Dreptul La Viata [PDF]

Zitiervorschau

Cantemir

Universitatea Dimitrie

Facultatea de Știinte Juridice si Administrative

REFERAT Dreptul la viaţă

Student: Popa Ionut Cristian Anul 1, Seria B Grupa 8

Dreptul la viaţă

1. Noţiuni introductive

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau C.E.D.O. există pentru a apăra dreptul la viaţă, la proces echitabil, la votare, la respectarea bunurilor personale, libertatea de exprimare, de gândire şi religie. Curtea este competentă în a soluţiona litigiile care îi sunt supuse privind fapte concrete prin care se pretinde violarea unuia dintre drepturile prevăzute în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar are şi o competenţă consultativă. Apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale se bazează, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic şi, pe de altă parte, pe o concepţie comună şi respectul comun al drepturilor omului. Cel mai natural drept al omului este dreptul la viaţă şi nu întâmplător garanţia protecţiei acestui drept este cuprinsă în articolul 2 al Convenţiei europene de la care nu se admite nici o derogare. Jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului a afirmat că, fără protejarea acestui drept, exercitarea oricăror altor drepturi sau libertăţi garantate de Convenţia europeană ar fi iluzorie. Dreptul la viaţă este înfăţişat ca având două dimensiuni: un conţinut minimal şi un 1

conţinut maximal. Stricto sensu, dreptul la viaţă protejează fiinţa umană contra atingerilor aduse integrităţii sale corporale din partea unei alte persoane, fiind deci în principal o interdicţie de a ucide o altă fiinţă. Lato sensu, dreptul la viaţă reprezintă o expresie care desemnează ansamblul drepturilor care sunt atribuite fiinţelor vii în general şi oamenilor în particular. Atingerile aduse dreptului la viaţă pot privi acţiunile prin care se pune capăt vieţii, moartea – concepută într-un sens general: pedeapsa cu moartea, întreruperea voluntară a sarcinii, eutanasierea, eugenismul, războiul şi sinuciderea.

1

Nicolae Pavel, Consideraţii teoretice referitoare la dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, în revista „Dreptul”, Anul XIV, Seria III-a nr.5/2003;http://www.iidh.org/downloads/journal2kiss.PDF

1

2

Potrivit art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului : “1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată vreunei persoane în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţată de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu aceasta pedeapsa, prin lege. 2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care ea rezultă dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a) Pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva unei violenţe ilegale, b) Pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute, c) Pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.” 2. Obligaţii pozitive şi obligaţii negative

Dreptul la viaţă presupune obligaţia statului de a nu provoca moartea cu intenţie, decât în cazul executării unei hotărâri judecătoreşti pentru aplicarea unei sancţiuni penale cu pedeapsa capitală în condiţiile legii. În consecinţă, chiar dacă norma europeană nu a interzis, în mod expres, orice suprimare a vieţii, admiţând decesul rezultat din acte licite de război, în prezent, dreptul la viaţă s-a impus ca un principiu esenţial. Convenţia europeană a fost redactată într-o perioadă în care mare parte din statele fondatoare ale Consiliului Europei reglementau pedeapsa capitală. În prezent, articolul 2 trebuie analizat din perspectiva Protocolului adiţional nr. 6 şi, respectiv 13, la Convenţia europeană prin care pedeapsa cu moartea a fost abolită. Protocolul 6 prevede că un stat nu poate condamna nici o persoana la pedeapsa cu moartea şi că nimeni nu poate fi supus executării unei asemenea pedepse după asumarea angajamentelor juridice presupuse de acest instrument juridic. Acesta dă, totuşi, posibilitatea ca pedeapsa cu moartea să poată fi prevazută în condiţiile în care aplicarea acesteia ar fi rezultat din fapte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război. Protocolul 13 stipulează că

http://jurisprudentacedo.com/Conventia-CEDO/Titlul-I-Drepturi-si-libertati.html http://jurisprudentacedo.com/Conventia-CEDO/Titlul-I-Drepturi-si-libertati.html

2

2

pedeapsa cu moartea este considerată abolită în toate împrejurările, indiferent de situaţia de pace sau de război. Este evident că judecătorii de la Strasbourg realizeză un control extrem de riguros al raţiunilor care au condus agenţii statului la folosirea forţei letale, criteriul principal pe care îl folosesc fiind cel al proporţionalităţii mijloacelor folosite cu starea de pericol pe care o 3

reprezenta persoana în cauză . Astfel, în hotarârea din cauza Nachova şi alţii c. Bulgariei, Curtea a analizat compatibilitatea cu articolul 2 a unor operaţiuni de arestare a unor persoane de etnie romă. Curtea a apreciat că în circumstanţele cauzei, articolul 2 din Convenţie interzicea recurgerea 4

orice recurgere la forţa potenţial letală, în ciuda riscului de fugă a victimelor.

Curtea europeană analizează circumstanţele particulare ale fiecărui caz, cum ar fi pericolul concret pe care îl reprezintă persoanele a căror viaţă este pusă în pericol, cadrul legal care autorizează folosirea forţei letale, pregătirea riguroasă sau nu a misiunii de către forţele de ordine, tipul de armanent folosit, modul concret în care este folosită forţa letală. Conţinutul dreptului la viaţă nu trebuie, însă, înţeles ca limitându-se doar la interdicţia uciderii persoanei. În acelaşi timp, el nu presupune obligaţia statului de a lua măsuri privind asigurarea unui anumit nivel de viaţă necesar supravieţuirii, pentru ca dreptul la un nivel de viaţă suficient, sau, mai exact, dreptul la condiţii minime de existenţă, nu-şi găseşte temeiul juridic în articolul menţionat, acesta fiind un drept social care poate fi dedus din alte norme juridice aplicabile. Legislaţia penală română în vigoare ocroteşte viaţa persoanei prin incriminarea într-o secţiune distinctă intitulată “Omuciderea” a faptelor prin care este suprimată viaţa altei persoane. Această ocrotire începe, în cadrul secţiunii amintite, din momentul în când copilul se naşte şi îşi începe existenţa sa independentă de corpul mamei, şi durează până la încetarea din viaţă a 5

persoanei (moartea biologică) . Ocrotirea este garantată indiferent de sex, vârstă şi de capacitatea de a trăi mai mult sau nu.

3 CEDO, Nachova şi alţii c. Bulgaria, hotărârea din 6 iulie 2005, paragraf 96 42006, pag. Selejan – Guţan, Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 80 5 Udroiu, Mihai, Predescu, Ovidiu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Bucureşti, Editura C. H. Beck, 2008, pag. 63

3

Conform prevederilor Convenţiei Europene, pe lângă obligaţia negativă a statului care trebuie să se abţină de la a provoca moartea în mod ilegal şi intenţionat, acestea au şi obligaţii pozitive, necesare pentru protecţia vieţii persoanelor aflate sub jurisdicţia lor. Cu alte cuvinte, statele trebuie să ia măsuri concrete de a proteja viaţa, cum ar fi, de exemplu, adoptarea unei legislaţii penale care să incrimineze faptele ce aduc atingere vieţii sau informarea populaţiei cu privire la posibilele riscuri asupra vieţii. De asemenea, statele trebuie să intervină activ pentru garantarea dreptului la viaţă: de exemplu, în materia luptei contra terorismului, statul trebuie, pe de o parte, sa-i sancţioneze pe cei vinovaţi şi, pe de altă parte, să ia măsurile preventive corespunzătoare situaţiei generale.

6

Obligaţia pozitivă care revine frecvent în analiza Curţii este cea de a desfăşura o anchetă efectivă de îndată ce autorităţile statului au cunoştinţă despre moartea unei persoane. Conform jurisprudenţei Curţii, o anchetă efectivă este cea aptă să identifice şi să pedepsescă persoanele 7

responsabile a fi provocat moartea cuiva , indiferent dacă acestea sunt agenţi ai statului (poliţişti, jandarmi etc) sau persoane private. Mai mult, atunci când o persoană a intrat într-o stare bună de sănătate sub controlul autorităţilor statului (de exemplu, în timpul detenţiei sau al internării medicale obligatorii) şi decedează în acest interval, statul are obligaţia de a furniza o explicaţie plauzibilă privind producerea decesului. Răsturnarea sarcinii probei în acest caz este consecinţa firească a poziţiei vulnerabile pe care o are persoana aflată sub autoritatea statului. În lipsa unei explicaţii plauzibile din partea autorităţilor statului, aceastea vor fi ţinute responsabile pentru încălcarea dreptului la viaţă. Astfel, obligaţiile principale care cad în sarcina statelor în cazul decesului unei persoane sunt: – obligaţii de efectuare a unei anchete complete, imparţiale şi independente, dacă moartea persoanei a survenit în timp ce aceasta era arestată sau reţinută (Hotărârile Salman contraTurciei din 27 iunie 2000, Velikova contra Bulgariei din 18 mai 2000). Scopul esenţial al anchetei este de a asigura aplicarea efectivă a dreptului intern care protejează dreptul la viaţă. În cauzele privind implicarea organelor sau a agenţilor statului, dreptul garantează obligaţia

6

Selejan – Guţan, Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006, pag. 74

7

CEDO, Mantog c. România, Hotărârea din 11 octombrie 2007, paragraf 64

4

acestora din urmă la măsuri pozitive vizând evitarea deceselor survenite sub responsabilitatea lor (Hotărârea Hugh Jordan contra Regatului Unit din 4 mai 2001); – obligaţii de luare a măsurilor pozitive necesare în vederea protecţiei vieţii persoanei, chiar dacă decesul acesteia nu se datorează vreunui agent al statului, ci unor terţe persoane (cazul Osman contra Regatului Unit şi Hotărârea Cicek contra Turciei din 27 februarie 2001, referitoare la o persoană disparută dupa arestare şi prezumată a fi decedată); – obligaţii de informare a populaţiei asupra riscurilor prezenţei în apropierea unei zone locuite a unei uzine care produce substanţe periculoase, şi luarea măsurilor de prevenire în caz de accident (chimic, nuclear etc.) (Hotărârile Curţii în cazul Guerra şi alţii contra Italiei din 19 februarie 1998 şi în cazul ICB contra Regatului Unit din 9 iunie 1998). 3. Titularii dreptului la viaţă

Articolul 2 al Convenţiei europene protejează dreptul la viaţă al persoanei fizice din momentul naşterii şi până în momentul decesului. Prin urmare, această dispoziţie nu este aplicabilă foetusului şi nici nu poate fi interpretată ca recunoscând un drept la eutanasie. De asemenea, Curtea europeană a evitat să afirme existenţa unui drept al copilului de a se naşte şi să analizeze chestiunile legate de legitimitatea întreruperilor voluntare de sarcină pe tărâmul acestui articol. Jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg a avut prilejul să contureze în această materie câteva repere esenţiale referitoare la cazurile unor persoane dispărute, la situaţia unor decese survenite în perioada arestării preventive, în legatură cu violenţe grave, avorturi şi cu privire la alte asemenea situaţii. Cu prilejul hotărârii pronunţate în cazul Osman contra Regatului Unit, din 28 octombrie1998, Curtea Europeană de la Strasbourg menţionează atât obligaţia statului de a asigura dreptul la viaţă printr-o legislaţie penală concretă, care să descurajeze omuciderile, cât şi obligaţia pozitivă a statului de a lua măsuri de ordin preventiv a căror eficienţă trebuie să protejeze individul de ameninţările altor persoane care i-ar putea produce decesul. Totuşi, jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg subliniază ca o asemenea obligaţie nu trebuie să constituie o sarcină insuportabilă sau excesivă pentru autorităţile naţionale. Raţionamentul Curţii de la Strasbourg demonstrează extinderea aplicării art. 2 din Conventie de la acţiunile agenţilor 5

statului care provoacă moartea, la relaţiile sau la comportamentul interindividual al persoanelor aflate sub jurisdicţia sa şi, în general, lărgirea incidentei Convenţiei la relaţiile dintre particulari. O altă caracteristică jurisprudenţială a aplicarii art. 2 din CEDO a fost aceea a ezitării Comisiei şi Curţii Europene a Drepturilor Omului în faţa cazurilor referitoare la avorturi. În legatură cu incidenţa normei la un caz de avort terapeutic, în doctrină s-a pus în evidenţă, că în timp ce Comisia Europeană a apreciat că art. 2 s-ar aplica doar după naşterea copilului, Curtea a evitat pur şi simplu să se pronunţe asupra dreptului la viaţă al copilului nenăscut. Şi în acest context, s-a preferat să se considere că statelor contractante trebuie să li se recunoască o putere de apreciere mai largă, dar nu nelimitată. La nivel european nu există un consens în ceea ce priveşte natura şi statutul embrionului şi/sau fetusului, deşi aceştia încep să se bucure de o anumită protecţie în lumina progresului ştiinţific şi a potenţialelor consecinţe ale studiilor în materia ingineriei genetice sau procreării asistată medical. Se poate reţine,ca numitor comun, cel mult apartenenţa embrionului şi/sau a fetusului la specia umană. Potenţialitatea acestuia de a fi şi capacitatea de a deveni o persoană impun protecţia sa în considerarea demnităţii umane, fără a face din embrion şi/sau fetus, o persoană în sensul art. 2.

8

În România problema embrionului nu este tratată, fiind greu de stabilit astfel momentul de debut al dreptului la viaţă a unei persoane.Totuşi opinia majoritară este că momentul apariţiei persoanei ocrotite prin incriminarea infracţiunii de omor este cel al desprinderii totale al fătului de cordonul ombilical al mamei. Prin urmare se consideră că până în acel moment fătul nu avea dreptul la viaţă. Cu toate acestea, art. 176 alin 1 lit. e din Codul penal incriminează ca fiind omor deosebit de grav, omorul asupra femeii însărcinate, indiferent de stadiul sarcinii. De aici rezultă totuşi, separat de doctrina majoritară, că legiuitorul român acordă o anumită importanţă şi protecţie fetusului sub aspectul art. 2 al Convenţiei Europene. În legătură cu momentul până la care se întinde viaţa ori când se sfârşeşte viaţa, jurisdicţia europeană a avut a se pronunţa cu privire la faptul dacă art. 2 din Convenţia europeană cuprinde şi dreptul de a muri. Desigur este vorba de eutanasia activă şi eutanasia pasivă.

8

9

Udroiu, Mihai, Predescu, Ovidiu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Bucureşti, Editura C. H. Beck, 2008, pag. 68 9 Udroiu, Mihai, Predescu, Ovidiu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Bucureşti, Editura C. H. Beck, 2008, pag. 72

6

Eutanasia reprezintă terminarea activă, intenţionată a vieţii unui pacient de către medic care consideră această acţiune în beneficiul pacientului. Şi în acest caz Curtea Europeană lasă statelor o marjă de apreciere în materia reglementării permisive sau prohibitive a eutanasiei sau a sinuciderii asistată medical. În doctrina penală română s-a stabilit, ca de altfel în majoritatea legislaţiilor penale, că nu se incriminează sinuciderea pe principiul că fiecare dispune în mod liber de corpul său. Însă va fi sancţionat acela care determină sau înlesneşte sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc şi totodată în cazul constrângerii la sinucidere ne vom afla în faţa infracţiunii de omor calificat. În legislaţia română este interzisă cu desăvârşire eutanasia indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii. Medicul nu are dreptul nici să înlesnească sinuciderile sau autovătămările prin sfaturi, împrumutarea de instrumente, el fiind obligat să refuze orice explicaţie sau ajutor în acest sens. Persoana acuzată de practici de eutanasiere va răspunde în faţa legii pentru comiterea infracţiunii de omor simplu sau calificat. Clonarea fiinţelor umane reprezintă, pe drept cuvânt, una dintre cele mai mari probleme care s-au ridicat şi se ridică încă în faţa ştiinţei moderne, dar şi a deciziei politice. În această materie Consiliul Europei a adoptat, la 4 aprilie 1997, la Oviedo un instrument juridic având o deosebită semnificaţie. Documentul este intitulat „Convenţia pentru protejarea drepturilor omului şi demnităţii umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinii: Convenţia asupra drepturilor omului şi biomedicinei”. Preambulul Convenţiei cuprinde importante referiri la documentele internaţionale care garantează drepturile omului, precum: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia cu privire la apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Pactele drepturilor omului ş.a., specificând în acelaşi timp că este necesar să fie luate măsuri împotriva „actelor care ar putea pune în pericol demnitatea umană printr-o folosinţă improprie a biologiei şi a medicinii”, aceasta nefiind însă de natură a împiedica cooperarea internaţională pentru asigurarea progreselor ştiinţei. Transplantul de organe reprezintă o problemă care s-a ridicat în zilele noastre ca urmare a succeselor ştiinţei medicale şi a reuşitei unor operaţii de acest gen în numeroase ţări ale lumi, printre care şi România. În acest domeniu există de asemeni prevederi internaţionale, dar şi prevederi interne (legea nr. 2/1998).

7

Este cert că aceste probleme interesează deopotrivă legislaţia internă şi dreptul internaţional. Dacă, în mod evident, dreptul la viaţă este reglementat prin constituţiile naţionale, prin codul penal, iar de multe ori prin legi speciale, consacrate acestor subiecte, nu este mai puţin adevărat că ideea unor convenţii internaţionale nu este străină preocupărilor juriştilor, a celor care doresc ca legislaţia să ţină pasul cu viaţa, cu a aspectele noi ale vieţii şi practicii sociale, pe care ştiinţa dreptului trebuie să le rezolve pas cu pas. 4. Studiu de caz

România este parte la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din anul 1994 şi se supune jurisdicţiei C.E.D.O., iar Constituţia României consacra capitolul II al Titlului II drepturilor şi libertăţilor fundamentale. De asemenea, Constituţia României în articolul 22 alin. 1 menţionează că "dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate". În ceea ce priveşte situaţiile în care este permisă producerea cu intenţie a morţii unei persoane, legislaţia noastră exclude cazul executării unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal, întrucât 10

pedeapsa cu moartea a fost abrogată , iar Constituţia României în articolul 22 alin. 3 interzice pedeapsa cu moartea. Cum este şi normal, Constituţia României reglementează obligaţii ale statului corelative dreptului la viaţă cum sunt: prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi altor fapte periculoase pentru viaţa persoanei şi viaţa publică (omorul, tentativa de omor, lovituri cauzatoare de moarte etc.), ocrotirea sănătăţii, interzicerea muncii forţate, asigurarea măsurilor de dezvoltare economică şi de protecţie socială necesare unui trai decent, etc. Din păcate, cu toate că prin lege dreptul la viaţă este garantat, România s-a aflat în anul 2011 pe locul 1 din cele 27 de ţări ale Uniunii Europene la numărul de procese înregistrate la C.E.D.O., pentru încălcarea articolelor 2 şi 3 din Convenţia Europeană, iar conform statisticilor de la sfârşitul anului 2011, România îşi menţine locul 4 în topul statelor împotriva cărora se formulează cele mai multe cereri la C.E.D.O. Astfel, la 31 decembrie 2011, au fost numărate

10

Prin decretul – lege nr. 1/1990

8

12.300 de cereri împotriva României, sau 8,1% din totalul cererilor pendinte la Curtea Europeană (151.600).

11

România este parte reclamată într-o multitudine de plângeri adresate C.E.D.O., iar unul dintre cazuri este cu atât mai grav dacă ne gândim la implicaţii, şi anume refuzarea oferirii gratuite a tratamentului unui bolnav de cancer. Concret este vorba de cazul Panaitescu versus România. Cererea nr. 30909/06 a fost introdusă de Ştefan Panaitescu, în prezent decedat, cetăţean român născut în 1944 şi care era domiciliat în Alejd, judeţul Bihor, România. Alexandru Panaitescu, fiul reclamantului, a continuat procedura în faţa Curţii, după decesul tatălui său din decembrie 2006. În iunie 2002, instanţele române au hotărât că domnul Ştefan Panaitescu avea dreptul la prestaţiile prevăzute de Legea nr. 189/2000 care conţine prevederi referitoare la indemnizarea persoanelor persecutate în 1940 şi 1945 pe motive de provenienţă etnică. La Art. 5 din legea mai sus citată sunt prevăzute pentru această categorie de persoane, mai ales, drepturi precum accesul prioritar şi gratuit la îngrijiri şi la medicamente. În aprilie 2005, reclamantul a fost diagnosticat cu cancer. În mai 2005, acesta a fost operat de o tumoare la rinichi într-un spital public. Constatând că i se administraseră doar vitamine şi o soluţie salină, dar nu şi tratamentul anticanceros specific de care avea nevoie, domnul Panaitescu s-a adresat Institutului Oncologic din Cluj Napoca. Acest institut i-a recomandat să continue îngrijirile cu două medicamente pe care a început să şi le administreze în iulie 2005 pe cheltuiala proprie. Incapabil să continue finanţarea tratamentului, domnul Panaitescu a solicitat în mai multe rânduri casei de asigurări să îi ofere gratuit cele două medicament. De asemenea, el s-a adresat, în van, şi altor instituţii şi organizaţii. Reclamantul Ştefan Panaitescu a mai relatat Curţii, printre altele, că imposibilitatea sa de a finanţa acest tratament l-au determinat să participe la testări clinice pentru un nou medicament, testări care aveau loc la Hambourg, unde trebuia să meargă din două în două luni. În noiembrie 2005, domnul Panaitescu a introdus o acţiune contra autorităţilor sanitare naţionale în vederea obţinerii în mod gratuit a celor două medicamente specifice de care avea nevoie şi rambursarea cheltuielilor efectuate până la acea dată cu procurarea lor. Instanţele au

http://jurisprudentacedo.com/Statisticile-CEDO-pe-anul-2011.html http://jurisprudentacedo.com/Statisticile-CEDO-pe-anul-2011.htm l

9

11

admis cele două capete de cerere printr-o hotărâre din 12 decembrie 2005, devenită definitivă în aprilie 2006. Autorităţile sanitare au încercat să se opună executării hotărârii. Plângerea în faţa C.E.D.O. Invocând articolul 2 (dreptul la viaţă) şi 3 (interzicerea tratamentelor inumane şi degradante) din Convenţie moştenitorul reclamantului, Alexandru Panaitescu, a acuzat în principal refuzul cinic şi abuziv al autorităţilor de a executa hotărârile judiciare care recunoscuseră tatălui său dreptul la un tratament medical adecvat şi gratuit în baza Legii nr. 189/2000, reclamând că acest refuz a pus în pericol viaţa tatălui său, cauzându-i ample suferinţe morale. Decizia Curţii Cu privire la dreptul la viaţă, Curtea a amintit că C.E.D.O. impune statelor atât să se abţină de la a provoca moartea persoanelor aflate sub jurisdicţia lor în mod neregulat, cât şi să ia măsurile necesare cu privire la protejarea vieţii acestor persoane. Instanţa de la Strasbourg a mai apreciat că, în virtutea legislaţiei relevante (Legea nr. 189/2000), domnul Ştefan Panaitescu avea dreptul la acces prioritar şi gratuit la îngrijiri şi medicamente. De altfel, acest drept era recunoscut părţii interesate printr-o hotărâre internă pronunţată în 2002. Această hotărâre a fost confirmată de printr-o a doua decizie pronunţată în decembrie 2005 care a obligat autorităţile publice să furnizeze reclamantului tratamentul anticanceros prescris cât şi să i se ramburseze cheltuielile pe care le efectuase pentru a-şi procura această medicamentaţie. Executarea cu întârziere şi numai în parte a hotărârii din decembrie 2005 a coincis cu degradarea stării de sănătate a reclamantului, stare care s-a accentuat atunci când acesta n-a mai fost în măsură să-şi plătească tratamentul şi care a dus la moartea sa în decembrie 2006. Autorităţile sanitare au contestat în mod constant dreptul reclamantului de a obţine gratuit tratamentul medical de care avea nevoie, în principal pentru raţiuni birocratice. Domnul Ştefan Panaitescu nu a putut urma în mod corect tratamentul respectiv pentru că autorităţile au refuzat să i-l ofere deşi se afla într-un stadiu avansat al bolii. Curtea a subliniat că principiul potrivit căruia Statele nu pot invoca pretextul lipsei de resurse pentru a nu onora o datorie care are la bază o hotărâre judecătorească se aplică şi în cazul când trebuie să protejeze viaţa persoanelor într-o manieră concretă şi eficientă.

10

Curtea a notat şi că medicamentele prescrise lui Ştefan Panaitescu au avut efecte pozitive asupra sănătăţii acestuia atât timp cât au fost administrate. Astfel, potrivit opiniei Curţii, autorităţile publice cunoşteau sau ar fi trebuit să ştie că, în lipsa unui tratament adecvat, partea interesată era expusă unui risc de deces real şi imediat, fapt recunoscut şi jurisdicţiile române. Cu toate acestea, autorităţile nu au intervenit în timp util aşa cum ar fi putut şi trebuit pentru a preîntâmpina acest risc. În consecinţă, Curtea nu a putut exclude posibilitatea ca eşecul Statului pârât de a furniza un tratament adecvat domnului Ştefan Panaitescu să fi contribuit la agravarea bolii acestuia din urmă. În aceste condiţii, Curtea a concluzionat că, refuzând reclamantului îngrijirile medicale necesare pe care jurisdicţiile interne i le acordaseră, Statul pârat nu a preîntâmpinat riscul morţii la care acesta era expus. C.E.D.O. a considerat, pentru toate aspectele de mai sus, că a existat o încălcare a articolului 2 din Convenţie. Având în vedere concluziile la care a ajuns în temeiul articolului 2, Curtea a apreciat drept inutilă examinarea şi capătului de cerere întemeiat pe articolul 3 din Convenţie. Judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului au obligat România să plătească moştenitorului reclamantului suma de 20 000 EURO cu titlu de daune materiale şi morale. 5. Concluzii

Se poate concluziona că deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt generatoare de jurisprudenţă, cu o influenţă importantă asupra dreptului Uniunii Europene, întrucât drepturile fundamentale garantate în Convenţia Europeană reprezintă, de asemenea, principii generale ale dreptului Uniunii Europene şi au dus la un număr impresionant de schimbări în legislaţiile naţionale.

11

Bibliografie 1. Selejan – Guţan, Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006 2. Sudre, Frédéric, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Bucureşti, Editura Polirom, 2006 3. Udroiu, Mihai, Predescu, Ovidiu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Bucureşti, Editura C. H. Beck, 2008 4. Nicolae Pavel, Consideraţii teoretice referitoare la dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, în revista „Dreptul”, Anul XIV, Seria III-a nr.5/2003; http://www.iidh.org/downloads/journal2kiss.PDF 5. http://www.anp-just.ro/interna/Codul%20Penal.pdf 6. http://www.echr.coe.int/echr/NR/rdonlyres/25764C11-DF3C-4835BFB7- 785E95411468/0/FICHES_Droit_ à_la_vie_EN.pdf 7. http://jurisprudentacedo.com/Conventia-CEDO/Titlul-I-Drepturi-si-libertati.html 8.

http://jurisprudentacedo.com/Statisticile-CEDO-pe-anul-2011.html

12