Conflictul in Psihologie [PDF]

Zitiervorschau

Tratarea problemei conflictului în psihologie. 1.1

Definirea conflictului. Conflictul este o componentă de naturală, de indispensabilă a vieţii noastre

cotidiene şi a relaţiilor noastre cu ceilalţi, încît de regulă, nu îl analizăm, nu ne gîndim la el sau nu îl studiem. Totuşi zi de zi elevii au parte de conflicte cu ei înşişi, în clasă, în familie şi în societate. Deşi cei mai mulţi oameni privesc conflictul ca pe o forţă negativă şi distructivă el poate devin o şansă pentru maturizare şi pentru învăţare. Dacă ei se dezvoltă anumite competenţe specifice pentru rezolvarea conflictelor, elevii pot analiza situaţii sociale, pot decide asupra căilor înţelepte de acţiune şi pot deveni responsabil pentru consecinţele acţiunilor lor. Conflictul în psihologie se concepe ca ciocnire a unor a unor tendinţe opuse, contrarii în psihicul uman, în relaţiile oamenilor şi grupelor. În viziunea lui Petrovskii A. (1990) Conflictul - confruntarea unor obiective, idei, interese opus direcţionate a subiecţilor ce interacţionează. [12,p.174] N.Davidov (1983) prin conflict subînţelege o contradicţie greu rezolvabilă însoţită de trăiri afective acute. N. Sillamy (1996), tratează conflictul ca nişte manifestări ale unor antagonisme deschise între entităţi individuale sau colective, ce au interese incompatibile la moment în ceia ce priveşte deţinerea, gestiunea unor bunuri [21,p.77] materiale sau simbolice. Ele pot determina confruntarea între state, în interiorul unor societăţi, între grupuri, clase sociale. În versiunea

lui Fişer R. (1990)

conflictul e o formă de comportament competitiv între

persoane sau grupuri, ce apărea atunci cînd două sau mai multe persoane întră în competiţie pentru unele resurse limitate [7,p.38] Mihaela Vlăsceanu (1993) Louis

citează definiţia pe care a dat-o conflictului

Ştern (1970) "Conflictul poate fi considerat din punct de vedere

comportamental ca o formă de opoziţie, care este centrată pe adversar, este bazată pe incompatibilitatea scopurilor, intenţiilor sau valorilor părţii oponente, o poziţie care este directă şi personală în care adversarul controlează scopul sau intenţia dorită de ambele parţi" [30,p.172] În literatura de specialitate sunt cunoscute şi studiate următoarele forme de conflict: •

conflict intrapersonal;

•

conflict interpersonal;

•

conflict intergrupal; Primul se prezintă ca o confruntare internă a intereselor, trebuinţelor,

pasiunilor persoanei ce au aceiaşi forţă, dar sunt opus direcţionare. Acest tip de conflict a fost studiat mai profund în psihologie, patopsihologie psihanaliză. Una din primele cercetări ale conflictului intrapersonal a fost efectuată in perioada exsovetica de către A. Luria. El a elaborat diferite situaţii experimentale ce pot scoate vileag conflictul intern. În alte ţări o atenţie deosebită studierii conflictului intern a fost acordată de către K. Levin. În conflictul interpersonal sunt implicate două sau mai multe persoane, care ori au scopuri incompatibile şi

orientări valorice contradictorii, ori concurează la realizarea aceluiaşi scop, dar care poate fi atins doar de o singură persoană sau parte implicată în conflict. Conflictul intergrupal este acela în care părţile oponente devin grupuri sociale ce urmăresc obiective diferite şi concurează la înfăptuirea lor [32,p.85]. Conflictul nu apare brusc. La început se creează baza conflictului preconflicuală – caracterizată prin prezenţa greutăţilor, barierelor în relaţiile interpersonale, care nu se pot conştientiza. Situaţia conflictuală e acea situaţie în care s - a manifestat şi conştientizat de către incompatibilitatea acţiunilor unor părţi cu normele şi aşteptările altei părţi. Însuşi conflictul se deosebeşte de situaţia de conflict prin prezenţa acţiunilor reale, cu ajutorul cărora părţile tind să - şi susţină opiniile şi idealurile personale. Un atribut obligator al conflictului este atitudinea emoţional negativă a unei persoane faţă de alta. Anume aceasta deosebeşte conflictul de alte feluri de ciocniri (ca dezacordurile şi concurenţa sportivă). 1.2

•

•

Tipurile de conflict Toate conflictele se pot împărţi în: Realiste (obiective) Nerealiste (neobiective) (Cauzer L. 1959) În conflictele realiste se pot evidenţia fazele constructivă şi distructivă, iar

în cele nerealiste constau numai din faza distructivă. Conflictele realiste se iscă din cauza nesatisfacerii anumitor cerinţe a membrilor şi repartizării incorecte a privelegiilor între ei. Ele sunt îndreptate la

luptă cu sursa presupusă a nemulţămirii şi au ca scop obţinerea unui anumit rezultat. Conflict nerealistic, necătînd la faptul că cere interacţiunea a doi sau mai mulţi oameni, are ca cauză nu tendinţele ce se exclud a oponenţilor, dar necesitatea de a se elibera de încordare [32]. Faza constructivă a conflictului se caracterizează prin aceia că ambii oponenţi conştientizează scopul, obiectul şi mijloacele activităţii comune, corect apreciază posibilităţile sale şi starea sa şi pot aprecia corect starea şi relaţiile oponentului. Pentru această fază e caracteristică nemulţumirea de sine, de oponent, de obiectul activităţii comune, discuţii. Faza distructivă se începe atunci, cînd este insatisfacţia reciprocă a oponenţilor, metodelor de rezolvare a problemei, productivitatea activităţii comune trece de pragul critic şi activitatea în comun devine necontrolabilă. În această fază oponenţii nu se pot întoarce pe căile constructive ale rezolvării conflictului. Se pot evidenţia şi alte feluri ale conflictelor: •

după gradul de manifestare a însuşirilor: - deschise, - închise;

•

după măsura intensităţii: - intensive, - atenuate;

•

după durată: - de scurtă durată, - de lungă durată;

•

după corelare de statut a membrilor:

- verticale, - orizontale; Cînd apare un conflict asupra individului se exercită două sau mai multe forţe cu valenţe diferite dar de intensitate aproximativ egale. În funcţie de caracterul acestor forţe se stabilesc trei tipuri de situaţii conflictuale:

a)

Conceptul atracţie - atracţie (A- A) este situaţia în care

alternativele puse în faţa individului sunt la fel de dezirabile, adică ambele valenţe sunt pozitive. De exemplu el trebuie să decidă între a merge la un film sau la un meci de fotbal, cînd ambele alternative oferă o modalitate plăcută de a petrece timpul liber, astfel de decizii sunt luate rapid, însă cînd alegerea e foarte importantă, ca în cazul alegerii profesiunii - conflictul (A- A) poate genera comportamente neadecvate.

b)

Conflictul atracţie - evitare (A- E), apare atunci cînd un scop are

atît valenţe pozitive cît şi negative. De exemplu adolescentul urmăreşte să scape de sub tutela părinţilor, dar în acelaşi timp ştie că are nevoie de protecţia şi ajutorul lor. Acest tip de conflict este cel mai frecvent în viaţa de zi cu zi. El apare mai ales sub forma alegerii între două sau mai multe alternative, care au simultan atît valenţe pozitive cît şi negative.

c)

Conflictul de tip evitare - evitare (E- E) apare în cazul în care

subiectul trebuie să aleagă între variantele la fel de indezirabile (ambele valenţe sunt negative). De exemplu elevul nepregătit trebuie să aleagă între nota proastă pe care o va primi pentru tema neînvăţată şi pedeapsa ce i se va aplica dacă va fugi de la şcoală. Uneori se caută “răul cel mai

mic”. Alteori apare soluţia în evaziunea fizică sau imaginară ori în comportare agresivă, [14,p.258] [32,p.87]. Se disting trei tipuri de bază a conflictelor (după numărul persoanelor): •

intrapersonal;

• interpersonal; •

intergrupal; [32]

Conflictele interpersonale- sunt cele mai răspîndite. Ele se pot isca din mai multe cauze. Convenţional ele se combină în trei grupe: 1) organizaţional - de producere; 2) de personalitate; 3) de comportare; Se

mai

poate

evidenţia

peredispoziţii

obiective

şi

subiective

ale

conflictului. Condiţiile obiective creează numai posibilitatea potenţială pentru apariţia conflictului - solul, în care ele pot apărea şi se dezvolta. În calitate de predispoziţii ale conflictului pot fi: -

particularităţile de personalitate a acelor ce comunică;

- greşele tipice

ale comportării

ce provoacă protestul emoţional

al

oponentului. Care particularităţi de personalitate pot servi ca predispoziţii subiective ale conflictului?

-

Acele trăsături psihologice, după care persoanele se deosebesc mult

între ele. Dacă unul este încet, atunci aceasta îl irită pe cel ce se grăbeşte. Şi dimpotrivă, pe cel repezit îl irită încetineala altuia. -

Există

particularităţi

conflictualitate

sau

de

personalitate

neconflictualitate

al

specifice

-

personalităţii.

gradul

de

Persoana

conflictogen, majoritatea situaţilor conflictuale le transformă în conflict. Există trei surse posibile ale izbucnirii unui conflict: •

situaţiile obiective;

•

personalitatea;

•

comunicarea;

Cauzele conflictelor ce ţin de personalitatea adolescentului presupun predispoziţia lui către conflict, în care poate avea predispoziţii caracterologice. Predispoziţii situative - acele stări psihice ale omului în care el este predispus la o reacţie conflictuală. La ele se referă aşa stări ca: nesatisfacerea de necesitatea actuală, excitarea mărită starea de insuflare, ş.a. La predispoziţiile caracterologice se pot atribui acele trăsături de caracter, care provoacă atitudini negative faţă de om, sentimentul antipatiei. Astfel trăsături

sunt:

preamărirea

neajunsurilor

altuia,

autocritica

scăzută,

impulsivitatea, egoismul ş.a. A treia grupă de cauze a conflictelor interpersonale – de comportare. La ele se referă următoarele particularităţi ale comportării: vulgaritatea, netactitatea,

neputinţa de a asculta critica. Sursa tuturor cauzelor – nivelul jos al culturii de comunicare şi relaţionare. 1.3

Structura conflictului. Conflictul are următoarea structură: triunghiul conflictului – doi membri şi

obiectul aşteptărilor (responsabilitatea, datoria…) Membrii conflictului au poziţie internă şi poziţie externă. Poziţia internă a membrilor constă din scopuri, interese şi motive; ea

nemijlocit influenţează asupra decurgerii situaţiei conflictuale şi se află ca şi după cadru; deseori despre ea nu se vorbeşte, ci numai se subînţelege. Poziţia externă se manifestă în comportarea verbală a celor ce conflictează, ea se reflectă în opinii, păreri, doleanţe. Trebuie să diferenţiăm poziţia internă de cea externă pentru a vedea prin prisma exteriorului situativului – interiorul, esenţialul. Obiectivul conflictului uneori e greu de determinat. Pentru aceasta trebuie de analizat ambele poziţii ale fiecărui membru. Obiectul discuţiei poate fi obiectiv, real, existent dar şi subiectiv, adică ce n-are bază reală.

Există următoarele variante de corespundere a obiectivului şi subiectivului în situaţiile conflictuale: 1. Conflict înţeles adecvat. Aici e prezentă situaţia conflictuală obiectivă şi părţile o înţeleg corect. 2. Conflict înţeles neadecvat. În acest caz situaţia conflictuală există real, dar părţile o înţeleg în mod greşit. 3. Conflict neînţeles. Situaţia conflictuală există, dar ea nu se percepe de oponenţi.

4. Conflict miracol. Situaţia conflictuală în mod obiectiv lipseşte, dar părţile înţeleg relaţiile sale ca conflictuale. 1.4 Condiţiile decurgerii conflictului. 1. Spaţial-temporale (locul decurgerii contradicţiei şi timpul, în decursul căruia ea trebuie să fie rezolvată). 2. Social-psihologice (climatul în grupa conflictogenă, timpul şi nivelul interacţiunilor,

comunicării,

măsura

confruntării

şi

starea

membrilor

conflictului). 3. Social-culturale (includerea în contradicţia intereselor a diverselor grupe sociale: familiale, de sex, profesionale, etice şi naţionale). 1.5

Semnalele conflictului. Conflictul ca orice stare de manifestare a contradicţiilor sociale,

politice, economice rezultă cu nişte consecinţe, ce îmbunătăţesc sau dimpotrivă înrăutăţesc situaţia de conflict.

Soluţionarea conflictului depinde de nivelul de vigilenţă, deoarece el este anticipat de semnalele evidente, numite semnalele conflictului, care sunt: discomfortul, incidentul, confuzia, tensiunea, criza.[10,p.56]; [3]. Discomfortul

se

manifestă

prin

stare

de

spirit

nemulţumită,

prin

nesatisfacţie, presimţirea unei probleme acute şi nedorite. În acest caz e foarte binevenită luarea în seamă a situaţiei. Incidentul. În această stare de manifestare a conflictului apare un schimb scurt, acut, fără a lăsa vre-o reacţie internă de durată. Semnalul care informează că persoana e participantă la un incident ce poartă în sine grăuntele conflictului, de obicei e neînsemnat.Orice mărunţiş poate provoca o nelinişte, sau o iritare temporară, care peste cîteva zile va fi uitată. Un incident neînsmnat, fiind înţeles greşit poate să ducă la escaladarea conflictului. Confuzia sau neînţelegerea este al treilea semnal nu mai puţin semnificativ ca celelalte. În general confuzia este o percepere deformată a lucrurilor şi relaţiilor în care motivele şi faptele sunt concepute greşit. Întreaga omenire adesea nimereşte în asemenea situaţii de neînţelegere, făcînd concluzii false, deseori din cauza exprimării insuficient de clare a gîndurilor sau din cauza lipsei corelaţiei. Uneori neînţelegerea e provocată de faptul că situaţia dată e legată de încordarea emoţională a unora din participanţi. În acest caz gîndurile sale sunt îndreptate spre una şi aceiaşi problemă. Şi deci percepţia problemei şi a înţelegerii situaţiei ia amploare negativă.

Tensiunea – dacă felul cum crede şi se priveşte la altă persoană se schimbă semnificativ spre rău, dar relaţia a devenit o cursă constantă de nelinişte şi îngrijorare, atunci e vorba de tensiune. Tensiunea se caracterizează printr-o stare de încordare stresantă, ce denaturează percepţia omului despre partener şi chiar multe din acţiunile sale. Aici relaţiile se complică prin atitudini negative şi idei fixe. Sentimentele privind atitudinea faţă de oponent se înrăutăţesc considerabil. Însă raportul şi relaţiile cu el devin izvorul unei neconstante nelinişti, situaţia e asemănătoare unui arbore bătrîn şi uscat, gata de izbucnire, chiar de la prima flacără. Criza – este nivelul de conflict ce prevede ruperea oricăror legături interpersonale şi care este urmată de efectul înstrăinării, adică începe acia categorie filozofică şi psihologică ce constă în transformarea rezultatelor activităţii în ceva ce nu depinde de om şi îl domină. Acest fenomen al înstrăinării ia aşa o amploare, încît denaturarea conţinutului activităţii umane goleşte conţinutul creator, iar omul însăşi este depersonalizat pentru ca relaţiile sociale ale oamenilor capătă formă unor relaţii ale lucrurilor. Oamenii îşi stabilesc în mod stihiinic şi nu le pot controla; tipurile sociale ale oamenilor se dovedesc a fi exterioare şi străine oricărui om şi diferitor grupe. Lumea socială creată de om devine ostilă şi stăpînă pe dînsa, el însuşi fiind nevoit să se adapteze într-un fel sau altul la această lume. În domeniul moralei criza se manifestă prin faptul că normele şi principiile de conduită apar ca ceva opus propriei activităţi vitale a omeniei, impusă din

afară, care înăbuşă aspiraţiile fireşti individului însuşi şi necondiţionat de activitatea lor comună. Violenţa şi asuprire, ca consecinţă indică o sigură prezenţă a crizei, la fel ca certurile înverşunate, cînd oamenii se insultă unii pe alţii, pierzînd controlul asupra emoţiilor. Pe parcursul crizei normele obişnuite ale comportamentului îşi pierd puterea. Persoana dată se află într-o stare de extremă în imaginaţia sa, iar uneori în realitate. Pe parcursul întregului eveniment desfăşurat se menţine comportamentul afectat, acţiunile normale devin dificile, se contemplează sau se efectuează gesturi extreme. Dacă persoanele implicate în conflict au de a face cu un eveniment major, apare posibilitatea ruperii relaţiilor, violenţei, abandonarea serviciului. În acest caz criza ca consecinţă a conflictului e destul de evidentă cînd individul rupe relaţia cu partenerul de serviciu sau partenerul relaţiilor amorale, e clar că aveţi de a face cu un conflict nesoluţionat [3,p.56-60] 1.6

Cauzele generatoare a conflictelor existente în adolescenţă. După cum menţionează psihologul rus V. Kislovskaia, indicii înalţi de

nelinişte, alarmă sunt determinaţi de comunicare , mai ales de comunicarea cu părinţii şi cu adulţii, faţă de care se manifestă o atitudine de dependenţă, pe de o parte, şi căutarea unei comunicări mai profunde cu adulţii, pe de altă parte. De faptul cine şi cum le va ajuta la acest moment, ce depinde în mare măsură şi relaţiile reciproce dintre tineri şi tinere în cele mai diverse sfere ale vieţii lor mature ulterioare: la serviciu, în familie, între prieteni. [5,p.118]

Mecanismele de reglare şi selectivitate a emoţiilor la această vîrstă sunt încă instabile. Aceasta ăi face pe adolescenţi extremi de vulnerabili. Relaţiile şi comunicarea cu adulţii au o deosebită importanţă la vîrsta adolescenţei. Ea ţine de problema relaţiilor dintre generaţii, de aceia implică multe nuanţe de caracter social, psiho–social şi individual. Relaţiile dintre generaţii au fost complicate în toate timpurile datorită faptului că fiecare generaţie este purtătoarea unor valori spirituale, culturale, morale, unor norme şi modele de cultură. Odată asimilate, ele se stabilizează, capătă o nuanţă de rigiditate. Generaţiile tinere elaborează noi valori, deseori neînţelese şi neacceptate de generaţiile predecesoare. Diferenţa valorilor se află la baza conflictelor dintre generaţii, care într-o măsură mai mare ori mai mică se manifestă în toate relaţiile interpersonale ale adolescenţilor cu adulţii. Cauzele conflictelor adolescent-adult -

diferenţa valorilor dintre generaţii;

-

tendinţa spre autonomie, necesitatea de afirmare şi autorealizare, sentimentul crescut al respectului de sine îi fac pe adolescenţi să se detaşeze de tutela părintească;

-

dezvoltarea nivelului intelectual duce la apariţia atitudinii critice faţă de anumite aspecte ale activităţii şi conduitei adulţilor, autoritatea părinţilor încetează a mai fi un fapt indiscutabil;

-

părinţii văd în persoana adolescentului un copil, care trebuie să asculte şi să se supună – necunoaşterea particularităţilor de vîrstă;

-

contradicţiile dintre aşteptările adolescenţilor şi cele ale părinţilor duc la neînţelegeri şi discomfort;

- cu cît stilul de comunicare al părinţilor cu copii este mai autoritar, cu atît conflictele se înteţesc mai mult, devin mai frecvente; -

excesul de liberalism îl face pe copil să se simtă părăsit, singuratic. Aceasta duce la apariţia conflictului intern;

-

dragostea, mîngîerile, hipertutela îi irita pe adolescenţi, ele pot fi: a) obiect de ironie pentru semeni; b) percepute ca atentate la independenţa şi libertatea personală;

-

stilul diferit de îmbrăcăminte;

-

adulţii preferă să asculte gen de muzică diferit de cel preferat de adolescenţi.

Relaţiile cu profesori se constituie, în linii mari pe aceleaşi baze psihologice. Deosebirile sunt determinate de faptul că dependenţa de aceşti adulţi este mai mică decît dependenţa de părinţi, precum şi de caracterul diferit al legăturilor emoţionale. Cauzele conflictelor profesor – adolescent : -

Profesorul are prejudecata şcolarului – ce se exprimă prin excesiva extindere a rolului şi regulamentului şcolar în întreaga viaţă a

copilului şi restrîngerea evidentă a orice depăşeşte statutul de elev şi rigorile acestuia. -

Prejudecata normalităţii– constă în ideea că elevul nu are şi nu poate fi decît normal, conform unui model relativ simplificativ şi legat de disciplina profesorului respectiv.

-

Prejudecata uniformităţii ignoră tratarea individuală, cunoscînd că egalitatea

socială

echivalentă

cu

egalitatea

resurselor

şi

caracteristicilor copiilor. -

Conduita profesorului reglamentează rolul şi statutul tinerilor.

În relaţia cu semenii, pentru adolescent e important nu pur şi simplu să fie alături de el (semen) dar, principalul, să accepte un loc rîvnit. Pentru unii această dorinţă – trebuie să ocupe în grupă poziţia liderului, pentru alţii să fie recunoscut, prieten iubit, pentru al treilea să aibă autoritatea deplină într–o anumită situaţie. [20,p.95]; [3] După cum arată cercetările, anume neputinţa, imposibilitatea de a ocupa un astfel de loc, cel mai des provoacă conflictele în mijlocul lor. Şi faptul că adolescentul doreşte să ia cu asalt tot ce este mai plăcut şi mai dificil de obţinut pe lume, maxima după care se conduce fiind “totul sau nimic” contribuie la apariţia multor conflicte între ei. Deoarece această vîrstă în general se caracterizează prin creşterea voinţei libere, prin maximalism, conflictele dintre ei au o dinamică deosebită. Ele

izbucnesc cu mult mai repede, se caracterizează printr-o intensitate foarte înaltă din cauza căreia deseori se aplică forţa fizică. Dacă să concretizăm cauzele conflictelor dintre adolescenţi, făcînd o analiză a anchetei implementate în rîndul lor, atunci drept sursă a acestor conflicte pot servi: 1)

Notele (20 subiecţi);

2)

Starea materială diferită a părinţilor (30 subiecţi);

3)

Neonestitatea, nesinceritatea (20 subiecţi);

4)

Încrederea reciprocă lipseşte (15 subiecţi);

5)

Unele trăsături personale (10 subiecţi);

6)

Ignorarea intereselor celorlalţi (11 subiecţi);

7)

Popularitatea sau nepopularitatea la persoanele de sex opus (9

subiecţi); 8)

Distribuirea neechitabilă a atenţiei dintre prieteni (8 subiecţi);

9)

Rivalitatea (8 subiecţi);

10) Persoanele conflictogene (8 subiecţi); 1.7. Particularităţile conflictelor personale la adolescenţi Conflictele interne si conflictele interpersonale: Perioada maturizării este o perioadă de mare concentrare a conflictelor, care adesea duc la abateri comportamentale ăi care de regulă se finiseză cu o adaptare şi o integrare în lumea adulţilor. O regiune importantă care este îmbibată de conflice este familia, grupul de referinţă, şcoala sau locul de muncă. Pentru conflictele vîrstei adolescente sunt caracteristice urmatoarele particularităţi: - Prelungirea perioadei de maturizare, ce măreste potenţialul conflictual în urma lipsei la adolescenţi a drepturilor şi a obligaţiunilor,

de care dispune un adult.

Conflictele psihosociale sunt întruatît de răspîndite în perioada dată, întrucît ele trebuiesc privite ca o normă. - Situaţiile conflictuale apar mai întîi de toate în cele mai apropiate împrejurări sociale, ceia ce duce la gîndul de ale rezolva în mediul dat. Familia, şcoala, comunitatea religioasă e capabilă de a rezolva conflice mai puţin dureros decît instanţele juridice sau statale. Insă intervenirea acestor instanţe statale este necesară, dacă încălcarea normelor de comportare în imprejurările sociale apropiate, lizează derpturile persoanelor din jur. Transmiterea la aceste instanţe dreptului de a rezolva conflictele în mod anonim nu favorizează integrarea eficienta a individului în societate. Rezolvarea acestor conflicte de către jurişti sau de stat este asemănătoare cu punerea unei ştampile pe adolescent, care deloc nu influentează pozitiv asupra conflictului. Integrarea adolescenţilor în societate foarte des este insoţită de ciocniri cu autorităţile,

cu tradiţiile şi cu normele sociale.

Aceste conflicte preponderent sunt

răspîndite în familie, şcoală, şi în general în orice instituţie de invăţămînt. Protestul adolescenţilor orientat împotriva autorităţilor, tradiţiilor şi normelor sociale poate fi lămurit prin urmatoarele cauze: - decalajul temporar dintre atingerea maturizării biologice şi statutul social al unui adult; adolescentul se confruntă cu contradicţii dintre capacităţile sale şi posibilităţile asigurate de societate. - focusarea aproape a tuturor problemelor de vîrsta la acapărarea suveranităţii şi independenţei; în locul vechilor identificări este necesară apariţia altor noi, care încă nu sunt pe deplin percepute. - lărgirea vacuumului exestenţial al adolescentului prin destrămarea tradiţiilor duce la aceia, că senzaţia existenţei absurde duce la negarea oricărei autoritaţi sau la negarea normelor existente de viaţă, considerîndu-le nefavorabile pentru natura sa; se proclamă necesitatea de organizare mai ideala a vieţii, care este posibilă numai după destrămarea celei existente. Tipurile de conflicte: A) Conflictul generaţiilor de obicei are două izvoare:

1)

Schimbările sociale furtunoase aduc la aceia că adolescenţii insuşesc

orientările valorice şi formele comportamentale, care nu corespund celor primite de adulţi; 2) Devotamentul reprezentanţilor generatiei în vîrsta, la valorile şi idealurile de educaţie tradiţională. In urma conflictului dat pot apărea

diferite reacţii de protest din partea

adolescenţilor, care pot să se manifeste prin fuga de acasă, conflicte orientate împotriva familiei, tatălui. Faptele active de protest reprezintă prin sine o opoziţie a autorităţilor la norme, la reguli, iar fuga de acasă este un refuz de la contrapunere. Protestul împotriva autorităţilor apare în majoritatea cazurilor în rezultatul existenţei în societate a unor limite şi a predespoziţiilor tipice a adolescenţilor la conflicte. In majoritatea cazurilor procesul de separare a adolescenţilor de părinţi decurge destul de favorabil: adolescenţii de regulă îşi păstrează o atitudine pozitivă faţă de parinţi şi nu sunt observate multe cazuri de conflicte ale generaţiilor. In urma datelor obţinute într-un studiu experimental s-a găsit că majoritatea parinţilor îi consideră pe adolescenţi ca pe interlocuitori maturi şi de aceia lor li se permite critica principiilor de educaţie. Este cunoscut de demult, că izvorul conflictelor generaţiilor poate fi găsit nu atît în familie, cît în sfera socială, adica critica adulţilor din exterior este mai puternică decît critica propriilor părinţi. Adolescenţii sunt destul de demult dependenţi material de parinţi din cauza insuşirii îndelungate a expereenţei,majoritatea din ei sunt orientaţi la persoanele de aceiaşi vîrstă, însă în rezolvarea problemelor complicate persoanele cu autoritate, totuşi, rămîn părinţii. Factorul principal de cimentare a familiei este necesitatea de ai da adolescentului o instruire mai bună. In perioada de maturizare se fac planuri la statutul social şi profesional al adoliscenţilor pe viitor. Aceasta mai mult se referă la instruirea în şcoală, care influienţează semnificant asupra statutului social din viitor şi dă şanse de a urca pe scara socială sau formează premize de a cădea în jos.

Din acestă privinţă părinţii

supraveghează destul de sever reuşita copiilor din şcoala. Dar conflictele pot apărea şi nu numai din cauza nereuşitei, faptul că unul din parinţi este şomer la fel crează atmosfera tensionată în familie.

B) Conflicte familiale. Conflictele familiale apar în urma unor relaţii conflictuale. Aşa de exemplu 80% de adolescenţi consideră că stilul de educaţie al parinţilor este foarte dur, 50% consideră părinţii, că nu merg în pas cu moda şi un procent foarte mic de adolescenţi au o atitudine negativa faţă de părinţi. M. Offer într-o cercetare experimentală a demonstrat că adolescenţei îi este caracteristică apariţia unor oscilaţii emoţionale, însă o comportare neurotică, protestul şi răscoala nici într-un caz nu trebue luată ca regula. Deşi între părinţi şi adolescenţi uneori apare o oarecare tensiune, prevalează, totusi, mai mult interese comune. Problemele sexuale nici într-un caz nu apar pe prim plan, însă tendinţele agresive mai des pot deveni subiectul conflictelor cu parinţii. Dar, totuşi, majoritatea adolescenţilor destul de bine se înţeleg cu părinţii,

iar subiectul dezacordului apare mai des în unele detalii ca

îmbrăcamintea, coafura, etc. Frecvenţa conflictelor. Deşi locul comun de trai al parinţilor şi copiilor crează între ei o oarecare tensiune, totuşi, aceasta nu ne dă posibilitate să facem concluzii că aici există un potenţial conflictual mărit. Mai degrabă s-ar putea spune, că creşte înfluenţa adolescenţilor la hotarîrile ce se iau în familie şi aceasta favorizează negocierea conflictelor. Conflicte dese cu tata au fost înregistrate la a şasea parte din băeti şi la a cincea parte din fete. Insă situaţii conflictuale cu mama s-au înregistrat mai mult la fete decît la băeţi. In jur la 18% de băeţi se ceartă regulat cu tata şi 13% - cu mama. Cele mai răspîndite motive de conflict sunt urmatoarele: - Adolescenţii preferă mai întîi de toate comunicarea cu sămaşii săi pentru a-şi dezvolta interesele proprii şi doresc în aceasta perioadă să fie mai slab controlaţi de părinţi. - In comparaţie cu generaţia anilor 50 cu mult s-au micşorat conflictele din motive de îmbrăcăminte sau coafură. - Confruntarile cu părinţii la teme sexuale sunt mai frecvente la virsta de 13-16 ani.

- Probleme şcolare. Cele principale regiuni conflictuale ţin de acurateţea, reuşita la şcoală,

ajutorul în treburile casnice, şi

mai puţin importante sunt lipsa

adolescentului de acasă, îmbrăcămintea şi fumatul. Cauzele conflictelor adolescentilor cu parintii. 1) Diferenţa de experienţă dintre copii şi adulţi, mai ales în perioada maturizării. 2) Lipsa etapelor clare de trecere de la dependenţă copilărească la independenţa matură. 3) Lipsa regulelor ce structurează micşorarea puterii părinteşti în faza trecerii de la copilărie la adolescenţă. 4) Diferenţe psihologice şi sociale dintre părinţi şi copii. Din punct de vedere psihologic aceasta se manifestă prin necorespunderea dintre montaje şi reprezentari ale adolescenţilor şi experienţa adulţilor, iar din punct de vedere sociologic prin confruntarea controlului înfăptuit de adulţi cu necesităţile de autonomie ale adolescenţilor. 5) Supraîncărcare şi tensiune ca rezultat al unor schimbări sociale şi culturale. Este evident faptul că majoritatea conflictelor reesă din tensiune,

creată de

adolescenţi cu scopul independenţei şi din conştientizare de maturi a răspunderii pe care o poartă. Importanţa independenţei este prematură la adolescenţi din cauza particularităţilor legate de maturizare ( apariţia noilor capacităţi, care vor sa fie aprobate) şi simtul raspunderii premărit a parinţilor din cauza neliniştii excesive sau din cauza unei protecţii a unor dorinţe neîndeplinite. C) Conflictele de rol Apar în cazuri cînd individul trebuie să cuprindă în sine 2 roluri contradictorii fără puncte de tangenţă. Asemenea conflicte sunt foarte raspîndite în perioada de maturizare. In unele cazuri ele pot aduce la devieri în comportament sau uneori la faptul că rolul dorit dar inaccesibil provoacă atitudinea negativă. Foarte mulţi în perioada maturizării sunt incapabili să primească un oarecare rol. Adolescenţii nu se simt nici copii nici adulţi şi foarte des nu ştiu ce se aşteaptă de la ei de maturi. D) Conflicte cu sămaşii foarte des sunt legate de concurenţă şi de parteneriat

1. Conflictele legate de concurenţă apar la fel între băeţi aşa şi între fete. In perioada adolescentă aceste conflicte apar preponderent între persoane de acelaşi sex. Băeţii tind să fie lideri în grup, se zbat pentru succese în domenii fizice şi intelectuale, se confruntă pentru prietenie şi ataşament. La fete aceste confruntari foarte rar sunt legate de succese în muncă sau în sport. Din cauza maturizării sexuale timpurii în comparaţie cu băeţii pe prim plan se află relaţiile cu reprezentanţii sexului opus. Conflictele apar preponderent din cauza concurenţei pentru atitudinea binevoitoare a unui băiat mai mare. 2. Conflicte dintre parteneri apar la etapele mai tîrzii ale adolescenţei. Anume la "stadiul de antrenament" în relaţii de parteneri se petrec multe confruntări între băeţi şi fete ce se află în relaţii de prietenie. Ele sunt legate de chestiunile formării familiei, de relatii sexuale înaintea căsătoriei,

necredinţei în partener,

a perspectivelor asupra

viitorului comun, inchipuiri despre normele morale, etice şi despre contraverse cu parinţii. E) Conflictele cu instituţiile sociale. Apar în urma apariţiei tendinţei puternice de a deveni autonom, de a se separa de familie, necesitătatea în autocunoaştere formează la majoritatea adolescenţilor o atitudine negativă faţă de instituţiile sociale. Conflictele apar premordial la şcoală, la lucru, cu inspecţia şi organele de pedeapsă. F) Conflicte legate de devieri comportamentale. Datorită faptului că toate instituţiile societăţii noastre functionează în corespundere cu legea, de aceia preluînd expunerea lui Kaizei putem spune că aitudinea negativă a adolescenţilor faţă de instituţiile sociale concomitent duce la conflicte cu legea". Poliţia şi organele de pedeapsă întruchipează în sine legea, de aceea ele deseori devin izvorul conflictelor. De exemplu: I. Conflicte legate de comportament asocial: un şir întreg de fapte intreprinse de adolescent pot duce la confruntări cu poliţia, aici se referă şomajul la tineret, fuga de acasă, alcoolizmul şi narcomania, vandalizmul şi incercari suicedale. O mare parte ale acestor fenomene şi fapte nu sunt condiţionate de conflicte cu instituţiile şcolare, ci sunt

factori personali de influienţă a educaţiei sau a condiţiilor sociale. Însă urmările lor duc la confruntări cu instituţii sociale. II. Alcoolismul şi narcomania - în majoritatea cazurilor sunt rezultatul diferitor împrejurări.

Ele duc la conflicte cu legea în cazul crimelor,

legate de folosirea

III. Prin vandalism se subînţeleg faptele destrugatoare,

orientete împotriva

drogurilor. obiectelor ( destrugerea lor colectivă, uneori incendii) . O particularitate caracteristică a unei asemenea comportări agresive este lipsa de scop,

caracterul molipsitor şi

neobişnuit, care atrage atenţia tuturor. În vandalizm îşi găseşte exprimarea potenţialul conflictual complicat, care îşi găseşte eşirea în mod furtunos şi neprevăzut. La aceste acte deobicei participă adolescenţii care nu au intenţii de a savîrşi fapte criminale în alte domenii. IV. Conflictele ce au ca rezultat urmări juridice apar acolo unde se observă un potenţial conflictual mărit, care se mai intensifică prin diverse probleme provocatoare: probleme familiale, metode neadecvate de instruire, şomajul, schimbarea locului de invăţătură,

lipsa de supraveghere,

inadaptare socială,

folosirea alcoolului şi a

drogurilor.

Sub înfluenţa grupurilor ce au experienţă corespunzatoare, foarte des

adolescentul începe să înfăptuiască fapte criminale. Experienţa negativă a socializării influenţează negativ asupra reprezentărilor adolescentului despre sine însuşi, ceia ce duce la apariţia senzaţiei prezenţei unei ştampile. Foarte des comportamentul delicvent al adolescentuli este legat de devieri personale. Ei sunt predispuşi să-i învinuiască pe alţii în nenorocirile lor şi nu au încredere în nimeni. Chiar şi după pedeapsă, foarte rar se obţine succes în resocializarea lor. Experienţa criminală, condiţiile familiale nefavorabile, conflictele şcolare sau la lucru micşorează şansele de începere a integrarii sociale. G) Formarea Eu-lui fragmentar. Cel mai important proces al vîrstei adolescente este formarea conştiinţei de sine şi a imaginii Eului stabile. O achiziţie psihologică semnificativă a adolescenţei este descoperirea lumii sale interne. Cercetările percepţiei sociale arată că odată cu vîrsta se produce şi o restructurare a Eului, care poate avea drept urmare formarea Eului fragmentar. Pe adolescenţi foarte mult le frămîntă întrebările de tipul : cine sunt? cum

arăt?etc. ,datorită dezvoltării sale neuniforme în ce priveşte exteriorul lor ei se percep ca urăţi şi anume aici apare pericolul apariţiei Eului fragmentar ( de ex:Eul cu nasul mareastupă tot Eul ). Apariţia Eului fragmentar în perioadele de trecere este un fenomen normal, însă trebue să ţinem cont că la unele persoane, Eul fragmentar poate să rămînă pentru toată viaţă. H)Simţul singurătăţii. Eul adolescentin este încă foarte confuz,nedetermenat şi deseori ste retrăit ca o nelineşte confuză, ca senzaţia unui gol intern. La vîrsta adolescenţei se activează reflecţia- simţul unicităţii sale. Conştientizarea unicităţii sale, neasemănării cu alţii, produce simţul singuratăţii sau frica singurătăţii care de fapt sunt caracteristice acestei perioade. 1.8. Consicinţele conflictelor adolescentine a) Suicidul Ca una din consecinţe a conflictelor adolescentine poate fi numită tentativa suicidală. Cauzele acestor încercari pot fi diferite şi fiecere caz concret este necesar de aparte. Însă totuşi a fost descris un şir de cauze ce provoacă tentative suicidare printre care am putea numi: agravarea simţului de ofensă, simţul vinovaţiei, inchiderea în sine, inadaptarea socială, anumite particularităţi a sferei cognetive. Cercetările curente au demonstrat că persoanele ce înfăptuesc aceste acţiuni în 60-80% de cazri suferă nu de boli psihice ,ci de boli somatice. Anual, de exemplu, în Germania se sinucid mai mult de circa 100 de copii (raportul dintre băeţi şi fete fiind de 5: 1) . Însă la vîrsta adolescentă 15-25 ani numărul acestor încercari este mult mai mare - circa 1500 de sineucideri pe an. Cele mai răspîdite cauze ale încercărilor suicidale în perioada maturizării sunt legate de problemele specifice perioadei date. În această perioadă sunt pe larg răspîndite gîndurile şi faptele suicidale: aproape o jumătate de adolescenţi au recunoscut, că într-o perioadă de timp le frămîntau aceste gînduri. La factorii ce provoacă aceste tentative suicidare la adolescenţi mai putem adăuga pe lîngă boli psihice grave,

conflictele ale autoaprecierii,

singurătatea, conflicte interpersonale, nesatisfacţia de propria infăţişare, dezămăgirea în relaţiile cu persoanele de sex opus, stare de depresie. Foarte des aceste încercari sunt provocate de factorii situativi, care peste 1-2 ani îşi pierd valoarea.

Fapte suicide la copii foarte des sunt impulsive, situative şi nu sunt planificate din anterior. Fapte de acest gen se întîlnesc şi în perioada de maturizare, însă în majoritatea cazurilor la adolescenţi "încercări suicide" sunt rezultatul unor perioade îndelungate de criză sau de conflicte,

pe care cum arată analiza retrospectivă,

în

majoritatea cazurilor ar putea fi prevăzute. Pentru caracterizarea stării ce premerge încercării suicide a fost întrodusă noţiunea "sindrom presuicidal" în care sunt evidenţiate 3 criterii de bază: 1. Ingustarea întregii sfere a vieţii psihice (motivaţia situativă, îngustarea sferei personale) – care se manifesta prin evitarea contactelor sociale; evitarea situaţiilor atrăgătoare anterior; lipsa intereselor; lipsa iniţiativii; perceperea sau intrpretarea denaturată a unor evenimente; ruperea relaţiilor intrpersonale; simţul inferiorităţii; neinţelegerea absolută din partea altora. Micşorarea valorii lumii se exprimă prin refuzul de a apăra valorile, ce atrăgeau anterior sau a formelor preferate de activitate. Asemenea semne sunt foarte des întîlnite în zilnice şi recipisă de rămas bun. 2.Stoparea agresiei orientate în exterior şi transferarea ei pe propria personalitate. În rezultatul îngustării sferei de viaţă şi din cauza izolării, dispare cîmpul pe care adolescentul şi-ar putea proiecta agresia sa. Ea foarte des, în forme de fantezii dar uneori şi în forme de fapte

autodăunătoare fără o intenţie adevărată de a se sinucide, se

orientează împotriva personalităţii. 3.Dorinţa de a muri şi fantezii pe tema de sinucidere. Fantezii pe tema de a se sinucide sunt foarte răspîndite în perioada maturizării şi se întîlneşte la aproximativ 50% de adolescenţi. Insă în graniţile sindromuluin presuicid aceste fantezii se caracterezează prin concretitate şi devin o temă dominantă de meditare. Cauzele încercărilor suicide sunt diferite, însa prevalează mai mult conflictele familiare, dificultăţi şcolare sau profesionale, conflictele cu prietenii sau cu partenerii sexuali şi bolile psihice. b) Fuga de acasă Datele statistice a poliţiei ne arată ca aproximativ 4-6% din adolescenţi măcar odată au părăsit fără voia parinţilor casa în urma conflictelor care şi sunt cauza principală a acestor fapte. Cele mai răspîndite motive ale acestor cazuri sunt: forţare

puternică, teama de pedeapsă, certuri şi relaţii desarmonice în familie, alcoolizmul sau boala psihică a unuia din părinţi. În cazul unei situaţii de criză îndelungată pentru fuga de acasă este de ajuns cel mai nesemnificativ motiv. La mai mulţi adolescenţi comportarea de aşa fel este legată cu crizele individuale sau cu maturizarea sexuala şi poate fi privită ca un fenomen temporar. În majoritatea cazurilor fugarii singuri se întorc acasă, alţii sunt prinţi de poliţie. Adolescenţii ce au fugit de acasă deodată nu sunt predispuşi la fapte criminale, însă uneori ei devin jertve ale împrejurărilor şi sunt nevoiţi să-şi dobîndească mijloace pentru existenţă prin intermediul furtului, ceia ce duce la confruntări cu legea. 1.9.Tipologia conflictelor la vîrsta adolescentină. 1. După calitatea consecinţelor: a)

distructiv;

b)

constructiv;

2. După forma de exprimare, manifestare: a) închis (camuflat); b) deschis; 3. După prezenţa forţei fizice: a) cu aplicarea forţei fizice; b) fără aplicarea forţei fizice; 4. După durată: a) de lungă durată ; b) de scurtă durată; 5. După intensitate: a) de intensitate mare; b) de intensitate mică;

6. După numărul membrilor implicaţi în conflict: a) mic localizat; b) mare (sunt persoane străine); 7. După prezenţa implicării, participării colectivului: a) elev – elev; b) elev – colectiv de elevi; 8. După modul de decurgere a conflictului: a)

în timpul decurgerii conflictului se rezolvă numai problema ce-a provocat conflictul;

b)

se ating probleme străine de problema discutată;

9. După numărul persoanelor mai putem deosebi trei tipuri de bază a conflictelor: a) intrapersonale; b) interpersonale; c) dintre grupuri; 1.10.Strategiile de rezolvare a conflictelor. În literatură se cunosc strategii de rezolvare a conflictelor la care recurg maturii, în experimentul de constatare am constat că adolescenţii recurg la strategii asemănătoare dar ele au o nuanţă specială. În anumite situaţii ei denumesc comportarea în felul lor.Dacă strategiile de reacţionare la o situaţie de conflict s-ar asocia cu un animal ,atunci putem recurge la următoarea clasificare:

1. “ Taurul ”. Această tactică se explică prin tendinţa inconştientă de a se îngrădi de durerea apărută pe baza simţului învingerii. Ea exprimă aşa o formă a luptei pentru putere, cînd una din părţi iese numaidecît biruitoare. Se caracterizează prin neatenţia faţă de reacţiile, interesele partenerului. Partenerul ce domină deseori are trăsături accentuate de egocentrism, predispoziţie

pentru

interacţiune

autoritară.

Această

comportare

e

neconstructivă, deoarece partenerul în cel mai bun caz se supune dictatului, dar intern se opune acestuia. Confruntarea e raţională atunci cînd cineva ia controlul în mîinele sale, pentru a păzi pe ceilalţi de fapte iraţionale. Dar această strategie rar aduce rezultate pe mult timp. Cel ce a fost învins azi, mîine poate să refuze colaborarea. 2. “ Peştişorul ” – evitarea sau fuga de conflict. Omul reţine momentul de rezolvare a problemei. Dacă fizic şi emoţional el fuge de conflict (din teama confruntării), se lipseşte de posibilitatea de a participa ulterior la dezvoltarea situaţiei. Fuga de conflict poate fi şi un pas bun, atunci cînd nu se atinge interesele directe ale persoanei. Pe de altă parte, fuga îl poate determina pe oponent la darea poziţiilor lui prea timpurie, ridicarea cerinţelor sau şi fuga lui în loc de colaborare comună pentru a găsi soluţia. Fuga poate duce la creşterea şi mai mare a problemei. 3. “ Pisica ”. Acest stil în literatură e numit “ acomodare ” – e caracteristic pentru oameni ce preţuiesc cel mai mult bunăvoinţa celor ce-l înconjoare. În acest caz el încearcă să continue relaţiile bune cu orice preţ. Cu toate că

acomodarea poate fi o tactică raţională, pe cînd confruntarea e însoţită de un stres considerabil în relaţii la momentul dat, sau dacă oponentul e gata să asculte încă. Conflictul uneori se rezolvă de la sine numai pe baza la aceia că continuăm relaţiile prieteneşti. Acest stil e mai numit stilul “ursuleţul de pluş”. 4. Stilul “ bufniţa înţeleaptă ” sau colaborarea. Cel mai constructiv stil de comportare. Se presupune găsirea acelei variante de soluţionare a conflictului ce corespunde în egală măsură intereselor ambelor părţi şi totodată se îmbunătăţesc, întăresc relaţiile între ele. Dacă ambele părţi cîştigă, ele vor fi predispuse să respecte hotărîrea primită. 5. “ Stilul vulpei ” sau compromisul necesită anumite deprinderi în promovarea convorbirii. În acest caz se împarte ceva, ţinîndu-se cont de necesităţile ambelor părţi. Odată ce necesităţile nu pot fi satisfăcute total, măcar să se împartă egal. Compromisul corespunde regulei “ tu – mie, eu ţie ”.