Compensarea Psihologica [PDF]

Zitiervorschau

Dezvoltarea imaginii de sine şi a personalităţii din perspectiva dezvoltării compensatorii

Prima contribuţie consistentă a problemei compensării este atribuită eseistului şi filosofului R.E. Waldo care publică în 1900 lucrarea „Compensation” (citat de N. Martin, 2004). Aici compensarea este definită ca o lege generală a vieţii conform căreia orice deficit (pierdere) este urmat de un exces (câştig) şi oricărui câştig ăi va urma o pierdere. Ea ar putea fi, astfel, rezumată ca lege a lui „a da şi a primi”. Ed. Claparede (1933, citat de N. Martin, 2004) enunţă printre legile psihologiei funcţionale aşa numita lege a compensaţiei: când echilibrul deranjat nu poate fi restabilit printro reacţie adecvată el este compensat printr-o reacţie antagonică în raport cu deviaţia care i-a dat naştere. În această definiţie, la fel ca la H. Murray, mai târziu, compensarea nu înseamnă suprimarea tensiunii care dă naştere trebuinţei ci contracararea acesteia printr-un aport de sens contrar. Prin urmare compensarea ar fi o stratagemă prin care organismul parează sau maschează un dezechilibru. Abordarea psihanalitică şi neopsihanalitică continuă şi inovează linia „paternă” a lui S. Freud, astfel Anna Freud (trad. 2002) delimitează mecanisme de apărare ale eului ca stratageme compensatorii dintre care enumerăm: reprimarea, formarea reacţiei, proiecţia, regresia, raţionalizarea, deplasarea, sublimarea. Concepţia lui A. Adler despre compensare ar putea fii rezumată astfel: inferioritatea fizică sau socială generează propria sa sursă de rezolvare – sentimentul de inferioritate. Acest sentiment de forţă propulsivă a vieţii psihice care îl determină pe individ să-şi fixeze un scop (dobândirea puterii sau superiorităţii) şi să-l urmărească cu asiduitate. Demn de reţinut este ideea adleriană că formarea sentimentului de inferioritate şi a comportamentului compensator – ca străduinţă centrată pe scop – este condiţionată de momentul constituirii eului. Până când copilul nu vorbeşte despre sine sau nu pronunţă cuvântul „eu” nu are loc compensarea (A. Adler, 1991). Deci pentru Adler eul este un releu obligatoriu al parcursului de la deficit la comportamentul compensator. Celălalt „mare dizident” al psihanalizei clasice, C.G. Jung (trad. 1994) afirmă „În timp ce Adler limitează conceptul de compensare la contrabalansarea sentimentului inferiorităţii, eu

înţeleg conceptul compensării ca pe o echilibrare funcţională generală, ca o autoreglare a aparatului psihic. (...)” Echilibrul psihic este expresia faptului că atitudinea inconştientului o compensează pe cea a conştientului”. Individuaţia este „compensarea princeps”, o formă de desăvârşire supremă prin asimilarea experienţei ancestrale stocate în arhetipuri, neaccesibilă însă decât unora dintre oameni şi imposibil de realizat la deficienţii mintal. În sinteză, concepţia lui Jung despre compensare poate fi rezumată astfel: compensarea psihologică este un proces energetico – sistemic care condiţionează dezvoltarea fiinţei umane ca o linie neîntreruptă pe toată durata vieţii. Ea reglează pe de o parte, acordul instanţelor inconştiente cu cele conştiente, acord exprimat în sănătatea psihică, iar pe de altă parte, contrabalansarea unor tendinţe aflate în prim-planul exprimării comportamentale, prin opusul lor aflat în anticamera inconştientului: extraversiunea şi introversiunea, masculinitatea şi feminitatea, sinele şi umbra, etc. Compensarea este o formă de interacţiune între subsistemele aparatului psihic, implicând echilibrarea balanţei investiţiilor de energie psihică în scopul menţinerii „homeostaziei psihice”. Ea este expresia unei legi care guvernează funcţionarea psihicului, se produce inconştient, poate fi potenţată prin terapie analitică şi exprimă întru-un sens psihopatologic condiţia normalităţii după cum, întru-un plan mai general, reprezintă o condiţie mereu prezentă a condiţiei umane. Dintre inovaţiile aduse domeniului compensării de către neopsihanaliză este accentul comutat pe aspectul social şi cultural al personalităţii în detrimentul celui biologic şi este reprezentat de Karen Horney, E. Fromm, E. Erikson, H.S. Sullivan ş.a. În sinteză, Karen Horney (trad. 1995) consideră că personalitatea este modelată social. Conflictele din copilărie împiedică satisfacerea nevoii fundamentale de siguranţă a copilului dezvoltând reacţii de ostilitate. Reprimarea ostilităţii faţă de părinţi duce la apariţia anxietăţii fundamentale determinând un cerc vicios. Astfel apar tendinţe nevrotice ca aspect negativ a compensării. Pentru E. Fromm nevoia de siguranţă şi compensare a însingurării duce la renunţarea la unele libertăţi şi înlocuieşte eul cu atribute din eurile grupului. Aceste pseudocompensări au fost denumite generic mecanisme de evadare (autoritarism, distructivitate, conformism de automat, etc.). E. Erickson (1967) pune în centrul atenţiei principiul epigenetic al dezvoltării (dubla determinare, biologică şi socială, a stadiilor de dezvoltare umană) şi Eul ca nucleu al personalităţii. În raport de aceste repere Erickson dezvoltă o teorie a crizelor cu accent pe crizei

de identitate a adolescentului care prin modul de rezolvare determină moduri de dezvoltare compensatorie stadială a personalităţii. Reprezentanţii behaviorismului psihanalitic au redescoperit eul pe cale experimentală. Mai întâi a fost văzut ca variabilă intermediară, apoi ca structură cognitivă care condiţionează răspunsul la stimuli (Miller şi Dollard) sau care facilitează modelarea (Bandura), selful devine centrul atitudinilor fundamentale ale persoanei faţă de sine şi faţă de lume. Etapa metodologică este reprezentată de Henry Murray şi Max Luscher (citaţi de N. Martin, 2004). Muray are meritul de a fi abordat pe cale experimentală, cu instrumente, unele deja încorporate în arsenalul metodologic al psihologiei (testul proiectiv, chestionarul, observaţia, experimentul de laborator), altele noi şi ingenioase (experimentul situaţional, consiliul de psihodiagnoză), concepte psihanalitice, demitizându-le şi exprimându-le operaţional în noţiunile psihologiei academice, mai pretabile verificării empirice. (trebuinţă, trăsătură, variabilă, factori, etc.). Concluzionând, compensarea psihologică este o trebuinţă umană care funcţionează în cadrul unui sistem motivaţional coerent, care, la rândul său, se subordonează sistemului supraordonat al personalităţii. Asemenea lui Waldo, Claparede, Freud, Jung şi Adler, Luscher concepe compensarea psihologică drept o caracteristică proprie naturii umane. Lipsa oricărui indiciu al comportamentului compensator, în cazul anumitor persoane, pare să fie mai degrabă excepţia şi nicidecum regula, atâta vreme cât dezvoltarea fiinţei umane şi îmbătrânirea nu au loc linear, ci prin traversarea unor perioade de crize teoretizate de numeroşi autori şi îndeosebi de Jung şi Erikson. La acestea se adaugă inegalitatea de dezvoltare a unor caracteristici psihice, inegalitate generată de structurile primare ale acestora şi de selectivitatea adaptării (Ursula Şchiopu şi E. Verza, 1981). În ceea ce priveşte compensarea deficitului la nivelul aspectelor de conţinut ale cogniţiei, Aronson arată că disonanţa cognitivă apare când aşteptarea subiectului de a se comporta conform self-conceptului său este dezamăgită de adoptarea unui comportament contrar, astfel încât implicarea eului constituie, în acest caz, cheia de boltă în explicarea procesului compensator. După unii autori (Greenwald, 1988, citat de N. Martin, 2004), self-ul totalitar deformează procesarea informaţiei pentru a menţine valabilitatea, forţa şi stabilitatea

self-conceptului. Subiecţii nici nu manifestă tendinţa tipică de reducere a disonanţei dacă au posibilitatea să-şi afirme self-conceptul, adică să-şi afirme propriile valori. Eul exprimă cel mai bine, dintre conceptele psihologice, nevoia de unitate şi armonie interioară, de acord unificator cu sine şi cu lumea (Allport, 1991), de conjunctivitate (Murray, 1956) sau individualitate (Jung, 1994). Dintre conceptele unificatoare ale compensării în domeniul social, îl accentuăm pe cel al „reprezentărilor sociale” introdus de Serge Moscovici în cartea „Psihanaliza, imaginea şi publicul său” şi explicat de Willem Doise (1995) ca „o instanţă intermediară între concept şi percepţie” care „ se situează pe dimensiunile de atitudine, de informaţie şi de imagine”, contribuind la formarea conduitelor şi la orientarea comunicării sociale, pentru a „ajunge la procese de obiectivare, de clasificare şi de ancorare”, caracterizându-se printr-o „focalizare asupra unei relaţii sociale şi printr-o presiune de inferenţă”. Modelul teoretic integrator al compensării propus de Backman şi Dixon (1992, 1995 citaţi de N. Martin, 2004) cuprinde patru secvenţe ale comportamentului compensator: origini, mecanisme, forme şi consecinţe. O condiţie obligatorie pentru declanşarea unui proces compensator o constituie existenţa unui dezacord între capacităţile persoanei şi cerinţele mediului. Acest dezacord se poate origina pe de o parte, fie în deficitul sau deviaţia de la normalitate, fie în declinul intraindividual al unei anumite capacităţi, iar pe de altă parte, în creşterea cerinţelor mediului în condiţiile în care capacităţile nu înregistrează vreun declin sau deficit. Originea cea mai frecventă a comportamentului compensator o constituie deficitul real sau subiectiv. Backman şi Dixon (citaţi de N. Martin, 2004) menţionează doi factori care condiţionează declanşarea comportamentului compensator: nivelul suportului contextual şi gradul de severitate al deficitului. Primul se referă la nivelul de sprijin conţinut de situaţia problematică. Probabilitatea comportamentului compensator descreşte odată cu creşterea suportului contextual. Mecanismele compensării sunt focalizate pe neconcordanţa capacităţi – cerinţe. Deficitul obiectiv sau subiectiv este contrabalansat, fie printr-o creştere a timpului şi efortului investite în rezolvarea situaţiei problemă, fie prin apelul la capacităţi care se vor substitui acelora aflate în deficit. Un al treilea mecanism când primele două sunt inoperante este ajustarea nivelului expectanţei succesului la capacităţile reale, sau de selectarea sarcinii în

funcţie de acelaşi criteriu. Un al patrulea mecanism posibil este compensarea paradoxală (Reason, 1990, citat de N. Martin, 2004). Comportamentul compensator nu se deosebeşte de acela al persoanei normale decât prin faptul că implică investiţii mai mari de timp şi de efort în obţinerea rezultatului scontat, dar sunt mobilizate capacităţi care se substituie acelora care sunt în declin sau deficit. Pot apărea două tipuri de comportament compensator: utilizarea unor capacităţi prezente în comportamentul normal dar de obicei inactive (ex. ecolocaţia, apărările eului, etc.) şi dezvoltarea unor noi capacităţi ca o consecinţă a deficitului (ex. germinarea colaterală în cazul deteriorărilor cu substrat neurologic, sistemul Braille, etc.). Vorbind despre consecinţele compensării avem în vedere calitatea adaptativă sau neadaptativă a comportamentelor compensatorii. În general, acestea sunt adaptative, chiar cu obţinerea unor rezultate parţiale, dar cu anumite costuri energetice, operaţionale ce ţin de semiologia comportamentală. Autorii modelului (Backman şi Dixon) consideră că pierderile ce însoţesc compensaţiile sunt mai reduse în raport cu câştigurile. Perspectiva structural-sistemică (M. Golu şi A. Dicu, 1972, M. Golu, 1975, C. Păunescu, 1977, Ursula Şchiopu şi E. Verza, 1981, M. Zlate, 1994, citaţi de N. Martin, 2004) asupra compensării psihologice are următoarele implicaţii principale: -

Deficitul sau declinul psihologic are ecouri în întreaga organizarea a sistemului psihic. Reuşita compensării este cu atât mai probabilă cu cât strategia comportamentală implică nivelurile cele mai înalte ale vieţii psihice, ca sinteză emergentă a întregii ei organizări plurinivelare şi funcţionalităţi: conştiinţa, gândirea, inteligenţa;

-

În aceeaşi măsură trebuie valorificată funcţia compensatoare a inconştientului căreia Jung i-a conferit două înţelesuri de bază şi anume, primul, vizând îndeosebi aportul intuitiv, procesualitatea operatorie şi de incubare specifică armoniei omului deplin şi creativităţii, al doilea, orientat pe aspectul energetic, potrivit căruia orice deficit şi orice compensare incumbă un reglaj intersistemic de tensiuni, de energie psihică. Modelul fenomenologic, umanist pune accent pe experienţa subiectivă a persoanei şi

rolul eului (self-ului) şi rolul imaginii de sine în structurarea personalităţii (C. Rogers, A. Maslow). Astfel în centrul sistemului psihic este selful care este nucleul personalităţii. Acesta tinde să se actualizeze (să se dezvolte maximal) şi poate intra în conflict cu realitatea rezultând sentimente de inferioritate, anxietate sau dezadaptare. Acestea sunt compensate negativ prin

intervenţia deformării şi negării. Rogers consideră că omul se comportă astfel încât să-şi confirme şi să-şi apere imaginea de sine. Astfel compensarea psihologică este o lege a adaptării şi dezvoltării şi indiferent de natura unui deficit, autoechilibrarea persoanei implică rolul primordial al eului, a imaginii de sine, stimei de sine, abordare graţie imboldului înnăscut pentru creştere şi dezvoltare şi trebuinţei de congruenţă. Odată cu elaborarea teoriei lui Rogers, eul poate fi conceput ca agent al compensării. Orientarea factorialistă culminează cu modelul „Big Five” pe care noi am descris-o anterior. Desprindem din teoriile amintite succint rolului eului şi imaginii de sine în dezvoltarea compensatorie a personalităţii. În sensul arătat este definită imaginea de sine de M. Golu (1993) „imaginea de sine este un construct mental, format ontogenetic, al cărui grad de elaborare, are caracter diferenţial, mergând de la difuz şi vag la un înalt stadiu de obiectivitate”. În concluzie există o întreagă polisemie a noţiunii de compensare psihologică, în interiorul căreia este posibilă şi necesară o anumită ierarhie în ordinea generalităţii sensurilor. În accepţiunea psihologică cea mai generală, compensarea desemnează „una din legile funcţionării şi autoreglării sistemului psihic uman, deci şi a personalităţii” (N. Martin, 2004). În acelaşi plan general, compensarea, ca lege a existenţei proiectează în condiţia umană un determinism care este propriu naturii a cărei parte suntem. Rezervele compensatorii psihologice rezidă în caracterul inegal de dezvoltare şi implicare a diferitelor structuri psihice, adică decalajul transversal al acestora, precum şi în efectele de destructurare pe care unele împrejurări de viaţă îl au asupra armoniei şi unităţii psihice. O situaţie compensatorie presupune existenţa unei origini, adică a unui dezacord, între cerinţele mediului sau ale subiectului însuşi faţă de sine şi de posibilităţile sale actuale de a le face faţă. Gravitatea acestui dezacord merge de la ceea ce, după o sintagmă freudistă, am putea denumi „psihopatologia vieţii cotidiene”, până la deficitul sau declinul propriu-zis (N. Martin, 2004). În viaţa zilnică, imaginea de sine înregistrează un baleaj continuu funcţie de succesele şi insuccesele individului în confruntarea cu problemele vieţii. Forţa acţiunilor compensatorii este condiţionată de un anumit deficit, real sau doar imaginat, deficit care capătă o semnificaţie

anxiogenă deosebită pentru subiect. Deci compensare este sensibilă la deficitul subiectiv resimţit, nu la gravitatea, amploarea sau multitudinea de deficite obiective. Între dezacordul real sau doar imaginat şi conduita compensatoare, prin care deficitul este contrabalansat, se interpune ca releu intermediar eul. La acest nivel dezacordul este încărcat cu semnificaţii devalorizatoare, ca sentiment de inferioritate graţie funcţiilor self-ului în sens rogersian şi tot aici se regăsesc resursele care vor determina decizia, scopurile şi comportamentul de compensare. Dar mai ales la nivelul eului se decide dacă actele compensatorii vor fi consumate în imaginar sau în comportamente adecvate contracarării deficitului şi care vor fi mecanismele compensatorii adoptate. Majoritatea actelor compensatorii survin în aria normalităţii, având funcţii autoreglative şi adaptative, funcţionează în straturile preconştiente, traseul deficit – eu- conduită compensatoare rămânând perfect valabil. În aceste cazuri are valoare explicativă, principiul implicării zonelor inconştiente ale eului, acest fapt având drept rezultat un sentiment difuz de neadecvare şi anxietatea, ambele înglobate operaţional în noţiunea de deficit subiectiv. Reuşita conduitei compensatoare depinde de amploarea deficitului, de calităţile eului sau imaginii de sine, operaţionalizate ca trăsături ale personalităţii, de gradul de suport oferit de situaţia de compensare (în primul rând contextul social) şi de suportul straturilor bazale ale personalităţii începând cu eul fizic şi acordând cuvenita importanţă nivelului energetic. În această lumină, „compensarea psihologică desemnează procesul psihic prin care un deficit real sau imaginar, congenital sau dobândit, manifestat ca lipsă sau ca exces, survenit întrun subsistem sau caracteristică a personalităţii este contrabalansat printr-un aport de sens contrar iniţiat de către structurile conştiente sau inconştiente ale eului şi având ca finalitate menţinerea sau creşterea nivelului de adecvare a capacităţilor adaptative la sarcinile mediului” (N. Martin, 2004). Compensarea psihologică implică niveluri de manifestare strâns corelate (după N. Martin, 2004): 1. Nivelul energetic. Orice compensare implică un cost energetic, asemenea vaselor

comunicante, subsistemele psihicului îşi redistribuie energia în scopul menţinerii homeostaziei energetice (excesul migrează către zonele deficitare). În plan extern acest travaliu se obiectivează în comportamente, active, dinamice, perseverente, adaptative. Energia psihică reprezintă forma de manifestare cantitativă (intensitate, amplitudine, persistenţă, etc.) a raporturilor compensatorii între structurile psihice.

2. Nivelul conativ, normativ-valoric. Prin implicarea eului ca agent al compensării şi ca

sursă de echilibru în structura personalităţii, efortul compensator este însoţit de creşterea gradului de asimilare a normelor şi valorilor, respectiv de creşterea responsabilităţii, conştiinciozităţii, perseverenţei. Are loc activarea unui sistem de trebuinţe şi emoţii, care declanşează şi menţin comportamentul compensator, cum sunt trebuinţa de realizare, trebuinţa de compensare, trebuinţa de evitare a inferiorităţii, respectul de sine, etc. 3. Nivelul trăsăturilor psihice. Compensarea psihologică se manifestă înăuntrul sistemului

personalităţii ca un raport de ajustare reciprocă a trăsăturilor psihice constelate structural. Prin urmare procesele compensatorii vor trebui evaluate cantitativ-energetic, conativ-valoric prin substructurile angajate ale eului şi la nivelul trăsăturilor psihice.