ca în mediul televizat. Acest lucru a creat o tendință spre o raportare mai scurtă, mult mai sensibilă, furnizată fără o analiză costisitoare și consumatoare de timp. Segmentele despre crimă violentă, calamitate sau dezastru se potrivesc cu costurile necesare, mai ales că pot umple programele televiziunilor prin cablu și internetul. Toate acestea contribuie la o cultură a fricii care lasă spectatorii să caute o voce pentru a-și articula răspunsurile și o autoritate pentru a-și liniști anxietatea. Chiar dacă muzica, filmele și producătorii de jocuri au încercat adaptarea materialului violent specific unui public țintă, internetul rămâne și este nereglementat, iar violența continuă în reclame, jucării, benzi desenate, parcuri de distracții, cutii de cereale etc. și compromite universul și cultura copiilor. Astfel, în ciuda tuturor reglementărilor violenței media, nivelul general al violenței culturale rămâne neschimbat (Trend, 2007). Mizele pentru participanții la dezbaterea privind violența din massmedia nu au fost examinate. Cine câștigă și cine pierde din violența mass-media în publicitatea pe care a generat-o? Violența rămâne un mecanism important pe care se bazează industriile de știri și divertisment pentru a atrage publicul, neresimțind nicio responsabilitate morală pentru posibilele efecte negative. Violența din media este o țintă atât de ușoară pentru critici. Este peste tot și este ceea ce toată lumea înțelege sau crede că înțelege. Pentru politicieni, grupurile de sănătate publică și susținători ai valorilor familiale, violența din 392

mass-media este o țintă convenabilă. Pur și simplu trebuie să fie un factor în răspândirea infracțiunii, delincvenței și în decăderea morală. Astfel, senatorul Lieberman considera faptul că tinerii americani trăiesc într-un mediu toxic, conturat de violența promovată de mass-media, care îi incită și pe aceștia la acte violente. Un exemplu elocvent îl constituie împușcăturile din Columbine, care arată această influență negativă din ce în ce mai pregnantă. Acest tip de retorică este deosebit de util pentru consolidarea sprijinului electoral, ilustrând relevanța acestuia în mediul politic. Sociologul Howard Becker a inventat termenul de „antreprenor moral”, pentru a descrie figurile publice care se ocupă de aceste probleme culturale pentru câștigul lor (Becker, 1963). Există voci care susțin că îndreptarea atenției publicului spre acte de sex și violență reprezintă doar o distragere de la adevăratele probleme societale, precum sărăcia și inegalitatea. Un public desensibilizat de violență televizată nu mai este receptiv la problemele semenilor, la fel de relevante, dar nu la fel de incitante. Această politică de substituție are și un efect secundar grav, contribuind la existența pe scară largă, lumea devenind din ce în ce mai periculoasă. Inundați de programe fictive violente și știri despre conflicte în ținuturi îndepărtate, oamenilor li se spune, de asemenea, de către oficialii aleși și de către liderii comunității că potențialul rău abundă în viața lor reală. Nu e de mirare că atât de mulți oameni susțin că trebuie să dețină arme ca un drept de bază. Acest lucru se pare că a crescut substanțial în anii care au urmat de la atacul terorist din 11 septembrie 2001. Două direcții trebuie neapărat abordate în dezbaterea privind violența din mass-media: cantitatea de infracțiuni reale și comportamentul violent din societate și gradul în care consumul de materiale violente poate fi legat de criminalitate și violență. Potrivit Departamentului de Justiție al SUA, crimele violente au scăzut în ultimul deceniu, după ce au rămas oarecum constante pentru cei 20 de ani anteriori. Violența în școli a scăzut, de asemenea. Oricare ar fi părerile publicului și oricât de împărțite ar fi acestea, violența din mass-media apare în studiile de specialitate ca fiind un predictor important pentru agresiunea juvenilă, existând până în anul 2000 peste 1.000 de studii care susțin această relație. Cu toate acestea, este dificil de ajuns la un consens între specialiștii din domeniul mass-media din cauza intereselor de mare anvergură. 393

Cercetătorii din domeniul violenței au început să afirme că edificiul dovezilor științifice despre violența din mass-media a fost un mit și ca rezultatele obținute au fost neconcludente, contradictorii și, adesea, eronate, iar în unele cazuri, chiar fabricate.

14.5. A privi nu înseamnă a prelua comportamentele violente Indiferent de studiile publicate până în prezent, violența televizată rămâne o realitate problematică. Literatura despre violența din mass-media a devenit o miză de incursiuni independente în știința empirică, în analizele narative și în studiile de comunicare. Biologia violenței Când discutăm despre teoriile violenței în mass-media, este util să considerăm însăși violența umană, care este un subiect plin de dezbateri. La urma urmei, dacă sunteți de părere că violența este o parte normală a naturii umane, mass-media violentă nu poate face prea multă diferență. Pe de altă parte, atunci când comportamentul violent este considerat ca ceva ce oamenii învață, mass-media ar putea avea o mare însemnătate. Explicațiile biologice ale comportamentului violent au avut loc încă din secolul al XIX-lea. Se credea că ființele umane erau pur și simplu o altă specie, iar violența printre animale era un element natural al evoluției. În cartea sa, „Originea speciilor”, Charles Darwin a susținut că, prin procesul de selecție naturală, animalele mai puternice prevalează peste cele mai slabe (Darwin, 1859). Comportamentul violent în rândul animalelor a fost o parte naturală a vânătorii și a protecției de sine. Aceasta permite supraviețuirea celor mai potrivite exemplare și, prin extensie, îmbunătățirea speciilor. Teoriile lui Darwin asupra selecției naturale au pus bazele domeniului geneticii folosite astăzi pentru a ajuta oamenii de știință, printre altele, chiar și să dezvolte noi tulpini de culturi și să prezică probleme medicale moștenite. Comportamentul violent a început să fie înțeles din punct de vedere natural după anul 1900. Înțelegerea acestui fenomen provine din studiul comportamentului animal, cu precădere din studiul instinctului teritorial, împărțind astfel regnul animal după criteriul dominanței și cel al supunerii. În acest fel, concurența umană poate fi înțeleasă în termenii selecției naturale promovate de adepții darwinismului social. Mergând și mai departe, selecția 394

naturală ar putea sta în spatele ierarhizării sociale bazate pe clasă socială, gen și rasă. Psihologi renumiți, precum Sigmund Freud și Carl Gustav Jung, au susținut ideea conform căreia violența este intrinsecă naturii umane. Deci, pentru a modela un comportament dezirabil din punct de vedere social, tendințele violente, operaționalizate de către Jung ca Umbre arhetipale distructive, trebuie conștientizate și integrate într-un mod adaptativ. În acest fel, natura genetică a violenței poate fi eliminată, omul devenind astfel o ființă socială și morală (Zillmann, 2000). Pe de altă parte, Freud considera că ființele umane mature își dezvoltă capacitatea de-a aborda impulsurile interne violente. Cu toate acestea, ființele umane aflate în procesul dezvoltării experimentează violența simbolică ce stă la baza complexului lui Oedip și a angoasei de castrare. La începuturile înțelegerii tendințelor naturale ale omului către violență, antropologi precum Ashley Montague (1950) au demarat o cercetare menită să atribuie violenței o cauzalitate de ordin social, oamenii învățând să fie violenți prin experiențele și educația lor. Din perspectiva sa profesională, Montague consideră că explicațiile de ordin natural ale violenței sunt simple scuze, oamenii având datoria de a-și asuma responsabilitatea pentru comportamentele violente. În același sens, psihologul Dolf Zillmann consideră că explicațiile biologice ale agresiunii umane reprezintă în esență o asumare nejustificată a faptului că mânia ar conduce în mod obligatoriu la violență, iar agresiunea ar fi o parte firească a vieții (Zillmann, 2000). Psihologia violenței Violența poate fi explicată atât în termeni naturaliști, cât și în termeni sociali, excluzând din discuție factorii patologici. Majoritatea psihologilor din ziua de azi consideră că ceea ce este învățat sau dobândit prin experiență stă la baza comportamentului violent. Având în vedere măsura în care violența pătrunde în istoria și cultura umană, nu este surprinzător faptul că oamenii cred că este un fapt natural al vieții. De la începutul copilăriei, tinerii sunt expuși violenței prin basme, religie, jucării și mass-media. Violența pătrunde în literatura și istoria studiată în școală, precum și în jocurile și sporturile de pe terenul de joacă. Comportamentul violent își are originea atât în procesele cognitive, cât și în cele emoționale. În termeni cognitivi, oamenii învață să acționeze agresiv, văzând că alții reacționează în moduri violente. Fiind lovit de un părinte sau văzând violență în jurul lui, un copil începe să creadă că acesta este un 395

comportament normal. Copiii și adulții învață, de asemenea, violența de la modelele pe care încearcă să le imite, în ciuda faptului că familia, colegii, instituțiile sociale și cultura contribuie la formarea de atitudini și credințe care sancționează violența. Cu toate acestea, factorii prevalenți precum familia, mediul sau mass-media nu determină direct comportamentul violent, deși îl pot promova. Motivul pentru care o persoană comite o crimă sau un jaf este mult mai puternic și mai complex decât vizionarea violenței de la televizor. Emoția este importantă, conducând la o paletă largă de manifestări comportamentale, putând duce la reacții de tip „luptă sau fugi”. Traumele din trecut pot activa emoții puternice ce pot împinge persoanele spre comiterea unor acțiuni violente. Emoțiile pot amplifica astfel factorii volitivi caracteristici manifestărilor violente. Persoanele cu boli mintale pot deveni violente fără a fi complet responsabile pentru acțiunile lor. În astfel de cazuri, dezechilibrele chimice din creierul sociopaților, persoanelor cu tulburări bipolare sau cu patologie delirantă pot să genereze un comportament violent. În ceea ce privește mass-media, cunoașterea comună atestă că există o desensibilizare față de stimulii violenți apăruți pe ecrane, dar, cu toate acestea, spectatorilor nu le este permis de către natura stimulilor să se elibereze de anxietate sau de agresivitate. Ideea conform căreia conținutul violent promovat de mass-media oferă un efect cathartic a fost dezaprobată în studiile de cercetare (Bushman & Huesmann, 2001; Freedman, 2002), mai mult, se consideră că violența prezintă un așa numit „efect de suscitare”. Astfel, se dovedește faptul că violența televizată nu prezintă prea multe avantaje pentru spectator. De ce există aceasta, totuși, fiind atât de răspândită și folosită? Producătorii de media știu că violența este o tehnică importantă în a menține atenția publicului. O astfel de reprezentare oferă o modalitate de a experimenta trăiri pe care majoritatea oamenilor nu le vor întâlni niciodată. Oamenii sunt, de asemenea, atrași de o reprezentare violentă din curiozitate. Cu toate acestea, una dintre cele mai mari greșeli este aceea de a gândi că toată lumea răspunde la violența din mass-media în același mod. Cultura violenței Lumea nu a fost mereu așa cum o știm în ziua de astăzi, relativ pașnică și ghidată de dezvoltare mai degrabă decât de lupta continuă pentru putere. Astfel, din cele mai vechi timpuri au existat războaie și crime ce au format în timp o adevărată cultură a violenței. De asemenea, societățile au avut nevoie de poliție și armată, ale căror conduite au fost de cele mai multe ori violente prin 396

natura ocupației, iar acestea au fost definite în mediul social ca profesii onorabile și dezirabile. Deși diferitele culturi au abordat conflictul în moduri diferite, majoritatea societăților au legitimat violența în folosul statului, în numele justiției și al libertății. Delimitarea datoriei de abuz a fost de cele mai multe ori dificilă, argumentându-se că uneori trebuie luate măsuri drastice pentru binele majorității. Un alt considerent pentru care cultura violenței a prosperat este acela că violența este uneori mai eficientă decât alte variante pașnice. În esență, cultura violentă a apărut ca mecanism rezolutiv pentru confruntarea oamenilor cu frica, traumele sau nevoile nesatisfăcute. Astfel, violența a devenit un mecanism de coping atât la nivelul individului, cât și al societății.

14.6. Cercetări asupra efectelor violenței din mass-media Psihologii și sociologii, deopotrivă, au căutat să coreleze expunerea la conținuturile violente promovate de mass-media cu anumite efecte din rândul spectatorilor, cum ar fi agresiunea, desensibilizarea sau frica. Deseori, acest lucru implică studii de laborator în care filmele sau videoclipurile violente sunt afișate grupurilor de copii sau adulți, care răspund ulterior la întrebări despre agresiune. Aceste constatări sunt comparate cu cele ale unui grup de control expus unor medii nonviolente. Unii cercetători au observat comportamentul subiecților după ce au vizionat mass-media violentă sau au creat situații în care pot avea loc acțiuni agresive. Frecvent în aceste experimente, înregistrările violente ale mass-media prezintă într-adevăr predicții relativ mici și pe termen scurt pentru agresivitate crescută. Experimentele de laborator au determinat cercetătorii să creadă că violența din mass-media îi face pe oameni să imite ceea ce văd pe ecran în propriile lor vieți pe o durată limitată de timp (de exemplu, copiii se joacă de-a personajul pe care tocmai l-au văzut, imitând și comportamentele violente ale acestuia). Cum funcționează acest fapt? Potrivit psihologului Leonard Berkowitz (1965), comportamentul violent apare atunci când cei care vizionează violența experimentează amintirea a ceva ce au mai văzut sau trăit. S-au realizat și alte studii empirice care utilizează sondaje sau analize efectuate în afara laboratorului. Cele mai nuanțate dintre acestea încearcă să măsoare efectul expunerii pe termen lung al violenței din mass-media. 397

Cercetarea în laborator și pe teren Principala metodă de investigare a fenomenelor mediatice și a influențelor acestora asupra indivizilor este cercetarea de laborator. Aceasta este cea mai mare categorie de cercetare și un tip de cercetare capabilă să demonstreze în mod clar relația cauză-efect. Este relativ rapidă și mai puțin costisitoare decât studiile ample care implică cercetarea pe teren, interviurile, urmărirea pe termen lung a subiecților de cercetare. Din toate aceste motive, concluziile empirice din experimentele de laborator au fost preferate de grupurile care caută răspunsuri concrete despre violența din mass-media. Experimentele de laborator au fost elementul central a ceea ce a fost numit câmpul de efecte în violența mediatică. În ansamblu, studiile de laborator privind efectele violenței din massmedia au arătat creșteri mici, pe termen scurt, ale comportamentului agresiv în rândul participanților care vizionau materiale violente. Cel mai adesea, efectele violenței din mass-media au fost demonstrate prin experimente de laborator, care, în ultimii ani, au fost criticate din cauza modului în care acestea decontextualizează mediile publice, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în vizionarea zilnică, suferind de lipsa validității ecologice. Dintre cele 87 de experimente de laborator examinate de Freedman (2002), el afirmă că 37% au susținut ipoteza efectelor, 41% o resping, iar 22% au fost neconcludente. Aceasta înseamnă că cercetarea arată faptul că violența din mass-media nu conduce la manifestări agresive. Există și limite ale cercetării de laborator. Una dintre cele mai frecvente este faptul că cercetarea de laborator are loc într-un mediu diferit de cel în care efectele violenței media ar putea fi diluate de influențe exterioare. De asemenea, cercetarea de laborator este mai vulnerabilă la ceea ce a fost numit „cererea experimentatorului”, adică subiecții cercetării acționează așa cum consideră că se așteaptă experimentatorul. O alternativă la experimentele de laborator o reprezintă experimentele pe teren, care constituie o altă categorie largă de cercetări, favorizate în general pentru că oferă un mediu mai natural decât laboratorul. De asemenea, ele tind să arate efectele pe termen mai îndelungat. Cercetarea pe termen lung Cel mai faimos studiu al efectelor violenței media pe termen lung a fost realizat între anii 1960 și 1982 de către psihologii Eron și Huesmann (1981). Ideea din spatele a ceea ce a ajuns să fie numit „Studiul de 22 de ani” a fost analizarea diferențelor dintre copiii care sunt expuși încă de la vârste fragede la conținuturi violente promovate de mass-media și cei care nu au fost expuși la astfel 398

de materiale. De-a lungul anilor, rezultatele au arătat că tendințele agresive au crescut în rândul băieților, dar nu și în rândul fetelor care au urmărit materiale violente. Constatările lor au fost citate de Congresul American în Actul de Telecomunicații din 1996, care a introdus cererea pentru instalarea V-chipurilor în anii următori, afirmând că studiile au arătat că tinerii expuși programelor violente la o vârstă fragedă au o tendință mai mare către comportamente violente și agresive, ulterior în viață, față de copiii care nu sunt atât de expuși (Fowles, 1999). În anul 2000, jurnalistul Richard Rhodes (2000) a preluat problema violenței în mass-media, lansând sintagma „Mitul violenței în mass-media”, în raportul cu același titlu. Analiza conținutului Știința a fost aplicată violenței mass-media și prin analiza conținutului. Studiul național privind violența din televiziune (NTVS – National Television Violence Study), realizat în SUA în anul 1998, a stabilit că 60% din programele difuzate conțin diferite forme ale violenței. Studiul a arătat că violența din televiziune a reprezentat un subiect complex și adesea nedefinit, în ciuda impactului asupra publicului. Împreună cu eforturile de a clasifica diferitele forme și contexte ale violenței televizate, studiul a identificat trei riscuri mari și larg acceptate de a viziona mass-media violentă, precum învățarea unor atitudini și comportamente agresive, desensibilizarea față de violență și teama crescută de a fi victimele violenței. NTVS a declarat că sute de studii au demonstrat legătura dintre violență și comportamentul agresiv. În ciuda acceptării neexprimate a ipotezei de cauzalitate, NTVS a susținut că un factor important în relația dintre violența televizată și efectele sale asupra publicului este accentul pus pe contextul în care are loc violența. Oricum, o corelație nu este același lucru cu o cauză, ci pur și simplu o asociere. Corelarea violenței media cu agresiunea ar putea la fel de ușor să însemne că oamenii agresivi preferă mass-media violentă. Agresiunea este un fenomen extrem de complex, a cărui etiologie include o mare varietate de factori psihologici, sociali și circumstanțiali. În cel mai bun caz, știința empirică poate oferi doar o mică parte din înțelegerea violenței din mass-media (Trend, 2007).

14.7. Războiul opiniilor referitoare la efectele violenței din mass-media Experții academici au resimțit presiuni multilaterale din partea părinților, politicienilor și chiar și din partea producătorilor de știri pentru a 399

furniza dovezi pentru efectele nocive ale violenței difuzate de mass-media. Pe de altă parte, industria de divertisment, susținătorii libertății în exprimare și consumatorii înfocați de violență televizată solicită justificarea pentru media mai puțin violentă. Aceste presiuni încurajează cercetătorii să facă revendicări dramatice pentru munca lor și, uneori, să exagereze semnificația constatărilor. Părțile antiviolență în mass-media au dobândit recent cea mai mare atenție. Până la urmă, cine poate da vina pe părinți pentru că sunt îngrijorați de faptul că copiii lor vor fi influențați de numărul în creștere al filmelor, emisiunilor TV și al jocurilor care folosesc imagini tot mai spectaculoase de masacre umane pentru a se vinde? Concluziile studiilor efectuate de psihologi din domeniul comportamental și social ar fi amestecate și nu ar demonstra că violența din mass-media, prin ea însăși, este o cauză majoră a criminalității sau a agresiunii. Din păcate, cercetările au fost uneori interpretate de către oameni care nu fac parte din domeniul științei și care sunt mai interesați să găsească un țap ispășitor pentru o problemă socială, decât să realizeze o discuție mai nuanțată asupra problemei. La sfârșitul anilor ‘90, cca. 2.500 de studii având la baza subiectul efectelor psihologice ale violenței din mass-media evidențiau trei mari teze (explicații), și anume: teza efectului cathartic, teza suscitării violenței și teza efectului întăritor. Teza efectului cathartic O serie de abordări iau în considerare efectul cathartic al consumului cultural în genere. Mecanismul efectului „catharsis” poate fi explicat în momentul în care în viața de zi cu zi oamenii se confruntă cu diferite situații frustrante care pot genera deraparea spre diferite acte de violent, „participarea simbolică”, oferind eliberarea de acele frustrări. Acest lucru se realizează prin imaginarea unor scene și acte agresive. Programele încărcate de violență de la televizor pot constitui un suport și un mijloc de eliberare a indivizilor de frustrările acumulate, de inclinații și tentații agresive. Teza suscitării violenței Aceasta afirmă că, prin mesajele violente, mass-media constituie o sursă de stimulare a agresivității și a comportamentelor violente. Din cauza expunerii la stimuli agresivi, se intensifică starea emoțională a individului, iar probabilitatea apariției comportamentului agresiv va crește în mod exponențial 400

(de ex., un meci de box privit la televizor va mări emoția telespectatorului și va putea accentua înclinațiile agresive). Cercetările realizate nuanțează însă posibilele consecințe agresive ale programelor violente, evidențiind că factorul decisiv în ceea ce privește reacția și comportamentul oamenilor va depinde de modul în care este prezentată violența în programele respective. De pildă, când personajul preferat se manifestă violent sau când acesta este un erou, el va fi puternic investit emoțional, iar comportamentul său va fi luat drept model de comportament. În cazul copiilor sau adolescenților aflați mereu în căutare de modele, personajele din filme pot deveni o sursă de încurajare a agresivității, iar probabilitatea transpunerii scenelor din film în comportamentul de zi cu zi este totuși una crescută. Deprinderea violenței prin media presupune însă anumite caracteristici și trăsături de personalitate ale receptorilor și depinde, de asemenea, în mare măsură, de apartenența acestora la anumite grupuri și medii sociale. Teza efectului întăritor Aceasta afirmă că personajele și mesajele violente nu fac decât să actualizeze și să întărească pulsiuni și tendințe agresive existente la indivizi, însă factorul mediator este felul sau modalitatea în care au fost crescuți, educați și socializați. De asemenea, potrivit acestei teze, par a fi mai înclinate spre agresivitate și preluarea mesajelor violente persoanele care suferă de un deficit de stabilitate afectivă și socială, precum și cele mai puțin integrate în mediul lor social. Astfel, teza efectului întăritor arată că mass-media nu creează agresivitate și, mai ales, nu determină schimbarea atitudinilor și a comportamentelor în direcția agresivității; efectul de suscitare a violenței nu depinde atât de mesaj, cât de alți trei factori: a) structura personalității individului; b) situația socială sau psihologică în care se află; c) grupurile de apartenență și de referință ale subiectului, toate acestea determinând utilizarea și efectele mesajului. Alte analize atrag atenția asupra faptului că violența mediatizată devine nefastă printr-un efect cumulativ, și nu direct și fără întârziere. Deci, efectele nu sunt direct observabile și imediate, astfel încât influența violenței „televizate” este mai mult un proces insidios, treptat. Influența acesteia poate fi semnificativă asupra celor aflați într-o stare de rezistență psihologică scăzută (indivizi ce se confruntă cu probleme în familie, cei cu un grad crescut de labilitate psihică, indivizi ce trec prin crize existențiale sau 401

momente de depresie). Efectele pot consta adeseori în dezvoltarea unor tulburări psihice și nu în mod necesar în comportamente violente. În momentele în care există o ruptură sau o instabilitate în relația dintre individ și mediul său social sau familial, violența prezentată în mass-media poate fi preluată mai ușor, iar efectele pot fi evidențiate în comiterea unor acte autosau heterodestructive. Agresivitatea mediatizată are de asemenea un impact semnificativ negativ asupra oamenilor, cu atât mai mult cu cât există în societate conflicte și tensiuni, sărăcie, degringoladă axiologică, anomie sau insecuritate socială accentuată.

14.8. Violența din mass-media setează o anumită atitudine și o anumită interpretare a lumii în care trăim Violența din mass-media nu poate provoca oamenii să devină agresivi sau să comită crime, dar poate să facă ceva mai dăunător. Violența din massmedia a convins oamenii că trăiesc într-o lume violentă și că violența este necesară pentru a face lumea mai sigură. Anxietățile și atitudinea care rezultă din această credință despre lume au consecințe profunde în modul în care oamenii își trăiesc viețile și în modul în care este organizată societatea. Comportamentul oamenilor acasă și în public, la locul de muncă, la școală și în activitățile de zi cu zi devine afectat. Anxietatea are legătură cu violența pe care oamenii o privesc la TV, în ceea ce citesc și ce discută cu prietenii. Anxietatea aruncă o umbră asupra căilor prin care își planifică timpul, unde decid să plece și ce anume cumpără. În cele din urmă, violența din mass-media are un impact asupra modului în care oamenii își imaginează viața proprie și modul în care se gândesc la viitor. Această viziune anxioasă asupra lumii este rezultatul unei culturi a violenței, care ne transformă identitatea de bază în frică (Trend, 2007). Identitatea și frica Unul dintre aspectele promovate prin și cu ajutorul mass-mediei este frica. Aceasta nu este transmisă direct, ci prin mecanisme specifice care ne modifică modul de a vedea lumea, transformând până și mediul cel mai sigur și confortabil, precum propria noastră casă și familie, într-un mediu plin de pericole, stimulând un continuu simț al vulnerabilității și chiar al anxietății. Din clipa în care te trezești dimineața ți se spune să îți fie frică. Te dai jos din pat și te duci în baie. Fiecare produs are o etichetă de avertizare, dacă 402

înghiți prea multă apă de gură, va urma o consecință fatală. Începând să faci micul dejun, ți se aduce aminte, prin etichetele produselor, că multe alimente provoacă creșterea în greutate, contribuie la boală sau conțin ingrediente nocive. Deschizând televizorul, auzi că economia încetinește, ratele dobânzilor cresc, iar nivelul de alertă teroristă a crescut. Părăsești casa, după ce ai activat codul de siguranță, mergi la mașină și oprești alarma. Intri în mașină, te uiți în oglindă și înțelegi că nu ești singur. Îți este teamă. Ne trăim viețile de zi cu zi sub imperiul unei culturi a fricii. Această cultură se manifestă atât vizavi de lucrurile pe care se presupune că nu ar trebui să le facem, cât și față de lucrurile pe care societatea le impune ca necesare, deși acestea nu sunt relevante pentru propria persoană. Societatea folosește atât mecanismele informaționale întâlnite natural, prin prisma mediului social format din prieteni și familie, cât și artificial, prin mass-media. Problema este că dacă în primul caz se poate vorbi despre un mecanism relativ adaptativ de facilitare a interacțiunilor cu alți membri ai societății, pe care îi valorificăm, în al doilea caz, nu se întâmplă decât să ni se sugereze o aprofundare și mai mare în mentalitatea de consum ce domină interacțiunile contemporane, îndemnându-ne să cumpărăm lucruri de care nu avem nevoie sau să acționăm contrar intereselor și valorilor noastre. Această mentalitate de consum este promovată în principal prin instaurarea fricii și a nesiguranței. Fiecare lucru din jurul nostru devine astfel un factor de îngrijorare în legătură cu care facem tot ce putem pentru a rămâne în siguranță. Dar siguranța vine cu un preț. Pentru a ne simți în siguranță, modificăm modul în care acționăm, facem compromisuri în ceea ce vrem să realizăm și plătim, pe mai multe niveluri, o percepție a siguranței. Facem tot ce este necesar pentru a ne proteja sănătatea, cumpărăm orice produse sau servicii care ne vor ajuta să arătăm bine și să ne integrăm cu succes în societate și susținem un sistem juridic și o legislatură care vor acționa în numele nostru pentru a ne proteja, folosind mijloace violente, chiar uciderea altor oameni, dacă este necesar. Acesta este efectul daunelor cauzate de violența din mass-media. Trend (2007) a numit acest efect „sindromul lumii rele”. Acest sindrom se manifestă prin formarea unei convingeri colective conform căreia lumea în care trăim este un loc periculos, în care toate persoanele și situațiile sunt fie albe, fie negre, toate fiind atribute ca aparținând exclusiv binelui sau răului. Această mentalitate ne este transmisă încă din copilărie prin basme și povestiri și ajunge să se perpetueze în viețile noastre, distorsionându-ne modul de gândire. Astfel, soluția promovată de societate pentru această scindare este de cele mai multe ori violența, manifestată prin pedepsirea aspră a răufăcătorilor, fără a ține cont de circumstanțe. Realitatea, însă, este una destul de diferită, astfel că lumea din 403

jurul nostru este mai degrabă formată din nuanțe de gri, iar o atitudine absolută în ceea ce privește justiția este ideală doar într-o societate corectă și echitabilă. Altfel spus, mass-media ajută la conturarea unei perspective asupra vieții și identității ce depășește simpla frică ocazională, resimțită după o sperietură sau un zbor cu avionul, ajungând să devină o frică existențială ce ajunge să ne domine viețile. Ducând explicația într-o zonă ideologică, totul se învârte în jurul capitalismului, societatea fiind condusă de bani, iar emoțiile oamenilor fiind mecanisme puternice de direcționare a gândurilor și a fondurilor personale. În acest mod ia naștere teama colectivă, construcție susținută de anxietatea socială într-o eră de creștere a incertitudinii. Frica și expectanțele Totul începe prin manipularea treptată a nevoilor umane de bază precum mâncarea, îmbrăcămintea și adăpostul. Societatea ne convinge, însă, prin reclame luminoase și imagini atractive, că lucrurile simple nu ne îndeplinesc nevoile la fel de bine ca lucrurile scumpe. Se promovează în acest mod hainele de lux și mâncărurile rafinate ca fiind net superioare obiectelor simple care ne-ar putea la fel de bine satisface existența. Astfel, ia naștere ideea care susține că pentru a trăi cu adevărat trebuie să avem lucruri costisitoare, ori nu acesta este adevărul. Teoreticienii au crezut pentru mult timp că oamenii s-au convins de faptul că își doresc anumite lucruri sau că se comportă într-un anumit fel din cauza unui proces cunoscut sub numele de conștiință falsă. Cu alte cuvinte, maselor de oameni nesuspicioși le sunt vândute nenumărate lucruri de care au nevoie doar aparent, de către agenți de publicitate sau politicieni fără scrupule, societatea funcționând printr-un proces uriaș de propagandă, care nu oferă oamenilor multă încredere în gândirea independentă și care presupune că singurele dorințe reale ale poporului sunt acelea pe care aceștia sunt înșelați să le aibă (Althusser, 1971). În anii 1970, teoriile au început să aibă la bază o nouă perspectivă. Aceasta susținea că adevăratele mecanisme aflate în spatele mentalității de consum nu pornesc de la dorințele oamenilor, ci de la ce consideră aceștia că merită. Astfel, pornind de la lucruri simple și valoroase precum dragostea, prietenia și siguranța, a început să încolțească ideea conform căreia oamenii le pot primi doar prin comportarea într-un anumit mod sau prin cumpărarea anumitor lucruri. 404

Aceasta a fost adevărata idee de geniu a capitalismului modern. Oamenii au crezut că drumul spre fericire se află în posesiunile materiale și în semnele superficiale ale succesului. Acest proces de ideologie este ceea ce face ca partea consumatoare a identității să funcționeze. Crezi că trebuie să ai mașina sau hainele potrivite pentru a arăta bine și pentru a fi admirat. Și cine nu vrea să arate bine și să fie admirat? Nu este nimic în neregulă cu asta. Partea crudă a marketingului contemporan este că tendințele de ultimă oră și moda nu apar într-un mod natural, ci sunt impuse de oamenii influenți. Până și valori pure precum frumusețea devin un set arbitrar de reguli evoluate în timp pentru a susține interesele financiare ale marilor producători. Lucrurile nu se opresc aici. Ideea de frumusețe și dezirabilitate a fost raportată la populația majoritară a țărilor influente din punct de vedere economic pe plan mondial, precum S.U.A., Marea Britanie sau Franța, astfel formându-se tipare de frumusețe bazate nu numai pe caracteristici fizice, cât și pe rasă, vârstă sau orientare sexuală. De-a lungul timpului a fost format prototipul unei femei albe, subțire, cu suficienți bani pentru a cumpăra haine și machiaj. Este o frumusețe care lasă pe dinafară pe cineva care nu beneficiază de aceleași caracteristici naturale precum culoarea tenului, care nu pot fi schimbate fără operații estetice de anvergură. Astfel, mesajul trimis de industria contemporană de frumusețe și de modă este unul rasist și degradant pentru oricine nu se potrivește acestui prototip. În realitate, majoritatea femeilor nu coincid cu acesta. Totuși, în ultima vreme s-au făcut eforturi ocazionale în industria media pentru a inversa această tendință. Același set de reguli de bază se aplică și bărbaților, dar, în cazul acestora, accentul este pus mai mult pe a avea bani și obiecte care să reflecte starea materială, precum mașini luxoase, haine de firmă și ceasuri de colecție. Cu toate acestea, deformarea modelului dezirabil masculin este dusă mult mai departe decât în cazul femeilor, mass-media promovând și un mod de comportament pe lângă aspectul fizic. Astfel, este susținut modelul bărbatului macho, căruia nu îi este frică să folosească violența pentru a rezolva probleme și a obține ce își dorește în diferite situații. Cel mai evident exemplu al promovării acestui tipar se regăsește în filmografia unor actori precum Van Damme, Bruce Willis, Sylvester Stallone și Chuck Norris, care, în calitate de protagoniști, au reprezentat modele perfecte pentru bărbatul ideal. Acesta este unul dintre domeniile în care violența din mass-media chiar influențează gândirea oamenilor. Astfel de informații se infiltrează în mintea noastră inconștientă și produc schimbări subtile în atitudinile noastre despre lume și în modul în care ne comportăm. 405

14.9. Industria violenței în mass-media Există o dezbatere de lungă durată între cercurile implicate în violența din mass-media. Pe de o parte se află industria de divertisment, spunând că cererea publică pentru divertisment violent conduce piața. Publicul se bucură cu adevărat de filmele de acțiune, de thrillerele înfricoșătoare, de jocurile cu împușcături și de televiziunea necenzurată. Pe de altă parte, apărătorii consumatorilor susțin că industria de divertisment a stimulat foarte inteligent dorințele pentru aceste produse prin intermediul marketingului și al publicității, care conving oamenii de faptul că divertismentul violent este natural, distractiv și inofensiv, când, în schimb, îi învață, în special pe copii, să urască, să rănească și să ucidă. Care parte este corectă? Să începem cu industria de divertisment. În cazul în care industria crede că răspunde cererii consumatorilor de divertisment violent, cum determină modul în care va răspunde dorințelor consumatorilor? Unul dintre cele mai familiare răspunsuri vine de la suporterii unui sistem de piață liberă, care susțin că legile naturale ale ofertei și ale cererii determină ce se face, ce se consumă și ce nu. Deci, pare logic, din perspectiva industriei de divertisment, că există o cerere tot mai mare de violență în mass-media, care a fost articulată și este răspunzătoare de o ofertă similară în creștere. Cu alte cuvinte, trebuie să fie un proces normal care să culmineze cu prezența unui material atât de violent în mass-media. Deși ar fi simplist să credem că un singur set de asumpții conduce la toate deciziile de producție, marketing și distribuție în întreaga gamă de filme, televiziuni, publicații și jocuri de calculator, anumite principii generale au apărut de-a lungul timpului și au câștigat importanță în ultimul deceniu. Unele dintre aceste principii care conduc industria violenței în mass-media sunt pur și simplu extensii ale practicilor de afaceri și de creație care au existat în întreaga istorie a divertismentului în masă. Altele sunt destul de noi și unele sunt unice pentru dezvoltarea recentă a producției și diseminării mass-media (Trend, 2007). Noua economie a divertismentului Fără îndoială, cel mai important factor din reprezentarea curentă a violenței în mass-media este schimbarea dramatică ce a avut loc în ultimele decenii în structura economică a industriei de divertisment. Consolidarea continuă a companiilor de filme, televiziune și edituri și achiziționarea lor de către corporații mari, multinaționale, a dus la o filozofie și la proceduri de afaceri 406

diferite față de cele din studiourile de film, rețelele de televiziune și editurile pe care oamenii le cunoscuseră odată. Aceste industrii media au fost modificate printr-un model de accelerare a fuziunilor și achizițiilor corporative care a avut loc în ultimii 25 de ani, ce a avut un impuls extraordinar în ultimul deceniu. Acest lucru a însemnat că banii, nu etica, gustul sau politica, au devenit forța de conducere în divertisment și jurnalism. Acesta este unul dintre principalele motive pentru care fluxul de violență în mass-media a devenit aproape de neoprit (op. cit., 2007). Violența din filme În decursul ultimelor trei decenii, sistemul de expunere, comercializare și distribuire a filmelor importante a suferit o transformare radicală. De asemenea, relația dintre filme și alte produse de consum s-a schimbat dramatic. După o istorie în care s-au câștigat și s-au pierdut o mulțime de bani, oamenii de afaceri care dețin companiile de film au descoperit anumite formule care tind să funcționeze mai bine decât altele, precum și ce fel de filme sunt mai susceptibile de a avea reușită. O astfel de formulă de succes este violența. Anumiți critici media afirmă că în zilele noastre pare să existe mai multă violență în divertisment. Răspunsul dat adesea este că acest lucru este fals, că a existat întotdeauna violență în filme și în toate povestirile. Există într-adevăr mai multă violență și nu este un accident sau o coincidență. Producția și circulația filmelor saturate cu conținut violent face parte dintr-o strategie recent dezvoltată pentru a maximiza succesul ultimei generații de lansări de filme de tip blockbuster. Nimic nu este un secret. Nevoia de a face apel la tinerii adulți și adolescenți a determinat companiile de film să-și concentreze producția de tip blockbuster spre un gen de aventuri sau de acțiune, în care scenele violente extreme sunt omniprezente. Filmele despre dezastre Un studiu lansat în 2002, care analizează tendințele recente ale programelor cinematografice de la Hollywood cărora li se acorda un buget mare, a descoperit dominarea genurilor de acțiune violente asupra unor categorii precum filmele de familie, comediile și dramele. Studiul a constatat că cel mai mare buget din anii 1990-1999 s-a acordat filmelor despre dezastre. Astfel, filme precum „Titanic”, „Twister”, „Volcano”, „Deep Impact” sau „Armageddon” au capitalizat progresele recente în animația pe calculator, în efectele speci