Dragoş Vodă Şi Întemeierea Moldovei, Domnitorii Ţării Moldovei [PDF]

Zitiervorschau

Dragoş-Vodă, domn al Mărcii Moldova (1351 - 1353) Dragoș este cunoscut din cronicile moldovenești ca descălecător în Moldova și primul ei voievod. Cronicile spun că voievodul român, Dragoș, fiind la vânătoare și urmărind un zimbru, a venit din Maramureș la apa Moldovei, și plăcându-i locul, s-a așezat acolo și a populat țara cu români din Maramureș. După tradiția păstrată în Cronica Anonimă a Moldovei, apoi în unele copii ale cronicii lui Grigore Ureche cu părți interpolate, precum și laMiron Costin, se spune că Dragoș a ieșit cu oamenii săi din Maramureș și a descălecat în Moldova "în zilele lui Laslău craiul unguresc, care cu ajutorul românilor i-a scos pe tătari din Moldova, gonindu-i peste Nistru". Tătarii, care erau așezați din 1241 în Moldova, de unde obișnuiau să facă incursiuni peste Carpați, au fost înfrânți în Moldova de oștile regelui Ungariei, Ludovic I (1342 - 1382), în primii ani de domnie ai acestuia, sub conducerea voievodului [1] Transilvaniei Andrei Lackfi. Dupa Pavel Parasca bătălia cu tătarii și întemeierea Moldovei a avut loc în 1285 în timpul lui Vladislav al IV-lea zis Cumanul, care a domnit între 1272-1290. Astfel, tătarii au fost siliți să se retragă din țară peste Nistru, spre nordul Mării Neagre și Crimeea. Pentru ca aceștia să nu se mai întoarcă și să prade iar Transilvania, regele ungar l-a pus pe Dragoș, ca Marchiz (germ. Markgraf, fr. marquis), la conducerea noii Mărci numite Moldova cu reședința la Baia, având obiectivul de a apăra trecătorile prin care tătarii obișnuiau să treacă peste munți. Deși Dragoș este descălecător în Moldova, totuși Bogdan I, este numit în Cronica (Pomelnicul) de la Mănăstirea Bistrița ca cel dintâi domn al țării. Ca descălecător al țării în dependență de Ungaria, Dragoș este începătorul, iar Bogdan I trebuie considerat adevăratul întemeietor al Principatului Moldova, ca stat de sine stătător. Dragoș a avut doi fii: Sas, voievod în Moldova, Bélteki Szász și Gyula de Giulesti, cneaz în Maramureș.

Tradiția istorică privitoare la întemeierea Moldovei 

Ca și în cazul Țării Românești, și despre fondarea Moldovei există o tradiție istorică. Informațiile pe care le avem despre formațiunile politice prestatale mai vechi sunt însă puține. În 1322 sunt pomeniți niște „puternici ai locului”, probabil cneji sau voievozi.



Tradiția istorică vorbește de un prim descălecat sub conducerea voievodului maramureșean Dragoș. Acesta plecase cu oaste împotriva tătarilor, din porunca regelui maghiar, dar a rămas în nordul Moldovei întemeind o „marcă” pentru a apăra regiunea de tătari. Dragoș a preluat conducerea grupărilor politice din regiune, stabilindu-și reședința în zona târgului Baia. Micul stat se afla sub suzeranitatea regelui Ungariei.



Urmașii lui Dragoș, Sas și Balc, vor impune cutumele favorabile Coroanei ungare, ce obliga familiile înstărite să-și părăsească moșiile, fiind revoltați, de altfel, de persecuțiile întreprinse de regele maghiar Ludovic I al Ungariei.

„După răsipa țării dintăi (...) când au răsipit tătarii dintr-aceaste locuri de au rămas locul pustiu, mai apoi, după multă vreame, (...) cându păstorii din munții ungurești (din Transilvania) pogorându după vânat au nemerit pe apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deșchiși, cu ape curătoare, cu păduri dease, și îndrăgind locul au tras pre ai săi de la Maramoroș și pre alții au îndemnat de au

descălicat întâi supt munte, mai apoi adăogându-se și crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sireatiul nu i-au hotărât (nu ia oprit, nu le-a pus hotar), ce s-au întinsu până la Nistru și până la mare.” — Grigore Ureche - Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara .

Una dintre problemele cele mai controversate din istoriografia noastră, „descălecatul” lui Dragoş în Moldova, este, totuşi, un fapt incontestabil, demonstrat, de altfel, de evoluţia ulterioară a statalităţii româneşti de la est de Carpaţi.

1

Deşi a fost combătută cu argumente serioase de către unii cercetători sau acceptată de către alţi specialişti, doar ca pe o 2 povestire aparţinând tradiţiei istorice medievale (care conţine, însă, şi unele date reale) , legenda, conform căreia Dragoş din Maramureş a „descălecat” în Moldova, face referire cu certitudine la o personalitate politicomilitară ce a existat cu adevărat. Cu toate că avem puţine informaţii documentare cu privire la originea lui Dragoş, se ştie, totuşi, că acesta făcea parte, cu siguranţă, dintro familie de mari feudali români din Maramureş („din familia fostului voievod Codrea”, mai exact, „dintro 3 ramură colaterală a familiei codrenilor”) , care stăpânea, în secolul al XIVlea, întinsul şi puternicul cnezat de vale al Câmpulungului de pe Tisa sau al Sarasăului, căci această ultimă localitate a fost o vreme centrul cnezatului teritorial 4 5 amintit (ce era alcătuit din cca. 1618 aşezări) .

Pentru că a purtat un nume foarte des întâlnit printre cnezii maramureşeni din timpul său, Dragoş „Descălecătorul” a fost foarte greu identificat de către istorici, care au emis nu mai puţin de patru ipoteze cu privire la acest aspect. Astfel, întro 6 7 primă versiune, el este confundat cu Dragoş din Giuleşti , tatăl lui Gyula . Această teorie a fost categoric combătută de marele nostru cărturar A. D. Xenopol, ce a demonstrat că Dragoş din Giuleşti nu putea fi una şi aceeaşi persoană cu acel 8 Dragoş, care a pus bazele statului medieval românesc estcarpatin şi a primei dinastii domnitoare a acestuia . O a doua opinie îl consideră, ca autor al „descălecatului”, pe un alt Dragoş (nepotul celui amintit mai sus), despre care se 9 vorbeşte în două dintre documentele maghiare ale epocii, datate 12 octombrie şi respectiv 29 noiembrie 1355 . Acesta nu este altul decât Dragoş, fiul lui Gyula, cel care, în 1359, a condus o campanie militară întreprinsă, în Moldova, din porunca regelui Ungariei, cu scopul înăbuşirii unei revolte a românilor de aici, declanşată împotriva dominaţiei maghiare. Pentru credinţa sa, regele îl va răsplăti, dăruindui, printro diplomă, emisă la 20 martie 1360, lui şi celor doi fii ai săi, Gyula 10 şi Ladislau, şase sate, situate, cele mai multe dintre ele, nu departe de Giuleşti . Cea dea treia părere, referitoare la identificarea „Descălecătorului” socotită drept plauzibilă, dea lungul întregului veac al XX-lea, de către majoritatea specialiştilor este cea care îl propune pe Dragoş din Bedeu pe Tisa (aşezare aflată în vestul 11 Maramureşului istoric, ce a îndeplinit rolul de centru al unui cnezat de vale, condus, probabil, de familia acestuia, care 12 era alta decât cea a legendarului biruitor al bourului), drept întemeietorul familiei Drăgoşeştilor din Moldova. Şi în acest caz, cercetările au demonstrat că lucrurile nu stau aşa, căci, verificând documentele referitoare la genealogia familiei acestuia, sa constatat că Dragoş din Bedeu era părintele unui anume Ladomir, ce, la rândui, a fost binecuvântat cu trei 13 „feciori” pe nume Nan, Ştefan şi Luca , neavând, deci, ca fiu pe Sas şi ca nepot, pe Balc, aşa cum ne informează atât 14 izvoarele narative moldave cât şi cele documentare ungare . în fine, ultima dintre ipoteze, cea care consideră că Dragoş „Descălecătorul” provenea din rândurile familiei cneziale, conducătoare a formaţiunii politico-teritoriale feudale româneşti, ce îşi avea centrul la Câmpulung, pe Tisa, pare să fie cea mai aproape de adevăr, cu toate că mulţi dintre istoricii noştri nu se hazardează în a se pronunţa, categoric, cu privire la 15 identitatea sa, numindu-l în lucrările lor doar Dragoş din Maramureş .

Dovedinduse un oştean viteaz şi un priceput conducător de oşti, el se va bucura de aprecierea regelui Ungariei, Ludovic I 16 de Anjou, supranumit „cel Mare” (al cărui vasal era), carei va acorda o încredere deosebită. În contextul politic, din acea epocă, Dragoş se arată fidel suveranului de la Buda, motiv pentru care acesta îl numeşte, bineînţeles şi datorită priceperii sale în ale războiului, printre căpeteniile expediţiilor militare întreprinse, între vara anului 17 1343 şi primăvara lui 1354, de către oştile sale, împotriva tătarilor, ce stăpâneau Moldova . în conflictul lor cu Hoarda de Aur, maghiarii sau bizuit şi pe lupta permanentă a formaţiunilor prestatale feudale româneşti estcarpatine (apărute încă din secolul al XIII-lea), dusă împotriva dominaţiei tătare. La finele anului 1346, regiunea sudică a Moldovei a fost, se pare, eliberată, pentru că, printro scrisoare adresată papei de 18 la Roma, Clement al VIl-ea (1342-1352) , monarhul angevin îi solicita acestuia să reactiveze episcopia de la Milcov, lucru pe care suveranul pontif îl va aproba la 20 martie 1347, învestindul ca episcop al „Milcoviei” pe chiar capelanul 19 regelui maghiar . Pe teritoriul eliberat, unde existau, de fapt, câteva importante cnezate ale românilor, regalitatea maghiară a trecut la organizarea unei mărci (unitate teritorial-politică şi militară), care avea menirea să apere hotarele răsăritene ale regatului 20 ungar . Ca răsplată a serviciilor aduse coroanei maghiare, cneazul maramureşean primeşte, din partea regelui Ludovic 21 cel Mare, în 1347, conducerea acesteia şi, totodată, sarcina de a continua luptele cu tătarii . Numirea lui sa făcut cu asentimentul conducătorilor populaţiei româneşti autohtone, interesaţi şi ei în alungarea tătarilor, dar, şi mulţumiţi de faptul că Dragoş era de acelaşi neam cu ei. Trecând munţii, pe la Oituz, Dragoş sa oprit pe valea Bistriţei, unde, pe un spaţiu cuprins între Bistriţa, Nechid şi Tazlău, sau înfiripat, în timp, mai mult de douăzeci de sate, acest loc fiind cunoscut, veacuri dea rândul, sub denumirea de 22 „Câmpul lui Dragoş” . în continuare, Dragoş sa preocupat de întărirea şi extinderea stăpânirii sale, eliberând în scurtă vreme, dar în urma unor confruntări extrem de dure, ţinuturile moldoveneşti dintre Carpaţi şi Siret. Uşurinţa cu care el a reuşit săşi atingă obiectivele sa datorat, bineînţeles, şi începerii anterioare a procesului de unificare a cnezatelor de aici, lucru realizat în jurul celui existent pe valea râului Moldova (ce era legat de Maramureş prin pasul Prislop), pe teritoriul căruia sa constituit şi marca cârmuită de Dragoş. Unificarea aceasta a continuat şi în vremea lui Dragoş, prin alipirea, la cnezatul amintit, şi a celorlalte formaţiuni prestatale, de pe valea Moldovei şi cea a Bistriţei, pe 23 care el lea eliberat, treptat, de sub stăpânirea tătarilor . Până la dezrobirea părţii de nord a Moldovei, capitala viitorului stat moldovean sa menţinut la Baia, care a fost, se pare, 24 prima reşedinţă domnească din Moldova . Extinzânduşi şi consolidânduşi, totodată, o stăpânire ce poate fi considerată, 25 acum, drept o adevărată Moldovă mică (care, deşi nu era un stat pe deplin organizat , constituia, totuşi, o solidă bază de plecare pentru statul medieval propriuzis), Dragoş îşi mută reşedinţa, la Siret, unde ia o serie de măsuri de ordin 26 administrativ (printre altele, aici el zideşte o cetate de pământ şi o biserică ortodoxă de piatră) . Într-o cronică de epocă, aparţinând florentinului Matteo Villani, este menţionat faptul că regele maghiar Ludovic cel Mare trimitea un substanţial sprijin militar unui supus de-al său ce ducea un război neîncetat cu „barbarii”. Fără îndoială, acest 27 viteaz vasal al Angevinului, numit, de către cronicarul italian, „regele Prosclaviei”, nu putea fi altul decât Dragoş . De asemenea, în martie 1352, este semnalată prezenţa oştenilor moldoveni alături de trupele regale ungare, la asedierea cetăţii Belz, din nordul Galiţiei, aflată sub controlul lituanienilor ce erau ajutaţi de tătari. Aceeaşi sursă documentară precizează că, în timpul acestor lupte, a fost ucisă o rudă apropiată dea lui Dragoş, iar armatele ungare, care au suferit

mari pierderi, au mărşăluit prin Moldova, regele lor (care fusese el însuşi grav rănit „sub zidurile cetăţii Belz”) oprindu-se, 28 pentru o vreme, la Siret . O ultimă participare a „descălecătorului” la o campanie antitătară, întreprinsă de suveranul lui (care de această dată a fost ajutat cu oaste şi de către unchiul său Cazimir al III-lea cel Mare, ultimul rege al 29 Poloniei din dinastia Piaştilor ), sa desfăşurat, în anul 1354, încheinduse, după cum consemnează tot Villani, în luna mai a aceluiaşi an, când păgânii, fiind înfrânţi, au fost 30 nevoiţi să ceară pace . Pecetea tîrgului Baia, Ţara Moldovei (secolul al XIVlea)

Biserica de lemn de la Volovăţ (Volhovăţ), 1346, strămutată de Ştefan cel Mare la Putna în 1468, poză preluată

Pe lângă masiva lui participare la operaţiunile militare menite a îndepărta pericolul tătar, de la porţile Europei, voievodul român a pus temelia unor noi localităţi, creându-şi, totodată, un întins domeniu feudal a cărui reşedinţă era satul Volovăţ (cunoscut în trecut sub numele de Volhovăţ), întemeiat de către supuşii săi, proveniţi din satul maramureşean Olhovţi, 31 care lau însoţit pe plaiurile moldovene . 32

În 1353, Dragoş porunceşte construirea, în această aşezare, a unei bisericuţe din lemn (considerată drept cea mai 33 veche biserică domnească din Moldova) , pe care marele Ştefan o va aduce la Putna, construind în locul ei, între anii 34 1500-1502, o alta de piatră . Împovărat de mulţimea grijilor şi a anilor, el şil va asocia la guvernare pe fiul său Sas, care, după moartea lui Dragoş, va prelua cârmuirea stăpânirii sale, guvernând până în toamna anului 1363, când va fi înfrânt, întro scurtă dar sângeroasă bătălie, şi luat prizonier, împreună cu o mare parte dintre rudele sale, de către voievodul maramureşean Bogdan din 35 36 Cuhea (viitorul domnitor Bogdan I, „întemeietorul” propriuzis al statului medieval Moldova) . Se instituie, practic, o adevărată dinastie, cea a Drăgoşeştilor, Moldova începând acum să fie altceva decât o simplă marcă de graniţă, guvernată de regele maghiar prin intermediul dregătorilor săi. Dragoş se va stinge din viaţă, în anul 1354, în vârstă de peste şaptezeci de ani, găsinduşi odihna de veci în modestai ctitorie de la Volovăţ, după cum aflăm din letopiseţul lui Nicolae Costin, care a cules, la rândui, această informaţie de la „oameni bătrâni, lăcuitori de aicea din ţară, cum se trage cuvântul din om în om, că o beserică de lemn la Olovăţ (Volovăţ 37 n.n.T.C.), să fie făcută de Dragoş Vodă, şi acolo zic, să fie îngropat Dragoş Vodă” . Se pare, însă, că în biserica de piatră ctitorită de Ştefan cel Mare aici (în locul celei mutate la Putna) nu sa găsit lespedea sa funerară, cu toate că unele izvoare aparţinând tradiţiei locale (consemnate în scris, cei drept, abia în secolul al XIX-

lea), vorbesc despre faptul că, la o refacere ulterioară a acestui lăcaş de cult, ce ajunsese într-o stare avansată de degradare, sa descoperit întro pivniţă „un săcriu mare de piatră, în care se aflau oase de om. Iară pe o cruce de aur, care asemenea sa aflat în săcriul acela, sta scris DragoşVodă, un semn că oasele din săcriu erau ale lui DragoşVodă, cel 38 dintâi domnitor al Moldovei care după moarte a fost înmormântat în biserica cea de lemn făcută de dânsul” . Cu siguranţă că Dragoş Vodă a fost înhumat în incinta bisericuţei sale de lemn de la Volovăţ (aflată în apropierea Siretului, unde îşi avusese reşedinţa), însă, din păcate, mormântul lui nu sa păstrat până în zilele noastre. Intrat în conştiinţa colectivă a neamului românesc şi în istoria sa cu supranumele de „Descălecătorul”, dar şi ca o figură legendară, ce a dăruit un nume şi o stemă statului nostru medieval de la răsărit de arcul carpatic, Dragoş Vodă şi-a legat 39 personalitatea, dea pururi, de începuturile Moldovei . Considerat, în cronica moldopolonă, din secolul al XVI-lea, drept 40 41 „cel dintâi voievod” , Dragoş „Voievod, din Ţara Ungurească, din Maramureş” este cel cu care „sa început cu voia lui 42 Dumnezeu, Ţara Moldovei” . Deşi a pătruns în istorie direct din legendă, nu se poate ca el să nu fie înscris, la loc de cinste, printre domnitorii Moldovei, Dragoş Vodă „Descălecătorul” fiind de fapt, aşa cum stă scris în cronicile lui Miron şi 43 Nicolae Costin, „primul domn al acestei ţări (Moldova – n.n.T.C.)” .

Unele aspecte ale domniei lui Dragoş Vodă. Dragoş este cunoscut din cronicile moldoveneşti ca al doilea descălecător în Moldovaşi primul ei voievod. Este sigur însă că Dragoş nu a domnit cât peste o mică parte aMoldovei de mai târziu şi că de fapt, după expresia cronicarului un fel de căpitan pus de Unguri asupra Moldovenilor. Cronicile spun că voievodul Dragoş, fiind la vânătoare şi urmărind un zimbru, a venit din Maramureş la apa Moldovei, şi plăcându-i locul, s-a aşezat acolo cu ceata sa de români din Maramureş.

După tradiţia păstrată în "Cronica Anonimă a Moldovei", apoi în unele copii ale cronicii lui Grigore Ureche cu părţi interpolate, precum şi la Miron Costin, se spune că Dragoş a ieşit cu oamenii săi din Maramureş şi a descălecat în Moldova "în zilele lui Laslău craiul unguresc, care cu ajutorul românilor i-a scos pe tătari de pe teritoriul viitoareiMoldove, gonindu-i peste Nistru". Tătarii, care erau aşezaţi din 1241 în Moldova, de unde obişnuiau să facă incursiuni peste Carpaţi, au fost înfrânţi în Moldova de oştile regelui Ungariei, Ludovic I (1342 - 1382), în primii ani de domnie ai acestuia, sub conducerea voievodului Transilvaniei - Andrei Lackfi. Astfel, tătarii au fost siliţi să se retragă din ţară peste râul Nistru, spre nordul Mării Neagre şi Crimeea. Pentru ca aceştia să nu se mai întoarcă şi să prade iar Transilvania, regele ungar l-a pus pe Dragoş, ca vasal, la conducerea noii entităţi în calitate de Marcă ungară numite Moldova cu reşedinţa la Baia, având obiectivul de a apăra trecătorile prin care tătarii obişnuiau să treacă peste munţi. Oraşul Baia a fost întemeiat de Saşi dinTransilvania(Ardeal) şi de Germani din Polonia încă înaintea de întemeierea Moldovei. Acest oraş este pomenit încă din 1300 cu numele latin de Civitas Moldaviensis, adică Cetatea Moldovei, după numele râului Moldova.

Deşi Dragoş este descălecător în Moldova, totuşi Bogdan I, este numit în Cronica (Pomelnicul) de la Mănăstirea Bistriţa ca cel dintâi domn al ţării. Acest fapt se datorează probabil obţinerii oricărei independenţe a românilor din noua creata Moldovape timpul lui Bogdan I, datorată ieşirii acesteia de sub suzeranitate ungară. Prin urmare Bogdan I trebuie considerat întemeietorul Principatul Moldova independent.

Dragoş a avut doi fii: Sas, voievod în Moldova şi Gyula, cneaz în Maramureş.

Domnitori ai Moldovei Dragos, c. 1351 - 1353

Petru Schiopul (fratele lui Alexandru al II-lea, domnul Tarii Rominesti) iunie 1574 -

Sas (fiul lui Dragos), c. 1354 - c. 1358

noiembrie 1577

Balc (fiul lui Sas), 1359

Ioan Potcova (pretins frate a lui Ioan Voda) noiembrie - decembrie 1577

Bogdan I, c. 1359 - 1365

Petru Schiopul, ianuarie 1578 - noiembrie 1579

Latcu (fiul lui Bogdan), c. 1365 - c. 1374

Iancu Sasul (fiul lui Petru Rares), noiembrie 1579 - septembrie 1582

Petru I (fiul Musatei (Margareta), sotia lui Latcu), c. 1374 - 1392

Petru Schiopul, septembrie 1582 - august 1591; a asociat la domnie pe fiul sau

Roman I (fiul Musatei) 1392 - martie 1394

nevirstnic Stefan (1589 - 1591)

Stefan I (filiatie incerta) c. 1394 - 1399

Aron Tiranul ("cel cumplit") (fiul lui Alexandru Lapusneanu), septembrie 1591 -

Iuga Ologul (filiatie incerta) august 1399 - februarie 1400

iunie 1592

Alexandru cel Bun (fiul lui Roman) februarie 1400 - ianuarie 1432

Alexandru cel Rau (nepotul lui Alexandru Lapusneanu), iunie - iulie 1592; n-a

Ilias (fiul lui Alexandru cel Bun) ianuarie 1432 - noiembrie 1433

ocupat scaunul domnesc, fiind mutat in Tara Romineasca

Stefan al II-lea (fiul lui Alexandru cel Bun) noiembrie 1433 - august 1435

Petru Cazacul (fiul lui Alexandru Lapusneanu), august - octombrie 1592

Ilias si Stefan al II-lea (asociati la domnie) august 1435 - decembrie 1442

Aron Tiranul, septembrie 1592 - aprilie 1595

Stefan al II-lea decembrie 1442 - aprilie 1444

Stefan Razvan (filiatie necunoscuta), aprilie - august 1595

Stefan al II-lea si Petru al II-lea (asociati la domnie) aprilie 1444 - 1445

Ieremia Movila, august 1595 - mai 1600

Stefan al II-lea 1445 - iulie 1447

Mihai Viteazul, mai - septembrie 1600

Petru al II-lea si Roman al II-lea (asociati la domnie) iulie - septembrie 1447

Ieremia Movila, septembrie 1600 - iunie 1606

Roman al II-lea (fiul lui Ilias) septembrie 1447 - februarie 1448

Simion Movila (fratele lui Ieremia Movila), iunie 1606 - septembrie 1607

Petru al II-lea februarie 1448 - martie 1449

Mihail Movila (fiul lui Simion), septembrie - noiembrie si decembrie 1607

Ciubar (Csupor) iarna 1448 - 1449 (domnie incerta)

Constantin Movila (fiul lui Ieremia), noiembrie 1607 si decembrie 1607 - decembrie

Alexandrel (fiul lui Ilias) februarie - octombrie 1449

1611

Bogdan al II-lea (fiul lui Alexandru cel Bun) octombrie 1449 - octombrie 1451

Stefan al II-lea Tomsa (se dadea fiu al lui Stefan Tomsa), decembrie 1611 -

Petru Aron (fiul lui Alexandru cel bun) octombrie 1451 - februarie 1452

noiembrie 1615

Alexandrel, februarie 1452 - 1454

Alexandru Movila, noiembrie 1615 - iulie 1616

Petru Aron, 1454 - februarie 1455

Radu Mihnea, iulie 1616 - februarie 1619

Alexandrel, februarie – mai 1455

Gaspar Gratiani, februarie 1619 - septembrie 1620

Petru Aron, mai 1455 - aprilie 1457

Alexandru Ilias, septembrie 1620 - octombrie 1621

Stefan cel Mare (fiul lui Bogdan al II-lea) 14 aprilie 1457 - 2 iulie 1504

Stefan al II-lea Tomsa, octombrie 1621 - august 1623

Bogdan al III-lea (cel "orb") (fiul lui Stefan cel Mare) 2 iulie 1504 - aprilie 1517

Radu Mihnea, august 1623 - ianuarie 1626

Stefanita (fiul lui Bogdan al III-lea) aprilie 1517 - ianuarie 1527

Miron Barnovschi-Movila, ianuarie 1626 - august 1629

Petru Rares (fiul lui Stefan cel Mare) ianuarie 1427 - septembrie 1538

Alexandru Coconul, august 1629 - aprilie 1630

Stefan Lacusta (fiul lui Stefan cel Mare) septembrie 1538 - decembrie 1540

Moise Movila (fiul lui Simion Movila), aprilie 1630 - decembrie 1631

Alexandru Cornea (fiul lui Bogdan al III-lea) decembrie 1540 - februarie 1541

Alexandru Ilias, decembrie 1631 - aprilie 1633

Petru Rares februarie 1541 - septembrie 1546

Miron Barnovschi-Movila, aprilie - iunie 1633

Ilias (fiul lui Petru Rares) septembrie 1546 - iunie 1551

Moise Movila, iunie 1633 - aprilie 1634

Stefan (fiul lui Petru Rares) iunie 1551 - septembrie 1552

Vasile Lupu, aprilie 1634 - aprilie 1653

Ioan Joldea, septembrie 1552

Gheorghe Stefan, aprilie 1653

Alexandru Lapusneanu (fiul lui Bogdan al III-lea), septembrie 1552 - noiembrie

Vasile Lupu, aprilie - iulie 1653

1561

Gheorghe Stefan, iulie 1653 - martie 1658

Despot-Voda (Ioan Iacob Eraclid), noiembrie 1561 - noiembrie 1563

Gheorghe Ghica, aprilie 1658 - noiembrie 1659

Stefan Tomsa august 1563 - martie 1564

Constantin Serban (fostul domn al Tarii Rominesti), noiembrie 1659

Alexandru Lapusneanu, martie 1564 - martie 1568

Stefanita Lupu (fiul lui Vasile Lupu), noiembrie 1659 - ianuarie 1661

Bogdan (fiul lui Alexandru Lapusneanu) martie1568 - februarie 1572

Constantin Serban, ianuarie - februarie 1661

Ioan Voda (cel "Cumplit"), (fiul lui Stefanita) februarie 1572 - iunie 1574

Stefanita Lupu, februarie - septembrie 1661

Eustratie Dabija, septembrie 1661 - septembrie 1665

Grigore al III-lea Ghica (nepot de frate al lui Grigore al II-lea Ghica), martie 1764 -

Gheorghe Duca, septembrie 1665 - mai 1666

ianuarie 1767

Ilias Alexandru (fiul lui Alexandru Ilias), mai 1666 - noiembrie 1668

Grigore Callimachi, ianuarie 1767 - iunie 1769

Gheorghe Duca, noiembrie 1668 - august 1672

Constantin Mavrocordat, iunie - decembrie 1769

Stefan Petriceicu, august 1672 - noiembrie 1673

Administratie militara rusa: septembrie 1769 - septembrie 1774

Dumitrascu Cantacuzino (se trage din Cantacuzinii de la Anhialos), noiembrie

Grigore al III-lea Ghica, septembrie 1774 - septembrie 1777

1673

Constantin Moruzi, septembrie 1777 - mai 1782

Stefan Petriceicu, decembrie 1673 - februarie 1674

Alexandru Mavrocordat (Deli-bei, adica Printul nebun) (fiul lui Constantin

Dumitrascu Cantacuzino, februarie 1674 - noiembrie 1675

Mavrocordat), mai 1782 - ianuarie 1785

Antonie Ruset (Rosetti), noiembrie 1675 - noiembrie 1678

Alexandru Mavrocordat (Firaris, adica Fugarul) (fiul lui Ioan Mavrocordat),

Gheorghe Duca, noiembrie 1678 - decembrie 1683

ianuarie 1785 - decembrie 1786

Stefan Petriceicu, decembrie 1683 - martie 1684

Alexandru Ipsilanti (fostul domn al Tarii Rominesti), decembrie 1786 - aprilie 1788

Dumitrascu Cantacuzino, ianuarie 1684 - iunie 1685

Administratie militara austriaca: noiembrie 1787 - iulie 1788

Constantin Cantemir, iunie 1685 - martie 1693

Manole (Emanuel) Giani Ruset, mai 1788 - martie 1789

Dimitrie Cantemir (fiul lui Constantin Cantemir), martie - aprilie 1693

Administratie militara rusa: septembrie 1788 - noiembrie 1789

Constantin Duca (fiul lui Gheorghe Duca), aprilie 1693 - decembrie 1695

Administratie militara austrica: noiembrie 1789 - iulie 1791

Antioh Cantemir (fiul lui Constantin Cantemir), decembrie 1695 - septembrie 1700

Alexandru Moruzi (fiul lui C. Moruzi), martie 1792 - decembrie 1792

Constantin Duca, septembrie 1700 - iunie 1703

Mihai Sutu, decembrie 1792 - aprilie 1795

Caimacam: Ioan Buhus (mare logofat), iunie - septembrie 1703

Alexandru Callimachi, aprilie 1795 - martie 1795

Mihai Racovita (nepot de vara a lui Serban Cantacuzino), septembrie 1703 -

Constantin Ipsilanti (fiul lui Alexandru Ipsilanti), martie 1799 - iunie 1801

februarie 1705

Alexandru Sutu, iunie 1801 - septembrie 1802

Antioh Cantemir, februarie 1705 - iunie 1707

Alexandru Moruzi, septembrie 1802 - august 1806

Mihai Racovita, iulie 1707 - octombrie 1709

Scarlat Callimachi (fiul lui Alexandru Callimachi), august - octombrie 1806

Nicolaie Mavrocordat (stranepot de sora al lui Al. Ilias), noiembrie 1709 -

Alexandru Moruzi, octombrie 1806 - martie 1807

octombrie 1710

Administratie militara rusa: noiembrie 1806 - mai 1812

Dimitrie Cantemir, noiembrie 1710 - iulie 1711

Alexandru Hangerli, martie - iulie 1807

Caimacami: Lupu Costachi (mare vornic), Maxut (mare postelnic), Antioh Jora

Scarlat Callimachi, iulie 1807 - iunie 1810 (nu a ocupat efectiv domnia)

(mare hatman), august - septembrie 1711

Caimacami: Iordache Ruset-Roznovanu, decembrie 1806, apoi Veniamin

Caimacam: Ioan Mavrocordat (dragoman), septembrie - noiembrie 1711

Costache, ianuarie 1807 - iulie 1812

Nicolaie Mavrocordat, noiembrie 1711 - decembrie 1715

Scarlat Callimachi, august 1812 - iunie 1819

Mihai Racovita, decembrie 1715 - septembrie 1726

Mihai Sutu (nepot de fiu al lui Mihai Sutu), iunie 1819 - martie 1821

Grigore al II-lea Ghica (nepot de fiu al lui Grigore Ghica), septembrie 1726 - aprilie

Caimacam: mitropolitul Veniamin Costache, martie - mai 1821

1733

Eteria lui Alexandru Ipsilanti: aprilie 1821

Constantin Mavrocordat (fost domn al Tarii Rominesti), aprilie 1733 - noiembrie

Caimacam: Stefan Vogoride (numit in februarie), efectiv toamna 1821 - iulie 1822

1735

Administratie militara turca: mai 1821 - iulie 1822

Grigore al II-lea Ghica, noiembrie 1735 - septembrie 1739

Ionita Sandu Sturza, iunie 1822 - aprilie 1828

Aministratie militara rusa: septembrie - octombrie 1739

Aministratie militara rusa: aprilie 1828 - aprilie 1834

Grigore al II-lea Ghica, octombrie 1739 - septembrie 1741

Mihai Sturza, aprilie 1834 - iunie 1849

Constantin Mavrocordat, septembrie 1741 - iulie 1743

Grigore Alexandru Ghica, mai 1849 - octombrie 1853

Ioan Mavrocordat (fiul lui Nicolaie Mavrocordat), iulie 1743 - mai 1747

Administratie militara rusa: octombrie 1853 - septembrie 1854

Grigore al II-lea Ghica, mai 1747 - aprilie 1748

Grigore Alexandru Ghica, octombrie 1854 - iunie 1856

Constantin Mavrocordat, aprilie 1748 - august 1749

Consiliul administrativ extraordinar: iulie 1856

Constantin Racovita, august 1749 - iunie 1753

Caimacamia lui Teodor Bals: iulie 1856 - februarie 1857

Matei Ghica (fiul lui Grigore al II-lea Ghica), iunie 1753 - februarie 1756

Caimacamia lui Nicolaie Vogoride: februarie 1857 - octombrie 1858

Constantin Racovita, februarie 1756 - martie 1757

Caimacamia de trei: Stefan Catargiu (la 20 octombrie 1858 se retrage si in locul

Scarlat Ghica (fiul lui Grigore al II-lea Ghica), martie 1757 - august 1758

lui e numit I. A. Cantacuzino), V. Sturza si A. Panu, octombrie 1858 - ianuarie 1859

Ioan Teodor Callimachi (Calmasul), august 1758 - mai 1761

Alexandru Ioan Cuza ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859

Grigore Calimachi (fiul lui Ioan Teodor Callimachi), mai 1761 - martie 1764